Filmul omonim

al lui Francis Ford Copolla

Tinerețe fără tinerețe

de Mircea Eliade

”Tinerețe fără tinerețe” este o nuvelă fantastică de Mircea Eliade, din 1976.
Prezintă viața lui Dominic Matei, un bătrân profesor român care, în urma unui
eveniment catastrofic, întinerește și posedă abilități intelectuale deosebite. În 2007 a fost
realizat un film pe baza acestei nuvele, ”Tinerețe fără tinerețe”, regizat de Francis Ford
Coppola.

1|Page
 În două nuvele ale sale, "Tinerețe fără de tinerețe" și "Les trois grâces", Mircea
Eliade transpune în schema epică o viziune originală asupra nemuririi și tinereții: el
pornește de la ideea că odinioară, in illo tempore, omul era pur, neconstrâns de
vicisitudinile vieții, întotdeauna tânăr, dar că, printr-un accident, atributele nemuririi au
dispărut și, odată cu ea, și capacitatea ființei umane de a avea o viață eternă. În
"Les trois grâces" nemurirea pierdută devine posibilă, undeva, într-o Europă comunistă,
ca prin miracol, prin cercetările doctorului Tătaru, care descoperă sau mai bine zis
redescoperă serul care controlează dezvoltarea nelimitată a celulelor corpului .uman,
regenerându-le la nesfârșit.
Cancerul, crede doctorul Tătaru, este o explicație care ar putea veni în sprijinul
acestei ipoteze: în aceasta teribilă maladie, celulele se multiplică cu o nemaipomenită
viteză, dar mecanismul inițial, de regenerare controlată și necesară, este uitat, astfel că
organismul, în loc să se însănătoșească, suferă de o hiperinflație de celule și moare.
Informația care permitea regenerarea este pierdută pe drum, este, între altele, încă unul
dintre acele adevăruri originare care s-au pierdut. Nuvela "Tinerețe fără de
tinerețe" propune altă variantă de întinerire, pe cale energetică, în care cele două
planuri ontologice, real și ireal, sacru și profan, se confundă între ele, personajul
principal, Dominic, nemaiștiind în final dacă ceea ce i s-a întâmplat, întinerirea, este
ceva real sau a fost doar un vis al unui om în vârstă care mai vrea, încă o dată, să
elimine această neputință specifică a bătrâneții. De fapt, Mircea Eliade ilustrează epic
două modalități de a obține nemurirea, una în "Les trois grâces", pe
cale chimică, precum la vechii alchimiști din Evul Mediu, și una pe cale energetică, în a
doua nuvelă, ”Tinerețe fără tinerețe”.
În nuvela "Tinerețe fără de tinerețe", Dominic, profesor ratat de limbi orientale,
este lovit în plin, în creștetul capului, de trăsnet, pe o stradă din București, în apropiere
de Mitropolie. Nimic deosebit până aici, dar amănuntele care pledează pentru miraculos
se aglomerează după o logică neștiută: deși impactul este de o forță teribilă, omul nu
moare și, transportat la spital, începe, în mod cu totul bizar, să întinerească. Cele două
fațete ale universului se întrepătrund, real și ireal, sacru și profan, iar viața lui devine
vis, nemaiștiind care sunt limitele între cele două tărâmuri. Miraculosul este evident
când împrejurările incep a se limpezi: doar în locul în care fusese plouase, la o distanță
de câțiva kilometri, asfaltul rămăsese uscat.
Întinerirea prin energie (acel libido de care vorbește Carl Jung) aduce în prim-
plan caracterul divin al focului: focul, care alcătuiește universul în cea mai mare
proporție, aparținea zeilor. Adus oamenilor de Prometeu, el este utilizat în scopuri
profane, dar adevărata natură a lui scapă cunoașterii comune. Fulgerele de energie sunt
esența zeilor: stăpânul zeilor din Olimp, pentru a ajunge la Danae, închisă de tatăl ei
într-un turn, se transformă în ploaie de aur. Ploaia de aur este asimilată însă cu focul, cu
energia pură. Nu este de pus la îndoială puritatea focului, singura formă de energie în
totalitate unitară, care presupune forță de necontestat; nu este de mirare că anticii
asimilau focul cu unul dintre elementele primordiale ale lumii, existând înaintea apei,
pământului sau aerului, relativ recente în istoria universului.

2|Page
 Rolul mitic revitalizant al focului este reluat in "Tinerețe fără de tinerețe".
Dominic nu numai că nu dispare, dar reîntinerește, odată cu dobândirea unei
extraordinare memorii, ce transgresează în timp, mergând mult înapoi, in ere revolute.
Eliade pornește aici de la regresia memoriei in illo tempore, memorie păstrată de-a
lungul generațiilor (în inconștientul colectiv), scoasă la iveală in nuvelă de un șoc
puternic. Condițiile în care se petrece imortalizarea presupune o tehnică adecvată a
gradării: "ploaia care îl întâmpinase de cum ieșise din gară și care amenința să devină
torențială"; "explozia luminii albe, incandescente"; "ploaia îl lovea sălbătecită".
Nu este o zi oarecare, ci chiar Noaptea de Înviere, în spatele unei biserici.
Intrarea într-o altă realitate este cea imediat următoare morții sale: aude voci care se
miră de extraordinara sa rezistență, mai ales pentru un corp ca al lui, ars în proporție de
cincizeci la sută. Mirarea devine și mai mare când se constată că trupul nu este al unui
om de șaizeci de ani, ci al unui tânăr. Ateroscleroza de care suferea și care îl impiedica
să se realizeze profesional, să devină sinolog, este și ea dispărută. E un fenomen
inexplicabil pentru o lume în care îmbolnăvirile frecvente sunt literă de lege, fenomen ce
vizează anormalul, imposibilul. Ceea ce se petrece după această întâmplare de răsunet
este bulversant: un profesor francez, specialist in dermatologie, sosește pentru a analiza
cazul, Dominic este luat în atenție de Siguranță, fiindcă cercetări de felul acesta, pentru
a stabili rolul fulgerului în regenerare, erau făcute și in Germania nazistă. Personajul
dobandește capacități intelectuale surprinzătoare. Capacitatea de învățare devine
infinită, Dominic reușind să cunoască intr-un timp relativ scurt mai multe limbi străine,
dovedind o memorie prodigioasă. Ajunge un fel de geniu, diferit de studentul care în
urma cu douăzeci și șase de ani își luase examenele cu bile albe, dar eșuase total in
realizarea unor lucruri menite a-l scoate în evidență, cum ar fi descifrarea originală a
cântului XI din Purgatoriu. Acum, faptul acesta devine posibil, creierul său lucrând cu o
viteză uluitoare. Nu intâmplător starea pe care o are imediat după lovitura de trăsnet
semnifică o vindecare totală, semănând cu o eliberare, cu o purificare, similară trecerii
prin Purgatoriu. De fapt este eliberarea din carcera existenței umane, cu toate
slăbiciunile și stările de anxietate corespondente. El devine, prin vindecare, superior,
transcende limitele umanității comune: transformările la care este supus sunt descoperite
cu uimire de către cei din jur, mușchii săi devin puternici, ca ai unui bărbat tânăr. Versuri
care altădată îi scăpaseră din memorie devin acum clare, chiar unele foarte de demult,
poeme de Ungaretti, Ion Barbu si Dan Botta.
În prima sa existență, denumirea de Venerabilul, pe care i-o dăduseră studenții și
colegii de cancelarie de la liceul "Alexandru Ioan Cuza" din Piatra Neamt, este un semn
al distincției, dar totodată si al trecerii lui Dominic prin lumea profesorală, încovoiat de
ani, cu o tristețe profundă, generată de dezinteresul pentru ceea ce altădată îl pasiona,
într-un fel copleșit de responsabilitatea de a educa generațiile de tineri, care îl salutau
respectuos ca pe unul care și-a făcut datoria, dar cu care nu poți angaja o discuție veselă
din cauza ireversibilității procesului de îmbătrânire prin care trece. Foștii discipoli îl
părăsesc, se mută în alte orașe, iar el, care altădată era în centrul atenției, devine
ignorat, poate din cauza bătrâneții sau poate din cauza eliminării de pe scenă pe care o
impune aceasta respectabilitate. Dispariția treptată din atenția tuturor este de fapt cea

3|Page
impusă de restricțiile vârstei: cel care, odată tânăr, era in stare să scrie opere pe care le-
ar fi apreciat însuși Iorga, cu puteri care l-ar fi făcut să străbată lumea în lung și lat, este
supus acum degradării fizice, intelectuale, silit să iasă cât mai puțin din casă, să se miște
din ce in ce mai puțin, conștient de propriul sfârșit, făcând gesturi pe care nici el nu și le
poate explica.
În cea de-a doua lume, cea în care intră, el este un bătrân tânăr, la care vârsta nu
este trădată prin înfățișare, și amenința să rămână așa pentru totdeauna, cu o capacitate
fizică debordantă și una intelectuală ieșită din comun. Dominic Matei, profesor de latină
și italiană la un liceu din Piatra Neamț, în vârstă de șaptezeci de ani, este acum un om
cu o vârstă aparentă de treizeci. Aceeași precauție este necesară și în cazul acesta: ca și
Eufrosina din "Les trois grâces", Dominic trebuie să scape acum de cei mult prea curioși,
de agenții Siguranței, care îl consideră legionar, scăpat cumva în timpul rebeliunii. Viața
este ciudată câteodată: cel care venise din Piatra Neamț să se sinucidă, copleșit de
perspectiva îmbătrânirii, este ales de neștiute puteri secrete pentru a reîntineri într-o
manieră radicală. Modul în care se face această alegere, în care acționează acestea,
rămâne necunoscut. Astfel de forțe sunt o prelungire a irealului, niște semnale care vin
de dincolo de lume.
Percepția personajului asupra universului este acum schimbată, realizată prin
intermediul noilor simțuri, revitalizate, imaginea revelată lui Dominic de mediul
înconjurător fiind în consecință diferită; observația scriitorului înregistrează chiar
detalii comice: tânăr fiind, hainele vechi nu îi mai stau bine, nu îl mai încap, sunt gata
să-i crape pe trupul aproape atletic. Frumusețea lumii, adevărata ei frumusețe, care
scapă omului în vârstă, cu simțurile adormite, îi apare din nou pregnantă. O lume în care
fiecare imagine este vie, amplificată până la maximum de simțuri, în care există o
revelație în fiecare apus de soare, în fiecare plimbare în parcuri pline cu frunze ruginite
sau pe fiecare alee a unei case cu pereți groși de piatră, plină de o istorie întunecată sau
misterioasă. Dar, în același timp, întâlnirea cu lumea îl situează la o oarecare distanță:
el este un altul, are o dublă personalitate, în el s-a produs o dedublare, cele două fațete
vizând o dată vechiul personaj, bătrânul care nu mai avea forța de a trăi, si altă dată
tânărul care s-a trezit din morți precum pasărea Phoenix. Vechile amintiri, preluate de el,
conservate într-un album cu poze care se îngălbenesc la trecerea timpului, devin vii, se
preschimbă in dilatate prelungiri în trecut, de o deosebită intensitate. Dar imaginile
acestea nu.mai fac parte din noua lui biografie, el fiind acum un altul, schimbat față de
ceilalți, un perfect necunoscut care trebuie să-și înceapă o nouă viață, fără nici o
legătură cu cea veche.
Ruptura realitate-irealitate este puternică: Siguranța îl considera un fost șef
legionar, care își maschează tentativa de evadare din țară cu o poveste despre înviere în
urma impactului cu un fulger. Confuzia este extrem de puternică, personajul fiind
incapabil de a deosebi ceea ce este adevărat de ceea ce este fals: chiar experiențele
erotice devin oarecum de nedecelat, fiind văzute de el ca visuri. Ideea vieții ca vis,
întâlnită și în alte nuvele ale lui Eliade, apare și în cazul său: lumea înconjurătoare nu
este percepută decât prin intermediul simțurilor și al minții. Miracolul nu este însă
acceptat de către cei de la poliție, care nu lucrează cu lucruri fantastice, ireale, ci caută

4|Page
pentru fiecare eveniment o explicație corespunzătoare. Această acuitate a simțurilor,
mărită la maximum, este prezentă și în planul memoriei: el percepe, în stare onirică,
realități care nu pot fi învățate decât din cărți: "aveam impresia că visez în timpul
somnului; mai precis, visam că învăț, că, bunăoară, deschid în vis o gramatică, parcurg
și memorizez câteva pagini, sau răsfoiesc o carte...”

Maya, mama lui Buddha

Este vorba de o lume care se revelează în vis, mult mai puternică și mai reală
decât în realitate. O memorie ancestrală, care, eludând porțile timpului, se deschide ca o
cronică, fără a se mai efectua procesul de transfer necesar în astfel de cazuri, fără
dicționare, fără studii în bibliotecă, fără nici unul din acele obositoare condiții necesare
învățării obișnuite. Memoria ancestrală preexista în fiecare dintre ființele umane, dar ea
iese la suprafață doar în cazuri extreme, adică foarte rar. Intrat într-o lume în care nimic
nu mai este cunoscut, evenimentele iau o alta turnură: forțe de dincolo încep a-l dirija,
astfel că se trezește, fără a face nici un efort, recitând în "chineză, așa cum nu o
cunoscuse niciodată", la fel de ușor cum ar fi recitat texte "în limba latină sau limba
italiană veche.” Straturile memoriei vin dintr-un centru comun de cunoștințe, ce nu au
nimic de a face cu predecesorii, un fel de bibliotecă imaginară, în care se înregistrează
5|Page
nu se știe cum și pentru ce toate gândurile care au trecut vreodată prin mintea
muritorilor. Este o regresiune în timpul mitic, însoțită aici de o scoatere la suprafață a
acelor timpuri.
Oniricul este granița care desparte cele două zone ale lumii; revelațiile au loc cel
mai adesea în timpul somnului, deoarece atunci se produce conectarea celor două spații
separate. Incognoscibilitatea universului ca atare, irecognoscibilitatea miracolului, este
unul dintre principiile care stau la baza existenței umane: nu poți fi sigur ca ești doar
cineva ce crede că știe totul sau cineva care știe totul, dar în fapt nu știe nimic.
Principiul oglinzilor paralele îl face să nu mai știe pe care dintre cele două tărâmuri
acționează: dacă doar visează ca este întinerit sau este un tânăr care se inchipuie
bătrân. Alternanța aceasta între real și ireal, sacru și profan, este generatoare de
confuzii, de situații ciudate, cum ar fi acea hypermnezie cu legătura spre trecut care îl
face pe Dominic să trăiască într-o lume paralelă, făcându-l să învețe, precum îngerul din
povestirea lui Mark Twain, "Străinul misterios", cărți intregi doar prin atingere. Lumea
reală, departe de el, iși continua mersul: Gestapo-ul strecurase în țară mai mulți agenți
ca să-l răpească pe reîntinerit, cel lovit de fulger confirmându-le bănuielile despre
existenta supraomului postulat de Nietzsche, personaj scăldat în lumină și fulgere, care
supraviețuiește tuturor dezastrelor.
Dar timpul se grăbește parcă în cazul lui Dominic, cel salvat de la o moarte
inevitabilă printr-un miracol ceresc. Profesorul care îi cercetase cazul dispare, moare; o
dată cu accidentul înscenat, în care Dominic trebuia să moară, este trecută în umbră și
operația estetică pe care o efectuează pentru a se îndepărta orice urme ale existenței
sale, el rămâne să trăiască această tinerețe, un simplu necunoscut pe suprafața lumii, în
permanentă schimbare. Demnă de luat în considerare este dedublarea la care este supus,
având conotații biblice: fiecare dintre oameni are deasupra lui un înger păzitor, care îi
analizează cursul destinului, luând hotărârile cele mai avantajoase pentru el. Acest înger
binefăcător este o reminiscență a acelei vremi arhaice, când omul nu părăsise încă
paradisul, fiind protejat de forțe divine. Dominic este omul postistoric, de fapt anistoric,
neafectat de trecerea timpului și de evenimentele sociale. Noua lui umanitate constă în
posibilitatea de a recupera trecutul cu un simplu efort de concentrare. El posedă o
supracunoaștere, ca și cum informațiile existau aprioric în creierul său, inainte să le fi
citit: "îndată ce citea primele rânduri, știa ce va urma; fără să înțeleagă procesul de
anamneză (cum se obișnuise să-l numească), orice text pe care îl avea in față, dacă
dorea să-i afle conținutul, descoperea că-l cunoaște.”
Simțul acesta nou, de a prevedea lucrurile, vine dintr-un instinct transexistențial,
dintr-o intuiție prospectivă, cum ar spune Jung, care îl determină să vadă lucrurile
dincolo de aparență. Irealul, ceea ce este sacru, în opinia lui Eliade adevăratul Real, nu
are limite în timp; acesta își pierde caracterul linear, făcându-l să curgă intr-un singur
sens, fără întoarcere. Dominic, aflat în sfera irealului, privește timpul din afară, astfel că
vede simultan și trecutul și viitorul. El are acces la acea dimensiune în care timpul nu
mai devine, ci este simultan trecut, prezent și viitor, într-un flux al conștiinței, într-o
înlănțuire în care cauza nu mai are legatură cu efectul, un fel de sincronicitate. Așa cum
singur recunoaște, el este o persoană care va exista peste zeci si zeci de mii de ani, un

6|Page
subiect capabil să dețină știința universală. El nu este un clarvăzător, ci un ins singular
care are acces la o treaptă de cunoaștere superioară. Pierderea aceasta a simțului
anistoric de către oameni este legată de pierderea nemuririi, de refuzarea sacrului în
favoarea profanului.
De ce este ales el, profesorul de latină al unui oraș insignifiant, să fie pe o
treaptă superioară? Răspunsul este complicat: irealitatea tinde să se înfiltreze într-un
spațiu neexcelând prin nimic, dintr-un reflex de salvare a condiției umane, de
reîntoarcere inițiatică. Este vorba de acel erou sărac cu duhul, un ins común, obișnuit, de
rând, care-și face loc în nuvela fantastică a lui Eliade de după război. Reflexul de
salvare, le mythe de l eternel retour, este declanșat de inexplicabile puteri misterioase,
fiind o încercare de refacere a unei lumi mitice, cu istorii adevărate, o încercare de
însănătoșire a unei lumi, acum alcătuită din aparențe neimportante, care a îngropat sub
un strat de uitare, de praf, o existență care nu se supunea legilor obișnuitului. El trăiește
condiția unui om al viitorului, care a existat odată și în trecutul îndepărtat, în realitatea
preistorică. Ciudat este faptul că doar trecutul și viitorul, foarte îndepărtate, oferă aceste
transgresări, călătorii transcendente, ele fiind cele două capete ale timpului; niciodată
prezentul un oferă răspunsuri la întrebări esențiale.
Dominic realizează că, dincolo de miraculos, apariția sa ar putea avea alt sens,
care să se înscrie intr-o ordine universală, să vestească reînnoirea ființei umane, adică
distrugerea vechiului, pentru a lăsa loc noului. Un Apocalips in variantă modernă:
personaje stranii, precum contele de Saint-Germain, vin spre a-i aduce la cunoștință
această știre, undeva la limita credibilității, și anume redescoperirea vechilor doctrine
esoterice. Acesta îi vestește descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, acele
documente considerate pierdute ale școlii eseniene. Contele este un personaj la limita
realului, un mesager din celălalt univers: "Dar suntem câțiva care, din 1939, știm că
existați. Faptul că ați apărut deodată, și independent de tradițiile pe care le cunoaștem,
ne indeamnă să credem, pe de o parte, că aveți o misiune specială, iar pe de altă parte,
că dispuneți de mijloace de cunoaștere mult superioare celor care sunt la dispoziția
noastră.”
Într-un joc de neînțeles, întâmplarea cu fulgerul se repetă, de astă-dată cu o
tânără nemțoaică, aparent fără vârstă, Veronica Beuhler. Mutarea hotarelor realității,
hotărâtă de nu se știe unde, ia aici altă formă: personajul în cauză începe să vorbească
în sanscrită și intr-un dialect hymalaian necunoscut, fără a fi învățat vreodată acest
lucru. Nemurirea virtuală este al treilea caz de nemurire imaginat de mitologiile lumii:
nu este necesar să supravietuiască trupul, ci doar memoria, care alege un alt corp, mai
tânăr, mai sănătos, trecând astfel din epocă în epocă. Ea nu mai este Veronica Buehler, ci
o tânără de acum douăsprezece secole, Rupini, care cunoștea cincizeci de mii de versete
din "Sutra", indicând chiar un loc secret unde își facuse studiile. O alta erupție a
irealului, a sacrului, pentru un scurt moment, căci prezența lui este generatoare de rău,
ducând la o îmbătrânire din ce în ce mai avansată pe măsură ce crizele sale
paramediumnice o transportă din ce în ce mai departe în istorie, până in epoca de
piatră. Este o interferență a două zone diferite ale irealului, rezolvate prin separarea
celor doi, Veronica Beuhler și Dominic.

7|Page
 Mersul tot mai accelerat al evenimentelor nu se lasă așteptat: Dublinul este un alt
punct unde irealul, sacrul, pătrunde cu insistență, iar mesagerii sunt din ce în ce mai
stranii: Colomban, "pe jumatate chel, cu favoriți de culoarea cuprului, contrastând cu
paloarea galbenă a părului", care vorbeste despre metafizicieni dispăruți, magicieni
precum Sean Bran, doctorul Griffith, un tânăr spălăcit, care se intreabă retoric "Ce
facem cu Timpul?", vorbind despre întinerirea unui bătrân lovit de fulger drept in
mijlocul capului, dupa cum atestă romanul lui Jones sau articolul Lindei Gray.
Aceasta Iruptie, la fel de neobișnuită precum scena în care aceste patru personaje merg
pe o stradă din spatele unui square, unde nu demult fusese trăsnit un stejar, se pot
petrece numai la capăt de lume, la limită, acolo unde țesăturile realului sunt mai rare;
iar Dublinul este un loc la capăt de lume. Colomban susține că viitoarea mutație în
specia umană este ființa nemuritoare, ce folosește energia și nu este distrusă de ea,
anume toate tipurile de energie: de la fulger și radiații de cobalt, la bomba cu hidrogen
sau atomică. Apocalipsul nuclear este în fond semnul care duce la nașterea unei noi
generații, a omului postatomic, a celui ce rezistă oricărui tip de mediu, fie el radioactiv
sau toxic. "Un om din linii de energie pură", care-l devansează pe cel format din simple
filamente de molecule și atomi, dispuse intr-o relativă ordonare. Dar toate acestea
rămân in urmă și dedublarea personajului își urmeaza căile: ultima prezență a lui
Dominic cel reîntinerit este la Nisa, unde își sărbătorește centenarul, în compania unei
tinere suedeze, Selma Eklund. Al doilea personaj, tânărul, este scos de pe scenă de
aceleași forțe inexorabile care l-au propulsat pentru a face loc primului, bătrânul: ca și
în basmul "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte", el se întoarce in locurile de
altădată, în locul de origine. Și, o dată cu aceasta, Irealul, Sacrul se retrage, cu tot
cortegiul de efecte și de mutații. Nu trebuie găsită o logică a acestei reveniri la normal:
schimbarea era prematură poate sau montagne russe ar fi ajuns la limita sa inferioară,
cea de la care pornise, oferindu-i unuia dintre membrii acestei umanități o altă viziune,
spre a-l lăsa în final în același loc. Ultimul dintre Dominici este un personaj obosit,
ajuns la capăt de linie, un neajutorat supus calvarului existenței umane, neștiind dacă
ceea ce s-a întâmplat a fost real sau doar un vis, admonestat prietenește de foștii săi
amici, într-o cafenea, în același loc unde nu se întâmpla nimic de la începutul nuvelei,
trăind cu resemnare deziluzia grandorii, nemaireținând din ceea ce se întâmplase înainte
decât foarte puține evenimente ce aveau să vină: al doilea razboi mondial, Hiroshima,
Armstrong, bombele cu hidrogen. La fel ca în basmul "Tinerețe fără bătrânețe și viață
fără de moarte", timpul se revarsă asupra lui la întoarcere, omorându-l pe imprudentul
care călcase neștiute reguli secrete. Nepătrunsul fusese mult prea mult pentru el.

8|Page