Efectele hotararii preliminare pronuntate de CJUE in cauza Tatu

15 aprilie 2011 | JURIDICE.ro, Flavius Cosmin COSTAS

I. Hotărârea preliminară în cauza Tatu. Argumentele Curţii

1. La data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat o hotărâre

preliminară în cauza Ioan Tatu c. Statul Român prin Ministerul Economiei şi
Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Finanţelor Publice
Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului, afacerea C-402/09, ca
urmare a cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de Tribunalul Sibiu la 18
iunie 2009.

Întrebarea transmisă de Tribunalul Sibiu a fost următoarea: „Contravin dispoziţiile O.U.G. nr.
50/2008, cu modificările ulterioare, dispoziţiilor articolului 90 CE; se instituie într-adevăr o
măsură discriminatorie?”

2. Răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu, Curtea s-a pronunţat astfel:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să

instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în
acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât
descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de
ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule
de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Merită observat faptul că instanţa europeană a înţeles să interpreteze întrebarea Tribunalului

Sibiu în sensul că aceasta viza conformitatea O.U.G. nr. 50/2008 în forma iniţială cu fostul
art. 90 CE, actualul art. 110 TFUE, ţinând cont de faptul că în litigiul principal domnul Tatu
achitase taxa de poluare la data de 27 octombrie 2008. Curtea a oferit astfel instanţei de
trimitere un răspuns util (a se vedea paragrafele 27-30 din hotărâre).

3. Din argumentarea Curţii, merită reţinute constatările din paragrafele 48 – 61, redactate după
cum urmează:

(48) Domnul Tatu subliniază că punerea în circulaţie în România a unui vehicul de ocazie
cumpărat într-un alt stat membru implică plata taxei pe poluare, şi anume, în ceea ce îl
priveşte, o taxă în valoare de 7.595 de lei pentru un vehicul cu o capacitate cilindrică de 2 155
cm3, care respectă norma Euro 2 şi a fost construit în 1997, în timp ce cumpărarea, pe piaţa
românească a vehiculelor de ocazie, a unui vehicul înmatriculat în România anterior intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 50/2008 şi având exact aceeaşi vechime şi aceleaşi caracteristici tehnice
ca şi vehiculul importat menţionat va fi, în principiu, mult mai interesantă din punct de vedere
financiar, întrucât nicio taxă cu o valoare analogă celei impuse prin O.U.G. nr. 50/2008 nu
este datorată sau încorporată în valoarea acestui vehicul cumpărat pe piaţa românească.

(49) La rândul său, guvernul român susţine că art. 110 TFUE nu aduce atingere autonomiei
fiscale a statelor membre şi că atractivitatea pieţei româneşti a vehiculelor de ocazie în raport
cu piaţa vehiculelor de ocazie importate, evidenţiată de domnul Tatu, se datorează împrejurării
că O.U.G. nr. 50/2008 nu se aplică vehiculelor care au fost înmatriculate în România anterior
intrării în vigoare a acestei ordonanţe. Acest guvern invocă, în această privinţă, par. 49 din
Hotărârea Nádasdi şi Németh, citată anterior, în care Curtea ar fi declarat în esenţă că art.
110 TFUE nu poate fi invocat în mod util pentru a stabili un efect discriminatoriu al unei taxe
pentru simplul motiv că aceasta se aplică unor vehicule înmatriculate după intrarea în vigoare
a legii privind această taxă, iar nu şi celor înmatriculate anterior acestei intrări în vigoare.

(50) În această privinţă, trebuie amintit mai întâi, astfel cum Curtea a arătat la par. 49 din
Hotărârea Nádasdi şi Németh, citată anterior, că art. 110 TFUE nu urmăreşte să împiedice un
stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor
existente.

(51) În plus şi cu siguranţă, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta
stabileşte aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată
după intrarea în vigoare a acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Astfel
cum a constatat Curtea la par. 49 din Hotărârea Nádasdi şi Németh menţionată, pe care
guvernul român a invocat-o, împrejurarea respectivă nu poate, prin ea însăşi, să fie
considerată ca având un efect discriminatoriu între situaţiile constituite anterior şi cele care
sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme.

(52) În schimb, din Hotărârea Nádasdi şi Németh menţionată nu rezultă în niciun fel că
competenţa statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit
unei jurisprudenţe constante, interdicţia prevăzută la art. 110 TFUE trebuie să se aplice de
fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind
din alte state membre favorizând produsele naţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3
martie 1988, Bergandi, 252/86, Rec., p. 1343, par. 25, Hotărârea din 7 decembrie
1995, Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94, Rec., p. I-4385, par. 29, precum şi Hotărârea din 8
noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten şi Gemeindebetriebe Frohnleiten, C-221/06,
Rep., p. I-9643, par. 40).
(53) Astfel, art. 110 TFUE ar fi golit de sensul şi de obiectivul său dacă statelor membre le-ar
fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse
importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piaţa naţională şi introduse
pe această piaţă înainte de intrarea în vigoare a taxelor menţionate. O astfel de situaţie ar
permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este
stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicţiile prevăzute la articolele
28 TFUE, 30 TFUE şi 34 TFUE.

(54) În ceea ce priveşte taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie
rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit
propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în
aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen, C-451/99, Rec., p. I-3193, par. 40,
Hotărârea din 15 septembrie 2005, Comisia/Danemarca, C-464/02, Rec., p. I-7929, par. 74, şi
Hotărârea din 1 iunie 2006, De Danske Bilimportører, C-98/05, Rec., p. I-4945, par. 28).

(55) În această privinţă, trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piaţa unui stat membru
sunt „produse naţionale” ale acestuia în sensul art. 110 TFUE. Atunci când aceste produse
sunt puse în vânzare pe piaţa vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie
considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de acelaşi tip, cu aceleaşi
caracteristici şi aceeaşi uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piaţa statului membru
menţionat şi cele cumpărate, în scopul importării şi punerii în circulaţie în acest stat, în alte
state membre constituie produse concurente (a se vedea în special Hotărârile citate anterior
Comisia/Danemarca, par. 17, precum şi Kalinchev, par. 32 şi 40).

(56) Din principiile amintite mai sus rezultă că art. 110 TFUE obligă fiecare stat membru să
aleagă taxele aplicate autovehiculelor şi să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu
aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale şi descurajarea, în acest
mod, a importului de vehicule de ocazie similare.

(57) În acţiunea principală, în pofida prezenţei necontestate a unor date statistice care
demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate
în România de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, guvernul român a subliniat în faţa
Curţii că obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecţiei mediului.

(58) Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea
menţionată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o
vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii
taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din
valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a
vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate
contesta că, în aceste condiţii, O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării şi
punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

(59) În această privinţă, trebuie precizat, în lumina principiilor amintite la par. 50-53 din
prezenta hotărâre, că, deşi statele membre păstrează, în materie fiscală, competenţe extinse
care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuşi să respecte
interdicţia prevăzută la art. 110 TFUE.

(60) În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că
obiectivul protecţiei mediului menţionat de guvernul român, care se materializează în faptul,
pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor
vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care
au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această
taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent
aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România.
O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect
posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în
circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul
plăteşte.

(61) Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că art.
110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe
poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă
regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în
statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă
a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe
piaţa naţională.

II. Efectele hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Tatu

4. Cu titlu prealabil, trebuie observat faptul că interpretarea instanţei europene priveşte,

deocamdată, compatibilitatea cu art. 110 TFUE a taxei de poluare percepute în temeiul
O.U.G. nr. 50/2008 în forma sa iniţială, aplicabilă în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie
2008. În plus, interpretarea priveşte taxa de poluare achitată pentru înmatricularea vehiculelor
de ocazie, nu şi o eventuală taxă achitată pentru înmatricularea unui autoturism nou (întrucât,
în perioada relevantă, taxa de poluare era percepută în egală măsură pentru prima
înmatriculare a vehiculelor noi şi a vehiculelor de ocazie).

5. De asemenea, se poate constata faptul că la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene mai sunt
înregistrate în prezent şi alte cereri de interpretare transmise de instanţele naţionale, care
vizează conformitatea diverselor variante ale O.U.G. nr. 50/2008 cu dreptul european.

Dintre acestea, afacerile reunite C-136/10 (Obreja) şi C-178/10 (SC Darmi SRL), afacerea C-
29/11 (Şfichi) şi afacerea C-30/11 (Ilaş) privesc compatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 în forma
aplicabilă în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008 cu dreptul european. Restul
trimiterilor preliminare vizează conformitatea cu dreptul european a O.U.G. nr. 50/2008 în
forma aplicabilă în perioada 15 decembrie 2008 – 14 februarie 2010 [afacerea C-263/10
(Nisipeanu), afacerea C-336/10 (Ijac), afacerea C-335/10 (Vijulan) şi afacerea C-537/10
(Micşa)] sau în forma aplicabilă în perioada 15 februarie 2010 – 31 decembrie 2010 [afacerea
C-438/10 (Druţu)].

6. Având în vedere considerentele hotărârii pronunţate în afacerea Tatu, s-ar putea estima şi
care vor fi soluţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în celelalte 9 cauze aflate pe rol:

i) Pentru identitate de raţiune, în afacerile Obreja, SC Darmi SRL, Şfichi şi Ilaş, Curtea se va
pronunţa în acelaşi sens, constatând incompatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 în forma aplicabilă
în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008 cu art. 110 TFUE. De asemenea, este posibil ca
instanţa europeană să se pronunţe şi asupra compatibilităţii reglementării naţionale cu art. 191
TFUE (fostul art. 174 CE).

ii) Întrucât O.U.G. nr. 50/2008 în forma aplicabilă în perioada 15 decembrie 2008 – 14
februarie 2010 a fost modificată prin O.U.G. nr. 218/2008, care menţionează expres scopul
reglementării naţionale – limitarea introducerii autovehiculelor de ocazie provenind din alte
state membre, protejarea industriei auto naţionale şi a industriilor adiacente – soluţia
previzibilă este aceea a constatării incompatibilităţii acestei variante cu art. 110 TFUE,
inclusiv în ceea ce priveşte par. 2 al art. 110 TFUE, în
cauzele Nisipeanu, Ijac, Vijulan şi Micşa.

iii) În fine, întrucât O.U.G. nr. 50/2008 în forma aplicabilă în perioada 15 februarie 2010 – 31
decembrie 2010 nu diferă de forma iniţială a ordonanţei decât sub aspectul cuantumului taxei
de poluare (semnificativ mai mare), cel mai probabil în cauza Druţu se va pronunţa o hotărâre
similară celei din cauza Tatu.
7. Pentru a analiza efectele hotărârii Tatu trebuie avut în vedere faptul că există mai multe
ipoteze de lucru posibile, în funcţie de existenţa unui litigiu având ca obiect restituirea taxei
de poluare achitate, de varianta taxei de poluare în litigiu şi de stadiul procesual în care se
găseşte eventual un asemenea litigiu. Aceste ipoteze vor fi analizate distinct în cele ce
urmează.

A. Taxa de poluare datorată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, forma aplicabilă în perioada
1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008

8. Conform unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene, interpretarea pe care Curtea, în exercitarea jurisdicţiei conferite de art. 267
TFUE (fostul art. 234 CE), o dă unei norme de drept european, clarifică sau defineşte,
acolo unde este necesar, înţelesul şi întinderea acestei norme aşa cum aceasta trebuie
înţeleasă sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la data intrării ei în
vigoare [Hotărârea din 27 martie 1980, afacerea 61/79, Denkavit italiana, par. 16; Hotărârea
din 2 februarie 1988, afacerea 24/86, Blaizot, par. 27; Hotărârea din 15 decembrie 1995,
afacerea C-415/93, Bosman, par. 141; Hotărârea din 5 octombrie 2006 în afacerile reunite C-
290/05 (Nadasdi) şi C-333/05 (Nemeth), par. 62].

Pe cale de consecinţă, în privinţa taxei de poluare prevăzute de O.U.G. nr. 50/2008 trebuie să
se reţină că reglementarea naţională este incompatibilă cu art. 110 TFUE de la data intrării
sale în vigoare (1 iulie 2008).

În context, merită menţionat că Guvernul român nici măcar nu a solicitat în apărare limitarea
efectelor temporale ale hotărârii Curţii, motiv pentru care interpretarea oferită de instanţa
europeană în cauza Tatu va produce efecte de la data de 1 iulie 2008.

9. Raportat la stadiul procesual în care s-ar putea găsi litigiile referitoare la taxa de poluare
achitată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, forma în vigoare în perioada 1 iulie 2008 – 14
decembrie 2008, pot fi avute în vedere următoarele ipoteze:

A1. Taxa de poluare a fost achitată, dar nu a fost demarat niciun litigiu referitor la restituirea
taxei în discuţie

10. Într-o asemenea ipoteză, având în vedere obligaţiile care revin Guvernului şi
Parlamentului în temeiul art. 148 alin. (4) din Constituţia României, cu trimitere la dispoziţiile
art. 148 alin. (2), ar fi necesar ca acestea să ia măsuri imediate pentru restituirea din oficiu a
taxei prelevate ilicit (în lumina hotărârii Tatu) în această perioadă.
În subsidiar, particularii au la dispoziţie calea contenciosului fiscal pentru a solicita instanţelor
judecătoreşti ca în temeiul art. 148 alin. (4) din Constituţia României să asigure aplicarea cu
prioritate a dreptului european, aşa cum a fost acesta interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene în afacerea Tatu. Cu alte cuvinte, instanţele judecătoreşti vor fi în măsură să
cenzureze un eventual refuz al organelor fiscale de a restitui din oficiu taxa de poluare
prelevată în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, dispunând restituirea taxei şi eventual
repararea prejudiciului cauzat contribuabilului prin obligarea fiscului la plata unor despăgubiri
conform art. 117, 120 şi 124 Cod procedură fiscală.

11. Pentru această ipoteză, la fel ca şi pentru orice situaţie în care se solicită restituirea taxei
de poluare achitate în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, trebuie observat faptul că
cererea de restituire este formulată în temeiul art. 117 alin. (1) lit. d) C. pr. fisc. (taxa de
poluare a fost prelevată „ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale„). Astfel, din
moment ce Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat că, de la 1 iulie 2008, O.U.G. nr.
50/2008 în forma iniţială este incompatibilă cu art. 110 TFUE, este evident faptul că
prelevarea taxei de poluare este rezultatul unei aplicări eronate a prevederilor legale (s-a
aplicat O.U.G. nr. 50/2008 în forma iniţială, deşi art. 110 TFUE interzicea acest lucru).

Sub acest aspect, este irelevant dacă particularul a contestat sau nu pseudo-actul administrativ
fiscal emis anterior încasării taxei (decizia de calcul a taxei de poluare), întrucât acest act nu
mai poate produce niciun fel de efecte juridice. Astfel, din momentul ce actul normativ
(O.U.G. nr. 50/2008 în forma iniţială) este incompatibil cu dreptul european, este evident
faptul că decizia de calcul a taxei de poluare nu poate supravieţui şi nu mai poate produce
niciun fel de efecte juridice.

Potrivit art. 135 C. pr. fisc., dreptul la restituire se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1
ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire. Astfel, pentru taxele
de poluare achitate în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, dreptul la restituire se
prescrie la 31 decembrie 2013.

A2. Taxa de poluare a fost achitată, iar în cadrul litigiului referitor la restituirea taxei în
discuţie instanţele naţionale au admis cererea de restituire, apreciind că O.U.G. nr. 50/2008
în forma iniţială contravine art. 90 CE (art. 110 TFUE)

12. Merită menţionat faptul că unele instanţe naţionale au stabilit deja, în perioada anterioară
pronunţării hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Tatu, că O.U.G. nr.
50/2008 în forma iniţială contravine art. 90 CE [Trib. Cluj, s. civ. nr. 2320/5.12.2008; Trib.
Brăila, s. civ. nr. 319/FCA/30.04.2009; C. Ap. Oradea, d. civ. nr. 560/CA/5.11.2009; C. Ap.
Tg. Mureş, d. civ. nr. 236/R/18.02.2010; C. Ap. Constanţa, d. civ. nr. 363/CA/7.06.2010].

Aceste instanţe au aplicat în mod corect dreptul european, aşa cum se vădeşte după
pronunţarea hotărârii preliminare în cauza Tatu, motiv pentru care în această situaţie nu se mai
pune problema asigurării priorităţii dreptului european.

A3. Taxa de poluare a fost achitată, iar în cadrul litigiului referitor la restituirea taxei în
discuţie instanţele naţionale au respins cererea de restituire, cu motivarea că O.U.G. nr.
50/2008 în forma iniţială este compatibilă cu art. 90 CE (art. 110 TFUE)

13. Cele mai multe instanţe naţionale s-au pronunţat însă, anterior datei de 7 aprilie 2011, în
sensul respingerii acţiunilor având ca obiect restituirea taxei de poluare percepute în temeiul
O.U.G. nr. 50/2008 în forma aplicabilă în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, cu
motivarea că această formă a taxei de poluare ar fi compatibilă cu dreptul european sau că ea
ar fi fost acceptată de Comisia Europeană [dintre multe altele, C. Ap. Cluj, d. civ. nr. 2165 din
7.07.2009 şi d. civ. nr. 2704 din 2.11.2009; Trib. Arad, s. civ. nr. 981/19.05.2010; Trib.
Suceava, s. civ. nr. 5465/10.12.2010].

Foarte multe dintre aceste instanţe au respins inclusiv cererile de revizuire a hotărârilor
judecătoreşti irevocabile, cereri formulate în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
tocmai pentru motivul că hotărârile fuseseră pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii
dreptului european.

Unele dintre instanţe au respins şi cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
cu întrebări preliminare referitoare la compatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 în forma aplicabilă
în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, cu motivarea că opinia Comisiei Europene sau
jurisprudenţa în cauza Nadasdi şi Nemeth permiteau evaluarea legislaţiei naţionale ca fiind
compatibilă cu dreptul european (în fapt, aceste instanţe au adoptat o poziţie similară celei
avansate de Guvernul român în cauza Tatu).

Într-o asemenea situaţie, în funcţie de stadiul procesual al litigiului, sunt posibile următoarele
soluţii:

1) Litigiul referitor la taxa de poluare se află în curs [fond, recurs sau cerere de revizuire
formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2204]

14. Dacă litigiul referitor la restituirea taxei de poluare se află în curs, indiferent de stadiul
procesual (fond, recurs sau cerere de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor speciale din
Legea contenciosului administrativ), în temeiul art. 148 alin. (4) din Constituţia României,
instanţele au obligaţia de a aplica cu prioritate dreptul european, respectiv art. 110 TFUE, aşa
cum a fost acesta interpretat în cauza Tatu. Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale sunt
datoare să admită cererile de restituire a taxelor de poluare formulate, reformând acolo unde
este cazul hotărârile contrare ale instanţelor care s-au pronunţat anterior.

2) Litigiul referitor la taxa de poluare a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, iar reclamantul este în termen pentru formularea unei cereri de revizuire în
temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

15. Într-o asemenea ipoteză, dacă reclamantul formulează o cerere de revizuire în temeiul art.
21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru aceleaşi considerente instanţa este datoare să o
admită, asigurând astfel respectarea dreptului european, aşa cum a fost acesta interpretat de
Curte prin hotărârea din 7 aprilie 2011 în cauza Tatu.

3) Litigiul referitor la taxa de poluare a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, iar reclamantul nu mai este în termen pentru formularea unei cereri de revizuire
în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sau o asemenea cerere de revizuire a fost
anterior respinsă

16. În cazul în care nu mai există nicio cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti
pronunţate cu încălcarea dreptului european, în opinia noastră pot fi avute în vedere două
remedii pentru a se asigura totuşi prevalenţa dreptului european.

i) Jurisprudenţa Kühne & Heitz NV. Revizuirea deciziei de calcul a taxei de poluare

17. Un prim remediu are în vedere o interpretare bazată pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene în afacerea Kühne & Heitz NV (hotărârea din 13 ianuarie 2004,
afacerea C-453/00). În această cauză, petenţii erau exportatori de carne de pasăre către ţări
nemembre ale Uniunii Europene. Marfa a fost încadrată la o anumită categorie din tariful
vamal comun, încadrare pe baza cărora petenţii au primit restituiri de taxe vamale la export.
Ulterior, autorităţile vamale olandeze au decis că marfa trebuie să primească o altă încadrare
şi au solicitat rambursarea sumelor în cauză. Petenţii au atacat această decizie în faţa unei
instanţe olandeze, care a respins acţiunea. În cursul litigiului, petenţii nu au solicitat sesizarea
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Într-un litigiu ulterior, între părţi diferite, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene a decis că reîncadrarea produsului de către autorităţile vamale
olandeze era greşită. Ca urmare, petenţii au solicitat rambursarea taxelor vamale în discuţie.

Curtea s-a pronunţat asupra acestei chestiuni după cum urmează:

„Principiul cooperării care rezultă din art. 10 CE impune unui organ administrativ
obligaţia de a revizui o decizie administrativă definitivă, atunci când se formulează o
cerere pentru revizuirea acesteia, pentru a se lua în calcul interpretarea dispoziţiilor
relevante pe care Curtea a făcut-o între timp, atunci când:

– conform dreptului naţional, organul administrativ este competent să revizuiască

decizia în cauză;

– decizia administrativă în discuţie a devenit definitivă care urmare a pronunţării unei

hotărări judecătoreşti irevocabile a unei instanţe naţionale;

– această hotărâre judecătorească este, în lumina unei hotărâri ulterioare a Curţii,

bazată pe o interpretare eronată a dreptului comunitar, adoptată în lipsa sesizării Curţii
cu o acţiune preliminară conform art. 234 CE;

– persoana în cauză s-a adresat organului administrativ imediat după ce a luat

cunoştiinţă de hotărârea Curţii„.

18. Cu alte cuvinte, într-o asemenea situaţie, observând exigenţele fixate de Curte, particularii
se pot adresa organului fiscal competent, solicitând revizuirea deciziei de calcul a taxei de
poluare. Refuzul de a da eficienţă unei asemenea cereri şi de a restitui taxa de poluare este în
mod evident un refuz cenzurabil de către instanţele de contencios fiscal.

ii) Formularea unei noi cereri de restituire în baza art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia
României şi art. 117 alin. (1) lit. d) C. pr. fisc. Efectele jurisprudenţei Lucchini

19. Cea de-a doua soluţie aflată la dispoziţia particularilor este aceea a formulării unei noi
cereri de restituire a taxei de poluare, adresată organului fiscal competent, în temeiul art. 148
alin. (2) şi (4) din Constituţia României şi art. 117 alin. (1) lit. d) C. pr. fisc.

Aşa cum s-a indicat anterior, O.U.G. nr. 50/2008 în forma iniţială nu mai poate fi invocată ca
temei juridic al prelevării taxei de poluare în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008
întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a declarat-o ca fiind incompatibilă cu art. 110
TFUE. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile constituţionale obligă autorităţile naţionale să dea
eficienţă hotărârii Curţii, iar art. 117 alin. (1) lit. d) C. pr. fisc. constituie un temei juridic
suficient pentru admiterea cererii de restituire.

În mod evident, refuzul organului fiscal de a soluţiona favorabil o asemenea cerere este supus
cenzurii instanţelor de contencios fiscal.
20. În acest context se poate pune problema autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri
judecătoreşti anterioare prin care s-a respins o cerere de restituire a taxei de poluare. În ceea
ce ne priveşte, apreciem că autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată pentru a justifica
refuzul de aplicare cu prioritate a dreptului european. În acest sens, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene (Marea Cameră) s-a pronunţat deja în afacerea Lucchini (cauza C-119/05,
hotărârea din 18 iulie 2007):

„Dreptul comunitar se opune aplicării unei dispoziţii a dreptului naţional care

urmăreşte să consacre principiul autorităţii de lucru judecat, precum articolul 2909 din
Codul civil italian (Codice Civile), în măsura în care aplicarea acesteia împiedică
recuperarea unui ajutor de stat care a fost acordat cu încălcarea dreptului comunitar şi
a cărui incompatibilitate cu piaţa comună a fost constatată printr-o decizie a Comisiei
Comunităţilor Europene care a devenit definitivă”.

Având în vedere identitatea perfectă dintre art. 2909 Codice Civile şi art. 1201 Cod Civil
român, soluţia nu ar putea fi alta nici în sistemul nostru de drept.

* * *

21. În mod evident, cel mai bun remediu juridic este acela în care Guvernul decide să evite
litigiile pendinte şi litigiile viitoare referitoare la restituirea taxei de poluare şi restituie din
oficiu sumele în discuţie. Într-o asemenea situaţie, orice litigiu ulterior ar fi lipsit de interes cu
privire la restituirea taxei de poluare achitate în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008.

Aceasta variantă ar fi de altfel dezirabilă şi dintr-un alt considerent, acela de a evita

supraaglomerarea rolului instanţelor de contencios administrativ şi de a respectul dreptul
părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil (art. 6 par. 1 din Convenţie). Astfel, ca
urmare a litigiilor deja existente ne aflăm în situaţia în care termenele acordate în cauze având
ca obiect restituirea taxelor de poluare sunt extrem de lungi. De pildă, pentru acţiuni
înregistrate în luna ianuarie 2011 Tribunalul Suceava şi Tribunalul Satu Mare au stabilit
primul termen de judecată în luna octombrie 2011, iar pentru acţiuni înregistrate în luna
martie 2011 Tribunalul Bucureşti a fixat primul termen de judecată în decembrie 2011.

B. Taxa de poluare datorată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, în formele aplicabile în

perioadele 15 decembrie 2008 – 14 februarie 2010, 15 februarie 2010 – 31 decembrie
2010 şi respectiv cu începere de la 1 ianuarie 2011

22. În fine, trebuie observat faptul că în prezent se află pe rolul instanţelor judecătoreşti o
serie de litigii referitoare la variantele ulterioare ale taxei de poluare, aplicabile succesiv în
perioadele 15 decembrie 2008 – 14 februarie 2010, 15 februarie 2010 – 31 decembrie 2010 şi
respectiv cu începere de la 1 ianuarie 2011.

În ceea ce ne priveşte, având în vedere considerentele hotărârii preliminare pronunţate în

cauza Tatu, apreciem că nici celelalte variante ale taxei de poluare nu vor fi considerate de
către Curte ca fiind compatibile cu art. 110 TFUE şi eventual cu art. 191 TFUE. Prin urmare,
două ar fi soluţiile de luat în calcul cu privire la aceste litigii:

– Guvernul României, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, ar trebui să facă eforturi

pentru aplicarea cu prioritate a dreptului european, motiv pentru care ar fi necesară de îndată
adoptarea unui mecanism de restituire a taxelor de poluare prelevate, indiferent de varianta
taxei în discuţie.

– În subsidiar, în cazul în care un asemenea mecanism nu este adoptat, instanţele de

contencios fiscal vor fi nevoite să aplice ele însele dreptul european, lăsând neaplicate
dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008 în toate formele sale, fără a fi nevoite să aştepte sub acest
aspect intervenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 9 martie 1978, afacerea
106/77, Simmenthal, par. 21-24).
Hotărârile Curţii în cauzele C-200/14, Câmpean, şi C-288/14, Ciup
Tip:
Ştire
Data:
14.07.2016

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat joi, 30 iunie 2016, hotărârile în cauzele
C-200/14, Câmpean, şi C-288/14, Ciup, având ca obiect două cereri de decizie preliminară
formulate de Tribunalul Sibiu şi, respectiv, de Tribunalul Timiş cu privire la interpretarea
principiilor pe care trebuie să le respecte rambursarea taxelor naţionale percepute cu
încălcarea dreptului Uniunii.

Situaţia de fapt şi întrebările adresate CJUE

Doamna Câmpean a promovat o acţiune în justiţie, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu,

pentru a obţine rambursarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pe
care a fost obligată să o achite, în temeiul Legii nr. 9/2012, cu ocazia înmatriculării în
România a unui autovehicul înmatriculat anterior într-un alt stat membru.
Doamna Ciup a obţinut, prin hotărâre judecătorească, restituirea taxei pe poluare achitată
conform OUG nr. 50/2008 cu ocazia înmatriculării în România a unui autovehicul
înmatriculat anterior într-un alt stat membru, precum şi dobânda legală aferentă, calculată
începând de la expirarea unui termen de 45 de zile de la data cererii de restituire și până la
restituirea efectivă a taxei nedatorate. Ulterior, având în vedere Hotărârea pronunţată de CJUE
în cauza C-565/11, Irimie, a promovat o nouă acţiune în justiţie, înregistrată pe rolul
Tribunalului Timiş, prin care solicită să i se plătească și dobânda legală aferentă perioadei
cuprinse între data plății taxei și data la care respectiva dobândă i-a fost recunoscută prin
hotărârea judecătorească anterioară. Solicită, de asemenea, ca respectiva dobândă să îi fie
plătită de îndată, iar nu eșalonat pe o perioadă de cinci ani, aşa cum prevede articolul XV din
OUG nr. 8/2014.
În cadrul acestor litigii, instanţele de trimitere au hotărât să suspende judecata și să adreseze
Curţii întrebări preliminare prin care, în esenţă, solicită să se stabilească dacă dreptul Uniunii
trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare cu dobândă a taxelor
percepute cu încălcarea dreptului Uniunii al căror cuantum a fost constatat prin hotărâri
judecătorești executorii precum sistemul prevăzut la articolul XV din OUG nr. 8/2014.

Hotărârea CJUE

În primul rând, Curtea a arătat că, în temeiul principiului cooperării loiale, un stat membru nu
poate adopta dispoziții care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat contrar
dreptului Uniunii printr-o hotărâre a Curții sau a cărui incompatibilitate cu acest drept rezultă
dintr-o astfel de hotărâre unor condiții care privesc în mod specific acest impozit și care sunt
mai puțin favorabile decât cele care s-ar fi aplicat, în lipsa lor, unei asemenea rambursări.
Or, sistemul de rambursare prevăzut la articolul XV din OUG nr. 8/2014 a fost instituit
ulterior hotărârilor pronunţate de CJUE în cauzele C-402/09, Tatu, şi C-263/10, Nisipeanu,
precum şi ordonanţei pronunţate în cauzele C-97/13 şi C-214/13, Câmpean şi Ciocoiu, prin
care s-a stabilit că articolul 110 TFUE se opune unor taxe precum taxa pe poluare şi taxa
pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule. Această reglementare a fost adoptată,
printre altele, din cauza dificultăților întâmpinate în executarea deciziilor judecătorești având
ca obiect rambursarea cuantumului taxelor astfel percepute fără a fi datorate şi urmărește să
instituie modalități procedurale aplicabile în mod specific executării deciziilor judecătorești
care au un asemenea obiect.
Pentru a aprecia compatibilitatea reglementării naţionale cu principiul cooperării loiale revine
aşadar instanțelor de trimitere sarcina să verifice dacă aceste modalități procedurale sunt mai
puțin favorabile decât cele care s-ar fi aplicat, în lipsa lor, unor rambursări precum cele în
discuție în litigiile principale.
În al doilea rând, Curtea a reamintit că, potrivit principiului autonomiei procedurale, statele
membre sunt libere să stabilească modalităţile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție
destinate să asigure protecția dreptului contribuabililor la rambursarea cu dobândă a
impozitelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, cu condiţia ca acestea să respecte
principiile echivalenţei şi efectivităţii.
Astfel, principiul echivalenței presupune ca statele membre să nu prevadă modalități
procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt
întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor
similare, din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale,
întemeiate pe o încălcare a dreptului intern. Este sarcina instanţei naţionale să verifice
respectarea acestui principiu.
În ce priveşte principiul efectivităţii, acesta se opune instituirii unor modalităţi procedurale
care ar face excesiv de dificilă sau imposibilă în practică exercitarea drepturilor întemeiate pe
ordinea juridică a Uniunii.
Or, potrivit Curţii, instituirea unui termen de cinci ani pentru executarea integrală a unor
decizii judecătoreşti privind rambursarea taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii,
aşa cum prevede reglementarea naţională în discuţie în litigiile principale, are drept consecință
menținerea situației de nelegalitate în loc de a o îndrepta în cel mai scurt timp.
De asemenea, condiţionarea rambursării de disponibilitatea fondurilor încasate în temeiul
timbrului de mediu, privează justiţiabilul de orice mijloc care să îi permită să constrângă
autoritatea publică competentă să își îndeplinească obligațiile, din moment ce executarea silită
de drept comun este, în aplicarea aceleiași reglementări, exclusă în cursul acestui termen de
cinci ani.
Un asemenea sistem de rambursare, privit în ansamblul său, îl plasează pe justițiabil într-o
situație de incertitudine prelungită cu privire la data la care va obține rambursarea integrală a
cuantumului taxei plătite fără a fi datorate, fără a dispune de mijloace care să îi permită să
constrângă autoritatea publică să își execute obligația dacă aceasta nu procedează de bunăvoie
la executare, indiferent dacă din motive legate de lipsa fondurilor sau din alte motive.
În concluzie, CJUE a statuat că principiul cooperării loiale trebuie să fie interpretat în sensul
că se opune ca un stat membru să adopte dispoziții care supun rambursarea unui impozit care
a fost declarat contrar dreptului Uniunii printr-o hotărâre a Curții sau a cărui incompatibilitate
cu acest drept rezultă dintr-o astfel de hotărâre unor condiții care privesc în mod specific acest
impozit și care sunt mai puțin favorabile decât cele care s-ar fi aplicat, în lipsa lor, unei
asemenea rambursări, respectarea acestui principiu trebuind să fie verificată în speță de
instanța de trimitere.
Principiul echivalenței trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să
prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe
care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele aplicabile acțiunilor similare
întemeiate pe o încălcare a dreptului intern. Instanței de trimitere îi revine sarcina să efectueze
verificările necesare pentru a garanta respectarea acestui principiu în ceea ce privește
reglementarea aplicabilă litigiului aflat pe rolul său.
Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare cu
dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii al căror cuantum a fost constatat
prin decizii judecătorești executorii precum sistemul în discuție în litigiul principal, care
prevede o eșalonare pe cinci ani a rambursării acestor taxe și care condiționează executarea
unor astfel de decizii de disponibilitatea fondurilor încasate în temeiul unei alte taxe, fără ca
justițiabilul să dispună de posibilitatea de a constrânge autoritățile publice să își îndeplinească
obligațiile dacă acestea nu și le îndeplinesc de bunăvoie. Instanței de trimitere îi revine sarcina
de a verifica dacă o reglementare precum cea care ar fi aplicabilă în cauza principală în lipsa
unui astfel de sistem de rambursare îndeplinește cerințele principiului efectivității.