PROIECT NANOMATERIALE

-NANOCOMPOZITE-

Student: Harja Georgiana-Cristina

MD III, Grupa 2
 CUPRINS
1. Evolutia materialelor

2. Probleme generale ale materialelor compozite

3. Nanocompozitele

4. Clasificare

5. Noi aspecte urmărite în fabricarea nanocompozitelor dentare

6. Exemple de materiale dentare nanocompozite disponibile

 NANOCOMPOZITELE
Evolutia materialelor

10000 i.e.n 1000 i.e.n. 0 1800 1900 2000

Piatra si lemnul Fierul Cimentul Otelul Polimeri&Compozite Nanomateriale

&Nanocompozite

Probleme generale ale materialelor compozite

• Rezistenta la agenti chimici, atmosferici, proprietati mecanice uneori insuficiente pentru aplicatii

high-tech,

• Stabilitate termica si dimensionala uneori nesatisfacatoare, care limiteaza unele aplicatii mai ales in

domeniul auto,

• Proprietati de bariera reduse pentru ambalaje,

• Flamabilitatea majoritatii compozitelor,

• Posibilitatea de reciclare a deseurilor provenite din procesele de fabricatie si prelucrare.

Solutia: NANOCOMPOZITE!

NANOCOMPOZITELE

Sunt materiale constituite din mai multi componenti, dintre care cel putin unul are dimensiunea intre 1 si
100 nm,cu proprietati globale superioare componentilor individuali: claritate optica, rezistenta mecanica,
rigiditate, permeabilitate.

In ultimii ani au atras un interes deosebit din partea comunitatilor stiintifica si industriala obtinerea si
caracterizarea structurilor nanocompozite polimerice, precum si descoperirea unor noi aplicatii ale acestora.
Acest interes deosebit se datoreaza proprietatilor remarcabile ale materialelor nanocompozite polimerice daca
le comparam cu polimerii actuali si cu macro- sau micro-compozitele conventionale.
Proprietatile nanocompozitelor polimerice (mult imbunatatite fata de materialele conventionale) se refera la
elasticitatea , rezistenta mecanica .rezistenta termica la incalzire , permeabilitate scazuta pentru gaze.usurinta
de a arde cu flacara (flamabilitate) si la cresterea biodegradabilitatii .

Pe de alta parte a fost manifestat un interes deosebit pentru fundamentarea teoretica si aplicatiile
practice privind metodele de preparare si proprietatile acestor materiale,ele reprezentand sisteme-model
unice pentru studierea structurii si dinamicii polimerilor in medii restranse sau limitate.

O metoda utilizata deseori pentru imbunatatirea proprietatilor mecanice ale materialelor polimerice
nanocompozite este aceea a intari structura acestora prin includerea unor fibre, plachete (nanoplaci,
nanopelete) sau particule. O practica obisnuita pentru obtinerea unor proprietati deosebite este aceea de a
introduce, adauga, spori numarul de fibre, plachete sau particule in matricea-suport, proces prin care se fabrica
materialele compozite (cu caracteristici superioare fazelor luate individual). Prin utilizarea acestei metode se
imbunatatesc proprietatile polimerilor, fara a se altera greutatea specifica (densitatea) sau caracteristica de a
fi ductile. Proprietatile polimerilor se vor imbunatati chiar si in cazul unui continut scazut de filer(material de
umplutura).

In ultimii ani au aparut tehnici de procesare care permit obtinerea incluziunilor de dimensiuni
nanometrice . Incluziunile nanometrice se definesc ca fiind acele incluziuni care prezinta cel putin o
dimensiune in domeniul 1-100 nm.

In ultimii ani cercetatorii in domeniu au incercat diverse tehnici de obtinere a matricei polimerice
nanocompozite. Printre aceste tehnici amintim amestecarea in topitura si polimerizarea "in situ". Este dificila
realizarea unei tehnici universale pentru obtinerea nanocompozitelor polimerice datorita diferentelor fizice si
chimice intre sisteme, precum si datorita diverselor tipuri de echipamente disponibile cercetatorilor. Astfel,
aceste tehnici diferite vor determina obtinerea unor rezultate diferite .

In ultima decada a secolului XX, majoritatea aplicatiilor polimerilor s-au limitat la obtinerea de
ambalaje de tip plastic. Aceste matariale plastice sunt, in general, poliolefine (PP, PE, PS sau PVC). obtinute
din prelucrarea chimica a combustibililor fosili. Cand materialele plastice ajung in mediul inconjurator ele
reprezinta reziduri nedegradabile, constituindu-se intr-o problema de mediu la nivel global. Una din metodele
des utilizate in ultimul timp pentru a reduce cantitatea de reziduri de mase plastice a fost incinerarea acestor
polimeri dar produsul final este dioxidul de carbon (responsabil de efectul de sera) sau diverse alte gaze cu
potential poluant. Alta metoda ar fi reciclarea acestor materiale, dar aceasta abordare este consumatoare de
timp si energie (indepartarea altor reziduri, separarea pe categorii de mase plastice, spalarea, uscarea,
reprocesarea etc.) iar produsul final are calitatea inferioara produsului initial. Tinand cont de aceste
considerente, este necesara obtinerea unor polimeri ecologici (polimeri verzi) care sa nu contina ingredienti
toxici si care sa poata fi degradati in mediul inconjurator. Din aceste motive, comunitatea stiitifica si cea
industriala acorda o atentie deosebita dezvoltarii materialelor biodegradabile cu propritati controlate.

Polimerii biodegradabili se definesc ca fiind polimerii care sufera o scindare a lantului polimeric,
scindare indusa microbiologic, avand ca rezultat final mineralizarea materialului respectiv . Astfel, acesti
polimeri isi gasesc aplicatii in dezvoltarea de materiale ecologice, cu potential poluant redus. Procesul de
biodegradare este influentat de anumiti factori, cum ar fi: pH, temperatura, umiditate, grad de oxigenare sau
prezenta anumitor metale.

Domeniul transportului substantelor farmacologic-active (medicamentelor) in organism se dezvolta

rapid, captand tot mai mult atentia oamenilor de stiinta, a responsabililor cu promovarea farmaceutica si a
patronatelor industriale [.Visul actual al cercetatorilor farmacisti este de a realiza sisteme de transport eficiente
si precise al medicamentelor catre locurile de actiune ale acestora in organism . Una din metodele de interes
pentru transportul medicamentelor in organism este metoda incapsularii substantei farmacologic-actice in
nanoparticule cu dimensiuni sub 100 nm . Chiar daca aceasta nanotehnologie este la inceput, deja s-au
proiectat sisteme nanocompozite de transport bazate pe nanocapsule, sisteme micelare sau nanoparticule. Unul
dintre marile avantaje ale acestor sisteme sub-micrometrice este acela ca determina o penetrabilitate
intracelulara superioara particulelor micrometrice .

Clasificare: In functie de materialele utilizate ca adaos (aditiv de umplutura) pentru intarire (termen
original in engleza - reinforcement), nanocompozitele se impart in:

· Nanocompozite bazate pe nanoparticule

· Nanocompozite bazate pe nanoplachete (nanostratificate)

· Nanocompozite bazate pe nanofibre.

Nanocompozite bazate pe nanoparticule

Compozitele bazate pe particule sunt probabil cele mai folosite in materiale din zilele noastre. De
obicei, particulele sunt adaugate pentru a spori elasticitatea matricei si pentru a cresterea rezistentei. Prin
reducerea dimensiunii particulelor catre domeniul nanometric, se pot obtine materiale noi, cu proprietati
superioare celor originale.

Nanocompozite bazate pe nanoplachete (nanostratificate)

Cele mai utilizate plachete sunt grafitul si argila. Ca materiale brute, argila si grafitul au o structura
stratificata. Pentru ca folosirea acestor materiale sa fie eficienta, straturile trebuie separate si dispersate in faza
matricei (fig. 2).

Fig. 2 Morfologia nanocompozitelor polimer/argila: (a) miscibil conventional, (b) intercalat si

exfoliat partial, (c) intercalat si dispersat complet (d) exfoliat si dispersat complet

Nanocompozite bazate pe nanofibre

Nanofibrele de carbon (crescute din faza de vapori) au fost utilizate la intarirea diferitelor tipuri de
polimeri (PP, PC, nylon, PES, ABS, PETF etc.). Nanofibrele carbonice prezinta morfologii diferite (fig. 3),
de la structuri dezordonate tip lemn de bambus la structuri ordonate tip grafit cu straturi in forma de cescuta
(sau cupa).
 Fig. 3 Micrografiile TEM ale structurilor nanodimensionale pentru nanofibrele de carbon (a)
Nanofibrele carbonice structura dezordonata tip lemn de bambus (b) si (c) structuri ordonate tip grafit
cu straturi in forma de cescuta

In functie de taria interactiilor interfaciale dintre matricea polimerica si silicatul stratificat (modificat
sau nu) nanocompozitele PLS se clasifica in trei categorii (fig 4), din punct de vedere termodinamic:

1. nanocompozite intercalate pentru care indiferent de raportul dintre polimer si argila, matricea
polimerica se insera in structura stratificata silicata intr-un mod regulat din punct de vedere
cristalografic.
2. nanocompozite floculate; conceptual reprezinta structuri identice cu cele intercalate, cu toate acestea
straturile de silicat sunt cateodata floculate datorita interactiilor capetelor hidroxilate ale straturilor de
silicat.
3. nanocompozite exfoliate pentru care straturile individuale de argila sunt separate in interiorul matricii
polimerice,intre straturi existand o distanta care depinde de gradul de incarcare cu argila.

Nanoplacheta (nanoplacuta, foita) de argila

Intercalat Intercalat si floculat Exfoliat

Fig. 4 Tipurile de nanocompozite PLS

 NOI ASPECTE URMĂRITE ÎN FABRICAREA NANOCOMPOZITELOR DENTARE

Majoritatea eforturilor depuse în ultimii ani în cercetare, au vizat sistemele adezive, compozitele,

ceramicele şi estetica dentară (tehnicile de albire a dinţilor). Viitorul compozitelor în domeniul medicinii

dentare este din ce în ce mai promiţător. Agenţii silanici folosiţi de multă vreme la fabricarea compozitelor

sunt optimizaţi şi mult mai bine controlaţi pentru a obţine o excelentă interfaţă de adeziune [64]. Încărcarea

cu filler a compozitelor, care influenţează în mod direct proprietăţile materialului (rezistenţa la uzură de

exemplu), se bazează tot mai mult pe nanoumplutură (nanoparticule). Nanoparticulele determină apariţia unor

distanţe foarte mici între componentele compozitului, crescând rezistenţa la uzură a matricii răşinice.

De asemenea, anumiţi nanofileri induc modificări cromatice şi de radioopacitate în sisteme. Interesul

actual este de a trece de la tehnicile de fotopolimerizare la cele de polimerizare omogenă. În ciuda interesului

pozitiv stârnit printre practicieni de metodele de fotopolimerizare, acestea nu asigură o certă profunzime a

polimerizării sau a gradului de conversie, mai ales în cavităţi greu accesibile ,astfel că se testează noi metode

de polimerizare. Contracţia compozitelor este instabilă, maximul fiind observat în cursul polimerizării. Nivelul

contracţiei de polimerizare acceptat în prezent este de 3-3,5 procente .În timpul contracţiei, restaurările

compozite induc un nivel crescut de solicitare şi asupra peliculei de adeziv dentinar. În cazul unui compozit

cu 75 procente de greutate filler (echivalentul a aproximativ 50 procente volumice) jumătate din restaurare

este răşină care suferă fenomenul de contracţie. De exemplu, Bisfenol – A glicidildimetacrilat (Bis-GMA) sau

monomeri similari se contractă cu aproximativ 10-12 procente volumice. În general, polimerizarea determină

aproximativ 65% reacţie de conversie a monomerului, deoarece barierele sterice limitează extinderea reacţiei

acestuia .Prin ajustarea dimensiunii fillerului şi a combinaţiilor între monomeri, acest nivel poate fi controlat.

În cursul polimerizării majoritatea reacţiilor apar în aproximativ 5-10 secunde. Fenomenul de contracţie care

apare în cursul polimerizării se produce cu rapiditate spre sursa de polimerizare. Stresul dezvoltat este brusc

şi inegal. După câteva minute apare „relaxarea” materialului, dar eventualele neajunsuri s-au produs deja. Deşi

noile sisteme adezive dentinare determină apariţia unor straturi hibride mai bune, ele nu sunt neapărat şi mai

puternice la început şi pot fi dislocate de tensiunea precoce ce se dezvoltă în material.

Cercetările făcute asupra structurii chimice a materialelor au dus la realizarea unor prototipuri de

compozite cu coeficient de contracţie scăzut sau chiar nul. Primele exemple au fost date în 2000 de firma
3MESPE . Prototipurile utilizate foloseau la debutul polimerizării reacţii ce apăreau prin dubla adeziune.

Silanizarea face parte din chimia polimerilor şi a compozitelor de circa 70 ani. Aceste sisteme se bazează pe

SiO2, ceea ce le face să fie foarte folosite, deoarece fillerii utilizaţi în stomatologie sunt pe bază de siliciu.

Teoretic, silanul A174 (3 metacriloiloxi-propil-trimetoxi silan) este un bun agent de cuplare. Nanofillerii intră

în compoziţia multor compozite comerciale folosite în industrie. Proprietăţile mecanice ale compozitelor

depind de natura şi mărimea fillerului care intră în compoziţia materialului. În general, o cantitate mai mare

de filler duce la creşterea durităţii, elasticităţii, rezistenţei la fractură şi la uzură. Ne vom opri asupra ultimului

aspect. Forţa în sine nu explică relaţia dintre filler şi rezistenţa la uzură. Uzura în cazul compozitelor folosite

în stomatologie presupune câteva mecanisme diferite .În mediu oral uzura pe suprafeţele ocluzale este cauzată

de particulele abrazive cu dimensiuni de ≈ 0,1 µm care se găsesc în alimente şi care 9 se presupune că ar fi pe

bază de siliciu. Matricea compozită este supusă uzurii dar nu şi filerul care este mai dur. Astfel, protejarea

matricei este posibilă prin proiectarea unor particule de încărcare care să fie în contact foarte strâns, pentru a

apăra matricea de impactul cu particulele abrazive din alimente. Acestea se numeşte microprotecţie şi a fost

îndelung studiată pentru compozitele cu microparticule. Este evident că acest lucru s-a îmbunătăţit pentru

compozitele microhibride şi mai nou pentru cele nanohibride.

Nanoparticulele nu sunt toate identice. De exemplu, firma 3M ESPE utilizează tehnologia soluţiei gel

pentru a produce nanosfere numite generic nanomeri .Acestea pot forma nanoconglomerate (ciorchini sau

clusteri). Interesul stârnit de domeniul nanomaterialelor vizează posibilitatea de a manipula structura lor

pentru a modifica şi îmbunătăţi proprietăţile electrice, chimice, mecanice şi optice . Nanometrul este esenţa

noţiunii de mic. Pentru orientare, dimensiunea unui atom de hidrogen este de 0,1-0,2 nm, iar a unei bacterii

de 1000 nm sau 1μm. Tehnologia răşinilor compozite a evoluat continuu începând din 1963, an în care Bowen

le-a introdus pe piaţă ca sisteme BIS-GAMA ranforsate .

Un mare salt în domeniu s-a făcut prin dezvoltarea răşinilor fotopolimerizabile . Evoluţia în continuare

a condus la apariţia materialelor cu particule de dimensiuni tot mai mici şi cu o încărcare cu filler din ce în ce

mai mare, ceea ce a îmbunătăţit semnificativ domeniile de aplicare ale răşinilor compozite fotopolimerizabile.

Răşinile compozite sunt extrem de utilizate în stomatologie (medicină dentară) şi au devenit materiale de

elecţie pentru reconstituiri estetice, datorită calităţilor lor deosebite cum ar fi: duritate, proprietăţi estetice

excelente, preţ avantajos în raport cu ceramica, adeziune foarte bună la structurile dentare. În ultimele decenii,
cerinţele tot mai mari pentru reconstituiri estetice au dus la dezvoltarea unor noi clase de compozite pentru

reconstituiri directe (în cabinet) cu proprietăţi fizice, mecanice, estetice şi de rezistenţă în timp, excelente.

Cele mai recente materiale sunt compozitele care conţin o matrice tip rășină convenţională în care s-au înglobat

nanoparticule sau nanoconglomerate (clusteri).

Nanocompozitele se consideră că au o rezistenţă la abraziune crescută, duritate şi proprietăţi estetice

bune datorită finisării şi lustruirii foarte bune . Rezistenţa la compresiune, tracţiune şi la rupere a materialelor

nanocompozite este similară sau chiar mai mare comparativ cu alte compozite testate (hibride, microhibride

şi microfile) . Aceasta permite utilizarea nanocompozitelor atât pentru reconstituiri în zona posterioară, cât

mai ales în zona anterioară. Clinicienii trebuie să înţeleagă exact conceptul nanometric, care este echivalent

cu 10-3 m, cu alte cuvinte 1m = 1000 nm. În medicina dentară nanofillerul este o particulă anorganică de

dimensiuni aproximative de 40 nm = 0,04 m. Această dimensiune totuşi nu este novatoare în ce priveşte

compozitele dentare, deoarece compozitele microfile atingeau această dimensiune a fillerului încă din anii 70.

Ceea ce este absolut nou, este posibilitatea nanofillerilor de a îmbunătăţi încărcarea cu fază

anorganică. Compozitele microfile conţineau 50% procente de greutate de fază anorganică, pe când cele

nanofile conţin 80 % procente de greutate fază anorganică. O creştere a conţinutului de filler implică o

îmbunătăţire a proprietăţilor mecanice. Obiectivul nanotehnologiei este de a dezvolta un material dentar de

reconstituire care să poată fi utilizat în orice zonă (anterioară sau posterioară) a arcadei dentare. Acest material

trebuie să îmbine calităţile unui compozit microfil cu cel ale unui compozit hibrid: prin finisare şi lustruire să

rezulte o suprafaţă netedă şi rezistentă în timp, iar proprietăţi mecanice să le asigure rezistenţa la stres.

Particulele de umplutură se pot obţine prin tehnica măcinării, dar inconvenientul este că dimensiunea minimă

obţinută este de 100 nm.

Nanotehnologia urmăreşte să promoveze răşini compozite cu particule de umplutură foarte mici, ce

pot fi dispersate în concentraţii 10 mari, ceea ce ar duce la o scădere a contracţiei de priză şi la o creştere a

rezistenţei la compresiune, tracţiune şi fractură a materialului. Pe de altă parte, dimensiunea foarte mică a

particulelor îmbunătăţeşte proprietăţile optice ale răşinii compozite deoarece diametrul lor este mai mic decât

lungimea de undă a luminii vizibile (0,4-0,8 μm), ceea ce face ca ochiul uman să nu perceapă particulele.

Nanoclusterii sunt conglomerate de nanoparticule care se comportă ca un întreg, permiţând o încărcare mai

mare cu filler şi o creştere a rezistenţei. Microfillerii clasici sunt alcătuiţi din silice pirolitică cu dimensiuni
medii de 40 nm. Tipic, particulele primare tind să se agrege. Desfacerea agregatelor formate în agregate mai

mici este greu, chiar imposibil de realizat. Silicea este preparată printr-un proces de ardere. Structura

umpluturilor microfile rezultate este slab încărcată cu filler. Mulţi producători de materiale adaugă particule

prepolimerizate pentru a creşte încărcarea cu filler. Tehnica constă în adăugarea de silice pirolitică în răşină.

Amestecul este polimerizat şi apoi presat pentru a obţine particule mici. Aceste particule sunt apoi adăugate

în răşina propriu-zisă, a cărei contracţie de priză va scădea. Chiar şi cu această tehnică compozitele microfile

prezintă o încărcare cu filler mai mică decât compozitele hibride. Grupările metacrilat reziduale leagă

particulele prepolimerizate la matricea răşinii. Eficienţa acestei legături este influenţată de numărul legăturilor

duble rămase pe suprafaţa acestor particule. În timpul polimerizării fillerilor prepolimerizaţi reacţia este

dirijată aproape de încheiere.

Compozitele microfile care conţin doar siliciu nu sunt radioopace. De aceea sunt folosite mai ales în

zonele posterioare ale arcadelor dentare. Compozitele hibride şi microhibride conţin o mare varietate de

particule cu diverse dimensiuni. Aceasta poate duce la o încărcare mai mare cu filler, determinând creşterea

durităţii materialului. Aceste compozite conţin atât particule de dimensiuni nanometrice într-o cantitate mai

mică, precum şi particule de dimensiuni mai mari, care influenţează proprietăţile optime ale compozitului.

Dimensiunile aproximative ale particulelor din compozitele hibride şi microhibride se situează între 0,4 şi

1μm. Atunci când compozitul hibrid este supus abraziunii, răşina dintre particule şi din jurul acestora se pierde,

ducând la exteriorizarea particulelor de umplutură . Acestea pot fi chiar îndepărtate de pe suprafaţă, rezultând

cratere (goluri). Denivelările şi golurile dau suprafeţei compozitului aspect rugos, aceasta pierzându-şi

transluciditatea. Compozitele microfile îşi păstrează luciul de suprafaţă obţinut după finisare. Pe măsură ce

compozitul se abrazează, particulele de umplutură se pierd cu aceeaşi rapiditate ca şi răşina înconjurătoare.

Fillerii sub formă de nanoclusteri sunt formaţi din aglomerări de nanoparticule, astfel că în timpul abraziunii

se pierd de pe suprafaţa compozitului nu nanoclusterii, ci particulele primare nanometrice. Aceasta face ca

luciul iniţial al suprafeţei să se păstreze un timp mai îndelungat faţă de compozitele hibride clasice.

EXEMPLE DE MATERIALE DENTARE NANOCOMPOZITE DISPONIBILE

Dorinţa de a obţine un material compozit mai rezistent şi mai estetic a impulsionat firmele producătoare

să-şi intensifice cercetările în domeniul tehnologiei nano. Menţionăm câteva din materialele compozite

cunoscute şi folosite la noi în ţară:

1.TETRIC ® EvoCeram de la firma Ivoclar Vivadent

2. ESTHET X îmbunătăţit: firma Dentsply De Trey GmbH

3. CERAM – X: firma Dentsply De Trey GmbH.

4. GRANDIO: firma Voco (Luxhaven, Germany)

5.PALFIQUE ESTELITE: firma Tokuyama Dental Corp.

6. FILTEK SUPREME Plus universal Restaurativ – firma 3M ESPE, U.S.A.

7. AELITE AESTHETIC ENAMEL – firma BISCO inc., U.S.A.
 BIBLIOGRAFIE

1.3M ESPE. International ESPE Dental Symposion. Adhesive dentistry: clinical and microscopic aspects.

Philadelphia, PA, May 5-6, 2000;

2.Mitra SB, Wu D, Holmes BN. An application of nanotechnology in advanced dental materials. J Am Dent

Assoc 2003;

3.3M ESPE DENTAL PRODUCTS LABORATORY, Filtek Supreme XT: Technical Product Profile; U.S.A.

2005;

4.Bowen RL. Properties of silica-reinforced polymer for dental restoration. J Am Dent Asoc 1963;

5. Nica I, Rusu V, Cimpoeşu N, Vizureanu P, Aluculesei A. Proprietăţi termice şi structurale ale unor

compozite dentare cu nano- şi micro-filler. Revista MedicoChirurgicală 2009

6. Robert A. Freitas Jr. Nanomedicine, Volume IIA: Biocompatibility

7. Gilman JW, Kashiwagi T, Lichtenhan JD, "Flammability studies of polymer-layered silicate

nanocomposites", Sample J 1997;

8. Gilman JW, Flammability and thermal stability studies of polymer-layered silicate (clay) nanocomposites",
Appl Clay Sci 1999;

9. Dabrowski F, Bras M Le, Bourbigot S, Gilman JW, Kashiwagi T, "PA-6 montmorillonite nanocomposite
in intumescent fire retarded EVA", Proceedings of the Euro- fillers'99, Lyon-Villeurbanne, France; 6-9
September 1999.

10. Bourbigot S, LeBras M, Dabrowski F, Gilman JW, Kashiwagi T, "PA-6 clay nanocomposite hybrid as
char forming agent in intumescent formulations", Fire Mater 2000;

11. Gilman JW, Jackson CL, Morgan AB, Harris Jr R, Manias E, Giannelis EP, Wuthenow M, Hilton D,
Phillips SH, "Flammability properties of polymer-layered silicate nanocomposites, Propylene and
polystyrene nanocomposites", Chem Mater 2000;

12. Sinha RS, Yamada K, Okamoto M, Ueda K, "New polylactide/layered silicate nanocomposite: a novel
biodegradable material", Nano Lett 2002;

13. Dabrowski F, Bourbigot S, Delbel R, Bras ML, "Kinetic molding of the thermal degradation of polyamide-
6 nanocomposite", Eur Polym J 2000.