1.

Consideratii generale

Mâna este cel mai complicat segment din organism, având o mare
complexitate anatomo-fiziologică. Atât structura cât şi funcţia sa sunt in mod
special si extrem de specific adaptate activităţii umane. Componentele mâinii
necesită integritate, deoarece lipsa sau lezarea oricărui componente va
compromite total sau parţial funcţiile acesteia.

Funcţionalitatea mâinii este direct implicată în desfăşurarea majorităţii

profesiilor şi ca urmare ţelul tratamentului trebuie să fie restabilirea statusului
funcţional al mâinii cât mai repede posibil. Deciziile precoce de tratament a
leziunilor mâinii au o implicare directă în rezultatul final. Astfel diagnosticarea
precoce, precum şi tratamentul corect al maladiei Dupuytren sunt importante
pentru recuperarea şi recăpătarea independenţei pacientului.

La aproape 200 ani de la prima descriere a contracturii Dupuytren, încă nu

se cunosc foarte multe lucruri despre apariţia acestei boli. Din fericire tehnicile
chirurgicale au evoluat, dar în stadiul cunoştinţelor noastre actuale tratamentul
poate fi considerat empiric, atat timp cat nu este un tratament etiologic!

2. Scurt istoric
 Această maladie poartă numele celui care a comunicat primul caz clinic în
1831, baronul Guillome Dupuytren. El studiază şi caracterizează, pentru prima
oară, boala care îi poartă numele, studiu care până astăzi n-a fost "contrazis" în
definirea bolii. Dupuytren descrie în detaliu anatomia şi patologia asociată bolii.
Afecţiune de etiologie incertă, este localizată la nivelul ţesutului conjunctiv al feţei
palmare a mâinii şi degetelor, care se manifesta prin retracţia progresivă,
ireversibilă şi uneori invalidantă a aponevrozei palmare, a expansiunilor sale şi a
ţesutului conjunctiv înconjurător. Acţiunea apare numai la om, la mână uni sau
bilateral, sau rar poate apărea la talpa piciorului (boala Ledderhosen) sau la
nivelul penisului ( maladia Le Peyronnie).

3. Maladia Dupuytren, particularităţi ale afecţiunii

a) Definiţie

Maladia Dupuytren este reprezentată de îngroşarea şi retracţia aponevrozei

palmare, care determină o fixare în flexie, progresivă, a unuia sau mai multor
degete. Pot fi afectate articulaţiile metacarpofalangiene, interfalangiene
proximale şi/sau distale. Boala progresează foarte lent şi de cele mai multe ori nu
necesită tratament. În multe cazuri afecţiunea nu progresează şi la nivelul
degetelor, rămânând la nivel palmar. Fascia dintre piele şi tendoane se îngroaşă,
limitând în cele din urmă mişcările sau producând contractura degetelor.

b) Epidemiologie

Studiul epidemiologic al bolii Dupuytren permite identificarea populaţiilor

expuse riscului şi poate descoperi etiologia bolii. Datele sugerează că cea mai
mare incidenţă a bolii se produce la locuitorii din nordul Europei şi la cei din
emisfera vestică. Cu toate aceste boala apare la toate populaţiile examinate.
Boala Dupuytren apare mai frecvent la pacienţii de sex masculin decât la cei de
sex feminin, iar simptomele apar cu 10 ani mai devreme la bărbaţi decât la femei.
De obicei boala Dupuytren apare la bărbaţii caucazieni cu vârsta peste 50 ani, deşi
poate apărea şi la pacienţi mai tineri.

Apariţia bolii a fost asociată cu o serie de alte boli: epilepsie, diabet zaharat,
bolile pulmonare cronice, hipotiroidie, microtraumatismele repetate sau în
condiţii care favorizează apariţia: consumul exagerat de băuturi alcoolice,
fumatul, obezitatea; transmiterea genetică creşte de asemenea riscul de apariţie
a bolii. Există teorii controversate care susţin faptul că seropozitivitatea HIV, sau
prestarea unor meserii care solicită palma şi degetele ar contribui la creşterea
prevalenţei bolii.

Fibromatozele ca grup sunt intermediare între leziunile fibroase benigne şi

fibrosarcoamele. Boala Dupuytren este o afecţiune proliferativă, celula
predominantă fiind fibroblastul în stadiile incipiente, în timp ce miofibroblastul
este celula dominantă în stadiul de contractură.

Formele severe de boală pot fi tratate chirurgical cu succes. Cu toate

acestea boala poate recidiva. Recurenţa bolii este întâlnită şi în următoarele
cazuri:

- când boala apare la o vârstă tânără;

- când există o tendinţă anormală, naturală de evoluţie spre o formă mai severă;
- când există şi o boală asociată ( diabetul zaharat, epilepsia).

c) Particularităţi anatomo-funcţionale

Aponevroza palmară este locul cel mai frecvent de apariţie a contracturii

Dupuytren şi apariţia unui nodul în această fascie este semnul patognomonic al
bolii. Banda pretendinoasă( unde apare nodului) a aponevrozei palmare devine
un cordon retractil care produce retractie antero articulaţiei
metacarpofalangiene. Singura cauză de contractură la acest nivel este un cordon
pretendinos(inseamna ant de cordon). Acesta este ataşat la pielea cutelor
palmare distale şi nu incomodează traseul pachetului vasculonervos-este lat fata
de cordon. Ligamentul transversal superficial metacarpian este frecvent afectat,
fibre ale acestuia trecând de o parte şi de alta a ţesutului, iar unele fibre trec
distal de fiecare parte a fiecărui deget. Contractura acestui ligament contribuie la
retractia cu fixare in flexie ireductibila a articulaţiei interfalangiene proximale.
Ligamentul transvers superficial metacarpian este prezent de asemenea în ţesutul
policelui şi se termină la pliurile de flexie proximale ale acestuia (fig. 1).
 [Link] fasciale palmare implicate în boala
Dupuytren (desen reprodus după o disecţie de dr. EJ.
Hall în 1977). Este prezentata relaţia dintre benzile
pretendinoase ale aponevrozei palmare, ligamentul
superficial transvers palmar si continuitatea
ligamentului natator în ţesutul policelui.

Ligamentul superficial transvers palmar se află în profunzimea benzilor

pretendinoase ale aponevrozei palmare. Acesta poate fi afectat si pe porţiunea
ţesutului policelui.
 Există trei surse care afectează fascia: banda pretendinoasă, ligamentul
transvers superficial metacarpian şi ligamentul superficial transvers palmar.

În cazul în care fascia degetului este afectată, articulaţia interfalangiană

proximală şi, ocazional, articulaţia interfalangiană distală, sunt contractate. De
asemenea manunchiul vasculonervos poate fi afectat. Componentele fasciei
normale a degetului care sunt afectate sunt prezentate în fig. 2.
Fig. 2. Porţiuni ale fasciei digitale palmare afectate. (McFarlane RM.)
Banda spirală, denumită astfel din cauza fibrelor spiralate din jurul
manunchiului vasculonervos este o continuare a benzii pretendinoase care este
ataşată pielii şi se bifurcă distal de articulaţia metacarpofalangiană. Fibrele benzii
spirale trec în profunzime la manunchiul vasculonervos şi ajung la învelişul lateral
digital.
 Ligamentele Grayson şi Cleland servesc la susţinerea pielii în timpul flexiei şi
extensiei degetului. Ligamentele Cleland sunt structuri ferme fasciale care trec din
partea laterală a falangelor în profunzime la manunchiul vasculonervos. Ele nu
sunt implicate in procesul de boală. Ligamentele Grayson sunt subţiri şi mai puţin
distincte, şi trec de la teaca fibroasă a tendonului la nivelul pielii, superficial de
manunchiul vasculonervos. Ele sunt frecvent afectate.

Trei cordoane pretendinoase cauzează contractura articulaţiei interfalangiene

proximale. Cordonul central se continuă proximal cu un cordon pretendinos.
Cordonul central se ataşează distal pe os şi pe mijlocul tecii tendonului falangei şi
se poate asocia cu un nodul la nivelul articulaţiei interfalangiene proximale.
Cordonul lateral aderă intim la piele pe traseul său. Fibrele acestui cordon
traversează dintr-o parte în alta fascia superficială care înconjoară degetul. Fibrele
afectate nu trec dorsal ci se prelungesc distal şi pot fi responsabile pentru
contractura la nivelul articulaţiei interfalangiene distale. Cordonul spiral poate fi o
continuare a cordonului pretendinos prin banda spirală sau poate apărea la
intersecţia musculotendinoasă a unui muşchi intrinsec. Cordonul este ataşat distal
pe os şi teaca tendonului falangei medii. Odată cu contractura, articulaţia
interfalangiană proximală este flectată şi pachetul vasculonervos este deplasat.

Faza avansată a bolii poate fi clasificată ca având 4 stadii :

I. retractia articulaţiei metacarpofalangiene a degetului IV;

II. retractie metacarpofalangiană şi interfalangiană proximală a degetului IV şi
articulaţia metacarpofalangiană a degetului V;
III. contractura articulaţiei metacarpofalangiene şi interfalangiene proximale a
degetelor IV şi V şi articulaţia metacarpofalangiană a degetului III;
IV. faza III la care se adaugă contractura articulaţiei interfalangiene distale a
degetului IV şi/sau V.

Contractura severă a articulaţiei interfalangiene proximale poate provoca

contracturi reziduale, chiar şi după excizia cordonului pretendinos.

d) Etiologie

Cele mai intens susţinute teorii consideră că boala poate fi de cauză:

1. posttraumatică; se pare că la o mână la care boala a debutat deja, un

traumatism închis sau deschis sau un edem secundar altor cauze (fractura de
antebraţ) poate precipita evoluţia. În cazul în care boala apare la tineri, un
traumatism inclusiv cel chirurgical pentru cura bolii, poate determina agravarea şi
progresia ei. În schimb la pacienţii vârstnici aceste traumatisme operatorii pot fi
urmate de dispariţia contracturii şi chiar rezoluţia bolii.

2. autoimună, pe baza modificărilor histologice în structura proteică care

însoţesc, cu vârsta, benzile de colagen ale aponevrozei palmare. În favoarea
acestei teorii ar pleda vârsta la care apare boala cel mai frecvent şi un pretins
răspuns la hidrocotizon. Alte teorii susţin că apariţia bolii Dupuytren este fie
datorată anticorpilor ce apar ca răspuns la prezenţa diferitelor tipuri de colagen,
fie o boală autoimună mediată de celulele T, controlată atât genetic cât şi în
corelaţie cu alţi factori.

3. familială, datorită unei singure gene autosomal dominante, după părerea unor
autor ca Stachenbrandt (1932), Schroder (1934), sau mai multor gene, după cum
este admis la ora actuală.

4. inflamatorie, pentru care pledează asemănările histologice şi biochimice

existente între ţesutul implicat în vindecarea plăgilor şi cel care permite
proliferarea fibroblastică, fibroblastele din boala Dupuytren fiind doar parţial
transformate, asemănător formaţiunilor tumorale.

5. tumorală benignă, singura deosebire dintre acest proces şi cel anterior este
faptul că semnalele ce iniţiază şi controlează vindecarea plăgilor dispar în
momentul în care vindecare a luat sfârşit, în timp ce acelea care controlează
dezvoltarea unei tumori nu dispar.

Indiferent de cauza care o determină se poate considera că boala Dupuytren

este o boală sistemică datorită asocierii ei cu alte afecţiuni sistemice precum şi
coexistenţa unor modificări patologice similare cu altă localizare (plantă, penis).
Frecvenţa cazurilor de boală Dupuytren este de 15 ori mai mare la pacienţii
epileptici faţă de restul populaţiei; acesta este motivul pentru care s-a presupus
că administrarea prelungită a barbituricelor ar putea sta la baza creşterii
incidenţei.
 e) Elemente clinice

Boala Dupuytren nu produce durere, iar când aceasta apare boala este la
începutul evoluţiei. Pacientul descrie o senzaţie de strângere şi fermitate pe
suprafaţa palmei şi mai rar a degetelor. De cele mai multe ori această îngroşare
este apărută de câţiva ani, şi poate fi lent progresivă. Degetul IV este cel mai
frecvent afectat urmat de degetul V. Boala poate fi bilaterală dar nu este
simetrică în severitate.

Primele simptome ale afecţiunii sunt:

- un mic nodul care poate fi vizibil sau palpat, aflat la nivelul palmelor sau la baza
degetelor. Câteodată poate fi sensibil la palpare; în timp se subţiază treptat şi
începe să tragă unul sau mai multe degete spre palmă. Pacienţii acuză
imposibilitate a de a îndrepta degetele. Nodulii sunt nedureroşi; tenosinovita se
poate dezvolta şi conduce la durere când nodulii sunt mari.

- scobitura ce apare la nivelul palmei când ţesutul afectat dintre piele şi tendoane
începe să tragă de piele.
- pe măsură ce boala progresează, se dezvoltă un cordon fibros, la nivelul fasciei şi
face legătura între palmă şi degete, cel mai des cu degetul IV. Cordonul care face
legătura între degete şi palmă se numeşte contractură Dupuytren. În cele din
urmă pacientului îi va fi imposibilă poziţionarea palmei pe o suprafaţă plană.
Severitatea contracturii poate afecta activităţile zilnice, cum ar fi ridicarea unor
obiecte, punerea de mănuşi pe mâini, sau spălatul pe mâini, făcându-le dificile sau
imposibile.

Boala poate fi trecută cu vederea până când devine severă. Ţesutul dintre
piele şi tendon, fascia, devine anormal de îngroşat, şi fibros.

Există trei faze generale ale bolii:

- faza de debut, când se observă apariţia nodulului la nivelul palmei sa baza

degetului. Nodulii sunt fermi, ficşi şi bine localizaţi. Are loc îngroşarea localizată a
pielii palmare şi ţesutului subcutanat adiacent cu pierderea mobilităţii pielii.

- faza activă a bolii, când apare scobitura la nivelul palmei datorită creşterii fasciei
îngroşate. De asemenea se dezvoltă cordoanele şi benzile de la nivelul fasciei
trăgând de degete către palmă. Cordonul poate fi vizibil sau sensibil la palpare.

- faza avansată a bolii, când îngroşarea fasciei şi tendoanelor cauzează rigiditate şi

contractura care tracţionează degetele. În cele din urmă va fi imposibilă
poziţionarea mâinii întinse pe o suprafaţă dreaptă cum este masă. În formele
severe de boală nu va mai fi posibilă executarea unor mişcări de rutină, cum ar fi
folosirea cuţitului, a pieptenului.
 De obicei boala progresează lent. Mulţi oameni prezintă o formă medie de
boală, care nu le produce probleme semnificative. Există şi o formă de boală care
apare la vârste mai tinere şi progresează rapid numită diateza Dupuytren.

f) Diagnostic

Deoarece boala evoluează lent poate fi greu de diagnosticat mai ales în

fazele iniţiale. Majoritatea pacienţilor se prezintă la medic când boala deja a
avansat. O anamneză legată de istoricul bolii şi un examen obiectiv sunt necesare
pentru stabilirea diagnosticului de boală Dupuytren.

Anamneza cuprind întrebări legate de: vârstă, sex, etnie, profesie, istoricul
medical de boală Dupuytren sau prezenta de simptome ale bolii in cadrul
membrilor apropiaţi ai familiei, rata de progresie a semnelor şi simptomelor,
aparitia aceloraşi simptome şi cu altă localizare, prezenta durerii la nivelul
palmelor, un eventual istoric de consum de alcool, fumat, diabet zaharat,
epilepsie, tratamente anterioare, informaţii cu privire la viaţa de zi cu zi legate
delocul de muncă, activităţi sportive, hobby-uri.

Examenul clinic pentru boala Dupuytren cuprinde: mobilizarea articulaţiilor

mâinilor în mai multe poziţii, mişcarea degetelor pentru a observa flexibilitatea
lor, simţirea nodulilor palmari sau vizualizarea acestora, observarea modificărilor
de la nivelul tegumentului cum ar fi: îngroşarea acestuia sau apariţia scobiturii
palmare.
 4. Tratament

Scopul tratamentului bolii Dupuytren este menţinerea şi refacerea

funcţionalităţii mâinii. Fiind o boală progresivă şi cu recurenţe frecvente, pentru
un tratament adecvat se iau în considerare următoarele elemente:

 în stadiile iniţiale ale bolii, se menţine funcţionalitatea mânii prin

fizioterapie şi kinetoterapie pentru o mobilitate cât mai bună;
 dacă boala progresează şi apare durerea se poate administra Lidocaină
injectabil sau corticosteroizi; medicamentele sunt folosite pentru a calma
durerea, dar ele nu vor opri progresia bolii;
 dacă incapacitatea continuă să apară se alege ca tratament intervenţia
chirurgicală, pentru a elimina contractura degetelor. După intervenţie se
practică kinetoterapie pentru reabilitarea funcţionalităţii mâinii. Daca boala
recidivează, e nevoie de o nouă intervenţie chirurgicală.
Tratamentul bolii Dupuytren variază în funcţie de fiecare caz în parte.
Prezenţa unui nodul palmar sau la nivelul degetului nu este o indicaţie absoluta
pentru tratament chirurgical. Durerea asociată cu un nodul este de obicei
tranzitorie, dar ocazional nodulul va fi suficient de mare să incomodeze, iar acest
lucru va justifica operaţia. Se recomandă intervenţia chirurgicală cât mai curând
după apariţia primelor grade de contractura a articulaţiei interfalangiene
proximale.
 Pielea este implicată întotdeauna în afectarea segmentului distal, formând
cute adânci şi "gropi" care pot fi sursă de macerare şi infecţie. Tratamentul
chirurgical este justificat şi în acest caz, indiferent de starea contracturii articulare.

Pacienţii cu boli sistemice care sunt sub tratament adecvat pot fi operaţi fără
probleme deoarece tipul de anestezie poate fi modificat în consecinţă. Pacienţii
cu diateză Dupuytren care au istoric familial, la care boala debutează la vârste
fragede şi la care există fibromatoze şi cu altă localizare decât cea palmară, sunt
greu de tratat deoarece boala va recidiva, indiferent de tipul tratamentului
instituit. În mod similar pacienţii cu istoric de epilepsie sau consum de alcool,
trebuie trataţi în funcţie de boala de bază.

Expectativa vigilentă

Este durata de timp în care sunt constatate modificările şi simptomele bolii.

Această perioadă variază de la câteva săptămâni la câteva luni sau câţiva ani.
Boala progresează lent. Dacă ţesutul dintre piele şi tendon, fascia, nu se îngroaşă
şi permite flexia degetelor, este nevoie doar de examinări medicale frecvente.
Dacă boala nu progresează sau progresează foarte lent, se poate menţine
funcţionalitatea mâinii doar prin kinetoterapie şi fizioterapie.

Tratamentul medical

S-au încercat diferite terapii: creme cu vitamina E, allopurinol, colchicină,

ultrasunete, terapie fizică, unele dintre ele fără succes. Tratamentul de lungă
durată cu corticosteroizi, care se injectează direct în zona afectată, poate
minimaliza simptomele în stadiile incipiente ale bolii, înainte ca unul sau mai
multe degete să se flecteze către palmă. S-au dovedit eficiente şi tratamentele cu
retinoizi topici, tamoxifen, blocante ale canalelor de calciu.

Tratamentul chirurgical

Tratamentul chirurgical este principala opţiune pentru cazurile severe de

boală. Ţinta tratamentului este reluarea cat mai completa a funcţionalităţii
degetelor şi mâinii.

Alternative chirurgicale:

1. Fasciotomia – presupune incizarea fasciei afectate; poate fi utilizată pentru a

corecta o contractură a articulaţiei metacarpofalangiene dar nu va corecta
contractura articulaţiei interfalangiene proximale. Este adresată de obicei
pacienţilor vârstnici care nu pot suporta foarte bine o intervenţie de lungă durată.

2. Fasciectomia limitată este cel mai des folosită; se excizează fascia afectată şi
ţesuturile afectate asociate palmei şi degetelor. Pentru reducerea riscului apariţiei
de cicatrici patologice sunt folosite plastii locale de piele. Unii chirurgi folosesc
incizie palmară . Acest lucru permite vindecarea fără complicaţii cum ar fi
hematoame sau necroza lambourilor.

3. Dermofasciectomia este o abordare mai radicală rezervată pacienţilor cu boli

recurente sau pacienţilor tineri cu o diateză puternică. Este folosită pentru a
înlocui lambourile cu vibilitate incertă. Această procedură implică îndepărtarea
fasciei afectate şi a pielii de deasupra şi înlocuirea lor cu o grefă de piele. În cazul
în care sunt necesare grefe de piele pe toată grosimea pielii acestea pot fi
recoltate de la încheietura cutelor mâinii sau eminenţa hipotenară.

4. Aponevrectomia segmentară este o abordare conservatoare pentru tratarea

contracturii Dupuytren. Procedura implică efectuarea mai multor incizii mici la
nivelul palmei şi degetelor, şi eliminarea cordoanelor pretendinoase divizate în
bucăţi mici. Este o intervenţie mai mică, cu complicaţii mai puţine faţă de
fasciectomie. În anul 1996 Moermans a raportat rezultate pe termen lung a
pacienţilor supuşi la această intevenţie şi a constatat că tehnica nu a cauzat alte
probleme tardive în comparaţie cu alte proceduri mai extinse.

5. Aponevrectomie percutană presupune folosirea unui ac pentru slăbirea

cordoanelor pretendinoase. Această intervenţie este adecvată pacienţilor care
doresc un tratament cu rezultate bune şi cu intervenţie chirurgicală minimă.
Rezultatele sunt bune pe termen scurt dar recurenţa se produce destul de
devreme. Contraindicaţiile acestei proceduri sunt: bolile infiltrative, cordoanele
multiple inaccesibile, recidiva postchirurgicală, recidivele rapide la pacienţi tineri,
boala în stadiul avansat, când articulaţia interfalangiană proximală este deja
afectată.

6. Dispozitivele de tracţiune se bazează pe principiul că tracţiunea continuă

pasivă aplicată pentru 2-4 săptămâni, ar putea reduce sau elimina contractura în
flexie preoperator. Studiile biochimice arată o activitate metabolică în timpul
aceste tracţiuni prelungite care duce la slăbirea şi alungirea ţesutului. Cu toate
acestea când tracţiunea este îndepărtată procesul de boală se reia.

7. Amputaţia unuia sau mai multor degete se practică dacă intervenţiile

chirurgicale anterioare au lezat nervi sau vase sau dacă există recidive repetate.
 Management postoperator

Un bun plan de reabilitare postoperatorie începe preoperator, cu terapie

îndreptată să îmbunătăţească funcţionalitatea mâinii. După operaţie se aplica un
pansament compresiv uşor şi o atelă, lăsând articulaţiile interfalangiene distale
expuse astfel să se poată începe imediat mişcările de flexie şi extensie. În timpul
fazei inflamatorii, primele 4-6 zile postoperator, se menţin atela şi bandajul
compresiv. După îndepărtarea atelei şi vindecarea plăgii operatorii se încep
exerciţii de flexie şi extensie active şi pasive a degetelor sub supravegherea unui
kinetoterapeut. Se poate recomanda folosirea unei altele de noapte pentru o
perioadă de timp variabilă pentru a ajuta la menţinerea corectă a poziţiei realizată
la intervenţia chirurgicală.

Pacientul este încurajat să-şi folosească mâna cât mai curând după
intervenţia chirurgicală, efectuând majoritatea activităţilor de zi cu zi, fiind însă
avertizat să evite activităţile care ar putea traumatiza plaga postoperatorie, până
când aceasta este vindecată (4-6 săptămâni).

În cazul în care a fost efectuată o grefă de piele mişcarea se amână pentru

incă 7-10 zile până la priza totală a grefei. Suturile se suprimă după 10-14 zile
postoperator.

Terapia postoperatorie este concepută pentru a controla edemul, pentru a

permite flexia activă şi să permită întinderea ţesuturilor moi contractate anterior.
După dispariţia edemului mişcarea de flexie devine mai uşor de efectuat, iar
închiderea completă a mâinii ar trebui să se poată realiza.

5. Evoluţie
 În majoritatea cazurilor are loc o îmbunătăţire a funcţionalităţii mâinii după o
intervenţie chirurgicală. Acest lucru este legat de capacitatea crescută de a
îndrepta degetele şi scăderea contracturii în flexie. În general contracturile
articulaţiei interfalangiene proximale şi contracturile de lungă durată sunt mai
greu de corectat.

6. Prognostic

Fără tratament de specialitate nu apare rezoluţia spontană a bolii. Progresia

este impredictibilă şi nu toate cazurile evoluează spre deformare anatomică.
Pacienţii la care boala debutează timpuriu tind să prezinte un tablou clinic mai
agresiv, necesitând adesea intervenţie chirurgicală. Rata de recurenţă este legată
de severitatea bolii, prezenţa leziunilor multiple şi coexistenţa diabetului. Chiar
dacă urmează programele de fizioterapie, kinetoterapie sau terapie ocupaţională,
50% dintre pacienţi vor prezenta o recurenţă a bolii.

[Link]ţii

Este de preferat să se amâne intervenţia chirurgicală în cazurile în care boala

nu este în stadiu avansat şi nu afectează viaţa de zi cu zi a pacientului. Boala poate
rămâne stabilă pentru perioade lungi de timp, caz în care nu este nevoie de
intervenţie chirurgicală. În alte cazuri boala progresează rapid, pacientul având
nevoie de intervenţie chirurgicală.

Tratamentul se va adapta pentru fiecare pacient în parte în funcţie de gradul

de afectare şi de bolile asociate.
 Complicaţiile cuprind: infecţia, lezarea arterelor sau nervilor digitali,
sindromul de tunel carpian, formarea de hematoame, necroza plăgii, formarea de
cicatrici cheloide. Sindromul de durere regională apare la 10% dintre pacienţii
operaţi.