Dia na DUM I T RU

Vecini în vremuri de restriște:

atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria
în 1941-1944*

Istoria Holocaustului din România a cunoscut o lungă peri-

oadă de tăcere și desconsiderare. Situația s-a schimbat radical în
ultimele două decenii, când numeroase publicații și evenimente
științifice au ajuns, în
n sf
sfârșit, în atenția publicului larg. Jean An-
cel1, Dennis Deletant2, Radu Ioanid3, Vladimir Solonari4, Michael
Shafir5 și alții au realizat importante studii asupra subiectului în
cauză. În centrul atenției acestor lucrări s-a plasat politica represivă

*
Acest studiu a fost posibil grație sprijinului acordat autoarei de către Institutul
Internațional de Studiere a Holocaustului, Yad Vashem; Centrul de Studii Avansate
ale Holocaustului de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington D.C.,
The Baron Friedrich Carl von Oppenheim Chair pentru studierea rasismului, anti-
semitismului și Holocaustului, fondată de von Oppenheim Family din Köln; pre-
cum și Gerda Henkel Stiftung, Programul Special de Susținere a Noilor Generații
de Istorici din Rusia, Ucraina, R. Moldova și Belarus. Aduc mulțumiri lui Zvi Gitel-
man, Radu Ioanid, Mark Sandle pentru ajutorul acordat și pentru sugestiile lor.
1
Jean Ancel, Contribuţii la istoria României: problema evreiască. 1933-1944, vol. 1, 2
București, Hasefer, 2001; idem, Transnistria, 1941-1942. The Romanian Mass Mur-
der Campaigns, 3 volume, Tel Aviv, The Goldstein Goren Diaspora Research Center,
2003; Idem., Antonescu and the Jews, Yad Vashem Studies, vol. XXIII, 1993.
2
Dennis Deletant, Ovidiu Trașcă, Holocaustul din România în documente ale celui
de-al III-lea Reich. 1940-1944, Cluj-Napoca, Dacia, 2006; Dennis Deletant, Hitler’s
Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944, London, Palgrave
Macmillan, 2006; Dennis Deletant, „Ghetto Experience in Golta, Transnistria, 1942-
1944”, Holocaust and Genocide Studies, 2004, 18(1), p. 1-24; Dennis Deletant, „Trans-
nistria, soluție românească la „problema evreiască”, în Despre holocaust și comunism.
Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, 2003, 1, p. 79-101.
3
Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under
the Antonescu Regime, 1940-1944, Chicago, Ivan R. Dee, 2000.
4
Vladimir Solonari, Purifying the Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing
in Nazi-Allied Romania, Washington D.C., Woodrow Wilson Center Press, 2009;
Vladimir Solonari, „From Silence to Justification? Moldovan Historians on the Holo-
caust of Bessarabian and Transnistrian Jews”, Nationalities Papers 30, no. 3 (2002), p.
435-457; Vladimir Solonari, „ ‘Model Province’: Explaining the Holocaust of Bessa-
rabian and Bucovinian Jewry”, Nationalities Papers 34, no. 4 (2006), pp. 471-500.
5
Michael Shafir, ÎÎntre negare și trivializare prin comparaţie: negarea Holocaustului în
ţările postcomuniste din Europa Centrală și de Est, Iași, Polirom, 2002.

44
a guvernului român faţă de evrei, în special rolul personal al lui Ion
Antonescu, în calitate de conducător al admnistrației românești în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, au fost
analizate pe larg evoluția acestei politici, istoria masacrelor din Ro-
mânia, Basarabia și Transnistria, deportările evreilor din Bucovina
și Basarabia, precum și soarta deportaților și cea a evreilor localnici
din Ucraina în locurile de internare din Transnistria.
Cu toate acestea, rolul și locul populației civile ne-evreiești în tim-
pul evenimentelor cerecetate rămâne a fi un element puțin studiat în
istoriografia (altfel relativ complexă) a problemei Holocaustului din
România. Cu excepția unor încercări întreprinse de Dalia Ofer6, Ronit
Fisher7, Vladimir Solonari8 și autoarea studiului dat9 de a examina
câteva aspecte ale acestui subiect, există puține lucrări sistemati-
ce care ar fi cercetat atitudinea, comportamentul populației locale
față de evrei în teritoriile ce au fost supuse Holocaustului. Prezentul
studiu este o tentativă de a contribui la cercetarea temei date și de a
analiza relația dintre evrei și ne-evrei în Basarabia și Transnistria în
perioada Holocaustului.
Mărturiile supraviețuitorilor reprezintă surse de o importanță
majoră pentru cercetarea noastră, deoarece supraviețuitorii au recep-
tat direct aceste atitudini ale populației locale ne-evreiești și au avut
experiența nemijlocită a impactului acesteia. Atunci când le avem la
dispoziție, mărturiile supraviețuitorilor sunt mai valoroase decât ma-
terialele de arhivă, documentele oficiale sau mărturiile ne-evreilor,

6
Dalia Ofer, „Life in the Ghettos of Transnistria”, Yad Vashem Studies, 1996 (25), p.
229-274.
7
Ronit Fisher, Ethnic, Racial Purity and Gender: The Fate of Apostates and Spouses of
Mixed Marriages in Transnistria, prezentare la workshopul internațional „Transnis-
tria, Vanished Landscapes of History and Memory”, Jerusalem, 20-21 mai 2007.
8
Vladimir Solonari, „Patterns of Violence: The Local Population and the Mass Mur-
der of Jews in Bessarabia and Northern Bucovina, July-August 1941”, Kritika: Ex-
ploration in Russian and Eurasian History 8, 4 (Fall 2007), p. 749-787
9
Diana Dumitru, Carter Johnson, „Constructing Interethnic Conflict and Coope-
ration: Why Some People Harmed and Others Helped Jews during the Romanian
Holocaust”, World Politics, Vol. 63, no. 1 (January 2011), p.1-42; „Attitudes towards
Jews in Odessa, From Soviet Rule through Romanian Occupation, 1921-1944”, Ca-
hiers du monde russe, Vol. 52, nr. 1 (2011), p. 133-162.

45
cuprinzând relatări mult mai complexe și oneste. Cu toate acestea,
celelalte două grupuri de documente rămân a fi de o valoare incon-
testabilă, ajutându-ne să obținem o perspectivă complexă și să con-
fruntăm informația.
Astăzi, numărul supraviețuitorilor evrei care pot fi intervievați
este extrem de limitat; majoritatea fie deja au decedat, fie erau
prea tineri în timpul războiului pentru a putea oferi mărturii re-
levante. Arhivele Yad Vashem-lui din Ierusalim conțin un număr
impresionant de interviuri scrise, audio sau video, realizate cu
supraviețuitorii Holocaustului din România în perioada postbelică.
În scopul cercetării noastre, au fost studiate peste 200 de mărturii
ale supraviețuitorilor din Transnistria și Basarabia, aflate în Arhi-
vele Yad Vashem-ului, în colecțiile O.3: Collections of Testimonies
și O.33: Collection of Testimonies, Memoirs and Diaries. Pe lângă
aceste materiale, peste șaptezeci de mărturii ale supraviețuitorilor
au fost obținute direct, prin telefon, interviuri personale sau în scris,
de către autoarea articolului de față. Interviurile date au fost posibile
datorită colaborării cu departamentul Survivors’ Registry al Muzeu-
lui Memorial al Holocaustului din Washington D.C. (USHMM)10.
Informații importante au fost preluate din diverse memorii, din
cărțile Yizkor și altele.

***
În iunie 1941 România s-a alăturat Germaniei și forțelor Axei
în atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe parcursul câtorva zile
populația civilă a Basarabiei a fost martoră la intrarea trupelor alia-
te și restabilirea controlului administrației românești asupra pro-
vinciei pierdute cu un an mai devreme. Intrarea trupelor germane
și române în Basarabia nu a reprezentat un pericol direct pentru
populația civilă locală, deoarece aceasta nu era privită ca obiect al
ocupației, ci, din contră, era percepută ca o comunitate de „frați

10
Studiul dat a fost realizat în timpul unui stagiu oferit de Centrul pentru Studierea
Avansată a Holocaustului al USHMM, Washington D.C. O mare parte a interviuri-
lor au fost realizate la telefon.

46
români”, eliberați de sub jugul bolșevic. Cu toate acestea, o parte a
populației basarabene11 –evreii– era predestinată distrugerii12. Din
primele zile au început asasinatele și execuţiile, comise atât de mi-
litarii români, cât și de germani. Evreii basarabeni care au reușit să
supraviețuiască acestor prime valuri de atrocități au fost deținuți
în continuare timp de săptămâni, iar apoi luni, în lagăre și gheto-
uri locale, iar mai târziu au fost deportați pe jos spre Transnistria,
unde au fost încarcerati în alte lagăre până la sf sfârșitul războiului.
Transnistria era locul spre care aproximativ 154 000–170 000 de
evrei din Basarabia, Bucovina și Vechiul Regat au fost forțați să par-
curgă sute de kilometri, inclusiv în toamna târzie sau iarna anului
194113. Acestora li se permitea să ia cu sine doar o mică parte din lu-
crurile personale, iar odată ajunși în Transnistria, erau întemnițați
în condiții dezastruoase (ferme de animale, păduri, câmp deschis),
f ră mâncare, asistență medicală sau orice alte condiții elementare
fă
pentru a putea supraviețui14. Soarta evreilor originari din Transnis-
tria a urmat un scenariu asemănător.
Execuțiile, arestările, încarcerările în locuri improvizate, deportări-
le, jaful și maltratarea evreilor de către
ăătre autorități aveau loc sub privirile
vecinilor ne-evrei. Nimeni nu putea invoca necunoașterea suferinței
provocate evreilor de către
ăătre autorități. Astfel, în timpul interviurilor cu
ne-evreii, care au trăit în perioada Holocaustului, nimeni nu a încercat
să se justifice prin necunoașterea evenimentelor în cauză. Ba din con-
tră, atunci când mărturiseau depre împușcarea sau deportarea evreilor
la care fuseseră de fafață chiar ei, fiind întrebaț
ntreba i de unde cunoșteau că
ntrebaț
acele persoane erau evrei, răspunsul imediat al subiecţilor era: „Păi toți
știau! Nimeni în afară de evrei nu era persecutat în acea vreme”.

11
Autoarea acestui articol nu folosește termenul de basarabean/ni în sens etnic. Acest
termen era interșanjabil cu termenul „român/i” și „moldovean/ni” când se referea la
populația vorbitoare de română, originară din Basarabia. În 1930, grupul etnic ro-
mân/moldovean alcătuia 56,2 de procente din întreaga populație a Basarabiei.
12
Înainte de război evreii alcătuiau 7,2 procente din populația Basarabiei, sau 204 858
de persoane (date ale recensământului din 1930 în România).
13
Comisia Internațională a Holocaustului din România, Final Report, ed. Tuvia Fri-
ling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, Iași, Polirom, 2005, p. 176.
14
Pentru o descriere detaliată a vieții evreiești în Transnistria în anii 1941-1944, vezi
Jean Ancel, Transnistria, vol. I, Tel Aviv, Tel Aviv University Press, 2003.

47
 Impulsurile antisemite ale administra
administrației românești nu erau o
noutate pentru popula
populația basarabeană, care cunoscuse ideologia dată
și înainte de 1940, cândnd antagonismul fa faţă de evrei fusese exacerbat
și avea tendinţa să domine un segment important al vieții politice și
intelecuale a României.
niei. La sf
sfârșitul anilor ’30 atmosfera în societate
devenise intoxicată de publica
publicații antisemite virulente și manifesta-
ţii studențești, precum și de partide politice radicale, în primul rând
L.A.N.C. și Garda de Fier, care propagau antisemitismul nu doar ca
program, ci îl transformaseră într-un crez filosofic și estetic15. În de-
cembrie 1937, noul guvern Goga-Cuza a adoptat o legisla legislaţie ffăţiș anti-
semită. Odată cu declanșarea războiului României împotriva URSS, va
fi lansată politica de „curățare a terenului” de evrei în Basarabia, Bu-
covina și Transnistria, politică ce va depăși cele mai îndrăznețe visuri
ale antisemiților
ilor incorigibili. Un grup de locuitori civili au sprijinit ffără
nicio ezitare „politica evreiască” promovată de stat și au înfăptuit acte
de omor, tortură, viol sau jaf împotriva evreilor localnici16.
Supraviețuitorii ne-au oferit informații detaliate privind violența
comisă de civili în Basarabia. Michael Zilbering a fost martor la două
pogromuri: unul organizat în Telenești și altul în satul Dumbrăveni. ă
ăveni.
Zilbering a rămas obsedat ani de zile de imaginile scenelor violente,
la care a fost de față, negăsind până în prezent răspuns la întrebarea:
cum a fost posibil ca moldovenii, care au trăit în pace timp de secole
cu vecinii lor, să recurgă la astfel de acte. Totuși, aceiași moldoveni „au
luat topoare, furci, bare de metal și au mers să omoare și să jefuiască
evrei”17. Un subiect originar din satul Zgurița relatează o istorie si-
milară despre consătenii săi, care s-au angajat activ în pogromul de
la 9 iulie 1941. Amintirile ce îi provoacă o durere deosebită se referă
la cazul când doi localnici moldoveni i-au violat fosta prietenă, o
adolescentă evreică, chiar în fața lui și a familiei sale18.

15
Mai mult despre antisemitismul românesc în acea perioadă vezi în Leon Volovici, Natio-
nalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian intellectuals in the 1930s, Ox-
ford, Pergamon Press, 1991.
16
Pentru o analiză minuțioasă a violenței comise de localnicii basarabeni și bucovineni
contra evreilor în vara anului 1941 vezi articolul menționat anterior al lui Vladimir Solo-
nari, „Patterns of Violence…” din Kritika.
17
Memoriile scrise ale supraviețuitorului Michael Zilbering au fost trimise prin poștă per-
sonal autoarei acestui studiu, p. 19.
18
Interviu 69: Joshua Gershman, decembrie 2005, Washington, D.C.

48
 Evghenia Sherman din Lipcani își amintește:
„Când a izbucnit războiul, moldovenii imediat au ars casa noastră.
Ei erau acei care i-au ajutat pe nemți, ei au ars case și oameni... Mol-
dovenii erau mai răi ca SS...”19

O cruzime similară a fost manifestată de către unii țărani din satul

Onișcani, județul Orhei, care aduseseră patru evrei la jandarmerie și
ceruseră ca aceștia să fie împușcați20.
Deseori evreii se confruntau cu o atitudine agresivă a populației
locale în timpul deportării spre Transnistria. Avem atestate cazuri
când deportații care treceau prin satele basarabene erau bătuți de lo-
calnici. Avram Mucinik își amintește detalii:
„Treceai prin sat. De ambele părți stăteau români [moldoveni], lo-
calnici, cu bețe lungi și loveau pe oricine ajungeau. Și tatăl meu a fost
bătut crunt”21.
Același fenomen este confirmat de către Esther Messin: „În dru-
mul spre pădurea Cosăuți din satele vecine au început să iasă bărbați
care spuneau: «Aha, aceștia-s evrei!» Și începeau a jefui! Noi nu
aveam nimic și ei ne loveau cu bățul, cum puteau, căci noi nu aveam
nicio protecție… noi eram cu jandarmii români. Mama mea a fost și
ea lovită puternic”22 .
Deosebit de șocant e cazul atestat în apropiere de Soroca, lângă sa-
tul Bârnova: țăranii așteptau convoiul cu deportați și îi „cumpărau”
de la jandarmi pe cei mai bine îmbrăcați evrei; apoi îi omorau și îi
jefuiau de haine și încălțăminte23.
În perioada războiului, un anumit grup social din Basarabia
– premilitarii – au avut mai multe contacte directe cu evreii decât
restul populaţiei. Acești tineri încă nu erau înrolați în armată, dar
erau recrutaţi pentru o etapă pregătitoare serviciului militar și, ast-
fel, li se încredințau diferite misiuni practice de importanță strategi-

19
Yad Vashem Archives (YVA), VT/1757; interviu video cu Evghenia Sherman.
20
Jean Ancel, ed., Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Ho-
locaust, Vol. VI, New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1986, p. 112.
21
YVA, VT/2211, interviu video cu Avram Mucinik.
22
YVA, VT/1926, interviu video cu Messin Esther.
23
Jean Ancel, Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holo-
caust, Vol. VIII, p. 579.

49
că minoră. De exemplu, premilitarii erau folosiți ocazional pentru a
păzi, împreună cu jandarmii români, lagărele de tranzit și ghetourile
temporare, pentru a săpa gropi și a îngropa cadavrele victimelor. În
majoritatea cazurilor, acești tineri țărani localnici executau însărci-
nările ce li se încredinţau cu o conștiinciozitate și o promptitudine
uluitoare, iar în anumite situații, dând dovadă de o brutalitate extre-
mă. Această ultimă afirmație este sprijinită, din nou, de mărturiile
supraviețuitorilor evrei.
Părinții Polei Herman, o evreică din Bucovina, au fost omorâţi
de către premilitari în timpul marșului lor prin Basarabia. Fiind-
că bunicul Polei avea barbă lungă, acesta fusese atacat de către
premilitari. Bunica Polei încercase să-l protejeze, acoperindu-l cu
propriul corp, însă ambii au fost aruncați în fața căruțelor și s-a
trecut cu caii peste ei. Bătrânii au decedat sub ochii nepoatei, chiar
în mijlocul drumului24. O parte dintre premilitari participau ne-
stingherit la jefuirea deportaților și își însușeau lucrurile aflate în
posesia acestora, demonstrînd o lăcomie rapace. Smulgerea inelelor
de căsătorie sau a cerceilor din urechile copiilor era deseori însoțită
de violență fizică. Pola își amintește cum un premilitar încercase
să ia cu forţa căldarea în care mama sa păstra hrana pentru copiii
familiei. Deoarece mama sa încercase mai întâi să scoată mâncarea
și apoi să-i înmâneze vasul, ea fusese biciuită nemilos, până când
brațele ei deveniseră roșii și umflate25.
În timpul pazei lagărelor și ghetourilor, unii premilitari încercau
să-și îmbogățească experiența sexuală pe seama tinerelor evreice
întemnițate, sau pur și simplu maltratau deținuții. Aflăm din re-
latări despre violuri comise de premilitari în lagărul de tranzit din
Limbenii Noi, unde mii de oameni fuseseră adunaţi, în condiţii in-
umane, pentru câteva săptămâni în vara anului 1941, înainte de a
fi mânați mai departe spre Transnistria. În rare cazuri premilitarii,
mișcați de suferințele deținuților, încercau să le atenueze chinurile
sau aduceau mâncare de acasă pentru a-i hrăni.
Poziția oficială a premilitarilor le oferea o flexibilitate relativă
pentru a accepta sau a evita îndeplinirea unei anumite sarcini refe-

24
YVA, VT/2100, interviu video cu Ida Mandelbrat.
25
YVA, VT/2100, interviu video cu Pola Herman.

50
ritoare la evrei. Desigur, elementul fricii față de autorități a jucat un
rol aparte în docilitatea copleșitoare a premilitarilor din Basarabia.
În același timp, aceștia nu erau supuși legii militare, iar statutul lor
le oferea o relativă libertate. Câteva mărturii ne prezintă cazuri de
evitare de către premilitari a somațiilor autorităților de a asista la să-
parea gropilor și acoperirea cadavrelor victimelor evreiești. Cu toate
acestea, împotriva lor nu a fost aplicată nicio predeapsă 26.
La peste șaizeci de ani de la aceste evenimente, unii dintre foștii pre-
militari nu se simt bine atunci când își amintesc de vecinii lor evrei.
În timpul interviurilor, aceștia încearcă, în mod evident, să-și justifice
activitatea din perioada războiului, chiar în n situa
situația în care nimeni nu
lansează vreo acuzație la adresa lor. Prin justificările exprimate, ei su-
gerează că nu aveau nicio altă soluţie și fuseseră nevoiți să acționeze
într-un anumit mod, deoarece „acestea erau timpuri de război”27.
Un factor important care merită să fie luat în n considera
considerație atunci
când analizăm m comportamentul ffăptașilor din Basarabia se referă la
faptul că autoritățile române orchestrau în mod deliberat acțiuni ale
popula iei civile împotriva evreilor. Un ordin secret emis de serviciul
populaț
român de contrainformații cerea instigarea actelor de violență „spon-
tană” împotriva evreilor, înainte ca armata sau jandarmeria să fi in-
tervenit. În aceeași ordine de idei, fusese elaborat un plan minuțios în
scopul „eliminării elementului iudaic de pe teritoriul basarabean, aflat
încă sub stăpânirea sovietică, prin organizarea de echipe, cari vor de-
vansa trupele române”28. Au fost emise instrucțiuni concrete: trei sub-
diviziuni
ni ale serviciului de contrainforma
contrainformații (Centrul B, Subcentrul 4
Huși și Subcentrul 6 Fălciu) primiseră misiunea de a coordona acţiuni-
le din anumite teritorii; „echipe” formate din localnici urmau a fi crea-
te în locuri stabilite; au fost trasate și cartografiate itinerare concrete.
Aceste „echipe” urmau a fi recrutate în satele Nemțeni, Răzeni, Tochi-
le, Leova și Cania, toate amplasate la hotarul de pe Prut. Documen-
tul sugera recrutarea membrilor acestor echipe dintre basarabenii cu
„sentimente verificate” din perimetrul teritoriilor controlate de armata

26
USHMM, R G-50.572, interviu cu Zara Chirilă (2007).
27
USHMM, RG-50.572, interviu cu Vasile Luchian (2006).
28
USHMM, Romanian Ministry of National Defense, Archive of the General Staff
Concerning the Holocaust in Romania, RG-25.003M, file 781, p. 143-146.

51
română. Cunoașterea de către
ăătre acești basarabeni a societății locale și po-
sesia documentelor de identificare sovietice erau considerate avantaje
pentru îndeplinirea cu succes a misiunii planificate.
Mai mult decât atât, planul cerea să fie selectați doar cei ce nu
puteau fi mobilizați [în armata sovietică]. Potenţialii recruţi nu tre-
buiau să figureze anterior ca elemente ostile regimului comunist, și
nici să aibă antecedente care ar fi servit drept motive de suspiciune
asupra trecutului lor. În același timp, familiile acestora urmau să ră-
mână pe teritoriul controlat de autoritățile române, ca „o garanție în
plus” că aceștia vor îndeplini misiunea. „Echipa” formată din doi-
patru rezidenți ai satelor menționate avea misiunea să răspândească
– „prin rude, cunoscuți și elementele anticomuniste – ideea apără r rii
ră
colective contră pericolului iudaic” [subliniat în original].
În scopul de a atrage participanţi pentru această misiune, do-
cumentul sugera să se facă apel la „sentimentele românești” ale
populației ostile regimului sovietic sau să fie convinși cei care au
avut de suferit în timpul acestui regim. Ordinul recomanda inclusiv
să se facă uz de „sentimentele patriotice; de satisfacerea imediată
a anumitor doleanțe de natură ce ar putea fi imediat satisf satisfăcute;
propuneri ce li se vor face pentru a acorda recompense morale și
materiale pentru activitatea desfdesfășurată pe tărâmul național”29. În
sf rșit, grupurile adunate în acest scop urmau a primi resursele ne-
sfâ
cesare pentru acoperirea cheltuieilor de „întreținere și deplasare”.
În răspunsul la acest ordin secret, primit la 8 iulie 1941, locotenent-
colonelul Al. Ionescu, afiliat Biroului 2, parte a Secției 2 (o unitate de
contrainformații), raporta că unitatea sa deja a început misiunea de a
crea în sate o atmosferă nefavorabilă elementului iudaic, astfel încât
populația singură să caute să-l elimine prin mijloacele cele mai indi-
cate și corespunzătoare circumstanțelor. La sosirea trupelor române
atmosfera trebuie să fie deja creată și să se fi purces la acțiuni30.

Nu am găsit niciun alt document care să ne informeze despre

evoluția acestei „operații”, dar putem presupune că provocatorii au
găsit un sol fertil mai ales printre susţinătorii politici ai partidelor

29
Ibidem.
30
Ibidem, p. 143.

52
radicale de dreapta. Documente judiciare sovietice privind procese-
le condamnaților pentru crimele comise împotriva evreilor basara-
beni conțin un șir de confesiuni și mărturii ce confirmă aderența
f ptașilor la mișcările politice amintite31. Desigur, nu putem accep-
fă
ta în mod necondiționat orice material produs de justiția sovietică,
deoarce sistemul era faimos pentru capacitatea sa de fabricare a do-
sarelor și pentru abilitatea de a „produce” confesiuni și mărturii de
care avea nevoie. Totuși, în urma coroborării acestor documente cu
mărturiile supraviețuitorilor și cu cele ale martorilor ne-evrei, putem
presupune că, cel puțin parțial, această afirmație este corectă.
Provocările deliberate puse la cale de serviciile secrete românești
puteau deveni realitate atunci când intrau în funcțiune și o serie de
alte motive, ce puteau determina populația basarabeană să adere la
grupul persecutorilor: dorința de a obține avantaje și privilegii din
partea puterii revenite; invidia față de un vecin mai prosper și posi-
bilitatea de a profita; oportunitatea, într-un mediu permisiv, de a-și
găși un debușeu pentru instincte sadice personale sau frustrări an-
terior suprimate. Ceea ce nu fusese permis anterior de niciun regim
devine posibil și imaginabil acum: omor, bătaie, jaf. Chiar dacă aces-
te comportamente erau aplicabile doar față de evrei, mulți au profitat
de acest „sezon de vânătoare” deschis oficial.
Totuși, cea mai mare parte a basarabenilor priveau cu pasivitate
la persecutarea evreilor localnici. Astfel, nu putem deduce varietatea
emoțiilor și sentimentelor apărute la nivel colectiv în urma analizei
fenomenului Holocaustului. În cea mai mare parte, populaţia a adop-
tat o strategie de apatie și indiferenţă. Incapabil de a penetra această
apatie, autorul unui raport intern al jandarmeriei menționează cu
frustrare că opinia populației locale basarabene este destul de dificil
de evaluat și continuă să rămână „neclară”. Jandarmul își exprimă
impresia, cristalizată după mai multe observații, că această populație
„trăiește într-o stare permanentă de frică”32 . Probabil, frica putea

31
Vezi dosarele de la USHMM, RG-54.003, War Crimes Investigation and Trial Re-
cords from the Republic of Moldova.
32
USHMM, RG-25.003 M, reel 121, f. 347. România, Arhivele Ministerului Apără-
rii Naționale, Fond: Guvernământul Basarabiei, Cabinet Militar, nota informativă a
județului Ismail asupra perioadei de până la 10 septembrie 1941.

53
cauza și o anumită reticență în expunerea sentimentelor reale față
de evenimentele ce se întâmplau în jur. Doar câțiva basarabeni nu
își ascundeau lacrimile și, în pofida expunerii la o retorică antisemi-
tă omniprezentă, își exprimau mila profundă față de victime, care
„chiar dacă erau evrei, erau oameni și ei”.

***
Statutul popula
populației civile din Transnistria se deosebea semnificativ
de cel al basarabenilor. În pofida faptului că basarabenii erau uneori
suspecta i de simpatie fa
suspectaţ faţă de ideile bolșevice33, în general, ei se aflau
într-o poziţie relativ privilegiată în raport cu Statul Român. Majori-
tatea popula
populației locale era percepută ca parte integrantă a na naţiunii ro-
mâne. În Transnistria, sosirea trupelor române și a celor germane a
indus o stare de spirit dominată de neliniște și îngrijorare în rândurile
popula iei locale. Acest teritoriu profund sovietizat, cu o popula
populaț populație sla-
vă în proporţie de circa 75 %, în majoritate vorbitoare de limba ucrai-
neană sau rusă,, nu a ffăcut niciodată parte din România istorică și nu
putea spera la o poziție privilegiată sub administra
administraţia românească. Atât â
ât
evreii, câtâ și ne-evreii din Transnistria aveau multiple motive pentru
ât
a fi profund îngrijoraţ
ngrijora i de noua situa
ngrijoraţ situaţie. Mai mult decâtâât atâât, arma-
ta șii administra
administrația stabilită în această regiune era percepută ca una de
ocupa ie de către
ocupaț ăătre
tre popula
populațția locală.
Popula ia din Transnistria a fost martoră la arestările și execuțiile
Populaţ
oficialilor sovietici rămași în regiune, iar politica de românizare iniţiată
de către
ăătre
tre noua administra
administrațție a instaurat o nouă ierarhie etnică, trans-
formând nd popula
populația ucraineană și rusă în cetățeni de „mâna a doua”.
Pentru popula
populația din Transnistria, propaganda na națională și antisemită
era oarecum o noutate. Odată cu consolidarea puterii sovietice în acest
teritoriu, autoritățile au depus eforturi enorme pentru a dezrădăcina
orice manifestare antisemită și a încuraja o coeziune socială profundă34.

33
La 14 septembrie, 1941, Antonescu ordonă guvernatorului Basarabiei „ca toți acei de
origine rusească și toți acei care s-au aflat în funcție sub Bolșevici să fie considerați
suspecți”; în USHMM, RG-25.003M, reel 121, p. 533.
34
Vezi detalii despre politica sovietică și evrei în Zvi Y. Gitelman, Jewish Nationality
and Soviet Politics. The Jewish Sections of the CPSU, 1917-1930, Princeton, Princeton
University Press, 1972; Zvi Y. Gitelman, ed., Bitter Legacy: Confronting the Holocaust
in the USSR, Bloomington and Indianapolis, Indiana University Press, 1997.

54
Manifestările antisemite deveniseră obiect al sancţiunilor juridice, iar
importanţi lideri bolșevici erau de origine evreiască. Scopul politicii
evreiești sovietice era de a integra evreii în societatea sovietică sub as-
pect economic, social și politic, iar rezultatul a fost o asimilare rapidă a
acestora. Evreii din Ucraina Sovietică erau bine integra
integrați: aveau o rată
înaltă a căsătoriilor
ăătoriilor mixte; mulții dintre ei au fost asimila
asimilaţi lingvistic
în mediul rusofon sau ucrainean; o mare parte ocupau funcţii presti-
gioase în partid sau erau membri marcanţi ai intelighenției locale35. În
plus, în
n compara
comparaţie cu societatea preponderent religioasă a Basarabiei,
genera iile născute sau educate în URSS au abandonat, practic, religia
generaț
– și acest fapt era valabil inclusiv în cazul evreilor. Pe scurt, societatea
din Transnistria era văzută de administra
administrația românească ca una deose-
bit de periculoasă și contaminată profund de bolșevism.
Acest context general trebuie luat în considerație atunci când în-
cercăm să estimăm atitudinea populației din Transnistria faţă de
evrei în perioada administrației românești. Într-o formă sau alta,
populația din Transnistria era mult mai sensibilă la ceea ce se în-
tâmpla cu evreii, fie și numai pentru că această situație era văzută ca
indicator al unei noi politici naționale represive, ce putea fi extinsă în
viitorul apropiat și la alte categorii etnice. Această stare de spirit fu-
sese deseori observată de jandarmii români și alți militari și este re-
flectată în notele lor informative. Astfel, rapoartele acestora se referă
la zvonurile care circulau în sânul populației locale din Transnistria,
insinuând că după rezolvarea definitivă a problemei evreiești aceleași
măsuri vor fi aplicate împotriva ucrainenilor/rușilor36 .
Gradul de pericol în n cazul nesupunerii popula
populației locale fafaţă de au-
torităţi era diferit, dacă ar fi să comparăm Basarabia cu Transnistria.
Loialitatea era direct condiționată de felul cum percepeau autoritățile
aceste două populaț
popula ii. Dacă basarabenii erau considera
considerați, în linii ge-
nerale, loiali regimului, atunci popula
populația Transnistriei era suspectată
de sentimente camuflate de ură și dorință de răzbunare. Este adevă-
rat că populaț
popula ia Transnistriei a participat mult mai activ la mișcarea
de partizani decât âât basarabenii. Acțiunile ilegale ale reprezentanților

35
Mordechai Altshuler, Soviet Jewry on the Eve of the Holocaust, Jerusalem, Hebrew
University of Jerusalem, 1998.
36
USHMM, 1996.A.0340, Nikolaev Oblasti Archive Records, reel 2, p. 182.

55
administra iei civilo-militare românești împotriva localnicilor ucrai-
administraț
neni sau ruși din Transnistria rămâneau, neau, de obicei, ffără consecințe
pentru ffăptaș. Un caz elocvent ilustrează această afirmaț
afirma ie: într-un mic
sătuc
ăătuc un soldat român a împușcat o tânără ucraineancă (sursele de arhi-
vă menționează că aceasta era „de o frumusețe rară”). Deoarece mulţi
locuitori ai satului au fost indigna
indignaţi și s-au plâns autorităților locale,
cazul a ajuns, în final, la curtea marțială. Documentele anchetei înre-
gistrează următoarea
toarea explica
explicație a soldatului: el a cerut fata în căsătorie
ă
ătorie
și s-a oferit s-o ia în România, dar ea a refuzat. Glumind, soldatul ar fi
spus că se sinucide, apoi tot din glumăă ar fi spus că, poate, o omoară pe
ea; a avut loc un „accident” și fata a fost omorât â ă, din greșeală37. Asasi-
ât
nul a fost achitat de către
ăătre curte, iar cazul a fost clasificat ca accident.
În cazul în care se hotăra să ajute evreii, popula
populația Transnistriei perce-
pea pericolul la care se expunea mult mai acut. Totuși, atât â în Basarabia,
ât
cât
â și în Transnistria decizia de a ajuta o persoană de origine evreiască era
ât
permanent însoțită de frică. Aceste persoane erau, de obicei, conștiente
de faptul că, după eventuala descoperire a „complicităţii”, decizia pri-
vind soarta ulterioară a „complicelui” putea fi total arbitrară, depinzând
în întregime de bunăvoin
ă
ăvoin ța sau rea-voința reprezentantului autorităţilor
române (soldat, jandarm, primar etc.). Acest proces se transforma într-
un „„joc de noroc” imprevizibil, iar majoritatea popula
populației din Basarabia
și Transnistria prefera să se abțină de la asemenea decizii hazardate.
Un grup minoritar al populapopulației a profitat, totuși, de posibilitatea
de a-și dezlănțui resentimentele acumulate anterior împotriva regi-
mului sovietic și a reprezentanților săi și a manifestat o dorință ime-
diată de a colabora cu noua administra
administrație. Mulți dintre aceștia aveau
antecedente penale, fiind anterior arestaarestaţi de autoritățile sovietice, sau
fuseseră antagonizaţi de discriminarea economică sau socială la care
au fost supuși. Acei oameni au acceptat benevol ideologia antisemită
a administra
administrației antonesciene și s-au înrolat în forțele de poliție loca-
lă. Lor li s-a încredințat, în mare parte, misiunea de a păzi lagărele și
ghetourile din Transnistria. Datorită unui mediu absolut permisiv și
înţelegerii
elegerii faptului ca evreii erau aduna
adunați în acele locuri cu unicul scop
de a fi eventual sortiţi pieirii, gardienii demonstrau o cruzime extraor-
dinară față
fa de deținuți.
37
USHMM, RG-25.003 M, reel 394, p. 213; Romanian Ministry of National Defense,
Archive of the General Staff (Fond: Brigada 1 Fortificații).

56
 Numeroase relatări ale supraviețuitorilor descriu pe larg suferințele
și ororile din lagărele Transnistriei. Alexandr Voskov își amintește că
polițiștii care păzeau lagărul Peciora erau ucraineni și remarca atitu-
dinea lor odioasă 38 . Ana Rosenberg, la fel supraviețuitoare a Peciorei,
mărturisește că atât germanii, cât și românii nu intrau niciodată în
lagăr (acest lucru era interzis pentru a evita contaminarea cu diferite
boli). În schimb, polițiștii ucraineni aveau acces liber în lagăre. Ea
își amintește extrema cruzime cu care erau trataţi deținuții. Pentru
femei, pericolul de a fi violate era permanent. Odată, când Ana și
mama sa au fugit în sat pentru a aduce hrană, ele au dormit într-o
magazie, într-un stog de ffân. Polițistul a găsit-o și a violat-o pe mama
Anei; fata a auzit totul, fiind ascunsă în acelașii stog de ffân39.
Un supraviețuitor al lagărului din Kopaigorod povestește că
gardienii localnici (ruși/ucraineni) „erau mai răi ca jandarmii [ro-
mâni]”
ni]”40. La Akmecetka (Akhmechetka), unul din lagărele cu cea mai
mare rată a mortalităţii, destinat mai ales copiilor, localnicii, profund
mișcați de imaginea copiilor înfometați, aruncau uneori produse ali-
mentare peste gard, însă polițiștii nu le permiteau niciodată copiilor
să le ia41. Faina Mulear își amintește că în Ustia (Ust’ye), ucrainenii
[polițiștii ce păzeau lagărul] „au venit și ne-au obligat să deschidem
bagajele și au furat ultimele lucruri pe care le aveam în posesie; ei luau
orice voiau, ghetele de la bărbați, pantofii de la femei – jefuiau totul,
jefuiau groaznic””42.

Faina își amintește cum a fost bătută: „…acei tineri, acei ucraineni
ce ne-au jefuit… ne loveau în cap… au lovit-o pe mama mea cu o
cizmă enormă în spate”43.
Cu toate acestea, exista un număr însemnat de ne-evrei localnici ale
căror sentimente de compasiune și umanitate le-au depășit pe cele de
autoconservare. Ca urmare, mii de vieți au fost salvate. Evreii care au
scăpat de primul val al execuțiilor din Basarabia, Bucovina și Trans-

38
YVA, VT/2534, interviu video cu Alexandr Voskov.
39
YVA, VT/1950, interviu video cu Ana Rosenberg.
40
YVA, VT/4091,interviu video cu Hilda Schwartz.
41
YVA, O.3/5164, interviu cu Kașkova Alla, p. 13-14.
42
YVA, O.3/10972, interviu cu Faina Mulear, p. 11.
43
Ibidem, p. 27.

57
nistria în 1941 au fost nevoiți să se confrunte cu un alt pericol, la
fel de mare – înfometarea. Acest pericol i-a urmărit pe deportați în
timpul marșului spre Transnistria, când erau puși să meargă pe jos
săptămâni și luni în șir, fără apă și mâncare. Până la urmă, spectrul
foametei va deveni fatal. Deportații, odată ajunși în locurile de deten-
ţie, au fost lăsați, timp de câţiva ani, fără mijloace de subzistenţă și
fără posibilitatea de a se angaja. În majoritatea cazurilor, autoritățile
nu îi hrăneau pe evrei sau, chiar dacă le ofereau mâncare, aceasta era
fie insuficientă, fie necomestibilă44 .
Izolați în mod forțat de societate, evreii trebuiau să depună eforturi
supraumane pentru a supraviețui. În mare parte, obiectele de valoare
pe care le posedau inițial deportații fuseseră fie confiscate în momentul
arestului, fie jefuite mai târziu de către gardieni sau civilii localnici în
timpul marșurilor deportaţilor spre destinaţia finală. Puținele lucruri
personale pe care reușiseră să le tăinuiască erau insuficiente pentru a-și
întreține familiile în Transnistria vreme de trei ani de detenție. Evreii
au reușit să rămână în viață în Transnistria doar datorită contactelor
economice stabilite cu populația civilă locală. Fără această interacțiune,
supraviețuirea lor ar fi fost imposibilă, iar numărul morților printre
evreii deportați ar fi fost, probabil, apropiat de 100 %. Dina Aisenberg,
originară din Odesa, care a fost internată, pe durata războiului, în la-
gărele din Domanevka, Kuznețovo și Semihatki, declară cu fermitate
în mărturia sa: „Ca să spun sincer, dacă nu ar fi fost țăranii localnici,
niciun evreu nu ar fi supraviețuit, din cauza foametei, frigului etc. Tre-
buie să spun totul așa cum este”45.
Furnizarea hranei era crucială. Chiar și supraviețuitorii care fu-
seseră afectați direct de violența populației locale recunosc faptul că
au primit hrană de la populația civilă. De exemplu, Michael Zilbe-
ring, aceeași persoană care asistase la două pogromuri în Basarabia,
scrie în memoriile sale:
„Foștii noștri consăteni, creștinii, care parcă se treziseră dintr-un

44
Vezi mai ales situația din lagărul Vapnearka, prizonierii fuseseră hrăniți cu un anu-
mit soi de mazăre de câmp, care le cauzase paralizia picioarelor. Vezi, spre exem-
plu, interviul cu Ana Bughici, YVA, VT/2413, și Ihiel Benditer, Vapniarca, Tel Aviv,
Anais Ltd., 1995.
45
YVA, O.3/3954, interviu cu Dina Aisenberg, p. 9.

58
vis rău, au început să aibă spasme ale conștiinței și au decis să plăteas-
că pentru toate lucrurile rele pe care le-au comis împotriva noastră.
Ei au început să ne arunce mâncare: cartofi, făină, fasole”46 .
Toţi supraviețuitorii, fără excepţie, au atestat faptul că populația
din ambele regiuni (Basarabia și Transnistria) le-a oferit hrană
deportaților47. Bineînțeles, în acest caz ne confruntăm cu rezultatul
unei selecții subiective, deoarece doar oamenii care au supraviețuit
au fost în stare să ne ofere această informație. Este posibil ca cei care
au decedat să fi avut o experiență diferită. Cu toate acestea, aceste
mărturii confirmă punctul de vedere că fenomenul dat era destul de
răspândit și că era esențial pentru supraviețuitori.
Majoritatea mărturiilor menționează că, în drum spre destinația
finală, o parte a populației locale din cele două regiuni ieșise în
stradă pentru a oferi evreilor hrană și apă. Acest lucru se întâmpla
în pofida pericolului de a fi atacat fizic de jandarmii care păzeau
coloanele cu evrei. În timpul unui astfel de episod, într-un sat din
Transnistria, un bărbat ucrainean a ieșit cu fiica sa să ofere o căldare
de apă convoiului de evrei. Jandarmii l-au bătut atât de crunt, încât
familia sa a fost nevoită să-l ducă acasă într-un covor, iar peste câte-
va zile omul a decedat48. Deseori, în timpul marșurilor deportaților,
localnicii le aruncau produse alimentare de la distanță. Alţi supra-
vieţuitori își amintesc cum, în timpul trecerii lor prin satele din
Transnistria, unele țărănci lăsau pachete cu mâncare pe drum, în
fața coloanei49.
Cazuri de schimb de bunuri în natură erau obișnuite în timpul
aflării evreilor în lagărele și ghetourile din Transnistria. Localni-
cii schimbau hrană pe haine sau alte obiecte și bunuri de valoare
pe care deportații au reușit să le păstreze și să le aducă cu ei. În
numeroase mărturii ale evreilor și ne-evreilor se subliniază că pal-
toane, rochii, jachete, ciorapi, albituri, chiar jucării și creioane erau

46
Memoriile lui Michael Zilbering, p. 23-24.
47
Interviu 30: Interviu cu David Krys, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu
10: Lisa Pasternak, decembrie 2005, Washington, D.C.
48
USHMM, RG-50.572, interviu cu Vera Lupașcu (2006).
49
Mărturia lui Haim Cogan, supraviețuitor al lagărului din Bogdanovka.

59
schimbate de prizonieri pe ffăină, cartofi, lapte și alte produse50. Cu
toate acestea, obiectele aflate în posesia deportaților erau puţine la
număr și nu puteau să-i susțină la nesfnesfârșit.
O altă posibilitate de supraviețuire era angajarea în gospodăriile ne-
evreilor localnici. Înn aceste cazuri, deporta
deportaţii erau plăti
ă ți în alimente,
ăti
iar mulți supraviețuitori ai ghetourilor Transnistriei și-au salvat viețile
anume în acest mod. Cu preţul unor riscuri enorme, aceștia încercau
să părăsească locurile de detenție și îi implorau pe localnici să le ofere
orice fel de muncă pentru puțină mâncare. Copiii adolescenți și adul-
ţii evrei au efectuat diverse lucrări necesare în gospodăriile țărănești
pentru a se întreține pe sine și/sau pentru a aduce provizii în lagăr,
pentru familiile lor. Acești deținuți slăbiți de foame, boli, frig execu-
tau toate tipurile de lucrări agricole necesare, săpau solul toamna sau
primăvara,
ăăvara, strângeau recolta, tăiau lemne, îngrijeau
ngrijeau animalele, ffăceau
curățenie în case, coceau, coseau și prestau multe alte servicii pentru
ne-evreii din Transnistria, în încercarea de a supraviețui51.
Până și deținuții care nu puteau părăsi lagărele, fie din cauza slă-
biciunii fizice sau din motivul unui regim mai strict de control al
lagărului, erau în căutare febrilă de activități economice alternative
pentru a supraviețui. Uneori evreii proveniți din mediul urban erau
nevoiți să însușească activități completamente noi pentru ei, care
făceau parte din munca zilnică a ţărănimii. Mai multe femei evrei-
ce au fost nevoite să învețe tehnicile de prelucrare a lânii, care era
adusă de țăranii localnici în lagăr, și să împletească ciorapi, mănuși,
pulovere ș.a. Țăranii se întorceau ulterior pentru a aduna obiectele
împletite și pentru a lăsa mâncare ca recompensă 52 . Supraviețuitorii

50
YVA, VT/1721, interviu video cu Iudit Batelman; VT/2534, interviu video cu Ale-
xandra Voskov; VT/1757, Evghenia Sherman; VT/6304, interviu video cu Isak
Locker; O.3/10972, p. 8. Unele familii evreiești mai înstărite au reușit să ascundă
bijuterii și aur, iar apoi să le schimbe pe hrană. Așa s-a întâmplat în cazul Anei
Bristovețkaia (din Bucovina), internată la Peciora, YVA, O.3/4388, p. 2.
51
Vezi, de exemplu, mărturia Anei Rosenberg, a cărei mamă, în pofida pericolului
permanent de a fi împușcată, dacă ar fi fost prinsă de polițiști, fugea regulat în satele
din împrejurimi și îndelplinea numeroase munci pentru diferiți oameni ca să-și
poată hrăni copiii internați în Peciora, YVA, VT/1950; sau vezi alte mărturii din
YVA: VT/1928; O.3/10972, interviu cu Muliar Faina, pp. 15-16; O.3/5638, interviu
cu Frenkel Efim, p. 3; O.3/10917, interviu cu Miliman Iosif, p. 12.
52
YVA, O.33/4464, interviu cu Chyobrutskaya Hana, p. 4.

60
menționează și cazuri când unele femei pictau șaluri pentru femeile
ucrainence sau, de exemplu, se ocupau cu ghicitul53.
Cerșitul era o altă formă de asigurare a supraviețuirii în Transnis-
tria, mai ales pentru copiii care nu aveau abilități de lucru sau puterea
fizică necesară. Aceasta era singura posibilitate reală de a rămâne în
viață. Acest fapt era valabil, în special, pentru copiii orfani54. Mai
mult decât atât, există numeroase mărturii ale copiilor conform că-
rora aceștia cerșeau nu doar pentru a se hrăni pe sine, ci și pentru a-și
întreține frații și surorile mai mici sau părinții bolnavi care rămă-
neau în lagăr. Acești copii înfometați, de cele mai multe ori îmbrăcaţi
în zdrențe, desculți, dar foarte curajoși, se furișau din lagăr și hoină-
reau prin satele vecine zile sau chiar săptămâni întregi, intrând din
casă în casă. Ytzchak Teper, fost prizonier al Berșad-ului, la vârsta de
doar 10 ani, își amintește:
„Noi nu aveam mijloace de existență… Ce puteau face copiii? Să se
strecoare sub sârma ghimpată, să meargă spre casele din apropiere și
să cerșească. Cineva dădea cartofi cruzi, cineva fierți, cineva o sfeclă,
cineva o bucată de pâine, cineva mămăligă, cineva terci”55.
Deseori, ei nu cunoșteau limba localnicilor; de exemplu, putem
menţiona cazul lui Weissbrod Ytzchak, un basarabean care fusese de-
portat împreună cu familia la Verhovka. Astfel, el își amintește: „Noi
intram în casa omului și nu eram în stare a spune nimic, ci pur și sim-
plu stăteam așa până ni se dădea ceva”56. Weissbrod își mai amintește
cum odată ajunsese în satul Kozineț și intrase în prima casă din sat.
Lângă ușă se afla un ciubăr plin cu cartofi, mazăre ș.a., probabil hrană
la porci. Fără niciun cuvânt, baiatul s-a repezit să mănânce din vas,
însă două femei au intrat și l-au așezat la masă. Femeile plângeau, i-au
dat multă mâncare și provizii pe care să le ia înapoi în lagăr57.
Isac Locker, un evreu bucovinean, la fel atribuie supraviețuirea

53
Interviu 51: Sara Gruman, ianuarie 2006, Washington, D.C.; YVA, VT/2881, inter-
viu video cu Shima Karlik.
54
Interviu 58: intervievatul a preferat să nu i se menționeze numele în nicio publicație
scrisă, ianuarie 2006, Washington, D.C.
55
YVA, O.3/5206, interviu cu Ytzchak Teper, p. 8.
56
YVA, O.3/9311, interviu cu Ytzchak Weissbrod, p. 16.
57
Ibidem, p. 14-15.

61
sa în Transnistria, în mare parte, cerșitului în satele învecinate. Una
dintre amintirile sale cele mai vii se leagă de porţiile mari de mânca-
re pe care le primea de la localnici, mai ales de sărbătorile de Paști58 .
Basarabeanul Avram Mucinik fusese trimis la vârsta de 9 ani, îm-
preună cu familia sa, în Obodovka, apoi la Verhovka. Împreună cu
un văr, el se trezea în fiecare noapte pe la ora trei și pleca în satele
din vecinătate pentru a cerși. Avram a rămas recunoscător până în
prezent populației locale: „Ucrainenii ne-au ajutat! Aceasta nu era
Ucraina de Vest, aceștia erau ucrainenii care fuseseră în componenţa
URSS, și ei ne ajutau…”59. De fapt, el consideră că „dacă nu ar fi fost
[ajutorul] populației ucrainene, noi nu am fi rămas în viață!”60
Un alt intervievat, care reușise să supraviețuiască fără părinţi în
lagărul din Domanivka (sovhozul Frunze), menționează că în Trans-
nistria „eu am întâlnit oameni extraordinari... Ei m-au ajutat să
supraviețuiesc în lagăr”61.
Experiențe similare au fost relatate de Iudit Batelman din Cer-
năuţi, o deținută orfană din ghetoul Berșad. Împreună cu alte fete
evreice, ea s-a aciuat într-o noapte la Olgopol, la o familie ucrai-
neană: „Noi am fost hrănite atât de bine, încât îmi amintesc aceasta
până în ziua de astăzi! Și în dimineața următoare ei ne-au dat atâta
mâncare, încât ar fi ajuns nu doar pentru noi, ci probabil pentru o
altă duzină de copii”62.
Alla Kașkova a supraviețuit lagărului de la Akmecetka. Aceasta
era alcătuit din câteva barăci împrejmuite de sârmă ghimpată și era
păzit de poliție. Sute de copii cu vârsta cuprinsă între 3 și 12 ani,
separați de părinții lor, „pentru a nu împiedica procesul de muncă”,
fuseseră aruncați în acest lagăr fără hrană și puși să doarmă pe pă-
mânt gol, inclusiv pe timp de iarnă. Alla și o altă fată au reușit să se
furișeze periodic în sat pentru a cere hrană, însă prima sa evadare a
fost memorabilă: ele au ajuns în satul Vasilievka în timpul unei nopți
extrem de reci, fiind aproape dezbrăcate. Copiii au povestit totul des-

58
YVA, VT/6304, interviu video cu Isac Locher.
59
YVA, VT/2211, interviu video cu Avram Mucinik.
60
Ibidem.
61
Interviu 4: Fanya Sheyn, decembrie 2005, Washington, D.C.
62
YVA, VT/1721, interviu video cu Iudit Batelman.

62
pre propria soartă femeii pe care au întâlnit-o în prima casă în care
au intrat. „Femeia se plesnea peste coapse, plângea și se văita: Doam-
ne, ce v-au făcut! Micuțele mele! Jidani, apoi jidani, dar de ce copiii
mici?!” Femeia le-a hrănit, le-a sfătuit pe la care case să meargă și pe
care să o evite – pe cea a polițistului. La fel, ea le-a dat traiste pentru
a căra lucrurile, o sticlă de ulei și ceva sare. Fetele au mers prin tot sa-
tul și „fiecare ţăran ne hrănea, burțile noastre erau enorme… aveam
traistele pline de alimente, și, până la urmă, aproape că nu le puteam
căra înapoi spre lagăr”63.
După câteva dintre aceste vizite, polițiștii au observat că acești co-
pii arată mai bine și au organizat o ambuscadă la locul presupus de
ieșire din lagăr. Fetele au fost prinse și bătute cu bestialitate; Alla a
rămas cu o cicatrice permanentă pe craniu ca urmare a acelei bătăi.
Cu toate acestea, copiii evadau din nou, de mai multe ori, pentru a
pleca în sat și a cerși, așa cum o făceau și mulți alți deținuți64 .
Munca prestată de către deținuți sau cerșitul erau, în general, ac-
ceptate de către localnici; cu toate acestea, problema furturilor pro-
voca uneori o ostilitate excesivă față de evreii evadaţi. Existau cazuri
când evrei înfometații ffăceau ravagii în grădinile localnicilor, furând
fructe și legume, sau sustrăgeau lucruri care puteau fi schimbate pe
produse alimentare, spărgând geamuri și uși din lemn din casele
țăranilor etc.65 Un supraviețuitor își amintește că, fiind închis în la-
gărul din Mestovka din Transnistria:
„În timpul nopții ii noi am ffăcut găuri în sârma ghimpată, am ieșit
afară (din lagăr), acolo unde trăiau vecinii ucraineni... ne duceam
la ei în grădină, săpam cartofi, luam fructe – și, astfel, ne salvam.
Desigur, riscul era enorm, căci, fiind prinși, puteam fi omorâți pe
loc, ffără niciun fel de întrebări”66.

În această activitate extrem de periculoasă se implicau mai ales

băieții adolescenți, și, desigur, se expuneau unui pericol enorm. De
exemplu, un adolescent evreu obișnuia să se furișeze într-un res-
taurant din orășelul Movilău, de unde fura linguri, furculițe și alte

63
YVA, O.3/5164, interviu cu Alla Kașkova, p. 13-14.
64
YVA, VT/6304, interviu cu Isac Locker; YVA, File O.33/4465, p. 2.
65
YVA, O.3/3827, interviu cu Israel Seliter, p. 8.
66
YVA, O.3/10917, interviu cu Iosif Milman, p. 16.

63
obiecte, iar apoi le vindea pentru a obține hrană67. Au fost relatate
cazuri uluitoare, când s-au furat anvelopele de rezervă de la niște
mașini germane (sic!)68. Într-un alt incident, doi băieți evadați au
reușit să se împrietenească cu soldații italieni și, într-o noapte, au
furat o roată de cașcaval cu o greutate de peste 30 de kilograme69.
În general, populația locală era mult mai suspicioasă față de băieții
adolescenți decât față de femei și copii, anume din motivele menționate.
Cu toate acestea, existau și cazuri rare de ospitalitate și solidaritate
umană, manifestate de localnici față de acești adolescenţi rătăcitori.
Un supraviețuitor își amintește că, în timpul călătoriei sale din Du-
băsari spre Grigoriopol, a fost adăpostit de o țărancă. Ea a împărțit cu
el puținele alimente pe care le avea, inclusiv lapte; în schimb, baiatul a
împărțit cu ea pâinea, dat fiind că ea nu avea nicio bucățică în casă70.
Dacă furturile comise de evreii deporta
deportați erau rezultatul disperării
și luptei pentru supravieţuire, atunci furturile și jefuirea averii victime-
lor, comise de ne-evrei, au o cu totul altă natură. Astfel de incidente
sunt menționate frecvent în ambele regiuni analizate în studiul nostru.
Un număr important de martori își amintesc cazuri de jefuire a caselor
deporta ilor și de însușire a lucrurilor lor de către localnici71. În unele
deportaț
cazuri lăcomia
comia era chiar motiva
motivația de bază pentru denunţuri absolut
josnice ale unor familii de evrei. În orășelul basarabean Chilia, o femeie
evreică fusese adăpostită de către
ăătre vecinii săi moldoveni, dar curând
aceștia au denunțat-o autorităților române și femeia a fost împușcată.
După război, membrii familiei victimei și-au găsit lucrurile în posesia
acestor vecini72. Istorii privind spargerea și jefuirea locuințelor evrei-
lor deporta
deportați sunt documentate destul de frecvent. Țăranii basarabeni

67
YVA, VT/6304, interviu video cu Isac Locker.
68
YVA, VT/3019, interviu video cu Bercu Faibish.
69
YVA, VT/2719, interviu video cu Grigori Maiorov.
70
YVA, VT/6304, interviu video cu Isac Locker.
71
Interviu 52: Samuel Aroni, ianuarie 2006, Washingon, D.C.; Interviu 55: Ieshim
Fishman, ianuarie 2006, Washington, D.C.; Interviu 57: Dora Strutin, ianuarie
2006, Washingon, D.C.; Interviu 58: a preferat să rămână anonim, ianuarie 2006,
Washingon, D.C; Interviu 61: Lola Traxenberg, ianuarie 2006, Washingon, D.C.; In-
terviu 62: Ida Tsimerman, ianuarie 2006, Washingon, D.C; Interviu 17: Beila Fain-
kina, decembrie 2005, Washingon, D.C.; Interviu13: Shlomo Masis, decembrie 2005,
Washingon, D.C.; Interviu 9: Raya Krigher, decembrie 2005, Washingon, D.C.
72
Interviu 37: intervievatul a preferat să nu-i fie menționat numele în nicio publicație,
decembrie 2005, Washington, D. C.

64
se deplasau în masă către ăătre localitățile Edineț, Florești, Călărași și alte
orășele
ele cu o popula
populație evreiască importantă, însușindu-și în mod abuziv
cele mai diverse obiecte din casele deporta
deportaţilor: mobilă, covoare, haine,
perne etc. Popula
Populația ne-evreiască își amintește la fel de clar acele zile de
jaf total, când „în tot orașul pluteau pene”73.
Cazuri frecvente de jaf au fost atestate și în Odesa, principalul
oraș din Transnistria. Un intervievat își amintește cum o batrână
evreică a fost aruncată în stradă din casa ei, doar pentru ca să poată
fi furat unicul său lucru de valoare – o cuvertură de atlaz. Același
supraviețuitor afirmă că, în general, „rușii îi puteau trăda pe evrei
doar pentru a pune mâna pe lucrurile lor”74.
Populația rurală care locuia aproape de centrele de detenție ale
evreilor era speriată de răspândirea epidemiilor și infecțiilor. Să-
tenii care aveau acces comun la sursele de apă, împărţindu-le cu
deportații, se nelinișteau în mod deosebit. Într-o localitate din Trans-
nistria, comunitatea sătească a insistat ca deportații să fie strămu-
taţi din sat după ce o evreică s-a aruncat într-o ntr-o ffântână locală75.
Pentru a aprecia corect atitudinea față de evrei în cazul acțiunilor
caritabile, e important să precizăm dacă țăranii localnici care acționau
voluntar în acest sens erau conștienți de faptul că beneficiarii acestor
acţiuni erau evreii. Alexandr, un supraviețuitor al Peciorei, a răspuns la
această întrebare
ntrebare ffără ezitare: „Ce întrebare! Toți știau!”76. Explicația
este că evreii care reușeau să iasă din lagăre și intrau în satele din îm-
prejurimi arătau foarte diferit de țăranii din aceste zone. Ei erau mai
degrabă asemănători unor schelete decât unor ființe umane, erau
nespălați, prost îmbrăcaț ca i. Astfel, chiar dacă ar fi încercat să-și ascundă
caț
identitatea, ar fi fost imposibil, deoarece starea lor deplorabilă îi demasca
imediat, înainte ca ei să fi deschis gura.
Situațiile descrise mai sus au tangenţă și cu o altă întrebare frec-
vent discutată: de ce copiii (și adulții) se întorceau în lagăr și de ce
nu încercau să se ascundă în casele localnicilor? În cadrul cerce-
tării efectuate, am întâlnit mai multe referințe la copii adăpostiți

73
USHMM, RG-50.572, interviu cu Nina Ghilas (2006), care se referă direct la eveni-
mentele din Edineț.
74
Interviu 18: Rakhil Yakover, decembrie 2005, Washington, D.C.
75
YVA, O.3/10972, interviu cu Faina Mulear, p. 11.
76
YVA, VT/2534, interviu video cu Alexandr Voskov.

65
de ucraineni în casele lor77. Rapoartele serviciului român de
contrainformații confirmă existența unor „numeroase cazuri” de
adopţie a copiilor evrei de către localnicii ruși/ucraineni, cu scopul
de a-i salva de la deportare78. Poziția autorităților în această privință
este întotdeauna clară și univocă – ordinul respectiv cere de a-i găsi
și a-i întoarce pe acești copii la locul „destinației” lor79.
Decizia de a-și abandona copilul la un străin era dificilă chiar și
pentru cei mai curajoși părinți. Din această cauză, mulți deportaţi ale-
geau să nu se despartă de copiii lor. Una dintre supraviețuitoarele lagă-
rului din Domanivka (originară din Krivoe Ozero) își amintește că o
femeie ucraineancă venea cu regularitate în lagăr și îi aducea mâncare
ei și fetițelor surorii sale, în vârstă de 2 și 5 ani. Ucraineanca implora
mama evreică să-i dea copiii pentru a-i salva de la moarte80. Într-un alt
caz, o supraviețuitoare se întreabă dacă moartea surorii sale de 4 ani
putea fi prevenită. Ea își amintește, cu regret, că într-un sat din Trans-
nistria un polițist l-a rugat pe tatăl ei să-i permită să ia fetița cu sine,
caci el și soția sa nu aveau copii. Însă răspunsul tatălui a fost: „Ce se va
întâmpla cu noi, același lucru se va întâmpla și cu ea”81. Tatăl și sora
mai mare au supraviețuit, dar micuța a rămas îngropată în ghetoul
din Djurin. Totuși, alți părinți disperați încercau să-și lase copiii în
familii ucrainene, din proprie inițiativă, oferindu-le bani, doar pentru
a fi convinși că aceștia vor fi în siguranță82.
Unii supraviețuitori au tendința să creadă că femeile erau mai sen-
sibile la suferințele evreilor, și mai ales ale copiilor evrei83. La prima
vedere, numeroase dovezi empirice par să susţină această presupu-
nere. Un asemenea caz a avut loc în noiembrie 1941, când un convoi
cu evrei deportați a trecut prin orășelul Șarhorod. Aici, țărăncile care
veniseră să vândă produse alimentare la piața locală, fiind profund
șocate de condiția evreilor, au îngenuncheat în fața reprezentantului

77
Inteviu 48 cu Michael Zilbering, decembrie 2005, Washington, D.C. și memoriile lui
Michael Zilbering.
78
USHMM, RG-25.003 M, reel 394, p. 279 (Fond Brigada 1 Fortificații).
79
USHMM, RG -25.003 M, reel 305, p. 710 (Fond Divizia 4 Infanterie).
80
Interviu 43: Polina Korotkaia, decembrie 2005, Washington, D.C.
81
YVA, VT/2100, interviu video cu Pola Herman.
82
Interviu 60: intervievatul a preferat să nu-i fie menționat numele în publicații, ia-
nuarie 2006, Washington, D.C.
83
Interviu 10: Lisa Pasternak, decembrie 2005, Washington, D.C.

66
autorităților, plângând și implorându-l ca acestora să li se permită să
stea în orășel. Într-adevăr, evreilor li s-a permis să rămână aici până
în primăvara
ăăvara următoare84 . O fată evreică, deportată din Cernăuți la
vârsta de 11 ani, își amintește cu claritate cum, în decembrie 1941, pe
un ger cumplit, cu multă zăpadă, într-un sat din Transnistria (ea își
amintește doar „un sat unde era o biserică mare”), femeile localnice
au ieșit afară și le-au oferit deportaților cartofi fierți85.
Obiecţia cea mai plauzibilă în legătură cu ipoteza că femeile erau
mai sensibile faţă de suferințele deportaților, datorită particularităților
„naturii feminine”, constă în faptul că numărul bărbaților nemobili-
zaţi care rămăseseră în Transnistria, în acea perioadă, era în general
foarte redus; majoritatea dintre ei fie fuseseră înrolați în armata sovie-
tică, fie încercau să evite autoritățile românești. Mai mult decât atât,
în perioada războiului orice act al unui bărbat civil este privit cu o
suspiciune și neîncredere mult mai mare decât în cazul unei femei. De
aceea, nu este de mirare că femeile erau mai vizibile în aceste situații.
Ascunderea evreilor de către creștini este menționată mai rar în re-
latările supaviețuitorilor, înn compara
comparaţie cu oferirea hranei sau prestarea
unor munci în gospodărie. După cum am menționat, ajutorul acordat
unui evreu însemna expunerea la un risc enorm. De aceea, localnicii
își asumau asemenea riscuri doar în cazuri excepționale, iar ajutorul
venea în primul rând din partea cunoscuților, prietenilor și colegilor86,
și doar în al doilea rând, din partea străinilor. Un supraviețuitor evreu,
originar din Camenca, a fost ascuns de prietenul bunicului său pe du-
rata întregii perioade cuprinse între noiembrie 1941 și martie 194487.
Un alt evreu basarabean din Bolgrad, a cărui familie fusese ascunsă
timp de câteva
ââteva luni de niște prieteni, ajunge la concluzia că doar „foștii
noștri prieteni ne tratau diferit, încercând să ne protejeze… Țăranii se
comportau cu totul altfel: ne luau toate bunurile, casele”88.
În Transnistria cazurile de adăpostire a copiilor evrei de către

84
Matatiaș Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944,
București, Diogene, 1996, vol. III, p. 262.
85
Interviu 38: Bella Manascu Marcovsky, decembrie 2005, Washingon, D.C.
86
Interviu 66: Moisei Kelyshchik, ianuarie 2005, Washington, D.C.; Interviu 68: Ester
Sigurno, ianuarie 2006, Washington, D.C.; Interviu19: Leonid Kupchik, decembrie
2005, Washington, D.C.
87
Interviu 20: Salom Vainerman, decembrie 2005, Washington, D.C.
88
Interviu 44: Angela Genesco, decembrie 2005, Washingon, D.C.

67
străini par a fi mai frecvente. O explicație provine din faptul că tim-
pul mai îndelungat petrecut în Transnistria printre străini a creat
mai multe situații în care evreii erau ajutați de către oameni pe care
nu-i cunoșteau. Un exemplu menționat în acest context este cel al
unei evreice ascunse de un doctor, pe care îl credea partizan, apoi de
un polițist localnic. În continuare, ea a fost ascunsă în diverse locuri
de oameni necunoscuți până la sfârșitul războiului89.

***
În contextul încercării noastre de a evalua atitudinea și compor-
tamentul populațiiei din Basarabia și Transnistria, este important
să menționăm că relațiile dintre evrei și populația locală au fost
strict limitate și controlate de reglementările și situațiile impuse de
autorități. Administrația civilo-militară românească a întreprins o
serie de măsuri cu scopul de a asigura un contact minim între aceste
două grupuri. În momentul în care se precizau rutele deportărilor,
locurile de odihnă din timpul marșului sau amplasarea lagărelor
de tranzit, se urmărea scopul de a asigura maxima izolare a evrei-
lor de restul societății. Cauza principală a acestei decizii era dorința
de a evita răspândirea bolilor contagioase. Frecvenţa purtătorilor
de infecții în rândul deținuților era extrem de mare, în urma lipsei
de hrană și a condițiilor igienice dezastruoase. Un alt scop urmărit
era, probabil, de a preveni orice tensiune socială potențială, care ar
fi putut rezulta din confruntarea populaţiei cu modul de „rezolvare
a problemei evreiești”. În acest sens, autoritățile doreau să mențină
„ordinea” în timpul acestor operațiuni și să urmeze „cursul planificat
al acțiunilor anti-evreiești”. De asemenea, se încerca să se evite orice
solidarizare a localnicilor ne-evrei cu victimele.
Supraviețuitorii și martorii ne-evrei observă, cu o unanimitate ui-
mitoare, că în drumul spre locurile deportării, ca și în lagărele de tran-
zit și ghetouri, localnicii erau împiedicați de jandarmi să se apropie de
evrei: „Nimeni nu se putea apropia de noi, toți erau speriați”90; „Este
greu de apreciat atitudinea populației, deoarece jandarmii nu le per-

89
Idem.
90
Interviu 51: Sara Gruman, decembrie 2005, Washingon, D.C.

68
miteau să se apropie de noi”91. Teama de a fi pedepsiți de autoritățile
militare, care coordonau arestarea, deportarea și paza evreilor, este o
explicație de bază, deseori invocată de evrei și ne-evrei pentru justifi-
carea evitării unor contacte reciproce.
În timpul cercetării noastre, a devenit evident faptul că supra-
viețuitorii, comparând comportamentul basarabenilor cu cel al
popula iei din Transnistria, ajung la concluzia că „în Ucraina atitudi-
populaț
nea era mai bună decât â în Basarabia”92. Această opinie este împărtășită
ât
și de supraviețuitorii originari din Basarabia sau Bucovina. Mai mulţi
supraviețuitori au declarat că „ucrainenii ne-au ajutat”93; și că, de fapt,
„ucrainenii nu erau răi”94; ei aveau o „atitudine plină de compasiune”95;
„majoritatea dintre ei ne dădeau pâine”96. O evreică deportată din Bu-
covina la Movilău își exprimă în felul următorăător
tor opinia despre popula
populațția
din Transnistria: „Ei erau buni. Ei erau la fel de săraci ca și noi, dar
ei ne dădeau mâncare atunci când puteau (să-și permită)”97. O pers-
pectivă interesantă este oferită de un supraviețuitor originar din Orhei
(Basarabia): el avea impresia că în Transnistria nu se simțea prea mul-
tă ură faţă
fa de evrei, cu excepția ia colabora
colaboraţioniștilor, și că, de fapt, „se
crea impresia că majoritatea popula
populaţiei nu îi percepea pe evrei ca pe
niște străini”. Mai degrabă, „majoritatea
majoritatea percepea puterea de ocupa
ocupație
ca fiind străină, iar pe evrei ca ai săi”98. Un alt supraviețuitor, originar
din Movilău, ajunge la concluzia că populaț
popula ia orașului său natal avea o
atitudine de simpatie fafață de evrei și doar o mică parte era mulțumită
de faptul că evreii erau goniți din oraș în ghetou99.
În același timp, concluzia supraviețuitorilor privind atitudinea
populației basarabene este diferită. Fără a nega faptul că unii basa-
rabeni i-au ajutat pe deportați, supraviețuitorii afirmă că, în linii

91
Interviu 54: Melita (preferă să nu i se dea numele de familie în publicații), ianuarie
2006, Washington, D.C.
92
Interviu 55: Iechim Fishman, ianuarie 2006, Washington, D.C.
93
Interviu 53: Aron Bergher, ianuarie 2006, Washington, D.C.
94
Interviu 62: Ida Tsimerman, ianuarie 2006, Washington, D.C.
95
Interviu 48: Sara Mitelman, decembrie 2005, Washington, D.C.
96
Interviu 57: Dora Strutin, ianuarie 2006, Washington, D.C.
97
Interviu 33: Jeannette Gutman, decembrie 2005, Washington, D.C.
98
Interviu 19: Leonid Kupchik, decembrie 2005, Washington, D.C.
99
Interviu 15: Alexander Gaba, decembrie 2005, Washington, D.C

69
generale, atitudinea acestora era mai negativă decât în Transnistria.
În încercarea de a generaliza, supraviețuitorii îi descriu pe local-
nicii din Basarabia ca fiind indiferenți100 sau „reci faţă de evrei”101.
Nu pare surprinzător, în acest context, că jandarmii români sesizau
aceeași stare de spirit.
Pentru a explica această diferență notabilă în perecepția atitudinii
populațiilor din Basarabia și Transnistria faţă de evrei, credem că as-
pectul identitar urmează a fi luat în considerație. În Basarabia, proble-
ma loialității naționale – strâns legată de identificarea, fie și parțială,
a moldovenilor cu națiunea română – plasa compasiunea față de vic-
timă și solidaritatea general-umană într-o relație conflictuală cu in-
fluenţa tendinţelor naţionalizante. Astfel se crea o dilemă complexă.
În Transnistria, orice act de caritate față de evrei putea fi justificat atât
la nivel individual, cât și sub aspect social, fiind reprezentat ca un act
de rezistență împotriva ocupanților. În Basarabia însă același act putea
fi interpretat ca o subversiune sau o subminare a propriului regim,
deci un act de trădare. Această ultimă ipostază era puțin atractivă și,
în consecinţă, presupunea o motivație social-politică scăzută pentru
moldoveni, fie în sensul ajutorului acordat evreilor, fie în exprimarea
unor comentarii critice faţă de acțiunile guvernului.
O supraviețuitoare își amintește un caz curios, ce a avut loc în
timpul deportării familiei sale spre Transnistria: în fiecare zi aceștia
erau forțați să meargă zeci de kilometri, pe jos, în arșița nemiloasă a
verii. Aproape de satul Rublenița, un moldovean cu o căruță s-a ofe-
rit să-i transporte și i-a luat până la Vertiujeni. Femeia evreică a în-
cercat să-și exprime gratitudinea și i-a oferit un palton, însă bărba-
tul a refuzat să-l accepte. Supraviețuitoarea își amintește foarte clar
cum, pe parcursul întregii călătorii, moldoveanul nu a scos niciun
cuvânt, păstrând tăcerea. Totuși, familia evreiască avea impresia că
aceasta era „plin de compasiune” pentru ei102.
În majoritatea cazurilor, atitudinea rezervată a populației basa-
rabene era interpretată ca o dovadă de ostilitate față de evrei. Un alt

100
Interviu 52: Samuel Aroni, ianuarie 2006, Washington, D.C.
101
Interviu 69: Joshua Gershman, ianuarie 2006, Washington, D.C.
102
Interviu 48: Sara Mitelman, decembrie 2005, Washington, D.C.

70
supraviețuitor din Orhei exprimă următoarea opinie: „Cu excepția
unor indivizi, populația saluta tacit izolarea și deportarea evreilor
din Basarabia, iar mulți își exprimau aceste sentimente într-un mod
deschis”103.
La momentul actual, este destul de dificil să estimăm câte dintre
aceste acțiuni au fost rezultatul instigărilor și provocărilor organi-
zate de serviciiile secrete române și care este proporţia acţiunilor
„improvizate” ale localnicilor. Chiar dacă ar fi să presupunem că
provocatorii au cauzat, în general, acest comportament, un aseme-
nea plan necesita un sol „fertil” pentru a reuși. Acest „teren” social
a fost pregătit sistematic în Basarabia în perioada interbelică. Ideo-
logia antisemită a penetrat, în mare măsură, societatea basarabea-
nă. Impactul ideilor radicalismului de dreapta a devenit evident în
alegerile generale din 1937, când mai multe județe din Basarabia au
acordat voturi semnificative partidului antisemit al „Cuziștilor” și
Gărzii de Fier104. Dificultățile economice, acutizate mai ales în pe-
rioada crizei mondiale, au contribuit și ele la crearea animozităților
profunde între țărani și populația evreiască, ce intermedia frecvent
comerțul dintre sat și oraș. Pentru mulți țărani, singurul contact di-
rect al cărora cu piaţa era cumpărătorul evreu, aceste dificultăţi au
canalizat furia lor anume spre evrei, mai ales în legătură cu scăde-
rea catastrofală a prețurilor la produsele agricole. Evreii au devenit
„ţapi ispășitori”, fiind acuzaţi de jefuirea localnicilor105.
Un subiect separat este contrastul dintre atitudinea populației
urbane și a celei rurale faţă de evrei. Acest contrast apare frecvent
în evaluările subiecţilor. Majoritatea supraviețuitorilor își exprimă
părerea că în Transnistria sătenii erau mult mai binevoitori faţă de
evrei, mai ales din cauză că ţăranii i-au ajutat pe deținuți cu produ-
se alimentare106. Un intervievat originar din Balta, referindu-se la
Transnistria, afirmă cu încredere: „desigur că sătenii erau mult mai

103
Interviu 19: Leonid Kupchik, decembrie 2005, Washington, D.C.
104
Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia, Chișinău, Civitas, 1999.
105
Ibid.
106
Interviu 45: Jilly Boiangiu, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu 14: Alex
Serota, decembrie 2005, Washington, D.C.

71
buni la inimă și se purtau mai bine decât cei din orașe”107. Aceas-
tă opinie este sprijinită de un mare număr de supraviețuitori din
Transnistria, care împărtășesc părerea că sătenii se comportau mai
bine și mai prietenos, în comparație cu populația urbană108. Acest
punct de vedere este susţinut și de supraviețuitorii originari din Ba-
sarabia. De exemplu, un intervievat a menționat că ucrainenii, mai
ales cei de la sate, au arătat compasiune față de evrei și i-au ajutat cu
hrană și locuri de lucru. Tocmai datorită acestui fapt unii evrei au
reușit să supraviețuiască. Încercând să analizeze această atitudine,
supraviețuitorul în cauză presupune că motivul acestui comporta-
ment era legat de faptul că „ei [ucrainenii] au trecut prin foamete și
suferință … ucrainenii își aminteau acei ani, poate [era vorba de]
1930, poate [de] 1933; era foamete. Puterea sovietică le luase toate
produsele și acest lucru îii ffăcea să simtă milă pentru deportați”109.
În acest sens, concluziile date coincid cu rezultatele cercetării
efectuate de Dan Michman110 și Jeanine Frank111 cu privire la efor-
turile de salvare a evreilor din Belgia și Franța. În studiile lor, auto-
rii argumentează că în aceste țări salvarea evreilor era un fenomen
preponderent rural, și nu unul urban, cum au sugerat, printre alţii,
Oliner112 sau Nechama Tec113. De exemplu, în Franța, 69 % din numă-
rul total al salvatorilor locuiau la sat. Frank subliniază că în Franța,
oamenii săraci, cu un statut social neprivilegiat, își ofereau deseori
ajutorul evreilor ca un act de solidaritate cu cei persecutați114.

107
Interviu 28: David Krys, decembrie 2005, Washington, D.C.
108
Interviu 21: Salom Vainerman, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu 18:
Rakhil Yakover, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu 4: Fanya Sheyn, de-
cembrie 2005, Washington, D.C.
109
Interviu 48: Sara Mitelman, decembrie 2005, Washington, D.C.
110
Vezi introducerea scrisă de Dan Michman la volumul ce se referă la Belgia din Ency-
clopedia of the Righteous among the Nations: Rescuers of Jews during the Holocaust,
Jerusalem, Yad Vashem, 2005.
111
Jeanine Frank, Righteous among Nations in Belgium and France, prezentare în cadrul
Institutului Internațional de Studiere a Holocaustului, Yad Vashem, 10 mai 2007.
112
Samuel Oliner, Pearl Oliner, The Altruistic Personality: Rescue of Jews in Nazi Euro
Europe.
New York, Free Press and London, Collier Macmillan, 1988.
113
Nechama Tec, Jewish Children: Between Protectors and Murderers, Washington,
D.C.: United States Holocaust Memorial Museum, Center for Advanced Holocaust
Studies, 2005.
114
Jeanine Frank, comunicare prezentată la Yad Vashem, 10 mai 2007.

72
 Supraviețuitorii au estimat că mediul rural din Basarabia era, din
contră, mai ostil faţă de evrei decât cel orășenesc115. Exprimând acest
punct de vedere, un supraviețuitor face următorul comentariu:
„Manifestările demne de dispreţ ale unor săteni au devenit evi-
dente mai ales în momentele dramatice și tensionate ale evacuării
ghetoului din Chișinău, când respectivii indivizi au cerut sume exor-
bitante sau obiecte de mare valoare de la cei care le-au solicitat trans-
portarea cu căruțele a infirmilor, bătrânilor, bolnavilor sau copiilor
către noile locuri de detenție din Transnistria, sau cel puțin până la
malul râului Nistru”116 .

În Basarabia, spune un alt supraviețuitor, populația rurală mani-

festa o înclinație mai accentuată spre antisemitism, lăcomie și furturi
decât locuitorii orașelor117.
În
n general, comportamentul popula
populației ne-evreiești din Basarabia și
Transnistria poate fi explicat cu ajutorul mai multor factori. Indiscu-
tabil, atmosfera politică și socială din perioada anterioară războiului
și-a lăsat
sat amprenta asupra rela
relațiilor dintre evrei și ne-evrei în timpul
războiului. Un supraviețuitor, originar din Chișinău, notează în acest
sens:
„Pe de o parte, lozincile ultranaționaliste și șovine, care erau in-
tens difuzate de presa acelor timpuri; pe de altă parte, opinia gene-
rală că politica administrației sovietice, care a oferit drepturi egale
minorităților etnice, a favorizat accesul unui număr prea mare de
evrei în poziții importante în diverse domenii de activitate, au spri-
jinit și au justificat destul de eficient măsurile cu caracter rasist ale
autorităților reinstalate pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941”118 .

Nu este surprinzător că invidia a fost una dintre cauzele cele mai

frecvente ale actelor ostile împotriva evreilor119.

115
Interviu 52: Samuel Aroni, ianuarie 2006, Washington, D.C.; Interviu 70: Marius
Gherovici, februarie 2006, Philadelphia; Interviu 50: Karol Katz, decembrie 2005,
Washington, D.C.
116
Interviu 50: Karol Katz, decembrie 2005, Washington, D.C.
117
Interviu 44: Angela Genesco, decembrie 2005, Washington, D.C.
118
Interviu 50: Karol Katz, decembrie 2005, Washington, D.C.
119
Interviu 22: Leah Kaufman, decembrie 2005, Washington, D.C.

73
 Atitudinea discriminatorie a administrației românești față de
ucrainenii și rușii din Transnistria a influențat, într-o oarecare mă-
sură, și atitudinea acestei populații față de soarta evreilor. Poziția lor
inechitabilă sub administrația recent instaurată îi făcea să se identi-
fice la nivel emoțional cu grupurile etnice sau politice persecutate de
noul regim. Aceste circumstanţe favorizau crearea premiselor pen-
tru apariția sentimentelor de solidaritate față de grupul victimizat.
Deja în toamna anului 1941 în Transnistria circulau zvonuri printre
ucraineni că după lichidarea evreilor, ucrainenii vor fi următoarea
țintă a regimului. Toţi acești factori, indiscutabil, sporeau nivelul de
compasiune față de victime.
Acest studiu confirmă faptul că atitudinea colectivă a unui grup
social sau etnic poate fi evaluată cu dificultate, deoarece este întot-
deauna multilaterală, complexă și diversă. Interacțiunea dintre evrei
și ne-evrei în Basarabia și Transnistria, în perioada 1941-1944, a
fost destul de sporadică și limitată, în mare parte datorită condiţii-
lor create de autorități. Atunci când aveau loc contacte între aceste
două grupuri, ele surveneau nu atât cu permisiunea autorităților, cât
mai curând în pofida interdicțiilor. Un anumit număr de ne-evrei
s-a implicat direct în persecutarea evreilor, însă numărul acestora era
mult mai mic decât al celor care i-au ajutat din motive de compasiu-
ne. În Transnistria, evreii care au reușit să supraviețuiască au fost ca-
pabili să o facă doar ca urmare a ajutorului acordat de localnici. Fără
sprijinul acestora sau fără posibilitatea unei cooperări economice
minime dintre cele două grupuri, „soluția evreiască” implementată
de autoritățile române ar fi putut fi, cu adevărat, finală.

74