Cartea A 11 A

Dumitru NEAGU
SĂ FIM CREŞTINI ORTODOCŞI ÎN TOT

ŞI ÎN TOATE
CARTEA A XI – A
Dumitru NEAGU
CARTEA A XI – A
SĂ FIM CREŞTINI ORTODOCŞI ÎN TOT
ŞI ÎN TOATE
EDITURA PRINTECH
BUCUREŞTI 2017
Editura PRINTECH
Tipar executat la:

S.C. ANDOR TIPO S.R.L. – Editura PRINTECH
Site: www.andortipo.ro; www.printech.ro
Adresa: Str. Tunari nr.11, Sector 2, Bucureşti
Tel./Fax: 021.211.37.12; 021.212.49.51
E-mail: comenzi@andortipo.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEAGU, DUMITRU
Să fim creştini ortodocşi în tot şi în toate /
Dumitru Neagu. - Bucureşti : Printech, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-23-0715-8
 Copyright 2017
Toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate autorului.
Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată
sau transmisă indiferent prin ce formă, fără acordul prealabil
scris al autorului.
Cartea a XI-a, “Să fim creştini
ortodocşi în tot şi în toate” încearcă
să aducă în discuţie şi să clarifice, una
din problemele esenţiale a zilelor
noastre, să fim creştini ortodocşi în
tot ce întreprindem şi în toate ceea ce
facem.
Care înseamnă în esenţă, „a-L
descoperi pe Hristos”, plecând de la
cercetarea Sfintei Scripturi şi a trăi ca
„aparţinând lui Hristos”, cu ajutorul
Bisericii şi a Părintelui duhovnic.
Începând de la botezul creştin şi
până la înmormântare, petrecând
toate sărbătorile, să arătăm că
suntem creştini ortodcşi adevăraţi, că
suntem în dreapta credinţă.
Un creştin ortodocs adevărat
trebuie să arate tot timpul că trăieşte
în dreapta credinţă Ortodoxă.
Autorul!
CUPRINS
PREFAŢĂ....................................................................... i-viii
Partea I-DESPRE CREŞTINISMUL ORTODOX ADEVĂRAT
1 CREŞTINI SUNT CEI ”APARŢINÂND LUI HRISTOS”….... 1
1. Prima comunitate creştină......................................... 1
Întemeierea Bisericii Creştine............................................ 1
Apostolii încep să grăiască în limbi necunoscute .............. 2
Începerea propovăduirii …................................................. 2
Discipolii lui Iisus sunt numiţi creştini
pentru prima dată ….......................................................... 3
Biserica şi sinagoga ........................................................... 3
Duhul Sfânt este dat şi păgânilor …................................... 4
Primirea păgânilor la Hristos ….......................................... 5
2. Răspândirea creştinismului ....................................... 6
Răspândirea Evangheliei …................................................ 6
Persecuţie şi Martiriu …..................................................... 8
Recunoaşterea oficială a creştinismului …......................... 10
O istorie în desfăşurare ….................................................. 11
3. Cele mai vechi biserici creştine din lume …................ 11
Cum au apărut lăcaşurile de cult creştine? ….................... 11
Oraşele imperiului roman, pline de biserici …................... 12
Primele biserici creştine din Dacia …................................. 13
În loc de concluzii …...................................................... 14
2 DESPĂRŢIREA BISERICII CREŞTINE ÎN CATOLICISM
ŞI ORTODOXIE …........................................................... 15
Marea Schismă din 1054 – desparte biserica
în două: Catolicism şi Ortodoxie ................................... 15
Cum s-a ajuns la aceasta? …............................................. 15
a) Cauzele materiale – competiţia
pentru influenţă …............................................................. 15
b) Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual …................ 16
b
Dumitru NEAGU
Diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie …......................... 18
În loc de concluzii …...................................................... 20
3 ORTODOXIA ESTE CREDINŢA CEA
ADEVĂRATĂ ÎN HRISTOS …............................................ 21
Ce este Ortodoxia? …..................................................... 21
Tăriile de stâncă ale Ortodoxiei …..................................... 21
Aceasta este Ortodoxia ….................................................. 22
Credinţa ortodoxă …...................................................... 22
a) Revelaţia ….................................................................... 23
b) Întruparea Fiului lui Dumnezeu …................................. 24
c) Sfânta Scriptură ….......................................................... 24
d) Sfânta Tradiţie …........................................................... 25
e) Sinoadele ecumenice şi Crezul …................................... 25
f) Crezul sau Simbolul Credinţei …..................................... 27
În loc de concluzii …....................................................... 28
4 CREŞTINISMUL ÎN LUME …......................................... 29
Date despre creştini în lume ….......................................... 29
Distribuţia geografică a creştinilor …................................. 29
Denominaţii creştine reprezentative …............................. 31
5 CREŞTINISMUL ORTODOX …....................................... 33
1. Creştinismul ortodox în Europa ….............................. 33
2. Creştinismul ortodox în România …............................ 35
Culte creştine din Romania …............................................ 35
Structura confesională din România ….............................. 35
Structura creştinismului ortodox din Romania ….............. 35
6 CREŞTINI ORTODOCŞI ADEVĂRAŢI ….......................... 37
1. Puţini sunt adevăraţii creştini …................................. 38
2. Ce înseamnă să fii creştin ortodox? …........................ 40
3. Credinţa creștină ortodoxă …..................................... 41
4. Trăirea în Hristos ….................................................... 44
c
SĂ FIM CREŞTINI ORTODOCŞI ÎN TOT ŞI ÎN TOATE
Întâlnirea cu apropele tău ….............................................. 44
Să ne rugăm …................................................................... 44
Părinţii să se roage Domnului …........................................ 45
Ce înseamnă Trăirea în Hristos? ….................................... 47
7 CREŞTINI ORTODOCŞI TRADIŢIONALI …...................... 49
1. Sfânta Tradiţie ortodoxă …........................................ 49
2. Tradiţia păgână în creştinism ….................................. 51
Obiceiuri păgâne din viaţa unui creştin ortodox …............ 52
Sărbători păgâne în tradiţiile româneşti …........................ 53
3. Creştinii ortodocși tradiţionali sunt obsedaţi
de practicile păgâne …................................................... 55
4. „Ortodocși” de ocazie …............................................. 58
5. Tradiţionaliştii Bisericii …........................................... 59
Goana după bani …............................................................ 60
Istoria devine imprevizibilă la un moment dat ….............. 60
În loc de concluzie …...................................................... 61
Partea a II- a – TULBURAREA ORTODOXIEI DE UNELE
DOMINAŢIUNI ŞI PRACTICI OCULTE
8 SECTE, EREZII ŞI ÎNVĂŢĂTURI PĂGÂNE
CARE TULBURĂ CREŞTINISMUL ORTODOX ….................. 63
1. Principalele Erezii şi Secte vechi ….............................. 63
2. Marea Schismă din anul 1054 …................................. 64
a. Romano-catolicismul ….................................................. 65
b. Uniatismul ….................................................................. 65
3. Principalele Erezii şi Secte noi …................................. 66
4. Erezii şi Învăţături Păgâne …...................................... 66
New Age (Noua Eră) …................................................... 66
a. Biserica unificării …........................................................ 68
b. Mormonii …................................................................... 69
c. Baha’i ….......................................................................... 71
d. Yoga …........................................................................... 72
d
Dumitru NEAGU
e. „Yoga creştină” ….......................................................... 73
f. „Zen-ul creştin” …........................................................... 74
g. Meditaţia transcendentală …......................................... 75
h. „Noua spiritualitate” faţă în faţă cu Creştinismul ......... 77
5. Ecumenismul …......................................................... 78
a. Ecumenismul sincretist ….............................................. 78
b. Ecumenismul religios astăzi …....................................... 80
6. Scientologia …............................................................ 81
7. Milenismul sau milenarismul ….................................. 82
8. Francmasoneria (Masoneria) ….................................. 83
9. Cele mai periculoase secte din România …................. 85
a. Satanismul ….................................................................. 85
b. ELTA …........................................................................... 87
c. AMRITA …...................................................................... 88
d. MISA …........................................................................... 89
9 SIMBOLURI ALE CRUCII CREŞTINE ORTODOXE
ŞI ALE ALTOR DOMINAŢIUNI CREŞTINE …....................... 95
1. Sfânta Cruce …........................................................... 95
Crucea - Vechi simbol cosmic, dar şi instrument de
tortură ……………….............................................................. 95
Cinstirea Sfintei Cruci …..................................................... 96
Temeiurile cinstirii crucii …................................................ 96
2. Simboluri creştine ale Crucii …................................... 97
1. Crucea ortodoxă română …........................................... 97
a. Crucea trilobată cu trei extremităţi
în formă de treflă …........................................................... 98
b. Crucea trilobată …......................................................... 98
c. Crucea trilobată mobilă ….............................................. 98
2. Crucea greacă ortodoxă …............................................. 98
3. Crucea Botezătorului …................................................. 99
4. Crucea slavă- rusească, ortodoxă …............................... 99
e
5. Crucea bizantină …........................................................ 99
6. Crucea Sfântului Andrei …............................................. 99
7. Crucea latină catolică …….............................................. 100
8. Crucea patriarhală catolică ……...................................... 100
9. Crucea floare-de-crin …….............................................. 100
10. Crucea florală ……........................................................ 100
11. Crucea învingătorului, a victoriei ……........................... 100
12. Crucea de Ierusalim, a cruciatului ……......................... 101
13. Crucea celtică, irlandeză ……........................................ 101
14. Crucea pătimirii- latină …….......................................... 102
15. Crucea episcopală (Pommee) ……................................ 102
16. Crucea malteză ……...................................................... 102
17. Crucea "Patee" ……...................................................... 102
18. Crucea "Patee" – variantă ……..................................... 102
19. Crucea patimilor- Templieri …….................................. 103
20. Crucea templieră ……................................................... 103
21. Crucea nemţească ……................................................. 103
22. Crucea scandinavă ……................................................. 103
23. Crucea în T ……............................................................ 103
24. Crucea Naşterii Domnului ……..................................... 104
25. Crucea triumfului Împărăţiei lui
Iisus Hristos pe pământ ……............................................... 104
26. Crucea crenelată ……................................................... 104
27. Crucea pontificală ……................................................. 105
28. Crucea Patimilor, în trepte …….................................... 105
29. Crucea ionică ……......................................................... 105
30. Crucea Sfântului Apostol Pavel ……............................. 105
31. Crucea Sfântul Gheorghe ……...................................... 106
32. Crucea armeană, monofizită ……................................. 106
33. Crucea cu trifoi, sau a sfântului Patrik, sau irlandeză 106
34. Crucea celtică, irlandeză ……........................................ 106
35. Crucea celtică, în formă de soare, irlandeză ……......... 106
f
Dumitru NEAGU
36. Crucea cu cârje, sau merovingiană ……....................... 106
37. Crucea coptă (ankh) …….............................................. 107
38. Crux commissa, egipteană creştină (coptă) …….......... 107
39. Crucea de Canterbury (anglicană) ……......................... 107
40. Crucea Lorenă ……....................................................... 108
41. Crucea Hughenotă ……................................................ 108
42. Crucea Romană de hirotonie ……................................ 108
43. Crucea Occitană .……................................................... 109
44. Crucea sfântului Iacob cel Bătrân …….......................... 109
45. Crux dissimulata …….................................................... 109
46. Svastica …….................................................................. 109
47. Crucea Roşie …….......................................................... 110
În loc de concluzii ……....................................................... 110
10 MINCIUNI ÎMPOTRIVA CREŞTINISMULUI –
REÎNCARNAREA ……....................................................... 111
Definirea Reîncarnării ……................................................. 111
Reîncarnarea şi Biblia …….................................................. 112
Origen (a trăit între 185-254) ……...................................... 113
Biserica creştină din primele veacuri împotriva
ideii de reincarnare ……..................................................... 114
Biserica creştină astăzi despre
credinţa adevărată ……...................................................... 114
a. Învierea trupului ……...................................................... 114
b. Răscumpărarea noastră de Iisus Hristos ……................. 115
c. Judecata ……................................................................... 116
11 PRACTICI PĂGÂNE OCULTE CARE
INFLUENŢEAZĂ ŞI CREŞTINISMUL ORTODOX
ROMÂNESC ……............................................................. 117
1. Deschiderea Cărţii Sfinte de către Preoţi …….............. 117
Deschiderea Evangheliei ……............................................. 117
Îndrumarea Sfântului Iustin Popovici …….......................... 117
2. Omul necredincios caută semne, minuni
g
şi vindecări paronormale ……......................................... 118
Forme eronate de credinţă ……......................................... 118
Credinţa lucrătoare în iubire de Hristos ……...................... 118
Credulitatea o acceptare fără rezerve
a unor învăţături ……......................................................... 119
Necredinţa şi falsul misticism ……...................................... 119
Forme ale falsului misticism ……........................................ 120
Credincioşul primitiv, credulul ……................................... 122
Unele practici necanonice ……........................................... 123
Câteva exemple ……........................................................... 124
Unele observaţii …….......................................................... 128
Câteva sfaturi duhovniceşti ……......................................... 130
În loc de concluzii …….................................................... 135
Partea a III- a – SĂRBĂTORI CREŞTINE
INFLUENŢATE DE PRACTICILE PĂGÂNE
12 DUHUL LUI MOŞ NICOLAE EXISTĂ ŞI VINE
PE LA CASELE NOASTRE ……........................................... 137
Mărturii adevărate ……...................................................... 137
Moş Nicolae lasă cadouri în ghetuţele lustruite …….......... 138
Sfântul Nicolae unul dintre cei mai
populari sfinţi din calendar ……......................................... 139
Cuvânt la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae …….......... 140
13 SFÂNTUL IGNATIE, NU IGNATUL PORCILOR
ŞI MILOSTENIA CREŞTIN ORTODOXĂ,
NU POMANA PORCULUI …….......................................... 143
1. Postul Naşterea Domnului (Crăciunul) ……................. 143
Dezlegări în Postul Crăciunului …….................................... 144
2. Postul Crăciunului în era Consumismului ……............. 144
Consumismul ……............................................................... 144
Libertatea fără control devine iresponsabilitate ……......... 145
Postirea ca schimbare a modului de trai ……..................... 146
3. Sfântul Ignatie ……..................................................... 147
h
Dumitru NEAGU
Testamentul Sfântului Ignatie ……..................................... 148
4. Ignatul porcilor – tăiatul porcilor ………....................... 149
Milostenia creştin ortodoxă la tăierea porcului …….......... 150
Pomana porcului ……......................................................... 150
14 CRĂCIUNUL, ÎNTRE TRADIŢII PĂGÂNE
ŞI CELE CREŞTINE ……..................................................... 153
1. Crăciun şi tradiţii …….................................................. 153
Originea termenului …….................................................... 153
Istoria sărbătorii …….......................................................... 154
Cadouri de Crăciun ……...................................................... 154
Ciorapii de Crăciun ……...................................................... 155
Coroane de crengi de brad cu flori …….............................. 156
Pomul de Crăciun ……........................................................ 156
Colindatul …….................................................................... 157
Vâscul ca decor de Crăciun ……......................................... 157
Moş Crăciun ……................................................................ 158
2. Crăciunul în tradiţia românească ……......................... 159
Ajunul Crăciunului ……....................................................... 159
Crăciunul la români ……..................................................... 160
Colindul la români ……....................................................... 161
Obiceiurile culinare ……..................................................... 162
3. Crăciunul creştin ortodocs în familia mea ……............ 162
Ţinerea postului de Crăciun ……........................................ 162
Tăierea porcilor ……........................................................... 163
Milostenie din porc pentru cei nevoiaşi ……...................... 165
Moş Crăciun de la Bucureşti ……........................................ 165
Colindul din Ajunul Crăciunului ……................................... 167
Trupa de Colindători ……................................................... 168
Masa de Crăciun în familie …….......................................... 169
Foloasele Sfintei Împărtăşanii ……..................................... 171
Vizitele la părinţi, naşi, la bunici sau la prieteni ……......... 172
i
15 SĂ ÎNŢELEGEM CE SĂRBĂTORIM
DE CRĂCIUN – NAŞTEREA DOMNULUI
NOSTRU IISUS HRISTOS ……........................................... 175
Cuvânt înainte ……............................................................. 175
Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup
este maica tuturor sărbătorilor *Sfântul
Ioan Gură de Aur+ ……........................................................ 175
Naşterea lui Hristos este o Taină ……................................. 176
Revelaţia Cuvântului în Vechiul şi
Noul Testament ……........................................................... 177
Revelarea lui Hristos către păstori …….............................. 178
Pacea dată de Naşterea lui Hristos ……............................. 179
Magii şi steaua pe care au văzut-o la Răsărit …….............. 180
Cele două naşteri ale lui Hristos …….................................. 181
Scopul Întrupării lui Hristos ……......................................... 183
Consecinţă a chenozei- a întrupării lui Hristos ……............ 184
Dogma hristologică ……..................................................... 186
16 SĂRBĂTORIREA PAŞTELUI ESTE
DEFORMATĂ DE TRADIŢII ŞI OBICEIURI PĂGÂNE .………. 191
Semnificaţia Paştelui ……................................................... 191
1. Tradiţii păgâne în sărbătorirea Paştelui ……................ 191
a. Iepuraşul de Paşti …….................................................... 191
b. Ouă colorate purtate de iepuraşi ……............................ 192
c. Marketingul de Paşti ……............................................... 192
d. Stropitul fetelor cu apă sau parfum ……........................ 192
e. Focul de Paşti …….......................................................... 193
f. „Bem, mâncăm şi ne veselim de Paşti” …….................... 193
g. Paştele Blajinilor un ritual păgân care
trebuie respins ……............................................................ 194
Alte credinţe despre Blajini ……......................................... 195
j
Dumitru NEAGU
Paştele Blajinilor este o tradiţie păgână ……...................... 196
17 CUM TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ
UN CREŞTIN ORTODOCS DE
SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI ……......................................... 197
1. Postul Mare sau Postul Sfintelor Paşti …….................. 197
Sensul postirii …….............................................................. 197
Alimentele care nu sunt permise ……................................ 198
Atenţie sporită rugăciunilor ……........................................ 198
Postul Mare, în zilele de peste săptămână ……................. 198
"Postul total" sau ajunarea ……......................................... 199
Atmosfera şi starea sufletească în
Postului Mare …….............................................................. 199
Structura Postului Mare …….............................................. 200
2. Lăsatul secului sau începutul postului ………............... 201
Lăsatul secului de carne …….............................................. 201
Lăsatul secului de brânză ……............................................ 202
Fugi la naşu’ cu plocon! E Lăsata Secului …….................... 202
Mersul la naşi în credinţa ortodoxă ……............................ 202
3. Canonul cel Mare al Sfântului
Andrei Criteanul ……...................................................... 204
Sfântului Andrei Criteanul ……........................................... 204
“Inventatorul” canonului liturgic ……................................ 206
4. Slujba Sfântului Maslu ……......................................... 206
5. Pelerinajul de Florii …….............................................. 209
Originea Pelerinajului de Florii …….................................... 209
Pelerinaj de Florii în Capitală ……...................................... 209
Importanţa Pelerinajului de Florii ……............................... 210
6. Sărbătorirea zilei onomastice de Florii ……................. 212
7. Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare) ……............. 213
8. Mielul de Paşti la creştini ……..................................... 214
9. Joia Mare- Denia celor 12 Evanghelii …….................... 216
Denia celor 12 Evanghelii ……............................................ 216
k
Înroşitul ouălelor de Paşti ……........................................... 216
10. Vinerea Mare - Denia

Prohodului Domnului …….............................................. 217
Se scoate Sfântul Epitaf- Sfântul Aer ……........................... 217
Trecerea pe sub masă, în Vinerea Mare ……..................... 218
Denia Prohodului Domnului ……........................................ 220
11. - Sâmbăta Mare- Lumina
Învierii Domnului ……..................................................... 220
Lumina Învierii Domnului Hristos ……................................ 221
13. Duminica Învierii- Învierea Domnului ……................. 222
Foloasele spovedaniei şi împărtăşaniei ……....................... 223
14. Masa în familie de Paşti este
Binecuvântată ……......................................................... 224
15. Masa de Paşti în familia mea ……............................. 225
În casa părintească ……...................................................... 225
La casa mea ……................................................................. 227
Ciocnitul ouălelor de Paşti ……........................................... 228
18 SĂ ŞTIM CE SĂRBĂTORIM DE PAŞTI
– ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU
IISUS HRISTOS ……......................................................... 231
Cuvânt înainte ……............................................................. 231
Paşte sau Paşti? ……........................................................... 231
Evanghelia Învierii Domnului ……....................................... 231
Să participăm la toată Liturghia Învierii ……...................... 233
Hristos a Înviat! ……........................................................... 233
Hristos Biruitorul cel ceresc ……........................................ 234
Domnul Cel înviat a biruit moartea ……............................. 234
Domnul Cel Înviat a biruit păcatul ……............................... 236
Minunea Pogorârii Sfintei Lumini,
trăită de mine …….............................................................. 237
l
Dumitru NEAGU
Biserica Sfântului Mormânt ……......................................... 239
Mari sunt minunile învierii Tale Doamne! ……................... 241
19 URSITOARELE ADUSE LA BOTEZ,
UN OBICEI PĂGÂN, O EREZIE …….................................... 243
Prin botez, omul devine mădular
al trupului lui Hristos ……................................................... 243
Petrecerea după botezul copilului …….............................. 243
Cine sunt Ursitoarele …….................................................. 244
Ursitoarele fac doar urări bune ……................................... 246
Textul de bază se poate schimba
şi apar improvizaţii ……...................................................... 247
20 SĂRBĂTORI PĂGÂNE CARE INVADEAZĂ
ŞI CREŞTINISMUL ORTODOX …….................................... 249
1. Ziua îndrăgostiţilor - Sfântul Valentin …….................. 249
Legenda Sfântului Valentin ……......................................... 249
Comerţ cu dragostea ……................................................... 250
Lejeritatea românului pentru importul
de pseudo sărbători …….................................................... 251
Dragobetele simbolizează sărbătoarea
dragostei în tradiţiile româneşti …….................................. 252
2. Sărbătoarea de Halloween ……................................... 254
Halloween, joaca de-a diavolul ……................................... 254
Halloween - păgânismul, ocultismul
şi satanismul ……................................................................ 255
Bisericile creştine se unesc contra
sărbătorii de Halloween …….............................................. 256
3. Dracula, între legendă şi realitate ……........................ 258
Spectacolul grotesc de la Hotel Castel Dracula ……........... 261
m
21 ŞCOLIREA TINERILOR PENTRU A

DEVENI PĂRINŢI, O NECESITATE …….............................. 263
Certificat de pregătire pentru a deveni părinţi ……........... 263
Sfinţirea familiei s-a făcut prin participarea
Mântuitorului Hristos Ia nunta din Cana Galileii ……......... 265
Divorţul definit drept cădere din har …….......................... 267
Partea a IV- a – NOUA ORDINE A LUCRURILOR
DIN ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE A LUMII, ZGUDUIE ORTODOXIA
22 CONFLICTUL DINTRE ADEVĂRUL
CREŞTIN ŞI TEORIA EVOLUŢIONISTĂ,
PRECUM ŞI BIG BANG-UL ………...................................... 269
1. Papa Francisc declară că teoria
evoluţionistă şi Big Bang-ul sunt corecte …….................. 269
2. Opoziţia dintre Adevărul creştin ortodox şi
filosofia evoluţionistă …….............................................. 271
Teoria evoluţionistă a speciilor ……................................... 271
Teoria evoluţionistă a omului ……..................................... 272
Adevărul Ortodoxiei şi erezia evoluţionismului …….......... 273
3. Teoria Big Bang-ului contrazice dogmele
ortodoxe ……................................................................. 280
Teoria Big Bang-ului …….................................................... 280
Teoria Big-Bang-ului îl exclude pe Dumnezeu
din Creaţie ……................................................................... 281
Credinţa creştin ortodoxă privind Creaţia lumii …............. 282
4. Bosonul Higgs sau “particula lui Dumnezeu”
infirmă teoria Big Bang ………........................................ 283
5. Experimentul CERN din Geneva poate
aduce Apocalipsa ……..................................................... 285
Două scenarii Apocaliptice …............................................. 285
Experimentul CERN şi Nostradamus ……........................... 287
n
Dumitru NEAGU
Ce vrea să dovedească LHC? ……....................................... 287
Cum funcţionează LHC? …….............................................. 288
Şansele LHC să producă o catastrofă globală …….............. 289
Ţările membre CERN ……................................................... 289
23 NOUA ORDINE RELIGIOASĂ A LUMII,
PANRELIGIA, ZGUDUIE ŞI CREŞTINISMUL
ORTODOX ……................................................................ 291
Ecumenismul inter-religios total ……................................. 291
24 AL 8-LEA SINOD ECUMENIC
PREGĂTEŞTE UNIREA TUTUROR RELIGIILOR
ÎNTR-O PANRELIGIE ……................................................. 297
1. Sinodul al 8-lea ecumenic …….................................... 297
Sinodul al 8-lea ecumenic a existat ……........................... 297
Al 8-lea „Sinod Ecumenic” ce se pregăteşte ……............... 299
2. Ecumenismul reprezintă suma ereziilor ……............... 299
Confuzia creată de termenul ecumenism …...................... 299
Ecumenismul religios astăzi .............................................. 301
3. Previziuni despre al 8-lea “Sinod Ecumenic” .............. 301
4. Sfântul și Marele Sinod Panortodox ……..................... 301
Sinodul Panortodox nu se va numi Ecumenic ……............. 302
Declaraţia comună a Papei Francisc şi
a Patriarhului Kirill ……....................................................... 303
Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu întreaga
lume creştină ……............................................................... 303
BIBLIOGRAFIE …….......................................................... 307
BIOGRAFIE PERSONALĂ ……........................................... 309
ANEXĂ – CĂRŢI TIPĂRITE ……......................................... 315
EXPLICAREA IMAGINILOR
DE PE COPERTA I şi a IV-a ……........................................ 321
o
PREFAŢĂ
Cartea “ Să fim creştini ortodocşi în tot şi în toate”, este

a XI-a din seria de cărţi scrise de mine, pe teme de credinţă.
Cartea a XI-a, este împărţită în IV părţi, are 24 capitole şi
cca. 350 de pagini şi cuprinde un îndemn duhovnicesc pentru
toţi creştinii ortodocşi, de a fi, pentru a nu pierde mântuirea,
creştini ortodocşi în tot şi în toate.
În noaptea de 30 spre 31 Mai a anului 2014, când
încercând să răspund unor situaţii întâlnite, inundaţii mari în
ţară şi afară în miez de noapte ploua torenţial de ore bune, am
ajuns la concluzia că nu toţi cei botezaţi sunt credincioşi şi de
aceea se întâmplă unele lucruri rele cu noi şi cu ţara noastră.
Dumnezeu îngăduie ispita şi pedeapsă, atunci când prin voia ta
nu te mai afli în dreapta credinţă, în ascultare.
Cartea scoate în evidenţă, prin tematica capitolelor, care
sunt influenţele exercitate asupra creştinilor şi a Ortodoxiei din
partea: societăţii româneşti din ce în ce mai secularizată, a
necreştinilor, a sectelor şi ereziilor, din partea practicilor oculte
şi a tradiţiilor păgâne, precum şi a noii ordini a lucrurilor din
ştiinţă şi religie. Conţinutul este structurat pe patru direcţii
principale, dată de tematica celor patru părţi ale cărţii ş.a:
I- Despre creştinismul ortodox adevărat;
II- Tulburarea Ortodoxiei de unele dominaţiuni şi practici
oculte;
III- Sărbători creştine influienţate de practici păgâne;
IV- Noua ordine a lucrurilor din ştiinţă şi religie a lumii,
zguduie ortodoxia
Partea I - Despre creştinismul ortodox adevărat
În prima parte a cărţii se arată că, Creştinii sunt cei
„aparţinând lui Hristos”, aşa au fost numiţi ucenicii lui Hristos,
ii
pentru prima dată, în Antiohia [Fapte 11:25-26]. Şi că

răspândirea creştinismului va fi: ”Căci pământul se va umple de
cunoştinţa slavei Domnului, întocmai ca apele care acoperă
sânul mării” [Avacum 2:14].
Marea Schismă din 1054 – desparte Biserica lui Hristos în
două Catolicism şi Ortodoxie. Biserica Ortodoxă de-a lungul
veacurilor a menţinut continuitatea de credinţă şi dragoste cu
comunitatea apostolică care a fost întemeiată de Hristos şi
susţinută de Sfântul Duh.
În carte folosesc în mod curent denumirea de creştini
ortodocşi adevăraţi, pentru aceia care respectă credinţa
ortodoxă şi care corespund întru totul sintagmei ca ”aparţinând
lui Hristos”. Şi de asemenea de creştinii ortodocşi tradiţionali
pentru aceea care respectă credinţa ortodoxă ca pe o tradiţie.
Este vorba de tradiţia păgână şi nu despre Sfânta Tradiţie
ortodoxă , care înseamnă cu totul altceva.
Partea a II - a - Tulburarea Ortodoxiei de unele
dominaţiuni şi practici oculte
Din a doua parte a cărţii aflăm, pe de o parte care sunt
acele secte, erezii şi învăţături păgâne care tulbură creştinismul
ortodocs cât şi ce trebuie să facem noi credincioşii, fiii Bisericii
lui Hristos, ca să scăpăm de cursele diavolului şi să ne mântuim.
Reîncarnarea, apărută încă din vechime, este o minciună
care tulbură creştinismul. Întreaga revelaţie biblică şi învăţătura
ei despre Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mântuire, fac front
comun împotriva reîncarnării. Despre reîncarnare părintele
Arsenia Boca, în [3] spune: ”Dacă doctrina aceasta ar exprima
adevărul, toată iconomia mântuirii omului, descoperită nouă
prin Hristos, ar fi inutilă ...”.
Practici păgâne precum „Deschiderea Evangheliei”,
practică ştiută mai ales sub numele de "deschiderea cărţii
sfinte", precum şi folosirea obiectelor sfinte (icoane, cruci,
iii
Evanghelie, cărţi liturgice) pentru ghicirea viitorului este o
lucrare drăcească şi o cădere din dreapta credinţă a Bisericii lui
Hristos.
Ca o concluzie la acest capitol, se arată că: “Biserica nu
trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals
misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte
şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos
să fie dezbinată!”
Partea a III - a - Sărbători creştine influienţate de practici
păgâne
Partea a treia a cărţii este cea mai consistentă şi în ea se
analizează, modul cum a influenţat sărbătorile creştin ortodoxe
unele practici păgâne precum şi unele tradiţii populare.
La tendinţa actuală prin care se încearcă să se spună că
Moş Nicolae nu există, să le răspundem: că Duhul lui Moş
Nicolae există şi vine pe la casele noastre. Să nu uităm şi să
spunem copiilor noştri că: darurile pe care le primesc astăzi
copiii de Moş Nicolae, sunt un simbol al darurilor şi minunilor pe
care Sfântul Ierarh Nicolae continuă să lucreze pentru
credincioşi.
Aflăm care sunt şi cum trebuie să pregătim evenimentele
care au loc înainte de praznicul Naşterii Domnului- Crăciunul, ca
nişte creştini ortodocşi adevăraţi şi nu ca nişte păgâni. Să
cinstim pe Sfântul Ignatie şi nu „Ignatul porcilor” aşa cum se
ştie de mulţi creştini astăzi. „Pomana porcului” făcută de mulţi
creştini ca o tradiţie este un păcat, pentru că se află în
săptămâna mare. Să înlocuim aceasta tradiţie păgână cu
„Milostenia creştină” din cele ale porcului, pentru ca şi săracul
să aibă cu ce să întâmpine Naştrea Domnului – Crăciunul. Cel
mai important este să ţinem Postul Crăciunului. Postul este
înălţare a spiritului, urcuş duhovnicesc spre sfinţenie. Postirea
iv
ca schimbare a modului de trai. Dar drumul postului nu este

lipsit de primejdii.
În acest capitol aflăm care sunt şi cum trebuie să pregătim
evenimentele care au loc înainte de praznicul Naşterii
Domnului- Crăciunul, ca nişte creştini ortodocşi adevăraţi şi nu
ca nişte păgâni.
Cei mai mulţi oameni ştiu că originile lui Moş Crăciun se
află în Sfântul Nicolae, Sfântul generos care a dat cadouri
copiilor nevoiaşi. Cu toate acestea, multe alte figuri au evoluat
în acest spirit.
Trebuie să înţelegem ce anume sărbătorim de Crăciun, să
lăsăm practicile şi obiceiurile păgâne şi să sărbătorim Naşterea
Domnului nostru Iisus Hristos. Întruparea celei de-a doua
Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop îndumnezeirea firii
omeneşti. Însă este necesar ca ipostasul fiecăruia dintre noi să
fie îndumnezeit, căci dacă nu ne aflăm pe drumul îndumnezeirii,
este ca şi cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi întrupat.
Şi sărbătoarea Paştelui este deformată de tradiţii şi
obiceiuri păgâne. Dintre aceste obiceiuri Paştele Blajinilor este
o tradiţie păgână. De vreme ce Biserica nu are pentru această zi
o anumită rânduială, trebuie să respingem acest obicei. Aflăm
cum trebuie să se pregătească un creştin ortodocs de
sărbătoare Paştelui.
Creştinii ortodocşi tradiţionali, după ce iau lumina la
miezul nopţii de la Biserică, cu lumânările aprinse în mână,
merg către casele lor. Se mulţumesc cu atât. Acasă îi aşteaptă o
masă îmbelşugată, băutură, pun muzică tare şi astfel se
declanşează petrecerea. Ei se veselesc de cele mâncate, de
băutură, poate doar lumina pe care au aşezat-o în casă, mai
aminteşte de Învierea Domnului. În acest timp în Biserică se
săvârşeşte Sfânta Liturghie a Învierii Domnului.
v
Creştinii ortodocşi adevăraţi, care reprezintă mai puţin
de 10%, din cei prezenţi pentru a lua lumină, merg în Biserică,
acolo unde preoţii încep Sfânta Liturghie a Învierii Domnului. Ei
trăiesc această bucurie a Învierii în casa Domnului, unde află cu
bucurie care este învăţătura ortodoxă despre învierea
Domnului. Ei se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului la
sfârşitul Sfintei Liturghii, pentru că au înţeles ceea ce a spus
Domnul: "Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are
viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi". Cei care nu- şi
spovedesc păcatele la duhovnic şi nu se împărtăşesc, plătesc
păcatele prin suferinţă aici sau dincolo până ajung în rai.
Creştinii ortodocşi adevăraţi, cântă cu toţii, în casa
Domnului, în Biserică, împreună cu strana, Troparul învierii
"Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi
celor din morminte viaţă dăruindu-le." La sfârşitul Sfintei
Liturghii aceştia fac milostenie, cu preparatele aduse la sfinţit în
Biserică şi apoi merg la masa de Paşti din familie, binecuvântată
de Hristos şi se salută între ei cu „Hristos a Înviat!” şi răspund
cu „Adevărat a Înviat!”.
Trebuie să înţelegem ce anume sărbătorim de Paşti, de
Paşti sărbătorim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. “Că
dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră …” [I
Cor. 6: 17]. Cunoscând slăbiciunea fiinţei noastre, Domnul
nostru Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioşi, ca
aceştia să Îl ia ca hrană şi băutură sub chipul văzut al pâinii şi al
vinului. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne
întru Mine şi Eu întru el … şi va trăi prin Mine [Ioan 6:56-57].
Ursitoarele aduse la Botez sunt un obicei păgân, o erezie,
străin de credinţa adevărată în Marele şi Bunul nostru
Dumnezeu! Un creştin care aduce ursitoare după Taina
Botezului n-a înţeles nimic din ce s-a întâmplat în Biserică. Chiar
vi
şi aşa Taina Botezului îşi va face efectul, dar prezicerile

„ursitoarelor” nu.
Sunt multe sărbători păgâne care invadează şi
creştinismul ortodox precum: ziua îndrăgostiţilor - Sfântul
Valentin, sărbătoarea de Halloween, Dracula. Creştinii ortodocşi
adevăraţi consideră că în timpul vieţii trebuie să dobândească
asemănare cu Iisus Hristos şi nu să se îmbrace în vampiri şi
fantome.
Pentru a întări familia creştin ortodoxă - Mica Biserică,
propun în această carte, în capitolul 21, şcolirea tinerilor pentru
a deveni părinţi, care reprezintă o necesitate şi o prioritate
absolută. Pentru că nici familia, nici societatea civilă şi nici
Biserica nu reuşesc să catehizeze, decât o mică parte din tineri,
de aceea propun „Şcolirea tinerilor pentru a deveni părinţi”, în
clasa a VIII-a, cu durata de un an, la care să se dea un examen
de absolvire şi eliberarea unui „Certificat de pregătire pentru a
deveni părinţi” care să devină o piesă obligatorie, din dosarul
pentru căsătoria civilă de la Primărie.
Partea a IV - a - Noua ordine a lucrurilor din ştiinţă şi
religie a lumii, zguduie ortodoxia
În prezent, există un conflict dintre adevărul creştin şi
teoria evoluţionistă, precum şi Bing Bang-ul. Şi aceasta pentru
că ştiinţa reală nu aduce certitudini cu privire la cunoaşterea
Universului, ci oferă doar ipoteze (presupuneri) şi modele
explicative care sunt valabile doar până la proba contrarie. Iată,
de pildă, cum o descoperire ce s-ar fi presupus să întărească
modele explicative sau filosofice materialiste are efecte mai
puţin aşteptate – arată că modelul Big Bang-ului a fost greşit
conceput, de vreme ce, conform noilor date legate de bosonul
Higgs, Universul nostru nu ar mai fi trebuit să existe în prezent.
Acceleratorul subteran LHC (Large Hadron Collider) este o
maşinărie capabilă să aducă nu atât dispariţia Terrei, cât
vii
distrugerea totală a întregului Univers, anunţă ziariştii britanici
de la DailyMail.
Adevărul creştin ortodox, cele ale Credinţei şi ale Bisericii
lui Hristos sunt lucrări ale harului Duhului Sfânt - care se
situează în inima noastră, nicidecum în laborator.
Noua ordine religioasă a lumii, unirea tuturor religiilor
într-una singură, numită Panreligia, zguduie şi creştinismul
ortodox. Hristos a preîntâmpinat pe păstorii Bisericii şi le-a
poruncit să păzească oile de acei lupi care vin îmbrăcaţi în piei
de oaie. Nu ne-a spus să avem „dialog” cu aceştia, ci să
descoperim adevărata lor faţă, astfel încât oamenii să-i poată
recunoaşte din timp şi să se păzească de ei.
În ultima perioadă se fac pregătiri pentru organizarea
unui nou al 8-lea Sinod Ecumenic sau al unui Sinod Panortodox,
la care scopul principal nedeclarat ar fi, unirea tuturor religiilor
într-o singură religie numita Panreligie.
Să urmăm îndemnul Cuviosului Kuksa al Odesei care
spune: “Vă rog, staţi în credinţa ortodoxă până la ultima suflare
şi vă veţi mântui”. Amin!

“Să fim creştini ortodocşi în tot ce întreprindem şi în
toate ceea ce facem”, care înseamnă în esenţă, „a-L descoperi
pe Hristos”, plecând de la cercetarea Sfintei Scripturi şi de a trăi
ca „aparţinând lui Hristos”, cu ajutorul Bisericii şi a Părintelui
duhovnic.
Începând de la botezul creştin şi până la înmormântare,
petrecând toate sărbătorile, să arătăm că suntem creştini
ortodocşi adevăraţi, că suntem în dreapta credinţă.
Un creştin ortodocs trebuie să arate tot timpul că
trăieşte în dreapta credinţă Ortodoxă.

viii
Dragii mei cititori, învăţăturile din cartea “Să fim creştini

ortodocşi în tot şi în toate”, care sunt şi pentru fiica mea
Eugenia Eliza şi nepoţica mea Maria Clara, sunt şi pentru toţi
aceea dintre voi, care le citesc cu multă atenţie.
Mă rog bunului Dumnezeu să vă dea darul de a putea
înţelege cele scrise în această carte, dar şi a scrierilor din
Bibliografie, pentru folos duhovnicesc şi pentru mântuirea
voastră.
Şi, să nu uitaţi nici o clipă, că putem pierde uneori totul în
viaţă, dar sufletul să nu-l pierdem, că el trebuie să ajungă la
Tatăl ceresc, în Împărăţia lui Hristos.
Iubiţi-vă şi rugaţi-vă neîncetat. Amin!
Autorul,
Dr. ing. Dumitru NEAGU
P.S. - Vezi ”Biografia personală” şi „Anexă- Cărţi tipărite” de la
sfârşitul cărţii.
Partea I
DESPRE CREŞTINISMUL ORTODOX ADEVĂRAT
1
CREŞTINI SUNT CEI ”APARŢINÂND LUI HRISTOS”
1. Prima comunitate creştină

[Fapte 1: 13-14]
<<Iar numărul lor era ca la o sută douăzeci, împreună cu
Apostolii şi cu Fecioara Maria>>
La Înălţarea Mântuitorului la ceruri, credincioşii Lui
formau două grupuri: unul la Ierusalim, în număr de 120
*Fapte 1: 15+, şi altul în Galileea, peste 500 *I Corinteni 15:6+,
cu toţii aşteptând <<să fie botezaţi cu Duhul Sfânt>> [Fapte 1:
5].
Grupul de credincioşi de „o sută douăzeci”, împreună cu
Apostolii şi cu Fecioara Maria au fost de faţă la Înălţarea
Domnului, de pe Muntele Măslinilor, care era aproape de
Ierusalim, cale de o sâmbătă. Aceştia au format prima
comunitate creştină. Ei împreună cu alţii care se vor boteza, se
vor numi pentru prima dată creştini mult mai târziu [Fapte
11:25-26+, acest termen, însemnând ”aparţinând lui Hristos”.
Întemeierea Bisericii Creştine
„Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce
prea înţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul
Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni,
mărire Ţie!”. Aşa glăsuieşte troparul acestui mare praznic al
Bisericii Ortodoxe. Conform Bisericii Ortodoxe, acest
important eveniment al rusaliilor reprezintă ziua de naştere a
Bisericii creştine, întrucât în această zi a luat fiinţă în chip văzut
2
Dumitru NEAGU
această instituţie divino-umană, întemeiată în chip nevăzut,
odată cu jertfa Mântuitorului pe cruce.
Apostolii încep să grăiască în limbi necunoscute
După Pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au primit
puterea de a grăi în limbi necunoscute de ei până atunci. Au
descoperit învăţătura Mântuitorului şi altor neamuri, în
diferite limbi. Începutul a avut loc chiar în această zi, a
Pogorârii Duhului Sfânt, când s-au făcut înţeleşi de toţi iudeii
veniţi la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputând să-şi
explice cum de puteau predica în graiuri diferite, unul dintre ei
îi acuza că ar fi "plini de must", adică beţi *Fapte 2: 13+. Atunci
Sfântul Petru a luat cuvântul pentru a-i apăra pe Apostoli de o
asemenea învinuire, dar şi pentru a vorbi mulţimilor despre
Hristos. El le-a descoperit că se împlinise profeţia lui Ioil: "Iar
în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste
tot trupul" [Fapte 2: 17; Ioil 3: 1+. La întrebarea lor: „Bărbaţi
fraţi, ce să facem?”, Petru a zis către ei: „Pocăiţi-vă şi să se
boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre
iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”
[Fapte 2: 37,38].
În urma cuvântării lui Petru, trei mii de persoane au
primit botezul.
Începerea propovăduirii
Trimiterea Duhului Sfânt peste ucenicii săi o vestise mai
demult Mântuitorul: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care
Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăța toate și
vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” [Ioan
14:26+. Într-adevăr, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste
Apostoli, aceştia au devenit „preaînţelepţi”, fiind umpluţi „de
lumina, râvna şi toate harurile dumnezeieşti” - aşa cum prea
frumos exprima Patriarhul Justinian. Abia după acest moment,
ucenicii Domnului au ieşit în toată lumea, săvârşind minuni,
3
întorcând pe păgâni de la închinarea idolilor, aducând, de la
oameni simpli la împăraţi, pe mulţi la dreapta credinţă.
Începutul are loc chiar în această zi a Pogorârii Duhului Sfânt
când, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, „ca la trei mii
de suflete” au crezut în Hristos, alcătuind prima comunitate a
celor care credeau în Hristos.
Există obieiul ca în ziua de Rusalii, să se aducă în biserică
frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne
ale coborârii Sfântului Duh. Ele sunt binecuvântate şi împărţite
credincioşilor.
Discipolii lui Iisus sunt numiţi creştini pentru prima
dată
Cei care au fost împrăştiaţi de persecuţia care a adus,
deasemenea, moartea lui Ştefan au călătorit până în Fenicia
(Libanul modern), în Cipru şi la Antiohia pe fluviul Orontes
(sud-estul Turciei), ducând mesajul lui Iisus celorlalţi
compatrioţi evrei. Nişte bărbaţi din Cipru şi din oraşul nord-
african, Cirene, au mers în Antiohia şi au vorbit, deasemenea,
neevreilor greci. Mulţi dintre ei au crezut şi s-au dedicat
Domnului. Când biserica din Ierusalim a aflat acest lucru, l-a
trimis pe Barnaba în Antiohia să investigheze. El a plecat apoi
la Tarsus pentru al căuta pe Saul. Barnaba şi Saul au petrecut
un an împreună în Antiohia, predicând multor oameni. Aici,
ucenicii au fost numiţi creştini pentru prima dată [Fapte 11:25-
26+, probabil iniţial ca o invectivă, însă acest termen,
însemnând ”aparţinând lui Hristos”, a fost acceptat în scurt
timp.
Biserica şi sinagoga
Până în acel moment, apostolii nu voiau o ruptură cu
sinagoga, ba chiar se aşteptau ca şi aceasta să primească
vestea cea bună ca o deschidere normală spre împlinirea
tuturor promisiunilor mesianice. Dar oamenii cei mai
4
Dumitru NEAGU
reprezentativi ai sinagogii, cu puţine excepţii, cum este şi
aceea a lui Nicodim, nu reuşeau să-l vadă în Iisus din Nazaret
pe Mesia cel mult aşteptat.
Cât priveşte apoi autorităţile politice: pentru romani,
tensiunea dintre comunitatea creştină şi sinagogă era
considerată una dintre multele conflicte religioase aşa de
frecvente între iudei, cărora nu trebuia să le acorde foarte
mare importanţă; pentru regele Irod Antipa, urât din inimă de
populaţie, era, în schimb, o bună ocazie pentru a se pune de
acord cu Sinedriul şi a-şi câştiga un anumit respect.
Creştinii, persecutaţi de toţi, după martiriul lui Ştefan, au
început să emigreze spre alte oraşe ale Palestinei şi în ţările
dimprejur, purtând cu ei credinţa şi altor evrei şi, mai presus
de toate, păgânilor care aderau la credinţă într-un număr tot
mai mare.
Între Biserică şi sinagogă distanţa s-a mărit, conducând
la separare. Sinagoga se închidea în ea însăşi pentru a se apăra
şi purta înainte propriile valori tradiţionale; Biserica, tot mai
introdusă în lumea greco-romană, începea acea operă
extraordinară de răspândire a Evangheliei, care stă la baza
culturii noastre creştine.
Duhul Sfânt este dat şi păgânilor
Darul Duhului Sfânt şi botezul păgânilor *cf. Fap 10:44-
48+ este iniţiativa şi acţiunea lui Dumnezeu în viaţă nu numai a
centurionului Corneliu, ci şi a întregii omeniri. Prin
evenimentul coborârii Duhului Sfânt asupra păgânilor ne
putem da seama de două aspecte esenţiale: iniţiativa radicală
şi gratuită din partea lui Dumnezeu şi asimilarea experienţei
coborârii Duhului Sfânt asupra lui Corneliu cu acelaşi
eveniment care a avut loc la Rusalii cu apostolii. Prin
coborârea Duhului Sfânt asupra păgânilor, va fi scoasă din
concepţia şi practica creştină obiceiul prin care aceştia din
5
urmă trebuia obligatoriu să îmbrăţişeze, mai întâi, legea
iudaică, pentru ca, mai apoi, să devină creştini. Sfântul Petru
subliniază faptul că nu mai este nevoie ca aceştia să se taie
împrejur pentru a face parte din Biserică, ci le este de ajuns
botezul şi puterea Duhului Sfânt. În acest caz, botezul creştin
în numele lui Iisus Hristos ratifică alegerea făcută de credincios
pentru Dumnezeu şi îi include în Biserica sa. Aşadar, prin
botezul primit de către păgâni, se deschide larg poarta spre
mântuire tuturor acelora care doreau o schimbarea radicală a
vieţii şi li se oferea o nouă perspectivă şi un nou curaj pe
drumul mântuirii.
Relaţia dintre Duhul Sfânt şi botez este una existenţială,
fără de care nici un creştin nu poate să supravieţuiască: ceea
ce Biserica oferă credinciosului prin botez şi prin mir este o
desăvârşire a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om.
În acest context, familia creştină este invitată să redescopere
primele momente ale credinţei sale, în care iertarea păcatelor,
prin taina botezului, şi întărirea în credinţă, prin puterea
Duhului Sfânt, sunt elemente esenţiale pentru creştere şi
mântuire.
Primirea păgânilor la Hristos
Apostolii şi fraţii, care erau prin Iudeea, au auzit că şi
păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu. Şi când Petru s-a suit
în Ierusalim, credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau.
Atunci Petru le spune vedenia prin care a auzit un glas,
de două ori, care îi zicea: „Sculându-te, Petre, junghie şi
mănâncă” [Fapte 11: 1-3]. La refuzul lui Petru, glasul i-a grăit a
doua oară din cer: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le
numeşti spurcate” [Fapte 11:9].
Când Simon, cel numit şi Petru, trimis de Duhul, a intrat
în casa „bărbatului” împreună cu cei şase şi a început să
vorbescă: „Duhul Sfânt a căzut peste ei” ca şi peste Apostoli la
6
Dumitru NEAGU
început. Atunci Petru spune: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor
acelaşi dar ca şi nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus
Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu?”. Auzind
acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Aşadar şi
păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă spre viaţă” [Fapte
11:11-18].
Pavel este căutat de Barnaba la Tars, şi l-a adus pe
acesta la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se
în biserică şi învăţând mult popor. „Şi în Antiohia, întâia oară,
ucenicii s-au numit creştini” [Fapte 11:26].
După împlinirea anului, amândoi Sfinţii Apostoli,
Barnaba şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţilor
Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia şi cum
Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult.
Apoi, a adus multă milostenie de la antiohienii, pentru fraţii
cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe
atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după
proorocia Sfântului Agav, care era unul din cei şaptezeci de
ucenici.
2. Răspândirea creştinismului
(33- 337 d.H.)
<<Căci pământul se va umple de cunoştinţa slavei
Domnului, întocmai ca apele care acoperă sânul mării” >>
Răspândirea Evangheliei
În ultima scrisoare a lui Pavel spune că Tit s-a dus în
Dalmaţia, iar Crescens în Galaţia [2 Timotei 4:10+. Galaţia este
Turcia centrală şi probabil includea bisericile pe care Pavel le
întemeiase în vecinătatea Antiohiei Pisidiei: Iconium, Listra şi
Derbe. Dalmaţia corespunde Albaniei moderne şi unor părţi
din Serbia şi din Muntenegru. În mod clar, tovarăşii lui Pavel
continuau practica lui Pavel de predicare a lui Iisus în zonele
unde El nu era cunoscut [Romani 15:20].
7
Noul Testament păstrează tăcere asupra regiunilor în
care au mers mulţi dintre apostoli şi dintre alţi conducători ai
Bisericii pentru a predica Evanghelia. Tradiţia târzie plasează
ultimii ani din viaţa lui Ioan în Efes, iar pe apostolul Filip la
Hierapolis (Pamukkale) în Turcia.
Totodată, tradiţia târzie îi asociază pe cei doi apostoli,
Toma şi Bartolomeu, cu India, dar înţelesul “Indiei” nu este
clar; orice teritoriu aflat pe ţărmul oceanului Indian ar putea fi
descris astfel.
Modul în care s-a răspândit creştinismul în întregul
Imperiu Roman şi dincolo de graniţele acestuia rămâne în cea
mai mare parte o istorie nescrisă. Cu siguranţă, reţeaua de 85
000 km de drumuri şi de căi de comunicaţie maritime între
diferitele regiuni ale Imperiului au favorizat răspândirea
creştinismului. Următoarele trei exemple ilustrează diferite
aspecte ale extinderii creştinismului.
 În 79 d.H., vulcanul Vezuviu a erupt şi a îngropat oraşul
Pompei din sudul Italiei. Aici a fost descoperită o inscripţie
latină care cuprinde cinci cuvinte a câte cinci litere, aranjate în
forma unui careu. Înţelesul careului de cuvinte este criptic, dar
acesta conţine cuvintele “PATER NOSTER” (tatăl nostru),
primele două cuvinte din rugăciunea Domnului Iisus în latină
*Matei 6:9+, împreună cu alte două litere, A şi O, reprezentând
probabil cele două litere din alfabetul grecesc Alfa şi Omega,
folosite ca pe un nume a lui Dumnezeu în Apocalipsa 1:8. Dacă
acest careu a fost un semn creştin secret, o metodă a
creştinilor de a-i recunoaşte pe alţii de aceiaşi credinţă, aşa
cum pare cel mai probabil, faptul acesta dovedeşte că în
oraşul Pompei creştinismul ajunsese înainte de fatidicul an 79
d.H. Alte copii ale acestui careu de cuvinte au fost descoperite
şi în alte părţi îndepărtate ale Imperiului Roman şi în afara
graniţelor acestuia.
8
Dumitru NEAGU
 În 112 d.H., Pliniu cel Tânăr, guvernatorul roman al

provinciei Bitinia din nord vestul Turciei, alarmat de
răspândirea creştinismului în provincia sa, a scris împăratului
Traian. El a observat cu oarecare consternare că până şi
conservatorismul religios rural era învins şi că sanctuarele
păgâne erau neglijate. Pliniu, care a căutat să îi execute pe toţi
cei care îşi mărturiseau noua credinţă şi care nu o repudiau
public, a lăsat următoarea mărturie: ”Ei aveau obiceiul de a se
strânge într-o anumită zi , înainte de ivirea zorilor , cântând un
imn adresat lui Hristos ca Dumnezeu, şi se legau printr-un
jurământ solemn să nu comită fapte nelegiuite, ci să se abţină
de la orice înşelăciune, furt sau adulter, să nu-şi calce niciodată
cuvăntul şi nici să nu înşele încrederea cănd erau chemaţi să o
onoreze” [Pliniu, Scrisori, 10.96.7].
Persecuţie şi Martiriu
Chiar şi o citire superficială a Faptelor apostolilor ne
arată că Biserica primară a trecut prin perioade de persecuţie.
Intervenţia divină i-a permis lui Petru să evadeze din
închisoare *Fapte 12:1-17+, dar în acelaşi timp, în 44 d.H.,
Iacov, fiul lui Zevedei, a fost ucis de Irod Agripa I. Tradiţia
târzie menţionează crucificarea lui Andrei în Ahaia, Grecia, şi
cea a lui Petru la Roma.
În scrisorile pe care Domnul Iisus cel înviat le-a adresat
celor şapte biserici din Apocalipsă, fiecare dintre biserici a fost
îndemnată să biruiască *Apocalipsa 2:7,11,17,26; 3:5,12,21+.
Unele dintre acestea, cum ar fi Smirna, au fost avertizate în
mod specific asupra persecuţiei iminente *Apocalipsa 2:10+; de
fapt, mare parte din restul Apocalipsei lui Ioan (indiferent de
gradul de exactitate al interpretării) se referă la statornicia
Bisericii în timpul persecuţiei, La finalul cărţii, “Babilonul”-
unele detalii corespund Romei, dar pare mai probabil să
denumească sistemul lumii întregi - cade, iar Noul Ierusalim
9
coboară din cer, de la Dumnezeu *Apocalipsa 18:1-24; 21:2].
“(…) Iată, cortul lui Dumnezeu este între oameni şi va sălăşlui
cu ei şi vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va
şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi; nici
plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi
au trecut [Apocalipsa 21:3,4].
Această speranţă le-a dat primilor creştini mult curaj în
faţa morţii. Chiar şi în perioada nou-testamentară au fost
mulţi martiri al căror martiriu nu a fost înregistrat în Noul
Testament. În 64 d.H., în urma unui incendiu care a mistuit o
mare parte din Roma, împăratul Nero i-a acuzat pe creştini. El
a ordonat arestări în masă, poruncind ca victimele să fie
îmbrăcate în piei de animale sălbatice şi sfâşiate de câini,
crucificate sau arse în foc *Tacit, Anale, 15:44+. Sub Dominiţian
(81-96 d.H.) a izbucnit o altă persecuţie. Întemniţarea lui Ioan
pe insula Patmos, în timpul căreia a scris Apocalipsa, a avut loc
în timpul acestei persecuţii. Persecutarea creştinilor a
continuat şi în timpul împăraţilor din secolele II-III. Astfel într-
un scurt rezumat:
 În 156 d.H., Policarp, vârstnicul episcop al Smirnei, a
refuzat să se lepede de credinţă înaintea unei mulţimi păgîne.
“Timp de 86 de ani L-am slujit , şi El nu mi-a făcut nimic rău,
cum aş putea să-L dezonorez pe Salvatorul şi Regele meu” a
fost replica lui [Eusebiu, Istoria Eclesiastică, 4.15.20].
 În 177 d.H., Marc Aureliu a pornit o persecuţie aprigă
împotriva bisericilor din Vienne şi din Lyon pe valea Ronului în
Franţa.
 În 202 d.H., Septimiu Sever a emis un edict imperial
care interzicea în mod explicit convertirea la creştinism. Mii de
oameni au murit, în special în Egipt şi în Cartagina.
10
Dumitru NEAGU
 În 250 d.H., Decius a emis un edict conform căruia

fiecare persoană din Imperiu trebuia să aducă jertfă zeilor
oficial şi să obţină un certificat care atesta acest lucru.
 În 257 d.H., Valerian le-a interzis creştinilor să
organizeze adunări publice şi le-a refuzat accesul în propriile
cimitire.
 În 303 d.H., Diocleţian a decretat distrugerea clădirilor
bisericeşti şi a copiilor Bibliilor.
Creştinismul în primele patru secole, s-a extins în cea mai mare parte a
Imperiului Roman şi în afara graniţelor acestuia.
Recunoaşterea oficială a creştinismului

Recunoaşterea oficială a jucat un rol important în
extinderea creştinismului. Abgar al IX-lea (179-216 d.H.),
conducătorul regatului Edessei (modernul oraş Urfa din sud-
estul Turciei), s-a convertit la creştinism. În 301 d.H., împăratul
Tiridate şi familia lui au devenit creştini prin botez în Armenia,
pe graniţa de est a Imperiului Roman.
În 303 d.H., la Milano, împăratul roman, Constantin, a
emis un edict de toleranţă în favoarea creştinilor. Deşi acest
11
edict nu a pus capăt imediat persecuţiei, acesta cel putin a
oferit creştinilor o recunoaştere oficială. În anul morţii sale,
337 d.H., Constantin a fost botezat.
Până la încheierea persecuţiei, riscul distrugerii cărţilor a
fost atât de mare, încât cărţile biblice nu au fost adunate într-
un singur set complet. Prin urmare, nu este o coincidenţă
faptul că primele manuscrise complete ale întregii biblii în
greacă datează din secolul al IV-lea.
O istorie în desfăşurare
Până la inventarea tiparului, mijlocul secolului al XV-lea,
toate manuscrisele, fie Biblii, fie alte tipuri de literatură,
trebuiau să fie cu migală copiate de mână. În total, s-au
păstrat 3 286 de manuscrise sau părţi din toate cărţile Noului
Testament în greacă. Din nici o carte antică nu s-au păstrat
atât de multe copii în manuscris.
Deasemenea, Noul Testament a fost tradus în multe
limbi vernaculare. Siriaca, două dialecte ale limbii copte
(continuarea limbii egiptene antice), latina (două versiuni: aşa
numita Latina Veche şi Vulgata lui Ieronim), gotica (limba
germanică), armeana, georgiana, slavona veche
(predecesoarea limbii slave), etiopiana si sogdiana (limba
indo-europeană din Asia centrală)- în toate aceste limbi
existau traduceri înainte de finele mileniului. Astăzi, Biblia este
cea mai tradusă carte din lume. Aceasta a fost tradusă în 392
de limbi, iar Noul Testament în altele 1 012. Impactul şi
influenţa mesajului Bibliei este global, fapt anticipat probabil
de profetul Avacum în Vechiul Testament: ”Căci pământul se
va umple de cunoştinţa slavei Domnului, întocmai ca apele
care acoperă sânul mării” [Avacum 2:14].
3. Cele mai vechi biserici creştine din lume
Cum au apărut lăcaşurile de cult creştine?
12
Dumitru NEAGU
După pilda Mântuitorului, Sfinţii Apostoli şi primii
creştini frecventau şi ei templele şi sinagogile iudaice,
mergând la orele îndătinate de rugăciune pentru a preamări
pe Dumnezeu. Când au început propovăduirea Evangheliei în
afara lerusalimului, îndatoririle legate de cult le săvârşeau atât
în sinagogi, cât şi în case particulare în care făceau rugăciuni şi
frângeau pâinea, adică săvârşeau Sfânta Liturghie. În aceste
case particulare exista un loc special, foişorul sau camera de
sus, anume destinat pentru obligaţiile cultului. Dacă în primele
două secole aceste camere folosite pentru cult erau
întrebuinţate după aceea ca locuinţe, începând din secolul al
III-lea, camera special amenajată ca loc de cult a rămas numai
cu această întrebuinţare cu caracter sfânt.
În secolele al II-lea şi al III-lea, apar primele biserici
creştine, lăcaşuri proprii de cult, zidite atunci sau transformate
în acest scop din vechi temple păgâne.
Începând cu secolul al IV-lea, când Biserica creştină
dobândeşte libertate deplină, cultul ei se dezvoltă tot mai
mult, ceea ce aduce după sine şi construirea de biserici pe
măsura frumuseţii şi amploarei pe care acesta o ia. Din
această perioadă, casele particulare sunt lăsate numai pentru
nevoile rugăciunilor individuale, pe când public se săvârşeşte
numai în biserică. Din secolul al IV-lea biserica - lăcaşul creştin
de închinare - cunoaşte o evoluţie şi o înflorire tot mai mare,
îmbrăcând, în decursul timpului, diverse forme de construire şi
decorare.
Oraşele imperiului roman, pline de biserici
Actele martirice ale Sfântului Marin din Cezareea
Palestinei, de pe la anul 258, păstrate de istoricul Eusebiu de
Cezareea, menţionează o construcţie specială pentru cult, în
care martirul a fost dus şi obligat să aleagă între spadă şi
Evanghelie.
13
La rândul său, Origene, vorbind despre călătoria lui la
Cezareea Palestinei, aminteşte de o biserică creştină de acolo,
incendiată de păgâni.
Sfântul Grigorie de Nissa pomeneşte şi el de existenţa
unei biserici mari, zidită de Sfântul Grigore Taumaturgul, la
Neocezareea, pe la mijlocul secolului al III-lea, cu ajutorul
populaţiei creştine de acolo.
Pe la anul 314, pentru că devenise neîncăpătoare,
vechea biserică din Tir a fost transformată în basilică de către
episcopul locului, Paulin. La Alexandria, episcopul Alexandru
(313-328) a construit şi el o basilică de mari dimensiuni şi tot
în secolul al III-lea a fost zidită şi biserica Theonas din
Alexandria. Asemenea locaşuri de cult au fost practic ridicate
mai în toate oraşele şi regiunile creştine ale imperiului roman:
Efes, Frigia, Smirna, Ancira, Antiohia, Neocezareea, Nicomidia,
Tracia, Galia, Spania, Africa etc.
Primele biserici creştine din Dacia
Pe teritoriul actual al României, primele biserici au
apărut şi au funcţionat pe locul vechilor altare zalmoxiene.
Deasemeni putem aminti şi de existenţa altor biserici
primare precum: Peştera Sfântului Andrei, din antica provincie
romană Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, unde a poposit
pentru o vreme însuşi Apostolul Andrei. Am mai putea adăuga
biserica rupestră de la Cetăţuia, judeţul Argeş. Numeroasele şi
impresionantele ruine ale unor lăcaşuri de cult de suprafaţă,
datate ca aparţinând secolului al IV-lea (Niculiţel, Halmiris,
Adamclisi, ca să le amintim pe cele mai cunoscute, deţinătoare
de sfinte moaşte), descoperirea scheletului primului creştin
cunoscut cu numele de pe teritoriul României-Inocens, la
Barboşi, lângă Galaţi, din secolul al III-lea, precum şi altor
urme şi mărturii arheologice demonstrează existenţa unei vieţi
creştine intense, bine organizate, anterioară acestui secol, care
14
Dumitru NEAGU
s-a desfăşurat în subteran, pe vechile altare dacice. O dată cu
oficializarea cultului creştin de către împăratul Constantin cel
Mare, bisericile au "ieşit" cu vigoare la suprafaţă, cunoscând o
dezvoltare şi o extindere pe zone întinse, asigurând
continuitatea neîntreruptă a cultului, din a doua parte a
secolului I, când Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită de
primul său chemat la apostolie, Andrei, până în zilele noastre.
În loc de concluzii
1. Creştini sunt cei „aparţinând lui Hristos”, aşa au fost
numiţi ucenicii lui Hristos, pentru prima dată, în Antiohia
[Fapte 11:25-26].
2. Răspândirea creştinismului s-a datorat şi impactului
precum şi influenţei mesajului Bibliei global, fapt anticipat de
profetul Avacum (care a profeţit în jurul anului 650 î.H) în
Vechiul Testament: ”Căci pământul se va umple de cunoştinţa
slavei Domnului, întocmai ca apele care acoperă sânul mării”
[Avacum 2:14].
2
DESPĂRŢIREA BISERICII CREŞTINE ÎN
CATOLICISM ŞI ORTODOXIE
Marea Schismă din 1054 – desparte biserica în două:

Catolicism şi Ortodoxie
Cum s-a ajuns la aceasta?
Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment
surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari
centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate
de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt
semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva
ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin
despre conştientizarea efectelor separării celor două biserici.
Dar cum s-a ajuns la aceasta?
a) Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă
Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate
dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de
cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze
dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de
vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu
încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta,
cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt
succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la
moştenirea (teritorială) romană.
Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii
lideri religioşi se considerau conducătorii întregii lumi creştine.
Patriarhul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea,
titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până
atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în
care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-
16
Dumitru NEAGU
şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I
Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii
bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.
În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-
o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din
Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei,
Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica
orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei.
Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a
îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a
arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din
Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a
acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot
mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii
încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel
că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea
direcţionată împotriva normanzilor.
b) Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual
Dincolo de aceste neînţelegeri privind lumea materială şi
interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol
important. Existau trei probleme majore. În primul rând, cea
legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În
secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează
modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul
Sfânt care de la Tată şi fiul purcede”. Aceasta e preluată în
Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea,
Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu
care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat
recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-a doua
diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei: folosirea azimei în vest şi
a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în
occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători
17
(o singură dată). În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema
purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.
Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul
în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de
normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la
Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere
bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine,
renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului
acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala
imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi
acceptă o discuţie cu Papa Leon al IX-lea care, în 1054, trimite
pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de
Cardinalul Humbert.
Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea
celor trei personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă
rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase
forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la
Cluny; patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte
influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul
era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această
situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la
înţelegerea celor două biserici.
După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios
refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul
neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră
saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea
unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă
depusă la Sfânta Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul
bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de
omiterea filioque din crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi
al populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă
18
Dumitru NEAGU
un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la
rândul său excomunicat.
Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost
conştientizată imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de
colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost, ca
urmare a rupturii cu Bizanţul, că noul Papă, Nicolae al II-lea,
singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în
1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre
Papalitate şi normanzi: papa obţinea sprijinul unui aliat
puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia.
Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în
contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu
doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă,
anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus
la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui
sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor
*Andreea Lupşor+.
Diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie
1) filioque: Ei zic că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi
de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai grea.
Sfântul evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la
Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul. [Ioan]
2) supremaţia papală: Papa este considerat de ei capul
suprem al Bisericii creştine, adică locţiitorul lui Hristos pe
pământ! Mai mare decât toţi patriarhii! Ceea ce n-a făcut
Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se numeşte
urmaşul Sfântului Petru!
3) infaibilitatea papală: Ei zic că Papa nu poate greşi ca
om, în materie de credinţă, când predică el, ceea ce iarăşi este
o dogmă nouă respinsă de Biserica Ortodoxă.
4) purgatoriul: Ei zic că între Rai şi Iad ar fi un foc mare
unde stă sufletul câteva sute de ani şi se curăţă, apoi se duce în
19
Rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură aşa ceva; nu-i prevăzută nicăieri
aceasta învăţătură.
5) azimile: Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca
evreii.
6) imaculata concepţie: Ei zic că Maica Domnului ar fi
născută de la Duhul Sfânt. Nu-i adevărat. Este născută în chip
firesc din dumnezeieştii Părinţi, Ioachim şi Ana, ca rod al
rugăciunii.
7) substanţialitatea: La sfinţirea Sfintelor Daruri catolicii
nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi
la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se
zice: Luaţi mâncaţi... şi celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre
a Duhului Sfânt, peste Daruri.
8) celibatul preoţilor: Preoţii catolici nu se căsătoresc.
Sunt celibatari, împotriva Sinoadelor ecumenice care au hotărât
ca preoţii de mir să aibă familie.
9) indulgenţe papale: Altă rătăcire. Papei, dacă-i dai
parale multe, poţi să faci oricâte păcate, te iartă, te dezleagă.
Sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dă
papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea
păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10) mirungerea: Catolicii nu miruiesc copii imediat după
Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii îi miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfântului
Vasile cel Mare, Grigore Dialogul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, iar
catolicii au liturghia romană şi cea ambroziană *Fragment din
"Ne vorbeşte părintele Cleopa", vol.3, p.65, ed. Episcopiei
Romanului, 1996].
Alte diferenţe:
•Adormirea Maicii Domnului: catolicii zic că Maica
Domnului nu a murit şi că a fost ridicată cu trupul la cer fără a
cunoaşte moartea;
20
Dumitru NEAGU
•contracepţia naturală: catolicii acceptă metoda de
contracepţie a calendarului;
•evoluţionismul: Vaticanul acceptă evoluţionismul;
•statuile: catolici cinstesc şi statuile, se închină şi le sărută
ca pe icoane;
•căsătoria: la catolici taina căsătoriei este administrată de
miri, preotul este doar un martor. La noi preotul este cel care
face taina. [ortodoxie-catolicism.ro]
1. Marea Schismă din 1054 – desparte biserica în două:
Catolicism şi Ortodoxie.
2. Sfântul Marcu al Efesului a spus: ,,Latinii nu sunt doar
schismatici, ei sunt şi eretici. Prin urmare, pur şi simplu nu ne
putem uni cu ei’’.
3
ORTODOXIA
ESTE CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ ÎN HRISTOS
Unui creştin ortodocs botezat, trebuie să-i fie foarte clar

două lucruri: ce este Ortodoxia şi care este credinţa ortodoxă. Îi
trebuie acestea, pentru a fi statornic în credinţa sa şi mai ales
pentru a nu fi ispitit de catolici sau alte secte.
Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este religia noastră, calea cea mai dreaptă şi
mai scurtă dintre sufletul nostru şi Dumnezeu. "Orthos" -
înseamnă drept; "doxa" - înseamnă mărire (cuvinte greceşti).
După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă dintre două
puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre
făptură şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră şi de aceea
ne numim creştini "ortodocsi", adică dreptcredincioşi,
"dreptmăritori".
Tăriile de stâncă ale Ortodoxiei
Întâi de toate e Hristos Dumnezeu. Ortodoxia e religia şi
Biserica lui Hristos, creştinismul în forma lui cea mai veche, cea
mai curată, cea mai simplă şi mai adevărată.
Ortodoxia a rămas la credinţa Evangheliei care ne învaţă
că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui
Hristos [Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1:18-24]. Deasupra
Ortodoxiei este numai cupola Bisericii şi cerul liber.
A doua tărie de stâncă a Ortodoxiei o vădesc sfinţii îngeri
păzitori, patriarhii, prorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii,
mării şi toţi drepţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos
învăţăturile Evangheliei Domnului Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu
vedem mai bine, cum s-au lămurit şi cum s-au trăit adevărurile
religiei creştine, ca în vieţile, în învăţăturile sfinţilor.
22
Dumitru NEAGU
A treia tărie de stâncă a Ortodoxiei este obştea
dreptcredincioşilor. Ortodoxia este o Biserică a credincioşilor şi
pentru credincioşi, pentru dorurile, durerile, bucuriile,
trebuinţele de mântuire ale lor. Ortodoxia a fost şi este solidară
cu cerul de sus şi cu credincioşii de jos. În Ortodoxie nu există
limbi privilegiate, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu,
care citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, devine limbă sfinţită,
sfântă.
Aceasta este Ortodoxia
- Hristos cu darurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei
Lui;
- sfinţii cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările,
învăţăturile şi predaniile lor;
- credincioşii cu trebuinţele lor de mântuire, cu dorurile,
durerile şi bucuriile lor.
Hristos e capul Bisericii, sfinţii sunt icoanele noastre de
model; credincioşii sunt trupul cel viu şi tainic al Bisericii lui
Hristos.
Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică
în iubire cu Dumnezeu.
Credinţa ortodoxă
Biserica Ortodoxă de-a lungul veacurilor a menţinut
continuitatea de credinţă şi dragoste cu comunitatea apostolică
ce a fost întemeiată de Hristos şi susţinută de Sfântul Duh.
Biserica Ortodoxă afirmă că a păstrat şi că învaţă credinţa
creştină istorică, lipsită de erori şi interpretări greşite, din
vremea Apostolilor. Ortodoxia susţine că nu este nimic în
învăţăturile sale care să fie contrar adevărului sau care
împiedică unirea reală cu Dumnezeu. Impresia de vechime şi de
atemporalitate care adesea caracterizează creştinismul
oriental, este o expresie a dorinţei de a rămâne fidel credinţei
creştine autentice.
23
Ortodoxia susţine faptul că credinţa creştină şi Biserica
sunt inseparabile. Este imposibil să spunem că îl cunoaştem pe
Hristos şi că ne împărtăşim din viaţa Sfintei Treimi şi în acelaşi
timp să ne considerăm creştini în afara Bisericii. Biserica este
locul unde credinţa creştină este proclamată şi menţinută. În
Biserică omul este hrănit în credinţă.
a) Revelaţia
Dumnezeu este izvorul credinţei în Biserica Ortodoxă.
Ortodoxia mărturiseşte că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine, în
mod culminant în persoana Mântuitorului Hristos, pe care îl
recunoaştem ca Fiu al lui Dumnezeu. Această Revelaţie a lui
Dumnezeu, dragostea şi pronia Lui se descoperă permanent în
viaţa Bisericii prin lucrarea Sfântului Duh.
Credinţa ortodoxă nu porneşte de la speculaţiile
religioase ale omului, nici de la aşa numitele "dovezi" ale
existenţei lui Dumnezeu, nici de la o căutare umană a divinităţii
Izvorul credinţei creştine ortodoxe este descoperirea lui
Dumnezeu. Rugăciunea de dimineaţă a Bisericii ne aminteşte în
fiecare zi acest lucru cu cuvintele: "Dumnezeu este Domnul şi S-
a arătat nouă". Natura însăşi a lui Dumnezeu este şi rămâne
necunoscută şi imperceptibilă, totuşi Dumnezeu Însuşi S-a
descoperit omului; iar Biserica L-a experimentat ca Tată, Fiu şi
Duh Sfânt. Învăţătura despre Sfânta Treime, centrală în credinţa
ortodoxă, nu este rezultatul unei speculaţii pioase, ci
experienţa de netăgăduit a lui Dumnezeu. Această învăţătură
afirmă că Dumnezeu este Unul şi întreit în Persoane. Cu alte
cuvinte, întâlnirea noastră cu Tatăl sau cu Fiul sau cu Duhul
Sfânt este o experienţă a întâlnirii cu Dumnezeu. Deşi Sfânta
Treime este o taină care nu poate fi pătrunsă plenar, Ortodoxia
crede că putem participa la viaţa Treimii prin viaţa Bisericii, în
special prin participarea la săvârşirea Sfintei Euharistii şi a
celorlalte Sfinte Taine, ca şi la celelalte slujbe ale Bisericii.
24
Dumitru NEAGU
b) Întruparea Fiului lui Dumnezeu
Alături de credinţa în Sfânta Treime, dogma despre
Întruparea Fiului lui Dumnezeu ocupă o poziţie centrală în
învăţătura Bisericii Ortodoxe. Conform învăţăturii ortodoxe,
Hristos este mai mult decât un om evlavios sau un învăţător de
morală. El este "Fiul lui Dumnezeu care a devenit Fiul Omului."
Învăţătura despre Întrupare este expresia experienţei
ecleziastice a lui Hristos. Prin cuvintele "Eu sunt" divinitatea se
uneşte cu umanitatea fără anularea niciuneia din aceste două
realităţi. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, la fel ca Tatăl şi
ca Duhul. Mai mult, El este om adevărat asumând natura
umană în întregimea ei. Biserica mărturiseşte că unicul
Dumnezeu-om, Iisus Hristos, a restaurat comuniunea dintre om
şi Dumnezeu. Prin descoperirea Sfintei Treimi, învăţând
sensurile vieţii celei adevărate şi biruind păcatul şi moartea prin
Înviere. Hristos este cea mai desăvârşită expresie a dragostei lui
Dumnezeu Tatăl pentru poporul Său, manifestată în tot locul şi
timpul prin Duhul Sfânt în viaţa Bisericii. Părinţii Bisericii
rezumă slujirea lui Hristos în următoarea afirmaţie: "Dumnezeu
a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu."
c) Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură este foarte importantă în Biserica
Ortodoxă, importanţă ce este evidentă în faptul că la fiecare
slujbă există o lectură din Sfânta Scriptură. Biserica Ortodoxă,
care se consideră păstrătoare şi exegetă a Sfintei Scripturi,
acceptă cărţile Sfintei Scripturi ca descoperitoare a Revelaţiei
dumnezeieşti. Vechiul Testament este o colecţie de 49 de cărţi
care prezintă Revelaţia dumnezeiască către Vechii Israeliţi.
Biserica Ortodoxă consideră Vechiul Testament ca o pregătire
pentru venirea lui Hristos şi crede că el trebuie citit şi înţeles în
această perspectivă.
25
Noul Testament este centrat pe Persoana şi lucrarea
Mântuitorului Hristos şi revărsarea Duhului Sfânt în Biserica
primară. Cele patru Sfinte Evanghelii sunt o relatare a vieţii şi
învăţăturii Mântuitorului având în centru Moartea şi Învierea
Sa. Cartea Faptele Apostolilor şi cele 21 de Epistole sunt
dedicate prezentării vieţii creştine şi dezvoltării Bisericii
primare. Cartea Apocalipsei Sfântului Ioan este un text simbolic
privind a doua Venire a lui Hristos. Noul Testament şi îndeosebi
Sfintele Evanghelii sunt foarte importante în Biserica Ortodoxă
pentru că în ele găsim o mărturie scrisă despre Revelaţia
dumnezeiască desăvârşită prin Întruparea Fiului în Persoana lui
Iisus Hristos.
d) Sfânta Tradiţie
Biblia este valoroasă ca şi mărturie scrisă a Revelaţiei
dumnezeieşti, dar ea nu conţine întreaga Revelaţie. Biblia este
considerată ca o parte a Revelaţiei dumnezeieşti în viaţa
poporului Său. Sfânta Scriptură face parte din tezaurul Credinţei
care este cunoscut sub numele de Tradiţie. Tradiţie înseamnă
ceea ce este transmis din generaţie în generaţie. Alături de
mărturia Sfintei Scripturi, credinţa creştină ortodoxă este
comemorată în Sfânta Euharistie, învăţată de Părinţii Bisericii,
slăvită de sfinţi, exprimată în rugăciuni, imnuri şi icoane;
precizată de cele 7 Sinoade Ecumenice; sintetizată în Simbolul
de Credinţă, concretizată în preocupările de natură socială; şi
trăită în fiecare Biserică locală (parohie) prin puterea Duhului
Sfânt. Viaţa Sfintei Treimi este descoperită în fiecare latură a
vieţii Bisericii. În cele din urmă, Biserica ca întreg este
păstrătoarea credinţei creştine autentice care dă mărturie
despre Revelaţia dumnezeiască.
e) Sinoadele ecumenice şi Crezul
După cum Ortodoxia a evitat orice încercare de a limita
perspectiva asupra Revelaţiei dumnezeieşti într-o singură
26
Dumitru NEAGU
direcţie, la fel Biserica a evitat definirea în mod sistematic şi
elaborat a credinţei sale. Ortodoxia afirmă că credinţa creştină
vorbeşte despre comuniunea tainică dintre Dumnezeu şi om.
Dumnezeu a devenit om în persoana Mântuitorului Hristos nu
pentru a promova o nouă filozofie sau cod de conduită, ci
pentru a restaura "viaţa cea nouă" în Sfânta Treime. Această
realitate, descoperită de Biserică, nu poate fi prinsă în limbaj,
formule sau definiţii. Cuprinsul credinţei nu se opune raţiunii, ci
este adesea dincolo de limitele raţiunii, la fel ca multe din
aspectele importante ale vieţii. Ortodoxia recunoaşte slava cea
de netăgăduit a lui Dumnezeu, ca şi limitele minţii omeneşti.
Biserica recunoaşte cu bucurie taina în ceea ce priveşte
vorbirea despre Dumnezeu.
Biserica a acţionat pentru a defini din punct de vedere
dogmatic un punct al credinţei numai atunci când adevărurile
fundamentale ale acesteia au fost ameninţate de rătăciri. De
aceea, hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii
Nedespărţite sunt respectate în mod unanim. Sinoadele
Ecumenice au fost adunări ale episcopilor din întreaga lume
creştină pentru a stabili adevărata credinţă. Sinoadele
Ecumenice nu au creat noi doctrine, ci au stabilit, într-un loc şi
timp determinat, ceea ce Biserica a mărturisit şi învăţat
întotdeauna.
Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinodul din
Niceea din 325 şi la cel din Constantinopol din 381, a fost
recunoscut de atunci ca exprimarea cea mai autorizată a
adevărurilor fundamentale de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.
Adeseori, referirile la Crez îl consideră "Simbolul Credinţei".
Această descriere a Crezului încearcă să îl prezinte nu ca pe o
declaraţie sistematică, ci ca pe un lucru care descoperă o altă
realitate mai mare despre care aduce mărturie. Pentru
generaţii de creştini, Crezul a fost criteriul credinţei adevărate şi
27
fundamentul educaţiei creştine. Crezul este recitat în timpul
slujbei Botezului şi a Sfintei Liturghii.
f) Crezul sau Simbolul Credinţei
Cred într-Unul Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-
Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii;
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care
toate s-au făcut.
Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria
Fecioara şi S-a făcut om;
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a
pătimit şi S-a îngropat;
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;
Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui
împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din
Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit, Care a grăit prin proroci.
Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vie.
Amin!
Crezul este un rezumat al adevărului revelat, o formulă
esenţială care prezintă cu autoritate articolele de credinţă, care
trebuie crezute în vederea dobândirii mântuirii. Formularea lui,
introducerea în cadrul Sfintei Liturghii, interpretarea şi apărarea
lui reprezintă puncte fundamentale în înţelegerea şi trăirea
28
Dumitru NEAGU
Ortodoxiei. Crezul distinge creştinismul de alte religii, pentru a
indica o scurtă mărturisire de credinţă comună cu un sens
precis, cu un contur delimitat, în fine, cu un sens dogmatic
major, când se referă la Crezul sau simbolul credinţei ortodoxe,
adică credinţa de la Niceea.
Echivalent cu simbol de credinţă, termenul "crez" este
folosit cu un sens general, pentru a desemna un corp de
învăţături sau de dogme fundamentale de credinţă. Crezul a
mai fost definit ca o hartă. A. Leonard Griffith (Author of God In
Man's Experience) afirmă: "Crezurile sunt pentru religie ceea ce
sunt hărţile pentru geografie. Primii exploratori ce au acostat pe
ţărmurile Americii de Nord au desenat hărţi ale ţinuturilor prin
care au călătorit. Deci de-a lungul veacurilor oamenii au
experiat câte ceva din Dumnezeu, şi din ceea ce au experiat, au
formulat crezuri, hărţi religioase, pentru călăuzirea generaţiilor
viitoare".
1. Biserica Ortodoxă de-a lungul veacurilor a menţinut
continuitatea de credinţă şi dragoste cu comunitatea apostolică
ce a fost întemeiată de Hristos şi susţinută de Sfântul Duh.
2. Sfintele Evanghelii sunt foarte importante în Biserica
Ortodoxă pentru că în ele găsim o mărturie scrisă despre
Revelaţia dumnezeiască desăvârşită prin Întruparea Fiului în
Persoana lui Iisus Hristos.
3. Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinodul
din Niceea din 325 şi la cel din Constantinopol din 381, a fost
recunoscut de atunci ca exprimarea cea mai autorizată a
adevărurilor fundamentale de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.
4
CREŞTINISMUL ÎN LUME
Date despre creştini în lume

Creştinii formează aproape o treime din populaţia lumii.
Aceasta a fost una din concluziile unui raport publicat de
organizaţia Pew Forum despre Religie şi Viaţa Publică.
Datele provin dintr-o cercetare efectuată în 2010, în mai
mult de 200 ţări. S-a stabilit că sunt 2.18 miliarde creştini în
lume, aproape o treime din populaţia lumii la acea vreme, de
6.9 miliarde.
Raportul ia în considerare ce s-a schimbat în secolul
trecut. Numărul creştinilor s-a mărit de patru ori faţă de anul
1910, de la aproximativ 600 milioane la mai mult de 2 miliarde.
Populaţia lumii a crescut puternic în acest răstimp, de la
aproximativ 1.8 miliarde în 1910 la 6.9 miliarde. De aceea,
procentajul creştinilor a scăzut puţin, de la 35% la 32%.
Cu toate acestea, creştinii rămân cel mai mare grup
religios din lume. Conform altor studii efectuate de Pew Forum,
musulmanii reprezintă puţin sub un sfert din populaţia lumii.
Raportul arată că aproape jumătate din creştini, 48%,
trăiesc în 10 ţări. Trei din acestea se află în Americi – SUA,
Brazilia şi Mexic- două în Europa – Rusia şi Germania – două în
zona pacific-asiatică – Filipine şi China – şi trei în regiunea sub-
sahariană din Africa – Nigeria, Republica Democratică Congo şi
Etiopia.
În pofida faptului că numeroşi creştini se află într-un
număr redus de ţări, ei sunt încă o majoritate a populaţiei din
158 de ţări şi teritorii, aproximativ două treimi din toate ţările şi
teritoriile de pe glob.
Distribuţia geografică a creştinilor
30
Dumitru NEAGU
S-a produs o mare schimbare în ce priveşte distribuţia
geografică a creştinilor. În 1910, aproape două treimi dintre
creştinii din lume trăiau în Europa. Un secol mai târziu, doar
26% dintre creştini trăiesc în Europa. Mai mult de o treime se
află acum în Americi, adică 37%, în timp ce aproape un sfert,
24%, trăiesc în Africa sub-sahariană. Regiunea pacific-asiatică
Creştininismul la începutul sec. XXI (anul 2011), s-a extins în Europa dar şi în
celelalte ţări din lume
cuprinde 13%. Împreună, Europa şi Americile găzduiesc

majoritatea creştinilor din lume, adică 63%, însă acest procentaj
reprezintă un declin considerabil faţă de 93% în 1910. Populaţia
creştină a scăzut în ambele regiuni. 95% din populaţia
europeană era creştină în 1910, dar în 2010 acest procentaj era
de 76%. În aceeaşi perioadă de timp, Americile au descrescut
de la 96% la 86%.
Acest declin se află în contrast cu schimbarea dramatică
din Africa sub-sahariană, unde numai 9% erau creştini în 1910,
iar după un secol de explozie a credinţei creştine, acest
procentaj a urcat la 63% din populaţie. În timp ce cifrele
generale din Asia şi Pacific sunt încă reduse, procentajul mai
mult decât s-a dublat, de la 3% la 7%.
31
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt zonele cu cel mai
redus număr de creştini. Ei reprezintă doar 4% din populaţie,
sau în jur de 13 milioane. Sunt mai mulţi creştini în Indonezia,
ţară cu o majoritate musulmană, decât în toate cele 20 de ţări
din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
Schimbările din Africa înseamnă că Nigeria are în prezent
de două ori mai mulţi protestanţi decât Germania, ţara în care a
originat reforma protestantă.
Denominaţii creştine reprezentative
Conform raportului, există 1.1 miliarde catolici în lume.
Aceasta înseamnă că ei formează jumătate din populaţia
creştină.
Brazilia este ţara cu cel mai mare număr de catolici, 134
milioane. Acest lucru înseamnă că în Brazilia există mai mulţi
catolici decât în Italia, Franţa şi Spania, combinat.
Catolicii reprezintă o majoritate a populaţiei în 67 de ţări.
Americile cuprind 48% din numărul total de catolici, din care
America Latină are un procentaj de aproape 40%. Europa este
pe locul doi în lume, cu 24% dintre catolici, Africa sub-sahariană
are 16%, iar regiunea pacific-asiatică 12%.
Definiţia largă a protestanţilor folosită în raport înseamnă
că numărul lor a fost plasat la 801 milioane global, sau 37% din
populaţia mondială de creştini. Protestanţii formează o
majoritate în 49 de ţări.
În pofida originii europene a protestantismului, studiul a
găsit că numai două din cele zece ţări cu cele mai mari populaţii
protestante sunt europene. SUA este ţara cu cel mai mare
număr de protestanţi, în jur de 160 milioane, ceea ce înseamnă
20% din numărul global. Nigeria se află pe locul doi, cu aproape
60 milioane, iar China pe locul trei, cu aproximativ 58 milioane.
China deţine a şaptea populaţie creştină din lume ca mărime,
estimată de raport la 67 milioane. Raportul recunoaşte
32
Dumitru NEAGU
dificultatea de a obţine date certe despre religie în China, dar
estimează că, în Asia, numai Filipine are mai mulţi creştini – 87
de milioane.
În lume există în jur de 260 milioane creştini ortodocşi,
consideră studiul, ceea ce reprezintă 12% din populaţia creştină
mondială. Rusia este ţara cu cel mai mare număr de ortodocşi,
39% din numărul mondial de ortodocşi. Etiopia se află pe locul
doi, cu 13.4% din numărul mondial de ortodocşi.
Constantinopol este sediul patriarhului de la Constantinopol,
însă Turcia are o populaţie ortodoxă foarte mică, în jur de
180.000. În pofida concentraţiei ridicate de ortodocşi din
Etiopia, Europa rămîne centrul creştinismului ortodox,
cuprinzând 77% din numărul total de ortodocşi în lume.
Raportul oferă o idee mai precisă despre tendinţa
observată în anii recenţi de o serie de observatori, anume
deplasarea creştinismului către Sudul global. Creşterea rapidă a
numărului de creştini în Africa şi China va continua probabil, cu
implicaţii importante pentru creştinism. [Monitorul Neoficial,
decembrie 2011]
1. În lume există în jur de 260 milioane creştini ortodocşi,
ceea ce reprezintă 12% din populaţia creştină mondială.
2. Europa rămîne centrul creştinismului ortodox,
cuprinzând 77% din numărul total de ortodocşi în lume.
5
CREŞTINISMUL ORTODOX
1. Creştinismul ortodox în Europa

Conform datelor prezentate de The Pew Research Center
în decembrie 2011, în lume sunt cca 2.184.060.000 de creştini,
ceea ce reprezintă 31,7% din populaţia globului. (Pe locul II sunt
musulmanii cu 23% din populaţia globului, apoi hinduşii cu
15%).
Creştinii orientali (ortodocşi şi monofiziţi, calculaţi
împreună de acest institut) reprezintă 11,9% din numărul total
Aproximativ 80% din toţi ortodocşii locuiesc în Europa
de creştini, adică cca 260.380.000 de credincioşi. Cei mai mulţi

34
Dumitru NEAGU
creştini monofiziţi sunt în Etiopia (cca 36 milioane) şi Egipt (cca
3,5 milioane), iar alţii în Armenia, Siria şi Liban.
Clasamentul ţărilor cu cei mai mulţi creştini ortodocşi
arată în felul următor:
- Rusia: 101.450.000 credincioşi, adică 39% din numărul
total de ortodocşi
- Ucraina: 34.850.000 credincioşi, adică 13,4% din
numărul total de ortodocşi
- România: 18.750.000 credincioşi, adică 7,2 din numărul
total de ortodocşi
- Grecia: 10.030.000 credincioşi, adică 3,9% din numărul
total de ortodocşi
- Serbia: 6.730.00 ortodocşi
- Bulgaria: 6.220.000 ortodocşi
- Belarus: 5.900.000 ortodocşi
- Georgia: 3.820.000 ortodocşi
- Republica Moldova: 3.270.000 ortodocşi
După numărul de credincioşi apartenenţi Bisericilor
Autocefale, aproape 60% din toţi ortodocşii de pe glob aparţin
Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei). Urmează Biserica
Ortodoxă Română (locul II), Biserica Ortodoxă a Eladei (locul III)
şi celelalte. Nu toţi ortodocşii de pe glob fac parte din una din
cele 15 Biserici Ortodoxe Autocefale, ci există un procent
nesemnificativ de adepţi ai unor grupări ortodoxe schismatice.
Aproximativ 80% din toţi ortodocşii locuiesc în Europa.
În lume există şi confesiuni pseudo-creştine, cum ar fi
„martorii lui Iehova”, „Mormonii” ş.a., care au falsificat
substanţial credinţa creştină. Aceştia reprezintă aproximativ 1%
din numărul total de creştini. Aproape 2/3 dintre ei locuiesc în
cele două Americi.
35
În decursul a doi ani, aceste date s-au modificat puţin,
mai ales în ţările majoritar musulmane, unde numărul
creştinilor este în continuă scădere.
2. Creştinismul ortodox în România
Culte creştine din România
1)Biserica Ortodoxă Română; 2)Biserica Romano-Catolică;
3)Biserica Greco-Catolică; 4)Biserica Evanghelică Luterană;
5)Biserica Reformată; 6)Biserica Unitariană; 7)Biserica Baptistă;
8)Cultul Creştin după Evanghelie; 9)Biserica Penticostală;
10)Biserica Evanghelică Română; 11)Biserica Adventistă de ziua
a 7-a.
Mai există 16 asociaţii religioase. [http://www.culte.ro/]
Structura confesională din România
La Recensământul din 2011, din totalul populaţiei stabile
a României la 20 octombrie 2011, şi-au declarat structura
confesională 18.861.900 de persoane, „86,5% dintre
persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă,
4,6% s-au declarat de religie romano-catolică, 3,2% de religie
reformată, iar 1,9% penticostală”, potrivit datelor prezentate
de INS.
Ponderi între 0,4% şi 0,8% au înregistrat următoarele
religii: greco-catolică (0,8%), baptistă (0,6%) şi adventistă de
ziua a şaptea (0,4%). Persoanele de altă religie decât cele
prezentate mai sus reprezintă 1,8% din total. „Fără religie” sau
atei s-au declarat 0,2%.
Structura creştinismului ortodox din România
Din observaţiile mele de până acum, din totalul de
16.314.765 de creştini ortodocşi cât sunt în România în anul
2011, puţini sunt creştini ortodocşi adevăraţi, cca 10%, restul
sunt creştini ortodocşi tradiţionali.
Termenul de creştinism tradiţional nu se referă la
creştinismul apostolic, ci la acel creştinism pe care îl vedem în
36
Dumitru NEAGU
zilele noastre şi care este produsul sincretismului religios
rezultat ca urmare a introducerii de noi învăţături şi de
nenumărate practici şi idei mitologice, sub denumirea de
„tradiţie bisericească”.
Creştinismul adevărat este Creştinismul apostolic şi
evanghelic, care reprezintă acceptarea drumului deschis de
Dumnezeu însuşi prin Iisus Hristos. Dumnezeu nu a dat o cale
constituită din ritualuri, obiceiuri şi practici religioase, ci a dat
omenirii o Persoană.
1. Din observaţiile mele de până acum, din totalul de
6
CREŞTINI ORTODOCŞI ADEVĂRAŢI
Din cele arătate până acum am căutat să fac diferenţa

între creştini în general şi creştinii ortodocşi. De ce? Pentru că
aşa cum am mai spus, creştinii în general nu se află în dreapta
credinţă. Nu mai sunt întru totul, aşa cum au fost numiţi pentru
prima dată, ca ”aparţinând lui Hristos”. Ei au dorit să se
modernizeze, să nesocotească Sinoadele, Crezul de credinţă şi
s-au depărtat de Hristos. Cei care au păstrat dreapta credinţă
apostolică şi care corespund întru totul sintagmei ca
”aparţinând lui Hristos”, sunt creştinii ortodocşi.
Până în anul 1054 d.H., se poate vorbi de un singur tip de
creştini, cei aparţinând lui Hristos, dar după acea dată, până în
zilele noastre, trebuie făcută distincţie, aşa cum am mai spus,
între creştini în general şi creştinii ortodocşi- cei care au păstrat
dreapta credinţă apostolică, de la Hristos, neschimbată.
Am văzut din datele statistice, prezentate în capitolul 5,
că din totalul de creştini de 2,18 miliarde, în anul 2010, 260
milioane sunt creştini ortodocşi (în care sunt incluşi şi
monofiziţii care nu sunt în dreapta credinţă. Monofizismul este
o erezie). Dacă îi scădem pe monofiziţi, rezultă că în lume sunt
218,5 milioane de creştini ortodocşi.
Cei mai mulţi creştini ortodocşi sunt în Europa 191
milioane.
În România, la recesământul din 2011, şi-au declarat
structura confesională 18.861.000 de persoane, iar 86,5% sunt
creştini ortodocşi, ceea înseamnă că sunt 16.314.765. Restul de
2.547.000, sunt alte confesiuni precum şi 0,2% atei.
Din observaţiile mele de până acum, din totalul de
38
Dumitru NEAGU
În cele ce urmează voi încerca să arăt ce înseamnă să fii
creştin ortodocs adevărat.
1. Puţini sunt adevăraţii creştini
Într-una din predici, IPS Bartolomeu ne dezvăluie:
“Convertirea se face numai din interior. Nu se face nici cu
argumente logice, nici teologice, nici cu promisiuni, nici cu
bunuri materiale, nici cu avantaje de nici un fel, se face prin
schimbarea structurală a sufletului dinlăuntrul lui. Aceasta este
adevărata convertire, iar convertirea, formal, se poate face
năpraznic, dar, esenţial, se dospeşte încetul cu încetul şi se
desăvârşeşte“.
Sfântul Macarie Egipteanul, ne spune despre ce înseamnă
a fi creştin cu adevărat şi cum trebuie aceasta sa fie un imbold
pentru noi toţi: să luptăm continuu pentru reînnoirea şi
desăvârşirea convertirii noastre, ca nu cumva să rămânem (sau
să cădem) la stadiul lipsit de trăire al unei credinţe constând
într-o mărturie formală, raţională, exterioară. Fie ca Domnul să
ne călăuzească pentru a depăşi împietririle sufleteşti şi a
dobândi harul şi roadele Duhului Sfânt, fără de care suntem
orbi, morţi şi goi, fără haina de Nuntă a Împărăţiei.
Toţi îşi închipuie că sunt creştini dacă au mărturisit
credinţa în Hristos şi au câteva virtuţi mărunte; puţini sunt însă
adevăraţii creştini, şi anume aceia care sunt bogaţi în Duhul
(Sfânt), aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt
şi ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor
cereşti, aceia pentru care creştinismul nu-i doar mărturie în
cuvinte şi o simplă credinţă (doar de faţadă), ci creştinism
înseamnă puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care,
fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc (adică
acea cunoaştere a tainelor Duhului Sfânt); aceştia sunt
39
adevăraţii creştini. Căci, comparând stadiul raţiunii lor şi viaţa
sufletului lor cu cea a altora, vei găsi multă deosebire, ca între
cei vii si cei morţi. Asa-zişii „morţi” se găsesc într-o teribilă
sărăcie specifică duhului lumesc, lipsiţi de bogăţia cerească,
într-o deplină învălmăşeală mintală din cauza patimilor, abia
putând să-şi mai găsească în ei nişte cugete bune printre
mulţimea celor rele.
Aceştia lâncezesc atunci când sunt stăpâniţi de această
sărăcie (a celor bune) şi se mulţumesc cu haina sărăcăcioasă a
câtorva mărunţele virtuţi, fără să aibă în stăpânire feluritele
lucrări ale Duhului Sfânt, care sunt dumnezeieştile virtuţi. Astfel
Domnul va arăta cât este de mare deosebirea între adevăraţii
închinători şi mulţimea care pare că adoră pe Dumnezeu,
închinându-se Lui doar superficial şi cu totul la arătare, fără să i
se-închine în duh şi adevăr, însuşi Domnul zice:
„Într-adevăr; vine ceasul şi acum este, când adevăraţii
închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; căci astfel de
închinători caută Părintele (ceresc). Duh este Dumnezeu şi acei
care I se închină trebuie să i se închine în duh şi adevăr.” (…)
Dacă cineva n-a primit de la Dumnezeu harul (adică
energia dumnezeiască) şi dacă n-a nădăjduit şi nici n-a primit
darul Sfântului Duh, acela a zădărnicit planul lui Dumnezeu şi a
tăgăduit lucrarea întregii (Sfintei) Scripturi. Dacă n-a învederat
energia (harul), acela este prada închipuirilor, este înstrăinat de
cereasca biserică a celor întâi născuţi, n-a ajuns în comuniune
cu sufletele drepţilor şi a celor ce s-au desăvârşit, nu s-a unit cu
Ierusalimul cel de sus. Acesta nu se închină Tatălui în duh şi
adevăr. (…)
Într-adevăr, la început, înainte de a se fi descoperit Duhul
lui Hristos, înainte de a fi venit acesta, toată podoaba dreptăţii
(sfinţeniei) era cea de pe dinafară; aşa au fost Legea, tăierea
împrejur, curăţirea, jertfele, ofrandele şi cultul în întregul lui.
40
Dumitru NEAGU
Dar când a apărut Cuvântul mântuitor al lui Hristos şi de când a
trimis pe Duhul Sfânt în inimile oamenilor, cuvântul cel nescris
cu cerneală, toate se descoperă în interior: închinarea interioară
din conştiinţă curată. (…)
Să ne străduim deci, rugându-L pe Domnul cu o credinţă
lipsită de îndoială, să dobândim Duhul făgăduit, căci acesta-i
făcătorul de viaţă al sufletului.
„Fericit sufletul care se roagă cu stăruinţă şi cu credinţă,
ca unul foarte sărac şi rănit, că va fi lipsit de învinuiri şi i se va
pregăti veşnica însănătoşire şi vindecare, dar se va şi răzbuna
pe vrăjmaşii lui, adică pe patimile păcătoase, căci credincios (de
încredere) este Domnul, Care a făgăduit, El Care ne va da ceea
ce am cerut. Slava bunătăţii Lui!” *Sfântul Macarie Egiptenul,
„21 cuvântări despre mântuire,”, Ed. Luminătorii lumii, 2001].
2. Ce înseamnă să fii creştin ortodox?
A fi creştin ortodox înseamnă a păstra şi respecta
învăţătura de credinţă aşa cum a fost predicată de Mântuitorul
Hristos, transmisă şi păstrată cu fidelitate în Biserica Ortodoxă
de peste 2.000 de ani. Fidelitatea faţă de învăţătura de credinţă,
morala şi tradiţia liturgică a Bisericii, adică faţă de învăţătura
despre Sfânta Treime, Sfintele Taine, supravenerarea Maicii
Domnului şi venerarea sfinţilor, cinstirea sfintelor moaşte şi
conştientizarea importanţei mijloacelor duhovniceşti (ca de
exemplu postul şi rugăciunea) în viaţa spirituală, reprezintă
calea de urmat a unui creştin ortodox.
A fi creştin ortodox înseamnă a trăi permanent bucuria
credinţei, a prezenţei şi purtării de grijă a lui Dumnezeu în viaţa
personală, a descoperi importanţa rugăciunii şi a participării
regulate la Sfânta Liturghie, a împărtăşirii cu Hristos prin
Sfintele Taine şi a identificării sfinţilor ca exemple de urmat într-
o lume aflată în criză de modele.
41
A fi creştin ortodox înseamnă a înţelege că întotdeauna
credinţa are o dimensiune comunitară, care se manifestă şi se
verifică permanent în relaţia cu semenii. Din această
perspectivă, indiferenţa faţă de semenii noştri (care au nevoie
de ajutor material şi spiritual) şi comoditatea care ne împiedică
să împlinim fapta cea bună reprezintă stări nefireşti pentru un
creştin ortodox.
Nu în ultimul rând, a fi creştin ortodox înseamnă
îndeplinirea cu responsabilitate a îndatoririlor sociale şi a fi
misionar în societate, cu alte cuvinte, a promova şi apăra
valorile creştine în viaţa cetăţii pentru împlinirea binelui comun.
În concluzie, creştin ortodox înseamnă să fii profund
ancorat în realitatea veşnică a lui Dumnezeu, fidel învăţăturii şi
rânduielii Bisericii, implicat în viaţa comunităţii de credinţă
căreia îi aparţii, cetăţean responsabil şi misionar al valorilor
creştine în societate [Pr. Constantin Stoica, Duminică, 9 martie
2014].
3. Credinţa creştină ortodoxă
Când vorbim despre credinţa creştină, înţelegem că
aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca adevăr
neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă
Sfânta Biserică Ortodoxă pentru mântuirea noastră. Prin
credinţă cunoaştem ceea ce nu putem vedea şi adeverim ceea
ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfânta Scriptură :
„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea
lucrurilor nevăzute” [Evrei 11: 1].
Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui creştin
ortodox este de a şti ce crede şi cum crede ; de a cunoaşte
cuprinsul dreptei sale credinţe, pentru a nu fi amăgit de
învătături greşite şi deşarte. El este chemat să-şi însuşească
această învăţătură cu mintea, nu însă mai puţin cu simţirea şi
mai ales cu voinţa, pentru că de Dumnezeu nu te poţi apropia
42
Dumitru NEAGU
decât ducând o viaţă în curăţie sufletească si trupească, cum
lămurit ne învaţă sfântul Grigorie Teologul, zicând : „Nu este în
puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot
să o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, ...care
şi-au curăţit sufletul şi trupul sau care cel puţin se silesc să se
cureţe”.
Învăţătura creştină ortodoxă pe care avem datoria să o
cunoaştem, ne-a dat-o Dumnezeu însuşi prin Fiul Său întrupat,
Domnul nostru Iisus Hristos. Mântuitorul Hristos ne-a adus
învăţătura dumnezeiască, despre care însuşi mărturiseşte:
„Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” [Ioan
7: 16] şi a propovăduit-o în vremea cât a locuit între oameni.
După El, sfinţii apostoli şi urmaşii lor au răspândit această
învăţătură „până la marginile lumii” cunoscute atunci, iar
iubitorii de Dumnezeu au îmbrăţişat-o cu adâncă şi curată
evlavie.
În curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învăţătura
descoperită şi împărtăşită nouă prin viu grai de Mântuitorul
Iisus Hristos, să fie prinsă în scris, de sfinţii scriitori, ca astfel
nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. Aceasta o aflăm
în Sfânta Scriptură a Noului Testament, ca şi în Sfânta Tradiţie,
cum se va arăta acest lucru, mai amănunţit, în alt loc din
această carte.
Tot între timp s-au ivit şi învăţături greşite, erezii, mai ales
din pricină că unii dintre creştini au vrut să pătrundă numai cu
mintea lor, lipsită de luminile şi aripile credinţei, adevărul
dumnezeiesc care covârşeşte orice minte. Neputându-l
înţelege, ereticii au răstălmăcit învăţătura Mântuitorului,
propovăduită de sfinţii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe
credincioşi de alunecare în rătăciri, Sfânta Biserică, prin
sinoadele ecumenice, la care au luat parte toţi episcopii săi, a
statornicit şi formulat pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei
43
Tradiţii, dreapta credinţă ortodoxă, în dogme şi hotărâri, sub
asistenţa Duhului Sfânt.
Astfel, învăţătura credinţei creştine se cuprinde pe scurt,
dar în cuvinte lămurite, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit
de sfinţii părinţi la întâiul sinod ecumenic de la Niceea (325) şi
în al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul
acesta numit şi «Crezul», nu este numai o scurtă şi clară
mărturie a învăţăturii de credinţă creştină, ci şi o mărturisire de
credinţă pe care trebuie s-o cunoască şi s-o facă fiecare creştin
în parte. De aici, obligativitatea învăţării, de către fiecare
creştin, a Crezului, care este următorul:
1. Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pămîntului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
2. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.
Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care
toate s-au făcut ;
3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din
Fecioara Maria şi S-a făcut om ;
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a
pătimit şi S-a îngropat ;
5. Şi a înviat a treia zi după Scripturi ;
6. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui ;
7. Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii ; a
Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care
din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.
9. Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică
;
44
Dumitru NEAGU
10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor ;
11. Aştept învierea morţilor ;
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!
4. Trăirea în Hristos
<<Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze>>
În cartea a VII-a, cu titlul „Toată viaţa m-am luptat să-L
descopăr pe Hristos”, am prezentat etapele descoperirii Lui
Hristos, în viaţa creştinului ortodox şi trăirea în Hristos. Am
arătat şi care sunt foloasele duhovniceşti ale întâlnirii cu
Hristos. Eu am o bucurie mare, când am dovezi că prin ceea ce
fac în viaţă, m-am întâlnit cu Hristos. Trăirea în Hristos este de
fapt o trăire controlată în fapte bune, post şi rugăciune.
Întâlnirea cu aproapele tău
Întâlnirea cu aproapele tău este o întâlnire cu Hristos,
pentru că Domnul ajută pe oameni prin oameni. Acela care vine
la tine, s-a rugat lui Hristos şi Domnul te-a ales pe tine să-l ajuţi.
L-ai ajutat, ai împlinit astfel „Legea iubirii de aproapele”, care
aşa cum spune Domnul, este tot atât de importantă ca iubirea
de Dumnezeu. Cu acest gest faci două fapte bune: una este
ajutorul dat omului în nevoia sa şi cea de a doua este împlinirea
legii lui Hristos, necesară mântuirii noastre.
Să ne rugăm
Să ne rugăm, pentru ca ceea ce noi nu reuşim să facem,
ne ajută Duhul Sfânt. Să nu ne gândim după mintea noastră, că
nu este posibil, că la Domnul totul este posibil. Ajutorul
Îngerului păzitor, cel dat nouă la botez de Domnul, este
important, să nu-l supărăm cu faptele noastre, să ne rugăm Lui,
să-i cerem ajutorul.
Pentru cei care deşi se roagă, li se întâmplă ceva rău, este
şi pentru păcatul său moştenit. Părintele Arsenie Boca (văzător
cu duhul) spunea unei femei care venea cu copilul bolnav la
45
dânsul: „Păi da, uite, păcatul ăsta l-a avut stră- străbunicul şi va
trebui plătit de 7 generaţii”. Sau „Păcatul merge pâna la al 7-
lea neam”. O tânără de 30 de ani, care avea o tumoare pe gât,
părintele o întreabă: „Doare, mă, doare?”. „Mă doare, Părinte”,
răspunde tânăra. „Mai rabdă, mă, un pic, mai rabdă, că prin
răbdarea ta nouă semnţii ies din iad”. Apoi a zis: „Păcatele
făcute aici, pe pământ, aici se vor ispăşi; că de nu le vor trage
cei ce le-au făcut, ele se vor duce până la al nouălea neam, că le
vor ispăşi cei nevinovaţi. Are Dumnezeu grijă de ei, le va răsplăti
El!” [7 ], pag. 57.
De asemenea poate fi o lecţie de la Domnul, de care aveai
nevoie, pentru ca să conştientizezi fapta ta, să te întăreşti în
credinţă şi în iubirea de Dumnezeu. Am mai spus: „cine nu-l
iubeşte pe Dumnezeu din dragoste o face prin suferinţă”.
Părinţii să se roage Domnului
Părinţii să se roage Domnului pentru copii, că rugăciunea
acestora este ziditoare pentru copiii lor.
Să ne aducem aminte cum proceda dreptcredinciosul Iov,
se ruga lui Dumnezeu şi atunci când fiii săi petreceau, la
aniversarea unuia dintre ei. Ca nu cumva în timpul petrecerii,
aceştia să uite de Dumnezeu şi să-L supere pe Domnul.
Rugându-se, Dumnezeu Îşi întorcea privirea spre Iov, şi prin
Duhul Său Sfânt, îi ajuta pe fii acestuia, chiar şi în timpul
petrecerii, să nu se depărteze de dreapta credinţă.
După modelul acesta, al rugii părinţilor pentru copiii lor, a
procedat şi mama mea. Am mai spus aceasta, că am fost un om
norocos, în primul rând că m-am născut ortodocs. Şi în al doilea
rând, că am avut în mama mea Ecaterina- Tinca, un părinte
evlavios, cu frică de Dumnezeu. Mama ne-a transmis tuturor
din casă, dragostea faţă de Domnul Hristos. Iar atunci când
eram departe de casă, Mama m-a ajutat cu rugăciunile sale. Din
dragoste faţă de mine şi de frică, să nu mi se întâmple ceva
46
Dumitru NEAGU
printre străini, mama a făcut prin rugăciunile sale, un gard în
jurul meu, un gard al protecţiei Duhului Sfânt. Când am citit
Sfânta Scriptură, am aflat că diavolul, nu putea să-l ispitească
pe dreptul Iov, datorită gardului de protecţie, construit de
Domnul în jurul lui, prin harul Duhului Sfânt. Era un gard al
energiei Duhului Sfânt, ridicat de Domnul, pentru al proteja de
ispitele diavolului, pe dreptcredinciosul Iov.
Din multe locuri complicate am fost scos, în viaţa mea, de
Îngerul meu păzitor. Parcă cineva mă lua de mână şi mă scotea
din tot felul de situaţii apărute în copilărie şi mai ales în
tinereţe. Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru toate şi dau
Slavă.
Am văzut cum pot ajuta părinţii credincioşi pe copii lor, ca
Domnul să Îi aibe în pază.
Părintele Arsenie Boca merge şi mai departe şi ne învaţă,
că trebuie să luptăm să avem copii sănătoşi, încă de la
conceperea lor şi ne zice: „Dacă vreţi să aveţi copii curaţi, să
aveţi împreunare cu bărbatul numai marţi şi joi, pentru că
celelalte sunt oprite: să nu fiţi băuţi. Odată ce ai rămas gravidă
să nu mai ai împreunare cu bărbatul; nici cât timp alăptezi”.
Părintele insistă spunând: „Să nu vă împreunaţi pe timpul
sarcinii şi alăptării, căci păcatele şi obiceiurile rele ale părinţilor
vor trece asupra copiilor”.
Părintele mai spunea: „Dacă nu-i dai pace copilului în
vreme de sarcină, copilul va avea o precocitate sexuală”.
S-a dus un bărbat la Părintele: „Părinte mă bate copilul”;
„Mă tu gândeşte-te ce i-ai făcut lui când era el în pântece. Acum
îţi dă înapoi!”. Deci copii se aduc pe lume în curăţenie. Păcatele
părinţilor le trag ei, copii.
Părintele învăţa lumea cum să trăiască, să nu curvească
bărbatul cu femeia, în sărbători şi duminica să nu aibă
47
împreunare, ca să aibă copii curaţi, căci Părintele aşa a fost
conceput.
O femeie a spus Părintelui că are un băiat bolnav, beţiv,
care face rele când se îmbată. Părintele i-a zis: „Ştii de ce?
Fiindcă nu ai fost atentă când ai rămas însărcinată cu soţul”.
Bărbatul ei a fost beţiv.
Ce înseamnă Trăirea în Hristos?
Trăirea în Hristos, înseamnă că tot ceea ce ştim din Sfânta
Scriptură, de la Biserică, de la părintele duhovnic să aplicăm, în
viaţa noastră de zi cu zi. Cum procedăm; îmi vine să judec pe
cineva, să dau eu verdicte, sentinţe, să nu o fac, că e mare
păcat. Să spun aşa: să-I judece Hristos după faptele lui, cine
sunt eu să judec, un păcătos. Dar dacă te uiţi la televizor,
degeaba zici asta. Televizorul este o ispită a diavolului.
Trăirea în Hristos înseamnă deci, să-L descoperi pe Hristos
şi să ţii viaţa ta sub control, sub protecţia Lui. Nu te teme, ai să
poţi, pentru că Domnul când vede „că ai voinţă îţi dă putere”,
puterea de a lupta şi a rezista ispitelor diavolului.
Domnul Iisus a zis tuturor: ”Dacă voieşte cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi
să Mă urmeze.” (Luca 9:23)
Răspunsul este dat de Domnul Hristos în continuarea
textului Scripturii, care zice:
”Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar
oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui.
Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar
prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi?
Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele,
se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a
Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” (Luca 9:24-26)
Trăirea în Hristos, nu este uşoară, dar nici imposibilă,
trebuie încercat cu hotărâre, trebuie exersat. Aşa îi spuneam şi
48
Dumitru NEAGU
nepoţelei mele Maria „nici nu ştii ce pierzi” şi ea imediat îmi
zicea: Ce? Pierzi mântuirea şi viaţa veşnică în Împărăţia
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
1. Creştinii ortodocşi adevăraţi sunt aceia care respectă
credinţa ortodoxă şi care corespund întru totul sintagmei ca
”aparţinând lui Hristos”.
2. Din totalul de 16.314.765 de creştini ortodocşi cât sunt
în România în anul 2011, cca 1.631.476 sunt „creştini ortodocşi
adevăraţi”, care merg la biserică şi trăiesc în Hristos.
3. Trăirea în Hristos este de fapt o trăire controlată în
fapte bune, post şi rugăciune.
7
CREŞTINI ORTODOCŞI TRADIŢIONALI
Creştinii ortodocşi tradiţionali sunt aceia care respectă

credinţa ortodoxă ca pe o tradiţie. Ei nu stiu semnificaţiile
Sfintelor Taine, dar le fac, le acceptă, pentru că aşa li s-a spus
că este bine. Este bine să-ţi botezi copilul, dar naşii şi părinţii
copilului nu ştiu Crezul. Când aleg numele copilului îl aleg din
tradiţia Păgână, în loc să aleagă un nume al unui sfânt din
Calendarul creştin ortodox, pentru ca Duhul sfântului să-l
protejeze în viaţă pe copilul lor.
Aşa cum am mai spus, din totalul de 16.314.765 de
creştini ortodocşi cât sunt în România în anul 2011, cca
14.680.000 sunt „creştini ortodocşi tradiţionali”, care merg la
biserică la evenimente speciale şi atât, pentru aceştia este
nevoie de o catehizare puternică.
Tradiţia este de două feluri: tradiţia creştină ortodoxă,
numită Sfânta Tradiţie şi tradiţia păgână.
A nu se confunda tradiţia păgână cu Sfânta Tradiţie
1. Sfânta Tradiţie ortodoxă
Sfânta Tradiţie ortodoxă cuprinde toate acele bunuri
duhovniceşti, pe care le-am moştenit de la sfinţii noştri
înaintaşi. Acestea sunt în deplină armonie cu Sfânta Scriptură şi
ne ajută să o înţelegem corect.
Sfânta Tradiţie este mai veche şi mai cuprinzătoare decât
Sfânta Scriptură.
Sfântul Ioan Evanghelistul întăreşte aceasta când spune:
"Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care,
dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar
cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin!" [Ioan 21: 25].
50
Dumitru NEAGU
Sfânta Tradiţie cuprinde:
1. Expuneri pe scurt şi formulări ale credinţei noastre
ortodoxe;
2. Învăţătura despre cele şapte Sfinte Taine, precum şi
modul lor de săvârşire;
3. Canoanele (Pravilele) apostolilor;
4. Canoanele (Pravilele) celor şapte sinoade ecumenice,
care s-au ţinut la:
I - Niceea în 325 la care au participat 318 Sfinţi Părinţi;
II - Constantinopol în 381 la care au participat 150 Sfinţi
Părinţi;
III - Efes în 431 la care au participat 200 Sfinţi Părinţi;
IV - Calcedon în 451 la care au participat 630 Sfinţi Părinţi;
V - Constantinopol în 553 la care au participat 160 Sfinţi
Părinţi;
VI - Constantinopol în 680 la care au participat 170 Sfinţi
Părinţi şi al
VII - Niceea în 787 la care au participat 367 Sfinţi Părinţi.
(La aceste şapte sinoade ecumenice au participat, aşadar,
în total, 2000 de reprezentanţi ai Bisericii creştine din întreaga
lume);
5. Canoanele şi pravilele unor sinoade sau soboare locale;
6. Pravilele privind disciplina bisericească ale Sfântului
Vasile cel Mare si ale altor sfinți;
7. Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii;
8. Liturghiile și celelalte slujbe bisericeşti;
9. Vieţile sfinţilor şi mucenicilor creştini;
10. Obiceiuri religioase, semne şi simboluri ca manifestare
a credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.
Este foarte important ca noi creştinii ortodocşi, să nu
despărţim Sfânta Tradiţie de Sfânta Scriptură. Pentru că ele
sunt de nedespărţit. Căci în lumina Sfintei Tradiţii înţelegem cu
51
adevărat Sfânta Scriptură şi, în lumina Sfintei Scripturi, preţuim
şi iubim Sfânta Tradiţie.
Consecinţele despărţirii lor una de cealaltă sunt grave.
Astfe, consecinţele negative ale unei astfel de despărţiri s-au
manifestat printr-o tălmăcire greşită a Sfintei Scripturi,
neînţelegeri, erezii, schisme şi, în final, despărţirea Bisericii
Soborniceşti.
Cea care este chemată să păzească textul Sfintei Scripturi
şi curăţenia Sfintei Tradiţii, neîntinate, este Biserica.
Pentru că Biserica este, după cuvintele Apostolului,
"stâlpul şi temelia adevărului" [I Tim. 3: 15]. Păstrarea Sfintei
Scripturi şi a Sfintei Tradiţii neîntinate este, în primul rând,
datoria ierarhiei bisericeşti.
2. Tradiţia păgână în creştinism
Ar trebui să vedem, mai întâi, ce înseamnă Păgânism. De
la Wikipedia, enciclopedia liberă, aflam că:
„Păgânismul (paganus în limba latină are sensul de
locuitor de la ţară sau rustic) este un termen generic folosit de
obicei de creştini pentru a desemna diferitele tradiţii politeiste,
religioase non-avraamice. Frica creştinilor de credinţele non-
avraamice a fost atât de mare încât au transformat cuvântul
"vilain" în Franceza veche sau Engleza veche "villein" care
însemna "ţăran" dându-i o conotaţie negativă însemnând
"ticălos", "canalie", "nemernic", "mişel", "puşlama"...practic
"răufăcător" şi orice e similar. Definiţia exactă poate varia. Este
utilizată în principal într-un context istoric, referindu-se la
politeismul greco-roman, precum şi la tradiţiile politeiste din
Europa înainte de creştinare. Într-un sens mai larg, extins la
religiile contemporane, acest termen include majoritatea
religiilor orientale și tradiţiile indigene din America, Asia
Centrală şi Africa, precum și religiile populare non-avraamice, în
general.”
52
Dumitru NEAGU
Obiceiuri păgâne din viaţa unui creştin ortodox
Deşi suntem creştini şi ascultăm de Dumnezeu şi mergem
la Biserică totuşi cu ştiinţă sau cu neştiinţă folosim şi obiceiuri
păgâne în viaţa noastră. Şi când folosesc cuvântul "păgân" mă
gândesc la obiceiuri străine de Dumnezeu, obiceiuri rele care
duc la păcat, şi uşor uşor spre necredinţă sau spre o credinţă
strâmbă.
Iată lucrurile păgâne din viaţa unui creştin ortodox pe
care le întâlnim cel mai des:
- Horoscopul, a devenit una din preocupările aproape
zilnice ale omului contemporan.
- Credinta in vise, există multe vorbe în popor care-ţi dau
tot felul de indicii despre ce ar însemna visul de azi-noapte şi
despre cum ar putea să-ţi influenţeze viaţa. Sfinţii Părinţi ne
atenţionează că majoritatea covârşitoare a viselor vin de la
diavol.
- Uratul norocului. Mulţi creştini, la încheierea unei
discuţii, a unei întâlniri, urează "Mult noroc", în loc să zică
"Bună ziua" dacă tot le este ruşine să zică "Dumnezeu să vă aibe
în pază!" sau "Doamne ajută!" Nici măcar nu ştiu că Noroc a
fost un idol care a dus în iad mii de suflete.
- Deochiul (deochiatul): Am auzit de multe ori cum, atunci
când cineva te vede că te doare capul, îţi spune: "poate te-a
deochiat cineva". Deochiul ca şi toate celelalte "vrăjitorii" vin de
la diavol şi lucrează mereu numai ce este rău şi obscur.
- Pariurile: Marea boală a zilelor noastre sunt pariurile,
mai ales cele sportive. Pariurile duc mereu la împătimire şi
dependenţă, te-nvaţă să vrei să câştigi bani uşor fără muncă, te-
nvaţă să nu mai valorifici munca şi bucuriile ei.
- Juratul: Mai ales când eram copii ne juram pe cine ştie
ce, pentru a demonstra altora că ceea ce spunem este
adevărat. Jurăm pentru că cei de lângă noi nu ne cred pe
53
cuvânt, pentru că au fost dezamăgiţi când am minţit şi şi-au
pierdut încrederea în noi. Juratul este ca şi pariul, necreştin şi
rău. Iată ce spune Domnul Hristos cu privire la jurat: "Eu însă vă
spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este
tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al
picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui
Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un
fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este
da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea,
de la cel rău este" [Matei 5:33-37].
- Superstiţiile de tot felul: să nu dai bani lunea, să ţii bani
în colţul casei ca să ai spor, pisica neagră, marţea cu trei ceasuri
rele, vinerea din 13 şi multe, multe altele. Toate superstiţiile
sunt idei de predestinare şi elimină mereu prezenţa şi puterea
lui Dumenzeu în viaţa noastră, dar elimină şi libertatea noastră
de a alege.
- Ghicitul: Aceasta este o practică curentă a vrăjitoriei pe
care noi astăzi am transformat-o în ceva mai "rafinat" pentru a
nu ne trezi conştiinţa: ghicitul în cafea, în cărţi, ghicitul în palmă
şi altele. Toate formele de ghicit sunt înşelăciunea diavolului
condamnate cu vehemenţă de sfinţii părinţi.
Lista poate continua dar mai bine ar fi să ne cercetăm
atent pentru a vedea ce zicem, ce facem şi cum ne raportăm la
Dumnezeu în viaţa de zi cu zi.
Sărbători păgâne în tradiţiile româneşti
Deşi România este o țară creştină, în tradiţiile noastre
există şi câteva sărbători păgâne. În acest articol vă prezentăm
câteva din ele.
- Sânzienele – Reprezintă singura sărbătoare păgână
acceptată de calendarul ortodox. Se sărbătoreşte în aceeaşi zi
cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, astfel că aceste două
sărbători au ajuns să se confunde. Noaptea de Sânziene este
54
Dumitru NEAGU
sărbătoarea iubirii, sărbătorită cu joc şi cântec. Fetele şi băieţii
se adună şi se veselesc. În seara zilei de 23 iunie, sătenii culeg
sânziene, fetele se îmbracă de sărbătoare şi îşi împletesc
sânziene în cosiţe.
- Dragobetele – Sărbătoarea Dragobetelui nu are nici o
legătură cu creştinismul. A apărut în perioada antică a tracilor şi
este o sărbătoare cu caracter de superstiţie păgână, care
readuce în prezent un trecut în care strămoşii noştri se închinau
la zei şi aveau multiple ritualuri de adorare a zeilor. În ziua de
Dragobete, fetele topesc zăpada, apoi se spală cu ea pe faţă,
pleacă peste deal şi primul băiat care vine din urmă şi o ajunge
îi va fi viitorul soţ.
- Mărțisorul – Se spune că mărţişorul simbolizează
primăvara, prospeţimea, victoria binelui asupra răului. Tradiţia
datează de peste 8000 de ani, roşul simbolizează legătura cu
anotimpul cald, care tocmai începe, albul, cu iarnă care stă să
plece. Pe vremea dacilor se purtau pietricele roşii şi albe
înşirate pe o sfoară. Fetele romane îşi atârnau de şnur bănuţi
pe care mai apoi îi prindeau în copaci. Şnururile erau cu alb şi
negru, cu monezile agăţate în pom, tinerele îşi cumpărau caş,
pentru ca pielea lor să rămână albă şi curată tot anul.
- Babele – La începutul lunii martie se sărbătoresc Babele,
între 1 şi 9 martie, zilele în care Dochia urcă muntele, fugind de
Traian. Pentru că în această perioadă a anului alternează zilele
ploioase cu cele călduroase, se spune că este din cauza
instablităţii caracterului Babei Dochia. Pentru că în aceste zile se
face trecerea spirituală de la frig la căldură, de la iarnă la
primăvară, s-a păstrat obiceiul alegerii zilelor de Babe.
- Rusaliile – Pe vremea romanilor, la această sărbătoare
se depuneau trandafiri pe morminte. În mitologia românească,
Rusaliile sunt Iele, fiicele lui Rusalim, împărat care ia minţile
55
oamenilor. Remediul magic este dat de Călușari. Peste Rusalii a
fost suprapusă sărbătoarea creştină Duminica Rusaliilor.
În capitolele următoare ale cărţii voi arăta cum sărbători
creştine ortodoxe sunt influenţate de obiceiuri păgâne, iar în
capitolul 11, voi arăta practici păgâne care influenţează şi
creştinismul ortodox românesc.
3. Creştinii ortodocşi tradiţionali sunt obsedaţi
de practicile păgâne
Într-unul dintre eseurile sale din primele decenii ale
secolului trecut, preocupat de direcţiile definitorii pentru
structura spirituală a mentalităţii românilor, structura înţeleasă
ca placă turnantă pentru o filosofie cultă românească,
Constantin Noica observa că "există o dimensiune păgână a
sufletului românesc" *Cum gândeşte poporul român, în Pagini
despre sufletul românesc, ediţia a II-a, Humanitas, f.a., p. 97].
Cu această ocazie, Noica arată că afirmarea concomitenţei şi
interdependenţei dintre identitatea naţională şi cea creştină a
românilor implică referirea la un proces de încreştinare de-a
lungul căruia factorul religios a interacţionat cu cel naţional "ca
o împlinire, şi nu ca purtătorul de mesaj al unei crize de tip
nou", menţinându-se astfel "moduri ale lumii păgâne" [pp. 97-
98]. Însă, aparenţa coexistentă ascunde tensiunea latentă
dintre cele două dimensiuni ale sufletului românesc (p. 99).
Analiza lui Noica îşi menţine actualitatea pentru încă
aproape un secol. Acum se pare ca tensiunea semnalată de
gânditorul român a debordat sub forma unor acte specifice mai
degrabă mentalului şi modului de viaţă antic sau medieval.
Foarte mulţi dintre românii mileniului trei, creştini ortodocşi nu
prin convingere, ci pentru că aşa au apucat, sunt obsedaţi şi
robiţi de practici păgâne - adesea macabre, de maniera celei
recente din Oltenia (încadrată penal la profanare de morminte
şi, în ordinea civilizaţiei curente, la canibalism), iar de cele mai
56
Dumitru NEAGU
multe ori aberante, circulând sub forma superstiţiilor/
obiceiurilor populare puse (în)conştient şi ignorant pe seama
tradiţiei eclesiale şi, în lipsa unei reale conversii, denumite
creştine sau ortodoxe, fiind anti-eclesiale în realitate.
Populaţia din mediul rural, indiferent de zona geo-istorică,
este sufocată de o spiritualitate pseudo-creştină, ce trece drept
credinţă strămoşească, fiind, în realitate, irelevantă social şi
cultural pentru comunităţile româneşti de azi. Totuşi, dintr-un
soi de atrofie spirituală, genul acesta de mistică cucereşte lesne
şi mediul urban. Românii de la oraşe, în marea lor majoritate
proveniţi din mediul rural, încearcă emanciparea de moştenirea
populară, trăind (numai) cu iluzia imunităţii şi independenţei
tradiţionale şi spirituale. În fapt, civilizaţia urbană, articulată
exclusiv pe valori materiale, intersectează spiritualitatea
populară prin aceea că ambele sunt centrate unilateral pe
aspectul exterior al existenţei.
Alienarea spirituală devine cu atât mai gravă cu cât,
adesea, beneficiază de concursul unora dintre clericii ortodocşi,
constrânşi de obişnuinţele credincioşilor şi/sau de propria
comoditate să accepte şi să deprindă "anumite practici ce ţin de
sfânta tradiţie, nu aceea a Scripturilor (şi a Bisericii lui Hristos),
ci aceea a oamenilor", după observaţiile lui Vintilă Mihăilescu.
În analiza sociologului român, superstiţiile - singurele care îi
motivează religios pe majoritatea dintre români, definindu-le
spiritualitatea, mai presus de revendicarea evanghelică a
acesteia - sunt transformate în bun pseudo-duhovnicesc de larg
consum, după criteriile concurenţei unei pieţe profitabile a
paranormalului, speculând prestigiul instituţiei eclesiale. Or, în
pofida caracterului necanonic şi a criticii ierarhiei ortodoxe
(remarcate şi de V. Mihăilescu), o atare situaţie este pe punctul
de a compromite lucrarea misionară a Bisericii lui Hristos.
57
Pentru aceşti reprezentanţi ai clerului raportul dintre
spiritualitatea Trupului hristic şi cea populară este vag definit.
De aceea, la îndemână le este mai degrabă amalgamarea
tradiţiilor, în numele unui creştinism românesc înnăscut, decât
discernerea duhurilor în interiorul spectrului cultural căruia îi
aparţin şi angajarea într-o inculturare autentică a mesajului
creştin. Or, eclesial vorbind, întrucât conţinutul misiunii
creştine e de natură duhovnicească şi nu ideologică, în orice
context etnic ar fi promovată evanghelia Domnului, împlinirea
propovăduirii este inevitabil legată de asumarea lucidă a
valorilor locale imediate - demers propriu închinării şi
discernerii în Duh şi în Adevăr [cf. In 4:23-24] -, ansamblul
cultural rezultat din această conversie axiologică urmând să
alcătuiască trupul transfigurat al noului mod de a gândi şi de a fi
revelat de Iisus Hristos.
În aceste condiţii, opinia mea este că modelul misionar
adecvat mesajului eclesial presupune permanenţa punere în
criză (despre care vorbea şi Noica) a tiparului cultural şi spiritual
cu care intră în dialog. Presingul duhovnicesc al Bisericii lui
Hristos are menirea dezvrăjirii mentalului popular - am în
vedere eliberarea de elementele mitologice anticreştine ale
credinţelor populare, unele dintre acestea imposibil de adoptat
atât ca formă, cât şi ca fond (spre exemplu credinţa în existenţa
strigoilor/moroilor), prin apelarea şi aprofundarea producţiilor
ornate creştine - şi conturării cadrului concret de articulare a
categoriilor evanghelice la contextul cultural românesc.
Elocvent este modul în care Biserica a înţeles că, asumând
terminologic şi temporal sărbătorile păgâne, să le resemnifice şi
să le confere noul conţinut al tainelor împărtăşite poporului lui
Dumnezeu în derularea programului praznical creştin. Este
maniera prin care cultura oricărui popor poate deveni vehicul
58
Dumitru NEAGU
binecuvântat al Cuvântului Vieţii, mediu transparent al Duhului
Adevărului [Preot Nicolae-Cristian Cadă, Bărăganul Ortodox].
4. „Ortodocşi” de ocazie
Termenul este folosit în mod ironic de unele surse media,
vrând să arate despre o "specie" prezentă şi în Biserica noastră,
anume "Ortodocşi de ocazie", pe care eu i-am numit „creştini
ortodocşi tradiţionali”.
Din datele statistice rezultă că Biserica Ortodoxă Română,
este de fapt o "turma mică". Aproape trei sferturi din procentul
amintit aparţin însă "ortodocşilor de ocazie". De puţine ori în
timpul vieţii, aceştia păşesc pragul unei biserici. Din toate
aceste ocazii, cel puţin în două (botez şi înmormântare), o face
în mod involuntar şi inconştient. Mai sunt câteva nunţi,
botezuri la care participă. De câteva ori la Crăciun şi Paşti, dacă
şi atunci, că aşa a pomenit din bătrâni. De altfel este un bun
"om al cetăţii", îşi îndeplineşte sârguincios datoriile sociale,
uitând însă că prin Botez este mai întâi de toate cetăţean al
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ce a condus la această situaţie? Este doar o problemă de
mentalitate, o moştenire a comunismului? Este vina oamenilor
Bisericii, ierarhi şi preoţi? Este vina noastră, a celorlalţi creştini
ortodocşi, care, desigur, ne vedem şi ne afirmăm practicanţi?
De ce aceasta "turma mică" nu mai este "aluatul care dospeşte
întreaga frământătură"?
Ca răspuns, pot spune că Ortodoxul nepracticant a existat
din totdeauna. Nu este o noutate.
În vremurile comunismului, era de ştiut că mulţi din cauza
serviciului nu obişnuiau să meargă la biserică decât în anumite
ocazii.
Alţii au fost nepracticanţi dintotdeauna, deci numărul lor
nu a scazut/crescut, este doar acelaşi.
59
Alte situaţii sunt poate personale, din cine ştie ce motive,
încetează să mai meargă la biserică.
Alte situaţii pot fii acelea că cineva nu a fost practicant,
însă a devenit mai târziu, şi încă unul foarte activ.
Cazurile sunt foarte multe.
Alţii se simt respinşi de modul unora dintre ortodocşi de a
se manifesta la modul extremist în biserică şi în afara ei. Adică,
dacă eşti ortodox propovăduieşti iubirea, şi iubirea în
aproapele, nu huleşti pe alţii. Asta este negativ în unii
ortodocşi.
Alţii, din diferite motive, au trecut la secte şi culte.
Alţii au trecut la alte religii, fie în urma căsătoriilor, fie în
urma convingerilor personale.
Însă faptul ca ortodoxia pierde mulţi credincioşi, ar trebui
să fie un mare semn de întrebare, şi să se pună problema: unde
am greşit noi oare?
Ca într-o casă unde într-un cuplu apar divergenţe. Cineva
a greşit mai mult?
Nu, poate totuşi în anumite situaţii, nu a fost destulă
iubire.
Aici preoţii şi enoriaşii trebuie să lucreze împreună şi să
descopere unde este greşala. Un lucru este cert, Catehizarea
creştinilor este o acţiune deosebit de importantă şi care trebuie
intensificată şi generalizată în toate parohiile.
Şi totuşi, nu puţini sunt aceia care caută locurile sfinte,
mănăstirile, bisericile îndepărtate de casa lor, fac călătorii lungi
ca să ajungă acolo.
5. Tradiţionaliştii Bisericii
Să vedem ce spune Pr. Iustin Pârvu, fostul stareţ de la
Mănăstirea Petru Vodă, despre - Ce înseamnă “tradiţionaliştii
Bisericii”, condamnaţi de presa tocmită şi de organizaţia
“Societatea Civilă” ?
60
Dumitru NEAGU
Goana după bani
Moneda de schimb pentru viaţă rămâne tot bănuţul
văduvei! Dar românul nu-i plătit în ţara sa cât munceşte, de
asta pleacă unde vede cu ochii. Şi cine nu-l plăteşte? Ai lui nu-l
plătesc, pentru bani mulţi ar fi în stare să-l stoarcă pe aproapele
său, să-l omoare. Goana după bani, după avere, a urâţit lumea
noastră.
Azi, oamenii trăiesc pentru formă şi sunt aşa de timoraţi
încât nici nu mai vor să afle Adevărul, nicidecum să-L mai apere.
Suntem tot mai slabi, mai obosiţi, mai tracasaţi de lumea
aceasta interesată să descompună naţiunile şi viaţa noastră.
Există o continuă tendinţă de descompunere şi o tendinţă
negativă asupra fiinţei noastre spirituale, ortodoxe şi soluţia
este să ne păstrăm credinţa în care ne-am născut, în ciuda
tuturor greutăţilor.
Tineretul este intoxicat metodic cu ideea de violenţă, este
distrus metodic cu sensibilitatea sa, cu sufletul său. Dacă nu
vom avea grijă de tineretul nostru, ne vom căi amarnic peste o
vreme. Tineretul e ca o investiţie pentru viitor. Dacă investeşti
bine talantul, o să trăieşti bine la bătrâneţe. Dacă investeşti
prost talantul, ai să tragi ponoasele. De asta, semnele viitorului
pot fi citite în comportamentul nostru şi al tinerilor de azi.
Pentru lipsa noastră de orientare de azi ne vor judeca tinerii
peste o vreme. Ce le spunem? Că n-am ştiut? Că nu ne-a păsat?
Cu scuze nu repari ceea ce ai stricat din egoism sau din
indiferenţă.
Începutul are în el toate seminţele evoluţiei ulterioare.
Orice păcat trebuie răscumpărat, îl răscumpără cei care vin
după, cu sacrificiul lor.
Istoria devine imprevizibilă la un moment dat
Sunt încercări în care omul trebuie să demonstreze că a
învăţat ceva din istoria de până la el. Deşi mai spuneam că omul
61
nu s-a schimbat, în esenţă, de la începutul lumii. Sunt cauze
când oamenii sunt solidari într-o idee. Acestea sunt momente
frumoase în istorie.
În adâncurile pământului erau cele mai puternice, cele
mai smerite şi cele mai trăitoare rugăciuni.
Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câştige
pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără ştiinţa lui
Dumnezeu. În toate e o încercare şi o dovadă de dragoste a lui
Dumnezeu.
Eu sunt rupt din acest popor şi trăiesc ca să mă împletesc
cu durerile lor.
Omul nu trăieşte pentru sine, omul este binecuvântat să
trăiască pentru celălalt. Trăind pentru celălalt, trăieşti pentru
sine.
Trebuie să ai în vedere că de la lucrările cele mai simple
până la cele mai complexe, când gândeşti pentru altul, pentru
cel de alături, în necaz sau nu. Dumnezeu îţi dă de cinci ori mai
mult.
Omul are atâta sfinţenie câtă rugăciune are în el. Omul
primeşte sfinţenie prin botez şi o poate spori prin faptele sale
bune.
1. Creştinii ortodocşi tradiţionali sunt aceia care respectă
credinţa ortodoxă ca pe o tradiţie.
2. Din totalul de 16.314.765 de creştini ortodocşi cât sunt
în România în anul 2011, cca 14.680.000 sunt „creştini ortodoşi
tradiţionali”, care merg la biserică la evenimente speciale şi
atât, pentru aceştia este nevoie de o catehizare puternică.
3. A nu se confunda tradiţia păgână cu Sfânta Tradiţie
4. Este foarte important ca noi creştinii ortodocşi, să nu
despărţim Sfânta Tradiţie de Sfânta Scriptură. Pentru că ele
62
Dumitru NEAGU
sunt de nedespărţit. Căci în lumina Sfintei Tradiţii înţelegem cu
adevărat Sfânta Scriptură şi, în lumina Sfintei Scripturi, preţuim
şi iubim Sfânta Tradiţie.
5. Păstrarea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii neîntinate
este, în primul rând, datoria ierarhiei bisericeşti.
6. Foarte mulţi dintre românii mileniului trei, creştini
ortodocşi nu prin convingere, ci pentru că aşa au apucat, sunt
obsedaţi şi robiţi de practici păgâne.
7. Populaţia din mediul rural, indiferent de zona geo-
istorică, este sufocată de o spiritualitate pseudo-creştină, ce
trece drept credinţă strămoşească, fiind, în realitate, irelevantă
social şi cultural pentru comunităţile româneşti de azi.
8. Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câştige
pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără ştiinţa lui
Dumnezeu. În toate e o încercare şi o dovadă de dragoste a lui
Dumnezeu.
9. Omul are atâta sfinţenie câtă rugăciune are în el. Omul
primeşte sfinţenie prin botez şi o poate spori prin faptele sale.
10. În capitolele următoare ale cărţii voi arăta cum
sărbători creştine ortodoxe sunt influenţate de obiceiuri
păgâne, iar în capitolul 11, voi arăta practici păgâne care
influenţează şi creştinismul ortodox românesc.
Partea a II - a
TULBURAREA ORTODOXIEI DE UNELE DOMINAŢIUNI
ŞI PRACTICI OCULTE
8
SECTE, EREZII ŞI ÎNVĂŢĂTURI PĂGÂNE CARE TULBURĂ
Toată lumea vorbeşte astăzi despre secte, eresuri (erezii)

dar puţini ştiu ce anume sunt ele, de când au apărut în ţara
noastră, cine le-a întemeiat, ce scop au, dacă sunt sau nu
plăcute lui Dumnezeu.
Să vedem ce înseamnă cuvintele folosite precum: erezie,
eres şi sectă.
Erezie (rătăcire)= „deviere de la dogma ortodoxă sau
credinţă diferită de credinţa Bisericii Ortodoxe, sau, după
Sfântul Vasile cel Mare, <<diferenţa faţă de credinţa cea în
Dumnezeu ...>>” [14].
ERÉS s. (BIS.) erezie, (rar) necredinţă, (înv.) minciună.
Sectele sunt grupări religioase mai mici sau mai mari, ce s-
au rupt de Biserica apostolică întemeiată de Hristos, schimbând
dogmele credinţei şi explicând după mintea lor Sfânta Scriptură.
1. Principalele Erezii şi Secte vechi
Au luat fiinţă chiar în timpul Apostolilor, prin Simon
vrăjitorul şi prin creştinii iudaizanţi care amestecau religia
creştină cu cea iudaică a Vechiului Testament. Secte creştine şi,
mai ales, eresuri mari ca:
• Cei dintâi au fost gnosticii, foarte puternici în sec. I;
• montaniştii şi pepuzenii în sec. II;
• arienii şi macedonienii în sec. III;
• nestorienii şi apolinariştii în sec. IV, ca şi eunomienii;
64
Dumitru NEAGU
• monofiziţii în sec. V;
• origeniştii, condamnaţi în sec. VI;
• monoteliţii în sec. VII;
• iconoclaştii, începând cu sec. VIII, adică luptători
împotriva Sfintelor Icoane, au fost secole de-a rîndul, tulburând
şi dezbinând Biserica creştină în primul mileniu. Dintre aceştia
se pot aminti astăzi armenii, copţii, iacobiţii şi alţii.
Pe lângă aceste erezii amintite, au tulburat şi au hărţuit
Biserica lui Hristos, încă din primele secole, şi alte numeroase
secte şi erezii, precum au fost: sabelienii, eudoxienii, marcioni-
ţii, valentinienii, jumătăţenii (care ţineau jumătate din dogmele
cele spurcate ale lui Arie), pnevmatomahii (luptătorii împotriva
Sfântului Duh), următorii lui Macedonie, marchelienii, hiliaştii
(vechii milenişti), neasemănaţii, meletienii, novaţienii,
donatiştii, patrusprezecinii, protopaschiţii, frigii, pelagienii,
evrocratiştii, maniheii, eustaţienii şi mulţi alţii.
Până aici, s-au arătat două grupuri de erezii: una din
timpul biblic – de pe vremea Sfinţilor Apostoli –, şi alta din
timpul patristic – de pe vremea Sfintelor şi marilor Sinoade
Ecumenice şi locale ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare
–, în care timp Sfinţii Părinţi din acele vremi au dus o luptă
aprigă cu aceste erezii şi le-au combătut cu multă iscusinţă
duhovnicească prin scrierile, viaţa şi cuvântările lor.
Acestea au fost principalele erezii şi secte până la marea
schismă din anul 1054.
2. Marea Schismă din anul 1054
Schisma dintre Bizanţ şi Roma a fost, negreşit,
evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea creştină s-a
rupt în două jumătăţi, iar această sciziune ce durează încă, a
determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca şi cel al
Apusului. Biserica Răsăritului, care este esenţialmente
adevărata Biserică a lui Hristos, şi-a văzut limitat câmpul
65
cultural şi geografic de acţiune; pe plan istoric, ea s-a confundat
doar cu lumea bizantină.
Cât despre Biserica Apusului, ea a pierdut echilibrul doc-
trinar şi ecleziologic al creştinismului primar, iar acest deze-
chilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.
La originea schismei se găsesc, legate încurcat şi
complicat, mobiluri teologice şi neteologice.
După Marea Schismă (vezi capitolul 2), adică ruptură
dintre Biserica Ortodoxă de Răsărit şi Biserica Romano-Catolică
de Apus, din anul 1054, au început să ia naştere în centrul şi
vestul Europei unele grupări creştine sectare raţionaliste,
datorită explicării libere, a Sfintei Scripturi şi răzvrătirii unor
creştini împotriva Bisericii Apostolice, împotriva slujitorilor
Bisericii şi a vieţii duhovniceşti prea aspre.
a. Romano-catolicismul
Pentru toate abaterile dogmatice, canonice, liturgice şi
tradiţionale, ( enumerate in capitolul 2) noi numim pe catolici
schismatici şi nu putem să ne unim cu ei atâta vreme cât
continuă să propovăduiască în continuare aceste erezii.
b. Uniatismul
Uniaţia este o modalitate de prozelitism practicată de
Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat
atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire
catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea
acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice,
păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare.
Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea
latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.
Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii
geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în
special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei
66
Dumitru NEAGU
asemenea strategii a fost întemeiată şi Biserica Unită din
Transilvania.
Având în vedere toate aceste lucruri, se vede că uniaţia
este o catolicizare lentă şi o mişcare subversivă făcută cu scop
politic pentru a aduce pe ortodocşi sub ascultarea Vaticanului.
3. Principalele Erezii şi Secte noi
Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul
Bisericii Romano-Catolice, a dat naştere unei Biserici Reformate
şi unei Biserici Luterane, care au pătruns şi în ţara noastră în
special prin minorităţile etnice din Transilvania, maghiarii şi
germanii .
Printre sectele ce bântuiesc astăzi în ţara noastră se
numără şi cele neoprotestante, precum: a. Baptiştii, b.
Adventiştii, c. Martorii lui Iehova, d. Penticostalii, e. Nazarenii
sau Pocăiţii, f. Evangheliştii, g. Secerătorii, h. Inochentiştii, i.
Stiliştii, j. Tudoriştii, k. Teosofii si l. Spiritiştii.
4. Erezii şi Învăţături Păgâne
Imediat după schimbările din 1989 şi-au făcut apariţia în
ţara noastră mesageri ai diferitelor secte şi mişcări
paracreştine, care au înflorit în lumea liberă.
New Age (Noua Eră)
Una din mişcările cele mai ameninţătoare pentru
creştinism, foarte puţin cunoscută la noi, este New Age. În mare
măsură mişcarea este influenţată de ideile Societăţii Teozofice,
întemeiată în 1875, la New York, de rusoaica Helena Petrovna
Blavatsky. New Age încorporează deja mii de organizaţii din
lume, având ca prim plan construirea unei „noi ordini a lumii”
ce urmăreşte în final controlul asupra lumii.
Mişcarea a declarat intenţiile de făurire a „noii ordini a
lumii” în 1975, activând în ascuns până atunci. Amintim câteva
din principiile „Noii Ere”: stabilirea unui sistem economic
mondial unic; o taxă universală; o autoritate mondială care să
67
controleze proviziile de hrană ale lumii; datoria de a subordona
viaţa personală unui directorat universal; arianismul, adică
supremaţia rasei Vestului; avortul, însămânţarea artificială,
limitarea şi controlarea numărului de copii; purificarea –
acţiune de exterminare a celor ce nu vor accepta ideile mişcării,
etc.
New Age câştigă, mai ales în Apus, tot mai mulţi
simpatizanţi şi adepţi prin afişarea de activităţi pacifiste,
ecologiste, urmărirea unei alimentaţii sănătoase şi condiţii fizice
perfecte, prin practici oculte, în mare parte de provenienţă
orientală, ca: meditaţia transcedentală, yoga, terapii de
relaxare, hipnoză, vindecare psihică, vedenii ş.a. Drogurile sunt
considerate ca unelte de transformare. Urmăreşte o „nouă
ordine” a lumii, care va sta sub semnul zodiei Vărsătorului,
ordine ce vizează o totală răsturnare a valorilor lumii actuale,
prin tendinţe de relativizare a adevărului, a identităţilor, de
împăcare a contrariilor, de sincretism, etc. În această lume
înţelesurile noţiunilor de bine şi de rău vor fi descompuse şi
pierdute, iar Lucifer stăpân.
Mişcarea vrea să înlocuiască Dumnezeul Bibliei prin zeităţi
păgâne reînviate, promovează credinţa în O.Z.N.-uri şi în fiinţe
extraterestre. Actul religios central al Mişcării New Age este
iniţierea, actul de consacrare lui Lucifer care este „Conducătorul
Omenirii”.
Foloseşte ca simboluri zvastica, numărul 666, curcubeul
ş.a. Între mijloacele de răspândire şi acomodare cu ideile sale
amintim: muzica (mari concerte în aer liber cu staruri ale
muzicii moderne), casete audio, video, literatură şi filme, în
special de ficţiune (E.T., Războiul Stelelor ş.a.), jocuri pe
calculator şi jocuri de societate, etc.
Ideile Mişcării New Age susţin erezii şi rătăciri ca: Martorii
lui Iehova, Mormonii, Moon, Bahai, Yoga ş.a., organizaţii
68
Dumitru NEAGU
internaţionale ca: O.N.U., U.N.E.S.C.O., Consiliul Internaţional al
Bisericilor, Comisia Trilaterală, Francmasoneria, Green Peace,
Mişcarea Feministă, etc.
New Age este un curent care tinde să integreze toate
mişcările spiritualiste şi religiile existente astăzi în lume, de la
satanism la yoga şi de la reînvierea miturilor păgâne la credinţa
în OZN-uri. Concepţii contradictorii îşi găsesc locul în această
paradigmă deoarece ideea centrală este că toate formează un
întreg în interiorul căruia fiecare religie sau sectă îşi are locul ei.
Această idee este falsă, întrucât Adevărul absolut nu poate fi
compus şi contradictoriu, el este Unic şi Personal în Iisus
Hristos.
Mişcarea îşi croieşte porţi de intrare şi în România, în
special în cercuri din marile centre universitare. Dar iată câteva
exemple de componente ale New Age-ului: a. Biserica unificării,
b. Mormonii, c. Baha’i, d. Yoga, „Yoga creştină”, e. „Zen-ul
creştin”, f. Meditaţia transcendentală si g. „Noua spiritualitate”.
a. Biserica unificării
Numele complet al acestei secte este „Asociaţia Sfântului
Duh pentru Unificarea Creştinătăţii Mondiale”. A fost înfiinţată
de coreeanul Sun Myung Moon. Secta a luat proporţii începând
cu 1971, an în care Moon se stabileşte în America. Acesta
pretinde că a avut o viziune şi că a fost însărcinat de Dumnezeu
să continue lucrarea Mântuitorului Hristos pe care Acesta n-a
mai putut-o îndeplini pentru că a fost răstignit. Moon se
socoteşte pe sine ca al doilea Mesia sau al treilea Adam, care va
duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu de unificare a omenirii.
Prin naşterea lui şi mai ales prin constituirea „familiei
adevăraţilor părinţi”, pe care a format-o el prin căsătoria cu o
tânără de 18 ani, zic ei că s-a intrat în Noua Eră, în Epoca de
Aur, a regenerării neamului omenesc.
69
„Domnul” şi „mesia” acestei epoci este Moon. Secta
promovează cultul lui Moon, numindu-l părinte, aşa cum îl
numesc şi pe Dumnezeu. Mai spun că Biblia nu este completă,
ea trebuie întregită cu cartea lui Moon, „Principiile Divine”.
Secta număra aproximativ două milioane de adepţi, cu
toţii puşi în slujba necondiţionată a părintelui lor şi a familiei
adevărate.
De menţionat că Moon, ajungând a fi deţinătorul unor
averi fabuloase, proprietarul unor mari întreprinderi,
desfăşoară o activitate mascată, prin intermediul unor
organisme internaţionale create de el, care aparent nu au nimic
de-a face nici cu Biserica, nici cu credinţa, ca de exemplu:
Congresul internaţional pentru Unitatea Oamenilor de Ştiinţă
(ICUS), Academia Profesorilor pentru Pacea Mondială (PWPA),
Congresul Mondial al Mijloacelor de informare în masă (WMC),
Fundaţia Internaţională pentru Ajutor şi Prietenie (IRFF).
Numărul acestor organizaţii depăşeşte în toată lumea cifra de
100. Sunt atât de ascunşi, încât reuşesc să aducă la congresele
acestor organizaţii chiar teologi ortodocşi, după mărturia unui
specialist grec. Nu-i de mirare deci, că în ultimul timp teologi ai
Bisericii Unificării au conferenţiat în două rânduri, după 1990, la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Această sectă ne
poate da măsura rătăcirilor, a blasfemiilor care se aduc lui
Dumnezeu de oameni ce pretind a fi creştini şi încearcă să
încreştineze şi pe alţii.
b. Mormonii
Mormonii organizaţi într-o aşa-zisă „Biserica lui Iisus
Hristos a Sfinţilor ultimelor zile”, au apărut în America, în anul
1830. Întemeietorul sectei este Joseph Smith Jr. Acesta ar fi fost
beneficiarul unor descoperiri, după cum urmează: în anul 1820 i
se arată că toate confesiunile creştine, toate sectele pe care el
le cunoscuse – Presbiteriană, Metodistă, Baptistă – sunt greşite
70
Dumitru NEAGU
şi nu trebuie să urmeze nici una. În 1823 i se arată un personaj
ca un înger, numit Moroni, care declară în „vedenia” respectivă
că este fiul lui Mormon (de la care se va trage ulterior numele
sectei), susţinând că Mormon ar fi fost un profet apărut pe
continentul american în secolul IV d. Hr. Acesta avea să-i dea o
însărcinare din partea lui „Dumnezeu”.
La moartea lui B. Young numărul mormonilor ajunsese la
150.000 , la sfârşitul secolului trecut (1898) erau 254.000 , iar
astăzi sunt peste 4 milioane de mormoni în toată lumea.
(Concise Guide..., p. 86).
Mormonii se folosesc de 4 cărţi: Biblia, al cărui text după
părerea lor a fost atât de poluat şi pervertit de-a lungul
secolelor, încât cu greutate mai poţi afla un verset în forma lui
originară; de aceea ei se sprijină mai mult pe celelalte cărţi
sacre, Cartea lui Mormon, pe care o socotesc a fi „Cuvântul lui
Dumnezeu”, Învăţătură şi testamente, care conţine 138 de
revelaţii, toate fundamentând învăţături specifice ale
mormonilor şi Mărgăritar de mare preţ. Şeful sectei este
considerat şi profet şi preşedinte.
Doctrina mormonilor este un amestec de elemente
creştine, budiste, iudaice, gnostice, teosofice, etc., încât cu greu
ar putea cineva să-i mai socotească creştini, deşi folosesc
principalele puncte de doctrină ale creştinilor, toate însă
răstălmăcite. Mormonii sunt de fapt politeişti şi sincretişti. Ei
cred în mai mulţi dumnezei. După credinţa lor, Dumnezeu
Însuşi a fost la început om, un om ca toţi ceilalţi, care a devenit
Dumnezeu aşa cum vor deveni şi alţi oameni. Mântuirea este
condiţionată de credinţa în Iisus ca Hristos, în Joseph ca profet,
în Brigham ca succesor al acestuia. În cele din urmă cel care dă
paşaport pentru împărăţia lui Dumnezeu este Jopseph Smith,
zicând că: „Nici un bărbat şi nici o femeie nu va intra în
71
împărăţia cerească a lui Dumnezeu fără consimţământul lui
Joseph Smith”.
Mormonii sunt o sectă apocaliptică.
Adepţii lor se cred sfinţi pământeni şi se cred chemaţi să
salveze întreaga umanitate.
Cercetează registrele din primării, oficii de stare civilă,
parohii, declarând că vor să-i „boteze” şi pe cei morţi, pentru a
beneficia şi cei morţi de apartenenţa la secta lor, şi astfel de
viaţa veşnică.
Sunt selectaţi de preferinţă în rândul tinerilor, în special
studenţi.
Duc o viaţă austeră, nu beau, nu fumează, dar acceptă
poligamia.
Dau 10% din tot ceea ce câştigă comunităţii, pentru o aşa-
zisă „pensie a eternităţii”. Toate fondurile se adună în SUA, de
unde sunt distribuite unde cred ei. Au un deosebit zel misionar,
activând în ultimii ani cu preferinţă în Europa de Est. Sunt
prezenţi şi în România, având centrul în Bucureşti. Misionarii,
care sunt băieţi şi fete între 19-26 de ani, pot fi recunoscuţi prin
ecusonul pe care îl poartă la piept.
c. Baha’i
După 1989 şi-a intensificat prozelitismul la noi „noua
religie”, Baha’i. Întemeietorul şi marele profet al acesteia este
Baha’u’llah, născut în Teheran, capitala Iranului. Acesta – zic ei
– fusese profeţit de Bab, care ar fi fost un fel de premergător a
lui Baha’u’llah. Noua religie este caracterizată de cel mai
puternic sincretism religios al istoriei. Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
este socotit a fi doar un profet între ceilalţi. Marii profeţi şi
întemeietori de religii sunt socotiţi de bahai ca mesageri ai
aceluiaşi Dumnezeu, pentru diferite epoci istorice: „Din epocă
în epocă, câte un mare Revelator al lui Dumnezeu – un Krishna,
un Zoroastru, un Moise, un Iisus, un Mahomed – apare în
72
Dumitru NEAGU
Orient, ca un soare spiritual, pentru a lumina inimile întunecate
ale oamenilor şi a le trezi sufletele adormite”.
Bahaii afirmă că adevărurile etice şi relaţiile sociale,
păstrate de la vechile religii sunt perimate azi, de aceea este
nevoie de a asculta şi a face parte din noua religie. „Marele
educator” s-a stins din viaţă în 1892, după o lungă perioadă de
întemniţare, în urma unui atac de febră, încredinţându-l prin
testament pe fiul său, Abdu’l-Baha, ca reprezentant şi interpret
al tuturor învăţăturilor şi scrierilor sale.
„Noua religie”, bahai, are astăzi un virulent caracter
prozelitist în întreaga lume.
d. Yoga
Yoga nu este o simplă gimnastică nevinovată, cum vrea să
se înţeleagă la prima vedere, ci o practică păgână,
vrăjitorească, prin care se invocă în mod conştient sau
inconştient forţele malefice (dracii), prin acele mantre din limba
sanscrită pe care mintea nu le înţelege (Mantra = vers vedic cu
valoare magică, adică vrăjitoresc).
Yoghinii cred în zei şi se închină lor (nu cred în Dumnezeul
creştinilor).
Pentru ei omul este o manifestare a unei zeităţi, nu o
creaţie a lui Dumnezeu ca persoană.
La ei noţiunile de bine şi de rău sunt relative şi iluzorii.
Mai zic că destinul (karma) fiecăruia trebuie „ispăşit” într-
un număr (ciclu) oarecare de vieţi. Apoi printr-o
depersonalizare completă şi prin „meditaţie şi asceză” omul
trebuie să-şi realizeze singur transcendenţa, ei afirmând că
totul stă în puterea omului şi că resursele necesare se găsesc în
sine).
Tot sistemul yoga se bazează pe demonica idee a
identităţii dintre om şi Dumnezeu (în sensul că sufletul şi
Dumnezeu sunt de aceeaşi natură). La această falsă identitate
73
trebuie să ajungă yoghinul - bolnav de mândrie, în stările lui de
aşa-zisă meditaţie spirituală.
e. „Yoga creştină”
Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe
decenii, ea dând naştere, mai ales în America, nenumăratelor
secte şi mai ales nenumăratelor forme de terapii, care nu-şi
afirmă nici un conţinut religios.
Esenţială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât
meditaţia la care trebuie să se ajungă.
Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei
experienţe duhovniceşti. Potrivit Sfântului Ignatie Brancianinov,
există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima
şi cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se
luptă să dobândească un înalt nivel spiritual şi să se
învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curăţit de patimi,
bazându-se exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea
persoane diavolul îi dăruieşte viziuni pe măsură.
Există însă şi o formă de înşelăciune diavolească mai
obişnuită şi mai puţin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei
viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”.
A doua, „atunci când inima doreşte şi se străduieşte să
obţină bucuria cugetărilor sfinte şi dumnezeieşti, nefiind încă
pregătită pentru ele”.
În descrierea acestei mostre de „Yoga creştină” se
identifică tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de
vedere spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în
cea a experienţelor creştine sectare.
Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii
duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet „yoghin creştin” este
victima unor demoni mai mărunţi, care îi pândesc pe căutătorii
de „experienţe spirituale”. El a căzut pradă propriilor sale
„închipuiri religioase”, produse de o minte bolnavă şi de o inimă
74
Dumitru NEAGU
total nepregătită pentru purtarea unui război nevăzut contra
înşelăciunilor drăceşti.
Iar în ultimele decenii, „meditaţii yoga” pe teme biblice se
practică într-un număr important de mănăstiri romano-catolice.
Nici o ramură din yoga nu are nimic comun cu practicile
creştine, deşi se vehiculează o legătură între rugăciunea lui Iisus
şi aşa-numita „yoga creştină”, ci dimpotrivă, sunt împotriva
creştinismului, împotriva poruncilor lui Dumnezeu; cum este şi
cazul practicii Tantra-Yoga (desfrâu în comun), care este
practicată din nefericire şi în ţara noastră de un număr de
tineri, sub conducerea „spirituală” – ca să nu zicem demonică –
a lui Gregorian Bivolaru şi care practic a distrus mii de tineri
naivi şi creduli.
„Sunt unii oameni care numesc comuniune mistică
plăcerea trupească săvârşită în comun... Părtaşii la desfrânare,
fraţii destrăbălării, falsifică cuvintele lui Dumnezeu! ...Aceşti
oameni, de trei ori ticăloşi, îmbracă în cuvinte sfinte
comuniunea trupească şi afrodisiacă şi cred că ea îi urcă în
împărăţia lui Dumnezeu...” .
f. „Zen-ul creştin”
Mulţi creştini occidentali, având acelaşi sentiment de
adâncă nemulţumire faţă de „creştinismul” occidental, în
general, şi dorinţa de a-l îmbogăţi cu dimensiunea unei
contemplaţii pierdute, au apelat la practica zen.
Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu
yoga indiană – din care de fapt şi derivă –, deşi este cu mult mai
simplă. Este vorba tot de o postură corporală (dar lipseşte
varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiraţiei,
de repetarea unei formule „sacre” după dorinţă, precum şi alte
mici detalii caracteristice zen-ului.
Scopul este însă identic cu cel din yoga: Părăsirea gândirii
raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de meditaţie calmă.
75
Autorul cărţii „Christian Zen ”, un preot catolic irlandez,
vorbeşte de o înnoire a creştinismului, afirmând că aceste
experienţe pot fi dobândite de oricine, fie el creştin sau
necreştin.
Modul şi motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste
practici sunt aceleaşi ca şi în cazul yogăi aşa-zis creştine.
Deosebirea între „Zenul creştin” şi „Yoga creştină” este că
primul este mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua.
Iar persoanele capabile să afirme că experienţele agnostic –
păgâne, de tip Zen, pot constitui „baza unei reînnoiri mistice
creştine”, sunt cu totul străine de adevărata şi marea tradiţie
patristică ortodoxă, care presupune o credinţă arzătoare,
convingeri adevărate şi luptă intensă ascetică.
Ignoranţa acestui autor devine cu deosebire periculoasă
atunci când ea se sălăşluieşte în cineva chemat să instruiască pe
alţii şi care, la cursurile sale, recomandă studenţilor săi să
experieze „misticismul şezând în poziţie zazen, timp de
patruzeci de minute în fiecare seară”.
Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când
proorocul mincinos se află şi în persoana câte unui ins, poate
bine intenţionat, dar ignorant, care, cu convingerea că luptă
pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă
la dezastru psihic şi spiritual.
g. Meditaţia transcendentală
Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de
„Meditaţie Transcendentală” (pe scurt MT), a fost adusă în
America de un yoghin indian, pe nume Maharishi Mahesh Yogi,
începând să capete un puternic avânt mai ales după 1961.
Amintim că şi grupul de muzică „Beatles” s-a contaminat cu MT,
sporindu-i astfel mult publicitatea.
În 1975 mişcarea a atins apogeul, cu aproape 40.000 de
cursanţi în fiecare lună şi cu peste 600.000 de simpatizanţi.
76
Dumitru NEAGU
În scopurile, premisele şi rezultatele sale, MT nu diferă
semnificativ de „Yoga creştină” sau de „Zen-ul creştin”, ci diferă
doar printr-o simplificare extremă a tehnicilor şi a întregii sale
filosofii, prin uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite.
În timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului
trebuie să urmărească exact lucrul care i se pare mai firesc şi
mai plăcut în acel moment” şi totodată punând accent pe faptul
că este esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc
capacitatea de gândire intelectuală.
Tehnica concepută de Maharishi este aceeaşi în toate
centrele MT din lume: După două cursuri introductive,
persoana plăteşte taxa şi apoi merge la „iniţiere”. În „camera de
iniţiere”, după ceremonie (care este în limba hindusă), i se cere
să se închine de mai multe ori portretului guru-lui lui Maharishi.
Traducerea ceremoniei nu este niciodată dezvăluită celor
ce se iniţiază; ea este cunoscută doar de învăţători şi de cei care
sunt ei înşişi iniţiatori.
Această ceremonie nu este nimic altceva decât
tradiţionalul ritual hindus de închinare la zei (puja), în care se
includ guru-ul zeificat al lui Maharishi şi întregul şir de „maeştri”
prin care el însuşi şi-a primit iniţierea.
Şi iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai
multe ori pe nesimţite, în sfera practicilor hinduiste; el este
condus spre a executa un gest la care strămoşii săi creştini nu ar
fi consimţit niciodată, preferând să fie mai curând ucişi în cele
mai sângeroase torturi. Acest gest se numeşte închinare la idoli.
În plan spiritual, explicaţia succesului spectaculos al meditaţiei
transcendentale constă în „simpla” comitere a acestui păcat
capital şi nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine.
Hinduşii având pretenţia că MT nu înlocuieşte alte religii,
ci „le întăreşte” pe cele care există deja, indiferent de credinţa
practicanţilor, mulţi pseudo-creştini s-au lăsat înşelaţi de
77
această practică demonică, gândind că MT le adânceşte propria
religie şi le îmbunătăţeşte cu noi înţelesuri.
MT este o fază a interesului pentru ocultism, din
societatea umană în a doua parte a secolului XX.
În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la
urmă hotărârea că MT este într-adevăr de natură religioasă şi
deci predarea ei în şcoli este interzisă (textul complet al deciziei
federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy).
Această decizie va limita fără îndoială şi mai mult influenţa
„MT” în care mulţi vor continua poate să vadă o formă de
meditaţie compatibilă cu creştinismul; atitudine care, din
păcate, există şi constituie şi ea un trist semn al vremilor.
h. „Noua spiritualitate” faţă în faţă cu Creştinismul
Prezenţa cultelor orientale s-ar putea exemplifica la
nesfârşit; în fiecare an apar culte noi sau variante noi ale altora
vechi. Însă ce se remarcă în plus, este că pe lângă cultele
specific religioase, se manifestă prezenţa din ce în ce mai
intensă, în ultimele decenii mai ales, a aşa-numitelor culte de
conştiinţă (culte care se pretind nereligioase).
Aceste grupuri de „terapie mentală” includ organizaţii,
precum „Erhard Seminars Training”, „Rolfing”, „Silva Mind
Control” (Controlul mintal Silva), „Lifespring” (Izvorul Vieţii), şi
încă multe alte forme de „seminarii” (întâlniri) şi „biorăspuns” ,
care oferă o „descătuşare a tensiunilor” şi o „captare a
potenţialelor ascunse” ale omului, exprimate într-un jargon
„ştiinţific” de secol XX, mai mult sau mai puţin plauzibil. De
asemenea, se menţionează şi alte mişcări de „conştiinţă”, care
sunt mai puţin la modă astăzi, de la „Ştiinţa creştină” şi „Ştiinţa
mintală”, până la „Scientologie”.
Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul.
Creştinii ortodocşi nu trebuie să aibă absolut nimic de-a face cu
ele.
78
Dumitru NEAGU
Pe lângă aceste erezii, secte şi mişcări paracreştine şi
parareligioase prezentate mai sus – prezentate pe scurt a celor
mai mari şi mai cunoscute –, mai sunt şi altele, destul de
numeroase, care au apărut şi în ţara noastră, în special după
anul 1989, toate având scopul de a amăgi pe credincioşii
Bisericii: Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt
Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi... Căci se vor ridica hristoşi
mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar
minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi
[Matei 24: 5, 24].
5. Ecumenismul
Mişcarea ecumenică, care din 1948 a primit denumirea de
Consiliul Ecumenic al Bisericilor (sau Consiliul Mondial al
Bisericilor), este de origine engleză şi americană , şi îşi are
rădăcinile în lumea anglicană şi protestantă din a doua
jumătate a sec. al XIX-lea.
Să lămurim mai întâi ce înseamnă Sincretism şi
Ecumenism.
Sincretism = „amestec de doctrine filozofice şi religii
diferite şi contradictorii care au fost reunite în mod forţat
(ignorându-se deosebirile dintre ele)”. – Din fr. [DEX].
Ecumenic se referă la toată lumea. Sfintele Sinoade
Ecumenice sunt Sfintele Soboare ale Ortodoxiei din întreaga
lume. Pentru a crea confuzie, duşmanii Ortodoxiei au născut
termenul ecumenism, ascunzând sub această denumire
sincretismul religios.
a. Ecumenismul sincretist
Ecumenismul apare în ochii lumii ca o mişcare mondială
ce urmăreşte unirea politică, economică şi religioasă a
umanităţii.
La prima vedere, desigur un astfel de ţel care vizează
unirea omenirii pare bun şi folositor. Şi acesta, pentru că în
79
ecumenism este trâmbiţată cu insistenţă acea lozincă despre
pace şi unitate, pe care le doresc cu toţii. Se vorbeşte, de
asemenea, la unison despre iubire. Şi cine nu-şi doreşte
dragoste?! Iubirea promovată de ecumenism este o înşelare. Ea
nu porneşte din suferinţă pentru aproapele, aşa cum ne-a
învăţat Hristos, ci, în realitate, din ură, ipocrizie şi minciună, cu
scopul supunerii tuturor.
De, aceea, în timp ce îi auzim vorbind de unitate, pace
iubire, conlucrare şi monedă unică, vedem însă , pe de altă
parte, cultivarea diferenţelor, disputelor şi urii. Observăm că, în
fapt, este vorba de o acţiune diplomatică ce duce la prăbuşirea
şi dispariţia statelor mici şi slabe.
Există un lanţ satanic al puterilor întunericului, care
pregătesc în secret distrugerea neamurilor şi în special al
statelor ortodoxe. Aceasta este o problemă de cercetat pentru
oameni pregătiţi pentru aşa ceva. Pe noi ne interesează
ecumenismul religios.
Confuzia creată de termenul ecumenism
În ultimii ani se vorbeşte mult de ecumenism. Se face
multă reclamă la el, termenul de ecumenism fiind popularizat
cu multă dibăcie. Se depun eforturi mari şi cocertate pentru ca
el să apară în faţa lumii ca un lucru plin de importanţă,
impunându-se ca ceva mântuitor pentru omenire.
Termenul ecumenism nu provoacă reacţii de împotrivire,
poate pentru că în Biserica noastră sunt folosite expresii
asemănătoare (Sinod ecumenic, Patriarhie ecumenică etc.). Ca
atare, cititorul neavizat (neobişnuit să fie susceptibil) al unui
articol de ziar, sau ascultând neinformat al unei predici cu
referire la „Mişcarea ecumenică” sau la „Unirea Bisericilor”, nu
se arată a fi surprins. Crede mai degrabă, că este ceva bun,
creştin şi folositor. Devine şi el ecumenist, pentru a nu fi
80
Dumitru NEAGU
răstălmăcit şi catalogat ca retrograd sau obscurantist în ochii
celorlalţi.
Pentru interesul mare pe care l-a produs cartea
„Ecumenismul fără mască” , care arată ce se ascunde în spatele
ecumenismului, voi reda principalele idei ale acestei cărţi, din
dorinţa de a atenţiona asupra pericolului pe care-l reprezintă
„Mişcarea ecumenică”.
Părintele Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, stareţul
Mănăstirii Petrachi din Grecia, în *6], pag. 13, ne introduce
direct în miezul acestei chestiuni capitale, privind scopul
urmărit de ecumenism şi mijloacele satanice la care aceasta
apelează.
Ecumenismul este o mişcare mondială a sionismului
international şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a
lumii.
b. Ecumenismul religios astăzi
Ecumenismul religios astăzi este, în prima fază, o mişcare
de unire a mărturisilor eretice ale Apusului cu Ortodoxia. Iar în
a doua fază se are în vedere unirea tuturor religiilor într-una
singură, uriaşă, într-o panreligie (o religie globală). Scopul ultim,
este să dispară acest creuzet Creştinismul, şi în special
Ortodoxia, cea care deţine Adevărul. Se urmăreşte, aşadar, ca
în ultima fază a acestui plan întunecat să fie înlocuită
închinarea adusă lui Dumnezeu cu cea adusă satanei.
Biserica lui Hristos este supusă în ultima vreme unui atac
generalizat, pe toate fronturile şi aceasta sub nevinovata
titulatură a ecumenismului de către aceste puteri al infernului.
Din [6+, vedem că Ecumenismul, în puţine cuvinte, este o
infernală mişcare globală, politică şi religioasă, ce are ca
obiectiv supunerea umanităţii sub un conducător universal ... şi
unirea tuturor religiilor într-o panreligie, astfel încât să dispară
81
Creştinismul, să dispară mântuitoarea Credinţă Ortodoxă şi la
sfârşit, în locul adevăratului Dumnezeu, să fie închinat satana.
6. Scientologia
Scientologia este o nouă mișcare religioasă esoterică
controversată, creată de scriitorul de science fiction american L.
Ron Hubbard (1911–1986) în 1952 ca o continuare a dianeticii,
create tot de el.
Scientologia a început nu ca religie, ci în calitate de nou
sistem de terapie mentală, odată cu publicarea în anul 1950, de
către americanul L. Ron Hubbard, a "Dianeticii: Ştiinţa Modernă
a Sănătăţii Mentale". Acestă publicaţie care s-a epuizat destul
de rapid în SUA a devenit, în scurt timp, textul central al acestei
mişcări religioase.
Crezurile de bază ale Scientologiei sunt rezultatul unui
amestec omogen dintre filozofia orientală şi cercetările
personale ale lui Hubbard făcute într-o varietate de discipline,
cât şi ale "datelor" dezvăluite în urma "audierilor". "Audierea"
reprezintă metoda de "consiliere" scientologică care constă în
examinarea profundă a vieţii prezente, sau a "vieţilor
anterioare", a celui ce este numit "necurat" sau novice.
Într-una din numeroasele lui definiţii, Hubbard a descris
Scientologia ca fiind, "continuarea vestică şi anglicizată a
numeroase forme străvechi de înţelepciune". Printre acestea se
includ, scrierile Veda (literatura sacra a hinduşilor - n.tr.),
Taoismul, Budismul, Iudaismul, Gnosticismul şi înţelepciunea
civilizaţiei greceşti timpurii, învăţăturile lui Iisus, Nietzsche şi
Freud. Conform spuselor lui Hubbard, "Scientologia a atins ţelul
religiei din toată istoria scrisă a Omului, eliberarea sufletului
prin intermediul înţelepciunii".
Scientologia a întâmpinat opoziţie în Europa, în special în
Germania, iar misionarilor americani le-a fost interzis
prozelitismul în Marea Britanie. În ciuda acestui fapt, la
82
Dumitru NEAGU
moartea lui Howard, în 1986, Scientologia era o mişcare
internaţională având aproximativ 3000 de biserici şi misiuni în
întreaga lume.
Scientologia respinge categoric credinţa creştină.
Hubbard însuşi a repudiat dumnezeirea şi misiunea lui Hristos
ca fiind produsul imaginaţiei unor minţi neiluminate
(întunecate).
Românii nu tratează scientologia în niciun fel, mai exact o
ignoră complet. Sunt doar 70 de scientologi în România. Sunt
maghiari din Odorheiu Secuiesc şi doar unul vorbeşte în limba
română.
"Nu prea estem interesată lumea", pronunţă agale Peter
Tibor, primul adept din ţară al mentorului Hubbard. Nu se
referea doar la limba română, ci şi la noua religie. Scientologii
de aici sunt minoritarii minorităţii, trăind în anonimat pe insula
maghiară din marea de latinitate.
7. Milenismul sau milenarismul
Deşi între Parusia Domnului şi judecata obştească va trece
foarte puţin timp, încă în antichitate unii eretici au învăţat că
între aceste două evenimente există un interval de timp de o
mie de ani. După ce Mântuitorul va veni pe pământ a doua
oară, va nimici pe diavolul, va învia pe cei drepţi şi va întemeia
o nouă împărăţie, în care va domni cu cei drepţi o mie de ani. La
sfârşitul acestui timp, vor învia şi ceilalţi morţi, după care va
urma judecata universală. Această învăţătură poartă numele de
milenism sau milenarism.
Sub aspectul unui milenarism vulgar, care învaţă că la a
doua Sa venire, Hristos va restabili Ierusalimul în toată măreţia
lui, va reintroduce legea mozaică, iar drepţii se vor bucura de
toate plăcerile pământeşti, această învăţătură a fost profesată
de ereticul Cerint, de ebioniţi, montanişti, apolinarişti şi alţii.
Sub aspectul spiritual milenismul a fost acceptat chiar de unii
83
Părinţi şi scriitori bisericeşti, ca: Papia, Iustin Martirul, Irineu,
Ipolit, Tertulian, Lactanţiu şi alţii. În anchititate, milenismul a
fost combătut de presbiteriul Caius din Roma, de Origen,
Dionisie de Alexandria şi alţii. Prin veacul al IV-lea el a dispărut,
dar a reapărut la unele secte, iar în zilele noastre este predicat
cu vigoare de unele denominaţiuni creştine şi de studenţii în
Biblie (mileniştii, martorii lui Iehova) şi alţii.
Drept temei scripturistic pentru învăţătura lor, mileniştii
folosesc capitolul 20 din Apocalipsă, unde se vorbeşte de
împărăţia de o mie de ani (v.4 si v.6), pe care însă îl
interpretează literal. Dar procedând astfel, ei vin în contrazicere
cu alte texte din Sfânta Scriptură, deoarece Apocalipsa e o carte
profetică şi nu poate fi interpretată nicidecum în acest fel, căci
în cazul acesta se nesocoteşte învăţătura Sfintei Scripturi în
ansamblul ei.
8. Francmasoneria (Masoneria)
Începuturile francmasoneriei din ţara noastră sunt legate
de secolul al XVIII-lea, când Constantinopolul era pentru români
şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini domnitori şi mari
boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi învăţători şi
dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, printre
care francmasonii erau prezenţi.
Francmasoneria (sau „masoneria“), ca instituţie, este un
ordin iniţiatic ai cărei membri sunt înfrăţiţi prin idealuri comune
morale, spirituale şi sociale , prin iniţierea conformă unui ritual
comun, prin jurământul depus pe una din cărţile sfinte ale
marilor religii (Biblia, Coranul, Dao de Jing, Vedele hinduse,
Tripitaka budiste, sau alte scrieri considerate sacre) şi, în
majoritatea ramificaţiilor, de credinţa într-o „Fiinţă Supremă“,
un „Mare Arhitect al Universului“.
Din Wikipedia aflăm că Despre Masonerie, există două
puncte de vedere:
84
Dumitru NEAGU
• Primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o
organizație fraternă, ai
căror membri sunt uniţi
de idealuri comune
morale şi metafizice
care fac parte din
mişcarea filozofică
umanistă.
• Al doilea, anti-
masonic, prezintă
această organizaţie
într-o lumină diabolică,
socotind-o o
pseudoreligie, cu o
organizare ermetică,
antisocială, complotistă
şi satanistă. Adversarii
francmasoneriei au Emblema actuală a Marii Loji Naționale din
România, cu inscripția „învinge sau mori“ în
apărut chiar de la latină.
naşterea acesteia.
Biserica Ortodoxă, iniţial tolerantă faţă de masonerie, ia
în anii 1930 poziții ostile, în timp ce biserica catolică,
dimpotrivă, şi le deschide pe ale sale. Biserica ortodoxă a
Greciei, de exemplu, a hotărât în 1933 că „francmasoneria nu
poate fi compatibilă cu creştinismul“ şi că „toţi fiii credincioşi ai
bisericii trebuie să se ferească de francmasonerie“. Biserica
Ortodoxă Română, prin şedinţa Sfântului Sinod din 11 martie
1937, aprobă anatemizarea francmasoneriei, considerând-o
ocultă şi anticreştină. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române din 1937 a hotărât că se impune „o acţiune persistentă
publicistică și orală de demascare a scopurilor şi activităţii
nefaste ale acestei organizaţii”. În cazul în care nu se căiesc,
85
„Biserica le va refuza slujba la moarte. De asemenea, le va
refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti“. Această
poziţie mai este oficială şi astăzi.
9. Cele mai periculoase secte din România
Sectele existente în prezent în România sunt în majoritate
de sorginte ezoterică, având caracter iniţiatic. Ele funcţionează
într-o stare de semiclandestinitate (mai puţin Ordinul de Malta)
sau sub un paravan de circumstanţă.
a. Satanismul
Satanismul modern este o filozofie bazată pe Biblia
Satanică şi pe Biserica lui
Satan, fondată de Anton
Szandor LaVey. În
această filozofie, Satan
devine un simbol pozitiv,
arhetip al sinelui şi al
egoului. Este asociată în
cultura populară cu
ritualuri ce au în prim
plan violenţa şi cruzimea.
Sataniştii -
constituie o asociaţie Pentagrama întoarsă – simbolul
anticreştină, ce sfidează satanismului.
legile morale şi ţin
şedinţele în cimitire, biserici părăsite pe care le profanează sau
în locuri pustii, dărâmături de locuinţe vechi etc. Este de
sorginte occidentală, din câte cunoaştem, o ţară nordică, sau
cel puţin se alimentează cu material propagandistic din această
ţară. Şedinţele au un caracter macabru, adorarea lui Dumnezeu
fiind înlocuită cu cea a lui Satan. Au loc jertfe de animale şi
uneori chiar de copii.
86
Dumitru NEAGU
Curentul satanist din România a luat o amploare fără
precedent în numai puţin de 15 judeţe ale ţării, fenomenul
contribuind substanţial la creşterea alarmantă a actelor de
violenţă, omuciderilor, sinuciderilor şi orgiilor de tot felul. Cum
majoritatea grupărilor sataniste desfăşoară o activitate
conspirativă este greu de precizat în momentul de faţă care
este numărul sataniştilor din România. Cert este că adepţii sunt
recrutaţi, în marea lor majoritate, din rândurile tinerilor, elevi şi
studenţi, având vârste cuprinse între 12 şi 25 de ani.
Modalităţile de atragere se bazează pe exploatarea atitudinilor
extravagante, prin propagandă discretă, în special în rândurile
fanilor curentelor muzicale cu denumiri precum Metalica, sau
alte formaţii death-metal, precum şi din rândul pasionaţilor de
ocultism de tarabă.
Îndoctrinarea tinerilor se face treptat prin participarea la
diverse activităţi, începând cu ascultarea muzicii hard-rock,
consumul de băuturi alcoolice, combinat cu analgezice, droguri,
sacrificări de animale şi profanarea de morminte. Pentru a intra
în graţiile forţelor malefice şi pentru a dobândi puteri
supranaturale, tot mai mulţi adepţi ai lui Satan au ajuns să
ucidă cu o cruzime şi o violenţă greu de imaginat, în cele mai
multe cazuri, victimele credinţei unor astfel de sadici purtau,
fiind mutilate cu cuţitul, însemnele specifice sataniştilor: crucea
răsturnată, steaua cu cinci colţuri având două colţuri în partea
de sus, numărul Satanei 666, etc.
În judeţul laşi practicile sataniste au atins proporţii
îngrijorătoare. Adepţii satanismului se automutilează, agreează
libertinajul sexual şi perversiunile. Majoritatea tinerilor atraşi de
satanism provin din familii dezorganizate. La Constanţa, tinerii
s-au organizat în grupuri de până la 40 de persoane, participând
la tot felul de ritualuri satanice, Unii dintre ei au intrat deja în
tagma criminalilor. La Tulcea, sataniştii sunt reprezentaţi de
87
sinucigaşi. În oraşul de la Dunăre, unele şcoli şi licee s-au
transformat în adevărate viespare satanice. La Cernavodă un
cavou a fost metamorfozat în joc de întâlnire pentru sectanţi.
Mai multe cimitire din judeţul Tulcea au fost devastate de
satanişti, aceştia cuprinşi de delir, profanând zeci de morminte.
În judeţul Ialomiţa 15 persoane s-au dedat la violenţă, la
tulburarea ordinii şi liniştii. În Timiş, ritualuri satanice cu
practicarea sexului în grup, consum de droguri şi alcool, jertfiri
de animale, tot în numele lui Satan, un individ descreierat şi-a
torturat fosta prietenă, îndemnând-o să se sinucidă.
b. ELTA
O altă sectă, de astă dată având mai multe centre, cum ar
fi de exemplu Piatra Neamţ şi Bucureşti, iar în Bucureşti
conduceri diferite, este ELTA, care adună în jurul ei practicanţii
disciplinei yoga. Yoga în sine nu este o practică malefică, dar în
lipsa unui maestru autorizat şi recunoscut de confraţii săi,
poate duce la accidente grave. Cazuri nefericite au fost
înregistrare la spitalele de boli mintale Socola din Iaşi şi Dr.
Marinescu din Bucureşti.
Elta a fost fondată de Ion Dumitrescu, fost fochist la Casa
de Cultură Preoteasa din Bucureşti. Autodidact, el s-a iniţiat în
yoga şi astrologie. Societatea sa posedă 26 de filiale judeţene şi
îşi publică materialele în Editura Solteris. Membrii săi îşi încep
cursurile predate de guru, îmbrăcat în întregime in alb.
Organizaţia acţionează în trei direcţii: excluderea
învăţământului religios din şcoli; promovarea pe plan naţional a
apucăturilor «contra natural»; denigrarea instituţiilor artistice
cu program (şi) religios în paraiel cu promovarea dizidenţelor de
factura Noului Ierusalim (de la Pucioasa). Societatea nu face
altceva decât să preia practici şi filozofii iudeo-asiatice pe care
încearcă să le amalgameze cu creştinismul în cadrul unor
88
Dumitru NEAGU
structuri organizate ezoterico-sectant, promiţând «intrarea în
absolut» prin practici tantrice sau alimentaţie vegetariană.
Doctrinele lor sunt:
 Nu fierb, nu prăjesc, nu coc, nu încălzesc niciun fel de
mâncare.
 Consumă numai alimente crude. Chiar şi ouăle le înghit
crude.
 Carnea este exclusă complet din alimentaţie.
 Nu se spală pe dinţi, amintirea dinţilor e păstrată în
găurile din gingiile veştede.
 Igiena corporală e facultativă. Put a transpiraţie acră şi
ţigări mizerabile.
 Se îmbracă numai în alb, fumează ţigară după ţigară şi
propovăduiesc sexul fără ejaculare
În taberele de iniţiere – cum ar fi de exemplu Rarău IV h
Jupiter – se predau noţiuni străine de ocultism, în care se
amalgamează fiziologia digestiei – vegetale cu alimente care nu
au fost gătite la foc – cu Apocalipsa. Iată de pildă ce scrie dl.
loan Pavel în Revista Elta nr. 11/1994, p. 341: “Acum şi aici în
Rarău, un singur răspuns vine din mijlocul stelelor: religia este
viaţa morţii, religia este moartea vieţii, religia este impotenţa
acceptată, religioşii sunt oameni slabi, religioşii sunt oameni
fricoşi, cei care sunt şi se nasc religioşi, nu mai sunt, nu mai pot
fi adevăraţi credincioşi”.
c. AMRITA
AMRITA şi-a început activitatea sub denumirea de
”Aşezământ Medical de Recuperare Intensivă prin Terapii
Alternative”. Reclama publicată într-un ziar local afirma că
vindecă 200 de boli printre care cancerul şi SIDA. Realitatea s-a
dovedit alta. Potrivit spuselor asistentei Adriana Enache tot 200
de boli se pot vindeca prin fitoterapie, cromoterapie, masaj,
presopunctură etc. Ceea ce frapează însă în interiorul AMRITA
89
sunt pasajele din Biblie şi din cărţi care vorbesc despre
vindecări prin mântuirea sufletului. Aceste pasaje ar avea rolul
să-i încurajeze pe pacienţii credincioşii. Eventual să-i vindece.
În Bucureşti întâlnim o serie de persoane ce au ca obiect
de activitate practici esoterice, radiestezie, yoga şi alimentaţia
exclusiv de natură vegetală, chiar preparată fără foc, ca şi
vindecarea prin foame (metoda împrumutată de la regretatul
ing. Valeriu Popa), toate avându-şi sediul la diverse case de
cultură.
d. MISA
Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut (M.I.S.A.) este
o asociaţie non-profit înfiinţată la data de 23 ianuarie 1990 în
Bucureşti de Gregorian Bivolaru. Scopul său este ridicarea
nivelului spiritual al oamenilor prin popularizarea cunoştinţelor
şi practicilor Yoga.
În anul 2007, mai multe cursante yoga au descoperit că
au ajuns actriţe porno fără voie. Imagini intime, în care fetele
participau la o aşa-zisă probă de iniţiere (orgasmul urinar) au
fost vândute de catre MISA unei case de producţie de filme
porno din Occident. Orgasmul urinar era numit „proba secretă”
a concursului de frumuseţe Miss Shakti organizat anual de MISA
la Costineşti, şi urma să fie vizualizat doar de către Gregorian
Bivolaru, care alegea câştigătoarele. Cele mai bune ajungeau în
finală. Filmările au fost compilate şi au stat la baza filmelor
erotice „Exaltation of Pee” şi „Shiny Pee Sea”.
În primăvara anului 2008, MISA şi toate filialele ei
internaţionale au fost excluse din Federaţia Internaţională de
Yoga şi din Alianţa Europeană de Yoga din motive de implicare
în sex-business.
În primăvara anului 2009 presa daneză a făcut dezvăluiri
în legătură cu filiala daneză a MISA, care este implicată în
producerea de filme porno şi prostituţie. La începutul lunii
90
Dumitru NEAGU
octombrie 2009 televiziunea publică din Finlanda a prezentat
un film documentar despre MISA intitulat „Faţa întunecată a
unui cult tantric”.
După deschiderea unei filiale MISA în Argentina, presa de
acolo a criticat sexul în grup, care e filmat şi distribuit
internațional ca pornografie.
În februarie 2010, Cecilia Tiz, fostă instructoare MISA în
Germania, a relatat faptul că la MISA, tinerele sunt convinse să
întreţină relaţii cu mai mulţi parteneri, spunând că astfel îşi vor
explora feminitatea. De asemenea, femeile erau invitate să facă
strip-tease, apoi să danseze la bară, să joace în filme porno, şi în
cele din urmă convinse să se prostitueze, în numele evoluţiei
spirituale.
MISA are toate caracteristicile unei secte: un singur
adevăr, un singur lider şi izolarea dizidenţilor.
Organizaţia a fost criticată pentru practicarea
urinoterapiei.
Pentru a trage unele concluzii la acest capitol, am selectat
câteva ideii din predica, cu acelaşi subiect a părintelui
arhimandrit Ioanichie Bălan, iată ce spune:
Majoritatea sectelor au fost întemeiate de oameni
bolnavi la suflet şi la minte, oameni neascultători, certaţi cu
Biserica şi cu slujitorii ei, stăpîniţi de demonul mîndriei, al
lăcomiei după averi şi dornici de mîntuire fără osteneală, fără
jertfă şi smerenie.
Scopul urmărit de toate sectele este, nu mîntuirea
sufletului, ci distrugerea Bisericii lui Hristos, dezbinarea
creştinilor, împărţirea lor în sute de “bisericuţe”, adunarea de
averi, mîndria şi pierderea sufletelor omeneşti pentru care Fiul
lui Dumnezeu S-a jertfit pe Sfînta Cruce. O, să ne scape Domnul
de vicleşugul şi răutatea tuturor prorocilor mincinoşi!
91
În ţara noastră, mai ales acum, folosesc cele mai
ispititoare metode de amăgire a fiilor Bisericii Ortodoxe, prin
prozelitism, cu scopul să-i rupă de dreapta credinţă, de Cruce,
de Maica Domnului, de cinstirea sfintelor icoane, de Sfintele
Taine şi de preoţia apostolică, trăgîndu-i în adunările lor. În
acest scop fac tot ce este posibil, mai ales că posedă bani
suficienţi, primiţi de peste hotare, ca să ne distrugă Biserica,
unitatea, credinţa şi neamul. Astfel fac adunări de prozelitism
pe stadioane, prin marile săli de sport din ţară, prin parcuri din
oraşe, aducînd cei mai vestiţi predicatori din lume ca să
impresioneze şi împart gratuit Biblii şi cărţi sectare cu texte
schimbate. Apoi merg pe la spitale, şcoli, cămine, azile şi case
de copii orfani şi împart bani, alimente, cadouri ispititoare, cărţi
sectare şi îi invită în adunările lor.
 Primul lucru pe care îl cer sectarii creştinilor este să se
lepede de Biserică, adică de Sfînta Liturghie, de slujbele pentru
vii şi morţi, de Spovedanie, de Sfînta Împărtăşanie de Trupul şi
Sîngele lui Hristos şi de toată tradiţia şi învăţătura apostolică
milenară a Ortodoxiei şi a străbunilor noştri, pe motiv că este
învechită, că a fost făcută de oameni, că îngreuiază mântuirea
credincioşilor.
 Apoi hulesc Preoţia apostolică, adică preoţii şi episcopii,
care sunt sfinţiţi prin Harul Duhului Sfînt de către Sfinţii
Apostoli prin punerea mâinilor pe capul lor din generaţie în
generaţie. Sectanţii confundă harul divin cu viaţa preoţilor,
spunând că slujitorii Bisericii nu au harul mântuirii şi nu duc
viaţă sfântă, lăudându-se că ei sunt “sfinţi” şi că numai ei au
harul mântuirii şi pot salva lumea de osânda iadului.
 Apoi sectanţii de orice fel hulesc puterea harica a Sfintei
Cruci si a sfintelor icoane, declarându-le “idoli” şi chipuri
cioplite.
92
Dumitru NEAGU
 Hulesc de asemenea pe Maica Domnului, numindu-o

femeie de rând şi zic că a trăit cu bărbat şi a avut mai mulţi
copii.
 Leapadă cultul morţilor, cinstirea sfintelor moaşte şi
toată învăţătura dogmatică explicată şi întărită de Sfinţii Părinţi.
 Leapădă postul, rugăciunea duhovnicească, viaţa
monahală şi schimbă tot ce are mai sfânt Biserica lui Hristos:
credinţa, Preoţia, Tainele, Sfânta Tradiţie şi textele Sfintei
Scripturi, explicându-le după mintea lor, făcând panică, ură şi
dezbinare între creştini.
Iată unde duce mândria diabolică, neascultarea şi iubirea
de averi!
Toate sectele creştine sunt cei dintâi şi cel mai puternic
semn văzut al sfârşitului lumii, căci aşa ne spune Mântuitorul:
“Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în
numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos (adică la noi este Hristos!)
şi pe mulţi vor amăgi… Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi vor face semne mari şi chiar minuni, ca să
amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cai aleşi” [Matei 24:4-
5,24].
Şi dacă sectele sunt cel dintâi semn apocaliptic al
sfârşitului lumii care se apropie, ce trebuie să facem noi
credincioşii, fii Bisericii lui Hristos, ca să scăpăm de cursele
diavolului şi să ne mântuim ? Iată ce să facem:
1. Să ducem o viaţă creştină curată, corectă, sfântă,
model pentru toţi.
2. Să nu mergem niciodată în adunările sectare, oricine
ne-ar chema; să nu primim nici un fel de daruri, cărţi sau bani
de la sectanţi, nici să dăm altora darurile lor, că sunt arginţii lui
Iuda vânzătorul care s-a lepădat de Hristos.
3. Să nu discutăm cu sectanţii, nici să citim cărţile lor,
oricât de frumoase ni s-ar părea; nici să le aducem în casele
93
noastre, nici să le dăm altora pentru citit, nici să stăm cu ei la
masă, nici să ascultăm predicile şi cântările lor, prin care
amăgesc lumea mai mult, ca să nu vină peste noi mânia lui
Dumnezeu şi aşa să ne lepădăm de credinţă şi de mântuire.
4. Să nu primim nici un fel de sectanţi, păgâni sau atei în
casele noastre, ca nu cumva să hulească credinţa adevărată şi
astfel să alunge de la noi pe Hristos şi să fim opriţi de la Sfânta
Împărtăşanie.
5. Să nu primim nici un fel de sectanţi, păgâni sau atei în
biserica noastră, afară de cei care vor să se întoarcă la
Ortodoxie, nici să luăm daruri de la ei, nici să le dăm daruri şi să
mergem în casele lor, ca să nu cădem din credinţă. Iar dacă
cineva aude că umblă sectanţii prin sat şi încep să amăgească
pe unii, imediat să fie înştiinţat preotul, iar cărţile aduse de ei să
fie predate preotului.
Când cineva vine în casele noastre, să facem împreună cu
ei Sfânta Cruce la icoane. Dacă nu fac semnul crucii, să nu-i
primim în casă, căci sunt antihrişti şi sectanţi, adică “lupi
îmbrăcaţi în piei de oi”.
Dacă cineva doreşte sincer să se întoarcă la Ortodoxie, să
fie dus imediat la preot, la cel mai bun duhovnic, ca să-l înveţe
adevărul şi să-l scape de osânda iadului.
De veţi păzi aceste învăţături şi sfaturi, veţi fi izbăviţi de
secte şi de cursele lor şi pe mulţi veţi salva de la amagirile lor.
6. Ascultaţi de preoţii care vi i-a dat Dumnezeu. Alergaţi la
mănăstiri şi nu vă lepădaţi de Sfânta Cruce şi Maica Domnului.
7. Fugiţi de cursele cele grele ale diavolui şi de orice
adunări şi învăţături sectare, ca să vă puteţi mântui.
8. Fugiţi de discuţii şi de explicaţii ale textelor biblice, ca să
nu fiţi înşelaţi de duşmanii lui Hristos.
9. Păziţi-vă copiii de adunările lor şi duceţi o viaţă cu totul
sfântă şi creştinească, în rugăciune, în milostenie şi prezenţa
94
Dumitru NEAGU
regulată la sfintele slijbe, ca să scăpaţi de ispitele ce vin de la
secte şi de la diavoli.
Să luăm aminte că sfârşitul lumii s-a apropiat. Să nu ne
găsească nepregătiţi!
De vom face aşa, sectele nu vor mai putea spori, diavolul
va fi biruit iar noi ne vom mântui în Iisus Hristos, Domnul nostru,
Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii
vecilor. Amin!
9
SIMBOLURI ALE CRUCII CREŞTINE ORTODOXE ŞI ALE
ALTOR DOMINAŢIUNI CREŞTINE
1. Sfânta Cruce
Crucea - Vechi simbol cosmic, dar şi instrument de
tortură
Crucea este un vechi simbol cosmic (mult anterior
apariţiei creştinismului) care reprezenta soarele şi armonia
contrariilor. Punctul de întretăiere a braţelor ei simboliza
centrul universului. Cele 4 braţe indicau cele 4 puncte cardinale.
„Cruce“ vine de la cuvântul latin crux,-ucis. Termenii stauros (în
greacă) şi crux (în latină) însemnau însă numai stâlpul vertical
(crux simplex) de lemn, pe care mulţi condamnaţi la moarte
erau răstigniţi. „Cuvântul grec pentru cruce, stavros, înseamnă
în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard,
de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea
folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (...) Şi la romani
termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut
la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible
Dictionary). Romanii au preluat metoda execuţiei pe cruce de la
cartaginezi.
Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci.
Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa,
denumită şi crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux
immissa, sau crucea latină veche, avea 4 braţe (+); crux
decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X.
Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa. Acest fapt apare
şi în Sfânta Scriptură, unde Matei *27: 37+, Marcu *15: 26], Luca
[23: 38] şi Ioan [19: 19] pomenesc despre titlul pironit deasupra
96
Dumitru NEAGU
capului lui Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. - Iisus
Nazarineanul, Regele Iudeilor).
Cinstirea Sfintei Cruci
Asemnea sfintelor moaşte şi sfintelor icoane, un alt obiect
vrednic de cinstire este Sfânta Cruce. În sens spiritual prin cruce
se înţeleg greutăţile şi suferinţele pe care fiecare om trebuie să
le suporte în viaţă.
Tot în legătură cu crucea, este şi semnul Sfintei Cruci, pe
care creştinii îl fac cu mâna dreaptă.
Cu toate că la cei vechi crucea a fost un instrument de
suferinţă şi obiect de ruşine şi ocară, deoarece pe ea se
răstigneau făcătorii de rele, ea a fost ridicată de Mântuitorul
Hristos la rangul de mijloc de mântuire, căci, precum spune
Sfântul Apostol Pavel: <<Dumnezeu le-a ales pe cele nebune ale
lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi, şi pe cele slabe ale lumii
Dumnezeu le-a ales ca să ruşineze pe cele tari>> [ICor. 1:27].
Temeiurile cinstirii crucii
a) Crucea a fost preînchipuită în Vechiul Testament ca
mijloc de mântuire prin lovirea Mării Roşii de către Moise cu
toiagul *Iesire 14:16+; de mâinile lui Moise întinse la orizontal şi
sprijinite de Aron şi Hur în lupta cu amaleciţii *Iesire 17:1- 2]; de
şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie, pentru vindecarea
celor muşcaţi de şerpi veninoşi *Num. 21:9; Ioan 3:14- 15].
b) În Noul Testament, crucea a devenit altarul de jertfă pe
care Mântuitorul s-a jertfit pentru răscumpărarea neamului
omenesc. Ea este, de asemenea, mijlocitoarea premăririi lui
Hristos [Filip. 2:8- 9; Luca 24:26]; este mijlocul prin care s-a
înlăturat vrăjmăşia dintre oameni şi împăcarea lor cu
Dumnezeu *Efes 2:16; Colos. 1:20+; este semnul biruinţei lui
Hristos asupra morţii şi semnul Fiului Omului, care se va arăta
pe cer la a doua venire a Domnului *Matei 24:30+; în sfârşit ea
97
este pecetea lui Dumnezeu asupra celor meniţi să scape de la
pierzanie [Iez. 9:4- 6; Apoc. 7:2-3; 9:4].
Vrednicia de cinstire a crucii rezultă şi din cuvintele
Sfântului Apostol Pavel: <<Mie însă să nu-mi fie a mă lauda fără
numai în crucea Domnului …>> *Gal. 6:14+ şi: <<Căci cuvântul
crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi este puterea
lui Dumnezeu>> [I Cor. 1:18].
Dealtfel, Sfânta Tradiţie precum şi istoria Bisericii ne dă
mărturie despre cinstirea sfintei cruci pretutindeni şi
totdeauna, începând din epoca apostolică. O găsim aşezată pe
turlele bisericilor, la răspântiile drumurilor, la mormintele
creştinilor, ca şi în casele credincioşilor; de asemenea ea este
purtată de creştini pe piept, sub veşminte, atârnată de gât cu
un lănţişor. În biserici, ea se află imprimată pe veşmintele
liturgice, pe vasele liturgice, pe coperta cărţilor de cult , e
zugrăvită pe pereţii interiori etc. Vrednicia de cinstire a sfintei
cruci a fost confirmată de Sinodul VII ecumenic, (Niceea, 787).
În pietatea ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci este
nedespărţită de lauda Învierii: “Crucii Tale ne închinăm
Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim” este
cântarea cu caracter de imn pe care o rostim noi la toate
sărbătorile dedicate Sfintei Cruci. Nu este o asumare în
disperare sau resemnare, ci este o asumare în speranţă. În
speranţa Învierii.
2. Simboluri creştine ale Crucii
Se cunosc circa 400 de forme de cruci. Vă prezentăm pe
scurt, o dată cu semnificaţiile generice ale crucii, principalele
tipuri de cruci consemnate de tradiţie.
1. Crucea ortodoxă română
Crucile prezentate la punctele a,b şi c sunt cele răspândite
în ţara noastră. Să veghem ca ele să se afle în toate Bisericile
din Romania şi mai ales pe turlele acestora.
98
Dumitru NEAGU
a. Crucea trilobată, cu trei extremităţi în formă de treflă,

iar braţul din centru
mai lung.
b. Crucea
trilobată, o altă
variantă, cu toate
extremităţile în
formă de treflă. Este
cea mai răspândită
formă a crucii, ea a. Crucea trilobată c. Crucea trilobată
evocând Sfânta cu braţul mai lung mobilă complexă
Treime prin capetele
sale în formă de
trifoi.
c. Crucea
trilobată mobilă, de
obicei manuală, pe
care e infăţişat Iisus
2. Crucea greacă
răstignit - a apărut b. Crucea trilobată ortodoxă
cam prin sec. al X-
lea, cunoscând şi
varianta Crucifixului
complex (unde Iisus
este reprezentat
alături de îngeri, de
Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi de 3. Crucea
Botezătorului, 4. Crucea slavă-
Sfântul Apostol Ioan). ortodoxa rusească, ortodoxă
2. Crucea
greacă ortodoxă, cu 4 braţe egale: este totodată simbolul
actual al Crucii Roşii.
99
3. Crucea Botezătorului, este o cruce greacă este
suprapusă peste litera din alfabetul grecesc “chi”, care este şi
prima literă a numelui lui Hristos (Christos). Ea formează o
cruce cu opt braţe.
Cum numărul opt
este simbolul
renaşterii sau al
regenerării, această
cruce este frecvent
utilizată drept cruce
a botezului. 6. Crucea Sfântului
Andrei
4. Crucea 5. Crucea bizantină
slavă- rusească,
ortodoxă, cu 6 braţe laterale, cele de la bază fiind înclinate.
Bara superioară reprezintă forma abreviată a inscripţiei “INRI”
care a fost aşezată deasupra capului lui Iisus Hristos din ordinul
lui Pilat. Semnificaţia
barei inferioare
înclinate ar fi că,
crucea înclinată este
reprezentarea crucii
Sfântului Andrei. Se
consideră că Sfântul
Andrei este cel care a
8. Crucea
introdus creştinismul 7. Crucea latină
catolică patriarhală catolică
în Rusia.
5. Crucea
bizantină, este folosită mai ales în Biserica ortodoxă greacă.
6. Crucea Sfântului Andrei, este un simbol al umilinţei, al
pătimirii şi al martiriului. Numele său provine de la forma Crucii
care a fost utilizată, la torturarea și uciderea Sfântului Andrei.
100
Dumitru NEAGU
7. Crucea latină catolică (crux immissa), cu 4 braţe
inegale: (stâlpul vertical mai lung). Este forma cea mai
răspândită la ora actuală.
8. Crucea
patriarhală catolică,
cruce ecleziastică
purtată de patriarhi
apare frecvent
reprezentată în arta
creştină. Bara
superioară 9. Crucea floare-de- 10. Crucea florală
simbolizează crin
inscripţia plasată pe
cruce de Pilat. A fost adoptată de cardinali şi de episcopi ca
semn distinctiv al rangului în ierarhia bisericească catolică.
9. Crucea floare-de-crin, este asemănătoare crucii cu
motiv floral
(prezentată la pct.
10), această cruce
evocă Sfânta Treime
şi Învierea.
10. Crucea
florală, cu capetele în 11. Crucea 12. Crucea de
formă de crin ale învingătorului, a Ierusalim, a
acestei cruci evocă victoriei cruciatului
Sfânta Treime.
11. Crucea învingătorului, a victoriei, Această cruce este
completată cu prima şi ultima literă a numelui elenizat al lui
Iisus (IC) şi cu prima şi ultima literă a numelui elenizat al lui
Hristos (XC), în partea de sus, şi cu denumirea grecească pentru
victorie (NIKA), în partea de jos. Barele scurte amplasate
deasupra literelor indică faptul că este vorba de abrevieri.
101
12. Crucea de Ierusalim, a cruciatului, formată din cinci
registre. Această formă complexă se compune dintr-o cruce
principală, la rândul
ei formată din patru
cruci în forma literei
T, care este o
reprezentare
simbolică a Legii
vechi-testamentare.
Cele patru cruci 13. Crucea celtică,
14. Crucea pătimirii-
greceşti de irlandeză latină
dimensiuni mai
reduse reprezintă împlinirea Legii prin învăţăturile evanghelice
ale lui Iisus Hristos. Unii exegeţi furnizează interpretarea
conform căreia ea ar reprezenta activitatea misionară a
Bisericii, care a răspândit cuvântul Evangheliilor în cele patru
zări ale lumii. Iar
alţii susţin că cele
cinci cruci ar
simboliza cele cinci
răni pe care le-a
primit Iisus Hristos
pe cruce (mâini, 15. Crucea
16. Crucea malteză
picioare şi coastă). episcopală
Această cruce a (Pommee)
apărut pe blazonul
lui Godfrey de Bouillon, primul rege al Regatului creştin al
Ierusalimului. Ea este integrată în heraldica cruciaţilor.
13. Crucea celtică, irlandeză, este unul din cele mai vechi
simboluri folosite ale crucii. Această cruce era folosită de celţii
creştinaţi din Marea Britanie şi din Irlanda.
102
Dumitru NEAGU
14. Crucea pătimirii- latină, capetele ascuţite ale acestei
cruci latine reprezintă
pătimirea lui Iisus
Hristos răstignit pe
cruce.
15. Crucea
episcopală
(Pommee), capetele
18. Crucea "Patee" –
în formă de măr 17. Crucea "Patee"
variantă
simbolizează roadele
vieţii creştineşti. Fiindcă acest motiv era reprezentat pe
veşmintele preoţeşti în perioada creştinismului timpuriu, crucea
în această formă este uneori denumită cruce episcopală.
16. Crucea
malteză, cele opt
vârfuri exterioare
simbolizează
regenerarea. Unii
susţin că ar
reprezenta cele opt
20. Crucea
virtuţi. Crucea apare 19. Crucea templieră
pe blazonul patimilor- Templieri
Cavalerilor Ioaniţi,
aceiaşi care au fost alungaţi de turci din Insula Rodos şi s-au
refugiat în Insula Malta. Malta este insula pe care a naufragiat
corabia Sfântului Pavel.
17. Crucea "Patee", această cruce este frecvent
confundată cu crucea malteză. Este o cruce a Ordinului lui
Hristos şi are origine templieră. Reprezintă varianta crucii
"Patee" înscrisă în pătrat.
18. Crucea "Patee" – variantă, are aceleaşi semnificaţii ca
şi precedenta numai că este înscrisă în cerc.
103
19. Crucea patimilor- Templieri, este una dintre crucile
care apar pe mantia
Cavalerilor Templieri.
Se pare că este
crucea care le-a fost
oferită spre a o purta
de către Papa
Eugeniu în 1146. 22. Crucea
21. Crucea
20. Crucea nemţească scandinavă
templieră, apare pe
scutul cavalerilor templieri şi pe pânzele corăbiilor Ordinului.
Crucea apare aplicată pe rasa călugărească care se afla sub
mantia de cavaler.
21. Crucea nemţească.
22. Crucea scandinavă.
23. Crucea în T,
Crucea de forma
literei T din alfabetul
grecesc este cea mai
simplă dintre toate
cruciformele. Este
frecvent folosită
drept cruce a 23. Crucea în T 24. Crucea Naşterii
profeţiei, sau cruce Domnului
vechi-testamentară,
fiindcă reprezintă semnul pe care, conform tradiţiei, l-au făcut
israeliţii cu sângele mielului jertfit pe stâlpii din Egipt în noaptea
dinaintea trecerii miraculoase a mării. Crucea de forma literei T
este frecvent reprezentată în chip de stâlp pe care a ridicat
Moise şarpele de aramă în pustia Egiptului.
104
Dumitru NEAGU
24. Crucea
Naşterii Domnului,
Această cruce în
formă de stea
aminteşte de
Naşterea lui Iisus
Hristos, anunţând
26. Crucea
scopul pentru care El 25. Crucea crenelată, Biserica
triumfului
s-a întrupat. Împărăţiei lui Iisus luptătoare
25. Crucea Hristos pe pământ
triumfului Împărăţiei lui Iisus Hristos pe pământ, Această
cruce simbolizează triumful şi venirea Împărăţiei lui Iisus
Hristos. Este frecvent
întâlnită în arta
religioasă creştină,
fiind reprezentată în
vârful sceptrului
purtat de Iisus
Hristos care
domneşte cu slavă
27. Crucea 28. Crucea
peste Împărăţia Sa. pontificală Patimilor, în trepte
26. Crucea
crenelată, Această
cruce heraldică
evocă crenelurile
unei fortăreţe sau
ale unui castel,
putând fi folosită în
această formă ca
simbol al “Bisericii 30. Crucea sfântului
29. Crucea ionică
militante” (Biserica Petru
luptătoare, prin
105
contrast cu biserica triumfătoare – adică toţi cei care au urcat la
Dumnezeu).
27. Crucea pontificală, este emblema oficială a
papalităţii. Ea nu poate fi folosită decât de Papa însuşi. Se
spune că cele trei bare orizontale ar reprezenta cele trei
răspântii de pe Golgota. Mult mai probabil, ele simbolizează
cele trei direcţii ale autorităţii papale : Biserica, pământul şi
cerul.
28. Crucea Patimilor, în trepte, cele trei trepte pe care
este aşezată crucea latină simbolizează patimile lui Iisus Hristos
pe drumul Golgotei sau, mai ales, cele trei virtuţi creştine, care
sunt credinţa, speranţa şi iubirea.
29. Crucea
ionică, este crucea
pe care Sfântul
Columb a dus-o pe
Insula Iona în secolul
al VI-lea.
30. Crucea
Sfântului Apostol 31. Crucea sfântului 32. Crucea armeana
Petru, este crucea pe Gheorghe
care a ales-o pentru
de a se răstigni cu
capul în jos, când a
zis: “Nu sunt demn să
fiu răstignit ca
Domnul meu”.
Crucea aceasta este 33. Crucea cu trifoi,
sfântă pentru ca pe sau a sfântului 34. Crucea celtică,
ea s-a răstignit un Patrik, sau irlandeză irlandeză
mare sfânt, apostolul
lui Hristos, fratele
106
Dumitru NEAGU
Apostolului Andrei. Deşi această cruce este folosită şi de unii
satanişti, ea nu este o cruce a sataniştilor.
31. Crucea Sfântul Gheorghe, este întărită şi de apariţia
steagului Genovei, din secolul al 12-lea, Genova avându-l pe
Sfântul Gheorghe ca sfânt patron, dar şi de steagul Angliei.
32. Crucea armeană, monofizită, Armenii au fost
ortodocşi până în secolul al VI-lea, fiind creştinaţi de Grigorie
Luminătorul (+332). La sinodul din Tvin, 596, ei s-au despărţit
de ortodoxie. La sinodul al V-lea ecumenic 680, 692, ei au fost
condamnaţi şi astfel au devenit eretici (monofiziţi).
33. Crucea cu trifoi, sau a sfântului Patrik, sau irlandeză,
sfântul mai este
numit şi apostolul
Irlandei.
34. Crucea
celtică, irlandeză,
simbolizează atât
creştinismul
sfântului Patrick, cât 35. baza crucii 36. Crucea cu cârje,
celtice, în formă de sau merovingiană
şi străvechea figură soare
mitică a celţilor -
Manannan Mac Lir.
35. Crucea celtică, în formă de soare, irlandeză, varianta
la care baza crucii este în formă de soare.
36. Crucea cu cârje, sau merovingiană, Merovingienii au
format prima dinastie din ţinutul care astăzi poartă numele de
Franţa. Numele lor provine de la Merovius, un bărbat despre
care se spune că era urmaş direct al lui Iisus Hristos.
Curţii merovingiene i-a fost refuzat meritul educaţiei
catolice a Radegondei, simplul fapt că o sfântă putea să
provină, chiar şi indirect, din lumea merovingiană, părând cu
neputinţă.
107
37. Crucea coptă (ankh), Ankh este o hieroglifă
egipteană, simbol a
vieţii lungi. Faraonii
primeau o amuletă
sub formă de ankh la
naştere. Simbolul a
fost adesea folosit în
arta egipteană.
38. Crux commissa,
În timp ce era egipteană creştină
creştină eclipsa 37. Crucea coptă (coptă)
(ankh)
sistemul religios
păgân al egiptenilor, “crux ansata” (cruce cu mâner) – Ankh-ul a
fost adoptat de către Creştinism în simbolul Crucii.
38. Crux commissa, egipteană creştină (coptă), Biserica
„ortodoxă” coptă este o biserică autocefală care face parte din
grupul Bisericilor
necalcedoniene.
Termenul ortodox
creează confuzii.
Biserica coptă are
propriul papă. Papa
copt nu are 39. Crucea de
Canterbury
infailibilitatea papei (anglicană) 40. Crucea Lorenă
romano-catolic.
Biserica
ortodoxă coptă nu trebuie confundată cu Biserica Ortodoxă a
Alexandriei (calcedoniană).
39. Crucea de Canterbury (anglicană), Anselm de
Canterbury sau de Aosta (n. 1033 - d. 21 aprilie 1109), cel mai
însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog şi filosof
neoplatonist, ieromonah şi sfânt în Biserica Anglicană şi Biserica
108
Dumitru NEAGU
Catolică. În filosofie e întemeietorul argumentului ontologic, iar
în teologie e întemeietorul soteriologiei.
40. Crucea Lorenă, este o cruce heraldică. "Crucea dublă"
este formată dintr-o
linie verticală, tăiată
la distanţe egale de
vârf şi respectiv de
bază de două bare
orizontale mai
scurte. Astfel,
42. Crucea Romană
Crucea de Lorena se 41. Crucea de hirotonie
aseamănă într-o Hughenotă
oarecare măsură cu
crucea patriarhală sau crucea slavă.
41. Crucea Hughenotă, Hughenoţii au fost calviniştii
francezi. Ei au creat un aparat administrativ și militar prin care
au devenit un corp
autonom în cadrul
Regatului Franţei,
deseori în conflict cu
puterea monarhică. În
urma războaielor
religioase care i-au
opus puterii de stat, 43. Crucea Occitană 44. Crucea sfântului
hughenoţii au reuşit Iacob cel Bătrân
să obţină libertatea
de cult, locuri în parlament etc.
Puterea militară hughenotă a fost desfiinţată apoi de
Cardinalul Richelieu (cucerirea oraşului La Rochelle, 1628).
42. Crucea Romană de hirotonie, se înmânează la
hirotonirea viitorilor preoţi de către epsicopul catolic.
109
43. Crucea Occitană, Occitania este o regiune culturală în
care se vorbeşte tradiţional limba
occitană. Cuprinde o parte de sud a
Franţei şi Monaco, mai include şi părţile
mici ale Italiei (Văile Occitane) şi ale
Spaniei (Vall d'Aran). Ca şi concept
cultural, Occitania a fost recunoscută deja
în Evul Mediu, dar regiunea aceasta nu a
format niciodată un organism legal sau 45. Crux dissimulata
politic sub acest nume de-a lungul istoriei,
fiind totuşi unit în cadrul Imperiului Roman şi Regatului
Vizigoţilor.
44. Crucea sfântului Iacob cel Bătrân, sfântul este fiul lui
Zevedeu. Este unul dintre cei trei Apostoli (Petru, Ioan şi Iacob)
care au intemeiat biserica, fiind considerat
patron spiritual al acesteia.
45. Crux dissimulata, din DEX am
aflat: DISIMULÁT, -Ă, disimulaţi, -te, adj.
Care ascunde (sub un aspect înşelător)
adevărata înfățişare a lucrurilor, a
situaţiilor etc.
46. Svastica, Svastică (sanscrită - 46. Svastica
suastika), scris uneori şi zvastică, este un
simbol originar din jainism, fiind o cruce echilaterală cu braţele
îndoite la jumătatea acestora în unghi drept în sens orar sau
antiorar. De obicei este orientată astfel încât toate liniile
principale să fie orizontale, dar se găsesc și variante în care
aceasta este rotită cu 45 de grade; versiunea hindusă este
adesea decorată cu un punct în fiecare sfert, varianta fără
punct fiind considerată cea oficială în hinduism.
Termenul german “Swastika” derivă din cuvintele
sanscrite “su”, care înseamnă “bine”, şi “asti”, care se traduce
110
Dumitru NEAGU
prin “a fi”, altfel spus, prin “svasti” se înţelege “starea de bine”.
În urmă cu câţiva ani, în Uniunea Europeană au avut loc discuţii
privind interzicerea zvasticii din cauza asocierii ei cu fascismul,
cu ură şi cu rasismul naziştilor, cu toate că acest simbol a existat
cu mult înainte ca el să fie preluat de Adolf Hitler.
47. Crucea Roşie, Crucea Roşie pe un fundal alb a fost
simbolul original de protecţie declarat la
Convenţia de la Geneva din 1864. Este o
inversare a steagului naţional al Elveţiei,
fiind adoptat pentru a-l onora pe
fondatorul său, elveţianul Henry Dunant şi
ţara sa. Idea de a introduce un simbol de 47. Crucea Roşie
protecţie uniform şi neutru, precum şi
respectivul model aparţine doctorului
Louis Appia şi generalului Henri Dufour, membri fondatori ai
Comitetului Internaţional. Crucea Roşie este definită ca simbol
protector în Articolul 7 al Convenţiei de la Geneva din 1864,
Capitolul VII şi Articolul 38 în Convenţia de la Geneva din 1949.
1. Deşi crucea pe care a fost răstignit Hristos, a fost văzută
de multă lume, în decursul timpului ea a cunoscut diferite
“simboluri”, atât pentru creştinii ortodocşi cât şi pentru
celelalte dominaţiuni creştine, mai ales după schisma din anul
1054.
2. Pentru Biserica Ortodoxă din România, crucile
prezentate la punctele a. Crucea trilobată cu braţul mai lung , b.
Crucea trilobată şi c. Crucea trilobată mobilă complexă, sunt
cele mai răspândite. Trebuie să veghem ca ele să se afle în toate
Bisericile din România şi mai ales pe turlele acestora.
10
MINCIUNI ÎMPOTRIVA CREŞTINISMULUI –
REÎNCARNAREA
Despre reîncarnare părintele Arsenia Boca, în [3] spune

”Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia
mântuirii omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă.
Mântuirea era automată. Însăşi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut
rost. Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema
mântuirii, reîncarnarea - „mântuirea” automată – nu are nici o
bază în Revelaţie. Mai spune ceva sfântul Pavel – deci tot
Revelaţia: „...este rânduit oamenilor odată să moară, iar după
aceea să fie judecată” [Evrei 9:27], deci nu e rânduit să fie vieţi
succesive întrerupte de moarte”.
Definirea Reîncarnării
Doctrina reîncarnării provine din antichitate şi îşi are
originile în Orient, ea poate fi găsită şi în Grecia antică. Aceasta
O imagine care încearcă să sugereze tabloul reîncarnării după moarte

112
Dumitru NEAGU
susţine că "sufletul intră în această viaţă nu ca o creaţie nouă ci
doar după o lungă perioadă de existenţe anterioare pe acest
pământ, sau altundeva... pornit pe calea viitoarelor sale
transformări pe care acum şi le pregăteşte."
Conform conceptului oriental de reîncarnare, în funcţie
de faptele sale dintr-o existenţă precedentă omul se poate
reîntoarce sub orice formă de viaţă, inclusiv cea animală, cât şi
cea umană. Totuşi susţinătorii din Occident ai reîncarnării
afirmă că în general aceasta se petrece doar la nivel uman.
Aceştia numesc adesea concepţia estică a ei, "transmigrare" iar
concepţia vestică, "reîncarnare".
Reîncarnarea şi Biblia
Crezurile care formează contextul atât oriental cât şi
occidental al reîncarnării sunt în mod limpede incompatibile cu
Creştinismul biblic. În plus, dovada care se aduce împotriva
pretenţiei că şi reîncarnarea ar fi integrabilă în Creştinism
depăşeşte cu mult cele câteva texte biblice care o pot combate.
Întreaga revelaţie biblică şi învăţătura ei despre
Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mântuire, fac front comun
împotriva reîncarnării.
Cu toate acestea exponenţii reîncarnării din Occident
afirmă despre Noul Testament că ar fi fost scris de către nişte
autori necunoscuţi şi prea târziu pentru a fi de încredere în
relatarea pe care o face învăţăturilor lui Iisus şi că în felul acesta
marea majoritate a învăţăturilor Sale despre reîncarnare s-au
pierdut. De asemenea se mai pretinde şi că textul Noului
Testament este plin de ştersături şi de inserări din exterior care
s-ar fi efectuat în sec. VI după Hristos şi chiar mai târziu de către
cei ce se opuneau reîncarnării, şi care au înlăturat cărţi întregi,
motiv pentru care textul în sine nu mai este de încredere. În
cele din urmă, în ciuda tentativei din sec. VI de a înlătura
reîncarnarea din Biblie, anumite vestigii ale doctrinei se crede
113
că se găsesc într-o seamă de texte disparate: Matei 17:10-13;
Ioan 3:3,7; 9:1-3; Efeseni 1:4; Apocalipsa 3:12.8.
[www.RCRwebsite.com].
Origen (a trăit între 185-254)
Se poate spune despre Origen că a fost unul dintre cei
mai străluciţi şi ingenioşi teologi ai bisericii primare. Cu toate
acestea el a ajuns să aibe o faimă proastă tocmai datorită
speculaţiilor sale teologice. El este părintele bisericii cel mai
adesea citat de către adepţii reîncarnării ca susţinând doctrina
lor. Un pasaj care este citat frecvent ar fi următorul. El provine
din scrierea lui Origen "Împotriva lui Celsus" şi aici este redat
aşa cum este citat de promotorii reîncarnării pe nume Head şi
Cranston:
"Sau, este mai în conformitate cu raţiunea ca fiecare
suflet, din anumite motive misterioase (vorbesc acum după
opinia lui Pitagora şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus îl
citează frecvent pe nume), să intre într-un trup şi să ajungă
acolo după greşelile şi faptele sale de dinainte? De aceea, este
probabil ca acest suflet, căruia îi sunt acordate mai multe
beneficii în urma reşedinţei lui (anterioare) într-un trup decât
acela al multor oameni (pentru a evita prejudecata nu spun
"toţi"), are nevoie de un trup mai bun, nu doar superior altora,
dar şi să fie investit cu toate calităţile cuvenite." [Origen,
"Against Celsus", I.32, aşa cum este citat de Head şi Cranston,
pag.147].
Din moment ce criticile lui Ieronim (a trăit între 345-419)
la adresa lui Origen se întemeiază pe primele scrieri ale sale
(îndeosebi pe lucrarea "Asupra primelor principii", scrisă între
212 şi 215) trebuie luat notă acum de respingerea categorică a
transmigrării care s-a observat că a intervenit ulterior în
scrierile sale mai târzii. În plus, însuşi Ieronim recunoaşte că
Origen a dorit să se înţeleagă că nu susţine aceea doctrină,
114
Dumitru NEAGU
oferindu-ne şi nouă posibilitatea să concluzionăm fără greş că
Origen nu a susţinut reîncarnarea.
Biserica creştină din primele veacuri împotriva ideii de
reîncarnare
Biserica creştină din primele veacuri a luptat împotriva
ideii de reîncarnare, care pătrunsese în lumea creştină prin în-
văţături orientale, precum cea a maniheilor. Învăţătura
mincinoasă a lui Origen despre „pre-existenţa sufletelor” era
strâns legată de aceste învăţături şi la al Cincilea Sinod
Ecumenic din Constantinopol, în 553, ea a fost osândită cu
tărie, iar cei ce o urmau, anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii, la
rândul lor, au scris împotriva ei; cei mai cunoscuţi sunt Sfântul
Ambrozie al Milanului, în Apus (Despre credinţa în Înviere
Cartea a II-a), Sfântul Grigorie de Nyssa în Răsărit (Despre suflet
şi înviere), împreună cu alţii.
Pentru a lămuri problema reîncarnării am luat de bază,
din multele păreri în acest domeniu, pe cea exprimată de
Părintele Serafim Rose. Părintele în [“Sufletul după moarte”,
Editura Sophia, 2007], înfăţişează învăţătura ortodoxă şi explică
originile acestei mari înşelări – Reîncarnarea.
Biserica creştină astăzi despre credinţa adevărată
Pentru creştinul ortodox de astăzi, care este ispitit de
această idee sau care îşi pune întrebări în legătură cu
presupusele „dovezi” ale ei, este poate de ajuns să cugetăm
asupra a trei învăţături creştine fundamentale care resping
definitiv însăşi posibilitatea reîncarnării. Cu ajutorul părintelui
Serafim Rose aflăm care sunt aceste trei învăţături, din lucrarea
“Sufletul după moarte”, Editura Sophia, 2007.
a. Învierea trupului
Hristos a înviat din morţi în acelaşi trup care murise cu
moartea tuturor oamenilor şi s-a făcut pârga tuturor oamenilor,
ale căror trupuri vor fi şi ele înviate în Ziua de Apoi şi se vor uni
115
iarăşi cu sufletele lor pentru a trăi veşnic în Rai sau în Iad, după
Icoana Arătarii Domnului Iisus Hristos apostolilor, dupa Îvierea Sa
dreapta judecată a lui Dumnezeu făcută faptelor lor de pe

pământ. Acest trup înviat, asemenea trupului lui Hristos, se va
deosebi de trupurile noastre pământeşti, fiind mai subţire şi
mai asemănător firii îngereşti, altminteri neputând locui în
Împărăţia Cerurilor, unde nu este moarte, nici stricăciune; dar
va fi tot acelaşi trup, restaurat şi pregătit pentru viaţa veşnică în
chip minunat de Dumnezeu, precum a văzut Iezechiel în
arătarea „oaselor uscate” [Iezechiel 37: 1-14]. În ceruri, cei
mântuiţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Astfel, trupul este o
parte ce nu poate fi neglijată a persoanei integrale care va trăi
veşnic, iar ideea mai multor trupuri aparţinând aceleiaşi
persoane neagă însăşi firea împărăţiei Cerurilor, pregătită de
Dumnezeu pentru cei care îl iubesc.
b. Răscumpărarea noastră de Iisus Hristos
Dumnezeu S-a întrupat şi prin viaţa, patimile şi moartea
Sa de pe Cruce ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului şi
a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi
116
Dumitru NEAGU
pentru Împărăţia Cerurilor, fără a trebui să plătim vreo
„penalizare” pentru fărădelegile noastre din trecut. Însă
conform ideii de reîncarnare, dacă omul este „mântuit” cumva,
aceasta nu se petrece decât după multe „vieţi” în care a ispăşit
urmările păcatelor lui. Acesta este legalismul rece şi uscat al
religiilor păgâne, care a fost cu desăvârşire desfiinţat de jertfa
de pe Cruce a lui Hristos; tâlharul din dreapta Sa a primit
mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu,
„karma rea” a fărădelegilor sale fiind ştearsă de harul lui
Dumnezeu.
c. Judecata
“Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea
să fie judecata” [Evrei 9: 27]. Viaţa omenească este o perioadă
de încercare unică, precisă, după care nu mai există „încă o
şansă“, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă,
cât şi milostivă) făcută omului după starea în care se găseşte
sufletul lui la sfârşitul vieţii.
În aceste trei învăţături revelaţia creştină este foarte
precisă şi clară, în comparaţie cu religiile păgâne care nu cred
nici în înviere, nici în mântuire şi nici nu au o învăţătură limpede
cu privire la judecata şi viaţa viitoare. Singurul răspuns pentru
toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor
anterioare” este tocmai învăţătura lămurită a creştinismului
despre viaţa omenească şi relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii.
1.Întreaga revelaţie biblică şi învăţătura ei despre
Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mântuire, fac front comun
împotriva reîncarnării.
2. Biserica creştină încă din primele veacuri este împotriva
ideii de reîncarnare.
11
PRACTICI PĂGÂNE OCULTE CARE INFLUENŢEAZĂ ŞI
CREŞTINISMUL ORTODOX ROMÂNESC
1. Deschiderea Cărţii Sfinte de către Preoţi

Deschiderea Evangheliei
Pe lângă serviciile obişnuite în slujba creştinului –
oficierea de nunţi, botezuri, parastase - există preoţi ortodocşi
care şi-au găsit o nouă îndeletnicire: proorocirea. Deschid
Evanghelia şi pretind că în Carte se află rezolvarea tuturor
problemelor.
Deschiderea Evangheliei, practică ştiută mai ales sub
numele de "deschiderea cărţii sfinte", este o metodă
înşelătoare de a afla viitorul. Aflarea viitorului nu a fost însă
niciodată o preocupare a creştinilor, ci întotdeauna aceasta a
fost asociată cu vrăjitoria şi cu păgânismul, drept pentru care
folosirea obiectelor sfinte (icoane, cruci, Evanghelie, cărţi
liturgice) pentru ghicirea viitorului este o lucrare drăcească şi o
cădere din dreapta credinţă a Bisericii lui Hristos.
Îndrumarea Sfântului Iustin Popovici
Cât despre Evanghelie, mai de folos este să o deschidă
fiecare creştin, acasă la el, şi să citească din aceasta, după
putere, spre luminarea minţii şi întărirea credinţei. Sfântul Iustin
Popovici ne spune: "De eşti întristat, vei afla în Biblie
mângâiere; de eşti supărat, vei afla bucurie; de eşti mânios,
împăcare; de eşti poftitor, înfrânare; de eşti nesăbuit,
înţelepciune; de eşti rău, bunătate; de eşti un ucigaş, milă şi
îndreptare; de îţi urăşti aproapele, dragoste. Într-însa îţi vei afla
leac pentru toate patimile şi slăbiciunile, şi hrana pentru toate
virtuţile şi împlinirile. De eşti bun, Biblia te va învăţa cum să
118
Dumitru NEAGU
ajungi mai bun; de eşti milostiv, te va învăţa blândeţea cea
îngerească; de eşti inteligent, te va învăţa înţelepciunea".
2. Omul necredincios caută semne, minuni şi vindecări
paranormale
Părintele Adrian Făgeţeanu şi Părintele Mihail Stanciu ne
prezintă în cartea „De ce caută omul semne, minuni si vindecări
paranormale?”, un îndreptar pentru ieşirea din rătăcirile grele
izvorâte din neştiinţă şi necredinţă. Pentru importanţa celor
precizate în carte, am selectat în cele ce urmează câteva idei.
Forme eronate de credinţă
Cu toate că majoritatea românilor se declară creştini
ortodocşi, care ţin la tradiţia şi cultura noastră strămoşească,
evlavia multora dintre ei este deviată spre forme eronate de
credinţă. Mai mult, există amestecată în motivaţia lor religioasă
o anumită obsesie terorizantă a farmecelor şi a “făcăturilor”
necurate, care deseori îi paralizează în demersul lor raţional
către Dumnezeu. Relaţia lor de iubire cu Dumnezeu, liberă şi
conştientă, este astfel dispreţuită şi chiar înlocuită cu o relaţie
marcată pregnant de o frică de natură ocultă.
Credinţa lucrătoare în iubire de Hristos
Credinţa creştin ortodoxă este, deschiderea omului, prin
puterea harului dumnezeiesc, pentru dialogul iubitor cu
Dumnezeu. Iar actul de credinţă angajează omul întreg, cu tot
sufletul şi cu tot trupul.
Credinţa nu e doar o adeziune intelectuală la învăţătura
creştină despre Dumnezeu, ci este un mod de viaţă susţinut de
harul divin. Este acceptarea făgăduinţelor lui Dumnezeu, Care
se descoperă prin Iisus Hristos şi împlinirea poruncilor Lui în
viaţă.
Credinţa foloseşte puterile raţiunii dar face omului
sesizabile taine şi realităţi duhovniceşti şi dumnezeieşti
superioare limitelor raţiunii şi, prin aceasta, dă omului un nou
119
impuls în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii zidite de El. Prin
“credinţa lucrătoare în iubire” [Galateni 5:6], omul îl întâlneşte
pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneşte iubitor
şi înţelegător cu El, se face el însuşi templu sfinţit al lui
Dumnezeu.
Credulitatea o acceptare fără rezerve a unor învăţături
Credulitatea, însă, ca o acceptare simplă, fără
discernământ şi fără rezerve a unor învăţături, este o atitudine
nefirească şi păguboasă a omului leneş în cele ale vieţii morale
şi spirituale. Acesta nu-şi foloseşte trezvia şi raţiunea în
posibilităţile lor fireşti, ci şi le adoarme printr-o nepunere a lor
în lucrare şi, prin aceasta, el decade din punct de vedere
duhovnicesc spre forme inferioare de trăire religioasă, devenind
o ţintă foarte uşor de atins de cei ce nu doresc mântuirea
oamenilor.
Speculând, astfel, neştiinţa şi naivitatea multora în
materie de viaţă religioasă, numeroşi “prooroci şi vindecători”,
apăruţi mai ales în ultimii zece ani, unii mai exotici, alţii mai
tradiţionalişti, le exploatează credulitatea într-un mod plin de
viclenie. Iar oamenii slabi şi neştiutori care cad în plasa înşelării
aruncată de aceşti impostori, pe lângă paguba materială
suferită – nu mică -, deseori îşi pierd şi sănătatea fizică şi
spirituală. Şi încă nu sunt puţine cazurile de lepădare de
ortodoxie şi, deci, de nădejdea mântuirii, chiar de deznădejde,
prin care diavolul şi ucenicii lui îşi măresc palmaresul lor
criminal.
Necredinţa şi falsul misticism
“Este semnul ruşinos al unei stări religioase înapoiate sub
raportul intelectual şi moral, mai bine zis tristul certificat al
căderii de la însăşi starea de religiozitate la aceea de magie,
caracteristică popoarelor primitive stăpânite de pâcla groasă a
ignoranţei. Mai mult falsul misticism întreţine această stare de
120
Dumitru NEAGU
înapoiere, de decădere religioasă, de marasm moral. De aceea
este, în primul rând, în interesul ridicării sufletelor la adevărata
credinţă, la credinţa luminată, la spiritualitatea autentică, la o
viaţă morală superioară, ca Biserica să urmărească cu străşnicie
purificarea vieţii religioase a credincioşilor din sânul ei, de falsul
misticism.
Ca să dăm o definiţie aproximativă a falsului misticism,
am putea spune că „el este o dispoziţie a sufletului, care
aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede
necontenit vedenii şi îmbracă pe fiecare persoană mai
deosebită în aureola supranaturală” *Părintele Dumitru
Stăniloae].
Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza minţii şi a
inimii, pe introducerea minţii în inimă, care are şi acest sens de
colaborare a intelectului cu simţirea.
“Credinciosul” angajat în false experienţe mistice se
îndepărtează de reperele unei vieţi religioase sănătoase,
luându-şi libertatea nu numai de a-şi crea alte repere (cele
proprii îi devin singurele normative), ci şi de a le propaga între
credincioşii apropiaţi lui. Cunoaşterea Tradiţiei ortodoxe
autentice, fereşte pe orice credincios ortodox de excese, de
exagerări şi de erori dogmatice şi mistice, uneori chiar fatale, în
calea mântuirii personale şi comunitare prin Biserică.
Forme ale falsului misticism
Formele falsului misticism sunt şi ele multe. Vom aminti
câteva din acestea:
Domeniul ocultismului, al magiei şi al superstiţiei , cu
următoarele forme: practicile vrăjitoreşti, descântecele, ghicirile
şi prezicerile (prin cuvânt, fie în stare de transă, fie pe baza
interpretării unor semne şi a visurilor), considerarea unor zile,
numere sau evenimente ca norocoase, purtarea de talismane,
121
astrologia, horoscopul, spiritismul, teozofia, bioenergia,
radiestezia, parapsihologia.
Dumnezeu a interzis sub grele ameninţări, aceste practici
încă din Vechiul Testament: „Să nu alergaţi la cei ce cheamă
morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei. Eu
sunt Domnul Dumnezeul vostru” [Levitic 19: 31].
Întâlnim şi astăzi aceste practici demonice (poate chiar
mai rafinate ca prezentare) amestecate deseori cu unele
practici necanonice, pe care toţi impostorii şi proorocii
diavolului le fac publice prin mijloace de comunicare în masă.
Sesizăm astfel o ofensivă susţinută a demonismului şi a
păgânismului care asaltează azi, mai mult ca oricând,
spiritualitatea creştină (în general) şi cea românească (în
special).
Fel de fel de vrăjitori, de ghicitori şi de prezicători sau de
posedaţi ai unor „puteri paranormale” îşi oferă serviciile pentru
a dezlega farmece, blesteme, drumuri şi cununii , pentru a
descoperi autorii unor furturi, pentru a prezice viitorul , pentru
a-i ajuta pe oameni să iasă rapid din încurcături financiare sau
de sănătate şi pentru multe alte „rezolvări” ale problemelor
familiale şi sociale.
Circulă şi azi printre credincioşi încă multe superstiţii şi
idei fixe, care duc oamenii la mari confuzii şi buimăceli în
credinţă. Exemplificăm câteva dintre ele:
1.legate de existenţa predestinaţiei (soarta), a
horoscopului sau zodiacului, care ar dicta implacabil viitorul şi
viaţa omului;
2.legate de unele zile (că marţi sunt trei ceasuri rele),
numere (ca 13 aduce ghinion) sau evenimente (că dacă te
întorci din drum sau vezi un preot sau îţi taie o pisică neagră
calea îţi va merge rău, că dacă auzi o cucuvea cântând va muri
cineva, ca dacă treci pragul casei cu piciorul stâng sau dacă „te
122
Dumitru NEAGU
mănâncă nasul” nu vei reuşi în ce vei face etc), considerate
aducătoare de pagubă;
3.legate de unele obiecte care, atunci când sunt păstrate,
„poartă noroc”.
Credinciosul primitiv, credulul
Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte şi la
trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală este
aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu
„lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui
„prooroc” de tipul întâi. Totuşi se poate îndrepta mai uşor, se
poate educa prin cateheză.
În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca
regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectare
ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o
credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi
cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul
Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma etc).
De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute,
fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure”, care
circulă între cei de o stare cu el.
Credinciosul „primitiv” este robul formelor care fără Duh
sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară,
riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de
magie, în fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea
conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple
practici, care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi
cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura
treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea
exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin
bisericeşti), fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede
lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a
formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale,
123
apărat de faptul ca această împăcare e astfel sigură şi uşoară.
Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi neinstruiţi, printre
sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i
poate afecta totuşi pe oamenii care au o cultură şi pregătire
religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate
antrena însă mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi
poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece
deturnează cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al
Ortodoxiei.
Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai
ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili
să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor”
să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în
„top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât
ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici,
ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de
măsură a evlaviei.
Unele practici necanonice
În falsul misticism în centru nu mai e loc nici pentru
Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de
propria persoană închisă în sine, suficientă sieşi, separată de
semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a
semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice
cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de
întreaga Biserică.
De aceea, să înţelegem că nu aprinsul mecanic a 9
lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea
strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în
vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la
mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii
Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul de
pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se
124
Dumitru NEAGU
îndreaptă spre „reţete sigure” de genul „9 Masluri” , „rugăciuni
de 9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul
de ţigănci, prooroci, paranormali etc. Cu durere, sesizăm astăzi
în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea
magică, prezentă la tot mai mulţi credincioşi.
Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu
catehizarea credincioşilor în direcţia creşterii lor morale şi
duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o
serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc
faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin
oamenii într-o stare de confuzie spirituală, ce degenerează
treptat într-o mentalitate magic-fetişistă.
Câteva exemple
Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii
preoţi sau călugări, altele de creştini mireni, bineînţeles
promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte.
Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice , sau deformări
voite ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii
Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti”, cu origini în
vrăjitoria populară.
Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:
1. deschiderea cărţii (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a
Sfintei Evanghelii, uneori la sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a
iscodi viitorul, urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade
mai întâi sub ochii „credinciosului”, care eventual a ţinut trei
zile de post negru;
2. împărţirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc
şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în
sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post
total” (de unde invenţia asta?);
125
3. oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei
care s-au sinucis, pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii
avortaţi, lucru neadmis de Biserică;
4. omiterea exorcismelor de la Botez;
5. săvârşirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai
prin stropire sau turnare cu apă;
6. rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilor
„pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului
din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume;
7. „botezul” morţilor sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7
ianuarie în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume
fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care
descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi
mincinoşi” care câştigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru
ca acesta sunt aspru mustraţi de către Biserică, prin Canonul 47
al Sfinţilor Apostoli, „ca unii ce-şi bat joc de crucea şi moartea
Domnului” (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus
Tainei Botezului);
8. săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori
rostindu-se doar dezlegarea cea mare, urmată chiar de Sfânta
Impărtăşanie, fără nici un canon dat cuiva, deşi unii dintre ei nu
s-au spovedit niciodată în viaţă;
9. săvârşirea mărturisirii păcatelor în faţa icoanei
Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;
10. folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez
sau la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar
rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind
obligatorie îmbrăcarea felonului, ca la orice Sfântă Taină);
11. împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă
sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu
împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);
126
Dumitru NEAGU
12. atingerea şi păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă
a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească”;
13. păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine
(lucru riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între
credincioşi)
14. atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de
către preotul slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li
se ierta păcatele”;
15. abuzul de pomeniri la Vohodul mare;
16. călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate
diavolii din ei”;
17. citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a
Molitvelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife
(suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele
vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită
Taina Spovedaniei);
18. miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor
din fotografii;
19. împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru
a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile
consecutive (riscul intoxicării este evident);
20. oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (şi spălat)
cununiile şi vrăjile”;
21. înmormântarea seacă (fără mort);
22. condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe
de pomenire a morţilor într-un singur parastas;
23. deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi
tinere pentru grăbirea căsătoriei;
24. punerea busuiocului sub pernă fetei, ca să i se
descopere ursitul în vis;
25. încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea
lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi (chiar de 9 ori
127
consecutiv) mai ales pentru măritişul fetelor, folosirea de statui
şi tablouri religioase necanonice;
26. acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a
unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea
pelerinajelor în locuri „speciale”;
27. acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă;
28. acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi
practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga,
parapsihologic, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;
29. promovarea unor învăţături şi practici noi legate de
isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei;
aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele
orientale;
Aşa cum precizam, alteori practicile necanonice reproduc
reţete de-a dreptul băbeşti:
a. folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii
Domnului, Epistolia şi Talismanul Domnului, Evanghelia după
Toma ş.a.;
b. punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă noul-
născut spor la bani);
c. ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta
Impărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);
d. dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de
înviere (chipurile pentru cei morţi „nespovediţi, neîmpărtăşiţi,
fără lumânare”);
e. aprinderea a 7, 9, 12, 33 de lumânări în formă de cruce
şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert de lumânare de
fiecare dată), separate prin câte 10 mătănii, ultima repriză,
obligatorie, fiind la ora 12 noaptea , chipurile pentru
îndeplinirea dorinţelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ţi
îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist);
128
Dumitru NEAGU
f. săvârşirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de
îmblânzire) a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra
în jos;
g. darea în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la
9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;
h. folosirea unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din
ele în practicile vrăjitoreşti ş.a.
Unele observaţii
Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de
acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:
1. Toate aceste practici sunt aşa-zise „tradiţii” locale,
variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori
ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar
condamnate de Sfântul Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi
creştinii cu discernământ.
2. În general, ele au răspândire între oamenii creduli,
neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om - iniţiatorul
„tradiţiei” – care este ajutat de un „colegiu” (aceştia îi asigură
„capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor
inventate de el).
3. De obicei iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”
şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă duhului
rău care le oferă calitatea de „înţelepţi”, „mentori”,
„prooroci”).
4. Femeile sunt preponderent atrase de asemenea
„tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa
de raportul lor cu tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe; (…)
5. În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau mai ales
călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea
„proorociilor” şi a practicilor scornite de el creşte între aderenţi,
între viitoarele victime.
129
6. Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai
degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul
credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic.
Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalţi
creştini, considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.
7. Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate,
„tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile
acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru
intelectuali şi de înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.
8. Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a
întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând uneori învăţături
eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât
între clerici, cât şi între credincioşi.
9. Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au
impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine“,
creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.
10. Cei care apelează la ele desconsideră Sfintele Taine,
ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate
practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi pierzând din
vedere esenţialul însuşi.
11. Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii,
întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu
îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii îi poartă,
pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinţei
nu.
12. Unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de
asemenea practici necanonice, lanţ pe care-l străbat inconştient
(cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea
mântuirii doar făcând aceste „exerciţii”, permiţându-şi chiar
fapte imorale uneori pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe
femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună
preotul Sfântul Potir pe cap).
130
Dumitru NEAGU
13. Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung
obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii
prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea şi îngustimea
gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul
persoanelor labile psihic.
14. În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii
de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului
perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării
semenului în iubire. Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la
folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a
individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai
gravă, căci „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora
se va răci” [Matei 24: 12] şi mulţi se vor abate de la adevărata
credinţă la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână şi
vrăjitorie.
15. Incurajarea mai mult sau mai puţin tacită de către unii
preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici
necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe
care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar
descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă
deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului şi a religiei.
Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e
profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie
rând pe rând ca atare.
16. Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie
demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor
în dreapta şi adevărata credinţă creştină, prin educarea unui
discernământ minimal, care să le permită oamenilor observarea
şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”.
Câteva sfaturi duhovniceşti
Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are
obligaţia de a fi exemplu de credinţă şi trăire creştină. El trebuie
131
să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei persoane şi să-şi
pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu
spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii.
În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe
credincioşi că fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor
religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind
izvorul tuturor bunătăţilor. Credinciosul trebuie să înţeleagă
rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a
Sfintelor Taine, faptele bune pregătindu-l pe om şi actualizând
energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu
trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e
obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora omul nu se poate
purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea
sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie,
mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul
duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în închipuire de
sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului.
Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul
sau Dumnezeu să le rezolve instantaneu problemele. Dar şi mai
grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul
clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu
diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau
„Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt
lucruri necurate la mijloc”, urmate imediat de soluţia „Vii la 12
masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la
pangar 40 de lumânări pentru 40 de zile, mir, tămâie etc.” În
aceste situaţii, „popa” nu se comportă ca un slujitor al lui
Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un lup îmbrăcat în piele de oaie,
care caută să-şi mărească faima şi venitul prin astfel de
intimidări, în loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor,
explicându-le că necazurile şi încercările prin care trec n-au
132
Dumitru NEAGU
numai cauze exterioare şi înmuindu-le inima ca să se smerească
şi să iubească pe Hristos şi pe semenii lor iertând tuturor şi
nemaipăcătuind, un asemenea „popă” se foloseşte de
autoritatea veşmântului preoţesc în interes personal.
La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe
credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi
răutăţile făcute (să le vădească paguba vremelnică şi veşnică pe
care o aduc omului), ci mai ales frumuseţile interioare latente
din fiecare om. De aceea, orice om trebuie primit cu delicateţe
şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din
deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu
Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios
trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el,
că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat, pentru a învia şi
a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui
să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare,
care, cu cât sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu
atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească
cineva pentru asta.
De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru
fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii
penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea
altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai
potrivită. Canonul de rugăciune, post şi milostenie dat
credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din
robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i
stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut
pentru apropierea credinciosului de Sfânta Impărtăşanie nu
trebuie să fie durata canonului (7 ani, un an, o lună) de oprire
de la Sfintele Taine, ci intensitatea pocăinţei, a îndreptării,
depăşirea egoismului propriu, învierea din propriul mormânt al
133
patimilor, lucru dovedit şi printr-o lucrare corespunzătoare de
misiune creştină între semeni.
Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de
rătăcire morală, va întâmpina unele greutăţi în înţelegerea şi
asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav, care are
nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest
tratament, de durată mai mare sau mai mică, tratament
absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor. Canonul deci
nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi
penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece şi să se
mântuiască. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase
prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi
serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt
decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va
rămâne pe mai departe ne tratată.
Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar,
la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii:
„Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre
Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte, ca
să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi
batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc
creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de
necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda
veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi
mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să
vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu”.
Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau
credincios, trebuie sa fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe
alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin
improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul
de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii.
134
Dumitru NEAGU
Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la
biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de
credinţă, de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor în afara
Bisericii şi a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal,
răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De
asemenea, creştinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să
fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici
nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi bârfirea
altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul
cotidian trebuie considerată un proces permanent, o luptă
continuă cu omul cel vechi (al păcatului) şi o afirmare a vieţii şi
luminii lui Hristos.
De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea
este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi
oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe alţii, să-i
vorbească de rău, să-i calomnieze cu îndârjire chiar, semănând
şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind
astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu binele. Dar,
dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să
nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc), va putea înţelege cât
de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet
aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi mărind perioada
nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă,
nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai
spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea devine
mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii (înţelegerii)
dumnezeieşti.
Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate de
patima desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui
Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice
promovate astăzi „fără prejudecăţi” de mass-media sunt păcate
împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele
135
sunt foarte aspre. Omul trebuie conştientizat şi ajutat să iasă
din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de a ajunge la
alte răutăţi şi mai mari (perversiuni, adultere, avorturi, boli
grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor
grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite.
Trebuie întărită, de asemenea, educaţia creştină din
familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având
răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte
rar mai găseşti naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de
Paşti şi de Crăciun, în afara obligaţiei de a aduce ploconul de
Sărbători.
Preotul şi credinciosul angajaţi într-o relaţie de ucenicie
duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii
creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de
Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi
preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de
a nu-l scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi
credinciosul trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru
duhovnicul său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.
1. Tradiţia autentică de spiritualitate românească s-a
păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe
când falsele „tradiţii” (amestecate cu practici păgâne, cu
superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o
atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre
om-comunitate-lume-Dumnezeu, făcând posibilă justificarea
unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei.
2. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca
Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni
prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei sfinţitoare
şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta
Scriptură şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice
136
Dumitru NEAGU
„tradiţie” mistică sau practică ce iese din cuminţenia Ortodoxiei
este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci nu duce la
Adevăr, nu duce la mântuire.
De aceea, mai mici sau mai mari, autohtone sau exotice,
mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie
(ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se
încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate
fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini
ortodocşi.
3. “Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte
maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor
asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie
îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!”
Partea a III - a
SĂRBĂTORI CREŞTINE INFLUENŢATE DE PRACTICILE
PĂGÂNE
12
DUHUL LUI MOŞ NICOLAE EXISTĂ ŞI VINE
PE LA CASELE NOASTRE
Mărturii adevarate
Înainte de ziua de 6 decembrie când la majoritatea cpiilor
vine Moş Nicolae, nepoţica mea de sase ani Maria, îmi zice:
„Buni, Bunica (soacra fiicei mele) mi-a spus că nu există Moş
Nicolae şi nici Moş Crăciun.” Puţin supărat pe acei oameni care
nu au altceva de făcut decât să nege şi să taie bucuria copiilor.
I-am spus: „tu
ştii că am fost
împreună şi
am sărutat
mâna dreaptă
a Sfântului
Nicolae, de la
Biserica
Sfântul
Gheorghe
Nou, acolo se Copii bucurându-se de dulciurile şi jucăriile găsite în
află Moaştele ghetuţele lor, aduse de Moş Nicolae, în ziua de 6 dec.
sfântului, iar
Duhul lui vine pe la casele noastre şi îi determină, în duh pe
părinţii şi pe bunicii tăi, să-ţi aducă dulciuri şi jucării, pe care le-
ai dorit.” Maria- Clara, nepoţica mea, a acceptat explicaţia mea,
şi şi-a pregătit ghetuţele aşteptând, cu emoţie să vină
138
Dumitru NEAGU
dimineaţa, ca să vadă ce i-a adus Moşul. Apoi, să împărtăşească
şi celorlaţi, bucuria jucăriilor primite.
Mama ei Eugenia- Eliza, fiica mea, era mare, la liceu şi în
seara de dinaintea zilei de 6 decembrie o întreb: „la noapte vine
Moş Nicolae, nu am văzut nici o încălţăminte pregătită la
cuier?” La care ea îmi zice: „ai mă tata! (adică şi la vârsta asta,
îmi spui de Moş Nicolae?...).” Atunci eu îi spun : „treaba ta nu
pui încălţămintea, moşul nu vine.” După câteva clipe o văd pe
fiica mea, că îşi lustrueşte cizmele şi le aşează la cuier.
Dimineaţa când a găsit cadoul în cizme s-a bucurat mult. După
care nu a comentat atceva.
Eu cred că acest obicei trebuie apărat, de dragul copiilor
care ne luminează zilele. Ei merită să aibă moş, merită să se
lege de această poveste frumoasă, să iubească luna decembrie,
ei nu au greşit cu nimic, copilăria lor e intactă, privirile lor nu
trădează nici un fel de amărăciune. E 5 decembrie. Îmi vin în
minte vorbele pe care ni le spunea mama, mie şi sorei mele, în
anii în care aveam timp de sărbători. „Şterge-ti ghetele bine,
pune-ţi-le la uşă şi culca-ţi-vă devreme. Moşului nu-i place să fie
văzut sau auzit de copii."
Pentru orice eventualitate, puneţi-vă ghetele la uşă.
Poate nu e totul pierdut, poate o să ne recuperăm, încet-încet,
dreptul la copilărie, poate, măcar de data asta, Moş Nicolae îşi
face timp pentru toată lumea.
Şi să nu uităm: darurile pe care le primesc astăzi copii de
Moş Nicolae sunt un simbol al darurilor şi minunilor pe care
Sfântul Ierarh Nicolae continuă să lucreze pentru credincioşi.
Moş Nicolae lasă cadouri în ghetuţele lustruite
În data de 6 decembrie, credincioşii îl sărbătoresc pe
Sfântul Ierarh Nicolae. Bucuria este şi mai mare în acea zi,
pentru că în noaptea de 5 spre 6 decembrie tradiţia spune că
Moş Nicolae vine pe la toate casele şi pune în ghetuţele frumos
139
lustruite dulciuri şi cadouri celor care au fost cuminţi. Potrivit
obiceiului, cei care de-a lungul anului au fost răi găsesc
dimineaţa, în ghetuţe, nuiele.
În noaptea de joi spre vineri, ghetuţele lustruite şi frumos
aranjate sunt îndesate cu dulciuri şi alte surprize. Copiii se
pregătesc din timp pentru venirea lui Moş Nicolae, iar cu câteva
zile înainte de sosirea lui aceştia îşi pun pe hârtie cadourile
dorite.
Sfântul Nicolae unul dintre cei mai populari sfinţi din
calendar
Sfântul Nicolae s-a născut pe la anul 270, în oraşul Patara,
din vestita provincie a
Asiei Mici, Licia. Părinţii
săi, Teofan şi Nona, se
bucurau de o aleasă faimă
înaintea întregului ţinut,
prin bogăţia lor, dar mai
ales prin credinţa lor
creştină şi râvna de a ajuta
pe săraci. Pe aceşti buni
creştini, Dumnezeu îi
răsplăti cu binecuvântarea
Sa, împlinindu-le dorinţa
de a avea şi ei un copil,
căruia prin botez i-au dat
numele de Nicolae, care
tălmăcit pe româneşte Sfântul Ierarh Nicolae (n. ca.280, Patara,
înseamnă biruitor de Lichia — d. ca.345, Mira, astăzi
popoare. Kocademre, în apropiere de Kale, Turcia)
A trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Mai

întâi a strălucit prin vieţuire călugărească, iar pentru viaţa lui
îmbunătăţită a fost făcut arhiereu. Dar pentru că sfântul
140
Dumitru NEAGU
propovăduia cu îndrăzneală credinţa în Hristos a fost prins de
mai-marii cetăţii, a fost bătut şi chinuit, apoi aruncat în temniţă,
împreună cu alţi creştini. Când marele şi binecredinciosul
împărat Constantin a ajuns, cu voia lui Dumnezeu, împărat al
romanilor, au fost eliberaţi din legături toţi cei închişi şi, odată
cu aceştia, şi Sfântul Nicolae care s-a dus în Mira.
Sfântul Nicolae a făcut multe minuni aşa cum arată istoria
vieţii sale. A izbăvit de la moarte pe trei bărbaţi năpăstuiţi pe
nedrept. Pe când aceştia erau în închisoare au aflat de timpul
când aveau să fie omorâţi şi au chemat pe sfânt în ajutor; i-au
pomenit şi de binefacerile ce le făcuse cu alţii, cum izbăvise de
moarte pe alţi trei bărbaţi din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel
grabnic spre ajutor şi gata spre apărare, s-a arătat în vis
împăratului şi eparhului. Pe eparh l-a mustrat pentru că a
defăimat împăratului pe cei trei bărbaţi, iar împăratului i-a
arătat şi i-a dovedit că bărbaţii aceia sunt nevinovaţi şi că din
pizmă au fost pârâţi că au uneltit împotriva lui. Şi aşa i-a izbavit
Sfântul Nicolae de la moarte.
Potrivit tradiţiei, Sfântul Nicolae a aflat într-o zi, că un tată
din cetatea Mira, de durere că este lipsit de ajutor în a-şi mărita
fiicele, dorea să le ofere spre desfrânare. Povestea spune că la
cele trei fete sărace Sfântul Nicolae le-a adus în dar zestre, câte
un săculeţ cu bani pe care l-a aruncat noaptea, pe fereastră,
fără a fi văzut. Iar de atunci şi până în zilele noastre, în fiecare
noapte a Sfântului Nicolae, cei dragi şi în special copiii primesc
daruri de la Sfântul Nicolae sau cum este cunoscut în popor Moş
Nicolae.
Cuvânt la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae
Pentru acestă zi de 6 decembrie, pentru frumuseţea celor
spuse, am selectat cuvântul de învăţătură spus la sărbătoarea
Sfântului Ierarh Nicolae, de către Părintele Teofil Pârâian. Iată
141
ce spune părintele, pentru ca să luăm aminte şi să ne fie nouă
spre învăţătură.
Cei mai mulţi sfinţi sunt ai “oamenilor mari”, care le
înţeleg mǎreţiile. Sfântul Nicolae este şi al “oamenilor mici” şi,
prin aceasta, al tuturor. La el se gândesc toţi cei care-l aşteaptă
ca aducător de daruri. Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor,
de când a
propovăduit în
Mira Lichiei –
unde a fost
episcop – s-a
impus în
conştiinţa
credincioşilor
contemporani
cu el şi a
rămas
contemporan
cu toate
generaţiile de Sfântul Ierarh Nicolae încadrat de Mântuitorul Iisus
Hristos şi de Maica Domnului
credincioşi. A
câştigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. A fost
sărac pentru că n-a vrut să fie bogat, a fost sărac pentru că i-a
ajutat pe cei săraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru
că a ştiut că prin milostenia sa se apropie de Cel Ce a spus:
“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” A fost doritor de
înmulţirea binelui şi a bucuriei şi a intervenit pentru ajutorarea
celor ce erau să piară în păcat.
E firesc să ne întrebăm: Oare, dacă Sfântul Nicolae – care,
după numele său înseamnă “Biruitor de popoare” – ar fi în
vremea noastră şi ar birui rǎutǎţile din sufletul nostru şi
gândurile cele rele din mintea noastră cu mijlocirile sale sfinte,
142
Dumitru NEAGU
dacă ar fi, deci, contemporanul nostru, oare ce ne-ar îndemna
el mai mult să facem?
Fǎrǎ îndoiala că, fiind el milostiv, ne-ar îndemna să fim
milostivi, fiind dătător de daruri, ne-ar îndemna s-avem şi noi
ceva de dat. De dat Mântuitorului prin fraţii săi cei mici. Să
avem şi noi ceva de oferit Domnului nostru Iisus Hristos, din
ceea ce am agonisit noi prin munca noastră cinstită. Ne-ar
îndemna să avem ceva, dar nu pentru noi, ci să avem pentru
alţii, pentru fraţii noştri care au trebuinţă de ajutorul nostru. Să
facem în aşa fel încât ceea ce la noi este de prisos să fie de
ajutor celor care au lipsă. Sfântul Nicolae Cel Milostiv ne-ar
îndemna să fim ca el. Sfântul Nicolae Cel Dătător de Daruri ne-
ar îndemna să fim şi noi oferitori de daruri. Şi să facem aceasta
cu inimă curată, cu dorinţa de a împlini lipsurile celor lipsiţi. Să
o facem cu inima de părinte, de frate, de fiu, de prieten, cu
inima care aduce mulţumire, aduce seninătate. Pentru că, zice
Isaac Sirul, atunci când oferi ceva, cuiva, veselia feţei tale să fie
mai mare decât darul pe care-l oferi. Dacă am putea face şi noi
aşa, sigur s-ar bucura şi Nicolae, a cărui sfântă pomenire o
facem astăzi. Căci el ne e apropiat de suflet şi-l putem cinsti
numai dacă suntem şi noi milostivi şi buni şi iertători şi
îndurători cum a fost el, sau cum putem fi noi, la măsurile
noastre, îndrumaţi de el. Să spunem, deci, împreună: “Cu mila
ta, Sfinte, sfinţilor te-ai arătat, ca Evanghelia lui Hristos,
primind-o, cuvioase, ţi-ai pus sufletul pentru poporul tău,
mântuit-ai pe cei nevinovaţi din moarte, pentru aceştia te-ai
sfinţit ca un mare tăinuitor al darului lui Dumnezeu”.
Sfinte Nicolae, roagă-te Domnului pentru noi. Amin!
13
SFÂNTUL IGNATIE, NU IGNATUL PORCILOR ŞI
MILOSTENIA CREŞTIN ORTODOXĂ, NU POMANA PORCULUI
Tradiţia păgână păstrată prin tradiţia populară la care s-a

adăugat şi tradiţia celor 45 de ani de comunism, a făcut ca
Sărbătorile de Crăciun sa fie încojurate de multe obiceiuri
necreştine- păgâne.
Titlul cărţii se vrea, să atragă atenţia prin tematica
capitolelor, în special asupra modului cum petrecem sărbătorile
creştin ortodoxe, cu mesajul: „să eliminăm din sărbători
păgânismul şi alte tradiţii necreştine”.
Am început cu sărbătorea care precede Căciunul, pentru
că ea s-a depărtat mult de la tradiţia creştin ortodoxă. Folosesc
în mod curent denumirea de tradiţia crestin ortodoxă şi nu
tradiţia creştină, pentru că am văzut în capitolele de la
începutul cărţii, că numai o parte dintre creştini sunt ortodocşi.
Numai creştinii ortodocşi păstrează dreapta credinţă ortodoxă,
deci ar fi normal ca şi sărbătorile să fie cinstite după tradiţia
Bisericii Ortodoxe.
1. Postul Naşterea Domnului (Crăciunul)
Postul Crăciunului este primul post din anul bisericesc şi
ultimul din anul civil. Din rânduielile bisericeşti aflăm că se lasă
sec în seara zilei de 14 noiembrie, însă, când această dată cade
miercurea şi vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Acest post
se încheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, ne
aminteşte şi de alte posturi din Vechiul şi Noul Testament.
Sunt mulţi creştini ortodcşi adevăraţi, care încheie postul
pe 25 decembrie după Sfânta Liturghie, când se împărtăşesc şi
când o parte din bucatele pregătite pentru această mare
sărbătoare sunt sfinţite, de preot la Biserică. Când cei de acasă,
144
Dumitru NEAGU
care nu au mers la biserică, îi aşteaptă, primesc anafora, beau
Agheasma mică şi apoi mănâncă din cele aduse de la biserică, în
cadrul Mesei de Crăciun.
Dezlegări în Postul Crăciunului
După rânduiala din pravile, în timpul Postului Crăciunului,
miercurea şi vinerea nu mâncăm cu untdelemn şi nu bem vin. În
aceste două zile postim până la ora 15-16, când mâncăm hrană
uscată sau legume fierte. Dacă se întâmplă să cadă miercuri şi
vineri un sfânt mare, se dă dezlegare numai la untdelemn şi la
vin şi se mănâncă o singură dată în zi. Dacă s-ar întâmpla
miercuri sau vineri să cadă un sfânt care are Priveghere, se dă
dezlegare la untdelemn, la vin şi la peşte. Şi dacă se va întâmpla
pomenirea sfântului al căruia este hramul Bisericii, miercuri sau
vineri, de asemeni se mănâncă peşte.
Marţi şi joi nu mâncăm peşte ci numai untdelemn şi vin.
Daca se întâmplă să cada un sfânt mare marţi sau joi, atunci se
mănâncă peşte.
În Postul Crăciunului avem dezlegare la peşte sâmbăta şi
duminica.
Biserica a rânduit ca în fiecare sâmbătă şi duminică
cuprinse între 21 noiembrie (Intrarea Maicii Domnului în
Biserică) şi 20 decembrie (pomenirea Sfântului Ignatie
Teoforul), să avem dezlegare la peşte.
2. Postul Crăciunului în era Consumismului
Postul creştin ortodox este un admirabil exerciţiu de
voinţă: un antrenament pentru Rai. Prin abţinerea de la
consumarea anumitor alimente se câştigă o educare a voinţei, o
eliberare din robiile ce ne domină viaţa de zi cu zi. Aşadar,
postul este înălţare a spiritului, urcuş duhovnicesc spre
sfinţenie. Dar drumul postului nu este lipsit de primejdii.
Consumismul
145
Consumismul reprezintă societatea care are la bază
consumul. Din el derivă consumerismul, înţeles ca o mişcare de
apărare a intereselor consumatorului faţă de abuzurile ce apar
în societatea de consum.
Cum astăzi orice poate fi subiect al consumului, prin
transformarea în marfă (materie, idei, ştiri, relaţii trupeşti şi
sufleteşti), riscul de apariţie al acestor efecte este în creştere.
Postul ne ajută să evităm aceste pericole, deoarece postirea
presupune o reevaluare a consumului, o detaşare temporară, cu
bună ştiinţă, de anumite nevoi fireşti, cu scopul de a nu cădea în
plasa plăcerilor ce nu mai pot fi stăvilite. Mult din consumismul
de astăzi se datorează plăcerii: consumăm în crescendo nu
numai pentru că avem nevoie ci şi pentru că ne place. Aşa apar,
de pildă, alimentele de post care imită pe cele zis de dulce, în
ideea întreţinerii unei obişnuinţe de consum alimentar: caşcaval
de post, carne de post, lapte de post, brânză de post. Mai avem
puţin şi poate ajungem şi la ouă de post.
Plăcerea însă generează poftă, iar pofta, dacă nu este
controlată, se transformă în dependenţă. Iar de aici, până la
idolatrizarea consumului (consumul îmbracă forme de cult) nu
mai este decât un pas. Dar, ar zice cineva, sunt liber să fac ce
vreau (şi, evident, ce-mi place).
Libertatea fără control devine iresponsabilitate
Libertatea este darul suprem al vieţii. Numai că şi aici,
libertatea trebuie controlată şi educată. S-a tot spus, în
spiritualitatea creştină, că postul educă voinţa, că îţi dă puterea
de a spune da şi nu, fără a fi dependent de ceva. Eu cred că
dacă mergem mai în profunzime, ştiind că voinţa este legată de
libertate, vom descoperi că postirea poate educa libertatea.
Libertatea fără control devine iresponsabilitate. O spunea
sfântul Apostol Pavel: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum
aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai
146
Dumitru NEAGU
lui Dumnezeu”. Iar în altă parte scrie: „Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu toate îmi sunt de folos”. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu
mă voi lăsa biruit de ceva. Este o explicare mai clară a ceea ce
însuşi Hristos spune în mod alegoric: <<Iar dacă mâna ta sau
piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este
bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau schiop, decât, având
amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în
focul cel veşnic>>. Şi << dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi
aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă
cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în
gheena focului>>. Însă Hristos nu vorbeşte doar alegoric, ci
spune şi direct: <<Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze
inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii>>.
Sesizaţi că Hristos vorbeşte de îngreunarea inimii, nu a
stomacului, aşa cum ne-am gândi în mod firesc. Am observat
însă că există persoane care, deşi acceptă ideea dezrobirii
omului din sminteala celor rele, reacţionează negativ la
formularea robi ai lui Dumnezeu, care pare în contradicţie cu
libertatea dăruită nouă chiar de către Creator. Asta se întâmplă
doar când nu se cunoaşte cine este Dumnezeu.
Postirea ca schimbare a modului de trai
Înţelegem că regulile creştinismului (postirea, de pildă)
sunt necesare doar pentru a ne educa drepturile şi libertăţile,
pentru a nu rătăci drumul iubirii sau ţinta desăvârşirii, pentru a
ne scoate din pericolul dependenţei de noi înşine
Astfel, robia lui Dumnezeu este doar eliberarea de robia
ego-ului propriu. Centrul de gravitate al vieţii se mută de la noi
înşine spre Dumnezeu, concretizat în aproapele. De aceea, în
Duminica ce precede începutul Postului Crăciunului se citeşte
Pilda samarineanului milostiv, un model eliberator de
prejudecăţi sociale. Iar sfântul Ioan Gura de Aur atragea atenţia
asupra postirii ca schimbare a modului de trai: Dacă nu îţi
147
schimbi viaţa, la ce mai posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută
la nimic (Sf. Ioan Gura de Aur). Însă, din păcate, cum uşor
putem constata, libertatea, ca dar divin, este mai greu de
purtat decât o dictatură, chiar şi cea a dependenţei de noi
înşine. [din sfaturile Părintelui Eugen Tănăsescu]
3. Sfântul Ignatie
În ziua de 20 decembrie, este sărbătorit Sfântul Ignatie
Teoforul, episcop de Antiohia, martir al Bisericii şi unul din cei
mai de seama Părinţi
apostolici. Mulţi nu ştiu
nimic despre acest sfânt.
Unii îndrăznesc chiar să ne
corecteze: este Ignatul, nu
Ignatie. Este ziua în care
tăiem porcul. Am ajuns să
dăm porcului mai multă
atenţie decât Sfântului.
Omul e preocupat mai mult
de cârnaţi, şuncă, caltaboş,
decât de păzirea unor
porunci dumnezeieşti.
În anul 107, luna
decembrie, ziua 20, la Roma,
Sfântul Ignatie Teoforul (35-107),
Sfântul Ignatie, episcop din episcop din Antiohia Siriei
Antiohia Siriei, era sfâşiat de
lei, din dragoste pentru Hristos. Se spune că el ar fi fost acel
copil pe care l-a luat Iisus în braţe, zicând apostolilor: „De nu vă
veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor. Dar, cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela
este mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un copil ca
acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte“. Nu există
cuvinte mai frumoase care să definească mai bine sfânta
148
Dumitru NEAGU
copilărie. Ignatie, chiar ajuns episcop în Antiohia Siriei, cetate în
care pentru prima dată oamenii s-au numit creştini [Fapte 11:
26], s-a smerit pe sine revenind permanent în braţele lui
Hristos, în acea stare de micime, de micşorare pe pământ, dar
de mărinimie şi de mărire în împărăţia cerurilor.
Dumnezeu ne călăuzeşte să ajungem la sfinţi, sfinţii ne
sunt călăuze către Dumnezeu. Iată drumurile adevărate,
traiectoriile reale pe care le avem de parcurs cu paşii sufletelor
noastre în această viaţă reală. Suntem invadaţi mai mult ca
oricând de virtual, ne refugiem într-o lume imaginară din care
am reuşit să alungăm însă până şi poveştile şi visele frumoase.
Ne credem liberi navigând pe internet dintr-o galaxie într-alta,
când, de fapt suntem lucrători într-un azil virtual, rătăcind orice
realitate mântuitoare.
Testamentul Sfântului Ignatie
Cu cinci zile înaintea Naşterii Mântuitorului, să recitim
scurtul Testament al Sfântului Ignatie Teoforul: „Nu vă
poruncesc, ci vă sfătuiesc, feriţi-vă de rătacire! Unde-i Episcopul
(preotul), acolo-i Biserica şi unde-i Biserica, acolo-i Liturghia cea
adevărată. Noi, oamenii, suntem graiul lui Dumnezeu. Acesta
trebuie să se facă Pâine neprihănită lui Hristos“. Suntem tentaţi
să credem că este, aici, o exprimare sintetică. Nu-i adevărat!
Citind şi recitind, trăind şi retrăind acest Testament creştin,
parcurgem întreaga istorie a creştinismului. Unde nu este
Episcop, nu este Biserică; unde nu este Biserică nu este
Liturghie şi unde nu este Liturghie este Rătăcire. Cumplit, există
o rătăcire înainte de Naştere şi o rătăcire după Naştere. Cea de
pe urmă este mai rea decât cea dintâi. Credinţa nestrămutată
hrăneşte profunzimea veşniciei pe aceste trei coordonate:
Episcop - Biserică - Liturghie. Dincolo de acestea, este lumea
amăgirilor, încercărilor, ipotezelor, sincopelor, ideilor,
căutărilor, într-un cuvânt, imperiul Rătăcirii.
149
Înainte de a te naşte, rătăcirea aparţine altora; odată ce
te-ai născut, nu mai poţi arunca vina rătăcirii în ograda
părinţilor, rudelor, vecinilor. Naşterea este o certitudine, nu o
rătăcire. Trebuie să ne-o asumăm, nu să o alungăm. De aceea,
fiecare spune: M-am născut, deşi a fost născut de alţii. Putem fi
şi noi, creştinii, asemenea Sfântului Ignatie, nişte teofori, adică
purtători de Dumnezeu, în măsura în care reuşim să ne ferim de
rătăciri, parcurgând drumul curat al credinţei, de la grâul lui
Dumnezeu la Pâinea cea neprihănită a lui Hristos.
Acest drum începe cu Naşterea lui Hristos. [Părintele
Sever Negrescu]
4. Ignantul porcilor – tăiatul porcilor
Am văzut cât de greşit este să spunem Ignatul porcilor
când de fapt este tăiatul sau sacrificatul porcilor. Ignatul vine,
în mod greşit, de la Ignatie, sfântul Ignatie Teoforul, episcop de
Antiohia, care se serbează tot pe 20 decembrie, în ziua când se
taie porcii. Asocierea numelui sfântului cu cel al porcului, are
loc datorită necunoaşterii şi a păstrării denumirii păgâne de
Ignatul porcilor. Aşa cum am mai spus, am ajuns să dăm
porcului mai multă atenţie decât Sfântului.
Mărturisesc că în copilărie când tata se pregătea, să taie
porcul, se programa pe data de 20 decembrie, că atunci este
Ignatul porcilor, adică, spunea tata: în noaptea de dinainte,
porcii visează sânge şi într-un fel simt că vor fi sacrificaţi.
Mai târziu am aflat că la aceiaşi dată este ziua de
prăznuiere a sfântului Ignatie Teoforul şi mi-am adus aminte de
cuvintele lui care zice: "vă îndemn, să faceţi toate lucrurile în
acelaşi gând cu Dumnezeu".
În concluzie, dacă vom sărbători Ignatul porcilor, vom
avea parte de împrăştierea minţii şi vom bloca întâlnirea cu
ceea ce este adânc în noi înşine, întâlnirea cu Hristos. Cuviosul
Paisie Aghioritul afirma: "Cu cât oamenii se îndepărtează mai
150
Dumitru NEAGU
mult de Dumnezeu este firesc să nu afle nicăieri odihnă... Prin
urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete,
când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca
omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în
viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când
omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii adevărate, i se
îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea
dumnezeiască, şi astfel se vindecă".
Milostenia creştin ortodoxă la tăierea porcului
Înaintea sărbătoririi Nașterii Domnului Iisus Hristos, pe 20
decembrie, gospodarii creştini obişnuiesc să taie porcul crescut
întregul an, în vederea obţinerii cărnii şi a preparatelor din
carne necesare praznicului Naşterii Domnului.
Tradiţia creştin ortodoxă aminteşte de Milostenia de la
tăierea porcului. Aceasta constă în a face 1-3 pachete care să
conţină: carne, slănina, carne cu os şi şorici. Este ceea ce făcea
tata şi mama, la tăierea porcului. Ne trimitea, pe mine şi pe
sora mea, cu acele pachete la vecinii noştri nevoiaşi. La Ciunga,
o femei văduvă şi fără o mână şi la Luţă, nişte sărmani care
stăteau într-o casă cu o singură camera de 3x4, patru persoane
şi mai adăpostea şi vaca, ca să nu moară de frig iarna. Mama ne
spunea: duceţi măi aceste pachete la Ciunga şi Luţă, ca să aibă
şi ei de sfântul Crăciun, cu ce să sărbătorească Naşterea
Domnului. Era un ajutor pe care tata şi mama îl dăruiau
semenilor nevoiaşi.
Mai târziu am aflat că acest gest este caracteristic
creştinilor ortodocşi adevăraţi, care nu pun masa la tăierea
porcului aşa numita „pomana porcului”, ca păgânii şi ţineau
post până în ziua de Crăciun, în schimb făceau milostenii.
Pomana porcului
Pomana porcului, este un obicei străbun păgân, care se
practică de mulţi creştini şi este denumirea pe care o poartă
151
masa de mulțumire pentru ajutorul primit la tăierea porcului de
la rude, vecini, prieteni, și este oferită după terminarea
treburilor de către gazdă.
După terminarea tăierii, sortării, preparării specialităţilor
din carnea de porc, gazda casei invită toţi oamenii care au
ajutat la tăierea porcului la masă. Felul de mâncare tradiţional,
numit Pomana porcului, este obţinut prin prăjirea bucăţilor de
carne (bucăţi de muşchi, ficat, slănină, coastă, falcă,
reprezentând toate părţile animalului sacrificat) în grăsime.
Tradiţional masa se aşează afară după splălarea şi curăţarea
tuturor urmelor sacrificiului sau ale procesului de preparare a
cârnaţilor, caltaboşilor, tobei, etc. Se mănâncă în picioare şi
alături de mâncare se serveşte ţuică tradiţională sau rachiu de
cazan.
Aşa cum am amintit, la noi în familie se ţinea postul
Crăciunului. Tata îi trata pe cei care au ajutat la tăierea porcului
cu ţuică fiartă, un pahar de vin şi covrigi. Preparatele din porc
urmau să se definitiveze în zilele următoare şi noi mâncam la
Masa de Crăciun, din 25 decembrie, de la prânz când ne
întorceam de la Biserica din sat, după sfânta Liturghie.
În acest capitol am aflat care sunt şi cum trebuie să
pregătim evenimentele care au loc înainte de praznicul Naşterii
Domnului- Crăciunul, ca nişte crestini ortodocşi adevăraţi şi nu
ca nişte păgâni.
 Cel mai important este să ţinem Postul Crăciunului.
Postul este înălţare a spiritului, urcuş duhovnicesc spre
sfinţenie. Postirea ca schimbare a modului de trai. Dar drumul
postului nu este lipsit de primejdii.
 Pe data de 20 decembrie nu este vorba de ignantul
porcilor ci este tăiatul sau sacrificatul porcilor. Asocierea
numelui sfântului Ignatie cu cel al porcului, are loc datorită
152
Dumitru NEAGU
necunoaşterii şi a păstrării denumirii păgâne de Ignatul porcilor.
Daca vom sărbători Ignatul porcilor, vom avea parte de
împrăştierea minţii şi vom bloca întâlnirea cu ceea ce este
adânc în noi înşine, întâlnirea cu Hristos.
 Important este să facem Milostenie la tăierea porcului,
nu să facem Pomana porcului, adică să mâncăm de dulce în
postul Crăciunului. Mama ne spunea: duceţi măi aceste pachete
la Ciunga şi Luţă, ca să aibă şi ei de sfântul Crăciun, cu ce să
sărbătorească Naşterea Domnului. Era un ajutor pe care tata şi
mama îl dăruia semenilor nevoiaşi.
 Pomana porcului, este un obicei străbun păgân, care se
practică de mulţi creştini şi este denumirea pe care o poartă
masa de mulţumire, cu carne şi derivate din porc, pentru
ajutorul primit la tăierea porcului.
Tata îi trata pe cei care au ajutat la tăierea porcului,
pentru că ţineam postul Crăciunului, cu ţuică fiartă, un pahar de
vin şi covrigi. Preparatele din porc urmau să se definitiveze în
zilele următoare şi noi mâncam la Masa de Crăciun, din 25
decembrie, de la prânz când ne întorceam de la Biserica din sat,
după sfânta Liturghie.
14
CRĂCIUNUL, ÎNTRE TRADIŢII PĂGÂNE ŞI CELE CREŞTINE
Sărbătoarea Crăciunului este înconjurată de multe tradiţii

păgâne. Când se apropie Crăciunul, lumea devine frenetică în
goană după cadouri. Atmosfera se umple de colinde, prăjituri,
Moşi Crăciuni mai mult sau mai puţin reuşiti. Magazinele pun în
vitrine tot felul de decoraţiuni, iar în case se împodobeşte
bradul. Unii merg la biserică sărbătorind în rit creştin, alţii merg
în ţările tropicale. Fiecare popor are tradiţiile, datinile şi
obiceiurile sale. Unele pot fi încă privite şi admirate la sate.
Legende, basme, poveşti cu tâlc, colindători. Dar v-aţi întrebat
vreodată de unde vin aceste tradiţii ciudate? Le spunem
copiilor noştri cum un moş gras va intra pe horn în casa noastră
în timpul nopţii, aducem brazi în casă în spiritul acestei
sărbători. Sănii, reni, pitici şi spiriduşi la Polul Nord! Cum oare
sunt legate toate aceste lucruri ciudate de Iisus şi creştinism?
1. Crăciun şi tradiţii
Originea termenului
Mulţi cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil
Puşcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu), consideră că
termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ
calationem. La români prin calatio se înţelegea convocarea
poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii
pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin
extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă
calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului
al IV-lea, naşterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza
la 6 ianuarie, când se obişnuia să se facă anunţarea sărbătorilor
de peste an (Paşti etc.). Şi cum celor de curând creştinaţi din
Dacia şi din sudul Dunării această anunţare li se părea
154
Dumitru NEAGU
apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest
termen sărbătoarea creştină a naşterii lui Hristos. Datele la care
se sărbătoreşte Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se ştie
data exactă a naşterii lui Iisus.
Sorin Paliga susţine că termenul Crăciun este un cuvânt
de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia
solstiţiului de iarnă. Precum şi în albaneză kercu „bucată de
lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar şi „creangă”/„cracă”)
tot aşa şi în română Crăciun ar însemna „crenguţă”/„crăcuţă”.
Această posibilitate lingvistică este susţinută și de obiceiul
roman de a pune crenguţe / crăci de copac la casele oamenilor
cu ocazia solstiţiului de iarnă şi a festivităţilor Sol Invictus.
Istoria sărbătorii
Crăciunul, aşa cum cei mai mulţi dintre noi ştiu, este
tradiţia creştină care sărbătoreşte naşterea lui Hristos – deşi nu
este sărbătorită ca atare în societatea noastră modernă. Pentru
noi, Crăciunul reprezintă un moment de bucurie, în care se
oferă cadouri în familie şi celor dragi. Practic, Crăciunul a
devenit în societatea de azi un moft al consumerismului, un
produs de marketing gen Ziua Îndrăgostiţilor. Crăciunul aşa cum
îl ştim a evoluat din tradiţia romană de Saturnalia, un festival în
onoarea zeului agriculturii, Saturn, la solstiţiul de iarnă.
Cu ocazia acestui festival al luminii şi soarelui, evoluţia
firească a fost de a sărbători naşterea lui Hristos la aceeaşi
dată. Mulţi scriitori români fac trimiteri la data de 25 decembrie
şi creştinism între secolele al II-lea şi al III-lea şi se crede că a
fost pe larg celebrat de creştinii de la începutul secolului al IV-
lea. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6
ianuarie. Deşi Crăciunul este sărbătorit ca naşterea lui Iisus
Hristos, nu ştim data exactă şi nici anul naşterii sale.
Cadouri de Crăciun
155
Se spune uneori că tradiţia de a oferi daruri de Crăciun a
început cu cei trei magi care l-au vizitat pe Iisus şi au pus la
picioarele Regelui daruri de smirnă, tămâie şi aur. Dacă doriţi să
găsiţi o origine a acestui obicei, aceasta se pare că este cea mai
apropiată explicaţie. Însă alţi autori consideră că această
tradiţie ne parvine datorită obiceiurilor păgâne. Trebuie să
înţelegeţi că înainte de creştinism, fiecare popor avea propria
sa religie, propriile sale obiceiuri. După ce au trecut la
creştinism, unele obiceiuri prea puternice, prea înrădăcinate în
cultura lor nu au putut fi eradicate, iar Biserica a hotărât să le
adopte, să le “creştineze”.
În timpul Saturnaliei, copiii făceau cadouri de păpuşi de
ceară – un act cu o istorie destul de macabră în sine, păpuşile
au fost folosite pentru a reprezenta sacrificii umane pe care
romanii le făceau cu această ocazie, către Saturn ca plată
pentru recolte bune. Crengile unor copaci şi alte plante erau, de
asemenea, cadouri frecvente în timpul Saturnaliei şi au fost
folosite pentru a reprezenta recompense şi recolte bune.
Ciorapii de Crăciun
Mulţi oameni ştiu de Sfântul Nicolae că este cel ce îl
precedă pe Moş Crăciun şi aduce cadouri, dar practica şosetelor
cu cadouri aşezate deasupra şemineului poate fi urmărită până
la donaţiile sale de caritate din secolul al IV-lea. Nicolae a crezut
că tot ce ţine de copilărie ar trebui să fie o adevărată bucurie –
dar în vremuri în care băieţii şi fetele de aproape 10 ani
trebuiau să muncească pentru a-şi sprijini familiile, acest lucru
nu a era întotdeauna posibil.
Prin urmare, el a donat tot ce a putut în materie de
alimente, haine şi mobilier. Episcopul chiar a dăruit portocale,
care erau foarte rare şi scumpe în Lycia, unde a trăit. Problema
era unde să pună aceste daruri, astfel încât copiii să le poată
găsi. Potrivit legendelor, el a văzut apoi ciorapi agăţaţi deasupra
156
Dumitru NEAGU
şemineului la uscat şi s-a gândit să încerce. De atunci, toţi copiii
îşi puneau ciorapii pe şemineu în speranţa că Sfântul Nicolae va
trece şi pe la ei şi le va umple de cadouri.
Coroane de crengi de brad cu flori
Încă din antichitatea clasică, coroana a fost folosită ca un
simbol al puterii şi rezistenţei. În Roma şi Grecia, regi şi împăraţi
de multe ori au purtat lauri pe post de coroane – o practică pe
care ei înşişi au împrumutat-o de la etrusci, care i-au precedat.
Grecii şi romanii au legat cununa de lauri de zeul lor Soare,
Apollo şi au considerat coroana o întruchipare a valorilor sale.
Cununele folosite în spaţial rural – de predecesorii
decoraţiunilor noastre moderne – au fost folosite în ritualuri
pentru recolte bune şi sunt anterioare istoriei scrise. Animiştii
(credinţa că orice lucru este animat şi purtător de intenţie)
folosesc veşnic verdele pentru a simboliza puterea şi tăria,
exact ca un brad care trece peste pribegiile iernii. În ceea ce
priveşte conectarea la creştinism, putem considera că ea are
legătură cu viaţa veşnică, şi au fost deseori folosite în
înmormântări de persoane importante, în special în morminte
de sfinţi si martiri.
Pomul de Crăciun
Pomul de Crăciun modern diferă foarte mult de la
rădăcinile sale, astfel astăzi, am decorat ceva artificial, cu lumini
strălucitoare şi ornamente orbitoare, în timp ce în mod
tradiţional, copacul a fost, desigur, real şi, mai important,
decorat cu alimente, cum ar fi mere şi nuci. Tradiţia, ca şi în cea
legată de cunună, a început cu elementele simbolizate de
frunzele veşnic verzi de la festivalurile de iarnă pre-creştine:
nemurirea şi curajul.
Verdele veşnic a fost, de asemenea, cunoscut pentru a fi
reprezentat aceleaşi valori pentru o varietate de culturi, inclusiv
egipteni, chinezi şi evrei. A aduce omagii sau a slăvi arborii a
157
fost, de asemenea, o tradiţie foarte frecventă în Europa la druizi
şi în păgânism. În tradiţia creştină, copacii veşnic verzi, decoraţi
cu mere şi alte daruri au fost, de asemenea, utilizaţi în Ajunul
Crăciunului şi juca în Evul Mediu rolul copacului interzis din al
cărui fruct au muşcat Adam şi Eva. În ceea ce priveşte
decorarea lor, prima dovadă de decorare a brazilor de Crăciun
vine de la breslele de meseriaşi germani în timpul Renaşterii.
După Reforma protestantă, copacii s-au bucurat de un val de
popularitate în rândul gospodăriilor protestante ca şi omologi ai
scenei Naşterii Pruncului.
Colindatul
Colindele de Crăciun s-au dezvoltat din primele imnuri de
Crăciun, care au apărut în Roma secolului al IV-lea. În timp ce
aceste imnuri latine s-au cântat în biserică pentru generaţii,
primele colinde adevărate au răsunat în Franţa, Germania şi
Italia, în secolul al XIII-lea. Aceste colinde, scrise în limba
vernaculară din zonă au fost compuse şi au fost cu entuziasm
cântate la evenimente şi festivaluri ale comunităţii. Ele nu au
fost compuse în mod specific ca şi colinde de Craciun, ci mai
degrabă ca piese de sărbători care au fost cântate la mai multe
festivaluri separate.
Ulterior, piesele au deveni asociate în primul rând cu
sărbătoarea de Crăciun şi au fost cântate în numeroase biserici.
Colindele din bisericile protestante au fost mult mai
numeroase, deoarece mişcarea protestantă a încurajat artele,
mai ales muzica. Practica modernă de a merge la colindat din
uşă în uşă, probabil are ceva de-a face cu rădăcina cuvântului,
care înseamnă un dans circular. Practica poate fi dezvoltată din
ceremoniile publice care au creat primele colinde.
Vâscul ca decor de Crăciun
Vâscul este o plantă parazitară care trăieşte pe crengi şi
absoarbe substanţele nutritive – cu greu una dintre formele
158
Dumitru NEAGU
cele mai romantice de viaţă. Dar a fost o inspiraţie pentru
oameni de generaţii. Vâscul are un fundal mitologic bogat în
multe culturi.
Grecii credeau că Aeneas, celebrul strămoş al romanilor
făcut o crenguţă de vâsc sub formă de Creanga de aur. În
tradiţia Eddelor scandinave, vâscul a fost singurul lucru care l-a
putut ucide pe zeul Baldur, din moment ce nu a jurat să-l lase în
pace. Printre alte culturi pre-creştine, vâscul a fost considerat a
transporta esenţa de sex masculin, şi, prin extensie, dragostea,
fertilitatea şi vitalitatea.
Utilizarea sa ca decor provine din faptul că se credea că
putea proteja casele de foc şi fulgere. Acesta a fost de obicei
atârnat în momentul de Crăciun doar pentru a ramâne acolo tot
anul până când a fost înlocuit de un alt fir la următorul Crăciun.
Procesul prin care vâscul a devenit asociat cu sărutul este în
prezent necunoscut, dar a fost pentru prima dată în Anglia
secolului al XVI-lea ca o practică foarte populară.
Moş Crăciun
Cei mai mulţi oameni ştiu că originile lui Moş Crăciun se
află în Sfântul Nicolae, Sfântul generos care a dat cadouri
copiilor nevoiaşi. Cu toate acestea, multe alte figuri au evoluat
în acest spirit.
Pentru unul, Sinterklaas olandez, care are la bază pe Saint
Nick (Sfântul Nicolae), a fost sursa de inspiraţie principală
pentru Moş Crăciun. El este aproape identic cu Moş Crăciun: el
poartă roşu şi alb, ştie dacă eşti obraznic sau cuminte şi are
ajutoare elfi menţionate ca Zwarte Piet. Cu toate acestea,
legenda ia o întorsătură mult mai întunecată atunci când cineva
aude că Zwarte Piet includ, de asemenea, pedepse pentru copiii
obraznici cu bastoane de salcie. El, de asemenea, diferă de Moş
Crăciun pentru că poartă o pălărie de episcop şi vine cu barca
cu aburi din Spania, mai degrabă decât de la Polul Nord.
159
O altă mare influenţă în designul lui Moş Crăciun este
britanicul Moş Crăciun, o figură dezvoltată în secolul al XVII-lea
ca întruchipare a bucuriei de vacanţă şi de veselie. Odin exista,
de asemenea, ca o potenţială sursă de inspiraţie păgână pentru
Moş Crăciun, el conduce un alai de vânătoare cu alţi zei ca Yule,
zeul german, călătoreşte în aceeaşi perioadă, călărind pe
Sleipnir, un cal legendar cu 8 picioare, ca Moş Crăciun, el are 8
reni, şi ar umple cizmele pentru copii cu bomboane, aşa cum
am menţionat mai devreme.
Modernul Moş Crăciun, contrar credinţei populare, nu a
fost creat de către Coca-Cola, dar a fost în folclorul american
din secolul al XVIII-lea. Numele său provine de la o
americanizare a numelui şi a personajului Sinterklaas, şi undeva
pe drum, a pierdut pălăria episcopului. S-ar putea scrie o
întreagă listă cu privire la originile componentelor individuale
ale Poveştii lui Moş Crăciun – este suficient să spun că toate au
origini interesante, ca întreaga sărbătoare “creştină”.
Ar putea exista diverse niveluri de separare, dar aproape
fiecare tradiţie ciudată pe care am putea-o practica în jurul
sezonului de iarnă, are o bază în religiile păgâne şi tradiţiile pre-
creştine.
Crăciunul, indifferent de zona geografică, de rasă sau
religie, reprezenta un moment al sărbătorii, generozităţii şi
fericirii. Un adevărat moment specific comunităţii respective.
Ca un non-creştin, cred că toti putem învăţa ceva din spiritul
Crăciunului, indiferent de rasă, religie sau crez.
2. Crăciunul în tradiţia românească
Ajunul Crăciunului
Ajunul Crăciunului (24 decembrie) apare personificat în
chipul unui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun,
despre care se spune că ar fi fost păstor. Ajunul Crăciunului
începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele
160
Dumitru NEAGU
frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt
răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. E bine
să se împartă bucate, atât în numele morţilor, cât şi ca semn de
belşug, fiind răstimpul prin excelenţă al darurilor. Se crede că
zgârciţii primesc pedepse de la Moş Ajun (cele mai grele fiind
ale acelora care nu primesc urătorii).
Crăciunul la români
La români, sărbătoarea Naşterii Domnului (25 decembrie)
se leagă, peste timpuri, de cultul solstiţiului de iarnă, al lui
Crăciun, dar şi de datinile romane legate de zilele "Soarelui
Învingător" şi Saturnalii. Pentru că acum, la sfârşit de
decembrie, este ziua cea mai scurtă a anului, Soarele trebuie
ajutat, prin tot felul de elemente magice, să nu moară. În
vechiul mit al ciobanului Zeu-Moş se introduc elemente
creştine şi astfel se conturează povestea ciobanului Crăciun.
Acesta refuză să o primească pe Fecioara Maria să-şi nască
pruncul. În ascuns, soţia sa o găzduieşte şi-l moşeşte pe Iisus.
Crăciun o pedepseşte tăindu-i mâinile. Fecioara Maria
înfăptuieşte o minune lipindu-i mâinile la loc, lucru ce îl
converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a
scăpat cu bine, Crăciun aprinde un rug din lemne în jurul căruia
se încinge o horă. După joc, Crăciun îi face daruri Fecioarei
Maria şi pruncului şi, astfel, se produce transfigurarea lui
Crăciun în sfântul care aduce daruri copiilor de ziua Naşterii lui
Iisus. Este demn de remarcat că cei mai mulţi cercetători
români afirmă că apelativul de Crăciun derivă din cratio, - onis
care, în latineşte, înseamnă naştere. Mai mult, Petru Caraman
susţine că numele de Crăciun se găseşte numai la români. În
afara graniţelor românismului, termenul nu se regăseşte decât
la slavii din imediata vecinatate, care l-au împrumutat de la
români. Sărbătoarea de Crăciun îmbină o mulţime de obiceiuri.
Dominanta este componenta creştină care marchează naşterea
161
lui Hristos şi ea se vede în colindele religioase, precum "Steaua"
şi "Irozii". Crăciunul marchează însă şi un nou ciclu de viaţă,
începutul unui nou an la români. Obiceiurile au semnificaţii
multiple. Pe de o parte, se întrevede urarea menită a prevedea,
a provoca îndeplinirea dorinţelor omului şi ale comunităţii, dar
şi protejarea faţă de forţele răului.
Colindul la români
Colindul la români, în acest context, începe, nu
întâmplător, seara şi după reguli bine stabilite. În seara de Ajun
colindă doar copiii, simboluri ale purităţii, ale curăţeniei fizice şi
morale. Abia în ziua de Crăciun colindă flăcăii, femeile fiind
excluse. Ceata de colindători se organizează pe vecinătăţi şi
merge din casă în casă pentru că urarea lor este socotită de bun
augur. Arsenalul lor, format din clopoţei, beţe şi bice are
menirea ca, prin zgomotul făcut, să alunge forţele malefice. În
acelaşi cadru trebuie amintite jocurile cu măşti: capra cu
variantele sale - cămila şi chiar girafa, ursul, căluţii, dar şi ceata
de mascaţi, care are menirea de a stigmatiza toate relele din
comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, şi profilurile
ocupaţionale: crâşmarul, căldărarul, agricultorul etc. Din
costum nu lipseşte niciodată şiragul de zurgălăi, care are
aceeaşi menire - de a îndepărta forţele răului. Crăciunul este
marcat şi printr-o masă bogată, din care nu trebuie să lipsească
colacii, cornurile, fructele, peştele, dulciurile şi, bineînţeles,
băutura. Tot ce se pune pe masă are o trimitere clară la
ocupaţiile tradiţionale ale comunităţii româneşti. De pe masă
nu pot lipsi nucile şi ouăle, care au o simbolistică mai complexă,
cu trimitere la rezistenţa în timp, la sămânţa care nu se pierde.
Sărbătorile de iarnă, începute de Crăciun odată cu Naşterea lui
Iisus, se încheie abia la Bobotează, când în lumea satului au loc
alte petreceri unde, într-un cadru special, sunt prezentate
162
Dumitru NEAGU
comunităţii viitoarele cupluri şi astfel viaţa îşi reia ciclul firesc,
odată cu renaşterea naturii.
De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblă cu
"steaua", un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele
creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit
naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele
despre stea provin din surse diferite: unele din literatura
bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a
Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă calvină şi,
multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor,
care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri religioase
despre naşterea lui Iisus: "Steaua sus răsare"; "În oraşul
Viflaim"; "La nunta ce s-a întâmplat"; "Trei crai de la răsărit".
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creştinii ortodcşi
adevăraţi respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de
25 decembrie, de Crăciun după Sfânta Liturghie. Tăierea
porcului în ziua de sfântul Ignatie (la 20 decembrie) este un
moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea
mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii,
chişca, tobă, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul
cozonac vor trona pe masa de Crăciun.
3. Crăciunul creştin ortodocs în familia mea
Ţinerea postului de Crăciun
Când eram mai mici eu şi sora mea nu ţineam tot postul,
ţineam numai săptămâna mare, ca să ne putem împărtăşi.
Mama şi cu tata, deşi munceau greu, ţineau tot postul
Crăciunului- Naşterea Domnului.
Aşa cum am mai spus, postul are o componentă
restrictivă de mâncare de dulce (carne, brânzeturi, ouă etc),
însă coponenta cea mai importantă este cea a schimbării
modului de a trăi.
163
În post întăream rugăciunea, mama ne lua şi ne citea din
Sfânta Scriptură, făcea mai multe milostenii către cei nevoiaşi,
şi când am crescut, foarte important era stăpânirea gândurilor.
Postul îl ţineam până în ziua de Crăciun, până pe 25
decembrie, când ne împărtăşam la Biserica Buna Vestire din
Satul Corbeanca şi ne aştepta acasă Masa de Crăciun.
Tăierea porcilor
Trebuie să mărturisesc că în copilărie, acasă la ţară, tata
pomenea de ”Ignatul Porcilor”. Mai târziu am aflat că se spune
“Sfântul Ignatie”, şi este asociat pe nedrept cu “tăiatul
porcilor”, asta pentru că se sărbătoreşte la aceiaşi dată, pe 20
decembrie şi oamenii nu ştiau de sărbătoarea Sfântului Ignatie.
Tata ne spunea că în data de 20 decembrie, porcii visează
sânge, presimt cumva că vor muri, pentru că ei nu mai primeau
nici un fel de mâncare. Tata îmi spunea că nu mai primesc
mâncare, pentru ca maţele să fie goale, ca să se poată spăla mai
bine, pentru că din ele se făceau cârnaţi şi caltaboşi iar din
burtă (stomac), se făcea tobă.
Tăierea porcului din gospodăria noastră era un
eveniment. Mama ne scula de dimineaţă, de obicei era frig
afară, ca să vedem şi noi cum se pregăteşte un porc. Tata
mergea să mai ia două ajutoare, de obicei pe cei doi fraţi ai lui,
Sandu şi Nicolae.
Tăiatul porcului era o operaţie dificilă şi uneori
periculoasă. Într-un an, mi-aduc aminte că a scăpat porcul din
legătura pe care o făcuse unul din fraţi, cu o frânghie de unul
din picioarele din spate. I-a luat mult timp lui tata să prindă din
nou porcul. Porcul era speriat şi devenise furios, iar mama de
frică să nu ni se întâmple ceva rău, ne-a băgat în casă.
Tata junghia porcul, cu un cuţit mare şi îl lăsa apoi să se
scurgă tot sângele. De fiecare data îi prelucra pe cei doi fraţi, că
porcul trebuie să-l aşezi imediat pe spate şi să-l ţii de câte un
164
Dumitru NEAGU
picior din faţă şi unul din spate. În această poziţie porcul da din
picioarele libere, dar pentru că nu mai întâlneşte pământul, nu
mai este periculos.
Treaba care nouă ne plăcea, era pârlitul porcului. Se
punea paie de grâu pe porc, se aprindeau, de se făcea un foc
mare. Mai puneam şi noi paie, dar tata ne avertiza, să nu
punem multe paie că se arde şoriciul. Tata avea grijă să ia paie
în furcă şi să se mute pe zonele cu păr, pentru a coace şoriciul
uniform, fără să se ardă şi să pleznească.
Acum, pentru că era un moment mai destins, tata îi trata
pe cei care au ajutat la tăierea porcului cu ţuică fiartă, un pahar
de vin şi covrigi. Nimeni din casă nu mânca ceva din porc, noi
mâncam la Masa de Crăciun, din 25 decembrie, de la prânz
când ne întorceam de la Biserica din sat, după sfanta Liturghie.
Operaţia următoare era aşezatul porcului pe poarta de la
intrarea în curte, unde se spăla porcul, se freca şoriciul cu peria
de paie, se da porcul în două jumătăţi, se scoteau organele,
apoi se tăia în sferturi, capăţâna separat şi se duceau toate în
cămară.
În cămară se începea tranşarea porcului, care dura cca.
două zile. Apoi tata şi cu mama începeau pregătirea cărnii
pentru tocat, pentru sarmale, cârnaţi şi caltaboşi, ciolanele şi
celelalte oase, împreună cu slănina se pregăteau pentru a fi
afumate. O parte din slănină se topea şi se facea untură şi
jumări. Avem grijă să-i spunem lui tata să scoată mai mult
şorici, pentru că el lăsa mai multe şunci şi acestea aveau şorici
pe ele. Când eram mici, nu exista frigider şi atunci se punea
carne prăjită la borcane mari, se turna untură topită peste ea şi
se ţinea în pivniţă, pâna vara.
Mulţi ani am mers acasă şi cu familia mea, cu Nuşa, soţia
mea şi cu fiica noastră Eugenia- Eliza. După decesul tatălui meu
165
şi după lichidarea gaspodăriei de la Corbeanca, am cumpărat
cele necesare Mesei de Crăciun, de la Magazin.
Am povestit poate mai amnunţit felul în care tăia tata
porcul, pentru că nu ştiu daca fiica mea îşi mai aduce aminte,
iar nepoţica mea Clara- Maria, nici nu a apucat să vadă.
Cât a trăit tata, pâna în anul 1982, am avut porc în fiecare
an, uneori am avut şi câte doi porci într-un an.
Milostenie din porc pentru cei nevoiaşi
Când tata ducea tot porcul pe bucăţi în cămară, prima
grijă avea, impulsionat de mama, să facă 1-3 pachete cu carne,
slănină, carne cu os şi şorici. Apoi, ne trimitea, pe mine şi pe
sora mea, cu acele pachete la vecinii noştri nevoiaşi. Am mai
povestit, la Ciunga, o femei văduvă şi fără o mână şi la Luţă,
nişte sărmani care stăteau într-o casă cu o singură cameră de
3x4, patru persoane şi mai adăpostea şi o vacă, ca să nu moară
de frig iarna. Mama ne spunea: duceţi măi aceste pachete la
Ciunga şi Luţă, ca sa aibă si ei de sfântul Crăciun, cu ce să
sărbătorească Naşterea Domnului. Era un ajutor pe care tata şi
mama îl oferea semenilor nevoiaşi.
Mai târziu am aflat că ceea ce făcea tata şi mama se
numea „Milostenie creştin ortodocsă” şi care ar trebui să
înlocuiască tradiţia păgână numită „Pomana porcului”, în care
se mânâncă carne prăjită în grăsime şi şorici, în săptămâna
mare, a postului Crăciunului, înainte de sărbătoarea Naşterii
Domnului nostru Iisus Hristos.
Moş Crăciun de la Bucureşti
Naşii noştri de botez, ai mei şi ai surorii mele, erau din
Bucureşti. Ei erau şi naşii de cununiie ai părinţilor mei. Aşa că
multe din evenimentele din viaţa mea sunt legate de această
legatură de rudenie binecuvântată.
Era obiceiul în familie noastră, ca de Crăciun naşii să vină
la noi, acasă la Corbeanca. Le plăcea atmosfera de sărbători de
166
Dumitru NEAGU
la ţară. Mie si sorei mele ne aduceau jucării, dulciuri şi câte ceva
de îmbrăcat. Noi, aşteptam sărbătoarea de Crăciun cu multă
bucurie, dar şi sosirea naşilor la noi.
Într-o iarnă, în ajun de Crăciun, era zăpadă destul de
mare. Naşii, anunţase din vreme că vin pe la noi, cu brad şi cu
Moş Crăciun. Naşii, vorbise cu bunica mea, care mergea la
Bucureşti cu lapte, smântână şi brânză. În seara de ajun, tata, a
pus calul bunicului la sanie şi a mers să-i ia de la Măgura,
capătul maşinii ITB „0”, mai târziu maşina 49, cu care veneau
din Bucureşti. Naşii, au luat-o şi pe Florica, o verişoară de-a lui
naşu, care avea misiunea să fie Moş Crăciun. Cu brad şi cu
multe cadouri naşii şi Florica, s-au urcat în sanie. Când au ajuns
acasă, unde noi îi aşteptam împreună cu mama, povesteau
despre frumuseţea drumului cu sania, pe marginea pădurii, prin
zăpada proaspăt ninsă.
De cum au sosit acasă, noi am simţit că se pregăteşte ceva
special. În primul rând la noi copii, nu au venit cu cele aduse de
la Bucureşti, motivând că peste puţin timp o să le aducă Moş
Crăciun. În bucuria creată de eveniment, de ţuica fiartă şi
gustarea cu care tata şi mama i-a tratat, naşa şi Florica s-au
apucat să împodobească pomul de Crăciun. Cred că a fost
primul brad de Crăciun din casa noastră. Eu eram pe la cinci ani
şi sora mea de trei ani jumătate şi eram plini de emoţie.
Pregătisem din vreme câteva poezii pe care urma să le spunem
lui Moş Crăciun. Lângă noi sta fratele lui tata, Mitică, care avea
şi el trei copii. Naşii, îl cunoştea şi aşa pentru că era un
eveniment, i-a spus lui tata să cheme şi copii lui. Când ne
simţeam noi mai bine, în uşa de la sală, care da în cele două
camere în prelungirea casei, unde eram noi, se aud bătăi
puternice. Deodată, s-a făcut linişte şi cei mari se întrebau: Cine
o fi? Cine bate la uşă? Deodată se deschide uşa. Noi eram
încremeniţi. Cineva aprinsese câteva artificii în bradul
167
împodobit. Acum, îşi face apariţia Moş Crăciun, cu barbă albă,
în mantie roşie cu glugă cu margini albe şi ciucure alb şi cu un
sac cu cadouri.
Moş Crăciun începe să ne întrebe pe noi copii, eu eram
cel mai mare, dacă am fost cuminţi şi dacă ştim poezii. Cu multe
emoţii, eu am spus două poezii, cred că şi sora mea a spus o
poezie scurtă. Apoi, Moş Crăciun a început să împartă daruri,
mai întâi copiilor apoi şi celorlalţi. Era o atmosferă deosebită,
fiecare desfăcea pachete, iar noi copii puneam jocurile în
funcţiune. Ce moment frumos. L-am înregistrat şi l-am făcut şi
în casa mea, fiicei mele Eugenia Eliza nu i-a lipsit niciodată
pomul de Crăciun şi multe jucării. Întâmpinarea Naşterii
Domnului am facut-o cu bucurie de mic şi am continuat-o tot
timpul vieţii.
Colindul din Ajunul Crăciunului
Colindul din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), începea la
orele 12 noaptea. Mama ne pregătea cu o zi înainte, mie si
surorii mele, câte o traistă, pe care o puneam pe umăr si cu
două ore mai înainte, ne strângeam în faţa bufetului din sat, la
lumina unui lămpii din stâlpul electric de acolo. Când eram mici,
mergeam la bunicii noştri, de la şosea, că de acolo începea
colindatul. Se formau grupuri de colindători care strigau la
fiecare casă "Bună dimineaţa la Moş Ajun!". Bunicul meu cu
două coşuri de covrigi, ieşea la poartă, dar avea grijă să ne dea
prima dată nouă nepoţilor. Deşi era târziu, tot satul trăia acest
eveniment. Casele erau cu luminile aprinse, frumos împodobite
îşi aşteptau colindătorii. Aceştia erau răsplătiţi de gazde cu
fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Satul nostru Corbeanca era
luminat, aşa că puteam să ne deplasăm în siguranţă în miez de
noapte. Ne întorceam acasă de la colindat spre dimineaţă, cu
trăiştile pline, aşezam totul pe masă şi începeam să triem cele
colindate. Aveam grijă să aşezăm covrigii în şiruri , pe o sfoară
168
Dumitru NEAGU
pe care apoi îi mâncam de obicei, când mama îi fierbea în oala
cu caltaboşi.
Colindatul era un eveniment deosebit. Ne părea rău că se
încheia şi ne gâdeam deja la colindatul de anul viitor.
Trupa de Colindători
Printre activităţile notabile, din timpul studenţiei Elizei, a
fost şi cea din Trupa de Colindători, organizată în preajma
sărbătorilor de Crăciun, din anul 1996 şi 1997. Alina Botez,
prietena Elizei, cu calităţi vocale deosebite, împreună cu fratele
ei, Eliza şi
încă o colegă
de-a lor, au
format o
„Trupă”, cu
care colinda.
Cei colindaţi
erau in
general,
personalităţi
din lumea
muzicii de Îpreună cu Nuşa (soţia mea) şi Trupa de Colindători din care
operă, cu făcea parte şi fiica noatră Eliza-Eugenia, în 1997
care Alina avea relaţii, în special prin tatăl ei, d-l Botez, fost
ministru si ambasador. Printre cei colindaţi am fost noi, eu şi
Nuşa. Deşi mai la urmă, Eliza aducea Trupa şi la noi acasă.
La colindat, Eliza întârzia noaptea si eu trebuia să merg să
o iau. Eliza îmi da telefon, uneori şi la orele 23,00, după care
mergem să o iau. Într-o iarnă, mi-a lut 20 de minute să desgheţ
maşina, pentru a putea pleca în trafic.
Era un grup frumos cu un repertoriu armonios. Eu şi Nuşa
am avut plăcere, când i-am auzit, acasă la noi. Eliza era foarte
încântată, pe unde mergeau să cânte erau primiţi frumos, cu
169
multe gustări şi bunătăţi. Uneori cântau împreună cu cei pe
care-i colindau. Eliza era
foarte încântată când au
cântat alături de D-na
Nicolesco, mare noastră
soprană, organizatoare a
concursului „Darclee”, de
tinere talente, de la
Brăila.
Trupei de
Colindători, în care activa
şi Eliza, le găsisem un
nume foarte sugestiv, de
care toţi s-au amuzat, dar
pe care nu mi-l mai
amintesc.
Colindatul Elizei
într-o formă organizată, a
fost de bun augur şi ea a
perceput sărbătorile de
Eliza, în cojocul pe care şi la dorit, lângă
Crăciun, într-o atmosferă pomul de crăciun din sufragerie, 1997
tradiţională creştin
ortodoxă românească.
Masa de Crăciun în familie
În tradiţia noastră este ca sărbătorile mari de Crăciun şi
de Paşti să fim în familie. Am păstrat această tradiţie creştin
ortodoxă, care spune: că după nevoinţa postului, a spovedaniei
a împărtăşaniei şi după ce ai participat la Sfânta Liturghie, din
ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, cu o parte din bucatele cu
care ai mers la Biserică şi preotul le-a sfinţit, să vii cu ele acasă,
să guste toţi din ele şi cei care nu au mers la Biserică, să petreci,
cu bucurie în suflet Naşterea Domnului, să te bucuri de toate
170
Dumitru NEAGU
preparatele pregătite de această zi şi să te veseleşti cu un pahar
de vin bun. Bucuria sărbătorii Naşterii Domnului, dar şi a
întâlnirii familiei, este mare. La masa de Crăciun din anul 2012,
se vede şi în fotografia de mai jos, ne-am întâlnit în casă la
mine, cele patru generaţii: mama mea Ecaterina-Tinca 84 ani,
subsemnatul Mitu 64 ani, fiica mea Eugenia- Eliza 36 ani şi
nepoţica mea Maria- Clara 5 ani.
Totdeauna am savurat petrecerile în familie, m- am simţit
totdeauna
bine cu cei
apropiaţi.
Discuţi fără
rezerve şi îţi
aminteşti de
multe lucruri
petrecute în
viaţă. Sigur
că în aceste
zile de
sărbătoare,
La masa de Crăciun din 2012, în familie, cele patru generaţii:
nu scăpăm mama mea Ecaterina-Tinca 84 ani, Mitu 64 ani, fiica mea
din vedere, Eugenia –Eliza 36 ani şi nepţica mea Maria- Clara 5 ani.
mai ales eu şi
mama mea, să punctăm nevoinţele din timpul postului, ale
unor milostenii făcute, nu spre mândrie, ci ca să ia aminte şi cei
mai tineri din familie, de cum este un creştin ortodocs adevărat,
cum să procedezi de sărbători.
Bucuria aceasta a sărbătorii Naşterii Domnului, este dată
şi de nevoinţa noastră, de care am amintit, dar mai ales de
participare la Sfânta Liturghie şi de Împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului. Dar să vedem mai clar, care sunt foloasele
Sfintei Împărtăşanii.
171
Foloasele Sfintei Împărtăşanii
Sfânta Euharistie (Împărtăşanie) este o condiţie esenţială
în viaţa oamenilor, fără de care ne putem pierde mântuirea. Un
om odată botezat devine mădular viu al Bisericii lui Hristos,
mădular din Trupul lui Hristos. Pentru a-şi păstra această
calitate de mădular viu, Împărtăşania este o condiţie esenţială
în viaţa oricărui creştin. Iar participarea la această Sfântă Taină
este un act atât de important, încât necesită o pregătire
sufletească şi trupească prealabilă şi o implicare responsabilă
din partea fiecărui credincios. Adică nu e de ajuns să participăm
fizic prin luarea Sfântului Trup şi Sânge în trupul nostru, ci să
simţim, să trăim această unire reală în chip duhovnicesc cu
Hristos cel adevărat.
Necesitatea împărtăşirii rezultă şi din faptul că fiecare om
doreşte fericirea, iar fericirea departe de Dumnezeu nu există.
Împărtăşania tocmai asta şi înseamnă că se uneşte omul cu
Dumnezeu, în chip duhovnicesc, prin Trupul şi Sângele
Domnului, pe care le ia în cadrul Sfintei Liturghii. Cu siguranţă,
atunci când omul va înţelege că departe de Hristos nu poate
găsi fericirea, liniştea, bucuria şi pacea, va alerga la Dumnezeu,
iar pe Dumnezeu îl va găsi în Biserică prin împărtăşirea cu
Sfintele Taine. Nu au fost puţine cazuri în care unii creştini
intrând în biserică după mult timp de rătăcire sufletească au
dobândit o linişte şi au simţit această necesitate a spovedaniei,
a îndreptării şi mai ales a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului, şi mai apoi au avut parte bineînţeles de o viaţă
mai liniştită.
Prin primirea sfintei împărtăşanii omul are parte de mai
multe foloase. Sfântul Grigorie Teologul zice: "Prea sfântul Trup
al lui Hristos, primit cu vrednicie, este arma celor din războaie,
întoarcerea celor ce călătoresc; pe cei slabi îi întăreşte, pe cei
sănătoşi îi bucură, pe bolnavi îi vindecă, sănătatea o păzeşte.
172
Dumitru NEAGU
Prin El, ne facem mai blânzi, în necazuri mai răbdători, în
dragoste mai fierbinţi, la cunoaştere mai ageri, mai grabnici la
ascultare, mai simţitori la lucrarea Harului". Iar dumnezeiescul
Chiril al Alexandriei zice: "Fiind în noi, Hristos potoleşte
aprinderea mădularelor noastre, omoară patimile şi
înflăcărează evlavia faţă de Dumnezeu". Ba mai mult: în ce chip
insectele îşi depun ouăle în pământ sau pe copaci şi ele stau
acolo în timpul iernii, iar când vine dulcea primăvară, sămânţa
se deschide şi devine vietate, tot aşa şi în această lume, Domnul
unindu-se cu noi prin Sfânta Împărtăşanie, lasă pănă şi în
alcătuirea grosolană a trupului sămânţa nemuririi, cu ajutorul
căreia, la sfârşitul lumii, îl va învia spre viaţă veşnică, precum
limpede spune Domnul "Cel ce mănâncă trupul meu şi bea
sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi".
Părintele Arsenie Boca spunea că ar fii bine ca omul să se
roage la Dumnezeu să- l pedepsească aici pe pământ pentru
greşelile sale deoarece amarnice sunt judecăţile Domnului pe
lumea cealaltă (mai spunea acesta că toate nenorocirile vin
peste om din pricina păcatelor nespovedite sau nedezlegate de
duhovnic).
Vizitele la părinţi, naşi, la bunici sau la prieteni
La sărbătoarea de Crăciun, în prima zi, nu poţi să aduci în
casa ta pe toţi cei dragi. Atunci îţi programezi pentru celalte zile
ale sărbătorii, vizite la părinţi, naşi, la bunici sau la prieteni,
după caz.
Se întâmplă astăzi, ca unele întreprinderi să facă „party”
de Crăciun, obicei păgân împrumutat de la fraţii noştri întru
capitalism, americanii şi englezii. El constă în petreceri, cu mese
sofisticate, invitaţi dintre cei mai dubioşi, muzică zgomotoasă,
dans şi multă băutură (alcool). Aceste petreceri nu au deaface
cu Masa de Crăciun şi nu mai există bucuria Naşterii Domnului.
173
Bucuria instalată la aceste petreceri, este dată de cantitatea de
mâncare şi alcool consumată.
Noi, să dăm curs tradiţiei creştin ortodocse româneşti, de
vizitele la rude şi la prieteni în zilele de Crăciun. Care pe lângă
frumuseţea duhovnicească a acestora, este şi un moment de
bucurie pentru toată lumea.
Ca linie generală, e bine ca şi în aceste împrejurări festive,
să se respecte câteva reguli de bună purtare care, pentru un
om civilizat, sunt obligatorii la orice vizită.
 Pregăteşte mici daruri, mai ales dacă în casă sunt copii –
aşa cere tradiţia.
 Împachetează frumos micile cadouri. Un pacheţel-cadou
înseamnă sărbătoare şi e mult mai plăcut (şi mai ieftin) decât
ceva scump.
 Îmbracă-te îngrijit, dar nu cu pretenţii. Crăciunul e o
sărbătoare religioasă (chiar dacă mulţi au uitat asta) şi de
familie, presupune o atmosferă de bucurie simplă, fără fiţe.
Lasă rochia cu cristale şi costumul negru cu papion pentru
Reveillon.
 Vino la timp. Poţi întârzia 5-10 minute, nu mai mult.
Orice gazdă are un program: când pregăteşte mâncăruri calde.
 În nici un caz nu veni mai devreme: gazda o să-ţi
deschidă nearanjată, cu şorţul în faţă şi o să te asigure zâmbind
că n-o deranjezi deloc.
 Nu bea înainte de a mânca. La români, Crăciunul e prilej
de îndopare şi de băut în prostie, dar dacă trânteşti tării pe
stomacul gol, rişti să începi să cânţi colinde înainte de friptură.
 Chiar dacă, în unele medii, există obiceiul ca, după ce se
mănâncă şi se bea zdravăn, să se danseze, mai bine lăsaţi cu
toţii acest tip de distracţie pentru Reveillon. De Crăciun, e mai
simpatic să aprindeţi lumânările sau beculeţele din brad și să
ascultaţi sau, de ce nu, chiar să cântaţi colinde. Aşa, viaţa vă va
174
Dumitru NEAGU
fi mai diversă şi mai colorată şi nu vă veţi mai putea plânge de
monotonie.
 Nu prelungi vizita peste măsură.
 Ia-ţi rămas-bun de la toată lumea şi mulţumeşte-i gazdei
pentru ospitalitate.
 A doua zi după vizită, dă-i un telefon gazdei și mai
mulţumeşte-i o dată. Osteneala ei va fi răsplătită dacă o vei
convinge că oaspeţii s-au simţit bine.
Dăm Slavă lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate.

15
SĂ ÎNŢELEGEM CE SĂRBĂTORIM DE CRĂCIUN –
NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
Cuvânt înainte
În vâltoarea evenimentelor care se petrec înainte de data
de 25 decembrie, nu trebuie să scăpăm din vedere nici o clipă,
ce sărbătorim de Crăciun. Evenimentul central al sărbătorii o
constituie Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.
Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara Maria s-
a realizat din dorinţa Acestuia de a-i ajuta pe oameni să scape
de sub povara păcatului, El născându-se om în mod liber, din
propria hotărâre.
Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este ridicarea
omului căzut, adică mântuirea lui, după cum mărturiseşte
Biserica în Simbolul de credinţă (niceo-constantinopolitan):
„Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (art. III).
Această cădere a implicat jertfei caracterul de chenoză
(îndumnezeirea firii omeneşti din Iisus Hristos), ea implicând jertfa
supremă a Fiului lui Dumnezeu.
Pentru a aprofunda semnificaţia teologică a Naşterii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este de o importanţă
deosebită pentru toţi creştinii ortodocşi, am selectat predica
părintelui Arhimandrit Hierotheos Vlachos, rostită cu ocazia
acestui eveniment. În continuare voi prezenta o selecţie din
această predică.
Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup este maica
tuturor sărbătorilor *Sfântul Ioan Gura de Aur]
Naşterea este urmată de toate celelalte sărbători
împărăteşti, adică de Bobotează, de Schimbarea la Faţă a
Mântuitorului, de Patimi, de Cruce, de Învierea şi Înălţarea
176
Dumitru NEAGU
Domnului. Fără Naştere, nu ar fi fost Învierea, iar fără Înviere nu
s-ar mai fi împlinit scopul sfintei întrupări. La fiecare Sfântă
Liturghie, trăim toate aceste evenimente ale sfintei întrupări.
De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul,
mereu este Paştile, şi mereu este Cincizecimea.
O dată cu Naşterea lui Hristos, au început să se dezvăluie
faptele petrecute în timpul Bunei Vestiri. Atunci când spunem
că se dezvăluie, înţelegem că există câteva persoane, precum
Maica Domnului, Iosif etc., cărora li s-a descoperit că Hristos, pe
Care Îl aşteptau toate veacurile, a venit în lume.
Naşterea lui Hristos este o Taină
Ştim că există Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârşit şi om
desăvârşit, dar felul în
care firea
dumnezeiască s-a unit
cu cea omenească în
ipostasul Cuvântului
rămâne o taină. De
altfel, ceea ce s-a
petrecut în persoana
lui Hristos, adică
unirea ipostatică a firii
dumnezeieşti cu cea
omenească, este un
eveniment unic. De
aceea, Sfântul Ioan
Damaschin avea să
spună că Hristos este
“singurul lucru nou Icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos
sub soare“, adică singurul lucru nou după zidirea lumii. Aceasta
înseamnă că, după facerea lumii şi a omului, nimic nu mai este
nou în univers, toate se repetă. Naşterea unui om este
177
rezultatul cuvântului lui Dumnezeu “să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră” sau “creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi îl supuneţi” [Facerea 1: 26-28]. Nou este numai
Dumnezeu-Om Hristos.
De Crăciun, sărbătorim Naşterea lui Hristos, dar în acelaşi
timp, trăim faptele legate de Naştere şi în chip tainic, în inima
noastră, pentru că atunci când vieţuim în Biserică, trăim şi
suntem părtaşi la toate stadiile sfintei întrupări.
Revelaţia Cuvântului în Vechiul şi Noul Testament
Diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament se regăseşte,
în faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul
Testament au fost revelaţii ale Cuvântului neîntrupat, în vreme
ce, în Noul Testament, revelaţiile erau ale Cuvântului întrupat.
Cel ce S-a descoperit pe Sine lui Moise şi tuturor profeţilor era
Cuvântul lui Dumnezeu, adică cea de-a doua Persoană a Sfintei
Treimi, însă fără a avea trup.
Prorocii şi drepţii Vechiului Testament au fost în
comuniune cu Dumnezeu-Cuvântul şi au văzut de dinainte
întruparea Sa. Tocmai de aceea L-au văzut ca om. După cum
este scris în Vechiul Testament, Adam a auzit din Rai paşii lui
Dumnezeu, Iacov s-a luptat cu El, Moise a văzut spatele lui
Dumnezeu, Isaia L-a văzut ca om şezând pe tron, iar Daniil L-a
văzut cu asemănare omenească şi ca Fiu al Omului venind la Cel
Vechi de zile.
Toate aceste revelaţii arată că prorocii Vechiului
Testament au văzut întruparea celei de-a doua Persoane a
Sfintei Treimi, adică L-au văzut pe Acela Care avea să Se
întrupeze pentru mântuirea neamului omenesc.
În afară de aceste cazuri, în Vechiul Testament mai exista
şi alte fragmente revelatoare care proorocesc fără putinţă de
tăgadă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, dar şi alte fapte
178
Dumitru NEAGU
concrete, precum Acela că nu se va strica fecioria Născătoarei
de Dumnezeu, că Hristos va aduce pace în lume etc.
Revelarea lui Hristos către păstori
Vestirea naşterii lui Hristos, nu a fost doar o întâmplare,
pentru că respectivii păstori nu s-au învrednicit de o asemenea
descoperire numai
pentru faptul de a se
fi aflat cel mai
aproape de Peşteră.
După spusele
Sfinţilor Părinţi,
revelarea lui Hristos
către păstori s-a
făcut din mai multe
motive: în primul
rând pentru curăţia
păstorilor, datorată
liniştii şi depărtării
lor de lume; în al
doilea rând, pentru
că păstorii erau
păstrători şi
următorii ai Păstorii cărora li s-a vestit Naşterea lui Hristos de
rânduielii şi ai către Îngerul Domnului
virtuţilor patriarhilor Vechiului Testament; în al treilea rând,
pentru a se arăta că Hristos va fi adevăratul Păstor al neamului
lui Israel şi în al patrulea rând, pentru a se vedea limpede că
Hristos nu i-a ales pe cărturarii şi pe fariseii vicleni spre a fi
primitori ai revelaţiei, ci pe oamenii simpli şi săraci cu duhul.
Aşadar, păstorii nu au fost nişte personaje întâmplătoare. Toate
acestea arată felul în care omul poate să trăiască taina
revelaţiei şi să se folosească de ea.
179
Pacea dată de Naşterea lui Hristos
De o mare însemnătate a fost şi imnul îngerilor: “Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni
bunăvoire!” [Luca 2: 14]. Îngerii nu au cântat o pace care avea
să vină în viitor, ci pacea care a venit în lume o dată cu Naşterea
lui Hristos, fiindcă, prin întruparea Sa, Hristos l-a împăcat pe om
cu Dumnezeu, cu aproapele sau şi cu sine însuşi, tocmai pentru
că în Persoana lui Dumnezeu Cuvântul firea dumnezeiască s-a
unit cu cea omenească. După cădere, omul a pierdut pacea pe
care o avea cu Creatorul său, pentru că nu se mai închina la
adevăratul Dumnezeu, ci la idoli fără suflet şi fără simţire. Acum
însă, prin întruparea lui Hristos, omului, îi este oferită
posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu şi de a Se închina
Lui. În plus, omul a dobândit pacea cu îngerii şi cu semenii săi şi
pacea energiilor sale sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea
ce nu reuşise să facă Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui
Dumnezeu şi prin strădania sa personală, să ajungă la
comuniune deplină cu Dumnezeu, adică energiile sale sufleteşti
trebuiau să ajungă să lucreze firesc şi suprafiresc. Acest lucru a
fost înfăptuit de Hristos.
Expresia “întru oameni bunăvoire” arată faptul că
întruparea este voirea anterioară a lui Dumnezeu. Potrivit
Sfinţilor Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în anterioară şi
posterioară. Cea anterioară este după bunăvoinţă, iar cea
posterioară este după îngăduinţă. Atunci când se spune că
întruparea este voirea anterioară a lui Dumnezeu, se înţelege
că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, pentru că s-a aflat
în planurile lui Dumnezeu încă dinainte de cădere, adică unirea
omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face dacă nu ar fi existat o
anumită persoană în Care firea dumnezeiască să se unească
ipostatic cu cea omenească. De aceea, întruparea este voia
anterioară a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost
180
Dumitru NEAGU
rânduită fără a depinde de căderea lui Adam, pe când Patimile
şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui
Hristos a fost încununarea creaţiei. Omul şi toată zidirea au fost
făcute pentru Dumnezeu-Om. Aşadar, omul nu ar fi putut
ajunge la îndumnezeire dacă nu exista Dumnezeul-Om.
Magii şi steaua pe care au văzut-o la Răsărit
Alături de păstori, şi Magii de la Răsărit s-au învrednicit
să-L vadă pe Hristos nou-născut şi să I se închine. Important nu
este când s-a petrecut acest lucru, ci faptul că Magii L-au găsit
pe Hristos. Dumnezeu S-a descoperit acestora cu adevărat,
ceea ce nu s-a petrecut şi în cazul cărturarilor sau fariseilor,
care formau orânduirea socială a acelei epoci. Magii nu erau
astrologi, aşa cum îi ştim noi astăzi, ci astronomi care observau
stelele cerului şi mişcările acestora. În acea epocă, astrologia
era considerată ştiinţă. Astăzi, ştiinţa astronomiei s-a îndepărtat
de astrologie, pentru că aceasta din urmă are legături cu
metafizica şi cu satanismul şi este respinsă de credinţa
ortodoxă.
Magii L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina
cunoştinţei” şi I s-au închinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un
prunc, dar cu cei ai sufletului Îl vedeau pe Dumnezeu întrupat.
Aşadar, Magii se aflau pe o treaptă duhovnicească suficient de
înaltă pentru a-L vedea pe Dumnezeu şi pentru a I se închina.
Prin urmare, nu a fost vorba despre o chestiune ştiinţifică, ci
despre curăţia sufletului.
Dovada celor spuse aici este faptul că steaua pe care
Magii au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu
era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, era un înger al lui Dumnezeu care le îndrepta calea. Faptul
că nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul
supranatural, rezultă din însuşirile acelei stele. Mai întâi, ea nu
se mişca continuu, pentru că uneori se oprea. Atunci când
181
Magii înaintau, ea se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea
şi ea. În al doilea rând, steaua se mişca la un nivel mult mai
puţin înalt decât celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la
locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit şi a coborât deasupra
sălaşului. În al treilea
rând, steaua era atât
de luminoasă încât le
întrecea pe celelalte
(Sfântul Nicodim
Aghioritul).
Dincolo de
acestea, steaua
Magilor avea o
mişcare paradoxală,
adică dinspre Răsărit
spre Apus, iar într-un
final, s-a mişcat de la
Ierusalim spre
Magii erau astronomi nu astrologi. Magii L-au
Betleem, adică spre recunoscut pe Hristos prin “lumina cunoştintei”
Sud. Mai mult, după şi I s-au închinat Lui. Magii erau teologi *adică
cum spune Sfântul grăitori de Dumnezeu]
Ioan Gură de Aur, ea
se vedea şi ziua, în vreme ce toate celelalte stele sunt invizibile
la lumina soarelui.
Prin urmare, steaua aceasta luminoasă a fost înger al lui
Dumnezeu, iar după cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era
Arhanghelul Gavriil, care a fost cel care a slujit în permanenţă
marea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.
Aşadar, Magii erau teologi *adică grăitori de Dumnezeu+
în sensul ortodox al cuvântului, de vreme ce ajunseseră la
iluminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu.
Cele două naşteri ale lui Hristos
182
Dumitru NEAGU
În cazul lui Hristos, au avut loc două naşteri:
- una a fost o
naştere necauzată,
dincolo de cuvânt, de
timp şi de fire, care a
fost din Tatăl, mai
înainte de toţi vecii,
iar
- cealaltă s-a
făcut pentru noi, din
Preasfânta
Născătoare de
Dumnezeu, prin
“purtare în pântece“,
dar “deasupra legii
firii purtării în
pântece“, deoarece
Hristos a fost zămislit Buna Vestire a Maicii Domului la 25 martie, la 9
luni înainte de Crăciun- Naşterea Domnului, este
de la Duh Sfânt, nu ziua în care Arhanghelul Gabviil îi vesteşte
prin sămânţă. Fecioarei Maria că a fost aleasă să devină mama
Cuvântul, Fiul lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.
lui Dumnezeu, S-a născut mai înainte de timp din Tatăl
Preacurat, fără de mamă, şi în timp, din Mamă Fecioară
Preacurată, fără tată trupesc. Amândouă aceste naşteri s-au
făcut fără schimbare şi fără pătimire, fiindcă prin ele, nici
Dumnezeu Tatăl nu a suferit vreo modificare, şi nici Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu nu şi-a pierdut fecioria.
Amândouă naşterile sunt de nepătruns pentru raţiunea
omenească. Noi primim adevărul revelat, potrivit căruia Hristos
S-a născut fără schimbare din Tatăl şi fără de sămânţă din
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fără să cercetăm în minte
aceste fapte, pentru că, după spusele Sfântului Grigorie
183
Teologul, încercarea de a înţelege tainele supraţionale poate să
ducă omul la nebunie. Adevărul este, însă că cele două naşteri
oferă suficientă certitudine asupra faptului că omul poate să se
mântuiască numai prin Hristos, pentru că Hristos a îndreptat
greşeala lui Adam şi l-a îndrumat pe om către ţinta pe care ar fi
atins-o Adam dacă nu păcătuia.
Scopul Întrupării lui Hristos
Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a avut ca scop
îndreptarea lui Adam şi a Evei, dar mai ales îndumnezeirea
omului. Sfântul Atanasie cel Mare afirmă că Dumnezeu S-a făcut
om pentru că să îl facă pe om dumnezeu. Acelaşi lucru este spus
şi de troparele Bisericii: “Dumnezeu Se face om ca să-l facă pe
Adam dumnezeu“.
Deşi căderea lui Adam a avut şi consecinţe morale, în
realitate, ea nu a fost o cădere morală, ci una ontologică,
pentru că a dus la stricarea întregii existenţe a omului. Prin
păcat, omul s-a golit de harul sfânt, a pierdut îndrăzneala în
faţa lui Dumnezeu, s-a acoperit de asprimea vieţii pline de trudă
(simbolizată de frunzele de smochin - Facerea 3,7), a pierdut
veşnicia, adică s-a înfăşurat în moarte şi în grăsimea cărnii
(simbolizată prin îmbrăcarea cu haine de piele -Facerea 3: 21), a
fost exilat din Rai, s-a osândit la moarte şi a căzut sub
stăpânirea stricăciunii. Din milă şi din iubirea Sa de oameni,
Dumnezeu l-a povăţuit pe om în multe feluri, iar în cele din
urmă, pentru ca moartea să fie biruită şi omul să fie îndreptat
spre îndumnezeire, Dumnezeu a ajuns Să Se întrupeze. De
altfel, întruparea trebuia să se petreacă oricum, de vreme ce,
după cum am arătat şi mai înainte, nu există o altă modalitate
ca omul să ajungă la îndumnezeire.
Prin urmare, îndumnezeirea nu este un lux al vieţii
duhovniceşti, ci este scopul şi încununarea vieţii omului. Prin
Dumnezeu-Om Hristos, de la chip omul poate să ajungă la
184
Dumitru NEAGU
asemănare, adică la îndumnezeire. Firea omenească a fost
răscumpărată şi îndumnezeită de Hristos şi de aceea, prin
unirea cu el, omul poate să îndumnezeiască şi propriul său
ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mântuirii,
fiecare om bolnav poate să îl ia şi astfel, să dobândească
vindecare.
Îndumnezeirea omului se mai numeşte şi tămăduire sau
vindecare, pentru că omul care merge pe această cale se
vindecă de stricăciune şi de moarte şi se izbăveşte de asuprirea
diavolului. În vechea Biserică existau eretici care învăţau că
Hristos a luat sufletul şi trupul omului, dar nu şi mintea sa.
Răspunzând la aceasta, Sfântul Grigorie Teologul spune că
Hristos a luat întreaga fire omenească adică trupul, sufletul,
mintea şi toate celelealte elemente componente ale naturii
umane, pentru că altfel, nu ar putea să le vindece. Cu alte
cuvinte, dacă nu ar fi luat şi mintea, acesta ar fi rămas
netămăduit. “Ce nu este luat [asupra sa de Hristos], rămâne
nevindecat; ce se uneşte cu Dumnezeu, se mântuieşte“.
Consecinţă a chenozei- a întrupării lui Hristos
Consecinţa chenozei a fost faptul că, îmbrăcând firea
omenească, Hristos a luat şi aşa-numitele patimi fireşti şi
nepăcătoase. De vreme ce Dumnezeu Cuvântul a luat firea
omului, El Şi-a asumat toate câte aparţin omului, afară de
păcat.
Atunci când ne referim la patimile nepăcătoase, prin ele
nu înţelegem patimile care depind de noi, în sensul că fac
obiectul alegerii sau preferinţei noastre, ci patimile care au
intrat ca urmare a păcatului. Ele sunt foamea, setea, truda,
durerea, lacrima, rănirea trupului, fuga de moarte, frica,
zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea îngerilor din cauza
slăbiciunii firii. Acestea nu sunt păcate, dar sunt consecinţe ale
păcatului.
185
Pentru că a vrut să biruiască moartea şi pe Diavol, Hristos
a luat trup muritor şi supus patimii şi S-a făcut om adevărat, nu
o închipuire. Tocmai de aceea, a luat asupra sa şi aşa-zisele
patimi nepăcătoase şi fireşti. Astfel, vedem că Îi era foame şi
sete, că obosea, că lăcrima, că cerea izbăvire de moarte etc.
Însă Hristos nu a luat pofta trupească. Acest lucru are
legătură cu faptul că nu a fost zămislit prin sămânţă, ci de la
Duhul Sfânt. Firea omenească care este în relaţie cu instinctul
de reproducere este legată de gânduri, de dorinţe, de stârniri
ale cărnii etc., însă Hristos nu a avut niciodată asemenea
probleme, pentru că “n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat
vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, aşa cum am spus şi
anterior, Hristos a luat asupra Sa patimile fireşti şi nepăcătoase,
dar nu şi păcatul. Atunci când Hristos era ispitit de Diavol, ispita
nu venea dinlăuntru, prin gânduri, ci dinafară. “Cel viclean îl
ispitea de afară, nu din gânduri...”
Hristos a fost noul Adam, adică Dumnezeu-Om şi
“singurul lucru nou sub soare“, fapt pentru care patimile
nepăcătoase luate de El se mişcau şi firesc şi deasupra firii.
Patimile se mişcau după fire, adică, de exemplu, îi era foame şi
sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci când El Însuşi voia
ca trupul Său să sufere cele fireşti pentru om. “Când se supunea
trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile nepăcătoase se
mişcau în Hristos şi deasupra firii, pentru că era imposibil ca El
să sufere ceva împotriva voii Sale. În cazul lui Hristos, nu a
existat nimic care să fie impus. De aceea, Îi era foame, sete, sau
teamă numai atunci când El consimţea, şi de asemenea, a murit
atunci când a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu aveau putere
asupra lui Hristos, pentru că Hristos era Cel care avea putere
asupra patimilor (Sfântul Ioan Damaschin).
Dacă toate energiile trupeşti ale omului care atinge pragul
îndumnezeirii ajung să se suspende, cu precădere în timpul
186
Dumitru NEAGU
vederii de Dumnezeu, cu atât mai mult acest lucru se petrecea
în cazul lui Hristos. Hristos a murit pentru om, dar a murit
numai atunci când a voit. De aceea, “strigând cu glas mare Şi-a
dat duhul“ [Matei 27: 50]. Omul epuizat nu poate să strige cu
putere. Hristos Şi-a dat sufletul prin voia Lui, strigând cu glas
mare, ceea ce înseamnă că nu S-a stins puţin câte puţin, după
cum se întâmplă cu muribunzii în agonie, ci a murit prin puterea
pe care a avut-o ca Dumnezeu.
Dogma hristologică
Dogma hristologică are o mare importanţă, că este strâns
legată de eclesiologie, de antropologie şi de soteriologie *adică
învăţătura despre mântuire]. Sfinţii Părinţi acordă învăţăturii
hristologice o atenţie deosebită, deoarece, dacă aceasta este
denaturată, în mod automat, este denaturată şi învăţătura
eclesiologică, antropologică şi soteriologică. Printr-o asemenea
denaturare, Biserica s-ar transforma într-o asociaţie omenească
sau într-o organizaţie religioasă, adică într-o adunare, iar omul
nu şi-ar mai afla scopul vieţii, de vreme ce ar devia de la drumul
şi de la mijloacele care duc spre mântuire.
Dezvoltând câteva dintre aspectele subtile ale dogmei
hristologice, trebuie să ne referim şi la discuţia iscată pe
marginea sintagmelor “fire compusă” şi “ipostas compus“,
deoarece, la fel ca în trecut, şi în prezent are loc o mare
dezbatere în legătură cu diferenţa dintre acestea.
Monofiziţii spuneau că, prin unirea celor două firi ale lui
Hristos, s-a format o singură fire, pe care ei au numit-o “fire
compusă“. Astfel judecând lucrurile, ei susţineau ideea că firea
omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască. Punctul de
vedere monofizit denaturează însă caracterul “neschimbat” al
unirii celor două firi. Prin urmare, dacă pentru Hristos am folosi
sintagma “fire compusă”, atunci Hristos nu ar mai fi de o fiinţă
nici cu Tatăl, după firea dumnezeiască, şi nici cu Maica Sa şi cu
187
noi, după firea omenească. Prin urmare, Hristos nu ar mai
putea fi numit nici Dumnezeu, şi nici om.
Sfântul Ioan Damaschin, care este integrat organic în
Tradiţia ortodoxă, respinge sintagma “fire compusă” şi
introduce formularea ipostas “compus“. Desigur, şi această
formulare trebuie să fie interpretată în spirit ortodox, pentru că
şi ea este susceptibilă de a fi denaturată. Să vedem puţin cum
putem vorbi despre “ipostas compus” în duhul dreptei credinţe.
Înainte de întrupare, ipostasul (persoana) Fiului lui
Dumnezeu Cuvântul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit,
nevăzut neatins, de nedescris, având tot ceea ce avea şi Tatăl şi
diferind numai în modul de existenţă, de vreme ce Tatăl este
nenăscut, iar Fiul este născut. După întrupare, însă, ipostasul lui
Dumnezeu Cuvântul a devenit compus, în sensul alcătuiri din
dumnezeiesc şi omenesc. Aşadar, după ce Hristos a luat trup,
ipostasul Său unic, alcătuit din două firi, este nezidit, după firea
dumnezeiască, şi văzut, după cea omenească.
Aşadar, cele două firi ale lui Hristos s-au unit într-un
singur ipostas compus. Vorbind despre ipostas compus, ne
referim neapărat la alcătuirea “din două firi desăvârşite, cea
dumnezeiască şi cea omenească“.
Cu alte cuvinte, în Tradiţia ortodoxă, atunci când vorbim
despre “ipostas compus”, nu înţelegem numai ca ipostasul a
fost alcătuit din “două firi desăvârşite”, ci şi că ipostasul
lucrează şi este cunoscut în amândouă firile. În acest fel, se
evită atât nestorianismul, cât şi monofizismul.
Aşadar, cele două firi ale lui Hristos s-au unit într-un singur
ipostas compus. Vorbind despre ipostas compus, ne referim
neapărat la alcătuirea “din două firi desăvârşite, cea
dumnezeiască şi cea omenească“.
188
Dumitru NEAGU
Dincolo de ceea ce am spus până acum, este necesar să
mai analizăm patru aspecte ce înfăţişează o abordare personală
a acestei mari sărbători, care este maica tuturor praznicelor
împărăteşti.
1. Peştera în care S-a născut Hristos este întruchiparea
Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare este sugestiv în această
privinţă. El spune că sălaşul unde a născut Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru că
ieslea este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este
Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se
amesteca vinul cu apa sunt sânii, întruparea, mantia, Heruvimii,
ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care învăluie totul
prin puterea Sa, este acoperământul discului.
2. Firea dumnezeiască este pentru totdeauna unită cu
firea omenească, fără schimbare, fără amestecare, fără
despărţire, şi fără împărţire în ipostasul Cuvântului. Aceasta
înseamnă că cele două firi nu s-au despărţit şi nu se despart
niciodată. În prezent, ne putem împărtăşi din Trupul
îndumnezeit al Cuvântului, tocmai pentru că firea omenească
rămâne nedespărţită de cea dumnezeiască, adică Dumnezeu-
Om există pentru totdeauna. Împărtăşindu-ne din Trupul şi din
Sângele îndumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup şi de un
sânge cu El.
3. În al treilea rând, pentru că ne închinăm marii taine a
întrupării, dar mai ales pentru că ne împărtăşim din Trupul şi
din Sângele lui Hristos, trebuie să îl ocolim pe Irod, aşa cum au
făcut şi Magii. Sfântul Evanghelist Matei spune că Magii “luând
înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au
dus în ţara lor” (Matei 2, 12).
Cuvântul Irod înseamnă în limba ebraică piele şi, de
aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este nevoie să
ocolim plăcerile şi pornirea cărnii. De asemenea, trebuie să îl
189
ocolim şi pe diavolul semănător de gânduri, care ne împiedică
să păşim pe drumul mântuirii, pentru a ne întoarce în ţara
noastră, adică în Rai, pe un alt drum, şi anume pe acela al
virtuţilor.
Aceasta înseamnă că trebuie să ducem o viaţă ascetică,
în împărtăşire din
sfintele Taine. Cei
care trăiesc ascetic
se învrednicesc ca,
prin sfintele Taine,
să se unească cu
Hristos.
4. Atunci
când omul trăieşte
ascetic şi în
împărtăşire din
sfintele Taine,
adică în duhul
Tradiţiei ortodoxe,
el ajunge să simtă
în inimă şi în toată Potirul- Împărtăşirea cu Sfintele Taine, Trupul şi
existenţa sa faptele Sângele lui Hristos. Unirea cu Hristos
sfintei întrupări.
Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul
lor. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că, atunci când omul îşi
curaţă inima şi este iluminat, Îl primeşte în interiorul său pe
Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte în
om ca un prunc, după care Se naşte prin virtuţi. În acest fel,
omul trâieşte în existenţa sa toate evenimentele întrupării.
Desigur, numai în Hristos, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic
cu cea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte
în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui
190
Dumitru NEAGU
Hristos. Drept urmare, omul înţelege mişcările harului din el,
dar şi sensul chenozei şi al îndumnezeirii firii omeneşti.
Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a
avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti. Însă este necesar ca
ipostasul fiecăruia dintre noi să fie îndumnezeit, căci dacă nu
ne aflăm pe drumul îndumnezeirii, este ca şi cum, pentru noi,
Hristos nu S-ar fi întrupat.
16
SĂRBĂTORIREA PAŞTELUI ESTE DEFORMATĂ DE TRADIŢII
ŞI OBICEIURI PĂGÂNE
Semnificaţia Paştelui
Paştile reprezintă cea mai importantă sărbătoare creştină,
care comemorează evenimentul fundamental al creştinismului,
Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu, în a treia
zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a
Paştilor marchează începutul anului ecleziastic creştin.
1. Tradiţii păgâne în sărbătorirea Paştelui
Deşi mulţi sărbătoresc astăzi Paştile, pentru ei nu are
nimic de-a face cu Dumnezeu, ci este un prilej de a mânca şi de
a bea bine. Pentru alţii nu este decât o perioadă de „bravură”
religioasă. Devenim mai „buni”, mai „cinstiţi” şi „mai puţin
păcătoşi”, însă după ce trec sărbătorile, ne întoarcem la vechile
păcate.
Multe din obiceiurile practicate în această perioadă îşi au
originea în religiile păgâne. Cele mai bune exemple în acest
sens sunt: iepuraşul de Paşti, ouă colorate purtate de iepuraşi,
marketingul de Paşti, focul de Paşti, stropitul fetelor cu apă sau
parfum şi petrecerea „Bem, mâncăm şi ne veselim de Paşti”.
a. Iepuraşul de Paşti
Pentru copii, micul animal care aduce cadouri şi ciocolată
în Noaptea Învierii a devenit simbolul sărbătorii. Puţini ştiu însă,
că iepuraşul îşi are originea în păgânism şi reprezintă unul din
simbolurile fertilităţii şi ale renaşterii – simbolul Zeiţei Eostre,
divinitate a primăverii şi a fertilităţii, sărbătorită în trecut în
aprilie de către popoarele germanice. Cuvântul „Easter”, în
engleză sau „Oster”, în germană – ambele traduceri ale
cuvântului „Paşte” – provin de la numele aceleiaşi zeiţe.
192
Dumitru NEAGU
b. Ouă colorate purtate de iepuraşi
Renumitele ouă colorate purtate de iepuraşi, au fost
asociate mult timp cu fertilitatea şi festivalurile de primăvară;
romanii şi grecii antici foloseau ouăle pentru a sărbători
învierea unor zei. Asocierea iconoclastică a iepurelui şi a ouălor
a avut loc în Germania. În dimineaţa Paştelui, copiii aşteptau cu
nerăbdare sosirea lui Oschter Haws, un iepuraş care îi încânta
lăsând ouă frumos colorate în cuiburi.
În 1800 tradiţia germană a lui Oschter Haws s-a extins şi
în America odată cu imigranţii germani, iar în decursul acestor
200 de ani, iepuraşul de Paşte a devenit simbolul comercial cel
mai recunoscut al acestei sărbători.
c. Marketingul de Paşti
Cei mai mari producători de ciocolată, jucării sau alte
produse care pot fi asociate cu Paştile au văzut în sărbătoare o
oportunitate de a-şi promova produsele sau serviciile, o şansă
de câştig rapid. Sloganuri de genul „Ciocnim preţurile de Paşti”
sau „Vânătoarea de ouă de ciocolată”, au la bază un marketing
bine pus la punct.
Câteva exemple concrete sunt vânzările crescute
semnificativ în perioada Paştelui; Supermarketurile estimează
vânzări cu până la 40% mai mari în această perioadă. Nu ne
limităm doar la alimentaţie, ci trebuie să ne reînnoim şi
garderoba, de aceea magazinele de textile oferă şi ele reduceri
substanţiale.
Am reuşit să transformăm cea mai mare sărbătoare
creştină într-o afacere, într-o serie de tradiţii păgâne şi o
perioadă de desfătare pentru trup.
d. Stropitul fetelor cu apă sau parfum
O tradiţie autohtonă, în a doua zi de Paşte, este stropitul
fetelor. Tinerii obişnuiau să meargă la biserică, iar după slujbă
mergeau pe la casele unde erau fete, pentru a le „uda”, după
193
care erau serviţi cu ouă roşii, cozonac şi un pahar cu vin. Acest
obicei se păstrează şi astăzi, în zona de vest, dar sub diferite
forme: apa este înlocuită cu parfum, băieţii le stropesc pe fetele
de măritat şi pe tinerele soţii, iar faimoasa replică a devenit
„am venit cu stropitul” sau „Am auzit că aveţi o floare frumoasă
şi am venit s-o udăm ca să nu se ofilească”.
Se spune că fetele care au fost stropite cu parfum în a
doua zi de Paşte, au noroc tot anul.
e. Focul de Paşti
Este un obicei popular în Europa. „Focul de Paşte este
aprins pe vârful munţilor dintr-un foc nou, obţinut prin frecarea
a două bucăţi de lemn; acesta este un obicei de origine păgână
la modă în toată Europa, semnificând victoria primăverii asupra
iernii”.
Şi la noi în ţară, de sărbătoarea Învierii, pe dealuri şi pe
coline, izbucnesc flăcări puternice : Sunt „focurile de veghiere”,
care în unele sate sunt aprinse şi ard tot cursul nopţii, luminând
nu numai dealurile ci şi văile.
În jurul lor stau roată oamenii istorisind întâmplări din
viaţa lui Iisus după Sfânta Scriptură a Noului Testament. Flăcăii
şi băieţii sar pe deasupra focului, pentru ca vrăjitoarele şi
fermecătoarele să n-aibă nici o putere asupra lor. Oamenii de la
ţară spun : „Aşa au apucat părinţii din părinţii noştri, moşii din
strămoşi până în al şaptelea neam şi aşa vom ţinea şi noi, câtă
vreme vom trăi”.
f. „Bem, mâncăm şi ne veselim de Paşti”
„Bem, mâncăm şi ne veselim de Paşti” este o replică
frecventă printre creştinii de astăzi. Drobul de miel şi cozonacii
sunt doar câteva din mâncărurile specifice acestei perioade.
În ultima perioadă, am importat de la capitalişti,
petrecerile party- uri, care pe lângă mâncăruri specifice, băuturi
194
Dumitru NEAGU
(alcool), muzică zgomotoasă, te ademensc cu anunţuri de tipul:
„Club Oxygen te aşteaptă vineri, 13 aprilie, să vânezi iepuraşi,
nu din cei mici, pufoşi şi ţopăitori, ci din cei sexy şi provocatori.
Pistoalele cu apă sunt din partea casei” sau „Şi clubul The Floor
îţi promite iepuraşi atrăgători la petrecerea din 13 aprilie, unde
te vei mişca pe ritmurile mixate de DJ Adrian”.
Dar Hristos a Înviat şi lucrul acesta ne schimbă radical
destinul. Sunt multe elemente care de-a lungul timpului s-au
strecurat în modul în care sărbătorim Paştile. Însă, realitatea
Învierii ar trebui să ne determine să ne scuturăm de tot bagajul
tradiţiilor, îmbuibărilor şi să ne aducă mai aproape de Hristos.
Excesele de mâncare şi băutură aduc sute de români la secţia
de Urgenţă a spitalelor.
g. Paştele Blajinilor un ritual păgân care trebuie respins
De vreme ce Biserica nu are pentru această zi o anumită
rânduială, trebuie să respingem acest obicei.
În credinţa populară, în lunea după duminica Tomei, se
sărbătoreşte Paştele Blajinilor. În folclor, Blajinii mai sunt
cunoscuţi şi sub numele de Rohmani. Potrivit credinţei
populare, Blajinii fac parte din cei dintâi oameni de pe pământ.
Trăiesc fără femeile lor, convieţuiesc cu ele numai 30 de zile pe
an în vederea procreaţiei. Blajinii, incapabili de a face rău, s-ar
afla dincolo de lumea văzută, pe unde se varsă Apa Sâmbetei, în
delta ei, pe Ostroavele Albe. Preocupările Blajinilor sunt postul
şi rugăciunile pentru cei vii. Deşi sunt virtuoşi, nu ştiu cum să
calculeze data Sfintelor Paşti. Oamenii le vestesc acestora că a
venit Paştele prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de ouă
roşii.
În aceasta zi, în Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă
roşii în amintirea Blajinilor, iar în Bucovina se mânca la iarbă
verde, unde multe firimituri erau lăsate să cadă intenţionat pe
pământ, întru pomenirea celor morţi. În cele mai multe locuri
195
din ţara noastră, oamenii merg în această zi la cimitire, dând de
pomană ouă roşii, pască şi cozonac şi punând flori pe
morminte.
De Paştele Blajinilor nu se pomenesc doar morţii
cunoscuţi pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al
strămoşilor comuni: Uitaţii, Neştiuţii, Albii.
Fiecare femeie aduce cu ea un ştergar strâns la un capăt
şi legat cu o lumânare. Aceste ştergare se dăruiesc preotului
care citeşte pomelnicele.
Alte credinţe despre Blajini
Există şi credinţa că ei provin din copii nebotezaţi, morţi
imediat după naştere. Alteori sunt priviţi ca fiind cei care susţin
stâlpii pământului. Fără Blajini, lumea s-ar scufunda în haos.
În unele versiuni, Blajinii sunt identificaţi cu urmaşii celor
care n-au mai reuşit să traverseze marea, atunci când Moise a
eliberat poporul evreu din robia egipteană, despărţind apele.
Aceştia au rămas pe o insulă foarte aproape de Rai, pe unde
trece Apa Sâmbetei.
În Bucovina se spune că "Blajinii sunt jumătatea de sus
om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu; femeile
şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună văile de cântecele
lor melodioase".
Există credinţa că Dumnezeu a creat mai întâi uriaşii.
Pentru că se războiau între ei, Dumnezeu i-a lăsat să piară şi i-a
creat pe Blajini. Aceştia fiind prea mici, au fost mutaţi pe lumea
cealaltă şi apoi l-a făcut pe om.
Blajinii sunt cunoscuţi şi sub numele de Rohmani. Potrivit
cercetătorilor, numele de Rohmani vine din limba tracă, de la
supranumele Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos) dat
Cavalerului Trac, o zeitate prezentă în antichitatea dobrogeană,
oltenească şi transilvană.
196
Dumitru NEAGU
Paştele Blajinilor este o tradiţie păgână
În unele zone ale ţării, preoţii sunt chemaţi să săvârşească
în lunea după duminica Tomei o slujbă pentru sufletele celor
răposaţi. Există credinţa că prin această slujbă sufletele celor
trecuţi în lumea veşniciei vor fi părtaşe fericirii fără sfârşit.
Având în vedere că în nicio carte de cult, tipărită cu
binecuvântarea Sfântului Sinod, nu se află tipicul specific acestei
slujbe, ea este de multe ori improvizată.
De vreme ce Biserica nu are pentru aceasta zi o anumită
rânduială, trebuie să respingem acest obicei.
17
CUM TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ UN CREŞTIN
ORTODOCS DE SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI
Creştinii ortodocşi adevăraţi, de cea mai mare sărbătoare

a lor, Paştile, care reprezintă Învierea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, în amintirea acestui eveniment, urmează paşii
duhovniceşti pe care îi promovează Biserica ortodoxă, în fiecare
an. De ce? Pentru o pregătire spirituală înaintea sărbătorii
Învierii Mântuitorului. Pentru o înnoire duhovnicească, prin
pocăinţă, prin curăţirea inimii şi a minţii. Cum? Prin
reîntoarcerea către poruncile Domnului şi către aproapele
nostru.
Am să arăt în continuare care sunt aceşti paşi
duhovniceşti, promovaţi de Biserica noastră Ortodoxă.
1. Postul Mare sau Postul Sfintelor Paşti
Postul mare sau Postul Paştilor este perioada de pregătire
pentru Sfintele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie
duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un
timp liturgic, din cadrul Triodului, de mare nevoinţă sufletească
şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul
ascetic şi postul total. Este numit "mare" pentru că este cel mai
lung şi cel mai important dintre toate posturile.
Sensul postirii
Postul Mare este perioadă de pregătire spirituală înaintea
sărbătorii Învierii Mântuitorului. Este simbolul viu al întregii
vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după
moartea în Hristos.
Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe
alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare,
îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în
198
Dumitru NEAGU
nevoi. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a
pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către
poruncile Domnului şi către aproapele nostru.
Alimentele care nu sunt permise
Alimentele care nu sunt permise, tradiţional, sunt: carnea
şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei (în unele tradiţii, doar
uleiul de măsline nu este permis; în altele toate uleiurile
vegetale sunt oprite). Deoarece din punct de vedere canonic
postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt
admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Bunei Vestiri cade în
timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise
în acea zi.
Atenţie sporită rugăciunilor
Pe lângă slujbele religioase care vor fi descrise mai jos, se
consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către
credincioşii ortodocşi rugăciunilor de acasă adică mai multe şi
mai dese decât de obicei. Părinţii considerau postul fără
rugăciune ca fiind „postul demonilor”, deoarece demonii nu
mănâncă datorită naturii lor necorporale, dar nici nu se roagă.
Postul Mare, în zilele de peste săptămână
În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până
vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea
ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie,
slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de
simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot
mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei
Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei Darurilor mai
înainte sfinţite, care a devenit unul din momentele de vârf ale
Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa.
La această slujbă de seară, o parte din Trupul şi Sângele
Mântuitorului de la slujba din ultima duminică sunt împărţite
credincioşilor. Atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, această
199
slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera
colectivă şi anonimă a întregii Biserici.
"Postul total" sau ajunarea
Dacă "postul ascetic" reprezintă abţinerea de la anumite
mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului
alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor
trupului, "postul total" sau ajunarea este renunţarea totală la
mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două)
fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens
ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu
Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
Atmosfera şi starea sufletească în Postul Mare
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine
Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă
bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi
minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
• muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai
tânguitoare
• cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea
noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu)
şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi
acestea cu harul lui Dumnezeu)
• slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi
ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul,
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia
Darurilor mai înainte sfinţite
• veşmintele preoţilor şi odoarele în care este
înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau
violet/purpuriu închis, de obicei)
• postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi
reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de
200
Dumitru NEAGU
a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele
spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea
fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot
aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână
în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi
duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin
le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa
noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm
atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări
etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe
care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau
"strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/
luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea
spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată
slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău,
păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul
nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv
şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea
noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi,
şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul
timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea
noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-
călătorim pe calea spre înviere.
Structura Postului Mare
Postul Paştelui ţine patruzeci de zile. Începe în mod oficial
luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, după Duminica
Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de
brânză) şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de
dinaintea Duminicii Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu
toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare,
201
numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau
Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti.
Parcursul acestuia este după cum urmează: începe luni
după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica
lăsatului sec de brânză);
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama;
3. Duminica Sfintei Cruci;
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.
După Duminica lăsatului sec de carne, carnea este oprită
de la consum. După Duminica lăsatului sec de brânză sunt oprite
lactatele şi începe postirea strictă a Postului Mare. În această
perioadă, citirile zilnice sunt din Vechiul Testament, cu
precădere din Geneză, Cartea Pildelor lui Solomon şi Isaia.
Postul Mare este urmat de Săptămâna Patimilor, care începe cu
Duminica Floriilor şi care precede Paştile.
2. Lăsatul secului sau începutul postului
Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, expresia "lăsatul
secului" s-ar fi format printr-o aglutinare (prin lipire unul de altul
formând un singur cuvânt), de la "lăsatul seculului", adică
renunţarea la lume, în sens religios.
În limba italiană, termenul folosit e «carnavale», adică
"adio carne", din acel moment începând Postul Paştelui.
Lăsatul secului de carne
În riturile apusene, precum şi în unele dintre riturile
răsăritene, lăsatul secului de brânză şi lăsatul secului de carne
au loc deodată, marţea înainte de miercurea cenuşii, care e ziua
de intrare în post.
În ritul bizantin lăsatul secului de carne are loc cu o
săptămână înaintea lăsatul secului de brânză.
202
Dumitru NEAGU
Potrivit tipicelor bisericeşti, se renunţă la carne în
duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, duminică precedată de o
săptămână, săptămâna cărnii, în care se mănâncă produse de
carne în fiecare zi. În această săptămână nu se face liturghie
miercurea și vinerea.
Lăsatul secului de brânză
Lăsatul secului de brânză se sărbătorește în Duminica
izgonirii lui Adam din Rai, dar e precedat de o săptămână,
săptămâna tirofagiei, în care se mănâncă lactate, ouă și peşte în
toate zilele, şi în care, potrivit majorităţii tipicelor, nu are loc
euharistia. După duminica izgonirii lui Adam din Rai, potrivit
tipicului bisericesc, nu se mai mănâncă produse lactate până la
Paşti, ci se începe postul.
Fugi la naşu’ cu plocon! E Lăsata Secului
Tradiţia ca tradiţie, dar distracţia e de bază. În duminica de
Lăsata Secului, românii creştin-ortodocşi obişnuiesc să-şi viziteze
naşii de cununie. Cea mai mare preocupare o reprezintă
pregătirea ploconului.
Nu scrie în cărţile sfinte că trebuie să le duci cadouri
naşilor în ziua de Lăsata Secului, însă obiceiul a rămas
împământenit de veacuri, în tradiţia populară.
În duminica dinaintea Postului, adică Lăsatul secului de
brânză, când de fapt nu se mai mănâncă carne, are loc această
petrecere, serbată mai mult de finii şi de naşii care sunt şi
prieteni apropiaţi.
Mersul la naşi în credinţa ortodoxă
Deşi în credinţa noastră ortodoxă, în cărţile sfinte, nu este
precizat acest obicei, el a fost creat de oameni şi păstrat prin
tradiţia populară.
După ce m-am căsătorit a doua oară, în anul 2003, Lidia
soţia mea, îmi zice: se apropie lăsatul secului de Paşti (lăsatul
secului de brânză), trebuie să mergem la naşii noştri, familia
203
Crăciunică, să luăm şi un cadou etc. Eu nu obişnuiam, în timpul
prime căsătorii, de 25 de ani, nu am mers la naşi. Îi răspund
soţiei mele Lidia: Da? bine... Nu eram hotărât, până la urmă am
făcut aşa cum este tradiţia. Am lăsat-o pe Lidia, să se ocupe de
cadou, tort, şampanie şi portocale. La naşi a mai venit o pereche
de fini. S-a pus de o mare petrecere, s-a mâncat specialităţi din
carne, s-a băut şi s-a dansat pe muzică tare până târziu, până la
orele 22,0. A doua zi, de luni, intram în postul Paştelui.
Eu progresasem mult în credinţă şi am constatat că
această petrecere nu este tocmai ortodoxă. De ce? În primul
rând că avea loc în duminica lăsatului de sec de brânză, când ar
fi trebuit să mâncăm numai lactate. Cu o zi înainte de începerea
postului Paştelui, mâncam produse din carne, beam, dansam
etc., deci păcătuiam.
Prima măsură pe care am luat-o a fost ca eu, la asemenea
petrecere să mănânc produse lactate şi peşte, fără carne. Bun,
dar toate celelalte rămâneau, băutura, muzica şi dansul.
M-am hotărât să-i mărturisesc toate acestea părintelui
meu duhovnic. Sigur că l-am pus în dificultate pe părinte, parcă
nu putea să-mi spună: păi, nu te duce.
Până la următoarea spovedanie, am pregătit-o pe Lidia să-
i spună naşii, că noi nu mai venim de lăsata secului de brânză ci
de lăsata secului de carne, când putem să mâncăm de toate. Aşa
cum am spus, lăsata secului de carne este cu o săptămână mai
înainte de începutul postului Paştelui. Ştiind cum sunt eu de
credincios, naşii au acceptat şi până la urmă i-au convins şi pe
ceilalti fini, că aşa este mai bine.
La spovedanie am mărturisit părintelui şi am luat
binecuvântarea, pentru ca mersul la naşi şi evident petrecerea,
să aiba loc de lăstul secului de carne, cu o săptămână înainte de
intrarea în postul Paştelui.
204
Dumitru NEAGU
Am povestit această întâmplare, pentru a se vedea, că
nerenunţând la o tradiţie populară, am făcut în aşa fel ca să
putem respecta credinţa orodoxă, deci, să nu facem păcate.
3. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul
Luni, Marţi, Miercuri şi Joi seara din prima săptămână a
Postului Mare, în toate bisericile se cântă una dintre cele mai
frumoase creaţii imnografice ale ortodoxiei: Canonul cel Mare al
Sfântului Andrei Criteanul.
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul reprezintă
una dintre treptele pocăinţei ce conduc spre Ziua Învierii lui
Hristos. În primele patru zile ale Postului, am avut prilejul de a
lua parte la citirea câte unei părţi din acest Canon, în cadrul
slujbei Pavecerniţei mari. În a cincea săptămână a Postului,
miercuri seara, la Denie, se citeşte în întregime Canonul cel
Mare, împreună cu viaţa Sfintei Maria Egipteanca.
Canonul cel Mare este una dintre cele mai importante,
dacă nu chiar cea mai importantă operă a imnografiei despre
pocăinţă. Deşi abundă în episoade biblice, totuşi nu este o
simplă concentrare a unor teme biblice. Dimpotrivă, în acest
Canon toate faptele scripturistice la care s-a făcut părtaş omul -
crearea, căderea, alungarea din Rai, întoarcerea, aşteptarea,
răscumpărarea - sunt personalizate. Ele se transformă în faptele
fiecăruia dintre noi: crearea mea, căderea mea, răscumpărarea
mea. Istoria personajelor devine istoria mea, iar eu devin
conştient de profunzimea ei: “De unde voi începe să plâng
faptele vieţii mele celei ticăloase?”. Canonul ne introduce pe
fiecare dintre noi în istoria Sfintei Scripturi şi ne determină să
conştientizăm, prin intermediul modelelor de pocăinţă,
amplitudinea păcatelor noastre şi înstrăinarea faţă de
Dumnezeu.
Sfântului Andrei Criteanul
205
Despre autorul Canonului cel Mare, Sfântul Andrei
Criteanul, nu se ştiu foarte multe, existând încă multe
controverse asupra vieţii, dar mai ales asupra operei sale. Se
crede că s-a născut în Siria, în oraşul Damasc, în jurul anului 660.
Tradiţia spune că
Andrei nu a putut vorbi
până la vârsta de 7 ani,
când a primit Sfânta
Împărtăşanie într-o
biserică din Ierusalim.
Din acest motiv,
părinţii l-au închinat lui
Dumnezeu, astfel că
după moartea lor a
intrat într-o mănăstire
ierusalimiteană, cel
mai probabil la “Sf.
Sava”. În jurul anului
685, Andrei, deşi
monah, este trimis la Sfântul Andrei Criteanul n. (635/645- 660) – d.
Constantinopol, 14 iulie 740. Este autorul Canonului cel Mare,
împreună cu mai mulţi care reprezintă una dintre treptele pocăinţei
ce conduc spre Ziua Învierii lui Hristos.
clerici. Scopul
delegaţiei era de a subscrie hotărârilor Sinodului al VI-lea
Ecumenic (Constantinopol, 680-681) în numele Bisericii
Ierusalimului şi de a-l felicita pe Constantin al IV-lea Pogonatul
pentru biruinţa împotriva monoteliţilor (cei care susţineau că
Hristos a avut o singură voinţă).
Distingându-se prin numeroasele sale calităţi, în preajma
anului 712 a fost ales Arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta.
Deşi s-a opus iniţial ereziei monotelite, sub presiunea
împăratului Filip Vardanis a acceptat pentru scurtă vreme
206
Dumitru NEAGU
doctrina eretică, participând chiar şi la pseudo-sinodul
(conciliabulum) din 712, ce a condamnat învăţătura Sinodului al
VI-lea Ecumenic. În anul următor însă, s-a dezis de această
cădere, reluându-şi scaunul de arhiepiscop şi activitatea de
imnograf şi predicator. În Creta, binefacerile sale s-au înmulţit şi
s-au extins, concretizându-se prin ridicarea mai multor
aşezăminte filantropice, între care şi un spital pentru săraci.
“Inventatorul” canonului liturgic
Sfântul Andrei este cel care a introdus în cultul liturgic
canonul, o nouă formă de cântare religioasă. Canonul de
pocăinţă, este cunoscut şi sub numele de Canonul cel Mare, nu
numai datorită lungimii sale (266 de strofe faţă de cele 30 ale
unui canon obişnuit), ci şi profunzimii conţinutului său. Se crede
că tot Sfântul Andrei a ales ca el să se cânte pe glasul al 6-lea, o
muzică tristă şi lină.
Prin Canonul de pocăinţă, Sfântul Andrei a înaintat un
puternic protest împotriva păcatului. Ca principiu de viaţă, el
promovează permanenta pocăinţă pentru păcatele pe care le
săvârşim clipă de clipă, precum şi dorinţa continuă de a urma lui
Hristos şi celor care s-au apropiat de el prin curăţirea de păcate.
Invocaţia „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“,
însoţită de o metanie mică şi semnul Sfintei Cruci, este cea care
uneşte comunitatea în actul de pocăinţă.
4. Slujba Sfântului Maslu
Au fost multe întâmplări din viaţa mea, care m-au făcut să
simt folosul Sfântului Maslu. Atunci când am o problemă de
sănătate, iar mama, sora mea şi soţia mea, îmi spun: să mergi la
medic, eu le răspund: eu merg la sfântul Maslu, la Hristos ,să mă
vindec.
Postul de miercuri şi în special cel de vineri, rugăciunile şi
încrederea mea că mă vindec, face ca să mă vindec cu adevărat.
207
Am căpătat o încredere deosebită şi astăzi, cu unele excepţii,
sunt nelipsit de la sfântul Maslu.
Când scriu aceste rânduri, am promis că voi consemna în
această carte, participarea pentru prima data la sfântul Maslu a
nepoţelei mele Maria Clara, la vârsta de 7ani şi 5 luni. S-a
întâmplat Vineri 14.11.2014, când împreună cu soţia mea Lidia
şi nepoţica noastra Maria-Clara, am fost la Sfântul Maslu la
Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Pantelimon, la ora 17,0. Nu
ştiam cum va reacţiona Clara, voiam să-i placă şi mai ales să nu
se plictisească. Clara a fost foarte atentă, a îngenuncheat la cele
şapte Evanghelii citite. La citirea ultimei Evanghelii, Clara era
lângă mine, în genunchi, şi îmi zice: Buni, mie mi-a pus părintele
patrafirul de trei ori şi acum aş mai vrea o dată. Nici n-a apucat
să termine de zis această dorinţă şi văd cum unul din părinţi se
întreaptă către noi şi îi pune patrafirul peste Clara. Era foarte
bucuroasă. Eu am accentuat şi i-am zis: Ai văzut cum Domnul ţi-
a auzit dorinţa şi ţi-a şi îndeplinit-o. Clara a rămas fără glas dar
cu zâmbetul pe buze. Cred că ea va medita mult la această
întâmplare frumoasă. În mod sigur va ţine minte toată viaţa
participarea ei la Sfântul Maslu.
În biserică unii părinţi erau cu copii, dar i-au lăsat liberi, se
jucau şi făceau gălăgie. Le-am spus cu glas tare părinţilor. Dacă
veniţi cu copii la Biserică, ţineţii de mână şi explicaţile totul în
şoaptă. Ei fac ce văd la părinţi şi la bunici. Cineva mi-a zis: sunt şi
ei copii. I-am zis: nu-i adevărat, ei trebuie să fie struniţi, ca să
crească frumos.
În Postul Mare- al Paştelui, un creştin ortodocs adevărat,
aşa după cum am mai spus, participă la slujbele specifice
Sfântului Maslu.
Ca să dau o definiţie, Taina sfântului Maslu este cea de a
şaptea Taină a Bisericii în care, prin rugăciunile preoţilor şi
208
Dumitru NEAGU
ungerea cu untdelemn sfinţit a părţilor însemnate ale trupului,
credincioşii dobândesc vindecarea de bolile trupeşti şi sufleteşti.
Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea
rostită de şapte ori pentru vindecarea bolnavului de neputinţă
trupească şi sufletească; din untdelemnul sfinţit de preoţii
slujitori ai Tainei şi ungerea cu el de şapte ori a trupului
bolnavului.
Urmările Sfântului Maslu sânt vindecarea de bolile
trupeşti şi sufleteşti şi iertarea păcatelor pe care bolnavul ar fi
uitat să le mărturisească la Sfânta Spovedanie.
Săvârşitorii Sfântului Maslu sunt preoţii, pentru că
Sfântul Iacob zice: „să cheme preoţii Bisericii” iar nu preotul.
Rânduiala slujbei este întocmită pentru şapte preoţi; însă o pot
face şi cinci, trei sau cel puţin doi preoţi.
Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată şi
nici numai de cel aflat în pragul morţii, ci ori de câte ori
credinciosul se simte îngreuiat din pricina bolilor sau păcatelor.
Rugăciune
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeşte
smerita mea rugăciune pentru iertarea păcatelor mele şi, ca un
îndurat, cu dreapta Ta cea atotputernică, stiinge-mi focul ce m-a
cuprins, încetează-mi boala şi, cu milostivirea Ta, ridică-mă din
patul durerii, întru slava numelui Tău. Că Tu eşti doctorul
sufletelor şi al trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie
slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor.” Amin!
Sfântul Maslul este prin excelenţă taina vindecării
omului, a restaurării în integrum a lui, beneficiind de statutul
său de taină penitenţială şi de emblema ei simbolică. Maslul
evidenţiază faptul că boala trupească nu-şi are izvorul în trup, ci
e consecinţa unei „disfuncţii” spirituale, a unei îmbolnăviri
interioare şi de aceea acolo unde ştiinţele medicale nu pot
209
interveni decât superficial, taina reface armonia persoanei, îi
cicatrizează rănile prin puterea Duhului prezentă în untdelemnul
sfinţit cu care este însemnat cel bolnav.
Asumarea suferinţei şi bolilor de către fiecare dintre noi
demonstrează o matură experienţă duhovnicească fortificată în
focul încercărilor, ce ne pregăteşte în perspectiva întâlnirii
noastre cu Hristos cel Înviat.
5. Pelerinajul de Florii
Originea Pelerinajului de Florii
Pelerinajul de Florii îşi are originea încă din perioada
secolului al IV-lea, când creştinii celebrau Floriile într-un mod cu
totul special. Unele menţiuni fac referire la felul prăznuirii
Intrării Mântuitorului în Ierusalim. Pelerina apuseană Egeria
(alias Silvia sau Etheria), în jurnalul său de călătorie la Locurile
Sfinte, ne vorbeşte despre procesiunea ce se organiza în această
zi după săvârşirea Sfintei Liturghii. Toţi creştinii se strângeau pe
la orele 13:00 şi mergeau împreună cu slujitorii şi episcopul
cetăţii pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a
Înălţat la cer. De aici, pe la orele 17:00, coborau către Sfânta
Cetate, iar creştinii de toate vârstele şi copiii, mergând înaintea
episcopului cu ramuri de finic şi de măslin, strigau:
„Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.” Ajungând
în cetate, mergeau la Biserica Sfintei Învieri unde săvârşeau
slujba Vecerniei. Această frumoasă tradiţie s-a transmis şi la
poporul nostru, până astăzi.
La Bucureşti, pelerinajul de Florii a fost interzis de regimul
comunist, în 1948, şi a fost reluat în anul 2008 cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
Pelerinaj de Florii în Capitală
Mii de credincioşi şi peste 700 de preoţi au participat in
data de 12 aprilie 2014, la tradiţionalul Pelerinaj de Florii care s-
a desfăşurat în Capitală.
210
Dumitru NEAGU
Pelerinajul a început de la Mănăstirea Radu Vodă, după
Slujba Vecerniei oficiată în biserica mănăstirii bucureştene,
ctitorie a domnitorului Radu Vodă, prin sfințirea stâlpărilor şi
începutul pelerinajului
Apoi, Preasfinţia Sa şi preoţii slujitori au împărţit
pelerinilor ramurile de salcie şi s-a pornit în pelerinaj pe ruta
strada Radu Vodă, bulevardul Mărăşeşti, bulevardul Dimitrie
Cantemir, strada Bibescu Vodă, strada Şerban Vodă, Catedrala
Mitropolitană Sfântul Spiridon Nou – Paraclis Patriarhal, Biserica
Sfânta Ecaterina, Paraclisul Facultăţii de Teologie „Justinian
Patriarhul”, Colina Bucuriei, Catedrala Patriarhală, unde
Pelerinii au fost întâmpinaţi de către Preafericitul Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, alături de alţi
ierarhi.
Pe parcursul pelerinajului cântăreţii şi credincioşii au
intonat împreună: Troparul Floriilor „Învierea cea de obşte mai
înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai
sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii
semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii, cântăm:
Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru
numele Domnului”, Cu noi este Dumnezeu, Cuvine-se cu
adevărat şi podoaba Cămara Ta, Mântuitorule.
La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulţumit
tuturor celor care au contribuit la buna organizare a
pelerinajului de Florii. A mai spus: „Vă dorim tuturor sănătate şi
bucurie, pace şi ajutor de la Dumnezeu şi sărbătoarea de mâine
a Intrării Domnului în Ierusalim să ne aducă binecuvântări
sporite ca să ne întărim ca, trecând prin săptămâna Sfintelor
Pătimiri ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să
ajungem la slăvita Înviere spre slava lui Dumnezeu şi spre a
noastră mântuire”.
Importanţa Pelerinajului de Florii
211
Pelerinajul de Florii practicat astăzi vesteşte, ca şi cărţile
de slujbă, legătura duhovnicească dintre Sâmbăta învierii lui
Lazăr, urmată de Duminica Intrării Domnului în Ierusalimul
pământesc, şi Sâmbăta Mare a odihnei Domnului în mormânt,
urmată de Duminica Învierii Domnului.
Pelerinajul de Florii este, de fapt, o adeverire a biruinţei lui
Hristos asupra morţii lui Lazăr şi o prevestire a biruinţei lui
Hristos asupra păcatului, asupra morţii si asupra iadului, prin
Învierea Sa proprie din morţi. Pelerinajul de Florii vesteşte,
aşadar, ca şi cărţile de slujbă ortodoxe, legătura dintre Taina
Crucii şi a Învierii Domnului, dintre intrarea Domnului în
Ierusalimul pământesc, ca să pătimească „pentru noi, oamenii,
şi pentru a noastră mântuire“, şi intrarea Domnului în
Ierusalimul ceresc, ca să ne dăruiască nouă viaţă şi bucurie
veşnică.
Pelerinajul de Florii este un semn de credinţă şi speranţă;
el ne cheamă la un pelerinaj interior, al sufletului, la o înaintare
duhovnicească spre înviere.
Pelerinajul de Florii ne aminteşte de iubirea lui Hristos faţă
de prietenul Său Lazăr şi faţă de surorile acestuia, Marta şi
Maria. Sfânta Evanghelie după Ioan ne spune că, văzându-l mort
pe Lazăr, „Iisus a lăcrimat“ [loan 11: 35], iar iudeii se mirau,
zicând: „Iată cât de mult îl iubea“ [Ioan 11: 36]. Iubirea lui
Hristos pentru prietenul Său Lazăr cuprinde peste timp pe toţi cei
ce prin credinţă sunt prietenii Lui.
Pelerinajul de Florii are loc după încheierea Postului de
patruzeci de zile, post al pocăinţei şi al milosteniei.
După cum Iisus l-a chemat pe Lazăr la viaţă în Comuniune
zicând: „Lazăre, vino afară!“, ne cheamă şi pe noi să trăim în
comuniune frăţească în cetate.
Astăzi, la pelerinajul de Florii participă toţi cei ce doresc să
fie peste timp în comuniune cu toţi creştinii iubitori de Hristos şi
212
Dumitru NEAGU
de Biserică, dornici de a primi binecuvântarea lui Hristos pentru
ei, pentru familiile lor şi pentru oraşul său comuna în care
vieţuiesc. [n.r. – selectări din textul cuprins în volumul „Foame şi
sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului“, Editura
Basilica, Bucureşti, 2008+
6. Sărbătorirea zilei onomastice de Florii
Trebuie să nu uităm că Floriile, Intrarea Domnului în
Ierusalim, este în post, este dezlegare la peşte şi la vin. Peste
1.400.000 români îşi serbează onomastica de Florii.
Creştinii ortodocşi tradiţionalişti, aşa cum am mai amintit,
încep ziua de Florii cu băutură, mâncare de dulce, primesc
felicitări şi urări de la rude, prieteni şi de la invitaţii la masa
festivă de la prânz. Se veselesc, primesc cadouri, ascultă muzică
la volum mare şi dansează. Au uitat de semnificaţia religioasă a
zilei. Au uitat că noi ne bucurăm în credinţă de Intrarea
Domnului în Ierusalim. Şi că trebuie să ne pregătim de
Săptămâna Patimilor lui Hristos, care a fost răstignit pentru noi,
pentru păcatele noastre.
Creştinii ortodocşi adevăraţi, merg la Biserică, trăiesc
împreună cu ceilalţi credincioşi, duminica Floriile, zi care
aminteşte de intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, unde a
fost întâmpinat de mulţimi de oameni cu ramuri de finic.
Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile) este sărbătorită în
duminica dinaintea Învierii Domnului. Intrarea lui Iisus în
Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa pământească în
care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. De data aceasta, îşi
pregăteşte singur intrarea, conform profeţiilor din Vechiul
Testament, ca să fie recunoscut după Lege că este Mesia,
Mântuitorul lumii. Poporul îl întâmpină pe Iisus cu ramuri de
finic şi de măslin, strigând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce
vine întru numele Domnului”. Prin aceste cuvinte, oamenii
simţeau că însuşi Dumnezeu a venit în lume, pentru a aduce
213
mântuirea ei. Intrând ca Împărat în Ierusalim, Iisus anticipează
biruinţa Sa apropiată asupra morţii, ca şi biruinţa întregii
omeniri pe care o purta în Sine.
De Florii, oamenii merg la biserică pentru a sfinţi crenguţe
de salcie pe care le pun la geamuri, la uşi sau la porţi. Credinţa
spune ca acest ritual îi apăra de boli şi îi face sănătoşi. De
asemenea, apără casa de rele şi o protejează de evenimente
neplăcute.
Ramurile de salcie care se împart în biserică în ziua de
Florii simbolizează ramurile de finic cu care l-au întâmpinat
mulţimile în Ierusalim pe Iisus.
Cu ziua de Florii începe ultima săptămână a Postului
Paştilor, numita Săptămâna Patimilor, în care creştinii se
pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii
Mântuitorului Iisus Hristos.
7. Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare)
Ultima săptămână a Postului Paştelui, numită Săptămâna
Patimilor (Săptămâna Mare), începând cu ziua de Florii
(Duminica Intrării în Ierusalim a Domnului), este perioada în
care creştinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a
Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
În această săptămână, de duminică şi până vineri, se
săvârşeşte slujba Deniilor, rânduieli de o frumuseţe deosebită,
care evidenţiază momentele dramatice legate de Patimile şi
Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Două dintre acestea au o
semnificaţie aparte şi o structură specială.
Denia din Joia Patimilor, cunoscută şi sub numele de Denia
celor 12 Evanghelii, recapitulează şi actualizează în conştiinţa
credincioşilor istoria mântuirii, începând cu Cina cea de Taină şi
continuând cu prinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani,
aducerea Lui la arhiereii Ana şi Caiafa, condamnarea de către
214
Dumitru NEAGU
Sinedriu, judecarea de către Pilat, batjocorirea, răstignirea şi
moartea, încheind cu punerea în mormânt.
Denia de vineri seara cuprinde rânduiala Prohodului
Domnului, cântări de o frumuseţe şi profunzime deosebite, care
evocă deopotrivă durerea nespusă la vederea Fiului lui
Dumnezeu pe cruce, cât şi nădejdea în biruinţa Învierii ce se
întrezăreşte. Slujba se încheie cu procesiunea de înconjurare a
bisericii, care simbolizează înmormântarea Domnului.
Prin Denie se înţelege slujba Utreniei făcută seara aşa cum
se face în cadrul privegherilor, adică slujba Utreniei, slujba de
dimineaţă se mută la vremea serii, după ce se sfârşeşte
rânduiala Vecerniei. Deniile se fac în timpul postului mare,
miercuri şi vineri în săptămâna a cincea, miercuri fiind Canonul
Sfântului Andrei, adică o slujbă de dimineaţă, o Utrenie, în care
se cuprinde un canon mare. La fel vineri seara, în săptămâna a
cincea, este slujba Acatistului Bunei Vestiri a Maicii Domnului,
încadrat în slujba de dimineaţă, în slujba Utreniei, care se face
seara.
Tot Denii se numesc şi slujbele din Săptămâna Sfintelor
Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Săptămâna Mare.
Slujbele de luni, marţi, miercuri, joi, vineri din Săptămâna
Sfintelor Patimi sunt Utrenii, adică slujbe de dimineaţa, făcute
seara.
8. Mielul de Paşti la creştini
De Sfintele Paşti există obiceiul să se sacrifice miei.
Şi eu am pomenit asta, de Paşti să sacrificăm un miel. Mult
timp am avut oile noastre, la Corbeanca, şi aceasta nu era o
problemă. Mai târziu când am venit la casa mea, în Bucureşti,
cumpăram un miel din piaţă. Au fost perioade când procurarea
unui miel era o adevărată aventură. În ultima perioadă a
comunismului de la noi din ţară, turmele de oi nu avea voie să
se apropie de Bucureşti, iar cei de la ţară nu aveau voie să taie
215
animale, erau obligaţi să le predea la stat. Într-un an, în
săptămâna Mare căutam miel, şi l-am dibuit la nişte ciobani,
care se ascunsese de autorităţi, în pădurea Cernica, şi pentru că
nu aveau voie sa taie mieii, mi l-a dat viu acasă. Mielul l-am tăiat
la sora mea în cartierul Andronache, la curte. Apoi am plătit un
acatist la Mănăstirea Cernica. Urma să mă împărtăşesc în
sâmbăta Mare. Eram mulţumit că mă apropiam să împlinesc
rânduiala creştin ortodocsă, de sărbatoarea de Paşti.
Şi pentru că nu împlineam lucrarea mântuitoare, Domnul
mi-a dat o lecţie. Am mai povestit aceasta, în cadrul Cărţii a V-a
„Viaţa şi familia mea”, când îngerul Domnului mi-a spus în vis,
după ce mai înainte plătisem acatistul la Mănăstirea Cernica: “E
bine că plăteşti să se roage pentru tine , dar e bine să te rogi şi
tu”. De atunci nu am lipsit, decât cu mici excepţii de la sfânta şi
dumnezeiasca Liturghie din duminicile de peste an şi sărbătorile
cu roşu din calendarul bisericesc.
Pentru creştini, Sfintele Paşti este tot o trecere, însă una
de la moarte la viaţă. Prin Paşti, noi nu comemorăm eliberarea
evreilor din Egipt, ci prăznuim moartea şi Învierea lui Hristos.
Profetul Isaia, vorbind despre patima Domnului spune: "ca un
miel spre junghiere s-a adus...“ [Is. 53: 7].
Mielul jertfit şi mâncat de evrei când serbau Paştile, era o
prefigurare a Mielului lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii
[Iesirea 12: 46] şi se oferă ca hrană pentru viaţa veşnică. Sfântul
Apostol Pavel ne îndeamnă să serbăm Paştile într-o nouă
perspectivă: "Iată Hristos, Paştile nostru, S-a jertfit pentru noi;
să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii
şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului" [I Cor. 5:
7-8].
Aşadar, creştinii nu sunt datori să taie miei de Paşti, ci să
depună tot efortul pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui
Hristos în cadrul Sfintei Liturghii.
216
Dumitru NEAGU
9. Joia Mare- Denia celor 12 Evanghelii
Joia Mare este sărbătoarea creştină, care cade în joia de
dinainte de Paşti. În această zi se comemorează spălarea
picioarelor şi Cina cea de Taină a lui Iisus din Nazaret cu
Apostolii aşa cum este descris în Evanghelie. Este ziua a cincea a
Săptămânii Mari şi este precedată de Miercurea Mare şi urmată
de Vinerea Mare.
Este ziua în care se citesc cele 12 Evanghelii şi se scoate
Sfânta Cruce în naosul bisericii.
Denia celor 12 Evanghelii
În toate bisericile ortodoxe se oficiază în Joia Mare, Denia
din Sfânta şi Marea Vineri, numită şi "Denia celor 12 Evanghelii"
sau "Slujba Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri". Această sfântă
slujbă are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale
patimilor şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.
Textele scripturistice care se citesc la această slujbă ne
aduc înainte toate pătimirile suferite de Domnul Iisus Hristos
pentru mântuirea noastră. Denia de Joi seara este cunoscută şi
drept Denia celor 12 Evanghelii care vorbesc tocmai despre
prinderea, procesul Mântuitorului şi despre Răstignirea
Mântuitorului.
Îndelunga răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos este
preamărită după fiecare dintre cele 12 Evanghelii citite la Denia
din Joia Mare (Utrenia zilei de vineri). Pericopele evanghelice ale
acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferinţelor
Mântuitorului, culminând cu răstignirea şi moartea Sa pe Cruce.
El este Singurul Care Se răstigneşte pe Sine, fără de păcat fiind,
pentru ca noi să fim izbăviţi din robia păcatului.
Înroşitul ouălelor de Paşti
Înroşitul ouălelor de Paşti se face, de obicei, în joia Mare.
Un ou de Paşti este un ou vopsit, în special în roşu, este un ou
217
de găină fiert tare, care, conform tradiţiei, este mâncat sau
dăruit.
Coloratul de ouă de Paști este o răspândită tradiţie pre-
creştină cunoscută, începând din Armenia, Rusia, Grecia, zona
mediteraneană, până în Europa centrală.
În general, în istoria artei oul este simbolul Învierii - în
picturile vechi religioase, de cele mai multe ori în fondul picturii.
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică
de ce se înroşesc ouălele de Paşti şi de ce ele au devenit
simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că
Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat
coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele
care picura din rănile lui Iisus.
10. Vinerea Mare - Denia Prohodului Domnului
În Vinerea Mare se ţine post negru şi nu se spală rufe.
Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea
Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi pentru că
în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. Zi
aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a
lui Hristos, în chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se
pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază denia
Prohodului Domnului.
Se scoate Sfântul Epitaf- Sfântul Aer
În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l
închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli şi Maica
Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza
zilei de sâmbătă.
Sfântul Epitaf este un obiect de cult confecţionat din
pânză de in, mătase sau catifea, pe care se află imprimată sau
pictată icoana punerii în mormânt a Domnului Iisus Hristos.
Epitaf este un nume compus din două cuvinte greceşti, "epi
tafos”, care înseamnă "pe mormânt”. El reprezintă un fel de
218
Dumitru NEAGU
pecete aşezată pe Sfântul Mormânt al Domnului. Deci, trecerea
pe sub el închipuie chiar intrarea în Sfântul Mormânt cel dătător
de Viaţă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar
şi este aşezat pe sfânta Masă, unde rămâne până în miercurea
dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că cei ce trec pe sub
Sfântul Aer se vor simţi mai sănătoşi şi unii cu credinţă se vor
videca de boli.
Trecerea pe sub masă, în Vinerea Mare
În Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea "Sfintelor şi
Mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, adică:
scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile,
haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa,
crucea şi moartea.
Sfântul Epitaf- Sfântul Aer, care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de

Apostoli şi Maica Domnului
219
După slujba Ceasurilor Împărăteşti, în Vinerea Mare, în
toate bisericile se săvârşeşte "Vecernia scoaterii Sfântului
Epitaf”. În cadrul acestei slujbe speciale se scoate în mijlocul
bisericii Sfântul Epitaf. El este aşezat pe o masă mai înaltă, care
închipuie Mormântul Domnului. La rândul lui, Sfântul Epitaf
aduce aminte de fapta de milostenie a Drepţilor Iosif din
Arimateea şi Nicodim, care, coborând de pe Cruce trupul
Domnului Iisus, l-au pregătit pentru îngropare, mai înainte de a-
L aşeza în mormânt.
Credincioşii sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, care
sunt aşezate pe Sfântul Epitaf, după care trec pe sub masă. De
cealaltă parte a mesei se află Sfânta Cruce, aşezată sub
policandru cu o zi în urmă, în cadrul Deniei din Joia Mare.
Unii credincioşi trec pe sub masă o singură dată,
închipuind unicitatea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, iar alţii trec pe
sub masa de trei ori, în amintirea celor trei zile în care trupul lui
Hristos a şezut în mormânt. Fie o singură dată, fie de trei ori,
important este că atunci când fac acest gest al smereniei şi al
credinţei, credincioşii să ştie că, prin acest lucru, ei închipuie în
trupul şi viaţa lor moartea şi punerea în mormânt a lui Hristos.
Prezenţa mormântului Domnului şi a Crucii Sale în mijlocul
bisericii ne învaţă că, până să ajungă la Înviere, credincioşii
trebuie să participe în chip simbolic şi la Patimile, moartea şi
îngroparea Mântuitorului. Coborâm împreună cu Hristos în
moarte, pentru ca în noaptea Învierii să şi înviem împreună cu
El, după cum zice o cântare a slujbei: "Astăzi mă îngrop
împreună cu Tine, Hristoase..."
Aşa cum Hristos a trecut prin mormânt, pentru a Se pogorî
în Iad, cu scopul de a-i învia pe toţi Drepţii care aşteptau încă
împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, tot aşa, credincioşii
trebuie să moară şi să treacă prin mormânt, pentru a putea
220
Dumitru NEAGU
învia împreună cu Hristos şi a dobândi viaţa cea veşnică în
Împărăţia Sa.
Denia Prohodului Domnului
Denia Prohodului Domnului este slujba punerii în
mormânt a Domnului, sau prohodirea, care se cântă în biserici în
Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor. Slujba se mai numeşte şi
"Denia Prohodului", denia fiind o utrenie de seară din perioada
Triodului.
După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei
ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este
aşezat pe masa din mijlocul bisericii. La sfârşitul slujbei, este
obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau
considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu
lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor
mari. Ocoleau casa de trei ori şi intrând, se închinau, făceau câte
o cruce cu lumânarea aprinsă la icoană şi păstrau lumânarea
pentru vremuri de primejdie.
Înălţătoare zi de doliu, tăcere şi meditaţie, Vinerea Mare
este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului
Domnului. Aşa rămâne ea în conştiinţa românilor contemporani.
11. - Sâmbăta Mare- Lumina Învierii Domnului
Sâmbăta Mare este zi de post. Postul se încheie după
Sfânta Liturghie de Duminică dimineaţa, pe la orele 04,30, când
creştinii ortodocşi adevăraţi se împărtăşesc.
Sâmbăta Mare este ziua care urmează după Vinerea Mare.
Este ziua dinaintea Paştelui şi ultima zi a Săptămânii Patimilor în
care creştinii se pregătesc pentru Paşte. Ea comemorează ziua
în care trupul lui Iisus Hristos a fost pus în mormânt.
Deci, Sâmbăta Mare este ultima zi din Postul Paştilor şi
ziua în care, după ce patimile lui Hristos s-au consumat,
aşteptăm Învierea Lui. Înaintea marelui eveniment, la nivel
221
“micro”, în casele oamenilor, în paralel cu această aşteptare, se
mai întâmplă încă multe pregătiri gospodăreşti şi menajere.
a) Tradiţia spune că aceasta este ziua în care se sacrifică
mielul şi se gătesc bucatele tradiţionale: drobul , ciorba şi
friptura de miel.
b) Se pun la punct ultimele rămăşiţe de dezordine a
caselor şi se fac ultimele retuşuri la hainele de Paşti.
c) Sâmbăta se pregătesc cozonacii şi pasca şi pâinea care
intră în compoziţia “paştilor” primite la biserică după slujba de
Înviere.
d) O preocupare majoră a zilei din Sâmbăta Mare este
primenirea hainelor pentru sărbători. Tradiţia spune că este
bine ca la slujba de Înviere, oamenii să poarte haine noi.
e) Înaintea slujbei de Înviere, femeile pregătesc un coş cu
mâncare, pe care urmează să îl ducă la biserică pentru a fi
sfinţit. În coş se aşează: un prosop curat, o lumânare albă, ouă
roşii, cozonac, pască, drob, zahăr, fâină, ulei, câţiva căţei de
usturoi şi o ramură de busuioc, toate acestea acoperite cu cel
mai frumos prosop pe care îl au, în semn de preţuire a sărbătorii
şi de mândrie personală.
d) Se spune că nu este bine să dormi în Sâmbătă Mare,
întrucât atunci când se deschid cerurile Domnul poate vedea
înlăuntrul fiinţelor, iar dorinţele pe care ţi le pui se vor împlini.
Sâmbăta cea mare este deci ziua tăcerii adânci dinaintea
Învierii, în care Hristos sfărâmă moartea în iad şi cheamă la
înviere întreaga umanitate.
Lumina Învierii Domnului Hristos
Noaptea de sâmbătă spre duminică se deschid cerurile.
Aproape de miezul noptii, lumea porneşte în linişte spre
biserică, pe drum se vorbeşte în şoaptă, iar la slujba de Înviere
toată lumea stă şi ascultă cu mare evlavie. La miezul nopții,
preotul cheamă credincioșii să ia lumină, spunând: “veniți să
222
Dumitru NEAGU
luați Lumină!”. Aceştia aprind lumânări şi transmit, mai departe,
lumina, până când toată lumea are lumânările aprinse în mână.
Când preotul spune „Hristos a Înviat!”, credicioşii răspund cu
„Adevărat a Înviat!”. Apoi cântă toată lumea „Hristos a Înviat!”.
De astăzi până la Înălţarea Domnului credicioşii se salută cu
„Hristos a Înviat!” şi se răspunde cu „Adevărat a Înviat!”.
După ce iau lumina, oamenii merg în cimitir la căpătâiul
morţilor familiei şi aprind şi acolo lumânări, ca şi cei trecuţi
dincolo să ştie că a venit Învierea Domnului. Lor li se dă de
pomană şi în ziua de Înviere.
La plecarea spre casă, fiecare credincios este bine să ducă
în căminul său lumânarea aprinsă la Înviere. Aceasta
simbolizează Lumina Învierii Domnului Hristos.
13. Duminica Învierii- Învierea Domnului
Învățătura despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos
se află în centrul credinţei creştine: "Dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este credinţa voastră", spune apostolul Pavel [I
Corinteni 15: 17]. Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul
din Sfânta Treime, S-a întrupat pentru noi şi a noastră mântuire,
a suferit, a fost dat la moarte şi a treia zi a înviat din morţi
(Crezul).
Troparul Învierii "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le."
Acesta este troparul Învierii Domnului, care se cântă de
toţi credincioşii începând cu slujba învierii de la miezul nopţii din
Sâmbăta Mare şi până la Înălţarea Domnului.
Creştinii ortodocşi tradiţionali, după ce iau lumina la
miezul nopţii de la Biserică, cu lumânările aprinse în mână, care
simbolizează Lumina Învierii Domnului Hristos, merg către casele
lor. Se mulţumesc cu atât. Acasă îi aşteaptă o masă înbelşugată,
băutură, pun muzica tare şi astfel se declanşează petrecerea. Ei
se veselesc de cele mâncate, de băutură, poate doar lumina pe
223
care au aşezat-o în casă, mai aminteşte de Învierea Domnului. În
Biserică se săvârşeşte Sfânta Liturghie a Învierii Domnului.
Creştinii ortodocşi adevăraţi, care reprezintă mai puţin de
10%, din cei prezenţi pentru a lua lumină, merg în Biserică, acolo
unde preoţii încep Sfânta Liturghie a Învierii Domnului. Ei trăiesc
această bucurie a Învierii în casa Domnului, unde află cu bucurie
care este învăţătura ortodoxă despre Învierea Domnului.
Troparul pe care preotul îl rosteşte în timpul Sfintei
Liturghii, "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un
Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu
Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins",
este adesea considerat ca un rezumat al învăţăturii ortodoxe
despre învierea lui Hristos.
Creştinii află de asemenea, că Dumnezeu adevărat, Hristos
este pretutindeni şi pe toate le umple, fiind necuprins. Niciodată
nu s-a despărţit de Tatăl şi de Duhul, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
fiind "Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită".
Om adevărat, el este îngropat ca un mort, înfăşurat în
giulgiurile de îngropare.
Dumnezeu-om, Mântuitorul Hristos se coboară la iad, dar
nu ca un osândit, ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al
despărţirii de Dumnezeu viaţa şi lumina învierii, sfărâmând
încuietorile iadului şi scoţându-i de acolo pe toţi cei ce au crezut
în El [I Petru 3: 19-20]. În acelaşi timp, El este şi în rai cu tâlharul
cel bun, după făgăduinţă *"Astăzi vei fi cu Mine în rai" - Luca 23:
43], lucru ce arată că Hristos a murit pentru toţi, pentru întreg
neamul omenesc.
celor din morminte viaţă dăruindu-le."
Foloasele spovedaniei şi împărtăşaniei
224
Dumitru NEAGU
Cel mai important lucru pe care-l fac creştinii care au
participat la Sfânta Liturghie, este că la sfârşitul slujbei de
Duminică, pe la orele 04,30, se Împărtăşesc cu trupul şi sângele
Domnului şi beneficiază de toate foloasele pe care le dă acest
act de mare credinţă.
Prin primirea sfintei Împărtăşanii omul are parte de mai
multe foloase. Unul din ele este iertarea păcatelor spovedite.
Alte foloase ni le spune Sfântul Grigorie Teologul care zice:
"Prea sfântul Trup al lui Hristos, primit cu vrednicie, este arma
celor din războaie, întoarcere celor ce călătoresc; pe cei slabi îi
întăreşte, pe cei sănătoşi îi bucură, pe bolnavi îi vindecă,
sănătatea o păzeşte. Prin El, ne facem mai blânzi, în necazuri
mai răbdători, în dragoste mai fierbinţi, la cunoaştere mai ageri,
mai grabnici la ascultare, mai simţitori la lucrarea Harului".
14. Masa în familie de Paşti este binecuvântată
Oricât s-ar schimba mintea omului, mâncarea şi luarea
mesei în comun vor rămâne pentru totdeauna ceva cu mult mai
înalt şi mai profund decât ne putem da seama. Luarea mesei în
familie, ori împreună cu cei apropiaţi, se va face întotdeauna
izvor de linişte, de bucurie şi de comuniune, deoarece nu pot sta
la aceeaşi masă cei dezbinaţi, precum nici cei străini sufleteşte
unul de celălalt.
Mântuitorul Iisus Hristos poposea adesea la mesele celor
din vremea lui, precum citim: "Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L
că mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii, ziceau către
ucenicii Lui: De ce mănâncă şi bea Învăţătorul vostru cu vameşii
şi păcătoşii? Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie
de doctor, ci cei bolnavi" [Marcu 2: 16-17]. Nu puţine minuni a
săvârşit Mântuitorul la masă, acesta fiind un moment prielnic
pentru a vorbi inimii omului. Cina cea de Taină este cea mai
sfântă "masă" luată de Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi,
225
"masă" la care ne cheamă şi pe noi. Astfel, Hristos se dă pe Sine
drept hrană dătătoare de viaţă.
Luarea mesei în comun, împreună cu familia sau cu cei
apropiaţi, este unul dintre acele lucruri care amintesc de
sfinţenia zilei, este una dintre bucuriile simple ale omului curat,
este un semn al unui suflet sănătos. Luarea mesei în comun este
un moment de apropiere, de blândeţe şi de vulnerabilitate,
fiecare trebuind să fie cu adevărat prezent, atent şi personal: la
masă, fiecare îl priveşte în ochi pe celălalt; la masă nu este loc
de ascunzişuri, de retrageri sau de pretexte. A sta la masă
împreună cu oameni cu care nu ai nimic în comun sau faţă de
care inima ta nu se deschide, este un adevărat chin.
Cum să ne adunăm cu toţii, în Biserica lui Hristos, în duh
de pace, dacă în familie nu mai reuşim să fim una?! Din familie
încep toate cele bune, din familia în care se odihneşte Hristos.
Masa în famile este o adevărată binecuvântare, atât
pentru părinţi, cât şi pentru copii, care vor rămâne cu aceste
frumoase amintiri despre "acasă". Ce poate fi mai frumos decât
starea aceea de bucurie, de comuninune, pe care o simţi când
toţi cei dragi sunt lângă tine?! Din păcate, însă, doar cel care a
trăit această bucurie o poate înţelege.
15. Masa de Paşti în familia mea
Aşa cum am mai spus, masa în familie de Paşti este o
adevărată binecuvântare atât pentru părinţi, cât şi pentru copii.
Starea bucurie a sărbătorii Învierii Domnului, a comuniunii, este
deosebită. Este şi o încununare a unei nevoinţe de post de şapte
săptămâni, precum şi a muncii de pregătire pe care am amintit-
o, pentru această sărbătoare. Împărtăşirea cu trupul şi sângele
Domnului, te face să percepi evenimentul mesei în familie la
cele mai înalte cote.
În casa părintească
226
Dumitru NEAGU
În casa părintească din satul Corbeanca, masa de Paşti era
sfântă. În primul rând că se postea, iar noi pentru că eram mici
ţineam post numai săptămâna Mare. În sâmbăta Mare mama ne
lua de mână, pe mine şi pe sora mea şi mergeam la Biserica din
sat, unde părintele Ionescu Ion, ne da binecuvântarea şi ne
împărtăşea. Mergeam cu toţii la miezul nopţii de sâmbătă şi
luam lumină, după care rămâneam la Sfânta Liturghie a Învierii
Domnului, până Duminică dimineaţa, pe la orele 04,30. Mama
punea un coş cu ouă roşii şi preparate specifice de Paşti, pe care
preotul le sfinţea la sfârşitul slujbei. La sfârşitul Sfintei Liturghii,
toţi din sat
se salutau
cu „Hristos
a Înviat!” şi
se
răspundea
cu
„Adevărat a
Înviat!”. O
parte din
alimentele
aflate în
coşul dus de Masa întinsă în ziua de Paşti, în aprtamentul din Pantelimon,
mama, le aşteptând pe fiica mea Eugenia şi nepoţica mea Maria, 2013
împărţea
celor nevoiaşi din preajma bisericii. Cu restul produselor, care
erau sfinţite, ajungea acasă şi se puneau pe masa de Paşti, care
era întinsă de cu seara.
Înainte să ne aşezăm la masă, mama avea toata grija să ne
trimită, pe mine la Ciunga şi pe sora mea la Luţă, cele două case
cu vecinii noştri nevoiaşi. Nouă nu ne prea convenea, dar mama
227
ne zicea: mergeţi măi şi la amărâţii ăia, să aibă şi ei ce să pună
pe masă, de această zi sfântă, să simtă şi ei că este Paşti.
Toţi eram bucuroşi, iar noi copii eram dornici să ne
înfruntăm din bunătăţile pregătite de mama: ouă roşii, ciorbă de
miel, drob şi friptură de miel, precum şi cozonac cu multă nucă.
De fiecare dată începeam masa cu rugăciunea tatăl nostru
şi ciocneam ouă roşii. Şi eu şi sora mea doream să-i spargem oul
tatălui meu. Exista un ritual al ciocnitului ouălelor, pe care am
să-l explic mai jos. Sigur, că mai târziu am aflat despre
importanţa şi regulile ciocnitului ouălelor.
La casa mea
Era normal ca atunci când am ajuns la casa mea, când m-
am căsătorit, să fac ceea ce am apucat la părinţi.
O lungă perioadă de timp, până în anul 1983, când tata a
trecut la
Domnul şi
apoi am
lichidat
proprietatea
de la ţară, in
1985, am
continuat să
merg
împreună cu
familia mea
la părtinţi, la
ţară. Ce Ciocnitul ouălelor de Paşti, împreună cu fiica mea Eugenia
bucurie avea Eliza şi nepoţica mea Maria Clara, 2013
tata şi mama
când veneam cu toţii, eu cu soţia mea Nuşa şi fiica noastră
Eugenia Eliza precum şi sora mea cu cumnatul meu şi cei doi
nepoţi Florin şi Adrian.
228
Dumitru NEAGU
Au fost şi momente mai grele, dar niciodată nu a lipsit
mielul şi celelalte preparate tradiţionale de Paşti.
În anul 1999 am rămas văduv, Nuşa soţia mea a trecut la
Domnul, dar eu am pregătit singur totul, de Paştile din anul
2000 şi 2001. Mama m-a chestionat la telefon, daca eu am cele
necesare de Paşti. I-am spus că nu-mi lipseşte ceva. Mama nu a
crezut şi pentru ca să o conving i-am dus câte puţin din ce
făcusem eu cu mâna mea: ouă roşii, ciorbă de miel, friptură de
miel, drob, cozonacul urma să-l iau de la sora mea. La mama,
care locuia la sora mea, se afla şi sora ei Rodica. Au gustat
amândouă din ciorba făcută de mine. La care împreună au zis:
ciorba făcută de Mitu (adică de mine), este mai bună decât a
noastră. Făcusem toate acestea, pentru ziua sfântă de Paşti, dar
şi pentru ca fiica mea Eugenia, să aibe toate din ce a apucat de
această sfântă zi.
Totdeauna am avut o bucurie deosebită când de marile
sărbători creştine, dar în special de Paşti şi de Crăciun, să fiu cu
familia. Am fost în multe locuri, dar de aceste sărbători eram
acasă cu părinţii şi cu familia mea.
Am respectat tradiţia aşa cum am descris-o mai sus. De
aceea se zice că copiii, ce văd acasă aşa fac şi ei în viaţă. Deci fiţi
atenţi părinţi, ce faceţi şi cum petreceţi sărbătorile creştine, că
aşa vor face şi copii voştri.
Ciocnitul ouălelor de Paşti
Ciocnitul ouălelor este un sacrificiu al divinităţii
primordiale înfrumuseţată prin vopsire în roşu, simbol al jertfei
Domnului Iisus. Ciocnitul Ouălelor este permis şi aşteptat cu
nerăbdare de credincioşi după slujba de Înviere a Mântuitorului
în noaptea Paştelui, până la Ispas-înălţarea Sa la ceruri.
Ouălele, vopsite în Joia Mare, se ciocnesc după anumite
reguli de Paşti. Oul are trei părţi: vârful - care se numeşte cap,
partea opusă - dos şi feţele laterale - coaste.
229
Ca regulă generală, primul care ciocneşte este cel mai
vârstnic bărbat de la masă. Astfel, persoana mai în vârstă
ciocneşte
capul oului
ţinut de
partener,
rostind
cunoscuta
formulă
"Hristos a
Înviat!", în
timp ce
acesta va
răspunde cu
cuvintele Ciocnitul ouălelor de Paşti, Lidia cea de a doua soţie a mea
"Adevărat a împreună cu Eliza şi Clara, 2013
Înviat!".
Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţi, după
care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la
masă.
Ouălele roşii sunt considerate păzitorii casei şi tocmai de
aceea nu trebuie să lipsească.
În acelaşi timp, oul simbolizează viaţa eternă, fertilitatea,
renaşterea şi norocul.
Insist pe faptul, că noi trebuie sa înţelegem din
comportamentul credincioşilor care este diferenţa între creştinii
ortodocşi adevăraţi şi creştinii ortodocşi tradiţionali. Această
diferenţă nu ar trebuie să existe, dar practica ne dovedeşte că
unii se rezumă la respectarea unor tradiţii păgâno- creştine, iar
ceilalţi se luptă să trăiască în Hristos. Am arătat prin cele scrise,
230
Dumitru NEAGU
cum se pregătesc şi cum sărbătoresc şi unii şi alţii, marea
sărbătoare a creştinătăţii, Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Crestinii ortodocşi tradiţionali, după ce iau lumina la
miezul nopţii de la Biserică, cu lumânările aprinse în mână, merg
către casele lor. Se mulţumesc cu atât. Acasa îi aşteaptă o masă
îmbelşugată, băutură, pun muzică tare şi astfel se declanşează
petrecerea. Ei se veselesc de cele mâncate, de băutură, poate
doar lumina pe care au aşezat-o în casă, mai aminteşte de
Învierea Domnului. În acest timp în Biserică se săvârşeşte Sfânta
Liturghie a Învierii Domnului.
Creştinii ortodocşi adevăraţi, care reprezintă mai puţin de
10%, din cei prezenţi pentru a lua lumină, merg în Biserică, acolo
unde preoţii încep Sfânta Liturghie a Învierii Domnului. Ei trăiesc
această bucurie a Învierii în casa Domnului, unde află cu bucurie
care este învățătura ortodoxă despre învierea Domnului. Ei se
împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului la sfârşitul Sfintei
Liturghii, pentru că au înţeles ceea ce a spus Domnul: "Cel ce
mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl
voi învia în ziua de apoi". Cei care nu- şi spovedesc păcatele la
duhovnic şi nu se împărtăşesc, plătesc păcatele prin suferinţă
aici sau dincolo până ajung în rai.
celor din morminte viaţă dăruindu-le." La sfârşitul Sfintei
Liturghii aceştia fac milostenie, cu preparatele aduse la sfinţit în
Biserică şi apoi merg la masa de Paşti din familie, binecuvântată
de Hristos şi se salută între ei cu „Hristos a Înviat!” şi răspund cu
„Adevărat a Înviat!”.
18
SĂ ŞTIM CE SĂRBĂTORIM DE PAŞTI – ÎNVIEREA DOMNULUI
NOSTRU IISUS HRISTOS
Cuvânt înainte
În vâltoare evenimentelor care se petrec înainte de Paşti
(data este variabilă), nu trebuie să scăpăm din vedere nici o
clipă, ce sărbătorim de Paşti. Evenimentul central al sărbătorii o
constituie Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. “Că dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră …” [I Cor. 6:
17].
Prin Învierea Lui, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a
stricat împărăţia întunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii
cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui
Dumnezeu şi ale omului.
Învierea Sa este adevărată şi este în acelaşi timp
proorocirea şi chipul învierii noastre – căci trâmbiţa va suna şi
morţii vor învia nestricăcioşi [I Corinteni 15:52].
Paşte sau Paşti?
Cărţile de cult recomandă „Paşti“. Regretatul George
Pruteanu susţine şi el varianta „Paşti”, fiind pluralul de la
„Pască“. Dar, să nu ne pierdem în detalii: se recomandă
Învierea. Esenţa sărbătorii este Învierea, iar personajul principal
este Hristos, de care unii se ascund elegant în spatele
termenului „Paşti“ sau „Paşte“.
Evanghelia Învierii Domnului
„După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a
săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă
Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare,
că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit
piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi
232
Dumitru NEAGU
îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au
cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul,
răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel
răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis;
veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.
Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat
din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl
veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Iar plecând ele în grabă de la
mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească
ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor,
iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele,
apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi
fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.
Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au
Femeile Mironosite, Maria Magdalena şi cealaltă Marie, au venit ca să vadă

Mormântul Domnului, unde sunt întâmpinate de Îngerul Domnului care le zice:
... Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.
233
vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându-se ei
împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor,
Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe
când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl
vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând
arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit
cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi. Iar cei
unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le
poruncise lor Iisus.” [Matei 28:1-16]
Să participăm la toată Liturghia Învierii
Mulţi dintre noi venim, ne bucurăm de împărţirea luminii,
cântăm un Hristos a înviat şi apoi continuăm acasă, cu masa în
familie. Masa în noaptea de înviere este un păcat. Adevărata
masă în această noapte este dumnezeiasca Liturghie. Aşa
cântăm în Joia cea Mare, „Din ospăţul Stăpânului”, pentru că la
slujba din noaptea luminoasă Hristos Însuşi vine şi stă la masă
cu noi! La Biserică, nu acasă. Masa în familie se poate muta,
pentru a fi mai confortabil, dar şi mai sănătos, duminică
dimineaţa.
Cel mai înălţător moment este acela în care primeşti
Sfânta Euharistie în cadrul Liturghiei din noaptea Sfintei Învieri.
Am văzut sate şi parohii în care aproape toată biserica se
împărtăşeşte de Înviere! Apoi, sunt binecuvântate darurile,
ouăle roşii şi pasca şi oamenii stau cu toţii la masă, tot în
biserică şi ciocnesc salutând cu Hristos a Înviat.
Hristos a Înviat!
Împreună călătorim, spre veşnicie, purtând în trupurile
noastre o moarte care a fost învinsă de Hristos care a înviat din
morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte
viaţă dăruindu-le! Dacă vom urma lui Hristos, trăind în Hristos,
murind în Hristos şi devenind părtaşi învierii în Hristos, toate
relele acestei lumi vor fi risipite. Căci cauza nedreptăţii din
234
Dumitru NEAGU
această lume nu este vreun sistem politic sau economic şi nici
vreo condiţionare genetică ascunsă în trupul nostru muritor, ci
doar viaţa fără Dumnezeu şi supunerea noastră faţă de poftele
noastre egoiste ne aduc durerea, boala şi moartea în trup şi
suflet.[ Pr. Marcel Radut Seliste]
Căci în călătoria noastră în regăsirea Edenului, din toate
valorile spirituale, ideologice, filosofice pe care am încerca să le
folosim pentru a întemeia o lume mai bună, ”rămân acestea
trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre
acestea este dragostea.” [ I Corinteni 13: 13]
Hristos Biruitorul cel ceresc
Omenirea ajunsese în adâncurile deznădejdii când a
apărut Biruitorul cel ceresc ca să-i mântuiască. Biruitorul era
Domnul Iisus Hristos.
Suflarea Lui a spulberat duhoarea păcatului şi morţii au
înviat la cuvântul Lui. Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a
luat muntele de păcate asupra Lui, în acelaşi chip în care, din
iubirea Sa pentru oameni, S-a îmbrăcat în veşmânt de om,
muritor. Biruitorul a pogorât dincolo de morminte, până în iad,
unde a răsturnat tronul lui Satan şi a stricat pământul roditor al
tuturor uneltirilor împotriva oamenilor. Din adâncimea
mormântului, Biruitorul S-a înălţat în cerurile cele mai înalte,
deschizând o cale nouă – către cetatea vieţii. El a stricat iadul
întru toată tăria Lui şi, întru tăria Lui, a slăvit trupul Său şi S-a
înălţat din mormânt – întru puterea Lui, care este nedespărţită
de aceea a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Blând ca un miel, bunul
Domn Iisus a mers la suferinţă şi la moarte, şi puternic fiind ca
Dumnezeu, El a răbdat suferinţa şi a biruit moartea. Învierea Sa
este adevărată şi este în acelaşi timp proorocirea şi chipul
învierii noastre – căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia
nestricăcioşi [I Corinteni 15:52].
Domnul Cel înviat a biruit moartea
235
Hristos a biruit moartea, naşte o dificultate de înţelegere
pentru mulţi credincioşi. Unii se întreabă: cum se poate spune
că Domnul Cel înviat a biruit moartea, când oamenii încă mor?
Pentru că regula cunoscută de toţi este: Cei care vin în această
lume prin pântecele mamei lor o vor părăsi prin moarte şi
mormânt.
Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că, pentru noi, cei
care murim întru Hristos, moartea nu mai este o prăpastie
adâncă întunecată, ci naşterea la viaţă nouă şi întoarcere în
patria noastră. Pentru noi mormântul nu mai este un întuneric
Învierea Domnului Iisus Hristos sau Pogorârea în Iad, de unde I-a ridicat la cer
pe cei adormiţi întru nâdejdea învierii şi fără de păcat
236
Dumitru NEAGU
veşnic, ci poarta la care ne aşteaptă îngerii minunaţi ai lui
Dumnezeu. Pentru toţi cei care sunt îndestulaţi de dragoste
pentru Preafrumosul şi Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormântul
s-a făcut doar ultima împiedicare până a ajunge înaintea feţei
Lui – şi această împiedicare este neputincioasă, ca pânza de
păianjen. Şi astfel slăvitul Apostol Pavel strigă: “Pentru mine
viaţă este Hristos şi moartea, un câştig” [Filipeni 1:21].
Cum să nu fi biruit Domnul moartea, când moartea nu se
face văzută înaintea Lui? Mormântul nu mai este o prăpastie
adâncă, pentru că El a umplut-o cu Sine; nici mormântul nu mai
este întuneric pentru că El l-a luminat; nici frică şi groază nu mai
este pentru că El arată începutul, nu sfârşitul; nici nu este patria
noastră veşnică, ci numai uşa către patria cerească.
Domnul Cel Înviat a biruit păcatul
Alţii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul Cel
Înviat a biruit păcatul, când oamenii încă păcătuiesc? Domnul a
biruit păcatul cu adevărat. El a biruit păcatul prin zămislirea şi
naşterea Sa fără de păcat; apoi prin viaţa curată şi fără de păcat
de pe pământ; apoi prin suferinţa Sa pe Cruce, El fiind Cel
Drept; şi în cele din urmă El a încununat această biruinţă prin
Învierea Sa cea slăvită. El S-a făcut leacul, leacul potrivit şi de
netăgăduit, împotriva păcatului. Cel care este lovit de păcat
numai de Hristos poate fi tămăduit. Cel care nu doreşte să cadă
în păcat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba această
dorire în realitate.
Cunoscând slăbiciunea fiinţei noastre, Domnul nostru
Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioşi, ca aceştia
să Îl ia ca hrană şi băutură sub chipul văzut al pâinii şi al vinului.
Aceasta a făcut Iubitorul de Oameni din dragostea Lui
nemăsurată pentru oameni, pur şi simplu pentru a le uşura
apropierea de leacul de viaţă dătător împotriva păcatului şi a
stricăciunii aduse de păcat. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
237
sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el … şi va trăi prin
Mine [Ioan 6:56-57]. Cei care păcătuiesc hrănesc păcatul şi viaţa
care se află în ei se pierde prin păcat. Totuşi, cei care se hrănesc
cu Domnul Cel viu, se hrănesc cu viaţă şi viaţa din ei sporeşte
tot mai mult şi moartea se împuţinează. Şi cu cât viaţa sporeşte,
cu atât păcatul se micşorează. Dulceaţa neroadă şi întunecată a
păcatului se înlocuieşte în ei cu dulceaţa plină de bucurie şi de
viaţă dătătoare a Biruitorului Hristos. Binecuvântaţi sunt cei
care au încercat şi au simţit această taină în viaţa lor. Ei se pot
numi fii ai luminii şi copii ai harului. Când vor trece din viaţa
aceasta, ei vor părăsi spitalul fără să mai fie bolnavi, ci oameni
sănătoşi.
Prin Învierea Lui, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a
stricat împărăţia întunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii
cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui
Dumnezeu şi ale omului.
Minunea Pogorârii Sfintei Lumini, trăită de mine
Pentru ziua de Sâmbătă 29 aprilie 2005, ca să mergem să
asistăm la procesiunea Sfintei Lumini, ne-am sculat la orele
01,00, ca să putem ajunge pe străzile întortocheate din Cetatea
Ierusalimului, cât mai aproape de platoul Bisericii Sfântului
Mormânt. Am mers în noapte însoţiţi de Pr. Nicolae şi ne-am
oprit pe nişte străzi înguste, pentru că intrarea în zona Bisericii
Sfântului Mormânt era blocată, de armata israeliană. Soldaţii
erau foarte încordaţi ne supravegheau, intrau printre noi cu
nişte jeep-uri militare foarte înguste. Ne-am mutat şi deplasat
de mai multe ori şi după o lungă aşteptare ne-au dat drumul,
supravegheaţi, să intrăm în Biserica Sfântului Mormânt- Învierii.
La un moment dat, lumea în graba ei, ne-a despărţit. Eu am
mers în zona Golgota şi Lidia (soţia mea) a reuşit să intre
împreună cu un grup, în Biserica Învierii. Aşa, că ce am văzut eu,
a fost puţin diferit faţă de Lidia. Pot spune că aproape fiecare
238
Dumitru NEAGU
pelerin a văzut şi a simţit în felul lui evenimentul. Se apropia ora
13,30 şi Sfânta Lumină nu venise, eram îngrijoraţi. Din cauza că
în câmpul meu vizual, nu se afla intrarea în Sfântul Mormânt,
nu ştiam ce se întâmplă acolo. Auzeam zgomotul de talere din
alamă a pelerinilor copţi, care erau aduşi special să invoce
venirea Sfintei Lumini, printr-un fel al lor de a se manifesta, cu
zgomot. Am citit că înt-un an, aceştia nu au fost chemaţi şi
Sfânta Lumină a venit foarte greu. Zgomotul acestor pelerini
copţi, te şi deranja, îi asociai cu suporterii de la un meci de
Veniţi de luaţi lumină! Pogorârea Sfintei Lumini pe Mormântul Sfânt şi

aprinderea mănuchiurilor formate din 33 de lumânări ale credincioşilor, de la
Patriarhul Ierusalimului, unele aprinzându-se singure, în mod tainic, apr. 2005
fotbal.
Sfânta Lumină s-a pogorât cu o întârziere faţă de alţi ani,
a venit la orele 14,30. Am aflat apoi că aceasta s-a datorat unor
tensiuni care s-au ivit la nivelul Patriarhului Bartolomeu al
Ierusalimului, legat de cedarea unui teren din Ierusalim, care se
afla în proprietatea Patriarhiei.
239
Trebuie să spun, că starea sufletească în aşteptare şi în
rugăciuni, pentru venirea Sfintei Lumini este mai importantă
poate, decât ceea ce vezi. Este o stare interioară de împlinire,
de echilbru, de mulţumire şi nu simţi oboseala. Când am văzut
lumea care îşi trecea pe faţă flacăra aceea puternică de la
mănunchiurile de lumânări şi bucuria cu care făceau aceasta, te
impresiona până la lacrimi. La mine când a ajuns Sfânta Lumină,
trecuse mai mult de 3 minute, iar aceasta a început să ardă. Nu
am văzut în aşa o aglomeraţie şi cu atâta foc, fiecare avea 1-3
mănuchiuri a 33 de lumânări legate între ele, să ia cineva foc, să
fie vreun incendiu sau să miroasă a ars. Mare minune, puterea
lui Dumnezeu!
Trebuie să mai povestesc că un bărbat în vârstă de cca. 55
de ani, din grupul nostru, aflat în interior, pe când aştepta, i s-a
făcut puţin rău şi a fost obligat să iasă afară, în curtea
interioară. El ne-a povestit că a asistat la un moment deosebit.
Cam la ora la care s-a pogorât Sfânta Lumină, el a văzut
deasupra cupolei Bisericii Sfântului Mormânt, cum un nor alb,
de pe un cer perfect senin, a coborât. Din acel nor ca nişte
globuri de lumină s-au pogorât pe cupola Bisericii, de câteva ori,
ca nişte fulgere. Acele globuri s-au rostogolit pe acoperiş şi au
pătruns în Sfântul Mormânt. Se Pogorâse Sfânta Lumină. Era
ora 14.30 şi toată lumea de acolo cca. 10 000 de pelerini, de
prin toate galeriile, erau bucuroşi şi fericiţi. Am fost şi noi, eu şi
soţia mea, martorii Minunii pe care Dumnezeu o săvârşeşte în
fiecare an de Sfântul Paşti Ortodox, arătând tuturor care este
dreapta credinţă. Doamne, Slavă Ţie!
Biserica Sfântului Mormânt
Biserica Sfântului Mormânt, numită de ortodocşi Biserica
Învierii, pentru că nu moartea, ci Învierea Domnului este
temelia, cununa, biruinţa Creştinătăţii. Slavă Ţie, Doamne, că
ne-ai învrednicit să ajungem în cel mai sfânt loc de pe Pământ!
240
Dumitru NEAGU
(cu bucurie amintesc că am ajuns în acest loc sfânt în anii: 1990,
2005, 2009 şi 2016).
Următoarele cinci popasuri de pe Drumul Crucii
(10,11,12,13 şi 14) sunt în Biserica Învierii.
Biserica Răstignirii, Biserica Mormântului lui Hristos,
Biserica Învierii, Biserica Luminii şi a Vieţii ! Aici se sfârşeşte
Drumul Crucii. De aici începe Calea Veşniciei. Aici se sfârşeşte
Evanghelia Mântuirii.
Aici se întâlnesc cele
două testamente.
Raiul şi Iadul aici s-au
împăcat. Întâiul
Adam cu Hristos,
Noul Adam, aici s-au
întâlnit. Strămoaşa
noastră Eva cu Maica
Vieţii, Fecioara
Maria, aici s-au
văzut. Aici s-a
sfărâmat capul
Şarpelui. Aici s-a
zădărnicit viclenia
diavolului. În locul
acesta s-a îmblânzit
tirania morţii. Aici s-a Autorul Dumitru NEAGU, la intrarea în Sfântul
Mormânt – Biserica Învierii din Ierusalim,
pierdut puterea centrul Creştinătăţii, aug. 2009
păcatului: aici s-a
biruit zavistia iudeilor; aici s-a sărutat cerul cu pământul; aici s-a
împăcat lumea cu Dumnezeu prin Hristos, Fiul Omului!
Iată-ne lângă Biserica Învierii lui Hristos, Biserica întregii
Creştinătăţi! Aici s-a săvârşit cea mai înfricoşătoare dramă din
istoria omenirii. Fiii oamenilor L-au răstignit pe cruce pe Fiul lui
241
Dumnezeu. Dar tot aici s-a săvârşit cea mai mare minune din
câte s-au făcut sub cer. Hristos a înviat din morţi, dându-ne
tuturor iertare şi viaţa veşnică.
Biserica Învierii, centrul Creştinătăţii! Biserica iubirii şi a
împăcării, Biserica Prea Sfintei Treimi! De aici s-a pogorât
Hristos în iad, ca să scoată pe cei legaţi din veac. De aici s-a
înălţat la cer, ca un Dumnezeu; de aici a intrat cu tâlharul în rai,
ca un Mântuitor. Raiul şi Iadul, cerul şi pâmântul, Dumnezeu
omul, viaţa şi moartea, aici s-au împăcat prin învierea lui
Hristos.
Mari sunt minunile învierii Tale Doamne!
Suntem în faţa Bisericii Învierii lui Hristos! De aici începe
istoria Creştinismului, de aici începe mântuirea lumii! “Că dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră …” [I Cor. 6:
17]. Zadarnică ar fi nădejdea noastră! De aceea toată
Evanghelia se rezumă în trei cuvinte: Hristos a Înviat! Aici a
înviat Domnul. Aici a fost văzut de îngeri. Aici a vorbit cu Maria
Magdalena. Aici a fost căutat de Petru şi Ioan cel iubit. Aici
aleargă creştinii de pe toate meridianele pământului să se
închine la Golgota, să vadă “locul unde L-au pus” pe Domnul, să
se închine la Sfântul Mormânt, să guste din lumina învierii lui
Hristos!
Biserica Sfântului Mormânt este o construcţie măreaţă
din secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, în locul altei biserici
vechi, zidită de Sfânta Elena în secolul IV, în Ierusalim, Israel. Ea
adăposteşte cele mai scumpe locuri ale creştinilor: Muntele
Golgota şi Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, în
stânca de piatră, se află peştera unde s-a descoperit Crucea
Domnului de către Sfânta împărăteasă Elena.
În decursul istoriei, biserica aceasta a avut diferite
denumiri, dar în general, majoritatea oamenilor, o numesc,
Biserica Sfântului Mormânt, pentru că această biserică a fost
242
Dumitru NEAGU
construită pe locul în care Iisus Hristos a fost răstignit şi
îngropat într-un mormânt săpat în piatră. Alţii o numesc
Biserica Învierii pentru că aici a înviat Domnul. Biserica are o
importanţă deosebită pentru creştinii ortodocşi, dar şi pentru
cei de alte confesiuni creştine, care vin aici să se închine şi să
dea slavă lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut El pentru noi.
1. De Paşti sărbătorim Învierea Domnului nostru Iisus
Hristos. “Că dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa
noastră …” [I Cor. 6: 17].
2. Mulţi dintre noi venim, ne bucurăm de împărţirea
luminii, cântăm un Hristos a înviat şi apoi continuăm acasă, cu
masa în familie. Masa în noaptea de înviere este un păcat.
Adevărata masă în această noapte este dumnezeiasca Liturghie.
3. Dacă vom urma lui Hristos, trăind în Hristos, murind în
Hristos şi devenind părtaşi învierii în Hristos, toate relele acestei
lumi vor fi risipite.
4 Învierea Sa este adevărată şi este în acelaşi timp
proorocirea şi chipul învierii noastre – căci trâmbiţa va suna şi
morţii vor învia nestricăcioşi [I Corinteni 15:52].
5. Cunoscând slăbiciunea fiinţei noastre, Domnul nostru
Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioşi, ca aceştia
să Îl ia ca hrană şi băutură sub chipul văzut al pâinii şi al vinului.
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru
Mine şi Eu întru el … şi va trăi prin Mine [Ioan 6:56-57].
6. Am fost şi eu şi soţia mea Lidia, martorii Minunii
Pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Sfânt din Ierusalim, pe
care Dumnezeu o săvârşeşte în fiecare an de Sfântul Paşti
Ortodox, arătând tuturor care este dreapta credinţă.
Doamne, Slavă Ţie!
19
URSITOARELE ADUSE LA BOTEZ, UN OBICEI PĂGÂN,
O EREZIE
Pe fondul secularizării treptate a lumii în care trăim, care

are ca primă cauză depărtarea omului de Dumnezeu, au apărut
tot felul de obiceiuri la Botez, obiceiuri care încearcă să aducă
un fast, un plus de încărcătură emoțională.
Prin botez, omul devine mădular al trupului lui Hristos
Omul secularizat nu mai acordă mare importanţă slujbei
Tainei Botezului în Biserică, ci este atent la diferite detalii
lumeşti precum: aparatele de fotografiat, apartele de filmat şi
reflectoarele. Apoi poţi observa în biserică stâlpişori coloraţi,
pamblică, tiul, covor roşu, cristelniţa se decorează, şi multe
asemenea.
Câţi dintre cei care participă la botez, dar mai ales naşii de
botez, părinţii copilului, bunicii copilului etc., mai
conştientizează că la botezul creştin, omul este adoptat ca fiu,
devine fiu a lui Dumnezeu după har. Devine membru de cinste a
acelei mari, slăvite şi dumnezeieşti familii, care se numeşte
Biserica, al cărui tată este însuşi Dumnezeu, iar frate mai mare
este Domnul Hristos. Prin botez, omul devine mădular al
trupului lui Hristos. Acest lucru îl afirmă Duhul Sfânt, în multe
locuri ale Noului Testament.
Petrecerea după botezul copilului
După botezul copilului din Biserică, urmează petrecerea
unde apar alte şi alte invenţii. Nu mai este de ajuns o masă
mare în familie, unde toţi se bucură dansând ci acum botezurile
au devenit adevărate spectacole. Sunt invitaţi: trupe de dans,
trupe de muzică, artişti faimoşi, ansambluri de muzică
244
Dumitru NEAGU
populară, figuranţi, umorişti, etc.. Se organizează focuri de
artificii, lansări de baloane calde în aer şi multe altele.
Tot la petrecerea Botezului, de acasă sau mai ales la
restaurant sunt invitate trei ursitoare. Tot pentru spectacol şi
pentru a-i distra pe invitaţi, ursitoarele fac un mic număr în care
îl fericesc pe copilaş cu tot felul de „binecuvântări”.
Cine sunt Ursitoarele
Conform definiţiei din Dicționarul Explicativ al Limbii
Române, cuvântul ursitoare are următoarele explicaţii:
Fiinţe imaginare, despre care se crede că pot hotărî soarta
omului la naştere. Destin, fatalitate, menire, noroc,
predestinare, soartă, ursită, zodie. Care urseşte; care hotărăşte
soarta cuiva sau a ceva dinainte.
Să vedem şi definiţia Ursitoarelor din Wikipedia:
„Ursitoarea este o fiinţă imaginară din mitologia românească,
despre care se
crede că are
darul de a
hotărî soarta
omului de la
naştere. Mitul
ursitoarelor a
fost preluat
din mitologia
greacă unde
erau Ursitoarele aduse la Botez: un obicei păgân, străin de
denumite poruncile lui Dumnezeu
Moirae. Prin
tradiţie, ursitoarele sunt trei femei considerate a fi
înlocuitoarele mamei. Sunt spirite care pot fi auzite câteodată,
dar nu văzute. În a treia noapte de viaţă a copilului nou-născut,
naşa invită ursitoarele şi face o masă cu prăjituri, bomboane,
245
vin, apă, flori și tot ceea ce crede că le-ar putea plăcea acestora.
Ele apar noaptea, la poarta casei în care dorm mama şi cu fiul,
şi prezic destinul copilului. În următoarea dimineaţă, naşa
întreabă mama despre visul său şi îi zice dacă au venit
ursitoarele, şi ceea ce au prezis.”
După cum observăm ursitoarele fac parte din zona
credinţelor păgâne (credinţa în zeităţi) prin care oamenii
aşteaptă tot felul de semne prin vis, din care să înţeleagă ce
destin i-au rânduit ursitoarele (zeii) viitorului copil. Tot din
această zonă este şi obiceiul ca atunci când împlineşte un an,
copilului să i se ia din moţ (la băieţi) şi să i se rupă turta pe cap
(la fete), apoi să i se aşeze în față o tavă cu tot felul de obiecte şi
el să aleagă ceva, pentru a vedea ce talent are, ce va ajunge
când va fi adult.
Obiceiul luatului din moţ ca şi cel al ursitoarelor sunt
străine de credinţa în Dumnezeu şi Biserică. De fapt aceste
obiceiuri se desfăşoară în afara spaţiului sacramental al
Bisericii, fără implicarea vreunui slujitor al lui Dumnezeu.
Prima problemă, atunci când vorbim de ursitoare, este:
Există cu adevărat aceste fiinţe imaginare? Pentru că sunt
imaginare sau nevăzute asta înseamnă că avem nevoie de
credinţă pentru a crede în existența lor. Dar Biserica, prin toată
Tradiţia ei Sfântă, nu vorbeşte decât de existenţa îngerilor ca
fiinţe nevăzute. Atât îngerii buni cât şi cei răi, diavolii. În rest
nimic. Astfel, pentru un creştin-ortodox, ortodox însemnând
drept-credincios... un creştin care are o credinţă dreaptă, aşa
cum ne-a fost transmisă de Dumnezeu prin Mântuitorul Hristos,
prin apostoli, episcopi, preoţi şi diaconi, singurele fiinţe
nevăzute sunt îngerii în toată diversitatea lor. Credinţa în
existenţa ursitoarelor ca fiinţe imaginare este o erezie, o
deviere gravă de la viaţa adevărată în Hristos.
246
Dumitru NEAGU
A doua problemă este legată de faptul că ursitoarele ar
avea darul de a hotărî soarta copilului la naştere. Cine le dă
acest dar? Și cum pot ele predestina / prestabili viaţa unui copil
până la moartea sa?
La prima întrebare răspunsul este simplu: ursitoarele
trebuie să primească acest dar de la un zeu mai mare ca ele.
Cine crede în Unicul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al
pământului, acela nu poate crede în zei inventaţi sau în fiinţe
imaginare.
A doua întrebare aduce în discuţie o problemă des
întâlnită: predestinarea... sau destinul prestabilit dinainte al
unui om.
Dumnezeu ştie tot ce se va întâmpla dinainte, dar nu
predestinează pe nimeni, nu obligă pe nimeni să facă binele, nu
forţează mâna nimănui.... Viaţa fiecărui om este efectul
alegerilor sale intersectate cu alegerile celorlalţi oameni de pe
Pământ, intersectate cu alegerile lui Dumnezeu.
Dacă noi creştinii am crede în predestinare atunci toată
lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu Tatăl pe Pământ, realizată
prin întruparea Fiului şi Pogorârea Duhului Sfânt, este doar o
minciună.
Ursitoarele fac doar urări bune
După cum declara pentru Ziare.com Oana Toma,
reprezentantul Clown Party, se fac doar urări de bine, legate de
înţelepciune, abilităţi sociale (integrare în societate, prieteni),
frumuseţe, profesii (cu exemple din viaţa reală), respect,
sănătate, dragoste, iubire, familie.
Textele sunt ritmate şi ursitoarele se completează
reciproc în a adăuga noi şi noi daruri bebeluşului: "Mânuşiţele
apoi/Să nu umble prin gunoi/Iar dacă s-a întâmplat/ Repede la
curăţat".
247
Cele trei zâne sunt personalizate: Filomela, Consuela şi
Biondelina, fiecare cu o personalitate aparte, care va influenţa
darurile aduse bebeluşului.
Biondelina, de exemplu, întruchipare a frumuseţii, este
uşor pierdută, aeriană, cum ar spune unii ("Frumuseţea-i făcută
să se fălească, Nu să gândească") şi îi va ura să fie
frumoasă/frumos, să aibă parte de haine minunate (aici se fac
chiar comparaţii cu designeri celebri) şi să ajungă poate
fotomodel sau actor/actriţă la Hollywood etc.
Textul de bază se poate schimba şi apar improvizaţii
Nu există mai multe versiuni şi asta tocmai pentru că
versiunea standard poate să fie schimbată întotdeauna în
funcţie de dorinţele părinţilor. În general, show-ul constă în 60%
textul de bază şi 40% improvizaţie, în funcţie de audienţa şi
participarea acesteia la show, ambianţa, fonica sălii.
Deşi există şi o ursitoare rea, aceasta este redusă la tăcere
mereu, cele bune intervenind şi anulând spusele ei. Însă
momentul ursitoarei rele, în sine, este foarte important.
Momentele ei mai mereu stârnesc aplauzele audienţei, prin
replici precum: "Acum o sută de ani şi mai bine, M-au chemat
naşii la tine" - discret, subtil, l-a îmbătrânit "Ţi-am prezis atunci
ridos, Să fii mereu botos şi fioros", explică Oana Toma.
În plus, părinţii sunt cei care pot sa aleagă dacă vor şi o
ursitoare rea sau doar pe cele bune. La finele show-ului,
ursitoarea cea rea este dată afară de la petrecere, în mod
simbolic, pentru ca binele să învingă răul.
Botezul pruncului în Biserică este de fapt îmbrăcarea lui în
haina de lumină, este curățirea lui de urmările păcatului
strămoșesc (de predispoziţia spre rău moştenită genetic de la
părinţi) şi primirea lui în Trupul Tainic al Bisericii. Câţi în Hristos
248
Dumitru NEAGU
ne-am botezat în Hristos ne-am şi îmbrăcat! Și câţi ne-am
botezat în Hristos, în moartea şi învierea Lui ne-am botezat!
Şi pentru că ursitoarele şi prezicerile lor sunt doar o
mascaradă şi un teatru ieftin, atunci îi vor minţi pe cei
prezenţi... şi îi voi face părtaşi minciunii. Şi asta cu atât mai mult
cu cât copilul a fost botezat în Biserică în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh... şi a devenit mădular (parte
componentă) a lui Hristos – Trupul Bisericii... Cel ce este prin
excelenţă Adevărul.
Un creştin care aduce ursitoare după Taina Botezului n-a
înţeles nimic din ce s-a întâmplat în Biserică. Chiar şi aşa Taina
Botezului îşi va face efectul dar prezicerile „ursitoarelor” nu.
Amestecarea Adevărului cu minciuna nu poate decât să
dăuneze atât părinţilor cât şi copilului.
Şi mai e un lucru, dorinţa unor părinţi de a aduce
ursitoare la Botez este menită să acopere un gol spiritual din
sufletul părinţilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care simt
după naşterea copilului că trebuie să facă ceva pe plan spiritual,
dar nu ştiu ce. Dar acest gol nu se poate acoperi decât cu
participarea prin fapte la taina botezului: prin spovedania
păriţilor şi a naşilor înainte de botezul copilului, prin rugăciunea
părinţilor şi a naşilor din timpul botezului şi mai ales prin
educarea pruncului botezat după rânduiala creştină.
Ursitoarele la Botez sunt un obicei păgân, străin de
credinţa adevărată în Marele şi Bunul nostru Dumnezeu!
20
SĂRBĂTORI PĂGÂNE CARE INVADEAZĂ ŞI
Tot pe fondul secularizării treptate a lumii în care trăim,

care are ca primă cauză depărtarea omului de Dumnezeu, au
apărut tot felul de sărbători păgâne care invadează şi
creştinismul ortodox românesc. Printre aceste amintim doar
câteva: Ziua îndrăgostiţilor - Sfântul Valentin, Sărbătoarea de
Halloween şi Dracula. Acestea au fost introduse şi în România,
pentru ca unii să beneficieze de anumite avantaje financiare şi
să aducă un fast, un plus de încărcătură emoţională. În cele ce
urmează mă voi ocupa de aceste sărbători, fără a vorbi şi de
avantajele finaciare pe care le generează acestea.
1. Ziua îndrăgostiţilor - Sfântul Valentin
Valentine's Day este Ziua Îndrăgostiţilor în tradiția
occidentală, care se sărbătoreşte pe data de 14 februarie.
Legenda Sfântului Valentin
Odată era un împărat roman al cărui nume era Claudiu al
II-lea. El era un luptător îndârjit și a avut multe războaie. El a
vrut o armată puternică dar majoritatea bărbaţilor romani nu
doreau să meargă în luptă. Împăratul s-a gândit că, în locul
luptei, bărbaţii preferau să stea acasă cu soţiile şi copiii lor. În
consecinţă, Claudiu a decis ca niciunul dintre soldaţii din Roma
să nu se mai poată căsători. Împăratul s-a gândit că această
lege îi va face pe bărbaţi să meargă la război şi să lupte ca nişte
adevăraţi soldaţi.
Valentin, care era un preot creştin, credea că dreptul
oamenilor de a sa căsători era dat de Dumnezeu iar Claudiu nu
avea dreptul să-l interzică. El a căsătorit în secret cupluri,
250
Dumitru NEAGU
cununiile fiind făcute în locuri secrete, pentru a nu putea fi găsit
de împărat.
Într-un final, Claudiu l-a găsit şi l-a arestat. Lui Claudiu i-a
plăcut personalitatea lui Valentin, considerând că este un om
tânăr și înţelept. L-a încurajat să renunţe la creştinism şi să
devină un soldat roman. Când Valentin a refuzat, a fost
întemniţat și condamnat la moarte. Până în ziua execuţiei, el a
trimis scrisori de adio către prietenii săi şi le-a semnat scriind
"Adu-ţi aminte de Valentin al tău."
Valentin a fost probabil executat pe 14 februarie în anul
269 sau 270. Nu se cunosc toate detaliile legate de viaţa
sfântului Valentin şi nu se ştie dacă legenda are o bază istorică
reală.
Comerţ cu dragostea
Dragostea a ocupat, ocupă şi va ocupa mereu un loc
aparte în viaţa
fiecăruia, orice
persoană
nutrind
sentimente faţă
de un iubit/o
iubită sau măcar
pentru rudele de
care este legat
prin aşa-
numitele
Comerţ cu dragostea, felicitări de Valentine's Day, de
legături de 14 februarie
sânge. Din
păcate, la fel ca multe alte lucruri sacre din viaţa umană, şi
sentimentul nobil al dragostei este manipulat în zilele noastre
de către comercianţi şi retaileri, oameni care prin acţiunile lor
denigrează trăirile multor persoane.
251
Şi la noi s-a instaurat moda sărbătoririi zilei de 14
februarie, „Valentine’s Day”, ca sărbătoare a dragostei, asta
după ce părinţii noştri ştiau de „Dragobete”, sărbătoare ce era
şi este şi acum „ţinută” în ziua de 24 a aceleiaşi luni. Ziua de 14
februarie a fost evident introdusă şi în România pentru ca unii
să beneficieze de anumite avantaje financiare. Aceasta a dus la
un val de critici din partea mai multor grupuri, persoane
reputate, instituţii. Organizaţia naţionalisă Noua Dreaptă
condamnă sărbătorirea Valentine's Day în România ca fiind o
activitate superficială, comercialistă, un kitsch importat din
Occident.
Lejeritatea românului pentru importul de pseudo
sărbători
E uimitor cu câtă lejeritate împrumută românul pseudo
sărbători. A iubi înseamnă a fi într-o continuă sărbătoare. Deci,
iubirea nu are termen de garanţie, ea nu este valabilă doar o zi.
Sunt posibile astfel de zile pentru că purtăm măşti. Iar
sărbătorile de acest gen, întreţin măştile. Cei care nu poartă
măşti, sunt dezgustaţi de cum primesc oamenii ziua de 14
februarie. Oamenii fireşti, nu se îndrăgostesc doar pentru că
există o zi de acest gen, iar cei ce iubesc, nu iubesc mai aprins
pentru că s-a ridicat o zi la rangul de "ziua îndrăgostiţilor". Se
uită că nu sărbătoarea provoacă iubirea, ci iubirea naşte
sărbătoarea, ca bucurie a întâlnirii.
Eşti considerat depăşit, inactual, demodat, dacă nu săruţi
şi îmbrăţişezi în această zi. În ochii celor ce preţuiesc Valentine's
day, sărutul şi îmbrăţişarea sunt lipsite de valoare în celelalte
zile. Acest lucru ne aminteşte de serbările păgâne, numite
Lupercalia. În cadrul acestor serbări, există şi obiceiul ca numele
tinerilor necăsătoriţi să fie introduse într-o urnă, din care
burlacii trăgeau câte un bilet. Conform obiceiului, trebuia să o
252
Dumitru NEAGU
curteze şi să aibă o relaţie trupească cu ea, în vederea potrivirii
pentru căsătorie.
Au fost şi poate mai sunt persoane care au spus că nu e
nimic rău în a avea o zi închinată dragostei. Ţinând seama de
faptul că dragostea trebuie trăită, nu o putem reduce la o
singură zi, pentru că ea nu poate fi consumată.
Dragobetele simbolizează sărbătoarea dragostei în
tradiţiile româneşti
Fiul Babei Dochia, Dragobetele este o sărbătoare de
origine dacică, este echivalentul Sfântului Valentin şi
simbolizează sărbătoarea dragostei în tradiţiile româneşti.
Sărbătorit pe 24 februarie sau 1 martie, Dragobetele este un
obicei românesc care marchează începutul primăverii.
În mediul rural, Dragobetele se sărbătorea prin logodne
simbolice şi prin
jocuri de iubire.
În mediul urban
aceste tradiţii
sunt inexistente,
Dragobetele
fiind umbrit de
Valentine’s Day,
o sărbătoare de
împrumut Tineri îndrăgostiţi în tradiţia noastră de la sate unde se
occidental. mai spune că „Dragobetele sărută fetele”.
Dragobet,
sărbătoarea bunei dispozitii şi a iubirii în grai românesc!
Dragobetele are o tradiţie de circa două secole în
România, cele mai vechi menţiuni despre existenţa unor
obiceiuri practicate în această zi având o vechime de 170 sau
180 de ani. Cum sfârşitul lunii februarie este o punte de
legătură între iarnă şi primăvară, tinerii de la ţară obişnuiau să
253
se adune, atât băieţi, cât şi fete, pornind în căutare de flori de
primăvară pe dealuri şi prin lunci. Dacă se găseau flori de frag,
acestea erau culese de către băieţi şi dăruite fetelor, rostindu-
se în acest timp versurile: „Flori de fragă/Din luna lui Faur/La
toată lumea să fii dragă/Urâciunile să le desparţi”. Tinerii se
opreau din loc în loc, aprinzând focuri, prilej de care se foloseau
pentru a sta de vorbă, la fel ca la şezătoarele din sat.
La ora prânzului, tinerii reveneau în sat, fetele „fugind” de
băieţii care le îndrăgeau, iar de era vreuna ajunsă de către
băiat, trebuia să se lase sărutată în văzul întregului sat, prin
aceasta consfinţindu-se o logodnă simbolică între cei doi. De la
această tradiţie provine şi expresia „Dragobetele sărută fetele”.
Oamenii nu sacrificau în această zi animale, pentru a nu strica
„rostul împerecherilor”.
Ziua Dragobetelui era ţinută exact ca o sărbătoare
religioasă, în această zi oamenii neefectuând alte activităţi în
afara curăţeniei casei sau a gospodăriei. Cine îndrăznea să
muncească în această zi se presupunea că urma a fi pedepsit de
zeul dragostei, zeu ce oferea binecuvântări, noroc, sănătate şi
belşug celor ce respectau sărbătoarea sa.
Tradiţiile legate de această zi sunt mult mai numeroase,
dar am încercat să fac aici doar o sinteză a lor. Ideea de bază e
aceea că noi trebuie să ne preţuim în continuare tradiţiile pe cât
posibil, ele fiind factorul decisiv în păstrarea identităţii noastre
ca popor. De asemenea, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de
ceea ce vedem în jurul nostru, nimeni neavând dreptul de a ne
impune săvârşirea vreunui lucru, în speţă „ţinerea” zilei de 14
februarie ca zi a dragostei.
Dragostea sărbătorită în credinţa ortodoxă este
binecuvântată de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel zice:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea
254
Dumitru NEAGU
nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se
bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” [I
Corinteni 13: 4-8].
2. Sărbătoarea de Halloween
Halloween, joaca de-a diavolul
Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată
astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea
răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul
imigranţilor irlandezi din Statele Unite ale Americii. Ea este
sărbătorită în
noaptea de 31
octombrie, deşi
în unele ţări
data sărbătorii
variază. Numele
provine din
limba engleză,
de la expresia
All Hallows'
Even, numele
sărbătorii Halloweenul este o sărbătoare păgână a „terorii, a
creştine a fricii şi a morţii”.
tuturor sfinţilor,
sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în ţările unde
predomină creştinismul occidental — catolic şi protestant,
deoarece în aceste culte creştine, ziua tuturor sfinţilor este
sărbătorită pe 1 noiembrie. Specific pentru Halloween este
dovleacul sculptat, care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia
acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau
alte personaje şi colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?”
255
(Păcăleală sau dulciuri?), ca o ameninţare că dacă nu li se dau
dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte ţări,
Halloween este serbat prin parade şi carnavaluri.
În tradiția populară din România există un obicei
asemănător, Noaptea Sfântului Andrei, care este asociat cu
apariţia strigoilor, cu farmecele de dragoste şi ghicirea ursitului,
de asemenea se poate „afla” dacă anul următor va fi roditor.
Sfântul Apostol Andrei este prăznuit pe 30 noiembrie.
Halloween - păgânismul, ocultismul şi satanismul
Originea sărbătorii
Halloweenului poate fi
plasată în ocultism şi
păgânism, iar grupările
satanice, în unele
regiuni, îi ataşează o
însemnătate deosebită.
Vaticanul a condamnat
sărbătoarea de
Halloween, despre care
susține că este
„anticreştină”, fiind
bazată pe un „curent Pentagrama întoarsă-simbolul satanismului.
„Părintele” modern al „bisericii lui Satan”,
subteran periculos al Anton Szandor LaVey, spunea că Halloween
ocultismului”. Sfântul este una dintre cele mai mari sărbători în
calendarul satanic.
Scaun i-a avertizat pe
părinţi să nu-şi lase copiii să se îmbrace în fantome şi vampiri
deoarece Halloweenul este o sărbătoare păgână a „terorii, a
fricii şi a morţii”. Un ziar controlat de episcopii italieni,
Avvenire, a cerut în 2009 boicotarea zilei de Halloween, despre
care a spus că este „o celebrare a groazei şi a macabrului” care
ar putea să încurajeze „sectele [satanice] nemiloase şi fără
scrupule”. Mai multe biserici din Florida au protestat în
256
Dumitru NEAGU
octombrie 2010 față de decorarea unui parc cu motive specifice
sărbătorii Halloween, acuzându-i pe organizatori că
promovează imagini ale „crimei şi torturii”.
„Părintele” modern al „bisericii lui Satan”, Anton Szandor
LaVey, obişnuia să spună că Halloween este una dintre cele mai
mari sărbători în calendarul satanic, alături de „Noaptea
Walpurgică“ sau „Sabatul vrăjitoarelor”, de pe 1 mai.
Bisericile creştine se unesc contra sărbătorii de
Halloween
Sărbătoarea de Halloween, importată şi în România şi
marcată în şcoli și grădiniţe din toată ţara, a atras critici din
partea Bisericilor Ortodoxe şi Catolice, care s-au arătat
îngrijorate de influenţa negativă asupra copiilor.
“Conform unor statistici documentate, în special în rândul
tinerilor, cei care au avut contact cu mişcările sataniste spun că
au început chiar cu aceste obiceiuri care sunt legate de
Halloween”, a declarat, pentru România TV, Cornel Cadar, preot
la Episcopia Romano-Catolică Iaşi.
O poziție similară a avut și Biserica Ortodoxă, prin vocea
unui purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
care a comentat pentru reporterii Pro Tv în mod critic noua
”tradiţie” a costumării celor mici în personaje demonice.
Preotul Constantin Sturzu susţine că Halloween-ul “este
de natură de a mutila sufletele copiilor”. ”Ce poate fi bun în a te
deghiza în vârcolac, în vrăjitoare, în vampir? Am înţeles că unii
se pictează cu cruce inversă, coarne de draci”, a mai spus
reprezentantul bisericii. [Sursa: FrontPress.ro]
Creştinii ortodocşi consideră că în timpul vieţii trebuie să
dobândească asemănare cu Iisus Hristos şi nu să se îmbrace în
vampiri şi fantome.
Să ne ajutăm cpiii să se ferească de sărbătorile satanice
257
În momentul în care se promovează imagini cu fantome şi
vampiri de Halloween promovăm o sărbătoare a „terorii, a fricii
şi a morţii”. Trebuie să le explicăm copiilor de mici despre acest
pericol şi să nu ne gândim că aceştia sunt prea mici şi nu
înţeleg. Copilul are discernământul lui… de copil.
Părintele Tudor Ciocan ne spune că: copiii au un acut simţ
al binelui şi al răului. Dacă înţeleg ce este bine şi ce este rău
atuncea vor alege binele. Problema este că răul li se propune
sub o formă plăcută, exact ca în păcatul primodial, în ispita ce
diavolul le-o face lui Adam şi Eva în Rai, le arată rodul acelui
pom al cunoaşterii, le arată ca fiind plăcut la gust, şi plăcut la
vedere şi vrednic de dorit, fără să le arate că mâncând din acel
rod, ei practic ies din ascultarea lui Dumnezeu şi din dragostea
lui Dumnezeu. Exact aceasta se întâmplă aicea, li se prezintă
sub forma unei distracţii, li se prezintă ceva care fundamental
este putred, o sărbătoare care fundamental este putredă. Cel
puţin la modul cum a fost preluată la noi. Şi atuncea trebuie să
explicăm copilului că nu este bine. Ce fac? dacă copilului i se dă
o bomboană cu otravă la şcoală din diverse motive, cine ştie ce
inconştient vine… I se dă o mâncare stricată, poftim, eu spun,
da, du-te şi mănânc-o? Nu. Îi spun e stricată, chiar dacă arată
bine, chiar dacă pare frumoasă, las-o deoparte acum, o să creşti
puţin mai mare şi o să îţi alegi singur mâncarea.
Copiilor mei Ie-am arătat dracii respectivi care apar, le-am
arătat vrăjitoarele respective care apar, care sunt până la urmă
măştile favorite la noi. Dacă ar fi fost nişte măşti de zebre, de
căţeluşi, de pisicuţe, de lei, de tigri, altfel ar sta lucrurile.
Ceea ce se întâmplă în prezent de sărbătoarea Halloween
în România, este un păcat, dacă vrem să o luăm aşa, e un păcat.
Mascarea în vrăjitoare şi faptul că mă duc acolo şi mă joc de-a
vrăjitoarea şi de-a dracii, şi mănânc coaste de liliac şi de vampir,
astea până la urmă sunt un păcat. La modul direct, fără
258
Dumitru NEAGU
nuanţări este un păcat. Nu orice petrecere este un păcat, atâta
timp cât petrecerea este cu bun simţ, cât există o anumită
comuniune între tineri sau mai puţin tineri, care se adună
acolo, şi este o bucurie de a fi acolo, nu este un păcat. În
momentul în care se dezvoltă anumite patimi, când se invocă,
chiar şi sub această formă a mascaradei, nişte draci, tot păcat
este.
Întrebat dacă este mai bine să evităm astfel de petreceri,
părintele răspunde: „Nu nu numai să le evităm, trebuie să le
explicăm copiilor. Culmea, imaginea sfântului în această
societate modernă este caricaturizată, pentru că este prezentat
întotdeauna ca un om încruntat, totdeauna războinic cu ceilalţi,
totdeauna fundamentalist în sensul cel mai prost al cuvântului,
în timp ce imaginea reală a sfântului este ignoranţa deliberată -
a acelui om care este luminos, paşnic, împăciuitor, şi este cu
adevărat izvor de lumină pentru cei din jurul lui pentru că
Hristos lucrează prin el – pentru că Duhul Sfânt este cel care dă
pacea aceasta, nu este o pace omenească obţinută prin nişte
mijloace psihologice, ci prin lucrarea harului Duhului Sfânt, în
timp ce imaginea dracilor, vrăjitoarelor, a tuturor
excentricităţilor care ne depărtează de o trăire autentică a
vieţii, sunt exacerbate şi sunt prezentate permanent ca model.
Din punctul acesta de vedere trăim într-o lume a imaginilor,
propuse ca model, o lume cu valori inversate.”
3. Dracula, între legendă şi realitate
Dracula sau Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul (1436 -
1442, 1443 - 1447) şi nepotul lui Mircea cel Bătrân (1386 -
1418). Vlad Dracul a fost ridicat la rangul de cavaler al Ordinului
Dragonului de către regele Ungariei. Toţi membrii acestui ordin
purtau un dragon pe blazon şi acesta i-a adus porecla de
“Dracul”. Vlad Ţepeş obişnuia să semneze cu “Draculea” sau
“Draculia” - fiul dracului - nume, ce s-a transformat apoi în
259
Dracula. Renumele lui Dracula a ajuns în apusul Europei prin
intermediul negustorilor saşi din oraşele transilvănene Braşov şi
Sibiu, ce au oferit adesea adăpost celor care candidau la tronul
Ţării Româneşti împotriva lui Vlad Ţepeş.
Pentru a evita pericolul de a-şi pierde tronul, Vlad s-a
hotărât să-i pedepsească pe negustorii saşi. Sibiul şi zonele
învecinate au fost jefuite şi incendiate de Vlad şi mulţi negustori
saşi au fost traşi în
ţeapă. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi cu
negustorii saşi care au
venit la Târgovişte
pentru a face negoţ.
De fapt, Vlad a
căpătat numele de
Ţepeş numai după
moartea sa (1476). El a
domnit în Ţara
Românească între anii
1456 - 1462 şi în 1476.
În 1462, fiind învins de
turci, Vlad s-a refugiat
în Ungaria. În 1476, cu Dracula sau Vlad Ţepeş, a domnit în Ţara
ajutorul regelui ungar, Românească între anii 1456 - 1462 şi în 1476
Matei Corvin şi a domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, Vlad
a fost reînscăunat pe tronul Ţării Româneşti pentru încă o lună
de zile. A urmat o bătălie în care Ţepeş a fost ucis. Trupul său a
fost înmormântat în biserica Mânăstirii Snagov, aflată pe o
insulă de pe lacul Snagov. Trupul său a fost îngropat în faţa
altarului. în 1935 au fost exhumate, la Snagov, rămăşiţele unui
bărbat îmbrăcat în haine scumpe, mai puţin capul. Se spune că
o asemenea soartă ar fi avut Dracula, care a fost decapitat, iar
260
Dumitru NEAGU
capul său ar fi fost îmbălsămat, împachetat şi trimis în dar
sultanului turc.
Se spune că tragerea în ţeapă era pedeapsa favorită a lui
Dracula, dar, la acea vreme, el nu era, desigur, singurul care o
folosea. La acest mod de pedepsire recurgeau şi unii principi
germani sau spanioli. Ţepeş aplica această pedeapsă boierilor,
hoţilor şi criminalilor, turcilor, saşilor şi tuturor acelora care
unelteau împotriva lui. Nu o dată s-a întâmplat să se vadă o
pădure întreagă de oameni traşi în ţeapă în preajma cetăţii
Târgovişte, capitala de atunci a Ţării Româneşti.
Îngroziţi de aceste atrocităţi, negustorii saşi au tipărit cărţi
şi pamflete în care relatau despre cruzimea lui Vlad. Aceste
broşuri au ajuns şi în Germania şi vestul Europei, unde Dracula
a ajuns să fie cunoscut ca un tiran sângeros.
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat
“Dracula”, care l-a făcut pe Vlad Ţepeş celebru în întreaga lume.
Stoker a citit povestirile despre Dracula, publicate în secolele XV
- XVI şi a fost şocat de actele de cruzime ale acestuia. S-a
hotărât să şi-l aleagă drept personaj principal. A citit şi câteva
cărţi despre Transilvania (această denumire are origine latină şi
înseamnă “ţara de dincolo de păduri”) şi s-a gândit că această
ţară “exotică” ar fi un cadru potrivit pentru faptele lui Dracula.
De fapt, Stoker s-a folosit de Vlad doar ca sursă de inspiraţie,
deoarece în romanul său, Dracula nu este domnitorul Vlad
Ţepeş, ci un conte transilvănean care trăia într-un castel
misterios, unde îşi ademenea victimele. Povestea sa se petrece
în zona Bistriţei, iar castelul său se află lângă pasul Bârgău (în
munţii Carpaţi). Deoarece Stoker nu a vizitat niciodată
Transilvania, majoritatea locurilor şi întâmplărilor reprezintă
pură ficţiune. Legenda şi adevărul istoric despre Dracula se
împletesc astăzi şi sunt păstrate vii prin faptul că numele său se
261
leagă acum de o serie de obiective turistice, cum ar fi
Mănăstirea de la Snagov, sau Castelul Bran de lângă Braşov.
Spectacolul grotesc de la Hotel Castel Dracula
Am cules câteva din impresiile unui vizitator, la cel mai
reprezentativ loc care îl promovează pe Dracula, Hotel Castel
Dracula din Pasul Tihuţa.
Principala cale de legătură dintre Transilvania şi Bucovina
se realizează prin Pasul Tihuţa (sau Pasul Bârgăului), situat pe
valea Bistriţei, la poalele Munţilor Bârgău. Drumul e superb,
şerpuieşte printre munţii împăduriţi, în jur totul e verde! E un
loc deosebit, iar cei care au vizitat ţări precum Austria şi Elveţia
spun că aceste locuri nu sunt cu nimic mai prejos decât ele. În
depărtare se văd Munţii Rodnei, Munţii Suhard, Călimani şi
Munţii Bârgăului.
În Pasul Tihuţa se află staţiunea Piatra Fântânele
poziţionată la 1200 m altitudine. Un obiectiv interesant care
atrage mulţi turişti este Hotel Castel Dracula.
E singurul castel din lume care poarta numele de Dracula!
Trecătoarea a devenit celebră peste hotare din păcate nu
frumuseţii zonei, ci romanului “Dracula”, scris de Bram Stoker.
Din câte am auzit, castelul este construit aşa cum şi l-a imaginat
autorul, e o replică a celui descris în carte.
Castelul respectă tot ceea ce apare în roman, astfel
mobilierul şi decoraţiunile sunt de calitate şi scumpe. Totul
denotă bun gust şi lux, doar anumite decoraţiuni cu lilieci,
cranii, animale împăiate cu prada încă vie în cioc amintesc cine
“locuieşte” aici. Este mult roşu şi negru pe pereţii albi. Un
tablou însângerat ilustrează o comunitate în care vampirii se
înfruptă din tinerele ispititoare, ca şi cum toata lumea ar fi a
lor... Oare ce senzaţie ai avea să dormi acolo o noapte, să te
trezeşti la miezul nopţii iar deasupra patului tău să atârne un
262
Dumitru NEAGU
liliac cu gura întredeschisă, văzându-i doar colţii sclipind în
lucirea lunii, aşteptând momentul potrivit să muşte? ...
Şi fiindcă acesta este castelul lui Dracula, nu poate să
lipsească de aici sicriul lui, care e casa lui în timpul zilei, dar o
părăseşte noaptea pentru a-şi aştepta “invitaţii”. În apropierea
recepţiei întâlnim şi un anunţ, scris cu majuscule: “VIZITAREA
CAVOULUI DRACULA – tarif 2 ron / persoană. !!! VIZITA NU
ESTE RECOMANDATĂ PERSOANELOR CE SUFERĂ DE AFECŢIUNI
CARDIACE SAU ATACULUI DE PANICĂ! ”.
Şi toate acestea pentru ce ? pentru a crea emoţie şi
panică printre vizitatorii curioşi. Dar, cu copii care păţesc un
adevărat şoc, ce facem?, când din sicriu, în plină noapte, se
ridică o mumie un „dracula”, prefabricat pentru a face bani.
Din castelul Dracula e o panoramă superbă asupra colinei
din faţă, în vârful căreia se află Mănăstirea Piatra Fântânele.
Este mult mai de folos să mergem şi să vizităm, sau să asistăm
la slujbele de aici şi deci să luăm un cuvânt de învăţătură de la
una din măicuţele mănăstirii.
1. Problema este că, copiiilor li se propune răul sub o
formă plăcută exact ca în păcatul primodial, în ispita ce
diavolul le-o face lui Adam şi Eva în Rai, le arată rodul acelui
pom al cunoaşterii, le arată ca fiind plăcut la gust, şi plăcut la
vedere şi vrednic de dorit, fără să le arate că mâncând din acel
rod, ei practic ies din ascultarea lui Dumnezeu şi din dragoste lui
Dumnezeu şi vor deveni muritori.
2. Creştinii ortodocşi consideră că în timpul vieţii trebuie
să dobândească asemănare cu Iisus Hristos şi nu să se îmbrace
în vampiri şi fantome.
21
ŞCOLIREA TINERILOR PENTRU A DEVENI PĂRINŢI, O
NECESITATE
Certificat de pregătire pentru a deveni părinţi

Căsătoria tinerilor, celula societăţii- Mica Biserică, este
pusă în pericol de schimbările sociale care s-au produs la nivelul
societăţii, a părinţilor şi a copiilor acestora. Chiar dacă până la
urmă tinerii se căsătoresc, mulţi dintre ei nu reuşesc să reziste
mult timp împreună. Slăbirea rolul părinţilor în educarea
copiilor, slăbirea credinţei în rândul acestora, căsătoriile
tinerilor se fac prin cunoştinţe întâmplătoare, la vârste fragede,
de multe ori sub 18 ani, desfiinţarea stagiului militar obligatoriu
pentru băieţi, care-i formau pentru greutăţile vieţii, sunt doar
câteva din multiplele probleme care apar în familiile tinerilor.
Toate acestea dar şi multe altele, mă face să aduc în discuţie, în
cadrul acestui capitol, ceea ce eu susţin de mai mulţi ani, că
astăzi ar trebui să existe şcolirea tinerilor pentru a deveni
părinţi.
Tinerii nu ştiu ce înseamnă să fii părinte. Este o chestiune
foarte serioasă. Tinerii se pomenesc cu copii şi nu ştiu ce
trebuie să facă în familie, care sunt atribuţiile şi
responsabilităţile lor. În această nouă situaţie- căsătoria, ei
doresc să se comporte ca şi înainte de căsătorie, să meargă cu
prietenii/prietenele, la o terasă, club de distracţii, nu dau
socoteală celuilalt partener de viaţă, nu pun banii în casă etc.
De multe ori ei abandonează, divorţează legal sau nu, în ori ce
caz, noua familie se destramă şi copii lor sunt crescuţi de bunici
sau alte rude. Pentru că ei au plecat greşit de la început, au dat
curs atracţiei- plăcerii sexule şi nu responsabilităţii creşterii de
copii. Dacă ei ar fi ştiut de la început, că femeia este născătoare
264
Dumitru NEAGU
de fii ai lui Dumnezeu şi soţilor le revine responsabilitatea
creşterii şi educării copiilor pe care Dumnezeu i-a dăruit spre
creştere, în mod sigur altfel ar proceda în căsnicie.
Biserica nu reuşeşte să catehizeze, decât o mică parte din
tineri, pe cei care provin din rândul ei. Dar, cei care nu intră în
Biserică, care sunt cei mai mulţi, ce facem cu ei?
Şcolirea tinerilor pentru a deveni părinţi, pe care eu o
propun, poate fi făcută în ultima clasă de gimnaziu, în clasa a
VIII-a, ca să poată fi cuprinşi toţi tinerii, şi să se finalizeze cu un
„Certificat de pregătire pentru a deveni părinţi” cu durata de
un an, la care să se dea un examen de absolvire şi care să
devină o piesă obligatorie, din dosarul pentru căsătoria civilă de
la Primarie.
Unii dintre cititorii acestui capitol o să spună: bine dar
până acum, atâtea generaţii, tinerii nu au mai fost şcoliţi şi au
devenit foarte buni părinţi. Acestora le răspund: da, dar tinerii
erau în ascultare faţă de părinţii lor, iar părinţii erau în
ascultare faţă de Dumnezeu. Şi atunci procentul de căsătorii
reuşite era mult mai mare.
Când eşti în ascultare de Dumnezeu, pentru că se spune
că noi Îl descoperim pe Hristos prin respectarea poruncilor Sale,
te ajută harul Duhului Sfânt, şi alege în locul tău. Altfel spus, te
ajută să legi prietenie, cu cel care îţi este destinat pentru o
căsătorie trainică, sau cum se spune, pe viaţă şi zădărniceşte
prieteniile nefolositoare. Aici pot să vă vorbesc din propria mea
experienţă de viaţă.
Pe prima mea soţie Filofteia Solange, cu care am fost
căsătorit 25 de ani, până la decesul ei, în urma unei îndelungi
suferinţe, am cunoscut-o de parcă cineva (harul Duhului Sfânt)
a aranjat totul. Am povestit aceasta în Cartea V-a, Viaţa şi
familia mea - Consemnări şi imagini, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2013. Ne-am întâlnit la un curs de pregătire la
265
matematică, pentru admitere la facultate. Ea, viitoarea mea
soţie, din toata clasa de elevi de cca. 60, a făcut o remarcă la
unul din exerciţiile de la tablă. Apoi, eu am intervenit, imediat
tot cu o remarcă. La pauză m-am dus la ea şi ne-am amuzat de
schimbul indirect de replici, din timpul orei de pregătire şi am
invitat-o, a doua zi în oraş, împreună cu colega ei, cu care era.
După plimbarea din oraş şi la cofetărie, am dus-o mai întâi pe
colega ei acasă (pentru că aşa a fost ajutorul), iar eu am rămas
cu Solange să o duc acasă. Din acea clipă am rămas cu Solange,
care a devenit prima mea soţie – Nuşa (aşa am numit-o noi),
timp de 25 de ani, având şi o fată, pe Eliza Eugenia.
Cu cea de a doua soţie Maria Lidia, deasemeni a fost o
întâmplare providenţială (ajutor de la Domnul), când la Bancă
făceam amândoi operaţii curente de cont. Eu termin şi merg la
caseria de la parter şi dau să plec. În acel moment, parcă cineva
(harul Duhului Sfânt) mi-a zis: dar nu ai întrebat-o pe fosta ta
colegă nici măcar ce face. Urc la etaj, Lidia se pregătea să plece,
nu o mai văzusem de câţiva ani şi atunci îi spun: Ce mai faci tu,
că nu te-am mai văzut de mult. Apoi, am sunat-o, am ieşit în
oraş şi de atunci suntem împreună pâna astăzi când scriu acest
material (2016), peste 13 ani.
Am povestit pe scurt, cele două întâmplări din viaţa mea,
pentru a lăsa să se înţeleagă, cum ne poate ajuta pe noi harul
Duhului Sfânt, în problema căsătoriei, atunci când suntem în
ascultare faţă de Hristos.
Să înţelegem acum de ce este sfântă familia, care este
importanţa căsătoriei şi ce reprezintă divorţul- cădere din har.
Sfinţirea familiei s-a făcut prin participarea
Mântuitorului Hristos Ia nunta din Cana Galileii
Prin nuntă înţelegem "cununia sau căsătoria religioasă
între un bărbat şi o femeie care întemeiază o familie". În noul
Testament, cuvântul nuntă este folosit atât în sens propriu, cât
266
Dumitru NEAGU
şi în sens figurat (metaforic) *Mt. 22: 2-9; Luc. 12: 36; 14, 8; In.
2: 1-2; Efes. 5: 25-27; Apoc. 19; 1-10].
Din analiza textului Noului Testament, putem retine că "în
Evanghelii nu se găseşte un loc expres din care să se vadă
limpede că Mântuitorul a instituit Taina Nunţii, dar el a sfinţit
căsătoria prin participarea la nunta din Cana Galileii [loan 2: 1-
11+. De altfel, Sfântul loan Evanghelistul ne adevereşte că
Mântuitorul Hristos "...iarăşi a mers în Cana Galileii, unde
prefăcuse apa în vin" (IV, 46). Apoi adesea a vorbit despre
căsătorie şi despre indisolubilitatea ei în aşa fel, încât rezultă
fără putinţă de îndoială că a privit-o ca Sfântă Taină [Matei 19:
6]".
Sfinţirea familiei s-a făcut, aşadar, prin participarea
Mântuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii, când căsătoria -
legătura bărbatului cu femeia - a fost ridicată la valoarea de
Sfântă Taină. Dar, aşa după cum spunea şi Fericitul Augustin,
"Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai". Fiindcă "nici
păcatul de la început, nici potopul - precizează slujba ortodoxă a
cununiei - n-au stricat sfinţenia căsătoriei". Într-adevăr, "de la
Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era taina
desăvârşită". Nu întâmplător, cu prilejul administrării Sfintei
Taine a Cununiei se citeşte Evanghelia în care se istoriseşte
minunea făptuită de Mântuitorul Hristos la nunta din Cana
Galileii [In. 2: 1-11].
Biserica ne învaţă că: "Nunta este Taina prin care un
bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod liber să trăiască
împreună toată viaţa, pentru a se ajuta reciproc şi a naşte şi a
creşte prunci, primesc prin preot harul care le sfinţeşte legătura
şi ajută la împlinirea scopului lor".
Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii, împreună
cu Maica Sa şi cu ucenicii Săi, Mântuitorul Hristos a arătat că
întăreşte şi binecuvintează căsătoria peste veacuri *In. 2: 1+.
267
Nunta fiind cea dintâi dintre Tainele amintite de Noul
Testament: " Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel Ce i-a făcut
de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi
vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup.
Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" [Mt. 19: 4-
6].
Legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie este înălţată,
din ordinea naturii, în ordinea harului, prin participarea
Mântuitorului la nunta de la Cana. "Săvârşind acolo cea dintâi
uniune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se
căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin
harul Său, El vrea să arate - preciza un teolog român - că începe
înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi
înălţarea căsătoriei."
Cât priveşte unitatea celor căsătoriţi, teologia ortodoxă
afirmă că fiecare soţ devine "...omul întreg în unirea cu celălalt,
iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate
dezintegra şi reface cu alt partener". De aceea, soţii nu se pot
trata, unul pe altul, ca obiecte de plăcere, fiindcă ei "...nu mai
sunt doi, ci un trup", şi, prin urmare, "ceea ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă" [Mt. 19: 4-6]. Iată deci şi
temeiul biblic pentru care Biserica Ortodoxă nu îi divorţează pe
cei căsătoriţi decât în cazul în care unul dintre ei a rupt această
unitate prin adulter.
Legătura cu care taina nunţii îi uneşte pe bărbat şi pe
femeie este deci sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată
şi consfinţită de însuşi întemeietorul Bisericii, adică de
Mântuitorul Hristos. De aceea această legătură este şi
asemănată de Apostolul Neamurilor cu legătura sfântă şi tainică
dintre Hristos şi Biserică [Efes. 5: 23]. [ Pr. Leon Dura]
Divorţul definit drept cădere din har
268
Dumitru NEAGU
Legislaţia Bisericii ca şi practica vieţii bisericeşti n-a stabilit
niciodată o listă determinată sau precisă de motive de divorţ.
Ea s-a orientat în aprecierea motivelor de divorţ în primul rând
după normele sale cu caracter religios şi apoi după normele
stabilite de Stat în diverse epoci, pentru admiterea divorţului.
Mai întâi, Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv
şi anume pentru acela pe care îl socoteşte ca atare şi
Mântuitorul Însuşi: şi anume adulterul. În cazul acestuia,
despărţirea căsătoriei nu întâmpină nici un fel de greutate sau
împotrivire din partea autorităţii bisericeşti. În cazul altor
motive însă, care puteau fi oricât de grave, Biserica s-a
împotrivit întotdeauna divorţului, ţinând la trăinicia căsătoriei,
după cuvântul Domnului că: "ceea ce a împreunat Dumnezeu,
omul să nu despartă" *Mat. 19: 6+, şi după cunoscutele rostiri
ale Sfântului Apoastol Pavel: "legatu-te-ai cu femeia, nu căuta
despărţirea" *I Cor. 7: 27+ şi apoi: "celor căsătoriţi, nu eu, ci
Dumnezeu le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat" [I
Cor. 7, 10].
1. Pentru că nici familia, nici societate civilă şi nici Biserica
nu reuşesc să catehizeze, decât o mică parte din tineri, propun
Şcolirea tinerilor pentru a deveni părinţi, în clasa a VIII-a, cu
durata de un an, la care să se dea un examen de absolvire şi
eliberarea unui „Certificat de pregătire pentru a deveni
părinţi” care să devină o piesă obligatorie, din dosarul pentru
căsătoria civilă de la Primărie.
2. Sfinţirea familiei s-a făcut, prin participarea
Mântuitorului Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, când
căsătoria - legătura bărbatului cu femeia - a fost ridicată la
valoarea de Sfântă Taină.
3. Divorţul este definit drept cădere din harul lui
Dumnezeu.
Partea a IV - a
NOUA ORDINE A LUCRURILOR DIN ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE A
LUMII, ZGUDUIE ORTODOXIA
22
CONFLICTUL DINTRE ADEVĂRUL CREŞTIN ŞI TEORIA
EVOLUŢIONISTĂ, PRECUM ŞI BIG BANG-UL
Poate nu aş fi introdus acest capitol în cartea aceasta,

dacă nu vedeam pe Mediafax, în data de 29.10.2014, ştirea:
“Papa Francisc declară că teoria evoluţionistă şi Big Bang-ul
sunt corecte”. Apoi mi-am adus aminte ce spunea Părintele
Elpidie, şi părintele Nectarie, care cred că „Actualul Papă ar
putea fi Profetul Mincinos” şi care va avea un rol esenţial în
impunerea Pecetluirii.
În cartea a IV-a „Învăţături către fiica mea Eugenia”,
Editura Printech, Bucureşti, 2013, în capitolul 47, am descris
tâlcuirea celor doi părinţi, a ultimei părţi a Apocalipsei, prin
prisma evenimentelor care au avut loc la începutul anului 2013.
La Întronarea Papei Francisc care a avut loc la Vatican, în data
de 19 martie 2013, în faţa unei mulţimi de peste un milion de
oameni. Şi când un fulger a lovit Bazilica Sfântul Petru de la
Vatican, la câteva ore după ce Papa Benedict al XVI-lea şi-a
anunţat demisia începând cu 28 februarie 2013.
1. Papa Francisc declară că teoria evoluţionistă şi Big
Bang-ul sunt corecte
Teoria evoluţiei speciilor şi Big Bang-ul sunt adevărate, iar
Dumnezeu nu este un "magician cu o baghetă", a declarat papa
Francisc în timpul unui discurs susţinut la Academia Pontificală
de Ştiinţe, informează independent.co.uk.
Papa Francisc a făcut o serie de comentarii, în timpul unui
discurs susţinut la Academia Pontificală de Ştiinţe, despre care
270
Dumitru NEAGU
experţii spun că au dat lovitura finală unor "pseudo-teorii"
precum creaţionismul şi designul inteligent, ipoteze despre care
unele voci spun că au fost susţinute de fostul suveran pontif
Benedict al XVI-lea.
Papa Francisc a explicat că teoria evoluţiei speciilor şi big
bang-ul nu sunt incompatibile cu existenţa unui creator,
susţinând că, dimpotrivă, aceste teorii" cer existenţa unui
creator".
"Când citim despre creaţie în «Facerea», întâmpinăm
riscul de a ni-l imagina pe Dumnezeu ca fiind un magician cu o
baghetă,
capabil să facă
totul. Dar
lucrurile nu
stau aşa.
(Dumnezeu,
n.r.) a creat
oamenii şi i-a
lăsat să se
dezvolte Papa Francisc, Întronarea sa a avut loc la Vatican, în
potrivit legilor data de 19 martie 2013
interne pe care
el le-a atribuit fiecăruia, pentru ca fiecare să ajungă la
desăvârşire.
Big Bang-ul, pe care astăzi îl considerăm a sta la originea
lumii, nu contrazice intervenţia creatorului divin, ci, mai
degrabă, o cere. Evoluţia în cadrul naturii nu este incompatibilă
cu noţiunea de creaţie, pentru că evoluţia are nevoie de
crearea unor fiinţe care să evolueze", a spus suveranul pontif.
Biserica Catolică a avut de multă vreme reputaţia unei
instituţii care se opune ştiinţei, unul dintre cele mai faimoase
episoade fiind forţarea lui Galileo Galilei de a-şi retrage teoria
271
considerată "eretică", potrivit căreia Pământul se învârte în
jurul Soarelui, lucru de necontestat în prezent.
Comentariile suveranului pontif sunt în concordanţă cu
abordarea progresistă a papei Pius al XII-lea, care a arătat
deschidere faţă de teoria evoluţiei speciilor şi a îmbrăţişat
deschis teoria exploziei primordiale (Big Bang-ul, n.r.).
În 1996, Ioan Paul al II-lea a făcut încă un pas şi a afirmat
că evoluţia "este mai mult decât o ipoteză", este "un fapt
dovedit".
Pe de altă parte, papa Benedict al XVI-lea şi consilierii săi
apropiaţi au susţinut ideea că designul inteligent stă la baza
evoluţiei - ideea că doar selecţia naturală nu este suficientă
pentru a oferi o explicaţie pentru complexitatea lumii.
În 2005, cardinalul Schoenborn, apropiat al fostului papă,
a scris un articol în care a spus că "evoluţia în sensul unor
strămoşi comuni ar putea fi adevărată, dar evoluţia în sensul
neo-Darwinian - un proces neghidat, neplanificat - nu este
adevărată".
Giovanni Bignami, profesor şi preşedinte al Institutului
Naţional de Astrofizică al Italiei, a salutat declaraţiile papei
Francisc.
"Afirmaţia papei este semnificativă. Suntem descendenţi
direcţi ai Big Bang-ului care a creat Universul. Evoluţia a pornit
de la creaţie", a declarat Bignami pentru agenţia italiană de
presă Adnkronos.
Giulio Giorello, profesor de filosofia ştiinţei la Milano, a
declarat că el consideră că papa Francisc "a încercat să
diminueze factorul emoţional din cadrul unei dispute sau al
unor presupuse dispute" cu ştiinţa. [Sursa: Mediafax].
2. Opoziţia dintre Adevărul creştin ortodox şi
filosofia evoluţionistă
Teoria evoluţionistă a speciilor
272
Dumitru NEAGU
Teoria a fost publicată în 1859 în lucrarea cu titlul
„Originea speciilor”. Deşi Darwin menţiona în carte că teoria sa
încă are nevoie de dovezi, ideile sale au fost preluate ca adevăr
ştiinţific de către unele cercuri ale societăţii încă din timpul
vieţii sale. Teoria evoluţionistă, în forma în care este promovată
astăzi, există în două variante.
1)Evoluția este modificarea compoziției genetice a unei
populaţii de la o generaţie la alta.
2)Evoluţia reprezintă modificarea treptată a organismelor
în decursul timpului, apariţia de specii și linii evolutive pornind
de la forme ancestrale, precum şi generarea de diversitate.
Teoria evoluţionistă - omul ar fi apărut dintr-o specie de maimuţă

printr-un proces de evoluţie lentă, trecând prin mai multe "verigi
intermediare"
Teoria evoluţionistă a omului
Problema originii omului, a generat dea lungul timpului
cele mai aprinse discuţii între evoluţionişti şi creaţionişti. După
teoria evoluţionistă omul ar fi apărut dintr-o specie de maimuţă
printr-un proces de evoluţie lentă, trecând prin mai multe
"verigi intermediare". Acest proces ar fi durat câteva milioane
de ani. Pentru a explica absenţa blănii şi poziţia bipedă, bieţii
273
noştri "strămoşi" sunt alungaţi din junglă în savană şi invers,
invocându-se tot felul de pretexte, iar vorbirea articulată şi
dezvoltarea gândirii abstracte nu au primit explicaţii
convingătoare.
Potrivit teoriei evoluţiei, omul s-a ridicat din sălbăticie, şi
tocmai de aceea cărţile îl arată pe omul de Cro-Magnon sau pe
omul de Neanderthal foarte sălbatici la înfăţişare, gata să-i dea
cuiva în cap şi să-i ia carnea. Evident, e doar ceva imaginar, nu
un fapt întemeiat pe forma fosilelor sau pe altceva de felul
acesta.
Adevărul Ortodoxiei şi erezia evoluţionismului
Dar, să vedem ce ne spune Ierom. Serafim Rose, în
lucrarea „Conflictul dintre Adevărul creştin şi filosofia
evoluţionistă”, despre adevărul creştin ortodox despre originea
omului şi despre acest conflict creat în decursul timpului, în
jurul celor două probleme: teoria evoluţionistă şi adevărul
creştin ordodox.
Ortodoxia susţine că omul a căzut din Rai. În filosofia
evoluţionistă nu e loc pentru o stare suprafirească a lui Adam.
De-aceea, cei ce vor să păstreze şi creştinismul şi
evoluţionismul sunt siliţi să alipească un Rai artificial unei
creaturi de tip maimuţă. E vădit că avem de-a face cu două
sisteme diferite care nu pot fi amestecate.
Până la urmă, se întâmplă ca oamenii care fac acest lucru
(inclusiv mulţi catolici din ultimele decade) să vadă că au ajuns
în încurcătură, acceptând deci că evoluţia trebuie să fie corectă,
iar creştinismul un mit. Ei încep să spună despre căderea omului
că este doar o cădere din imaturitatea cosmică: ca atunci când
oamenii-maimuţă, aflaţi într-o stare de naivitate, au evoluat în
fiinţe umane, au dobândit un complex de vinovăţie - aceasta
fiind căderea. Pe deasupra, ajung să creadă că la început nu
există o singură pereche de fiinţe umane, ci mai multe. Aceasta
274
Dumitru NEAGU
se numeşte poligenism - ideea că omul provine din mai multe
perechi.
De îndată ce ai cedat ideii că Facerea şi obârşia omului
trebuie cercetate în chip raţionalist - pe temeiul filosofiei
naturaliste a
gânditorilor
moderni - trebuie
să laşi deoparte
creştinismul.
Filosofia naturalistă
este tărâmul
adevărurilor
relative. Pe de altă
parte, în învăţătura
Sfinţilor Părinţi
avem adevăruri
descoperite şi date
nouă de oameni
insuflaţi de
Dumnezeu.
În scrierile
Sfinţilor Părinţi
există o mulţime de Izgonirea din rai a Protopărinţilor Adam şi Eva,
materiale despre pentru neascultare faţă de Creator, Tatăl ceresc –
evoluţie, deşi pare Dumnezeu, de către Sfântul Arhanghelul Mihail
greu de crezut. Dacă cercetezi ce anume este evoluţia din punct
de vedere filosofic şi teologic şi apoi cauţi acele probleme la
Sfinţii Părinţi, poţi să găseşti o mare cantitate de informaţie. Nu
putem pătrunde prea mult în ea acum, însă vom atinge câteva
puncte, spre a caracteriza evoluţia din punctul de vedere al
învăţăturii patristice.
275
Fericitul Augustin spune: creaţia este o taină. El spune că
nici măcar nu putem vorbi despre ea, fiind atât de diferită de
experienţa noastră: ea este mai presus de noi. Creaţia este ceva
diferit; este începutul tuturor celor prezente, nu felul lor de a fi
în prezent.
Sfinţii Părinţi spun din nou, într-un singur glas, că lucrările
ziditoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee. Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Ambrozie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul şi mulţi
alţii spun că, atunci când Dumnezeu creează, El rosteşte
cuvântul şi este mai iute decât gândul.
Există o învăţătură patristică completă despre starea lumii
şi a lui Adam înainte de cădere. Adam a fost potenţial
nemuritor. Cum zice Fericitul Augustin, el a fost zidit cu putinţa
de a fi ori muritor, ori nemuritor cu trupul, iar prin căderea sa a
ales a fi muritor cu trupul.
Ştim, de asemenea, că va exista şi un alt fel de trup, un
trup duhovnicesc. Trupul nostru cel înviat va fi dintr-un altfel de
materie decât ştim acum. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că va fi
la fel ca trupul nostru de acum, dar fără umori şi fără grosime.
Nu ştim cum este, căci atâta vreme ce nu am văzut un înger, nu
avem experienţa acestui lucru. Nu e nevoie să facem speculaţii
despre ce anume fel de materie este aceasta, fiindcă ni se va
descoperi când va fi nevoie să ştim, în viaţa viitoare. E de ajuns
să ştim că Raiul şi starea întregii zidiri înainte de căderea lui
Adam se deosebeau foarte mult de ceea ce ştim acum.
Legea firii pe care o cunoaştem acum este legea firii date
de Dumnezeu la căderea lui Adam; adică atunci când a zis
Blestemat este pământul întru lucrurile tale [Fac. 3: 17] şi în
dureri vei naşte copii [Fac. 3: 16]. Adam a adus moartea în
lume, deci este foarte probabil că nici o fiinţă nu a murit înainte
de cădere. Înainte de cădere Eva era fecioară. Dumnezeu a
276
Dumitru NEAGU
făcut parte bărbătească şi femeiască ştiind că omul avea să
cadă şi va avea nevoie de acest mijloc de înmulţire.
Adăugarea ideii de Dumnezeu la teoria evoluţiei, cum fac
unii evoluţionişti creştini, nu ajută la nimic. Sau, poate, ajută
într-un singur fel: te scoate din dilema aflării de unde au apărut
toate mai întâi.
Filosofia modernă a evoluţiei şi învăţătura ortodoxă se
deosebesc nu doar în privinţa înţelegerii trecutului omului, ci şi
în privinţa viitorului său. Dacă creaţia este un filament uriaş
care evoluează, preschimbându-se în noi specii, atunci ne
putem aştepta la evoluţia "Supraomului" - despre care vom
discuta imediat. Dar, dacă creaţia este alcătuită din făpturi
distincte, atunci ne putem aştepta la ceva diferit. Nu ne putem
aştepta ca făpturile să se schimbe sau să urce de la inferior la
superior.
În ce priveşte putinţa preschimbării "genurilor" de
creaturi, Sfinţii Părinţi au o învăţătură bine conturată. (Sfinţii
Părinţi folosesc cuvântul "fel", după termenul folosit în Cartea
Facerii; "specia" este un concept foarte arbitrar şi nu trebuie să-
l luăm ca pe o limitare.) Vom cita, pe scurt, câţiva Sfinţi Părinţi
despre acest subiect.
Sfântul Grigorie al Nyssei citează spusele surorii sale
Macrina pe patul de moarte, când vorbea chiar despre această
problemă, împotrivindu-se ideii de preexistenţă şi transmigrare
a sufletelor. Ea spune, prin gura Sfântului Grigorie:
"Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu
natură diferită, confundă însuşirile naturii, amestecând şi
încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul
cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt
despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că
acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina
trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă,
277
vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările,
sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade
până la treapta de lucru nesimţitor şi face rădăcini, devenind
copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare,
fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu
este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi ca în toate câte
sunt, există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi
nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile
unul de altul." [Sf. Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet şi
înviere] Se vede limpede că Sfinţii Părinţi credeau într-o
aranjare ordonată a făpturilor distincte. Nu este vorba, cum ar
fi vrut Erasmus Darwin, de un filament unic ce străbate toate
fiinţele; dimpotrivă, sunt firi distincte.
Există câteva cărţi fundamentale ale Părinţilor ortodocşi
care tratează despre felurile creaturilor. Există câteva cărţi care
se cheama Hexaimeron, adica "Şase Zile": este vorba de tâlcuiri
asupra celor Şase Zile ale Facerii. Una dintre ele aparţine
Sfântului Vasile cel Mare, în Răsărit, alta e a Sfântului Ambrozie
al Mediolanului, în Apus, iar altele sunt mai puţin importante.
Există tâlcuiri la Cartea Facerii de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de
Sfântul Efrem Sirul, şi există multe alte scrieri pe aceste teme
presărate în scrierile multor Sfinţi Părinţi. Un Sfânt Părinte mai
apropiat de noi, Sfântul Ioan din Kronstadt, a scris şi el un
Hexaimeron.
Cărţile enumerate sunt foarte însufleţitoare, căci ele nu
cuprind doar cunoaştere abstractă, ci sunt pline de înţelepciune
practică. Sfinţii Părinţi folosesc dragostea faţă de fire şi
splendorile zidirii lui Dumnezeu spre pilda noastră, a fiinţelor
omeneşti. Există o mulţime de mici exemple drăgălaşe despre
cum trebuie să fim ca porumbelul în iubirea sa faţă de perechea
lui, cum trebuie să fim ca animalele înţelepte şi nu ca cele
proaste etc.
278
Dumitru NEAGU
Avem şi alte citate din Sfinţii Părinţi care ne arată un lucru
foarte interesant: şi ei combăteau în vechime ceva înrudit cu
teoria modernă a evoluţiei. Era ideea eretică că sufletul omului
a fost creat după trupul său. Aceeaşi idee e învăţată astăzi de
către "evoluţioniştii creştini", deşi, desigur, vechea erezie nu e
identică cu teoria modernă. Cei ce învăţau vechea erezie îşi
întemeiau ideea pe o interpretare greşită a Facerii 2, 7: Şi a
plăsmuit Dumnezeu pre om ţărână luând din pământ, şi a suflat
în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu. Chiar şi
astăzi, "evoluţioniştii creştini" se folosesc de acest pasaj şi spun
că "Aceasta înseamnă că omul a fost mai întâi altceva, iar apoi
a devenit fiinţă omenească".
În vechime, falsa idee că sufletul a fost creat după trup
era pusă în contrast cu ideea opusă - şi la fel de falsă - a
preexistenţei sufletelor. Sfinţii Părinţi, respingând ambele teorii,
au afirmat limpede că sufletul şi trupul omului au fost create
simultan. Iată ce scrie Sfântul Ioan Damaschin:
"Trupul şi sufletul au fost făcute deodată, iar nu întâi unul
şi apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirma Origen." [Sf.
Ioan Damaschin, Dogmatica II, p.70-71]
Temeiul ultim al ideii de evoluţie este faptul de a nu crede
că Dumnezeu este destul de puternic ca să creeze întreaga lume
prin Cuvântul Său. Şi, astfel, încerci să Îl ajuţi, lăsând Natura să
săvârşească cea mai mare parte a creaţiei.
Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre ce anume înseamnă faptul
că Adam a fost plăsmuit din ţărână. Unii recurg la faptul că
Sfântul Athanasie cel Mare spune în scrierile sale că "Omul
întâi-zidit a fost făcut din ţărână ca orişicare, iar mâna ce l-a
zidit pe Adam zideşte iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el"
şi zic că "Aceasta înseamnă că Adam putea să fi descins dintr-o
altă creatură. Nu este nevoie să fi fost luat din ţărână în mod
literal. Acea parte a Facerii nu trebuie luată literal." Dar se
279
întâmplă că tocmai acest subiect e discutat foarte amănunţit de
mulţi Sfinţi Părinţi. Ei pun problema în foarte multe feluri
diferite, arătând absolut limpede că Adam şi Cain sunt două
feluri diferite de oameni. Cain s-a născut din om, pe când Adam
nu avea tată. Adam a fost plăsmuit din ţărână, direct de mâna
lui Hristos. Mulţi Părinţi au învăţat în acest chip: Sfântul Chiril al
Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin şi alţii.
În marea lor majoritate adevărurile din Cartea Facerii sunt
situate la două niveluri: există adevăruri literale şi mai există -
de multe ori spre folosul nostru duhovnicesc - adevăruri
duhovniceşti. De fapt, există sisteme de trei sau patru niveluri
ale înţelesului; dar pentru noi este de ajuns să ştim că există
multe înţelesuri mai adânci în Scripturi, dar foarte rar este
eliminat cu totul sensul literal. Doar ocazional înţelesul este
complet figurat.
În general, putem caracteriza evoluţia sub aspect
filosofic ca pe o "erezie" naturalistă care se apropie cel mai
mult de a fi exact opusul vechii erezii a preexistenţei sufletelor.
Ideea preexistenţei sufletelor susţine că există un fel de natură
sufletească şi ca aceasta străbate întreaga creaţie, pe când
evoluţia este ideea existenţei unei fiinţări materiale care
străbate de-a lungul creaţiei. Ambele concepţii nimicesc ideea
firilor distincte ale fiinţelor create.
Ideea de evoluţie era o erezie care lipsea în vechime.
Ortodoxia se află de obicei la mijloc faţă de două erori: de pildă,
între eliminarea completă a firii dumnezeieşti de către Arie şi
eliminarea firii omeneşti de către monofiziţi, în cazul de faţă,
erezia opusă (evoluţia) nu se întrupase în vechime. Ea a
"aşteptat" până în vremurile moderne spre a-şi face apariţia.
Vom vedea cu mult mai limpede latura filosofică a
evoluţionismului atunci când vom examina pe câţiva dintre aşa-
numiţii evoluţionişti creştini.
280
Dumitru NEAGU
3. Teoria Big Bang-ului contrazice dogmele ortodoxe
Teoria Big Bang-ului
După Wikipedia, enciclopedia liberă, Big Bang-ul (engl.
Big Bang, marea explozie) este modelul cosmologic care explică
condiţiile iniţiale şi dezvoltarea ulterioară a Universului. Acest
model este susţinut de explicaţiile cele mai complete şi corecte
din punct de vedere ştiinţific. Termenul de Big Bang, în general,
se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate
primordială fierbinte şi densă acum aproximativ 13 miliarde de
ani.
„Teoria Big Bang” este modelul care explică apariţia
materiei, energiei, spaţiului şi timpului, altfel spus a existenţei
Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul
se extinde permanent încă de la apariţia sa, și de ce pare a fi
uniform în toate direcţiile.
Einstein despre teoria Big Bang-ului
Un manuscris care a trecut neobservat de oamenii de
ştiinţă a dezvăluit că Albert Einstein s-a ocupat, printre altele,
de dezvoltarea unei alternative la ceea ce este cunoscută acum
drept Teoria Big Bang, propunând în schimb ipoteza că
Universul s-ar fi extins în mod constant şi dintotdeauna.
Munca recent descoperită a savantului, scrisă în 1931,
aminteşte de o teorie dezvoltată de astrofizicianul britanic Fred
Hoyle în urmă cu 20 de ani. Einstein a abandonat destul de
repede ideea, dar manuscrisul dovedeşte ezitarea sa continuă
de a accepta că Universul a fost creat în timpul unei singure
explozii, scrie huffingtonpost.com.
Dovezile teoriei Big Bang au apărut pentru prima oară în
anii '20, când astronomul american Edwin Hubble şi alţi oameni
din domeniu au descoperit că galaxii depărtate se mişcă la o
distanţă şi mai mare şi că spaţiul în sine se extinde. Acestea
păreau să implice faptul că, în trecut, conţinutul Universului
281
observabil fusese până atunci "o ciorbă primitivă" foarte densă
şi fierbinte.
Manuscrisul descoperit recent arată că Einstein descria în
principiu aproximativ aceeaşi idee, dar mult mai devreme.
"Pentru ca densitatea să fie constantă, noi particule de materie
trebuie să se formeze în mod continuu", a scris el. Se presupune
că documentul a fost creat în timpul unei călătorii în California
în 1931.
Când astronomii au găsit probe pentru expansiunea
cosmică, Einstein a trebuit să îşi abandoneze neîncrederea în
ideea unui Univers static, iar Universul în stare constantă era al
doilea cel mai bun lucru posibil, sunt de părere O’Raifeartaigh şi
colaboratorii săi.
"Ceea ce arată manuscrisul este că, deşi până atunci
acceptase ideea de extindere a spaţiului, Einstein nu era
mulţumit de conceptul de univers care se schimbă în timp",
spune Helge Kragh, istoric în ştiinţă la Universitatea Aarhus din
Danemarca.
Teoria Big-Bang-ului îl exclude pe Dumnezeu din Creaţie
Dintr-un articol semnat de Adrian Lemeni aflăm: că mai
există o poziţie conform căreiea nu există o legătură directă
între Big-Bang şi creaţie, într-un sens teologic. Un adept al
acestei poziţii este Georges Lemaitre. Pentru el ipoteza
atomului primitiv care prefigurează teoria actuală a Big-Bang-
ului rămâne independentă în raport cu orice interpretare
metafizică sau religioasă.
Creaţia din punct de vedere teologic nu presupune în mod
necesar un început metafizic şi cu atât mai mult unul natural. În
schimb începutul metafizic presupune creaţia în sensul de
legătură internă între Dumnezeu şi lume. Dar începutul
metafizic nu presupune începutul natural. E vorba de un
univers static, perfect, fără limite temporale sau singularitate
282
Dumitru NEAGU
iniţială (o imagine similară este vehiculată de creaţionismul
ştiinţific fixist). Începutul natural nu implică neapărat creaţia
(avem doar o singularitate fizică sau geometrică), şi nici
începutul metafizic pentru că nu descrie o apariţie din neant a
materiei. De aceea trebuie multă prudenţă atunci când se face
o legătură între creaţia teologică si Big-Bang (începutul
natural).
Big-Bang-ul poate fi situat într-o problematică a
dezbaterilor care articulează un dialog onest între teologie şi
ştiinţă dar nu poate constitui un veritabil instrument apologetic
pentru demonstrarea credinţei creştine.
Credinţa creştin ortodoxă privind Creaţia lumii
Credinţa creştin ortodoxă privind Creaţia lumii spune: că
Dumnezeu a creat lumea din nimic, căci dacă lumea a apărut
prin Big Bang, atunci nu mai e loc pentru Dumnezeu! Biserica
Ortodoxă crede şi mărturiseşte la fiecare Sfântă Liturghie:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului
şi al pământului...»“.
Într-un interviu Diac. Sorin Mihalache afirmă: Există totuşi
unii autori care preiau datele ştiinţei şi le folosesc în a afirma,
spre exemplu, că Dumnezeu nu există, pe baza unei teorii sau a
alteia. Dacă ei afirmă că ştiinţa a dovedit asta, ei greşesc.
Pentru că acestea nu sunt concluzii ştiinţifice, ci interpretări
folosite în scopuri ideologice. Dar nici nu ar putea fi altfel. Dacă
sub inspiraţia harului fiind, Pavel spune că acum cunoaştem „ca
prin oglindă, în ghicitură“ [Corinteni 13: 12], ce s-ar putea
spune despre dovezile cercetării ştiinţei cu privire la existenţa
lui Dumnezeu, cât timp ele se ajută doar de puterile raţiunii
umane? Ele nu pot fi decât neutre. Restul ţine de credinţă, şi ea
este liberă.
Ştiinţa nu va putea demonstra niciodată nici existenţa lui
Dumnezeu, nici absenţa Lui. Aceasta pentru ca actul credinţei să
283
rămână unul liber. Ne ajută să înţelegem asta părintele Dumitru
Stăniloae: „Sensurile existenţei, inclusiv cel final, nu se impun în
mod ştiinţific, cum se impun fenomenele naturii. (...) acceptarea
lor fermă are caracterul unei credinţe (...) care este proprie
domeniului relaţiei între persoana umană şi Persoana divină“
[Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologie Dogmatică Ortodoxă“, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1996, vol. 1, p. 20]. Sfântul Simeon Noul
Teolog spune şi el: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce
privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar, pentru cei ce înţeleg
duhovniceşte, este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi
în afară de toate. [Sf. Simeon Noul Teolog, „Cuvântări morale“,
în „Filocalia“, vol. VI, p. 17.]
Ştiinţa adevărată, făcută de cercetători oneşti, este foarte
smerită şi conştientă de limitele ei (cosmologia actuală ne
spune că nu cunoaştem decât cel mult 5% din fenomenele
Universului). Adevărata ştiinţă se consumă în laborator,
departe de orice dispută ideologică, cu multe eforturi şi
răbdare. Ea nu are nici o competenţă în cele sfinte, cu atât mai
puţin în cele cu referire la Dumnezeu. Cele ale Credinţei şi ale
Bisericii lui Hristos sunt lucrări ale harului Duhului Sfânt - care se
situează în inima noastră, nicidecum în laborator.
4. Bosonul Higgs sau “particula lui Dumnezeu” infirmă
teoria Big Bang
Fizicienii de la King’s College din Londra au afirmat că au
recreat condiţiile de existenţă ale Universului de după Big Bang,
folosind, însă, de această dată, noile informaţii dobândite cu
ajutorul LHC (Large Hadron Collider).
Oamenii de ştiinţă susţin că noile date bazate pe
“particula lui Dumnezeu” ar sugera că universul ar fi trebuit să
se fi extins într-un mod excesiv de rapid după Big Bang şi să
intre, astfel, în colaps. “În timpul fazelor timpurii ale universului,
ne-am aştepta să fi fost o inflaţie cosmică – adică o expansiune
284
Dumitru NEAGU
rapidă a universului imediat după Big Bang”, a spus co-autorul
studiului King’s College, doctorandul în fizică Robert Hogan.
“Această expansiune provoacă multe zguduiri, şi dacă lucrurile
se zguduie prea mult, intrăm într-un spaţiu de energie, ceea ce
ar putea duce la colapsul universului”.
Astfel, observă rt.com, confirmarea existenţei bosonului
Higgs nu a ajutat la limpezirea modului de existenţă al
Universului. Noile informaţii nu au facut altceva decât să ridice
Descoperirea bosonului Higgs, ilustrat cu acest grafic de savanţi, în 15 Martie

2013. Particula a rezultat din coliziunea la viteza uriaşă a milioane de protoni
noi probleme şi noi întrebări despre Univers, mai complexe

decăt cele anterioare. De altfel, fizicienii de la CERN (centrul
unde functionează Large Hadron Collider şi unde a fost
descoperit bosonul Higgs) au afirmat că noile date ştiinţifice
reprezintă “o uşă către o nouă fizică“, şi că “modelele fizice
standard nu explică unele fenomene” din Univers, ca materia
neagră sau energia neagră.
Ce ne spune nouă acest lucru? Faptul, repetat de mai
multe ori aici, că ştiinţa reală nu aduce certitudini cu privire la
cunoaşterea Universului, ci oferă doar ipoteze (presupuneri) şi
285
modele explicative care sunt valabile doar până la proba
contrarie. Iată, de pildă, cum o descoperire ce s-ar fi presupus
să întărească modele explicative sau filosofice materialiste are
efecte mai puţin aşteptate – arată că modelul Big Bangului a
fost greşit conceput, de vreme ce, conform noilor date legate
de bosonul Higgs, Universul nostru nu ar mai fi trebuit să existe
în prezent.
Susţinătorii religiei în şcoli ar trebui nu doar să susţină
legitimitatea prezenţei acesteia în şcoli, ci să denunţe şi frauda
mitologizării “ştiinţei”, având în vedere că aceasta este
“vândută” drept înlocuitoare a dogmelor religiei cu privire la
explicarea existenţei Universului. Ar trebui să se arate că ştiinţa
trebuie pusă la locul său, adică acela al cunoaşterii parţiale,
provizorii, bazată pe presupuneri şi pe modele care nu pot fi
predate drept certitudini, ci simple constructe care se pot
adeveri oricând false, pe când religia are de-a face cu dogme,
adică adevăruri revelate. De fapt, discuţia ar trebui să fie cu
privire la sferele şi trăsăturile specifice fiecărui domeniu în
parte (religie, ştiinţă), şi nu atât despre care să fie prezent şi
care nu, sau care să prevaleze în ceea ce priveste explicaţia
originilor vieţii.
5. Experimentul CERN din Geneva poate aduce
Apocalipsa
Două scenarii Apocliptice
Două scenarii de coşmar, două apocalipse. Sunt ideile
care au făcut înconjurul lumii odată cu preconizata lansare de
miercuri, 10 septembrie 2008, a unei maşinării capabile să
aducă nu atât dispariţia Terrei, cât distrugerea totală a
întregului Univers, anunţă ziariştii britanici de la DailyMail.
Experimentul LHC se amână pentru 21 octombrie 2008,
apoi până la o dată care nu a fost stabilită (încă nu s-a împlinit
vremea).
286
Dumitru NEAGU
Nu este un scenariu SF ci pura realitate. Cauza unor astfel
de scenarii? - o maşină gigantică, ce reprezintă cel mai scump şi
Acceleratorul subteran LHC (Large Hadron Collider) (lung de 29 Km, la

adâncime de 92 m, în apropiere de Geneva), care produce coliziuni între
particule, în speranţa că vor putea simula faimosul “Big Bang” care a creat
Univerul.
cel mai mare experiment ştiinţific din istorie, Large Hadron
Collider. Deşi a fost creat pentru a răspunde celor mai arzătoare
întrebări ale omenirii, aceasta ar putea, în egală măsură, să
distrugă întregul Cosmos. Impresionanta maşinărie, care a
costat peste 4 miliarde de lire sterline, are 29 de kilometri
lungime şi se află la o adâncime de 92 de metri. A fost
construită in apropierea Genevei şi este cel mai puternic aparat
creat vreodată pentru a desluşi misterele atomului, a forţelor şi
particulelor care alcătuiesc universul, în speranţa că
mecanismele interioare ale materiei şi energiei vor fi revelate.
Nu toţi cercetătorii sunt, însă, de acord cu pornirea
acestui aparat. Tot mai multe voci susţin că există şanse ca
aparatul să nu funcţioneze corespunzător. Două scenarii
posibile au fost elaborate: primul ar fi crearea unei mini găuri
negre, care va înghiţi pâmântul din interior, iar cel de-al doilea
287
este o catastrofică reacţie în lanţ, care va distruge întregul
Univers. Încă din 1994, de când a început construcţia
aparatului, au existat protestatari care au susţinut că
reconstrucţia Big Bang-ului, care a avut loc cu 13 700 milioane
de ani în urmă, prezintă riscul ca un cataclism de proporţii
cosmice să se producă.
Specialiştii de la CERN (Organizaţia Europeană de
Cercetare Nucleară) resping, însă, aceste scenarii, susţinând că
proiectul a fost elaborat nu pentru a distruge universul, ci
pentru a-i afla cele mai ascunse secrete. Singura lor grijă este că
aparatul este prea mic pentru a putea susţine un asemenea
proces. Însă dacă proiectul ar fi un succes, saltul ştiinţei va fi
unul uimitor.
Experimentul CERN şi Nostradamus
Aşa cum am spus, unii cercetători au declarat că acest
accelerator de particule are capacitatea de a crea găuri negre şi
dacă o astfel de gaură negră s-ar fi format pe Pământ? Aşa a
fost generată teamă că ar putea fi acesta sfârşitul lumii. Pentru
a complica lucrurile, unele persoane au adus în discuţie o
Quartina ambigua aparţinâd lui Nostradamus: radar Centuria IX
(9) Quartina 44- “Fugiţi, fugiţi din Geneva cu toţii…Saturn se va
schimba din aur în fier…Straniu RAYPOZ ne va extermina pe
toţi…Înainte să cadă din cer fără nici un semn”.
În cadrul unui experiment preliminar, Staff-ul aflat în
camera de control situată sub graniţa dintre Elveţia şi Franţa, au
izbucnit în aplauze după ce două raze de particule au fost
expediate în maniera dus-întors pe o distanta de 27 km de
coridor subteran. Del ”Lucrurile ar putea sa aibă o turnură urâtă
în orice moment, dar în dimineaţa asta totul a pornit aşa cum
trebuie” a declarat şeful acestui proiect, Lyn Evans, [sursa:
uknown.it].
Ce vrea să dovedească LHC?
288
Dumitru NEAGU
Poate cea mai mare realizare a oamenilor de ştiinţă
implicaţi în proiectul LHC este dovedirea existenţei particulei
Higgs, aşa numita „particulă a lui Dumnezeu”, element ipotetic,
imposibil de dovedit până în prezent, despre care se crede că ar
înzestra cu masă toate particulele din Univers, excepţie făcând
fotonii şi neutrinii (a nu se confunda cu neutronii – particulele
din nucleul atomic). Termenul a apărut în 1964, atunci când
fizicianul englez Peter Higgs a postulat ideea mecanismului care
îi poartă numele. Conform britanicului, totul pluteşte într-o
mare de particule Higgs, căpătând, la nivel de electroni, o masă
şi o greutate proprie.
Un mister ce nu poate fi descifrat în teorie şi a cărui
rezolvare poate veni în urma uriaşului experiment LHC.
O altă expectanţă a cercetătorilor CERN este cea legată de
dovedirea existenţei unor alte dimensiuni decât cele cunoscute.
Dacă experimentul care va avea loc la Geneva va funcţiona la
parametrii aştepaţi, oamenii de ştiinţă speră să confirme teoria
superstringurilor, cea care susţine că quarcurile, particule
subdivizionare ale atomilor, sunt corzi vibrante infime.
Cum functionează LHC?
S-a spus, pe bună dreptate, că experimentul LHC este cel
mai mare din istoria de până acum a omenirii. Peste 10.000 de
persoane au lucrat timp de 14 ani pentru a putea pune în
funcţiune uriaşul mecanism. Giganticul accelerator de particule
este format din circa 5000 de magneţi superconductori, şi va
accelera protoni în ambele sensuri ale tunelului cu o viteză
egala cu 99,9999991 din viteza luminii. Energia dezvoltată în
timpul acestui experiment va fi de 100.000 de ori mai mare
decât cea existentă în centrul Soarelui, motiv pentru care
superconductorii LHC vor fi răciţi până la temperatura de -
271,25 C, temperatura minimă admisă de natură. Se încearcă,
astfel, recrearea condiţiilor existente în microsecunda imediat
289
următoare ipoteticului Big Bang, o situaţie de la care oamenii
de ştiinţă aşteaptă răspunsuri legate de apariţia a tot ceea ce
reprezintă astăzi Universul.
Şansele LHC să producă o catastrofă globală
În ciuda tuturor dezminţirilor date de cercetătorii
implicaţi în proiectul LHC, conform cărora şansele ca acesta să
producă o catastrofă globală ar fi de 1 la 50 de milioane,
echivalentă cu cea a câştigării unui bilet la loterie, există încă
mulţi contestatari ai proiectului.
Experimentul LHC trebuia pornit în 26 noiembrie 2007,
după ce fusese amânat, în prealabil, de mai multe ori. Acesta a
eşuat, însă, datorită unui accident survenit în urma unei
defecţiuni la unul dintre magneţii supeconductori. Acesta a
explodat în uriaşul tunel în care se află LHC, fără a produce
victime sau pagube însemnate.
Ţările membre CERN
Ţările membre CERN sunt : Belgia, Danemarca, Franţa,
Grecia, Germania, Suedia, Italia, Norvegia, Elveţia, Olanda,
Austria, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Polonia, Finlanda,
Ungaria, Cehia, Slovacia şi Bulgaria. Cele 20 de ţări membre
CERN sunt asistate de opt ţări şi organizaţii internaţionale cu
statut de observatori : Israel, Statele Unite ale Americii,
Japonia, Turcia, Rusia, India, UNESCO şi Comisia Europeană.
1. Declaraţia papei Francisc care a spus: Teoria evoluţiei
speciilor şi Big Bang-ul sunt adevărate, iar Dumnezeu nu este
un "magician cu o baghetă", nu are acoperire.
2. În general, putem caracteriza evoluţia sub aspect
filosofic ca pe o "erezie" naturalistă care se apropie cel mai
mult de a fi exact opusul vechii erezii a preexistenţei sufletelor.
3. Temeiul ultim al ideii de evoluţie este faptul de a nu
crede că Dumnezeu este destul de puternic ca să creeze
290
Dumitru NEAGU
întreaga lume prin Cuvântul Său. Şi, astfel, încerci să Îl ajuţi,
lăsând Natura să săvârşească cea mai mare parte a creaţiei.
4. Fericitul Augustin spune: creaţia este o taină. El spune
că nici măcar nu putem vorbi despre ea, fiind atât de diferită de
experienţa noastră: ea este mai presus de noi. Creaţia este ceva
diferit; este începutul tuturor celor prezente, nu felul lor de a fi
în prezent.
5. Modelul cosmologic Big-Bang-ului nu este doar o teorie
controversată şi imposibilă d.p.d.v logic probabilistic, fiind o
teorie profund influenţată de teoria evoluţionismului ateist, ea-
L exclude definitiv pe Dumnezeu din Creaţie.
5. Ştiinţa reală nu aduce certitudini cu privire la
cunoaşterea Universului, ci oferă doar ipoteze (presupuneri) şi
modele explicative care sunt valabile doar până la proba
contrarie. Iată, de pildă, cum o descoperire ce s-ar fi presupus
să întărească modele explicative sau filosofice materialiste are
efecte mai puţin aşteptate – arată că modelul Big Bangului a
fost greşit conceput, de vreme ce, conform noilor date legate
de bosonul Higgs, Universul nostru nu ar mai fi trebuit să existe
în prezent.
6. Acceleratorul subteran LHC (Large Hadron Collider)
este o maşinărie capabilă să aducă nu atât dispariţia Terrei, cât
distrugerea totală a întregului Univers, anunţă ziariştii britanici
de la DailyMail.
7. Cele ale Credinţei şi ale Bisericii lui Hristos sunt lucrări
ale harului Duhului Sfânt - care se situează în inima noastră,
nicidecum în laborator.
23
NOUA ORDINE RELIGIOASĂ A LUMII, PANRELIGIA,
ZGUDUIE ŞI CREŞTINISMUL ORTODOX
Ecumenismul inter-religios total

Panreligia – noua ordine a lucrurilor pe plan religios
Referat prezentat la Al X-lea Congres Panortodox al
Delegaţiilor
Bisericilor Ortodoxe
şi Sfintelor Mitropolii
pe teme referitoare
la erezii şi secte,
întrunite la Aliarto-
Beotia, 16-21
septembrie 1998.
Tema generală a
fost: „Necesitatea
definirii şi delimitării
Credinţei Ortodoxe
în faţa provocărilor
Simbolul Panreligiei, vedem simbolurile
noii Ere (New Age)”. creştinismului, islamismului, iudaismului,
Am selectat taoismului (religia chinezilor), budismului şi
din textele hinduismului
reprezentanţilor şi propagandiştilor Noii Ere, fără a exprima
puncte de vedere personale.
După cum fiecare religie îşi are simbolurile ei, tot astfel şi
proiectata panreligie urmăreşte să-şi alcătuiască propriile
simboluri. Aşa cum vedem, în vârfurile hexagonului imaginar se
află simbolurile celor şase mari religii ale lumii. Luându-le în
sensul mersului acelor de ceasornic, pornind din colţul din
dreapta sus, vedem simbolurile creştinismului, islamismului,
292
Dumitru NEAGU
iudaismului, taoismului (religia chinezilor), budismului şi
hinduismului, iar in centru cuvintele: Pace şi iubire pe pământ.
Există, aşa cum s-a dovedit un plan anume făcut pentru
instaurarea panreligiei. În stadiul final, planul va fi dus la
îndeplinire de mult-aşteptatul avatar ai Noii Ere.
Importanţa reprezentantă a Noii Ere, Lola Davis, spune
despre mesia sau hristosul Noii Ere că el este cel pe care îl
aşteaptă toate religiile şi care este numit Maitreya şi
Bodhisattva de budişti, Krishna de hindu-işti, Mesia de evrei,
Hristos de creştini şi Imam Mahdi de catre musulmani. Lola
Davis făgăduieşte că acesta va aduce noi descoperiri şi va
instaura Noua Religie Mondială.
Potrivit cu cele spuse de Davis, până la venirea marelui
avatar pe pământ, fiecare om este dator să contribuie la
crearea unei noi societăţi mondiale, care va primi o Nouă
Religie Mondială, într-o Nouă Eră.
Pentru că panreligia să reuşească vor trebui convocate
toate religiile. Dar cum se va face aceasta?
Să-l ascultăm pe Robert Muller, fostul sub-secretar al
O.N.U. şi un important exponent al Noii Ere. El scrie în cartea sa
Noua Geneză că religiile trebuie:
- să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii
religioase mondiale comune, care să afle mijloace şi oameni
religioşi inspiraţi, capabili să găsească soluţii la problemele
mondiale;
- să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;
- să se roage şi să organizeze rugăciuni comune
mondiale… .
Să vedem care sunt principiile de bază ale panreligiei pe
care urmăreşte să o instaureze.
293
„Prescripţiile” panreligiei pornesc de la concepţia despre
Dumnezeu, om şi lume pe care o au grupările Noii Ere şi se
identifică cu concepţiile religiilor orientale şi ale ocultismului.
• Suntem, spun ei, în pragul Noii Ere.
• Aşteptăm noi adevăruri, un nou mesia (fiecare epocă
istorică are pe mesia ei).
• Va fi o epocă de iluminare.
• Creştinismul, care este responsabil pentru problemele
actuale (războaie, foame, poluarea mediului înconjurător), se
va devaloriza, va dispărea, aşa cum cântau şi The Beatles.
• Cei care rămân alipiţi de vechea epocă sunt oameni care
se găsesc pe un plan de evoluţie inferior. Dacă vor rămâne în
această alipire, vor fi mutaţi într-un alt plan de existenţă (n.a.
vor fi omorâţi), ca să poată evolua în viitoarea lor reîncarnare.
În limbajul Noii Ere aceasta se numeşte actiune de curăţire.
(Ceva asemănător cu soluţia finală a celui de-al III-lea Reich al
lui Hitler pentru evrei, ţigani şi alţii nedoriţi). Bineînţeles,
aceasta „actiune de curăţire” va fi dovada celei mai înalte iubiri
(!).
• Noua Eră adoptă modelul holist, monismul panteist
absolut (unul este totul al Teosofiei). Teosofia unora precum
Blavatsky, Besant, Baily şi a urmaşilor lor este adevărata mamă
spirituală a Noii Ere. Prin sincretismul ei religios a pus bazele
pan-religiei. Nici o religie nu este mai presus de adevăr
constituie dogma luciferică de bază a Teosofiei. Toate religiile
au firimituri de adevăr. Niciuna nu deţine adevărul întreg.
Aşadar va trebui ca toate să-şi aducă părticica lor de adevăr,
astfel încât fiecare să le îmbogăţească pe celelalte şi totodată
să se îmbogăţească de la ele. Tocmai aceasta este ideea de
bază a întrunirilor religioase, cum ar fi Congresul Religiilor
Lumii (Chicago 1893 si 1993, Assisi 1986 si 1994 *între timp şi
2011, n.n.+ şi altele).
294
Dumitru NEAGU
În Planul şi tactica lor este inclusă şi hulirea Sfintei
Scripturi şi a adevărurilor credinţei noastre, însă într-un mod
meşteşugit şi treptat.
Nu dintru început şi
nici pe faţă. Ei
propovăduiesc
următoarele principii
de bază:
1. Nu există
Dumnezeu personal.
2. Iisus nu este
Fiul Unul-Născut al
lui Dumnezeu şi nici
nu este singurul
Hristos.
3. Iisus nu a
murit pentru
păcatele noastre.
4. Nu există În Planul şi tactica panreligiei - Nu există
păcat şi nici Dumnezeu personal
diferenţa între bine
şi rău. Toţi suntem nevinovaţi. Singurul păcat pe care îl acceptă
Noua Era este nereuşita cuiva de a ajunge la conştiinţa că el
însuşi este din fire dumnezeu.
5. Nu există Sfânta Treime.
6. Sfânta Scriptură este plină de greşeli. Acest principiu îl
prezintă în mod treptat. În prima fază ei spun că Sfânta
Scriptură este importantă, apoi o prezintă ca fiind inferioară
celorlalte Scripturi, iar la sfârşit o prezintă ca fiind plină de
greşeli.
7. Nu există Rai şi nici Iad.
295
8. Fiecare om este din fire dumnezeu. Când
conştientizează aceasta (adică declară în mod hulitor Eu sunt
dumnezeu), atunci se petrece a Doua Venire.
9. Creştinii sunt antihristul.
10. Iisus şi Hristos sunt două entităţi diferite; în acelaşi
timp, răstălmăcesc porunca Iubeşte pe aproapele tău! şi
propovăduiesc o nouă poruncă: Iubeşte pe dumnezeul
aproapelui tău!
Pentru a răspândi aceste puncte de vedere – foarte vechi,
deoarece în realitate este vorba despre reînvierea sub o nouă
formă a vechii minciuni luciferice a autoîndumnezeirii
propovăduitorii Noii Ere propun şi editarea unei Noi Biblii.
Robert Muller chiar propune ca iniţiativa în acest sens să o aibă
O.N.U. pentru a dovedi că este un organism biblic modern.
Să nu uităm că aceasta deja a făcut-o falsul mesia,
coreanul Sun Myung Moon, pentru a se prezenta drept mesia
Noii Ere primul exemplar al acestei Biblii Universale a fost
dăruit lui Moon în urmă cu câţiva ani tocmai de către domnul
Sava Aguridis; profesor onorific al Facultăţii de Teologie, în
cadrul unei ceremonii solemne.
Oare ce conţine Biblia Noii Ere? Liderii mişcării Noii Ere
sunt de acord cu aspectul şi alcătuirea ei. Lola Davis a scris că
din cuprinsul Bibliilor tuturor religiilor reiese o nouă cunoaştere
(gnoză) care va fi inclusă în Biblia Noii Ere.
În acest secol spune ea, există elemente care mai înainte
nu erau descoperite. Printre acestea sunt manuscrisele de la
Marea Moartă, imensele tezaure ale scrierilor religioase care au
fost găsite la Potala din Tibet scrierile care au fost scoase din
Biblia secolului patru, scrieriile lui Tellhard de Chardin şi
cunoaşterea bine păstrată a vechii înţelepciuni care este
cuprinsă în scrierile Tibetanului din cărţile lui Alice Bailey,
precum şi scrierile misticilor diferitelor religii, învăţăturile oferite
296
Dumitru NEAGU
de francmasoni şi multe cărţi referitoare la budism şi la
filosofiile şi practicile hinduiste…
Cred că o mare parte din această cunoaştere va putea fi
folosită în mod util pentru armonizarea marilor religii cu noua
religie mondială a Noii Ere.
Din toate cele care au fost expuse până acum – puţine
însă în raport cu cele care ar fi putut cineva să le ofere –
credem că s-a făcut vădit caracterul demonic al panreligiei new
age-iste.
Părintele Antonie Alevizopulos, fondatorul şi însufleţitorul
congreselor noastre panortodoxe, în cartea sa Înfruntarea
ereziilor, arată:
Organizaţiile sectare de acest tip au fost asemănate de un
cercetător străin (Gerd Meyer, Berlin) cu organizaţiile Mafiei. Ce
„dialog” poate avea cineva cu astfel de grupări? Lucrarea
Bisericii şi a păstorilor ei în aceste cazuri nu este „dialogul”
religios ci descoperirea adevăratei feţe a acestor grupări,
ascunsă sub diferite măşti.
Hristos a preîntâmpinat pe păstorii Bisericii şi le-a
poruncit să păzească oile de acei lupi care vin îmbrăcaţi în piei
de oaie. Nu ne-a spus să avem „dialog” cu aceştia, ci să
descoperim adevărata lor faţă, astfel încât oamenii să-i poată
recunoaşte din timp şi să se păzească de ei.
24
AL 8-LEA SINOD ECUMENIC PREGĂTEŞTE UNIREA
TUTUROR RELIGIILOR ÎNTR-O PANRELIGIE
De la ultimul Sinod Ecumenic , cel de- al 7-lea, din anul

787 d.H. de la Niceea, s-a dorit de către Biserica Ortodoxă, un
al 8-le Sinod, care să discute şi să combată ereziile vremii.
Acesta de fapt s-a şi organizat în anii 879-880 d.H, la
Constantinopol.
În ultima perioadă se fac pregătiri pentru organizarea
într-o singură religie numită Panreligie.
Dacă cele 7 Sinoade de până acum, au fost patronate de
Duhul Sfânt, acest al 8-le Sinod Ecumenic, va fi tâlhăresc [17],
care se doreşte să distrugă deciziile de la cele şapte Sinoade
Ecumenice anterioare.
Scopul ultim, al Panreligiei este să dispară acest creuzet
Creştinismul, şi în special Ortodoxia, cea care deţine Adevărul.
1. Sinodul al 8-lea ecumenic
Sinodul al 8-lea ecumenic a existat
( Al 8-lea Sinod Ecumenic a avut loc în anii 879-880 d.Hr.,
la Constantinopol care a condamnat primatului papal si erezia
FILIOQUE)
Sinodul din 879-880 d.Hr. de la Constantinopol, care a
avut loc pe când Patriarh al Constantinopolului era Sfântul Fotie
cel Mare – această mare personalitate patristică –, a prezentat
din toate punctele de vedere o importanţă foarte mare şi un
interes excepţional, cu atât mai mult cu cât acest mare Sinod a
avut loc înainte de ocuparea tronului Vechii Rome de către
franci şi de introducerea oficială a lui Filioque şi, desigur,
298
Dumitru NEAGU
înainte de întreruperea comuniunii euharistice pe care
Patriarhul Constantinopolului a impus-o Papei Romei în 1009.
Mitropolitul Ieroteos Vlahos, spune: să primim Sinodul
din 879-880 ca Sinod Ecumenic, în care el a jucat un rol
primordial, asumându-ne deciziile acestui Sinod. De asemenea,
se impune să primim Canonul 34 Apostolic, pe care trebuie să îl
considerăm temei al întrunirii Bisericii la nivel local şi
internaţional, precum şi canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic şi,
mai ales, să acceptăm condamnarea ereziei Filioque. În afară de
asta, va trebui să cerem papistaşilor la dialoguri să recunoască
acest Sinod Ecumenic (879-880) şi să îl socotească printre
Sinoadele Ecumenice în locul Sinodului din 869-870 care l-a
excomunicat pe Marele Fotie.
Există unii care invocă părerea Sfântului Nectarie despre
dragostea pe care trebuie să o arătăm ereticilor, potrivit căreia
învăţătura eretică a unor „Biserici” nu trebuie să împiedice
dragostea dintre creştini, care este coroana virtuţilor. Însă, nu
trebuie să desconsiderăm şi părerea generală a Sfântului
Nectarie despre Papi, pe care a formulat-o la sfârşitul primului
volum al studiului său despre Schismă, referindu-se la cazul
Marelui Fotie:
„Ce se poate spune despre aceasta? Să plângem sau să
luăm în râs aceste pretenţii ale Papilor Apusului? Cred că
trebuie să plângem, pentru că multe lacrimi a vărsat poporul
grec din pricina acestor Papi, care au devenit demonii răi pentru
Biserica de Răsărit şi pentru neamul grec”.
Eu personal simt şi o emoţie aparte, pentru că la acest
important al VIII-lea Sinod Ecumenic din 879-880 a participat şi
a semnat Actele şi Episcopul de Nafpaktos, Antonios.
*Text preluat din Πειραϊκή Εκκλησία, numerele 221 din
decembrie 2010 şi 222 din ianuarie 2011. Traducere Tatiana
Petrache]
299
Al 8-lea „Sinod Ecumenic” ce se pregăteşte
Ultimul Sinod Ecumenic , cel de- al 7-lea, a fost organizat
de Biserica Ortodoxă, la Niceea, în anul 787. Toate cele 7
Sinoade au fost patronate de Duhul Sfânt, organizate de
luminaţi conducători credincioşi şi de Sfinţi Părinţi.
Ecumenismul şi întunecaţii lor conducători, ce se ascund
cu sârguinţă în spatele lui, încearcă acum să facă un pas decisiv
pentru a-şi pune în aplicare planurile lor de nimicire a
Ortodoxiei. Iar acest pas îşi propune convocarea unui Sinod
Ecumenic, la care ecumeniştii vor trage toate sforile.
Din păcate şi al VIII-lea Sinod Ecumenic ce se pregăteşte
va fi tâlhăresc, dacă judecăm din câte vedem până în clipa de
faţă. De vreme ce îl organizează după bunul lor plac, vor pune
în aplicare „reforma”.
Au potenţă să fie un Sinod, ce va distruge din temelii
deciziile de la cele şapte Sinoade Ecumenice anterioare
*Părintele Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, stareţul
Mănăstirii Petrachi din Grecia, în *17++.
2. Ecumenismul reprezintă suma ereziilor
Confuzia creată de termenul ecumenism
În ultimii ani se vorbeşte mult de ecumenism. Se face
multă reclamă la el, termenul de ecumenism fiind popularizat
cu multă dibăcie. Se depun eforturi mari şi cocertate pentru ca
el să apară în faţa lumii ca un lucru plin de importanţă,
impunându-se ca ceva mântuitor pentru omenire.
Termenul ecumenism nu provoacă reacţii de împotrivire,
poate pentru că în Biserica noastră sunt folosite expresii
asemănătoare (Sinod ecumenic, Patriarhie ecumenică etc.). Ca
atare, cititorul neavizat (neobişnuit să fie susceptibil) al unui
articol de ziar, sau ascultând neinformat al unei predici cu
referire la „Mişcarea ecumenică” sau la „Unirea Bisericilor”, nu
se arată a fi surprins. Crede mai degrabă, că este ceva bun,
300
Dumitru NEAGU
creştin şi folositor. Devine şi el ecumenist, pentru a nu fi
răstălmăcit şi catalogat ca retrograd sau obscurantist în ochii
celorlalţi.
Pentru interesul mare pe care l-a produs cartea
„Ecumenismul fără mască” , care arată ce se ascunde în spatele
ecumenismului, voi reda principalele idei ale acestei cărţi, din
dorinţa de a atenţiona asupra pericolului pe care-l reprezintă
„Mişcarea ecumenică”.
Părintele Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, stareţul
Mănăstirii Petrachi din Grecia, în *17+, pag. 13, ne introduce
direct în miezul aceste chestiuni capitale, privind scopul urmărit
de ecumenism şi mijloacele satanice la care aceasta apelează.
Ecumenismul este o mişcare mondială a sionismului
internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a
lumii.
Ecumenismul religios astăzi
Ecumenismul religios de astăzi este o mişcare de unire, în
prima fază, a ereticilor Apusului cu Ortodoxia. Iar în a doua fază
se are în vedere unirea tuturor religiilor într-una singură, uriaşă,
într-o panreligie (o religie globală). Scopul ultim, este să dispară
acest creuzet Creştinismul, şi în special Ortodoxia, cea care
deţine Adevărul. Se urmăreşte, aşadar, ca în ultima fază a
acestui plan întunecat să fie înlocuită închinarea adusă lui
Dumnezeu cu cea adusă satanei.
Biserica lui Hristos este supusă în ultima vreme unui atac
generalizat, pe toate fronturile şi aceasta sub nevinovata
titulatură a ecumenismului de către aceste puteri al infernului.
Din *17+, vedem că Ecumenismul, în puţine cuvinte, este o
infernală mişcare globală, politică şi religioasă, ce are ca
obiectiv supunerea umanităţii sub un conducător universal ... şi
unirea tuturor religiilor într-o panreligie, astfel încât să dispară
301
Creştinismul, să dispară mântuitoarea Credinţă Ortodoxă şi la
sfârşit, în locul adevăratului Dumnezeu, să fie închinat satana.
3. Previziuni despre al 8-lea “Sinod Ecumenic”
Cuviosul Kuksa al Odesei ne spune că:
Nu peste mult timp va avea loc Sinodul Ecumenic, numit
“sfânt”. Însă acest Sinod nu va fi cel de-al optulea, fiind o
adunătură de necredincioşi. În cadrul lui toate credinţele se vor
uni în una.
Posturile vor fi anulate, călugăria anulată, călugărilor şi
episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să
se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste
schimbări. Stilul nou va fi introdus în toată Biserica Universală.
Fiţi vigilenţi! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui
Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul
când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor
înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la
biserica apostată, însă nu trebuie să mergem într-acolo în niciun
caz.
Vă rog, staţi în credinţa ortodoxă până la ultima suflare şi
va veţi mântui”.
4. Sfântul şi Marele Sinod Panortodox
(Se va ţine în iunie 2016 în insula Creta – Grecia)
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, a precizat duminică, 24 ianuarie 2016, faptul că
Sfântul și Marele Sinod Panortodox din luna iunie a acestui an
se va întruni în Creta (Grecia) şi nu în Constatinopol (Turcia),
aşa cum era stabilit până acum. Preafericirea Sa a anunţat acest
lucru în timpul vizitei efectuate astăzi la Paraclisul comunității
românești din Geneva.
“În zilele următoare să finalizăm textele asupra cărora
încă nu s-a ajuns la un consens şi să încheiem această lucrare
care durează de aproape 50 de ani sau mai bine. Noi am
302
Dumitru NEAGU
precizat că acest viitor sinod nu este ultimul, nu este un sinod
eshatologic, care precede sfârşitul lumii, ci un început bun
pentru alte sinoade odată la 5, 7 sau 10 ani, pentru că au apărut
probleme noi”, a spus Patriarhul României.
Sinodul Panortodox nu se va numi Ecumenic
Patriarhul Kirill a făcut mai multe afirmaţii pe marginea
Sinaxei Panortodoxe de la Chambesy şi pe tema documentelor
ce vor fi discutate la Sinodul Panortodox din iunie 2016, Creta.
Mutarea Sinodului din Istanbul în Creta; scoaterea
problemei calendarului de pe agendă, nefiind consens pe temă;
fiecare Biserică autocefală ar trebui să poată folosi propriul
sistem al dipticelor.
Întâi-stătătorul Bisericii Rusiei a mai afirmat că viitorul
Sinod Panortodox nu se va numi şi Ecumenic.
Nu numim Ecumenic următorul Sfânt şi Mare Sinod al
Bisericii Ortodoxe. Spre deosebire de vechile Sinoade
Ecumenice, nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de
doctrină, pentru că acestea au fost luate cu mult timp în urmă
şi ele nu sunt obiectul unor revizuiri. Nu este convocat nici
pentru a introduce inovaţii în viaţa liturgică a Bisericii şi în
ordinea sa canonică.
Patriarhul a mai subliniat că viitorul Sinod nu va fi
Panortodox dacă nu vor fi prezenţi toţi reprezentanţii Bisericilor
Ortodoxe Autocefale recunoscute.
Respingerea ideii unei ”egalităţi a confesiunilor” şi a
unităţii Bisericii pe baza unor compromisuri inter-confesionale,
se află în documentul de lucru al Bisericii Rusiei ”Principiile de
bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe faţă de non-ortodocşi”, a
spus Patriarhul Kirill.
Patriarhul Kirill a afirmat, în concluzie, că: ”desigur, nicio
unire a Bisericii Ortodoxe cu non-ortodocşii nu este menţionată
măcar în document”.
303
Declaraţia comună a Papei Francisc şi a Patriarhului Kirill
Întâlnirea istorică din Cuba, într-un salon al Aeroportului
José Marti din Havana, dintre Papa Francisc şi Patriarhul Kirill,
au semnat o declaraţie comună.
Declaraţia comună a Papei Francisc şi a Patriarhului Kirill.
Partea controversată - Corectitudinea ecumenistă:
reducerea diferenţelor dogmatice la “Divergenţe istorice”.
Părţile bune: Mărturie comună pentru familie, critica
secularismului agresiv şi a integrării europene actuale, a
consumerismului, eugenismului şi alte plăgi. Avertisment cu
privire la un nou război mondial.
Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu întreaga lume creştină
În ceea ce privește textul celei de-a V-a Conferinţe
Presinodală Ortodoxă, care a avut loc în perioada 10-17
octombrie 2015, la Geneva, Chambésy, şi care este intitulată
“Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu întreaga lume creştină”,
Mitropolitului Atanasie de Limassol a adresat Sfântului Sinod
din Cipru o scrisoare, din care extragem principalele idei:
- Biserica Ortodoxă a lui Hristos nu a pierdut niciodată
“unitatea de credinţă şi de împărtăşire în Sfântul Duh” şi nu
acceptă teoria restaurării unităţii a “celor care cred în Hristos”,
deoarece Ea crede că deja există unitatea respectivă, între cei
care sunt copiii Săi botezaţi.
- Cu privire la “unitatea pierdută a creştinilor” este o
greşeală, deoarece Biserica, ca popor de credincioşi lui
Dumnezeu, uniţi între ei şi cu Capul Bisericii Care este Hristos,
nu a pierdut niciodată această unitate, care este a Sa şi, prin
urmare, nu are nevoie să o regăsească, sau încă, să o caute,
aceasta deoarece a existat dintotdeauna şi va exista, din
moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat şi nu va înceta
niciodată să existe.
304
Dumitru NEAGU
- Expresia “pentru restaurarea unităţii creștine” este
eronată, deoarece unitatea creştină – şi anume membrii
Bisericii lui Hristos – n-a fost niciodată sfâşiată, din moment ce
aceştia rămân uniţi cu Biserica. Separarea de Biserică, şi
abandonarea Bisericii, din păcate, s-a întâmplat de multe ori
prin erezii şi schisme, dar pierderea unităţii interne a Bisericii
nu s-a produs niciodată.
- Considerăm că atribuirea titlului “Biserică” comunităţilor
eretice sau schismatice este teologic, dogmatic şi canonic
absolut greşită, pentru că una este Biserica lui Hristos, aşa cum
este menţionat în articolul 1, şi o comunitate sau un grup eretic
sau schismatic nu poate fi numit de noi Biserică.
- Nimic din acest text nu menţionează că singura cale care
conduce la unitate cu Biserica este doar întoarcerea ereticilor
sau schismaticilor, în pocăinţă, la Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolească Biserica a lui Hristos, Care, în conformitate cu
articolul 1, este Biserica noastră Ortodoxă.
- Referirea la înţelegerea “tradiţiei Bisericii primare” dă
impresia că există o diferenţă ontologică între Biserica primară
a celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi continuarea Sa
autentică până în prezent, în care se află Biserica noastră
Ortodoxă. Noi credem că absolut nici o diferenţă nu este între
Biserica secolului XXI şi cea din primul secol, căci una dintre
trăsăturile distinctive ale Bisericii pe care o mărturisim în Crez
este că Aceasta este apostolică.
- La articolul 12 se menţionează că scopul comun al
dialogului teologic este “restabilirea finală a unităţii în
adevărata credinţă şi în iubire”. Impresia care este dată este că
noi, ortodocşii, căutam restabilirea în adevărata credinţă şi
unitatea de dragoste, ca şi cum am fi pierdut-o şi că o căutam
să o găsim în dialogurile teologice cu eterodocşii. Consider că
această teorie este teologic inadmisibilă de către noi toţi.
305
- Referirea textului la “Consiliul Mondial al
Bisericilor”*CMB+ îmi oferă posibilitatea să definesc poziţia mea
cu privire la diverse evenimente sincretiste anti-canonice care
au avut loc, din timp în timp, şi, de asemenea, faţă de numele
lui *CMB n.t+, pentru că, în el, Biserica Ortodoxă este
considerată ca “una dintre Biserici”, sau o ramură a unei Biserici
care caută şi luptă pentru realizarea ei în el *CMB n.t.]. Dar
pentru noi, singura şi unica Biserică a lui Hristos este cea pe
care o mărturisim în Crez.
- Îmi exprim cu smerenie dezacordul cu privire la abolirea
practicii tuturor Sfintelor Sinoade Locale şi Ecumenice în
vigoare până în prezent, în care se dorea ca fiecare episcop să
poată dispune de propriul său vot. Nu a existat niciodată
problema acestei scheme: un vot pentru o Biserică – ceea ce
face ca membrii Sfântului şi Marelui Sinod, cu excepţia
Întâistătătorilor, să fie elemente pur decorative, lipsindu-i de
dreptul de vot.
1. În ultima perioadă se fac pregătiri pentru organizarea
într-o singură religie numita Panreligie.
2. Dacă cele 7 Sinoade de până acum, au fost patronate
de Duhul Sfânt, acest al 8-le Sinod Ecumenic, va fi tâlhăresc
*17+, care se doreşte să distrugă deciziile de la cele şapte
Sinoade Ecumenice anterioare.
3. Ecumenismul religios de astăzi este o mişcare de unire,
în prima fază, a ereticilor Apusului cu Ortodoxia. Iar în a doua
fază se are în vedere unirea tuturor religiilor într-una singură,
uriaşă, într-o panreligie (o religie globală).
4. Scopul ultim, al Panreligiei este să dispară acest creuzet
Creştinismul, şi în special Ortodoxia, cea care deţine Adevărul.
306
Dumitru NEAGU
5. Întâi-stătătorul Bisericii Rusiei a afirmat că viitorul
Sinod Panortodox nu se va numi şi Ecumenic.
6. Patriarhul Kirill a mai afirmat, în concluzie, că: ”desigur,
nicio unire a Bisericii Ortodoxe cu non-ortodocşii nu este
menţionată măcar în document”.
7. Mitropolitului Atanasie de Limassol a adresat Sfântului
Sinod din Cipru o scrisoare, printre altele a spus:
 că atribuirea titlului “Biserică” comunităţilor eretice sau
schismatice este teologic, dogmatic şi canonic absolut greşită,
pentru că una este Biserica lui Hristos, aşa cum este menţionat
în articolul 1, şi o comunitate sau un grup eretic sau schismatic
nu poate fi numit de noi Biserică;
 îmi exprim cu smerenie dezacordul cu privire la abolirea
practicii tuturor Sfintelor Sinoade Locale și Ecumenice în
vigoare până în prezent, în care se dorea ca fiecare episcop să
poată dispune de propriul său vot. Nu a existat niciodată
problema acestei scheme: un vot pentru o Biserică – ceea ce
face ca membrii Sfântului şi Marelui Sinod, cu excepţia
Întâistătătorilor, să fie elemente pur decorative, lipsindu-i de
dreptul de vot.
8. Să urmăm îndemnul Cuviosului Kuksa al Odesei care
spune: “Vă rog, staţi în credinţa ortodoxă până la ultima suflare
şi vă veţi mântui”. Amin!
BIBLIOGRAFIE
1.XXX, (1975), Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului

Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucuresti.
2.Paul Lawrence, (2007), Atlas de istorie biblică, Ed. Casa
Cărţii, Oradea.
3. XXX, (2014), Vreau să schimb lacrimile voastre în
bucurie, Antologie de cuvinte duhovniceşti ale Părintelui
Arsenie Boca, Ediţie îngrijită de Natalia Colean, Editura Agaton,
Făgăraş.
4. XXX, CreştinOrtodox. Ro
5. XXX, Wikipedia.ro
6. Arhimandrit Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul
fără mască, Atena.
7. XXX, (2008), Alte mărturii despre Părintele Arsenie
Boca, Editura Agaton, Făgăraş.
8. XXX, uknown.it
9. Mediafax.ro
10. Daily Mail.ro
11. Enciclopedia Română.ro
12. XXX, Mediapedia.ro
13. Cuvânt-ortodox.ro
14. Neagu D., (2014), Cartea a VII-a, Toată viaţa m-am
luptat să-L descopăr pe Hristos, Ed. Printech, Bucureşti.
15. Neagu D., (2015), Tratatul „Cartea mea de viaţă şi de
credinţă”, Cărţile I – VII-a, Editura Printech, Bucureşti.
308
Dumitru NEAGU
BIOGRAFIE PERSONALĂ
Dr. ing. Dumitru NEAGU

<formaredusă>
Date personale: NEAGU

Dumitru, născut la
14.09.1948, com.
Corbeanca, judeţul Ilfov,
căsătorit, cetăţenia-
română, stagiul militar
satisfăcut în perioada
1968- 1970 la UM 01926
Timişoara.
Familia: părinţi-
Mihalache şi Ecaterina;
soţie- Lidia; fiică- Eliza
Eugenia (1976).
Studii: Facultatea
Tehnologia Construcţiilor
de Maşini, subingineri- Tehnologia prelucrări la rece- anul
absolvirii 1976; Facultatea Ingineria şi Managementul
Sistemelor Tehnologice, inginer- specialitatea Tehnologia
Construcţiilor de Maşini- anul absolvirii 1993; Doctorat în
specialitateaTehnologia Construcţiilor de Maşini, în domeniul
proceselor de prelucrare cu fascicul de electroni, Bucureşti
1999.
Titlul ştiinţific: Cercetător ştiinţific gradul I (Senior researcher,
în UE), doctor inginer.
Activitatea profesională: 1965- 1972 muncitor, 1972- 1976
tehnician, 1976- 1977 subinginer- ICMA Bucureşti; 1977- 1992
310
Dumitru NEAGU
subinginer, şef colectiv cercetare- ICPE Bucureşti; 1992- 1997
subinginer pr., inginer şef şi şef colectiv cercetare- ICPE
Electrostatica Bucureşti; 1997- 2000 inginer şef, 1998: CP III,
2000: CP II, şef colectiv cercetare INCSEE Bucureşti; 2001-
2006 director tehnic, 2002: CP I, şef colectiv cercetare- ICPE
Electrostatica Bucureşti; 2007- 2011 cercetător ştiinţific gr. I
(Senior researcher), şef colectiv cercetare- INCDIE ICPE- CA (
cercetări avansate) Bucureşti; din ianuarie 2011 pensionat la
limită de vârstă, după 45 de ani neîntrerupţi de muncă.
Competenţă profesională: Tehnologii neconvenţionale,
cercetare ştiinţifică 35 ani, din care îndomeniul Electrostaticii
30 de ani privind: maşini de copiat documente; procese de
tratare superficială a suprafeţelor metalice- durificarea şi
alierea cu fascicul de electroni şi scânteie electrică; proiectare,
realizare, montaj şi punere în funcţiune, de utilaje şi instalaţii
complexe destinate electrotehnologiilor bazate pe fascicul de
electroni, scânteie electrică, electromagnetice şi acustice;
coordonare colective de cercetare, activităţi de inginer şef 8
ani şi activităţi de director tehnic 6 ani. Introducerea în
fabricaţie la agentul economic; maşini electrostatice de copiat,
componente pentru industria energetică; tuburi şi fuste
termocontractabile, papuci şi mufe. Patru ani în domeniul
cercetărilor avansate privind tratamente termice superficiale
cu fascicule de electronişi laser, precum şi depuneri de straturi
subţiri în vid.
Rezultate ale activităţii ştiinţifice: 3 cărţi tipărite de edituri
centrale cu ISBN, 17 cărţi tipărite de tipografii locale, 9 brevete
de invenţie, 61 articole din care: 30 publicate în reviste de
specialitate, 7 publicate în volumele unor manifestări
ştiinţifice internaţionale, 2 publicate în volumele
unormanifestări ştiinţifice naţionaleşi 22 de comunicări
311
ştiinţifice, realizarea a peste 60 de contracte de cercetareşi de
colaborare.
Diplome şi Premii: Diploma şi premiul I – Expoziţia naţională a
invenţiilor, Bucureşti 1981; Diploma „Novator SEV- 81” –
Expoziţia realizărilor economiei României, Moscova 1981;
Diploma şi medalia de bronz- Salonul Internaţional al
Invenţiilor, Geneva 2002; Diploma de excelenţă- Societatea
Inventatorilor din România, TIB INVENTICA 2003; Diploma de
merit- pentru activitatea în cadrul „Associationfor
Nonconventional Technologies” 2005; Diploma şi medalia
jubiliară- A 45-a şi a 50-aaniversare, pentru contribuţii
deosebite la dezvoltarea ICPE Bucureşti; Diploma de Excelenţă
cu Medalia INVENTICA, acordată de Institutul Naţional de
Inventică, Iaşi, în cadrul Salonului Regional al Cercetării
EXPOTEHNICA 2008, Bacău; Diploma de Excelenţă, acordată
de „Asociaţia de Tehnologii Neconvenţionale” ARTN, 2009,
Oradea.
Membru al asociaţiilor profesionale: Asociaţia Română de
Tehnologii Neconvenţionale– ARTN, filiala Bucureşti, din 1993
şi pentru activitatea depusă i s-a acordat Diplôme of merit, în
anul 2005; Asociaţia Societatea de Electrostatică din România
ASER, membru fondator din 1993.
Titluri de cărţi din specialitate: Este autor al cărţilor,
"Durificarea cu fascicul de electroni "Editura Printech,
Bucureşti, în două ediţii 2001 şi 2002, "Tratamente termice
superficiale cu fascicul de electroni "Editura Curtea Veche,
Bucureşti, înanul 2006 şi „Procese cu fascicul de electroni
”Editura Curtea Veche, Bucureşti, în 2008.
Limbi străine: limba engleză (mediu), limba franceză
(începător).
Publicarea biografiei personale: În „Enciclopedia
Personalităţilor din România”, Ediţia a V-a, Editura Hubners
312
Dumitru NEAGU
Who is Who, Schweiz, 2010, pag. 916, precum şi în Ediţiile a
VI-a (2011), a VII-a (2012), a VIII-a (2013), a IX-a (2014)şi a X-a
(2015) şi în“Dicţionarul Personalităţilor din România” –
Biografii contemporane, ONG ECO- Europa, Redacția
Romanian Biographic Institute, Ediţia I (2013), pag. 321- 322, a
II-a (2014), pag. 320- 321 şia III-a (2015).
Personalităţi din familie: Neagu Gh. Mihalache (tată) a fost
decorat, în data de 21.08.1944, cu medalia BĂRBĂŢIE şi
CREDINŢĂ cu Spade, clasa a III-a, (O.Z.873/1944), în cel de-al
doilea război mondial 15.08.1943-17.01.1945, pe front, cu
Regimentul 2, Artilerie Grea.
Hobby: Lectură şi studiu teologic, călătorii şi pelerinaje.

Pregătire teologică: studiul individual şi pregătire doctorat în
teologie, sesiunea 2000, cu tema: “Spiritualitatea la poporul
român” (examen nesusţinut, din cauza introducerii în ultimul
moment a examenelor la limbile clasice, greacă şi latină).
Pelerinaje la locurile sfinte: în zece ţări (până în iulie 2014),
România mănăstiri şi sfinte moaşte, Israel şi Ierusalim, Grecia,
Insule şi Sfântul Munte Athos, Bulgaria şi Basarabovo, Egipt şi
Peninsula Sinai, Turcia şi Constantinopol, Cezareea-Capadocia,
Italia şi Roma-Vatican, Iordania şi Muntele Nebo, Siria şi
Damasc, Republica Moldova şi Basarabia.
Titluri de cărţi din viaţă şi credinţă: Este autor al cărţilor:
Cartea I, Cronologiaevenimentelor din Biblie, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2011; Cartea II-a, Cunoştinţa despre
Dumnezeu, puterile cereşti şi apostoli, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2011; Cartea III-a, Pelerin la locurile sfinte şi la sfinţii
Părinţi, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012; Cartea IV-a,
Învăţături către fiica mea Eugenia, Editura Printech, Bucureşti,
2013; Cartea V-a, Viaţa şi familia mea – Consemnări şi imagini,
313
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013; Cartea VI-a, Talantul
meu, Realizarea de unicate în cercetare, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2013; Cartea VII-a, Toată viaţa m-am luptat să-L
descopăr pe Hristos, Editura Printech, Bucureşti, 2014; Tratatul
„Cartea mea de viaţă şi de credinţă”, Cărţile I – VII-a, Editura
Printech, Bucureşti, 2015; Cartea IX-a, Predica de pe munte a
lui Hristos – Comentarii duhovniceşti, Editura Printech,
Bucureşti, 2015; Cartea a X-a, Cele trei minuni ale lui Hristos
din fiecare an – Comentarii de pelerin, Editura Printech,
Bucureşti, 2016; D. Neagu, Cartea a XI-a, Să fim creştini
ortodocşi în tot şi în toate , Editura Printech, Bucureşti, 2017.
Diplome din pelerinaje: de la locurile Sfinte din Israel:
Gramată Jubiliară, dată în Sfânta Cetate a Ierusalimului de
Arhim. Ieronim, delegat Patriarhal la locurile sfinte şi superior
al aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan,
de Sfintele sărbători de Paşti, în pelerinajul din perioada 28
aprilie- 04 mai 2005; Diploma de pelerin în Ţara Sfântă, dată
de Bazilica Travel, de Pr. dr. Dinu Pompiliu, Protoereu al
Protoeriei 3 Capitală, de Schimbarea la Faţă a Domnului, în
pelerinajul din perioada 16- 27 august 2009.
Construcţii religioase: A generat: Troiţa- Monumentul eroilor
din Corbeanca, la veterani de război este înscris şi numele
tatălui său Neagu Mihalache, decorat în cel de-al doilea război
mondial, cu medalia “Bărbăţie şi Credinţă” cu Spade, clasa a
III-a, proiectare construcţie, proiectare pictură şi participare la
finanţare, din satul Corbeanca, Ilfov; Biserica Înălţarea Sfintei
Cruci- Corbeanca, ca ctitor principal, din satul Corbeanca, Ilfov,
prin: donaţie teren 1019 mp pentru Biserică, Arhiepiscopiei
Bucureştilor, finanţare şi coordonare: PUZ, proiecte Biserică şi
alte activităţi aflate în desfăşurare, începând cu anul 2007,
Certificat urbanism de la Primăria Corbeanca, în anul 2013.
314
Dumitru NEAGU

Alte detalii:
Tm: 0724 50 90 56;
Email: dneagu@dumitruneagu.ro;
Pagină internet: www.dumitruneagu.ro;
ANEXĂ – CĂRŢI TIPĂRITE
D. Neagu, Cartea Durifcarea D. Neagu, Tratamente

cu fascicul de electroni, termice superficiale cu
Editura Printech, Bucureşti, fascicul de electroni, Editura
2000, 2001 Curtea Veche, 2006
D. Neagu, Procese cu fascicul

de electroni, Editura Curtea
Veche, 2008
316
Dumitru NEAGU
D. Neagu, Cartea I, Cronologia D. Neagu, Cartea a II-a,

evenimentelor din Biblie, Cunostinţa despre Dumnezeu,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, puterile cereşti şi apostoli,
2011 Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2011
D. Neagu, Cartea a III-a, Pelerin

la locurile sfinte şi la sfinţii
Părinţi, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2012
317
D. Neagu, Cartea a IV-a, D. Neagu, Cartea a V-a, Viaţa

Învăţături către fiica mea şi familia mea,Consemnări şi
Eugenia , Editura Printech, imagini, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2013 Bucureşti, 2013
D. Neagu, Cartea a VI-a, Talantul

meu, Realizarea de unicate în
cercetare, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2013
318
Dumitru NEAGU
D. Neagu, Cartea a VII-a, Toată D. Neagu, T R A T A T U L,

viaţa m-am luptat să-L descopăr Cartea mea de viaţă şi de
pe Hristos, Editura Printech, credinţă, Cărţile I-VII, Editura
Bucureşti, 2014 Printech, Bucureşti, 2015
D. Neagu, Cartea a IX-a,

Predica de pe munte a lui
Hristos – Comentarii
duhovnicesti, Editura Printech,
Bucureşti, 2015
319
D. Neagu, Cartea a X-a, Cele trei D. Neagu, Cartea a XI-a, Să fim

minuni ale lui Hristos din fiecare creştini ortodocşi în tot şi în
an – Comentarii de pelerin, toate , Editura Printech,
Editura Printech, Bucureşti, 2016 Bucureşti, 2017
320
Dumitru NEAGU
IMAGINEA DE PE COPERTA I
In hoc signo vinces este traducerea în limba latină a

expresiei greceşti "ἐν τούτῳ νίκα" (en toutōi nika), care are
sensul Sub acest semn vei învinge.
Reprezintă îndemnul apărut pe cer, împreună cu Sfânta
Cruce, pe care Sfântul Împărat Constantin l-a desluşit, l-a pus
pe stegul de luptă şi i-a biruit pe păgâni în bătălia de la Podul
Milvius din anul 312. Maxenţiu se îneacă în Tibru, iar
Constantin devine stăpânul Romei. După această bătălie
Constantin a afirmat ulterior că „Dumnezeu a fost creştin
astăzi!”
Fiecare dintre noi poate să-şi repete cuvintele
descoperite de Hristos Sfântului Împărat Constantin: „Întru
semnul Crucii voi birui!”. Revelaţia să vă rămână actuală şi
pentru creştinii vremurilor din urmă. Dupa cum Hristos a învins
moartea, dupa cum Constantin a biruit păgânismul, şi noi
suntem chemaţi ca, întru acest semn, să depăşim toate
opreliştile care ne despart de Dumnezeu.
Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului, are trei
semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale/misiune de
urmat.
IMAGINEA DE PE COPERTA A IV- A
Autorul dr. ing. Dumitru NEAGU, în timpul redactării

cărţii a XI-a “Să fim creştini ortodocşi în tot şi în toate”, acasă
la masa de lucru, la calculator.
322
Dumitru NEAGU

Cartea A 11 A

Caricato da

Informazioni sul documento

Descrizione:

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Descrizione:

Copyright:

Formati disponibili

Cartea A 11 A

Titolo originale:

Caricato da

Descrizione:

Copyright:

Formati disponibili

Dumitru NEAGU

SĂ FIM CREŞTINI ORTODOCŞI ÎN TOT

Tipar executat la:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

10. Vinerea Mare - Denia

21 ŞCOLIREA TINERILOR PENTRU A

Cartea “ Să fim creştini ortodocşi în tot şi în toate”, este

pentru prima dată, în Antiohia [Fapte 11:25-26]. Şi că

ca schimbare a modului de trai. Dar drumul postului nu este

şi aşa Taina Botezului îşi va face efectul, dar prezicerile

Dragii mei cititori, învăţăturile din cartea “Să fim creştini

1. Prima comunitate creştină

 În 112 d.H., Pliniu cel Tânăr, guvernatorul roman al

 În 250 d.H., Decius a emis un edict conform căruia

Recunoaşterea oficială a creştinismului

Marea Schismă din 1054 – desparte biserica în două:

Unui creştin ortodocs botezat, trebuie să-i fie foarte clar

Date despre creştini în lume

cuprinde 13%. Împreună, Europa şi Americile găzduiesc

1. Creştinismul ortodox în Europa

Aproximativ 80% din toţi ortodocşii locuiesc în Europa

de creştini, adică cca 260.380.000 de credincioşi. Cei mai mulţi

Din cele arătate până acum am căutat să fac diferenţa

Creştinii ortodocşi tradiţionali sunt aceia care respectă

Toată lumea vorbeşte astăzi despre secte, eresuri (erezii)

 Hulesc de asemenea pe Maica Domnului, numindu-o

a. Crucea trilobată, cu trei extremităţi în formă de treflă,

Despre reîncarnare părintele Arsenia Boca, în [3] spune

O imagine care încearcă să sugereze tabloul reîncarnării după moarte

Icoana Arătarii Domnului Iisus Hristos apostolilor, dupa Îvierea Sa

dreapta judecată a lui Dumnezeu făcută faptelor lor de pe

1. Deschiderea Cărţii Sfinte de către Preoţi

A trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Mai

Tradiţia păgână păstrată prin tradiţia populară la care s-a

Sărbătoarea Crăciunului este înconjurată de multe tradiţii

Dăm Slavă lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate.

Creştinii ortodocşi adevăraţi, de cea mai mare sărbătoare

Sfântul Epitaf- Sfântul Aer, care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de

Femeile Mironosite, Maria Magdalena şi cealaltă Marie, au venit ca să vadă

Veniţi de luaţi lumină! Pogorârea Sfintei Lumini pe Mormântul Sfânt şi

Pe fondul secularizării treptate a lumii în care trăim, care

Tot pe fondul secularizării treptate a lumii în care trăim,

Certificat de pregătire pentru a deveni părinţi

Poate nu aş fi introdus acest capitol în cartea aceasta,

Teoria evoluţionistă - omul ar fi apărut dintr-o specie de maimuţă

Descoperirea bosonului Higgs, ilustrat cu acest grafic de savanţi, în 15 Martie

noi probleme şi noi întrebări despre Univers, mai complexe

Acceleratorul subteran LHC (Large Hadron Collider) (lung de 29 Km, la

Ecumenismul inter-religios total

De la ultimul Sinod Ecumenic , cel de- al 7-lea, din anul

1.XXX, (1975), Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului

Dr. ing. Dumitru NEAGU

Date personale: NEAGU

D. Neagu, Cartea Durifcarea D. Neagu, Tratamente

D. Neagu, Procese cu fascicul

D. Neagu, Cartea I, Cronologia D. Neagu, Cartea a II-a,

D. Neagu, Cartea a III-a, Pelerin

D. Neagu, Cartea a IV-a, D. Neagu, Cartea a V-a, Viaţa

D. Neagu, Cartea a VI-a, Talantul