„Întotdeauna am ştiut că mama şi tata m-au iubit cel mai mult”:

Experienţe ale Copiilor Unici1

Lisen C. Roberts şi Priscilla White Blanton

Abstract

Autorii au făcut interviuri amănunţite cu 20 de adulţi tineri, copii unici.

Analiza tematică a interviurilor a dezvăluit atât punctele forte cât şi provocările,
reportate ca parte a realităţii unui copil unic. Aspectele pozitive ale statutului
de copil unic au inclus lipsa rivalităţii dintre fraţi şi/sau surori, plăcerea de
a-şi petrece timpul singur(ă), aprecierea de a fi singurul recipient al
resurselor emoţionale şi financiare ale părinţilor, şi dezvoltarea unei relaţii
apropiate cu părinţii. Provocările au inclus lipsa unui confident, frate sau
soră, senzaţia de a fi presat a reuşi, a căuta atenţie neîmpărţită de la alţii,
anumite dificultăţi la conectarea şi negocierea cu semenii, şi griji despre
situaţii de mai târziu din viaţă, precum îngrijirea părinţilor şi vacuumul de
după moartea părinţilor lor.

Mărimea medie a familiilor din Statele Unite scade, şi atât femeile fără partener cât şi cuplurile
au numai un copil, mai mult decât oricând altcândva în istoria recentă (Gallup & Newport, 1990). În
pofida acestei schimbări demografice semnificative, persistă unele stereotipuri negative despre a fi
sau a avea un copil unic. Deşi există cercetări cu rezultate obiective, precum împlinirile şi educaţia
copiilor fără fraţi şi surori (vezi Falbo, 1984; Falbo & Polit, 1986; Polit & Falbo, 1987), se cunosc puţine
despre experienţele subiective ale acestor indivizi.
Societatea Statelor Unite a sprijinit în general o părere negativă despre copiii unici (Day, 1991;
Gallup & Newport, 1990; Falbo, 1984; Katz & Boswell, 1984). Într-un studiu în care studenţi de colegiu
au fost rugaţi să evalueze dezirabilitatea fiecărei poziţii din ordinea naşterii (prim născut, născut la
mijloc, mezin şi copil unic), poziţia de copil unic a fost evaluată ca cea mai puţin dorită (Nyman, 1995).
Un sondaj Gallup recent a indicat că 70% din rezidenţii S.U.A. văd copilul unic a fi în dezavantaj
(Gallup & Newport, 1990). Un studiu a descoperit că doar 3% din rezidenţii S.U.A. au raportat
mărimea ideală a familiei ca fiind un copil (Gallup & Newport, 1990). În continuare, un motiv
predominant citat de mulţi părinţi pentru a avea un al doilea copil este ca primul lor născut să nu fie
copil unic (Falbo & Polit, 1986; Feiring & Lewis, 1984; Glenn & Hoppe, 1984). Mai general, copiii
unici sunt descrişi ca având o serie de trăsături nedorite, inclusiv a fi răsfăţat, centrat pe sine,
neadaptat, egoist, imatur, perfecţionist, neprietenos şi rigid (Day, 1991; Feiring & Lewis, 1984;
Gee, 1992; Leder, 1991; Nachman & Thompson, 1997; Nyman, 1995; Sifford, 1989).

1
Journal of Individual Psychology, No. 2, Summer 2001, Austin: University of Texas Press.
Experienţe ale copiilor unici 2

Cu toate acestea, cercetările empirice despre evoluţia copiilor unici, comparaţi cu

omologii lor cu fraţi şi surori, prezintă în general o imagine întrucâtva diferită. În loc de a fi rezultate
negative, diferenţele dintre copiii unici şi copiii cu unul sau mai mulţi fraţi/surori par a varia de la
nonexistente la uşor avantajoase pentru copiii unici. Referitor atât la inteligenţă cât şi la realizări,
meta-analiza lui Falbo şi Polit (1986) a peste 1000 de studii arăta cum copiii unici au avut un avantaj
consecvent, susţinut empiric, faţă de omologii lor cu alte poziţii ale naşterii, mai ales comparaţi cu
născuţii ulterior, crescuţi în familii medii şi mari. Studiile despre adaptare şi dezvoltarea caracterului au
arătat rezultate oarecum inconsistente şi totuşi nu păreau a pune copiii unici în dezavantaj, în
comparaţie cu semenii lor cu fraţi şi surori (Claudy, 1984; Falbo & Polit, 1986; Glenn & Hoppe, 1984;
Polit & Falbo, 1987; Polit, Nuttall, & Nutall, 1980; Watson & Biderman, 1989). Studiile ce comparau
variabile ale sociabilităţii la copiii unici versus fraţi şi surori au produs şi ele rezultate inconsistente,
însă au sugerat, prin diferenţe găsite la auto-evaluări, o provocare mai mare la sociabilitate simţită de
copiii unici, decât omologii lor cu fraţi şi surori (Falbo, 1984; Falbo & Polit, 1986; Polit & Falbo, 1987).
Per total, copiii unici nu se dovedesc a fi dezavantajaţi empiric.
În termenii lucrului teoretic, contribuţiile cele mai notabile au venit de la Psihologia Individuală,
în particular de la Alfred Adler şi Rudolf Dreikurs. Pentru ei, o influenţă importantă asupra evoluţiei
caracterului la copii şi dezvoltarea unui stil al vieţii era constelaţia familiei şi poziţia menţinută
de copil în ea. Poziţia copilului unic este unică deoarece acest copil nu are vreodată experienţa
detronării şi este mai puţin probabil să simtă presiunea unui competitor apropiat, cum se
întâmplă cu primii născuţi, cu fraţi şi surori (Sweeny, 1989). Copiii unici sunt într-o situaţie în
care e mai greu de răspuns, deoarece ei se dezvoltă într-o lume populată în principal de adulţi,
ale căror capacităţi sunt mult mai mari decât ale copilului (Dreikurs, 1958). În plus,
probabilitatea este mai mare ca un copil unic să fie răsfăţat excesiv de părinţi şi să se aştepte a
fi centrul atenţiei. Deoarece copiii unici nu au experienţa trăitului cu fraţi şi surori, ei pot fi
reţinuţi în a împărţi atenţia sau lucrurile materiale cu alţi copii. De aceea e mai probabil ca un
copil unic să fie ceva mai puţin un companion al prietenilor săi (Manaster & Corsini, 1982).
Sweeny (1989) a afirmat că cele mai mari provocări pentru copilul unic erau în contextul
relaţionării cu grupul lui de semeni şi că, din acest motiv, experienţele de la şcoală ar putea fi
mai dificile pentru el. Adlerienii indică, totuşi, că ordinea naşterii în sine nu oferă suficiente
informaţii din care să se tragă concluzii (Sharf, 1996). Alte aspecte ale constelaţiei de familie şi
atmosferei din familie trebuiesc considerate, pentru a înţelege influenţa pe care o are contextul
familiei asupra stilului de viaţă în dezvoltare.
Este nevoie de mai multe informaţii descriptive despre experienţa copilului unic, pentru că
aproximativ 20% din toţi copiii sunt fără fraţi şi surori (Falbo, 1987; Rice, 1999). În timp ce unii
dintre aceşti copii vor avea probabil fraţi şi surori născute mai târziu, Bird şi Melville (1994) au raportat
că incidenţa copiilor unici ai mamelor care acum au 40-44 de ani, de presupus că nu vor mai face
copii, s-a dublat între anii 1978 şi 1990 (Bird & Melville, 1994; Rice, 1999).
Experienţe ale copiilor unici 3

Pe măsură ce familiile mici cresc în număr, experienţa de a fi într-o familie cu un copil va

deveni tot mai mult norma. Pentru a înţelege acest fenomen mai bine, terapeuţii au nevoie de mai
multe informaţii despre experienţa a ce înseamnă aceasta pentru însuşi copilul unic.

Scop
Scopul acestui studiu a fost determinarea experienţei subiective de a fi copil unic,
pentru participanţi adulţi tineri. Copilul unic a fost definit drept individul care era singurul copil
în viaţă sau decedat al părinţilor săi, şi care a fost crescut de la naştere până la tânăra
maturitate fără semeni de vârstă în casă. Tânărul adult a fost identificat ca fiind individul cu
vârsta între 20 şi 29 de ani.

Metodă
A fost adunat un eşantion de 20 de adulţi, 12 femei şi 8 bărbaţi, prin anunţuri de recrutare la
cursurile universitare şi referinţe verbale. Participanţii au fost 11 cu vârsta între 20 şi 24 de ani, şi 9 cu
vârsta între 25 şi 29 de ani. Eşantionul a avut 4 copii adoptaţi, restul fiind copiii biologici ai părinţilor
lor. Toţi participanţii locuiau atunci sau locuiseră la un moment dat în vecinătatea unui oraş din Sud-
Est. 85% erau albi, 10% americani africani şi 5% americani nativi. 15% erau căsătoriţi atunci şi 85%
nu fuseseră căsătoriţi niciodată. 55% s-au identificat pe sine ca fiind afiliaţi la biserica protestantă,
30% fără o religie organizată şi 15% aparţineau altor grupuri religioase organizate (catolic, evreiesc,
şamanic). Participanţii au fost un grup foarte educat, cu 100% fie înscrişi atunci în educaţie superioară
full-time, fie deja deţinând o diplomă de absolvent sau de masterat. Din cei 20, 15 erau implicaţi atunci
în studiu full-time (11 în programe universitare, 4 în programe post-universitare) şi 5 erau angajaţi full-
time. Majoritatea (85%) fuseseră crescuţi de părinţi căsătoriţi, continuu, 4 dintre aceşti participanţi
având experienţa divorţului sau morţii parentale la vârsta de 20 de ani şi ulterior. Doi participanţi
avuseseră experienţa divorţului parental în copilăria timpurie şi unul fusese crescut de o mamă
niciodată căsătorită.
Interviurile au fost conduse şi înregistrate audio în intervale de timp între 45 până la 75 de
minute. Conform metodei lui Weiss (1994) de intervievare calitativă, intervievatorul (prima autoare) a
luat rolul de a întreba, căuta, elicita şi clarifica părerile participanţilor. Amândouă am citit şi trecut în
revistă toate interviurile transcrise şi co-analizat interviurile cu o procedură de integrare locală (Weiss),
organizând conţinutul în unităţi tematice. Afirmaţiile participanţilor au fost sintetizate, s-au extras citate
ilustrative şi s-au înregistrat conexiuni între păreri. Un proces de integrare incluzivă (Weiss) a dat sens
diferitelor teme. S-au folosit pseudonime pentru protejarea confidenţialităţii participanţilor.

Rezultate şi discuţie
Ar trebui subliniat faptul că aceşti participanţi nu au fost copii unici izolaţi de alţi factori ai vieţii
şi circumstanţe. Deşi a fi copil unic a fost criteriul primar pentru participarea la acest studiu,
pentru fiecare individ a fost doar un aspect al contextului vieţii. Mai mult, nu întotdeauna a
părut a fi aspectul vieţii cel mai important. Abigail, de exemplu, una dintre cele patru participante
Experienţe ale copiilor unici 4

adoptate, a spus „Întotdeauna m-am văzut ca şi copil adoptat, în loc de copil unic.” Nancy s-a simţit
mereu difeită de alţi copii, deoarece mama ei necăsătorită nu a fost măritată vreodată: „Nu m-am
ataşat niciodată în vreun fel de o figură masculină, deloc. [...] Aşadar, apropos de a fi copil unic, nu
ştiu. Cred că a fost doar un alt aspect al faptului de a fi diferită. Poate şi asta. [...] Alţi oameni au fost şi
ei copii unici, dar ei au avut taţi, aşa că au fost puţin mai normali.”
Au fost numeroşi alţi factori de viaţă şi circumstanţe discutate de participanţi, ca fiind relevante
pentru dezvoltarea lor. Unii au avut, spre exemplu, reţele familiale extinse, în timp ce alţii nu au avut.
Unii au crescut în case ale clasei muncitoare; alţii în case ale clasei mijlocii. Cel puţin unu a crescut cu
părinţi alcoolici. Câţiva au trăit în familii care se mutau frecvent. Chiar printre participanţii din familii
structural similare au existat diferenţe între atmosferele familiilor lor. Cu toate acestea, în pofida
acestor atenţionări, poveştile celor 20 de tineri s-au suprapus şi s-au găsit consistenţe clare.
Au ieşit la iveală patru teme, din date: a nu avea relaţii cu fraţi şi surori, apropierea din relaţia
părinte-copil, a fi un „mic adult” şi implicaţii pentru viitor. În toate temele, participanţii au
identificat atât avantaje cât şi provocări ale experienţelor lor ca şi copii unici.

A nu avea relaţii cu fraţi şi surori

În general participanţii, conştienţi de diferenţele dintre familia lor şi a altora, au exprimat o
acceptare a faptului că nu au avut fraţi şi surori. Majoritatea nu s-au simţit prost apropos de lipsa
fraţilor şi surorilor, şi nici nu au tânjit continuu după ei. Toni, de exemplu, a spus „Am fost perfect
fericit că eram copil unic”, în timp ce Abigail a adăugat „Nu am fost una care să aibă nevoie de multă
atenţie, la a mă juca cu altcineva, aşa că nu m-a deranjat cu adevărat niciodată.” Coleen credea că a
„beneficiat mult pentru că nu a avut fraţi şi surori.”
Totuşi au fost momente pentru majoritatea participanţilor când a avea un frate sau o soră ar fi
fost bine, după cum comentează Dylan: „Au fost perioade în viaţa mea când am vrut un frate sau o
soră.” Pentru o minoritate a participanţilor, a existat toată viaţa o dorinţă de a avea fraţi şi
surori. Faith a mărturisit că „Prietena mea cea mai bună avea un frate mai mare şi unul mai mic.
Invidiam mult acea relaţie şi îmi doream să fi putut avea şi eu aşa ceva.” Mai ales în preadolescenţă,
câţiva dintre aceşti copii unici îşi doreau clar un frate sau o soră mai mare, care să îi ghideze
prin dificultăţile adolescenţei. Acest „frate sau soră mai mare imaginar(ă)” ar fi servit drept
confident, având cunoştinţe substanţiale şi recente despre trăirile şi activităţile unui
adolescent. Sherry a comentat: „În liceu mi-am dorit un frate mai mare pentru că el ar fi avut contacte
deja făcute şi aş fi putut avea un loc al meu.” Kenneth a împărtăşit că în adolescenţa lui timpurie
„multe dintre lucrurile cu care aveam probleme sau care începeau să mă preocupe erau legate de
interacţiunea socială, experienţa interpersonală. A trebuit să învăţ prin încercare şi eroare, în timp ce
dacă aş fi avut un frate sau o soră mai mare, aş fi putut pune nişte întrebări.”
În acelaşi timp, participanţii au privit negativ lupta şi competiţia dintre fraţi şi surori, pe
care le-au văzut în casele prietenilor şi vecinilor, şi în general s-au simţit bucuroşi că nu au
avut de-a face cu astfel de conflicte la ei acasă. Penelope a exemplificat spunând „Cu prietena şi
Experienţe ale copiilor unici 5

sora ei am putut vedea toate acele ‘Ieşi din camera mea!’ şi m-am gândit, mă bucur că sunt copil
unic.”
Tipic, participanţii au apreciat faptul că nu a trebuit să împartă resursele parentale cu un
frate sau cu o soră. Eric a spus „Îmi place că sunt copil unic pentru că nu trebuie să împarţi nimic cu
altcineva.” Delia a adăugat „Toţi prietenii mei mă considerau norocoasă, poate pentru că primeam mai
multe jucării, sau luam lecţii de dans şi gimnastică, pentru că părinţii mei nu au trebuit să plătească
lecţiile şi unui frate sau unei surori.” În special ei păreau să aprecieze că nu au avut de concurat
pentru atenţia parentală, după cum se poate afla de la Nancy: „Nu trebuie să concurezi cu careva, în
timp ce fraţi şi surori pe care i-am cunoscut păreau că o fac. Este aşa de ciudat pentru mine să mă
gândesc la mama iubind pe altcineva la fel de mult cum mă iubeşte pe mine, că ar fi cineva cu care aş
fi nevoită să concurez.”
În plus, aceşti copii unici savurau şi preţuiau timpul în care erau singuri. Mulţi au fost de
părere că, dacă ar fi avut fraţi şi surori, fie ar fi fost frustraţi de lipsa timpului mai lung de a fi
singur, fie poate nu şi-ar fi dezvoltat la fel de mult abilitatea de a fi singur mulţumit. Irene a
formulat-o foarte simplu: „Îmi place să fiu singură.” Penelope a vorbit despre cum percepe ea copiii
unici în general: „Pe mulţi copii unici nu îi deranjează să se joace singuri sau să stea singuri, sau să
aibă timp singuri, chiar când sunt mai mari. De fapt au nevoie de acel timp, în care stau singuri.”
Pentru câţiva participanţi, a nu avea fraţi şi surori a stimulat o joacă solo creativă şi
imaginativă în copilărie. Ei credeau că, deoarece se jucau singuri, jocurile lor nu erau nici
negociabile şi nici compromis al jucatului cu altcineva. Melissa a spus „Am ajuns să am o imaginaţie
foarte bună.” Dylan a împărtăşit:

„Eu eram o persoană şi mâna stângă era altă persoană şi vorbeam una cu alta. Chiar mă duceam de
partea cealaltă şi mă purtam ca şi cum aş fi vorbit. Şi cred că dacă ar fi fost acolo un frate sau o soră,
cred că treaba asta ar fi fost curbată.”

S-a discutat şi despre lipsa unei legături emoţionale cu cineva de-o seamă, cineva cu care să
împărtăşeşti experienţe dificile şi care să ofere o înţelegere empatică. Mai ales în legătură cu
adaptarea la dificultăţile dezvoltării şi/sau vieţii de familie, aceşti copii unici s-au gândit că a
avea un semen acasă, un frate sau o soră, ar fi putut diminua unele stresuri ale abordării
problemelor vieţii. Faith a sintetizat spunând că „Nu există împărtăşire, aşadar nici împărtăşire
emoţională. Ştii, e excelent că nu trebuie să îţi împarţi jucăriile, dar ar fi drăguţ dacă ai putea să îţi
împărtăşeşti sentimentele cu cineva care ar înţelege.” Hollis a remarcat:

„Nu am avut pe cineva cu care să stau pe pat noaptea târziu şi să vorbesc. A trebuit să învăţ să
îmi lămuresc lucrurile pe cont propriu. Sunt multe lucruri pe care copiii nu le pot relata
părinţilor; ştii, un copil are nevoie să vorbească altui copil. Şi sunt unele lucruri de care
vorbesc fraţii şi surorile, pe care nu îşi vine să le discuţi cu prietenii. Eu nu am avut parte de
aşa ceva. A trebuit să mă descurc cu toate acele lucruri eu singură.”
Experienţe ale copiilor unici 6

Delia a discutat despre un aspect specific: „Ar fi fost frumos să fi avut pe cineva care să fi înţeles cu
adevărat cum era mama mea vitregă. Poţi vorbi cu prietenii, dar ei nu ştiu realmente cum este să
trăieşti acolo.”
Unii paticipanţi au împărtăşit şi gânduri despre cum s-ar putea să le fi influenţat dezvoltarea
relaţională lipsa unui frate sau a unei surori. Aceşti copii unici s-au întrebat dacă faptul că nu au avut
un frate sau o soră i-ar fi putut influenţa spre a deveni mai izolaţi sau centraţi pe sine decât ar fi putut
fi altfel. Jake, de exemplu, s-a gândit: „Uneori mă întreb, dacă aş fi avut fraţi şi surori, oare aş fi
ajuns la fel de timid?” Lorella a realizat că „Crescând, am făcut cum am vrut eu. A învăţa să
lucrez în echipe este greu pentru mine.”
Astfel părea că, în timp ce existau avantaje percepute de la „a nu trebui să împarţi” cu
altcineva, existau simultan şi provocări de la „a nu avea cu cine să împarţi”. Deşi ca şi grup aceşti
copii unici avea sentimente pozitive faţă de abilităţile lor de a fi singuri, unii au admis că uneori
mulţumirea lor cu viaţa solitară i-a făcut să se izoleze de alţii. Singurătatea în acest grad,
credeau ei, nu era un punct forte ci o provocare. Pentru Faith, a avea o colegă de apartament
era important: „Cu toată deschiderea şi gregaritatea mea, am o tendinţă foarte ciudată spre
izolare. E ciudat; nu ştiu cum pot să le am pe amândouă, dar acesta e pericolul locuitului de
unul singur. pot deveni foarte retractilă foarte repede.”
Unii participanţi, mai ales câteva femei, s-au adaptat la problemele lipsei unui frate sau a unei
surori dezvoltându-şi fraţi şi surori surogat. Brenda, spre exemplu, a spus „Mi-am format legături
speciale cu majoritatea prietenilor mei, poate pentru că ei îmi oferă tipul de relaţie emoţională
dintre fraţi sau surori.” În loc de prieteni, Abigail a avut „animale de casă, multe animale de casă”.
Melissa a povestit despre o verişoară: „Suntem cu adevărat apropiate. Ea este omul cel mai
asemănător cu o soră, pe care-l am.” La fel a spus şi Lorella: „Am un văr mai mare care este şi el
copil unic, aşa că am ajuns cumva să am un frate mai mare.”
Pe ansamblu, aceşti copii unici au găsit atât avantaje cât şi provocări din faptul că nu au avut
experienţa unei relaţii cu fraţi sau surori. Printre avantajele descrise de ei a fost acela de a nu
trebui să ai de-a face cu interacţiuni între fraţi şi surori percepute negativ, precum a împărţi, a
te certa şi a fi în competiţie. Marea majoritate a acestor copii unici şi-au creat abilitatea de a sta
singuri, a se distra singuri şi deseori a-şi savura propria companie. Unii s-au dezvoltat în feluri
creative şi imaginative. Mulţi, neavând un frate sau o soră, au putut să se lege intim de alţi
semeni, precum prieteni sau veri, sau animale de casă. Pe de altă parte, a nu fi avut fraţi şi
surori a adus acestor copii unici provocări. Unii au simţit o pierdere pentru că nu au avut pe
cineva care să facă ritmul, care să fi trăit procesele dezvoltării înaintea lor. Mulţi şi-au dorit
uneori un companion de aceeaşi vârstă, cu care să îşi împărtăşească experienţele emoţionale
dificile. Unii s-au considerat timizi sau auto-izolaţi şi s-au întrebat dacă, neavând fraţi sau
surori, adică obişnuindu-se să fie singuri, le-a influenţat purtarea în aceste sensuri.
Experienţe ale copiilor unici 7

Apropierea din relaţia părinte-copil

Relaţia părinte-copil dintr-o familie cu un singur copil este una nediluată şi neinfluenţată
de alţi copii din casă şi, astfel, are potenţialul de a fi foarte intensă. Majoritatea copiilor unici
din studiul de faţă au raportat că au avut relaţii foarte apropiate cu părintele sau părinţii lor.
Aproape fiecare participant a exprimat faptul, şi adesea aprecierea, că au fost singurul
recipient al atenţiei părinţilor lor. Melissa a spus „Întotdeauna am ştiut că Mama şi Tata m-au iubit cel
mai mult. Şi nu am simţit că trebuie să fiu în competiţie cu careva pentru dragostea Mamei şi a
Tatălui.” Irene s-a exprimat mai specific: „Am primit multă, multă atenţie. Şi-au petrecut o grămadă de
timp cu mine, jucându-se şi ajutându-mă la teme, la învăţat şi veneau la orice mă interesa să fac.
Dacă într-un an jucam tenis, erau la fiecare meci. Am primit în mod cert multă atenţie şi dragoste.”
Mulţi au agăugat că au existat răsplate, câştiguri financiare din faptul că au fost copii unici. S-
au simţit privilegiaţi că au primit bunuri materiale şi oportunităţi, cum ar fi lecţii de muzică, cursuri de
dans şi echipamente şi abonamente sportive. Coleen a spus că „Din punctul de vedere al banilor şi al
oportunităţilor, [a fi copil unic] mi-a oferit mai mult decât aş fi putut avea dacă aş fi avut un frate sau o
soră.”
Majoritatea celor intervievaţi au vorbit apreciativ despre relaţiile lor apropiate cu părinţii.
O mare parte dintre ei au privit relaţia ca fiind mai mult una de prietenie decât una bazată pe
autoritate. Sherry a spus că „Nu prea îmi priveam părinţii de jos. Îi tratam mai degrabă ca pe prieteni.
Şi cred că aşa a fost mereu. Ei sunt ca prietenii mei cei mai buni, realmente, şi pot vorbi cu ei despre
orice.” Irene a fost de aceeaşi părere: „Cred că cel mai însemnat avantaj a fost că familia mea este
foarte apropiată şi că părinţii mei îmi sunt prieteni foarte buni.”, la fel ca Nancy: „Am fost mai aproape
de prietenie decât de o treabă de tipul figurii autoritare.”
Cei mai mulţi dintre participanţi au putut afirma că exact din cauză că au fost singurii copii din
familia lor, au putut avea legături apropiate cu părinţii. Tom a împărtăşit că „Personal, am senzaţia că
[fiind copil unic] m-a apropiat destul de tare de părinţi. De fapt stăteam mult cu ei, în timp ce
majoritatea prietenilor mei nu făceau la fel.” Melissa a spus:

„Cred că am avut o relaţie mai apropiată cu părinţii mei pentru că eram doar eu cu ei. Şi întotdeauna
am fost foarte apropiată de amândoi. Încă sunt. Mereu am putut să vorbesc cu ei despre orice şi cred
că poate, dacă aş fi avut un frate sau o soră, nu am fi fost aşa de apropiaţi.”

Totuşi, unii dintre aceşti copii unici, mai ales cei care s-au simţit mai puţin apropiaţi de
părinţii lor, au povestit cum s-au simţit presaţi să reuşească şi să exceleze pentru că erau
singurul copil din familie. S-au văzut pe ei înşişi ca fiind „unica şansă” a părinţilor şi astfel au
crezut că eşecurile şi/sau succesele lor au avut un mare impact asupra părinţilor. Faith a dat
glas: „Toată presiunea de a reuşi stă pe tine, [...] este o cantitate enormă de presiune acolo.”
Kenneth a spus:
Experienţe ale copiilor unici 8

„Dacă ai mai mulţi copii, întotdeauna visezi ca cel puţin unul dintre ei, dacă nu toţi, să ajungă medicul
sau avocatul, sau să aibă succes în viaţă. Dar [părinţii mei] au avut o singură şansă cu mine.”

Delia a oferit un exemplu specific:

„Tatăl meu mă presa realmente să fac muzică, pe vremea când am venit la colegiu. Şi mi-era tare
greu aşa, spunându-i că nu vreau, pentru că ştiam că asta vrea el să fac... Este un fel de presiune,
dar e ca şi cum, mă simt prost când nu o fac – adică am senzaţia că trebuie să fac unele lucruri
pentru el.”

Unii participanţi, iarăşi predominant cei care nu au raportat legături apropiate cu părinţii, şi-au
exprimat o conştientizare a felurilor în care ei credeau că atenţia neîmpărţită de la părinţi le-a afectat
negativ dezvoltarea. O provocare raportată a fost dorinţa de a căuta atenţie neîmpărţită la alţii, în
afara casei. Michael a discutat despre stereotipul „răsfăţatului” în termenii atenţiei:

„Îmi era o frică mortală de a fi răsfăţat, când am crescut – răsfăţat material cu jucării, deoarece copiii
unici aşa se presupune că sunt; asta e tipic: sunt răsfăţaţi. Şi cred că pe când eram adolescent,
comparându-mă cu alţi copii unici, văzând copii pe care i-am considerat răsfăţaţi, am ajuns să realizez
că aceasta nu mi se aplica mie. Dar cred că spre sfârşitul adolescenţei am început să realizez că
„Wow, cred că sunt răsfăţat!”, nu atât prin lucruri materiale, cât prin atenţia de la oameni. Chiar nu îmi
place să fiu într-un grup de trei, [...] pentru că nu îmi place să împart atenţia.”

Unii copii unici au vorbit despre dorinţa de a face lucrurile „în felul meu” sau de a
controla situaţiile şi/sau oamenii din jur. Cei care au văzut-o ca luptă personală uneori s-au
referit la ei înşişi ca fiind „egoişti” şi exemplele lor s-au axat deseori pe dorinţa de a controla
sau a domina. Melissa, de exemplu, a împărtăşit că „Sunt puţin egoistă. Am o tendinţă să vreau
lucrurile în felul meu, când le vreau şi cum le vreau.” În timp ce abilităţile de conducător ale Deliei erau
în general un câştig, existau ocazii „când e un alt lider în grup, ceea ce e greu pentru mine. [...] Îmi
este cu adevărat greu în acea situaţie, chiar dacă sunt de acord cu tot ce spune liderul. Îmi e greu să
îl las să conducă lucrurile.”
O altă provocare la care unii participanţi s-au gândit că are legătură cu statutul lor de
copii unici a fost dificultatea de a accepta responsabilităţile. Copiii unici care au perceput-o ca pe
o problemă personală au atribuit-o de multe ori faptului că avuseseră parteneri care nu le-au cerut
responsabilităţi, în schimb i-au servit şi au făcut diverse lucruri pentru ei. Nancy, spre exemplu, a spus
că a o avea pe mama care făcea sarcini pentru ea „m-a durut într-un fel, apropos de rezolvatul
treburilor, pentru că este mai uşor pentru mine să îmi facă altcineva treaba decât să învăţ eu cum să o
fac.” Similar, Tom a spus că „Niciodată nu a trebuit să fac treabă prin casă şi lucruri de-ale familiei.
Părinţii mei le făceau ei. [...] Mă uit în urmă la asta şi cred că m-a durut puţin, legat de
responsabilitate.”
Experienţe ale copiilor unici 9

Per total, aceşti copii unici au primit întreaga atenţie a părinţilor lor, sprijin financiar şi
dragoste. Majoritatea au trăit şi apreciat relaţii foarte apropiate cu părinţii. În plus, părea că unii
copii unici, mai des cei care avuseseră relaţii ambivalente cu părinţii, au simţit o presiune să
reuşească, au căutat atenţie neîmpărţită, au vrut să controleze situaţiile şi/sau oamenii, şi/sau
au evitat responsabilităţile.

A fi un „mic adult”
Mulţi participanţi au discutat despre faptul că au crescut în compania adulţilor. Este evident că
în familia lor ei erau singurii copii, dar adesea chiar şi în familia extinsă şi prietenii părinţilor, ei erau
singurii copii ai generaţiei lor. Irene a spus:

„Am fost pe lângă mulţi adulţi, când am crescut. Ştii, dacă părinţii mei ieşeau în oraş cu prietenii, la
masa de seară, eu eram mereu invitată pentru că eram ca un mic adult. Ei ştiau că nu o să arunc cu
lucruri, la masă.”
Kenneth a povestit şi el:

„Părinţii mei mă ţineau pe lângă oameni mai mari tot timpul. Nu ieşeam din câmpul lor vizual
niciodată. Aşa încât, când se duceau în vizită, eu eram întotdeauna cu ei. Mereu am stat pe lângă
oameni mai mari. În acele medii, eu eram singurul copil care stătea şi-i asculta pe adulţi discutând,
observând cum interrelaţionează adulţii.”

Petrecându-şi mult timp cu interacţiunile cu adulţi, aceşti copii unici au trăit deseori o
maturizare neobişnuită, ca vârstă cronologică. Melissa a spus „Eram tratată ca un adult, cred, mult
mai devreme decât prietenii mei. [...] Am fost mereu un mic adult.” Penelope a vorbit despre conţinutul
discuţiilor dintre ea şi tatăl ei: „Dintotdeauna am discutat cu el despre evenimentele curente. Adică,
chiar şi copil mic fiind, cu capul abia depăşind înălţimea mesei, vorbeam despre Gorbachev.”
A fi un „mic adult” a pus fundaţia, la mulţi participanţi, dezvoltării legăturilor apropiate cu părinţii
şi cu alţi adulţi. Jumătate dintre participanţi au raportat că în copilărie au avut relaţii bune cu adulţii.
Sherry, spre exemplu, credea că „a fi copil unic pregăteşte o relaţie mai egalizatoare cu adulţii şi cu
părinţii.” Totuşi acest aspect al experienţelor lor nu a fost fără repercursiuni potenţial negative, pentru
aceşti copii unici. De-a lungul tinereţii, în timp ce se înţelegeau bine cu adulţii, mulţi au avut dificultăţi
la a se apropia de cei de-o seamă. Sherry a continuat: „De fapt mi-a fost greu cu semenii pentru că nu
prea am stat pe lângă ei. [...] Întotdeauna m-am simţit mai mare, într-un fel.” Irene şi-a împărtăşit
sentimentele ei timpurii de a fi diferită: „Există jocuri şi alte lucruri despre care aflu acum că sunt
lucruri normale pe care le fac copiii, dar atunci spuneam ‘Nu vreau să mă prefac că sunt cal. E o
prostie.’ [...] Simţeam că nu mă potriveam cu ce făceau alţii din jurul meu. Era mai uşor să port o
conversaţie adultă decât era să înţeleg de ce prietena mea cea mai bună voia să mă prefac că sunt
cal.”
Experienţe ale copiilor unici 10

Pentru Irene, acele sentimente au continuat în adolescenţă:

„Îmi amintesc clar o învăţătoare de-a mea, după şcoală într-o zi, spunându-mi: ‘Ai o personalitate
nemaipomenită. Cum se face că nu o arăţi vreodată în clasă?’ Şi era o dihotomie foarte limpede
pentru mine, a fi cu oameni de vârsta mea versus a fi cu cineva ca ea, care era mai mare, cu care mă
simţeam bine, că pot fi eu însămi. [...] Aşa că întotdeauna m-am înţeles bine cu profesorii şi nu aşa de
bine cu studenţii.”

Chiar în tinereţe, această problemă de a te înţelege mai bine cu oamenii mai mari decât cu cei
de-o seamă a continuat pentru unii dintre ei. În vârstă de 20 şi ceva de ani, unii încă se relaţionau mai
bine cu adulţii mai mari cu cel puţin câţiva ani. Delia a explicat cum „Majoritatea prietenilor mei au cel
puţin 25 de ani şi eu am doar 21, sau sunt oameni de vârsta mea, însă mult mai maturi decât
majoritatea celor de seama noastră.” Referindu-se la legături romantice, Michael a spus: „Mă trezesc
gravitând, fiind atras de femei mai mari ca mine.” Pentru Kenneth, nu numai preferinţa îl ţinea asociat
cu adulţi mai mari ca el, ci şi „femeile de vârsta mea, le-am auzit spunând că sunt intimidate, că le
vorbesc de parcă aş fi tatăl lor, sau că îmi plac părinţii lor.”
Astfel, se părea că această subliniere a relaţionării cu adulţii în loc de copii nu a fost fără
impedimente. Petrecându-şi un timp considerabil în copilărie şi tinereţe înconjuraţi de adulţi în loc de
semeni a stabilit un mod mai adult, şi nu unul normativ cu vârsta, de a aborda relaţiile. Aceşti copii
precoce se purtau ca adulţii, şi pentru unii dintre ei aceasta s-a tradus într-o dificultate de a se conecta
cu semenii în copilărie şi adolescenţă şi chiar la începutul vieţii de adult.

Implicaţii pentru viitor

Participanţii au fost întrebaţi ce aspecte cred ei că vor continua sau vor ieşi la iveală privitor la
statutul lor de copii unici, dezvoltându-se în continuare ca adulţi. Punctul de îngrijorare menţionat cel
mai des despre viitor era legat de îngrijirea părinţilor vârstnici. Numeroşi participanţi erau expuşi la
bunici care îmbătrâneau şi privinduşi părinţii care îngrijeau generaţia mai în etate, au devenit
conştienţi de cerinţele de îngrijire implicate. Aceşti copii unici ştiau că, în timp ce părinţii puteau să
împartă responsabilităţile îngrijirii bătrînilor cu fraţi şi surori, această datorie va cădea doar pe umerii
lor, odată ce părinţii vor necesita îngrijire. Chiar şi în decada anilor 20, când părinţii lor erau probabil la
mijlocul vieţii şi nu spre finele ei, aceşti copii unici au realizat şi s-au îngrijorat de faptul că erau
singurul îngrijitor al părinţilor în viitor. Lorella a împărtăşit:
„A avea grijă de părinţi când vor fi în vârstă, nu am pe altcineva să mă ajute cu asta. Dar ei au
încercat să se pregătească financiar, ca să ia greutatea asta de pe mine, dar totuşi trebuie să am de-a
face cu situaţia, a îngriji un părinte care e pe moarte sau orice altceva, de una singură.”

Delia a sintetizat problema: „Cred că [a fi copil unic] devine realmente greu pe măsură ce avansezi în
vârstă. Mă gândesc că trebuie să am grijă de părinţii mei, când ei îmbătrânesc [...] şi îmi este dificil să
mă gândesc la asta.”
Experienţe ale copiilor unici 11

Aceşti copii unici şi-au mai împărtăşit şi sentimentele ezitante şi anxioase despre faptul că sunt
singurii supravieţuitori ai familiilor lor de origine, după ce părinţii nu vor mai fi. Se simţeau întristaţi şi,
în unele cazuri, împovăraţi de aceea că, după ce părinţii vor dispare, nu va mai rămâne nimeni cu
care să se relaţioneze, apropos de istoria copilăriei lor şi experienţelor din familie. Păreau că simt o
lipsă a continuităţii duratei vieţii. Jake a spus că după ce părinţii lui vor muri, va regreta „lipsa acelei
legături comune cu altcineva care a trăit aceleaşi situaţii.” Părerea lui Tom a fost similară: „Nu am pe
altcineva de vârsta mea care să fie direct din familie, când vor muri părinţii mei, ca un frate sau o soră
care să îmi rămână şi cu care să vorbesc.”
O parte din participanţi şi-au exprimat regretul că nu au devenit unchi sau mătuşă biologică.
Ryan a împărtăşit că „Un lucru care mă supără este că nu voi fi vreodată unchi de sânge.” Melissa a
fost de acord: „Nu voi ajunge niciodată mătuşă.”
Cealaltă zonă în care participanţii şi-au concentrat gândurile despre viitor a fost în relaţie cu a
avea copii ei înşişi. Deşi nevasta lui Tom era însărcinată, nici-un participant nu era părinte în perioada
interviurilor. Au fost griji specifice, referitoare la potenţialul de a fi părinte al acestor copii unici. În
primul rând, un număr de participanţi au spus că simt o oarecare presiune de a avea copii. Ei s-au
văzut ca fiind singura şansă a părinţilor lor de a ajunge bunici. Kenneth a raportat că „Sunt singurul
copil şi nu mai e altcineva care să continue numele familiei. Aceasta este o mare împovărare pentru
copii unici.” Faith se simţea nelămurită, dacă să aibă sau nu copii:

„De fiecare dată când mă gândesc, ‘Ei bine, voi fi OK fără copii’, începe: Părinţii mei nu vor avea
vreodată un nepot. Şi chestia asta chiar îmi intră în minte, ceea ce nu ar trebui. Adică ăsta nu e un
motiv să ai un copil. Dar vine doar din a fi copil unic. Ştii, e ca şi cum sunt singura lor şansă.”

Deşi aproape jumătate din participanţi şi-au exprimat dorinţa de a avea numai un copil pe viitor, cei
care credeau că vor avea mai mult de un copil se întrebau dacă sunt în stare să crească mai mulţi
copii. Îi îngrijora în general dacă ar putea să îşi împartă egal timpul şi energia cu fiecare copil. Hollis a
ştiut că prietena lui îşi dorea cel puţin doi copii în viitor şi a spus: „Din moment ce eu am fost singurul,
dacă am doi copii, va trebui să învăţ să îmi devotez timpul în egală măsură ambilor copii.” Lorella a
legat maternitatea viitoare de experienţa ei de atunci cu două pisici, „Realizez că nu le tratez egal. [...]
Este greu să jonglezi.”
În sumar, aceşti copii unici au avut în general două îngrijorări despre procesul îmbătrînirii lor,
legat de statutul lor de copii unici. Au recunoscut şi deseori s-au simţit împovăraţi de faptul că vor fi
singurii care să le îngrijească părinţii. I-a întristat sau au regretat şi aceea că, mai ales după decesul
părinţilor lor, nu vor avea legături cu familiile lor de origine. S-au gîndit şi la viitorii lor copii. Unii copii
unici s-au simţit presaţi a le oferi nepoţi părinţilor. A existat şi o îngrijorare despre creşterea corectă a
mai multor copii.
Experienţe ale copiilor unici 12

Concluzii

Povestirile acestor tineri copii unici par a sprijini o perspectivă adleriană. Au existat variaţii în
experienţele lor, dar unele probabilităţi sau tipare au ieşit la vedere din interviuri. Copiii unici au
perceput unele dintre aceleaşi dificultăţi sau provocări ale experienţele lor ca şi cele descrise de
adlerieni, precum şi unele aspecte avantajoase ale poziţiei lor din familie. Poveştile au dezvăluit şi
varietatea felurilor în care au răspuns la situaţiile lor. Cu siguranţă că interviurile au subestimat
unicitatea fiecărui individ.
Ca şi grup, participanţii au apreciat că nu au avut de-a face cu dinamicile fraţilor şi surorilor,
cum ar fi împărtăşirea, lupta şi competiţia. Au savurat şi au avut nevoie de timp în care să fie singuri,
şi unii şi-au dezvoltat strategii de joacă foarte creative, în copilărie. Pe de altă parte, majoritatea şi-au
dorit un frate sau o soră, uneori. Au regretat că nu au pe cineva care să stabilească ritmul sau un
confident în casă. Unii au răspuns la provocarea de a nu avea fraţi şi surori prin stabilirea de relaţii
fraterne surogat.
Participanţii au mai raportat avantaje şi provocări în contextul relaţiilor părinte-copil. Au
apreciat atenţia neîmpărţită şi sprijinul financiar pe care le-au primit. Majoritatea au raportat că au fost
apropiaţi de părinţi, şi unii copii unici au văzut această apropiere ca un rezultat specific al lipsei fraţilor
şi surorilor. Unii participanţi au raportat o presiune de a reuşi sau a excela în viaţă. În plus, unii au
vorbit despre rezultate negative de la primitul atenţiei parentale nediluate.
Jumătate din participanţi au raportat că a se simţi şi a fi tratat ca un mic adult a provenit
probabil din faptul că şi-au petrecut mult timp cu părinţii şi alţi adulţi. Pentru unii dintre ei, această
experienţă a făcut conectarea cu semenii o dificultate.
Când s-au proiectat în viitor, intervievaţii au raportat o îngrijorare referitoare la potenţiale
provocări care vin din a fi copil unic. Au fost preocupaţi de cerinţele faptului de a fi singurul îngrijitor al
părinţilor ce îmbătrânesc. Şi-au exprimat o părere de rău anticipativă de a-şi pierde conexiunile cu
familia lor de origine, după moartea părinţilor. Unii au regretat că nu vor avea ocazia de a fi unchi sau
mătuşi biologice. Mai departe, apropos de a avea copii ei înşişi, unii au simţit o presiune în a le oferi
nepoţi părinţilor lor. În plus, unii şi-au făcut griji legate de capacitatea lor de a fi părinţi eficienţi pentru
mai mult de un copil, pentru că nu au avut un context anterior din care să modeleze o astfel de situaţie
de părinte.
Acest studiu a implicat un eşantion de participanţi care păreau a fi corespunzători, din punctul
de vedere al dezvoltării, în ceea ce priveşte educaţia şi conştiinţa de sine. Mulţi dintre cei intervievaţi
au împărtăşit o conştiinţă neobişnuită a propriilor resurse şi capacităţi, ca şi a propriilor limitări. Se
poate spera că această conştiinţă îi va ajuta în abilităţile lor de a pune accentul pe calităţi şi de a
depăşi provocările.
Cititorii ar trebui să observe că există o concepţie a voluntarilor în studiu de faţă. Ar putea fi
următoarea: adulţii tineri care sunt copii unici cu cele mai puternice străduinţe nu s-au oferit voluntari
pentru studiu. Poate că este relevant şi faptul că cel puţin 9 din 20 de participanţi au fost recrutaţi prin
Departamentul de Studii pentru Familie şi Copil (CFS) dintr-o mare universitate din sudul SUA. Aceşti
Experienţe ale copiilor unici 13

indivizi, care erau fie absolvenţi ai cursurilor acestui departament, fie înscrişi la un curs al său, este
posibil să fi dezvoltat o conştiinţă de sine mai mare decât individul mediu, datorită interesului lor
pentru educaţia în domeniul relaţiilor şi a dezvoltării.
Este deasemenea de reţinut că, în ceea ce priveşte demografia eşantionului, 100% dintre
participanţi era educaţi la facultate. Deşi acest fapt poate reprezenta o concepţie de eşantionare ce a
intervenit prin eşantionarea prin convenţie, mai există încă doi potenţiali factori explicativi. În primul
rând, aşa cum arată Sheehy (1995), cohorta studiată (din generaţia născută în 1966 până în 1980)
este educată mai mult decât orice altă cohortă de până atunci, mai ales în rândul femeilor. În al doilea
rând, aşa cum au demonstrat numeroase studii (Claudy, 1984; Falbo şi Polit, 1986; Gee, 1992; Groat,
Wicks şi Neal, 1984), copiii unici tind să fie mai mult educaţi decât alţi copii cu altă poziţie în fratrie. De
aceea, nivelul educaţional al unui eşantion ca întreg poate fi considerat parţial ca un factor al grupului
în studiu (de exemplu, copiii unici născuţi înainte de generaţia anului 1980) mai degrabă decât un
rezultat al eşantionarii prin convenţie.
O continuare a studiilor pe copii unici este necesară. Ţinând cont de numărul în creştere al
copiilor unici în contrast cu relativă sărăcie a informaţiilor despre familiile cu copii unici din literatura
actuală, este recomandat ca educatorii pentru viaţa de familie să acorde o mai mare atenţie acestor
familii. În timp ce familiile cu un copil pot apărea ca fiind confruntate cu mai puţine cerinţe decât cele
cu mai mulţi copii, nu trebuie trecut cu vederea faptul că aceşti părinţi şi copii lor unici ar beneficia de
pe urma unei conştientizări mai bune a provocărilor unice cu care aceştia se confruntă. Practicienii ar
putea fi de ajutor familiilor cu un singur copil prin oferirea şi implementarea de programe pentru a
corecta miturile legate de a avea şi a fi copil unic (de exemplu, că în mod necesar crează un mediu
pentru a-i creşte răsfăţaţi şi centraţi pe sine) şi, cel mai important, să prezinte şi să promoveze
informaţia şi abilităţile care să ajute la o atmosferă familială care să încurajeze rezultatele pozitive
pentru copiii unici.