Arghezi – Lirica de inspiraţie religioasă

- Include 16 psalmi fără titluri distincte, cărora li se adaugă Psalm de tinereţe, Psalmistul, Psalmul
de taină şi Psalmul mut
- Cu excepţia Psalmului de taină, de factură erotică, ceilalţi au tematică existenţial-religioasă şi au
câte un subtitlu, constând din primul vers, cu valoare aforistică şi de sinteză a conţinutului de idei.
- Unsprezece dintre ei au fost incluşi în volumul de debut Cuvinte potrivite, din 1927, iar ceilalţi în
volumele de senectute.
- Surse de inspiraţie:
- Experienţa monahală de la mănăstirea Cernica
- Creaţia religioasă cultă, reprezentată în epocă de Psalmii moderni ai lui Al. Macedonski (în a cărui
revistă, Liga ortodoxă, Arghezi debutează cu versuri simboliste)
- Creaţia religioasă folclorică, din care poetul preia forma de dialog imaginar cu Mântuitorul
- Accepţiuni al Divinităţii în Psalmii arghezieni:
- Conform părerii criticului literar Eugen Simion, dumnezeirea are în lirica argheziană patru
accepţiuni:
- religioasă, în sensul unei viziuni panteistice asupra vieţii, de origine populară (Pan=zeul naturii;
panteism=concepţie potrivit căreia divinitatea este prezentă în toate formele naturii
înconjurătoare)
- gnoseologică: divinitatea se confundă cu adevărul absolut, ca scop suprem al cunoaşterii umane
- etică: divinitatea înseamnă “voia de bine, frumos şi adevăr”
- estetică: Dumnezeu este “visul din toate cel frumos”
- Problematica Psalmilor:
- Psalmii arghezieni sunt expresia unei probleme existenţiale obsedante: ei ilustrează permanenta
pendulare între credinţă şi tăgadă
- Poetul este dominat de o sete nepotolită de cunoaştere şi se află mereu în căutarea unui Dumnezeu
care refuză să se arate şi căruia îi cere cu disperare un semn palpabil al existenţei sale
- Psalmii au la bază o teologie negativă, specifică expresionismului, stratul religios ascunzând un
substrat demonic; poetul se aseamănă cu Toma necredinciosul, încercând să se apropie de
divinitate prin negare
- Atitudinea faţă de Dumnezeu include patru forme: umilinţa, lauda, ironia, revolta
- Limbajul este solemn, aforistic, include termeni religioşi, populari şi arhaici

Psalm (Aş putea vecia cu tovărăşie…)

Aş putea vecia cu tovărăşie

Să o iau părtaşă gândurilor mele;
Noi viori să farmec, nouă melodie
Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele.

Orişicum lăuta ştie să grăiască,

De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde.
O neliniştită patimă cerească
Braţul mi-i zvâcneşte, sufletul mi-l arde.

Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,

Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor.
Port în mine semnul, ca o chezăşie,
Că am leacul mare-al morţii tuturor.

Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine

Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit?
Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine
Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit.
1
Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,
Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;
Numai suferinţa cerului, păcat
Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan.

Vreau să pier în beznă şi în putregai,

Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit.
Şi să nu se ştie că mă dezmierdai
Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.

- Atitudinea de revoltă titanică

- Strofa I:
- gândurile poetului sunt “părtaşe” veşniciei divinităţii
- vioara şi lăuta = simbolurile creaţiei
- “noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc - şi stihuri sprintene şi grele” – Arghezi este poetul
modernist care înnoieşte, revoluţionează poezia prin limbaj şi prin estetica urâtului; pentru a-şi
materializa în poezie gândurile în care se oglindeşte veşnicia divinităţii, poetul are nevoie de noi
modalităţi de expresie artistică; “stihuri sprintene şi grele” – antiteză = estetica urâtului
- Strofa a II-a:
- “lăuta (simbolul creaţiei) ştie să grăiască” indiferent de tehnica artistică folosită (“de-o apăs cu
arcul, de-o ciupesc de coarde”) pentru că ea dă glas “patimii cereşti”, harului divin care
sălăşluieşte în braţul şi în sufletul creatorului (“braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde”)
- Strofa a III-a:
- Scripca = simbolul creaţiei
- Poezia adevărată, care este semnul dumnezeirii, deschide calea spre nemurire, spre viaţa spirituală
eternă, este “leacul” care îndepărtează clipa morţii
- Strofa a IV-a:
- Creaţia poetului, închinată divinităţii, nu urmăreşte slava sau avantajele lumeşti, materiale –
“pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine/ Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit”
- Strofa a V-a:
- Natura umană impură, concretizată în iubirea carnală, nu este demnă de a fi cântată în stihuri
închinate divinităţii, căreia îi este rezervat exclusiv spiritualul – “trupul de femeie cel îmbrăţişat/
…/ Numai suferinţa cerului păcat/ Nu-i cu ea să tulburi apa din Iordan”
- Strofa a VI-a:
- Poetul se simte împovărat de harul său creator, care-i depăşeşte puterile limitate de fiinţă
muritoare şi se simte nedemn de faptul că Dumnezeu trăieşte în fiinţa lui
- Psalmul are un pronunţat caracter de artă poetică, prin referirile la creaţie, creator, rolul
acestora şi tehnicile artistice folosite, estetica urâtului.