Tema 5: Plasamentul financiar in actiuni

1. Evaluarea în condiţ iile certe 2. Modelul lui Gordon şi Shapiro 3.
Modelul lui Bates
4. Modelul cu dividende în progresie aritmetică
Acţ iunea este un titlu financiar, care se emite pe termen lung.
Deosebirea dintre obligaţiuni şi acţ iuni constă î n faptul că
obligaţ iunile se rambursează după un anumit număr de ani, iar
acţ iunile nu se rambursează niciodată.
A investi într-o acţ iune (a deveni acţionar) î nseamnă a plăti preţ ul
(sau cursul) acesteia, la un moment dat, pentru a putea obţ ine un
flux de venituri viitoare.
Fluxurile de venituri pe care le scontează acţ ionarii se compun
din anumite părţ i de dobândă sau din profituri, precum şi din
valoarea de revânzare a acţiunii, la un moment dat.
Vom nota:
C0 - cursul (valoarea acţiunii) la momentul cumpărării;
D0 - dividendul plătit exact î naintea aprecierii valorii C0 a acţ iunii;
n - durata de ani a investiţiei î ntr-o acţ iune;
Dk — dividendul plătit î n anul k, k = 1,n ;
Cn- valoarea de revânzare a acţ iunii după n ani de la cumpărare;
pk- procentul anual de apreciere a cursului acţ iunii în anul k.
1. Evaluarea în condiţ iile certe
În conformitate cu principiul fundamental al echivalenţ ei
angajamentelor financiare reciproce (cheltuieli şi venituri ale
emitentului şi ale acţ ionarului), corespunzătoare investiţ iei î n
acţ iuni, trebuie să aibă loc relaţ ia de credibilitate a operaţiunii
financiare
cu condiţ ia că plăţ ile eşalonate ale dividendelor au loc
posticipat.
Dacă evaluarea are loc cu procent anual unic (P1 = P2= ....= Pn =
P)> atunci avem:
Relaţ iile de mai sus se referă la egalitatea dintre cursul unei acţiuni
la cumpărare şi valorile ei viitoare, dividende şi valoarea de
revânzare, prin intermediul procentului de actualizare (sau de
rentabilitate a operaţiunii financiare).
2. Modelul lui Gordon şi Shapiro
Gordon şi Shapiro au adus modelul general la o anumită î mbunătăţ ire,
introducând ipoteza unei creşteri anuale constante a dividendelor,
cu un coeficient anual a (sau procent anual 100*a).
pag 10 |12 pp

Tema 6: Probleme investitionale deterministe

Un rol important în procesul de organizare a oricărei activităţ i
economice î l are elementul decizional pe care-l implică investiţ iile,
atât la nivel micro, cât şi nivel macroeconomic.
Investiţ ia este un angajament de capitaluri pe mult timp, î n scopul
menţinerii sau ameliorării situaţ iei economice al î ntreprinderilor.
Indiferent de natura şi scopul investiţ iei, ea reprezintă un anumit
efort care conduce la anumite efecte, măsurabile direct sau
indirect î n bani. Dacă operaţ iunea financiară constă î n investirea
periodică a unor sume de bani, atunci valoarea finală (capitalul
valorificat) reprezintă efortul final al investiţ iei, iar valoarea actuală
reprezintă valoarea totală a investiţ iei actualizată la momentul
î nceperii investiţiei.
În mod asemănător, pot fi interpretate valoarea finală şi valoarea
actuală î n cazul î n care operaţ iunea financiară constă î n
î ncasarea sau aprecierea veniturilor şi ca urmare, a beneficiilor
datorate investiţ iei respective.
Analiza şi compararea efortului şi efectelor unei investiţ ii, precum
şi a mai multor proiecte de investiţ ii î ntre ele, constituie una din
problemele al căror scop este repartizarea optimă a fondurilor
băneşti.
1.Alegerea optima a unei investitii
Având mai multe proiecte de investiţii, se pune problema
determinării celui mai bun proiect, aplicând diferite criterii.
Metoda beneficiului brut actualizat
Se consideră m proiecte de investiţ ii comparabile 𝑠
Ps ,s = 1,m, fiecare cu costul său Is, beneficiile anuale brute 𝐵𝑘 , k =
1,n şi cu
valoarea reziduală (valoarea la sfârşitul duratei de
funcţ ionare)𝑉𝑘𝑠.
Beneficiile anuale brute Bsk sunt diferenţa dintre veniturile anuale de
pe seama investiţ iei şi cheltuielile de funcţ ionare ale acesteia.
Beneficiul total net actualizat pentru fiecare proiect de investiţii Ps, se
calculează astfel:
Pag 7-8 pp
 2.Alegerea optima a unui investitii cu un fond de investitii imitate
Se consideră m proiecte de investiţ ii Ps ale căror costuri
sunt Is, s = 1,m şi cu volumul total I disponibil pentru investiţ ii. Vom
presupune că :
• fondul de investiţ ii este limitat, adică numai o parte din proiecte
pot fi realizate;
• investiţ iile sunţ indivizibile (nu pot fi realizate parţ ial);
• proiectele sunt compatibile (investiţiile pot fi realizate simultan);
• proiectele sunt independente î ntre ele (investiţ iile nu se
condiţ ionează reciproc).
3.Determinarea momentului optim de inlocuire a unui echipament
În activitatea economică a î ntreprinderilor, utilajele
(echipamentele) suferă, î n timpul utilizării lor, un proces de uzură,
numită uzura fizică. Uzura fizică este determinată de utilizarea
diferitelor elemente ale capitalului fix. Uzura fizica, sub aspect
tehnic, nu poate fi un criteriu suficient pentru determinarea duratei de
funcţionare a activelor materiale imobilizate şi a momentului
scoaterii lor definitive din funcţ iune.
Pentru aceasta este necesar de avut în vedere şi factorul economic,
deoarece menţ inerea î n funcţ iune a unui echipament, o perioadă de
timp prea î ndelungată, î n raport cu caracteristicile sale,
presupune, totdeauna, cheltuieli suplimentare pentru î ntreţ inere şi
reparaţ ii care, la un moment dat, î l poate face nerentabil.

Alături de uzura fizică, activele imobilizate sunt supuse, de regulă,

unui proces de uzură morală, care influenţ ează atât asupra
valorii, cât şi asupra duratei de funcţ ionare a echipamentelor
respective. Uzura morală este cauzată de progresul tehnic,
respectiv, de apariţ ia unor maşini, utilaje, instalaţ ii mai bune, care
au caracteristici tehnice, economice, funcţ ionale mai superioare
celor existente.
Uzura morală a echipamentelor poate determina o decizie de
modernizare, dacă investiţ iile modernizării se dovedesc a fi efective.
Atât uzura morală, cât şi cea fizică se reflectă î n deprecierea
capitalului fix.
Expresia bănească a uzurii mai poartă denumirea de
amortizare. Aceasta se include î n costul de producţ ie şi se
recuperează prin vânzarea bunurilor. Mărimea deprecierii
(amortizării) capitalului fix se determina î n baza mai multor
metode: metoda cotelor anuale proporţ ionale, metoda cotelor
regresive şi metoda costului de î nlocuire.
Fondul de amortizare trebuie să exprime valoarea transferată,
ca urmare a uzurii fizice, iar pierderile, generate de uzura morală,
trebuie reduse la maximum. Costurile care trebuie luate î n
considerare la î ntocmirea modelelor de uzură şi î nlocuire a
echipamentelor sunt: valoarea de achiziţ ionare a echipamentului,
valoarea de recuperare, precum şi cheltuielile de î ntreţ inere şi
exploatare.
Deoarece diversele costuri sunt evaluate la diferite momente de
timp, este necesară actualizarea valorilor, î n funcţ ie de procentul
de dobândă.
Pg 16-17
Tema 7:Elementele matemetice actuariale
Spre deosebire de operaţiile financiare certe, î n cazul celor aleatoare
plăţ ile sumelor de bani se vor face numai î n situaţ ia î n care se
realizează anumite evenimente. Aici este vorba de evenimentele
aleatoare legate de viaţa sau decesul unei persoane (la
asigurările de persoane) şi, respectiv, la producerea unor daune
(la asigurările de bunuri materiale).
Ramura matematicilor care se ocupă cu rezolvarea problemelor puse
de practica operaţ iilor financiare de asigurări de persoane este
cunoscută sub denumirea „matematici actuariale".
Termenul de actuarial semnifică normele î n baza cărora se fac
calculele de asigurări, aplicând conceptele de bază ale teoriei
probabilităţ ilor şi ale statisticii matematice.
Contractul de asigurare determină existenţ a a două părţ i distincte:
instituţ ia de asigurare (asigurătorul) şi asiguratul, care poate fi o
persoană fizică sau juridică (instituţ ie). Asiguratul are obligaţ iunea
să plătească la scadenţ ele fixate taxele de asigurare, iar asigurătorul,
la termenul stabilit sau la ivirea riscului asigurat, să plătească
suma asigurată.
Operaţ ia de asigurare trebuie să fie o operaţ ie financiară
echitabilă şi, de aceea, este necesar să se stabilească un echilibru
financiar între obligaţ iile celor două părţ i (asiguratul şi asigurătorul)
privind plăţ ile pe care sunt obligaţ i a le efectua.
Scopul asigurărilor de persoane este să ofere oamenilor garanţ ii
materiale, î n caz de apariţ ie a unor evenimente aleatoare, cum sunt:
scăderea capacităţ ii de muncă, pierderea parţ ială sau totală a
capacităţ ii de muncă, decesul. Astfel de evenimente pot să apară
datorita accidentelor sau altor cauze.
În cazul asigurărilor de persoane, asiguratul plăteşte
taxele de asigurare atât timp, cât este î n viaţ ă sau până la
expirarea termenului de asigurare. Asigurătorul plăteşte suma
asigurată numai dacă va apărea un accident.
Taxele plătite de asigurat instituţ iei de asigurare pentru sumele
asigurate se numesc prime de asigurare. Primele de asigurare sunt unice,
dacă sunt plătite odată pentru tot timpul asigurării şi periodice,
dacă se plăteşte periodic (anual, semestrial, trimestrial sau lunar).
La determinarea primei de asigurare se ţine seama atât de
probabilitatea plăţ ilor care urmează să fie făcute de asigurător,
cât şi de faptul că fondurile constituite, fiind temporar disponibile,
se află î n circuitul economic, aducând un venit. Acest venit
asigurătorul î l foloseşte î n favoarea asiguraţ ilor, micşorând
corespunzător prima de plată.

1.Asigurarile de viata, functiile biometrice

Asigurările de persoane se î mpart î n două grupe: asigurări, î n
caz de accident, şi asigurări de viaţ ă. În calcule ce privesc diferite
feluri de asigurări de viaţ ă intervin mai mulţ i factori. Unii dintre
factorii reprezentaţ i prin constante statistice au un rol determinat
î n calculul primelor de asigurări. Aceste constante sunt modificate
permanent, pe măsură ce se obţ in date statistice mai noi şi mai
exacte. Cel mai de bază factor utilizat la calculul asigurărilor de
viaţ ă este mortalitatea indivizilor, care depinde, la rândul său, de
alţ i factori cum ar fi: vârsta, sexul, profesia, regiunea, gradul de
civilizaţie etc.

Pentru realizarea unor studii referitoare la tipurile de plăţi aleatorii

se introduce un şir de caracteristici (funcţ ii biometrice) prin
intermediul cărora se studiază fenomenele de viaţ ă şi de deces.
Funcţiile biometrice au, de obicei, ca variabilă independentă
vârsta. Efectuând calculele actuariale, trebuie de ţ inut cont şi de
ceilalţ i factori. Se ţ ine seama de sex, î ntocmindu-se tabele de
supravieţ uire separate pentru bărbaţ i şi pentru femei.
Caracteristicile privitoare la fenomenele de viaţ ă şi de deces, care
vor fi examinate î n cele ce urmează, sunt: probabilitatea de viaţ ă
şi de deces, funcţ ia de supravieţ uire, viaţ a medie şi viaţ a probabilă

Pentru realizarea unor studii referitoare la tipurile de plăţi aleatorii se

introduce un şir de caracteristici (funcţ ii biometrice) prin
intermediul cărora se studiază fenomenele de viaţ ă şi de deces.
Funcţ iile biometrice au, de obicei, ca variabilă independentă
vârsta. Efectuând calculele actuariale, trebuie de ţ inut cont şi de
ceilalţ i factori. Se ţ ine seama de sex, î ntocmindu-se tabele de
supravieţ uire separate pentru bărbaţ i şi pentru femei.
Caracteristicile privitoare la fenomenele de viaţ ă şi de deces, care
vor fi examinate î n cele ce urmează, sunt: probabilitatea de viaţ ă
şi de deces, funcţ ia de supravieţ uire, viaţ a medie şi viaţ a probabilă

2.Probabilitatea de deces si de viata f de supraveguire, viata

medie , viata probabila
Să considerăm o populaţ ie formată din persoane de aceeaşi
vârstă de x ani.
Se numeşte probabilitate de viaţ ă, şi se notează cu p (x, y),
probabilitatea evenimentului ca o persoană î n vârstă de x ani să
fie î n viaţ ă şi la vârsta de y ani. Probabilitatea evenimentului contrar,
notată cu q(x,y), se numeşte probabilitate de deces. Evident că are
loc:
pG 11,12,13,15, 17,
3. Asigurarea unei sume in caz de supravetuire la implimirea
termenului de asigurare , plata viagera unica
Prin plăţi viagere se î nţ elege plăţ ile unor sume de bani pe care le
face o persoană, dacă este î n viaţ ă, unei instituţ ii de asigurare,
sau plăţ ile unor sume de bani pe care le primeşte o persoană,
dacă este î n viaţ ă, de la o instituţie de asigurare.
După numărul plăţ ilor viagere avem plată viageră unică şi
anuităţ i viagere.
Să presupunem că o persoană î n vârstă de x ani contractează o
asigurare î n valoare de S u.m., urmând ca această sumă să i se
plătească, dacă va fi î n viaţ ă peste n ani. Se pune problema să se
determine valoarea primei unice, ce urmează să o plătească
asiguratul pentru această asigurare.
Pentru ca operaţ iunea financiară să fie echitabilă este necesar ca
suma (prima unică), ce urmează să o plătească asiguratul
instituţ iei de asigurare şi pe care trebuie să o aibă iniţ ial instituţ ia
de asigurare pentru a plăti la termen suma

Deosebirea dintre plăţile periodice certe şi plăţ ile periodice

viagere constă î n aceea că pentru primele, plăţ ile se fac, î n mod
cert, la scadenţ ă, iar pentru cele viagere, plăţ ile se fac tot la
scadenţ ă, î nsă numai î n condiţ ia ca persoana care trebuie să le
î ncaseze să fie î n viaţ ă.
Plăţ ile periodice viagere pot fi şi ele posticipate sau anticipate
(când plăţ ile se fac la sfârşitul fiecărei perioade sau, respectiv, la
î nceputul fiecărei perioade).
Pensiile sunt plăţi periodice viagere ale căror rate se plătesc
lunar. Dacă sumele asigurate se plătesc anual, atunci plăţ ile
periodice viagere cu rate constante se numesc anuităţ i viagere.
4.Anuitatile viagere constante posticipate imediate , calculul
primei unice
Dacă plăţ ile periodice viagere se fac la sfârşitul anului, atunci se
spune că anuitatea viageră este posticipată. î n dependenţ ă de
numărul de plăţ i viagere putem considera următoarele tipuri de
anuităţ i posticipate: anuităţ i viagere imediate, anuităţ i viagere
imediate limitate şi anuităţ i viagere amânate.
Se spune că anuitatea viageră este imediată şi nelimitată, dacă
plata ratelor viagere se face la sfârşitul fiecărui an, pe toată
durata vieţ ii.
Se pune problema de determinat prima unică pe care trebuie să o
plătească o persoană (un asigurat) în vârstă x ani, pentru a primi S
u.m. la sfârşitul fiecărui an, pe toată durata
p21