ROLUL MASAJULUI ŞI KINETOTERAPIEI ÎN DISCOPATIA LOMBARĂ

Capitolul I – INTRODUCERE
1.1. IMPORTANŢA TEMEI ABORDATE
1.2. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII
1.3. IPOTEZELE CERCETĂRII
1.4.TRATAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

Capitolul II – BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1 NOŢIUNI DE ANATOMIE FUNCŢIONALĂ A COLOANEI

VERTEBRALE
2.2. ETIOPATOGENIA ŞI TABLOUL CLINIC AL DISCOPATIILOR
VERTEBRALE
2.3. EVALUAREA CLINICO-FUNCŢIONALĂ
2.4. OBIECTIVELE ŞI METODELE DE MASAJ ÎN RECUPERAREA
DISCOPATIILOR LOMBARE
Capitolul III – ORGANIZAREA ŞI METODOLOGIA
CERCETĂRII
3.1. Prezentarea lotului de subiecţi
3.2. STABILIREA PARAMETRILOR ŞI Metodele de cercetare utilizate
3.3. METODELE CONCRETE DE LUCRU - Alcătuirea şi modul de
aplicare al programului terapeutic complex
Capitolul IV – ANALIZA ŞI INTERPRETAREA
REZULTATELOR OBŢINUTE ÎN URMA CERCETĂRII
Capitolul V – CONCLUZII
Bibliografie

Capitolul I
INTRODUCERE
1.1. IMPORTANŢA TEMEI ABORDATE
Prin definiţie, lombosacralgia este un simptom dureros localizat pentru care nu se poate
stabili întotdeauna o relaţie directă între importanţa pe care o acordă bolnavul acestei
suferinţe şi modificările anatomo-patologice ale coloanei vertebrale.
Manifestările somatice depind de etiopatogenia bolii, cât şi de interpretarea psihologică a
mesajului nociceptiv. Participarea deloc neglijabilă a acestor componente psiho-somatice
explică ameliorările spectaculoase realizate prin mijloace care la prima nu au nimic în
comun cu presupusul substrat etiopatogenic al durerii.
Durerea lombosacrată localizată sau asocită cu un sindrom radicular constituie peste 50%
din cazurile care se prezintă în serviciile de medicină fizică. Aceeaşi suferinţă reprezintă
în toate ţările o incapacitate temporară de muncă şi are costuri sociale foarte mari.
Studiile arată că durerea la nivelul coloanei vertebrale atinge circa 80% dintre adulţi, dar
doar 20% dintre cazuri ajung să aibă o patologie vertebrală adevărată. Incidenta ei creşte
cu varsta, femeile intre 40-60 de ani fiind mai des afectate decat barbatii.
Aceşti pacienţi nu sunt numai obişnuiţii serviciilor de fizioterapie, ci îi găsim şi la
reumatologie, medicină internă, neurologie, neurochirurgie, ortopedie. Această dispersie
între diferitele servicii medicale de specialitate se poate explica până la un anumit punct
prin diversitatea factorilor etiopatogenici care participă la declanşarea durerii lombo-
sacrate. Pe de altă parte, lipsa unei educaţii sanitare corecte în acest domeniu.
Discopatia lombara se caracterizeaza prin durere de spate localizata in regiunea lombara
intr-un anumit moment al vietii lor. Studiile actuale subliniaza faptul ca discopatia
vertebrala apare la persoane din ce in ce mai tinere.
Spondiloza dorso-lombară (dorsolombartroza), reprezintă localizarea procesului
degenerativ sau a unei anomalii de dezvoltare la nivelul coloanei dorsale şi lombare, atât
în sectorul discosomatic cât şi interapofizar; pot exista şi la acest nivel manifestări de
osteofitoză difuză.
Este localizata frecvent la nivelul articulatiilor diartrodiale, mobile care prezinta cartilajul
articular ca element important al articulatiei cu evoluţie spre impotenta functionala
articulara in final.
Spondiloza dorso-lombară face parte din reumatismul cronic degenerativ, bolnavii
afectati de aceasta boala nu se mai vindeca doar se incearca o stabilizare a starii lor de
sanatate. Artroza interapofizară dorso-lombară poate avea un răsunet clinic important
datorită vecinătăţii unui element anatomic important, rădăcina nervoasă, de aici frecvenţa
nevralgiilor determinate de artroza interapofizară. Prezenţa unor simptome supărătoare la
un bolnav cu spondiloză poate ţine de o altă leziune concomitentă sau de aşa zisa
decompensare vertebrală: insuficienţa musculaturii dorso-lombare la care se poate adăugă
un grad mai mare sau mai mic de osteoporoză
Cauzele durerii lombare se datorează în general:
- atitudinilor posturale incorecte adoptate timp prelungit,
- mişcări ale corpului şi exerciţii efectuate într-un mod incorect,
- tensiunea musculară excesivă derivată din stresul fizic şi psihologic,
- scăderea tonusului muscular (abdominal, lombar şi dorsal) datorate sedentarismului,
- greutate corporală crescută (obezitatea fiind vazuta azi ca maladia secolului nostru!
afectand un numar din ce in ce mai mare de persoane)
Afectarea discului intervertebral este denumită de unii autori hernie de disc, iar de alţii
discopatie. Ultimul termen, cu înţeles mai larg, pare mai apropiat de realitatea anatomo-
clinică, deoarece discul nu suferă doar prin herniere, existînd o întreagă patologie discală,
diferită de hernia de disc, care determină suferinţe ale coloanei lombare. Pe de altă parte,
coloana lombară trebuie privită ca un tot unitar, care cuprinde pe lîngă segmentul
vertebro-discal şi ţesuturile moi adiacente (muşchi, ligamente, fascii), care se pot
constitui adesea în sediul unei suferinţe. Probabil din acest motiv, ultimele monografii
vorbesc despre ceea ce autorii anglo-saxoni denumesc ”low back pain“.
Această denumire desemnează durerea lombară inferioară de cauză mecanică, generată
de suferinţa atât a ţesuturilor moi lombare, cât şi a structurilor vertebrale (disc, ligamente
intracanaliculare, articulaţii vertebrale posterioare, pediculi vertebrali) afectate printr-un
proces degenerativ. Sub raport clinic, includem: durerea lombosacrată izolată, durerea
lombosacrată cu algii referite pe membrul inferior, cât şi durerea lombosacrată cu algie
iradiată, radiculară.
La subiecţii tineri artroza dorso-lombară survine pe o cifoză consecutivă epifizitei
vertebrale (boala Scheuermann), la femeia după menopauză complică cifoza cu
hiperlordoză lombară (sindrom trofostatic), iar la vârstnici se întâlneşte cifoza senilă, prin
osteoporoza difuză a coloanei.
Importanţa acestora este că cel puţin o dată în viaţă fiecare dintre noi simţim un
disconfort dorsal. La adult, durerile de spate sunt una dintre principalele probleme ale
acestei vârstei, şi pot deveni o sursă de neplăceri continue pentru mulţi dintre aceştia.
Tratamentul herniilor de disc lombare trebuie sa fie complex dar totusi unitar din punct
de vedere al conceptiei, in ciuda preferintei de a opta pentru unul dintre mijloacele care
ne stau la indemana, in raport cu diferitele specialitati care au inceput sa aiba pretentii de
independenta.
Deşi nu toată lumea este de acord, tratamentul fizical-kinetic este cel mai judicios
tratament al lombosacralgiilor atunci când acestea nu sunt contraindicate şi nu se află
într-un stadiu ce impune tratamentul neuro-chirurgical.
În această categorie intră următoarele lombosacralgii:
 Discopatiile vertebrale
 Sindrom lombosciatic
 Hernia de disc lombară/Hernia de disc lombare operată
 Pelvispondilitei reumatismale
Corectitudinea conduitei terapeutice depinde, in primul rand, de corectitudinea indicatiei,
iar accasta se va pune in raport cu vârsta bolnavului, profesiunea acestuia, etiologia
afecţiunii, activitaţile sportive pe care le practica, momentul de la producerea
accidentului, precum si cu tipul si gravitatea manifestărilor clinice.
Ţinând cont de aceste indicaţii terapeutice şi de particularităţile fiecărui caz în parte se
poate adopta un tratament conservator sau unul chirurgical. Scopul acestui tratament fiind
de a menţine funcţia trunchiului, a membrului inferior afectat şi independenţa individului.
Evoluţia şi prognosticul sunt benigne; cu toate acestea simptomele necesită măsuri
terapeutice care să contribuie la ameliorarea stării bolnavului şi la preîntâmpinarea
complexării lui sub raport psihic. Evoluţia spondilozei dorso-lombare este lentă, leziunile
degenerative ale coloanei vertebrale accentuându-se cu vârsta.
Prognosticul e în general favorabil.
Una din complicaţiile spondilozei dorso-lombare o constituie şi sindroamele de
compresiune medulară, care se traduc la nivelul membrului inferior printr-o diminuare a
sensibilităţii profunde iar la nivelul membrului superior printr-un tablou amiotrofic sau
senzitivo-motor.
Evoluţia depinde de:
 combaterea factorilor de risc,
 controlul posturii ortostatice,
 evitarea eforturilor fizice,
 condiţii meteorologice nefavorabile,
 diagnosticul şi tratamentul corect în puseurile de acutizare,
 terapia de întreţinere condroprotectoare în perioadele de acalmie,
 profilaxia secundară a recidivelor,
 supraveghere medicală periodică cu respectarea indicaţiilor terapeutice conservatoare
sau chirurgicale.
Probleme apar numai în formele cu deficit neuromotor accentuat şi incapacitate
temporară de muncă crescută şi variază de la caz la caz.
Abordarea pacientilor cu lombalgie cronică este complexă şi nu poate fi încă supusă
unui simplu algoritm.
O întelegere clară a anatomiei coloanei, o prezentare pertinentă a anamnezei şi
examinării, studii de laborator relevante, decelarea cauzelor durerii dorsolombare şi
abordarea terapeutică pentru a îmbunătăti îngrijirea pacientului.
Metodele de recuperare, asupra cărora ne-am oprit în aceasta lucrare sunt recuperarea,
prin kinetoterapie şi masaj, care pornesc de la consideratia ca stabilitatea coloanei
vertebrale nu se datoreste nici conformaţiei extremităţilor articulare osoase, nici
formaţiunilor capsulo-ligamentare, care reprezintă elemente pasive insuficiente de
susţinere, ci grupelor musculare periarticulare. Pe de alta parte, s-a constatat ca
mobilizarea precoce este superioara ca rezultate, imobilizarii prelungite care se soldează
cu atrofii musculare.

Masajul ca mijloac tehnic depinde de starea clinică a pacientului şi de existenţa unor

contraindicaţii privind aplicarea unor altor tehnici terapeutice.
Lucrarea de faţă evidenţiază obiectivitatea evoluţiei favorabile a pacienţilor cu hernie de
disc lombară prin abordul recuperator complex, şi în special prin tehnicile de masaj clasic
şi kinetoterapie aplicate diferenţiat în funcţie de implicaţiile etiopatogenice.
1.2. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII
Lucrarea îsi propune sa demonstreze daca modelul operational propus contribuie la
îmbunătăţirea capacitatii functionale şi a calităţii vieţii la pacientii cu patologie la nivelul
coloanei lombare plecand de la importanta recuperarii şi reintegrarii sociale a persoanelor
cu discopatie lombară – hernie de disc in diferite faze, operată sau nu.
Kinetoterapia şi masajul aplica mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperarii
somato-functionale, motrice si psihice sau al reeducarii functiilor secundare, de
compensatie, in cazul afectiunilor partial reversibile sau ireversibile.
Examinarea clinico-funcţională trebuie să se efectueze atent şi precoce la orice pacient,
pentru a surprinde toate modificările existente. Întreaga asistenţă medicală a acestui tip de
patologie a aparatului locomotor are ca scop final independenţa fizică, în contextul
respectării indolorităţii, stabilităţii şi mobilităţii, după evaluarea corectă şi completă
(etiopatogenică, clinică şi funcţională) iniţială instituirii programului terapeutic şi pe tot
parcursul derulării acestuia.
Kinetoterapia deţine un rol fundamental în realizarea obiectivelor stabilite în cadrul
asistenţei medicale complexe, după examinarea completă a pacientului, şi anume:
• menţinerea sau promovarea mobilităţii articulare,
• refacerea forţei şi rezistenţei musculare,
• refacerea coordonării mişcărilor,
• promovarea circulaţiei arterio-venolimtatice,
• redobândirea controlului motor şi a funcţionalităţii regiunii afectate.
Obiectivele cercetării sunt:
• să stabilească care sunt exerciţiile optime din cadrul programului kinetic aplicat în
conformitate cu starea pacientului (evolutivă, contextul etiopatogenic),
• să stabilească indicaţiile şi contraindicaţiile aplicării programului kinetic în cadrul
asistenţei medicale complexe (medicamentoase, fizicale, kinetice) a pacientului,
• să stabilească numărul optim al şedinţelor de program recuperator,
• să stabilească perioada optimă de aplicare a terapiei în urma căreia se obţine
ameliorarea simptomatologiei clinice la aceşti pacienţi,
• să alcătuiască programul kinetic pe care pacientul va trebui să-l urmeze la domiciliu în
condiţiile desfăşurării unui regim relativ normal de viaţă şi muncă.
1.3. IPOTEZELE CERCETĂRII
Ipotezele cercetării, desprinse din cele precizate anterior, sunt:
• evaluarea completă clinică şi funcţională a trunchiului, coloanei vertebrale şi membrului
inferior, în contextul aprecierii statusului clinic şi funcţional general al pacientului,
contribuie la recuperarea mai eficientă a pacientului,
• precocitatea şi corectitudinea asistenţei medicale complexe ameliorează semnificativ
procesul de reabilitare,
• alegerea şi modul de aplicare a metodelor kinetice sunt adaptate tipului individual şi
gravităţii herniei de disc,
• reeducarea analitică şi globală a trunchiului reprezintă aspecte esenţiale pentru
reeducarea funcţionalităţii globale,
• demonstrarea eficienţei mijloacelor kinetice şi a tehnicilor de protecţie articulară,
asociate celorlalte metode de recuperare în terapia sindroamelor algice şi funcţionale din
hernia de disc lombară.
1.4.TRATAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE
Importanta durerilor cervicale şi dorsolombare în societatea noastră este subliniată
de următoarele:
1. costul social anual al durerii dorsolombare (în Statele Unite este estimat între 20 şi 50
miliarde de dolari),
2. durerile dorsolombare sunt cea mai frecventă cauză de incapacitate la pacientii sub 45
de ani,
3. într-un studiu, 50% din adultii care muncesc recunosc faptul că au suferit anual un
traumatism la nivelul spatelui şi
4. aproximativ 1% din populatia are incapacitate permanentă de muncă din cauza
durerilor dorsolombare.
Există o presiune economică enormă pentru a asigura o îngrijire eficientă şi
ratională pacientilor cu dureri dorsolombare. Ca urmare, guideline-urile de practică
clinică (GPC) pentru pacientii cu dureri dorsolombare se modifică rapid. GPC sunt
definite ca algoritmi de evaluare sau tratament bazati pe indicatii de investigare sau
tratament, într-o succesiune de etape parcurse în îngrijirea pacientului. GPC pentru
durerea dorsolombară acută se bazează pe evaluarea incompletă, dar reflectă practica
medicală curentă.
Abordarea pacientilor cu lombalgie cronică (LC) este complexă şi nu poate fi încă
supusă unui simplu algoritm.
Aspectele anatomice, etiologice, fiziopatologice, clinico-funcţionale, de recuperare
terapeutică a coloanei vertebrale constituie unul dintre capitolele fundamentale în
numeroase tratate de anatomie, fiziopatologie, neurologie, medicină fizică şi de
recuperare, precum şi ale cărţilor de kinetologie şi kinetoterapie.
Am studiat literatura de specialitate precum: C. Banciu - „Programe de gimnastică
medicală”, Sarah Nica - „Compendiu de medicină fizică şi recuperare”, T. Sbenghe -
„Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare”, „Bazele teoretice şi practice ale
kinetoterapie”, ,,Kinesiologie – stiinţa miscării“, Elena Cristea - Terapia prin mişcare la
vârsta a treia, laroslav Kiss -Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile
aparatului locomotor, laroslav Kiss - Recuperarea neuro-motorie prin mijloace kinetice,
De Lisa, Joel, A.– Rehabilitation Medicine, Tecklin J.S., „Pediatric Physical Therapy“
Constantin Albu – Kinetoterapia pasivă, Popescu, Roxana, Trăistaru et al.- Ghid de
evaluare clinică şi funcţională în recuperarea medical, Rinderiu T. et al. - Anatomia
omului etc..

CAPITOLUL II
BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI
2.1 NOŢIUNI DE ANATOMIE FUNCŢIONALĂ A COLOANEI VERTEBRALE
Coloana vertebrală reprezintă o coloană lungă mediană şi posterioară, formată prin
suprapunerea unor piese osoase numite vertebre. Este cel mai important segment al
aparatului locomotor de care sunt legate toate celelalte segmente.
 Coloana vertebrală are următoarele regiuni: coloana cervicală are 7 vertebre, coloana
toracală are 12 vertebre, coloana lombară are 5 vertebre, coloana sacrală are 5 vertebre,
coloana coccigiană are 4-5 vertebre.
Coloana vertebrală este segmentul anatomic al aparatului locomotor ce asigura:
 mobilitatea/stabilitatea trunchiului,
 protectia maduvei spinarii,
 legatura dintre membre.
Suprafeţele articulare dintre corpurile vertebrale sunt mijloace de unire între discurile
intervertebrale şi ligamentele vertebrale logitidinale anterior şi posterior. Discurile
intervertebrale (fibrocartilaje) au forma unor lentile biconvexe, de înălţime variabilă,
reprezentând o pătrime din înălţimea corpului vertebrei; prezintă o porţiune centrală plină
cu lichid (nucleu pulpos) şi un inel fibros periferic, la bătrâni se reduce prin deshidratare,
de aceea cu vârsta se scade în înălţime.
Presiunile exercitate asupra corpurilor vertebrale acţionează mai întâi asupra discurilor.
Nucleul tinde să redirecţioneze această presiune în toate direcţiile spaţiului. Fibrele
inelului fibros sunt astfel puse în tensiune suportând şi presiuni orizontale şi verticale.
Ansamblul funcţionează în condiţii etanşe ca un amortior fibro-hidraulic.
Simptomatologia apare mai ales în flexie când discul este comprimat şi nucleul este
împins posterior comprimând elementele nervoase de la acest nivel, fenomenul putând
ajunge la hernie de disc (hernia nucleului). Urmările sunt: tensionarea cronică sau brutală
a ligamentelor vertebrale logitudinale posterioare având ca echivalent clinic lumbago;
compresiunea elementelor nervoase situate în canalul rahidian, în principal a vervului
sciatic al cărui rădăcini ies la nivelul lombar inferior. Pentru a evita apariţia acestor
modificări patologice trebuie evitată flexia vertebrală în transportul obiectelor grele;
aceasta se va realize prin flexia coapselor şi a genunchilor. Este necesară o mare atenţie în
flexia vertebrală lombară în cadrul diferitelor tehnici corporale.
Muşchii regiunii posterioare a trunchiului
Regiunea posterioară a trunchiului prezintă numeroşi muşchi aşezaţi pe mai multe
planuri. Cei mai profunzi se ataşează numai pe vertebre şi sunt formaţi din fascicule
scurte de fibre musculare.
Planul I prezintă cel mai supeficial plan şi cuprinde:
 Muşchiul latisim (dorsal mare) cel mai lat muşchi al corpului situat în partea postero-
inferioară a trunchiului. Se inseră pe faţa externă a ultimelor 3-6 coaste prin digitaţii
încrucişate cu ale oblicului extern, pe procesele spinoase ale ultimelor 5-6 vertebre
toracale, ale vertebrelor lombare, creasta sacrală mediană, creasta iliacă; prin intermediul
fasciei toraco-lombare fibrele converg spre axilă prin trei tipuri de fascicule: superioare
orizontale, mijlocii oblice descendente şi inferioare aproape verticale. Inervat de nervul
toraco-dorsal din plexul brahial. Acţiune: dacă ia punct fix pe coloana vertebrală, coboară
braţul ridicat-adducţie, rotaţie internă şi extensie uşoară;dacă ia punct fix pe humerus
ridică toracele-muşchi inspirator.
 Muşchiul trapez se inseră pe linia nucală superioară, procesele spinoase C7-T12
ligament nucal şi ligamentul supraspinos toracal. De aici fibrele converg spre centura
scapulară astfel: fasciculul superior descendent se termină pe marginea posterioară a
claviculei şi acrimion; fasciculul mijlociu orizontal se termină pe spina scapulei;
fasciculul inferior ascendent se termină pe porţiunea internă a spinei scapulei. Inevaţie
nervul accesor şi ramuri din plexul cervical. Acţiune: dacă ia punct fix pe coloana
cervico-dorsală acţiunea de ansamblu este de adducţie (aduce scapula spre linia
mediană); porţiune descendentă ridică umărul; porţiunea ascendentă îl coboară, ambele
au acţiune de rotaţie; porţiunea orizontală duce scapula spre linia mediană; dacă ia punct
fix pe scapulă în contracţia bilaterală realizează extensia coloanei cervicale dorsale, în
contracţie unilaterală porţiunea superioară realizează înclinare laterală de partea
contracţiei şi rotaţie de partea opusă; fasciculele mijlocii înclină coloana vertebrală de
partea lor; fasciculele inferioare intervin în acţiunea de căţărare.
Planul II muscular cuprinde:
 Spleniusul capului se întinde de la procesele spinoase C6-T7 până la jumătatea laterală
a liniei nucale superioare şi mastoidă. Acţiune: dacă ia punct fix pe coloana dorsală, în
contracţie bilaterală realizează extensia capului pe gât (antrenând de asemenea extensia
coloanei cervicale), iar în contracţie unilaterală realizează înclinarea laterală şi rotaţia
capului şi gâtului de partea contracţiei.
 Spleniusul gâtului se inseră pe apofizele spinoase T5-T7 şi respectiv pe apofizele
transverse C1-C3. Acţiune: identică cu cea a speniusului capului, fără realizarea
mişcărilor capului.
Sunt sinergici cu muşchii sternocleidomastoidian şi semispinalul capului de partea opusă
şi antagonişti cu muşchiul sternocleidomastoidian şi semispinalul capului de aceeaşi
parte. Între cei doi muşchi se formează triunghiul intersplenic. Sunt inervaţi de ramuri
dorsale ale nervilor cervicali.
 Muşchiul ridicător al scapulei se inseră pe procesele transverse C1-C5 respectiv pe
unghiul superior al scapulei. Este inervat de nervul ridicătorului scapulei din plexul
cervical; nervul dorsal al scapulei din plexul brahial. Acţiune: dacă se ia scapula drept
punct fix are acţiune identică cu cea a spleniusului gâtului (înclină coloana vertebrală de
partea lui); dacă ia punct fix pe coloana cervicală, ridică scapula (sinergic cu
trapezul);imprimă o mişcare de rotaţie a scapulei în jurul unui ax ce trece prin unghiul
lateral al scapulei, unghi ce rămâne fix. Unghiul superior se ridică, unghiul inferior se
apropie de linia mediană.
 Muşchiul dinţat posterior şi superior se inseră pe procesele spinoase C7-T3 şi respectiv
pe faţa externă a primelor 5 coaste. Acţiune: ridică coastele-inspirator; inervat de nervii
intercostali 2-5.
 Muşchiul dinţat posterior şi inferior se inseră pe procesele spinoase vertebrale T11-L2
respectiv pe ultimele 4 coaste. Acţiune: coboară coastele-expirator; inervat de nervii
intercostali 9-12.
 Muşchiul romboid se inseră pe procesele spinoase ale vertebrelor C7-T4 şi respectiv pe
marginea medială a scapulei. Acţiune: dacă ia punct fix pe scapulă tracţionează lateral
coloana dorsală; dacă ia punct fix pe coloana dorsală-adductor şi ridicător al umărului,
roteşte scapula în jurul unui unghi lateral (rotaţie internă, sinergic cu muşchiul ridicător al
scapulei); inervat de nervul muşchiului romboid din plexul cervical şi nervul din plexul
brahial.
Planul III este reprezentat de muşchiul erector spinal (extensorul coloanei vertebrale) ce
ocupă şanţurile costovertebrale. Muşchii componenţi sunt aşezaţi pe straturi. Cei mai
profunzi sunt scurţi, iar cei superficiali sunt lungi. Aceşti muşchi se contopesc inferior
într-o masă comună ce se ataşează printr-o aponevroză de procesele spinoase ale
ultimelor vertebre lombare, creasta sacrală mediană,creasta iliacă, faţa posterioară a
sacrului. Din această masă comună se desprind mai multe coloane musculare.
Muşchii spatelui formează pătura musculară profundă a regiunii posterioare a trunchiului.
Ei au un braţ scurt de pârghie deci o putere scăzută de a efectua o extensie a coloanei
vertebrale, plecând din poziţia orizontală, dar au o mare precizie de acţiune.
În ortostatism aceştia menţin verticalitatea coloanei vertebrale reechilibrând în fiecare
moment micile variaţii de poziţie ale vertebrelor. Ei lucrează aproape în permanenţă în
ortostatism, aceasta fiind posibil deoarece au fiziologia muşchilor tonici capabili de a
lucra un timp îndelungat fără a obosii.
 Muşchiul lung dorsal uneşte bazinul cu faţa posterioară a coastelor şi cu procesele
transverse ale vertebrelor. Porţiunea sa cefalică se numeşte micul complex, având inserţie
pe apofizele transverse T3, C4 şi se termină pe apofiza mastoidă. Porţiunea sa cervicală
(muşchiul transversar al gâtului) se inseră pe apofizele transverse ale vertebrelor dorsale
superioare ţi pe cele ale vertebrelor cervicale inferioare. Porţiunea sa toracală prezintă
două feluri de fascicule: costale ce se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelor
lombare şi coaste şi transversale ce se inseră pe procele accesorii în regiunea lombară,
respectiv pe procesele transverse în regiunea toracală.
 Muşchiul sacrolombar este un muşchi care se desprinde din masa comună,
încrucişează toate coastele succesiv până ajunge în regiunea cervicală. Un prim fascicul
se termină pe ultimele 6 coaste; de aici ia naştere al doilea fascicul care se termină pe
primele 6 coaste, în continuare luând naştere un al treilea fascicul care se termină pe
apofizele transverse ale ultimelor 4 vertebre cervicale. Aceşti muşchi au în principal o
acţiune de extensie care o completează pe cea realizată de planurile profunde. Dacă se
contractă pe o singură parte, are acţiune de înclinare laterală, mai ales muşchiul iliocostal.
Au deasemenea şi o acţiune de rotaţie. Muşchiul transvers al gâtului are o acţiune de
înclinare a gâtului. În contracţie bilaterală realizează extensia coloanei cervicale şi
redresează de asemenea gâtul pe trunchi.
 Muşchiul spinal cu localizarea cea mai medială prezintă trei porţiuni: toracală,
cervicală, cefalică. Muşchiul marele complex, care se inseră pe apofizele spinoase C7 T1
şi respectiv pe apofizele transverse C4 T4 până la baza occipitalului. El face parte din
planul IV (muşchiul semispinal al capului) dar fuzionează cu porţiunea cefalică a
muşchiului spinal. Acţiune: în contracţia bilaterală, luând ca punct fix coloana cervicală,
realizează extensia capului pe gât; având ca punct fix capul prin fibrele transversare
redresează lordoza cervicală. În contracţie unilaterală având ca punct fix coloana
cervicală, el adaugă la acţiunea de extensie o mică acţiune de înclinare laterală şi de
rotaţie de partea contracţiei. Porţiunea toracală a muşchiului spinal este responsabilă de
extensia regiunii dorsale. Ea se întinde de la apofizele spinale T1-T10 până la T11-L2.
Planul IV este reprezentat de muşchiul transversospinal subîmpărţit în trei grupuri:
semispinal, multifizi şi muşchii rotatori.
 Muşchii rotatori sunt cei mai profunzi; ei leagă rădăcina proceselor transverse cu
rădăcina proceselor spinoase sau cu lamelele arcurilor vertebrale imediat supraiacente:
rotatorii scurţi, sau sar o vertebră, rotatorii lungi. Acţiunea lor contribuie în deosebi la
echilibrarea corpului în ortostatism. În regiunea cefalocervicală acoperă rotatorii capului.
 Muşchiul semispinal ocupă planul cel mai superficial. Are fascicule ce sar peste patru
vertebre între punctul de origine şi cel de insrţie. Dispoziţia muşchilor transversospinali
de fiecare parte a proceselor spinoase formează un dispozitiv asemănător cu frânghiile
unui catarg pe faţa posterioară a coloanei ce acţionează global asupra coloanei vertebrale
cu fixarea ei în extensie. Fibrele musculare sunt oblice de jos în sus; dacă se contractă
bilateral în acelaşi timp determină extensia vertebrală; de la interior spre exterior
determină înclinarea laterală; din anterior spre posterior determină rotaţia vertebrală de
partea opusă contracţiei.
Această activitate predomină acolo unde coloana vertebrală prezintă punctul cel
mai convex posterior şi se completează cu acţiunea altor muşchi care sunt plasaţi acolo
unde coloana vertebrală prezintă punctele cele mai convexe anterior: muşchiul lung al
gâtului, pentru etajul cervical şi psoasul pentru etajul lombar.
Planul muscular cel mai profund este planul V şi cuprinde:
 Muşchii intertransversari leagă o apofiză transversară a unei vertebre de următoarea
apofiză; sunt situaţi posterior de ligamentele intertransversale şi mai dezvoltaţi în
regiunea cervicală şi lombară. Inervaţie aceşti muşchi sunt inervaţi de ramurile ventrale.
Acţiune: înclinare laterală a coloanei vertebrale.
 Muşchii interspinoşi leagă o apofiză spinoasă de următoarea, de fiecare parte a
ligamentului interspinos. Acţiune: extensia vertebrală.
 Muşchii rotatori ai capului:
- muşchiul micul drept posterior al capului se inseră pe tuberculul posterior al atlasului şi
sub linia nucală inferioară;
- muşchiul marele drept posterior al capului, se inseră pe procesul spinos al axisului şi
respectiv sub linia nucală inferioară, lateral de micul drept posterior;
- muşchiul oblic inferior al capului se inseră pe apofiza transversă a atlasului şi pe părţile
laterale ale procesului spinos al axisului;
- muşchiul oblic superior al capului se inseră pe vârful procesului transvers al atlasului şi
sub linia nucală inferioară.
Acţiunea oblicului superior: extensia, înclinarea laterală, rotaţia capului de partea
contracţiei.
Acţiunea primilor trei muşchii: dacă se contractă simultan şi bilateral determină
extensia capului pe atlas şi axis; dacă se contractă simultan şi unilateral determină
înclinarea laterală a capului de partea respectivă (mai ales micul oblic). Au şi acţiune de
rotaţie, micul şi marele drept determinând rotaţia capului de partea contracţiei, iar micul
oblic determinând rotaţia capului de partea opusă a contracţiei. Aceşti muşchi acţionează
la cel mai profund nivel al capului şi gâtului. Împreună cu muşchii din regiunea
anterioară profundă a gâtului (prevertebrali), reglează permanent poziţia capului pe gât.
Toţi sunt inervaţi de ramura dorsală a primului nerv cervical-nervul suboccipital.
Musculatura abdominală
Cel de-al doilea sistem muscular al trunchiului este musculatura abdominală, cu rol în
postura şi mişcarea lui, ca şi în respiraţie. Musculatura abdominală este alcătuită din
drepţii abdominali, muşchii oblici şi transvers.
În decubit dorsal musculatura este relaxată, doar la persoanele nevrotice se înregistrează
o slabă activitate. Ridicarea capului (considerată ca o mişcare de tonifiere a musculaturii
abdominale) determină activitate numai în drepţii abdominali, oblicii sunt relaxaţi sau cel
mult înregistrează o slabă activitate. În schimb ridicarea ambelor membre inferioare
activează puternic şi drepţi, şi oblicii, pe când ridicarea unui membru activează
predominant respectiva parte a peretelui abdominal.
În ortostatism musculatura abdominală este relaxată, cu excepţia părţii inferioare a
oblicului intern, care rămâne "un paznic" permanent al zonei inghinale.
În timpul efortului, în poziţie dreaptă sau aplecat, cu respiraţia oprită, în timpul tusei sau
al expiraţiei forţate, se contractă doar oblicii, nu şi drepţii.
Musculatura abdominală are un rol important în determinarea presiunii pozitive
intraabdominale – important element ajutător al coloanei în stabilizarea trunchiului.

2.2. ETIOPATOGENIA ŞI TABLOUL CLINIC AL DISCOPATIILOR VERTEBRALE

SPONDILOZA – DISCOPATIA VERTEBRALĂ
Spondiloza sau spondilartroza este frecventă; procesul degeneraiv poate interesa atât
articulaţiile disco-vertebrale (când apare durere la flexia anterioară a coloanei) cât şi cele
interapofizare (caracterizată de exacerbarea durerii la extensie). Sediile de elecţie ale
spondilozei sunt zonele cu cea mai mare mobilitate: C5, T8, L3-5.
Modificările clinice sunt determinarea apariţiei unor leziuni la nivelul discului
intervertebral, cu hernierea cel mai frecvent laterală a nucleului pulpos, alunecării
corpilor vertebrali (listezis), apariţiei osteofitelor anterioare sau posterioare, care
comprimă cel mai adesea rădăcinile nervoase şi îngustează găurile de conjugare,
spasmului musculaturii vecine, destinderii ligamentelor paravertebrale.
Simptomele clinice aparărute sunt dominate de durere care poate fi localizată în zona
afectată sau poate iradia de-a lungul rădăcinilor interesate. Uneori se poate acompania de
manifestări neurologice: alterarea reflexelor osteotendinoase, tulburări motorii sau de
sensibilitate în zonele corespunzătoare.
 Discopatia/spondiloza cervicală: afectează articulaţiile disco-vertebrale (mai ales
la nivelul C5-C6), interapofizare (mai ales la C2-C3 şi C3 -C4).
La semnele generale de artroză se pot adauga şi unele particulare:
- manifestări neurologice sau sindromul Barre-Lieou determinate de compresia directă
asupra arterelor vertebrale sau iritării filetelor nervoase periarteriale de către osteofitele
posterioare: cefalee occipitală, ameţeli, vertij, tulburări vizuale (diplopie, scotoame),
nistagmus.
! Simptomele menţionate pot fi accentuate de mişcările de rotaţie ale capului.
 Discopatia/spondiloza dorsală poate fi primitivă sau secundară unor tulburări de
statică, bolii Scheuermann.
Boala Scheuermann sau epifizita vertebrală este o suferinţă care apare la adolescenţi, mai
ales la băieţi. Apare ca urmare a unui conflict de creştere discovertebral, ce are drept
consecinţă hernierea nucleului pulpos al discului vertebral în porţiunea spongioasă a
corpurilor vertebrale. Clinic apar dureri vertebrale, iar în timp pot apare cifoza şi
modificările degenerative.
 Discopatia/spondiloza lombară este foarte frecventă. Şi în acest caz, durerea
vertebrală este principalul simptom al bolii. Ea poate fi localizată (lumbago) sau poate
iradia pe traiectul diferitelor rădăcini nervoase interesate (lombosciatică). În funcţie de
teritoriul de iradiere, de afectarea reflexelor osteotendinoase (rotulian şi achilean), de
grupele musculare interesate se poate aprecia rădăcina asupra căreia se exercită
compresia.
Dacă se produce hernierea mediană a discului intervertebral la nivelul coloanei lombare,
poate apare aşa numitul sindrom “de coadă de cal”, caracterizat prin afectarea
sensibilităţii în zona perineală, tulburări sfincteriene şi de dinamică sexuală.
Hiperostoza idiopatică vertebrală difuză, spondiloza hiperostozantă sau boala
Forestier Rotes-Querrol este o suferinţa asupra căreia au existat mult timp controverse:
unii o încadrau în spondilartropatiile seronegative, în timp ce alţi o considerau o
artropatie degenerativă. Spre această din urmă variantă înclină astăzi cele mai multe
observaţii.
Boala apare la vârstnici şi este de 2 ori mai frecventă la bărbaţi. Se asociază deseori cu
diabetul zaharat, guta, obezitatea şi alte afecţiuni metabolice. S-a pus şi problema unui
exces de retinol în geneza bolii. Simptomele clinice sunt discrete.
Herniile de disc lombare
Afectarea discului intervertebral este denumită de unii autori hernie de disc, iar de alţii
discopatie. Ultimul termen, cu înţeles mai larg, pare mai apropiat de realitatea anatomo-
clinică, deoarece discul nu suferă doar prin herniere, existînd o întreagă patologie discală,
diferită de hernia de disc, care determină suferinţe ale coloanei lombare. Pe de altă parte,
coloana lombară trebuie privită ca un tot unitar, care cuprinde pe lîngă segmentul
vertebro-discal şi ţesuturile moi adiacente (muşchi, ligamente, fascii), care se pot
constitui adesea în sediul unei suferinţe. Probabil din acest motiv, ultimele monografii
vorbesc despre ceea ce autorii anglo-saxoni denumesc ”low back pain“.
Suferinţele coloanei lombare sunt reprezentate de un grup de afecţiuni cu caracteristici
clinice care i-au permis lui De Seze cu mai mulţi ani în urmă să alcătuiască o clasificare
pe faze şi stadii a aşa-numitei hernii de disc lombare, clasificare care este şi astăzi de un
mare interes practic şi pe care o prezentăm în continuare.

Faza I
Este faza de instabilitate discală cu uşoară laxitate a nucleului pulpos în inelul fibros,
determinînd dureri lombare cronice intermitente, de tip postural. De cele mai multe ori, la
încetarea efortului şi la repaus, aceste dureri dispar, pentru a reapare în condiţii variate de
solicitare a segmentului lombar.
Faza a II-a
Este faza de leziune a discului, cu ruperea inelului fibros şi cu protruzia postero-centrală
a nucleului pulpos, determinînd un lumbago acut sau supraacut de tip discogen, a cărui
manifestare clinică se prezintă astfel:
Subiectiv
debut brusc
dureri lombosacrate uni- sau bilaterale
durerile au caracter mecanic
durerea nu coboară pe membrele inferioare, sau dacă o face, nu trece de genunchi.
Obiectiv
deformare lombară cu diminuarea lordozei lombare fiziologice
adesea fără scolioză
limitarea dureroasă a flexiei trunchiului (indice Schöber mic)
semnul Lassegue pozitiv bilateral.
Faza a III-a
Se mai numeşte şi faza radiculară şi apare prin protruzia postero-laterală a discului
herniat, care va intercepta în calea sa o rădăcină nervoasă. Din acest motiv
simptomatologia va apare unilateral. Această fază are trei stadii:
Stadiul 1 – iritativ
Discul herniat ajunge la rădăcină, fără a o comprima sau leza în vreun fel, pe care doar o
atinge. De aceea în acest stadiu bolnavii acuză durere pe traiectul rădăcinii, dar fără să
apară semne neurologice.
Subiectiv
durere lombo-sacrată unilaterală,
iradiere în membrul inferior de-a lungul unui dermatom (L5, S1, L4, L3, L2),
caracter mecanic al durerii, care de obicei este calmată de repaus.
Obiectiv
sindrom vertebral static cu:
- scolioză lombară,
- diminuarea lordozei lombare,
- contractură musculară paralombară.
sindrom vertebral dinamic cu:
- indice degete-sol înalt,
- indice Schöber mic,
- semnul Lassčgue pozitiv de partea afectată.
Stadiul 2 - compresiv
Materialul herniat ajunge la rădăcina nervoasă, pe care o comprimă. Acum se adaugă la
simptomatologie paresteziile pe traiectul durerii. La examenul obiectiv vor apare
hipoesteziile pe traiectul unei rădăcini, diminuările sau dispariţiile unor reflexe
osteotendinoase: reflexul rotulian în afectarea rădăcinii L4 şi reflexul achilian în afectarea
rădăcinii S1.
Stadiul 3 - de întrerupere
În acest stadiu se manifestă, pe lîngă semnele şi simptomele prezente în stadiul 1 şi 2, şi
semnele rezultate din secţionarea unor axoni din rădăcină, sau a întregii rădăcini prin
conflictul cu discul herniat. Pareza, respectiv paralizia care se instalează, se obiectivează
prin prezenţa deficitului motor în neuromiotomul respectiv. Vom constata astfel că
bolnavul nu poate sta pe vîrfuri în paralizia rădăcinii S1, sau că nu poate sta pe călcîie în
paralizia rădăcinii L5.
Faza a IV-a
Este faza modificărilor de tip degenerativ, cu apariţia discartrozei şi a artrozei
interapofizare, după vîrsta de 40 de ani. Odată cu vârsta, nucleul pulpos se deshidratează
şi devine friabil. În acelaşi timp, inelul fibros suferă şi el modificări importante în urma
repetatelor solicitări mecanice la care a fost supus. Acestei faze i se potriveşte termenul
generic de discopatie lombară.

În această fază vom putea întîlni următoarele aspecte clinice:

fără acuze subiective; 60-70% din subiecţi sînt purtători ai unei discopatii lombare de
faza IV asimptomatice;
sciatică prin prinderea rădăcinii în procesul degenerativ de la nivelul foramenului. Este
aşa-numita ”sciatică a vîrsticului“, cu semnul Lassčgue negativ;
lumbago acut după 40 de ani, lumbago de tip musculo-ligamentar, cu pseudo-sciatică
(durere difuză în membrul inferior, fără caracter dermatomal). Simptomatologia apare de
obicei brusc, după un efort fizic cu ridicare de greutăţi, fiind însoţită de limitarea
mobilităţii coloanei lombare în special pe înclinaţiile laterale, care sînt intens dureroase;
lombalgie cronică, cu noduli de miogeloză şi puncte trigger paralombare şi parasacrate, a
căror activare are un net caracter psihoemoţional şi meteorotrop;
stenoza de canal vertebral, mult mai puţin diagnosticată, se poate manifesta polimorf, de
la simpla lombalgie cu scialalgie pînă la sindromul de coadă de cal.
2.3. EVALUAREA CLINICO-FUNCŢIONALĂ
Anamneza:
La anamneză este foarte important să se obţină informaţii despre durere:
 sediul (difuza – localizata),
 intensitatea,
 momentul aparitiei,
 durata,
 elemente declansatoare sau de accentuare,
 iradiere in regiunile limitrofe sau la distanta,
 aspecte caracteristice cauzei (miogena, osoasa, articulara, neurogena, vasculara,
viscerala, psihogena),
 dismorfisme regionale (asimetrii toracice, ale umerilor, bazinului, tulburari de statica
vertebrala),
 impotenta functionala (locala/ la distanta).
Inspecţia şi palparea rahisului:
►regional
► în totalitate: în ortostatism, sezand, în clinostatism.
Evaluarea aliniamentului si posturii:
!Aprecierea liniei gravitaţiei –firul cu plumb
► în plan frontal (înclinările laterale)
► în plan sagital (deviaţiile antero - posterioare)
!Aprecierea aliniamentului în plan orizontal (centura scapulară + pelvină)
!Evaluarea alinierii segmentelor : anterior, profil posterior.
Examinarea se face cu subiectul în ortostatism cu notarea reperelor anatomice.
Pentru deviaţiile laterale: firul cu plumb (corespunzând axei de simetrie a corpului) fixat
la nivelul protuberanţei occipitale, trece prin următoarele repere:
►apofiza spinoasă a proeminentei (C7);
►de-a lungul apofizelor spinoase ale coloanei dorso - lombare
►pliul interfesier;
►între condilii femurali interni
►între maleolele interne
►spaţiul dintre călcâie
Pentru deviaţiile antero-posterioare: firul cu plumb se fixeaza la nivelul tragusului şi trece
prin următoarele repere:
►anterior de umăr;
►lateral de marele trohanter;
►lateral de maleola tibială.
Palparea regiunii rahidiene:
Modificările cutanate (pliu cutanat dureros-manevra de rulare-pensare)
Se palpează:
-punctele dureroase/ puncte trigger: paravertebrale, apofizare, interspinoase,
interscapulare, puncte tender, punctele Arnold, punctele Valleyx (paravertebral, unghiul
sacro-vertebral, fesier, pe membrul inferior)
- reperele osoase (apofize spinoase, transverse; spinele şi unghiurile omoplaţilor, fosetele
sacrate):
- relieful şi tonusul musculaturii paravertebrale, contracturi sau retracturi musculare
Evaluarea mobilitatii rahisului:
Se realizează prin► testing articular analitic
► teste globale (pasiv/activ)
Urmăreşte mobilitatea în toate cele trei planuri de mişcare
Relaţia dintre două vertebre este asigurată prin:
►articulaţia disco-vertebrală
► articulaţiile apofizare posterioare
Testing articular:
Articulaţia disco-vertebrală permite următoarele mişcări:
-rotaţie în jurul unui ax vertical;
-flexie - extensie, în jurul unui ax transversal;
-înclinaţii laterale - în jurul unui ax sagital;
-mişcări de alunecare pe axe paralele ale corpurilor vertebrale;
-mişcări de apropiere şi îndepărtare între 2 vertebre ale coloanei vertebrale.
Bilantul articular dorso-lombar:
Valori normale:
 extensia: 20-30 grade
 flexia: 80-90 grade (50° din coloana dorsală şi 40° din coloana lombară)
 rotaţia: 30-45 grade
 înclinaţiile laterale: 20-35 grade
Indici de mobilitate:
►Schober (flexie , > 5 cm)
►Ott (flexie , > 5 cm)
►degete-sol (flexie,0 cm)
►Schober inversat ( distanţa să scadă în extensie sub 3 cm)
►degete-genunchi (înclinaţii laterale)
 BILANTUL MUSCULAR DORSO-LOMBAR
Evaluarea neurologica:
Elemente urmarite:
► sensibilitatea exteroceptivă în teritoriul dermatomal
►ROT
►proba Laseque (HDL)
►proba Romberg (dg.diferential în ICVB), etc
2.4. OBIECTIVELE ŞI METODELE RECUPERARII HERNIILOR DE DISC
Obiectivele tratamentului de recuperare în herniile de disc:
Combaterea durerii
Corectarea dezechilibrelor musculare între agonişti şi antagonişti
Restabilirea controlului adecvat al mişcării
Profilaxia recidivelor
Mijloace de tratament
Tratament igieno-postural
Repaosul absolut se recomandă în suferinţele acute, fiind suficiente de obicei 2-4 zile.
În formele comune se recomandă repaos relativ, pe pat tare, în aşa-numitele posturi
delordozante: decubit dorsal sau lateral cu membrele inferioare flectate.
Alimentaţia va cuprinde toate principiile alimentare, recomandîndu-se regim hipocaloric
la bolnavii cu plus ponderal.
În cazul folosirii medicaţiei antiinflamatorii, se indică regim hiposodat.
Tratament medicamentos
Tratament fizical
1. Electroterapia
În herniile de disc lombare, electroterapia are doar efect adjuvant, fără a putea înlocui
celelalte forme de tratament.
Principalele efecte favorabile ale diferitelor forme de curenţi electrici în discopatiile
lombare sînt: antialgic, antiinflamator, hiperemiant, decontracturant.
Curentul galvanic este foarte mult folosit în sciatalgii sub forma galvanizărilor simple
longitudinale sau a ionogalvanizărilor cu CaCl2 cu polul pozitiv paralombar şi polul
negativ pe laba piciorului. În formele cu tulburări de sensibilitate există risc de arsură
locală.
Curenţii diadinamici (CDD) au efecte spectaculoase în lumbago nediscogen, dar efectul
lor în formele discogene este moderat.
Ultrasunetul se foloseşte în formele subacute sau cronice recidivante, cu suferinţe
musculo-tendinoase, miofasciale sau cu manifestări vasculo-vegetative.
Curentul Träbert, aplicat cu polul negativ pe punctul dureros, are un efect antialgic
comparabil cu al curenţilor diadinamici.
Media frecvenţă sub forma curenţilor interferenţiali este mai puţin eficientă în acut. Are
un bun efect decontracturant.
2. Masajul
 În formele subacute se poate efectua masaj sedativ sacro-fesier şi de-a lungul
membrului inferior.
 În formele hiperalgice se evită folosirea tehnicilor de masaj.
 În formele cu hipotrofii şi tulburări vasculo-vegetative este rezervat masajul trofic.
Masajul – anatomofiziologie, efecte, manevre
Masajul reuneşte o serie de manevre manuale şi/sau instrumentale (mecanice,
electrice, acvatice, bule de gaze, jet de aer cald, etc.) aplicate la om în scop igienic,
profilactic sau terapeutic şi recuperator, de către o persoană mai mult sau mai puţin
calificată (de regulă, masorul); în timp ce automasajul reprezintă aplicarea acestor
proceduri de către o persoană asupra propriului corp (de exemplu: efleuraj, fricţiuni,
tapotament, rulat-cernut, scuturări, masaj sub apă, vibromasaj, masaj manual reflex, etc.),
bineînţeles cu limitele respective (accesibilitatea automasajului se circumscrie, de regulă,
la membre).

EFECTELE MASAJULUI
 Efectele circulatorii se evidenţiază la nivelurile capilar, venos şi limfatic.
De exemplu, manevrele de efleuraj sprijină, stimulează circulaţia venoasă de întoarcere,
cea superficială, uşurând astfel munca inimii. Asociind la această manevră blândă unele
manevre mai puternice, cum sunt presiunile, se acţionează şi asupra circulaţiei venoase de
întoarcere profundă, cu efect folosit în patologia venoasă.
În ceea ce priveşte circulaţia limfatică, anumite proceduri (ex. - efleurajul mai energic,
alunecări profunde pe membre, fricţiunile) activează circulaţia limfei în sens centripet,
combătând astfel staza limfatică.
De reţinut că anumite proceduri de masaj (efleuraj, fricţiuni, etc.) induc, local, o secreţie
histamină şi acetilcolină care vor produce o vasodilataţie periferică, locală (hiperemia
pielii), ceea ce exprimă o activare circulatorie cu consecinţe metabolice la care intervin şi
alte mecanisme (nervoase, hormonale, etc.).
 Efectele musculare rezultate ca urmare a aplicării anumitor manevre de masaj
(frământatul, tapotamentul, etc.) pe cale mecanică (directă) şi reflexă (indirectă) şi care
activează circulaţia din muşchi, stimulează creşterea agenţilor nutritivi şi în acelaşi timp
favorizează eliminarea unor cataboliţi nocivi, în special la sportivi (acid lactic, peroxizi
lipidici, etc.); de asemenea, se stimulează elasticitatea şi forţa de contracţie a fibrelor
musculare. Manevrele uşoare (efleurajul) au efecte liniştitoare, decontractante asupra
muşchilor, mai ales când masajul foloseşte unele unguente relaxante (crema relaxantă
Decontractil, etc.)
 Efectele metabolice sunt urmarea unor proceduri stimulative (baterea sau
tapotamentul, vibraţiile energice, etc.) care activează metabolismul astfel: mobilizează
grăsimile din stratul celular subcutanat, contribuind la arderea acestora şi scăderea
ţesutului subcutanat în exces.
Prin activarea circulaţiei locale se induce un aport crescut de oxigen, fosfaţi, glucoză,
trigliceride, acizi graşi liberi şi alţi nutrienţi, în special la nivel muscular, contribuind
astfel la creşterea eficienţei mecanice, mai ales la nivel muscular.
Tot prin efecte metabolice şi într-o mai mică măsură prin stimularea secreţiei sudorale (ca
urmare a deschiderii porilor glandelor sudoripare), masajul favorizează eliminarea unor
cataboliţi de uzură, nocivi pentru organism (acid lactic, uree, creatinină, acid uric,
peroxizi lipidici, etc.).
 Efecte reflexe. Multă vreme s-a acordat atenţie efectelor mecanice ale masajului şi
mult mai târziu a fost pusă în evidenţă acţiunea reflexă a masajului, a unor proceduri (ex.
efleurajul, vibraţiile fine) care excită receptorii pielii şi în acest fel informează anumiţi
centri nervoşi, care la rândul lor declanşează reacţii de răspuns la nivelul unor organe şi
ţesuturi.
Pentru realizarea acestui efect, manevra de masaj (netezirea) se execută blând un timp
mai îndelungat, ceea ce va provoca o liniştire a sistemului nervos central şi o relaxare a
musculaturii scheletice, pe căi reflexe (aferente-eferente).
Asocierea acestor proceduri de masaj cu gheaţă (masaj cu gheaţă) diminuează senzaţiile
dureroase posttraumatice, prin vosoconstricţia periferică pe ca o induce, şi diminuarea
temperaturii locale, ceea ce provoacă o veritabilă anestezie locală.
Tot prin mecanisme reflexe masajul influenţează favorabil şi sfera endocrinometabolică,
efectele depinzând de manevrele folosite, de ritmul şi intensitatea lor, dar şi de
reactivitatea individuală.
Se înţelege că prin aceste efecte, ca şi prin efectul mecanic direct, masajul contribuie
efectiv la menţinerea calităţii epidermului.
Dacă ne referim la diverse alte forme de masaj, cum ar fi cel reflex (masajul periostal sau
pe anumite zone cutanate refelxogene), mecanic (vibromasajul), electric (electromasajul),
hidromasajul (masajul cu jet de apă, masajul subacvatic), vom adăuga acestor efecte ale
manevrelor propriu-zise de masaj, efectele apei calde, ale curentului electric sau efectele
mecanice ale diverselor aparte (în special vibromasatoare).
Fără a diminua eficienţa masajului instrumental, masajul manual rămâne superior, el
creând ambianţa organică şi psihică dintre cel masat şi masor, ceea ce duce la o creştere a
eficienţei (probabil şi prin mecanisme de tip placebo).
De aceea considerăm necesar ca fiecare sportiv să aibă cunoştinţe de masaj, să poată
efectua, la nevoie, un masaj colegului (în special în cadrul competiţiilor sportive) şi
bineînţeles să se poată automasa.
Manevrele fundamentale de masaj manual
Tehnica aplicării masajului are la bază o serie de manevre fundamentale sau principale,
care nu pot lipsi în efectuarea acestei terapii.
Manevrele fundamentale exercită influenţe diferite la nivelul tegumentelor, sistemelor
muscular, osteoarticular, circulator şi nervos, ceea ce oferă posibilitatea aplicării
diferitelor procedee de masaj în funcţie de obiectivele terapeutice urmărite.
Manevrele fundamentale include:
efleurajul (netezirea);
fricţiunea;
frământatul;
tapotamentul;
vibraţiile.
Efleurajul
Efleurajul sau netezirea este o manevră de introducere, cu care începe orice şedinţă de
masaj, dar poate fi alternată cu alte manevre fundamentale de masaj folosite, şi constituie
manevra de încheiere în majoritatea situaţiilor.
Constă în alunecarea uşoară a mâinilor masorului pe suprafaţa corpului, realizându-se o
netezire a tegumentelor, şi care se execută, întotdeauna, în sens centripet, adică de la
extremitatea distală către extremitatea proximală a segmentului care este masat.
Tehnica aplicării netezirilor prezintă mai multe modalităţi:
cu faţa palmară a mâinilor, cu degetele întinse, apropiate sau depărtate, atunci când se
masează zone mai întinse şi plane, utilizându-se ambele mâini;
cu faţa dorsală a mâinilor, degetele fiind flexate şi depărtate, reprezentând tehnica
denumită masaj în pieptene, pentru zonele păroase;
cu faţa palmară a degetului mare;
cu faţa palmară a vârfurilor a două sau trei degete, atunci când se masează suprafeţe mici;
prin cuprinderea între degetul mare şi celelalte degete, când se masează pe zone mai mici
şi rotunde.
Efleurajul se poate efectua cu ambele mâini deodată sau folosindu-se alternativ, una după
alta. Netezirea se face în mod obişnuit în linie dreaptă, în axa longitudinală a membrelor,
de-a lungul grupelor de muşchi în funcţie de structura anatomică a regiunii. De obicei se
efectuează segmentar, pe zone anatomice delimitate (ex. antebraţ, braţ, gambă, coapsă),
dar poate fi executată şi pe toată lungimea membrelor superioare sau inferioare, când
timpul nu ne permite să o aplicăm.
Sensul direcţiei efleurajului depinde de topografia circulaţiei venoase şi limfatice sau
grupelor musculare din zona masată.
La membre, sensul netezirilor, aşa cum s-a mai spus, se face de la extremitate în sus, la
nivelul trunchiului se urmăreşte sensul de întoarcere a circulaţiei venoase către inimă, la
ceafă şi gât sensul manevrei este de la cap spre umăr şi omoplaţi.
Netezirea este considerată ca o manevră specifică pentru suprafaţa corpului, acţionând în
special asupra pielii, ţesuturilor conjunctive subcutanate, nervilor periferici şi vaselor
venoase şi limfatice.
Ea are o acţiune calmantă, micşorând fenomenele dureroase, de contractură musculară, de
tensiune psihică, efecte deosebite pentru persoanele nervoase, emotive, realizând,
totodată, şi condiţiile de adaptare mai bună la alte manevre fundamentale mai puternice.
Un alt efect important al efleurajului este îmbunătăţirea circulaţiei de întoarcere venoasă
şi limfatică, ce rezultă din acţiunea mecanică a procedurii, care facilitează hemodinamica,
dar şi acţiunea reflexă ce produce vasodilataţie activă prin mecanisme vasomotorii
nervoase şi umorale. Se îmbunătăţesc condiţiile trofice ale pielii, prin activarea
schimburilor metabolice, se favorizează îndepărtarea lichidelor din spaţiile intracelulare,
efecte foarte utile în tratamentul edemelor reziduale după traumatismele aparatului
locomotor.
Hiperemia activă, după netezire, îmbunătăţeşte aportul de oxigen, glucoză şi fosfaţi
macroergici şi în acelaşi timp favorizează eliminarea cataboliţilor din musculatură, de la
suprafaţă, asigurând condiţii funcţionale normale pentru grupele musculare respective.
Netezirea menţine supleţea şi elasticitatea pielii prin împiedicarea procesului de
mineralizare a fibrelor elastice, fenomen ce apare la persoane mai în vârstă, şi scurtează
timpul de reînnoire a epidermului prin accelerarea turnoverului diferitelor straturi ale
acestuia.
Fricţiunea
Manevră fundamentală de masaj, fricţiunea constă în apăsarea şi deplasarea tegumentelor
şi ţesuturilor conjunctive subcutanate pe planurile profunde, în limita elasticităţii lor.
Din punct de vedere tehnic, această manevră se poate executa în mai multe modalităţi:
cu faţa palmară a degetelor mâinii, cu cele trei degete ale mâinilor (index, medius şi
inelar) sau cu vârful degetului mare, când se aplică pe suprafeţe mici (ex. spaţiile
interosoase, pe partea dorsală a mânilor şi picioarelor);
cu marginea cubitală a mâinii;
cu "rădăcina" mâinii sau cu partea dorsală a pumnului strâns, când se masează zone mai
mari;
cu eminenţa tenară, baza degetului mare sau cu eminenţa hipotenară, baza degetului mic,
atunci când se aplică pe zone cu sensibilitate mai mare.
Degetele sau mâinile se aplică pe tegumente având un unghi între 30-700, în funcţie de
forţa pe care dorim să o impunem manevrelor (cu cât unghiul este mai mare, cu atât forţa
de pătrundere este mai mare).
Sensul fricţiunii poate fi linear sau circular
Fricţiunea în sens linear este adecvată zonelor sărace în ţesuturi moi şi mai puţin suple
(articulaţiile şi regiunile cu tendoane, cum este treimea inferioară a braţelor).
Intensitatea manevrelor trebuie să fie adaptată sensibilităţii tegumentelor şi ţesuturilor
moi subcutanate, pentru evitarea apariţiei senzaţiilor dureroase.
Această manevră de masaj se adresează, în special, ţesuturilor moi subcutanate şi
straturilor musculare de suprafaţă (muşchii pieloşi ai feţei).
Fricţiunea creşte procesul de mobilizare a ţesutului adipos din hipoderm, prin influenţarea
favorabilă a factorilor lipolitici, producând o scădere cantitativă a straturilor de grăsime.
Alături de netezire, fricţiunea contribuie la menţinerea supleţii şi elasticităţii
tegumentelor prin prevenirea depunerii sărurilor de calciu în fibrele elastice, la persoanele
de vârsta a 3-a.
Ea produce o accelerare a preceselor de regenerare şi cicatrizare, prin îmbunătăţirea
condiţiilor trofice locale, mai ales la persoanele în vârstă când aceste procese sunt
încetinite.
Fricţiunea, prin mecanismul reflexelor antidromice, duce la eliminarea de histamină,
acetilcolină, bradikinină, favorizeazând circulaţia locală şi resorbţia edemelor după
traumatisme. Ea produce, de asemenea, afecte analgezice locale, prin micşorarea
sensibilităţii terminaţiilor nervoase şi scăderea tensiunii nervoase, când este executată
într-un ritm lent şi prelungit.
Fricţiunea îmbunătăţeşte permeabilitatea cutanată pentru diverse medicamente, sub formă
de unguente, în aplicaţiile locale pe piele. Această procedură este utilă acolo unde există
procese aderenţiale după traumatisme, hematoame organizate sau inflamaţii locale,
mărind elasticitatea tisulară, dar este contraindicată în procesele inflamatorii şi
hemoragice acute.
Frământarea
Denumită şi petrisaj, frământarea este o manevră fundamentală de masaj, care are efecte
stimulante puternice.
Aplicarea ei se poate face după mai multe modalităţi tehnice:
cu palma, frământarea în cută, prin ridicarea şi apucarea părţilor moi între degete şi
"rădăcina" mâini cu stoarcerea lor, manevră care se repetă de mai multe ori, după care se
trece la porţiunea următoare. Este accesibilă regiunilor întinse şi plane (spatele, toracele,
lombele, braţele, coapsele), executându-se longitudinal pe direcţia fibrelor musculare;
cu două degete, respectiv cu policele şi indexul, tehnică potrivită pentru masarea
tendoanelor, fasciilor sau a muşchilor mai subţiri;
la nivelul membrelor superioare şi inferioare, procedura se poate executa cu mâinile
aplicate în brăţară, musculatura fiind prinsă între degete şi palme, exercitând astfel
presiuni asupra ei;
într-o manieră simplă, prin ridicarea părţilor moi (tegumente, muşchi) de pe planurile
dure, cu exercitarea compresiunilor asupra lor, tehnică indicată pentru îmbunătăţirea
elasticităţii şi contractilităţii musculaturii.
Frământarea este o manevră de masaj care se adresează ţesuturilor situate în profunzime
şi mai ales musculaturii.
Este un masaj de stimulare a musculaturii prin excitarea proprioceptorilor de la nivelul
muşchilor şi tendoanelor, îmbunătăţind excitabilitatea şi contractilitatea muşchilor.
Menţine în condiţii normale elasticitatea muşchilor şi favorizează în acest mod profilaxia
leziunilor musculare, care se produc frecvent la sportivii de performanţă.
În acelaşi timp, prin activarea circulaţiei în vasele sanguine şi limfatice se îmbunătăţesc
schimburile nutritive (aport de oxigen, glucoză, adenozintifostat) şi favorizează
eliminarea cataboliţilor rezultaţi din activitatea musculară.
Este o procedură frecvent utilizată în masajul la sportivi, atât pentru refacerea după
antrenamente sau competiţii, cât şi în pregătire.
De asemenea, este una din tehnicile recomandate pentru recuperarea hipotrofiilor
musculare datorită inactivătăţii şi care rămân după traumatismele aparatului locomotor.
Tapotamentul (baterea)
Tapotamentul sau baterea este o manevră fundamentală ce constă în aplicarea pe
tegumente a unor serii de loviri scurte şi ritmice reprezintând unul din cele mai intense
procedee de masaj.
Din punct de vedere tehnic, ea se poate executa după mai multe modalităţi:
când se face cu faţa palmară a mâinilor şi a degetelor întinse poartă numele de plescăit.
Mişcările mâinilor şi antebraţelor se efectuează din articulaţiile pumnilor şi ale coatelor,
mâinile lăsându-se să cadă liber pe regiunea de masat;
cu palma şi degetele uşor flexate (formând o adâncitură pe faţa palmară), realizându-se
tapotamentul în ventuză;
cu dosul mâinilor, degetele fiind uşor flexate, loviturile aplicându-se cu primele falange;
cu pumnul incomplet închis, cu partea cubitală, astfel încât se asigură o elasticitate a
loviturii şi evitarea apariţiei senzaţiei de durere. Este procedeul denumit bătătorit, şi
reprezintă ă manevră deosebit de puternică ce se poate aplica pe zone cu musculatură
bine dezvoltată şi mai puţin sensibile (zonele lombară şi fesieră);
tocatul este procedeul care foloseşte marginea cubitală a mâinilor, degetele fiind
apropiate, mişcările de lovire efectuându-se din articulaţia pumnului;
altă modalitate tehnică este percutatul, care se execută cu vârful degetelor, mâinilor,
flexate şi depărtate. Este unul din procedeele cele mai uşoare de tapotament. Mişcările se
efectuează din articulaţiile pumnilor, degetele căzând libere pe suprafaţa tegumentelor.
Reprezintă o modalitate de aplicare a baterii adecvată pentru anumite regiuni (toracele şi
abdomenul).
În funcţie de intensitatea şi ritmul tapotamentului, efectele se produc în ţesuturile moi
superficiale sau mai profunde. Se obţine un efect predominant excitant, prin acţiunea
asupra receptorilor de la nivelul pielii şi a ţesuturilor subcutanate conjunctive, şi o
activare a circulaţiei cu hiperemie şi creşterea temperaturii locale.
Baterea provoacă, de asemenea, o creştere a excitabilităţii neuromotorii, prin stimularea
proprioceptorilor de la nivelul muşchilor şi tendoanelor, ceea ce duce la o creştere a
tonusului muscular. Procedura favorizează factorii lipolitici şi mobilzarea adipocitelor din
ţesuturile subtegumentare, micşorându-se în acest fel volumul stratuli adipos.
Aceste efecte ale procedeului sporesc utilitatea tapotamentului în hipotoniile şi
hipotrofiile musculare prin inactivitate.
Tapotamentul se foloseşte şi ca manevră de masaj în pregătirea sportivilor între probe sau
în pauza dintre reprize. Această manevră se foloseşte în afecţiunile aparatului locomotor
unde sunt prezente dureri sau contracturi musculare.
Vibraţiile
Vibraţiile reprezintă o manevră de masaj care constă în executarea unor mişcări
oscilatorii pe o regiune mai restrânsă, producând o deplasare foarte mică a tegumentelor
şi a ţesuturilor subcutanate.
Din punct de vedere tehnic, ele se efectuează din articulaţiile pumnului, cotului sau
umărului, prin aplicarea pe tegumente a degetului mare, a 2 degete, a palmei sau a
ambelor mâini.
Vibraţiile manuale nu sunt perfect ritmice, nu pot produce mişcări oscilatorii şi presiuni
uniforme, nu pot fi aplicate un timp prea îndelungat, deoarece sunt dificil de executat şi
obosesc mâna masorului.
Avantajul constă în faptul că mâna masorului este moale, caldă şi se mulează mai bine pe
suprafaţa tratată, ceea ce o face mai agreabilă pentru pacient, în comparaţie cu manevrele
mecanice.
Acţiunea vibraţiilor depinde de intensitatea manevrelor. Cele superficiale, fine, mai
prelungite, au un efect calmant, reduc sensibilitatea tegumentelor şi ţesuturilor
subcutanate, produc o senzaţie de încălzire şi relaxare musculară. Vibraţiile cu oscilaţii
mai mari, mai profunde, mai puternice produc o activare a circulaţiei sanguine în zona
masată, cu efecte descongestionante.
Vibraţiile sunt procedee indicate în hipertoniile musculare, în contracturile musculare ce
apar în spasmofilie, în artrozele cervicale şi lombare, precum şi în combaterea oboselii
musculare după efort, la sportivi.
Manevrele secundare de masaj manual
În afara manevrelor fundamentale de masaj, mai există o serie de manevre secundare sau
ajutătoare care pot fi utilizate pe lângă primele.
 Presiunile constau în apăsări pe unele zone ale corpului şi se aplică la sfârşitul
şedinţelor de masaj parţial.
Ele se efectuează cu palmele (pentru regiunea spatelui acestea se aplică de o parte şi de
alta a coloanei vertebrale, pacientul fiind culcat în decubit ventral - cu faţa în jos, cu
membrele superioare în extensie, astfel masorul exercitând presiunile cu mai puţin efort,
folosindu-şi greutatea trunchiului în executarea apăsărilor asupra zonei de masat).
Procedeul trebuie făcut cu atenţie, fără variaţii bruşte de intensitate, evintându-se
provocarea senzaţiei de disconfort. În cazul în care apar senzaţii dureroase în zona de
aplicare, manevra se întrerupe.
Presiunile sunt contraindicate la bătrâni şi copii deoarece există riscul producerii de
acceidente osoase (fisuri).
Presiunile se pot face pe anumite zone de periost, cu o intensitate medie, cu efecte asupra
circulaţiei din zona masată, care după o fază de ischemie trece într-o fază de hiperemie,
precum şi efecte asupra ramificaţiilor nervoase cu realizarea scăderii sensibilităţii.
 Cernutul şi rulatul sunt manevre de masaj ce pot fi aplicate numai pe anumite părţi ale
corpului, care au formă cilindrică (membrele superioare şi inferioare).
Cernutul se execută cu ambele mâini aşezate pe părţile laterale ale segementului
membrului, cu degetele îndoite, imprimându-se părţilor moi mişcări laterale similare
cernutului prin sită.
Rulatul se face cu ambele mâini plasate lateral, de o parte şi de alta a segmentului
membrului, cu degetele întinse, realizându-se o rulare, a ţesuturilor moi, în ambele
sensuri, de jur împrejurul regiunii masate.
Aceste procedee se adresează în special musculaturii membrelor, având efecte de relaxare
musculară, de descongestionare locală şi de îmbunătăţire a supleţii ţesuturilor.
Datorită faptului că se pot executa destul de uşor, sunt folosite, îndeosebi de sportivi, în
automasajul membrelor.
 Tracţiunile şi tensiunile se adresează, în special, articulaţiilor şi ţesuturilor
periarticulare.
Tracţiunea se face cu ambele mâini, folosind o priză deasupra articulaţiei şi una
dedesubtul acesteia, trăgând în sensul axei longitudinale a segmentului unde se află
articulaţia.
Manevra are ca obiectiv realizarea unei întinderi în limitele fiziologice ale diferitelor
componente atât ale articulaţiei, cât şi a elementelor periarticulare, îmbunătăţindu-se
mobilitatea articulară. Tracţiunea se foloseşte mai ales pentru articulaţiile degetelor.
Pentru membre, manevrele se fac cu pacientul culcat pe spate.
La nivelul coloanei cervicale, tracţiunea se face din poziţia şezând sau stând, folosind
priza pe frunte şi pe ceafă, trăgând capul în sus.
Pentru trunchi, manevra se efectuează tot şezân sau stând, cu apucarea subiectului peste
braţe şi tragerea lui în sus, vertical.

Pe lângă manevrele fundamentale şi secundare de masaj manual folosite în mod obişnuit

de către masorul care aplică procedura sau de către persoana care se automasează, există
o serie de alte procedee care cuprind:
masajul reflex;
hidromasajul;
masajul instrumental;
masajul cu jet de aer cald,;
masajul cu bule gazoase în apă,;
masajul cu gheaţă.
Masajul reflex
Masajul reflex se bazează pe influenţa reflexă, de la distanţă, după aplicarea acestuia pe
zone de proiecţie dureroase, tegumentare sau periostale, în afecţiuni ale aparatului
locomotor sau viscerale.
În această categorie intră:
masajul periostal;
pe zone reflexogene Head;
presopunctura.
Masajul periostal constă în executarea unor presiuni puternice, cu ajutorul policelui sau a
mediusului, în puncte situate pe periost, acolo unde acesta nu este acoperit de părţi moi.
Punctele de presiune se aleg după gradul de sensibilitate la apăsare.
Presiunea se exercită timp de 2-3 minute pe fiecare punct, fiind însoţită de fricţiuni
circulare. Manevra se poate repeta de 2-3 ori pe un punct, apoi se trece pe alte puncte
dureroase la palpare. Pentru a obţine efecte de durată se execută 3-4 şedinţe.
Masajul periostal combate fenomenele congestive, de contractură şi le atenuează pe cele
dureroase, prin aplicare pe zona de proiecţie periostală învecinată zonei afectate.
Dezavantajul metodei constă în faptul că pacientul are dureri pe durata aplicării presiunii.
Masajul periostal poate fi folosit în tratamentul sechelelor după afecţiuni traumatice ale
aparatului locomotor, interesând ţesuturile ligamentare şi musculare.
Presopunctura reprezintă un procedeu terapeutic derivat de la acupunctură.
Ea constă în efectuarea de presiuni cu un singur deget, de obicei cu policele, pe puncte
folosite în acupunctură.
Acest procedeu are ca efect reducerea fenomenelor dureroase, micşorarea tonusului
muscular, realizarea relaxării musculare.
Presopunctura se foloseşte în:
afecţiuni musculare - ex. miozitele de effort;
în contracturile musculare din artroze - PSII;
în afecţiuni ale sistemului nervos periferic - ex. nevralgiile;
în afecţiuni ale tendoanelor - ex. tendinitele şi entesztele.
Eficienţa acestui procedeu nu atinge în aceeaşi măsură gradul de eficienţă realizat prin
acupunctură.
Masajul transversal profund
Masajul transversal profund, sau masajul Cyriax, constă în utilizarea fricţiunii pentru a
realiza mobilizarea ţesuturilor moi între ele, tegumente, ţesuturi, fascii, fibre musculare,
tendoane. Ea se bazează pe diagnosticul exact al leziunii, prin palparea cu 2 degete a
zonei traumatizate şi evidenţierea punctului dureros. Se execută o fricţiune profundă
transversală cu 2 degete, perpendicular pe direcţia fibrelor musculare sau ligamentare,
interesate de traumatism. Presiunea rămâne constantă în tot timpul şedinţei, degetele
păstrând contact permanent cu pielea. Durata procedurii este de 10 minute, ea putându-se
repeta la interval de 1-2 zile.
Masajul transversal profund realizează înlăturarea aderenţelor fibroase după traumatisme
ale aparatului locomotor. Prin mobilizarea transversală a ţesuturilor moi se refac zonele
de clivaj şi alunecare fiziologică a muşchilor şi tendoanelor. Are o acţiune trofică locală
producând hiperemie şi analgezie la locul de aplicare.
Nu se recomandă în stadiul acut şi în afecţiunile inflamatorii ale aparatului locomotor.
Hidromasajul constă în asocierea în acelaşi timp a manevrelor de masaj cu o procedură de
hidroterapie. Există două metode de aplicare a hidromasajului şi anume: duş-masajul şi
duşul subacval.
Duş-masaj constă în executarea unui masaj manual pe o anumită parte a corpului, care se
află sub jetul unor duşuri calde ce acţionează vertical. Pacientul, dezbrăcat, se află aşezat
în decubit dorsal sau decubit ventral, pe o masă de masaj, deasupra căreia există 4-6
duşuri rozetă din care cade, în ploaie, apa la o temperatură de 380, de la o înălţime de 60
cm. Durata proceduri este de 5-10 minute şi de obicei se face parţial (pe spate, pe torace,
abdomen sau membre).
În cazul duş-masajului, pe lângă efectele masajului (mecanice) se adaugă şi cele ale
agentului termic reprezentat de duşul rozetă. El produce o vasodilataţie puternică
favorizând:
procesele de resorbţie;
relaxarea musculaturii;
calmarea fenomenelor dureroase.
Această procedură este folosită în tratamentul artrozelor de la nivelul coloanei vertebrale
sau membrelor, în diferite forme ale reumatismului abarticular, în diverse sechele după
traumatismele aparatului locomotor şi în masajul sportiv.
Duşul subacval este a doua formă de aplicare a hidromasajului şi constă în aplicarea unui
duş cilindric asupra unui segment sau pe tot corpul pacientului, care se află sub apă, într-o
baie la temperatura de 370-380. Presiunea duşului, care se proiectează pe zona de masat
poate fi reglată la 1-6 atmosfere, în funcţie de sensibilitatea regiunii tratate. Această
presiune se realizează cu ajutorul unui compresor electric, care printr-un furtun cu sorb
absoarbe apa din vană, după care o proiectează printr-un furtun prevăzut la capăt cu o
duză cilindrică, asupra zonei de tratat. Duza este plasată sub apă, la 30 cm de corp, jetul
cilindric de apă se proiectează la un unghi de 350 faţă de suprafaţa tegumentelor. La
nivelul articulaţiilor se poate proiecta perpendicular.
Durata procedurii este de 5-15 minute, iar sensul de aplicare este centripet. Se începe cu
partea posterioară a unui membru inferior (gambă, coapsă, fesă, ajungându-se în regiunea
lombară şi interscapulovertebrală), se trece la celălalt membru inferior, apoi la membrele
superioare, tot în sens centripet. Pe partea anterioară a corpului se procedează la fel,
exceptând abdomenul, unde se foloseşte sensul orar şi presiune mai mică. Nu se aplică pe
zonele mamare şi scrotale.
Avantajele duşului subacval sunt:
permite o relaxare optimă a musculaturii sub acţiunea factorului termic şi a presiunii
hidrostatice;
realizează un confort deosebit pentru pacient, presiunea jetului de apă fiind mai agreabilă,
deoarece aceasta este reglabilă în funcţie de sensibilitatea zonei tratate;
permite un masaj mai eficient, în profunzime, decât prin masaj manual, în zone ale
corpului cu straturi mari de ţesut celuloadipos şi muscular, cum sunt lombele, fesele,
articulaţiile şoldurilor;
este mai puţin obositor pentru persoana care în execută.
Dezavantajele procedurii constau în faptul că necesită măsuri de protecţie deosebite:
o instalţie perfectă a compresorului electric (priză în pământ) şi a vanei;
echipament de protecţie (mănuşi, cizme de cauciuc pentru persoana care aplică
procedura).
Duşul subacval are următoarele efecte:
realizează o hiperemie profundă în zona de aplicare ce favorizează procesele de resorbţie;
produce relaxarea musculară;
favorizează înlăturarea proceselor aderenţiale după afecţiuni inflamatorii sau traumatice
ale aparatului locomotor şi stimulează activitatea motorie a unor viscere abdominale.
Masajul instrumental mecanic se efectuează cu ajutorul aparatelor producătoare de
vibraţii, denumite aparate de vibromasaj.
Aplicarea pe zonele de tratat a vibraţiilor mecanice se face prin două modalităţi:
aparate cu bandă vibratoare;
aparate portabile cu dispozitive de cauciuc sau plastic, de diferite forme.
Unele aparate din a doua categorie au dispozitive de reglare a amplitudinii oscilaţiilor,
care la valori minime permit efectuarea şi a efleurajului.
Avantajele aparatelor de vibromasaj sunt:
unele aparate oferă posibilitatea reglării frecvenţei şi amplitudinii oscilaţiilor;
produc vibraţii mecanice ritmice şi cu amplitudine uniformă;
dispensează pacientul de serviciile persoanei specializate;
durata şedinţei poate fi mai mare faţă de aceea în care vibraţiile se execută manual (care
sunt obositoare pentru persoana care le efectuează).
Dezavantajele aparatelor de masaj sunt:
oferă numai două manevre, efleuraj şi vibraţii, în comparaţie cu masajul manual, care
efectuează o gamă mult mai largă de manevre fundamentale şi secundare;
vibraţiile mecanice sunt mai puţin agreabile decât vibraţiile manuale, executate de masor,
care se pot adapta mai bine la sensibilitatea diferită a diverselor segmente ale corpului,
realizându-se un confort mai bun pentru pacient.
Vibraţiile mecanice fine, cu amplitudine mică, au efecte sedative, descongestive şi de
relaxare musculare. Sunt folosite în tratamentul fenomenelor dureroase şi a contracturilor
musculare de la nivelul aparatului locomotor, dar şi în fenomene dureroase viscerale
abdominale.
Vibraţiile mecanice de amplitudine mai mare şi frecvenţă mai ridicată produc o stimulare
a circulţiei sanguine în zona de aplicare, cu apariţia unei hiperemii a pielii, precum şi o
acţiune de împiedicare a depunerii adipocitelor, prin mobilizarea lor din ţesuturile
celuloadipoase subcutanate.
Aceleaşi vibraţii fine şi efleurajul se pot realiza şi cu aparate acţionate electric.
Masaj local cu gheaţă este un procedeu care îmbină una din manevrele fundamentale de
masaj, netezirea, cu crioterapia. Aceasta constă în folosirea cuburilor de gheaţă cu care se
face efleuraj pe zona de tratat timp de 3-7 minute, manevră care se repetă la interval de 2
ore. Efectele procedurii constau în:
producerea unei vasoconstricţii locale cu scăderea consumului de oxigen şi a
metabolismului;
diminuarea extensibilităţii colagenului cu prevenirea formării edemului;
realizarea unei miorelaxări cu reducerea contracturii;
diminuarea conducerii nervoase;
acţiune analgezică.
Masajul cu gheaţă se foloseşte în diverse afecţiuni ale aparatului locomotor de natură
traumatică, cum sunt contuziile, entorsele, leziunile musculare fibrilare, etc. Eficacitatea
tratamentului este condiţionată de aplicarea sa cât mai promptă.
3. Kinetoterapia
Mobilitatea trunchiului este asigurată de coloana vertebrală prin care se realizează
mişcările de flexie-extensie lateralitate stânga-dreapta şi rotaţie. Sub raportul kineticii
întregului corp, trunchiul joacă un rol important decât al propriei capacităţi de mişcare.
Mobilitatea controlată a membrelor ar fi posibilă fără participarea trunchiului superior la
mişcările membrului brahial şi a trunchiului inferior la mişcările membrului pelvian.
Pricipalul rol al trunchiului este de a determina posturile de bază ale întregului corp:
decubit, şezând şi ortostatică.
Trunchiul asigură, aşadar, atât statica, stabilitatea corpului, cât şi dinamica, flexibilitatea
lui. Aceste funcţii sunt de fapt îndeplinite de coloană şi masele musculare ale trunchiului.
Stabilitatea intrinsecă a coloanei este realizată de vertebre, discuri, ligamente, iar cea
extrinsecă este dată de musculatură. La stabilitatea totală a trunchiului, cea intrinsecă
contribuie într-un procent foarte redus.
Mobilitatea este asigurată prin sumarea mişcărilor în fiecare segment mobil al coloanei.
Segmentul mobil al coloanei sau unitatea funcţională (complexul a două vertebre
adiacente, discul intervertebral, articulaţiile interapofizare şi structurile moi conexe)
realizează mişcarea la fiecare nivel, în funcţie de raportul dintre suprafaţa discului şi
grosimea lui. Cu cât acest raport va fi mai mic, cu atât mobilitatea în segmentul respectiv
va fi mai mare. Astfel, coloana cervicală are un raport de 6, coloana lombară de 13, iar
cea dorsală de 22. Astfel, mobilitatea cea mai bună este în coloana cervicală, în cea
dorsală fiind de 4 ori mai limitată.
Discurile intervertebrale suportă presiuni foarte mari, în funcţie de poziţia trunchiului şi
încărcarea cu greutăţi.
Studierea celor mai eficiente exerciţii pentru tonifierea musculaturii trunchiului a
preocupat mereu atât pe cercetătorii fiziologi, cât şi pe practicienii kinetologi.
Obiectivele kinetoterapiei sînt diferite în funcţie de stadiul suferinţei: acut, subacut,
cronic sau de remisiune completă.
În stadiul acut se aplică metode de relaxare generală şi de relaxare a musculaturii
lombare.
În subacut începe adevăratul program de kinetoterapie, cel mai cunoscut fiind programul
Williams. Pe lîngă tehnicile de relaxare, acum se vor aplica şi tehnici de asuplizare a
trunchiului inferior.
În stadiul cronic se poate începe şi tonifierea musculaturii slabe.
Redăm în continuare pe scurt exerciţiile care alcătuiesc programul Williams, exerciţii
care se execută diferenţiat, pe trei faze, în funcţie de evoluţia afecţiunii.

PROGRAMUL WILLIAMS FAZA I

Exerciţiul 1 - Decubit dorsal: se flectează şi se extind genunchii.
Exerciţiul 2 - Decubit dorsal: se trage un genunchi cu amîndouă mîinile la piept,
încercînd atingerea lui cu fruntea; se procedează apoi la fel cu celălalt.
Exerciţiul 3 - Ca la exerciţiul 2, dar concomitent cu ambii genunchi.
Exerciţiul 4 - Decubit dorsal, cu mîinile sub cap: se trage un genunchi la piept cît mai
mult, apoi celălalt, apoi ambii.
Exerciţiul 5 - Decubit dorsal cu braţele ridicate pe lîngă cap în sus, genunchii flectaţi la
900, tălpile pe pat: se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii, se saltă uşor
sacrul de pe pat; se revine, apoi se repetă.
Exerciţiul 6 - În şezînd pe scaun, cu genunchii mult depărtaţi: se apleacă mult înainte,
astfel încît să atingă cu mîinile solul de sub scaun; se menţine această poziţie 4-5
secunde, se revine, apoi se repetă.
Fiecare exerciţiu al fazei I se execută de 3-5 ori, repetîndu-se de 2-3 ori pe zi.
După două săptămîni, acestor exerciţii li se adaugă cele din faza a II-a.
PROGRAMUL WILLIAMS FAZA A II-A
Exerciţiul 7 - Decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, tălpile pe pat: se apleacă ambii
genunchi spre dreapta, apoi spre stînga, pînă ating patul.
Exerciţiul 8 - Decubit dorsal: călcîiul drept se aşează pe genunchiul stîng; se execută o
abducţie cît mai internă a şoldului drept, pînă se atinge cu genunchiul drept planul
patului, apoi se inversează.
Exerciţiul 9 - Decubit dorsal: se ridică alternativ cît mai sus cîte un membru inferior
extins.
Exerciţiul 10 - În ortostatism: genuflexii cu mîinile în sprijin pe spătarul scaunului,
spatele perfect drept, călcîiele rămînînd pe sol.
Exerciţiul 11 - Poziţia de “cavaler servant”, corpul aplecat pe coapsa ridicată la 900,
sprijin şi pe sol cu mîinile: se întinde genunchiul de sprijin, executînd şi o balansare care
trebuie să întindă psoas-iliacul.
În această perioadă se fac şi exerciţii din atîrnat: cu faţa sau cu spatele la spalier, ridicare
de genunchi la piept, rotare genunchi stînga-dreapta, bascularea membrelor inferioare,
cifozări lombare cu picioarele pe o bară.
PROGRAMUL WILLIAMS FAZA A III-A
Exerciţiul 12 - Decubit dorsal, genunchii flectaţi la 900, tălpile pe pat: se împinge lomba
spre pat, se contractă abdominalii, se saltă uşor sacrul de pe pat; treptat se execută aceleaşi
mişcări lombare şi ale bazinului, dar cu genunchii tot mai puţin flectaţi, pînă ajung să fie
complet întinşi.
Exerciţiul 13 - În ortostatism, la perete, taloanele la 25-30 cm de acesta: se aplică sacrul şi
lomba aplatizate pe perete; se apropie treptat călcîiele de perete, menţinînd contactul
lombei cu acesta.
Exerciţiul 14 - Decubit dorsal: se execută bicicleta cu bazinul mult basculat.
În stadiul de remisiune completă, programul de kinetoterapie urmăreşte prevenirea
recidivelor, urmărind conştientizarea poziţiei corecte a coloanei lombare şi bazinului, ca
şi însuşirea unor metode de ”înzăvorîre“ a coloanei lombare în timpul efortului fizic, în
special cu ridicare de greutăţi.

Musculatura flexoare – flexia

Tipuri de exerciţii statice:
Exerciţiul 1: suită de exerciţii "cap pe trunchi" din decubit dorsal, cu sau fără genunchii
flectaţi: se ridică în aşa fel capul, încât să "privească" picioarele; musculatura abdominală
se contractă static pentru a fixa toracele, pentru ca acesta, la rândul lui, să reprezinte
punct fix pentru scaleni şi sternocleidomastoidieni- flexia capului se poate combina cu
flexia unui şold, pentru creşterea acţiunii statice a abdominalilor.
Exerciţiul 2: suită de exerciţii "trunchi pe membre inferioare", coloana rămânând
dreaptă,rigidă: din poziţia culcat sau şezând, cu membrele inferioare întinse (sau flectate),
se ridică sau se coboară lent trunchiul menţinut drept.
Exerciţiul 3: de fapt, o suită de exerciţii care poartă denumirea de "membre inferioare pe
trunchi" şi care se execută din decubit dorsal, din ortostatism, din atârnat, cu ambele
membre concomitent sau cu câte unul alternativ: se face flexia şoldului cu genunchiul
flectat (sau întins); dacă flexia CF nu este completă,se realizează contracţia statică a
musculaturii abdominale; dacă este completă, seproduce o basculare posterioară a
pelvisului, drepţii abdominali scurtându-se.
Exerciţiul 4: din poziţia ventrală, în sprijin pe mâini şi vârful picioarelor, se execută
flexia braţelor: musculatura abdominală este obligată să se contracte static anti-gravitaţie,
pentru a preveni bascularea anterioară a bazinului.
Exerciţiul 5: contracţii puternice abdominale din diverse poziţii: decubit dorsal cu
genunchii flectaţi, din decubit ventral, din şezând sau din ortostatism.
Tipuri de exerciţii dinamice:
Exerciţiul 1: combinarea mişcărilor de trunchi cu ale membrelor inferioare sau doar ale
unuia dintre ele: din decubit dorsal se combină flexia coloanei cu flectarea membrelor
inferioare, aducând genunchiul la piept cu ajutorul braţelor.
Exerciţiul 2: grup de exerciţii "pelvis şi coloană lombară pe trunchiul superior şi membre
inferioare": din decubit dorsal cu genunchii flectaţi se basculează puternic bazinul spre
spate, delordozând; musculatura abdominală lucrează sincron cu extensorii şoldului.
Exerciţiul 3: suită de exerciţii "membre inferioare pe pelvis, pelvis şi coloană lombară pe
trunchiul superior": din decubit dorsal sau din atârnat se execută flexia CF, cu sau fără
flexia genunchiului, combinată cu flexia coloanei toraco-lombare.
Exerciţiul 4: suită de exerciţii "coloană pe pelvis, pelvis pe membre inferioare": se
execută din decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi cu picioarele fixate.
Exerciţiul 5: suită de exerciţii "coloană pe pelvis" – respectiv flexia coloanei fără
mişcarea pelvisului sau a membrelor inferioare, care se execută din decubit dorsal, gradul
de flectare fiind variabil: să se observe că ridicarea nu se face cu coloana dreaptă, rigidă,
şi că nu este vorba doar de flectarea coloanei cervicale.
Musculatura extensoare – extensia
Tipuri de exerciţii statice:
Exerciţiul 1: grup de exerciţii tip "trunchi rigid pe membre inferioare": din poziţiile în
şezând, ortostatică sau ventrală cu sprijin pe bazin se execută coborâri-ridicări de trunchi
cu coloana dreaptă, rigidă; mişcarea se face din şolduri (flexie-extensie), extensorii
toraco-lombari în contracţie statică luptând contra gravitaţiei, care tinde să flecteze
coloana.
Exerciţiul 2: suită de exerciţii de tip "atârnat la bară cu îndoirea braţelor", în timpul
acestor exerciţii extensorii acţionează static pentru a menţine poziţia dreaptă a coloanei,
lupând împotriva gravitaţiei.
Exerciţiul 3: de fapt, grup de exerciţii de "cădere în faţă", respectiv din poziţie ortostatică
se duce piciorul drept înainte, corpul "căzând" în faţă; se repetă apoi acelaşi exerciţiu cu
piciorul stâng, musculatura erectoare se contractă pentru a lupta contra gravitaţiei,
menţinând spatele perfect drept.
Exerciţiul 4: suită de exerciţii tip "membre inferioare pe trunchi": din decubit ventral se
extinde câte un membru inferior aproximativ la 15 grade; extensorii toraco-lombari şi
flexorii şoldului opus acţionează static pentru a bloca tendiinţa de balansare posterioară a
pelvisului prin extensorii membrului inferior ridicat; dacă extensia depăşeşte 15 grade,
pelvisul se înclină anterior datirită tensiunii exercitate de ligamentul iliofemural, iar
extensorii toraco-lombari acţionează dinamic, scurtându-se.
Tipuri de exerciţii dinamice:
Exerciţiul 1: tip "pelvis şi coloană lombară pe trunchi superior şi membre inferioare": din
decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, pelvisul este basculat înaite, cu lordozare lombară
accentuată – musculatura extensoare toraco-lombară acţoinează sinergic cu flexorii CF.
Exerciţiul 2: grup de exerciţii "membru inferior pe pelvis, pelvis şi coloană lombară pe
trunchi superior": în decubit ventral se ridică (extinde) alternativ câte un membru inferior
peste 15 grade; ligamentul iliofemural blochează extensia CF peste 15 grade, aşa că
pelvisul va bascula anterior cât permit extensorii coloanei toraco-lombare şi flexorii
articulaţiei coxo-femurale a membrelor inferioare care stă pe sol.
Exerciţiul 3: suită de exerciţii tip " trunchi (coloană arcuită) pe membrele inferioare": se
execută din decubit dorsal, cu sau fără genunchii flectaţi, ridicând de pe sol toracele cu
sprijin în umeri; sau, din sprijin cu mâinile pe bară, se arcuieşte spatele, dacă se flectează
genunchii şi CF se reduce posibilitatea săltării pelvisului şi lombei, extensia producându-
se mai ales în zona toracală.
Exerciţiul 4: suită de exerciţii "coloană pe pelvis, pelvis pe membrele inferioare", în care
erectorii toraco-lombari sunt activaţi concomitent cu extensorii şoldului.
Exerciţiul 5: tip de exerciţii "coloană pe pelvis": din decubit ventral, se execută extensia
coloanei (activitate dinamică a erectorilor, în timp ce extensorii şoldului lucrează
izometric, fixând pelvisul) cu braţele spre spate.
Exerciţiul 6: suită de exerciţii prin combinarea mişcării "membre inferioare pe pelvis" cu
"extensia coloanei" – şi aici erectorii toraco-lombari acţionează sinergic cu extensorii
şoldului.
Flexia şi extensia
 Tip de exerciţiu static: coloana rămâne rigidă, realizând tipul "trunchi pe membrele
inferioare"; mişcarea se execută din CF (flexie-extensie), este o combinare a exerciţiului
2 de la exerciţii statice pentru flexie cu exerciţiul 2 de la exerciţii statice pentru extensie.
 Tipuri de exerciţii dinamice. Au mare importanţă în programele de asuplizare a
coloanel. Se combină tipurile de exerciţii arătate separat la flexia şi extensia coloanei –
vom completa cu câteva mişcări combinate ale trunchiului şi membrelor, care solicită
supleţea coloanei.
Exerciţiul 1: din patrupedie se ridică un genunchi spre abdomen, în timp ce coloana se
cifizează puternic, apoi respectivul membru inferior se extinde, lordozând concomitent
coloana.
Exerciţiul 2: tot din patrupedie, bascularea pelvisului înainte cu extensia capului
realizează o extensie a trunchiului, apoi bascularea înapoi a pelvisului cu flexia capului
face posibilă cifozarea toraco-lombară
Exerciţiul 3: deseori retractura ischiogambierilor limitează flexia trunchiului: în aceste
cazuri se indică exerciţii speciale de întindere a ischiogambierilor, care se realizează prin
mişcări succesive de flexie-extensie de trunchi, din poziţii speciale.
Flexorii laterali ai coloanei – Mişcarea de lateroflexie
Tipuri de exerciţii statice:
Exerciţiul 1: suită de exerciţii tip "trunchi rigid pe membre inferioare" prin aplecarea
laterală a trunchiului menţinut drept, cu abducţia sau adducţia şoldului de sprijin, celălalt
membru inferior mobilizându-se odată cu trunchiul. În timpul acestei lateroflexii,
musculatura opusă de pe partea superioară acţionează prin contracţie statică contra
gravitaţiei, pentru ca să menţină coloana dreaptă, să nu se curbeze pe partea care se
apleacă.
Exerciţiul 2: grup de exerciţii tip "mişcări laterale ale braţului şi membrului pelvian, cu
cădere laterală a trunchiului", în care musculatura lateroflexoare de pe partea inferioară se
contractă pentru a menţine trunchiul drept, să nu cedeze sub propria-i dreutate.
Exerciţiul 3: prin fandări laterale, cu căderea corpului pe partea respectivă (mâinile în
şolduri), se realizează contracţia puternică a musculaturii lateroflexoare pe partea opusă.
Tipuri de exerciţii dinamice:
Exerciţiul 1: suită de exerciţii tip "coloană pe pelvis", care necesită poziţii în care pelvisul
să fie fixat; astfel, din poziţia călare pe o banchetă, se apleacă într-o parte şi în alta
trunchiul, din ortostatism, cu un picior pe o bancă joasă, se apleacă trunchiul spre o parte
sau alta , braţul opus mişcări este în abducţie.
Exerciţiul 2: grupaj de exerciţii tip "coloană pe pelvis,pelvis pe membre inferioare", în
care lateroflexorii acţioneazî concomitent cu abductorii-adductorii şoldului, aceste
exerciţii se execută din ortostatism, din decubit dorsal sau lateral.
Exerciţiul 3: grupaj de exerciţii tip " membre inferioare pe pelvis, pelvis şi coloană
lombară pe trunchi superior", respectiv mişcarea laterală în bloc a membrelor inferioare şi
bazinului; poate fi făcută pasiv sau activ, din poziţie de decubit sau din atârnat (mâinile
prind o bară a spalierului) – şi în acest tip de exerciţii musculatura lateroflexoare
acţionează sincron cu adductoriişi abductorii şoldului.
Exerciţiul 4: suită de exerciţii tip "pelvis şi coloană lombară pe trunchi superior" combină
acţiunea lateroflexoare a ridicătorilor şoldului afectat cu aceea a abductorilor şoldului
opus, realizându-se din ortostatism, cu mâinile sprijinite pe o bară la înălţimea umerilor,
se ridică un şold şi se lateroflectează lomba, sau din poziţia în şezând.
Exerciţiul 5: "mişcare simultană a trunchiului şi a unui membru inferior" se execută din
decubit dorsal.
Exerciţiul 6: suită de exerciţii din poziţia de cădere pe o parte, în care se coboară sau se
ridică pelvisul, se asociază activitatea adductorilor şoldului de deasupra şi a abductorilor
şoldului de dedesubt.
Rotatorii coloanei – Mişcarea de rotaţie
Tipuri de exerciţii dinamice:
Exerciţiul 1: suită de exerciţii "coloană pe pelvis" care se realizează rotând trunchiul din
posturi care blochează pelvisul: călare pe o bancă, în patrupedie; pentru accentuarea
rotării, se mobilizează membrele superioare, ca nişte aripi; de asemenea, din decubit
dorsal, ducând un braţ peste corp, cu ridicarea umărului respectiv pelvisul pe sol.
Exerciţiul 2: "membre inferioare, pelvis şi coloană lombară pe trunchi superior": din
decubit dorsal, cu braţele în cruce şi genunchii flectaţi, se execută mişcări dintr-o parte
într-alta, antrenând şi pelvisul.
Exerciţiul 3: "coloană pe pelvis, pelvis pe membre inferioare": din ortostatism şi decubit
dorsal (picioarele îndepărtate) se execută rotaţii într-o parte şi într-alta.
Exerciţiul 4: "pelvis şi coloană lombară pe trunchi superior şi pe membre inferioare": din
poziţia în atârnat (pentru a bloca trunchiul superior), cu picioarele în sprijin pe sol sau pe
bară, se execută rotările din pelvis şi coloana lombară.
Exerciţii combinate pentru rotatori, flexori şi extensori
Toate aceste exerciţii se bazează pe secvenţa "coloană pe pelvis, pelvis pe membre
inferioare".
Exerciţiul 1: activarea flexorilor şi rotatorilor coloanei cu rotatorii şoldului din decubit
dorsal, cu picioarele desfăcute: se ridică trunchiul cu rotarea într-o parte, braţul
încrucişând corpul spre partea de rotaţie.
Exerciţiul 2: activarea flexorilor şi rotatorilor coloanei şi şoldurilor din culcat, cu
genunchii flectaţi şi picioarele sub bară, mâinile la ceafă: se ridică trunchiul (fără
flectarea coloanei cervicale) şi se rotează.
Exerciţiul 3: activarea extensorilor şi rotatorilor coloanei, ca şi a extensorilor şoldului din
poziţia mahomedană, care previne rotaţia pelvisului: se face extensia "vertebră după
vertebră", cu rotaţia trunchiului.
Exerciţiul 4: activarea extensorilor şi rotatorilor coloanei şi şodurilor din decubit ventral,
cu mâinile la ceafă: extensie cu rotarea trunchiului.
Exerciţii de circumducţie a coloanei
Se realizează pe secvenţa "coloană pe pelvis, pelvis pe membre inferioare".
 Exerciţiu: activarea circumductorilor coloanei cu flexorii şi extensorii şoldului din
poziţia "şezând călare pe o bancă", cu mâinile în şolduri, gambele fixând bine banca: se
fac rotaţii de trunchi.
 Variante: aceeaşi mişcare din ortostatism, cu mainile pe şolduri, sau: din atârnat cu
mâinile de două inele şi picioarele pe sol se execută rotaţii ale întregului corp.
Exerciţii de facilitare
Pentru activarea musculaturii trunchiului se poate realiza în cadrul unor scheme de
facilitare, pornindu-se de la membrele superioare sau inferioare.
Scheme pentru trunchiul superior:
Se combină mişcările capului, gâtului, trunchiului superior cu scheme Kabat asimetrice
ale extremităţilor superioare:
"Despicatul" ("choping"): o mână apucă antebraţul opus, executându-se o diagonală. Spre
exemplu "despicarea spre dreapta" combină D1E a membrului superior drept cu D2E a
membrului superior stâng. Exerciţiul este un lanţ kinetic închis. Kinetoterapeutul face
priză pe frunte şi pe palma dreaptă. Odată cu "despicatul", pacientul rotează şi flectează
capul şi umerii, mişcările fiind contrate de către kinetoterapeut. Exerciţiul activează
oblicii abdominali, ameliorează mobilitatea trunchiului şi, desigur, creşte forţa în
membrele superioare şi gât.
"Ridicarea" ("lifting") – inversul "despicatului" – realizează extensia trunchiului cu
rotaţie. Membrele superioare se prind ca în "despicat", dar urmează diagonalele Kabat pe
flexie (D1F şi D2F) ale membrelor superioare. Concomitent, asistentul va contra
mişcarea membrelor superioare şi extensia capului (priză pe occiput). Exerciţiul pune în
tensiune musculatura postero-superioară a trunchiului (extensorii şi rotatorii).
"Despicatul", ca şi "ridicarea" se execută din decubit dorsal, cât şi din şezând.
Schemele "bilaterale" sunt executate cu membrele superioare. Spre deosebire de
"despicat" şi "ridicare", membrele nu sunt prinse între ele.există 4 tipuri de astfel de
scheme:
 Simetrice, care combină aceeaşi diagonală în aceeaşi direcţie pentru ambele
membre superioare. Această schemă facilitează flexia trunchiului (SB D2E) sau extensia
trunchiului (SB D2F).
 Asimetrice, care combină diagonalele în acelaşi sens, spre exemplu: D1F pentru
membrul superior drept+D2F pentru membrul superior stâng sau D1E cu D2E. Schemele
asimetrice promovează flexia şi extensia trunchiului, dar şi rotaţia.
 Reciproce, în care un membru superior execută o diagonală, spre exemplu: D2F,
iar celălalt, o altă diagonală D2E. Sunt activaţi în mod deosebit rotatorii trunchiului.
 Încrucişate, în care se execută aceleaşi diagonale, dar în direcţii opuse, de
exemplu: D2F cu D2E. Acestea măresc stabilitatea trunchiului, dat fiind că antrenează
mişcările opuse ale membrelor superioare (flexie-extensie şi abducţie-adducţie).
Scheme pentru trunchiul inferior:
Schemele "bilaterale" sunt executate pe membrele inferioare după aceleaşi tipare ca şi
pentru membrele superioare. Diferenţa constă în faptul că, dacă pentru membrele
superioare diagonalele pe flexie întăreau extensorii trunchiului, iar diagonalele pe
extensie tonificau flexorii trunchiului, în cazul schemelor pe membrele inferioare
diagonala pe flexie a şoldului tonifică flexorii trunchiului, iar diagonala pe extensie
tonifică extensorii trunchiului.
"Flexia trunchiului inferior" (FTI) combină schemele flexoare asimetrice bilateral. Spre
exemplu, flexia trunchiului inferior spre dreapta combină D2F membru inferior drept cu
D1F membru inferior stâng.
"Extensia trunchiului inferior" (ETI) combină, spre exemplu, extensia trunchiului inferior
spre dreapta cu D1E membrului inferior drept şi D2E membru inferior stâng.
Şi în FTI, şi în ETI membrele inferioare sunt în contact unele cu altele, genunchii putând
fi extinşi sau flectaţi.
O formulă mai avansată este combinarea genunchiului extins cu şodul flectat şi a
genunchiului flectat cu şoldul extins.
Rezistenţele opuse de către kinetoterapeut trebuie să se facă prin prize, care să creeze un
braţ de pârghie lung.
"Rotaţia trunchiului inferior" combină scheme bilaterale asimetrice flexoare şi
extensoare. De fapt, rotaţia intră ca o componentă în toate schemele, căci are un rol
important, scăzând tonusul în hipertonia musculaturii posterioare. Schemele trunchiului
inferior tonifică musculatura abdominală inferioară, erectorii şi rotatorii trunchiului
inferior, ca şi musculatura membrelor inferioare.
Scopurile exerciţiilor de facilitare prin schemele trunchiului superior sau inferior:
 Creşterea activităţilor funcţionale: antrenarea schemelor trunchiului superior sau/şi
inferior ajută la mobilizarea trunchiului (rostogolire) la hemiplegici.
 Promovarea mobilităţii, limitată de durere: membrul afectat este mobilizat
concomitent cu cel sănătos în cadrul schemelor bilaterale.
 Creşterea forţei musculaturii trunchiului: mibilizările membrelor superioare şi
inferioare cu rezistenţă cresc fluxul de activare a musculaturii slabe a trunchiului.
 Creşterea forţei musculaturii extremităţilor: fluxul de activare se face de la trunchi
şi membrul sănătos spre cel cu musculatura slabă.
 Promovarea unui echilibru în tonusul muscular al trunchiului: se poate întări
tonusul antagonistului în cazul unui dezechilibru între el şi agonist.

Capitolul III
ORGANIZAREA ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII
3.1. Prezentarea lotului de subiecţi
Cercetarea pe care am efectuat-o a cuprins un lot de 16 pacienţi diagnosticaţi cu
discopatie lombară, cu vârstele cuprinse între 25-60 de ani. Studiul s-a realizat la Centrul
de Recuperare Neuromotorie Sf. Maria, Dgaspc, Craiova, în perioada decembrie 2007 -
mai 2008 şi am urmărit timp de 6 luniefectele terapiei aplicate.
Evaluarea complexă a avut loc la începerea tratamentului recuperator, la sfârsitul terapiei
fizical-kinetice (în medie cca 4 săptămâni, 1 lună) şi la un interval de 6 luni
postrecuperare pentru fiecare caz în parte.
Am urmărit efctele terapeutice determinate de programul de masaj, kinetoterapie,
hidrokinetoterapie pentru cei 16 pacienţi.
Selecţia cazurilor
Au fost incluşi în studiu pacientii diagnosticaţi cu discopatie lombară, clinic si imagistic;
pacienţi la care au fost disponibile şi s-au putut obţine în momentul studiului date clinico-
funcţionale complete conform obiectivelor de studiu; pacienti care au urmat programul
complex de evaluare şi recuperare pe o perioadă 6 luni;
Repartiţia pe sex, grupe de vârstă şi mediu de provenienţă a pacienţilor luaţi în studiu este
cuprins în tabelele urmatoare.
Tabel – Repartiţia cazurilor în funcţie de sex.
Nr. cazuri
Barbati 7
Femei 9
Total 16
Tabel – Mediul de provenienţă.
Mediu urban Mediu rural
Barbati 5 2
Femei 7 2
Total 12 4

Repartiţia pacienţilor in funcţie de mediul de provenienţă denota, în cazul cercetării

noastre, o incidenţă mai mare în mediul urban şi la femei a discopatiei lombare.
Tabelul 3.2. – grupe de vârstă.
Nr. cazuri 25-30 ani 31-40 ani 41-50 ani 51-60 ani
Barbati 7 0 3 2 2
Femei 9 2 4 2 1
Total 16 2 7 4 3
Iniţial, am făcut o evaluare completă (etiopatogenică, clincă, paraclinică şi funcţională) a
pacienţilor luaţi în studiu, cu ajutorul echipei de recuperare multidisciplinară.
In cadrul evaluării clinice am apreciat starea fizică generală (pe aparate şi sisteme, mai
ales funcţia cardiovasculară - tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă, pulsul periferic,
starea vaselor periferice, respiratorie, digestivă, neurologică).

3.2. STABILIREA PARAMETRILOR ŞI Metodele de cercetare utilizate

PARAMETRII ŞI METODELE DE CERCETARE UTILIZATE
Date fiind obiectivele cercetării (rolul kinetoterapeutului în activitatea de evaluare corectă
şi completă etiopatogenică, clinică şi funcţională a pacientului cu HDL reeducarea
funcţională a trunchiului, coloanei şi a membrului inferior la bolnavul cu discopatie
lombară/hernie de disc în vederea ameliorarii clinico-funcţionale prin combaterea
atrofiilor musculare şi ameliorarea amplitudinii de mişcare la nivelul trunchiului,
precizarea exerciţiilor optime din cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu
statusul functional al pacientului, stabilirea duratei optime şi ritmului şedinţelor kinetice)
am stabilit ca variabile de cercetat în cadrul studiului următorii parametrii:
 Pentru parametrul durere am folosit scala vizual analogă (VAS) prin intermediul căreia,
fiecare pacient s-a autoevaluat din punct de vedere al intensităţii durerii cu o cifră de la 0
la 10 (0 = durere absentă, 10 = durere maximă).
 Pentru aprecierea efectului antalgic al terapiei am folosit Scala vizual analoagă a
rezultatului terapeutic VAS
 Indexul pentru disabilitatea cronica Waddell si Main pentru pacientii cu lombalgie -
Chronic Disability Index of Waddell and Main for Patients with Low Back Pain
 Chestionarul Roland – Morris de evaluare a dizabilităţii datorate durerii lombare - Low
Back Pain Disability Questionnaire of Roland and Morris.

Metodele de cercetare utilizate

Metodele de cercetare pe care a fost realizat prezentul studiu au fost:
1. metoda studiului bibliografic – reprezentat din parcurgerea referinţelor
bibliografice (reviste, cărţi, tratate) existente în biblioteca facultăţii, a Universităţii,
biblioteca UMF – Craiova, date informaţionale computerizate;
2. metoda observării şi înregistrării datelor – care a constat din măsurarea
parametrilor stabiliţi, obţinuţi în cadrul evaluării complete a pacienţilor, conform unei
metodologii cunoscute, care au respectat normele internaţionale, aplicate şi la noi în ţară;
datele au fost înregistrate pe o perioadă de 6 luni pentru fiecare caz în parte, evaluarea
având loc la intrarea în studiu – momentul I, la terminarea programului recuperator
fizical-kinetic – momentul II, la 6 luni – momentul III.
3. metoda prelucrării statistico-matematice a datelor obţinute – care a constat din:
prelucrarea rezultatelor obţinute, a valorilor matematice, a parametrilor fiziologici
măsuraţi, conform metodelor de calcul, determinarea scorurilor scalelor utilizate,
interpretarea tuturor rezultatelor pe baza normelor standard existente;
S-au folosit metode statistice descriptive pentru culegerea, clasificarea şi descrierea
datelor şi metode statistice analitice (inductive) în scopul analizei critice a datelor prin
diverse prelucrări.
Descriptiv s-a realizat estimarea parametrilor cercetaţi prin calcularea:
- medianei (valoare mediană) – valoarea care împarte seria caracteristicilor (variantelor)
în două părţi egale – cu percentili 25-75% (valorile între care sunt cuprinse cele 50% - ½
caracteristici din mijlocul seriei).
- mediei (valoare medie) – suma raportată la valorile distribuţiei, utilă la comparaţia
statistică.
- CI („confidence interval”, interval de siguranţă, prag de semnificaţie) – indică
probabilitatea ca unitatea statistică cercetată, luată la întâmplare dintr-o populaţie cu
media Ma şi deviaţia standard σ, să prezinte valoarea unei caracteristici cuprinsă între
anumite limite (95% = Ma ± 1,96 σ).
În scop analitic s-au apreciat:
- procente, probabilităţi în producerea unui fenomen – raportul dintre numărul cazurilor
favorabile fenomenului şi totalul cazurilor posibile (exprimate în procente x% sau 0,x);
4. metoda grafică - reprezentarea grafică a variaţiilor parametrilor urmăriţi şi a
indicilor măsuraţi pe baza acestora; cu ajutorul acestei reprezentări grafice se obţine o
mai bună vizualizare a efectelor experimentului precum şi o apreciere de ansamblu a
rezultatelor cercetării;
5. metoda de evaluare – pentru pacentii luaţi în studiu (studiile descriptive),
folosind scale standardizate nominale (clasificarea simplă în diferitele categorii, fără
existenţa unor relaţii speciale între acestea) şi scale ordinare (care măsoară amplitudinea
unei proprietăţi folosind o clasificare, predeterminată a unor răspunsuri posibil a fi
obţinute) descrise în continuare aşa cum au fost utilizate la pacienţii cercetaţi:
 Scala vizual analoagă a durerii VAS
Este in mod uzual o linie de 10 cm pe care pacientul noteaza de la 0 la 10 gradul şi
intensitatea durerii.
cea mai mare durere posibilă
fara durere

VAS pentru severitatea dureri

...........................................................
 Scala vizual analoagă a rezultatului terapeutic VAS
VAS pentru efectul tratamentului

Nici o ameliorare a durerii Dispariţia completă a durerii

 Indexul pentru disabilitatea cronica Wanddell si Main pentru pacientii cu

lombalgie - Chronic Disability Index of Waddell and Main for Patients with Low Back
Pain
Waddell si Main folosesc o scala simpla de evaluarea pacientilor cu durere joasa de spate,
durere lombara. Autorii sunt de la Western Infirmary, Glasgow Scotland.
Intrebari:
1. Este necesar ajutor sau evita ridicarile de obiecte grele (o valiza grea, un
copil de 3-4 ani)
2. Statul pe scaun in general se limiteaza la mai putin de o jumatate de ora
3. Transportul cu masina sau autobuzul in general se limiteaza la mai putin de o
jumatate de ora.
4. Mentinerea unei pozitii nemiscat in general se limiteaza la mai putin de o
jumatate de ora
5. Mersul in general se limiteaza la mai putin de o jumatate de ora
6. Somnul tulburat in mod regulat de durerile de spate (ex. de 2 ori pe
saptamana)
7. Absenţe regulate sau limitarea activitatilor sociale (nu sporturi)
8. Diminuarea frecventei activitatii sexuale
9. Este necesar ajutor in mod regulat cu incaltamintea (legarea sireturilor,
punerea ciorapilor etc.)

RASPUNS PUNCTE
DA 1
NU 0
SCOR TOTAL = SUMA (punctelor obtinute raspuns la cele 9 intrebari)
Interpretare:
• scor minim: 0
• scor maxim: 9
• cu cat este mai mare numarul itemi cu atat este mai mare nivelul de disabilitate.
 Chestionarul Roland – Morris de evaluare a dizabilităţii datorate durerii lombare -
Low Back Pain Disability Questionnaire of Roland and Morris
Roland si Morris au realizat un chestionar pentru evaluarea pacientilor cu durere joasa de
spate, aceasta putand sa fie folosita pentru a determina nivelul de disabilitate al
pacientului si poate sa ajute la masurarea rezultatelor dupa interventia terapeutica. Autorii
sunt de la St. Thomas' Hospital din Londra.
NOTA: Chestionarul se asociaza deobicei cu scala analoga a durerii VAS.
Întrebări privind percepţia actuală a pacientului:
1. Stau acasa majoritatea timpului din cauza durerilor de spate.
2. Imi schimb frecvent pozitia/ postura pentru a incerca sa gasesc o pozitie
comfortabila pentru spate.
3. Merg mai incet din cauza durerilor de spate.
4. Din cauza durerilor de spate nu fac nici o munca prin casa cum faceam
deobicei.
5. Din cauza durerilor de spate folosesc balustrade pentru a urca scarile.
6. Din cauza durerilor de spate stau întins ca să ma odihnesc mai des.
7. Din cauza durerilor de spate trebuie sa ma tin de ceva pentru a ma ridica
dintr-un scaun.
8. Din cauza durerilor de spate ii rog pe alti sa faca diverse treburi pentru mine.
9. Ma imbrac mai incet decat deobicei din cauza durerilor de spate.
10. Stau in picioare perioade scurte de timp din cauza durerilor mele de spate.
11. Din cauza durerilor de spate incerc sa nu ma aplec sau sa ingenunchez.
12. Imi este foarte greu sa ma ridic de pe scaun din cauza durerilor de spate.
13. Spatele meu ma doare aproape tot timpul.
14. Imi este dificil sa ma rasucesc in pat din cauza durerilor de spate.
15. Mi-a scazut apetitul din cauza durerilor de spate.
16. Imi este greu sa imi pun ciorapii (sau pantofii) din cauza durerilor de spate.
17. Merg doar pe distante foarte scurte din cauza durerilor de spate.
18. Dorm mai putin bine din cauza durerilor de spate.
19. Din cauza durerilor de spate ma imbrac cu ajutorul altcuiva.
20. Stau jos majoritatea timpului zilei din cauza durerilor de spate.
21. Evit treburile grele din jurul casei din cauza durerilor de spate.
22. Din cauza durerilor de spate sunt mai iritabil si mai prost dispus cu
persoanele din jur decat de obicei.
23. Din cauza durerilor de spate urc scarile mai incet decât de obicei.
24. Stau in pat majoritatea timpului din cauza durerilor de spate.

RASPUNS PUNCTE
DA 1
NU 0
Scor total = SUMA (puncte pentru toate cele 24 situatii)
Interpretare:
• scor minim: 0
• scor maxim: 24
• Cu cat este mai mare scorul cu atat este mai severa disabilitatea asociata cu durerea de
spate. Un scor de 0 indica faptul ca nu exista disabilitate iar un scor de 24 indica faptul ca
exista disabilitate.
• Un scor >sau= 14 indica un pacient sever afectat.

3.3. METODELE CONCRETE DE LUCRU - Alcătuirea şi modul de aplicare al

programului terapeutic complex
Durerea lombară inferioară (low back pain) de cauză mecanică, este generată de suferinţa
atât a ţesuturilor moi lombare, cât şi a structurilor vertebrale (disc, ligamente
intracanaliculare, articulaţii vertebrale posterioare, pediculi vertebrali) afectate printr-un
proces degenerativ.
Sub raport clinic, includem: durerea lombosacrată izolată, durerea lombosacrată cu algii
referite pe membrul inferior, cât şi durerea lombosacrată cu algie iradiată, radiculară.
Kinetoterapia şi masajul sunt orientate atât ca obiectiv, cât şi ca mijloace tehnice de
terapie recuperare în funcţie de starea clinică a pacientului.
Diferenţiem astfel 4 perioade ale durerilor din HDL:
 Perioada acută, se caracterizează prin dureri intense lombosacrate, cu sau fără iradiere;
bolnavul nu îşi poate calma durerile nici în decubit, prezintă contractură lombară, cu sau
fără blocadă.
 Perioada subacută, în care durerile din decubit au dispărut, bolnavul se poate mişca în
pat fără dureri, se poate deplasa prin cameră, poate să stea pe un scaun un timp mai mult
sau mai puţin limitat, durerea fiind suportabilă dacă nu îşi mobilizează coloana.
 Perioada cronică permite pacientului să-şi mobilizeze coloana, durerile fiind moderate,
astfel încât nu îl mai forţează să adopte autoblocarea lombară; în ortostatism ţi mers
durerile pot apărea după o perioadă mai lungă de timp; pot persista contracturi
paravertebrale.
 Perioada de remisiune completă, între perioadele de boală evidenţiate clinic,
considerând cauza lombosacralgiei mecanice ca nevindecabilă, potenţial putându-se deci
repeta oricând puseul dureros.
Kinetoterapia aplicată în perioada acută.
Obiectivele acestei perioade sunt următoarele: reechilibrarea SNV, relaxarea generală,
scăderea iritaţiei radiculare sau a nervului sinuvertebral, relaxarea musculaturii lombare
dureroase.
Reechilibrarea SNV este necesară în majoritatea pacienţilor, ei prezentând o
hipersimpaticotonie care se răsfrânge asupra ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale
(tahicardie, TA crescută). Se urmăreşte creşterea tonusului vagal.
În afară de medicaţia corespunzătoare, se indică:
 Postura de decubit ventral, cu o pernă relativ mai dură sub abdomen (care comprimă
plexul celiac) şi destul de mare, care să cifozeze lomba; dacă postura aceasta nu este
suportată, se va încerca decubitul lateral "în cocoş de puşcă", presând cu mâinile perna
aşezată pe epigastru.
 Patul înclinat în uşor Tredelenburg (pentru excitarea sinusului carotidian).
 "Mângâierea" blândă a musculaturii paravertebrale.
 Căldură neutră în zona lombară.
Relaxarea generală este indicată pentru scăderea stării de tensiune psihică determinată de
durere şi care, prin ea însăşi, scade pragul la durere, ca şi pentru decontracturarea
generală, inclusiv a musculaturii paravertebrale.
Se utilizează metoda de relaxare Jacobson sau mai simplu exerciţii de respiraţie profundă,
cu expiraţie prelungită şi mai zgomotoasă. Pacientul se concentrează numai asupra
mişcărilor respiratorii.
Scăderea iritaţiei radiculare când există un proces patologic la nivel intracanalicular, prin:
Adoptarea unor posturi antalgice:
 Decubit dorsal, cu capul şi umerii ridicaţi pe o pernă, ganunchii flectaţi cu un sul sub
ei, picioarele sprijinindu-se pe tălpi.
 Decubit lateral "în cocoş de puşcă".
 Decubit dorsal, cu şoldurile şi genunchii flectaţi la 90 grade, gambele sprijinindu-se
pe un scăunel sau o cutie.
 Oricare altă postură, oricât ar părea de bizară, în care pacientul simte o netă
ameliorare a fenomenelor algice.
Tracţiuni vertebrale continue la pat, cu cadru special sau improvizând tracţiunea pe bazin
cu o centură lată, de la care cablul este tracţionat prin scripete. Contrarezistenţa este dată
de corpul pacientului, patul fiind în Trendelenburg; este de preferat ca CF şi genunchii să
fie în unghi drept şi gambele în sprijin pe un scăunel.
Imobilizare în "aparat gipsat Williams", care realizează o postură asemănătoare celei
descrise mai sus.
Relaxarea contracturii musculaturii lombare, care declanşează prin ea însăşi durerea,
realizând cercul vicios: contracţie musculară voluntară de apărare → tulburări circulatorii
musculare locale → acumulare de metaboliţi acizi → durere → contractură involuntară
→ tulburări circulatorii musculare → acumulare de metaboliţi acizi → durere.
Metodologia cea mai bună pentru obţinerea relaxării musculare lombare inferioare, cu
reducerea concomitentă a lombosacralgiei, este aplicarea exerciţiului de facilitare "ţine-
relaxează"("hold-relax") modificat. Rezistenţa care se aplică va fi moderată spre minimă.
Contracţia este urmată de relaxarea muşchilor activaţi. Abordarea grupelor musculare se
va face de la distanţă spre zona afectată, adică de la "abord indirect spre abord direct". Se
utilizează poziţiile finale ale diagonalelor Kabat pentru membre în scopul influenţării
musculaturii trunchiului. Diagonalele membrelor superioare vor influenţa musculatura
abdominală superioară şi cea extensoare superioară a trunchiului. Diagonalele membrelor
inferioare vor influenţa musculatura inferioară abdominală şi pe cea a trunchiului. Aceste
exerciţii se pot considera ca exerciţii disto-proximale.
Să presupunem că pacientul are o contractură dureroasă lombară stângă:
Se începe cu membrele de pe partea dreaptă, determinând astfel o avtivitate musculară
pe hemitrunchiul drept. Din decubit dorsal:
 Schema D2E: membru superior drept (diagonala a doua de extensie a membrului
superior drept) cu cotul întins: contrarezistenţa kinetoterapeutului pentru izometrie se
aplică la poziţia finală (musculatura scurtată) priză în palmă, priză pe braţ. Aceată schemă
activează musculatura abdominală superioară dreaptă.
 Schema D2F: membru superior drept (cea de-a doua diagonală de flexie a membrului
superior drept) cu cotul întins: pentru izometrie, contrarezistenţa kinetoterapeutului se
aplică tot la sfârşitul mişcării diagonalei – priză pe braţ şi pe faţa externă a mâinii,
contrând continuarea mişcării diagonalei. Această schemă activează musculatura
extensoare a trunhiului superior pe dreapta.
 Schema D1F: membru inferior drept (prima diagonală de flexie a membrului inferior
drept) cu genunchiul flectat la 90 grade: kinetoterapeutul aplică prize pe treimea
inferioară a coapsei şi pe faţa dorsală a piciorului, contrarezistenţa făcându-se în
momentul final de scurtare a diagonalei. Această schemă activează musculatura
abdominală dreaptă inferioară.
 Schema D1E: membrul superior drept cu cotul întins: prize pe partea posterolaterală a
braţului şi pe faţa volară a mâinii şi articulaţiei pumnului, contrarezistenţa aplicându-se în
faza de scurtare a diagonalei. Această schemă activează musculatura flexorilor laterali
drepţi ai trunchiului.
 Schema D1E: membrul inferior drept cu genunchiul extins: priză sub treimea
inferioară a coapsei şi sub genunchi, priză pe plantă în jumătatea anterioară;
contrarezistenţa, la poziţia finală. Schema activează extensorii lombari drepţi.
Se va trece apoi, în aceeaşi ordine, la schemele diagonalelor executate cu membrele de pe
partea afectată. Dacă una dintre scheme provoacă dureri, se renunţă la ea 1-2 zile.
Kinetoterapia aplicată în perioada subacută.
A. Relaxarea musculaturii contracturate pentru a permite mobilizarea liberă a trunchiului,
care implică: continuarea, cu rezistenţă mai crescută, a izimetriei în cadrul metodei "hold-
relax" prin schemele de mai sus;trecerea la executarea exerciţiilor pe întregul parcurs al
diagonalei Kabat (contracţie izotonă), kinetoterapeutul realizând o contrarezistenţă uşoară
pe întreaga diagonală.
B. Asuplizarea trunchiului inferior prin exerciţii de remobilizare a coloanei lombare,
basculări de bazin, întinderea musculaturii paravertebrale şi psoasiliacul (care este şi un
extensor al coloanei lombare).
Faza I a programului Williams cuprinde următoarele exerciţii:
Exerciţiul 1- decubit dorsal: se flectează şi se extind genunchii.
Exerciţiul 2- decubit dorsal: se trage cu mâinile un genunchila piept, încercând atingerea
lui cu fruntea; se procedează apoi la fel cu celălalt genunchi.
Exerciţiul 3- ca la exerciţiul 2, dar concomitent cu ambii genunchi.
Exerciţiul 4- decubit dorsal, cu mâinile sub cap: se trage un genunchi la piept cât mai
mult, apoi celălalt, apoi ambii concomitent.
Exerciţiul 5 – decubit dorsal, cu braţele ridicate pe lângă cap în sus, genunchii flectaţi la
90 grade, tălpile pe pat: se împinge lomba spre pat, se contractă abdominali, se saltă uşor
sacrul de pe pat; se revine, apoi se repetă.
Exerciţiul 6- în şezând pe un scaun, cu genunchii mult îndepărtaţi: se apleacă cu mâinile
înainte, astfel încât să atingă solul de sub scaun; se menţine această aplecare 4-5 secunde,
se revine, apoi se repetă.
Fiecare exerciţiu al fazei I se execută de 3-5 ori, programul repetându-se de 2-3 ori pe zi.
După circa două săptămâni, în partea a doua a stadiului subacut, exerciţiile devin mai
complexe, adăugându-se cele din faza a-II-a a programului Williams:
Exerciţiul 7- decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, tălpile pe pat: se apleacă ambii
genunchi spre dreapta, apoi spre stânga, până ating patul.
Exerciţiul 8- decubit dorsal: călcâiul drept se aşează pe genunchiul stâng; se execută o
abducţie cât mai internă a şoldului drept, până se atinge cu genunchiul drept patul, apoi se
inversează.
Exerciţiul 9- decubit dorsal: se ridică alternativ câte un membru inferior cât mai sus, cu
genunchiul perfect întins.
Exerciţiul 10- în ortostatism: genuflexii cu mâinile în sprijin pe spătarul scaunului,
spatele perfect drept, călcâiele rămânând pe sol.
Exerciţiul 11- poziţia de "cavaler servant", corpul aplecat pe coapsa ridicată la 90 grade,
sprijin şi pe sol cu mâinile: se întinde genunchiul de sprijin, executând şi o balansare care
trebuie să întindă psoasiliacul.
1. În această perioadă se fac şi exerciţii din atârnat:
a) Cu spatele la spalier, mâinile deasupra capului prind bara cu palmele înainte:
 Ridicarea genunchilor la piept;
 Rotare stânga-dreapta a genunchilor flectaţi;
 Basculare stânga-dreapta a membrelor inferioare întinse (ca un pendul);
 Semisuspendare, sprijin şi pe picioare la sol (CF ţi G la 90 grade): se face
bascularea înainte-înapoi şi lateral a bazinului.
b) Cu faţa la spalier, mâinile prin bara cu palmele spre zid:
 Redresarea bazinului;
 Pendularea bazinului şi a membrelor inferioare spre stânga-dreapta;
 Cu picioarele pe o bară, se execută cifozări lombare.
Kinetoterapia aplicată în perioada cronică
Două obiective principale: continuarea asuplizării lombare şi tonifierea musculaturii
slabe.
A. Asuplizarea lombară se realizează prin urmărirea obţinerii aceloraşi efecte ca la
perioada subacută:
1. Bascularea pelvisului – pe care se pune accentul – prin executarea exerciţiilor din cea
de-a III-a fază a programului Williams:
Exerciţiul 1 – decubit dorsal, cu genunchii flectaţi: se împinge lomba spre pat, se
basculează în sus sacrul (lomba rămâne mereu în contact cu patul), se contractă peretele
abdominal.
Treptat se execută aceleaşi mişcări lombare şi ale bazinului, dar cu genunchii tot mai
puţin flectaţi, până ajung să fie complet întinşi.
Exerciţiul 2 – în ortostatism, la perete, taloanele la 25-30 cm acesta: se aplică sacrul şi
lomba (aplatizate) pe perete; se apropie treptat călcâiele de perete, menţinând contactul
lombei cu acesta.
Exerciţiul 3 – decubit dorsal: se execută bicicleta, cu pelvisul mult basculat înainte.
2. Întinderea flexorilor şoldului – care sunt muşchi ce lordozează coloana
lombară şi că retractura lor limitează mobilitatea lombară –conform schemelor Kabat:
Schema D1F: membre inferioare în "poziţie alungită", adică de pornire a diagonalei,
genunchiul flectat uşor la marginea mesei, gamba fiind sub nivelul acesteia: priză pe faţa
dorsală a piciorului, priză peste genunchi; se realizează o contrarezistenţă de izometrie,
apoi o relexare în cadrul tehnicii "ţine .relaxează" ("hold-relax").
Decubit lateral pe partea opusă şoldului de lucrat: şoldul şi genunchiul homolateral sunt
puternic flectate (ceea ce basculează înainte pelvisul); şoldul de deasupra, hiperextins:
priză pe sub genunchi (care-şi susţine în aer membrul inferior respectiv), priză pe şold;
contrarezistenţă la tendiinţa de flexie CF a pacientului; contracţie izometrică, apoi
relaxare.
Schema D2F: membre inferioare în "poziţie alungită" (pornire), genunchiul întins;
contrarezistenţă prin priză pe faţa antero-laterală a coapsei şi priză pe faţa dorsală a
antepiciorului. Schema realizează întinderea tensorului fasciei lata prin tehnica "hold-
relax".
3. Întinderea extensorilor lombari, care se realizează mai bine executând "hold-
relax"-ul pe antagonişti (musculatura flexoare)decât pe agonişti (musculatura
paravertebrală):
Decubit dorsal, CF şi genunchi la 90 grade: priză peste genunchi, priză sub taloane;
pacientul trage genunchii spre piept, mişcare contrată de asistent; în acelaşi timp se opune
încercării de rotaţie (asistentul încearcă să mişte gambele, ca pe nişte leviere, într-o parte
şi alta). Izometria astfel realizată (pe flexie şi rotaţie de şold) tonifică flexorii, dar în
special relaxează extensorii trunchiului.
Din şezând, cu membrele inferioare întinse, se execută mişcarea de "despicare": mâna
dreaptă a pacientului prinde treimea inferioară a propriului antebraţ opus; cuplul celor
două membre superioare astfel realizat se plasează spre lateral, înspre coapsa stângă;
concomitent capul se flectează; asistentul contrează prin priză pe frunte flexia capului şi
prin priză pe mâna stângă încercarea de ridicare a "securii" se execută tehnica "hold-
relax".
B. Tonifierea musculaturii trunchiului, respectiv a musculaturii abdominale şi extensoare
lombare. Scopul este ca trunchiul inferior în ortostatism sa realizeze, în primul rând,
menţinerea unei poziţii neutre a pelvisului şi, în al doilea rând, să creeze o presiune
abdominală de preluare a unei părţi din presiunea transmisă discurilor.
Am văzut că obţinerea unei poziţii neutre (intermediare,delordozate) a lombei ţine de
întinderea musculaturii extensoare lombare (extensorii paravertebrali şi psoasiliacul), dar
şi de tonifierea abdominalilor (care trag în sus de pube) şi a fesierilor mari (care trag în
jos pe faţa posterioară a bazinului) – deci muşchii care vor realiza bascularea bazinului cu
delordozare.
Exerciţiul 1 - în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi la 90 grade şi lipiţi unul de altul,
tălpile pe pat: se încearcă ridicarea lor spre tavan, dar asistentul contrează – tot timpul
exerciţiului lomba trebuie să fie în contact cu patul. Exte exerciţiul care determină cea
mai bună ontracţie (musculatura lombară şi cea abdominală).
Pe măsură ce forţa şi flexibilitatea trunchiului inferior se ameliorează, exerciţiul de mai
sus se va executa cu genunchii cât mai întinşi, dar având grijă ca delordozarea să fie
păstrată.
Exerciţiul 2 – decubit dorsal, cu genunchii la 90 grade, tălpile pe pat: se ridică capul-
umerii-trunchiul (braţele întinse), până când palmele ajung deasupra genunchilor la circa
10 cm; se revina, apoi se repetă. Exerciţiul tonifică drepţii abdominali.
În continuare, ridicarea tunchiului se face ducând mâinile prin lateral de genunchi
(stânga, apoi dreapta). Exerciţiul tonifică muşchii oblici abdominali.
Exerciţiul 3 – poziţie patrupedă, pentru corijarea lordozei: se suge puternic peretele
abdominal; se menţine 5-6 secunde; se repetă. Exerciţiul tonifică transversul abdominal.
Exerciţiul 4 – este cel mai complex, determinând concomitent cea mai bună contracţie
musculară a tuturor muşchilor interesaţi. Se desfăşoară în 4 timpi, din decibit dorsal, cu
genunchii la 90 grade şi tălpile pe pat:
 Se duce lomba în jos, presând planul patului: asistentul controloază, cu mâna sub
lombă, execuţia corectă;
 Se basculează sacrul şi coccisul în sus, lomba rămânând însă presată pe pat: se
contractă izometric fesierii mari;
 Se ridică capul-trunchiul cu braţele îninte spre coapse;
 În mâini un cordon elastic relativ dur, de care se trage înspre lateral (mâinile cu
palmele în sus)
Se menţine aşa 5-6 secunde, apoi se revine.
Exerciţiul 5 – decubit dorsal, cu genunchii flectaţi la 90 grade: pacientul duce ambii
genunchi uniţi spre planul patului; la excursia maximă a mişcării se execută izometria
(asistentul se opune mişcării).
Exerciţiul 6 – decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse (dar se menţine
delordozarea): kinetoterapeutul, cu antebraţul sub treimea distală a coapselor, încearcă să
le ridice, dar pacientul se opune; concomitent, cu cealaltă mână, apucă picioarele şi le
trage spre el, dar pacientul se opune.
Exerciţiul 7 – decubit dorsal, cu şoldurile şi genunchii la 90 grade: pacientul îşi trage la
piept genunchii, dar asistentul se opune; concomitent, acesta caută să rotească gambele ca
pe nişte leviere, dar pacientul se opune.
Exerciţiile 5,6,7 tonifică şi musculatura rotatorie a trunchiului inferior.
Exerciţiul 8 – în decubit lateral, cu coapsele uşor flectate: kinetoterapeutul face priză pe
faţa anterioară a umărului, trăgând înapoi de el, iar cu cealaltă mână, concomitent aplică
o priză ăe pelvisul superior, faţa posterioară împingând înainte; pacientul se opune
acestor forţe; îmediat fără pauză, kinetoterapeutul inversează prizele (umăr-posterior şi
pelvis-anterior) şi apoi pacientul se realxează. Decubit lateral este poziţia din care se
poate activa musculatura abdominală izolat, fără să intre în joc şi flexorii şoldului.

Kinetoterapia aplicată în perioada de remisiune completă

După trecerea completă a tuturor suferinţelor lombo-sacrate, kinetoterapia trebuie să lase
locul programului de kinetoprofilaxie secundară, de prevenire recidivelor. Acest program
poartă numele de "şcoala spatelui" ("school back"), şi a fost introdus pentru prima oară de
suedeza Marianne Zachrisson.
Kinetoprofilaxia lombosacralgiei se bazează pe trei obiective:
Conştientizarea poziţiei (corecte) a coloanei lombare şi bazinului prin realizarea în
permanenţă a ţinitei corijate, neutre, a coloanei lombare, indeferent de poziţia corpuluisau
de activităţile desfăşurate.
Adoptarea unor posturi corectoare:
 În decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi umerii uşor ridicaţi;
 În decubit lateral, cu coapsele şi genunchii flectaţi;
 In ortostatism, cu : pantofii fără tocuri; un picior pe scăunel; scurtarea distanţei
pube-apendice xifoid; presarea lombei pe un zid; urmărirea din profil, în faţa oglinzii, a
retragerii peretelui abdominal şi delordozării lombei;
 În şezând, cu linia genunchilor deasupra liniei şoldurilor cu 8-10 cm; picior peste
picior; lipirea spatelui de spătar (nu se stă pe marginea scaunului); tragerea înspre volan a
scaunului şoferului;

Exerciţii de delordozare prin bascularea bazinului:

În decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, apoi treptat cu genunchii întinşi;
În ortostatism la perete, cu călcâiele la 25-30 cm distanţă de zid, apoi apropiindu-le
treptat;
În ortostatism: o mână cu palma în sus, la nivelul pubelui; a doua cu palma în jos, la
nivelul xifoidului – se exersează scurtarea şi mărirea distanţei dintre cele două mâini;
Din şezând cu sprijin pe mâini la spate: se execută lordozări şi delordozări;
Din poziţia patrupedă se execută lordozări şi delordozări.
Exerciţii uzuale cu delordozare:
Aplecarea trunchiului pe un genunchi care se flectează, celălalt membru inferior
rămânând întins îndepărtat – corpul ia spect de "cumpănă"; în acest fel se pot lua obiecte
uşoare de pe podea;
Genuflexiune cu flexie şi din şolduri penreu a ridica cu ambele mâini o greutate,
purtându-se apoi o greutate la nivelul bazinului, cu braţele întinse (nu la nivelul
pieptului);
Aplecare în faţă, nu din coloană; ci prin flectarea şoldurilor, coloana lombară în poziţie
neutră.
B. "Înzăvorârea" coloanei lombare, având ca scopuri blocarea în timpul efortului a
segmentului afectat, învăţarea menţinerii poziţiei neutre şi învăţarea mobilizării cu totul
independente a membrelor faţă de trunchi. Tehnica "înzăvorârii" parcuge patru stadii:
 Stadiul I: "înzăvorârea" rahisului lombar în poziţie neutră concomitent cu imobilizarea
membrelor. Concret , se adoptă poziţii imobile din ortostatism, şezând şi decubit,
respirând lent şi profund, urmărind alungirea corpului-gâtului în ax, fără mobilizarea
membrelor şi rahisului. Imobilitate "de bloc" a întregului corp trebuie conştientizată.
 Stadiul II : menţinând în continuare trunchiul "înzăvorât", se mobilizează complet
independent membrele-lomba delordozată. În decubit dorsal: se flectează şi deflectează
ganunchii, se abduc-adduc braţele. În şezând: ridicarea braţelor spre orizontală, apoi spre
zenit, ridicarea coapselor, abducerea lor. În ortostatism: flectarea la 90 grade a şoldurilor,
alternativ, mobilizarea braţelor.
 Stadiul III : mobilizarea trunchiului "înzăvorât", ca pe o "piesă unică". În decubit:
ridicarea din pat prin rostogolire laterală, apoi cu împingerea în braţe şi coborârea
concomitentă din pat a membrelor inferioare. În şezând: oscilaţii antero-posterioare şi
laterale prin rularea pe ischioane (mâinile în şolduri); ridicări şi aşezări pe scaun. În
ortostatism: aplecarea cu fandare pe un picior, apoi executarea "cumpenei"; genuflexiuni
cu spatele sprijinit de perete sau libere cu aplecare anterioară, alergare uşoară.
 Stadiul IV : în care cele învăţate în primele trei stadii se aplică diferenţiat, în avtivitatea
zilnică de la domiciliu sau profesională. Spre exemplu modul în care se ridică o greutate
şi se transportă; modul în care se împinge o mobilă, un vagonet; modul în care lucrează la
o bandă rulantă, la un ferăstrău.
C. Menţinerea forţei musculare (musculatura trunchiului inferior şi fesierii).
Capitolul IV
ANALIZA ŞI INTERPRETAREA
REZULTATELOR OBŢINUTE ÎN URMA CERCETĂRII
REZULTATE
Elementele semiologice (clinice şi funcţionale) studiate şi evaluate în cei trei timpi de
evaluare, pentru flecare pacient au fost:
4.2.1. DUREREA
S-a apreciat individual la cele trei momente ale evaluarii dupa care s-a calculat media şi
intervalul de confidentă CI pentru lotul studiat si pe sexe.
Tabel – Rezultatul evaluării durerii prin scala VAS
VAS durere
Nr. crt
I II III
1 10 7 3
2 7 4 3
3 6 6 3
4 5 3 1
5 5 4 2
6 5 2 1
7 5 4 1
8 7 2 1
9 7 5 4
10 7 4 3
11 8 5 2
12 7 4 3
13 6 6 3
14 8 5 3
15 5 4 2
16 5 2 1
MEDIA (CI 95%, 6.4 4.2 2.3
n=16) (5.8-7) (3.5-4.8) (1.8-2.7)
Datele conţinute în tabel confirmă reducerea intensităţii durerii. In general, subiecţii de
sex feminin au avut un scor al scalei VAS discret mai redus decât al subiecţilor de sex
masculin, în toate momentele de evaluare, cu precizarea că reducerea parametrului durere
a fost semnificativă indiferent sexul şi grupa de vârstă a pacienţilor.

4.2.2. EVALUAREA FUNCŢIONALĂ

Indexul pentru disabilitatea cronica Waddell si Main pentru pacientii cu lombalgie -
Chronic Disability Index of Waddell and Main for Patients with Low Back Pain
SCOR TOTAL = SUMA (punctelor obtinute raspuns la cele 9 intrebari)
Interpretare:
• scor minim: 0
• scor maxim: 9
• cu cat este mai mare numarul itemi cu atat este mai mare nivelul de disabilitate.
Tabel nr. 2.
SCOR dizabilitate LBP Waddell and Main
Nr. Crt. (pacient)
I II III
1 9 5 3
2 8 3 2
3 5 5 2
4 4 2 1
5 4 3 1
6 4 1 1
7 3 2 0
8 5 2 1
9 8 3 2
10 7 3 2
11 8 4 1
12 5 3 2
13 4 3 2
14 7 5 2
15 4 3 1
16 4 2 0
MEDIA (CI 95%, 5.5 3 1.4
n=16) (5.1-6.9) (2.8-3.9) (1-1.8)
Am considerat semnificativ acest parametru datorită faptului că afectarea prin hernie de
disc a coloanei lombare influenteaza capacitatea funcţională globală a pacientului, in
desfaşurarea activităţilor uzuale , ducând la dizabilitate cronică.
Asa cum se observă, din tabelul şi graficul anterior, a avut loc o reducere semnificativă a
dizabilităţii datorate durerii lombare, 2 pacienti prezentând recuperare funcţională
completă in urma programului fizical-kinetic, cu scor 0 de dizabilitate la sfârşitul
perioadei de evaluare.
2. Chestionarul Roland – Morris de evaluare a dizabilităţii datorate durerii lombare - Low
Back Pain Disability Questionnaire of Roland and Morris
Scor total = SUMA (puncte pentru toate cele 24 situatii)

Interpretare:
• scor minim: 0
• scor maxim: 24
• Cu cat este mai mare scorul cu atat este mai severa disabilitatea asociata cu durerea de
spate. Un scor de 0 indica faptul ca nu exista disabilitate iar un scor de 24 indica faptul ca
exista disabilitate.
• Un scor >sau= 14 indica un pacient sever afectat.
Am considerat semnificativ acest parametru datorită faptului că afectarea prin hernie de
disc a coloanei lombare influenteaza capacitatea funcţională globală a pacientului, in
desfaşurarea activităţilor uzuale , ducând la dizabilitate cronică. Am considerat necesara
aplicarea unei sclale suplimentare în scopul aprecierii mai corecte a evolutiei terapeutice
a pacientului.
Tabel – Scorurile pentru chestionarul LBP Disability Roland – Morris obţinute în cele trei
momente ale evaluării
SCOR chestionar LBP Disability Roland – Morris
Nr. Crt. (pacient)
I II III
1 22 14 6
2 20 8 4
3 10 9 4
4 9 6 4
5 8 6 3
6 6 3 2
7 5 3 1
8 12 6 3
9 20 8 4
10 18 7 3
11 21 10 2
12 14 7 4
13 10 7 3
14 19 13 4
15 17 9 4
16 13 5 1
MEDIA (CI 95%, 14 7.6 3.3
n=16) (12.8-18.1) (6.8-9.8) (2.7-4)
Asa cum se observă, din tabelul şi graficul anterior, a avut loc o reducere semnificativă a
dizabilităţii datorate durerii lombare, 7 pacienti prezentând recuperare funcţională
aproape completă in urma programului fizical-kinetic, cu scor mai mic sau egal cu 3 la
sfârşitul perioadei de evaluare.

Capitolul V
CONCLUZII
 Abordarea pacientilor cu patologie low back pain/lombalgie/hernie de disc lombară
este complexă şi nu poate fi încă supusă unui algoritm generalizat.
 O întelegere clară a anatomiei coloanei, o prezentare pertinentă a anamnezei şi
examinării, studii de laborator relevante, decelarea cauzelor durerii dorsolombare şi
abordarea terapeutică pentru a îmbunătăti îngrijirea pacientului.
 Metodele de recuperare, asupra cărora ne-am oprit în aceasta lucrare sunt
recuperarea, prin kinetoterapie şi masaj, care pornesc de la consideratia ca stabilitatea
coloanei vertebrale nu se datoreste nici conformaţiei extremităţilor articulare osoase, nici
formaţiunilor capsulo-ligamentare, care reprezintă elemente pasive insuficiente de
susţinere, ci grupelor musculare periarticulare. Pe de alta parte, s-a constatat ca
mobilizarea precoce este superioara ca rezultate, imobilizarii prelungite care se soldează
cu atrofii musculare.
 Evaluarea corectă şi completă a coloanei vertebrale, durerii şi statusului funcţional
datorat dizabilităţii consecutive la pacientul cu discopatie lombară/hernie de disc lombară
constituie o componentă importantă în programul de recuperare, în acest scop
evidenţiindu-se necesitatea utilizării unor scale standardizate prin intermediul cărora se
pot cuantifica şi compara evolutiv progresele înregistrate.
 Abordul terapeutic în recuperarea pacienţilor cu HDL trebuie să fie complex, trebuie
să abordeze toate verigile fiziopatogenice şi necesita mijloace asociate de recuperare:
medicamentos, fizical kinetic şi de igienă-educaţie.
 Evaluarea funcţională a dizabilităţii datorate herniei de disc, calculând indexul
pentru disabilitatea cronica Wanddell si Main şi scorul chestionarulului Roland – Morris,
a demonstrat o creştere importantă a valorii acestuia, comparând momentele evaluărilor,
o scădere semnificativă a scorului producându-se după 4 săptămâni de reabilitare. Se
poate remarca faptul ca 10 pacienti au prezentat recuperare funcţională aproape completă
in urma programului fizical-kinetic, cu scor mai mic sau egal cu 3 la sfârşitul perioadei de
evaluare (Roland-Morris).
 Prin mijoacele terapeutice folosite a avut loc o scădere a durerii, la toţi pacienţii, în
toate momentele de evaluare, cu precizarea că reducerea parametrului durere a fost
semnificativă indiferent sexul şi grupa de vârstă a pacienţilor.
 Orice tratament kinetic la nivelul regiunii lombare presupune refacerea
funcţionalităţii acestui segment, în condiţiile unei forţe musculare, stabilităţi şi mişcări
controlate la acest nivel, cu prevenirea complicaţiilor neurologice şi creşterea calităţii
vieţii.
Prin rezultatele obţinute am reuşit să subliniem rolul kinetoterapeutului în evaluarea şi
recuperarea funcţională a consecinţelor datorate suferinţei lombare în scopul
fundamentării obiectivelor, metodelor şi mijloacelor kinetice din cadrul programului
complex de recuperare funcţională

Bibliografie
1. Baciu. C. Aparatul locomotor. Editura Medicală. Bucureşti, 1980.
2. Cordun M., "Kinetologie Medicală", Ed. Axa, Bucureşti, 1999
3. De Lisa, Joel, A., Rehabilitation Medicine. T.B. Lippincot. Philadelphia, 1991
4. Georgescu, M.,Semiologie medicală, Editura Didactică şi Pedagogică, RA.
Bucureşti. 1998.
5. Ionescu N.A., "Masajul" - Editura ALL, Bucureşti, 1994
6. Kisner C., Colby A., "Therapeutic Exercise", Foundations and Techniques, Ed. F.A.
Davis, 1990
7. Kiss L, "Recuperare neuro-motorie prin mijloace kinetice", Ed. Medicală,
Bucureşti, 1989
8. Konin J.G., "Practicai Kinesiology for the Physical Therapist Assistant", Slack, NJ
2000
9. Mârza D., "Metode speciale de masaj", Editura Plumb, Bacău, 1998
10. Popescu R., Marinescu L. Bazele Fizice şi anatomice ale kinetologiei. Testarea
musculo-articulară. Editura Agora, 1999.
11. Popescu R., Marinescu L., "Bazele fizice şi anatomice ale kinetologiei. Testarea
musculo-articulară". Editura Agora, 1999
12. Popescu, Roxana, Trăistaru, Rodica, Badea, Petrică, Ghid de evaluare clinică şi
funcţională în recuperarea medicală, vol. II, Editura Medicală Universitară,
Craiova, 2004
13. Rinderiu T., Rusu L., Roşulescu E. "Anatomia omului", vol l, Editura
Scorilo,Craiova, 2001
14. Robacki R., "Anatomia funcţională a omului", Editura Scrisul Românesc, Craiova
1985
15. Robănescu N., "Reeducarea neuro-motorie", Ed. Medicală, Bucureşti, 1992
16. Roland M Morris R. A study of the natural history of low-back pain. Part I:
Development of a reliable and sensitive measure of disability in low-back pain.
 Spine. 1983; 8: 141-144 (Appendices 1 and 2 pages 143-144).
17. Sbenghe T., "Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapie" Ed Medicală,
Bucureşti, 1999
18. Sbenghe T., "Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare", Ed. Medicală,
Bucureşti, 1982
19. Vlăduţu R., Pârvulescu V.N., "Semiologie şi noţiuni de patologie medicală pentru
kinetoterapeuţi", Ed. Sitech, Craiova, 2001 18. Zaharia C. "Elemente de patologie a
aparatului locomotor", Editura Paideia, Bucureşti, 1994
20. Waddell G Main CJ. Assessment of severity in low-back disorders. Spine. 1984; 9:
204-208.