Provocarea culturii

TVR 3 Cluj, 8 octombrie 2013

Vă mulțumesc pentru onoarea de a mă afla din nou în fața publicului din Cluj Napoca,
de care mă simt foarte legat, de multă vreme, și pe linie de matematică, de informatică, de
lingvistică, de literatură etc. Aș vrea să încep de la sloganul pe care îl văd gravat aici: Prin
cultură spre libertate. Nu știu dacă acest slogan exista dinainte sau a fost pus anume acum,
dar este foarte bine-venit. Mereu îi putem găsi o interpretare mai profundă. Interpretarea mea
este următoarea: fără cultură nu putem deveni oameni liberi. Fără cultură ne plasăm în situația
de sclavi culturali. Există o sclavie culturală, în afară de sclavia de care știam că a existat în
vremurile mai vechi, care este foarte răspândită în zilele noastre. Ce este sclavia culturală?
Este situația în care se află cineva care, din cauza unei educații deficitare, nu are acces la
marile monumente ale culturii – nici ale culturii științifice, nici ale culturii literar-artistice,
nici ale culturii filozofice etc. Această lipsă de acces este o sclavie culturală. Sclavii din
Antichitate erau în primul rând sclavi sub aspect uman, economic, dar erau și sclavi culturali.
Ei, în opoziție cu oamenii liberi, nu aveau acces la cele ce se numeau artele liberale – cele 7
arte liberale –, acele îndeletniciri atât de plăcute încât merită să le faci de dragul lor: retorica,
gramatica, aritmetica, astronomia, muzica, geometria etc. Ei aveau acces numai la activitățile
strict utilitare. Cuvântul cultură care apare în acest slogan e un substantiv fără plural. Dar, pe
de altă parte, există un alt cuvânt cultură – este un fenomen de omonimie aici – la care
pluralul este folosit în mod foarte frecvent. E vorba de cu totul altceva. Despre aceste culturi
s-a spus, pe drept cuvânt, că ele nu se globalizează, pentru că prin natura lor desemnează
fenomene specifice unui anumit loc, unui anumit popor, unei anumite colectivități umane. Ele
sunt de multe ori la frontiera cu ceea ce numim noi civilizație.
În timp ce cuvântul cultură la singular – aici e marea problemă – nu numai că s-a
globalizat, dar ține seamă de globalizarea culturii. Este un test de încercare pentru foarte mulți
din lumea universitară, științifică etc. Aceasta este prima precizare legată de cuvântul cultură.
A doua precizare se referă la sintagma provocarea culturii. Ea poate fi înțeleasă în două feluri:
cultura care provoacă societatea, viața, lumea. De pildă, cultura provoacă limba română. Una
este să te folosești de limba română strict utilitar, pentru ca să te înțeleagă vânzătorul de la
magazin, și alta este să înțelegi și să asimilezi limba română ca un monument de cultură care
definește în mod esențial identitatea. Lucrul acesta l-am putut vedea foarte clar recent, la
ultima mea vizită în orașul Chișinău, unde am participat la un congres cu sloganul Limba
română - limbă a integrării europene. Am observat faptul că românii de acolo într-adevăr
trăiesc cu putere această latură culturală a limbii române. Ei simt în fiecare zi că limba română
le definește identitatea. Aici a contribuit în mare măsură faptul că, la Chișinău, limba română
a trebuit să facă mereu față unor forțe adverse. Teoria sistemelor a lui Prigogine evidențiază
perfect acest fapt, că un sistem are o șansă mai bună să dobândească o stare superioară atunci
când trebuie să facă față unor forțe adverse. Și în înțelepciunea populară se spune că lupta cu
greutățile te călește, tot răul spre bine etc.
În timp ce la noi se întâmplă acest fenomen: noile generații, adolescenți, tineri, o bună
parte din ei nu folosesc decât un număr limitat de cuvinte – „vreo 100 de cuvinte”, cum a scris
recent profesorul Mihai Zamfir -, iar din acelea, chiar mai mult de argou sau cuvinte destul de
contestabile, și nu ajung la fondul cultural, la ceea ce reprezintă limba română sub aspect
cultural. Aici se vede bine fenomenul de sclavie culturală. Faptul că limba română, pe de o
parte, a ajuns la un nivel de subtilitate și de profunzime pe care îl vedem cu claritate nu doar
la mari scriitori care au mizat pe limbaj, care au devenit co-autori ai limbii române, ca
Eminescu, Nichita Stănescu, ca Arghezi, dar și la alți intelectuali. De pildă, limba română pe
care o găsim în Trigonometria lui Gheorghe Lazăr este și ea un monument de limbă română,
un monument de cultură, pentru că, istoric, a fost unul dintre primele documente care au arătat
că limba română nu este sortită să fie vorbită doar de ciobani, cum credeau mulți boieri la
acea vreme, ci că poate să exprime subtilitățile științei și ale filosofiei. Un vorbitor de limbă
română care rămâne cantonat în zona strict utilitară, și aceea în varianta cea mai de jos,
vulgară, este un sclav cultural dacă el rămâne străin, dacă e incapabil, dacă nu are acces la
ceea ce reprezintă limba română ca monument de cultură. Pe de o parte, avem cultura care
provoacă limba română, provoacă întregul sistem educațional. Întregul sistem educațional este
dator să se întrebe: oare ceea ce facem noi în ce măsură este cultură autentică? Răspunsul, din
păcate, în multe cazuri, este mai degrabă negativ.
Cultura provoacă cele mai importante lucruri: educația, limba română, identitatea
națională. Tot cultura provoacă, de pildă, o problemă care se discută mereu acum în legătură
cu Roșia Montană, problema locurilor de muncă, care din păcate este discutată de cele mai
multe ori într-un mod lipsit de orizont, ca o simplă activitate de ocupare cu orice preț a unui
loc. Am văzut cum arată un proiect al Comunității Europene pentru rezolvarea problemei
locurilor de muncă la tineri. Se vede că este o cârpeală, nu este ceva serios. De ce cultura
provoacă problema locurilor de muncă? Pentru că, în momentul de față, cele mai multe
ocupații necesită un grad de cultură incomparabil mai ridicat decât era necesar în urmă cu 50,
60 de ani. Aproape că nu mai există ocupație - și fenomenul acesta se va accentua - în care să
nu fie necesar să lucrezi cu calculatorul, cu internetul. Există o dinamică a ocupațiilor umane.
Ritmul în care ele se schimbă face inoperantă metoda tradițională. Iau un elev de gimnaziu și
îl pregătesc pentru un loc de muncă pe care mi-l reprezint cum arată el când este elev la
gimnaziu, fără să țin seamă că până în momentul când el va intra în câmpul muncii tipul
respectiv de muncă va arăta cu totul altfel. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu activitatea de
programare la calculator. Au fost generații la început care învățau doar un anumit limbaj de
programare. Dar limbajele acestea s-au perimat foarte repede, mereu au fost înlocuite cu
altele. Cei care nu au învățat activitatea de programare în ceea ce are ea esențial, ci doar un
anumit limbaj particular, s-au trezit complet dezarmați. Aici intervine marea schimbare, care
arată că noi trebuie să educăm, în primul rând, capacități de gândire și de comportament, nu
simple transferuri de cunoștințe, procedee, informații și date.

Generația noastră se află sub semnul lui trans. Ce înseamnă să transgresezi o

frontieră? Unicul cosmonaut român, Dumitru Prunariu, a transgresat frontiera planetei
noastre. Profesorul Florin Diacu, specialist în mecanică cerească, cultivă o știință care se
referă la ceea ce este dincolo de universul macroscopic. Academicianul Pop ne-a dezvăluit o
istorie a Transilvaniei pe care eu vă mărturisesc că o cunoșteam mult mai puțin decât
cunoșteam istoria Moldovei, a Țării Românești, a Banatului. Am impresia că o mare parte din
cultura actuală se înscrie sub semnul lui trans. Unirea de la 1918 a avut loc acum aproape o
sută de ani. Dar eu constat că există încă anumite decalaje în anumite domenii, între modul în
care noi percepem istoria Moldovei, Țării Românești și Banatului, pe de o parte, și istoria
Transilvaniei, pe de altă parte. Lucrul acesta l-am constatat în mod frapant în momentul în
care m-am aplecat asupra unei personalități care, după părerea mea, a fost mult subapreciată
față de ceea ce a fost în realitate, George Barițiu. M-am uitat în toate sursele pe care le-am
găsit. Afli despre George Barițiu că a fost teolog, istoric, filolog, gazetar, dar lucrurile
esențiale sunt ignorate. Chiar până și în Dicționarul Membrilor Academiei Române. Eu vă
întreb dacă dumneavoastră mai cunoașteți o personalitate din istoria României care să fi
parcurs întreaga gamă de ocupații, de la teolog, istoric, filolog până la profesor de fizică,
economist, om de afaceri, director de fabrică - fabrica de la Zărnești –, omul numărul unu la
Banca Albina și parlamentar, așa cum a făcut-o Barițiu. Noi abia în ultima vreme am aflat
despre prestația extraordinară a lui Barițiu în Parlamentul de la Viena. Stai și te întrebi cum a
putut să rămână atâta vreme lăsată în uitare o astfel de bogăție.
În secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX noi ne-am obișnuit să avem
personalități universale, oameni buni la toate, oameni care aveau conștiința că totul trebuie
început și trebuie făcut bine. Felul în care a făcut-o Barițiu este unic. Și Haret a făcut ceva
similar, și Gheorghe Lazăr, și Lalescu, dar nu cu o asemenea diversitate, de la teolog la
economist, finanțe, întemeietor al învățământului economico-financiar la Brașov, director de
bancă, de fabrică. Cultura românească prezintă această deficiență de aplecare insuficientă
asupra fenomenelor care transgresează frontierele disciplinelor. Cultura românească s-a
dezvoltat mai cu seamă începând cu prima parte a secolului al XIX-lea, exact atunci când a
început în lume împărțirea culturii pe discipline. Această împărțire pe discipline până s-a
răspândit la noi, a trecut aproape un secol. Spiru Haret e cel care se luptă consecvent ca să
avem și secție reală, nu doar secție umană. Tot secolul XIX este ocupat în special de oameni
care erau formați și pe direcție umanistă, dar și pe direcție științifică: Ion Heliade Rădulescu,
poet, dar şi autor de manuale de matematică; Gheorghe Asachi, poet, dar și inginer.
Organizarea pe discipline s-a făcut cu prețul lipsei de atenție acordate acestor oameni buni la
toate. Din păcate, nici astăzi nu se află din manualele școlare despre această dimensiune poli-
disciplinară. Eu aș zice că transcendența nu mai e un fenomen care se discută numai în
teologie, filozofie și matematică. Este o paradigmă universală care apare în absolut toate
preocupările umane. Asta este o caracteristică puternică a culturii române.
Basarabiei este o altă problemă care provoacă cultura. Mereu toți se întreabă ce să
facă România în legătură cu Basarabia. Să strigăm numai Basarabia care ne doare? Să recităm
poezii de Grigore Vieru? Nu e suficient. Dacă observăm cu atenție, e clar ce se poate face. Noi
nu putem să influențăm prea mult dependența Basarabiei de gazul rusesc, de pildă, dar terenul
pe care putem acționa cu putere este cultura – terenul cultural. Faptul că noi putem să ne
prevalăm de comunicarea liberă cu Basarabia, de călătoria liberă în ambele sensuri, lucrurile
acestea, în timp, în perspectivă istorică, sunt cele mai importante, pentru că, până la urmă,
identitatea e dată de cultură, nu de locul de unde vine gazul.
O problemă care mi se pare de mare actualitate este starea pe care o prezintă
divertismentul în România. Oamenii își ocupă o bună parte cu divertisment. El scoate la
iveală o stare foarte gravă, foarte vizibilă pe televiziuni. O mare parte din divertismentul
prezentat în mass-media este în divorț cu cultura. S-a ajuns până la această situație în care se
organizează competiții de cine mănâncă mai mulți cârnați într-o durată dată, și să aflăm pe
urmă că unul din concurenți a murit. Un aspect negativ al culturii noastre e faptul că am
exacerbat latura competițională – competițiile, concursurile sunt pe toate drumurile, multe din
ele sunt degradate și nu-și mai merită numele –, în schimb, educarea spiritului de echipă, de
cooperare, care este fundamental în ziua de astăzi – se vede și în cercetare, mai toate lucrările
se fac în echipă –, se bucură de o atenție mult mai slabă în școală. Toți fug după competiție.
Iată iarăși o problemă pe care o provoacă cultura.

Demagogia care se practică în sondajele de opinie, unde apare în mod sistematic

întrebarea dacă direcția în care ne îndreptăm este cea bună sau e rea. Este clar o întrebare
foarte grea. Trebuie să ai un nivel ridicat de cultură ca să înțelegi ce înseamnă asta, direcția în
care ne îndreptăm. E clar că mulți oameni răspund la această întrebare în totală necunoștință
de cauză. Acum se discută să se facă referendum cu Roșia Montană. Evident că dacă se face
așa ceva, cei mai mulți vor răspunde în totală necunoștință de cauză. Noi nu am fost în stare
să furnizăm toată informația științifică privind toate aspectele Roșiei Montane: economice,
ecologice, culturale. Suntem mereu la cheremul tuturor zvonurilor, declarațiilor politicianiste
care se bat cap în cap. Se vede aici că există o serie întreagă de probleme care provoacă
cultura, și cultura nu dă răspunsul. Vă amintiți când a apărut pentru prima dată fenomenul
tsunami în Asia. De cuvântul acesta nu știa nimeni până atunci. Foarte greu găseai o explicație
a fenomenului în presa care era la îndemână. La fel acum, în pripă, mulți gazetari se
transformă în seismologi și explică mecanismul cutremurelor de pământ de la Galați. Se
întâmplă ceva în mecanismele noastre culturale, pentru că la nivelul contactelor pe care
cultura, știința în mod special, ar trebui să le aibă cu publicul, ceva nu funcționează cum
trebuie. Iată alunecările de teren. În fond se știa bine care sunt zonele susceptibile de a suferi
de alunecări de teren, şi multă lume a continuat să construiască acolo case pentru că a existat
o indolență, oamenii nu au beneficiat de informația necesară. La fel cu inundațiile.
Am să vă vorbesc de o altă problemă care mie mi se pare esențială astăzi în legătură cu
globalizarea și cu toate celelalte aspecte. Noi avem azi în lume, după diverse evaluări, 30 de
milioane de români - aproximativ 20 de milioane în România și 10 milioane în afara
României. Prognoza pentru 2100 știți că este foarte sumbră – 8 milioane ar fi în România. În
momentul de față, în problema aceasta de a racorda cultura, cercetarea la globalizare, un rol
esențial îl pot avea acei români din lume care au reușit în domeniul lor. Și sunt destul de
mulți. Eu vă spun că dacă aș face lista celor din informatică, în matematică, în lingvistică, ar fi
o listă extraordinară. Nu îi folosim cum trebuie. Nu îi folosim pe măsura în care ar trebui să îi
folosim.
A apărut internetul. Noi asistăm la un fenomen de criză a culturii române care constă
în faptul că foarte puțini oameni, unii chiar din rândul intelectualilor, simt nevoia să
folosească internetul pe măsura posibilităților sale, pentru că nu li s-a dezvoltat și nu și-au
dezvoltat suficient nevoia comunicării cu lumea. De exemplu, dacă sunt botanist, hai să merg
pe diverse site-uri să vedem ce se întâmplă în domeniul meu în lume. Când găsesc autori care
mă interesează, încerc să intru în contact cu ei. Lucrul acesta se întâmplă deocamdată într-o
măsură foarte mică. Lucrul acesta trebuie și el educat. Nici nu îl educăm la noile generații,
lăsăm folosirea internetului la întâmplare de către copii, la tot felul de lucruri anodine. Asta
este o criză culturală. O problemă esențială în cultură astăzi este racordarea inteligentă a
culturii tradiționale – cea tipărită – cu cultura de pe internet. Trebuie să le coordonezi, să le
conectezi – cum spun americanii, to bridge them. Lucrul acesta ar trebui să-l facă fiecare
educator în domeniul său. Nu se întâmplă acest lucru. E clar că internetul – acum toată lumea
își dă seama de acest lucru – a apărut doar de 20 de ani, dar el este o revoluție în tehnologie,
care se traduce într-o revoluție în comunicare și informare. Am fi tentați să spunem că este
încă o unealtă ca atâtea altele. Tocmai că se pare că este mai mult decât o simplă unealtă.
Omul a avut nevoie de tot felul de proteze de-a lungul istoriei: scrierea, tiparul etc. La început
mă întrebam cum se spune un anumit cuvânt în limba engleză; știam să îl spun în limba
română, dar voiam să îmi dau seama cum s-ar spune în engleză. Acum a apărut și fenomenul
invers. Foarte familiarizat cu literatura de specialitate în engleză, ajungi să te întrebi tot mai
des: oare cum se spune asta în limba română. Aici este un punct nevralgic în cultura noastră,
probabil și în alte culturi locale. Se fac multe greșeli. Eu am semnalat unele în articolul meu
despre limba română pe care îl publică revista Academica. Aici mi se pare o zonă foarte
urgentă în cultura românească. Dacă noi continuăm, așa cum fac, din păcate, mulți
intelectuali, să blestemăm internetul și să-l considerăm un adversar al culturii, să știți că
suntem pierduți. Nu se poate să fim atât de orbi să nu înțelegem istoria. Cred că este una din
problemele cele mai urgente pe care trebuie să le rezolve educația. Îmi pare rău că nu am
putut beneficia la această dezbatere de intelectuali clujeni din domeniul literaturii și filozofiei,
care ar fi completat tabloul.

Marele păcat în materie de educație științifică este faptul că școala eșuează în acest
domeniu. Știința pe care o învață azi elevii la școală până la bacalaureat este, în cea mai mare
parte, știința secolului XIX. Geometriile neeuclidiene, care au revoluționat cunoașterea
umană, datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, și nici în ziua de astăzi nu au ajuns
să figureze în manualul școlar. Educația științifică a rămas în programe prăfuite. Exact
lucrurile dintre cele mai surprinzătoare, menite să aprindă imaginația tinerilor, lipsesc din
manualele școlare. Programe prăfuite, manuale plictisitoare. Asta este nota dominantă a școlii
actuale. Ceea ce se întâmpla acum 100 de ani - când la apariția teoriei relativității, a telegrafiei
fără fir, a altor fenomene imediat oamenii noștri de știință publicau articole de informare
populară despre acest lucru - nu prea mai există acum. Este adevărat că acum este și mult mai
greu lucrul acesta, pentru că știința s-a depărtat foarte mult de percepția comună a
fenomenelor. Din ce în ce mai mult știința vine în conflict cu simțul comun. Este paradoxală.
Nu mai suntem în secolul XIX, când funcționa sloganul Savoir c’est prévoir – A ști înseamnă
a prevedea. Ştiinţei i se atribuia funcția predictivă. Funcția predictivă nu mai este de multă
vreme funcția numărul unu a științei. A fost înlocuită cu funcția explicativă. Sigur că există și
funcția predictivă, dar mai marginal, nu la loc central. Deci asta este situația în fața căreia ne
aflăm. Astronomia nu se mai predă în școală. Poate doar ca un mic capitol. Este o situație
tristă. În mass-media se vorbește mult mai mult despre astrologie decât despre astronomie.
Deși de la Kepler încoace s-a produs divorțul și astrologia și-a pierdut creditul, astronomia a
jucat un rol important în istorie. Dar i-a trecut vremea. Noi dăm crezare tuturor șarlatanilor
care asediază mass-media cu predicțiile lor aiuristice. Vedeţi ce răspândire au toate aceste
rubrici de horoscop. E un semn trist. Eu vă spun un lucru: nu am văzut horoscoape nici la
televiziunea TV5, la Paris, nici la televiziunea britanică, nici la cea americană, dar la noi,
multe canale de televiziune continuă să o facă. Vrem cu orice preț să cedăm în fața gusturilor
celor mai vulgare și, de dragul ratingului, înfăptuim crime în materie de educație.

Vreau să spun câteva cuvinte despre Florin Diacu. L-am cunoscut ca student. A primit
în anii ’80 o repartizare ticăloasă care ignora pur și simplu calitățile sale intelectuale și
morale, trimițându-l într-un capăt de țară împotriva dotării sale esențiale pentru cercetare. Nici
măcar nu l-au trimis într-un mare oraș. Ceea ce a făcut Florin Diacu este, în primul rând, că l-
a sfidat pe cronicarul care spunea că nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub
vremi. El a venit și a spus: „Nu! Nu voi fi sub vremi! Voi sfida vremea pe care o trăiesc!” A
făcut ceea ce spunea marea vedetă americană în domeniul informaticii Steve Jobs: „Să fiți
nebunatici! Să nu lăsați ca alții să vă trăiască viața! Trăiți-o pe a voastră!” El nu a acceptat ca
viața lui să fie decisă de un regim, de o dictatură. Și-a asumat riscul și a părăsit România în
condiții împotriva legilor în vigoare la acel moment, cu o viteză fantastică. A obținut în
Occident doctoratul. Sunt rare exemplele de tineri români care cu asemenea viteză să-și obțină
titlul de doctor. S-a perindat prin vreo două sau trei universități din Germania. Acesta este
Florin Diacu. El a preluat ștafeta pornită în anii ̓ 70 ai secolului al XIX-lea de Spiru Haret în
domeniul mecanicii cerești, și și-a înscris numele în acest domeniu. Una din cărțile sale este
publicată la cea mai prestigioasă editură americană, Princeton University Press. De curând a
fost invitat să publice un articol într-o prestigioasă revistă americană de știință privind
metodele matematice în studiul istoriei. După ce i-a sfidat pe dictatori, acum sfidează toate
tradițiile științei. Adresează un avertisment istoricilor, că au nevoie în pregătirea lor și de
geologie și de astronomie, lucru care era de neconceput prin tradiție. E bine să-l cunoașteți
mai bine pe Florin Diacu.

Ce fac academicienii, ce fac intelectualii de frunte ai țării, în problemele spinoase ale

țării?

Una din primele fraze din statutul Academiei spune următorul lucru: Academia
Română e cel mai înalt for de știință și cultură al României. Eu aș spune că trebuie să luăm
lucrurile acestea în sensul de proiect. Adică, Academia Română își propune să fie acest lucru.
În unele direcții, situații, reușește, în altele mai puțin. Spre exemplu, Academia a încercat să
orienteze modul de folosire a limbii române când a fost problema ortografiei. După cum
vedem, e clar acum, după atâția ani de când s-a întâmplat lucrul acesta, aproape 20, că a reușit
doar în parte. Publicațiile noastre de cultură se împart în trei categorii. Unele dintre ele
respectă ortografia recomandată de Academia Română, altele, conducând diverse reviste de
cultură, acordă autorilor libertatea de a alege, iar a treia categorie sunt reviste de cultură,
publicații, care nu acceptă decât ortografia cea neacademică – dacă le dai un articol scris în
ortografia Academiei, fără să te mai întrebe, ei o înlocuiesc cu ortografia neacademică.
Academia Română și-a spus cuvântul și în legătură cu Roșia Montană, de mai multe ori, dar
chiar în cadrul Academiei Române s-a întâmplat următorul fenomen: oameni care sunt la
Secția de Istorie, chiar președintele secției de istorie, care este un arheolog, au arătat în
primul rând aspectul cultural și arheologic legat de Roșia Montană. Roșia Montană este un
fenomen complex, cu foarte multe aspecte. O declarație recentă a președintelui Academiei
suna cam așa: dacă totuși se va dovedi că sunt acolo avantaje economice foarte importante,
mai cedăm la capitolul ecologic. Deci în unele probleme mari, chiar în cadrul Academiei, nu
s-a impus un singur punct de vedere. S-a impus, pot să spun, un punct de vedere împotriva
proiectului acestuia canadian, dar în alte privințe nu există o unanimitate de opinie. Lucrurile
variază de la o problemă la alta. Academia Română nu are aceleași capacități în toate
direcțiile. În unele direcții este mai puternică, în altele mai puțin puternică.

Prin cultură la libertate a fost o expunere din partea fiecăruia dintre dumneavoastră
care m-ați ținut aici cu respirația tăiată. Ați vorbit despre trecut, ați vorbit despre prezent, cu
părțile senine și mai puțin senine. Îndrăzniți să faceți o predicție? În 20, 50 de ani, cultura
română, România, unde le vedeți?
 Pentru toate problemele discutate aici, să nu rămânem cu impresia că rezolvarea lor
depinde în primul rând de factorii de putere, care sunt trecători. Nu. Cred că în materie de
cultură și de educație, problemele sunt în primul rând în mâinile celor direct implicați, sunt
jos, nu sus. Educația nu mai urmează vechiul scenariu catedră-bănci-manuale, toată lumea e
implicată în educație. Oricine dintre noi, de pildă, dacă merge pe stradă și vede un copil într-o
situație nepotrivită trebuie să se sesizeze, să intervină. Vă aduceți aminte când s-a arătat la
televizor filmul cu acel copil de 4 ani care alerga cu o frenezie extraordinară, se bucura de
libertatea pe care o avea, și nu știa că aleargă spre moarte. Trecea pe lângă el o femeie care,
dacă ar fi avut un nivel mai ridicat de conștiință, ar fi trebuit să se întrebe ce caută acest copil
atât de mic într-o zonă cam pustie. E clar că trebuia să îl ia de mână, să-l ducă înapoi.
Educația o face fiecare dintre noi, ca şi cetățean. Televiziunile trebuie și ele să se convingă că
au o răspundere imensă în materie de cultură și educație. O mare parte din valul anticultural la
care ne-am referit este din pricina politicii criminale a televiziunilor, care de dragul rating-
ului sunt dispuse să facă orice compromis. Deci problemele așa trebuie puse. Nu trebuie
neglijat nici rolul instituțiilor statului, care trebuie să recunoască, să se sesizeze de inițiativele
valoroase și să le faciliteze promovarea. Dar atâta tot. Nu putem pretinde ca Guvernul să facă
noi programe de învățământ, noi manuale. Nu s-a întâmplat asta în nici o țară. Peste tot în
lume, inițiativele de font vin de la oamenii de jos: profesori, părinți, studenți, elevi din clasele
superioare etc.