Introducere

A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

1
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

I. Identitatea românilor
Cine sunt strămoşii românilor şi cum au trăit ei înainte de cucerirea romană?

II. Romanizarea
Cum au fost cuceriţi strămoşii românilor de către romani şi cum au trăit
după cucerire?

III. Etnogeneza românească

Cum s-a format poporul român şi limba lui?

IV. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

De ce există două teorii opuse legate de romanitatea românilor şi ce susţin ele?

Introducere

• Romanitatea românilor = poporul român şi limba română au origine latină;

• Romanitatea românilor din punct de vedere cronologic:
- se leagă de epoca antică;
- de toate celelalte epoci istorice.
• Este studiată datorită nevoii de explicare a originilor şi a unor dispute legate de originea românilor.

• A generat teorii opuse:

- din motive politice;
- din cauza absenţei unor izvoare istorice scrise.

1
 POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE

I. IDENTITATEA ROMÂNILOR
Cine sunt strămoşii românilor şi cum au trăit ei înainte de
cucerirea romană?

• În mileniul III î.Hr.– indo-europenii îi asimilează pe autohtoni;

• Din indo-europeni:
- grecii,
- ilirii,
- tracii.
• Tracii s-au răspândit în sud-estul Europei şi din ei s-a desprins un popor, geto-dacii, care s-a
stabilit în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
• Strabon, istoric şi geograf antic din secolul I î.Hr.: „dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă”.
Geto-dacii:
- organizaţi în triburi sau uniuni de triburi;
- aşezări numite dava;
- politeişti (Zalmoxis);
- limba daco-geţilor era un dialect al limbii tracice.
• Regatul lui Burebista (82-44 î.Hr.) = prima unire a triburilor traco-dacice.
• Regatul lui Decebal (87-106 d.Hr.) = reunificarea triburilor dacice;
- capitala la Sarmizegetusa Regia;
- a luptat împotriva Imperiului Roman; războaie (101-102 şi 105-106);
- 106 d.Hr., Dacia devine provincie romană.

II. ROMANIZAREA
Cum au fost cuceriţi strămoşii românilor de către romani şi cum au trăit
după cucerire?

A. Context şi factori favorizatori

• Dacia:
- ameninţare pentru statul roman;
- resurse economice.
• Romanizarea = introducerea modelului roman de civilizaţie şi cultură, proces care a avut drept
rezultat transformarea teritoriului stăpânit, a locuitorilor şi limbii acestora după modelul Romei.
Componenta esenţială – lingvistică = înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină.

B. Etapele romanizarii
a) etapa preliminară sau etapa anterioară cuceririi romane, secolul II î.Hr. -
106 d.Hr.
• Cucerirea Peninsulei Balcanice de către romani (secolele II î.Hr. - I d.Hr.) i-a pus pe daci într-un
strâns contact cu civilizaţia romană. Influenţe romane în domeniul:
- culturii materiale romane: vase de bronz, unelte de fier, arhitectură, armament, ceramică,
instrumente medicale, imitarea monedelor romane etc.;
- vieţii spirituale: folosirea alfabetului latin, preluarea imaginilor unor divinităţi romane
pentru a reprezenta divinităţi dacice etc.;
- vieţii politice: implicarea lui Burebista în războiul civil de la Roma; cucerirea Dobrogei de
către romani în 28 î.Hr. şi includerea în provincia Moesia în 46 d.Hr.;

2
 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

b) etapa decisivă sau a stăpânirii romane, 106-271/ 275

• Romanizarea s-a realizat datorită unor factori care au contribuit la asimilarea relativ rapidă
a traco-geto-dacilor:
- limba latină;
- colonizarea romană;
- armata romană;
- sistemul administraţiei romane;
- cultele religioase romane;
- religia creştină;
- urbanizarea;
• Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină şi creştinismul.

c) etapa finală sau etapa ulterioară stăpânirii romane, 271/ 275-602

• 271/ 275 – împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata romană din Dacia (Retragerea
aureliană).
• O parte a populaţiei (armată şi civili, legaţi prin interese de imperiu) părăsesc Dacia.
• Cea mai mare parte a populaţiei romanizate continuă să trăiască la nord de Dunăre.
• Romanizarea continuă şi, după retragerea aureliană din Dacia. Dobrogea rămâne sub stăpânirea
romană până în 602 – rol important în întărirea romanităţii nord-dunărene.

C. Factorii romanizarii
1. Colonizarea
- colonizarea oficială (organizată de statul roman);
- colonizarea populară (spontană).
• Colonizare masivă şi organizată – 40.000 de colonişti „ex toto orbe Romana” (Eutropius) pen-
tru „a popula oraşe şi a cultiva ogoare”.
• Colonizarea oficială se realizează prin:
- întemeierea de noi colonii;
- atribuirea de pământ unor grupuri de cetăţeni romani.
• Coloniştii – villa rustica canabae, vicus, pagus sat.
• Indiferent de zona de provenienţă, coloniştii sunt latinofoni (vorbitori de limba latină), purtători
ai culturii materiale şi spirituale romane.

2. Armata
• Dacia – provincie de graniţă – circa 55.000 de soldaţi:
- legiuni (formate din soldaţi care aveau cetăţenie romană);
- trupe auxiliare (formate din soldaţi care nu aveau cetăţenie romană/ necetăţeni).
Trupele staţionau în tabere militare romane – castre.
• În jurul castrelor s-au creat aşezări civile numite canabae.
• Ambele tipuri de aşezări au reprezentat un nucleu important al romanizării.
• Veteranii din legiuni primeau bani şi ocupau diferite funcţii.
• Veteranii din trupele auxiliare primeau cetăţenie romană;
pământ în proprietate;
dreptul de a se căsători în provincia apărată.
• Veteranii erau latinofoni. Ei devin, astfel, un important factor al romanizării.

3. Urbanizarea
• Oraşele aveau statut de:
- colonia (au rang superior): Ulpia Traiana, Napoca, Apulum;
- municipia: Potaisa.

3
POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE

• Oraşele romane:
- purtătoare ale modelului de viaţă roman: administraţia, instanţele judecătoreşti,
mari centre religioase, teatre, şcoli, amfiteatre, apeducte, terme, forum.

4. Limba latină
• Organizarea politico-administrativă = factor al romanizării lingvistice.
Traian (98-117):
- provincia romană Dacia: Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul Munteniei;
- dacii liberi (Crişana, Maramureş, o parte din Moldova de azi);
- condusă de un guvernator – legatus Augusti pro praetore;
- capitala – Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
Hadrian (117-161):
- Dacia Inferior – capitala: Drobeta – procurator Augusti;
- Dacia Superior – capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa – legatus Augusti pro praetore;
- Dacia Porolissensis – capitala: Napoca – procurator Augusti.
Marcus Aurelius (161-180):
• Dacia Apulensis
Malvensis conduse de un legatus Augusti pro praetore
Porolissensis Daciarum trium
• Funcţiile administrative erau deţinute de cetăţeni romani, care vorbeau limba latină = con-
tribuie la procesul de romanizare.
• Latina vorbită – populară (sau vulgară) = principalul factor al romanizării.

5. Religia
• Caracteristici:
- interpretatio romana (adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane);
- sincretismul religios;
Religia creştină
• se răspândeşte în Dacia în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr.;
• Constantin cel Mare – Edictul de la Milano (313) acordă libertate de cult creştinismului;
• Theodosius – 391 d.Hr. – interzice cultele păgâne.
organizarea unor episcopate în zona Dunării la Tomis, Durostorum
misionari: Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic.
• Dovezi ale răspândirii creştinismului în Dacia postromană:
- donariul de la Biertan Ego Zenovius votum posui;
- opaiţe creştine;
- cruci şi fundaţii ale unor basilici creştine: Porolissum, Sucidava;
- principalii termeni creştini: Dumnezeu (Domine Deus), creştin (Christianus), cruce (Crux).

D. Consecinţele romanizării
• Romanizarea treptată a teritoriului de la nord de Dunăre (începând cu secolul II î.Hr. şi până
în 602);
• Asimilarea autohtonilor geto-daci;
formarea poporului român şi a limbii române în secolele VII-VIII.

4
 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

III. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

Cum s-a format poporul român şi limba lui?

A. Formarea poporului român

a) romanizarea autohtonilor (geto-dacii) – prima sinteză;
b) asimilarea migratorilor de către autohtonii romanizaţi (daco-romanii) – a doua sinteză.
• Lumea romanică orientală se împarte în două grupuri distincte:
- romanicii nord-dunăreni poporul român.
- romanicii sud-dunăreni aromânii, meglenoromânii, istro-românii.
• Migratorii slavi influenţează etnogeneza românilor, însă fără să îi schimbe caracterul romanic
vocabularul
terminologia slavă
modelul instituţional

B. Formarea limbii române

• În secolele VII-VIII, din familia limbilor romanice, neolatine.

Evoluţia limbii române:

- formarea limbii române până la stadiul de limba română comună;
- influenţele lingvistice ulterioare acestui stadiu.
• Limba română comună (străromânească) = formată în secolele II-VIII d.Hr. din limba traco-
geto-dacă + limba latină.
4 dialecte:
- dialectul dacoromân (România);
- dialectele: aromân, meglenoromân, istroromân (sudul Dunării).

Structura limbii române

Structura Francezii Italienii Spaniolii Portughezii Românii

limbii
Substrat Galic Italic Celto-iberic Celto-lusitan Traco-geto-
dacic
circa 160 cu-
vinte
STRAT LATIN LATIN LATIN LATIN LATIN
circa 70%
Adstrat Germanic Germanic Germanic Germanic Slav
(francii) (longobarzii şi (vizigoţii) (suevii) (slavii de sud)
ostrogoţii)

Cuvinte de origine dacică:

Carpaţi, Napoca, Criş, Dunăre, mânz, viezure, mistreţ, brad, măceş, băiat, moş, prunc, urdă,
vatră, gard

pe cale orală Cozia, Predeal, Bistriţa, Bogdan, Dan, Vlad, Radu, boier,
voievod, nevastă, plug, dragoste, noroc

Cuvinte slave
pe cale cultă = limba slavonă: rai, iad, vlădică.

5
 POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE

Limba slavonă
în Ţara Românească şi Moldova cancelarie
biserică (în texte religioase)

• Alfabetul chirilic (până în 1862) alfabet de tranziţie alfabet latin

• Alte influenţe:
- maghiară;
- germană;
- turcă;
- greacă (fanariotă);
- rusă;
- în secolul al XIX-lea – împrumuturi masive din limbile romanice = „relatinizare”.

IV. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

De ce există două teorii opuse legate de romanitatea românilor şi ce susţin ele?

A. Romanitatea românilor în sursele medievale timpurii – secolele VII-XIII

• Etnonimul vlah-vlahi, termen de origine germanică;
• Variante: vlah, voloh, valachus, blach, olah;
• Ei înşişi s-au numit român-români.

Primele menţiuni care oferă informaţii despre romanitatea românilor în evul mediu
timpuriu sunt:
secolul al VII-lea
• Strategikon, tratat militar bizantin denumeşte populaţia de la nord de Dunăre cu termenul de „ro-
mani”;
secolul al IX-lea
• Geografia armeană – Moise Chorenati – „Ţara (...) căreia îi zic Balak” (Valahia);
• Oguzname – cronică turcă – „ţara vlahilor” (Ulak-ili);
secolul al X-lea
• Despre administrarea imperiului – Constantin al VII-lea Porfirogenetul – „romani”;
• Vasile al II-lea Macedoneanul – scrisoare – „vlahi”;
secolul al XI-lea
• Podoaba istoriilor – Gardizi – românii între „Dunăre şi un munte mare”;
secolul al XII-lea
• Ioan Kynnamos: „se zice că sunt coloni veniţi de mult din Italia”;
• Gesta Hungarorum – Anonymus – informaţii despre români şi autonomiile locale din secolul al IX-lea
în spaţiul intracarpatic – „blachi”;
secolul al XIII-lea
• Gesta Hunnorum et Hungarorum – Simon de Keza – vlahii, păstori şi agricultori;
• în corespondenţa – Ioniţă cel Frumos – Papa Inocenţiu al III-lea – originea latină a românilor.

B. Romanitatea românilor în viziunea umaniştilor

Cauzele abordării romanităţii românilor de către umanişti
• Formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova – creşte interesul faţă de români.
• Luptele antiotomane – „Cruciada târzie” – Ţările Române – bastioane ale rezistenţei anti-
otomane, „porţi” ale creştinătăţii.

6
 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

• Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face să crească

interesul Papalitaţii pentru „ritul grecilor” (ortodox), nelegitim în viziunea catolică.
• Renaşterea – renaşterea valorilor culturale greco-romane.
• Preocuparea umaniştilor români (cronicarii moldoveni şi munteni) de a-şi cerceta identitatea.

Cei mai importanţi cronicari occidentali şi români care au abordat problema

romanităţii românilor sunt:
Secolul al XV-lea
• Poggio Bracciolini, secretar al Papalităţii – originea latină a poporului român; semnalează
elementele comune limbii latine şi române;
• Flavio Biondo, umanist italian – românii „invocau cu mândrie originea lor romană“;
• Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea) – teoria despre originea romană a poporului
român;
• Antonio Bonfini, umanist italian – „românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane
din Dacia”;
Secolul al XVI-lea
• Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de origine română – Hungaria (1536) – primul
care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor: „Limba moldovenilor şi a
valahilor a fost cândva romană, căci ei sunt colonii de romani… Dovadă de acest lucru e faptul
că au multe cuvinte comune cu limba romană”.
• Johannes Honterus, umanist sas originar din Braşov – hartă cu numele Dacia;
Secolul al XVII-lea
• Grigore Ureche, cronicar moldovean – Letopiseţul Ţării Moldovei
- afirmă descendenţa romană: „de la Rîm ne tragem”
- face apropieri etimologice între limba română şi latină: „…de la rîmleni, ce le zicem latini:
pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte,
pater; al nostru, noster şi alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate
cuvintele le-àm înţălege”.
- originea latină: „Românii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureşu, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag” .
- originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor: „Şi locuitorii Ţării Româneşti
[...] sunt creştini şi o seminţie” (cu moldovenii, n.ns.).
• Miron Costin, cronicar moldovean – „De neamul moldovenilor şi din ce ţară au ieşit strămoşii
lor” – problema originii românilor: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scot lumii
la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării
Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti ... că toţi un neam şi o dată descălecaţi sântu”. „nu-
mele vechiu şi mai dreptu este rumân, adecă râmlean, de la Roma”.
Secolul al XVIII-lea
• Stolnicul Constantin Cantacuzino – Istoria Ţării Rumâneşti dintru început (1716) susţine
originea comună a tuturor românilor: „toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură “.
• Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710-1711) – Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor susţine originea comună a tuturor românilor;
- Descrierea Moldovei: informaţii despre graiul moldovenilor şi despre „slovele” folosite, „care
la început au fost latineşti”.

C. Teoria autohtoniei şi teoria imigraţionistă

Contextul şi cauzele politizării ideeii romanităţii românilor
Secolul al XVIII-lea
• Lupta românilor pentru drepturi politice şi naţionale – Supplex Libellus Valachorum (1791) –
românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
idei imigraţioniste:

7
 POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE

- poporul şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre;

- românii ar fi pătruns în Transilvania în Evul Mediu;
teoria imigraţionistă
*A imigra = a veni într-o ţară străină pentru a se stabili aici.

Susţinătorii teoriei imigraţioniste în secolul al XVIII-le au fost:

• Franz Joseph Sulzer, căpitan în armata habsburgică – Istoria Daciei transalpine (Viena,
1781-1782);
• Johan Christian Engel, istoric austriac, susţine că românii au imigrat la nord de Dunăre în
secolul al IX-lea.

Secolul al XIX-lea
• Dualismul austro-ungar (1867) lupta românilor pentru obţinerea de drepturi
politice a crescut în intensitate.
teoria imigraţionistă sau roesleriană = sistematizarea ideilor imigraţioniste de
către austriacul Robert Roesler – Romänische Studien (Studii româneşti, Leipzig, 1871).

• TEORIA ROESLERIANĂ: poporul român şi limba lui s-au format la sud de Dunăre, de unde o
mare parte a populaţiei a emigrat la nord de fluviu.
* A emigra = a părăsi propria ţară pentru a se stabili definitiv într-o ţară străină.

Teoria roesleriană. Argumente:

1. dacii – exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii: „Dacia...viris fuerat exhausta”
(Eutropius);
2. romanizarea nu ar fi fost posibilă în doar cei 165 de ani de stapânire romană efectivă;
3. Dacia = „terra deserta” după retragerea aureliană;
4. influenţa slavă şi religia ortodoxă poporul român s-a format la sudul Dunării;
5. vocabularul comun româno-albanez poporul român a convieţuit cu albanezii;
6. „tăcerea surselor”: lipsesc izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării
înainte de secolul al XIII-lea.

TEORIA AUTOHTONIEI SAU CONTINUITĂŢII

• Susţine romanitatea românilor cu următoarele argumente:
1. continuitatea dacică este confirmată de:
- dovezi logice;
- dovezi epigrafice (inscripţii);
- toponimia;
- hidronimia;
- dovezi lingvistice;
- dovezi arheologice.
2. romanizarea nu s-a produs doar în 165 de ani, ci în trei etape;
3. Aurelian a retras din Dacia doar armata şi administraţia romană;
4. nu există izvoare istorice care să ateste existenţa românilor în sudul Dunării înainte de secolul
al XIII-lea;
5. asemănarea între limba română şi limba albaneză se datorează fondului comun tracic;
6. românii sunt menţionaţi în izvoarele istorice medievale timpurii.

Principalii susţinători ai teoriei autohtoniei sunt:

În secolul al XVIII-lea
• Şcoala Ardeleană.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea
• Paşoptiştii: Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea
• Bogdan Petriceicu Haşdeu, filolog şi istoric, „Pierit-au dacii?” .

8
 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

• A.D. Xenopol, istoric român, autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, foloseşte argu-
mente istorice, lingvistice şi logice pentru a combate teoria lui Roesler.
În perioada interbelică (1918-1939)
• Primele argumente arheologice privind continuitatea dacică – arheologul Constantin Daicoviciu.
• Vasile Pârvan, istoric român, organizează săpături arheologice scrie lucrarea Getica
(1926).
• Gheorghe Brătianu, istoric român – „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” : „de unde
s-a ivit acest popor devenit pe neaşteptate aşa de numeros, încât a cotropit locurile tuturor ve-
cinilor săi, fără a ţine seama de titlurile lor legitime de proprietate şi de prioritate?”; „Neavând
istorie, fiecare popor duşman, ne-ar putea zice: „Originea ta este necunoscută, numele tău nu-ţi
aparţine, mai puţin pământul pe care locuieşti”.

D. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist.

Exagerarea rolului slavilor în etnogeneză
Perioada 1948-1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej
- exagerarea rolului slavilor în etnogeneză;
- puţine consideraţii cu privire la etnogeneză: „nainte de a fi român, trebuia să fii comunist!”;
- romanii =„cotropitori”; retragerea aureliană = „eliberare”.
Perioada 1965-1989 – Nicolae Ceauşescu
- trecutul istoric folosit în scop politic şi propagandistic;
- romanii = „asupritori”
- adevărată obsesie dacică; lucrări care susţineau că dacii sunt primul popor din lume (proto-
cronism);

E. Consecinţele abordării problemei romanităţii românilor

• De a clarifica originile propriului popor, dar şi de a combate teoriile imigraţioniste;
• Progrese în cercetarea istorică şi lingvistică;
• Apar primele observaţii despre latinitatea limbii române;
• În epoca modernă, ideea romanităţii românilor a fost folosită ca armă politică în procesul de
emancipare a naţiunii române din Transilvania;
• Se formulează argumente despre unitatea limbii române;
• Rol esenţial în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale.

Concluzii

• La început, istoricii susţin romanitatea românilor cu argumente de ordin logic; în secolul al

XX-lea – investigaţiile ştiinţifice conduse de istorici şi lingvişti şi cercetarea arheologică au făcut
progrese remarcabile;
• Problema romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict ştiinţific, interferând cu sfera
politicului;
• Azi, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică.