Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL 1. PSIHODIAGNOZA CA ȘTIINȚĂ 5
1.1 Psihodiagnoza – noțiuni generale 5
1.2. Obiectul și structura psihodiagnozei 11
1.3. Funcțiile psihodiagnozei 19
CAPITOLUL 2. CLASIFICAREA METODELOR
PSIHODIAGNOSTICE 21
CAPITOLUL 3. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ 49
CAPITOLUL 4. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN
PSIHOLOGIE 53
4.1. Noțiuni generale 53
4.2. Selecția și repartizarea subiecților 60
4.3. Controlul variabilelor nerelevante 62
4.4. Utilizarea grupului de control 63
4.5. Planuri experimentale 63
CAPITOLUL 5. ORGANIZAREA COLECȚIEI DE DATE 68
5.1. Evaluarea și măsurarea în psihologie 68
5.2. Colecția de date brute 75
5.3. Condensarea datelor în tabele și grafice 77
CAPITOLUL 6. INDICII STATISTICI DE START 84
6.1. Determinarea „valorii centrale” sau a „tendinței centrale” 85
6.2. Determinarea indicilor de dispersie 91
6.3. Semnificația abaterii standard 93
CAPITOLUL 7. INFERENȚA STATISTICĂ 97
7.1. Distribuția normală 97
7.2. Semnificația unei medii 100
7.3. Sarcini sau probleme de comparație 101
7.4. Alegerea testului statistic 103
CAPITOLUL 8. STATISTICA PARAMETRICĂ 109
8.1. Semnificația diferenței între două medii în cazul
eșantioanelor independente 109
8.2. Semnificația diferenței între două medii în cazul eșantioanelor
perechi 122
CAPITOLUL 9. STATISTICA NEPARAMETRICĂ 128
9.1. Compararea a două eșantioane independente 129
9.2. Compararea a două eșantioane perechi 134
CAPITOLUL 10. STUDIUL CORELAȚIEI 139
10.1. Noțiunea de corelației 139
10.2. Coeficienți de corelație parametrici 140
10.3. Coeficienți de corelație neparametrici 143
10.4. Interpretarea unui coeficient de corelație 148
CAPITOLUL 11. PRINCIPII METODOLOGICE ÎN ELA-
BORAREA ȘI UTILIZAREA PROBELOR PSIHOLOGICE 152
11.1. Norme în elaborarea și utilizarea testelor 152
11.2. Principii etico-profesionale 155
11.3. Construirea unui test psihologic 161
11.4. Recomandări și precizări privind manualul testului 162
CAPITOLUL 12. TESTUL PSIHOLOGIC CA MĂSURARE
1
OBIECTIVĂ: NORME, STANDARDIZARE, VALIDITATE,
FIDELITATE 165
12.1. Noțiuni generale 165
12.2. Neajunsurile testării 169
12.3. Standardizarea. Normele la test 172
12.4. Fidelitatea și validitatea 187
12.4.1. Fidelitatea 187
12.4.2. Validitatea 194
CAPITOLUL 13. ISTORIA APARIȚIEI PSIHODIAGNOZEI.
TESTAREA PSIHOLOGICĂ 201
13.1. Scurt istoric 201
13.2. Teste de inteligență 206
13.3. Testele de aptitudini speciale și de performanță 214
13.4. Testele de personalitate 218
CAPITOLUL 14. TESTELE DE INTELIGENȚĂ 224
14.1. Noțiunea de inteligență, structura inteligenței 224
14.2. Teste de inteligență 241
14.3. Teste de creativitate 324
CAPITOLUL 15. APTITUDINILE ȘI TESTELE DE
APTITUDI 332
CAPITOLUL 16. TESTELE DE PERSONALITATE 367
16.1. Chestionarele de personalitate 367
16.2. Metodele proiective de psihodiagnostic al
personalității 449
CAPITOLUL 17. TESTELE DE PERFORMANȚĂ 463
BIBLIOGRAFIE 505
ANEXE 512
INTRODUCERE
Manualul este elaborat pentru studenți (Ciclul I, II, III) în psihologie, psihopedagogie, psihologii
practicieni și toți cei interesați de problemele testării psihologice.
Autorul
2
CAPITOLUL 1. PSIHODIAGNOZA CA ȘTIINȚĂ
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate noțiunile generale despre psihodiagnoză ca știință. Este concretizat conținutul
noțiunilor generale: diagnoză psihologică, indici diagnostici, categorii diagnostice, psihodiagnoza ca structură
sistemică, psihometrică ș.a. Sunt prezentate diferite viziuni privind obiectul de studiu al psihodiagnozei, structura și
componentele ei de bază, funcțiile psihodiagnozei, legătura psihodiagnozei cu alte domenii ale științei.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
vă formați un concept general despre psihodiagnoză ca știință;
formulați obiectul de studiu al psihodiagnozei;
descrieți categoriile și noțiunile de bază;
analizați funcțiile de bază ale psihodiagnozei;
identificați legăturile existente între psihodiagnoză și alte științe.
Psihologia devine ramură de sine stătătoare a științei în jumătatea a doua a secolului XIX. Una dintre primele
lucrări cu caracter științific în acest domeniu a apărut în 1860 şi aparține lui Th. Fechner - Elemente der
Psychophysik. În anul 1879 la Leipzig W. Wundt inaugurează primul laborator experimental de psihologie unde sunt
studiate fenomenele psihice elementare: senzația, percepția, asociația etc.
Psihodiagnoza este o ramură a științei psihologice şi sferă a activității practice a psihologului care este preocupată
de elaborarea și administrarea metodelor de evaluare și măsurare a caracteristicilor psihologice individuale ale omului.
Însăși noțiunea „diagnoză” provine din grecescul (dia și gnozis), care fiind interpretate direct, semnifică „cunoaștere
diferențiată”.
Noțiunea „diagnoză” este utilizată în prezent nu doar în psihologie și pedagogie, dar și în medicină, tehnică și în
alte domenii ale științei și practicii. În conformitate cu reprezentările științifice, prin diagnoză se subînțelege
cunoașterea stării obiectului sau a unui sistem prin înregistrarea rapidă a parametrilor esențiali și identificarea cu o
anumită categorie diagnostică în scopul predicției comportamentului și luării hotărârii cu referire la intervențiile
posibile asupra acestui comportament. Deci, noi vorbim despre psihodiagnoză în acele cazuri când ne referim la
anumite obiecte ale cunoașterii – la oameni concreți dotați cu activitate psihică.
În cazul în care procesul de instruire a copiilor este conceput prin analogie cu sistemul managerial, psihodiagnoza
trebuie considerată ca mijloc de bază care asigură „legătura inversă”, mijloc de asigurare informațională a acțiunilor
educative. În acest context, fiecare intervenție pedagogică, educativă trebuie să deruleze prin selectarea informației
psihodiagnostice (pentru a asigura alegerea celor mai eficiente intervenții) și să se finalizeze prin examinarea
psihodiagnostică repetată (în scopul comparației rezultatului prognozat cu cel real). Desigur, în practica educațională
ciclul intervenție – „măsurarea rezultatelor” nu poate fi realizat zilnic și, de regulă, se realizează în perioade de timp
mai mari (luni și chiar ani de zile). Însă, prin aceasta analogia dintre pedagogie și principiile teoriei administrării nu-și
pierde din actualitate.
Noi toți ne-am întâlnit, încă în copilărie, cu diagnoza în medicină. Medicul, în baza simptomelor, pune diagnoza
pacientului; altfel spus, maladia pacientului este raportată la o anumită categorie diagnostică pentru care sunt bine
cunoscute procedeele de tratament. În domeniul tehnic fiecare aparat trece diagnoza tehnică specială, ceea ce permite
depistarea defectelor și înlăturarea lor până la începerea producției în serie. Trecerea de la simptomele și indicii
exteriori la concluzii diagnostice în cadrul psihodiagnozei științifice necesită administrarea unor tehnici speciale – a
testelor psihologice. Deci, la noțiunile de bază în psihodiagnoză trebuie atribuite, înainte de toate, categoriile
diagnostice și indicatorii diagnostici.
Indicatorii pot fi nemijlocit observați și măsurați, iar categoriile sunt ascunse și nu pot fi direct observate. Pentru
categoriile cantitative deseori se mai folosește noțiunea „factori diagnostici”. Problema principală care există în
diagnoza psihologică constă în faptul că între categorii și indicatori nu există legături univoce stricte. Ca exemplu,
aceeași acțiune a copilului (a rupt o foaie din caiet) poate fi determinată de diferite cauze psihologice (nivel ridicat al
3
predispunerii spre a minți sau nivel ridicat al fricii pentru a fi pedepsit etc.). În astfel de situații, pentru a face concluzii
finale în diagnoză, este strict necesar de a analiza un complex de simptome, mai multe acțiuni în diferite condiții.
Noțiunea contemporană de psihodiagnoză este strâns legată de noțiunea testare psihologică, însă nu poate fi
redusă la aceasta, deoarece pe lângă procedurile standardizate (testele) mai există și metode clinice de diagnoză. În
diferite școli psihologice, în diferite țări psihodiagnoza s-a dezvoltat având diferite priorități. În unele (școlile
europene, în special cu tradiții bogate în psihodiagnoza medico-psihiatrică) o atenție deosebită a fost acordată
dezvoltării metodelor clinice (convorbirea, tehnicile proiective), iar în altele (școlile psihologice din SUA, în special
cele specializate în domeniul educațional și industrial) se dezvoltau preponderent testele standardizate ca metodă
diagnostică de bază. În prezent, în centrele științifico-practice de performanță pe larg sunt folosite concomitent ambele
direcții, prin îmbinarea metodelor clinice cu cele standardizate. În activitatea psihodiagnostică psihologii practicieni
experimentați îmbină mai multe metode de diagnosticare, elaborate în diferite școli psihologice. Testele cantitative
standardizate sunt cu efecte diagnostice mai pronunțate atunci când în timp scurt trebuie să obținem date despre
grupuri mai mari de subiecți. În același timp, este cunoscut faptul că testele standardizate sunt mai bine protejate de
producerea unor posibile erori metodice, care pot apărea în dependență de calificarea persoanei care le administrează.
Metodele clinice sunt mai efective atunci când sunt administrate de psihologi-psihodiagnoști experimentați cu o bună
pregătire în domeniu. Anume aceste metode permit examinatorului să pătrundă mai adânc, să cunoască mai precis
situația privind viață reală a unui individ, însă necesită mai mult timp pentru activitatea individuală cu subiectul dat.
Eficacitatea sporită a acestor metode este în mod special vădită atunci când psihologul, în baza rezultatelor
diagnostice, singur oferă ajutorul psihologic, efectuează corecția, psihoterapia sau alte intervenții psihologice.
Metodele calitative sunt populare în psihologia copilului și psihologia educațională. Psihicul copilului este unul
schimbător în permanență, deoarece se află tot timpul în proces de dezvoltare, de acumulare a funcțiilor psihice noi și
a neoformațiunilor psihologice de vârstă. În acest context, predicția diagnostică în psihologia copilului, psihologia
dezvoltării, dar și în psihologia educațională este corelată puternic cu posibilitatea de a completa descrierile cantitative
standardizate cu date calitative. Diagnoza psihologică este formulată în baza analizei complexului integru de indici
psihodiagnostici. Procedeele tehnice de obținere a acestor date primare și regulile de sinteză a lor în categorii
diagnostice constituie obiectul de bază și, în același timp, produsul dezvoltării științei psihodiagnostice. Într-o formă
logică mai bine organizată aceste principii logico-metodice sunt reflectate în psihometrie - știință preocupată de
elaborarea metodelor standardizate psihodiagnostice. Psihometria cere că orișicare test, dacă pretinde a fi unul
științific, să posede anumite însușiri psihometrice de bază, la care se referă validitatea, fidelitatea etc. În psihometrie
sunt elaborate anumite reguli și metode de măsurare a acestor însușiri ale testelor. Urmarea acestor reguli și metode
asigură un control obiectiv asupra nivelului științific al testelor noi elaborate, dar și asupra calității testelor existente
care cu timpul se pot învechi, transformându-se în instrumente diagnostice inutile.
Deci, psihodiagnoza este o punte de legătură între știință și practică: știința despre deosebirile psihologice
individuale (psihologia diferențială) și practica stabilirii diagnozei psihologice.
În același timp menționăm caracterul sistemic de construire a psihodiagnozei ca disciplină integrativă științifico–
tehnologică. La figurat, acest lucru ar putea fi prezentat: „capul” psihodiagnozei este constituit din teoriile științifice
din domeniul psihologiei diferențiale; „corpul” - din diferite tehnici de diagnostic; „picioarele” sunt tehnologiile de
construire a testelor; „mâinile” sunt modelele aplicative și metodele psihologiei practice care indică schema de
administrare a tehnicilor psihologice în scopul soluționării unor obiective practice. Orișicare deviere în cadrul
dezvoltării unei părți a acestui organism complex al psihodiagnozei va determina scăderea eficacității în funcționarea
întregului aparat psihodiagnostic.
Noțiunea de bază în cadrul psihologiei diferențiale este noțiunea de însușiri psihice. Un caz particular al
însușirilor psihice sunt trăsăturile de personalitate. În cazurile în care nivelul de dezvoltare a trăsăturilor psihice
determină atingerea de către individ a unui anumit rezultat normativ, noi vorbim despre aptitudinile personalității.
Atunci când nivelul de dezvoltare a trăsăturii nu influențează atingerea rezultatului, însă determină mijlocul de
realizare a lui, noi vorbim despre caracteristica de stil a personalității. Multitudinea caracteristicilor de stil determină
stilul individual al comportamentului sau al activității personalității. Caracteristicile care determină orientarea
activității sunt numite motivaționale. Urmând cele expuse putem spune, într-un mod puțin simplificat, că
psihodiagnoza în psihologie este orientată la acei factori care sunt aptitudini, caracteristici de stil sau caracteristici
motivaționale, sau stări psihice.
4
Tehnicile psihodiagnostice (testele) au la bază anumite concepte diagnostice – un sistem teoretic al însușirilor
psihice care sunt semnificative pentru realizarea unor anumite activități. Fiecare tehnică diagnostică presupune că
administratorul ei posedă anumite cunoștințe importante în vederea diagnosticului însușirilor psihice care sunt
măsurate prin intermediul testului. Cunoștințele despre însușirile generale și secundare ale individualității umane
asigură înțelegerea și diferențierea metodelor diagnostice generale (un test universal care măsoară nivelul general al
trebuinței cognitive) și specifice (un test care măsoară interesul subiectului față de artă).
În scopul alegerii predicției drept urmare a administrării unui test, este important să se cunoască cât de generale
sunt categoriile diagnostice vizate de acest test. Categoriile diagnostice mai generalizate oferă posibilitatea unui
pronostic mai larg (în psihometrie acest fapt este numit „domeniul validității” testului). În același timp, este important
să menționăm că odată cu creșterea câmpului de predicție scade precizia acesteia. Pentru majoritatea însușirilor
psihice generalizate este posibilă predicția doar cu un anumit grad de probabilitate. Spre exemplu, dacă a fost
administrat testul Matricele progresive Raven, vom putea extinde predicția asupra diferitelor discipline școlare. În
același timp, trebuie să fim conștienți de faptul că predicția este una cu o probabilitate nu prea înaltă. Administrarea
unui test care este cu un domeniu al validității mult mai concret (un test la auzul fonematic) ne va permite să facem o
predicție mult mai îngustă, dar mult mai exactă.
Nivelul înalt de dezvoltare a psihometriei, conceput deseori ca sinonim al testologiei, determină, uneori, folosirea
ca sinonime a conceptelor „testare” și „testare psihologică”. Însă, majoritatea testelor în pedagogie, care se aseamănă
cu testele psihologice din punct de vedere procedural, nu sunt, în sens strict, teste psihologice. Este corect să folosim
noțiunea „teste psihologice” numai cu referire la acele tehnici de diagnosticare care măsoară însușirile psihice.
Testarea cunoștințelor la anumite discipline școlare sau a anumitor deprinderi și priceperi în domeniul orientării
profesionale nu oferă informații privind însușirile psihice. Aceste teste este corect să fie numite teste pedagogice și
teste profesionale. Cele mai cunoscute din testele pedagogice sunt examenele și evaluările în învățământul
preuniversitar și cel universitar. Testele pedagogice și profesionale ne oferă informații despre cunoștințele și
priceperile subiectului și nu despre aptitudini, motivație sau însușirile de personalitate. Este clar că cunoștințele și
priceperile pot fi mai ușor și rapid corectate în comparație cu însușirile psihice ale personalității. Această diagnostică
este una mult mai operativă în comparație cu psihodiagnostica. Însă, o diagnoză psihologică precisă permite predicția
comportamentului uman pe perioade de timp mai îndelungate (posibil însă cu precizie mai mică), ceea ce constituie
importanța de bază a predicției în baza diagnozei psihologice.
Acum vom încerca să definim noțiunea „diagnoză psihologică”. Ar fi incorect să gândim că diagnoza psihologică
este concluzia cu privire la boala psihică sau la predispunerea față de bolile psihice. Este adevărat că, o perioadă mare
de timp, una din ramurile psihodiagnozei în corelație strânsă cu psihiatria propunea teoria tipurilor psihologice de
personalitate pornind de la boală spre normă (de la patologii psihice caracteristice unor persoane cu o anumită
constituție neuro-psihică spre tipologia caracterului uman). În lucrările renumiților psihiatri și psihofiziologi
Kretschmer, Ганнушкин, Sheldon ș.a. sunt trasate anumite caracteristici comune vizând tipul constituției umane și
maladiile psihice: „astenicii” sunt mai predispuși spre schizofrenie, „atleții” spre epilepsie etc. Însă, datele statistice
recent acumulate nu permit enunțarea directă a unor astfel de caracteristici.
În psihodiagnoza modernă diagnoza psihologică nu doar că nu se reduce la fixarea bolilor psihice, dar nici nu este
o predicție a acestora. Diagnoza psihologică poate fi înaintată orișicărui subiect sănătos și este o descriere amplă a
însușirilor psihice – a aptitudinilor, motivației, trăsăturilor etc. Diagnoza psihologică nu este doar un cuvânt, o
denumire a unei maladii psihice; din contra, este o caracteristică lărgită, complexă a subiectului. În sens figurat,
diagnoza psihologică se aseamănă mai mult cu diagnoza tehnică decât cu diagnoza medicală. Diagnoza psihologică
este structurată în conformitate cu diferiți indicatori ai stării psihice a subiectului, care sunt grupați în dependență de
semnificație, interacțiunea lor etc. Interrelațiile dintre diferiți indicatori sunt prezentate în formă de profiluri
psihodiagnostice. Semnificația ridicată a unor indicatori se reprezintă ca puncte mai înalte pe grafic, iar cele cu o
semnificație mai mică sunt reprezentate prin scădere în liniile grafice. Forma profilului depinde de scopul și
obiectivele concrete ale diagnozei psihologice. În psihologia educațională profilul poate fi focusat pe însușirile psihice
semnificative pentru activitatea de învățare.
Diagnoza psihologică are sens nu atât prin propriul conținut, cât prin posibilitatea elaborării predicției despre
comportamente și practic tot timpul conține în sine prognoza. Spre exemplu, în conformitate cu structura intelectuală a
subiectului, se poate face prognoza despre posibila însușire a aritmeticii sau despre greutățile în însușirea gramaticii.
5
Însă, este necesar de a lua în considerare tot complexul de indicatorii pentru a nu greși predicția. O activitate de acest
tip nu poate fi realizată de către „diletanți” în psihodiagnoză. Interpretarea corectă a profilurilor, a rezultatelor testelor
este o activitate complicată care necesită o pregătire specială și experiență în domeniu.
O semnificație deosebită în psihodiagnoză revine categoriei de normă. În diagnoza psihologică trebuie deosebite
două tipuri de norme: statistice și socioculturale. Normele statistice sunt mai frecvent utilizate în cazul interpretării
caracteristicilor motivaționale și de stil, iar normele socioculturale sunt folosite în interpretarea aptitudinilor și
reușitei.
7
În prezent putem vorbi despre psihodiagnoza clasică sau tradițională (aspectul psihometric) şi psihodiagnoza
modernă (dinamică şi formativă) ca două concepte diferite. Deosebirile principale dintre aceste concepte constau, date
după părerea unor autori [109], în:
Diagnoza capacităților subiectului se finalizează printr-un rezultat exprimat ca şi IQ, care are un rol constatativ,
punând accent pe produsul activității cognitive implicate în testare. Psihodiagnoza tradițională nu se ocupă de
variațiile procesului intelectual rezolutiv, ci doar de rezultatul acestui proces şi nu spune cum pot fi ameliorată
performanța obținută, posibilitățile de dezvoltare a capacității date.
Evaluarea formativă se centrează mai ales pe proces şi nu pe produs, iar rezultatul obținut de subiect este privit
ca un „potențial de învățare”; se pune accent pe capacitatea subiectului de a profita diferențiat de ceea ce pot metodele
de învățare educațională.
Considerăm că aspectul formativ a fost prezent în unele cazuri şi în psihodiagnoza clasică. Ca exemplu putem
menționa lucrările lui Л. Выготский (L. Vîgotski) preponderent referitor la psihologia pedagogică şi în special privind
corelația instruire – dezvoltare, „zona proximei dezvoltări” [22].
În același timp, suntem de acord cu transferarea accentelor în psihodiagnoza contemporană de la rezultatul final la
proces, la posibilitățile de dezvoltare. Evident este că punctul de pornire în diagnosticul formativ a fost conceptul
„zona proximei dezvoltări” propus în anii 30 ai sec. XX de marele psiholog L.Vîgotski. Prin acest concept autorul
accentua potențialul copilului, acele procese şi funcții psihice care sunt numai în cale de dezvoltare și diagnosticul
cărora este mult mai important în comparație cu simpla constatare a proceselor și funcțiilor deja formate. Anume la
această „zonă” și trebuie orientate toate eforturile în vederea optimizării activității cognitive a copilului.
Diagnosticul formativ se constituie din:
măsurarea potențialului cognitiv actual (prezent) al subiectului;
depistarea problemelor și dificultăților care au apărut;
măsurarea „zonei proximei dezvoltări”, a potențialului presupus;
determinarea intervențiilor optime în scopul activării potențialului cognitiv.
Pot fi evidențiate mai multe domenii de aplicare a rezultatelor psihodiagnosticului psihologic.
1. Un domeniu vast de activitate este sistemul educațional de toate nivelurile: la vârsta preșcolară și școlară mică,
ciclurile gimnazial și liceal, în colegii și universități. Organizarea corectă a influențelor educativ-instructive,
dezvoltarea psihică și formarea personalității, orientarea profesională, depistarea lacunelor în însușirea materiei,
selectarea elevilor pentru instruirea specializată aprofundată etc. sunt numai unele dintre problemele soluționate de
psiholog în acest domeniu.
2. Psihodiagnoza este pe larg folosită în domeniul medicinii, în special în clinica psihiatrică și neurologică.
Metodele diagnostice de cercetare a particularităților psihologice ale pacienților din aceste clinice sunt tratate ca
instrumente secundare de diagnostic. Aceste metode sunt elaborate și administrate în așa domenii ale științei
psihologice ca psihopatologia și neuropsihologia. Un rol deosebit în diagnosticul clinic revine unor astfel de metode
precum sunt observația și convorbirea, care permit evidențierea nuanțelor specifice în starea psihică și fizică a
pacientului, a unor particularități specifice ale personalității ș.a. De rând cu aceste metode sunt practicate și
administrate tehnicile experimentale orientate la depistarea dereglărilor în sfera cognitivă (percepția, memoria,
gândirea), sfera emoțional-volitivă etc. Diagnosticul psihologic în clinică este efectuat în scopul: precizării
diagnosticului; aprecierii eficacității terapiilor prescrise; expertizei de muncă, militare sau judiciare.
3. Încă un domeniu de aplicare a psihodiagnozei este consilierea psihologică, care are drept scop suportul în
soluționarea problemelor psihologice. Este vorba despre ajutorul acordat persoanelor fără devieri patologice, celor
care se află în limita normei medico-biologice, dar care se confruntă cu careva probleme, dificultăți de ordin
psihologic. Acestea pot fi problemele cu care se confruntă copiii (fobii, negativismul, nivelul scăzut al încrederii în
sine ș.a.), elevii (dezadaptarea școlară, nereușita școlară, comportamentul deviant ș.a.), maturii (autoaprecierea
scăzută, relații conflictuale cu cei din jur, relații deficitare părinți-copii ș.a.). Diagnoza psihologică în cadrul consilierii
se formulează atât în baza observației și convorbirii, cât și în baza tehnicilor, testelor specializate. Diagnoza
psihologică trebuie să fie stabilită în baza analizei rezultatelor ca un tot unitar cu referire la integritatea personalității
diagnosticate.
Un conținut aparte are psihodiagnoza în consilierea psihologică cu referire la copilăria normală. În opinia
psihologului L.Vîgotski, acest tip de diagnoză se referă la dezvoltare și are ca scop principal controlul procesului de
8
dezvoltare psihică [22]. În scopul controlului, este necesar a evalua la general procesul dezvoltării psihice a copilului
în baza indicilor normativi ai vârstei și a stabili cauzele problemelor psihologice cu care se confruntă copilul. Aceasta
presupune analiza complexă a procesului de dezvoltare care include în sine studierea situației sociale de dezvoltare, a
tipului dominant de activitate pentru vârsta respectivă (jocul pe roluri, activitatea de învățare etc.).
4. Psihodiagnoza este utilizată frecvent în soluționarea problemelor din domeniul activității de muncă. Este vorba
despre probleme ce țin de selecția profesională, consilierea profesională, organizarea instruirii profesionale,
optimizarea activității profesionale etc. Rolul psihodiagnozei în activitatea psihologului practic în acest domeniu se
poate schimba în dependență de tipul profesiei, însă ea este una necesară având ca funcție de bază acordarea ajutorului
profesionist în căutarea și găsirea locului propriu în multitudinea ocupațiilor, astfel încât persoana să se afirme ca un
bun specialist în domeniul dat.
5. Psihodiagnoza este folosită în procesul expertizei psihologice judiciare. Activitatea psihologului în calitate de
expert judiciar necesită, pe lângă folosirea corectă a tehnicilor și metodelor de diagnoză, o pregătire suficientă a
acestuia în domeniul expertizei psihiatrice, o maturitate a personalității și competențe în domeniu.
6. În prezent psihodiagnoza este pe larg folosită în armată, poliție, în sport în scopul eficientizării activității
colective, a managementului etc.
În dependență de scopurile concrete ale cercetării psihodiagnostice, rezultatele pot fi oferite altor specialiști
(pedagogi, medici, psihopedagogi speciali, asistenți sociali, logopezi ş.a.). Cei din urmă primesc decizii independente
privind folosirea acestor date în cadrul activității profesionale. În același timp, diagnosticul stabilit poate fi însoțit de
recomandări practice de corecție, de dezvoltare a însușirilor studiate, care pot fi utilizate atât de specialiști, cât şi de
părinți. În baza investigațiilor realizate psihodiagnostul poate elabora activități dezvoltative, corecționale, consultative
pentru clientul său.
În acest context putem vorbi despre cel puțin două tipuri de diagnoză psihologică: 1. Diagnoza stabilită în baza
constatării prezenței sau lipsei unui indice. În acest caz, rezultatele individuale obținute sunt raportate la datele
normative sau la un criteriu stabilit. 2. Diagnoza care permite de a-l plasa pe subiect pe axa continuă de manifestare a
însușirilor testate. În acest scop se realizează aranjarea datelor după nivelul de manifestare a însușirilor studiate, se
introduc indicii de manifestare (înalt, mediu, scăzut) în conformitate cu anumite criterii.
Problema de bază cu care ne confruntăm în cadrul psihodiagnozei ține de activitatea necontrolată de editare a
instrumentelor psihologice, care sunt și pot fi calificate ca ediții–pirat, deoarece sunt publicate fără consimțământul
autorilor și fără aprobarea de către careva instituții abilitate cu acest drept. Acest fapt este stipulat în Codul etic al
psihologului, care, spre regret, nu este îndeplinit la noi. Publicarea testelor psihologice fără autorizație, răspândirea în
populație a instrumentelor psihologice determină degradarea acestora și conduc la un deficit de tehnici diagnostice
valide, la lipsa instrumentelor folosite de psihologi în activitatea psihodiagnostică.
Lipsa profesionalismului celor care în acest mod editează testele psihologice este confirmată și prin prezența
numeroaselor erori în conținutul testelor, în cheia pentru prelucrarea rezultatelor, în interpretarea rezultatelor obținute.
Problemele menționate sunt, de fapt, o consecință a faptului că la noi în țară psihodiagnoza ca disciplină de studiu a
apărut abia în anii 90 ai sec. XX.
9
Funcția prognostică se referă la anticiparea evoluției probabile a comportamentului subiectului în anumite
condiții şi situații contextuale. Ne permitem să anticipăm, pornind de la prezent, un comportament probabil, o
reacție probabilă în anumite contexte situaționale.
Funcția de evidențiere a cazurilor de abatere de la norma dezvoltării. Abaterile pozitive sau negative de la
normă se referă la condiția de debilitate sau la geniu.
Evidențierea sau validarea programelor de învățare şi formare în domeniul consilierii educaționale.
Formarea capacităților de cunoaștere şi autocunoaștere.
Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consiliere şi orientare vocațională. Importante sunt motivația şi
capacitățile.
Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie, asistență, consultanță psihologică.
Verificarea unor ipoteze științifice: testul este folosit pe larg în cadrul experimentului științific ca instrument de
cercetare.
Activități:
1. Ce înțelegem prin noțiunile de „diagnoză” și „psihodiagnoză”?
2. Care este obiectul de studiu al psihodiagnozei (ce opinii sunt expuse în acest sens în literatura de specialitate)?
3. Ce determină structura psihodiagnozei ca știință?
4. Care sunt cerințele științifice față de tehnicile diagnostice?
5. Cum este concepută psihodiagnoza în literatura de specialitate americană, germană?
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate clasificările de bază ale metodelor și tehnicilor diagnostice, elaborate în baza unor
criterii diferite. Este analizat conținutul de bază al metodelor: observație, convorbire, analiza produselor activității ș.a.
Cea mai mare atenție este acordată metodei testelor psihologice. Sunt prezentate cerințele de bază față de tehnicile
psihologice.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
studiați diferite clasificări ale tehnicilor psihodiagnostice;
analizați conținutul metodei observației;
descrieți specificul convorbirii ca metodă diagnostică;
identificați posibilitățile de aplicare în psihodiagnoză a metodei studierea produselor activității;
identificați ajunsurile și neajunsurile testelor psihologice;
evidențiați cerințele de bază față de tehnicile diagnostice.
Psihodiagnoza contemporană deține (în măsură mai mare în Occident) numeroase instrumente, tehnici de diagnoză
care satisfac cerințele față de elaborarea și administrarea lor, dar care se deosebesc după conținut, formă și după
10
procedeele diferite de obținere a informației diagnostice. Psihodiagnosticeanul contemporan bine pregătit trebuie să
cunoască și tipurile de bază ale instrumentelor diagnostice, specificul acestora, domeniul de administrare ș.a.
La elaborarea acestui manual nu am urmărit scopul de a prezenta întreaga varietate de tehnici diagnostice elaborate
de specialiști. Vom prezenta unele din cele mai populare și frecvent administrate tehnici care pot fi privite ca exemple
de instrumente psihodiagnostice.
Posibilitățile și dificultățile de aplicare a metodelor, ajunsurile și neajunsurile în administrarea lor, caracterul
informației obținute prin intermediul lor, procedeele de analiză și interpretare a rezultatelor, erorile posibile sunt
determinate de caracteristicile specifice ale fiecărei metode. Cunoașterea acestora este importantă atât pentru cei ce
elaborează și utilizează metodele diagnostice, cât și pentru persoanele care comandă examinările diagnostice și
folosesc rezultatele în activitatea lor practică. De exemplu, nivelul de credibilitate pentru diagnoză este determinat de
faptul ce fel de metode de diagnostică au fost folosite (chestionare, teste sau tehnici proiective), cât de complicate au
fost procedurile de aplicare și analiză, de dependența interpretării datelor de calificarea psihodiagnostului ș.a.
Dificultăți în înaintarea diagnozei apar din considerente că rezultatele unei singure tehnici diagnostice sunt
insuficiente pentru elaborarea unei diagnoze corecte, indiferent de nivelul de perfectare al acesteia. Rezultatele
obținute prin administrarea unei tehnici diagnostice trebuie să fie însoțite de date suplimentare despre individul
examinat, acumulate prin observație, convorbire, analiza produselor activității. Din aceste considerente nu este corect
a se vorbi despre psihodiagnosticeni ca despre testologi – specialistul în domeniul psihodiagnozei trebuie să fie
capabil să administreze în practică metodele neformalizate, înțelegând specificul de administrare a acestor metode,
principiile și criteriile utilizării lor în practica diagnostică.
Clasificarea metodelor psihodiagnostice permite lucrătorului practician să aleagă metoda și tehnicile necesare care
maximal corespund obiectivelor înaintate. Din aceste considerente, clasificarea metodelor trebuie să reflecte legătura
dintre metode și însușirile psihice diagnosticate, precum și dintre metode și obiectivele practice pentru a căror
soluționare acestea au fost elaborate. De regulă, psihodiagnoza se efectuează nu în scopul obținerii informațiilor
despre însușirile psihice ca atare, ci pentru elaborarea predicției unor comportamente sociale semnificative pozitive.
Drept exemplu, poate fi evidențiat „comportamentul criterial” care corespunde unui criteriu social semnificativ. Dar ce
reprezintă „comportamentul criterial”? Vom exemplifica. În activitatea de învățare comportamentul criterial este
învățarea eficientă, iar indicatorul criterial este reușita elementară a elevului. Noi efectuăm diagnoza aptitudinilor
elevilor în scopul de a prognoza reușita lor. În caz dacă suntem interesați de a cunoaște nivelul educației morale a
elevilor sau prezența unor tendințe antisociale în dezvoltarea personalității acestora, drept comportament criterial va fi
considerat îndeplinirea normelor morale și disciplinare în școală, acasă, în curte. În industrie indicator de criteriu va fi
considerată productivitatea muncii ș.a.m.d.
Predicția reușită este posibilă doar atunci când însușirea psihică pe care o măsurăm se află în relații cauzale cu
comportamentul, deci, în sens direct, este cauza ce provoacă acest comportament. În baza informației despre această
însușire este posibil de a preveni comportamentul nedorit și de a crea astfel de condiții de comunicare și dezvoltare a
subiectului, încât, influențând asupra însușirii psihice într-un anume mod, să provocăm apariția comportamentului
dorit.
La moment nu există o clasificare unică a metodelor psihodiagnostice, precum nu există o corespundere univocă
între obiectivele și metodele diagnostice.
Există un grup mare de metode care sunt administrate în scopul soluționării unor obiective clar definite și
concepute. Dacă din acest punct de vedere este efectuată clasificarea metodelor, atunci ea poate fi considerată una
pragmatică.
Însă, există un spectru larg de metode care poartă un caracter mult mai universal – ele pot fi folosite pentru
soluționarea diferitelor probleme. În cazul administrării acestor metode este necesar să se respecte anumite cerințe
tehnologice. Din acest punct de vedere, metodele de acest tip pot fi clasificate în baza indicatorilor operaționali –
tehnologici.
În prezent există mai multe criterii de clasificare a metodelor psihodiagnostice:
- în primul rând, pot fi deosebite metodele psihodiagnostice care au la bază itemi cu răspunsuri corecte sau metode
cu itemi la care nu există răspunsul corect. La primul tip de metode se referă majoritatea testelor de inteligență, testele
de aptitudini speciale, testele de reușită. La grupul al doilea se referă majoritatea testelor de personalitate care se
11
caracterizează prin frecvența și orientarea răspunsului și nu prin corectitudinea lui. În acest mod sunt construite
majoritatea chestionarelor de personalitate;
- în al doilea rând, pot fi evidențiate metodele psihodiagnostice verbale și nonverbale. Cele verbale într-un mod sau
altul necesită activismul verbal din partea subiecților testați și itemii incluși se referă la memorie, imaginație etc., în
forma lor mijlocită prin limbaj. Metodele nonverbale includ activismul verbal al subiectului diagnosticat numai la
nivelul înțelegerii instrucțiunii, iar realizarea itemilor implică aptitudinile perceptive și motorii;
- în al treilea rând este luat în considerare principiul metodic în baza căruia a fost elaborat instrumentul diagnostic.
Din acest punct de vedere pot fi evidențiate: 1. testele obiective. La acest grup se referă majoritatea testelor de
inteligență, testele la aptitudini speciale, testele de reușită. Rezultatele sunt prelucrate în conformitate cu cheia testului
prezentată în formă de normativ sociocultural obiectiv ținându-se cont de răspunsurile obiective corecte și incorecte
existente; 2) tehnicile standardizate: a) testele-chestionare, b) chestionarele deschise urmate de content - analiză, c)
tehnicile scalare, d) tehnicile cu orientare individuală de tipul rețelelor de roluri; 3) tehnicile proiective care au la bază
un material puțin structurat; 4) tehnicile de dialog care se subîmpart în: a) verbale (convorbirea) și b) nonverbale
(jocul cu copilul).
Să analizăm mai detaliat fiecare din grupurile de metode evidențiate [18, 27, 30, 109].
Testele obiective – sunt tehnicile care conțin răspunsuri corecte.
Tehnicile standardizate – momentul comun pentru această grupă este folosirea aptitudinilor verbale ale subiectului
(apelarea la memorie, gândire, imaginație) și prelucrarea standardizată (matematică) a răspunsurilor.
а) Testele-chestionare – presupun un număr de itemi, întrebări la care subiectul răspunde prin alegerea unui
răspuns din trei (de regulă) variante posibile. În acest caz, cheia la test nu sunt indicatorii socioculturali normativi
pentru populație. Cheia răspunsurilor este stabilită în baza unor proceduri psihometrice speciale (fidelitatea,
validitatea, standardizarea). Testele-chestionare sunt administrate în scopul diagnosticării trăsăturilor de personalitate,
orientărilor valorice, motivației, autoaprecierii ș.a.
b) Chestionarele deschise – nu presupun răspunsuri standardizate; standardizarea în prelucrarea răspunsurilor este
asigurată prin raportarea răspunsurilor subiectului examinat la categoriile standard și, de regulă, în acest caz este
folosită analiza de conținut.
Content-analiza (analiza de conținut). Această tehnică este folosită atunci când există materialul observației fixat
într-un anume mod. Se numără frecvența apariției anumitor elemente (fapte, unități de analiză) în materialul
observației, după care în baza raportului frecvențelor date se fac anumite concluzii. Inițial această metodă a fost
propusă pentru analiza social-psihologică a textelor din ziare, însă principiile metodei pot fi aplicate asupra orișicăror
produse ale activității umane. Odată cu apariția și dezvoltarea tehnicii audio și video de înregistrare astfel de proceduri
de analiză au fost aplicate și în acest domeniu, deoarece comportamentul înregistrat poate fi reprodus de nenumărate
ori: pentru expertiza efectuată de către experți independenți, pentru analiza statistică formală etc. Din aceste
considerente, pentru „codarea” unităților de analiză (stabilirea frecvenței apariției în materialul observat) în cadrul
content-analizei sunt atrase persoane cu calificare relativ scăzută. Rezultatele obținute de aceste persoane sunt
interpretate de specialiștii psihologi bine pregătiți.
c) Tehnicile scalare – presupun aprecierea obiectelor în baza nivelului de prezență a calității studiate de scală pe
interior (de exemplu: „rece - fierbinte", „puternic - slab"). În acest caz evaluările scalare sunt efectuate independent
de persoana examinată și nu de către expertul psiholog. Subiectul diagnosticat apreciază obiectele sau noțiunile
exterioare, iar concluziile se fac despre el însuși.
Tehnicile de acest tip, în care sunt folosite sistemele de reprezentări ale subiectului examinat, sunt considerate a fi
obiective ca și testele. În acest caz este vorba despre subiectivitatea subiectului examinat și nu despre
experimentatorul-psihodiagnost. Cel din urmă nu influențează rezultatele și se obțin rezultate despre lumea interioară
subiectivă a personalității așa cum este ea în realitate.
În caz dacă aceste tehnici sunt administrate în scopul diagnosticării personalității (montajelor și motivelor
comportamentului), ele din punct de vedere tehnic sunt foarte apropiate de tehnicile proiective care necesită de la
utilizator o calificare profesională înaltă. Drept exemplu de tehnici proiective scalare pot fi numite: testul Luscher,
testul Szondi ș.a.
12
d) Tehnicile cu orientare individuală de tipul rețelelor de roluri – ca formă pot corespunde tehnicilor scalare,
convorbirii sau interviului. Aceste tehnici cel mai bine pot fi administrate în scopul examinării personalității unui
individ concret.
Tehnicile proiective – sunt bazate pe presupunerea că materialul stimul puțin structurat în anumite condiții de
organizare a examinării provoacă imaginația, fantezia, în care își găsesc reflectare problemele, caracteristicile de bază
ale personalității subiectului.
Tehnicile proiective sunt teste cu răspunsuri libere în care instrucțiunea și materialul stimul sunt atât de puțin
determinate, încât permit subiectului examinat să ofere răspunsuri foarte variate. Alegerea răspunsului oferit de subiect
este determinată de experiența subiectivă, motivație, predispoziții etc., ceea ce face posibilă studierea structurilor
interioare de personalitate. Categoria „răspuns” trebuie concepută cât posibil de larg. În acest caz drept răspunsuri ale
subiectului pot fi desene, texte întregi, povestioare etc. Dat fiind faptul că materialul stimul este prea puțin clar, iar
activismul subiectului este stimulat de instrucțiunea generală de tipul „Scrieți o compunere la o temă liberă”, tehnicile
proiective se apropie mult de metoda studierii produselor activității.
Subiectul se confruntă cu exigențele unor presiuni interne și externe. Testele proiective arată în ce măsură și cum se
organizează el pentru a face față deopotrivă lumii sale interioare și mediului său. Aceasta înseamnă conformarea la
limitele impuse de realitate, lăsând totodată loc posibilului, imaginarului, fantasmelor și afectelor.
Testul proiectiv se definește prin apelarea la un mod dublu de funcționare:
- referința la real;
- recursul la imaginar.
Tehnicile de dialog iau în considerare că psihologul intră în contact cu subiectul examinat și obține cele mai bune
rezultate atunci când dialogul este organizat în așa mod, încât desfășurarea lui corespunde cel mai exact cu obiectivele
diagnostice formulate.
Convorbirea psihologică (interviul) – este o parte componentă semnificativă în procesul examinării diagnostice. În
același timp, este cunoscut faptul că această metodă este una dintre cele mai vechi și populare în psihologia
paranormală; la prima vedere, pare a fi una dintre cele mai simple și naturale. În realitate însă, această metodă este cea
mai subiectivă dintre toate metodele analizate, deoarece informațiile despre subiect sunt acumulate în timpul
influenței, acțiunii asupra subiectului din partea examinatorului (întrebările înaintate trebuie interpretate anume ca
influență, acțiune asupra subiectului examinat). În situația interviului subiectul este influențat nu doar prin întrebări,
dar și prin poziția diagnostului, mimica, gesturile, intonația lui etc. Rezultatele obținute în interviu pot fi absolut
diferite în dependență de faptul daca a fost sau nu stabilit contactul pozitiv între examinator și subiectul diagnosticat.
Menționăm că metoda convorbirii este mai mult administrată de către psihologii consilieri în comparație cu
psihologii diagnosticieni. Încă odată vom menționa că convorbirea se referă la metodele interactive și include în sine
colectarea informației, influența asupra subiectului examinat.
Drept modificare a metodei convorbirii poate fi considerată anchetarea în scris a subiecților. Însă anchetarea,
elaborarea anchetei cere cu totul alte însușiri și calități profesionale din partea executorului în comparație cu realizarea
unei convorbiri. În cadrul școlii anchetarea poate fi realizată numai în clasele superioare.
Important este să menționăm că convorbirea nu poate fi redusă la o simplă înregistrare de date. Informațiile
comunicate de respondent trebuie coraportate cu datele obiective, cu întreaga situație în care a decurs convorbirea,
care urmează a fi interpretate. Întrebările care sunt înaintate subiectului pot fi formulate ca niște însărcinări orientate la
elucidarea calitativă a proceselor studiate. Fiecare întrebare trebuie înaintată ținându-se cont de schimbarea în situația
convorbirii care a intervenit drept răspuns la întrebarea precedentă. Chiar dacă convorbirea este una planificată din
timp, ea nu poate avea un caracter standard; ea tot timpul trebuie să fie una individualizată la maximum.
Metoda anchetei. Drept obiectiv de bază pentru această metodă este culegerea informațiilor prin intermediul
anchetării unui număr de subiecți cu referire la problema psihologică studiată. Schema convorbirii se fixează în
prealabil în anchetă sau în fișa interviului. De regulă, anchetările, sunt administrate în cazuri de studiere a
evenimentelor în masă.
Metoda patologică – este folosirea patologiilor, denaturărilor vieții psihice în scopul studierii legităților psihicului
sănătos. Fiecare proces psihic poate fi studiat și în formele caracteristice de patologie: percepția în baza halucinațiilor,
memoria în baza amneziilor, limbajul în baza afaziilor etc.
Următoarea clasificare pe care o prezentăm divizează toate metodele în două grupuri mari:
13
1) metodele formalizate;
2) metodele puțin formalizate.
La primul grup se referă:
testele
chestionarele
tehnicile proiective
tehnicile psihofiziologice.
Pentru aceste metode sunt caracteristice:
o anumită reglementare;
obiectivarea procedurii de examinare (respectarea strictă a instrucțiunilor, anumite proceduri fixe de prezentare
a materialului stimul, neimplicarea examinatorului în activitatea subiectului diagnosticat ș.a.);
standardizarea (o procedură unică de prelucrare și prezentare a rezultatelor diagnostice);
fidelitatea;
validitatea.
Aceste metode permit acumularea informațiilor diagnostice în timp relativ scurt și în așa o formă, încât este
posibilă comparația cantitativă și calitativă a diferiților indivizi.
La grupul metodelor puțin formalizate se referă:
observația;
convorbirea;
analiza produselor activității.
Metodele respective pot oferi informații valoroase despre subiectul examinat, în special în situații când este dificil
a obiectiva în comportament anumite procese sau fenomene psihice (retrăiri subiective puțin conștientizate ș.a.) sau
sunt foarte mult schimbătoare după conținut (dinamica scopurilor, dispoziției, stărilor etc.). De menționat că aceste
metode necesită multă muncă (observațiile asupra subiectului pot dura câteva luni) și necesită o pregătire profesională
deosebită și experiență din partea psihodiagnostului. Cultura înaltă de realizare a observației psihologice, a
convorbirilor permite evitarea influenței erorilor asupra rezultatelor care pot fi determinate de factori întâmplători sau
secundari.
Metodele formalizate și cele puțin formalizate nu trebuie contrapuse. De regulă, aceste metode se completează
reciproc și în cadrul examinării psihodiagnostice este binevenită administrarea armonioasă a acestora. Ca exemplu,
până la desfășurarea testării psihologice este corect de a administra metoda observației, convorbirii etc. în scopul
studierii motivației, datelor personale ș.a.
Metodele formalizate
A fost deja menționat că la aceste metode se referă patru grupuri de tehnici: testele, chestionarele, tehnicile
proiective și tehnicile psihofiziologice.
În literatura de specialitate, toate tehnicile de determinare a diferențelor individual-psihologice sunt denumite
deseori teste, iar lucrările în domeniul diagnozei psihologice sunt denumite lucrări în testologie. Însă, în realitate,
testele și chestionarele, spre exemplu, se deosebesc mult între ele. Tehnicile proiective fiind foarte specifice se
deosebesc mult de toate celelalte metode. Din aceste considerente, este corect a se face deosebire între aceste patru
grupuri de metode.
Testele
Testul (eng. Test – probă, încercare) este o procedură standardizată care se administrează în timp scurt, limitat, în
scopul stabilirii diferențelor individual-psihologice cantitative și calitative dintre oameni.
Una dintre caracteristicile, dar și deosebirile de bază ale testelor constă în faptul că conținutul este format din
probe, itemi care presupun obținerea de la respondent a răspunsurilor corecte.
Testele sunt clasificate în moduri diferite, în dependență de criteriul care este luat drept bază. Clasificările cele mai
semnificative sunt realizate în baza criteriului de conținut și formă.
Forma și conținutul testării psihologice. După formă, testele pot fi individuale și de grup, orale și scrise,
computerizate și în formă de fișe, verbale și nonverbale.
14
Testele individuale sunt instrumente de diagnosticare care presupun interacțiunea, unul la unul, dintre examinator și
subiectul studiat. Testele individuale oferă un șir de avantaje: posibilitatea de a duce observații asupra examinatului,
înregistrarea replicilor, vocalizărilor spontane care nu sunt cerute prin instrucțiunea la test, ceea ce permite aprecierea
atitudinii subiectului față de procesul testării, stării lui funcționale, emoționale ș.a. Pe lângă acestea, în dependență de
nivelul de pregătire a subiectului examinat, este posibil de a înlocui testele în procesul testării. Diagnosticul individual
este frecvent utilizat în activitatea cu copiii mici (pruncia, vârsta preșcolară), în clinică în scopul testării persoanelor
cu dereglări somatice sau psihice, a persoanelor cu handicap fizic etc. Acest tip de diagnostic este utilizat și în cazurile
când este necesar contactul examinatorului cu subiectul în scopul optimizării activității lui. Însă, este de remarcat
faptul că testele individuale necesită mai mult timp pentru aplicarea lor și din acest punct de vedere sunt mai puțin
economicoase în comparație cu testele administrate în grup.
Testele administrate în grup sunt tehnici care permit examinarea concomitentă a unui grup mare de subiecți (chiar a
sute de persoane). Experimentatorul trebuie să urmeze strict instrucțiunea și procedura testării. Este foarte important
ca în cadrul testării în grup să fie asigurate condiții similare pentru toți participanții la examinare. Prelucrarea
rezultatelor la aceste teste nu cere o calificare foarte înaltă de la psihodiagnost, deoarece procedurile respective sunt
standardizate. În prezent rezultatele la multe teste cu administrare în grup pot fi prelucrate cu ajutorul calculatorului.
Sunt de menționat și neajunsurile testării în grup. Experimentatorul nu poate stimula interesul și motivația, stabili
contacte apropiate cu subiecții examinați, ca în cazul testării individuale. Stările aparente ale subiecților examinați
(boală, oboseală, timiditate, anxietate ș.a.) sunt mai greu stabilite de către examinator în timpul testării în grup. În
general, persoanele puțin familiarizate cu astfel de proceduri de testare vor obține rezultate mai scăzute în testarea în
grup în comparație cu testarea individuală. În cazul în care rezultatele obținute prin intermediul testării în grup vor fi
folosite în luarea unor decizii importante pentru subiect, se recomandă completarea datelor cu rezultatele obținute prin
teste individuale sau prin alte metode psihologice.
Testele orale sau scrise. Aceste teste se deosebesc în funcție de forma răspunsului. Cel mai frecvent, testele
individuale sunt orale, iar cele cu administrare în grup sunt scrise. Răspunsurile orale sunt formulate independent de
subiectul examinat (răspunsuri „deschise”), iar în alte cazuri examinatul trebuie să selecteze și să numească din câteva
răspunsuri propuse unul pe care îl consideră a fi corect (răspunsuri „închise”).
În testele scrise subiectul examinat primește răspunsurile într-un caiet special, fie în fișa pentru răspunsuri.
Răspunsurile în scris pot fi deschise și închise ca în cazul testelor individuale.
Testele computerizate, testele desen - hârtie, testele cu obiecte, testele cu administrarea aparatajului tehnic. Aceste
teste se deosebesc în funcție de materialul care este folosit în timpul administrării.
Testele desen - hârtie sunt prezentate ca caiete sau broșuri speciale care conțin instrucțiunea, exemple de rezolvare,
înseși probele și rubrici pentru răspunsuri. Sunt forme ale acestor teste în care răspunsurile se introduc nu în caiete, ci
în fișe speciale pentru răspunsuri, ceea ce permite folosirea lor de mai multe ori. Acest grup de teste poate fi
administrat atât în testarea în grup, cât și individual.
În testele cu obiecte materialul stimul pentru probe este prezentat ca obiecte, materiale reale: cuburi, cartele, fișe,
detalii de figuri geometrice, piese ale unor obiecte tehnice ș.a. Aceste teste mai frecvent sunt administrate individual.
Testele cu administrarea aparatajului tehnic presupun utilizarea în timpul diagnosticului a unor instalații tehnice
speciale sau a aparatajului specific. Sunt bine cunoscute aparatele folosite în scopul măsurării timpului reacției
(reactometrul, reflexometrul), particularităților memoriei, percepției, gândirii. În majoritatea cazurilor, aceste teste
sunt administrate individual.
Testele computerizate. Testarea în cazul dat este un dialog între subiectul examinat și calculator. Itemii testului apar
pe ecran, iar răspunsurile sunt introduse de subiect prin intermediul claviaturii în calculator. În acest mod se formează
imediat un fișier de răspunsuri pentru subiectul testat. Programele statistice elaborate și instalate în calculator permit
prelucrarea matematico-statistică imediată a rezultatelor în direcțiile solicitate. Rezultatele pot fi prezentate în formă
de tabele, grafice, figuri, profiluri etc.
Experimentatorul poate obține prin intermediul calculatorului date pentru analiză care nu pot fi obținute în alt mod:
timpul de rezolvare a unor itemi sau probe, timpul de obținere a răspunsului corect, numărul de erori și de refuzuri de
a soluționa itemul sau problema, timpul folosit pentru elaborarea răspunsului ș.a. Aceste date pot fi folosite de
experimentator în timpul analizei psihologice aprofundate a rezultatelor investigației.
15
Testele verbale și nonverbale. Testele date se deosebesc după materialul stimul folosit. În testele verbale conținutul
de bază al activității subiectului examinat se reduce la operațiile cu noțiunile, acțiunile gândirii realizate în formă
verbal-logică. Probele, itemii incluși în aceste teste sunt soluționate prin intermediul proceselor psihice – gândire,
memorie, imaginație – în forma lor mijlocită prin limbaj. Ele sunt deosebit de receptive la deosebirile interculturale, la
nivelul de studii, la particularitățile profesionale ș.a. Tipul verbal de probe este mai frecvent în cadrul testelor de
inteligență, de performanță, de aptitudini speciale.
Testele nonverbale. În cadrul acestor tehnici materialul stimul este prezent în formă de desene, imagini,
reprezentări grafice etc. Subiectul examinat trebuie să fie capabil să înțeleagă instrucțiunea la test, iar îndeplinirea
probelor se realizează în baza funcțiilor perceptive și motorii. Testele nonverbale reduc din influența culturii asupra
rezultatelor obținute. Ele sunt folosite cu succes în diagnosticul persoanelor cu handicap senzorial, verbal sau nivel
scăzut al studiilor. Aceste teste mai sunt folosite și în diagnosticul gândirii spațiale sau combinate, la vârstele timpurii
ale ontogenezei. În multe teste de inteligență, de aptitudini generale și speciale, de reușită sunt folosite subteste
nonverbale.
În conformitate cu conținutul, testele se clasifică în:
teste de inteligență
teste de aptitudini
teste de personalitate
teste de performanță, succes, cunoștințe.
Chestionarele sunt un grup de tehnici psihodiagnostice în care itemii sunt prezenți ca întrebări sau afirmații care
permit obținerea informațiilor din spusele subiecților examinați.
Chestionarele fiind unul din instrumentele diagnostice din cele mai răspândite, se subîmpart în chestionare de
personalitate și chestionare-anchete. Spre deosebire de teste, chestionarele nu presupun răspunsuri corecte sau
incorecte, deoarece ele reflectă atitudinea subiectului față de itemii propuși, gradul lui de acord sau dezacord cu cele
formulate.
Chestionarele de personalitate sunt autorapoarte standardizate care, ca formă, pot fi individuale sau de grup, cel
mai frecvent scrise sau computerizate. În conformitate cu răspunsurile presupuse, chestionarele pot fi cu răspunsuri
determinate (chestionare închise) și cu răspunsuri libere (chestionare deschise).
În chestionarele închise sunt propuse variantele de răspuns, din care subiectul examinat alege unul singur. Mai
frecvente sunt variantele chestionarelor cu două sau trei variante de răspunsuri („da” sau „nu”; „da”, „nu” și „îmi vine
greu să răspund”). Chestionarele închise au avantajul înregistrării simple a răspunsurilor și prelucrării lor,
formalizarea strictă a aprecierii, fapt important în timpul testărilor în masă. În același timp, așa o formă de răspunsuri
determină complicarea informației obținute. Deseori, subiecții examinați sunt greu de determinat când este vorba de a
face o alegere categorică.
Chestionarele deschise presupun răspunsul liber formulat de subiect fără careva restricții. Fiecare subiect oferă un
răspuns pe care îl consideră corect. Însă, răspunsurile libere sunt standardizate prin procedura de raportare a lor la
anumite categorii standard. Chestionarele deschise, de rând cu avantajul de obținere a unei informații desfășurate
despre subiect, au și neajunsuri, la care se referă procedura complicată de formalizare a răspunsurilor și aprecierea
acestora, interpretarea dificilă a rezultatelor, procedura anevoioasă de administrare și cheltuieli mari de timp.
Răspunsurile în cadrul chestionarelor de personalitate pot fi prezentate și în formă de scale de măsurare. În acest
caz, afirmațiile propuse sunt apreciate de către subiect în baza prezenței, manifestării însușirii respective în propria
personalitate pe un segment cu două calități: bun-rău, motivat-nemotivat etc. De regulă, sunt folosite scalele cu trei,
cinci sau șapte gradații în cadrul segmentului de măsurare. Subiectul își „găsește” locul său în cadrul segmentului dat.
În funcție de conținut, chestionarele de personalitate pot fi subîmpărțite în chestionare tipologice, chestionarele
însușirilor de personalitate, chestionare de motivație, chestionare de interese, chestionare de orientări valorice,
chestionare de montaje psihologice.
Chestionarele-anchete sunt folosite în scopul obținerii informației care nu ține nemijlocit de caracteristicile
psihologice ale subiectului (spre exemplu, pentru obținerea informației despre istoria vieții subiectului). Anchetele de
acest fel presupun întrebări strict determinate ca conținut și formă, ordine de prezentare și indicații stricte asupra
formelor de răspuns. Răspunsurile pot fi oferite de subiecți nemijlocit în prezența psihoduagnostului sau în lipsa
acestuia. Se deosebesc anchete cu întrebări deschise, cu întrebări închise și anchete cu întrebări semiînchise (în acest
16
caz, subiectul poate alege varianta de răspuns din cele propuse sau oferi un răspuns propriu). În cadrul anchetărilor
psihologice deseori sunt îmbinate toate tipurile date de anchete, ceea ce permite obținerea unor informații mai ample.
Dintre chestionarele–anchete în scopuri psihodiagnostice mai frecvent sunt folosite anchetele biografice care sunt
elaborate în scopul acumulării informației despre istoria vieții omului. Itemii din aceste anchete țin de vârsta
subiectului, starea de sănătate, familie, studii și alți indici relativ obiectivi. Anchetele permit culegerea de informații
utile pentru interpretarea corectă a rezultatelor la testările efectuate.
Tehnicile proiective
Tehnicile proiective sunt un grup de probe pentru diagnosticarea personalității. Examinarea personalității se face în
cadrul unui demers global și nu este orientată la evidențierea unor structuri separate ale personalității. Momentul cel
mai caracteristic pentru tehnicile proiective este caracterul materialului stimul folosit, care este unul puțin structurat și
nedeterminat.
Subiectul examinat trebuie să interpreteze conținutul imaginilor, să completeze frazele, să interpreteze desenele ș.a.
Și în cazul acestui grup de tehnici diagnostice nu se poate vorbi despre răspunsuri corecte sau incorecte oferite de
subiecții examinați. Sunt acceptate toate variantele de răspunsuri. Se presupune că în conținutul răspunsurilor oferite
de subiect își vor găsi reflectare, „proiecție” particularitățile specifice ale personalității respondentului. Scopul de
administrare a tehnicilor proiective este unul camuflat și din aceste considerente este redusă considerabil posibilitatea
subiectului de a oferi răspunsuri care să-l prezinte în imagini dorite.
Tehnicile proiective sunt elaborate, de regulă, pentru administrare individuală. Este obișnuit a deosebi următoarele
grupuri de tehnici proiective:
tehnicile de structurare: formarea stimulilor cu atribuirea sensului;
tehnicile de construire: producerea din detalii a unui întreg;
tehnicile de interpretare: interpretarea unei situații, a unui fapt;
tehnicile de completare: terminarea frazelor, istorioarelor, povestirilor;
tehnicile de katharsis: realizarea activității de joc în condiții special organizate;
tehnicile de studiere a expresiei: desenul pe temă liberă sau temă propusă;
tehnicile de studiere a impresiilor: preferarea unor stimuli (doriți) altora.
Testele psihofiziologice. Aceste probe formează un grup special de tehnici care permit diagnosticarea
particularităților native ale omului, determinate de caracteristicile sistemului nervos.
Aceste probe au fost elaborate în cadrul școlii lui Теплов-Небылицын, cunoscută ca „psihofiziologia diferențială”.
Tehnicile date au la bază o teorie bine argumentată – concepția psihofiziologică a diferențelor individuale, a sistemului
nervos central și manifestarea lor.
Diferențele individuale determinate de caracteristicile sistemului nervos nu determină conținutul psihic, însă își
găsesc locul lor în particularitățile dinamice ale psihicului uman (rapiditate, rezistență, capacității de muncă etc.).
Trebuie luată în considerare încă o proprietate a acestui grup de teste – ele sunt lipsite de demersul apreciativ al
individului. În cazurile administrării unor teste de inteligență sau aptitudini examinatorul elaborează în final o
concluzie de apreciere: o persoană este superioară alteia, un subiect este mai aproape de datele normative în
comparație cu altul etc. Același demers de apreciere este caracteristic și pentru unele din chestionarele de
personalitate. Testele psihofiziologice nu pretind la apreciere, deoarece nu putem vorbi despre unele calități ale
sistemului nervos ca fiind mai bune față de altele. În anumite situații se manifestă mai bine persoanele cu unele
însușiri ale sistemului nervos, pe când în alte circumstanțe mai bine se vor manifesta persoanele cu alte caracteristici
ale sistemului nervos.
Semnificația rezultatelor obținute prin intermediul acestor tehnici de diagnosticare sunt confirmate prin criteriile
elaborate în cadrul testologiei tradiționale: standardizarea, validitatea.
În cadrul acestor probe sunt folosite anumite aparate tehnice – encefalografe electrice, aparataj specializat. În
ultimele decenii au fost elaborate probe de tipul creion-hârtie care prezintă un interes special pentru psihodiagnoști,
deoarece pot fi utilizate în cadrul școlii sau în sfera de producere.
Tehnicile cu aparataj special, precum și cele de tip creion-hârtie sunt administrate individual.
Metodele semiformalizate
17
La acest grup de metode, precum deja a fost menționat, se referă observația, convorbirea, analiza produselor
activității.
Metoda observației
Această metodă este una dintre cele mai vechi în cadrul psihodiagnozei, care permite acumularea informațiilor
vaste despre om. Această metodă este de neînlocuit în cazurile când sunt lipsă metodele standardizate de diagnostic. O
semnificație deosebită revine observației în procesul de studiere a particularităților psihologice ale copiilor, a căror
examinare este mult mai complicată în comparație cu studierea particularităților psihologice ale adulților.
Ca metodă științifică, observația constă în „înregistrarea sistematică, prin simțuri, a caracteristicilor și
transformărilor obiectului studiat” (Doron, Parot, 1999). A observa nu înseamnă a vedea, ci mai degrabă a înțelege, a
analiza şi organiza realitatea care intră sub incidența simțurilor noastre. Observația are ca scop înțelegerea. Observația
presupune şi interogații în legătură cu ceea ce se observă. Observând, cercetătorul își propune să denumească într-o
manieră cât mai precisă ceea ce vede şi adoptă o atitudine particulară – căutarea sensului. Observând, realizăm
simultan două acțiuni – analizăm, disecăm fapte sau situații, apoi le reconstruim, le caracterizăm, le atribuim un
anume sens.
În cadrul observației drept „instrument de măsurare” este observatorul și în acest caz este foarte importantă
pregătirea și stăpânirea tehnicilor de observație la un nivel înalt. Este important de a face diferență între observația
simplă realizată de profesorul școlar în fiecare zi și observația științifică desfășurată în cadrul psihodiagnozei. În
primul caz, pedagogul percepe pasiv copilul, observațiile lui sunt întâmplătoare, incomplete. Pedagogul care
realizează observația științifică devine subiectul observației științifice desfășurate după un plan elaborat din timp.
Observația științifică ca metodă psihodiagnostică se caracterizează prin:
lansarea problemei;
selectarea situațiilor pentru desfășurarea observației;
determinarea însușirilor psihologice sau a particularităților comportamentale care trebuie să constituie obiectul
observației;
elaborarea sistemului de fixare și înregistrare a rezultatelor.
Altfel spus, observația ca metodă de diagnosticare include scopul și schema observației.
Scopul observației. Observația poate fi cu caracter de „căutare” și cu caracter concret, strict determinat.
Scopul observației de „căutare”, care se realizează, de regulă, la începutul studierii unei oarecare probleme, este
descrierea cât mai completă a tuturor laturilor și relațiilor specifice pentru problema dată. Așa un scop este perceput ca
observație la general, cu fixarea informației ce ține de obiectul examinat.
În cazul în care scopul este determinat concret, are loc selecția numai a faptelor și fenomenelor necesare cercetării.
Această observație este cunoscută ca observație de cercetare sau selectivă, în care din timp este cunoscut conținutul
obiectului supus examinării. Conținutul obiectului poate fi unul larg sau unul îngust și particular. Cazul al doilea este
unul mai simplu de realizat în comparație cu primul, dat fiind că observatorul știe ce are de făcut la concret, care sunt
manifestările comportamentale pe care trebuie să le examineze. Când observatorul nu cunoaște manifestările
comportamentale concrete, sunt necesare cercetări speciale prealabile. Observatorul trebuie să se determine, de
exemplu, ce însușiri de personalitate pot fi evidențiate atunci când copilul desenează, participă în activitățile de joc,
ascultă povești etc.
Schema observației. Indiferent de faptul despre care tip de observație vorbim, examinatorul trebuie să elaboreze un
program special, o schemă de acțiune. Schema de observație include categoriile de observație, procedurile și forma de
descriere a rezultatelor.
În baza documentării prealabile şi a unei anchete preliminare se schițează o grilă de observație (o listă de rubrici
care oferă cadrul de clasificare a datelor brute). O grilă de observație nu este indicat să cuprindă mai mult de 10
categorii. În caz contrar este destul de problematic a opera simultan cu mai multe rubrici de clasificare. Categoriile
incluse în grila de observație trebuie să epuizeze aspectele principale ale fenomenului studiat, care se stabilește pe
baza unui material empiric preliminar. La selectarea categoriilor trebuie respectate mai multe condiții [93]:
1. Categoriile trebuie să fie discrete şi exclusive; ele se referă la un număr finit de comportamente care au în
comun anumite proprietăți prin care se diferențiază net de comportamentele ce aparțin altei categorii.
18
2. Fiecare unitate din grilă trebuie să constituie o categorie omogenă, adică să cuprindă doar comportamente
echivalente din punctul de vedere al criteriului folosit (formă, cauză, efect etc.). Caracterul neomogen al categoriilor
face dificilă, dacă nu imposibilă, identificarea regularităților, tendințelor etc., care constituie obiectivul cercetării.
3. Fiecare unitate de comportament trebuie bine precizată şi definită. Scopul definiției este de a asigura fidelitatea
şi constanța unui instrument de măsură. Definirea unităților care intră într-o grilă de observație se realizează prin
selectarea criteriilor necesare şi suficiente pentru ca un comportament să fie recunoscut şi repartizat într-o categorie
sau clasă de comportament.
4. Pentru definirea şi identificarea unităților comportamentale care intră într-o grilă de observație pot fi folosite atât
criterii concrete, cât şi criterii abstracte. În cazul în care se utilizează criterii concrete, există posibilitatea unor
reinterpretări şi din perspectiva altor teorii decât a celor la care cercetătorul a aderat inițial.
5. Numărul de categorii trebuie să fie limitat, în funcție de obiectivele cercetării.
6. Timpul ca element al definiției unităților comportamentale. Anumite comportamente au tendința să se manifeste
într-o manieră repetitivă. În acest caz apare întrebarea dacă vom nota o singură apariție sau toate aparițiile diferite.
Cu cât mai complex este comportamentul observat, cu atât mai multe probleme ridică utilizarea unei grile de
observație. Din aceste considerente, se recomandă ca definițiile să fie însoțite şi de exemple concrete. Acestea
facilitează deciziile observatorului privind introducerea comportamentelor observate într-o categorie sau alta şi cresc
fidelitatea şi validitatea grilei utilizate.
Înregistrarea comportamentelor se află într-o strânsă legătură cu definirea şi codificarea lor. Alegerea tipului de
înregistrare precum şi a caracteristicilor comportamentale ce vor fi înregistrate influențează modalitățile ulterioare de
prelucrare şi interpretare a datelor. Pentru observația directă sunt recomandate câteva proceduri de înregistrare:
1. Înregistrări calitative. Această modalitate de înregistrare se întâlnește frecvent în observația naturală şi în
studiile de caz. Rezultatele activității observative sunt prezentate de cele mai multe ori, sub forma unor descrieri care
pot servi ca bază pentru o teoretizare de tip inductiv sau pentru construirea ipotezelor.
2. Contabilizarea răspunsurilor comportamentale. Una dintre procedurile de înregistrare şi măsurare frecvent
utilizate o constituie contabilizarea numărului de ori în care un anume răspuns comportamental se manifestă. Având o
grilă de observație, cercetătorul bifează în rubrica repartizată unui comportament anume ori de câte ori acesta apare.
Frecvența răspunsurilor a fost variabila dependentă cea mai des studiată în domeniul învățării, condiționării operante
şi memoriei.
3. Înregistrarea unor caracteristici temporale – frecvența, secvența, durata, latența, intervalul. Caracteristicile
temporale care vor fi înregistrate depind de obiectivele studiului, de tipul de observație, de dispozitivele tehnice
utilizate. Este evident că o interpretare operată asupra duratelor va conduce la concluzii diferite decât una centrată pe
frecvențe; în același timp, durata unui comportament poate fi mai semnificativă decât frecvența lui.
4. Înregistrarea intensității comportamentelor. Observatorul poate înregistra intensitatea cu care subiecții manifestă
anumite răspunsuri comportamentale.
5. Evaluarea unor atribute. Deseori, cercetarea psihologică depășește domeniul comportamentelor specifice,
propunându-și să evalueze diverse caracteristici. Uneori, în acest scop, se utilizează scări de evaluare alcătuite dintr-o
listă de control care vizează prezența sau absența unor caracteristici. Atunci când sunt utilizate mai multe scări pentru
a evalua o trăsătură, se poate ajunge la o singură valoare a trăsăturii respective prin adunarea sau efectuarea mediei
scorurilor obținute.
Observația poate fi utilizată cu succes în orice domeniu al științelor sociale, dar nu poate fi utilizată decât pentru
măsurarea prezentului. Această metodă nu permite culegerea de informații asupra cauzelor şi consecințelor unor
fenomene sociale.
Există mai multe tipuri de observație, unele mai cunoscute, altele mai puțin cunoscute.
Sarantakos (1994) descrie mai multe tipuri de observație, în funcție de următoarele criterii: 1) nivelul de
structurare, 2) implicarea cercetătorului, 3) nivelul de formalizare a protocolului, 4) locul în care se desfășoară
cercetarea.
1) În funcție de nivelul de structurare observația este naivă – nestructurată şi uzuală interacțiunilor umane şi
științifică – planificată, organizată sistematic şi raportată la un anumit scop.
2) În funcție de nivelul de implicare a cercetătorului, observația poate fi: neparticipativă şi participativă. În
observația participativă este ideal ca identitatea cercetătorului să nu fie cunoscută de membrii grupului studiat. În
19
cazul observației neparticipative, cercetătorul se poziționează exterior față de obiectul studiului şi ideal ar fi să fie cu
totul în exterior („spectator invizibil”). Cel mai clasic exemplu de observație neparticipativă este observația de
laborator, frecvent întâlnită în laboratoarele psihologice.
Tot în funcție de nivelul de implicare a cercetătorului deosebim observația directă (scopul cercetării şi identitatea
cercetătorului sunt cunoscute de către participanții la studiu) şi observația „camuflată” (scopul cercetării şi identitatea
cercetătorului nu sunt cunoscute).
O altă clasificare evidențiază observația activă (cercetătorul este implicat activ în activitatea pe care o urmărește)
şi observația pasivă (cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte”).
Se mai pot deosebi observația directă (care presupune o relație directă cu obiectul studiului ) şi observația
indirectă (care nu presupune prezența obiectului de cercetat).
3) În funcție de nivelul de formalizare a protocolului, observația poate fi: structurată (utilizează o procedură
formală, strict organizată, cu obiective bine definite de evaluat) şi nestructurată (nu presupune un protocol ferm
stabilit din timp şi informațiile se culeg prin raportare la scopul urmărit, dar de multe ori se organizează ierarhic post
factum). În aceeași categorie găsim şi observația semistructurată, care este o soluție de compromis între cele două
tipuri descrise mai sus.
4) În funcție de locul în care se desfășoară cercetarea, observația poate fi: naturală şi de laborator.
Avantaje ale utilizării metodei observației:
permite accesul la informații în situații în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi aceea în care subiecții nu
pot da sau nu vor să dea informații despre ei;
procedura de selecție a subiecților este simplă;
permite descrierea evenimentelor așa cum au ele loc în realitate;
este relativ puțin costisitoare etc.
Dezavantajele utilizării acestei metode:
nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;
nu pot fi culese informații despre trecut şi nu permite predicții;
nu poate oferi date relevante despre frecvența unui comportament;
există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relațiilor de cuplu;
observatorul poate prezenta o sursă de eroare;
rezultatele nu sunt generalizabile.
Observatorul ca sursă de erori posibile
O serie de caracteristici ale observatorului pot genera informații distorsionate sau false. Printre ele:
a) lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în tratarea problemelor;
b) inconsistența datelor de observație. Poate apărea în două moduri, fie din cauza lipsei de abilitate a unui
observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul cercetării, fie când sunt implicați mai mulți observatori,
care nu pot face observații uniform;
c) atitudinea observatorului. Se referă la tendința observatorului de a percepe situații în acord cu ideologia
personală, producând o distorsionare a realității;
d) lipsa de cunoștințe. Observatorii nu dispun de informații suficiente despre categoriile implicate în cercetare;
e) probleme în înregistrarea şi analiza datelor. Faptele pot să nu fie înregistrate în acord cu realitatea şi analiza
poate fi non sistematică şi subiectivă;
f) lipsa de familiarizare cu grupul observat. Observatorul poate să nu fie familiarizat suficient cu unitățile de
cercetare;
g) distorsionarea informațiilor. Informațiile despre fenomenele sau procesele care fac obiectul cercetării sunt
distorsionate de faptul că observatorul se implică şi devine subiectiv sau pentru că respondenții trebuie să acționeze
într-o situație artificială;
h) așteptările ca sursă de eroare. Așteptările privitoare la mulțimea răspunsurilor şi direcția lor conduc la erori de
înregistrare.
Datele acumulate în cadrul observării conduc la anumite ipoteze cu privire la anumite relații cauză - efect. Ipoteza
este opera de gândire, creația experimentatorului. Ea traduce ideea într-o propoziție testabilă. Ipoteza se naște din
20
observația faptelor, dar se formulează în termeni oferiți de dezvoltarea științei contemporane. Elaborarea ipotezei
presupune o informație vastă şi solidă în domeniul respectiv al științei. Valoarea unei ipoteze rezidă şi în fecunditatea
ei (asigurarea progresului cercetării şi explicația unui ansamblu de date). Ipoteza lansată trebuie să fie bine
întemeiată, plauzibilă sau verosimilă. În procesul cercetării se confruntă diverse ipoteze, care trebuie să fie
verificabile. În același timp, ipotezele au, de regulă, un caracter general şi astfel nu sunt verificabile direct. Ele se
verifică prin consecințele lor, care în mod necesar sunt mai particulare. Verificarea ipotezelor este practic, numai una
parțială.
Este necesar de a prezenta încă un grup de metode. În ultimul timp în literatura de specialitate a apărut noțiunea
„testele profesorilor”. În acest grup sunt incluse, pe lângă testele tradiționale de verificare și monitorizare a
cunoștințelor, și testele semiformalizate diagnostice folosite de profesori în procesul instructiv. Sunt evidențiate
priceperile profesorului de a realiza observații sistematice cu scopul studierii particularităților individual-psihologice
și a comportamentului elevilor. Testele din acest grup sunt elaborări mult mai inferioare în comparație cu testele
elaborate în psihodiagnoza formalizată. Apariția acestor teste poate fi argumentată prin insatisfacția față de testele
tradiționale cu un nivel înalt de formalizare. Însă, trebuie menționat faptul că rezultate satisfăcătoare în procesul
psihodiagnozei pot fi obținute prin combinarea metodelor formalizate și a observației, convorbirii, testelor pentru
profesori.
Grupele de metode prezentate în acest capitol nu întrunesc toate încercările de a clasifica metodele
psihodiagnostice care există în literatura de specialitate. Pot fi propuse și alte clasificări, de exemplu, în baza
criteriului de participare a cercetătorului în procedura de psihodiagnoză și de nivelul de influență a acestuia asupra
rezultatelor experimentale. Acest principiu permite divizarea metodelor psihodiagnostice în grupuri unde:
influența psihodiagnostului este minimală
influența psihodiagnostului se manifestă maximal
influența psihodiagnostului este una medie (poziție interimară între primele două).
În primul grup sunt incluse testele de inteligență, de aptitudini, de reușită, multe chestionare și probele
psihofiziologice. Însăși procedura de testare și înregistrare a rezultatelor este o operație de rutină și poate fi efectuată
de un laborant sau prin intermediul calculatorului.
Grupul al doilea este format din diferite forme ale observației și convorbirii. Psihologul, prin reacțiile, replicile,
comportamentul propriu, poate crea condiții de examinare care să influențeze semnificativ procesul de obținere a
informației și chiar distorsionarea acesteia.
În grupul al treilea sunt incluse unele chestionare de personalitate, chestionarele deschise, tehnicile proiective, unde
psihodiagnostul este implicat mai mult în procesul de interpretare a rezultatelor. Concluziile psihodiagnostice
formulate în baza administrării acestor metode sunt influențate de personalitatea și competitivitatea profesională a
examinatorului.
Lista principiilor pentru clasificarea metodelor psihodiagnostice poate fi completată [5,18, 30, 51, 52, 55, 109,
122].
Ca metodă aparte este evidențiată studierea produselor creației, care își are locul său aparte în cercetarea
psihologică. Este mai corect să vorbim despre această metodă ca metodă de studiere a particularităților activității în
baza examinării produselor acestei activități. Această metodă este utilizată pe larg în istoria psihologiei în scopul
cercetării psihologiei omului în aspect istoric. În acest caz nu pot fi administrate alte metode de cercetare. Foarte larg
metoda studierii produselor creației este folosită în psihologia copilului în scopul examinării personalității lui.
Clasificarea prezentată mai sus este una operațional-tehnică. Fiind destul de universale, tehnicile din această
clasificare pot fi aplicate în scopul soluționării diferitelor probleme diagnostice. În procesul de administrare a acestor
metode sunt luați ca bază anumiți indicatori tehnologici care trebuie să fie contabilizați separat. Gruparea metodelor în
cadrul acestei clasificări se realizează tocmai în baza acestor indicatori.
Drept principiu de clasificare a tehnicilor diagnostice poate fi și criteriul „obiectivității-subiectivității”. În cadrul
probelor obiective este redusă la minimum influența din partea examinatorului asupra rezultatelor ce se obțin, iar în
cadrul probelor subiective rezultatele depind de experiența și intuiția psihodiagnostului.
În ambele cazuri menționate subiectul examinat trebuie să realizeze operații tehnologice absolut diferite.
21
În același timp, menționăm că nu există un hotar strict determinat între tehnicile obiective și subiective. Între aceste
două clase extreme există și tehnici de diagnostic cu caracter semiobiectiv sau semisubiectiv, deci tehnici care îmbină
în sine caracteristici ale probelor obiective și subiective. Printre aceste metode pot fi numite:
a) Observația analitică standardizată. În comparație cu observația științifică, cea analitică standardizată impune
psihologului o metodologie strictă de executare: examinatorul știe faptele comportamentale ale obiectului care trebuie
înregistrate și cum în baza acestora trebuie efectuată aprecierea variabilelor diagnostice latente.
b) Observația participativă cu procedura de scalare rating. Sunt frecvente cazurile când este imposibilă
organizarea și realizarea unei observații longitudinale cu implicarea unor observatori independenți (o astfel de
procedură ar fi costisitoare). Din aceste considerente, deseori, în procesul de observație sunt antrenate cadrele de
pedagogi. Măsura de manifestare a însușirii evaluate este determinată în acest caz prin gradarea aprecierii subiective
în conformitate cu scalele rating de șapte, cinci sau trei puncte și nu în corespundere cu frecvența apariției
fenomenului în materialul de observație. În timpul interpretării rezultatelor obținute prin această procedură este
necesar de a lua în considerare faptul că aprecierile obținute în observația participativă sunt mult mai subiective în
comparație cu evaluările din partea unui expert independent care nu a fost în interacțiune cu obiectul de observație. În
cazul observației participative crește riscul de a greși, deoarece observatorul este parte a procesului și poate fi
cointeresat într-un anume mod de ceea ce se întâmplă și se înregistrează. Evitarea erorilor de acest tip este posibilă
numai prin studierea coincidenței aprecierilor oferite de observatori independenți.
c) Jocul pe roluri. O metodă interactivă prețioasă pentru diagnosticarea copiilor este considerat jocul pe roluri.
Psihologul poate să nu fie prezent nemijlocit în joc printr-un rol asumat și îndeplinit. Însă, ca organizator și moderator
al desfășurării jocului el oricum este inclus în acest proces. Jocul pe roluri este, ca și convorbirea, o metodă
corecțional–diagnostică complexă.
d) Experimentul activ (instructiv). Din punct de vedere psihologic, această metodă se deosebește de testele
standardizate, deoarece în cadrul acestuia drept stimuli pentru testare servesc instrucțiunile particulare care nu sunt pe
deplin standardizate și acțiunile instructive (ajutorul) care vin din partea examinatorului. Acest tip de experiment este
foarte popular în psihologia vârstelor și este utilizat în scopul determinării diapazonului de abatere de la normă și a
perspectivelor de compensare a acestor abateri (în unele cazuri, aceasta permite evidențierea „zonei proximei
dezvoltări”). De fapt, vorbim aici despre o tehnică tipică de dialog care cere de la experimentator un nivel profesional
sporit de reflexie. O semnificație deosebită experimentul instructiv are în procesul de diagnostic al copiilor cu abateri
în dezvoltare.
Încă odată vom menționa două tipuri de metode pentru care este caracteristică participarea redusă a
experimentatorului în procesul diagnostic: 1) tehnicile psihofiziologice și 2) probele comportamentale cu folosirea
aparatelor tehnice care deja au fost descrise.
Clasificarea testelor care a fost prezentată mai sus se referă la direcția nomotehnică de descriere a personalității, pe
lângă care există și direcția ideografică. În ce constă esența acestor două viziuni diferite în psihodiagnostic?
Procedeul ideografic de cercetare este orientat spre descrierea și analiza întregului (spre exemplu, a unei
personalități concrete). Descrierea trebuie să fie una detaliată și foarte concretă, așa încât fiecare element unitar să fie
privit ca un fenomen unicat.
Procedeul nomotetic de cercetare este orientat spre stabilirea legităților generale care sunt valabile pentru orice caz
particular.
Windelberg considera că orice obiect poate fi studiat prin intermediul ambelor procedee, fiecare având atât
avantaje, cât și dezavantaje proprii. Neajunsurile de bază ale metodei ideografice sunt: în primul rând, lipsa
obiectivității – rezultatele care se obțin depind într-o anumită măsură de pozițiile teoretice ale psihodiagnostului și de
experiența lui; în al doilea rând, prin această metodă nu pot fi stabilite legile generale. Indicatorii statistici – media,
coeficienții de corelație ș.a. sunt inutili în cadrul metodei ideografice.
Direcția nomotetică permite descoperirea legilor noi, însă drept neajuns de bază în acest caz este stipulată
imposibilitatea de a forma o viziune amplă despre personalitatea concretă, deoarece fiecare personalitate este una
unicală.
În știința psihodiagnostică sunt elaborate anumite cerințe față de instrumentele diagnostice și se recomandă să fie
aplicate anumite cerințe în dependență de tipurile diferite de tehnici [5, 6, 7, 18, 24, 33, 44, 47, 48, 52, 109].
1. Metodele de de măsurare(testele) trebuie să satisfacă următoarele cerințe:
22
a) scopul, obiectul și domeniul de administrare trebuie să fie formulate strict univoc; obiectul trebuie formulat în
noțiuni teoretice relevante pentru un anumit domeniu al cunoașterii teoretice. Trebuie exact să fie definit domeniul
exact de administrare a testului – mediul social specific, contingentul de subiecți experimentați. Este necesar să fie
nominalizat concret în ce scop vor fi folosite rezultatele: pentru predicție, pentru intervenții psihologice, pentru
primirea unor anumite decizii (administrative, juridice ș.a.) etc.;
b) procedura de administrare trebuie să fie prezentată ca un algoritm determinat care poate fi transmis spre
realizare laborantului, asistentului care nu au cunoștințe psihologice specializate sau calculatorului în vederea
prezentării probelor și analizei rezultatelor;
c) procedura de prelucrare a rezultatelor trebuie să includă metode statistic argumentate de numărare și
standardizare a punctajului la test (în corespundere cu normele statistice sau normele după criteriu). Concluziile
formulate în baza punctajului obținut la test trebuie să fie însoțite de comentarii cu referire la probabilitatea
semnificației statistice a acestora.
d) scalele testului trebuie să fie verificate la reprezentativitate, fidelitate și validitate în domeniul dat de
administrare. Utilizatorilor și persoanelor ce elaborează testele trebuie să le fie asigurată posibilitatea de a repeta
cercetări de standardizare în domeniul pe care îl reprezintă, în scopul obținerii normelor standardizate particulare.
e) procedurile bazate pe autorapoarte trebuie să fie însoțite de mijloace de control asupra fiabilității, ceea ce va
permite respingerea automată a grilelor greșite ș.a.
2. Metodele cu experți
a) acest punct este similar celui pentru teste. Completare: instrucțiunea privind selectarea experților trebuie să
conțină informații privind numărul necesar de experți în vederea obținerii unor rezultate fidele și calificarea acestora;
b) instrucțiunile de îndeplinire trebuie special verificate în scopul îndeplinirii similare a lor de către toți experții în
raport cu o bază de date etalonate (texte, desene, înregistrări audio sau video ș.a.);
c) în scopul asigurării posibilității de verificare a rezultatului final de către un alt expert, procedura de prelucrare a
rezultatelor trebuie să fie documentată pe etape consecutive de desfășurare;
d) administratorilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a repeta cercetarea normativă de măsurare a coerenței
experților pe o bază de date etalonate;
e) organizația responsabilă de metodă trebuie să posede informații despre administratori și să asigure pregătirea și
reciclarea lor.
Tehnicile care nu satisfac cerințele expuse nu pot fi considerate instrumente diagnostice profesionale.
Toate metodele și tehnicile psihodiagnostice trebuie să fie supuse procesului de atestare în organizațiile de profil,
care ar trebui să formeze baza de date a tehnicilor psihodiagnostice aprobate pentru administrare.
Activități
1. Ce se numește „metodă” în psihodiagnoză?
2. Pentru ce este necesară clasificarea metodelor psihodiagnostice?
3. Care principii sunt utilizate în vederea clasificării metodelor psihodiagnostice?
4. Ce înțelegem prin noțiunea „teste obiective”?
5. Ce înțelegem prin noțiunea „autorapoarte standardizate”?
6. Ce înțelegem prin noțiunea de „tehnici proiective”?
7. Descrieți tipurile de bază ale tehnicilor proiective
8. În ce constă esența metodei patologice în psihodiagnoză?
9. Care metode mai sunt în psihodiagnoză?
10. În ce constă diferența în descrierea „nomotetică” și „ideografică” a personalității?
11. Enumerați criteriile care asigură obiectivitatea metodelor psihodiagnostice
12. Care sunt cerințele înaintate față de teste?
23
CAPITOLUL 3. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate etapele de bază în organizarea și realizarea cercetării științifice: formularea
problemei, elaborarea ipotezelor și a planului de cercetare, realizarea planului experimental, prelucrarea datelor etc.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
identificați etapele de bază a cercetării științifice;
analizați conținutul acestor etape;
organizați corect cercetarea.
Cercetarea științifică se organizează şi realizează în conformitate cu o schemă tradițională, urmând mai multe
etape. În continuare vom prezenta caracteristica acestor etape descrise de C. Havârneanu [101].
Enunțarea problemei. Aici se formulează problema de studiu care sugerează o linie de cercetare. De cele mai
multe ori este vorba de o primă încercare de formulare care, progresiv, va deveni din ce în ce mai precisă. Uneori
problema decurge dintr-o cercetare anterioară sau dintr-o teorie. În unele cazuri, mai rare, sesizarea problemei
poate fi foarte clară, şi în acest fel se poate formula imediat o teorie. În alte cazuri, când este vorba de un nou
subiect de studiu, sau când cercetătorul este mai puțin motivat pentru preocupări teoretice definirea problemei se
face în același timp cu o observație de recunoaștere. Această formă de observație preliminară permite să se facă
inventarul chestiunilor care pot fi puse într-un domeniu destul de cunoscut. Observația de recunoaștere va sugera
chestiuni mai precise susceptibile de a alimenta mai sistematic procesul de cercetare. Această formă de cercetare
informală va trebui să constituie un preliminar obligatoriu pentru toate programele de cercetare. Ea face posibilă
selectarea chestiunilor pertinente pentru o anumită problemă şi punerea la punct a metodologiilor realiste.
Paralel cu aceste activități de reflecție şi observație, cercetătorul completează recenzia muncii care se apropie,
mai mult sau mai puțin direct, de subiectul pe care dorește să-l abordeze.
Elaborarea ipotezelor. O ipoteză teoretică este o afirmație, o sugestie de răspuns la o problemă teoretică pe care
o pune cercetarea. Această ipoteză este un răspuns condiționat. În unele cercetări se enunță mai multe ipoteze.
Ipoteza se formulează sub o formă condiționată de forma: dacă un astfel de mecanism intervine, astfel de efecte
trebuie să se obțină. Formularea ipotezelor trebuie să aibă în vedere consecințele empirice într-un plan de cercetare
care va fi definit ulterior. Ipotezele sunt formulate şi modificate în funcție de ceea ce este valabil pentru
traducerea lor în termeni observabili sau măsurabili.
Planul de cercetare trebuie să permită transpunerea în universul variabilelor empirice, a conceptelor teoretice şi
ipotezelor generale care se degajă şi care specifică existența relațiilor dintre variabile. Este etapa denumită
operaționalizare, adică definirea în termeni operaționali a variabilelor care reprezintă, într-un univers factual,
concepte teoretice. Cercetătorul trebuie să aleagă o metodă de achiziționare a cunoștințelor. Alegerea unei metode
particulare se face, în primul rând, pe baza unor rațiuni deontologice şi din motive tehnice, istorice, unele probleme
neputând face obiectul unei cercetări experimentale. În al doilea rând, alte subiecte studiate ar putea fi denaturate.
Atunci este preferabil să se recurgă la metode mai susceptibile de a respecta autenticitatea fenomenului studiat. În
al treilea rând, unele metode garantează mai bine punerea în evidentă a relațiilor cauzale. Această garanție pare
direct proporțională cu gradul de includere şi de control inerent aplicării lor. În unele cazuri alegerea obiectului de
studiu determină alegerea metodelor şi tehnicilor științifice la care putem avea acces.
Planul de cercetare structurează punerea în practică a ipotezelor formulate. Pentru aceasta el elimină sistematic
toate sursele de eroare şi reține numai ceea ce poate fi controlat şi măsurat. Cercetătorul verifică, înaintea
înregistrării răspunsurilor comportamentale, care tehnici vor fi alese şi ce conduite vor fi măsurate pentru a permite
adevărata invalidare sau confirmare a ipotezelor de cercetare.
24
În continuare cercetătorul poate trece la etapa producerii de observații. Cercetătorul trebuie să aplice riguros
ceea ce şi-a propus în planul de cercetare. Aceasta nu-l va împiedica să evalueze continuu planul şi să revizuiască
întrebările puse.
Următoarea etapă este analiza şi interpretarea rezultatelor. Cercetătorul va utiliza procedee care furnizează o
imagine globală şi sintetică a observațiilor şi măsurărilor sale. El poate prezenta medii sau indici de variabilitate.
El poate să construiască măsuri noi aplicând măsurilor inițiale reguli de transformare furnizate de teoria şi
ipotezele sale. Observațiile şi măsurările sunt astfel transformate în date.
Utilizarea testelor statistice poate ajuta cercetătorul să decidă dacă aceste date ilustrează efecte sistematice, sau
au fost obținute la întâmplare. Faza de interpretare constă în confruntarea relațiilor dintre variabile cu relațiile
prevăzute de ipoteze. Este posibil să nu avem ipoteze într-o cercetare experimentală. În acest tip de cercetare este
necesar să se formuleze ipoteze ilicite, variabile controlate şi variabile măsurate.
Analiza şi interpretarea datelor, reîntoarcerea la ipoteze şi stabilirea dacă ele sunt confirmate sau infirmate de
observații şi măsurări. Faza numită reformularea modelului sau a teoriei corespunde momentului în care
cercetătorul evaluează ansamblul silogismului construit prin aplicațiile metodei științifice la întrebările de origine
ale cercetării.
Cunoașterea psihologică impune câteva precizări [101].
1. Psihologia este o știință probabilistă, prin cunoașterea psihologică nu se ajunge la certitudine, ci este doar o
cunoaștere probabilistică. Din această cauză în psihologie nu vom putea stabili un diagnostic definitiv, ci
doar un prognostic, care va trebui să fie elaborat pe termen scurt, pentru a evita erorile predictive datorate
evoluției în timp a subiecților, modificărilor determinate de multitudinea şi complexitatea factorilor implicați
în schimbare.
2. Există divergențe în legătură cu metodele utilizate în psihologie, precum şi în legătură cu valoarea acestora.
Tendința unanim acceptată este de împărțire a metodelor de cunoaștere în două categorii: metode clinice
(observația, convorbirea, metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul,
chestionarul). Diferența fundamentală dintre cele două categorii de metode apare în funcție de scopul
urmărit, de gradul de precizie şi obiectivitate în cunoaștere.
3. În cunoașterea psihologică se pune problema semnificației informației obținute, dacă aceasta reprezintă
esențialul, care poate permite identificarea caracteristicilor fundamentale şi diferențierea acestora.
4. Cunoașterea trebuie să se realizeze urmărindu-se atât evoluția în timp a subiectului, cât şi nivelul de
reprezentare a caracteristicilor sale la un moment dat. În primul caz organizarea investigației se va realiza
folosindu-se metoda longitudinală, în cel de-al doilea caz, metoda transversală (I. Holban, 1978).
Activități:
1. Ce înțelegem prin noțiunile de etape în realizarea cercetării științifice?
2. Descrieți fiecare etapă?
3. Care sunt problemele principale cu care se confruntă experimentatorul în procesul de elaborare a cercetării?
26
Enunțarea unei ipoteze cu privire la evoluția a două sau mai multe variabile psihologice obligă la o bună
cunoaștere a conceptelor cu care se lucrează. Ipotezele se referă în cele mai multe cazuri la verificarea unor relații
care se stabilesc între două variabile. Ipoteza descrie o soluție posibilă la problema aflată în studiu.
Kerlinger (1978) definește ipoteza ca fiind un enunț conjunctural despre relația dintre două sau mai multe
variabile. Legătura presupusă între variabile şi propusă prin ipoteză nu este o legătură sigură, ba din contra, una
probabilă, posibilă. În linii generale, ipoteza se constituie ca o explicație plauzibilă care urmează a fi verificată
prin cercetare, prin datele obținute.
Ipoteza îndeplinește rolul de ghid al cercetării. Ipoteza trebuie să îndeplinească criteriul de validitate. În acest
scop ea trebuie să respecte următoarele condiții:
1. Condiția generalității. Informațiile care se obțin în cercetare pot fi valide pentru o populație numeric
semnificativă. Ca urmare, ipotezele trebuie formulate în așa mod încât relația dintre variabile să fie
adevărată indiferent de condițiile spaţio-temporare.
2. Condiția complexității. Enunțurile ipotetice pot să privească relația dintre două sau mai multe variabile.
Complexitatea privește numărul de variabile incluse în enunț.
3. Condiția specificității privește claritatea cu care sunt definite variabilele prezentate în ipoteză, ca şi numărul
de valori pe care le poate avea fiecare variabilă.
4. Condiția determinării. Se are în vedere gradul de corectitudine al enunțului. O ipoteză este cu atât mai
corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică.
5. Condiția falsificabilității. Este obligatoriu formularea clară a enunțului ipotetic. Această formulare nu
trebuie să permită interpretări diferite ale sensului său.
6. Condiția testabilității se referă la condițiile de validare a enunțului ipotetic. Ipoteza trebuie să poată fi
verificată (testată) prin cercetări empirice, pentru a fi corectă.
7. Condiția comunicabilității. Formularea ipotezei trebuie să fie inteligibilă, astfel încât aceasta să fie decodată
identic de oricine o citește.
8. Condiția predictibilității. Ipoteza este corectă dacă descrie şi explică anticipativ evoluția unor fenomene
psihice – explicație care asigură şi rolul de ghid al cercetării, fiind un răspuns provizoriu la întrebarea la care
trebuie să răspundă studiul.
9. Condiția reproductibilității. O ipoteză trebuie să poată fi preluată şi verificată în cadrul altor cercetări.
10. Condiția utilității. Ipoteza, prin confruntare cu realitatea, se poate plasa pe un continuu de la validare până la
invalidare.
Este de dorit ca o ipoteză să se valideze. Ipoteza neconfirmată nu este o ipoteză neutilizabilă.
Sunt evidențiate următoarele etape în procesul formulării ipotezelor:
1. formularea ipotezelor generale (de lucru)
În faza inițială a cercetării se pot formula mai multe ipoteze generale. Ele pot fi privite ca ipoteze de lucru
adică formulări preliminare ale scopurilor cercetării atunci când nu există suficiente informații pentru o formulare
precisă şi clară. Aceste ipoteze ghidează demersul de documentare şi permit alegerea unor scopuri mai precise.
2. formularea ipotezelor de cercetare
Ipoteza generală nu se verifică direct. Sunt necesare un șir de cercetări particulare. Opțiunea pentru o strategie
de verificare a enunțului general obligă la formularea unei ipoteze de cercetare care este o concretizare a ipotezei
generale într-o cercetare bine determinată. Prin ipotezele de cercetare se precizează activitățile care se vor efectua.
Enunțarea ipotezei de cercetare merge în același sens cu ipoteza generală şi precizează o situație concretă de
desfășurare a studiului. Pentru a duce la rezultate valide ipoteza de cercetare trebuie să întrunească un număr de
calități (să fie operațională, riguros științifică, originală, validabilă). O ipoteză este operațională dacă precizează
activitățile, operațiile concrete care trebuie efectuate pentru a se determina dacă fenomenele psihice presupuse au
loc, precum şi modul de evaluare a acestora. O ipoteză este riguros științifică dacă nu face precizări de tip
cantitativ cu privire la evoluția unor variabile. O ipoteză este originală în măsura în care informațiile care se
presupun reprezintă o achiziție nouă şi corectă pentru știință. O ipoteză este validabilă atunci când enunțul postulat
este confirmat pe parcursul cercetării.
3. formularea ipotezelor statistice
27
O dată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care permite validarea enunțului postulat,
ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza. Statistica permite cuantificarea reacțiilor comportamentale şi stabilirea
relațiilor dintre stimul şi reacție, dar nu permite să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realități psihice şi
dacă sunt tipice.
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obțin un grad de precizie mai mare. Ipotezele de cercetare sunt o
concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu particular, iar ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de
cercetare fixate aprioric sunt verificate de datele cercetării. Aceste etape de formulare a ipotezelor nu sunt
concomitente cu dezvoltarea cercetării propriu-zise. În mod normal, cercetarea debutează în momentul în care
ipotezele de cercetare sunt fixate, iar ipotezele statistice sunt concomitente fazei de analiză şi interpretare a datelor.
În cadrul experimentului se modifică sistematic un factor – numit factor experimental (A), care şi este variabila
independentă. Se consideră a fi variabilă independentă tot ceea ce variază, şi numai ceea ce variază, într-un
experiment dat. Termenul „variabilă” se aplică oricărui element care ia mai multe stări diferite. Aceste stări sunt
modalitățile variabilei. Cercetătorul poate singur crea variabila pe care să o folosească. În acest caz se vorbește
despre variabile provocate. În cazul când experimentatorul poate mobiliza dar nu şi iniția variabilele se vorbește
despre variabilele invocate. Modalitățile luate de o variabilă sunt întotdeauna alese de experimentator, iar
alegerea se face în funcție de ipoteza lui. Variabila poate avea atâtea modalități câte stări diferite are.
Experimentatorul poate alege modalitățile în dependență de ipoteza propusă în cercetare. Pentru ca un factor să
poată fi considerat variabilă, el trebuie să ia minimum două stări diferite. Sub două modalități nu mai putem vorbi
despre variabilă, de vreme ce nimic nu variază. Variabilele cu două modalități se numesc variabile binare sau
dihotomice. Deci, a desemna o variabilă înseamnă a-i atribui un nume şi a-i enumera mulțimea de modalități pe
care le poate lua într-un sistem dat.
În cele din urmă se stabilește o relație dintre cauză şi efect. Cauza este numită variabilă independentă (x) iar
efectul - variabilă dependentă (y). La limită, dacă experimentul duce la o exprimare numerică, s-ar ajunge la o
relație funcțională de tipul y = f(x). Experimentul reprezintă un mijloc de analiză. Prin intermediul lui situațiile din
viață sânt miniaturizate şi aduse în formă concentrată în laboratorul psihologic. Aducerea în laborator înseamnă
reducerea numărului de variabile (cel mult 3 - 4).
Trebuie să deosebim variabilele independente modificate, „manipulate” şi variabile independente „etichete”
sau clasificatori care sunt caracteristici naturale ce permit descrierea subiecților. Datele de clasificare – sexul,
vârsta, CI etc. au statutul de variabile – etichetă. Se vorbește despre variabile independente (A,B,C…) şi modalități
ale acestora (a, b, c…). Variabile dependente se notează cu X,Y. Detașarea experimentului în tabel este numit plan
experimental. Există planuri experimentale elementare sau de bază cu un singur factor de variație şi planuri
factoriale (multifactoriale) cu mai mulți factori.
Variabilele independente sânt reprezentate de orice stimul care poate avea o influență relevantă asupra unor
prestații sau comportamente, care devin variabile dependente. Variabila se numește independentă pentru că
cercetătorul este singurul care inițiază definirea sa şi punerea sa în practică. Ea este deci independentă de subiect
sau de orice alt element exterior subiectului care ar putea influența comportamentul său. Valorile variabilei
independente sunt denumite niveluri ale acesteia. Indiferent care ar fi statutul explicativ al variabilei independente
studiate într-o cercetare, cercetătorul trebuie să furnizeze o definiție operațională a naturii acesteia şi a nivelurilor
pe care le ia. Această definire trebuie să fie suficient de explicită. Numărul variabililor independente dintr-un
studiu şi numărul nivelurilor acestora trebuie să corespundă numărului necesar pentru a obține un răspuns clar şi
adecvat la problema care a generat studiul sau pentru a verifica adecvat ipotezele acestui studiu. Variabile
dependente sunt de regulă performanțele comportamentale. Ca şi variabila independentă, variabila dependentă
trebuie să fie definită într-o manieră operațională, pentru a evita orice ambiguitate. De multe ori variabilele
dependente sânt operaționalizări ale unui construct teoretic. Fiind definită variabila dependentă trebuie măsurată
adecvat (măsurare obiectivă, validă, fidelă). Trebuie ales un instrument care să furnizeze date care să traducă într-
adevăr comportamentele cercetate. Este important ca măsurările să depindă cât mai puțin de deciziile sau
interpretările celui care înregistrează. Pe de altă parte trebuie să se asigure absența fluctuațiilor în funcționarea
instrumentului. În cadrul unei cercetări pot fi măsurate mai multe variabile dependente. Acestea pot fi asociate
unor comportamente diferite. De asemenea, variabilele dependente pot fi constituite prin măsuri diferite ale
aceluiași comportament. Această măsurare multidimensională sau multivariată permite o evaluare mai bogată şi
28
mai nuanțată a variabilei dependente, decât atunci când evaluarea se bazează pe un aspect izolat al
comportamentului avut în vedere. Numărul de variabile dependente în studiu este determinat de natura problemei
şi a obiectivelor aflate în cercetare.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească variabila dependentă pentru a avea un bun experiment:
să fie sensibilă la variațiile variabilei independente,
variabila dependentă trebuie să fie ușor de măsurat şi clar definită, pentru a putea fi măsurată de un alt
cercetător în același fel,
să dea efecte statornice, nu fluctuante, episodice.
După modul de obținere variabilele pot fi: primare−variabile obținute în etapa de culegere a datelor (exemplu:
vârsta înregistrată în ani, notele primite la examenele din sesiune etc.) și derivate(auxiliare) - variabile obținute în
urma procesului de prelucrare a variabilelor primare (exemplu: vârsta calculată pe grupe de vârstă, nota medie la
sesiune etc.).
După natura variației caracteristicii numerice variabilele pot fi: continue, care pot lua orice valoare din scala lor
de variație (exemple: înălțime, greutate, cifră de afaceri etc.) și discrete, care nu pot lua decât anumite valori pe
scala lor de variație, de regulă numere întregi (exemple: numărul de copii dintr-o familie, numărul de sate dintr-un
raion etc.).
32
CAPITOLUL 5. ORGANIZAREA COLECŢIEI DE DATE
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate problemele de bază ce țin de evaluarea și măsurarea în psihologie, prezentarea
datelor în conformitate cu tipurile de scale: nominale, ordinale, de interval etc., prezentarea datelor numerice în tabele
și grafice, descrise tipurile de distribuție a rezultatelor.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
analizați procesul de evaluare și măsurare în psihologie;
organizați corect procesul de prezentare a datelor în conformitate cu tipurile de bază a scalelor;
prezentați datele în tabele și grafice;
cunoașteți tipurile de distribuție a rezultatelor;
controlați variabilele în procesul realizării planului experimental.
35
Metode de apreciere a mărimilor – subiectului i se cere să furnizeze o estimație numerică directă a
fiecăreia dintre senzațiile corespunzând unei serii de stimuli;
Metode de producere a mărimilor – subiectului i se cere să regleze un stimul variabil, în aşa fel încât
senzația să ia o valoare care să-i pară a corespunde unui număr dat.
Corespunzător tipurilor de scale vom avea şi variabile nominale, ordinale, numerice, etc. Când vorbim despre
variabile avem în vedere pe de o parte, domeniul de variație, adică registrul de valori posibile, şi pe de altă parte,
domeniul de definiție, adică mulțimea de indivizi susceptibili de a prezenta aceste modalități. Noțiunea de variabilă
este mai generală: un protocol este o mulțime de observații efective, în timp ce o variabilă poate fi o mulțime de
observații potențiale. Prin urmare se deosebesc mulțimi de date sau observații efectiv înregistrate şi mulțimi de
date ipotetice. Tipurile de scale descrise reprezintă structuri pe mulțimea de date observabile.
În majoritatea situațiilor variabilele întâlnite în știința psihologică sunt variabile având valori simplu ordonate.
Valorile numerice constituie repere menite să pună în evidentă o relație de ordine totală. Se introduce însă, în multe
cazuri o distanță între valorile unei variabile. În prelucrarea datelor, în funcție de cerințele studiului şi pentru a ne
înscrie într-o schemă statistică, noi introducem astfel o metrică, adică tratăm datele ca şi cum s-ar situa la nivelul
scalei de interval.
Variabile nominale: variabile calitative care pot lua un număr finit de valori neordonate sau variabile, ce permit
doar clasificarea observațiilor. În vederea prelucrării, valorile variabilelor nominale se codifică, de regulă, cu
numere întregi. În acest caz nivelul de măsurare (tipul variabilei) nu se modifică prin utilizarea unei astfel de
codificări.
Variabile ordinale: variabile calitative ale căror valori sunt ordonate dar nu este definită (nu se poate defini)
distanța dintre oricare două valori. La codificarea valorilor (ordonate) ale variabilelor ordinare se folosesc șiruri
ordonate de numere întregi.
Variabile de interval: variabile cantitative (numerice), utilizând o valoare convențională. La compararea valorilor
găsim răspuns la întrebări de tipul: „Cu cât e mai mare?” sau „Cu cât e mai mică?” Valorile variabilelor numerice
nu se codifică: în calitate de „cod” se ia chiar valoarea variabilei.
Variabile de raport: variabile cantitative (numerice), utilizând o valoare naturală. La compararea valorilor găsim
răspuns şi la întrebări de tipul: „De câte ori e mai mare?” sau „De câte ori e mai mică?” V aloarea indică inexistența
variabilei.
În același timp trebuie să menționăm că în psihologie este uneori dificil să se stabilească dacă o variabilă a fost
măsurată la nivel ordinal sau la nivel de interval. Într-un astfel de caz este util să se presupună că variabila a fost
măsurată la nivel de interval, căci acest nivel permite aplicarea unor tehnici statistice mai sofisticate decât cele
permise la nivel ordinal. În anumite situații este nevoie să se dovedească faptul că analiza statistică respectivă este
corectă, de exemplu prin analize separate ale datelor la ambele niveluri de măsură şi compararea rezultatelor. Dacă
rezultatele astfel obținute sunt substanțial diferite, supoziția măsurării la nivel de interval trebuie să fie abandonată.
37
Fig. nr. 1. Curba normală
În practică însă dispunem de un volum limitat de date, iar histograma obținută este mai mult sau mai puțin
simetrică. Redând forma de organizare a datelor concrete, histograma ne sugerează însă aspectul sau forma
distribuției teoretice. Un grafic în formă aproximativă de clopot şi cu o tendință netă de simetrie sugerează o lege
normală de repartiție. Proprietățile distribuției normale sânt precizate din punct de vedere matematic şi ne bazăm
pe ele în inferența statistică.
Distribuțiile asimetrice sau disimetrice sânt redate în figurile de mai jos
38
În esență, un grafic eficient este o combinație reușită între formă şi conținutul statistic pe care îl reflectă. Realizarea
acestei combinații depinde de respectarea câtorva principii:
focalizarea pe conținutul şi nu pe forma graficului
este esențial să fie evitate distorsiunile induse de forma graficului
este recomandabil să fie utilizate grafice care favorizează comparații între variabile şi nu doar reprezentări
individuale, „statice”, ale acestora
fiecare grafic trebuie să servească un singur scop, exprimat clar şi evident
orice grafic va fi însoțit de informații statistice şi descrierile necesare pentru a fi ușor şi corect înțeles
un grafic trebuie să scoată în evidentă datele şi nu abilitățile tehnice de editare ale celui care l-a creat.
Formele de expresie grafică a datelor statistice sunt foarte numeroase. Cel mai des utilizate sunt următoarele:
graficul de tip bară
histograma
poligonul de frecvențe
graficul frecvenței cumulate
graficul circular
12
10
4
Axa O y
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Ax a Ox
12
Poligonul de frecvențe
10 Este o reprezentare alternativă la
histogramă. Punctele centrale ale
8
suprafețelor rectangulare care
14
6 reprezintă frecvența sunt unite cu o
linie care delimitează suprafața
12
4
poligonului.
10
2
8
0
6
85,0 90,0 95,0 100,0 105,0 110,0 115,0 120,0 125,0
4
C lase
39
2
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Clase de interval
Fig. nr. 8. Grafic de tip poligon de frecvențe
Graficul frecvenței cumulate
Acest grafic este unul de tip liniar care reprezintă valorile frecvenței absolute cumulate. Pe acest grafic se vede
cu ușurință câte valori se află până la o anumită valoare din distribuție.
Fig. nr. 9. Graficul frecvenței cumulate
Graficul circular
Acest tip de grafic este utilizat în 70
40
F re c v e n þ a c u m u la t ã
30
20
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Clase de interval
Activități:
1. Descrieți esența procesului de evaluare și măsurare în psihologie
2. Care sunt tipurile de bază de scale?
3. Identificați tipurile de distribuție a datelor cantitative obținute în cercetarea experimentală
4. Care sunt cerințele față de prezentarea datelor în tabele și grafice?
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate procedurile preliminare de prelucrare statistică a rezultatelor: indicii statistici de
start ca media, mediana, modului, dispersia și abaterea standard.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
calculați indicii statistici de start;
Pentru un psiholog statistica este un set de metode şi tehnici matematice de organizare şi prelucrare a datelor care
sunt folosite în scopul de a răspunde la anumite întrebări şi de a testa anumite ipoteze. Psihologii folosesc cantități
mari de date (informații în fond numerice care reprezintă anumite caracteristici) în scopul testării ipotezelor şi
formularea unor ipoteze. Colectarea datelor însă nu este o procedură suficientă pentru cercetarea științifică. Mai
40
este nevoie de organizarea, evaluarea şi analiza lor. Cercetătorul nu va putea înțelege definitiv semnificația datelor
culese în lipsa aplicării unor tehnici corespunzătoare statistice.
În mod cert putem afirma că în prezent în lipsa statisticii psihologice cercetările în domeniu nu pot exista.
În statistică sunt folosite metode matematice de la cele mai simple la cele mai complexe. Tipurile de statistici
în psihodiagnoză în cadrul măsurărilor cantitative sunt: 1. statistici descriptive 2. statistici inferențiale și 3. statistici
multivariate.
1. Statisticile descriptive sunt utilizate pentru a prezenta, clasifica şi însuma scorurile unei variabile (media,
mediana, frecvența).
2. Statisticile inferențiale sunt utilizate pentru a face generalizări despre o populație pe baza studiului unui
eșantion din această populație. Acest tip de statistici se referă la corelații, capacitatea de a judeca
diferențele dintre indivizi etc.
3. Statisticile multivariate sunt utilizate în cazuri când punem în comparație două sau multe caracteristici
măsurate pe un grup de indivizi, corelații multiple, calcularea de tip factorial etc.
m= , în care ∑ înseamnă „suma de”, x reprezintă valorile sau rezultatele individuale, iar N constituie
efectivul grupei studiate. Întrucât N este totdeauna dat, urmează să stabilim procedee de calcul pentru ∑x pe care o
notăm cu T (inițiala cuvântului „Total”). Când volumul datelor este destul de restrâns pentru determinarea lui T se
face o simplă adunare fără de a mai grupa valorile. Exemplu: Rezultate: 7,9,5,6,3,4.
m = 7+9+5+6+3+4 = 34 = 5,66
6 6
Având însă date grupate putem utiliza următoarea metodă de calcul pentru determinarea lui T.
Avem trei coloane de date: valorile lui x grupate în clase, valorile centrale xk şi efectivele corespunzătoare f.
Pentru calcularea lui T adăugăm o coloană în plus cu produsele fxxk. Așadar înmulțim fiecare valoare centrală xk
cu efectivul corespunzător clasei respective, iar produsele înscrise în coloana fxxk le adunăm şi obținem totalul T.
Știind că m = T/N, vom efectua împărțirea şi vom obține media.
Exemplu.
Tabelul nr. 3. Calcularea mediei
X Xk f Fxxk
3–5 4 3 12
6–8 7 5 35
9 – 11 10 9 90
12 – 14 13 16 208
15 – 17 16 10 160
18 – 20 19 4 76
21 – 23 22 3 66
24 – 26 25 1 25
N 51 T 672
Media pune în evidentă tendința centrală a rezultatelor constatate într-un experiment. Prin calcularea mediei
obținem o măsură a nivelului mediu relativ la un eșantion studiat, fapt care permite apoi comparații între grupe.
41
Proprietățile mediei:
Adăugarea\scăderea unei constante la fiecare valoare a distribuției, mărește\scade media cu acea
valoare
Înmulțirea\împărțirea fiecărei valori a distribuției cu o constantă, multiplică\divide media cu acea
constantă
Suma abaterii valorilor de la medie este întotdeauna egală cu zero
Suma pătratului abaterilor de la medie va fi întotdeauna mai mică decât suma pătratelor abaterilor
în raport cu oricare alt punct al distribuției.
Mediana(Me) este un alt indice a tendinței centrale. Ea se utilează mai ales în cazurile distribuțiilor asimetrice.
Pentru a găsi mediana trebuie să aranjăm, în cazuri mai simple, toate datele în ordine crescândă sau
descrescândă. Mediana este acea valoare care împarte șirul ordonat în două grupe egale ca număr. Cu alte cuvinte,
mediana se găsește la mijlocul șirului: jumătate de valori se află deasupra, iar cealaltă jumătate dedesubt (percentila
50). Locul sau rangul pe care-l ocupă mediana în șirul ordonat se determină cu ajutorul formulei: Me= (N+1)/2
(care nu este formula de definiție pentru mediană).
Când valorile constituie un număr fără soț, med va corespunde determinantei din mijloc. Formula indicată mai
sus ne indică locul pe care se găsește mediana. Dacă valorile ordonate sânt un număr cu soț, mediana se va găsi la
mijlocul șirului, între două valori consecutive.
Spre deosebire de medie, mediana prezintă avantajul de a nu fi afectată de variațiile extreme ale seriei, fapt care
o face potrivită pentru studiul distribuțiilor asimetrice.
Mediana nu poate fi determinată pentru variabile de nivel nominal, deoarece aceste variabile nu au scoruri care
să poată fi ordonate. Mărimea tendinței centrale care poate fi folosită la nivel nominal, ca şi la toate celelalte
niveluri de măsură, este modul.
Modul (Mo)este valoarea care se repetă mai des într-un şir de rezultate, adică valoarea care prezintă frecvența
cea mai mare. Când datele sunt grupate, modul este clasa care reunește cei mai mulți subiecți, mai precis –
valoarea centrală a acestei clase. Modul poate fi determinat prin simpla examinare a datelor, fără să fie necesare
operații de calcul.
Modul este singura mărime care poate fi folosită în măsurarea tendinței centrale pentru variabile de nivel
nominal. Pe lângă cazurile mulțimilor unimodale de scoruri în care există un singur scor care apare mai frecvent
decât celelalte există mulțimi bimodale în care sunt două scoruri cu aceiași frecvență. Desigur, este posibil ca o
mulțime de scoruri să aibă trei sau mai multe moduri, după cum este posibil ca o mulțime de scoruri să nu aibă
mod, fiecare scor din mulțimea respectivă apărând de un număr egal de ori. Pe de altă parte, este posibil ca o
mulțime unimodală să nu aibă modul localizat „la mijloc”.
Pretenția că modul este o mărime a tendinței centrale trebuie să fie înțeleasă în sensul că această mărime
indică localizarea celei mai mari grupări sau concentrări de scoruri dintr-o mulțime unimodală, ceea ce se poate
dovedi important în special pentru date de nivel nominal.
Avantajele și dezavantajele indicilor tendinței centrale
Drept avantaje pentru medie sunt: reflectă valorile întregii distribuții; are multe proprietăți statistice dezirabile;
este adecvată pentru utilizare în statistici avansate. Drept dezavantaje pot fi menționate: de obicei nu corespunde
unei valori reale; nu este tocmai adecvată pentru scalele ordinale; conduce la interpretări greșite pe distribuții
asimetrice; poate fi puternic afectată de scorurile extreme.
Mediana ca avantaje: poate fi utilizată pe scale ordinale şi de interval\raport; poate fi utilizată şi pe
distribuții de frecvență cu clase deschise sau scoruri nedeterminate la marginile distribuției. Drept
dezavantaje: poate să nu corespundă unei valori reale (N par); nu reflectă valorile distribuției (un scor extrem se
poate modifica, fără a afecta Me); este mai puțin sigură în extrapolarea de la eșantion la populație; greu de utilizat
în statistici avansate.
Modul ca avantaje: ușor de calculat (nesemnificativ în prezent); poate fi utilizat pentru orice tip de scală; este
singurul indicator pentru scale nominale; corespunde unui scor real al distribuției. Ca dezavantaje: în general,
nesigur, mai ales în cazul eșantioanelor mici, când se poate modifica dramatic la o modificare minoră a unei valori;
42
poate fi greșit interpretat. Se identifică total cu un scor anume, fără a spune nimic despre celelalte valori; nu poate
fi utilizat în statistici inferențiale.
În cazul distribuțiilor simetrice media, mediana şi modul coincid sau sânt valori foarte apropiate.
43
Punerea în evidentă a unor valori extreme ridică problema modului lor de tratare a acestor valori. În acest scop,
trebuie să avem în vedere două aspecte:
1. Stabilirea naturii valorilor extreme, care pot fi:
a. erori de înregistrare (tastare);
b. erori de măsurare;
c. rezultate influențate de anomalii ale condițiilor experimentale.
d. Eșantionul a fost extras dintr-o populație asimetrică
e. Valorile respective fac parte din altă populație de valori
f. Eșantion prea mic
2. Tratarea lor pe una din căile posibile:
a. eliminare (dacă sunt erori necorectabile);
b. corectare (dacă este posibil);
c. utilizarea mediei 5%trim, adică a mediei care nu ține cont de 5% din numărul valorilor de la
fiecare din cele două extremități ale distribuției.
d. transformare (dacă datele sunt corecte şi, totuși, dorim să evităm efectul lor asupra indicatorilor
sintetici). Există diverse metode de transformare: extragerea radicalului din toate valorile
distribuției, logaritmarea distribuției, etc.
Analiza valorile extreme reprezintă unul dintre obiectivele principale ale fazelor preliminare de analiză a
datelor. Prezența lor este de natură să aibă efecte majore asupra rezultatelor fapt care trebuie luat în considerare la
alegerea procedurilor statistice inferențiale.
Abaterea standard: N 1
Indicele de dispersie cel mai exact şi mai des utilizat este de fapt abaterea standard, având avantajul de a fi
exprimat în aceleași unități ca şi datele inițiale pe care le prelucrăm.
Dacă analizăm formula de definiție a dispersiei ne dăm seama că numai expresia de la numărător, adică suma
pătratelor abaterilor de la medie, ridică probleme mai dificile pentru calcul. Această expresie este numită - suma
pătratelor.
44
Determinarea sumei pătratelor nu se face folosind expresia de definiție deoarece comportă operații laborioase şi
de cele mai multe ori cu numere zecimale. Transformând expresia de definiție, se obține o formulă convenabilă de
calcul: S(xm) = Sx , în care notațiile sunt deja cunoscute. Formula de calcul a dispersiei devine astfel:
s =
Valoarea abaterii standard este cu atât mai mare cu cât distribuția scorurilor este mai eterogenă, prin alte
cuvinte, cu cât variabilitatea distribuției este mai mare. Şi invers, valoarea abaterii standard este cu atât mai mică
cu cât distribuția scorurilor este mai omogenă sau, altfel spus, cu cât variabilitatea distribuției este mai mică.
În prezent, determinarea indicilor statistici se face cu ajutorul calculatorului, care preia munca de rutină a
cercetătorului.
Datele numerice sunt culese pe loturi sau grupuri extrase dintr-o colectivitate mai largă numită populație.
Elementele unui lot sau grup trebuie alese după regulile selecției aleatoare pentru a putea formula concluzii
valabile. Notăm indicii obținuți pe eșantion cu m, respectiv cu d.
3. Abaterea standard fată de medie este mai mică decât abaterea standard fată de orice altă valoare a unei distribuții
Într-o distribuție simetrică tipică există numai aproximativ 3d deasupra mediei şi 3d sub medie ceea ce putem
scrie ±3d. Înseamnă că amplitudinea sau întinderea variației - notată cu V - este de aproximativ 6 d sau că abaterea
standard este a șasea parte din V. Abaterea standard devine o unitate de măsură pentru întinderea variației. Trebuie
de reținut 2 idei:
d măsoară distanța la care se află o cotă oarecare în raport cu m;
d devine unitate de măsură pentru V.
Cote standard Z
În psihologie când măsurăm o anumită caracteristică a unui individ (timiditate, anxietate, nivel de performanță,
etc.) scopul implicit este acela de a efectua comparații. Pentru aceasta însă, simpla expresie numerică a
caracteristicii respective nu este suficientă.
45
Modalitatea de a exprima semnificația unei anumite valori dintr-o distribuție prin raportare la parametrii
distribuției (medie şi abatere standard) este scorul normat z (numit şi cote z sau scor z). Aceasta măsoară distanța
dintre o anumită valoare şi media distribuției, în abateri standard:
X m
z=
s
unde X reprezintă oricare dintre valorile distribuției.
Scorul z se numește şi „scor standardizat” (notă standardizată). Aceasta pentru că poate fi utilizată pentru a
compara valori care provin din distribuții diferite, indiferent de unitatea de măsură a fiecăreia.
Exemplu: Dacă un subiect obține un scor echivalent cu z=+0.2 la un test de calcul aritmetic şi un scor
echivalent cu z=+0.1, la un test de reprezentare spațială, se poate spune că are o performanță mai bună la primul
test decât la al doilea.
Proprietățile scorurilor z
1. Media unei distribuții z este întotdeauna egală cu 0. Aceasta rezultă din proprietatea mediei de a se diminua
corespunzător dacă se extrage o constantă din fiecare valoare a unei distribuții. Formula de calcul pentru z implică
scăderea unei constante din fiecare valoare a distribuției. Aceasta înseamnă că şi media noii distribuții (z) se va
reduce cu constanta respectivă. Dar această constantă este însăși media distribuției originale, ceea ce înseamnă că
distribuția z va avea media egală cu zero, ca rezultat al diminuării mediei cu ea însăși.
2. Abaterea standard a unei distribuții z este întotdeauna 1. Acest fapt decurge prin efectul cumulat al
proprietăților abaterii standard. Prima proprietate afirmă că în cazul scăderii unei constante (în cazul scorurilor z,
media) din valorile unei distribuții, abaterea standard a acesteia nu se modifică. A doua proprietate afirmă că în
cazul împărțirii valorilor unei distribuții la o constantă, noua abatere standard este rezultatul raportului dintre
vechea abatere standard şi constantă. Dar constanta de care vorbim este, în cazul distribuției z, chiar abaterea
standard. Ca urmare, noua abatere standard este un raport dintre două valori identice al cărui rezultat, evident, este
1.
Într-o distribuție tipic normală, în care există trei abateri standard deasupra mediei şi trei dedesubt, cea mai
mare cotă z pe care o putem obține este +3, iar cea mai mică, -3. Amplitudinea cotelor z este între +3 şi - 3 trecând
evident prin zero.
Transpunerea cotelor brute x în cote z permite compararea lor directă. Cu ajutorul cotelor z noi avem abaterea
unei valori de la medie în termeni de unități d. O dată cu aceasta, variabile diferite sânt aduse la un numitor comun,
fiind exprimate în aceleași unități, devin deci comparabile.
Fiecare dintre scorurile Z arată la câte abateri standard față de media aritmetică se află scorul brut
corespunzător. Un scor Z negativ arată că scorul brut se află sub media aritmetică, iar un scor Z pozitiv arată că
scorul brut este mai mare decât media aritmetică. Evident este, că un scor Z egal cu 0 arată că scorul brut
corespunzător este egal cu media aritmetică.
Este cunoscut că, dacă toate scorurile unei distribuții particulare se transformă în scoruri Z, atunci:
forma distribuției scorurilor Z este aceeași cu cea a distribuției inițiale;
media aritmetică a distribuției scorurilor Z este 0, indiferent de valoarea mediei aritmetice a distribuției inițiale;
abaterea standard a distribuției scorurilor Z este 1, indiferent de valoarea abaterii standard a distribuției inițiale.
Aceste proprietăți au fost generalizate în studiul distribuției normale standard.
Dacă distribuția rezultatelor este normală sau aproape normală, se determină media, dispersia şi abaterea
standard; dacă distribuția este asimetrică, se determină mediana. În cazul distribuțiilor particulare este bine să ne
mulțumim cu un grafic şi să determinăm modul.
Activități
1. Cum se determină tendința centrală a rezultatelor?
2. Calculați media, mediana, modul
3. Ce semnifică și cum se calculează dispersia și abaterea standard?
46
CAPITOLUL 7. INFERENŢA STATISTICĂ
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate caracteristicile de bază a distribuției normale a rezultatelor. Este evidențiată
semnificația mediei, problemele de comparație a rezultatelor și procedurile de alegere a testelor statistice: parametrice
sau neparametrice.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
evidențiați proprietățile distribuției normale a rezultatelor;
alegeți corect metodele statistice de prelucrare a rezultatelor.
interval.
2,58σ 1,96 1,96σ 2,58σ
Fig. nr. 15. Proprietățile distribuției normale
Pentru a evita o anumită variabilitate a situaţiilor se introduce o distribuţie - standard. Variabila brută x se
48
Grație acestor transformări orice distribuție normală este adusă la o distribuție etalon, care este o distribuție
normală, având media egală cu zero şi varianța egală cu 1. Pentru această distribuție s-a întocmit un tabel, care
permite să avem proporția de elemente pentru care variabila este exterioară unui interval oarecare centrat pe medie.
Este vorba de tabelul legii normale reduse care ne permite să vorbim în cele din urmă în limbajul şanselor, al
probabilităților. Variabila redusă z prezintă de regulă valori între 0 şi 3,00. Reținem în continuare două repere:
pentru z=2,58 citim în tabel 0,01, iar pentru z=1,96 citim 0,05. Cu alte cuvinte, există 5 şanse din 100 ca unui
element considerat la întâmplare din mulţime să-i corespundă o valoare z >1,96, după cum există o şansă din 100
ca z să fie mai mare ca 2,58. Rezumând: într-o distribuţie normală standard avem 95% din valorile z cuprinse între
-1,96 şi +1,96; de asemenea avem 99% din valorile z cuprinse între -2,58 şi +2,58. De aici se poate face pasul spre
o distribuţie normală oarecare având media m şi abaterea standard d. Întrucât variabila standardizată z s-a obţinut
plecând de la variabila iniţială x – graţie formulei z = , reiese că: a spune că z este cuprins între -1,96 şi
+1,96 înseamnă a spune că -1,96<(x-m)/d<1,96 sau (m-1,96d<x<(m+1,96d), ceea ce s-a enunţat la început. Cu alte
cuvinte, există 95% din valorile x interioare intervalului [m-1,96d;m+1,96d], după cum există 99% din valorile x
interioare intervalului [m-2,58d;m+2,58d].
49
respingerii ipotezei nule şi vom considera diferenţele efectiv obţinute ca fiind încă nesemnificative. Prin urmare se
acceptă ca semnificative acele rezultate care au şansele de a se produce prin simpla întâmplare numai într-un
număr mic de cazuri: sub 5% din cazuri. Înseamnă că, acceptând rezultatele unei experienţe drept probă a justeţei
ipotezei specifice ne asumăm totodată riscul de a greşi în mai puţin de 5% din cazuri. Fiecărei acţiuni i se asociază
astfel un prag de semnificaţie, care indică riscul de a greşi pe care ni-l asumăm.
Ipoteza nulă şi ipoteza alternativă sunt contradictorii; a respinge ipoteza nulă înseamnă a accepta ipoteza
specifică. Dacă plasăm pe o axă probabilităţile amintite vom avea situaţia din figura ce urmează.
1------------------------------------------------ 0,05 --0,01- p
Ho nu se consideră ↓ Ho se consideră infirmată
infirmată ↓ şi se acceptă Hs
limita semnificaţiei
Acceptarea sau respingerea ipotezei de nul depinde de gradul de risc pe care suntem dispuşi să ni-l asumăm în
acest sens. Este evident că cineva interesat în acceptarea puterii supranaturale a mediumului, ar fi dispus să
considere că valoarea obţinută este suficient de îndepărtată de medie pentru a respinge ipoteza de nul. La fel cum,
cineva neîncrezător în acest gen de „putere”, ar putea fi dispus să impună un prag de respingere mult mai sever.
Iată de ce, în practica cercetării ştiinţifice s-a impus convenţia unui prag minim de risc acceptat în decizia statistică.
Acesta se numește nivel alfa (a) şi corespunde probabilităţii de 0.05. Dacă probabilitatea calculată (p) pentru
valoarea eşantionului este mai mică sau egală cu probabilitatea acceptată (a), atunci ipoteza de nul (H0) poate fi
respinsă, fiind acceptată ipoteza cercetării (alternativă). Acest lucru este similar cu a afirma că rezultatul unui
cercetări este semnificativ statistic. Cu alte cuvinte, probabilitatea de a se obţine un rezultat mai bun, ca urmare a
jocului şansei (prin constituirea de eşantioane aleatoare), este prea mică pentru a fi luată în considerare. Nota z
corespunzătoare limitei de respingere a ipotezei de nul (pragul sau nivelul alfa), este numită şi z critic.
Avem acum toate elementele pentru luarea deciziei statistice. Esenţa acesteia constă în comparaţia rezultatelor
derivate dintr-un context de cercetare cu cele calculate pe un context ipotetic, aleator (bazat pe şansa pură), astfel:
Dacă rezultatul calculat pentru un eşantion este cel puţin egal, sau mai mare, decât scorul critic, atunci avem
un rezultat semnificativ al cercetării, care ar fi avut şanse prea mici să se producă din întâmplare. În
consecinţă, într-un astfel de caz, ipoteza de nul se respinge iar ipoteza cercetării se consideră confirmată la
un prag alfa p=0.05.
Dacă rezultatul cercetării este mai mic decât scorul z critic, atunci avem un rezultat nesemnificativ al
cercetării, prin faptul că există prea mullte şanse să obţinem un rezultat chiar mai bun prin simpla selectare
aleatoare a subiecţilor. În această variantă, ipoteza de nul se acceptă iar ipoteza cercetării se consideră
infirmată la un prag alfa p=0.05.
Ipoteza nulă nu poate fi nici odată acceptată; a nu respinge Ho nu echivalează cu acceptarea ei. În schimb
ipoteza specifică nu poate fi niciodată respinsă. Fiind o ipoteză statistică imprecisă nu se poate calcula distribuţia
de eşantionaj sub ipoteza alternativă.
Obiectivul Scala de
Condiţie Soluţie
descrierii măsurare
- tabela de frecvenţe
nominală
- grafic de tip bară
reprezentarea - distribuţie de frecvenţe
ordinală
întregii - grafic de tip bară
distribuţii - distribuţie de frecvenţe
I/R - Histogramă
- Poligon
nominală - Mod
Măsura
ordinală - Mediană
tendinţei
Simetrică Medie
centrale I/R
Asimetrică Mediană
nominală - număr categorii
Măsura ordinală - Amplitudinea
variabilităţii Simetrică abaterea standard
I/R
Asimetrică Amplitudinea
Testarea ipotezelor
În faza următoare analizei statistice descriptive se va proceda la iniţierea testării ipotezelor cu ajutorul unui test
statistic adecvat. Pentru a uşura alegerea testului statistic, există diverse modele ajutătoare, de tip algoritmic sub
formă tabelară sau grafică. În acest sens există numeroase posibilități de informare. Dintre acestea, sugerăm
utilizarea opțiunii Statistic Coach, pusă la dispoziție de programul SPSS (din meniul Help).
Mai jos prezentăm un algoritm sintetic ale cărui pași sunt: obiectivul cercetării şi scalele de măsurare pentru
variabila independentă şi variabila dependentă (în cazul în care avem câte o singură variabilă din fiecare tip).
Am cuprins în tabel doar unele teste statistice. Sigur, numărul testelor statistice este mult mai mare, fapt care
poate face necesară dezvoltarea algoritmului de alegere a testelor.
Obiect Variabila
ivul Variabila dependen Testul statistic
cercet independentă tă aplicabil
ării
Difere Categ I/R z/t pentru un eşantion
una -
nţa orială Nominală z pentru o proporţie
dintre (nr. I/R t pt. eşant. independente
grupu categ. indepen
două Nominală z pentru două proporţii
ri ) dente
Ordinală Mann-Whitney U
depende I/R t pt. eşant. dependente
nte Nominală testul semnului
52
Obiect Variabila
ivul Variabila dependen Testul statistic
cercet independentă tă aplicabil
ării
Ordinală Wilcoxon
indepen I/R ANOVA unifactorială
dente Ordinală Kruskal-Wallis
trei+ ANOVA pt. măsurări
depende I/R
repetate (netratat aici)
nte
Ordinală Friedman
Asocie Interaval/Raport I/R r Pearson
rea Ordinală Ordinală rs Spearman
variab Categorial (Nominală sau Categorial Chi-pătrat
ilelor Ordinală) ă (N/O) Testul exact Fischer
Activități
1. Care sunt proprietățile distribuției normale a rezultatelor?
2. Evidențiați probleme principale cu care ne confruntăm în procesul de comparație a rezultatelor.
3. Cum alegem corect metodele parametrice și neparametrice de prelucrare statistică a rezultatelor
experimentale?
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate metodele de prelucrare statistică a rezultatelor în statistica parametrică. Sunt
elucidate procedurile da calculare a diferențelor pentru eșantioanele independente și eșantioanele perechi.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
realizați calculele în statistica parametrică;
alegeți corect testele statistice în statistica parametrică ținând cont de tipul eșantioanelor care au fost implicate
în cercetarea experimentală.
1. Situația când N ≥ 30
Admitem ipoteza nulă şi stabilim care este şansa de a fi verificată. Cu alte cuvinte presupunem că diferențele
între cele două medii m1 şi m2 se datorează întâmplării şi că nu există diferențe reale între eșantioanele studiate. În
limbajul statistic înseamnă că cele două grupe constituie eșantioane extrase la întâmplare din aceeași populație.
Procedura utilizată este una care definește unul dintre testele statistice de semnificație, numit „testul z”. Având
în vedere faptul că una din condițiile de aplicare ale acestuia este utilizarea unui eșantion de minim 30 de subiecți
53
(acceptat ca eșantion „mare”, în conformitate cu teorema limitei centrale), acest test este prezentat şi ca „testul z
pentru eşantioane mari”.
Pentru a testa ipoteza nulă se folosește următorul criteriu:
׀z=׀ ,
׀t= ׀
Pentru a obţine o estimare a dispersiei colectivităţii - care este notată în formulă cu s - se combină datele celor
două eşantioane:
54
s =
Formulele de la numărător ne sunt cunoscute de la calcularea dispersiei, iar N1 şi N2 sânt efectivele celor două
grupuri.
Există un tabel special întocmit de Student în care figurează probabilităţile raportului t corespunzător
numărului „gradelor de libertate” care depinde de volumul eşantioanelor (vezi Anexa 1). În cazul nostru numărul
acesta notat cu n - este n=N1+N2 -2
În general, dacă valoarea găsită prin calcul este mai mică decât valoarea ׀t ׀indicată în tabel la pragul p=0.05,
atunci considerăm că ipoteza nulă nu este infirmată, iar diferenţele obţinute în experiment ca nesemnificative.
Dacă valoarea calculată de noi este mai mare decât valoarea ׀t ׀la pragul 0,05, dar mai mică decât valoarea lui ׀t׀
la pragul de 0,01, vom spune că diferenţa este semnificativă la pragul de 0,05. În caz dacă valoarea găsită de noi
este mai mare decât valoarea ׀t ׀indicată în tabel pentru p=0,01, atunci vom spune că diferenţa este semnificativă
la pragul de 0,01.
Date fiind caracteristicile enunţate, în practică, testul t se poate utiliza şi pentru eşantioane mari (N³30). În nici
un caz, însă, nu poate fi utilizat testul z în cazul unor eşantioane mici (N<30). Utilizarea testului bazat pe un singur
eşantion (fie z sau t) depinde într-o măsură decisivă de asigurarea caracteristicii aleatoare a eşantionului.
Condiţiile în care putem calcula testul t pentru eşantioane independente
Eşantioane aleatoare (ideal)
Eşantioane independente (distincte din punctul de vedere al variabilei independente, care determină
constituirea grupurilor)
Variabila supusă măsurării să se distribuie normal în ambele populaţii. Aceasta ne garantează că şi
distribuţia diferenţelor dintre medii se distribuie normal. Totuşi, teorema limitei centrale ne permite
asumarea normalităţii distribuţiei mediei de eşantionare chiar şi în cazul variabilelor care nu se distribuie
normal la nivelul populaţiei, pentru eşantioane mari. Dacă, însă, analiza distribuţiilor indică forme
aberante, se va alege soluţia unui test neparametric. Vom menţiona, totuşi, că testele t sunt robuste la
încălcarea condiţiei de normalitate.
Dispersia celor două eşantioane să fie omogenă. Testul t poate fi aplicat strict în cazurile în care dispersiile
celor două populaţii („practicanţi”, „nepracticanţi”) au aceeaşi dispersie (omogenitatea dispersiei). Din
fericire, există trei situaţii în care această condiţie nu trebuie să ne preocupe:
1). când eşantioanele sunt suficient de mari (cel puţin 100 fiecare)
2). când cele două eşantioane au acelaşi volum (N1=N2)
3). când dispersiile celor două eşantioane nu diferă semnificativ (dar, chiar şi pentru acest caz, există formule care
ţin cont de diferenţa dispersiilor).
Estimarea dispersiei populaţiei de nul pe baza dispersiei mediilor grupurilor( varianţa intergrup)
Mediile celor trei grupuri (eşantioane) sunt numere care pot fi analizate ca distribuţie în sine, a căror dispersie
(varianţă) poate fi calculată, fiind o estimare a împrăştierii valorilor la nivelul populaţiei. Din cauză că se bazează
pe mediile grupurilor, aceasta se mai numeşte şi varianţă intergrupuri (between groups, în limba engleză). Între
variaţia acestor medii şi variaţia valorilor din grupurile analizate, luate împreună, există o legătură care poate fi
exprimată pe baza formulei transformate a erorii standard, astfel:
s2
s 2
M =
N
de unde se deduce:
s 2 = N *s 2 M
Vom putea utiliza dispersia mediilor celor trei eşantioane pentru a estima dispersia populaţiei totale. Aceasta se
numeşte estimarea varianţei intergrupuri, notată cu s2intergrup.
Dacă înlocuim, în expresia de mai sus, expresia de calcul a dispersiei, obţinem:
s 2int ergrup = N * s 2 M = N *
(m M ) 2
dfint ergrup
unde m este media fiecărui grup separat, M este media celor trei
grupuri luate împreună, N este numărul subiecţilor dintr-un grup, atunci când grupurile sunt egale, iar dfintergrup se
calculează ca numărul grupurilor-1.
Ca urmare, pentru o situaţie cu trei grupuri, formula desfăşurată se scrie astfel:
(m1 M ) 2 ( m2 M ) 2 (m3 M ) 2
s 2int ergrup = N *
df int ergrup
unde: m1, m2, m3 sunt mediile celor trei grupuri, iar celelalte valori sunt cele descrise pentru formula anterioară.
Ambele tipuri de estimări sunt estimări independente ale varianţei populaţiei de nul. Însă, în timp ce varianţa
intragrup o estimează în mod direct (media varianţelor), varianţa intergrup o măsoară indirect (varianţa mediilor).
57
Aceasta din urmă, varianţa intergrup, reprezintă o estimare a varianţei populaţiei de nul numai dacă ipoteza de nul
este adevărată. Dacă ipoteza de nul este falsă, ea reflectă de fapt măsura în care valorile variabilei independente
(factorul) influenţează mediile variabilei dependente. Pe această particularitate se bazează procedura analizei de
varianţă. Raportul dintre cele două estimări s 2intergrup/s2intragrup va tinde să devină cu atât mai mare cu cât diferenţa
dintre mediile grupurilor (tradusă prin dispersia mediilor) devine mai mare decât dispersia din interiorul grupurilor
(tradusă prin media dispersiilor). Acest raport se numeşte „raport Fisher”, după numele celui care a fundamentat
acest tip de analiză, şi se scrie astfel:
s 2 int ergup
F=
s 2 int ragrup
Distribuţia Fisher
Valorile raportului F (sau testul F) se distribuie într-un mod particular, numit distribuţia F sau distribuţia Fisher.
Ca şi distribuţia normală, distribuţia F este o familie de distribuţii, având următoarele caracteristici:
1. asimetrie pozitivă (tendinţa valorilor de grupare spre partea stângă, cu valori mici);
2. poate lua o valori oricât de mari;
3. valoarea minimă este 0, deoarece decurge din raportul a două dispersii, iar dispersiile nu pot fi niciodată
negative.
4. forma distribuţiei variază în funcţie de o pereche de grade de libertate formată din numărul grupelor
(categoriile variabilei independente) şi numărul subiecţilor.
Imaginea de mai sus reprezintă curba F pentru 3 grupuri cu 30 de subiecţi în total. Distribuţia Fisher are
forme distincte în funcţie de numărul eşantioanelor comparate şi volumul acestora.
Avantajele ANOVA
Utilizarea ANOVA pentru testarea ipotezelor în cazul unui număr mai mare de grupuri (eşantioane) prezintă
două avantaje. Primul, ţine de ceea ce am precizat deja, şi anume faptul că reducem riscul cumulării unei cantităţi
prea mare de eroare de tip I, prin efectuarea repetată a testului t. Al doilea, rezultă din faptul că avem posibilitatea
să punem în evidenţă diferenţe semnificative între mediile a mai multe grupuri, chiar şi atunci când nici una dintre
ele nu diferă semnificativ una de cealaltă (testul t).
Deşi, în mod normal, analiza de varianţă este utilizată doar în situaţia în care se doreşte testarea diferenţei
dintre mediile a mai mult de două grupuri independente, ea poate fi utilizată şi în cazurile în care există numai două
grupuri. Dar, utilizarea testului t pentru testarea diferenţei dintre două medii este o metodă mult mai directă, mai
uşor de aplicat şi de înţeles, decât analiza de varianţă.
Analiza „post-hoc”
Testul ANOVA ne oferă o imagine „globală” a relaţiei dintre categoriile variabilei independente şi valorile
variabilei dependente, fără să ne spună nimic cu privire la „sursa” de provenienţă acesteia. Cercetătorul poate fi,
însă, interesat care dintre grupuri diferă între ele şi în ce sens.
Pentru a rezolva această problemă, au fost dezvoltate diverse teste, denumite „post-hoc”, calculate după
aplicarea procedurii ANOVA. Printre cele mai frecvent utilizate sunt testele: Scheffe, Tukey şi Bonferoni.
Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale. Important aici este să înţelegem că testele post-hoc se interpretează
în mod similar testului t pentru diferenţa mediilor pentru eşantioane necorelate, calculate astfel încât să ia, atât cât
se poate, măsuri de precauţie împotriva excesului de eroare de tip I menţionat anterior. Este important de reţinut
faptul că analiza post-hoc este permisă numai dacă a fost obţinut un rezultat semnificativ pentru testul F. Aceasta
înseamnă că analiza post-hoc nu poate fi utilizată ca substitut pentru testul t efectuat în mod repetat. Ca urmare, în
practică, analiza de varianţă va cuprinde două faze: prima, in care se decide asupra semnificaţiei testului F, şi a
doua, în cazul că acest raport este semnificativ, în care se analizează comparativ diferenţele dintre categoriile
analizate, pe baza unui test post-hoc.
unde mD este media distribuţiei D (a diferenţelor dintre cele două măsurări), D este media „populaţiei” de
diferenţe, iar sD este eroarea standard a distribuţiei D (măsoară împrăştierea distribuţiei D).
Când elementele celor două eşantioane sunt asociate într-un anumit mod două câte două procedeul cel mai
simplu constă în a raţiona asupra diferenţelor pe care le prezintă fiecare pereche de date asociate, corelate.
Să notăm cu x rezultatele din primul grup de subiecţi şi cu x1 valorile asociate din eşantionul al doilea.
Diferenţa corespunzătoare fiecărei perechi de note x – x1 o însemnăm cu d.
Tabelul nr.4.
Subiecţi Note trim.II x Note
Trim.I x d
1 8 6 +2 4
2 7 5 +2 4
3 5 5 0 0
4 6 4 +2 4
5 5 6 -1 1
6 6 4 +2 4
7 6 5 +1 1
8 5 4 +1 1
9 4 6 -2 4
10 7 5 +2 4
N=10 ∑= +9 ∑ =27
După aceasta enunţăm ipoteza de nul: diferenţele constatate se datorează numai întâmplării. Însumând algebric
coloana d vom afla ∑d=T. Apoi, făcând raportul T/N, vom afla media diferenţelor md. În exemplul adus media
diferenţelor md este egală cu 0,9 şi deci diferă de zero. Însă nu ştim dacă diferenţa aceasta este suficient de mare
pentru a putea fi considerată semnificativă sau nu. Se utilizează criteriul:
׀t=׀ ,
în care cunoaştem md şi N, dar nu cunoaştem (abaterea standard a diferenţelor). Tratăm diferenţele aşa cum am
considerat înainte datele brute. Calculăm mai întâi dispersia diferenţelor:
şi = .
Făcând înlocuirile :
În acest capitol sunt prezentate metodele de prelucrare statistică a rezultatelor în statistică neparametrică pentru
eșantioane independente și eșantioane perechi. Sunt descrise procedurile de lucru cu testul U Mann-Whitney, testul
Kruskal-Wallis, testul Wilcoxon, testul Friedman pentru măsurări repetate
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
folosiți în practică testele aplicate în statistica neparametrică în prelucrarea datelor experimentale.
Metodele statistice aplicate în mod curent în cercetarea psihologică presupun că mulţimea datelor obţinute într-o
experienţă se organizează după curba lui Gauss, urmând deci o lege normală de distribuţie. Valorile celor doi
parametri se determină plecând de la eşantionul experimental. Această cerinţă a normalităţii variabilelor nu poate
fi realizată întotdeauna. Când se lucrează cu grupe mai mici graficul sau histograma întocmită nu ne sugerează de
multe ori ipoteza unei distribuţii normale în colectivitatea mai largă. În asemenea cazuri, trebuie să facem apel – în
prelucrarea şi interpretarea datelor – la metodele sau probele care nu depind de forma distribuţiei. Este vorba de o
serie de procedee cunoscute sub numele de „metode statistice neparametrice”.
În cazul aplicării acestor metode, evident nu se mai calculează m şi d. Analizele se fac plecând de la medianele
distribuţiilor. Calculele se fac adesea asupra rangurilor obţinute pe baza clasificării datelor sau asupra semnelor
acestor valori.
62
Metodele neparametrice rămân singurele indicate în cazul scărilor ordinale şi, în general, în cazul
eşantioanelor mai mici care nu permit ipoteza unei distribuţii normale în colectivitatea mai largă. Aceleaşi procedee
de lucru devin utilizabile şi pentru ansambluri mai numeroase de date ,când pierderea de informaţie este
neglijabilă, deoarece calculele se simplifică foarte mult.
Metodele neparametrice intervin ca tehnici de prelucrare în probele de comparaţie, când vrem să apreciem
efectul unei experienţe sau, în general, influenţa unui factor bine precizat. Şi în acest tip de probleme pot să apară
două situaţii:
- când lucrăm cu grupe sau clase separate, independente
- când avem de-a face cu grupe sau eșantioane perechi.
În prima situaţie se lucrează de regulă cu grupe sau clase paralele: grupe de experiență şi de control, luate în
compoziţia lor dată la întâmplare. În a doua situație este vorba de multe ori de aceeaşi grupă considerată înainte şi
după acțiunea unui factor determinant, comparându-se datele înregistrate în pretest şi posttest. Evident, rezultatele
aceluiaşi subiect în pre- şi post test formează perechi. Vorbim despre eşantioane perechi şi în cazul a două
eșantioane diferite a căror compoziție este astfel reglementată încât fiecărui subiect dintr-o grupă să îi corespundă
un subiect din grupa paralelă. Identificarea acestor două situații este esenţială pentru procedura de urmat. Pentru
compararea a două grupe independente ne folosim de proba medianei, proba secvențelor şi de testul U - Mann-
Whitney, iar pentru compararea a două eșantioane perechi aplicăm proba semnelor şi proba Wilcoxon.
Formula:
R1- suma rangurilor pentru grupul cu volumul N1. R2 - suma rangurilor pentru grupul cu volumul N2.
63
Etapele de lucru
1. Lansarea ipotezei de nul Ho - nu există diferenţe în rezultate la gradul de agresivitate la copii după vizionarea
filmelor.
2. Ipoteza alternativă - există diferenţe în rezultatele (manifestarea elementelor agresive în comportament) copiilor
după vizionarea filmului.
5. Fiecărui rezultat îi atribuim rangul respectiv. În cazul când datele coincid lor li se atribuie rangul care este
valoarea medie dintre rangurile care puteau corespunde acestor date în caz dacă ele erau diferite.
! Ultimul rang trebuie să fie egal cu N1+N2.
64
1 5,5
2 7,5
3 11
4 13,5
5,5 13,5
7,5 15,5
9 17
10 18
12 19
15,5 20
R1 = 69,5 R2 =140,5
U=n +
U= 100+55 - 69,5 = 85,5.
8. Apelăm la tabelul pentru criteriul U(vezi manuale de statistică).
Pentru respingerea ipotezei de nul (Ho) valoarea U trebuie să fie mai mică sau egală cu 23 sau mai mare decât 77.
9. Mai efectuăm o verificare a calculelor efectuate. Calculăm U 1 şi utilizăm formula: U=n1n2 -U1.
U1=
U= 100- 14,5= 85,5.
Deoarece rezultatul dat coincide cu cel obţinut anterior, facem concluzia despre calculele corecte.
Deci, deoarece U calculat =85,5 este mai mare ca U critic (77) respingem Ho şi acceptăm Hs.
Aplicarea metodei prezentate impune restricţia ca numărul rangurilor egale la diferite note să nu fie prea mare.
k
T
2
12
H= * i 3 * ( N 1)
N * ( N 1) i =1 ni
unde:
65
H este valoarea calculată a testului K-W
N este volumul total al eşantionului
n este volumul grupurilor (N=n1+n2+n3+...+nk)
K este numărul grupurilor independente
T este suma rangurilor care va fi calculată pentru fiecare grup
12 412 23 2 27 2
H= * 3 *14 = 0.06593 * 638,74 42 = 0,1121
13 *14 6 3 4
Valorile distribuţiei de nul ale lui H urmează forma distribuţiei chi-pătrat care, ne amintim, are originea în
valoarea 0. Cu cât sumele rangurilor pentru cele k grupuri sunt mai diferite între ele, cu atât valoarea testului este
mai mare şi, potenţial, mai aproape de o variaţie semnificativă. Diferenţele mici dintre rangurile grupurilor conduc
spre valori ale testului care tind spre 0 şi, implicit, nesemnificative. Valoarea critică a testului se citeşte din tabelul
distribuţiei chi-pătrat pentru df=k-1. Există, totuşi, o excepţie, atunci când nici unul din grupurile comparate nu
este mai mare de 6, situaţie în care decizia se ia cu ajutorul unei tabele speciale. În cazul nostru există un grup cu
mai mult de cinci subiecţi. Ca urmare, scorul critic pentru alfa=0.05 şi 2 grade de libertate este 5.99. Deoarece H
calculat este mai mic decât H critic, suntem nevoiţi să acceptăm ipoteza de nul şi să concluzionăm că cele trei
categorii de subiecţi nu sunt diferite sub aspectul variabilei dependente studiate.
Se reţine suma rangurilor aflate în minoritate pe care o notăm cu Rc. Rc =R- =6.
Valoarea lui Rc se raportează la datele cuprinse într-un tabel special întocmit de Wilcoxon:
N P
0,05 0,01
7 2 0
8 4 0
9 6 2
10 8 3
66
11 11 5
12 14 7
13 17 10
14 21 13
15 25 16
16 30 20
17 35 23
18 40 28
19 46 32
20 52 38
Acest tabel indică valoarea maximă pe care o poate lua Rc pentru a fi considerat semnificativ la pragul p=0,05 şi
p=0,01. N reprezintă numărul rangurilor.
Pentru N=7 valoarea maximă admisă la p=0,05 este 2. Întrucât Rc=6, se consideră că ipoteza nulă nu este
infirmată.
Pentru N> 25, distribuţia valorilor lui R tinde spre o distribuţie normală şi vom utiliza formula:
Z= ,
comparând valoarea găsită prin calcul cu cea oferită de tabelul legii normale reduse.
În această formulă R este suma rangurilor (R+)
mR = şi .
dR = .
Cu ajutorul criteriului z se calculează probabilitatea ca valoarea R± obţinută să survină prin simpla întâmplare.
În acest capitol sunt prezentate noțiunile generale despre corelație. Sunt prezentați coeficienții de corelație
parametrici (Bravais-Pearson) și neparametrici (Spearman) și regulile de interpretare a coeficienților de corelație.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
realizați studii de corelație prin folosirea coeficienților de corelație parametrici și neparametrici.
r=
în care x şi y sunt rezultatele obţinute în cele două probe sau înregistrări, iar m şi m1 reprezintă mediile celor două
distribuţii.
Cantitatea de la numărător S(x-m)(y-m1) se numeşte suma produselor. La numitor avem sume ale pătratelor
abaterilor, care ne sânt cunoscute de la calcularea dispersiei.
Alături de formula de definiţie se propun formule de calcul.
.
Pentru suma produselor care este la numărător se stabileşte o formulă de calcul :
Dacă facem substituirile respective în formula de definiţie v-om obţine formula de calcul pentru coeficientul de
corelaţie:
69
r=
Exemplu.
Sunt date notele la matematică şi fizică pentru 14 elevi. Se pune întrebarea: există oare corelaţie între notele la
fizică şi matematică? Pentru determinarea corelaţiei se întocmeşte tabelul de calcul.
Tabelul nr.5.
Subi- Nota, Nota, xy
ecţi matem.,x fizica, y
1 7 7 49 49 49
2 9 8 81 64 72
3 10 9 100 81 90
4 6 7 36 49 42
5 9 10 81 100 90
6 8 7 64 49 56
7 5 6 25 36 30
8 3 4 9 16 12
9 7 6 49 36 42
10 8 7 64 49 56
11 6 7 36 49 42
12 7 7 49 49 49
13 6 6 36 36 36
14 5 6 25 36 30
N=14 T=96 T1=97
x = 704
2 ∑xy=696
r= =
Valoarea calculată pentru r se interpretează în comparaţie cu r critic dat de tabelul legii r al lui Bravais-Pearson
la gradul de libertate egal cu
(numărul de cupluri – 2). Pentru uşurarea evaluării semnificaţiei, a fost creat un tabel special cu praguri de
semnificaţie ale coeficientului de corelaţie r şi care poate fi folosit fără a mai fi necesară utilizarea formulei.
Practic, se caută în tabel care este nivelul lui r pentru numărul gradelor de libertate (df=N-2) şi pragul p ales în
prealabil. Dacă valoarea tabelară este cel puţin egală cu valoarea calculată a lui r, atunci ipoteza de nul se
respinge, coeficientul de corelaţie fiind considerat semnificativ. Dacă r calculat este mai mic în comparaţie cu r
critic, ipoteza de nul corelaţiei se păstrează. Între cele două variabile nu există corelaţie; dacă r calculat este ≥ r
critic, ipoteza nulă se respinge. Cele două variabile sunt corelate. În acest caz, trebuie să ne raportăm la semnul lui
r calculat pentru a determina sensul corelaţiei, pozitiv sau negativ.
j=
În acest caz variabilele se pot nota cu -, +. Totalul liniei respective notat cu litera (a) şi totalul coloanei notat cu
litera (b).
Interpretarea lui j se face ca şi cea a lui r, deoarece j este în esenţă o variantă a lui r.
Coeficientul de corelație Spearman se bazează pe ranguri și nu este influențat de valoarea mediei și se utilizează
mai frecvent în cazul eșantioanelor mici (N mai mic de 30 de cazuri). Acest coeficient de corelație este folosit și în
cazul când cel puțin una din variabile nu îndeplinește condițiile pentru administrarea testelor parametrice.
Exemplu: Într-un studiu experimental dorim să calculăm legătura dintre două variabile. Ipoteza cercetării: (pentru
test bilateral) Evaluările celor două variabile vor fi concordante. Ipoteza de nul: între evaluările celor două
variabile nu există nici o legătură. Criteriile deciziei statistice: p = 0.05. Valoarea rS critic se citeşte într-un tabel
special pentru coeficientul Spearman.
Valoarea se citeşte la intersecţia dintre linia corespunzătoare lui N (în acest caz nu se folosesc gradele de
libertate) cu coloana corespunzătoare tipului de test (unilateral, bilateral) şi a nivelului p. Înregistrăm rS critic
=0.648
Datele din exemplu:
RANG RANG Diferenţa D2
Subiecții Variabila 1 Variabila 2 (D)
71
(R1-R2)
A 3 2 1 1
B 1 3 -2 4
C 7 5 2 4
D 6 4 2 4
E 10 10 0 0
F 5 8 -3 9
G 9 7 2 4
H 8 9 -1 1
I 4 6 -2 4
J 2 1 1 1
SD2=32
6 * 32 192
rS = 1 =1 = 1 0.19 = 0.81
10 * (100 1) 990
Decizia statistică: rS calculat (0.81) este ³ rS critic (0.684). Ipoteza de nul se respinge.
Concluzia cercetării: Evaluările celor două variabile sunt semnificativ concordante.
Interpretarea coeficientului de corelaţie Spearman
Coeficientul de corelație Spearman se interpretează la fel ca şi coeficientul Pearson.
rS= 0 Cele două variabile nu variază concomitent, de loc
Cele două variabile tind să crească sau să scadă
0 > rS > 1
concomitent, într-o anumită măsură
rS = 1.0 Corelaţie pozitivă perfectă
-1 > rS > În timp ce o variabilă tinde să crească, cealaltă tinde să
0 descrească
rS = -1.0 Corelaţie negativă perfectă
Dacă nivelul de semnificaţie (p) este mai mare decât 0.05, coeficientul de corelaţie va fi considerat
nesemnificativ (are şanse prea mari să rezulte din jocul întâmplării). Aceasta nu înseamnă că nu există o corelaţie
între cele două variabile ci doar că datele noastre nu au putut să o pună în evidenţă.
Coeficientul de corelaţie Spearman se utilizează:
În cazul când ambele variabile sunt de tip ordinal
când una dintre variabile este de tip ordinal şi cealaltă este de tip interval/raport. În acest caz, variabila
interval/raport se transformă mai întâi în valori de ordine de rang
În cazul când ambele variabile sunt de tip interval/raport dar una sau ambele, prezintă valori extreme. În
acest caz, prin transformarea în ordine de rang a celor două distribuţii, valorile extreme sunt anihilate,
ele urmând să participe la corelaţie prin simpla poziţie în distribuţie şi nu prin nivelul lor absolut.
Dat fiind că acest coefficient se calculează ușor și poate fi folosit pentru date parametrice care nu îndeplinesc
condițiile aplicării testelor parametrice el este pe larg utilizat.
Un test alternativ pentru asocierea variabilelor ordinale este coeficientul de corelaţie a rangurilor Kendall tau.
Acest coeficient a fost propus de statisticianul englez Maurice Kendall și este unul mai precis decât coeficientul de
corelație Spearman.
Formula pentru acest coeficient este:
72
Exemplu:
Nr.s. X Y Xi ↓ Yi ↓ Rxi Ryi Pi Qi Si
1 x y
2 x y
3 x y
4 x y
5 x y
6 x y
7 x y
8 x y
9 x y
10 x y
Procedura de calcul:
5. Se ordonează perechile de valori (x,y) descrescător în coloanele Xi ↓ și Yi ↓
6. Se stabilesc rangurile (Rxi și Ryi) pentru valorile celor două caracteristici ordonate.
7. Se calculează valorile Pi (rangurile inferioare) și Qi (rangurile superioare).
8. Se calculează diferența dintre rangurile inferioare și cele superioare: Si = Pi – Qi.
9. Se calculează S care este totalul din coloana Si.
10. Se determină coeficientul de coralație Kendall:
74
În final vom prezenta algoritmul utilizării testelor statistice în funcție de variabile
Activități
1. Realizați studii de corelație prin folosirea coeficientului de corelație Pearson
2. Prelucrați datele experimentale prin folosirea coeficientului de corelație Spearman
3. Cum se interpretează valoarea coeficientului de corelație?
CAPITOLUL 11. PRINCIPII METODOLOGICE ÎN ELABORAREA ŞI UTILIZAREA PROBELOR
PSIHOLOGICE
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate principiile profesional-etice care reglementează activitatea practică a
psihologului. Este descris conținutul unor astfel de principii, ca: pregătirea specială și atestarea persoanelor care
administrează metodele diagnostice, limitarea distribuirii instrumentelor diagnostice, respectarea drepturilor
personalității, principiul obiectivității și confidențialității, expunerea cu caracter psihoprofilactic a rezultatelor ș.a.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
prezentați și analizați principiile profesional – etice de bază în activitatea psihologului practician;
76
pentru proiectarea şi selectarea tehnicilor adecvate populațiilor particulare se vor folosi proceduri științifice;
interpretarea rezultatelor şi explicarea acestora se vor face cu mare atenție;
se va acţiona pentru păstrarea securităţii testelor.
Pentru testarea psihologică se reglamentează: calificarea examinatorului; calitatea procedurilor şi instrumentelor
de măsurare; obţinerea consimţământului subiectului pentru examinarea psihologică; confidenţialitatea rezultatelor;
comunicarea rezultatelor testării; specificarea efectului discriminatoriu al testului asupra grupelor minoritare.
Psihologul este obligat să obţină consimţământul persoanei examinate. În unele ţări acordul trebuie să fie în
formă scrisă, semnat de ambele persoane.
Confidențialitatea rezultatelor prevede ca informația furnizată de testele psihologice va fi confidențială şi nu va fi
comunicată fără consimțământul subiectului. Și în acest caz, rezultatele nu pot fi făcute cunoscute decât medicului,
avocatului sau psihologului care se ocupă de persoana dată.
Rezultatele examenului psihologic se prezintă ca o afişare a persoanelor admise, fără comentarii care ar putea
constitui o violare a intimităţii subiecţilor. Comunicarea rezultatelor se face în forma lor prelucrată şi interpretată.
Raportul psihologic va fi întocmit în conformitate cu solicitarea beneficiarului. Raportul se prezintă într-o formă clară,
evitându-se utilizarea termenilor tehnici de specialitate, care pot antrena erori de înţelegere din partea unor
neprofesionişti. Datele comunicate trebuie să reflecte situaţia obiectiv, fără păreri subiective sau strict personale.
În continuare vom expune succint principiile etico-profesionale de bază care sunt elaborate pentru toți utilizatorii
tehnicilor diagnostice.
80
Având în vedere tendința frecventă de a se întocmi forme prescurtate ale testelor existente pornind de la analiza
de itemi şi de la stabilirea zonei discriminative a testului, se preconizează următoarele: când se alcătuiește o
formă prescurtată prin reducerea numărului de itemi sau prin detașarea unei părți a probei ca test separat,
urmează să se obțină şi să se difuze noile date privind testul prescurtat .
În legătură cu fiecare probă difuzată se va indica nivelul de calificare cerut de aplicarea şi interpretarea datelor.
Când în manualul de însoțire se inserează studii de caz pentru ilustrarea modului de interpretare este necesar să
se aleagă situații mai complicate, chiar puțin ambigue, care să se preteze la o discuție instructivă.
Referitor la probele pentru care se prevede un timp limitat, trebuie să se precizeze ce influență are rapiditatea
asupra rezultatelor obținute; se ştie că o testare, pusă sub presiunea timpului, capătă uneori altă semnificație.
Când un text este destinat unei circulații mai restrânse, în scop de cercetare, se va menționa expres acest lucru
în documentul atașat probei. La fel se va proceda cu testele de import, care trebuie supuse unei verificări
prealabile, eventual modificate şi adaptate (cu acordul autorului).
Activități:
1. Argumentați necesitatea elaborării și respectării principiilor profesional–etice în activitatea psihologului practic.
2. Analizați principiile de bază.
3. Care din principiile de bază sunt mai puțin respectate la noi?
85
Luarea în considerare a experienței respondentului în testare. Subiectul care a mai participat în testări
psihologice a reușit deja să treacă de stările de neliniște și și-a elaborat anumite atitudini față de situația de testare. De
exemplu, dacă subiectul a fost testat prin intermediul testului Raven, nu se recomandă folosirea repetată a acestuia.
Etapa a doua a standardizării testului psihologic constă în elaborarea unei proceduri unificate de apreciere a
îndeplinirii testului: prelucrarea și interpretarea standardizată a rezultatelor obținute. Această etapă presupune
compararea rezultatelor obținute cu normele la test pentru vârsta dată (în testele de inteligență), genul ș.a.
Etapa a treia a procedurii de standardizare presupune stabilirea normelor la test. În psihometrie una din noțiunile
de bază este aprecierea normativă – aprecierea și interpretarea indicatorilor măsurați prin intermediul testului, care
reflectă careva particularități ale personalității prin compararea rezultatelor individuale cu datele statistice ale
eșantionului normativ. Anume prin folosirea aprecierii normative se evidențiază mai accentuat caracterul apreciativ al
tehnicilor psihometrice.
Avantajul de bază al aprecierii normative constă în posibilitatea de ranjare strictă a subiecților examinați în
conformitate cu datele normative, folosirea scalelor metrice de intervale, accesibilitatea relativă de interpretare a
aprecierilor pentru persoanele care folosesc informația psihodiagnostică. Neajunsul aprecierii normative este
determinat de caracterul empiric al indicatorilor calculați și de posibilitatea destul de convențională de transfer al
datelor eșantionului în procesul diagnosticului individual.
Noțiunea de norme. Rezultatele testărilor psihologice nu au sens în lipsa unor comparații cu datele normative la
test, care sunt elaborate și stabilite în procesul de standardizare a testului nou pe un grup mare de subiecți
experimentali care reprezintă populația (eșantion reprezentativ) pentru care a fost elaborat acest test. După această
procedură, datele obținute pot fi folosite ca date normative standardizate pentru aprecierea rezultatelor individuale ale
subiecților examinați prin intermediul testului. Normele pot fi prezente în valori diferite: ca vârstă intelectuală, ca
procente, ca indici standardizați de altă formă – dar ele permit psihologului să determine „poziția” subiectului
examinat în eșantionul de standardizare.
Normele testului – criterii cantitative și calitative de apreciere a rezultatelor la test care permit stabilirea nivelului
de realizări sau măsura de manifestare a însușirilor psihologice care constituie obiectul măsurării. În calitate de astfel
de criterii pot fi indicatorii statistici ai eșantionului de standardizare, diferiți indici care atestă anumite niveluri de
manifestare a însușirilor diagnosticate.
În psihodiagnoză se bucură de o popularitate mai mare normele cantitative ale testului care sunt calculate în baza
determinării valorilor medii x și a dispersiei în cadrul eșantionului de standardizare. Aceste norme sunt ordonate în
formă de scale în baza procedurilor de transformare în cote z (vor fi prezentate în continuare) și sunt prezentate în
anumite tabele speciale anexate la materialele privind procedurile de testare. În această formă, normele la test permit
să fie determinată poziția relativă a fiecărui rezultat individual în comparație cu datele normative exprimate în valori
de dispersie. Astfel de norme sunt caracteristice mai mult pentru testele de inteligență, chestionarele de personalitate
ș.a.
În cadrul tehnicilor proiective care sunt mult mai puțin formalizate normele cantitative practic nu sunt folosite. În
calitate de norme calitative normele la test pot fi prezentate ca seturi standardizate de cerințe față de examinat prin
analogie cu scalele de dezvoltare mentală sau ca complexe în mod special elaborate pentru un anumit test de indicatori
diagnostici. Criteriile calitative sunt prezente ca normative care permit distribuirea individului într-un anumit grup
diagniostic. Una și aceeași tehnică diagnostică poate avea atât norme cantitative, cât și calitative ceea ce permite
completarea rezultatelor și interpretarea pe larg a acestora.
Pentru fiecare grup de vârstă normele la test sunt stabilite separat (condiție obligatorie pentru testele de aptitudini
generale, în care schimbarea indicatorilor normativi este un criteriu al validității testului). În psihodiagnoza clinică
uneori sunt elaborate date normative separat pentru diferite categorii de pacienți (bolnavi). Mai rar sunt elaborate
norme în dependență de vârstă, gen, nivelul de studii, particularitățile profesionale etc.
Normele sunt elaborate pentru diferite vârste, profesii, genuri ș.a. Cele mai populare sunt următoarele tipuri de
norme:
Normele școlare sunt elaborate în baza administrării testelor de reușită școlară sau a testelor de aptitudini școlare.
Aceste norme sunt elaborate pentru fiecare treaptă de școlarizare și sunt valabile pe teritoriul întregii țari.
Normele profesionale sunt stabilite în baza testelor pentru diferite grupuri profesionale (de exemplu, pentru
mecanici, operatori etc.).
86
Normele locale sunt stabilite și folosite pentru categorii înguste de oameni care se deosebesc între ei prin prezența
unei caracteristici generale comune – vârsta, genul, raionul geografic, statutul socioeconomic ș.a. De exemplu, pentru
testul de inteligență D. Wechsler, normele sunt limitate de hotarele de vârstă.
Normele naționale sunt elaborate pentru reprezentanții națiunii date, țării în întregime. Necesitatea acestor norme
este determinată de specificul culturii, de tradițiile fiecărei națiuni.
Prezența datelor normative (a normelor) în metodele psihodiagnostice standardizate este una dintre caracteristicile
de bază ale acestora. Normele sunt necesare în calitate de etaloane pentru interpretarea rezultatelor la test (datele
brute). De exemplu, în testele de inteligență coeficientul de inteligență primar pe care il obținem se compară cu datele
normative pentru IQ (în testul Raven cu 43, 44, 45 puncte). În cazul în care dacă coeficientul de inteligență a
subiectului testat este mai mare de cel normativ (60 de puncte în testul Raven), putem vorbi despre un grad înalt de
inteligență pentru subiectul examinat. Dacă IQ calculat este mai mic decât valoarea normativă, vorbim despre un grad
scăzut de inteligență și în caz dacă IQ este egal cu 43, 44 sau 45 puncte (testul Raven) vorbim despre grad mediu de
inteligență.
La etapa a opta de elaborare a testului este format eșantionul reprezentativ pentru populația vizată de test. Există
anumite reguli de formare a acestui eșantion reprezentativ. Rezultatul mediu obținut de subiecții acestui eșantion se
consideră a fi nivel mediu sau normă. Rezultatul mediu nu este exprimat printr-o singură valoare numerică, el este
cuprins într-un diapazon anumit de valori (de la – până la).
În timpul elaborării testului trebuie acordată atenție deosebită eșantionului reprezentativ pe care sunt efectuate
procedurile de standardizare a instrumentului diagnostic. În statistica matematică sunt diferențiate așa noțiuni ca
populația generală și eșantionul.
Selecţia subiecţilor sau a participanților se numește eșantionare. Rezultatul final al acestei acţiuni este alcătuirea
unui grup de persoane (eşantion de populaţie) care îndeplinesc o serie de calităţi importante pentru testul care se
elaborează. Eșantionarea presupune o serie de tehnici care trebuie urmate exact pentru ca rezultatele studiului să fie
valide.
Validitatea datelor obţinute prin analiza rezultatelor unui eşantion este dată de măsura în care aceste date sunt
reprezentative pentru întreaga populaţie. Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un eşantion asupra
întregii populaţii depinde de gradul de reprezentativitate al eşantionului. Caracteristicile elementelor (persoanelor)
care alcătuiesc populaţia sunt distribuite diferit. Frecvenţa cu care ele sunt prezente la populaţie este relativă şi
variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci când repartiţia caracteristicilor lui corespunde repartiţiei
caracteristicilor populaţiei.
A. Anastasi aduce un exemplu de formare a eșantionului reprezentativ pentru scala lui D. Wechsler. Eșantionul a
fost constituit din 1700 de persoane egal împărțit în femei și bărbați. Subiecții cu vârsta de la 16 până la 64 de ani au
fost împărțiți în șapte niveluri de vârstă. La formarea eșantionului au fost luate în considerare datele ultimului
recensământ al populației din SUA. S-a ținut cont de variabile, precum: regiunea geografică, locul de trai (urban-
rural), rasa, nivelul de studii, profesia. Pentru fiecare nivel de vârstă au fost introduși un bărbat și o femeie din
instituții specializate pentru persoane cu handicap mintal.
Anastasi consideră că majoritatea testelor psihologice au fost standardizate pe populații mai restrânse decât se
crede. Este greu de presupus că există norme adecvate la teste pentru așa populații largi cum ar fi „bărbații americani
maturi” sau „copiii americani de 14 ani”. Eșantioanele care sunt orientate la populații mari nu întotdeauna sunt
reprezentative – unele subgrupuri din populație pot fi reprezentate neproporțional ca număr în cadrul eșantionului, ș.a.
Spre exemplu, dacă determinăm populația ca „copii de 14 ani”, iar eșantionul este format din școlari de 14 ani, cel din
urmă nu va fi unul reprezentativ pentru populația dată deoarece nu toți copiii de 14 ani sunt școlari. În acest caz este
mai rațional de a îngusta definirea populației (poate fi determinată ca „elevii de 14 ani”) decât de a extinde normele
stabilite pe elevi pe întreaga populație a copiilor de 14 ani.
Deci, vorbim aici despre una dintre posibilitățile de asigurare a reprezentativității eșantionului – limitarea
populației. Această limitare poate fi realizată prin diferiți indicatori: vârstă, gen, apartenență socială, profesie, statut
socioeconomic etc. O astfel de populație este considerată ca una specifică și standardizarea tehnicilor diagnostice se
va efectua pe eșantioane mai înguste care vor fi reprezentative pentru populația specifică dată. Creatorii de teste, de
instrumente diagnostice sunt obligați să descrie caracteristicile populației specifice pentru care au fost elaborate datele
normative.
87
Selecția subiecților în eșantionul de standardizare se efectuează în modul următor:
1) se prezintă caracteristicile populației cu evidențierea acelor variabile care sunt semnificative pentru fenomenul
psihic studiat (vârsta, genul, profesia ș.a.);
2) populația se împarte în părți în conformitate cu variabilele esențiale evidențiate;
3) subiecții sunt aleși aleatoriu și proporțional. Alegerea aleatorie poate fi efectuată după alfabet sau după un alt
criteriu. Este important ca toți reprezentanții populației să aibă șanse egale de a fi selectați în eșantionul reprezentativ,
ceea ce ar însemna că fiecare selecție nu depinde de celelalte.
Volumul eșantionului poate varia în limite mari, însă este important, în scopul obținerii unor rezultate fidele, ca
hotarul minim să fie de circa 200 de subiecți.
Reguli de formare a eșantionului de standardizare:
1) eșantionul de standardizare trebuie constituit din persoane pentru care este elaborat acest test. Dacă testul este
destinat copiilor de 10-14 ani, atunci și eșantionul de standardizare trebuie sa fie compus din preadolescenți de această
vârstă.
2) eșantionul de standardizare trebuie să fie reprezentativ, să fie un micromodel al populației în conformitate cu
variabilele de bază, precum ar fi vârsta, genul, profesia, zona geografică, statutul socioeconomic etc.
Distribuția rezultatelor obținute la testarea subiecților din eșantionul reprezentativ poate fi reprezentată în mod
grafic – curba distribuției normale. Acest grafic indică care sunt valorile ce nimeresc în intervalul rezultatelor medii
(norma dezvoltării), care din ele sunt mai mari sau mai mici de valoarea medie.
În materialele atașate testului datele normative sunt prezentate cel mai frecvent nu în formă de date brute, dar în
indici standardizați. Altfel spus, normele sunt prezentate în formă de indici de puncte – T, decile, IQ standardizat ș.a.
Transformarea datelor brute în indici standardizați se face în scopul de a oferi posibilitatea de a compara rezultatele
obținute prin aplicarea diferitelor teste psihologice.
Indicii standardizați sunt obținuți prin prelucrarea matematică a datelor brute. Datele brute obținute în diferite teste
nu pot fi comparate între ele, deoarece testele au o construcție interioară diferită. De exemplu, IQ obținut prin
intermediul testului Wechsler nu poate fi direct comparat cu IQ obținut prin intermediul testului Amthauer, deoarece
aceste teste măsoară diferite particularități ale inteligenței și IQ, ca un indice sumar, se constituie din indicatori la
subteste diferite după conținut și structură.
Orișicare normă, indiferent de faptul în ce unități ea este prezentată, se limitează la o mulțime concretă de oameni
pentru care a fost stabilită. Pentru testele psihologice normele nu sunt valori absolute, universale și permanente.
Normele pur și simplu exprimă rezultatele îndeplinirii testului de către eșantionul reprezentativ care a fost selectat.
Relativitatea normelor. Caracterul relativ al normelor devine evident în cazul încercării de a compara rezultatele
obținute prin diferite teste. Este cunoscut faptul că indicatorii la test trebuie prezentați tot timpul concomitent cu
denumirea testului prin intermediul căruia ei au fost obținuți, deoarece rezultatele testării nu pot fi interpretate fiind
rupte de testul concret dat. De exemplu, dacă subiectul X a obținut IQ = 90, iar subiectul Y- IQ = 110, fără o lămurire
detaliată aceste date nu ne vorbesc despre nimic. Rezultatele se pot inversa în caz dacă vor fi reciproc schimbate
testele prin intermediul cărora subiecții au fost diagnosticați.
Exact în același mod, poziția individului stabilită cu referire la diferite funcții psihice poate fi incorect interpretată
din același motiv – nu se admite coraportarea directă a normelor la diferite teste psihologice. Presupunem că unui elev
i-au fost administrate două teste la înțelegerea cuvintelor și la percepția spațiului în scopul evaluării unor abilități. În
caz dacă primul test a fost standardizat pe un eșantion aleatoriu de elevi ai claselor liceale, iar al doilea –pe un grup de
băieți din colegiu, putem face greșit concluzia despre dezvoltarea verbală mai înaltă în comparație cu nivelul de
dezvoltare a percepției spațiale a copilului testat. În realitate, diagnoza poate fi una chiar și opusă.
Există trei cauze de bază ale schimbării sistematice a rezultatelor obținute de un subiect în cadrul îndeplinirii
diferitelor teste.
În primul rând, testele care au aceeași denumire se pot deosebi după conținut. Spre exemplu, testele de inteligență
care toate sunt cunoscute sub același titlu. Unele din ele pot conține numai probe verbale, altele sunt nonverbale. Sunt
teste de inteligență în care sunt combinate probele verbale, numerice și de relații spațiale.
În al doilea rând, pot fi incomparabile unitățile de măsură. De exemplu, dacă IQ pentru un test este construit cu σ =
12, iar în alt test cu σ = 18 subiectul testat, cel mai probabil, va obține la primul test un IQ = 112 unități, pe când în cel
de al doilea un IQ = 118 unități.
88
În al treilea rând, se pot deosebi eșantioanele reprezentative pe care au fost stabilite datele normative la teste.
Evident este că un oarecare subiect X va avea rezultate mai înalte pe fondalul unui grup mai slab în comparație cu o
poziție mai scăzută pe fondalul unui grup mai puternic.
Primele două caracteristici–cauze pot fi depistate în timpul studierii manualului sau a materialelor de însoțire a
testului. Cea de a treia cauză poate fi depistată mult mai greu. Anume din aceste considerente este destul de greu de
explicat uneori diferențele ce apar în rezultatele obținute în cadrul testării.
Rezultatele obținute de subiectul examinat, de regulă, sunt comparate cu datele normative prin intermediul unor
transformări care permit determinarea poziției subiectului în grup. În continuare prezentăm unele din transformările
posibile.
Procentajul. Înainte de a prezenta noțiunea de procentaj vom aminti succint unele caracteristici ale distribuției
normale a rezultatelor. Spre exemplu, este cunoscut că folosirea indicelui de σ (abatere standard) în cadrul distribuției
simetrice permite prezentarea directă a corespunderii σ și unui anumit număr de răspunsuri corecte la test. De
exemplu, pentru X = 40 și σ = 4,9 vom avea un interval egal cu +1σ = 44,9; +2 σ = 49,8. Procentul de cazuri care
nimerește în intervalul X și +1σ pentru distribuția normală a rezultatelor este egal cu 34,13. Dat fiind faptul că curba
este una simetrică, 34,13% din cazuri vor nimeri și în intervalul X până la -1σ. Astfel, în intervalul -1σ până la +1σ
vor fi 68,26% de cazuri. Aproape toate cazurile (99,72%) vor fi cuprinse în intervalul de la - 3σ până la +3σ.
Trebuie să deosebim rezultatele brute care se obțin nemijlocit după aplicarea testului și rezultatele transformate,
obținute din cele brute prin folosirea unor proceduri matematice de prelucrare.
În calitate de indicator universal obținut prin transformare, care este valabil pentru majoritatea testelor psihologice,
este folosită „măsura procentuală”.
Procentajul este procentul de subiecți din eșantionul de standardizare care au obținut un punctaj egal sau mai mic
în comparație cu punctajul obținut de subiectul dat. De exemplu, dacă 30% de oameni soluționează corect 5 probe în
cadrul unui test la imaginația spațială, indicelui primar de 5 îi corespunde procentajul 30 (P30).
Procentajul indică poziția relativă a individului în eșantionul de standardizare. Cu cât mai mic este procentajul cu
atât mai rea este poziția subiectului.
Procentajul de 50 (P50) corespunde cu mediana și este cunoscut sub denumirea de cuartila Q2. Procentajele mai
mari de 50 reprezintă rezultatele mai mari de valoarea medie, iar cele mai mici de 50 – rezultatele mai mici de
valoarea medie.
Procentajele P25 și P75 sunt cunoscute sub denumirea de 1 și a 3-ia cuartile (Q1 și Q3).
Cuartilele (Q1,Q2,Q3) împart aria de sub curba de frecvențe în 4 arii egale (fiecare arie reprezentând 25% din
întreaga arie sub curbă).
În cazul seriilor statistice, cuartilele sunt trei valori care împart seria statistică ordonată crescător în patru subserii
de volume egale. Q1 se numește cuartila inferioară și lasă la stânga sa, în seria statistică ordonată crescător, 25% din
termeni și, eventual, pătrimi ale acestora. Q2 este mediana seriei. Q3 se numește cuartilă superioară și lasă la stânga
sa, în seria ordonată crescător, 75% din termeni.
Procentajul nu trebuie confundat cu indicii obișnuiți de procente care sunt indici primari și care reprezintă
procentul probelor soluționate corect, în timp ce procentajul este un indice transformat care indică cota din numărul
total al membrilor grupului.
Indicii procentajului au multe avantaje – sunt ușor de calculat și simplu de înțeles chiar și pentru un om nepregătit
în domeniu. Folosirea acestui indicator este destul de universală și în același mod poate fi aplicat atât copiilor, cât și
maturilor. Procentajul este aplicabil pentru orișicare test, fie el unul de inteligență sau unul de personalitate.
În același timp, procentajul ca indicator are și neajunsuri. Primul din ele se referă la prezența inegală ca unități de
măsură la marginile distribuției. Distribuția rezultatelor primare (a datelor brute) se apropie de curba normală a
distribuției rezultatelor (fapt valabil pentru majoritatea rezultatelor la teste). Diferențele în rezultatele primare în
apropierea medianei distribuției exprimate în indici de procentaj vor fi mărite, iar la extremele distribuției – vor fi
micșorate.
Vom aminti că în cazul distribuției normale a rezultatelor majoritatea cazurilor (rezultatelor) sunt grupate în centru,
iar spre extremele curbei ele sunt mai puține. Fiecare procent de cazuri situat mai aproape de centru (med.) corespunde
unei distanțe mai mici pe axa absciselor în comparație cu același procent de cazuri, dar situat la extremele distribuției.
89
Fig. nr. 16. Curba normală de distribuție a rezultatelor.
În grafic se observă bine diferențele între rangurile procentajului, spre exemplu, la compararea distanței dintre P40
și P50 cu distanța dintre P10 și P20. Diferența este mult mai evidentă dacă comparăm cu distanța dintre P10 și P1. În
curba normală teoretică procentajul egal cu 0 poate fi atins numai când n tinde spre infinit și din aceste considerente el
nu poate fi reprezentat grafic. Același coraport se obține în caz dacă recurgem la valorile abaterii standard σ.
Al doilea neajuns: procentajul ca indicator nu poate fi folosit pentru analiza statistică ulterioară a rezultatelor.
În concluzie, indicii de procentaj indică poziția relativă a fiecărui subiect în cadrul eșantionului normativ și nu
mărimea diferențelor între rezultate.
Indici standardizați. Folosirea în cadrul testelor psihologice a indicilor standardizați poate fi argumentată prin
posibilități largi de aplicare a lor. Acești indici exprimă devierea rezultatelor individuale de la norma medie în unități
proporționale ale abaterii standard a distribuției.
Indicii standardizați pot fi obținuți prin transformări lineare și neliniare ale datelor brute. În caz dacă folosim
transformările lineare, păstrăm toate corapoartele dintre datele brute, deoarece indicii standard sunt calculați prin
scăderea unei și aceleiași valori din datele brute și împărțirea rezultatului obținut la o altă valoare permanentă.
Toate proprietățile distribuției inițiale a rezultatelor se reproduc integral în cadrul distribuției liniare a datelor. Din
aceste considerente, toate operațiile care pot fi efectuate asupra datelor brute pot fi aplicate și cu datele standardizate
liniar, în afara pericolului de a fi distorsionate rezultatele finale. Datele standardizate transformate linear sunt
cunoscute ca indici standardizați sau indicii (cotele) z.
Cota z este o valoare care ne arată cât se distanțează, în unități d, o cotă brută de media distribuției respective.
Formula de trecere de la variabila brută x la variabila normată sau standardizată z este următoarea: z = .
Într-o distribuție tipic normală, în care există trei abateri standard deasupra mediei şi trei dedesubt, cea mai mare
cotă z pe care o putem obține este +3, iar cea mai mică -3. Amplitudinea cotelor z este între +3 şi – 3, trecând evident
prin zero.
Transpunerea cotelor brute x în cote z permite compararea lor directă. Cu ajutorul cotelor z noi avem abaterea unei
valori de la medie în termeni de unități d. Odată cu aceasta, variabile diferite sunt aduse la un numitor comun, fiind
exprimate în aceleași unități, devin deci comparabile.
Fiecare dintre scorurile z arată la câte abateri standard față de media aritmetică se află scorul brut corespunzător.
Un scor z negativ arată că scorul brut se află sub media aritmetică, iar un scor z pozitiv arată că scorul brut este mai
mare decât media aritmetică. Evident, un scor z egal cu 0 arată că scorul brut corespunzător este egal cu media
aritmetică.
Este cunoscut că dacă toate scorurile unei distribuții particulare se transformă în scoruri z, atunci:
forma distribuției scorurilor z este aceeași cu cea a distribuției inițiale;
media aritmetică a distribuției scorurilor z este 0, indiferent de valoarea mediei aritmetice a distribuției inițiale;
abaterea standard a distribuției scorurilor z este 1, indiferent de valoarea abaterii standard a distribuției inițiale.
În scopul comparării rezultatelor care fac parte din diferite tipuri de distribuții, sunt folosite transformări neliniare
care permit să aducem distribuția la forma curbei propuse. În calitate de etalon este folosită, de regulă, distribuția
normală. Această alegere este argumentată prin faptul că majoritatea distribuțiilor datelor brute sunt mai aproape de
distribuția simetrică, normală decât de alte tipuri de distribuție (asimetrică, bimodală etc.). În unele cazuri este mai
eficient de a folosi alte tipuri de distribuții.
90
Indicii standard normalizați sunt indici standard care corespund distribuției transformate în așa mod, încât ea
corespunde curbei normale de distribuție a rezultatelor. Valorile acestor indici pot fi găsite prin intermediul tabelelor în
care sunt prezentate procentele de cazuri de deviere în unități σ de la valoarea medie a curbei normale de distribuție.
Indicii standard normalizați au aceeași formă ca și indicii standard transformați liniar.
Valoarea egală cu 0 este atinsă de indicele normalizat în cazul când rezultatul individual se situează exact la
mijlocul curbei normale de distribuție, adică este mai mare decât 50% din rezultatele grupului. Rezultatul „-1” atestă
că acest rezultat este mai mare decât aproximativ 16% din rezultatele grupului, iar „+1” – că este mai mare decât 84%
din rezultatele grupului.
Ca și în cazul transformărilor lineare, indicii standard normalizați pot fi transformați în orice formă comodă. Spre
exemplu, în Regulamentul privind construirea testelor psihologice (SUA) este stipulată procedura tipică de
transformare a cotelor standard normalizate care trebuie să corespundă unei distribuții cu media egală cu 50 de unități
și abaterea standard egală cu 10. Drept rezultat se obțin cotele T: pe scala T valoarea 50 corespunde valorii medii; 60 T
este la distanță 1 σ deasupra mediei etc. Deci, cotele T sunt indici standard distribuiți normal cu abaterea standard
egală cu 10.
Încă o procedură cunoscută de transformări este scala stanain (prescurtat de la standard nine) elaborată în SUA în
timpul Războiului doi mondial. În această scală valoarea medie este egală cu 5, iar σ este egală aproximativ cu 2.
Indicele dat ia valori de la 1 la 9 (de aici și denumirea). Datele brute pot fi ușor transformate in indici stanain așa cum
este descris în următorul exemplu. Dacă în eșantion sunt exact 100 de subiecți, 4 din ei cu cele mai scăzute rezultate
vor primi stanainul 1, următoarele șapte rezultate – stanainul 2, următoarele 12 – stanainul 3 ș.a.m.d. Dacă eșantionul
este mai mic sau mai mare, inițial se va calcula numărul de cazuri pentru un anumit procent. Pentru 200 de subiecți
stanain-ului 1 îi vor corespunde - 8 rezultate (4%); pentru 150 de subiecți stanain-ului 1 îi vor corespunde 6 rezultate
(4% din 150).
Datele standard normalizate corespund scopurilor de bază ale testării psihologice, însă nu se recomandă
normalizarea tuturor distribuțiilor cu care ne confruntăm. Transformările date sunt recomandate când lucrăm cu
eșantioane destul de mari și reprezentative, în cazuri când avem temei să considerăm că devierea distribuției de la cea
normală a avut loc din cauza unor defecte ale instrumentului de măsurare (testului) și nu din cauza anumitor
particularități ale eșantionului sau altor factori care pot influența funcția studiată.
De menționat că în cazul când distribuția inițială a datelor brute se apropie de una normală, indicii standard
normalizați sau cei liniari se vor deosebi prea puțin unii de alții și aceasta în pofida faptului că aceste proceduri sunt
diferite.
Deci, drept sursă pentru o măsură concretă este eșantionul normativ (eșantionul de standardizare) pe care este
construită distribuția normativă a punctajului la test. Scalele procentuale stau la baza tuturor scalelor tradiționale
folosite în testologie – cote T MMPI, valorile IQ în testele de inteligență, etc.
În continuare, vom aduce un exemplu de astfel de tabel pentru factorul A din chestionarul de personalitate 16 PF
Cattell:
Date brute: 0-4 5-6 7 8-9 10-12 13 14-15 16 17-18 19-20
Stanain: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Folosirea scalelor standard este necesară în scopul coraportării rezultatelor obținute prin intermediul diferitelor
teste, pentru a construi „profilurile diagnostice” în administrarea bateriilor de teste ș.a.
Vom menționa încă odată că acest tip de scale (de procentaj) oferă informații care permit a stabili la cine din
subiecți se manifestă mai puternic însușirea măsurată, însă nu ne permite să constatăm despre cu cât sau de câte ori
este ea mai puternică.
Pentru a elabora predicții în baza unor astfel de scale, trebuie ridicat nivelul de măsurare. Trecerea la scalele de
intervale are loc atât în baza distribuției empirice, cât și în baza unui model teoretic de distribuție. În majoritatea
cazurilor un astfel de model teoretic este modelul distribuției normale (simetrice), ceea ce nu exclude și alte modele
teoretice posibile.
În psihometria diferențială sunt folosite încă două tipuri de scale și, respectiv, două tipuri de norme la test:
în primul rând, ne referim aici la ceea ce sunt „normele absolute la test”. În acest caz în calitate de scală este
prezentă însăși scala datelor brute;
91
în al doilea rând, avem în vedere normele „criteriale” la test. Folosirea acestor norme este justificată în două
cazuri:
1) atunci când scala datelor brute are un sens practic (de exemplu, un student care studiază limba străină trebuie să
știe cât se poate mai multe cuvinte din această limbă și datele brute ale testului lexical au un sens practic);
2) când sunt folosite normele „criteriale” la test, punctajul brut obținut în urma unor cercetări empirice este legat de
o anumită probabilitate a succesului unei activități practice (de exemplu, pentru cazul exemplificat mai sus
probabilitatea succesului activității „criteriale” poate fi traducerea simultană a unui monolog în decurs de 30 de
minute).
92
5) fluctuații în starea funcțională a subiectului examinat (într-o probă se simte mai bine, în altă probă este obosit,
surmenat ș.a.);
6) elementele de subiectivism în procedurile de apreciere și interpretare a rezultatelor (când răspunsurile
subiectului sunt protocolate, se apreciază răspunsurile prin originalitatea, profunzimea conținutului lor ș.a.).
Nivelul satisfăcător de fidelitate a testului poate fi asigurat prin luarea în considerare a factorilor nominalizați, prin
încercarea de a exclude cauzele care diminuează precizia măsurărilor. Un mijloc de bază de creștere a fidelității
instrumentelor de diagnosticare este asigurarea condițiilor unice de administrare a probei, reglementarea strictă a
procedurii de testare: condiții similare de lucru pentru subiecții examinați, timp reglementat similar pentru toți
participanții, consecutivitatea prezentării probelor, aceleași caracteristici ale contactelor cu subiecții etc. O
standardizare de acest fel a condițiilor de testare poate diminua esențial influența factorilor întâmplători asupra
rezultatelor testării și în acest mod va crește fidelitatea acestora.
Fidelitatea instrumentelor de diagnosticare este asigurată, în măsură mare, de eșantionul studiat. Fidelitatea poate
crește sau descrește în dependență de compoziția eșantionului. Dacă pe interiorul eșantionului varietatea rezultatelor
este mică, fidelitatea ridicată este una artificială. În acest caz, în timpul cercetării repetate rezultatele noi vor fi similar
situate compact în grup. Schimbarea rangurilor subiecților testați va fi una nesemnificativă și vom avea o fidelitate
înaltă pentru testul dat. Aceeași creștere nejustificată a fidelității este posibilă și în cazul în care eșantionul analizat
este constituit din grupuri cu rezultate foarte înalte și cu rezultate foarte scăzute la test. Din aceste considerente, se
cere ca în manualul atașat probei să fie descrisă în detalii compoziția eșantionului pe care a fost stabilită fidelitatea.
În prezent, fidelitatea se determină tot mai frecvent pe eșantioane eterogene, care sunt similare ca vârstă, gen,
nivelul studiilor, statutul socioeconomic etc.
Calculul fidelității este un calcul de corelație care presupune în mod curent compararea a cel puțin două colecții de
măsurări obținute prin trei proceduri de bază:
1) forme paralele ale aceluiași test
Această procedură constă în administrarea a două teste, care reprezintă instrumente de măsurare paralele, la
momente foarte apropiate unul de altul, şi determinarea coeficientului de corelație liniară între scorurile observate ale
celor două forme. Valoarea calculată se numește coeficient de echivalență. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă
pentru fiecare persoană erorile de măsurare la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente, atunci
coeficientul de echivalență coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test.
Această procedură de verificare a fidelității testului prezintă avantaje în comparație cu procedura test-retest.
Deoarece formele paralele sunt diferite, rezultatele la al doilea test nu mai sunt influențate nici de memorarea
răspunsurilor date de primul test şi nici de aflarea răspunsurilor la întrebările la care nu s-a știut răspunsurile (testele
de cunoștințe şi cele de aptitudini). Trebuie menționate şi unele dezavantaje ale utilizării acestei proceduri: la două
testări separate se consumă mai mult timp; elaborarea formelor paralele este o procedură mai dificilă şi mai
costisitoare; puține teste au forme paralele.
2) repetarea testului după un timp (test-retest)
Această procedură evaluează gradul în care scorurile obținute la un test de același subiect sunt constante de la o
administrare la alta. Procedura dată presupune următoarele:
- testul se administrează unui grup de subiecți;
- testul se administrează după un interval de timp acelorași subiecți, în aceleași condiții ca şi prima dată;
- se calculează coeficientul de corelație liniară între scorurile obținute în aceste două testări.
Valoarea coeficientului de corelație obținut se folosește pentru a estima fidelitatea testului, considerându-se că
scorurile obținute de subiecții testați nu s-au schimbat în cadrul a două testări. Acest coeficient de corelație este numit
coeficient de stabilitate.
Procedura test-retest este indicată atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile, generale
şi specifice ale subiecţilor. Aplicarea acestei proceduri impune asigurarea unor condiţii, aşa încât pentru fiecare subiect
testat erorile de măsurare la cele două testări să fie variabile aleatoare independente. Intervalul de timp între două
testări nu trebuie să fie prea mic – subiecţii îşi pot aminti cum au rezolvat probele. Se recomandă ca acest interval de
timp să nu fie mai scurt de 3 luni. În același rând, nu se admite o perioadă prea mare de timp. În acest din urmă caz,
rezultatele subiecţilor sunt influenţate de efectul maturării subiecţilor, de experienţa şi cunoştinţele acumulate.
93
Valoarea coeficientului de corelaţie liniară test-retest poate creşte până la 1 şi în situațiile în care: 1) testul nu se
potrivește lotului de subiecți fiind foarte dificil; 2) testul nu se potrivește lotului de subiecți, fiind foarte uşor. În aceste
două situații subiecții testați vor obține la ambele testări scoruri foarte mici sau, respectiv, foarte mari.
Prin urmare, interpretarea coeficientului de stabilitate al unui test trebuie însoțită de analiza formei histogramelor
scorurilor observate la test şi la retest.
În manualul ataşat testului împreună cu valoarea coeficientului de stabilitate trebuie să fie indicate:
- perioada de timp dintre test şi retest;
- condițiile în care s-au efectuat testările (pentru a identifica eventualele surse de eroare);
- vârsta subiecților testați care şi ea are influență asupra mărimii coeficientului de stabilitate.
3) aplicarea unei singure probe prin metoda înjumătățirii testului (corelaţii între rezultatele parțiale etc.):
- se administrează testul unui lot de subiecţi;
- testul se împarte în două pârți cât mai asemănătoare între ele;
- se calculează coeficientul de corelație între scorurile obținute la cele două jumătăți.
În caz dacă jumătățile testului sunt instrumente de măsurare paralele, atunci valoarea calculată reprezintă
coeficientul de fidelitate al fiecăreia dintre pârți. Cu ajutorul lui, aplicând formula lui Spearman-Brown, poate fi
calculat coeficientul de fidelitate al întregului test.
Metoda înjumătățirii îşi are avantajele proprii în comparație cu alte proceduri de stabilire a fidelității. Înainte de
toate, nu este necesar să se administreze două teste diferite şi nici să se administreze de două ori acelaşi test. În acest
fel, nu există pericolul modificării scorurilor reale între administrări şi nici cel al memorării şi repetării răspunsurilor
date la primul test.
Dificultatea principală în utilizarea acestei proceduri constă în construirea jumătăților care să fie măsurători
paralele. Se recomandă [75, 76] să se elaboreze perechi de itemi care să fie similari ca: formă (mod de prezentare);
conținut; tip de întrebare (răspuns liber, răspuns la alegere ş.a.); medie şi abatere standard a scorurilor.
Există mai multe posibilități de ordonare a itemilor în cadrul testului. Nu se recomandă plasarea celor două părţi
una după cealaltă, deoarece intervine oboseala persoanelor testate care va influența rezultatele la jumătatea a doua. În
caz dacă testul este administrat cu limită de timp (de exemplu, testele de inteligență) mulți itemi din jumătatea a doua
în general nu vor fi rezolvați din cauza timpului limitat şi nu din necunoașterea răspunsului corect. În scopul evitării
situațiilor de acest gen, se poate folosi metoda par–impar: itemii unei jumătăți vor ocupa locurile cu număr de ordine
par, iar ceilalți – locurile cu număr de ordine impar. În cazul în care testul se administrează cu limită de timp, fiecare
persoană care nu reușește să răspundă la ultimii itemi va avea scorul zero la aceștia şi, deci, scorurile la itemii pari şi
la cei impari vor apărea mai puternic corelate decât sunt în realitate. Din acest motiv, metoda înjumătățirii nu se va
aplica atunci când administrarea testului se face cu limită de timp.
În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă, cum sunt tehnicile proiective, scorurile subiecților sunt influențate
şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. În scopul verificării în ce măsură scorurile testului sunt dependente
de cel care a făcut cotarea, se calculează coeficientul de corelație liniară între scorurile atribuite acelorași subiecți de
către evaluatori diferiți. Acest coeficient de corelație este numit coeficient de fidelitate interevaluatori. Se recomandă
(Hammond, 1995) utilizarea, în scopul aprecierii acordului dintre evaluatori, coeficientului K al lui Cohen, care poate
lua valori de la -1 până la +1 şi care indică în ce măsură concordanța evaluărilor este diferită de cea datorată
întâmplării.
Pentru a alege metoda de verificare a fidelității, trebuie de ținut cont de ceea ce măsoară testul, de scopul pentru
care el va fi folosit şi de condițiile concrete în care se poate face testarea.
1. În cazul când prin intermediul testului se măsoară o caracteristică durabilă sau când urmează să se tragă o
concluzie valabilă pentru o perioadă de timp mai îndelungată, se recomandă aplicarea metodei test-retest.
2. În cazul când nu este posibil de a asigura retestarea subiecţilor după un interval suficient de timp (subiecţii
trebuie să uite răspunsurile pe care le-au dat la prima testare), dar există o formă paralelă a testului, se recomandă
utilizarea metodei formelor paralele.
3. În caz dacă nu pot fi utilizate primele două metode, se recomandă utilizarea metodei de înjumătăţire.
4. În general, valorile coeficienților de stabilitate sunt mai mici decât valorile coeficienților de echivalență care,
la rândul lor sunt, de regulă, mai mici decât coeficienții de consistență internă. Acest fapt se explică printr-un număr
94
mai mare de factori care influențează erorile de măsurare în cazurile utilizării metodei test–retest şi a metodei formelor
paralele.
Ca cerinţe generale se preconizează:
Materialul de îndrumare ce însoțește o probă va insera în chip obligator datele necesare asupra fidelității,
precizând tehnica pe baza căreia s-au obţinut.
Este dificil a specifica un nivel minim care să fie impus coeficienților de fidelitate ai tuturor testelor existente.
Pentru a se lua decizii importante asupra celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor deosebiri
relativ mici între ei, se cer niveluri înalte de fidelitate a testelor psihologice. De exemplu, în selecția profesională se
folosesc teste care au coeficienți de fidelitate mai mari de 0,90. În cazul unor decizii preliminarii, nu finale şi în cazul
testelor utilizate pentru a împărți persoanele într-un număr mic de categorii pe baza unor diferențe individuale mari
pot fi acceptate nivelurile scăzute de fidelitate. Când un test este utilizat pentru a compara grupele de persoane,
coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic, chiar cuprins între 0,6 şi 0,7. Dacă testul se administrează pentru
compararea persoanelor una cu alta, coeficientul de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0,85 [70].
Fidelitatea chestionarelor de personalitate şi a celor de interese tinde să fie mai mică decât cea a testelor cognitive
(cunoştinţe, inteligență ) [70].
Testele cotate obiectiv care măsoară aptitudini cognitive pot furniza coeficienți de fidelitate mai mari de 0,8.
Testele cotate subiectiv care măsoară aptitudinile, testele de cunoștințe şi cele care măsoară performanțele tipice
(chestionare de personalitate) deseori au coeficienți de fidelitate mai mici de 0,8.
Testele standardizate de cunoștințe au o fidelitate mare spre moderată.
Testele cu alegere multiplă pot avea o fidelitate mai scăzută, coeficientul fiind în jur de 0,75.
În general, coeficienții de fidelitate a testelor, de obicei, au valori între 0,70 și 0,98.
În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populația şi situația în care sunt administrate, dar
care nu au coeficienți de fidelitate foarte mari [109].
Cerințele cu privire la fidelitate privesc nu doar indicatorii de ansamblu, ci şi indicii parțiali sau orice
combinație de rezultate pe care o probă îi recomandă într-un scop sau altul.
Cu privire la eșantionul de studiere a fidelității, trebuie menționați toţi factorii selectivi. Eșantionul trebuie să fie
cât mai mare. Este cunoscut faptul că pentru a micșora de două ori eroarea standard este necesar să se mărească de
patru ori volumul eșantionului. Eșantionul de subiecți trebuie să fie reprezentativ pentru populația căreia îi este
destinat testul. El trebuie să fie la fel de eterogen ca şi populația, întrucât gradul de omogenitate al eșantionului
influențează asupra mărimii coeficientului de fidelitate.
Indicii de fidelitate nu probează automat validitatea testului, deşi rezultatele care nu satisfac exigențele
fidelității nu pot fi valide.
Când avem de-a face cu două forme ale unei probe, aplicabile aceleiași populații, echivalența lor nu va fi
admisă decât cunoscând mediile, abaterile standard şi coeficientul de corelație pentru eșantioanele studiate.
În ceea ce privește compararea în timp a rezultatelor, stabilirea lor, manualul atașat testului va trebui să ofere
informații corespunzătoare, ținând seama de faptul că intervalul de timp între testări succesive capătă semnificație în
funcție de natura probei şi de interpretarea propusă.
95
se poate vorbi despre „tipuri” de validitate, cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor
categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte. Vom menționa câteva idei ce ţin de problema validității
testelor:
1. Există numeroase metode pentru validarea testelor, care pot fi privite ca moduri deferite de formulare a
cerințelor referitoare la teste. Corespunzător scopurilor pentru care se utilează un test, se alege strategia de validare
corespunzătoare. Ea se poate baza pe analiza de itemi, pe analiza factorială, pe determinarea corelațiilor testului cu
diverse criterii etc.
2. Validitatea unui test nu poate fi estimată print-un singur coeficient, ci se deduce din acumularea dovezilor
empirice şi conceptuale. Standardele A.P.A., 1974 [73], subliniază faptul că validitatea nu se măsoară, ci se deduce.
Manualul ataşat testului trebuie să conțină coeficienții de validitate, dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu
se va lua în considerare un singur coeficient, ci, prin analiza lor globală, se va aprecia dacă utilizarea testului este
„adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. În scopul de a sublinia ideea că este greșit să se spună „testul are validitate”,
Standardele APA din 1985 [74] modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. Astfel, ele înlocuiesc
denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu „etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validității
relative la conținut”, „dovezi ale validității relative la construct”, „dovezi ale validității relative la criteriu”.
3. Validarea unui test este cumulativă. Procedura de validare trebuie reluată periodic pe eșantioane diferite de
subiecți. Orice modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul, limbajul, instrucţiunea, conţinutul
necesită revalidarea testului.
4. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine.
Validitatea predictivă
Validitatea predictivă se referă îndeosebi la aspectul pragmatic al testării psihologice: în ce măsură informaţia
furnizată de un examen pe bază de teste poate servi la formularea unei predicţii cu privire la o situaţie viitoare, de
exemplu: reuşita şcolară, reuşita profesională etc. Astăzi se admite numai predicţia pe termen scurt.
Forma pe care o îmbracă determinarea acestui tip de validitate este, mai frecvent, aceea a indicilor de corelaţie
dintre rezultatele la test şi datele după criteriu. Se cere ca valorile coeficientului de corelaţie să fie semnificative cel
puţin la pragul p=0,05.
Paralel, validitatea este arătată prin indici – ca diferenţa dintre medii sau proporţii – care scot în relief măsura în
care testul separă grupele-criteriu.
Validitatea concurentă
Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu
cele ale testului. Validitatea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat. Aici apare problema denumită
restrângerea mulţimii, care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra
capacităţii predictive a testului. Problema restrângerii mulţimii i-a făcut pe unii specialişti în domeniu să recomande
utilizarea validării predictive pentru testele care servesc la prognoză şi a validării concurente pentru testele aplicate în
scop de diagnoză.
Din cele expuse se impun o grupă de norme:
documentul de îndrumare ataşat probei va trebui să indice în mod corect validitatea probei corespunzător
fiecăreia din utilizările prevăzute sau în funcţie de tipurile de decizie avute în vedere;
datele care servesc drept criteriu vor face obiectul unei descrieri complete şi detaliate, arătându-se onest limitele
lor, riscul de a fi afectate de factori paraziți, sursele de eroare etc.;
cotarea după criteriu va fi stabilită independent de rezultatele la teste, pentru a evita riscul de contaminare a
criteriului;
manualul va indica intervalul de timp ce s-a scurs între testare şi momentul colectării datelor relative la criteriu.
Dacă perioada respectivă este mai lungă, se vor reţine datele iniţiale şi cele finale;
se recomandă adunarea de date locale pentru stabilirea valorii predictive și nu utilizarea rezultatelor generale
publicate.
când persoana care utilizează testul are în vedere o modificare sensibilă în formatul, instrucţiunile, limbajul sau
conţinutul probei, atunci va trebui să valideze din nou instrumentul de măsurare în noile condiţii;
96
este necesar să se insereze în manualul însoţitor toate datele cu privire la eşantionul de validare: mărimea,
indicii tendinţei centrale şi ai dispersiei. Referitor la compoziţia eşantionului, se va indica, de asemenea, vârsta, sexul,
statutul social etc.;
extrapolarea unor indici de la un grup la altul va avea loc în limitele unor caracteristici identice sau foarte
apropiate;
un examen psihologic cuprinde, de regulă, mai multe trăsături şi aptitudini, iar pentru evaluarea unei însuşiri
aplică mai multe tehnici de studiere;
dacă vrem să întemeiem decizia pe o combinaţie complexă şi neliniară de date, se va verifica mai întâi
superioritatea unei asemenea prognoze în comparaţie cu simpla combinaţie liniară.
Validitatea de conţinut
Itemii ce compun testul trebuie să acopere prin conţinutul lor ansamblul de sarcini, condiţii sau procese mintale
care privesc domeniul studiat prin test. Reprezentativitatea grupajului de itemi în raport cu domeniul vizat de probă nu
poate fi stabilită prin inspecţia sumară a conţinutului. Este necesară o analiză logică de conţinut (adeseori, prin
consultarea unui lot de specialişti), precum şi date empirice referitoare la proprietăţile statistice ale materialului.
În acest sens se preconizează:
manualul ataşat testului trebuie să indice ansamblul de situaţii, comportamente sau procese psihice care sunt
vizate prin test şi în ce măsură se realizează o eşantionare adecvată a acestora;
când se consultă un lot de experţi pentru a evalua în ce măsură itemii reuniţi într-o probă constituie un eşantion
satisfăcător dintr-un domeniu dat sau în ce măsură s-a făcut o cuantificare corectă a acestor itemi, atunci manualul va
preciza experienţa profesională şi gradul de calificare al specialiştilor solicitaţi;
când itemii sunt aleşi datorită lotului de specialişti, este indicat să se arate gradul lor de acord sau de
convergenţă, utilizând, spre exemplu, testul Kendall;
pentru testele de achiziție școlară este necesar să se dea grila de clasificare adoptată pentru selecția itemilor;
analiza de conținut, mai exact – analiza de itemi, serveşte şi la stabilirea zonei discriminative a testului în raport
cu subgrupele populaţiei examinate;
problema eşantionării itemilor sau eşantionării conţinutului se pune, de asemenea, în legătură cu alcătuirea
formelor paralele ale unui test.
Validitatea conceptuală
Validitatea conceptuală indică în ce măsură anumite concepte explicative sau anumite ipoteze permit înţelegerea şi
interpretarea rezultatelor obţinute la o probă. Examenul validităţii conceptuale comportă un demers logic şi unul
empiric; problema este aici de a testa sau controla teoria subiacentă probei pe baza unei acumulări progresive de date
din surse variate.
Verificarea validităţii conceptuale (validitate ipotetico-deductivă) impune descompunerea procedurii de validare
în trei operaţii:
1) validarea materialului testului care necesită specificarea constructului măsurat de test şi care se confundă uneori
cu validitatea de conţinut;
2) validarea structurii constructului aflat la baza testului care identifică elementele componente ale constructului şi
investighează legăturile dintre ele;
3) validarea externă care urmărește să determine relațiile constructului cu alte măsurători.
Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice şi este denumită
uneori „validitate convergentă şi discriminantă”. Un test are validitate convergentă în caz dacă măsoară ceea ce
evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct, deci scorurile sale variază în acelaşi sens cu
rezultatele respectivelor măsurări. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau
variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. Verificarea
validităţii convergente şi discriminante se realizează în modul următor:
se identifică acele comportamente care sunt legate de constructul măsurat de test;
se determină constructele care au legături cu constructul măsurat de test şi se pun în evidentă acele
comportamente legate de ele care pot fi conectate cu constructul măsurat de test. Pentru toate comportamentele
97
reținute se apreciază ce fel de corelații ar putea exista între măsurările lor şi o măsură bună a constructului care
ne interesează;
se determină coeficienții de corelație între scorurile la testul studiat şi rezultatele unor măsurători efectuate
asupra comportamentelor reţinute;
se compară coeficienții de corelație obținuți cu valorile aşteptate.
Toţi indicii de validitate tind să devină contribuţii la evaluarea validităţii conceptuale. O probă este predictivă
întrucât cuprinde adevărul ştiinţific; reuşita practică a unui instrument de psihodiagnostic este dovada justeţei sale. Tot
aşa conţinutul probei este o ilustrare a conceptului.
Pentru controlul empiric al validităţii conceptuale a unei probe se recomandă corelarea cu alte teste deja verificate
pentru un anumit domeniu. Astfel, un test nou este pus în paralel cu alte teste similare, probate ca fiind teste de
inteligență etc., etc.
Un test poate fi utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare de 0,45.
A. Anastasi [5], K. Gurevici [52,53,54] ș.a. menționează că pentru calcularea coeficientului de validitate nu este
corect de a folosi tot timpul corelații liniare. Această procedură, în opinia autorilor, poate fi folosită atunci când este
demonstrat că succesul într-o activitate dată este direct proporțional cu succesul în îndeplinirea probei diagnostice.
Testologii care sunt preocupați de problema selecției profesionale consideră că pentru o anumită specialitate este mai
bun candidatul care a soluționat mai multe probe din testul respectiv. Dar este posibilă și situația când pentru succesul
în activitate, profesie este suficient nivelul de 40% de îndeplinire a testului.
Experiența acumulată de testologii de peste hotare demonstrează că niciuna din procedurile statistice nu este
capabilă să cuprindă deplin variantele multiple de aprecieri individuale. Din aceste considerente, în scopul
demonstrării validității testului, deseori este folosită o altă procedură – evaluarea clinică, care este o descriere
calitativă a esenței fenomenului studiat. În acest caz, este vorba despre proceduri care nu se bazează pe prelucrarea
statistică.
Activități
1. Ce înțelegem prin noțiunea „test” în psihodiagnoză?
2. Care sunt principalele avantaje și dezavantaje ale testării psihologice?
3. În ce constă caracterul obiectiv al testului psihologic?
4. Caracterizați etapele de bază de standardizare a testului
5. Ce înțelegem prin noțiunea „norme” la test și cum ele sunt elaborate?
6. Ce indicatori standardizați cunoașteți? Prezentați caracteristica lor succintă.
7. Analizați indicatorii standard „normalizați”.
8. Ce reprezintă fidelitatea testului? Care sunt tipurile de bază ale fidelității?
9. Ce reprezintă validitatea testului? Analizați tipurile de validitate.
98
CAPITOLUL 13. ISTORIA APARIȚIEI PSIHODIAGNOZEI. TESTAREA PSIHOLOGICĂ
Rezumat
În acest capitol sunt prezentate etapele de bază ale apariției și dezvoltării psihodiagnozei ca știință. Sunt analizate
rădăcinile istorice ale dezvoltării psihodiagnozei în jumătatea a doua a sec. XIX – începutul sec. XX. Este expus
aportul unor cercetători de bază V. Wundt, F. Galton, J.M. Cattell, W. Chtern, L. Terman, C. Spearmen ș.a. în apariția
și dezvoltarea psihodiagnozei. Este prezentată apariția și dezvoltarea testelor psihologice: testele de inteligență (de
grup și individuale), testele de aptitudini, testele de performanță, testele de personalitate. Sunt prezentate exemple de
teste din cele mai populare și cunoscute pentru fiecare grup.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
prezentați etapele de bază în apariția psihodiagnozei;
analizați aportul savanților V. Wundt, F. Galton, J.M. Cattell, W. Chtern,
L. Terman, C. Spearmen în dezvoltarea testologiei;
identificați rădăcinile dezvoltării grupurilor principale de teste;
caracterizați testele de bază care au apărut la etapele inițiale ale dezvoltării psihodiagnozei.
13. 1. Scurt istoric
Psihodiagnoza ca știință a parcurs o cale lungă de constituire și dezvoltare și s-a desprins de psihologie la hotarele
sec. XIX și XX. Apariția acestei ramuri a științei psihologice a fost pregătită de dezvoltarea mai multor direcții în
dezvoltarea psihologiei ca știință. În primul rând vom menționa pătrunderea experimentului în știința psihologică.
Ideea de a cuantifica observația psihologică a fost lansată încă în anii 30 ai sec. XIX. Printre primii savanți a fost
Wolf, care considera că prin observări asupra unei argumentări desfășurate în timp este posibil de a măsura mărimea
atenției.
Același savant propune noțiunea de psihometrie. Însă, ideile filosofilor, matematicienilor etc. au fost dezvoltate
ceva mai târziu. Una dintre primele lucrări cu caracter științific în acest domeniu a apărut în 1860 şi aparține lui Th.
Fechner - Elemente der Psychophysik. Lucrările lui Fechner și Weber în domeniul psihofizicii au determinat
dezvoltarea cercetărilor în psihologia experimentală din acele timpuri. În scurt timp psihologia încearcă (și o face cu
succes) să vorbească într-un limbaj matematic nu doar în domeniul senzațiilor, dar și în măsurarea proceselor psihice
superioare.
În anul 1879 la Leipzig W. Wundt inaugurează primul laborator experimental de psihologie unde sunt studiate
fenomenele psihice elementare - senzația, percepția, asociația, etc. Anume în acest laborator începe dezvoltarea sa
psihologia experimentală.
Având ca expemplu laboratorul inaugurat de W. Wundt, în diferite țări ale lumii încep să fie deschise laboratoare
sau cabinete psihologice specializate (Franța, Olanda, Anglia, Suedia, SUA etc.).
Biologul englez Francis Galton (1822-1911) a fost unul dintre primii savanți care au pus începutul testării
psihologice. El a elaborat un șir de probe orientate spre studierea diferențierii senzoriale, pe care le considera
satisfăcătoare pentru aprecierea gradului de inteligență a individului. F. Galton a fost primul care a folosit tehnica
asociațiilor libere, scalele de apreciere, anchetarea. Încă un merit deosebit care revine acestui savant a fost elaborarea
metodelor de prelucrare statistică pentru analiza datelor. În anul 1888 savantul propune metoda de calculare a
coeficientului de corelație. F. Galton scria că două organe sunt considerate corelate în cazul când schimbarea unuia din
ele este însoțită de schimbarea mai mult sau mai puțin pronunțată a celuilalt organ în aceeași direcție. Francis Galton
rămâne inițiatorul măsurării factorilor nonintelectuali („facultăţi intelectuale”) care sunt de fapt caracterul şi
temperamentul. Galton nota încă în anul 1884 că ceea ce se numește caracter poate fi „ceva” bine definit şi durabil şi
deci este rezonabilă încercarea de a-l măsura. În acest scop pot fi utilizate abordări asemănătoare cu cea folosită în
evaluarea capacității intelectuale. Autorul a şi propus unele metode pentru măsurarea „emoției” şi a
99
„temperamentului” utilizând ceea ce în prezent numim „probe comportamentale” (măsurarea emoțiilor prin
înregistrarea schimbărilor fiziologice în timpul unor situații stresante din viaţa reală). Cercetările efectuate de Sir F.
Galton au fost axate pe o problemă semnificativă în știință - problema transmiterii ereditare (rolul factorului
congenital în dezvoltare). În acest scop el a organizat cercetări în multe instituții de învățământ în care se realizau
măsurări antropometrice asupra elevilor. În anul 1884 (cu cinci ani mai târziu de inaugurarea primului laborator
experimental de psihologie, 1879), Galton a organizat un laborator antropometric în care toţi doritorii, contra unei
plăți mai mult simbolice, îşi puteau verifica caracteristicile fizice, puteau trece teste la percepţia vizuală şi auditivă,
măsura timpul reacţiei, volumul plămânilor şi alte funcţii senzoriomotorii. Testarea se efectua luându-se în considerare
17 indicatori de bază. În anul 1885 laboratorul a fost transferat la Londra şi a activat în decurs de șase ani. În această
perioadă de timp au fost supuși testării circa 9000 de persoane. F. Galton a elaborat teste elementare care se utilizau în
laborator, unele din ele sunt cunoscute şi în prezent (rigla lui Galton pentru diferenţierea lungimii în plan vizual,
fluierul lui Galton folosit în scopul studierii pragului absolut de percepţie a înălţimii sunetului ş.a.). Galton presupunea
că prin intermediul testelor senzoriale este posibilă măsurarea activităţii intelectuale a omului. În anul 1883 F.Galton
scria că toată informaţia despre evenimentele externe vine la noi prin intermediul organelor noastre de simţ; cu cât
organele noastre de simț pot percepe mai diferențiat deosebirile, cu atât mai multe posibilități are omul pentru a
formula diferite raţionamente şi a efectua activitatea intelectuală [34, 35].
Un rol deosebit în elaborarea testelor psihologice revine psihologului american James McKeen Cattell (1860–
1944), primul profesor universitar în psihologie din lume, care şi-a început activitatea de cercetare în laboratorul lui
W. Wundt în care a lucrat ca asistent între 1883-1886. După o scurtă colaborare cu F. Galton, Cattell în 1887 a
revenit în SUA unde şi-a continuat activitatea de cercetare în laboratorul de psihologie al Universității din
Pennsylvania. În anul 1890 pentru prima dată a apărut noțiunea „test mental” într-un articol în revista Mind „Mental
tests and Measurement” a lui J.Mc.K.Cattell însoţit de un comentariu al lui F. Galton. În acest articol autorul
menționează că administrarea testelor asupra unui eșantion mare de subiecți va permite stabilirea legităților proceselor
psihice și în acest mod psihologia va deveni o știință exactă. În același timp, dacă condițiile de testare vor fi similare
pentru toate cazurile, va crește valoarea științifică și practică a testelor psihologice.
În acest mod a fost declarată pentru prima dată necesitatea de standardizare a testelor psihologice care va permite
compararea rezultatelor obținute de diferiți cercetători pe grupuri diferite de subiecți. Cattell a elaborat și a propus 60
de teste care măsurau diferite tipuri de sensibilitate, timpul reacției, timpul de percepție a culorilor, numărul de sunete
reproduse după o singură audiere ș.a. Preluând inițiativa lui Cattell, mulți alți psihologi americani au început
administrarea testelor psihologice în practică. Noțiunea „test mental” devine populară în scurt timp și devine simbol al
domeniului psihologiei care studiază și măsoară diferențele individuale. La început, în calitate de teste erau folosite
procedeele din cercetarea psihologică experimentală, iar mai târziu au fost elaborate teste psihologice în deplinul sens
al acestei noțiuni.
La etapa inițială de dezvoltare psihodiagnoza se constituia ca știință despre metodele psihologiei diferențiale
experimentale care studiază diferențele psihologice între oameni pe cale experimentală. Acest proces de studiere nu a
fost o simplă consecință a dezvoltării metodei experimentale. Un factor important de dezvoltare au fost cerințele care
veneau din practica medicală și educațională și, mai târziu, din domeniul industriei (psihologia industrială).
Fondatorii și membrii diferitelor școli psihologice în mod diferit au încercat să răspundă la aceste cerințe ale
practicii.
Testele ca metodă sunt strâns legate de principiile teoretice de bază ale behaviorismului. Conceptul de bază al
acestei școli psihologice se fonda pe legătura care există între organism și mediu, ca legătură cu relații cauzale
determinate. Organismul reacționând la stimulii din mediu încearcă să schimbe, să modifice situația în favoarea sa și
se adaptează la ea. Categoria de bază studiată în cadrul școlii behavioriste a fost comportamentul conceput ca reacțiile
la stimulii din exterior care pot fi obiectiv observate. Behavioriștii au declarat drept obiect de studiu pentru știința
psihologică comportamentul, iar toate procesele psihice interioare pot fi interpretate numai în baza reacțiilor
comportamentale care obiectiv pot fi observate. În acest context, scopul psihodiagnozei se reducea la fixarea reacțiilor
comportamentale.
Primele cercetări asupra indivizilor cu handicap mintal efectuate de medicii J.E.D. Esquirol (1838) şi E. Seguin
(1907) nu doar că au inițiat studiile în acest domeniu, dar şi au propus elaborări de tehnici de cercetare. J.E.D.
Esquirol printre primii propune criteriile de diferențiere a retardului mintal de maladiile psihice și propune clasificarea
100
nivelurilor handicapului mintal. La început autorul a folosit criteriile fizice (mărimea și construcția craniului), însă
aceste încercări nu au fost reușite. Mai târziu Esquirol a stabilit corect faptul că particularitățile dezvoltării limbajului
pot fi considerate drept criterii psihologice în vederea diferențierii nivelului de handicap mintal al individului (acest
fapt a fost folosit mai târziu în elaborarea scalei metrice Binet-Simon). Autorul nu a lucrat cu copiii bolnavi,
considerând că instruirea copiilor cu handicap mintal este o pierdere zădarnică de timp. E. Seguin, studiind lucrările
lui J.E.D. Esquirol și având experiențele acumulate de instruire a copiilor cu handicap mintal, formulează concluzii
diametral opuse. El considera că acești copii pot atinge în dezvoltarea lor anumite rezultate și creează la Paris o școală
pentru instruirea copiilor cu handicap mintal (care devine una cunoscută în toată lumea). Psihologi și pedagogi din
toată lumea vizitează această școală și studiază rezultatele obținute sub conducerea lui E. Seguin. Pentru noi un interes
deosebit prezintă așa - numita tabla lui Seguin ca unul din procedeele și instrumentele de instruire a copiilor. Copilul
activând cu tabla trebuie în cel mai scurt timp să găsească pentru figurile-obiecte de formă diferită „ferestrele” în tablă
prin care ele pot fi trecute. Această tehnică, precum și altele propuse de autor, au fost folosite mai târziu în procesul de
elaborare a testelor neverbale de inteligență. Unele instrumente sunt folosite chiar și în prezent în varianta lor
elaborată de Seguin.
Mulțimea de teste care au fost elaborate în acest timp a determinat crearea în SUA a două comitete naţionale
(1895–1896) cu scopul de a coordona testarea în masă la finele sec. XIX. Cel mai frecvent testele erau utilizate în
sistemul educațional, însă în curând se constată lipsa legăturii dintre rezultatele la teste şi aprecierea independentă a
nivelului de inteligență a elevilor de către profesori. Rezultatele testelor nu coincideau şi cu reușita copiilor la
învățătură.
La sfârșitul sec. XIX a apărut psihodiagnoza (testologia), care în scurt timp nu doar că a obținut o popularitate
mare, dar şi a provocat apariția primelor dezamăgiri, în mod special în ceea ce privește testarea inteligenței. Testele de
inteligență având la bază indicii senzoriali nu și-au confirmat validitatea. Se cereau noi elaborări teoretice privind
conceptul şi funcțiile inteligenței şi, prin urmare, teste noi de inteligență.
Aproximativ în același timp, în Franța, Alfred Binet (1857–1911), influențat de lucrările lui F. Galton asupra
diferențelor individuale, a început o serie de cercetări asupra unor persoane de excepție din domeniul artei şi științei.
Binet considera că diferențele individuale privind inteligența nu-şi au originea în diferențele dintre unele procese
psihice simple, aşa cum considera Galton, ci în particularitățile unor funcții cognitive mai complexe, cum ar fi atenţia,
memoria, gândirea ș.a. În această perioadă apare lucrarea lui A. Binet „Cercetarea experimentală a inteligenței”( 1902).
Cercetările lui Binet, efectuate la cererea Ministerului Educației din Franța, sau finalizat cu elaborarea binecunoscutei
„Scări metrice a inteligenței”.
103
În SUA, în timpul primului război mondial (1917), a fost creat un Comitet general al psihologilor cu funcţia de
organizare şi supraveghere a cercetărilor psihologice în armată. Președinte al acestui Comitet a fost numit Robert M.
Ierks (1876–1956), în acel timp profesor la Universitatea Harvard şi Preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Ameriacani
(APA). În componenţa Comitetului au intrat cei mai renumiți psihologi: James McKeen Cattell, St. Hall, R. Thorndike
ş.a. împărţiţi în 11 subcomitete. Domeniul de activitate a Comitetului a fost extins pe întreaga activitate a armatei.
Psihologii militari creează testele alfa şi beta de inteligență pentru folosirea lor în grup. Primul din ele a fost elaborat
pentru a fi folosit în testarea generală obișnuită, iar cel de-al doilea - pentru testarea persoanelor care nu cunoșteau
limba şi pentru analfabeți (scară nonverbală). În timpul războiului au fost testați în total 1,726 mln. de persoane în
grupuri și 83 mii în mod individual. Au fost depistate circa 500000 de parsoane analfabete, 8000 au fost concediate
din motivul unui nivel scăzut de aptitudini mintale etc.
După terminarea războiului aceste scale au fost folosite şi în condiție paşnice.
După primul război mondial apar mai multe modificări ale testului Bine–Simon. În SUA, cel mai cunoscut test de
inteligenţă din acest timp a fost Testul naţional de inteligenţă (National Intelligence Test, 1920). La elaborarea acestui
test au participat Ierks, Thorndike, Terman ş.a. Ca şi testul alfa, Testul naţional de inteligenţă era compus din două
scale şi două forme paralele. Testul conţinea şi probe de încercare (antrenament) pentru subiecţii testaţi. Ulterior astfel
de probe de antrenament se includeau şi în alte teste de inteligență. În decursul primului an după publicarea acestui
test au fost vândute 540 mii de exemplare, iar în anul următor încă 800 mii. În acest an au fost elaborate mai multe
teste de inteligență. Printre cele mai populare poate fi menţionat testul Terman Group Test of Mental Ability – Testul
de aptitudini mentale de grup Terman apărut în anul 1920. Testul a fost elaborat pentru testarea copiilor de la 7 până la
12 ani şi era unul dintre cele mai valide şi fidele. În următorii 25 de ani testul a fost administrat ca un instrument
standardizat pentru testarea inteligenţei elevilor de vârstă mică şi medie. În anul 1942 testul a fost revizuit de Terman
şi McNemar – Terman-McNemar Test of Mental Ability.
Elaborarea şi folosirea testelor de inteligență în SUA este greu de comparat și supraapreciat. Numai pe parcursul
anului de studii 1922/1923 au fost vândute mai mult de 2,5 mln. teste de inteligență.
Aproximativ în același timp în Europa activ lucrează în acest domeniu R. Meili (1900–1984), care propune în anul
1928 Testul analitic de inteligenţă. Testul a fost elaborat în baza concepţiei autorului despre patru factori de bază ai
inteligenţei: plasticitate, accesibilitate, integritate şi rapiditate. În decurs de multe decenii la rând, manualele autorului
au fost sursă de formare în Europa a multor generaţii de cadre în domeniul psihodiagnozei.
Tot în anii 20 ai secolului trecut J. Piaget (1896–1980) inițiază cercetări în domeniul psihologiei inteligenței. În
anul 1919, sub conducerea lui Simon, J. Piaget începe activitatea orientată spre standardizarea testelor de inteligență
(testul lui C. Burt). În această perioada de activitate Piaget frecvent utilizează teste psihometrice.
Vom menționa încă câteva din cele mai cunoscute teste elaborate în aceşti ani: testul formelor, testul „desenul
omului”, testul labirintelor ş.a.
În pofida numărului impunător de teste, majoritatea cercetătorilor rămâneau nemulțumiți de calitatea acestora. Se
evidențiau trei probleme de bază care necesitau a fi soluționate:
1. lipsa unei scale individuale de inteligență pentru maturi;
2. necesitatea unei scale comode pentru determinarea nivelului de dezvoltare mentală a pruncului;
3. elaborarea unei teorii complexe generale de construire a testelor şi a unor astfel de constructe, precum
inteligența şi personalitatea.
Deficitul testelor pentru prunci a fost parțial acoperit prin lucrarea lui Arnold Gesell (1880–1961) Dezvoltarea
mentală a copilului de vârstă preșcolară apărută în anul 1925. Savantul a fost primul care a utilizat cinematograful în
scopul studierii comportamentului pruncilor. Din anul 1924 Gesell a început a aduna filme despre dezvoltarea
copilului. În baza observațiilor realizate, autorul a propus în lucrarea sus-menţionată, dar şi în Pruncia şi dezvoltarea
omului, (1929) 195 de indici care pot fi folosiți în scopul aprecierii dezvoltării copilului în perioada de la 3 până la 30
de luni. Un alt set de indici permitea studierea copilului până la vârsta de 60 de luni. Toţi indicatorii erau prezentaţi în
formă de grafice de dezvoltare care descriau forme tipice de comportament caracteristice unei anumite perioade
cronologice de vârstă. Indicatorii dezvoltării au fost uniţi în patru categorii mari: motorii, de adaptare, verbali şi sociali
– de personalitate. Scalele de dezvoltare ale lui Gesell au fost supuse de nenumărate ori criticii, însă ele rămâneau
instrument unic de diagnosticare utilizat de psihologi şi părinţi.
104
În anul 1921 sub conducerea lui Terman a demarat un proiect grandios destinat copiilor supradotați. Drept
eșantion pentru cercetare au fost selectați 1528 de copii din California cu vârsta de la 3 la 9 ani şi cu IQ ce varia între
135 şi 200 unităţi. Cercetarea dată este unul dintre cele mai cunoscute în lume studii longitudinale. După prima
măsurare au urmat alte testări la interval de 12 ani şi testări intermediare efectuate prin intermediul poștei. Ultima
testare a fost realizată peste 35 de ani după prima şi la ea au participat 98% din eşantionul iniţial. Una dintre
concluziile de bază ale acestui studiu este că supradotarea copiilor, iar, mai târziu, şi a maturilor este direct legată de
statutul socioeconomic înalt al familiei.
Anii 20 ai secolului XX s-au caracterizat printr-o explozie de interes față de teste. Motivul de bază al creșterii
rapide a interesului se lămurește prin posibilitatea de folosire a testelor în soluționarea operativă a problemelor
practice. Măsurarea gradului de inteligență prin intermediul testelor psihologice era un mijloc de studiere științifică a
problemelor din domeniile educației, selecției profesionale, privind evaluarea performanțelor etc.
Specialiștii în domeniul psihodiagnozei au elaborat în prima jumătate a secolului XX diferite teste psihologice,
într-un număr foarte mare. Partea metodică a testelor treptat a fost adusă la un nivel înalt de perfecțiune. Testele erau
standardizate pe eșantioane impunătoare de subiecți; toate testele satisfăceau cerințele cu privire la indicii psihometrici
de bază: a fost asigurată fidelitatea și validitatea lor.
În același timp, au fost evidențiate și un șir de neajunsuri. Procedura de validare a testelor de inteligență a depistat
limitele în administrare: nu putea fi asigurată precizia predicției îndeplinirii corecte în viitor a unor activități și acțiuni
concrete. Pe lângă cunoașterea gradului general de inteligență, mai erau necesare și informații suplementare despre
particularitățile activității psihice a individului. În acest context, în cadrul testologiei a apărut o direcție nouă – testarea
aptitudinilor speciale, care la început avea menirea de a completa rezultatele obținute prin intermediul testelor de
inteligență, iar mai târziu s-a dezvoltat ca un domeniu separat al psihodiagnozei.
Aplicarea testelor de inteligență a demonstrat limitele de administrare a acestora în domeniul instruirii și consilierii
profesionale. Treptat, psihologii au conștientizat necesitatea de completare a testelor generale de inteligență cu teste la
aptitudinile speciale. Analiza critică a testelor de inteligență a demonstrat că persoanele care obțineau aceeași valoare
a coeficientului de inteligență IQ puteau să reușească în mod diferit la anumite părți ale testului. De exemplu,
subiectul examinat poate avea punctaj ridicat la subtestele verbale și punctaj scăzut la subtestele numerice, și
viceversa. Testele de inteligență nu puteau fi administrate cu succes în procesul de selecție și consiliere profesională
deoarece ele nu presupuneau analiza diferențiată a aptitudilor. Testele de inteligență conțineau puține probe care direct
permiteau măsurarea gradului de dezvoltare a aptitudinilor. Neajunsurile menționate, caracteristice testelor de
inteligență, au determinat psihologii să elaboreze teste speciale în vederea diagnosticării diferențelor individuale.
Dezvoltarea rapidă a selecției și distribuirii profesionale în industrie și armată dar și a consilierii profesionale a fost
un imbold puternic pentru elaborarea testelor de aptitudini speciale. Au apărut teste pentru măsurarea aptitudinilor
muzicale, artistice, mecanice, de cancelarie etc. A început procesul de elaborare a bateriilor complexe de aptitudini
destinate selecției candidaților la studii în instituții cu profil juridic, medical, ingineresc ș.a. În scurt timp au fost create
zeci de baterii complexe pentru administrare în procesul educațional și industrial. Aceste baterii se deosebeau după
conținut și însușirile tehnice, dar aveau și un neajuns comun: validitate diferențială scăzută. Elevii care optau pentru
diferite domenii de studii sau domenii profesionale nu se deosebeau mult după profilul de dezvoltare a aptitudinilor.
Bază teoretico-experimentală pentru elaborarea bateriilor complexe de aptitudini a servit o tehnică specială de
prelucrare a datelor și de studiere a corelației – analiza factorială, care permite determinarea și clasificarea precisă a
aptitudinilor speciale. Din aceste considerente ne vom referi succint la istoria dezvoltării cercetărilor în acest domeniu.
A. Anastasi [5] menționa că este necesar de a se face deosebire între noțiunile „test de aptitudini” și „test de
inteligență”: prima noțiune indică testele care măsoară aptitudinile relativ simple, iar a doua îmbină în sine serii de
teste asemănătoare, care in final au același indice sumar – IQ.
O altă deosebire constă în faptul că testele de aptitudini speciale măsoară, de regulă, o singură aptitudine.
Bateriile complexe de aptitudini măsoară mai multe aptitudini concomitent și oferă posibilitatea de a construi a
profilul de dezvoltare a aptitudinilor în baza indicatorilor obținuți pentru fiecare aptitudine (spre deosebire de indicele
sumar IQ).
105
Mai târziu teoria bifactorială elaborată de C. Spearmen a fost substituită prin teoriile multifactoriale ale
inteligenței. Printre primele teorii de acest fel a fost cea propusă de L. Thurstone cunoscută ca teoria multifactorială a
inteligenței. În cadrul ei factorul G este înlocuit cu factori comuni, numiți de el abilități mentale primare:
- comprehensiune verbală – capacitatea de a înțelege sensul cuvintelor;
- fluență verbală – capacitatea de a se exprima rapid, de a combina cuvinte pentru a exprima idei;
- factorul numeric – capacitatea de a opera cu numere, de a face socoteli;
- factorul spațial – capacitatea de a sesiza relațiile dintre formele spațiale;
- factorul memorie – rapiditatea memoriei, trăinicia păstrării şi corectitudinea reproducerii;
- factorul percepției – capacitatea de a sesiza detaliile, de a observa asemănările şi deosebirile;
- factorul raționament – capacitatea de a găsi regula generală, de a formula o idee comună etc. [35,55].
În cele ce urmează numărul factorilor propuși de L. Thurstone a fost mărit considerabil. În prezent sunt descriși
mai bine de 120 de factori cognitivi.
În baza cercetărilor în acest domeniu erau elaborate bateriile complexe de aptitudini care permit măsurarea
nivelului individual de dezvoltare a fiecărei aptitudini. Printre cele mai cunoscute vom menționa bateria aptitudinilor
generale (GATB) care include teste de aptitudini pentru diferite profesii.
Concepția factorială în varianta anilor 20-40 ai secolului trecut este în prezent reconceptualizată. Analiza factorială
este generalizarea corelațiilor lineare. Însă, aceste corelații nu sunt o formă universală de exprimare a legăturilor
funcționale care există între procesele psihice. Lipsa corelației nu poate fi interpretată ca lipsa legăturii în general. Din
aceste considerente, evidențierea factorilor în cadrul analizei factoriale nu reflectă tot timpul legăturile existente între
procesele psihice. În prezent sunt elaborate algoritme mai complicate de grupare statistică a datelor obținute prin
testări. Savanții au o atitudine cel puțin prudentă față de posibilitățile de descriere a factorilor în cadrul concepțiilor
factoriale și nu consideră acest instrument drept unul universal în procesul de studiere a psihicului și drept bază fără de
erori în procesul de construire a testelor psihologice.
De rând cu testele de inteligență, cu testele de aptitudini, cu bateriile complexe de aptitudini în sistemul educațional
a apărut încă un tip de instrumente diagnostice – testele de reușită.
Testele de performanță
Testologii din Occident au propus această noțiune pentru testele pedagogice la disciplinele școlare folosite în
scopul evaluării cunoștințelor și pentru testele profesionale care verifică deprinderi și priceperi profesionale. Spre
deosebire de testele de inteligență, testele de performanță reflectă nu atât experiența largă acumulată, cât influența
programelor speciale de instruire asupra procesului de soluționare eficientă a probelor propuse. Istoria de dezvoltare a
acestui grup de teste poate fi urmărită din momentul introducerii în loc de formă orală de examene a celei scrise în
școlile din Boston în anul 1845. În SUA acest grup de teste este administrat în procesul de selecție a personalului
începând cu anul 1872, iar din anul 1883 administrarea acestora devine una permanentă. În timpul Primului Război
Mondial și imediat după el au fost elaborate elementele tehnice pentru construirea testelor de performanță. Lucrările
de control efectuate în gimnazii și licee sunt de fapt variante puțin formalizate ale testelor de performanță.
În prezent, testele de performanță constituie cel mai numeros grup de teste diagnostice. Printre cele mai cunoscute
și populare teste de performanță vom menționa Testul de cunoștințe Stanford (SAT), care pentru prima dată a fost
publicat în anul 1923. Prin intermediul acestui test sunt evaluate cunoștințele elevilor din diferite trepte de școlarizare
în gimnaziu.
Un număr mare de teste de reușită a fost creat sub influența cerințelor practice în psihologia industrială.
Dezvoltarea de mai departe a acestui grup de teste a determinat apariția la mijlocul secolului XX a testelor orientate la
criteriu.
Dezvoltarea cercetărilor și acumularea datelor statistice cu privire la administrarea testelor psihologice a determinat
dezvoltarea științei despre teste (testologia) care devine nucleul psihometriei (știința despre măsurarea psihologică). În
anul 1936 în SUA sunt editate revistele specializate „Psihometria” și „Măsurarea psihologică și educațională”. În
aceste reviste încă până la cel de al Doilea Război Mondial și imediat după acesta sunt publicate lucrările unor vestiți
psihologi ca Guilford, Cronbach ș.a. care au fundamentat noțiunile de fidelitate, validitate, reprezentativitate a testelor.
În practica selecției profesionale psihodiagnoza este strâns legată de criteriile economice și pragmatice, ceea ce a
determinat folosirea unor teste scurte și destul de ieftine de diagnosticare.
106
Acest tip de teste nu oferă posibilitatea de a elabora portretul psihologic desfășurat al subiectului testat și sunt mai
degrabă orientate la procedura de respingere a candidaților care nu corespund cerințelor înaintate.
107
Edward K. Strong (1884-1963) propune primul Chestionar de interese (Strong Vocational Interest Blank,
1927) – un model de construcţie a unui inventar cu ajutorul unui demers empiric, model, utilizat în bună măsură şi de
Bernreter (1939) pentru construirea inventarului de personalitate care-i poartă numele.
Altă direcţie a fost iniţiată prin-aşa numitele teste situaționale sau teste de acțiune. Pentru prima dată o astfel de
tehnică a fost propusă de către H. Harsthorne şi M. May în anul 1928. Subiectul are de rezolvat nişte probe care
reproduc anumite situaţii din viaţa cotidiană şi se referă la aşa particularităţi comportamentale, precum ar fi furtul,
sinceritatea, coraportarea acţiunilor, insistenţa ş.a. Testele date au fost standardizate pe școlari, iar mai târziu au fost
elaborate teste situaţionale pentru maturi.
Încă o direcţie în dezvoltarea testelor de personalitate o constituie tehnicile proiective, în care se presupune că
pacientul în soluţionarea însărcinărilor propuse manifestă reacţii tipice pentru el. H. Rorschach (1884–1922),
psihiatru elvețian, a utilizat percepţia unor pete de cerneală pentru a studia unele probleme psihologice teoretice, dar a
descoperit că rezultatele obţinute pot fi utilizate în diagnosticul psihiatric al unor tulburări psihice (1921). Rorschach
a încercat să analizeze producţia subiectului examinat cu ajutorul unor aspecte formale ale petelor (culoarea, forma,
mişcarea ş.a.) şi al observării faptului dacă subiectul îşi întemeia răspunsul pe întreaga imagine a petei sau pe unele
elemente separate ale ei. El considera că diferenţele perceptive se află în relaţie cu diferite procese psihologice sau
„structuri” ale personalităţii. În anul 1921 a fost editată lucrarea autorului Psihodiagnoza, în care şi a fost prezentată
tehnica petelor de cerneală.
În acest test se folosesc 10 cartele, unde pe fiecare din ele este prezentă o pată simetrică. Subiectul experimentat
trebuie să vorbească referitor la ceea ce el vede pe cartelă. Răspunsurile pacientului sunt strict fixate. Pe lângă aceasta,
se înregistrează timpul consumat de pacient, poziţia în care este ţinută cartela, manifestările emoţionale etc. După
prezentarea întregului material de stimul experimentatorul, într-un mod anumit, îl întreabă pe pacient referitor la
părţile şi particularităţile fiecărei pete la care au apărut asociaţii în procesul testării. La parametrii cei mai utilizaţi
pentru interpretarea rezultatelor se referă: localizarea, determinantele şi conţinutul.
Tehnica petelor de cerneală a lui H. Rorschach a găsit mulţi adepţi, în special printre clinicienii de orientare
psihanalitică care o utilizează ca mijloc de investigare a inconştientului. Deşi Rorschach scria că testul nu poate fi
considerat ca mijloc de acces în profunzimile inconştientului, tehnica propusă de el a devenit cea mai populară
procedură de explorare a conţinutului şi structurii aspectelor profunde ale personalităţii de către clinicienii de
orientare psihanalitică [69].
L.K. Frank (1939) a utilizat, pentru a denumi tehnica lui H. Rorschach şi alte tehnici similare folosite pentru
examinarea aspectelor profunde ale personalităţii, noţiunea de tehnici proiective. În concepţia lui Frank, metodele
proiective sunt cele care pun subiectul în faţa unei situaţii pentru care există puţine structuri culturale bine definite ale
răspunsurilor posibile, astfel încât el trebuie să proiecteze asupra acestei situaţii ambigue „felul în care vede viaţa,...
înţelesuri, semnificaţii, structuri şi, în special,... sentimente”. Frank considera aceste metode ca fiind indirecte,
deoarece ele ating uşor patternurile organizării interne şi structura personalităţii fără să le dezintegreze sau să le
modifice modul în care există.
În acelaşi timp, continuă cercetările în cadrul concepţiei factoriale. Se pune fundamentul teoriei multifactoriale a
inteligenței. Contribuția deosebită revine cercetărilor efectuate de T. Kelley (1884-1961), care au fost generalizate în
lucrarea Intersecţiile minţii umane (1928). Ceva mai târziu această direcţie de cercetare a fost preluată de către L.
Thurstone (1887- 1955).
În anii 20 ai secolului trecut în scurt timp apar centre de testare psihologică. Cei mai cunoscuţi savanţi care au
fost preocupaţi de această problemă sunt: în Germania – H. Tramm, W. Moed şi K. Piotrowski; în Italia – A. Gemelli;
în Franţa – J.M. Lahy şi Pieron; în Elveţia – E. Clapared; în Anglia – C.S. Myers; în Belgia – O. Christiaes.
În anul 1920 s-a produs un eveniment care a avut o semnificaţie deosebită pentru testologia mondială – a fost
creată Societatea internaţională de psihotehnică (Societe Internaţionale de Psihotehniqe) care mai târziu a fost
transformată în Asociaţia internaţională de psihologie aplicată (International Associiation of Applied Psychology).
Primul Preşedinte a fost ales E.Clapared (1873-1940) care a iniţiat lucrările în vederea elaborării standardelor
comune pentru testele psihologice.
În primii 20 de ani ai secolului XX testologia, testele existau în afara ştiinţei psihologice clasice oficiale. Testele
ca instrumente de lucru erau încă respinse de mulţi psihologi, dar testarea psihologică era o prioritate a cercetărilor
aplicative în psihologie. În psihologie această direcţie era cunoscută ca direcţia psihotehnică, iar în pedagogie ca
108
pedologie. Direcţia psihotehnică încerca să satisfacă cerințele privind măsurarea deosebirilor individuale care existau
în armată, industrie, iar pedologia făcea același lucru în domeniul învățământului.
În acest timp, existau circa 1300 de teste prin intermediul cărora se obţineau circa 30 mln. de rezultate în decurs
de un an. Se părea că situaţia este una favorabilă pentru dezvoltarea furtunoasă de mai departe a testologiei. Însă
tocmai în aceşti ani psihologia intră într-o criză profundă de dezvoltare care cuprinde şi testologia.
Testologia, care deja s-a separat de la ştiinţa psihologică academică, nu a reuşit între timp să-şi elaboreze bază
teoretică proprie. Criza în acest domeniu a fost determinată, pe de o parte, de specializarea tot mai profundă a testelor,
iar, pe de altă parte, prin faptul că testele ofereau informaţii fragmentare, limitate despre personalitatea umană. Inițial
se considera că situația poate fi rezolvată prin administrarea concomitentă a mai multor teste sau prin crearea unui
instrument universal de măsurare, ceea ce nu s-a confirmat.
Generalizând scurta istorie de apariție și dezvoltare inițială a testelor psihologice vom menționa caracterul vast
ca formă și conținut al tehnicilor elaborate. Apariția psihodiagnozei a fost determinată de cerințele practicii.
Odată cu elaborarea testelor noi după cel de al Doilea Război Mondial se constată și atitudinea conservativă a
specialiștilor față de teste. Psihodiagnoștii preferă să lucreze cu instrumente diagniostice clasice care de-a lungul
anilor s-au afirmat ca teste bine elaborate și adaptate pentru soluționarea problemelor de măsurare psihologică.
Orișicare test nou creat cu greu concurează cu testele clasice experimentate zeci de ani. Chiar și testele
computerizate, care au un șir de avantaje obiective, cu greu își fac cale în psihodiagnostică și până în prezent sunt mai
puțin populare în comparație cu testele clasice.
Activități:
1. Care sunt momentele specifice pentru perioada inițială de dezvoltare a testelor de inteligență?
2. Care sunt deosebirile de bază între testele de inteligență individuale și de grup?
3. Prin ce se deosebesc testele de inteligență de testele de aptitudini și testele de reușită?
4. Analizați noțiunea „factor general”.
5. Care sunt deosebirile dintre testele de reușită și testele de aptitudini?
6. Care sunt avantajele și dezavantajele aplicării analizei factoriale în psihodiagnoză?
7. Care grupe de teste formează metodele de diagnosticare a personalității? Caracterizați-le.
8. Cine este considerat fondatorul tehnicilor proiective?
9. Descrieți particularitățile specifice de administrare a tehnicilor proiective în diagnostica personalității.
110
Toate aceste păreri contradictorii s-au repercutat asupra definirii inteligenţei şi asupra stabilirii componentelor şi
funcţiilor ei.
R. Descartes (1596-1650) a propus definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei. Filosoful
francez definea inteligenţa ca un mijloc de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. În această
înțelegere găsim intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii și ca
aptitudine generală.
Când se vorbește despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi
soluţionare a celor mai diverse situaţii şi sarcini problematice se are în vedere operaţii şi abilitaţi, cum ar fi: adaptarea
la situaţii noi, deducţia şi generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate,
consecinţele şi anticiparea deznodământului, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime,
rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade crescânde de dificultate. Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă
cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei: 1) capacitatea de a soluţiona situaţiile noi; 2) rapiditatea,
mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei; 3) adaptabilitatea adecvată şi eficienţă la împrejurări.
La începutul secolului trecut, psihologul englez C.Sperman distingea, în seria aptitudinilor umane, un factor G
(general) ce participă la efectuarea tuturor fenomenelor de activitate şi numeroşi factori S (speciali), care corespund,
operaţional, numai condiţiilor concrete ale activităţii respective (ştiinţifice, artistice, sportive etc.). Factorul general
este de ordin intelectual și este necesar în orice activitate. De aceea, factorul G a fost confundat cu inteligenţa.
Termenul inteligenţă are o dublă accepţiune: pe de o parte, de proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor
variabile, în scopul unor adaptări optime, iar, pe de altă parte, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate
cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei.
Aceste calităţi sunt caracteristice subiectului și reprezintă invariaţii ce pot fi evaluate statistic. Inteligenţa apare ca
sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale
centrate pe gândire. Procesul central al gândirii este strâns legat, chiar îmbinat organic cu toate celelalte. Psihologul
american L. Thurstone (1887-1955) în baza cercetărilor efectuate stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei: de
raţionament (deductiv şi inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuală, de operare
spaţială, de înţelegere a cuvintelor şi de fluenţă verbală.
În legătură cu lateralizarea cerebrală (emisfera stângă este specializată în ordinea verbală şi semantică, iar
emisfera dreaptă deţine funcţiile de manipulare a relaţiilor spaţiale şi de configurare a imaginilor) au fost propuse
variante de inteligenţă cu dominanţă logico-semantică sau spaţio-imagistică.
De fapt, şi testele de inteligenţă sunt verbale şi nonverbale (figurative) sau se referă la ambele componente [46,
47].
J. Piaget (1896-1980), prin psihologia genetică promovată, confirma interpretarea inteligenței ca aptitudine
generală cu o anume bază congenitală. Adaptarea este un proces de echilibru între asimilare şi acomodare sau, în alți
termeni, un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte. Echilibrul mai mult sau mai puțin stabil, care poate să
existe între asimilare şi acomodare, caracterizează actul intelectual. Procesul de echilibru progresează odată cu vârsta
şi poate fi prezentat în termenii centrării şi decentrării. Asimilarea perma nentă, care nu e corectată de acomodarea
adecvată, este nu altceva decât centrarea subiectului asupra propriilor acțiuni şi punctului propriu de percepție.
Apariția treptată a echilibrului între asimilare şi acomodare este un rezultat al desfăşurării consecutive a decentrărilor,
care îi oferă subiectului posibilitatea de a ocupa poziţia altor persoane sau chiar a înseşi obiectelor.
În psihologia contemporană se pune întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de achiziţie a
cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de abilităţi. Cei mai mulţi optează
pentru prima ipoteză.
Cercetările noi realizate din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul
inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.
Astfel, M. Golu consideră că inteligenţa este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în
diferite capacităţi: de disociere-corelare-sistematizare-generalizare a proprietăţilor semnificative ale obiectelor din
lumea externă şi a relaţiilor dintre acestea; de a face faţă diverselor situaţii problematice noi, imprevizibile; de a
adopta decizii optime în situaţiile alternative, prin aplicarea unor criterii şi teste de eficienţă, adevăr etc.; de a
restructura „din mers” desfăşurarea comportamentului la logica desfăşurării evenimentelor în plan obiectiv, extern; de
a organiza şi transforma în plan subiectiv-intern situaţiile externe şi de a elabora mostre ideale pentru intervenţia
111
practică în realitate; de a crea şi alege mijloace adecvate scopului stabilit; de a anticipa rezultatele unor transformări;
de a opera cu sisteme de semne, simboluri şi semne în comunicarea cu cei din jur şi în reglarea propriei conduite; de a
realiza succesiuni logice în câmpul unor evenimente haotice sau aleatoare şi de a sesiza inadvertenţele, lacunele sau
absurdităţile în testele verbale sau nonverbale, în situaţii problematice date spre rezolvare; de a raporta distinct şi
specific la diferitele laturi ale realităţii sau la una şi aceeaşi latură în contexte diferite.
Deşi au fost formulate în jur de 400 de definiţii, după cum spune psihologul american J. Guilford, este necesar
de a găsi ceea ce este esenţial pentru comportamentul inteligent.
Inteligenţa este dimensiunea personalităţii ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la
situaţii noi. O asemenea definiţie pune accentul, mai ales, pe finalitatea inteligenţei, şi anume - adaptarea la situaţii
noi.
112
Stadiul operațiilor formale (12-17 ani) presupune capacitatea de a coordona propozițiile în unități mai mari. Se
intră în posesia raționamentului ipotetico-deductiv. Prin acesta se face trecerea de la operarea asupra realului la
operarea asupra posibilului. Inteligența devine reflexivă, se orientează pe ea însăși, bazându-se pe norme logice şi
matematice.
Teoria inteligențelor multiple, propusă de H. Gardner (1983), susține că există următoarele opt tipuri de
inteligență: lingvistică, logico-matematică, spaţială, muzicală, chinestezică, interpersonală, intrapersonală,
naturalistă. Deşi criticată de unii psihologi, din punct de vedere educațional, această teorie are marele merit de a fi
subliniat diferențele evidente dintre elevi şi studenți în ceea ce privește inteligența, respectiv forma sau formele sub
care aceasta este prezentă.
Pornind de la ele, se poate stabili profilul intelectual al unei persoane pentru a-i arăta posibilitățile pe care le
deține şi pentru a stabili opțiunile educative ce-i sunt adaptate.
Mai recent R.J. Sternberg propune, în 1985, propune un nou ,,profil” al inteligenței prin intermediul teoriei
inteligenței de succes. Această nouă teorie susține existența a ,,doar” trei forme ale inteligenței: analitică, creativă și
practică [19, 20].
Teoria formulată de R. Sternberg cuprinde trei subteorii:
Subteoria contextuală, care se referă la faptul că inteligența şi comportamentul inteligent sunt determinate de
contextul sociocultural. Sarcinile cu care se confruntă o persoană într-o anumită cultură nu sunt comparabile cu cele
cu care se confruntă o altă persoană într-o altă cultură. În consecință, testele care sunt construite într-o cultură nu pot fi
folosite fără a fi adaptate la o altă cultură.
Subteoria componenţială, care vizează mecanismele ce sunt implicate în conduita inteligentă, adică procesele
executive, strategiile şi modalitățile de procesare şi de utilizare a informației pentru rezolvarea situațiilor problematice.
Aceste mecanisme, deşi sunt universale, prezintă combinații şi cu ponderi diferite de la un mediu cultural la altul;
Subteoria celor doua fațete – individul se confruntă cu două categorii de sarcini sau de solicitări, unele
familiare (cunoscute) şi altele inedite (necunoscute). Pentru cele familiare există anumite automatisme, considerate a fi
un fel de „sisteme locale” sau răspunsuri la condițiile repetitive într-un mediu familiar. Însă, în fața unor sarcini inedite
nu are elaborate modalități de răspuns, de aceea comportamentul inteligent se manifestă, mai ales, în raport cu acest
gen de solicitări.
Teoria inteligenței emoționale a fost elaborată de D. Goleman la Universitatea Harvard [20]. Conform acestei
teorii, există cinci competențe emoționale şi sociale de bază, şi anume:
Cunoașterea de sine: o evaluare realistă a talentelor proprii şi o încredere de sine întemeiată;
Autocontrolul: stările emoționale trebuie conduse astfel încât să favorizeze îndeplinirea obiectivelor şi
nicidecum să le stânjenească sau să le blocheze;
Motivarea: folosirea preferințelor personale în direcționarea către atingerea țelurilor propuse, care să ajute
persoana să ia inițiativa şi să persiste în ciuda adversităților;
Empatia: identificarea stărilor emoționale ale celorlalți, capacitatea de a cultiva relații neconflictuale cu
ceilalți;
Desprinderi sociale: capacitatea de a te descurca bine în relații din punct de vedere emoțional.
Unul dintre cele mai generoase modele asupra inteligenței este cel propus de către M. Martinez, cunoscut sub
denumirea de Modelul celor 3E.
,,Generozitatea” acestei teorii asupra inteligenței umane derivă tocmai din premisele de la care pleacă autorul
acesteia. Atunci când inteligența este concepută ca un set de componente specifice, iar testele de inteligență nu fac
decât să măsoare nivelul de dezvoltare al acestor componente, concluzia este una extrem de atractivă şi de incitată:
inteligența poate fi învățată. Aşa cum în școală sunt deprinse şi acumulate diferite cunoștințe, tot școala poate fi cea
care ar putea contribui la dezvoltarea competențelor care stau la baza inteligenței umane. Altfel spus, inteligența nu
este doar o condiție pentru actul educațional, ci poate fi şi un rezultat al acestuia. Martinez subliniază că ideea nu este
una nouă; încă din timpul lui A.Binet a devenit clar faptul că inteligența este un produs al educației, al tuturor
experiențelor cu valoare educativă. În acest context, susține autorul, scopurile educației s-ar putea transforma astfel
încât să includă dezvoltarea inteligenței elevilor şi studenților ca scop principal. Martinez nu neagă determinarea
genetică, punând accentul pe latura dobândită a inteligenței.
113
Modelul propus evidențiază trei calități ale inteligenței considerate esențiale. În primul rând, autorul vorbește
despre calitatea inteligenței de a fi entelică. Sensul acestei calități se referă la urmărirea şi la atingerea scopurilor
(găsirea soluțiilor) în cazul rezolvării unor probleme. În sens mai larg însă, această calitate a inteligenței este cu mult
mai interesantă. Denumirea propusă de autor provine din grecescul entelekheia utilizat de Aristotel cu sensul de ,,a se
găsi în starea de perfecțiune”. La fel de bine anticii utilizau acest cuvânt când desemnau principiul vital (suflet) care
stă la baza dezvoltării şi funcționării unui organism sau a unui sistem. În filosofie, această calitate se referă la
realizarea, la împlinirea unui potențial. Urmărirea scopurilor şi împlinirea potențialului individual au constituit
fundamentele psihologiei umaniste a lui Abraham Maslow. Această calitate generală a inteligenței permite adaptarea şi
modelarea mediului înconjurător, prin rezolvarea de probleme, în conformitate cu potențialul individual. Cea de-a
doua calitate a inteligenței umane este eficiența. Autorul este de părere că inteligența umană se află într-o strânsă
relație cu sistemul individual de procesare a informațiilor. Eficiența acestui sistem depinde de eficiența parametrilor
care au legătură cu obținerea, prelucrarea şi stocarea informațiilor. Toţi acești parametri pot fi grupați, în concepția
autorului, în trei fațete largi care se referă la capacitatea de judecare, la reprezentări şi memorie. În sfârșit, a treia
calitate este cea evaluativă. Această calitate a inteligenței este evidentă, mai ales din perspectiva procesării
informaţiilor şi a utilizării acestora. Din punct de vedere strict psihologic, această calitate a inteligenței pare a fi cea
mai speculativă, ea nefiind susținută științific. Din altă perspectivă însă, Martinez susține că indivizii umani au
tendința de a evolua şi de a îmbunătăți calitatea informațiilor şi cunoștințelor pe care le achiziționează prin construirea
unor scheme sau modele cognitive. Acest lucru a fost evidențiat şi de alți autori, care au susținut că oamenii au
tendința de a reduce numărul mare de stimuli şi informaţii care ii influențează la un număr ,,manevrabil” de
generalizări abstracte şi scheme.
114
O altă teorie ce s-a impus în atenţia psihodiagnosticienilor este teoria stărilor şi a trăsăturilor latente, care
încearcă să dea răspuns la următoarele întrebări: cum putem afla dacă în răspunsurile date de un subiect la un
chestionar care măsoară o trăsătură de personalitate intervin sau nu efectele situaţiei de măsurare? dacă există efecte
ale situaţiei, ce relaţie există între scorul obţinut la scală şi trăsătura măsurată? ce relaţie există între stări şi trăsături?
Important este de a ne determina ce este starea şi ce este trăsătura? Spre deosebire de disciplinele tradiționale
ale psihologiei teoria stărilor şi trăsăturilor latente recunoaște printre atribuțiile psihologice existenţa atât a
deosebirilor dintre indivizi, stabile în timp, cât şi a schimbărilor intraindividuale. Ea consideră că fiecare atribut
psihologic observat este afectat într-un anumit grad de: caracteristicile individului; caracteristicile situaţiei şi/sau
influențelor care interacționează; eroarea de măsurare. Drept consecinţă, rezultatul măsurării unei variabile observate
se descompune în trei componente: prima care nu depinde de situaţie şi/sau de efectele interacţiunilor; a doua care
depinde de situaţie şi/sau de interacţiuni și a treia - eroarea de măsură.
Prima din componente este denumită trăsătură, iar suma primelor două componente este denumită stare.
Existenţa acestor componente are implicații extrem de importante asupra modului în care se face evaluarea
psihologică. Construirea şi utilizarea testelor impun să se cunoască nu numai fidelitatea acestora, ci şi cât de mult
măsoară ele caracteristici stabile ale persoanelor şi cât de mult sunt afectate de situația în care se face măsurarea.
O altă tendință actuală în psihodiagnostic este trecerea de la evaluarea psihometrică la evaluarea potențialului
de învățare. Aceste 2 sisteme de evaluare au fost percepute antagonist, iar explicația rezidă în apariția unei noi
paradigme care se opune practicii tradiționale. Evaluarea potențialului de învăţare oferă posibilitatea construirii şi
exersării unei sarcini, urmărindu-se evoluţia subecţilor în rezolvarea ei. Această metodă de evaluare, contrar
psihometriiei, nu se bazează pe ceea ce subiecţii au învăţat înainte (nivelul actual, în terminologia lui L.Vîgotski), ci
propune sarcini de învăţare specifice pentru a se cunoaşte profitul pe care ei pot să-l obţină (zona proximei dezvoltări).
Pentru evaluarea cantitativă şi calitativă a potențialului de învățare se folosesc două procedee.
Antrenamentul în timpul testului. Acest procedeu constă în corectarea şi antrenarea subiectului imediat după o
soluție greșită. După această fază, urmează evaluarea, în care se oferă subiectului un număr de itemi pe care trebuie
să-i rezolve fără asistență. Aici important este faptul că subiectul poate să-şi manifeste aptitudinea de a stăpâni şi
aplica principiile învăţate în timpul evaluării.
Procedeul pre-test – învățare – post test. Acesta cuprinde trei faze: faza pre-test, care constă în obținerea unei
evaluări de bază a funcțiilor actuale şi care este asemănătoare testului psihometric uzual; faza învățării, care constă în
a expune subiectului condițiile ce favorizează reușita sarcinii propuse. În această fază se dau ajutoare ce-i permit
subiectului să avanseze spre rezolvarea problemei, să înveţe strategii de rezolvare sau să-și corecteze
comportamentul cognitiv inadecvat faţă de problemă; faza post-test, care constă în verificarea efectelor învățării.
II. Construcția şi dezvoltarea unor teste noi: în fiecare an sunt elaborate multe teste noi care îşi dovedesc
superioritatea fie datorită unor calități psihometrice superioare, fie deoarece sunt mult mai specifice şi mult mai
potrivite pentru diferite probleme particulare. Testele noi se deosebesc fundamental de cele tradiționale, deoarece
sunt bazate pe concepte şi teorii moderne din diferite ramuri ale psihologiei. Testele noi sunt un răspuns la obiecții și
critică şi constituie încercarea de perfecționare şi de creștere a „puterii” testului.
Un alt aspect al proliferării instrumentelor psihodiagnostice îl constituie construirea unor teste din categoria celor
semistandardizate. Este vorba despre încercarea psihologilor de a scoate psihodiagnosticul de sub controlul exclusiv al
experților şi de a oferi şi altor utilizatori (cum este cazul părinților, cadrelor didactice, personalului medical,
asistenților sociali, psihopedagogilor ş.a.) unele instrumente psihodiagnostice care să-i ajute în activitatea lor. Aceste
teste ar oferi informații cu caracter orientativ, iar, în cazul în care sunt semnale că există probleme mai serioase,
trebuie să se apeleze la un psihodiagnostician expert. În acest context sunt însă necesare precauții serioase, deoarece
o asemenea intenție generoasă poate fi contrabalansată de multiple efecte negative asupra psihodiagnozei autentice,
științifice.
III. Asigurarea unor standarde cât mai înalte pentru testarea psihologică pot fi clasificate în următoarele
categorii:
1. Standarde înalte pentru constructorii de teste. Aproape paralel cu publicarea primelor teste, şi deci cu apariția
psihometriei, au apărut şi primele preocupări privind protejarea activității psihodiagnostice. Încă din 1895, American
Psychological Association (APA) a format primul său comitet ce urma să se ocupe de măsurarea mentală şi de modul
cum se aplică testele noi. În 1906 a fost înființat încă un comitet APA cu misiunea specială de a se ocupa de probleme
115
de standardizare. În anul 1954 APA publică Technical Recommendations for Psychological Tests and Diagnostic tests,
document care stabilea standardele pentru testarea psihologică, precum şi recomandările tehnice. În anul următor,
1955, o altă organizație profesională – The National Educational Association -, lucrând în colaborare cu National
Council on Measurement Used in Education (actualmente fiind cunoscut sub numele The National Council on
Measurement), a elaborat şi publicat Technical Recommendations for Achievement Tests. În continuare au fost
elaborate și publicate mai multe documente necesare: Standards for Educational and Psychological Test and Manuals,
1966; Automated Test Scoring and Interpretation Practices, 1966; Standards for Educational and Psychological Tests,
1974; Principles for the Validation and Use of Personnel Selection Procedures, 1980; Speciality Guidelines for the
Delivery of Services by Counseling Psychologists, 1981; Speciality Guidelines for the Delivery of Services by
Clinical Psychologists, 1981; Speciality Guidelines for the Delivery of Services by Industrial/Organizational
Psychologists, 1981; Speciality Guidelines for the Delivery of Services by School Psychologists, 1981; Ethical
Principles of Psychologists, 1981; Standards for Educational and Psychological Testing, 1985; Guidelines for
Computer-Based Tests and Interpretations, 1986; Ethical Principles of Psychologists, 1992; Standards for Educational
and Psychological Testing, 1993.
The National Association of School Psychologists (NASP) a adoptat, în 1984, Principles for Professional Ethics,
un ghid foarte necesar și util în vederea selecţiei, utilizării şi interpretării testelor psihologice. Acesta a fost revizuit şi
adoptat în 1992.
Încă în anul 1950 Comitetul Ethical Standards for Psychology din cadrul APA a publicat un raport, întitulat
Ethical Standards for the Distribution of Psychological Tests and Diagnostic Aids. În cadrul acestui raport au fost
diferenţiate trei niveluri de calificare pentru utilizarea testelor: nivelul A: teste care pot fi administrate, scorate şi
interpretate adecvat, cu ajutorul manualului şi al unei orientări generale (teste de achiziție ); nivelul B: teste care
reclamă anumite cunoștințe tehnice privind construirea şi utilizarea lor, precum şi cunoștințe din alte domenii ale
psihologiei, cum ar fi: psihologia diferențială, statistica psihologică, psihologia personalului, orientarea vocațională
(teste de aptitudini); nivelul C: teste care solicită cunoștințe de înalt nivel privind testarea şi din alte domenii de
suport, la care trebuie să se adauge experiență supervizată (tehnici proiective, teste individuale de inteligență,
chestionarele de personalitate).
În APA's Standards for Educational and Psychologists, 1992 sunt făcute precizări şi mai clare privind
calificările utilizatorilor de teste. În conformitate cu principiul A psihologii oferă numai acele servicii şi utilizează
numai acele tehnici pentru care sunt calificați prin educație, formare sau experiență. Standardul etic 2.02 adaugă că
psihologii se abțin de la utilizarea necorespunzătoare a tehnicilor de măsurare şi, totodată, iau măsuri pentru a
preveni ca alţii să utilizeze defectuos informația pe care o oferă aceste tehnici.
În anul 1988 a fost adoptat The Code of Fair Testing Practices in Education, care stipulează obligațiile atât ale
celor care construiesc testele, cât şi ale celor ce le administrează, în patru arii: a) dezvoltarea/selectarea testelor; b)
interpretarea scorurilor; c) strădania pentru certitudine; d) informarea subiecților.
2. Creșterea obiectivității în aplicarea şi interpretarea testelor.
Un indicator al acestei tendințe, ce se va accentua în viitor, îl prezintă creșterea numărului de referințe în
favoarea testelor obiective pentru personalitate şi a numărului bateriilor de teste pentru măsurarea inteligenței şi
aptitudinilor. O altă tendință către creșterea obiectivității se manifestă în continuarea cercetărilor adresate testării
psihologice. Interesul pentru investigarea şi cercetarea testelor nu numai că nu încetează, ci, dimpotrivă, se
accentuează de la un an la altul şi se va amplifica probabil în viitor.
IV. Creșterea interesului şi preocupărilor privind respectarea drepturilor subiecților supuși testării
psihologice.
În standardele ARA este precizat că psihodiagnosticenii trebuie să respecte cu strictețe drepturile celor care sunt
supuși testării: dreptul consimțământului informat; dreptul de a fi informat asupra rezultatelor testării; dreptul de a nu
i se invada intimitatea; dreptul la confidențialitate ș.a. Respectarea drepturilor subiecţilor îi va face să se simtă mai
securizați şi să manifeste un interes mai mare pentru măsurarea şi evaluarea psihologică. În secolul care a început în
mod sigur lumea va avea tot mai mult nevoie de psihologie, inclusiv de testare psihologică.
V. Computerizarea testelor. Scopul primar al utilizării computerului în psihodiagnoză îl reprezintă scurtarea
timpului de aplicare, incluzând toate etapele şi, mai ales, scorarea şi interpretarea rezultatelor. Unii autori
116
menționează şi alte avantaje. C. Havârneanu delimitează mai multe criterii care evidențiază avantajele utilizării
computerului în examinarea psihologică:
1. Criteriul timp: în comparație cu probele clasice, cele computerizate aduc o condensare temporală. Aceasta nu
rezultă din scurtarea timpului de solicitare, ci din modul rapid de prelucrare, afișare şi tipărire a rezultatelor.
Computerul nu se interpune între examinat şi examinator, el oferind posibilitatea prelungirii sensibile a contactului
uman direct, atât de necesar realizării unui psihodiagnostic competent.
2. Criteriul mobilității: față de unele probe de reactivitate senzorio – motorie utilizate, subiectul poate acționa la
stimuli în mișcare bidimensională. Posibilitatea utilizării unor stimuli perturbatori are o gamă mai largă de utilizare.
Un avantaj este acela că există posibilitatea subiectului de a comunica integrativ cu computerul, care posedă largi
distribuții ale posibilităților de răspuns.
3. Criteriul particularizării şi individualizării examenului: în formele tradiționale de examinare, operativitatea este
scăzută din cauza timpului practic limitat care se putea aloca pentru a culege un număr mare de date şi pentru a face
comparații rapide ale acestora. În testarea computerizată se pot efectua comparații rapide, se pot nuanța rezultatele, iar
interacţiunea dintre date poate fi realizată în permanență.
4. Criteriul economic: o particularitate deloc neglijabilă în capacitatea de investigare a unui laborator constă în
posibilitatea de dotare materială. O probă de tip clasic presupune cheltuiele de achiziționare superioare costului unui
computer pe care pot fi stocate un număr nelimitat de probe psihologice.
Un alt mod de utilizare îl reprezintă testarea computerizată adaptivă. Diferite seturi de întrebări ale testului sunt
administrate, cu ajutorul calculatorului, la diferiți indivizi în funcție de „statutul” fiecăruia dintre ei la trăsătura supusă
măsurării. În testarea abilităților, de exemplu, computerul adaptează nivelul de dificultate al itemului în funcție de
răspunsul subiectului. Dacă răspunsul este incorect se oferă un item mai ușor, iar dacă este corect, se selectează un
item mai dificil. Un alt exemplu: un computer poate avea o bancă de itemi pentru un test de achiziție, aceștia
prezentând diferite niveluri de dificultate. Computerul poate fi programat: 1) să nu prezinte un item cu un nivel crescut
de dificultate, dacă subiectul nu a răspuns corect la doi itemi succesivi de un nivel de dificultate anterior; 2) să
termine testarea când subiectul nu răspunde corect la cinci itemi consecutivi, de un anumit nivel de dificultate.
Încă o direcție de utilizare a computerului este aceea în care el generează sarcini ce nu pot fi prezentate prin
metode tradiționale. Prin intermediul calculatorului va fi posibilă abordarea unei noi palete de abilități ce nu au
figurat în obiectivele unor teste tradiționale.
M. Albu[2] se referă la următoarele utilităţi prezente, dar şi viitoare ale programelor folosite în domeniul testării
psihologice:
păstrarea rezultatelor testării psihologice, în fişiere sau în baze de date;
calculul scorurilor la teste. Asemenea programe sunt utile mai ales în cazul testelor compuse dintr-un număr
mare de itemi, repartizaţi pe mai multe scale. Există teste care nu pot fi cotate decât cu ajutorul calculatorului;
administrarea testelor, urmată de calculul scorurilor. Cu ajutorul calculatorului pot fi administrate teste prin care
se măsoară variabile psihice sau fiziologice ce nu ar putea fi investigate în cazul administrării creion-hârtie (timpul de
reacţie, timpul de decizie, etc).
identificarea protocoalelor invalide, în care răspunsurile subiectului nu sunt conforme cu realitatea. Un
procedeu utilizat în acest scop aplică teste statistice asupra succesiunilor de răspunsuri date de subiect;
verificarea unei ipoteze privind persoana examinată, pe baza comparării, prin teste statistice, a rezultatelor
obţinute de aceasta la examenul psihologic cu cele ale unui eșantion extras din populația căreia îi aparține subiectul;
intervievarea subiectului: programele conțin, alături de întrebările posibile, şi un algoritm de construire a
interviului. Interviurile administrate de calculator sunt contraindicate însă în cazul copiilor, al adulților cu un nivel
intelectual scăzut şi al celor cu simptome psihiatrice;
interpretarea rezultatelor la un test psihologic, care are la bază transpunerea într-un program a unui set de reguli
prespecifice, referitoare la un răspuns sau la un pattern de răspunsuri (un scor la un test sau un profil psihologic), ce
permite analiza, interpretarea şi evaluarea unor calităţi ale persoanelor;
redactarea raportului psihologic: uneori sunt formulate predicţii referitoare la subiect, fie pe baza unor metode
statistice, fie pe baza identificării unor legături între scorurile la test şi unele caracteristici nontest, cum sunt datele
biografice. În alte cazuri, în urma comparării profilului psihologic al subiectului cu rezultatele obţinute la aceleaşi
teste de diverse grupuri de persoane se determină populaţia din care face parte persoana examinată;
117
alegerea celui mai potrivit tratament (terapie, program de intervenție etc.) pentru fiecare subiect. Acesta
reprezintă cel mai înalt nivel de implicare a calculatorului în activitatea psihologului şi este de așteptat să crească
numărul programelor de acest tip;
construirea unui test psihologic.
Utilizarea computerului se extinde la toate tipurile de teste, inclusiv cele pentru măsurarea comportamentală.
118
schimbări în structura familiei;
creșterea sau descreșterea venitului în familie;
schimbarea locului de trai;
frecventarea instituției preșcolare etc.
Creșterea IQ se poate datora unor programe compensatorie de instruire care au început să fie elaborate în SUA încă
din anii 60 ai sec. XX pentru copiii din familii cu nivel socioeconomic scăzut. În prezent sunt elaborate mai multe
programe, prin intermediul cărora se încearcă stimularea dezvoltării intelectuale a copiilor de vârstă precoce în scopul
de a preîntâmpina influențele negative ale mediului ambiant asupra instruirii copiilor în școală.
Sunt date experimentale ce vizează încercări de a organiza a instruirea compensatorie aplicată copiilor de numai 3-
4 luni, mamele cărora aveau un IQ mai mic de 70 de unități. Ocupațiile realizate cu acești copii de către educatori
special pregătiți în acest sens au permis obținerea peste 4 ani la unii copii a valorilor IQ egale cu 135 de unități
(norma este 100). Studiile de acest tip sunt interesante și valoroase din punctul de vedere al cercetării influenței
factorului biologic și social asupra procesului de dezvoltare a copilului. Datele obținute confirmă semnificația de bază
a educației și instruirii în procesul de dezvoltare intelectuală stabilită prin intermediul testelor de inteligență.
Unul dintre criteriile de clasificare a metodelor în psihodiagnoză este forma materialului stimul care permite
evidențierea testelor verbale și nonverbale de inteligență. Testele verbale sunt compuse din probe (itemi) prezentate în
formă verbală – teze, cuvinte, propoziții, afirmații etc. Testele nonverbale de inteligență ca conținut pot fi prezentate în
formă de imagini, desene, scheme sau în formă de obiecte – cubușoare, părți ale obiectelor etc. În aceste teste
cunoașterea limbii este necesară numai pentru înțelegerea instrucțiunilor care sunt formulate simplu și concis.
Testele verbale de inteligență oferă indicatori cu privire la inteligența verbală, iar testele nonverbale – indicatori ai
inteligenței nonverbale.
În psihodiagnoză uneori este folosită o altă clasificare a metodelor, în conformitate cu care sunt evidențiate:
testele de acțiune;
testele nonlingvistice;
testele nonverbale.
Testele de acțiune (performance tests) necesită operații cu obiectele cu folosirea minimală a creionului și hârtiei
sau probele sunt îndeplinite prin intermediul unor mișcări pe hârtie (desenarea unor figuri, trasarea drumului de ieșire
din labirint etc.).
Testele nonlingvistice (nonlanguage tests) sunt elaborate în așa fel, încât nu cer folosirea limbajului atât din partea
subiectului examinat, cât și din partea psihodiagnostului. Materialul stimul este prezentat în formă nonverbală, iar
instrucțiunile sunt prezentate ca demonstrări nemijlocite a ceea ce trebuie de realizat fără folosirea limbajului scris sau
oral.
Testele nonverbale (nonverbal tests) în această clasificare ar fi mai corect să fie numite după cum consideră A.
Anastasi, teste care nu necesită deprinderi de citit/scris. Administrarea acestor teste presupune instrucțiuni orale și
comunicare cu psihodiagnostul.
Aceste trei grupe de teste mai sunt numite uneori teste pentru populațiile specifice [5]. Inițial, ele au fost elaborate
și administrate în scopul diagnosticului indivizilor care nu puteau fi studiați prin intermediul testelor verbale
tradiționale:
copii cu nedezvoltarea vorbirii;
persoanele care nu pot citi și scrie;
copii preșcolari cu defecte în vorbire;
copii cu reținere în dezvoltarea psihică;
cetățeni străini;
condamnați din penitenciare.
Pe lângă categoriile menționate de subiecți, aceste teste sunt folosite și în cazurile diagnosticului persoanelor cu
scopul determinării nivelului de dezvoltare al gândirii practice (constructori, arhitecți, pictori etc.).
În continuare vom prezenta câteva din cele mai populare teste de inteligență.
Testul Binet - Simon
Conținutul scalei, ediția 1905:
119
1. Coordonarea vizuală. Gradul de coordonare a mișcărilor capului şi ochilor este determinat cu ajutorul unui
chibrit, care este trecut uşor prin faţa copilului.
2. Prinderea provocată tactil. Un mic cub din lemn este plasat în contact cu palma sau cu dosul palmei
subiectului. Acesta trebuie să-l prindă şi să-l ducă la gură. Mișcările şi coordonarea lor sunt observate şi consemnate.
3. Prinderea provocată vizual. Se procedează ca la punctul 2, cu deosebirea că obiectul este plasat în câmpul de
prindere, de apucare al copilului, fără să fie în contact direct cu mâna lui. Experimentatorul îl încurajează oral şi prin
gesturi să-l apuce, să-l prindă.
4. Recunoașterea hranei. O bucată mică de ciocolată şi o bucată de lemn similară ca dimensiuni sunt prezentate
succesiv subiectului. Sunt consemnate semnele de recunoaștere şi încercările de a intra în posesia lor.
5. Căutarea hranei când este interpusă o dificultate ușoară. O bucată mică de ciocolată ca în punctul 4 este
învelită în hârtie şi oferită subiectului. Sunt făcute observații asupra modului în care subiectul încearcă să obțină
ciocolata, separând-o de învelitoare.
6. Executarea unor comenzi simple şi imitarea gesturilor.
Aceasta este limita idioților determinată experimental.
7. Cunoașterea verbală a obiectelor. Copilul trebuie să atingă capul, urechea, nasul, etc. Şi, de asemenea, să
identifice, la comandă, unul din trei obiecte cunoscute: ceașcă, cheie, sfoară.
8. Recunoașterea obiectelor într-un desen. Copilul trebuie să identifice anumite obiecte dintr-un desen, denumite
de experimentator.
9. Numirea tuturor obiectelor dintr-un desen.
Aceasta este limita superioară pentru un copil de 3 ani normal.
Cele trei teste anterioare nu sunt în ordinea crescătoare a dificultății. Din aceste considerente cine reușește la testul
7 în mod obișnuit reușește şi la testele 8 şi 9.
10. Compararea a două linii şi discriminarea lor în funcție de lungime.
11. Reproducerea unor serii de 3 numere, imediat după prezentarea lor orală.
12. Discriminarea unor greutăți mici: a) 3 şi 12 g; b) 6 şi 15 g; c) 3 şi 15 g.
13. Sugestibilitatea: a) modificarea testului 7: este căutat un obiect care nu se găsește printre cele prezentate; b)
modificarea testului 8: Unde în desen este patapum? Unde este nicevo? Cuvintele date nu au nici un înţeles; c)
Modificarea testului 10: două linii sunt comparate, dar nu sunt de aceeaşi lungime: care este mai mare şi care mai
mică?
Acest test este admis nu atât ca test de inteligență, cât ca test pentru „forţa raţionamentului” şi „rezistenţa
caracterului”.
14. Definirea unor obiecte familiare: casă, cal, furculiță, mama.
Aceasta este limita pentru copilul normal de 5 ani, exceptând cazul în care nu reușește la testul 13.
15. Repetarea propozițiilor de 15 cuvinte fiecare, imediat după ce sunt prezentate de către experimentator.
Aceasta este limita pentru imbecili.
16. Prezentarea diferențelor dintre variate perechi de obiecte reamintite din memorie: a) hârtie şi carton; b) muscă
şi fluture; c) lemn şi sticlă.
Acest test poate numai el singur să separe efectiv copiii normali între 5 şi 7 ani.
17. Memoria imediată a desenelor unor obiecte familiare. 13 desene lipite pe 2 bucăți de carton sunt prezentate
simultan. Subiectul se uită la ele 30 de secunde şi apoi le numește pe cele reamintite.
18. Desenarea din memorie a 2 imagini diferite, prezentate simultan, timp de 10 secunde.
19. Repetarea unor serii de numere după prezentarea orală a acestora. Trei serii a câte 3 numere, trei a câte patru
numere fiecare, trei serii a câte cinci numere fiecare etc. Sunt prezentate până când nici una dintre cele trei serii nu
este repetată corect. Scorul obținut este dat de numărul cifrelor în seriile cele mai lungi care au fost repetate corect.
20. Evidențierea din memorie a asemănărilor dintre obiecte familiare: a) mac sălbatic (roșu) şi sânge; b) furnică,
muscă, fluture şi purice; c) ziar, etichetă, desen.
21. Discriminarea rapidă a liniilor. O linie de 30 cm este comparată succesiv cu 15 linii variind între 31 şi 35 cm.
Apoi este folosit un set mai dificil de comparații dintre o linie de 100 mm şi 12 linii variind între 101 şi 103 mm.
22. Aranjarea în ordine a cinci greutăţi: 15 g, 12g, 9g, 6g, şi 3g, care au aceeași dimensiune.
120
23. Identificarea greutății lipsă din seriile din cadrul testului 22, din care o greutate a fost înlăturată. Greutățile
rămase nu sunt așezate în ordine. Acest test este oferit când testul 22 este trecut.
Aceasta este foarte probabil limita pentru moroni.
24. Găsirea cuvintelor care să rimeze cu un cuvânt dat, după ce se exemplifică.
25. Completarea cu un singur cuvânt a unor propoziții.
26. Construirea unor propoziții plecând de la trei cuvinte date, de exemplu: Paris, bulevard, fericire.
27. Răspunsul la 25 de întrebări de dificultate gradată, cum ar fi, de exemplu: „Care este lucrul pe care-l faci când
simți că ţi-e somn?”; „De ce este mai bine să continui cu perseverență ceva ce a fost început decât să abandonezi şi să
începi altceva?”.
Acest test singur depistează moronul.
28. Determinarea timpului, a orei, dacă limba mare şi cea mică a ceasului ar fi schimbate.
29. Îndoirea şi tăierea hârtiei.
30. Distincția între termeni abstracți.
Trei din aceste probe vizau dezvoltarea motorie, iar celelalte 27 erau desemnate să măsoare abilitățile cognitive.
Mai mult de jumătate dintre itemi erau destinaţi celor cu o accentuată retardare şi toţi itemii cuprindeau sarcini ce
aveau legătură cu problemele vieţii cotidiene.
Reuşita la itemul 6 al scalei a fost considerată limită superioară pentru idioţii adulţi.
Reușita la itemul 16 al scalei a fost considerată limită superioară pentru imbecilii adulți.
Reușita la itemul 23 al scalei a fost considerată limită superioară a moronilor adulți.
Reușita la itemul 24 sau 25 excludea diagnosticul de retardare mentală la un adult.
Scala, ediția 1905 a fost concepută pentru identificarea retardaților mental cu vârsta între 2 şi 12 ani.
Conținutul scalei, ediția 1908.
În anul 1908 apare ediția a doua în care a fost considerabil mărit numărul de probe. Toate 58 de subteste au fost
grupate pe niveluri de vârstă începând de la 3 şi până la 13 ani. Ca exemplu, pentru vârsta de 5 ani au fost selectate
acele probe care au fost îndeplinite reuşit de 80-90% de copii normal dezvoltat de această vârstă. Prin intermediul
probelor din scară erau testate multe funcţii printre care mai mult aptitudinile de înțelegere, judecată ş.a. O
îmbunătățire a scalei a fost introducerea conceptului de vârstă mentală, care este rezultatul la test ce corespunde
vârstei cronologice (în ani şi luni) a unui grup de copii normali. Administrarea subtestelor cu durata între 30 şi 85 de
minute începea cu determinarea vârstei de bază (cel mai înalt nivel de vârstă la care subiectul reuşeşte la toate
subtestele). Testarea continuă până la determinarea vârstei – plafon (ceiling age) - nivelul de vârstă cel mai scăzut la
care subiectul eșuează la toate subtestele. Apoi, vârsta mentală a copilului se calculează însumând vârsta de bază cu
un credit de 1 an pentru fiecare dintre subtestele trecute peste nivelul acestei vârste. În cazul în care sunt trecute mai
puțin de 5 subteste nu se însumează nimic.
Conținutul scalei din 1908:
3 ani: a arăta nasul, ochii, gura; a enumera pârțile componente ale unui desen; a repeta două cifre; a repeta o
construcție verbală de șase silabe; a-şi spune numele de familie.
4 ani: a indica sexul său; a numi cheia, cuțitul, banul; a repeta trei cifre; a compara două linii.
5 ani: a compara două cutii de greutăţi diferite; a copia un pătrat; a repeta o construcţie de 10 silabe; a număra
patru monede simple; a reface un joc din două piese.
6 ani: a repeta o construcţie de 16 silabe; a compara două figuri din punct de vedere estetic; a defini, prin folosire
individuală, obiecte familiare; a executa trei sarcini simultan; a spune propria vârstă; a distinge între dimineaţă şi
seară.
7 ani: a indica lacunele într-o figură; a număra cele 10 degete; a copia un triunghi şi un romb; a repeta cinci cifre; a
descrie un desen; a număra 13 monede simple; a numi patru monede.
8 ani: a citi un text oarecare, reținând două lucruri în memorie; a număra nouă monede (trei simple, trei duble); a
numi patru culori; a număra descrescător de la 20 la 0; a compara două obiecte din memorie; a scrie după dictare.
9 ani: a indica data completă (ziua, luna şi anul); a enumera zilele săptămânii; a utiliza definiţii superioare; a
memora şase elemente, după lectura unui text oarecare; a ordona cinci greutăţi; a împărţi 20 de monede în grupuri de
câte patru.
10 ani: a enumera lunile; a numi nouă monede; a localiza trei cuvinte în două fraze; a răspunde la trei întrebări care
121
solicită inteligenţa; a răspunde la cinci întrebări care solicită memoria.
11 ani: a critica fraze ce conţin absurdităţi; a localiza trei cuvinte într-o frază; a spune mai mult de 60 de cuvinte în
trei minute; a da definiţii abstracte; a pune cuvintele în ordine.
12 ani: a repeta şapte cifre; a găsi trei rime; a repeta o construcţie verbală de 26 de silabe; a interpreta desene.
13 ani: a face un decupaj; a completa un triunghi.
Una dintre obiecţiile cele mai importante făcute acestei variante a scalei se referă la faptul că ea a fost încărcată cu
probe de tip verbal în detrimentul subtestelor ce vizează funcţionarea perceptual-motorie.
Conținutul scalei, ediția 1911.
În 1911 apare varianta a treia a acestei scări de inteligență (anul morții premature a lui A. Binet) care nu se
deosebea mult de varianta precedentă. Pentru diagnosticarea nivelului dezvoltării intelectuale a fost găsită o soluție
genială – copiii erau supuși unor astfel de probe (teste) despre care se ştia în ce vârstă copiii normali le pot soluţiona
corect. Când copilul se isprăvea corect cu probele pe care le soluționau copiii de vârsta lui, el se considera a fi
normal. A. Binet a propus că aceste probe să fie folosite în scopul determinării vârstei mentale (mental age) care uşor
putea fi comparată cu vârsta cronologică. Vârsta mentală se calcula ca suma vârstei de bază (nivelul de vârstă
maximal până la care toate probele sunt îndeplinite corect) şi unui anumit număr de luni în corespundere cu probele
pentru nivelurile superioare de vârstă. Deci, vârsta mentală se determina ca vârsta de bază plus lunile adăugătoare.
Măsură absolută a inteligenţei este diferenţa dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică. Însă diferența menționată are
semnificație diferită pentru copii de diferită vârstă, deoarece dezvoltarea inteligenței este un proces neuniform. Un an
în plus sau în minus la vârsta de 3 ani este cu totul altceva în comparație cu vârsta de 15 ani.
În această versiune există cinci subteste pentru fiecare dintre cele 11 niveluri de vârstă. Se acordă credite parțiale în
ani pentru cei care trec mai puțin de cinci subteste. Scala a fost extinsă și include un nivel pentru adulți.
Conținutul scalei din 1911:
nivelul de vârstă de 3 ani: indică nasul, ochii şi gura; repetă două numere; enumeră obiectele într-un desen; spune
numele de familie; repetă o propoziţie formată din şase silabe.
nivelul de vârstă de 4 ani: indică propriul sex; numeşte cheia, cuţitul şi banii; repetă trei numere; compară două
linii.
nivelul de vârstă de 5 ani: compară două greutăţi; copiază un pătrat; repetă o propoziţie ce conţine 10 silabe;
numără patru monede; uneşte jumătăţile unui dreptunghi divizat.
nivelul de vârstă de 6 ani: distinge între dimineaţă şi după-masă; defineşte cuvinte familiare în funcţie de
întrebuinţare; copiază un romb; numără 13 monede; distinge pozele unor feţe urâte şi frumoase.
nivelul de vârstă de 7 ani: arată mâna dreaptă şi urechea stângă; descrie o imagine; execută trei comenzi date
simultan; evaluează valoarea a şase monede, dintre care trei sunt duble; numeşte patru culori.
nivelul de vârstă de 8 ani: compară două obiecte din memorie; numără de la 20 la 0; observă omisiunile dintr-o
imagine; numește ziua şi data; repetă cinci numere.
nivelul de vârstă de 9 ani: dă restul la bani; definește obiecte familiare în funcție de utilizarea lor superioară;
recunoaște toate monedele şi bancnotele uzuale; răspunde sau înțelege „întrebări ușoare";
nivelul de vârstă de 10 ani: aranjează cinci cuburi în ordinea greutăţii; copiază două desene din memorie; critică
afirmațiile absurde; răspunde sau înţelege „întrebări dificile”; utilizează trei cuvinte date în nu mai mult de două
propoziții.
nivelul de vârstă 12 ani: rezistă sugestiei privind lungimea liniilor; compune o propoziţie conţinând trei cuvinte
date; numeşte 60 de cuvinte în 3 minute; defineşte trei cuvinte abstracte; descoperă sensul propoziţiei dezorganizate.
nivelul de vârstă de 15 ani: repetă şapte cifre; găseşte, într-un minut, trei rime pentru un cuvânt dat; repetă o
propoziţie de 26 de silabe; interpretează imaginile; interpretează faptele date.
nivelul adult: rezolvă testul de tăiere a hârtiei; rearanjează un triunghi în imaginaţie; evidenţiază diferenţele între
perechile de termeni abstracţi; găseşte trei diferenţe între preşedinte şi rege; găseşte înţelesul principal al unei lecturi
selective.
Scala Stanford-Binet, ediția a patra
În anul 1985 este publicată una dintre cele mai elaborate baterii de inteligenţă - Scala de inteligență Stanford-Binet (a
patra ediție) sub semnătura psihologilor: R.L. Thorndike, E. Hagen şi J. Sattler.
122
Fundamentarea teoretică. Scală are la bază un model ierarhic al abilității cognitive, ce cuprinde, la rândul lui, trei
niveluri. Cei care au dezvoltat acest model ierarhic au fost influențații de teoriile curente din domeniul psihologiei
cognitive. Modelul şi testele care măsoară fiecare dintre factorii săi poate fi prezentat în felul următor. La vârful modelului
este factorul G, respectiv Raționamentul general, care este utilizat de către subiecți pentru a rezolva problemele pe care nu
au fost învăţaţi să le rezolve. Următorul nivel împarte factorul G în trei factori majori: abilităţi cristalizate, abilităţi analitic-
fluide şi memoria de scurtă durată. Abilităţile cristalizate reprezintă factorii cognitivi implicaţi în achiziţionarea şi utilizarea
informaţiei necesare pentru abordarea conceptelor verbale şi cantitative în vederea rezolvării problemelor. Aceste abilități
fiind influențate de educație reprezintă, de asemenea, mai multe deprinderi de rezolvare a problemelor verbale şi cantitative
achiziționate pentru o varietate de experienţe de învăţare, atât formale (în şcoală), cât şi informale. La al treilea nivel al
modelului, abilităţile cristalizate sunt divizate în doi factori minori, şi anume raţionamentul verbal şi raţionamentul
cantitativ.
Abilităţile analitic-fluide reprezintă deprinderile cognitive necesare pentru rezolvarea unor probleme implicând stimuli
nonverbali sau figurali. Experienţele generale de viaţă sunt considerate a fi mult mai importante în dezvoltarea acestor abilităţi
decât educaţia formală. Abilităţile analitic-fluide sunt măsurate cu ajutorul Raţionamentului abstract/ vizual.
Al treilea factor pentru al doilea nivel (factori minori de grup) este Memoria de scurtă durată, care a fost inclus datorită
relaţiilor sale pozitive cu sarcini mult mai complexe ale performanţelor cognitive. El este o măsură a abilităţii individuale de a
reţine informaţia până când ea este stocată în memoria de lungă durată şi, pe de altă parte, de a extrage informaţia din
memoria de lungă durată în vederea utilizării ei pentru rezolvarea de probleme. Acest factor nu mai este diferenţiat, la al
treilea nivel.
În această ediție termenul de inteligenţă a fost înlocuit cu cel de dezvoltare cognitivă. În Manualul pentru a patra ediţie nu
mai sunt folosiţi termeni precum inteligenţă, IQ, vârstă mentală. În loc de coeficient de inteligenţă (IQ) este utilizat conceptul
de scor standard al vârstei - Standard Age Score (SAS). A patra ediţie a acestei scale şi-a mai propus ca, suplimentar
diagnosticării nivelului general al dezvoltării cognitive, să ofere un profil clinic util al abilităţilor cognitive şi să reducă
ponderea prea mare a deprinderilor verbale din conținutul edițiilor anterioare.
În consecință, deşi a patra ediție a scalei este o revizie a edițiilor anterioare, ea apare ca fiind un test absolut
modern privitor la conținut, scale şi proceduri de testare.
Scala de inteligență Stanford-Binet(a patra ediţie) a fost construită în scopul măsurării abilităților cognitive a
subiecților cu vârsta între 2 şi 23 de ani. Datele normative sunt disponibile numai pentru indivizii pînă la 23 de ani,
limitând, astfel, utilizarea scalei pentru adulți. Din aceste considerente, ea trebuie să fie folosită în vederea atingerii
obiectivelor, care sunt legate mai ales de copiii şi tinerii de vârstă școlară. În același timp ea urmărește şi alte obiective
123
suplimentare: de a diferenția între elevii retardaţi mental şi elevii cu dificultăţi de învăţare; de a ajuta la înţelegerea
motivului pentru care, în mod particular, un elev are dificultăţi de învăţare în şcoală; de a identifica elevii talentaţi.
Conținutul scalei. Echipamentul testului este constituit din: manualul pentru administrare şi scorare; manualul
tehnic; materialele pentru subteste; foaia de răspuns standard.
Bateria cuprinde 15 teste cu itemi aranjați în ordinea crescătoare a dificultății, fiind desemnați cu litere de la A la
Y. Fiecare nivel are doi itemi, cu un grad de dificultate aproximativ egal. Examinatorul trebuie să stabilească, în raport
cu fiecare test, vârsta de bază şi vârsta-plafon. Manualul oferă informaţii detaliate cu privire la modul de administrare
a testului.
Conținutul succint al scalei:
Testul 1 - Vocabular. Conţine 46 de itemi, dintre care primii 14 sunt imagini ale unor obiecte comune, iar ceilalți 32
prezintă cuvinte pe care subiecţii trebuie să le definească.
Testul 2 - Memorarea mărgelelor. Examinatului i se arată, timp de 5 secunde, un aranjament al mărgelelor şi, apoi, i
se cere să-l reproducă din memorie utilizând mărgele ce pot fi grupate în patru forme şi trei culori. Acest test este
administrat pentru toate nivelurile de intrare, deşi exemplele şi sarcinile diferă în funcţie de acestea. De exemplu,
nivelurile de intrare A-G (itemii 1-10) solicită subiectului doar să arate care sunt mărgelele ce i-au fost arătate, în timp
ce nivelurile H-Q (itemii 11-26) îi cer să reproducă modelul de construcţie oferit.
Testul 3 - Cantitativ. Itemii 1-12 solicită subiecţilor să numere, să adune, să scadă şi să formeze serii logice de
numere. Ceilalţi itemi (13-40) solicită rezolvarea unor probleme cantitative prezentate fie vizual, fie oral. Testul este
administrat la toate nivelurile de intrare. Examinaţii pot folosi creion şi hârtie pentru a rezolva itemii.
Testul 4 - Memorarea propoziţiilor. Sarcina subiectului examinat este de a repeta anumite propoziţii prezentate de
către examinator. Există itemi pentru familiarizare, iar testul este administrat la toate nivelurile de intrare. Propoziţiile
trebuie să fie prezentate cu acelaşi ritm, iar examinatorul trebuie să coboare vocea la sfârşitul itemului.
Testul 5 - Analiza structurii. Acest test este singurul cu timp impus (necesită folosirea cronometrului). El este
administrat la toate nivelurile de intrare şi are itemi-exemplu în afara nivelurilor A-C. Primii şase itemi utilizează
forma de lucru, iar itemii 7-42 utilizează cuburile albe şi negre. Sarcina subiectului este, pentru anumiţi itemi, de a
reproduce un model oferit cu ajutorul unei imagini şi, pentru alţi itemi, de a reproduce, cu ajutorul cuburilor, un model
oferit de examinator.
Testul 6 - Înţelegerea. Primii şase itemi solicită subiectului să arate diferite părţi ale corpului unui copil, a cărui
imagine este prezentată pe un cartonaş. Itemii 7-42 cer subiectului să ofere un răspuns verbal la întrebări privind
evenimente comune (de exemplu: „De unde cumpără oamenii cărţile?"). Testul este administrat la toate nivelurile de
intrare şi nu folosește itemi-exemplu.
Testul 7 - Absurdități. Este aplicat numai subiecților cu nivel de intrare A-L, cărora li se cere să arate ce este greşit
în cadrul unor imagini absurde. Există exemple pentru nivelurile A-B.
Testul 8 - Memorarea cifrelor. Subiectului i se prezintă o serie de cifre, iar el trebuie să le repete, întâi, în aceeași
ordine şi, apoi, în ordine inversă. Cifrele sunt citite cu o rată de una pe secundă, iar vocea examinatorului este coborâtă
la sfârșitul fiecărui item.
Testul 9 - Copierea. Este folosit numai pentru nivelurile A-J. Nu sunt folosiţi itemi-exemplu. Pentru itemii 1-12
subiectului examinat i se cere să reproducă modelele examinatorului făcute din cuburi. Pentru itemii 13-28 examinatul
trebuie să reproducă desene oferite. Se permite folosirea radierei.
Testul 10 - Memorarea obiectelor. Este administrat subiecţilor cu un nivel de intrare/şi peste acest nivel. Sunt
prezentate imagini cu unul sau mai multe obiecte şi apoi se cere identificarea obiectelor în ordinea corectă a apariţiei
lor. Obiectele sunt arătate cu o rată de unul pe secundă şi sunt folosiţi itemi-exemplu.
Testul 11 - Matricele. Subiectului i se cere să completeze obiectul lipsă dintr-o serie. La itemii 1-22 este folosit
formatul bazat pe alegerea multiplă, iar la itemii 23-26 este folosit un format scris.
Testul 12 - Serii de numere. Subiectului examinat i se prezintă o serie de numere ce sunt aranjate în funcţie de o
anumită regulă şi el trebuie, după ce descoperă regula, să le completeze cu încă două numere. Testul se aplică numai
subiecţilor cu un nivel de intrare / şi peste acest nivel. Subiectul poate folosi creion şi hârtie şi ambele numere trebuie
să fie corecte pentru a primi credit. Deşi nu este timp impus, se sugerează că, pentru fiecare item, să se aloce circa
două minute.
124
Testul 13 - Îndoitul şi tăierea hârtiei. Testul este administrat numai subiecţilor cu un nivel de intrare M şi deasupra.
Pentru itemi-exemplu, examinatorul îndoaie şi taie bucăţi de hârtie, iar examinatul, folosind un format cu răspunsuri la
alegere, selectează imaginea ce demonstrează cum va arăta hârtia când va fi despăturită.
Testul 14 - Relații verbale. Acest test este administrat numai examinaților cu nivel de intrare M şi peste acest nivel.
Examinatorul numește patru lucruri, iar examinatul spune prin ce se aseamănă primele trei şi prin ce se deosebesc de
al patrulea.
Testul 15 - Construirea ecuaţiei. În cadrul acestui test, oferit pentru nivelurile de intrare M şi peste, examinatul are
sarcina de a construi o relaţie matematică, folosind numere şi simboluri operaţionale ( +, -, = etc.). Deşi nu este un
timp impus, se sugerează ca, pentru fiecare item, să fie folosite în jur de două minute. Examinatul poate folosi creion
şi hârtie pentru a găsi răspunsul.
Administrare şi scorare. Ediţia a patra a Scalei se aplică individual de către un examinator experimentat, într-un
loc liniştit, fără nici o sursă de distragere. Pentru a aplica şi interpreta corect testele, este necesar ca examinatorul să fi
parcurs un proces de formare pentru administrarea testelor, în general, şi un proces de formare pentru administrarea
acestei baterii, în special. La rândul lui, Manualul pentru administrare oferă sugestii importante privind: a) modul de
adaptare a testelor la specificul individual; b) modul de dezvoltare şi menţinere a raportului examinator/ examinat; c)
modul în care să fie testaţi copiii de vârstă preşcolară.
Timpul mediu pentru administrarea întregii baterii este între 60 şi 90 de minute. Pentru a realiza o bună măsurare
a modului de funcţionare intelectuală este necesar să fie aplicate toate testele. Autorii recomandă însă ca examinatorul
să apeleze la una dintre bateriile sugerate pentru diferite grupuri de vârstă. De asemenea, ei recomandă, pentru anumiţi
subiecţi, aplicarea bateriei în două sesiuni.
Pentru consemnarea rezultatelor subiecţilor este utilizat Caietul de răspuns standard (Record booklet), care are un
număr de 40 de pagini. Pe prima pagină a acestuia sunt înregistrate scorurile parţiale şi totale (scoruri compozite) ce
alcătuiesc secţiunea a doua. Secţiunea întâi cuprinde date de identificare a subiectului. Secţiunea a treia cuprinde
factori comportamentali care afectează performanţa la test. Folosindu-se o scală cu cinci trepte, se consemnează în
legătură cu fiecare dintre următorii factori:
1) Atenţia
a) absorbit de sarcină.................................. foarte uşor distras
2) Reacţii în timpul aplicării testului
a) nivel de activitate normală…… nivel de activitate anormală
b) iniţiativă în activitate....................... aşteaptă să fie întrebat
c) rapiditate în răspuns......................... necesită stimulare
3) Independenţă emoţională
a) încredere socială.............................. insecurizare
b) încredere reală în sine…… neîncredere în propriile abilităţi
c) confortabil în compania adulţilor..... stânjenit
d) siguranţă.......................................... anxietate
4) Comportamentul de rezolvare a problemelor
a) persistent.......................................... renunţă uşor
b) reacţionează la eşec în mod firesc… reacţionează la eşec în
mod nefiresc
c) doritor să continue........................... caută să termine
d) stimulat de sarcinile grele… preferă numai sarcinile uşoare
5) Independenţă faţă de sprijinul examinatorului
simte nevoia unei minime îndrumări.............. simte nevoia unei laude constante şi a încurajării
6) Limbaj expresiv
articulare excelentă........................................ articulare foarte săracă
7) Limbaj receptiv
excelentă discriminare a sunetelor……… discriminare a sunetelor
foarte săracă
125
8) A fost dificil să stabiliţi relaţia cu această persoană?
uşor......................................................... dificil
Aplicarea bateriei presupune parcurgerea mai multor etape. La început se administrează testul Vocabular, cu scopul de
a determina nivelul de intrare pentru celelalte teste. Pentru testul Vocabular, nivelul de intrare este determinat de vârsta
cronologică a subiectului. Nivelul de intrare determină, de asemenea, care subteste sunt administrate, precum şi punctul de
intrare specific pentru fiecare subtest. De exemplu, un examinat la nivelul cel mai scăzut, respectiv nivelul A (corespunzând
vârstei cronologice de la 2,0 la 3 ani şi 11 luni, dar depinzând de scorul la testul Vocabular), ar primi şapte teste, pe lângă
testul Vocabular. Fiecare dintre acestea (Memorarea mărgelelor, Cantitativ, Memorarea propoziţiilor, Analiza structurii,
Înţelegere, Absurdităţi, Copiere) au ca nivel de intrare primul item. Pe de altă parte, unui examinat pentru care nivelul de
intrare este T (corespunzând vârstelor cronologice între 6,0 şi 15 ani şi 11 luni, depinzând de rezultatul la testul Vocabular) i
s-ar aplica următoarele teste, cu numărul itemului de intrare între paranteze: Memoria mărgelelor (15), Cantitativ (15),
Memorarea propoziţiilor (19), Analiza structurii (19), Înţelegere (19), Absurdităţi (19), Memorarea cifrelor, în acelaşi sens şi în
sens invers (1), Memorarea obiectelor (1), Matrice (3) şi Serii de numere (3).
Bateria aplicată cuprinde un număr de la 8 la 13 teste, depinzând de vârsta examinatului şi de nivelul de intrare stabilit cu
ajutorul testului Vocabular. Există câteva versiuni abreviate recomandate de autori şi detaliate în Manualul de administrare.
Plecând de la punctul de intrare pentru un subtest, examinatorul administrează itemi până când se stabilesc nivelul de
bază, pe de o parte, şi nivelul-plafon, pe de altă parte. Nivelul de bază este stabilit când toţi cei patru itemi pentru două niveluri
consecutive sunt trecuţi. Ajuns aici, se presupune că examinatul ar reuşi la toţi itemii mai uşori, de sub acest nivel. După ce
este determinat nivelul de bază, examinatorul administrează itemii din ce în ce mai dificili, până la determinarea nivelului-
plafon ( când subiectul eșuează la trei din patru sau la toţi cei patru itemi ce aparţin la două niveluri consecutive). De aici
se presupune că itemii de peste acest nivel nu ar mai putea fi trecuţi.
Administrarea Scalei de inteligență Stanford-Binet, ediţia a patra, la fel ca versiunile anterioare, are un caracter adaptiv, în
sensul că se bazează pe abilitatea estimată a examinatului (în baza subtestului Vocabular).
După ce au fost atinse cele două niveluri, se trece la scorare. Se acordă un punct pentru reuşita la un item şi 0 puncte pentru
eşec. Scorul brut este convertit în scorul standard al vârstei (SAS), bazat pe tabelele de norme, corespunzător vârstei
cronologice a subiectului. În cadrul fiecărei arii de abilităţi cognitive, valorile SAS pentru testele administrate sunt
însumate şi ceea ce se obţine este convertit, folosind tabelul de norme corespunzător şi stabilind, astfel, SAS pentru
fiecare arie cognitivă, începând cu Raţionamentul verbal. În final, sunt însumate scorurile standard pentru cele patru
arii cognitive, iar rezultatul obţinut este transformat, în baza tabelului de norme, în scorul compozit. Acesta este un
indice global al performanţei intelectuale. El este o estimare a factorului g al lui Spearman (abilitate mentală
generală).
Examinatorii pot raporta scorul compozit SAS, împreună cu limitele de încredere, bazate, la rândul lor, pe
magnitudinea erorii standard a măsurării (SEM). Acest scor, plus sau minus o deviaţie standard, oferă limite de
încredere în pondere de 68%. Dacă se adaugă sau se scade 1.96 SEM, sunt oferite limite de încredere în pondere de
95%, iar, dacă se adaugă plus sau minus 2.58 SEM, limitele de încredere vor fi de 99% (proprietățile distribuției
normale). De exemplu, pentru un copil ce obţine un scor compozit de 120, limitele de încredere pentru o pondere de
95% vor fi de la 114 la 126, iar limitele de încredere pentru o pondere de 99% vor fi de la 112 la 128.
Lista comparațiilor dintre subteste ce urmează nu include toate variantele posibile şi, de aceea, nu reflectă toate
interpretările posibile. Interpretările care urmează trebuie să fie văzute ca ipoteze, ce necesită a fi investigate în
continuare printr-un studiu al rezultatelor copilului la întregul test şi printr-o analiză clinică a acestuia. Toate ipotezele
trebuie să fie tratate ca tentative. Concluziile derivate din analiza de profil nu trebuie niciodată să fie considerate
definitive.
1) Compararea subtestelor ce ţin de factorul înțelegerea verbală:
a) Vocabular(V) şi Înţelegere (C). Ambele subteste implică procesarea verbală, dar într-o oarecare măsură în
diferite contexte.
- V > C: un scor înalt la Vocabuar şi unul scăzut la Înţelegere pot sugera stângăcie în utilizarea abilității verbale
şi cunoştinţelor generale în situaţii de viaţă, ceea ce poate însemna prezenţa unei judecăţi alterate;
- V < C: un scor scăzut la Vocabular şi unul înalt la Înţelegere pot sugera o formare de noţiuni limitată, exceptând
cazul în care abilitatea conceptualizării este aplicată pentru rezolvarea problemelor din viaţa socială.
126
b) Vocabular(V) şi Relaţii verbale(VR). Deşi ambele măsoară nivelul gândirii abstracte şi abilităţii pentru formarea
conceptelor, Relaţii verbale este un mijloc mai bun de măsurare a acestor abilităţi.
- VR > V: un scor înalt la Relaţii verbale şi unul scăzut la Vocabular pot sugera existenţa unei bune abilităţi
pentru gândirea abstractă, dar şi o abilitate limitată privind înţelegerea înţelesului cuvintelor;
- VR < V: un scor scăzut la Relaţii verbale şi unul înalt la Vocabular pot sugera dificultăţi în formarea
conceptelor abstracte, dar şi o bună abilitate privind înţelegerea înţelesului cuvintelor.
c) Relaţii verbale (VR) şi Înţelegere (C). Ambele sunt implicate, în parte, în deprinderile de conceptualizare. Relaţii
verbale solicită, în mod obişnuit, un singur cuvânt ca răspuns, în timp ce Înţelegerea solicită un răspuns extins care
interrelaţionează cu setul de idei (adică gândirea propoziţională);
- VR > C: un scor înalt la Relaţii verbale şi unul scăzut la Înţelegere pot sugera o bună gândire abstractă, dar şi
dificultăţi în aplicarea abilităţii conceptualizării la rezolvarea problemelor ce ţin de viaţa socială. Acest pattern
poate sugera, de asemenea, existenţa unui deficit al exprimării verbale implicând gândirea propoziţională;
- VR < C: un scor scăzut la Relaţii verbale şi unul înalt la Înţelegere pot sugera un deficit în formarea
conceptelor verbale cu privire la abilitatea conceptualizării lumii reale.
d) Înţelegere (C) şi Absurdităţi (A). Ele reflectă într-o oarecare măsură inteligenţa socială. Comparaţia leagă
cunoaşterea convenţiilor sociale (Înţelegere) de abilitatea de a discerne incongruenţe în materialul prezentat vizual
(Absurdităţi).
- A > C: un scor înalt la Absurdităţi, cuplat cu unul scăzut la Înțelegere, poate sugera existenţa unor bune
deprinderi observaționale, însă o înțelegere limitată a convenţiilor sociale;
- A < C: un scor scăzut la Absurdităţi, cuplat cu unul crescut la Înţelegere, poate sugera înţelegerea convenţiilor
sociale, dar şi dificultăţi în utilizarea deprinderilor observaționale.
e) Vocabular(V) şi Memoria pentru propoziţii(MS). Ambele implică procesarea verbală (în particular, la vârstele
între 2 şi 7 ani). Compararea acestor subteste poate oferi un indice al unei balanţe relative între memoria de lungă
durată (Vocabular) şi memoria de scurtă durată (Memoria pentru propoziţii).
-V > MS: un scor înalt la Vocabular şi unul scăzut la Memoria pentru propoziţii pot sugera că memoria de lungă
durată este mai bine dezvoltată decât memoria de scurtă durată;
-V < MS: un scor scăzut la Vocabular şi unul crescut la Memoria pentru propoziţii pot sugera că memoria de scurtă
durată este mai bună decât memoria de lungă durată.
f ) Înţelegere (C) şi Memoria pentru propoziţii (MS). Cele două subteste implică procesarea verbală (în particular, la
vârstele de la 2 la 7 ani). Această comparaţie oferă o estimare a raţionamentului verbal versus memoria verbală de
scurtă durată.
- C > MS: un scor înalt la Înţelegere şi unul scăzut la Memoria pentru propoziţii pot sugera că raţionamentul
verbal este mai bine dezvoltat decât memoria verbală de scurtă durată;
- C < MS: un scor scăzut la Înţelegere şi unul înalt la Memoria pentru propoziții pot sugera că raționamentul
verbal nu este tot la fel de bine dezvoltat precum memoria verbală de scurtă durată.
2) Compararea subtestelor la factorul Raționamentul nonverbal/Vizualizare:
a ) Analiza structurii(PA) şi Copiere(CP). Această comparație relaționează abilitatea vizual-spaţială cu abilitatea
vizual-motorie.
- PA > CP: un scor înalt la Analiza structurii şi unul scăzut la Copiere pot sugera abilitate vizual-spaţială
adecvată şi abilitate vizual-motorie inadecvată;
- PA < CP: un scor scăzut la Analiza structurii şi unul crescut la Copiere pot sugera abilitate vizual-spaţială
inadecvată şi abilitate vizual-motorie adecvată.
b ) Analiza structurii (PA) şi Matrice (M). Ele implică raţionamentul nonverbal. În Analiza structurii, totuşi,
raţionamentul implică analiza şi sinteza, în timp ce în Matrice raţionamentul este mai mult analogic.
- PA > M: un scor mai mare la Analiza structurii şi unul mai mic la Matrice pot sugera deprinderi adecvate de
analiză şi sinteză, deprinderi inadecvate de raționament analogic;
- PA < M: un scor scăzut la Analiza structurii şi unul înalt la Matrice pot sugera deprinderi inadecvate de analiză
şi sinteză şi deprinderi adecvate de raționament analogic.
127
c) Analiza structurii (PA) şi Îndoitul şi tăiatul hârtiei (PF). Ambele implică abilitatea vizual-spaţială, dar Îndoitul şi
tăiatul hârtiei este un instrument mult mai bun pentru măsurarea acestei abilităţi. În Analiza structurii este oferită o
reprezentare concretă, pe când la Îndoitul şi tăiatul hârtiei examinatul trebuie să discearnă cum arată hârtia când este
despăturită.
- PA > PF: un scor înalt la Analiza structurii şi un scor scăzut la Îndoitul şi tăiatul hârtiei pot sugera că abilitatea
vizual-spaţială este mai adecvată când stimulul este concret, şi nu când este mai puţin concret;
- PA < PF: un scor scăzut la Analiza structurii şi unul înalt la Îndoitul şi tăiatul hârtiei pot sugera că abilitatea
vizual-spaţială este mai puţin adecvată când stimulul este concret, şi nu când este mai puţin concret.
d )Analiza structurii (PA) şi Cantitativ (Q). Această comparaţie relaţionează raţionamentul spaţial nonverbal cu
raţionamentul numeric.
- PA > Q: un scor înalt la Analiza structurii şi un scor scăzut la Cantitativ pot sugera existenţa unei abilităţi
adecvate privind raţionamentul spaţial nonverbal, dar şi o abilitate inadecvată privind raționamentul numeric;
- PA < Q: un scor scăzut la Analiza structurii şi unul crescut la Cantitativ pot sugera că există o abilitate inadecvată
privind raţionamentul spațial nonverbal şi o abilitate adecvată privind raţionamentul numeric.
e) Analiza structurii (PA) şi Memoria mărgelelor (BM). Aceste teste implică discriminarea vizuală şi relaţiile spaţiale. În
Memoria mărgelelor, totuşi, aceste deprinderi sunt măsurate prin sarcini ce solicită memoria vizuală de scurtă durată, pe când
în Analiza structurii deprinderile sunt măsurate utilizând stimuli care rămân în faţa subiectului cât rezolvă sarcina. În plus,
Analiza structurii, spre deosebire de memoria mărgelelor, are o componentă puternică privind raţionamentul.
PA > BM: un scor înalt la Analiza structurii şi unul scăzut la Memoria mărgelelor pot sugera că deprinderile privind
discriminarea vizuală şi relaţiile spaţiale sunt adecvate când memoria de scurtă durată nu este implicată şi inadecvate
când memoria de scurtă durată este implicată;
PA < BM: un scor scăzut la Analiza structurii şi unul înalt la Memoria mărgelelor pot sugera că deprinderile privind
discriminarea vizuală şi relaţiile spaţiale sunt adecvate când memoria de scurtă durată este implicată şi inadecvate când
memoria de scurtă durată nu este implicată.
f) Cantitativ (Q) şi Serii de numere (NS). Deşi ambele implică abilitatea privind raţionamentul numeric, Seriile de
numere reprezintă un instrument mult mai bun pentru măsurarea raţionamentului.
Q > NS: un scor înalt la Cantitativ şi un scor scăzut la Serii de numere pot sugera o înţelegere adecvată a
conceptelor matematice, dar o abilitate inadecvată privind raţionamentul numeric;
Q < NS: un scor scăzut la Cantitativ şi un scor înalt la Serii de numere pot sugera o înţelegere inadecvată a
conceptelor matematice, dar o abilitate adecvată privind raţionamentul numeric.
g) Cantitativ (Q) şi Construirea ecuaţiei (EB). Ambele implică raţionamentul numeric, dar Construirea ecuaţiei solicită,
în mai mare măsură, raţionamentul logic şi flexibilitatea în rearanjarea şi manipularea simbolurilor matematice.
Q > EB: un scor înalt la Cantitativ şi un scor scăzut la Construirea ecuaţiei pot sugera înţelegerea adecvată a
conceptelor matematice, dar o inadecvată implicare a raţionamentului logic şi a flexibilităţii în utilizarea simbolurilor
matematice;
Q < EB: un scor scăzut la Cantitativ şi un scor înalt la Construcţia ecuaţiei pot sugera o înţelegere inadecvată a
conceptelor matematice şi o adecvată implicare a raţionamentului logic şi a flexibilităţii în utilizarea simbolurilor
matematice.
h) Serii de numere (NS) şi Construirea ecuaţiei (EB). Aceste teste implică raţionamentul numeric. În plus, Construirea
ecuaţiei presupune cunoaşterea operaţiilor matematice şi a flexibilităţii în utilizarea simbolurilor matematice.
NS > EB: un scor crescut la Serii de numere şi un scor scăzut la Construirea ecuaţiei pot sugera o abilitate adecvată
privind raţionamentul numeric şi logic, dar o înţelegere inadecvată a operaţiilor convenţionale şi o flexibilitate limitată
în utilizarea simbolurilor matematice;
NS < EB: un scor scăzut la Serii de numere şi un scor crescut la Construirea ecuaţiei pot sugera o abilitate inadecvată
privind raţionamentul numeric şi logic, dar o cunoaştere adecvată a operaţiilor convenţionale şi flexibilitate în
utilizarea simbolurilor matematice.
3) Compararea subtestelor pentru factorul Memorie
a) Memoria pentru propoziţii (MS), Memoria pentru cifre (MD), Memoria pentru obiecte (MO) şi Memoria
mărgelelor (BM). Deşi toate implică memoria de scurtă durată, ele se deosebesc, pe de o parte, prin faptul că sunt folosiţi
128
stimuli cu înţeles sau fără şi, pe de altă parte, prin faptul că modalitatea de procesare poate fi vizuală sau auditivă.
Combinaţiile posibile sunt următoarele: Memoria pentru propoziţii
(memorie auditivă şi memorie logică); Memoria pentru cifre (memoria auditivă şi memoria mecanică); Memoria pentru
obiecte (memoria vizuală şi memoria logică);
- MS > MD: un scor scăzut la Memoria pentru propoziţii şi unul crescut la Memoria pentru cifre pot sugera o
memorie adecvată de scurtă durată pentru materialul cu înţeles şi o memorie inadecvată de scurtă durată pentru materialul
fără sens;
- MS < MD: un scor scăzut la Memoria pentru propoziţii şi un scor crescut la Memoria pentru cifre pot sugera o
memorie inadecvată de scurtă durată pentru materialul cu înţeles şi o memorie adecvată de scurtă durată pentru materialul fără
înţeles;
- MS > MO: un scor înalt la Memoria pentru propoziţii şi un scor scăzut la Memoria pentru obiecte pot sugera că,
pentru stimulii cu înţeles, memoria auditivă de scurtă durată este adecvată, însă memoria vizuală de scurtă durată este
inadecvată;
- MS < MO: un scor scăzut la Memoria pentru propoziţii şi un scor înalt la Memoria pentru obiecte pot sugera că,
pentru stimulii cu înţeles, memoria auditivă de scurtă durată este inadecvată, iar memoria vizuală de scurtă durată este adecvată;
- MD > BM: un scor înalt la Memoria pentru cifre şi unul scăzut la Memoria pentru mărgele pot sugera că, pentru
materialul fără înţeles, memoria auditivă de scurtă durată este adecvată, iar memoria vizuală de scurtă durată este inadecvată;
- MD < BM: un scor scăzut la Memoria pentru cifre şi unul crescut la Memoria mărgelelor pot sugera că, pentru
materialul fără înţeles, memoria auditivă de scurtă durată este inadecvată, iar memoria vizuală de scurtă durată este adecvată;
- BM > MO: un scor crescut la Memoria mărgelelor şi unul scăzut la Memoria pentru obiecte pot sugera că memoria
vizuală de scurtă durată pentru materialul fără înţeles este adecvată, dar este inadecvată pentru materialul cu înţeles;
- BM < MO: un scor scăzut la Memoria mărgelelor şi unul înalt la Memoria pentru obiecte pot sugera că memoria
vizuală de scurtă durată este mai puţin adecvată pentru materialul fără înţeles decât pentru materialul cu înţeles.
b) Memoria pentru cifre - în aceeași ordine (MD-F) versus Memoria pentru cifre în ordine inversă (MD-R). Ambele
componente ale Memoriei pentru cifre implică atenţia. Cu toate acestea, Memoria pentru cifre - în ordine inversă implică
procese prosexice mult mai complexe.
- MD-F > MD-R: un scor înalt la Memoria pentru cifre - în aceeaşi ordine şi un scor scăzut la Memoria pentru cifre -
în sens invers (diferenţe de trei sau mai multe puncte scor brut) pot sugera că subiectul nu a depus un extraefort necesar
pentru învăţarea sarcinii mai dificile de a-şi reaminti cifrele în ordine inversă; alternativ, pot indica o bună memorie auditivă,
dar o slabă memorie vizuală bazată pe o informaţie auditivă (o ipoteză foarte tentantă);
- MD-F < MD-R: un scor scăzut la Memoria pentru cifre - în aceeaşi ordine şi unul înalt la Memoria pentru cifre
- în ordine inversă pot arăta că subiectul se raportează la Memoria pentru cifre - în ordine inversă mai mult ca la o
provocare decât ca la o sarcină ce implică doar repetarea unor numere.
c) Memoria pentru propoziţii (MS) şi Memoria pentru obiecte (MO) versus Memoria pentru cifre (MD) şi
Memoria mărgelelor (BM). Această comparaţie pune în contrast subtestele care măsoară memoria de scurtă durată
pentru materialul cu înţeles (Memoria pentru propoziţii, Memoria pentru obiecte) versus Memoria de scurtă durată
pentru materialul fără sens(Memoria pentru cifre, Memoria mărgelelor).
- MS, MO > MD, BM: un scor înalt la Memoria pentru propoziţii şi Memoria pentru obiecte, cuplat cu un scor
scăzut la Memoria pentru cifre şi Memoria mărgelelor, poate sugera că examinatul are o mai bună memorie de scurtă
durată când materialul are înţeles;
- MS, MO < MD, BM: un scor scăzut la Memoria pentru propoziţii şi Memoria pentru obiecte, cuplat cu un
scor înalt la Memoria pentru cifre şi la Memoria mărgelelor, poate sugera că examinatul are o mai bună memorie când
materialul este fără înţeles.
d) Memoria pentru propoziţii (MS) şi Memoria pentru cifre (MD) versus Memoria pentru obiecte (MO) şi
Memoria mărgelelor (BM). Această comparaţie pune în contrast memoria auditivă de scurtă durată şi memoria
vizuală de scurtă durată.
- MS, MD > MO, BM: un scor înalt la Memoria pentru propoziţii, la Memoria pentru cifre şi un scor scăzut la
Memoria pentru obiecte, la Memoria mărgelelor pot sugera că memoria auditivă de lungă durată este mai bună decât
memoria vizuală de scurtă durată;
- MS, MD < MO, BM: un scor scăzut la Memoria pentru propoziţii, la Memoria pentru cifre şi un scor înalt la
129
Memoria pentru obiecte, la Memoria mărgelelor pot sugera că memoria auditivă de lungă durată a examinatului este
mai slabă decât memoria lui vizuală de scurtă durată.
e) Memoria mărgelelor (BM) versus Memoria pentru propoziţii (MS), Memoria pentru cifre (MD) şi Memoria
pentru obiecte (MO). Această comparaţie pune în contrast un subtest care utilizează stimuli prezentaţi simultan cu
acelea care utilizează stimuli prezentaţi succesiv.
- BM > MS, MD, MO: un scor înalt la Memoria mărgelelor şi un scor scăzut la Memoria pentru propoziţii,
Memoria pentru cifre şi Memoria pentru obiecte pot sugera că memoria de scurtă durată a examinatului este mai bună
când stimulii sunt prezentaţi simultan şi mai slabă când sunt prezentaţi succesiv;
- BM < MS, MD, MO: un scor scăzut la Memoria mărgelelor şi unul înalt la Memoria pentru propoziţii, Memoria
pentru cifre şi Memoria pentru obiecte pot sugera că memoria de scurtă durată a examinatului este mai slabă când
stimulii sunt prezentaţi simultan, şi nu succesiv.
4) Compararea subtestelor privind factorii Înţelegere, Raţionament/Vizualizare non-verbală şi Memorie.
a) Relaţii verbale (VR) şi Analiza structurii (PA). Ambele reflectă abilitatea privind raţionamentul abstract şi,
totodată, reclamă abstragerea relaţiilor din itemii-stimul.
- VR > PA: un scor înalt la Relaţii verbale şi unul scăzut la Analiza structurii pot sugera că abilitatea privind
raţionamentul abstract este mai bună cu stimuli verbali decât cu stimuli nonverbali;
- VR < PA: un scor scăzut la Relaţii verbale şi unul înalt la Analiza structurii pot sugera că abilitatea privind
raţionamentul abstract este mai bună cu stimuli nonverbali decât cu stimuli verbali.
b) Înţelegere (C) şi Cantitativ (Q) versus Vocabular (V), Relaţii verbale (VR) şi Memoriapentru cifre (MD).
Această comparaţie pune în contrast subtestele care au întrebări relativ lungi (Înţelegere şi Cantitativ) cu acelea care
au întrebări relativ scurte (Vocabular, Relaţii verbale, Memoria pentru cifre).
- C, Q > V, VR, MD: un scor înalt la Înţelegere şi Cantitativ, cuplat cu un scor scăzut la Vocabular, Relații
verbale şi Memoria pentru cifre, poate sugera că subiectul obține performanțe mai bune când stimulii sunt lungi;
copilul depune, probabil, mai mult efort în cazul sarcinilor de o durată relativ mai lungă;
- C, Q < V, VR, MD: un scor scăzut la Înțelegere şi la Cantitativ, cuplat cu un scor înalt la Vocabular, Relații
verbale şi Memoria pentru cifre, poate sugera că examinatul obține mai bune performanțe când stimulii verbali sunt
scurţi.
c) Vocabular (V), Înţelegere (C) şi Relaţii verbale (VR) versus Absurdităţi (A), Cantitativ (Q) şi Serii de numere
(NS). Această comparaţie pune în contrast subtestele care reclamă o anumită cantitate de expresii verbale (Vocabular,
Înţelegere şi Relaţii verbale) cu cele care reclamă o cantitate relativ mică de expresii verbale (Absurdităţi,Cantitativ,
Serii de numere).
- V, C, VR > A, Q, NS: un scor înalt la Vocabular, Înţelegere şi Relaţii verbale, cuplat cu un scor scăzut la
Absurdităţi, Cantitativ şi Serii de numere, poate sugera că examinatul obţine mai bune performanţe când sarcinile
reclamă o mai mare cantitate de expresii verbale; o posibilitate este că examinatul (copilul) poate depune un extraefort
în situaţii care reclamă exprimarea verbală;
- V, C, VR < A, Q, NS: un scor scăzut la Vocabular, Înţelegere şi Relaţii verbale, cuplat cu un scor ridicat la
Absurdităţi, Cantitativ şi Serii de numere, sugerează că un copil reuşeşte mai bine când sarcinile reclamă o exprimare
verbală relativ mai puţină. O explicaţie ar fi aceea că examinatul poate depune un mai mare efort numai în cazul
sarcinilor ce reclamă un efort verbal minimal.
d) Absurdităţi (A) versus Analiza structurii (PA), Matrice (M) şi Îndoitul şi tăiatul hârtiei (PF). Această
comparaţie contrastează un test care conţine stimuli perceptuali relativ cu înţeles (Absurdităţi) cu acelea care conţin
stimuli perceptuali abstracţi (Analiza structurii, Matrice, îndoitul şi tăiatul hârtiei).
- A > PA, M, PF: un scor înalt la Absurdităţi, cuplat cu un scor scăzut la Analiza structurii, Matrice şi Îndoitul şi
tăiatul hârtiei, poate sugera că examinatul reușește mai bine când i se oferă stimuli vizuali cu înțeles;
- A < PA, M, PF: un scor scăzut la Absurdităţi, cuplat cu un scor ridicat la Analiza structurii, Matrice şi Îndoitul şi
tăierea hârtiei, poate sugera că examinatul obţine mai bune performanțe când stimulii vizuali sunt abstracţi, şi nu
concreți.
e) Vocabular (V), Relaţii verbale (VR) şi Cantitativ (Q) versus Memoria mărgelelor(BM), Memoria pentru
propoziţii (MS), Memoria pentru cifre (MD) şi Memoria pentru obiecte (MO). Această comparație contrastează
subtestele care implică memoria de lungă durată (Vocabular, Relaţii verbale şi Cantitativ) cu acelea care implică
130
memoria de scurtă durată (Memoria mărgelelor, Memoria pentru propoziţii, Memoria pentru cifre şi Memoria pentru
obiecte).
- V, VR, Q > BM, MS, MD, MO: un scor ridicat la Vocabular, Relaţii verbale şi Cantitativ, cuplat cu un scor
scăzut la Memoria mărgelelor, Memoria pentru propoziţii, Memoria pentru cifre şi Memoria pentru obiecte poate
sugera că subiectul reuşeşte mai bine la sarcinile ce solicită memoria de lungă durată;
- V, VR, Q > BM, MS, MD, MO : un scor scăzut la Vocabular, Relaţii verbale, Memoria pentru propoziţii, Memoria
pentru cifre şi Memoria pentru obiecte, poate sugera că examinatul reuşeşte mai bine la sarcinile care solicită memoria de
scurtă durată.
f) Analiza structurii (PA), Îndoitul şi tăiatul hârtiei (PF) şi Memoria mărgelelor (BM) versus Cantitativ (Q) şi Matrice
(M). Aceasta este comparaţia care distinge subtestele ce abordează procesele vizualizării spaţiale de subtestele cu sarcini
perceptuale, care nu implică aceste procese.
- PA, PF, BM > Q, M: un scor înalt la Analiza structurii, Îndoitul şi tăiatul hârtiei şi Memoria mărgelelor, cuplat cu
un scor scăzut la Cantitativ şi Matrice, poate sugera că examinatul reuşeşte mai bine când sarcinile perceptuale reclamă
vizualizarea spaţială;
- PA, PF, BM < Q, M: un scor scăzut la Analiza structurii, Îndoitul şi tăiatul hârtiei şi Memoria mărgelelor, cuplat cu
un scor înalt la Cantitativ şi Matrice, poate sugera că examinatul reuşeşte mai slab când sarcinile perceptuale reclamă
vizualizarea spaţială.
Standardizare. Lotul de standardizare a cuprins un număr de peste 5.000 de subiecți, cu vârsta între 2 şi 23 de ani,
selectați pentru a fi reprezentativi în raport cu populația SUA în anul 1980. Eșantionul a avut următoarea compoziție: 78% -
albi; 12% - negri; 6% - hispanici; 2% - asiatici; 2% - alţii. Subiecţii au fost distribuiţi în 17 grupe de vârstă (de la 2 ani la
23 ani şi 11 luni). În stabilirea eşantionului au fost luate în atenţie o serie de variabile, precum: regiunea geografică,
dimensiunea comunităţii, rasa, sexul, statutul socioeconomic. Cu toate măsurile luate pentru a se realiza o bună standardizare,
există obiecţia legată de faptul că eşantionul a cuprins într-o măsură mai mare copiii ce proveneau din clasa de mijloc şi din
cea superioară şi într-o măsură mult mai mică pe cei aparţinând clasei inferioare. Problema a fost „rezolvată" prin faptul că au
fost încărcate diferenţiat scorurile individuale în calcularea datelor normative.
Rezultatele obţinute de subiecţii incluşi în eşantion au fost repartizate astfel:
89-110 Media
79-88 Sub medie
68-78 Marginal
sub 67 Retardat mental
Caracteristici psihometrice. Fidelitatea scorurilor variază în funcţie de diferite teste şi diferite grupe de vârstă. Pentru cea
mai mare parte, coeficienţii privind fidelitatea sunt calculaţi în baza Formulei 20 Kuder-Richardson (KR-20) şi au o valoare
ridicată. În Manualul tehnic este specificat, că pentru folosirea Formulei KR-20 este necesar să presupui că toţi itemii de sub
nivelul de bază au fost trecuţi, iar la toţi itemii de deasupra nivelului-plafon subiecţii au eşuat. Întrucât, în realitate,
presupunerea că eşecul va fi prezent la fiecare item de deasupra nivelului-plafon nu este confirmată strict, valoarea
coeficienţilor de corelaţie poate fi oarecum mărită.
Valoarea cea mai mare a fidelităţii s-a obţinut, la toate vârstele, pentru scorul compozit standard al vârstei (Composite
SAS), ea înscriindu-se între 0.95 şi 0.99. Coeficienții fidelității pentru diferite arii cognitive depind de numărul testelor folosite
şi au o valoare cuprinsă între 0.80 şi 0.97. Pentru testele individuale, cu excepția testului Memorarea obiectelor, valoarea
coeficienților fidelității se înscrie între 0.80 şi 0.90. Pe ansamblu, valoarea coeficienților fidelității tinde să fie mai mare
pentru grupurile subiecţilor mai în vârstă. Intervalul dintre cele două testări a fost de 16 săptămâni.
Fidelitatea test-retest a fost calculată pentru două loturi, cu vârsta de 5 ani (57 de subiecţi) şi, respectiv, de 8 ani (55 de
subiecţi). Pentru cele mai multe dintre teste, valoarea coeficienţilor, deşi mai scăzută decât a celor calculaţi privind consistenţa
internă, se înscrie în limite acceptabile. Valori scăzute au fost obţinute la testul Cantitativ (0.28), la testul Copiere (0.46) şi
131
pentru aria Raţionamentului cantitativ (0.51). În afara acestor excepţii, valorile coeficienţilor fidelităţii incluse în Manualul
tehnic sunt comparate favorabil cu cele prezentate pentru WISC-R, WAIS-R, K-ABC şi alte teste de inteligenţă administrate
individual.
Pentru verificarea validităţii Scalei Stanford-Binet autorii şi-au orientat cercetările asupra a trei aspecte de bază:
1) structura internă a testului (folosind analiza factorială şi intercorelaţiile dintre teste);
2) corelaţii între Ediţia a patra şi alte instrumente de măsurare a abilităţilor intelectuale;
3) performanţa indivizilor, identificaţi prin alte instrumente psihodiagnostice, ca fiind în posesia unui nivel scăzut al
abilităţilor intelectuale.
O variantă a analizei factoriale confirmatoare a fost utilizată pentru a investiga structura factorială internă a Ediţiei a
patra. Rezultatele obţinute au fost folosite drept argumente pentru fundamentarea bateriei. În mod clar, fiecare test este
saturat la un nivel înalt în factorul g sau factorul abilitate generală. Nu în mod surprinzător, testul Vocabular a avut cea mai
mare încărcătură în factorul g (0.76), în timp ce Memoria pentru obiecte avea cea mai slabă încărcătură (0.51). Alte teste (de
exemplu, Memoria pentru propoziţii, Matrice, Copiere) arătau că sunt saturate în alţi factori decât cei propuşi de model.
Cu referire la intercorelaţiile cu alte teste, după cum se poate constata din tabel, în urma cercetărilor s-a observat că Scala
Stanford-Binet, a patra ediţie, corelează, la nivel înalt, cu: Stanford-Binet Forma L-M (1972) - 0.81; Wechsler Intelligence Scale
for Children, Revised (WISC-R), IQ global - 0.83 ; Wechsler Preschool and Primary Scale of Intelligence (WPPSI), IQ global -
0.80; Wechsler Adult Intelligence Scale, Revised (WAIS-R), IQ global - 0.91; Kaufman Assessment Battery for Children (K-
ABC), scoruri standard - 0.82-0.89.
Tabelul 8. Corelaţii ale scorului compozit la Scala Stanford-Binet, ediţia a patra, cu cele mai demne de încredere teste
de măsurare a inteligenţei
Teste pentru măsurarea inteligenței Valoarea corelației
Scala Stanford-Binet, Forma L-M (1972) 0.81
Scala Wechsler de inteligenţă pentru copiii (WISC-R)
QI verbal 0.78
QI performanţă 0.73
QI global 0.83
Scala Wechsler de inteligenţă pentru preşcolari şi şcolari mici
QI verbal 0.78
QI performanţă 0.71
QI global 0.80
Scala Wechsler de inteligenţă pentru adulţi
QI verbal 0.90
QI performanţă 0.85
QI global 0.91
Bateria Kaufman de măsurare a copiilor
Procesarea secvenţială 0.84
Procesarea simultană 0.82
Scor compozit pentru procesarea 0.89
mentală
Achiziții 0.89
.
Pentru loturile de copii cu dificultăți de învăţare s-au obținut următoarele valori ale corelației Scalei Stanford-
Binet, ediția a patra, cu: Stanford-Binet, Forma L.M. (1972) - 0.79; Wechsler Intelligence Scale for Children, QI
global - 0.87; Kaufman Assessment Battery for Children - 0.66.
Merite şi limite ale scalei. Scala Stanford-Binet, a patra ediţie, este unul dintre cele mai elaborate instrumente
pentru măsurarea inteligenţei. În urma nenumăratelor studii efectuate au fost scoase în evidenţă o serie de merite
incontestabile, dar şi unele limite.
Meritele scalei:
132
1) nivel înalt al validităţii: scala a arătat o bună validitate concurentă, demonstrată de valorile corelaţiilor cu
alte instrumente psihodiagnostice folosite pentru măsurarea abilităţilor cognitive;
2) nivel înalt al fidelităţii: valoarea coeficienţilor privind consistenţa internă a scorului compozit şi a
scorurilor pe factori este foarte înaltă (valoarea medianului se înscrie între 0.91 şi 0.97), cu o eroare
standard a măsurării de mai puţin de cinci puncte;
3) standardizare excelentă: procedurile de standardizare s-au dovedit a fi foarte bune, eșantionul fiind alcătuit
în funcție de mai multe variabile, precum: regiunea geografică, mărimea comunităţii, apartenența etnică,
vârsta, sexul şi statutul socioeconomic;
4) proceduri bune de administrare, confirmate de practică. Răspunsurile borderline sunt probate şi sunt oferiți
itemi-exemplu pentru cele mai multe subteste;
5) instrucţiuni de aplicare şi materiale ale testelor adecvate: direcţiile de aplicare a testelor sunt uşor de citit,
materialele sunt bine construite şi sunt atractive, itemii-exemplu la multe teste ajută subiecţii să înţeleagă
cerinţele sarcinii; lipsa unui timp impus constituie un avantaj pentru subiecţii care nu pot obţine
performanţe sub presiunea timpului;
6) criterii de scorare: criteriile pentru scorare au fost pregătite cu mare atenţie; la testele Vocabular,
Înţelegere şi Relaţii verbale sunt prezentate raţiunile pentru acordarea scorurilor de 1 punct sau 0 puncte;
un număr de exemple demonstrează aplicabilitatea principiilor de scorare.
Limitele scalei:
1) Lipsa unei baterii comparabile de-a lungul tuturor nivelurilor de vârstă acoperite de scală. Aceasta este o
limită serioasă, deoarece scorurile obţinute de copii de diferite vârste sunt bazate pe diferite combinaţii de
subteste. Numai şase subteste sunt aplicate la toate vârstele (Vocabular, Înţelegere, Analiza structurii,
Cantitativ, Memoria mărgelelor şi Memoria pentru propoziţii). Două teste încep la cel mai scăzut nivel de
vârstă şi se opresc la nivelul anilor adolescenţei (Absurdităţi şi Copiere). Patru subteste încep la vârsta de 7
ani şi se aplică până la cel mai înalt nivel de vârstă (Matrice, Serii de numere, Memoria pentru cifre,
Memoria pentru obiecte). Un subtest începe la vârsta de 12 ani şi se aplică până la cel mai înalt nivel
(Construirea ecuaţiei). Numai la două niveluri de vârstă unui copil i se pot administra toate cele 15 teste (12
şi 13 ani). Lipsa continuităţii de-a lungul nivelurilor de vârstă, precum şi în interiorul subtestelor face
dificile monitorizarea schimbărilor în performanţă la subteste şi realizarea unor studii longitudinale.
2) Întinderea scorurilor este variabilă: scala eșuează în a oferi o aceeaşi întindere a scorurilor compozite, a
scorurilor pe factori sau a scorurilor la subteste pentru toate nivelurile de vârstă acoperite de scală. De
exemplu, scorurile compozite mai mari de 164 pot fi obținute de la vârstele de la 2-0-0 ani la 12-11-15 ani.
După această vârstă, ele încep să scadă, astfel că, la vârsta de 17-11-16 ani, cea mai mare valoare a
scorului compozit este 149. Aceasta înseamnă că, dacă un examinat răspunde la fiecare item corect, scorul
lui va fi diferit cu 15 puncte (aproape o deviație standard), dacă ar fi testat, întâi, la vârsta de 12 ani şi, din
nou, la vârsta de 18 ani. În mod similar, scorul compozit cu valoarea 36 nu poate fi obţinut la toate
nivelurile de vârstă. De exemplu, cele mai scăzute scoruri posibile la vârsta de 2 ani sunt: 95 (la vârsta de
2-0-0 ani); 87 (la vârsta 2-3-16 ani); 80 (la vârsta de 2-7-16 ani) şi 73 (la vârsta de 2-11-16 ani). Numai la
nivelul de vârstă 3-3-16 ani un copil poate obține un scor mai mare decât două deviaţii standard sub medie.
Această valoare limită înseamnă că nu poate fi realizată diagnosticarea retardării mentale pentru copiii cu
vârsta între 2 şi 3 ani.
3) Sprijin limitat pentru scorurile celor patru arii cognitive: analiza factorială nu oferă suport pentru scorurile
celor patru arii cognitive de-a lungul tuturor nivelurilor de vârstă acoperite de scală.
4) Dificultăţi în scorarea răspunsurilor. Când răspunsurile la testele Relaţii verbale, Înţelegere şi Vocabular
diferă de cele incluse în Ghidul pentru administrare şi scorare, ele pot fi cotate cu dificultate. De asemenea,
răspunsurile la testul Copiere sunt dificil de scorat.
5) Dificultăţi în interpretarea normelor pentru subtestele la care au fost estimate valorile scorurilor scalate pentru
aceeaşi vârstă: de exemplu, valorile estimate ale scorului standard sunt oferite pentru vârstele 15, 16 şi 17 ani la
testul Absurdităţi. Pentru aceste vârste scorurile brute pot fi convertite în scoruri standard. Ghidul pentru
administrare şi scorare nu oferă însă nici un fel de statistică descriptivă pentru aceste niveluri de vârstă. De aceea,
se recomandă ca subtestele să fie utilizate numai pentru vârstele în raport cu care este oferită statistica
133
descriptivă.
6) Absenţa descrierii procedurii pentru stabilirea criteriilor de diferenţiere: nu există informaţii în Manualul tehnic
sau în Ghidul de administrare şi scorare privind numărul de itemi ce trebuie administraţi înainte de a opri
testarea.
7) Timpul de administrare este exagerat de lung. Dat fiind că numai un singur subtest este prevăzut cu timp impus,
perioada de aplicare a scalei poate fi foarte mare. A aplica întreaga baterie pe un adolescent poate să dureze două
ore şi chiar mai mult.
8) Puncte pentru nivel de intrare incorect: punctele pentru nivelul de intrare indicate în Ghidul de administrare şi
scorare pot să nu fie potrivite pentru toţi copiii. De aceea, testul poate fi în mod nenecesar prelungit şi copiilor li
se pot aplica itemi care sunt prea dificili la începutul testului.
În concluzie, Scala de inteligență Stanford-Binet, ediția a patra, este unul dintre cele mai cunoscute şi mai demne de
încredere teste ce măsoară abilitățile intelectuale. Ea pleacă de la o teorie puternică, bazată pe cercetări mai recente în
psihologia cognitivă, şi acoperă o paletă de deprinderi cognitive mai largă ale examinatului în comparație cu ediţiile
anterioare. În practică s-a impus mai ales în testarea copiilor, pentru a diagnostica retardarea mentală, pentru a prognostica şi
explica achiziţiile academice.
135
Proba a reușit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”, plecând de la momentul când copilul este
capabil să înțeleagă că este vorba de a căuta o bucată care lipsește pentru a completa un desen. Restul permite
evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparații şi de a raționa prin analogie.
Contribuția fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenței şi validității estimării. Autorul descrie matricele
ca probă de observare şi de claritate a gândirii. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de
gândire. De aici şi denumirea de matrice progresive. Testul are o corelaţie 0,86 cu scala Terman-Merrille.
Matricele 47
Testul este utilizat pentru copii, vârstnici, studii antropologice, examinări clinice sau pentru persoane care au suferit
alterări ale inteligenței.
Seriile A, Ab şi B acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ
11 ani. Forma conține planșe colorate.
Matricele 62
Testul a fost elaborat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. În cazul administrării testului în timp
liber se determină capacităţile maxime de observaţie şi raţionament logic. Administrarea testului în timp limitat ajută
la determinarea rapidităţii cu care se execută corect o muncă intelectuală.
Această formă prezintă două serii: seria A, care conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de
rezolvare şi seria B, care are 48 de probleme ce se aseamănă cu cele din seriile C, D şi E din Matrix 38.
Rezolvarea testului necesită cel puțin 30 minute pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară.
Seria I se rezolvă în 10 minute şi se face evaluarea subiectului ca deficient, mediu sau strălucitor. În ultimul caz i se
poate administra seria II pentru determinări mai exacte.
La începutul anilor '30 din sec. XX este elaborat testul pentru diagnosticul deteriorărilor inteligenței - Babcock's
Deterioration Test. Testul includea probele verbale din scala Stanfod – Binet administrate aici în scopul aprecierii
nivelului inteligenței pacientului, după care urmau 24 de probe orientate la determinarea vitezei de răspuns şi a
aptitudinii de învăţare. Aceşti indici, luaţi împreună, se considerau drept o reflectare a nivelului de funcţionare a
inteligenţei. Diferența dintre indici era considerată a fi o reflectare a gradului de scădere a inteligenței.
În grupul testelor nonverbale sunt incluse acele tehnici care permit diagnosticul reprezentanților diferitelor grupuri
culturale. A fost deja menționat că legătura dintre testarea inteligenței și cultura unui anumit grup social limitează
folosirea acestor teste. Aceste teste nu sunt adecvate pentru diagnosticarea persoanelor care aparțin unei altei culturi în
comparație cu cea pentru care a fost elaborat testul. Din aceste considerente, a apărut necesitatea elaborării unor astfel
de teste de inteligență care nu ar fi influențate de o anumită cultură. În procesul elaborării unor astfel de teste s-a
încercat excluderea acelor parametri după care se deosebesc cel mai frecvent diferite culturi. Primul din acești
parametri este limba, alt parametru este viteza de îndeplinire a testului; încă o diferență înterculturală ar fi prezența
unor informații specifice care se referă numai la unele culturi. Aceasta a determinat elaborarea unor teste independente
de influențele culturale (culture-free, culture-fair) ca teste nonverbale. În aceste teste nu a fost folosită informația
caracteristică numai pentru o anumită cultură și s-a încercat excluderea influenței timpului de îndeplinire a testului.
Primul test independent de influența culturală este considerat testul Beta, care a fost elaborat în SUA, în anii
Primului război mondial.
140
Subtestul de informaţie măsoară o gamă de cunoştinţe învăţate şi fapte generale – răspunsurile corecte depind de
educaţia formală.
Subtestul comprehensiune măsoară judecata, bunul simţ şi abilitatea raţionării practice. Răspunsurile corecte
depind de măsura în care subiectul are o varietate de experienţe practice.
Subtestul de aritmetică măsoară abilitatea numerică şi aritmetică şi memoria auditivă de termen scurt.
Subtestul similarităţi măsoară abilitatea de rezolvare a problemelor verbal-abstracte. Este un bun predictor pentru
succesul şcolar al celor orientaţi verbal, care fac parte din clasa de mijloc.
Subtestul vocabular măsoară cunoştinţe legate de cuvinte, verbalizare sau vocabular. Este influenţat de nivelul
educaţional. Este un bun predictor pentru succesul şcolar al celor din clasa de mijloc, orientaţi verbal.
Subtestul memorie măsoară memoria secvenţială auditivă de termen scurt şi depinde de capacitatea de concentrare.
Scala de performanţă
Subtestul completarea imaginii măsoară abilitatea de a identifica vizual detalii obişnuite zilnice şi de asemenea,
implică abilitatea de a separa esenţialul de neesenţial.
Subtestul aranjare de imagini măsoară conștiința socială, abilitatea de a gândi secvenţial, abilitatea de a înțelege
comportamentul uman în termeni de cauză-efect şi abilitatea de a potrivi pârțile unui întreg.
Subtestul cuburi măsoară abilitatea de a rezolva probleme abstract, coordonarea vizual-motorie. Este cel mai
puternic dintre subtestele de performanţă pentru măsurarea inteligenței nonverbale.
Subtestul asamblarea de obiecte măsoară coordonarea vizual-motorie, relaţiile spaţiale şi abilitatea de a potrivi
pârțile unui întreg.
Subtestul codare măsoară coordonarea vizual-motorie, dexteritatea manuală şi flexibilitatea (abilitatea la schimbări
conceptuale).
Subtestul labirint măsoară abilitatea de planificare şi anticipare şi coordonarea vizual-motorie.
Eşantionul de standardizare pentru WISC-R a constat din a câte 100 băieţi şi 100 fete pentru fiecare interval de
vârstă de la 6,5 până la 16,5 ani. În total eşantionul a fost constituit din 2200 de copii.
Spre deosebire de formele mai timpurii ale scalei, WISC-R oferă valori medii ale IQ foarte apropiate de valorile
după scala Stanford -Binet (normele din 1972).
Fidelitatea scalei a fost determinată prin metoda retestică şi coeficienţii de corelaţie se află în limitele de la 0,90
până la 0,95.
Prin adunarea scorului normat verbal cu cel de performanţă se obţine un scor normat total, care poate fi transformat
în IQ general prin referire la normele din manual. IQ mediu (verbal, de performanţă, general) este de 100, abaterea
standard = 15.
Pe lângă completarea protocolului conform rezultatelor subiectului la subteste, examinatorul ia note mereu privind
comportamentul subiectului.
Testul WISC-R cere timp în formarea specialistului pentru administrare şi interpretare. În cotarea răspunsului sunt
utilizate unele concepte, precum scorul bazal şi scorul plafon. Scorul bazal este punctul din testul dat unde subiectul
nu înregistrează nicio eroare, iar scorul plafon este punctul din test de unde nu mai este capabil să rezolve cu succes
niciun item. Aceste două scoruri sunt locurile de unde începe şi se termină cotarea. O astfel de procedură la test va
conduce spre o variaţie a scorului la test sau subtest între scorul de bază şi scorul plafon.
O variantă mai recentă este WISC III UK (1992) și WISC–IV UK (2004) elaborată pentru copiii între 6 şi 16 ani
11 luni.
Scala se compune din 13 subteste (10 de bază, 2 suplimentare şi 1 opţional). Toate subtestele sunt împărţite în scala
verbală şi scala de performanţă.
Scala verbală:
2. subtestul informaţie
4. subtestul similitudini
6. subtestul aritmetica
8. subtestul vocabular
10. subtestul comrehensiune
12. subtestul memorarea numerelor
Scala de performanţă:
141
1. subtestul completarea imaginilor
3. subtestul codare
5. subtestul aranjarea de imagini
7. subtestul cuburi
9. subtestul asamblarea de obiecte
11. subtestul simboluri
13. subtestul labirint
În anul 1967 a fost editată scala WPPSI (Wechsler Preschool and Primary Scale for Intelligence) pentru preşcolari
şi elevii de vârstă școlară mică (vârsta subiecţilor de la 4 până la 6,5 ani). Scala este alcătuită din 11 subteste, din care
10 sunt folosite la calcularea IQ. Toate subtestele sunt tradiţional împărţite în scala verbală şi scala de acţiune.
Scala verbală se constituie din următoarele subteste: informaţii, vocabular, aritmetică, similitudini, înţelegere,
propoziţii şi măsoară deprinderile verbale.
Scala de performanţă include subtestele: casa animalului, completare de imagini, labirint, desen geometric, cuburi
şi măsoară deprinderile vizual-spaţiale.
Timpul necesar pentru testare este de 50-75 minute. Testarea poate fi realizată şi în două ședințe (cu copiii mai mici
în scopul de a evita oboseala).
Prelucrarea rezultatelor oferă posibilitatea de a obţine un coeficient de inteligenţă verbală (IQ V), un coeficient de
inteligenţă practică (IQ P) şi un coeficient de inteligentă generală IQ prin transformarea scorurilor brute la teste în
scoruri standard oferite de manualul ataşat. Media este 100; abaterea standard 15. Valoarea minimă pentru IQ este 41
şi cea maximă 160. Nivelurile IQ au aceeaşi semnificaţie ca şi pentru adulţi: peste 130 – coeficient de inteligenţă
deosebit de înalt; 120-129 – IQ superior; 110-119 – IQ peste mediu; 90-109 – IQ mediu; 80-89 – IQ sub mediu; 70-79
– IQ de limită; sub 69 – deficienţă mentală.
Normele au fost stabilite pe un eșantion național SUA de 1200 copii cu vârstă de 4 - 6,5 ani.
Fidelitatea este exprimată prin coeficienții de corelație în limitele 0,92–0,94 pentru scala integră. Fidelitatea a fost
stabilită prin test–retest, coeficient de stabilitate. De asemenea, s-a asigurat reprezentativitatea loturilor pentru
standardizare şi, respectiv, restandardizarea testelor. Caracteristicile psihometrice ale scalei asigură un grad înalt de
obiectivitate şi valabilitate în interpretarea datelor.
Scala Wechsler de inteligență pentru adulți - III (WAIS-III)
Scurt istoric. Această variantă a fost publicată în 1997, după cinci ani de activitate laborioasă, sub conducerea a doi
directori de proiect: David S. Tulsky şi Jianjun Zhu [47].
Obiective. WAIS-III este un instrument psihodiagnostic administrat clinic individual pentru măsurarea abilităţii
intelectuale a adulţilor cu vârsta între 16 şi 89 de ani. Deşi preia în mare măsură trăsăturile predecesorilor (în special
WAIS şi WAIS-R), el prezintă şi unele noutăţi referitoare la standardizare, conţinut, materiale folosite şi proceduri de
administrare. WAIS-III poate fi utilizat pentru atingerea mai multor scopuri, şi anume:
ca test psihoeducaţional pentru plasarea elevilor în școala secundară şi postsecundară;
pentru măsurarea dizabilităților de învăţare şi pentru determinarea supradotării;
pentru predicţia achizițiilor școlare;
pentru plasarea unor subiecți în școlile speciale;
pentru stabilirea unui diagnostic diferențiat în cazul unor tulburări neurologice şi psihiatrice care afectează
funcționarea mentală. Însă, în vederea atingerii unui asemenea scop este necesar să fie utilizate şi alte mijloace
de măsurare şi evaluare;
cercetare clinică;
măsurarea intelectuală ca parte a selecției manageriale şi pentru plasarea în programele de formare şi dezvoltare.
Printre motivele care au stat la baza dezvoltării acestei variante sunt menționate [24, 32, 47, 55]:
1) Modernizarea normelor datorită unui fenomen real, şi anume: creşterea valorii IQ de-a lungul timpului. Rata de
creștere ar fi de aproximativ 0,3 puncte pentru fiecare an. Astfel, dacă media scorurilor IQ la populaţia SUA, obţinută
la WAIS-R în 1981, era de 100, fenomenul de creştere a IQ face ca această medie să atingă valoarea de 105, în 1997.
Creșterea valorii IQ poate fi determinată de cauze precum: îmbunătățirile şi modernizările din sistemul de educaţie,
modificarea în sens pozitiv a condiţiilor de sănătate, creşterea diseminării informaţiei.
142
2) Nevoia de restandardizare, incluzând un număr mai mare de subiecţi în eşantion, respectiv 2.450.
3) Extinderea nivelurilor de vârstă ale subiecţilor incluşi în lotul de standardizare. Dacă pentru WAIS-R vârsta
maximă era 74 de ani, pentru WAIS-III limita de vârstă a fost extinsă până la 89 de ani. Speranţa de viaţă a cetăţenilor
americani a crescut şi va creşte în continuare. La nivelul anului 1997 aceasta era de 78 de ani (la femei) şi de 72 de ani
(la bărbaţi). S-a apreciat că numărul adulților cu vârsta de peste 74 de ani era de 15 milioane, ceea ce înseamnă că 6%
din populația SUA nu ar fi fost luată în considerare, aplicând WAIS-R.
4) Modificarea unor itemi, în urma unor studii empirice şi statistice, sau excluderea lor din subtestele de
apartenenţă.
5) Modernizarea modului de alcătuire şi de prezentare a unor stimuli. La unele subteste, cum este cazul, de
exemplu, al subtestului Completarea imaginii, itemii au fost redesenaţi, măriţi şi coloraţi, devenind astfel mult mai
atractivi. La fel s-a procedat şi cu subtestul Aranjarea imaginii. Modificări s-au făcut şi în cadrul subtestelor
Asamblarea obiectului şi Cod.
6) Extinderea în jos a scorurilor IQ şi creşterea utilităţii clinice. Faţă de WAIS-R, pentru varianta dată gama
scorurilor posibile a fost extinsă în jos, făcând posibilă o mai bună discriminare între retardarea mentală moderată sau
uşoară. Astfel, pentru IQ global scorurile au coborât până la 45, pentru IQ verbal până la 48, iar pentru IQ de
performanfă până la 47.
7) Renunţarea în mare măsură la modul de aplicare a unor teste cu timp impus. În cadrul WAIS-R nu mai puţin de
şase subteste erau prevăzute cu limită de timp şi mulţi dintre itemi permiteau acordarea de puncte bonus pentru
rapiditate în execuţie. Pentru persoanele în vârstă asemenea restricţii creează probleme, deoarece viteza lor de
procesare scade. În consecinţă, pentru WAIS-III importanţa rezolvării în timp a sarcinilor propuse de itemii subtestului
a scăzut foarte mult.
8) Găsirea unor modalităţi noi de măsurare a raţionamentului fluid. Întrucât WAIS-R a fost mereu criticat pentru că
nu avea subteste cu care să măsoare raţionamentul abstract fluid, în cadrul variantei WAIS-III a fost propus subtestul
Raţionamentul matrice.
9) Consolidarea bazei teoretice. Multe cercetări au evidenţiat faptul că WAIS-R nu avea capacitatea de a măsura în
întregime funcţionarea cognitivă (este mult mai mult decât informaţiile furnizate de cele trei valori IQ). În consecinţă,
WAIS-III include şi Scorurile Index ce măsoară patru factori, şi anume: înţelegerea verbală, organizarea perceptuală,
memoria de lucru şi viteza de procesare.
10) Legătura statistică cu alte instrumente psihodiagnostice. În urma experienţei câştigate ca urmare a conormării
bateriei WISC-III cu Wechsler Individual Achievement Test (WIAT), s-a realizat o conormare a variantei WAIS-III cu
Wechsler Memory Scale (WMS-III), folosindu-se un eşantion de 1.250 de subiecţi. Această modalitate permite o
comparare directă a inteligenţei şi memoriei.
Testarea extensivă a fidelităţii şi validităţii. A fost necesară verificarea stabilităţii scalei, a validităţii sale
concurente (corelaţii cu teste precum: WAIS-R, WISC-III, WIAT, Stanford-Binet, a patra ediţie, Matricele Progresive
Raven) şi a validităţii de construct. De asemenea, s-a verificat utilitatea clinică a scalei, aceasta fiind aplicată pe o mai
largă categorie de pacienți cu deficite neuropsihologice.
Conținut. WAIS-III conţine un număr de 14 subteste: 11 dintre ele, chiar dacă au suferit unele modificări, sunt
reținute din WAIS-R; două subteste sunt total noi: Raționamentul matrice şi Succesiunea literă-număr; un subtest,
numit Căutarea simbolului, nu este altceva decât o adaptare după WISC-III. La rândul lor, subtestele sunt grupate pe
cele două scale, astfel:
143
Subtestul Căutarea simbolului este suplimentar şi poate substitui subtestul Simbol număr - Cod, dacă acesta din
urmă se deteriorează. Subtestul Succesiunea literă-număr este, de asemenea, suplimentar şi poate substitui numai
subtestul Memoria cifrelor, dacă acesta din urmă se deteriorează. Subtestul Asamblarea obiectului este opţional şi
poate înlocui oricare dintre subtestele de performanţă, dacă se deteriorează.
În continuare sunt prezentate subtestele în ordinea standard a aplicării lor:
1) Completarea imaginii – conţine 25 de itemi, fiecare oferind subiectului sarcina de a identifica partea lipsă din
cadrul unor imagini colorate ale unor obiecte sau locuri. În cazul în care subiectul nu reuşeşte să obţină două puncte la
primii doi itemi administraţi, i se aplică procedura succesiunii inverse a itemilor. Testarea încetează după cinci eşecuri
consecutive.
2) Vocabular – conține 33 de itemi, însemnând serii de cuvinte, prezentate oral şi vizual, subiectul având sarcina
de a le defini. Este inclusă şi o succesiune inversă pentru examinații care nu obțin două puncte la primii doi itemi
administrați. Testarea încetează după şase eșecuri consecutive.
3) Simbol număr - Cod. Sarcina subiectului este de a copia simbolurile care fac pereche cu numere (cifre).
Folosind o cheie, examinatul desenează fiecare simbol sub numărul corespunzător. Scorul este determinat de numărul
simbolurilor corect desenate într-un timp-limită (120 de secunde). Deci, această primă parte este identică cu subtestul
Simbol număr (Digit Symbol), având schimbată denumirea și timpul-limită (de la 90 de secunde la 120 de secunde). Pe
lângă această parte, subtestul cuprinde două proceduri opţionale. Acestea nu sunt utilizate pentru calcularea scorurilor
IQ sau Index, ci pentru evidenţierea unor abilităţi deficiente în cazul în care scorul este scăzut. Prima procedură
opţională, intitulată Simbol număr - învăţare incidentală, urmăreşte măsurarea abilităţii examinatului de a-şi reaminti
anumite forme. Ea cuprinde două sarcini, intitulate Găsirea perechii şi Reamintirea liberă. Prima, care solicită
subiectului să completeze, din memorie, simbolul pereche pentru un număr, măsoară abilitatea de a lucra, de a
procesa, de a-şi reaminti simboluri şi de a le face perechi cu numerele corecte. A doua cere subiectului să-şi
reamintească cât mai multe simboluri, independent de numere, şi urmăreşte să măsoare capacitatea de reamintire a
simbolurilor, precum şi memoria incorectă, evidenţiată prin inversiune, rotaţie sau alte distorsiuni ale simbolurilor.
Această procedură se aplică imediat după subtestul Simbol număr - Cod. A doua procedură opţională este numită
Simbol număr - Copiere şi ea se aplică la sfârşitul sesiunii de testare WAIS-III. Sarcina subiectului este de a scrie, din
memorie, simbolul corespunzător unui număr. Se urmăreşte, astfel, evidenţierea vitezei perceptuale şi grafomotorii.
4) Similitudini. Sunt 19 serii de perechi de cuvinte, prezentate oral, subiectului revenindu-i sarcina de a evidenţia
prin ce se aseamănă obiectele sau conceptele reprezentate de acestea. Primii itemi se aplică în succesiune inversă, dacă
performanţa examinatului nu întruneşte criteriul bazal. Testarea încetează după patru eşecuri consecutive.
5) Cuburi – conţine 14 itemi. Desenele şi materialele au rămas aceleaşi ca la WAIS-R. Modelele sunt mult mărite
pentru a reduce problemele ce ţin de acuitatea vizuală. În principiu, sarcina subiectului este de a reproduce anumite
modele folosind cuburi colorate în alb şi roşu. Testarea încetează după trei eşecuri consecutive.
6) Aritmetică – conține 20 de itemi (serii de probleme aritmetice pe care subiectul trebuie să le rezolve mental,
răspunzând oral). Rezolvarea se face în anumite limite de timp, acestea fiind mult reduse faţă de WAIS-R. Se acordă
bonificaţii pentru rezolvare rapidă şi corectă, însă numai la doi dintre cei mai dificili itemi. Sunt şi patru itemi care se
aplică în succesiune inversă, dacă performanţa examinatului nu întruneşte criteriul bazal. Testarea se întrerupe după
patru eşecuri consecutive.
7) Raţionamentul matrice – Este un subtest complet nou şi este destinat să măsoare procesarea informaţiei vizuale
şi deprinderile de a raţiona abstract. El este relativ independent faţă de cultură şi limbaj şi nu solicită operarea
manuală. Conţine 26 de itemi (dintre care trei pentru succesiune inversă) şi trei itemi-exemplu, care alcătuiesc patru
categorii: a) completarea structurii continue şi discrete; b) clasificare; c) raţionament analog; d) raţionament serial.
Fiecare item constă dintr-o matrice-stimul, din care o secţiune lipseşte, şi cinci răspunsuri la alegere. Subiectul alege
răspunsul corect, arătând sau spunând numărul lui. Testarea încetează după patru eşecuri consecutive sau patru eşecuri
la cinci itemi consecutivi.
8) Memoria cifrelor – conţine nouă serii de cifre, pe care subiectul trebuie să le reproducă în aceeaşi ordine, şi
şapte serii de cifre, pe care trebuie să le reproducă în ordine inversă.
9) Informaţii – conţine 28 de itemi, dintre care patru în ordine inversă. Este vorba despre întrebări cu ajutorul
cărora se evidenţiază cunoaşterea de către subiect a unor evenimente, obiecte, locuri şi persoane. Dacă subiectul
144
eşuează la itemul 5 sau 6, i se aplică procedura privind succesiunea inversă. Testarea încetează după şase eşecuri
consecutive.
10) Aranjarea imaginii. Sunt 11 itemi, fiecare reprezentând o serie de imagini prezentate în dezordine, iar
subiectul are sarcina de a le rearanja într-o succesiune logică. Spre deosebire de WAIS-R, imaginile au fost mărite şi
colorate, modul de prezentare fiind, de asemenea, diferit. Testarea încetează după patru eşecuri consecutive.
11) Înţelegerea – cuprinde 18 itemi, dintre care trei în ordine inversă (se aplică în cazul în care nu este atins
criteriul bazal). Este vorba despre 18 întrebări, prezentate oral, cu ajutorul cărora se verifică dacă subiectul înţelege şi
distinge regulile sociale, conceptele şi soluţiile legate de problemele cotidiene. Testarea încetează după patru eşecuri
consecutive.
12) Căutarea simbolului – conţine 60 de itemi. Este un subtest nou ce seamănă cu subtestul Căutarea simbolului
din WISC-III, cu deosebirea că este o singură formă şi fiecare item are două simboluri-ţintă, în loc de unul. Pentru
fiecare item examinatul analizează vizual grupul-ţintă şi apoi verifică dacă în acest grup apar simbolurile-ţintă. Acest
subtest nu este folosit pentru calcularea scorurilor IQ.
13) Asamblarea obiectului are statut de subtest opţional şi conţine cinci itemi. Pentru fiecare item subiectului i se
prezintă, într-o configuraţie standardizată, un set de piese din carton, sarcina lui fiind de a le combina într-o figură (un
întreg) cu înţeles. Pentru rezolvarea rapidă se acordă puncte bonus.
În afară de cele trei scale (Verbală, Performanţă şi Globală), subtestele mai pot fi grupate pentru a calcula patru
scoruri index (vizează domenii mai rafinate ale funcţionării cognitive). Acestea sunt următoarele: Înţelegerea verbală,
Organizarea perceptuală, Memoria de lucru şi Viteza de procesare.
Administrare şi scorare. Materialele:
a) Manualul WAIS-III pentru administrare şi scorare
b) Manualul tehnic WAIS-III şi WMS-III
c) Foi de răspuns (25)
d) Broșurile cu răspunsuri (25)
e) Broșura cu stimuli
f) Cutia cu cartonaşe pentru aranjarea imaginii
g) Cutia cu cuburi
h) Cutiile cu piese pentru asamblarea obiectului
i) Grila de scorare pentru subtestul Simbol număr - Cod
j) Grila de scorare pentru subtestul Căutarea simbolului.
Pentru a calcula scorurile IQ şi scorurile Index este necesar să fie aplicată întreaga baterie, deci toate cele 13
subteste. Dacă se urmăreşte calcularea numai a scorurilor IQ, se aplică subtestele: Completarea imaginii, Vocabular,
Simbol număr-Cod, Similitudini, Cuburi, Aritmetică, Raţionamentul matrice, Memoria cifrelor, Informaţii, Aranjarea
imaginii şi Succesiunea literă-număr. Suma scorurilor scalate la subtestele ce aparţin scalei verbale sunt transformate
în IQ verbal (VIQ), iar suma scorurilor scalate ce aparţin scalei de performanţă sunt transformate în IQ performanţă
(PIQ). Suma scorurilor la subtestele ce alcătuiesc cele două subscale sunt combinate pentru a obţine scorul IQ pentru
scala globală (FSIQ). Fiecare dintre scorurile IQ are o medie de 100 şi o abatere standard = 15.
Valorile cantitative ale IQ global pot fi supuse şi unei interpretări calitative, folosindu-se datele din tabel.
145
Precizări: a) procentele obţinute pentru IQ verbal şi IQ performanţă sunt foarte asemănătoare; b) sintagma „extrem de
scăzut" înlocuieşte noțiunea „retardat mental" din WAIS-R şi noțiunea „deficient intelectual” din WISC-III, pentru a evita
conotaţiile negative ale acestora.
Pentru aplicarea celor 11 subteste în vederea calculării scorurilor IQ, sunt necesare aproximativ 75 de minute
(între 60 şi 90 de minute); pentru aplicarea subtestelor necesare în vederea calculării scorurilor Index (11 subteste)
sunt necesare aproximativ 60 de minute (între 45 şi 75 de minute).
Se recomandă aplicarea bateriei într-o singură sesiune. Dacă examinatul oboseşte, este bine să se facă o pauză, dar
aceasta numai după ce se termină aplicarea subtestului. În cazul în care nu este posibilă o singură sesiune, din motive
precum oboseală, motivaţie inadecvată, condiţii clinice etc., se poate reprograma o nouă sesiune, dar într-un interval
mai mic de 7 zile.
Pentru ca aplicarea bateriei să-şi atingă obiectivele, trebuie respectate o serie de cerinţe privind condiţiile fizice:
camera de testare să fie bine iluminată, ventilată şi ferită de zgomote sau alte forme de perturbare;
nimeni în afară de examinat şi examinator nu trebuie să fie prezent în camera de testare;
mobila utilizată trebuie să fie confortabilă şi potrivită dimensiunilor examinatului;
suprafaţa mesei pe care se pun materialele testului să fie lipsită de asperităţi;
examinatorul să fie aşezat în partea opusă examinatului, pentru a observa mai bine conduita acestuia.
Foarte important este ca între examinator şi examinat să se menţină în permanenţă un raport optim.
Caracteristici psihometrice. Manualul tehnic al bateriei ne oferă informaţii privind studiile făcute cu referire la diferite
însuşiri psihometrice.
Fidelitatea. Cele mai mari valori (de la 0,94 la 0,98) le deţin coeficienţii fidelităţii split-half. Factorii index au valori de
fidelitate între 0,88 (pentru Viteza de procesare) şi 0,96 (pentru Înţelegerea verbală). Referitor la subtestele individuale,
valorile fidelităţii se înscriu între 0,93 (Vocabular) şi 0,70 (Asamblarea obiectului). Valorile medianului sunt 0,88, pentru
şapte subteste verbale, şi 0,83, pentru şapte subteste de performanţă.
Pe un grup de 394 de adulți din lotul de standardizare a fost reaplicată, după cinci săptămâni, bateria WAIS-III.
Rezultatele obținute au evidențiat faptul că pentru patru subeşantioane (19-29 ani, 30-54 ani, 55-74 ani şi 75-89 ani), valoarea
coeficienţilor de fidelitate s-a înscris între 0,94 şi 0.97 (pentru IQ verbal), între 0,88 şi 0,92 (pentru IQ performanţă) şi
între 0,95 şi 0,97 (pentru scala globală).
În ceea ce priveşte validitatea, au fost făcute studii privind:
1) Validitatea de conţinut. Principalul scop al reviziei conţinutului a fost acela de a asigura ca itemii şi subtestele să
eşantioneze adecvat domeniile comportamentale pe care bateria intenţionează să le măsoare. S-au parcurs mai mulţi paşi,
şi anume: revizuirea literaturii, în vederea identificării problemelor de conţinut ale bateriei WAIS-R; identificarea
expresă a itemilor ce urmează a fi înlăturaţi sau modificaţi, demers realizat de specialişti; verificarea itemilor noi
propuşi de a fi introduşi în baterie, privind acoperirea conţinutului; implicarea psihologilor şcolari, a clinicienilor şi a
neuropsihologilor pe parcursul dezvoltării noii variante a bateriei; dacă un item nu apărea problematic datorită istoriei
lui destul de lungi, el era reţinut prioritar faţă de itemii noi, dar care nu aveau o asemenea istorie.
2) Validitatea privitoare la criteriu. Evidenţa validităţii concurente a bateriei WAIS-III s-a realizat prin corelarea cu
alte instrumente psihodiagnostice: a) corelaţii cu WAIS-R; pe un lot de 192 de adulţi (16-74 de ani) au fost aplicate
cele două teste, într-o ordine contrabalansată. Valoarea coeficienţilor de corelaţie a fost de 0,94 (pentru IQ verbal),
0,86 (pentru IQ performanţă) şi 0,93 (pentru IQ global). Magnitudinea acestor corelaţii demonstrează clar că cele
două instrumente măsoară aceleaşi constructe. Totuşi, în urma comparării scorurilor IQ, se observă că scorul IQ
global la WAIS-III este mai mic cu 2,9 puncte, iar scorurile IQ verbal şi IQ performanţă sunt mai mici cu 1,2 şi,
respectiv, 4,8 puncte faţă de scorurile corespondente obţinute la WAIS-R. Aceste diferenţe sunt aşteptate şi sunt
similare cu cele găsite între reviziile anterioare ale scalelor Wechsler; b) corelaţii cu WISC-III; pe un lot de 184 de
adolescenţi, cu vârsta de 16 ani, au fost aplicate, într-o ordine contrabalansată, cele două baterii, respectiv WAIS-III şi
WISC-III. Valoarea coeficienţilor de corelaţie a fost de 0,88 (pentru IQ verbal), 0,78 (pentru IQ performanţă) şi 0,88
(pentru IQ global). Aceste rezultate demonstrează că cele două instrumente măsoară aceleaşi constructe, valoarea
coeficienţilor de corelaţie fiind relativ mai mare decât cea constatată în urma corelării bateriilor WISC-R şi WAIS-R.
Valori relativ similare s-au obţinut şi pentru coeficienţii de corelaţie calculaţi pentru scorurile Index ale celor două
baterii: 0,87 (pentru VCI); 0,74 (pentru POI); 0,80 (pentru WMI) şi 0,79 (pentru PSI); c) corelaţii cu Matricele
Progresive Raven. Ambele teste (WAIS-III şi SPM) au fost aplicate pe un lot de 26 de adulţi, cu vârsta între 16-45 de
146
ani. Cele mai mari valori, după cum era de aşteptat, sunt între PM şi IQ performanţă (0,79), pe de o parte, şi între PM
şi Indexul organizării perceptuale (0,65), pe de altă parte. Valoarea cea mai mică (0,25) este între PM şi Indexul
Viteza de procesare, explicabil prin faptul că PM conține sarcini privind raționamentul verbal, a căror rezolvare nu
necesită restricții de timp; d) corelații cu Scala de inteligenţă Stanford-Binet (a patra ediţie). Ambele baterii au fost
aplicate pe un lot de 26 de adulți. Este vorba despre același lot folosit şi pentru studiile de corelaţie cu Matricele
Progresive. Ca rezultate obţinute, trebuie menționat, mai întâi, faptul că valoarea corelaţiei dintre IQ global WAIS-III şi
scorul compozit global Stanford-Binet (IV) este de 0,88, ceea ce confirmă relaţia strânsă dintre cele două instrumente
(o corelaţie înaltă fusese evidenţiată şi cu WAIS-R). În al doilea rând, trebuie arătat că s-au obţinut valori înalte ale
corelaţiei (în jur de 0,80) între IQ performanţă (WAIS-III) şi scorurile standard pe arii (Stanford-Binet-IV). Excepţie
face scorul standard aria Memorie de scurtă durată, care corelează la un nivel mai slab cu scorurile IQ WAIS-III
(valori între 0,44 şi 0,50). Valori scăzute s-au obţinut şi pentru corelaţiile dintre scorul standard aria Memorie de
scurtă durată şi Indexul Memoria de lucru WAIS-III (0.34 cu subtestul Aritmetică şi 0,52 cu subtestul Memoria
cifrelor). Foarte scăzute sunt corelaţiile dintre Indexul Viteza de procesare WAIS-III şi scorurile Stanford-Binet-IV
(între 0,01 şi 0,32), dar ele sunt explicabile, deoarece Stanford-Binet-IV nu include o măsură separată a vitezei de
procesare. De altfel, unii autori au înaintat obiecţii serioase privind numărul mic de subiecţi (doar 26 de adulţi) folosiţi
pentru studiile de corelaţie dintre WAIS-III şi Stanford-Binet-IV, pe de o parte, şi dintre WAIS-III şi Matricele
Progresive Standard, pe de altă parte [13].
Referitor la validitatea de construct, s-au făcut studii de corelaţie între subtestele luate două câte două, între subtest
şi grupuri de subteste, între subscalele bateriei. Rezultatele obţinute au scos în evidenţă mai multe aspecte, şi anume:
- magnitudinea înaltă a intercorelaţiilor dintre majoritatea subtestelor susţine ideea că este prezent factorul g sau o
inteligenţă generală; din punct de vedere statistic, toate corelaţiile intersubteste sunt semnificative;
- subtestele verbale corelează, la un nivel mult mai înalt, cu alte subteste verbale decât cu subtestele de
performanţă;
- cele mai multe dintre subtestele de performanţă corelează, la un nivel mult mai înalt, unele cu altele decât cu
subtestele verbale;
- magnitudinea corelaţiilor în interiorul Scalei verbale şi în interiorul Scalei de performanţă prezintă o anumită
variabilitate. Pattern-urile arată că subtestele ce vizează o abilitate sau un domeniu specific (de exemplu, Memoria
de lucru sau Viteza de procesare) intercorelează, la un nivel mult mai înalt, unele cu altele decât cu alte măsuri ce
prezintă o mai mare saturare în factorul g. De exemplu, subtestele Indexului Viteză de procesare tind să aibă o
valoare mai mare a corelaţiei unul cu altul decât cu subtestele pentru alte tipuri de index: subtestul Simbol număr -
Cod corelează, la un nivel înalt, cu subtestul Căutarea simbolului, dar la un nivel mult mai scăzut cu subtestele
Scalei verbale sau ale Scalei de performanţă. În mod similar, intercorelaţiile dintre subtestele Aritmetică, Memoria
cifrelor şi Succesiunea literă-număr (aparţinând Indexului Memoria de lucru) variază între 0,52 şi 0,57, valori care,
cu excepţia subtestului Aritmetică, sunt mult mai mari decât cele ale intercorelaţiilor cu subtestele Verbale sau cu
subtestele Performanţă.
În concluzie, bateria WAIS-III, deşi, în esenţă, construită pe aceleaşi principii precum predecesorii săi şi celelalte
scale Wechsler (WISC-III şi WPPSI-R), se prezintă ca o variantă nouă, cu foarte multe elemente noi, originale şi cu
caracteristici psihometrice ce-i sporesc gradul de încredere. O sinteză a avantajelor, dar şi a dezavantajelor, privind
WAIS-III ne-o oferă A.S. Kaufman [27] şi E.O. Lichtenberger [24]. Ele sunt grupate în funcţie de mai multe aspecte, şi
anume:
1) Dezvoltarea variantei noi. Avantaje: adăugarea subtestului Căutarea simbolului permite realizarea unei
structuri similare de patru factori cu a bateriei WISC-III; adăugarea subtestului Raţionamentul matrice
întăreşte puterea de măsurare a Scalei de performanţă şi a Indexului Organizării perceptuale; subtestul
Raţionamentul matrice oferă subiecţilor, care nu sunt înclinaţi să rezolve bine sarcinile vizual-motorii de
viteză, posibilitatea să demonstreze că sunt în posesia unor abilităţi nonverbale; formatul materialelor şi al
Manualului sunt modernizate şi îmbunătăţite; există o extindere a vârstei subiecţilor – de la 74 la 89 de ani.
Dezavantaje: anumite imagini din cadrul subtestului Completarea imaginii sunt prea încărcate, aspect care
poate distrage subiectul; se pune un mare accent pe simetria itemilor şi pe detaliile neînsemnate, ceea ce
poate fi în detrimentul indivizilor dezavantajaţi; subtestul Raţionamentul matrice prezintă culori care pot
distrage şi care pot fi în detrimentul subiecţilor ce au probleme privind detectarea culorilor.
147
2) Administrarea şi scorarea. Avantaje: regulile privind scorarea şi regulile privind aplicarea itemilor în sens
invers sunt bine implementate; începerea cu subtestul Completarea imaginii produce mult mai puţină
anxietate subiecţilor decât începerea cu subtestul Informaţii; toate subtestele care necesită utilizarea de
către subiect a pixului sunt incluse într-o singură broşură de răspuns; foaia de răspuns este mult
îmbunătăţită şi oferă un spaţiu mult mai mare pentru consemnarea rezultatelor; prezentarea concurentă a
criteriilor de scorare cu direcţiile de administrare pentru subtestele Similitudini, Vocabular şi Înţelegere este
de mai mare utilitate. Dezavantaje: câţiva dintre itemii subtestelor Vocabular, Similitudini şi Înţelegere par
a fi arbitrar marcaţi cu întrebare; de exemplu: câteva răspunsuri de 1 punct la itemii 13 şi 17 (Vocabular),
la itemii 11 şi 15 (Similitudini) şi la itemii 11 şi 12 (Înţelegere); 3 subteste verbale solicită încă folosirea
judecăţii în vederea scorării (Similitudini, Vocabular, Înţelegere); datorită nevoii de diferenţiere a culorilor
în vederea determinării răspunsului corect la anumiţi itemi din subtestul Raţionamentul matrice, aidulţii şi
adolescenţii care au probleme privind detectarea corectă a culorilor pot fi dezavantajaţi la aceşti itemi;
itemii-proverb la subtestul Înţelegere măsoară un tip diferit de capacităţi de raţionament (generalizare) faţă
de alţi itemi şi, cu toate acestea, sunt reţinuţi în noua versiune; cartonaşele din subtestul Aranjarea
imaginii conţin prea multe detalii fine, uneori punând în umbră ceea ce este important.
3) Fidelitate şi validitate. Avantaje: valorile coeficienţilor privind fidelitatea split-half şi eroarea standard a
măsurării sunt bune, din punct de vedere statistic, pentru IQ verbal (Indexul Înţelegere verbală şi IQ Scala
globală), dar sunt excelente pentru IQ performanţă (Indexul Organizarea perceptuală şi Indexul Memoria
de lucru); pe ansamblu, valoarea coeficienţilor privind fidelitatea split-half este excelentă din punct de
vedere statistic pentru toate subtestele, cu excepţia Asamblării obiectului şi Aranjarea imaginii; WAIS-III
este statistic legat de WIATşi de WMS-III, oferind mai multă informaţie referitoare la interrelaţiile dintre un
număr mai mare de abilităţi cognitive; există studii serioase efectuate pe bază de contrabalansare; au fost
făcute mai multe studii privind validitatea bateriei WAIS-III. Dezavantaje: fidelitatea split-half pentru
subtestul Asamblarea obiectului, la 10 dintre cele 13 niveluri de vârstă, este mai mică de 0,75; la patru
dintre grupurile celor mai în vârstă este sub 0,70. Pentru subtestul Aranjarea imaginii, la şase grupe de
vârstă, valoarea fidelităţii split-half este sub 0,75, iar la două grupe este sub 0,70; stabilitatea test-retest nu
este excelentă pentru subtestele Succesiunea literă-număr, Aranjarea imaginii şi Asamblarea obiectului
(valoarea coeficienţilor a fost de 0.75, 0.69 şi 0,76); factorii Organizare perceptuală şi Viteza de procesare
nu apar în calitate de constructe separate pentru grupul de vârstă 75-89 de ani.
4) Standardizare. Avantaje: eşantionul de standardizare a fost bine stratificat pentru multe variabile-cheie; s-a
folosit un lot adiţional de 437 de subiecţi, pentru ca măcar 30 de participanţi să poată fi incluşi în fiecare
nivel educaţional din cadrul fiecărui grup de vârstă; s-a avut grijă ca, pentru colectarea datelor, să fie
recrutaţi numai examinatori cu o mare experienţă de testare; eşantionul de standardizare pentru persoanele
în vârstă conţin mai multe femei decât bărbaţi, în acord cu datele recensământului. Dezavantaje: date
asupra mediei IQ şi scorurilor index pentru variate grupuri etnice nu sunt incluse în tabele; subiecţii cu
vârsta de 18-19 ani obţin performanţe foarte asemănătoare cu subiecţii având vârstă de 20-24 de ani,
situaţie ce ridică întrebări privind normele pentru grupurile tinere.
Testul de inteligență Amthauer (Amthauer Intelligenz-Struktur-Test, I-S-T) este destinat studierii gradului de
inteligență la persoanele de la 13 până la 61 de ani. A fost propus pentru prima dată în anul 1953. Testul se compune
din 9 subteste, fiecare din acestea fiind orientat la testarea diferitelor funcţii intelectuale.
Subtestul I LS – selectarea logică. Prin intermediul acestui subtest se cercetează gândirea inductivă. Subiectul
testat are sarcina de a finaliza propoziţia prin cuvântul potrivit din lista propusă. Subtestul are 20 de probe; timpul este
de 6 minute.
Subtestul II. GE – determinarea însuşirilor comune. Se studiază aptitudinea spre abstractizare, utilizarea noţiunilor
verbale. Subiectul trebuie să excludă unul din cele cinci cuvinte prezentate care nu este legat de ele prin sensul
comun. Subtestul conţine 20 de probe; timpul pentru îndeplinire este de 6 minute.
Subtestul III. AN – analogii testează aptitudinile combinatorice. Sunt propuse 3 cuvinte, între primul şi al doilea
există o legătură anumită, după al treilea este loc liber. Din cinci cuvinte propuse subiectul trebuie să aleagă numai
148
unul care ar forma o legătură cu al treilea cuvânt similară celei existente între primele două cuvinte. Aici sunt 11
probe; timpul este de 7 minute.
Subtestul IV. KL – clasificarea. Se apreciază aptitudinea de a judeca. Subiectul trebuie să numească printr-o noţiune
două cuvinte. Numărul probelor este de 16; timpul este de 8 minute. Aprecierea variază în funcție de nivelul de
generalizare – de la 0 la 2 puncte.
Subtestul V. RA – probe la numărare – studierea nivelului de dezvoltare a gândirii matematice practice. Sunt
prezentate 20 de probleme aritmetice; timpul este de 10 minute.
Subtestul VI. ZR – rânduri de cifre. Analiza gândirii inductive, aptitudinii de operare cu cifrele. Este necesar de a
stabili legitatea de organizare a rândului de cifre şi de a-l prelungi. Sunt 20 de probe; timpul este de 10 minute.
Subtestul VII. FS – alegerea figurilor – studierea imaginației spațiale, a aptitudinilor combinatorice. În probe sunt
prezentate figuri geometrice împărțite în mai multe părţi. Subiectul trebuie să aleagă o singură cartelă cu acea figură
care corespunde celei împărțite în pârți. Probe sunt 20; timpul este de 7 minute.
Subtestul VIII. WU – probele cu „cubuşoarele” studiază aceleași aptitudini ca şi subtestul precedent. Cubul model
trebuie identificat din 5 variante propuse. Sunt 20 de probe; timpul este de 9 minute.
Subtestul IX. ME – probe la aptitudinea de concentrare a atenției şi păstrare în memorie a materiei. Se propune de a
memora rânduri de cuvinte care mai apoi trebuie găsite printre multe altele care se propun. Cuvintele pentru memorare
sunt unite în anumite categorii în tabele speciale. Trebuie memorate 25 de cuvinte în timp de 3 minute. Sunt 20 de
probe; timpul este de 6 minute.
152
Scurt istoric. Matrix Analogies Test (MAT) aparţine lui J.A. Naglieri şi a fost publicat în 1985. El este un test
nonverbal şi a fost creat din două motive principale: în primul rând, testele nonverbale oferă informaţii privind o arie
importantă a funcționării intelectuale; în al doilea rând, MAT intenționează să depășească anumite limite ale scalelor
nonverbale incluse în cadrul unor baterii de teste pentru măsurarea inteligenței, cum este cazul, de exemplu, al Scalei
de performanță din cadrul bateriei Wechsler Intelligence Scale for Children - Revised (WISC-R).
Obiective. Acest instrument psihodiagnostic este o relativ nouă şi promițătoare modalitate de măsurare a abilității
nonverbale sau, mai exact, a raționamentului nonverbal al persoanelor cu vârsta între 5 şi 17 ani. Din punct de vedere
teoretic, testul se bazează pe teoria generală a inteligenței a lui Spearman.
Conţinut. Există două forme ale testului: o formă extinsă (MAT-EF), ce cuprinde 64 de itemi, şi o formă scurtă
(MAT-SF), ce cuprinde 34 de itemi. Forma scurtă are caraterul unui instrument de triere (screening). Ambele forme
includ patru tipuri de itemi: 1) completarea structurii; 2) raţionament prin analogie; 3) raţionament serial; 4)
vizualizarea spațială. Testul este foarte asemănător cu Matricele colorate Raven. Astfel, MAT-EF cuprinde 64 de
planşe, colorate în negru, galben şi albastru şi împărţite în patru secţiuni, corespunzătoare celor patru tipuri de itemi.
În cadrul fiecărei secţiuni, itemii sunt aranjați în ordinea crescândă a dificultății lor. Fiecare dintre itemi, deci fiecare
planșă, prezintă o serie de figuri în partea de sus şi şase figuri-răspuns în partea de jos. Una dintre acestea constituie
răspunsul corect.
Pentru MAT-SF principiul de construcţie a itemilor este acelaşi, însă numărul lor este redus (34). Manualul
examinatorului este diferit pentru această variantă, în primul rând în sensul că nu este atât de extins precum cel pentru
MAT-EF. El conţine totuşi date referitoare la dezvoltarea testului, la standardizare şi la proprietăţile lui statistice. De
asemenea, cuprinde informaţii privitoare la administrare, scorare şi interpretare.
Administrare şi scorare. În primul rând, trebuie menţionat faptul că MAT-EF este utilizat numai pentru a fi aplicat
individual, în timp ce MAT-SF este destinat mai ales pentru administrarea în grup. Rolul examinatorului este diferit
pentru cele două versiuni ale testului. În cazul MAT-SF, timpul de administrare este de 25 de minute pentru
administrare și este obligatoriu să fie prezentate oral numai direcţiile standardizate. De altfel, manualul oferă trei seturi
de instrucţiuni, şi anume: a) unul pentru copiii de la grădiniţă până la clasa a III-a, cerându-li-se acestora să marcheze
răspunsurile direct în caietul - test; b) altul pentru copiii din clasele IV-VI, cerându-li-se acestora să completeze o foaie
de răspuns oferită; c) al treilea set de instrucţiuni permite examinatorului să aplice testul individual. Scorul brut pentru
ambele variante se constituie din numărul răspunsurilor corecte. Scorul brut pentru MAT-EF este convertit în scoruri
standard, în baza unui tabel din Manual. Aceste scoruri standard pot fi convertite în ranguri centile şi stanine, utilizând
un alt tabel oferit de Manual. Un al treilea tabel permite examinatorului convertirea scorurilor brute în echivalentul
vârstei. Pentru versiunea MAT-SF, Manualul oferă, de asemenea, tabele ce pot fi utilizate pentru convertirea scorurilor
brute în ranguri centile, stanine şi echivalenți ai vârstei. După cum se poate observa, în cazul formei scurte a testului,
nu se pot converti scorurile brute în scoruri standard.
Standardizare. Prima încercare de etalonare a fost făcută în 1984, utilizându-se o variantă ce cuprindea 88 de itemi.
Versiunile pentru standardizarea testului au fost administrate însă mai spre sfârșitul anului 1984, una dintre ele
cuprinzând 64 de itemi, iar cealaltă, 34 de itemi. Acțiunea de standardizare s-a desfășurat în două faze: în prima, MAT-
SF a fost aplicat pe grupuri de subiecţi (clasa şcolară), în total fiind testaţi 4.468 de elevi; în a doua, a fost aplicată
versiunea MAT-EF pe indivizi separaţi, în total fiind 1.250 de subiecţi. Pentru ambele faze, membrii eşantionului
reprezentau fiecare nivel de vârstă de 1 an pentru perioada 5-17 ani, 11 luni şi 30 de zile. Ei proveneau din diferite
regiuni geografice, grupuri socioeconomice şi rasiale.
Caracteristici psihometrice. Datele privind calităţile tehnice ale testului sunt prezentate în special în cadrul
Manualului examinatorului pentru cele două variante, dar mai ales în cel pentru MAT-EF. Astfel, în legătură cu
fidelitatea au fost întreprinse studii privind: a) consistenţa internă: în urma utilizării procedurii de calcul Cronbach
alpha, s-au obţinut valori ale coeficienţilor de corelaţie variind între 0.88 şi 0.95 pentru MAT-EF şi între 0.63 şi 0.89
pentru MAT-SF; b) fidelitatea test-retest: În urma reaplicării testului pe un grup de 65 de subiecţi din clasa a V-a s-au
obţinut următoarele valori ale coeficienţilor de corelaţie: 0.77 pentru scorul total al MAT-EF (pentru patru grupuri de
itemi, valoarea coeficienţilor a variat între 0.40 şi 0.67); 0.94 pentru scorul total al MAT-SF (valoarea fidelităţii test-
retest variind între 0.51 şi 0.91 pentru grupuri de vârstă diferite).
Manualul oferă numeroase detalii privind validitatea testului. Unele studii au fost întreprinse ca făcând parte din
procesul dezvoltării testului. De exemplu, versiunea MAT-EF a fost examinată în relaţie cu alte mijloace de măsurare a
153
abilităţii nonverbale, obţinându-se următoarele rezultate: valoarea corelaţiei dintre MAT-EF şi Scala de performanţă a
testului WISC-R, ambele fiind aplicate pe un număr de 82 de subiecţi normali, a fost de 0.41; valoarea corelaţiei dintre
MAT-EF şi Matricele progresive colorate Raven, testele fiind aplicate pe un lot de 200 de copii din clasele I şi a Ii-a, a
fost de 0.71.
Pe de altă parte, versiunea MAT-SF a fost corelată cu alte teste pentru măsurarea inteligenței ( WAIS, Kaufman
Assessment Batteryfor Children, Leiter International Performance Scale, Nonverbal Test of Cognitive Skills), valoarea
corelației fiind 0.72. De asemenea, Manualul variantei MAT-EF prezintă în mod amănunțit rezultatele analizelor
factoriale efectuate.
În concluzie, testul corespunde cerințelor privind calitățile tehnice şi este util pentru măsurarea abilității
nonverbale.
154
Caracteristici psihometrice. Manualul oferă informaţii privitoare la trei tipuri de fidelitate: a) consistenţa internă:
în urma utilizării metodei coeficientului alpha a lui Cronbach, pe 50 de protocoale selectate din eşantionul de normare,
s-a constatat că media coeficienţilor era în jurul valorii de 0.90 (nivel de semnificaţie p < 0.05); b) fidelitatea test-
retest sau stabilitatea în timp a instrumentului: în urma efectuării a două studii pe două loturi de copii, s-au obţinut
coeficienţi de corelaţie cu valoarea între 0.89 şi 0.95 (la un nivel de semnificaţie p < 0.001); c) eroarea standard a
măsurării a fost determinată atât pentru scorurile brute (valori între 1 şi 3), cât şi pentru coeficienţi (valori între 3 şi 7).
Şi în ceea ce priveşte validitatea, Manualul oferă informaţii referitoare la:
a) validitatea de conţinut: utilizând taxonomia lui J. Salvia şi J.E. Ysseldyke (1988), precum şi diferite teorii
ale intelectului, s-a demonstrat că abilităţile pe care le măsoară itemii testului sunt identificabili în plan
comportamental;
b) validitatea privitoare la criteriu: pe trei loturi de subiecţi (numărul lor variind între 28 şi 81) au fost
aplicate testele: Bateria psihoeducaţională Woodcock-Johnso; Scala de aptitudini scolastice; Bateria
Kaufinan de măsurare a copiilor; Scala Wechsler de inteligenţă pentru copii - Revizuită. În urma corelării
cu rezultatele la DLPA-P:2 s-au obţinut valori (medianul = 0.49) care constituie o dovadă a unei
acceptabile validităţi referitoare la criteriu;
c) validitatea de construct: au fost efectuate cinci studii separate privitoare la: diferențierea vârstei,
interrelațiile dintre valori, relația cu achizițiile școlare, diferențierea grupurilor, validitatea itemilor.
Valoarea coeficienților rezultați variază între nivelul înalt semnificativ (p < .001) şi nivelul magnitudinii
suficiente (p < 0 .05).
În concluzie, testul DTLA - P: 2 se impune ca un bun instrument folosit pentru măsurarea abilităţilor cognitive la
copii mici. El şi-a demonstrat utilitatea în practică şi, de asemenea, şi-a probat calităţile tehnice. Este uşor de aplicat şi
de scorat. Rezultatele obţinute sunt relevante şi folositoare când se iau decizii asupra subiectului ţinându-se seama de
posibilităţile şi limitele lui în ceea ce priveşte limbajul, atenţia şi dexteritatea manuală.
155
acestora timp de cinci secunde.
3) Imitarea propoziţiei. Măsoară memoria auditivă cu referință la sintaxa şi gramatica vorbită. Examinatorul
pronunţă cu voce tare o propoziţie, iar subiectul trebuie s-o repete întocmai.
4) Litere inversate. Măsoară memoria vizuală şi atenţia, abilitatea spaţială şi coordonarea oculo-motorie.
Sarcina subiectului constă în scrierea literelor dintr-o serie în ordine inversă, după ce seriile au fost
prezentate de examinator cu un ritm de o literă pe secundă.
5) Construcţia povestirii. Măsoară abilitatea de a conceptualiza şi de a exprima oral o poveste serioasă
corespunzătoare imaginilor prezentate. Deci subiectul are ca sarcină alcătuirea unei povestiri după ce
examinatorul îi arată o imagine.
6) Reproducerea figurii. Măsoară atenţia, dexteritatea manuală, memoria de scurtă durată şi relaţiile spaţiale.
Examinatorul prezintă o figură geometrică, iar subiectul are sarcina de a o desena din memorie, după ce
aceasta este retrasă din câmpul lui vizual.
7) Informaţie de bază. Măsoară cunoaşterea faptelor comune. Subiectul trebuie să răspundă oral la întrebări
de tipul: „Ce este efectul de seră?".
8) Relaţii simbolice. Măsoară abilitatea raţionamentului nonverbal. Subiectului i se prezintă imagini din care
lipseşte o parte (elemente geometrice, de exemplu), iar el trebuie s-o aleagă din şase posibilităţi alăturate.
9) Succesiunea cuvintelor. Măsoară durata atenției auditive pentru cuvinte fără legătură. Examinatorul
prezintă serii de cuvinte izolate şi fără legătură între ele, iar subiectul are sarcina de a repeta aceste serii.
10) Succesiunea povestirii. Măsoară abilitatea oraganizaţională şi conceptuală. Subiectului i se arată serii de
imagini care, dacă sunt puse într-o anumită ordine, relatează o povestire umoristică. El are sarcina de a
preciza ordinea, folosind fişe numerotate care se pun dedesubtul imaginilor.
11) Fragmente de imagine. Măsoară abilitatea de a „închide" figurile. Sarcina subiectului este de a spune cu
glas tare numele unor obiecte comune apărute în formă incompletă în imagini prezentate de examinator.
Scorurile standard la aceste subteste sunt combinate în diferite grupuri, favorizând astfel calcularea a 16 scoruri
compozite, care, la rândul lor, sunt grupate în următoarele patru seturi:
1) Abilitatea mentală generală, rezultată din scorurile standard ale tuturor celor 11 subteste.
2) Nivelul compozit optimal, se calculează prin însumarea a patru dintre cele mai largi scoruri standard la
subteste.
3) Scoruri compozite pe domenii: a) domeniul lingvistic include scorurile compozite Verbal şi Nonverbal; b)
domeniul atenţiei include scorurile compozite la Atenţia mărită şi Atenţia redusă; c) domeniul motric
include scorurile compozite la Motric mărit şi Motric redus. În total sunt şase scoruri compozite.
4) Scoruri compozite teoretice. Este vorba despre opt scoruri compozite, care vizează sistemele ipotetice
privind explicarea inteligenţei curent expuse de teoreticieni. Subtestele bateriei sunt repartizate pe scoruri
compozite, care reprezintă inteligenţa fluidă şi inteligenţa cristalizată, procesele simultane şi succesive,
nivelurile asociative şi cognitive, scalele Verbală şi de Performanţă [61,62].
Administrare şi scorare. În primul rând trebuie menţionat faptul că acest test poate fi utilizat de către cei ce au o
pregătire formală în domeniul măsurării, precum şi cunoştinţe privind evaluarea abilităţilor mentale. Durata
administrării acestui instrument poate varia de la 50 de minute la două ore, mai ales pentru că, la cele mai multe
subteste, nu este precizat un timp-limită. Deşi, de regulă, aplicarea completă a testului se face într-o singură sesiune,
este probabil ca, pentru unii subiecţi, să fie necesare mai multe sesiuni.
Pentru administrarea fiecărui subtest sunt prezentate instrucţiuni clare în cadrul Manualului. Testarea începe cu
primul item pentru cinci subteste şi cu itemi ce reprezintă „punctele de intrare" (în raport cu vârsta subiectului) pentru
cele cinci subteste. Utilizarea nivelurilor „bazal" şi „plafon" mai reduce din timpul administrării testului.
În ceea ce priveşte scorărea (1 = corect; 0 = incorect), dacă evaluarea poate fi prea mult influenţată de
subiectivitatea examinatorului, în Manual sunt oferite criterii specifice de scorare.
Din echipamentul testului, care este destul de bogat, face parte şi Forma de profil rezumat, în cadrul căreia pot fi
înregistrate rezultatele examinării unui subiect. Această formă are următoarele secțiuni:
I - Informații privind identitatea subiectului
II - Înregistrarea scorurilor la subtestele DTLA-3
III - Profilul scorurilor la subtestele DTLA-3
156
IV - Spațiu de lucru pentru calcularea scorurilor compozite
V - Înregistrarea scorurilor la alte teste
VI - Caracteristicile DTLA-3
VII - Condiții de administrare
VIII - Interpretări şi recomandări
IX - Profilul subiectului în baza scorurilor compozite la DTLA-3 şi în baza scorurilor la alte teste.
Testul poate fi scorat şi cu ajutorul computerului.
Standardizare. Eşantionul folosit a fost constituit din 2.587 de subiecţi, proveniţi din 36 de state americane, iar
acţiunea de standardizare s-a desfăşurat în perioada 1989-1990. Acest lot este considerat a fi reprezentativ pentru
populaţia SUA a anului 1990, deşi nu sunt făcute precizări dacă el cuprinde, proporţional, şi subiecţi ce aparţin
categoriilor de persoane cu nevoi speciale. Subiecţii au fost selectaţi în funcţie de următoarele variabile: sex,
rezidenţă, rasă, arie geografică, apartenenţă etnică.
Caracteristici psihometrice. Manualul oferă date pentru două tipuri de fidelitate. Prima este consistenţa internă,
pentru care se utilizează coeficientul alpha al lui Cronbach; au fost studiaţi câte 50 de subiecţi pentru fiecare nivel de
vârstă (de la 6 la 17 ani), selectaţi aleatoriu din cadrul lotului folosit pentru standardizarea testului. În vederea
calculării fidelităţii privind consistenţa internă pentru scorurile compozite a fost utilizată formula lui Guilford. Valorile
coeficienţilor pentru subteste variază între 0.70 şi 0.97, majoritatea situându-se între 0.80 şi 0.90, iar pentru scorurile
compozite valorile variază între 0.86 şi 0.97. Al doilea tip este stabilitatea sau fidelitatea test-retest; un grup de 34 de
copii din Austin, Texas, au fost retestaţi la un interval de două săptămâni, obţinându-se următoarele valori ale
coeficienţilor de corelaţie: între 0.77 şi 0.96 pentru scorurile compozite.
În ceea ce priveşte validitatea. Manualul prezintă date în legătură cu trei tipuri, şi anume:
a) validitatea de conţinut. În această privinţă, autorul prezintă patru demonstraţii: 1) Manualul oferă o
justificare detaliată a itemilor cuprinşi în fiecare subtest; 2) conţinuturile subtestelor sunt discutate în
paralel cu lista alcătuită de J. Salvia şi J.E. Ysseldykc (1988) şi care cuprinde comportamentele ce sunt
măsurate în mod obişnuit de testele de aptitudini şi cele de inteligenţă; 3) subtestele şi grupările de teste
apar ca fiind identificabile cu ajutorul teoriilor curente privind intelectul; 4) procedurile de analiză a
itemului utilizate pentru selectarea itemilor în perioada construirii testului sprijină validitatea de conţinut
(itemii au fost distribuiţi între 15 şi 85% pentru acceptabilitate);
b) validitatea criterială. Un grup de 76 de subiecţi din lotul de standardizare a fost testat şi cu Scala de
inteligenţă Wechsler pentru copii-R, iar alt grup, de 25 de subiecţi, a fost testat cu PPVT-R. Valorile
corelaţiilor obţinute au atins un nivel care pune clar în evidenţă validitatea privitoare la criteriu (p < 0.05);
c) validitatea de construct. Au fost studiate cinci aspecte: 1) diferenţierea vârstei; 2) omogenitatea capacităţii
de măsurare a subtestelor şi grupărilor de teste; 3) corelarea cu alte teste ce măsoară performanţele
academice; 4) dacă măsoară trăsături similare sau diferite (în baza analizei factoriale); 5) corelaţiile item -
scor total la subtest.
Deşi rezultatele studiilor privind fidelitatea şi validitatea conduc spre concluzia că acest instrument psihodiagnostic
este bine realizat din punct de vedere tehnic şi psihometric, dimensiunile extrem de reduse ale loturilor de subiecţi
folosite constituie un avertisment serios pentru practicieni. Testul este util nu pentru a contura un diagnostic, ci, după
cum precizează clar autorul, rezultatele obţinute trebuie interpretate ca fiind observaţii ale comportamentului
subiectului la un anumit moment dat. Dacă totuşi se intenţionează formularea unei judecăţi asupra subiectului, trebuie
să se ţină seama de precauţiile menţionate în cadrul Manualului.
158
A fost stabilit că dezvoltarea creativității depinde de particularitățile culturii, de tradiții, orientări valorice susținute
de societate. Așa, bunăoară, în SUA creativitatea este un fenomen de prestigiu și în școli se încearcă dezvoltarea
creativității prin folosirea unor programe specializate de instruire.
O semnificație deosebită pentru dezvoltarea creativității revine particularităților de personalitate ale subiecților.
Accentul se pune pe factorii emoționali și motivaționali în cadrul personalității. În studii au fost stabilite însușirile de
personalitate care diferă la personalitățile creative și non creative. La ele înainte de toate se referă: agresivitatea,
încrederea în sine, independența față de norme și opiniile altora etc. Un fapt stabilit experimental este că persoanele
creative de diferită vârstă au aceleași trăsături de personalitate, ceea ce ar însemna că creativitatea poate fi prognozată
în baza însușirilor de personalitate în etapele timpurii de dezvoltare a personalității. Există opinii în conformitate cu
care există legătură între creativitate și nevroze, patologii ale sistemului nervos etc. L. Cronbach menționează că drept
cauză a creativității este reglarea defectuoasă a activității de gândire [92].
Unii autori [87, 88] menționează că persoanele creative sunt mai rezistente la conflicte, la influențele din jur. R.
Cattell a stabilit că printre persoanele creative este un număr mai mic de cei afectați de psihoze în comparație cu
media pe populația generală, însă mai frecvente sunt cazurile de comportamente excentrice, devieri de la normele
comportamentale, tendințele suicidale care se lămuresc printr-o sensibilitate mărită a acestora față de influențele din
exterior.
În prezent nu există o opinie unitară privind caracteristicile motivaționale ale creativității. Unii savanți afirmă că
individul creativ încearcă cel mai bine să se autorealizeze, să corespundă propriilor posibilități, să îndeplinească
activități noi, necunoscute pentru el. Alți cercetători consideră că motivația aptitudinilor creative are la bază tendința
persoanei de a risca, de a-și verifica limita posibilităților personale.
Generalizând cele expuse, vom menționa că în prezent psihologii americani și englezi studiază creativitatea ca un
tip specific de aptitudini intelectuale. Rezultatele obținute în aceste cercetări permit următoarele constatări:
există legătură între creativitate și realizările creative ale persoanei, însă esența acestei corelații nu este studiată
definitiv;
la moment nu este posibil a delimita strict creativitatea de inteligență în înțelegerea tradițională a noțiunilor
date:
deocamdată nu sunt găsite mijloace sigure de măsurare a creativității.
Primele teste de creativitate au fost create de către J. Guilford și colaboratorii săi la Universitatea din California în
anii 50 ai secolului XX. Aceste teste sunt cunoscute sub denumirea Teste de productivitate divergentă (Divergent
Productive tests) și măsoară particularitățile unui tip de gândire pe care autorul l-a numit „gândire divergentă”. Au fost
elaborate 14 teste [5].
Conform modelului tridimensional şi ai vectorilor acestuia, Guilford definește şi realizează probe pentru
următoarele tipuri de abilități:
Fluiditatea verbală – producerea divergentă de unități simbolice: teste de prefixe (listă de cuvinte ce încep cu
același prefix); liste de cuvinte ce conțin aceleaşi litere; liste de cuvinte ce urmează aceluiaşi cuvânt.
Fluiditatea ideaţională – aptitudinea de a produce unităţi semantice: teste de calităţi ale obiectelor (de exemplu, ce
obiecte sunt în acelaşi timp roşii şi dure?, sau care ard? etc.); teste de utilizări (liste de utilizări pentru obiectele
cunoscute).
Fluiditate asociativă – aptitudinea de a produce diferite relaţii semantice (teste de asociaţii – a găsi sinonime, teste
de completare – a completa o propoziţie utilizând un adjectiv care lipseşte).
Fluiditatea expresivă – aptitudinea de a produce divergent sisteme simbolice: teste de combinaţie a 4 cuvinte (se
dau literele cu care încep cuvintele).
Teste de utilizări schimbate – aptitudinea de producere divergentă în clase semantice: utilizări posibile, dar altele
decât cele tradiţionale, pentru un obiect banal, aptitudine definită ca flexibilitate semantică spontană.
Teste de consecinţe – aptitudinea de a produce unităţi şi transformări semantice prin imaginarea consecinţelor
posibile ale unui eveniment neobişnuit.
Teste de embleme – liste de meserii ce pot fi simbolizate de o emblemă dată.
Teste de produceri de figuri – obiecte formate din figuri geometrice date.
Teste de distribuţie – figuri compuse din beţe de chibrituri. Subiectul trebuie să ridice unele pentru a obţine figuri
geometrice complete.
159
În prezent de o popularitate mai mare se bucură testele pentru măsurarea creativității elaborate de E. Torrance
(Тоrrапсе Tests of Creative Thiming TTCT).
În viziunea lui Torrance, creativitatea este pe larg definită ca procesul de identificare a unei probleme, de căutare a
unor soluții viabile, de trasare a unor ipoteze, de testare și evaluare și de comunicare a rezultatului altora. În această
definiție sunt incluse procesele de elaborare a ideilor originale, a unor noi perspective, recombinări și construirea unor
noi relații între idei. Astfel, creativitatea este evaluată prin 5 indicatori: fluența (abilitatea de a produce un mare număr
de idei); flexibilitatea (abilitatea de a produce o mare varietate de idei), elaborarea (abilitatea de a dezvolta, construi
sau completa o idee), originalitatea (abilitatea de a produce idei neobișnuite, statistic cu o frecvență redusă, deloc
banale sau evidente) și rezistența la închiderea prematură a imaginii (abilitatea de a lua în considerare o gamă largă de
informații).
Testele Torrance de gândire creativă sunt metode de măsurare hibride, cantitativ-calitative, bazate pe culegerea
deschisă, proiectivă, a răspunsurilor persoanei evaluate în domeniul creativității. Ar fi și complicat ca reacțiile la
stimuli să fie culese în orice alt fel dar însoțite de o schemă riguroasă de analiză a acestor răspunsuri. Modelul de
scorare cantitativă este completat nu doar de indicații detaliate, care rezultă într-un acord inter-evaluatori și în fidelități
neașteptat de mari, ci deopotrivă de un set de norme, care fac ca scorurile finale să fie raportate în mod standardizat și
cu referire la un etalon riguros.
Aceste teste tind la evaluarea exprimării creativității în două ipostaze fundamentale: o ipostază în care reacțiile la
stimuli sunt culese de la persoanele evaluate sub formă verbală și una în care reacțiile sunt culese sub formă figurală,
în desene. Pentru fiecare din aceste ipostaze sunt oferite două forme alternative: Forma A și Forma B. Astfel, Testele
Torrance se regăsesc în patru forme: Formele Figurale A și B și Formele Verbale A și B.
Materialele necesare testării cu Testele Torrance sunt multiple. Pe de o parte este nevoie de caietele de testare, care
conțin stimulii și în care se înregistrează și reacția persoanelor evaluate. Pentru administrare este nevoie de asemenea
de un manual de instrucțiuni. Acesta nu este absolut necesar administratorului cu experiență, însă este ideal ca înaintea
testării persoana care administrează testul să-și reîmprospăteze informațiile privind administrarea formei specifice a
TTCT cu care se va realiza testarea. În acest scop, în Statele Unite sunt publicate două broșuri separate, numite
Manual de instrucțiuni pentru Formele Figurale A și B ale TTCT și, respectiv, Manual de instrucțiuni pentru Formele
Verbale A și B ale TTCT.
Pentru scorarea răspunsurilor date la oricare din formele Testelor Torrance este necesară consultarea atentă a unor
manuale de scorare și completarea grilei de scorare. Grilele, care sunt diferite pentru formele verbale și pentru cele
figurale ale TTCT, sunt tipărite separat, ca foi volante, însă este necesar ca la dispoziția specialistului să fie puse și
unele manuale în care scorarea este explicată pas cu pas, cu exemple, acolo unde este necesar. Aceste manuale
detaliate sunt absolut necesare specialistului care scorează testul; chiar și cei mai experimentați specialiști au nevoie
constantă de a recurge la listele conținute în ele. Cele doua ghiduri sunt publicate în SUA tot separat.
În cele din urmă, este necesar ca scorurile brute calculate în urma scorării, pentru fiecare din dimensiunile
relevante pentru creativitate, să fie raportate la normele (etaloanele) corecte.
Etalonul românesc pentru Testele Torrance de gândire creativă este voluminos, pentru că este construit separat
pentru cele patru forme ale testului, pe multiple segmente de eșantion, alese atât pe considerente de an școlar, cât și pe
considerente de vârstă. Deși etalonul este și el publicat în SUA în broșuri separate, în România el este inclus în
manual, sub forma secțiunilor majore E si F: Manual tehnic și normativ pentru Formele Figurale A și B ale TTCT și
Manual tehnic și normativ pentru Formele Verbale A și B ale TTCT. Aceste sectiuni cuprind și informații tehnice,
despre structura eșantioanelor normative și despre calitățile psihometrice ale testului.
În final, probabil este destul de complicat sau chiar imposibil de a prezice realizările creative prin intermediul
testelor în știință, tehnică și alte domenii ale activității umane, deoarece aceste realizări necesită o combinație
complicată și complexă de diferite aptitudini și însușiri de personalitate.
În testele de creativitate elaborate în prezent accentul este pus pe unele elemente ale aptitudinilor creative, ceea ce
este insuficient pentru predicția realizărilor creative.
În actul creativ deplin după faza productivității libere divergente urmează faza evaluării critice. Din aceste
considerente, unii psihologi consideră că creativitatea poate fi măsurată numai prin analiza separată a actelor de
creativitate.
Activități
160
1. Numiți definițiile de bază ale inteligenței
2. Prezentați concepțiile de bază cu referire la structura inteligenței
3. Comparați caracteristicile de bază ale testelor de inteligență verbale și nonverbale
4. Analizați direcțiile de bază de cercetare a creativității în psihologie
5. Cum corelează rezultatele testelor de inteligență și de creativitate?
6. Caracterizați testele de creativitate ale lui J. Guilford și Е. Torrance.
162
Cu cât cele două laturi ale performanței iau valori mai ridicate, cu atât aptitudinea este mai bine structurata, și
invers.
De aici rezulta că orice aptitudine pune în evidență un aspect absolut și unul relativ.
Primul rezidă în ceea ce un subiect luat separat reușește să facă într-o sarcină sau situație dată (la un test de
matematică):
- dacă rezultatul este nul, se conchide absența aptitudinii pentru categoria respectivă de sarcini;
- dacă rezultatul este pozitiv, se conchide prezența aptitudinii considerate.
Aspectul relativ indică cât de mult și cât de bine realizează un subiect într-o activitate în raport cu alții și ce poziție
ocupă el într-o clasificare valorică.
În sens larg, termenul de aptitudine exprimă potențialul adaptativ general al individului uman, pe baza căruia el
reușește să facă față mai mult sau mai puțin bine situațiilor și solicitărilor externe și să-și satisfacă stările de necesitate.
În sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului și el desemnează un asemenea potențial
instrumental-adaptativ care permite celui ce-l posedă realizarea, în unul sau în mai multe domenii de activitate
recunoscute social, a unor performanțe superioare mediei comune.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu poate fi redusă la un proces psihic particular, oricare ar fi
acesta: percepție, memorie, gândire, imaginație.
Argumentul îl constituie cazul subiectului cu memorie fenomenală, descris de A.R. Luria, care, în pofida
performanțelor extraordinare în memorarea și reproducerea oricărui gen de material, n-a reușit să-și apropie și să-și
integreze structura niciuneia din profesiile la care a aspirat – limbi străine, muzică, matematică, medicină – fiind
nevoit, până la urmă, să rămână un simplu actor de circ.
Aptitudinea se diferențiază și se individualizează în concordanță cu structura obiectivă a sarcinilor și scopurilor
care compun o activitate integrală.
Schema structurală a unei aptitudini cuprinde, în principal, următoarele verigi:
1) veriga informațională – înțeleasă ca un ansamblu organizat de reprezentări, cunoștințe, idei, înțelegeri și
interpretări despre domeniul obiectiv al activității;
2) veriga procesual-operatorie – ca sistem închegat de operații și condiții logice care se aplică elementelor
informaționale pentru realizarea modelului intern (mental) al produsului ce se propune a fi obținut;
3) veriga executiva, care include acțiuni și procedee mentale și motorii de punere în aplicare și de finalizare a
,,proiectului" (modelului);
4) veriga dinamogenă și de autoîntărire – reprezentată de motivație și afectivitate;
5) veriga de reglare – în care delimităm două secvențe:
- una de selectare și orientare valorică - în cadrul căreia rolul principal revine sistemului atitudinal,
- și alta de coordonare, optimizare și perfecționare, reprezentată de funcția evaluativ-critică a conștiinței și de
voință - care dă măsura capacității de mobilizare și perpetuare a efortului pentru depășirea obstacolelor, dificultăților și
eșecurilor (90% transpirație, 10% inspirație ).
În opinia lui M. Zlate, nu orice însușire psihică este o aptitudine, ci numai cea care îi diferențiază pe oameni în
privința posibilității de a atinge performanțe superioare în diverse activități. Este aptitudine doar însușirea care
contribuie efectiv la realizarea cu succes a activităților. Numai însușirea care asigură îndeplinirea activității la un nivel
calitativ superior poate fi considerată aptitudine. Sunt aptitudini însușirile dispuse într-o anumită configurație în
virtutea căreia dispun și de un mare grad de operaționalitate. Nu însușirile izolate, separate unele de altele, constituie
aptitudini, ci doar cele care se leagă unele de altele, se îmbină și se sintetizează într-un tot unitar. Așadar, pentru ca o
însușire psihică să fie aptitudine trebuie să satisfacă o serie de cerințe:
- să fie individuală, diferențiatoare în planul randamentului activității;
- să asigure efectiv finalitatea activității;
- să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activității;
- să dispună de un mare grad de operaționalitate și eficiență.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebește de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor, și mai ales, prin îmbinarea lor
corespunzătoare, ceea ce face posibilă creația de valori noi și originale.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul.
163
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei în cadrul aceleiași activități și la
același individ să obțină un caracter înalt variabil, atât în funcție de natura sarcinilor și situațiilor, cât și de vârstă,
produsele realizate, nesituându-se toate la același nivel valoric și neavând aceeași frecvență pe toată coordonata
timpului.
Luate în accepțiunea restrânsă, aptitudinile au, în general, o apariție precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este
identică la toți indivizii. Evoluția aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Există vârste critice, când apariția unor noi
nevoi, a unor tendințe, se acompaniază cu trecerea în stare latentă sau cu regresia temporară a aptitudinilor manifestate
anterior.
Ritmul dezvoltării aptitudinilor depinde de multiple condiții: biologice, sociale, geografice etc.
Pe durata maturității, aptitudinea rămâne la un nivel relativ constant, dacă nu intervin anumite condiții patologice
care pot să ducă la o deviație bruscă și la o modificare profundă a personalității, așa cum se întâmplă în demența
precoce. Începând, însă, cu o anumită vârstă (după 70 de ani), își face apariția diminuarea acuității senzoriale, slăbirea
memoriei, cu reducerea capacității de achiziție, slăbirea capacității de concentrare etc. Însă, dezvoltarea aptitudinilor
nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind influențată și de mediu.
Evaluarea prezenței sau absenței aptitudinilor la un individ se face, adeseori, după rezultatul obținut, eventual după
o serie de caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficiență). Această constatare ridică următoarea problemă:
pot fi oare evaluate aptitudinile numai după produs, după ceea ce se obține?
Aprecierea prezenței sau absenței aptitudinilor la un subiect trebuie făcută nu doar după produs, după
caracteristicile lui, ci și după:
- latura procesuală, după fazele parcurse pentru a se ajunge la un anumit produs;
- particularitățile laturii procesuale (durata, viteza, noutatea procedeului utilizat).
După ce criterii evaluăm diferențele dintre două sau mai multe persoane atunci când și produsele și procesele sunt
asemănătoare? Răspunsul este relativ simplu:
- după latura structural-funcțională a aptitudinii;
- după componentele ei;
- după modul de relaționare a acestora.
Pornind de la latura structural-funcțională a aptitudinilor, putem diferenția între ele aptitudinile ce aparțin unor
domenii diferite, dar și aceluiași domeniu de activitate.
În primul caz, criteriul evaluativ îl constituie natura și specificul componentelor implicate.
În cel de-al doilea caz, al aceleiași aptitudini, componentele fiind identice, semnificativă devine ierarhizarea lor.
Aptitudinile sunt adevărate sisteme operaționale ce presupun relaționarea și interacțiunea reciprocă a
componentelor lor în urma cărora apar fenomene ca cel al compensării ce asigură funcționalitatea și eficiența lor
maximă.
Diferențele aptitudinale dintre oameni pot fi evaluate și după următoarele criterii:
- după locul și rolul aptitudinilor în structura personalității;
- după felul cum se raportează și se leagă de alte elemente ale vieții psihice.
Aptitudinile intră în relații cu toate celelalte componente ale vieții psihice (cunoștințe, priceperi, deprinderi, stări
afectiv-motivaționale, trăsături caracteriale etc.).
Aptitudinile nu doar că se realizează prin intermediul proceselor psihice, dar sunt sintetizări și generalizări ale
diferitelor particularități dominante ale proceselor psihice.
Un rol aparte, în configurarea unui anumit profil al aptitudinilor îl au și deprinderile. Cele doua componente
psihice par a fi total opuse:
Deprinderile:
- sunt componente automatizate ale activității;
- asigură realizarea activității la același nivel;
- pe măsură ce se elaborează, își reduc numărul proceselor implicate în ele.
Aptitudinile:
- sunt componente plastice;
- conduc la perfecționarea activității;
- abia pe măsură ce se formează își amplifică și își complică structura internă.
164
Deprinderile sunt încadrate în aptitudini, ele devin elemente operaționale ale aptitudinilor, mărind în felul acesta
productivitatea.
Nu orice deprindere este favorabilă aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formată. O deprindere insuficient
consolidată sau greșit elaborată poate perturba sau inhiba aptitudinile.
Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaționale, la mecanismele energizant-stimulatoare explică și
mai bine diferențele aptitudinale existente între oameni.
Se știe și din experiența cotidiană că fără motivație (trebuințe, interese, aspirații, idealuri) multe potențialități
aptitudinale rămân latente. Motivația are un rol dublu:
- în formarea, în elaborarea aptitudinilor,
- în valorizarea lor maximală.
Criteriul cel mai larg acceptat pentru clasificarea aptitudinilor este sfera de solicitare și implicare în cadrul
activității. Pe baza lui au fost delimitate:
1) aptitudini generale
2) aptitudini speciale
Problema măsurării aptitudinilor. Un șir de tehnici diagnostice sunt numite teste de aptitudini. Pe interior sunt
diferențiate testele de aptitudini generale și testele de aptitudini speciale. Întrebările frecvente care apar aici, sunt oare
măsurate real prin intermediul acestor teste aptitudinile? Încât de adecvate sunt denumirile acestor teste ținând cont
ceea ce ale măsoară?
Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să vedem ce prezintă indicatorii acestor teste. Punctajul care este
obținut de subiecții testați prin intermediul testelor date se sumează ținându-se cont de numărul răspunsurilor corecte.
De exemplu, în testele de inteligență subiectului i se propune să rezolve un anumit număr de probe care necesită
stabilirea relațiilor funcțional-logice între obiectele propuse (cuvinte, cifre, imagini grafice etc.) dar și anumite
cunoștințe, informații despre anumite lucruri. În continuare este stabilit punctajul brut al subiectului care mai târziu
este transformat în valori standardizate. Drept produs se obține IQ (coeficientul de inteligență a subiectului). În acest
mod sunt obținuți și alți indicatori în cadrul testelor de inteligență. Deci, testele de aptitudini apreciază succesul
subiectului în cadrul îndeplinirii unor probe destul de limitate ca și tip sau formă. Însă, așa cum deja a fost menționat,
nu este corect de a echivala nivelul succesului în îndeplinirea activității cu nivelul de dezvoltare a aptitudinilor față de
ea care, de fapt, mai depinde și de alți factori ce țin de caracteristicile de mediu și de personalitate ale subiecților
studiați. Pe lângă aceasta, este important de a fi luat în considerare nivelul de motivație, gradul de timiditate și multe
altele.
Încă un moment de confuz cu privire la măsurarea aptitudinilor ține de acceptarea nejustificată a faptului că fiecare
test de aptitudini măsoară una și aceeași aptitudine la diferiți subiecți evaluați. Aptitudinile erau coraportate univoc cu
testele și erau recunoscute ca și structuri invariante pentru diferiți indivizi. Îndeplinirea cu succes a testului se
interpreta ca prezența la individ a aptitudinii respective, iar un indice scăzut la test se considera a fi o manifestare a
unui nivel scăzut al dezvoltării aptitudinii respective.
Între timp, una și aceeași probă din test poate fi îndeplinită prin diferite procedee și în baza diferitelor aptitudini.
Majoritatea psihologilor recunosc că succesele înalte în una și aceeași activitate pot fi determinate de diferite tipuri de
aptitudini. Este posibilă compensarea în limite destul de largi a unor aptitudini prin intermediul altor aptitudini.
Cele menționate mai sus trebuie luate în vedere atunci când sunt analizate rezultatele la testele de aptitudini. De
exemplu, analogiile geometrice pot fi rezolvate diferit: un subiect le soluționează în baza cunoașterii analogiilor pe
care le-a învățat la algebră, iar altul bazându-se pe reprezentările spațiale proprii. Și unul, și altul pot obține aceleași
succese în soluționarea testului, dar prin manifestarea diferitelor aptitudini. Un alt exemplu: psihologii cunosc bine
faptul că probele cu conținut grafic unii subiecți le soluționează în planul percepției, iar alții folosesc analiza verbală a
materialului. În acest mod, un test soluționat corect îl poate duce eronat pe psiholog la concluzia despre prezența unora
și acelorași aptitudini la diferiți subiecți diagnosticați. În realitate, aceleași succese, realizări la diferiți subiecți pot fi
determinate de diferite aptitudini. Este posibilă și o altă situație, când diferiți subiecți folosesc aceleași aptitudini
pentru soluționarea diferitelor probe și probleme.
Ce măsoară în acest caz testele de aptitudini?
Psihologii practicieni studiază așa o caracteristică psihologică precum ar fi gradul de pregătire pentru îndeplinirea
activității. Această noțiune este concepută ca un complex de însușiri psihologice care asigură îndeplinirea cu succes a
165
unei anumite activități. Acest gard de pregătire este o noțiune mai largă în comparație cu noțiunea de aptitudine care
este parte componentă a primei. Însă, pe lângă aptitudini, din categoria dată mai fac parte și alte elemente componente,
care pot fi concepute ca condiții psihologice generale ce asigură îndeplinirea cu succes a activității. La ele înainte de
toate se referă:
interesul;
motivația pozitivă;
starea fizică și psihică la momentul îndeplinirii activității;
unele trăsături de personalitate, precum, montajele, caracterul, valorile etc.;
cunoștințele, priceperile și deprinderile necesare.
Rezultatele îndeplinirii unui test de aptitudini depind de toate caracteristicile enumerate.
Concluzionând, atunci când vorbim despre testele de aptitudini trebuie să știm că măsurarea aptitudinilor prin
intermediul acestora se conține în indicațiile testului în formă camuflată, indirectă. Acești indicatori nu ne permit să
judecăm direct despre nivelul sau despre tipul aptitudinilor diagnosticate. Noțiunea „aptitudine” în denumirea acestor
teste este folosită convențional în conformitate cu tradițiile apărute la etapele timpurii de dezvoltare a testologiei.
Dezvoltarea rapidă a selecției și distribuirii profesionale în industrie și armată, dar și a consilierii profesionale a
fost un imbold puternic pentru elaborarea testelor de aptitudini speciale. Au apărut teste pentru măsurarea aptitudinilor
muzicale, artistice, mecanice, de cancelarie etc. A început procesul de elaborare a bateriilor complexe de aptitudini
destinate selecției abiturienților în instituții cu profil juridic, medical, ingineresc ș.a. În scurt timp au fost create zeci de
baterii complexe pentru administrare în procesul educațional și industrial. Aceste baterii se deosebeau după conținut și
însușirile tehnice, dar aveau și un neajuns comun: validitate diferențială scăzută. Elevii care optau pentru diferite
domenii de studii sau domenii profesionale nu se deosebeau mult după profilul de dezvoltare a aptitudinilor. Bază
teoretico-experimentală pentru elaborarea bateriilor complexe de aptitudini a servit o tehnică specială de prelucrare a
datelor și studiul de corelație – analiza factorială care permite determinarea și clasificarea precisă a aptitudinilor
speciale.
În baza cercetărilor în acest domeniu erau elaborate bateriile complexe de aptitudini care permit măsurarea
nivelului individual de dezvoltare a fiecărei aptitudini.
Concepția factorială în varianta anilor 20-40 ai secolului XX este în prezent reconceptualizată. Analiza factorială
este generalizarea corelațiilor lineare. Însă, aceste corelații nu sunt o formă universală de exprimare a legăturilor
funcționale care există între procesele psihice. Lipsa de corelație nu poate fi interpretată ca lipsa legăturii în general.
Din aceste considerente, evidențierea factorilor în cadrul analizei factoriale nu reflectă tot timpul legăturile existente
între procesele psihice. În prezent sunt elaborate algoritme mai complicate de grupare statistică a datelor obținute prin
testări. Savanții au o atitudine cel puțin prudentă față de posibilitățile de descriere a factorilor în cadrul concepțiilor
factoriale și nu consideră acest instrument drept unul universal în procesul de studiere a psihicului și drept bază fără de
erori în procesul de construire a testelor psihologice.
De rând cu aprecierile pozitive ale posibilităților diagnostice ale testelor și bateriilor de aptitudini, specialiștii
continuă să adune informații privitor la validitatea și fidelitatea lor, la factorii care determină succesul în soluționarea
acestor probe, perfecționează procedurile de administrare. În același timp, psihologii acordă deosebită atenție unor
studii, cercetări și măsurări ale individualității luate ca un tot unitar, ale cărui elemente se autocompletează și se
compensează reciproc. Tot mai evidentă devine imposibilitatea de prognozare a succesului în diferite tipuri de
activități în baza măsurării unor funcții psihice separate, a cunoștințelor, a deprinderilor și a priceperilor formate.
Parametrii măsurați prin intermediul testelor de aptitudini sunt schimbători, foarte mobili, instabili și depind de
experiența anterioară a subiectului, dar și de mulți factori întâmplători.
Una dintre cele mai populare baterii în acest sens este testul aptitudinilor DAT. Pentru prima dată este editat în
anul 1947, apoi în 1963 şi 1973. Această baterie este folosită în scopuri consultative pentru elevii claselor 8-12
(orientarea profesională). În cadrul bateriei sunt diagnosticate: gândirea verbală, aptitudinile numerice, gândirea
abstractă, gândirea tehnică, relațiile spațiale etc.
170
Obiective. BTPAC măsoară aptitudinile cognitive, adică principalele capacităţi endogene de prelucrare a
informației. Orice sarcină pe care trebuie s-o executăm, de la punerea unei cărămizi într-un zid sau ridicarea unei
greutăți până la cercetarea științifică sau managementul unei companii, necesită prelucrare de informații. Cantitatea şi
complexitatea procesării de informație variază în funcție de natura sarcinii, dar prelucrările informaționale sunt tot
timpul prezente. Ca atare, aptitudinile cognitive sunt cei mai stabili şi mai puternici factori implicați în performanțele
noastre (Manual de utilizare, 2003). În urma studiilor efectuate, au rezultat un număr de opt aptitudini cognitive, şi
anume:
1) Abilitatea generală de învățare (capacitatea de a dobândi noi cunoștințe şi de a opera cu ele).
2) Abilitatea verbală (capacitatea de utilizare a lexicului, sintaxei şi de comprehensiune a textelor).
3) Aptitudinea numerică (capacitatea de a înțelege şi a opera cu conținuturi numerice).
4) Aptitudinea spațială (capacitatea de a reține şi de a opera cu reprezentări mentale spaţiale).
5) Aptitudinea de percepţie a formei (capacitatea de percepere a constanței formei şi a detaliilor obiectelor şi
de discriminare figură - fond).
6) Abilități funcționărești (capacitatea de a identifica şi corecta detalii verbale şi numerice din textele scrise).
7) Rapiditatea în reacţii (capacitatea de reacţie motorie la stimuli şi rapiditatea procesării informaţiei).
8) Capacitatea decizională (abilitatea de a lua decizii corecte, cât mai raţionale).
Autorii menţionează că denumirile aptitudinilor au fost preluate pe cât posibil, din Catalogul Ocupaţiilor din România
(COR, 2000), precum şi din Profilurile Ocupaţionale (PO, 1998-2000), dar acolo unde a fost nevoie s-a păstrat terminologia
consacrată în literatura de specialitate. Astfel, bateria nu mai cuprinde aptitudini precum coordonare ochi-mână, dexteritate
manuală, dexteritate digitală. În schimb, adaugă alte două aptitudini foarte importante pentru consilierea ocupaţională şi
predicţia performanţelor la locul de muncă: rapiditatea în reacţii şi capacitatea decizională. Numărul total al testelor
BTPAC este 23, dintre care trei – cele referitoare la timpul de reacţie – există doar în varianta soft, din motive lesne de înţeles.
Testele folosite pentru operaţionalizarea aptitudinilor sunt:
1) Abilitatea generală de învăţare
a) raţionamentul analitic (evaluează capacitatea subiectului de a obţine informaţii noi din combinarea celor
existente);
b) transferul analogic (evaluează acele procese care ne oferă posibilitatea rezolvării de noi probleme pe baza
similitudinii cu probleme deja rezolvate);
c) flexibilitatea categorizării (evaluează capacitatea de a schimba rapid criteriul de categorizare şi de a grupa
obiectele pe baza noului criteriu);
d) inhibiţie cognitivă şi memorie de scurtă durată (evaluează capacitatea de a ignora fluxurile informaţionale
irelevante în raport cu sarcina de rezolvat, precum şi retenţia, pentru un scurt timp, a informaţiilor în memorie);
e) memoria de lucru (evaluează capacitatea sistemului cognitiv de a stoca pe o scurtă durată de timp informaţii
relevante din punctul de vedere al sarcinii şi de a opera în paralel cu aceste informaţii);
f) interferenţa cognitivă (evaluează capacitatea de a rezista la intruziunile altor fluxuri informaţionale decât cel
relevant pentru sarcină);
g) atenţia concentrată (evaluează capacitatea de concentrare a atenţiei prin sarcini de amorsaj negativ).
Analiza factorială a testelor utilizate pentru evaluarea Abilităţii generale de învăţare a confirmat existenţa a trei factori: a)
unul atenţional, cu o încărcare de 0,741 din partea atenţiei concentrate şi de 0,468 din partea interferenţei cognitive; b) unul
mnezic, cu o încărcare de 0,913 pe inhibiţie cognitivă; c) unul operator, cu o încărcare de 0,641 pe raţionament, 0,794 pe
transfer, 0,601 pe memoria de lucru şi 0,699 pe flexibilitatea categorizării.
2) Aptitudinea verbală
a) vocabular (evaluează capacitatea de a opera în sensul cuvintelor, pentru a stabili gradul de apropiere semantică);
a) sintaxă (evaluează abilitatea de a construi propoziţii şi fraze);
b) înţelegerea textelor (evaluează capacitatea de a deriva sensul adecvat al unui text şi de a face inferenţe pe baza
textului).
Analiza factorială a arătat că toate cele trei teste încarcă un singur factor, dar în proporţii uşor diferite: 0,834 –
Vocabular; 0,868 – Sintaxă; 0,493 – Comprehensiunea textelor.
3) Aptitudinea numerică
171
a) calcul numeric (evaluează capacitatea de a realiza rapid şi corect calcule matematice simple utilizând cele patru operaţii
aritmetice: adunare, scădere, înmulţire, împărţire);
b) raţionamentul matematic (evaluează capacitatea de a face raţionamente pe baza unor şiruri numerice).
Analiza factorială exprimă o încărcare identică a aceluiaşi factor, respectiv factorul numeric: 0,637 din partea
ambelor teste.
4) Aptitudinea spaţială
a) imagini mentale – transformări (evaluează capacitatea unei persoane de a transforma reprezentările
imagistice, în particular, prin rotire);
b) orientare spaţială (evaluează capacitatea unei persoane de a analiza un câmp de stimuli dintr-o perspectivă
dată şi de a oferi informaţii despre acel câmp, pornind de la o nouă perspectivă cerută);
c) generare de imagini (evaluează capacitatea unei persoane de a reţine mental o serie de imagini şi apoi de a
le combina).
Analiza factorială arată că cele trei teste încarcă acelaşi factor (factorul spaţial), dar cu ponderi uşor diferite: 0,755
– imagini mentale - transformări; 0,829 – orientare spaţială; 0,592 – generare de imagini.
5) Aptitudinea de percepţie a formei
a) constanţa formei (evaluează abilitatea de percepere a constanţei formei obiectelor);
b) perceperea detaliilor (evaluează abilitatea de percepere a detaliilor din materialele grafice şi obiecte);
c) analiza perceptuală complexă (evaluează abilitatea de discriminare figură - fond).
Analiza factorială confirmă faptul că cele trei teste încarcă un singur factor (percepţia formei) în proporţii similare:
0,713 – analiză perceptuală complexă; 0,703 – perceperea detaliilor; 0,695 – constanța formei.
6) Abilități funcționărești
Există un singur test care evaluează trei aspecte şi implică un singur factor: a) perceperea detaliilor din materiale
scrise şi tabele; b) identificarea diferențelor dintre original şi copie; c) identificarea şi corectarea cuvintelor şi cifrelor
într-un text.
7) Rapiditatea în reacţii
a) timp de reacţie simplu (măsoară rapiditatea reacţiei la apariţia unui stimul);
b) timp de reacţie în alegeri (măsoară rapiditatea alegerii între două situaţii-stimul);
c) timp de reacţie în accesarea memoriei (măsoară rapiditatea reactualizării unei informaţii din memorie).
Analiza factorială relevă prezenţa a doi factori în cadrul celor trei teste: a) factorul simplu, ce exprimă rapiditatea
reacţiei motorii şi este saturat doar de timpul de reacţie simplu la valoarea de 0,974; b) factorul complex, ce exprimă
rapiditatea procesării informaţiei şi care este încărcat aproape identic de timpul de reacţie în alegeri (0,825) şi de
timpul de reacţie în accesarea memoriei (0,885).
8) Capacitatea decizională
Există un singur test care măsoară raţionalitatea decidentului, abilitatea sa de a evita indecizia sau posibilele
distorsiuni care pot apărea în procesul decizional. El saturează un singur factor.
Administrare şi scorare. BTPAC poate fi aplicată atât în varianta creion-hârtie, cât şi în varianta soft. Testele care
măsoară rapiditatea în reacţii sunt numai în varianta soft, deoarece varianta creion-hârtie nu conferă precizie măsurării.
Pe de altă parte, având în vedere numărul de teste aplicate, pot fi diferenţiate două variante de aplicare, şi anume:
1) versiunea lungă, ce presupune aplicarea tuturor celor 23 de teste, pentru toate aptitudinile. Timpul mediu
de aplicare este de trei ore şi jumătate, dar nu este necesară aplicarea tuturor testelor într-o singură şedinţă,
bateria putând fi administrată secvenţial, pe mai multe şedinţe. Ea are avantajul că este foarte precisă în
stabilirea profilului aptitudinal;
2) versiunea scurtă, constând în aplicarea numai a opt teste, şi anume: a celor care, pe baza analizei
factoriale, s-au dovedit cele mai relevante pentru evaluarea aptitudinilor. Această versiune are o acurateţe
mai bună, dar nu este atât de precisă precum versiunea lungă, deoarece nu cuprinde toate faţetele
aptitudinilor. Timpul de aplicare este de aproximativ 70-80 de minute.
BTPAC permite stabilirea nivelului fiecărei aptitudini. În funcţie de performanţele la testele aferente, pe cinci
niveluri sau clase normalizate. Ca atare, profilul aptitudinal individual se suprapune peste profilul aptitudinal al
ocupaţiei. În funcţie de diferenţa dintre cele două profiluri se poate stabili măsura în care, din punct de vedere
aptitudinal, o anumită persoană corespunde unei profesii sau unei mulţimi de profesii.
172
Pentru a oferi maximum de ajutor consilierului, compararea profilului aptitudinal al individului cu profilurile
aptitudinale ale profesiilor se face în mod automat de către calculator astfel:
nivel 0 – se selectează acele profesii care corespund exact profilului aptitudinal al individului;
nivel 1 – se selectează acele profesii care presupun aptitudini cu un nivel mai jos decât aptitudinile individului;
nivelurile 2, 3 şi 4 – se selectează toate ocupaţiile care presupun aptitudini cu două, trei şi, respectiv, patru
niveluri mai jos decât nivelul aptitudinal al individului.
Standardizare. Etaloanele BTPAC au fost construite separat pentru fiecare test pe sexe, respectiv pe patru intervale
de vârstă: 12-15 ani, 16-18 ani, 18-30 ani şi intervalul peste 30 de ani, cuprinzând în final un număr minim de 1000 de
persoane. A fost utilizată scala normalizată cu cinci clase, iar pentru construcția unui etalon au fost respectați următorii
pași:
- au fost ordonate scorurile – de la cel mai mare la cel mai mic;
- a fost stabilită frecvența pentru fiecare scor;
- a fost stabilită frecvenţa cumulată;
- a fost calculat procentul fiecărei clase;
- a fost realizată corespondenţa scor - procent din distribuţia de frecvenţă cumulată.
Caracteristici psihometrice. Autorii au făcut studii privind atât fidelitatea, cât şi validitatea. Referitor la fidelitate,
studiul stabilităţii în timp a rezultatelor testelor din BTPAC a fost realizat la un interval test-retest de două săptămâni.
A fost ales acest interval deoarece s-a dorit o analiză cât mai strictă a stabilităţii rezultatelor, luând în considerare
sursele ce pot afecta acest coeficient. Astfel, testele care intră în BTPAC au un coeficient test-retest care variază între
0,50 şi 0,80. Valoarea acestor coeficienţi indică stabilitatea scorurilor.
În ceea ce priveşte validitatea, au fost efectuate studii legate de: 1) validitatea de construct, care a fost realizată prin
diferite modalităţi: validitatea convergentă şi divergentă, analiza factorială etc. De asemenea, pe baza unui studiu-pilot a fost
analizată concordanţa interevaluatori în ceea ce priveşte conţinutul itemilor. Au fost păstraţi doar acei itemi cu privire la care
experţii au fost de acord că se referă la constructul ce era măsurat. Corelațiile interevaluatori pentru itemii care s-au păstrat au
fost mai mari de 0,90. Concluzia autorilor se prezintă în felul următor (Manual de utilizare, p.26): „Dincolo de analizele
statistice, punctul forte al BTPAC îl constituie faptul că sarcinile testului sunt, aproape în toate cazurile, identice cu sarcinile
experimentale care au stat la baza constructului teoretic. Ca atare, ele subîntind aceleaşi procese cognitive şi au o consonanţă
deplină”; 2) validitatea de conţinut: referitor la indicele de dificultate au fost menţinuţi doar acei itemi cu valoarea între 0,30
şi 0,70, iar în ceea ce priveşte indicii de discriminare au fost păstraţi acei itemi a căror valoare este de minimum 0,30.
În concluzie, BTPAC este prima baterie de teste cognitive produsă de specialiştii români, validată şi etalonată după toate
rigorile ştiinţifice.
174
După cum s-a precizat mai sus, testele Operaţiile numerice şi Viteza codării nu sunt teste de viteză, deşi pentru
ultimul este precizat un timp-limită de şapte minute.
Timpul total necesar pentru administrarea bateriei este apreciat a fi, în medie, de trei ore pentru o sesiune. Subiecţii
răspund pe o foaie specială, care, apoi, este supusă scorării folosind computerul.
Fiecare dintre cele 10 teste sau subteste ale bateriei este precedat de instrucțiunile examinatorului şi de câteva
exemple folosite pentru familiarizarea subiectului cu specificul solicitărilor itemilor. În manual este stipulat că
administrarea bateriei de teste trebuie făcută întotdeauna de către un profesionist aparținând Departamentului
Apărării sau Oficiului SUA pentru Administrarea Personalului. Testarea este gratuită.
Deciziile asupra subiecților, de regulă, nu sunt bazate pe scorurile obţinute la subtest, ci pe scorurile compozite,
care sunt derivate empiric prin combinarea scorurilor la mai multe subteste. Aceste scoruri compozite sunt continuu
revizuite şi modernizate. Ele sunt de două feluri: scoruri compozite academice şi scoruri compozite ocupaționale.
Din prima categorie fac parte scorurile compozite pentru:
1) Abilitatea academică, rezultat din combinarea subtestelor Cunoaşterea cuvântului, Înţelegerea
paragrafului şi Raţionamentul aritmetic.
2) Verbal, rezultat din combinarea subtestelor Cunoaşterea cuvântului, Înţelegerea paragrafului şi Ştiinţă
generală.
3) Matematică, rezultat din combinarea subtestelor Cunoştinţe de matematică şi Raţionament aritmetic.
Din a doua categorie fac parte scorurile compozite pentru:
4) Mecanică şi meserii, rezultat din combinarea subtestelor Raţionament aritmetic, Înţelegerea mecanicii,
Informaţii auto şi de atelier şi Informaţii electronice;
5) Afaceri şi muncă de birou, rezultat din combinarea subtestelor Cunoaşterea cuvântului, Înţelegerea
paragrafului, Cunoştinţe de matematică şi Viteza codării;
6) Electrică şi electronică, rezultat din combinarea subtestelor Raţionament aritmetic, Cunoştinţe de
matematică, Informaţii electronice şi Ştiinţă generală;
7) Sănătate, Social şi Tehnologie, rezultat din combinarea subtestelor Cunoaşterea cuvântului, Înţelegerea
paragrafului, Raţionament aritmetic şi Înţelegerea mecanicii.
Unul şi acelaşi test apare în mai multe scoruri compozite, de aceea se ridică problema suprapunerilor şi
intercorelaţiilor. Cercetările arată că valoarea medie a intercorelaţiilor dintre cele şapte scoruri compozite este 0.86,
care devine 0.92 în urma corectării pentru atenuare. Unul dintre scorurile compozite, şi anume cel pentru Abilitatea
academică, corelează cu toate celelalte scoruri compozite la un nivel mediu de 0.90, această valoare devenind 0.95 în
urma corectării pentru atenuare.
În afara celor șapte scoruri compozite, mai pot fi calculate alte 20 de scoruri compozite adiţionale posibil de utilizat
în scopuri de selecție.
Standardizare. Testul a fost normat pe un eșantion de aproximativ 12000 de subiecţi cu vârsta între 16 şi 23 de ani,
în anul 1980. Cele două sexe sunt reprezentate în proporţii egale. În cadrul lotului sunt cuprinși subiecți ce provin din
toate regiunile geografice majore. În ceea ce privește nivelul de școlaritate, întregul eşantion poate fi împărțit în patru
grupuri, şi anume:
1) Grupul de normare pentru clasa a XI-a (1304 de subiecți);
2) Grupul de normare pentru clasa a XII-a (1253 de subiecţi);
3) Grupul de normare pentru colegiile de doi ani (742 de subiecţi);
4) Grupul de normare pentru populaţia tânără (9173 de subiecţi).
Acest eşantion reprezintă prima încercare la nivel naţional de a crea un eşantion reprezentativ pentru o baterie de
aptitudini vocaţionale.
Caracteristici psihometrice. În Manualul testului ASVAB sunt prezentate date referitoare la fidelitate, şi anume:
a) la fidelitatea formă alternantă, valoarea corelaţiilor scorurilor compozite variază între 0.84 şi 0.96,
majoritatea cazurilor depăşind valoarea 0.90;
b) la consistenţa internă, valoarea corelaţiilor variază între 0.87 şi 0.96, majoritatea cazurilor depăşind
valoarea 0.92;
c) erorile standard ale măsurării sunt calculate pentru fiecare scor compozit, bazat pe nivelul de şcolaritate şi
sexul respondentului. Astfel, exprimate în unităţi scor standard (M = 50 şi SD = 10), valoarea erorilor
175
standard variază între 2.2 şi 2.9, indicând astfel un grad de precizie destul de înalt pentru scorurile
compozite individuale.
Spre deosebire de scorurile compozite, valoarea fidelităţii subtestelor este mult mai scăzută.
Referitor la validitate, s-a manifestat mai mult interes pentru a verifica dacă testul are sau nu capacitate predictivă
în raport cu performanţa în activitatea de pregătire şi formare militară. Astfel, au fost întreprinse studii asupra unui
număr de 175 de specialităţi aparţinând diferitelor servicii militare, rezultatele constituindu-se într-un suport consi-
derabil pentru validitatea de criteriu a testului ASVAB. Într-un alt studiu, efectuat asupra subiecţilor implicaţi în peste
50 de cursuri de pregătire tehnică militară, medianul validităţii pentru fiecare dintre scorurile compozite ASVAB a fost
0.60. Din păcate, toate aceste studii oferă puţină evidenţă pentru susţinerea ipotezei conform căreia scorurile
compozite sunt valide diferenţial pentru prognozarea performanţei în variate tipuri de pregătire militară.
Pe de altă parte, deoarece există o echivalenţă psihometrică între subtestele Verbal şi Matematică, din cadrul
ASVAB, şi aceleaşi subteste din cadrul GATB, care este folosită pentru prognozarea performanţei în cadrul ocupaţiilor
civile, se poate considera că testul ASVAB este de asemenea valid pentru prognozarea performanţelor celor implicaţi în
diferite ocupaţii civile.
Scorul compozit al Abilităţii academice din cadrul testului ASVAB-14 corelează cu rezultatele şcolare din clasele
liceale şi din colegiu (în jur de 0.40) şi, de asemenea, corelează cu rezultatele la unele teste precum California
Achievemem Test (0.90) şi DAT (0.85). Pornind de la aceste date, s-a tras concluzia că scorul compozit al Abilităţii
academice este comparabil cu datele altor teste de abilității cognitive generale.
Studii mult mai recente au evidențiat faptul că ASVAB are capacitatea de a prognoza succesul în ocupații precum
programarea pe computer şi operarea pe computer, în acordarea gradelor din cadrul școlilor tehnice militare
aparţinând diferitelor domenii de activitate militară.
În concluzie, acest test se prezintă bine din punct de vedere al exigenţelor referitoare la validitatea de construct,
criteriu şi conţinut, conferindu-i prestigiul de instrument de încredere ce poate fi folosit în luarea deciziilor de selecție
şi formare profesională.
Activități
1. Enumerați principalele teze în cadrul teoriei aptitudinilor, definiți aptitudinile generale și speciale.
2. Numiți și caracterizați tipurile de bază ale testelor de aptitudini speciale
3. În ce domenii sunt administrate testele de aptitudini speciale?
4. Ce se diagnostichează testele de aptitudini?
5. Caracterizați situația în psihodiagnoza aptitudinilor speciale la noi în țară.
6. Care sunt perspectivele de dezvoltare a acestui domeniu în viitor?
177
CAPITOLUL 16. TESTELE DE PERSONALITATE
Rezumat
În acest capitol este analizată noțiunea de personalitate în psihologie, sunt prezentate diferite teorii și concepții
privind structura personalității.
Sunt prezentate două grupuri mari de metode de diagnostic al personalității – chestionarele și tehnicile proiective.
Este prezentată caracteristica și clasificarea chestionarelor de personalitate în psihodiagnoză. Sunt descrise
următoarele chestionare de personalitate: MMPI, 16 PF Cattell ș.a.
Sunt descrise tehnicile proiective de diagnostic al personalității, evidențiate laturile pozitive și neajunsurile acestor
tehnici. Tehnicile proiective sunt prezentate în trei grupuri de bază: tehnicile proiective structurale, tehnicile proiective
interpretative și tehnicile proiective expresive.
Finalități
Drept urmare a studierii acestui capitol veți putea să:
descrieți noțiunea de personalitate în psihologie;
analizați grupurile de bază de metode de diagnostic al personalității;
caracterizați chestionarele de personalitate;
evidențiați și descrieți tehnici pentru diagnosticarea motivației și orientărilor valorice;
caracterizați tehnicile proiective de diagnostic.
178
intenţionalitatea şi starea interioară a respondentului şi de distorsiunile consecutive acesteia (o dificultate
exterioară instrumentului de măsurare).
Mai recent sunt evidenţiate ca limite:
modul de construire a itemilor (forma şi conținutul lor),
controlul matematic prin tehnici statistice pentru construirea modelelor sistemice în scopul detectării surselor
de distorsionare. Taxonomizările au clarificat în ultimii ani o parte din probleme – formatul itemilor, conținutul lor,
caracteristicile situaționale ş.a.
Trebuie menționat faptul că chestionarele de personalitate sunt un instrument de măsurare a cărui standardizare
conduce spre inferențe tipologice cu un grad mediu de generalitate. În acest context nu este corect să cerem de la
chestionarele de personalitate o cuantificare aşa cum este, spre exemplu, la testele de inteligență.
O altă dificultate ce rămâne a fi nesoluţionată ţine de vizibialitatea itemilor, gradul de schimbare versus constanţă a
comportamentului măsurat, specificitatea mare a răspunsurilor în sfera personalităţii, ceea ce atrage dificultăţi în
gruparea lor în categorii bine definite de trăsături sau structuri ale personalității şi în determinarea unor criterii externe
adecvate prin care să se calculeze empiric gradul de validitate.
Problema următoare se referă la procedura de interpretare a rezultatelor. Fiecare răspuns al subiectului poate fi
considerat sau ponderat ca indiciu al existenței sau al prezenței aspectului studiat:
Interpretarea factuală – veridică – literală se bazează pe validitatea de conţinut şi se apropie mult de situaţia
unui interviu sistematizat.
Interpretarea psihologică – diagnostică – simptomatică devine posibilă drept urmare a experimentării şi validării
instrumentului de măsurare şi a stabilirii empirice a relaţiei dintre răspunsurile la itemi şi un criteriu specificat de
validare.
Încă o problemă se referă la posibilităţile relativ largi de interpretări pentru fiecare răspuns (ce anume interpretăm
atunci când se interpretează răspunsul la item). Dacă itemii vor fi formulaţi mai clar şi specific, atunci şi răspunsurile
vor fi mai specificate. Aceasta va conduce la:
scăderea gamei de interpretări posibile ale conţinutului de către respondent;
vizibilitate prea mare care va determina răspunsurilor a stărilor emoţionale trăite de subiect, a atitudinilor
acestuia ş.a.
O problemă aparte ce ţine de chestionarele de personalitate este falsificarea şi montajul la răspunsuri. Deseori se
menţionează că chestionarele de personalitate permit subiectului testat să ofere date, informaţii greşite despre sine.
Dj.Nunnally îşi expunea dezacordul privind posibilitatea de falsificare a datelor. Autorul susține că ar fi incorect să
considerăm că oamenii care au posibilitatea de a comite o faptă urâtă numaidecât o vor face. Deci, nu trebuie să
credem că subiectul testat doreşte de fiecare dată să ne mintă. Din contra, experienţa acumulată în psihodiagnostic ne
vorbeşte despre dorinţa subiecţilor de a fi sinceri în procesul testării.
Despre posibilitatea falsificării răspunsurilor trebuie să ținem cont înainte de toate în situaţii ce se caracterizează
printr-un nivel înalt al controlului social al rezultatelor. Cercetări speciale realizate în clinici psihiatrice au arătat că
numai 11% din bolnavi au reuşit să simuleze un profil „normal” la testul chestionar MMPI. În acelaşi timp, unii
bolnavi, încercând să se prezinte sănătoşi, au dat răspunsuri datorită cărora profilul a fost mult mai patologic în
comparaţie cu situaţia reală.
Lucrările din ultimii ani au demonstrat că multe din chestionarele de personalitate sunt foarte sensibile față de
încercările subiecţilor de a falsifica răspunsurile. Administrarea diferitelor chestionare în trei grupe experimentale
diferite care au primit instrucțiuni: „de a răspunde sincer”, „de a se prezenta cel mai favorabil” şi „de a se prezenta cel
mai rău” a demonstrat că falsificările pot fi uşor depistate. Deci, falsificarea conștientă a răspunsurilor despre sine este
mai degrabă o posibilitate decât realitate.
Mai multe studii experimentale au arătat că factorii care determină falsificarea răspunsurilor sunt montaje
(response set). Printre cele mai cunoscute montaje se evidențiază tendința de alegere a răspunsului „social pozitiv”;
altfel spus, acel răspuns care este dictat de normele sociale. Apariţia unor astfel de răspunsuri este determinată nu de
falsificarea conştientă, ci de dorinţa inconştientă de a fi nu mai rău ca alţii.
179
Chestionarele de personalitate (din cele clasice) sunt protejate de falsificare prin aşa – numitele „scale de
sinceritate”, însă nu trebuie să absolutizăm posibilităţile acestora. Comportamentul social acceptat are mai multe
aspecte şi luarea lor sub control deplin rămâne a fi o problemă.
Pe lângă montajul la răspunsuri social acceptate, există şi altele, printre care vom menţiona montajul „sunt de
acord” – este tendinţa de a accepta, de a răspunde numai „da” indiferent de itemul propus. Cel mai des, acest montaj
psihologic se manifestă pentru itemii care nu au un conţinut foarte concret şi univoc.
Un alt montaj, care destul de frecvent se întâlneşte este montajul la răspunsurile nedeterminate, acelea care, de
regulă, se află între „da” şi „nu” şi sunt de tipul „nu ştiu”, „îmi vine greu să spun”, „nu sunt încrezut” ş.a. Este mai
favorabilă situaţia cu utilizarea răspunsurilor dihotomice sau formularea unor astfel de itemi care nu ar favoriza
alegerea de către subiect a acestei categorii de răspunsuri.
Încă un montaj este orientarea subiectului la „răspunsurile de extremă” în cadrul tehnicilor scalare, care de fapt
sunt destul de rare.
În sfârşit, vom menţiona montajul descris de Berg în anul 1967 la răspunsuri neobişnuite, care se manifestă în
tendinţa subiectului de a oferi răspunsuri mai puţin obişnuite.
A. Anastazi consideră că la început montajele psihologice erau considerate drept surse de erori şi se depuneau
eforturi mari în vederea înlăturării lor. Mai târziu, montajele au fost tratate ca indicatori ai particularităților individuale
şi au fost desemnate ca stil individual de răspuns al subiectului [49, 50].
Chestionarele de personalitate ar trebui administrate numai de psihologi pregătiți în acest sens, care pot analiza
rezultatele şi să comunice motivaţiile şi caracteristicile candidaților. În cazul utilizării testelor de personalitate o
atenţie deosebită va fi acordată eliminării factorilor ce ar putea duce la distorsionarea sau la integrarea eronată a
rezultatelor. Aplicarea mecanică a rezultatelor poate duce la concluzi eronate; este necesar să se ţină cont de condiţiile
materiale şi de ambianţa în care se desfășoară activitatea propriu-zisă. Obţinerea unor rezultate semnificative
presupune luarea în considerare şi a stării psihice în care se află subiectul: impactul unor drame ale vieţii cotidiene;
condiţiile de adaptabilitate la testare (caracterul, personalitatea, originea socioculturală, experienţa, reacţia de reuşite şi
eşecuri, reacţia la diferite aspecte materiale); ambianţa; atitudinea evaluărilor şi încrederea subiecţilor în
corectitudinea evaluării.
Chestionarele de personalitate la exterior sunt un număr diferit de itemi la care subiectul trebuie să răspundă în
corespundere cu instrucţiunea propusă. Numărul de itemi poate fi diferit şi variază de la un chestionar la altul. Sunt
chestionare care au 15 itemi, iar altele (ca de exemplu, MMPI), în varianta iniţială, clasică, conţin 550 de itemi.
În prezent există mai multe clasificări diferite a chestionarelor de personalitate.
1. După criteriul la ce este orientat diagnosticul psihologic se deosebesc:
chestionarele trăsăturilor de personalitate (16 PF Cattell);
chestionare tipologice (chestionarele lui Eysenck);
chestionare de motivaţie (chestionarul lui Edwards);
chestionare de interese (chestionarul lui Edward K. Strong);
chestionarele de valori (chestionarul lui D.Super);
chestionare de montage psihologice (chestionarul lui Thurstone).
2. În conformitate cu principiul luat ca bază pentru construire, chestionarele pot fi:
chestionare factoriale (drept principiu este luată concepţia factorială – 16 PF Cattell);
chestionare empirice (sunt elaborate în baza unui criteriu cheie – MMPI).
3. Toate chestionarele de personalitate pot fi împărțite în:
chestionare care măsoară o singură trăsătură de personalitate;
chestionare care măsoară mai multe trăsături de personalitate.
181
Avantajul pentru diagnoză al unei astfel de selecții ghidate de criterii exterioare judecării calitative a psihologului
constă în faptul că, pe de o parte, depăşeşte abilitatea intuitivă a unui singur om, iar pe de altă parte, reprezintă o
consecinţă a comportamentului unui mare număr de persoane faţă de conţinutul itemilor şi poate detecta astfel itemi
discriminativi care sunt departe de a fi evidenţi de la sine. Acest aspect, al dependenţei includerii itemilor de
acurateţea selecţiei loturilor-criteri, face ca organizarea greşită a acestor loturi să conducă la artefacte, la selecţii
greşite de itemi care sunt, de fapt, irelevanţi. De exemplu, în selectarea itemilor scalei de psihopatie din MMPI, lotul
martor de nondelicvenţi era semnificativ mai tânăr decât grupul care reprezenta „populaţia anormală”, iar consecinţa a
fost că scorurile la anumiţi itemi la adolescenţii nondelicvenţi erau foarte apropiate de scorurile lotului-criteriu de
delicvenţi, uneori chiar mai mari decât acestea.
Prin urmare, în metoda criteriului extern, relaţia empiric stabilită cu un criteriu exterior şi nu conţinutul
manifestat al itemilor determină selectarea lor pentru chestionarul definitiv. Chiar în situaţia în care nu ne putem
explica psihologic de ce lotul criteriu se îndreaptă spre un răspuns paradoxal (fie relaţia itemului cu criteriul este
obscrută, fie direcţia răspunsului pare absurdă), itemul va fi inclus în chestionar dacă este capabil empiric să
diferenţieze loturile.
Scăderea dată a validităţii aparente sau de conţinut face, în acelaşi timp, ca scalele să fie ceva mai greu acceptate
de subiecţi – „nu înţeleg de ce vă interesează acest lucru”. Acelaşi tip de cauză face scala destul de dificil de explicat
nespecialiştilor, care presupun aceeaşi ecuaţie ca aceea a interviului: interesul pentru conţinutul factual al itemilor.
Metoda analizei criteriului extern devine decisivă în cazurile când se pune problema utilităţii predictive, practice
a diferitelor criterii, deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de
prejudecata mentalităţii comune.
Metoda analizei factoriale
În acest caz se pune accentul pe analiza criteriului intern şi respectiv pe tehnici statistice care permit ca, o dată cu
identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului, să
construim o scală pentru a defini psihologic şi a evalua factorul respectiv.
Etapele principale sunt:
1. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea
finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi), itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat;
2. în continuare, itemii daţi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care, în paralel, sunt adesea testaţi şi cu
alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată;
3. se procedează la intercorelarea itemilor, matricea rezultă fiind analizată factorial, rotată conform procedurii
alese, obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului
subiecţilor testaţi;
4. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorilă a itemului);
5. sunt selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. Ceea ce se obţine este o
soluţie structurală simplă, în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură.
Marea majoritate a chestionarelor contemporane sunt construite prin această metodă.
În prezent există tendinţa de a fi puse sub semnul întrebării orice chestionare care nu au fost supuse analizei
factoriale. Şi în această metodă pot interveni distorsiuni datorate metodei de analiză factorială sau lipsei de
distinctivitate conceptuală între structură şi fenomen. Abilitatea cercetătorului constă în analiza semnificaţiei
psihologice a itemilor care structurează un anumit factor, pentru a da consistenţă psihologică, sens calitativ, acelui
produss al analizei statistice cantitative.
Avantajul principal al unei astfel de scale este puritatea factorilor şi omogenitatea lor. Astfel putem fi siguri că
scorurile egale reprezintă performanţe echivalente la testul respectiv.
Unii psihologi practicieni de orientare clinică consideră că scalele de tip factorial nu relaţionează suficient de
flexibil şi de relevant cu comportamentul viu, deci cu modelele comportamentale complexe în care factorul respectiv
apare doar ca una dintre determinante.
În ultimii ani există tendinţa de integrare a diferitor tipuri de metode pentru a se ajunge, pe de o parte, la
determinarea separată a diferitelor surse de varianță în interiorul aceluiași factor iar, pe de altă parte, de a depăşi o
structură factorială simplă pentru a obține modele geometrice de tip circumplex, care încearcă să redea ceva din
complexitatea personalității.
182
Modalităţi de construire a itemilor chestionarelor de personalitate
În literatura de specialitate se discută mai multe probleme ce se referă la construirea itemilor:
1. Modalităţile propriu-zise de construire
Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de chestionare de personalitate şi care sunt
studiate în prezent:
Cum trebuie construit lotul iniţial de itemi
Cum trebuie scrişi aceşti itemi
Cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item.
În anul 1972, Meehl, într-o lucrare referitoare la schimbări de perspectivă în evaluarea personalităţii, comentează
faptul că cercetările având ca obiect construirea şi validarea testelor de personalitate ar trebui să se concentreze mai
degrabă pe aspectele negative a valorii diagnostice a itemilor şi chestionarelor, acestea fiind oricum mult mai multe şi
mai importante decât caracteristicile pozitive. Lista proprietăţilor de nedorit este considerabil mai lungă decât cea a
proprietăţilor de dorit. Aceasta echivalează cu a spune că, în cursul construirii unei scale s-ar putea să trebuiască să
cheltuim mai mult timp, mai mulți bani, mai multe resurse intelectuale şi mai multă energie măsurând lucruri care să
nu fie reflectate de item, decât lucrurile pe care dorim să le reflecte.
2. Limbajul în care se construiește itemul şi relevanța limbajului pentru diagnoza personalității.
Una din problemele comune constă în definirea relevanței pentru personalitate a anumitor cuvinte din vocabularul
curent. Allport şi Odbert consideră drept relevanţi pentru personalitate toţi acei termeni care pot fi folosiţi pentru a
„distinge comportamentul unui om de comportamentul altuia”.
Într-un studiu realizat de Angleitner, Ostendorf şi John în anul 1990 se încearcă o definire şi operare selectivă prin
trei modalităţi:
1. Prima identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul
limbajului natural (adjective, substantive, adverbe, verbe, ş.a.). Astfel, clasificarea cuprinde următoarele categorii de
conţinuturi: Trăsături stabile; Stări şi dispoziții psihice; Activităţi; Roluri sociale; Relaţii şi efecte sociale; Abilităţi şi
talente; Caracteristici care ţin de prezenţa fizică.
2. Modalitatea a doua se referă la specificarea unor criterii de excludere: Un termen nu este relevant pentru
personalitate dacă este nondistinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii; Termeni ce se referă la originea geografică,
naţionalitate, identităţi profesionale sau legaţi de o anumită muncă; Termeni care se referă doar la o parte din persoane
şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi neprecisă.
3. Modalitatea a treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una
dintre următoarele propoziţii-criteriu: Pentru adjective: „Cât de ...... sunt ?” sau „Cât de .... s-a comportat X?”; Pentru
substantive: „Este X .....?” sau „Poţi să spui că X este un .....?”; Pentru substantive atributive:” .... lui X este
remarcabilă” sau „Prezintă / posedă X ...?”
În literatură se indică la cinci indici de obstacole care trebuie avute în vedere când se pune problema utilizării
limbajului natural în construirea unui sistem ştiinţific de categorii psihosociale:
1. domeniul este greu de delimitat, atât în privinţa categoriilor, cât şi în cea a alegerii itemilor din interiorul
categoriei respective;
2. măsura în care termenii sunt traductibili dintr-o limbă în alta este limitată;
3. rolul copleşitor al aspectelor evaluative în limbajul comun este stânjenitor pentru un punct de vedere ştiinţific;
4. nu se pot aplica taxonomizări simple sau reguli precise;
5. mai mulţi termeni (şi expresii) sunt paradoxali când sunt folosiţi la persoana întâi (autodescrieri).
Ca strategie generală posibilă pentru a depăşi această situaţie este selectarea acelor termeni care se subsemnează
principiului polarităţii trăsăturilor de personalitate, verificând dacă este posibilă o ancorare recursivă a înţelesului
termenului prin introducerea unor neologisme atunci când sunt cerute, şi abandonând acei termeni care rezistă unei
negări neechivoce. De asemenea se pledează pentru formularea itemilor la persoana a treia singular.
183
Ca primă etapă în construirea itemului, decizia privind trăsătura şi conţinuturile psihologice implică o constanță
raportate a itemului, în fiecare etapă, la validitatea sa discriminativă, astfel:
1. definirea trăsăturii, optimă din prisma unei teorii structurale care să reflecte şi importanţa pentru viaţă a
diferenţelor interindividuale generale de dimensiunea psihică avută în vedere. Această definire trebuie realizată
explicit, cuprinzând o descriere atât a relaţiilor de tip convergent, cât şi a celor de tip divergent cu alte trăsături sau
constructe psihologice, dar şi cu tipurile relevante şi specifice de manifestare a trăsăturii respective.
2. Pentru evitarea formulării unor itemi neproductivi trebuie utilizate loturi de subiecţi pentru generalizarea
exemplarelor fiecărui tip de item, iar selecţia lor să se bazeze pe un acord între un număr de persoane-judecători
privind gradul de relevanţă conţinutului itemului pentru trăsătură.
3. Pentru a putea capta influenţa contextului situaţional (se are în vedere dacă în textul itemului sunt incluse
aspecte relevante ale acestuia şi dacă conţinutul este cât mai explicit posibil).
Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item – trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe
descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. În acest „sistem categorial” sunt prezentate şapte categorii:
Primele două: reacții comportamentale (deschise, acoperite şi vegitative) şi atributele trăsăturilor care pot fi fie
nemodificabile, fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional);
Celelalte cinci categorii – dorințele şi interesele, fapte biografice, atitudini şi opinii, reacţii ale altora, itemi
bizari – se referă preponderent la conținuturi legate indirect de trăsătura de personalitate; de astfel, acest fapt este
responsabil şi de diferențe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri.
Caracteristici psihometrice
În studiile clasice, acest tip de caracteristici a constituit una din problemele principale. Parametrii avuţi în vedere
în analiza itemilor sunt: media ca măsură a tendinţei centrale; varianţa; stabilitatea ca măsură a gradului în care
subiecţii îşi păstrează la retest răspunsul iniţial; corelaţia item – test ca determinare a capacităţii de discriminare a
fiecărui item.
Determinările caracteristicilor psihometrice sunt utile oricăror cercetări care urmăresc selecţia scalei finale în
urma experimentării pe loturi de subiecţi, stabilirea caracteristicilor psihometrice ale chestionarului, în special în
calculul validităţii, compararea caracteristicilor şi valorii psihodiagnostice a două sau mai multe chestionare, studii
privind măsura în care anumite caracteristici care ţin de construirea itemilor influenţează stabilitatea şi validitatea
internă a itemilor.
Cercetările extinse desfăşurate asupra unor chestionare importante în aria psihodiagnozei personalităţii care au
cuprins determinarea şi măsurarea tuturor caracteristicilor menţionate au arătat că influenţa caracteristicilor itemilor
asupra calităţii chestionarelor este atât sistematică, cât şi substanţială. Modul în care au răspuns chestionarele intrate în
studiu – MMPI, MPI, EPI, 16 PF, ş.a. dovedeşte numeroase neregularităţi şi erori de construcţie, datorate lipsei de
sistematizare şi, mai ales, dovedeşte faptul că structura de suprafaţă a stimului verbal, dacă este măsurată cuprinzător,
este un determinant esenţial al fidelităţii şi validităţii răspunsurilor subiecţilor la itemi (aspecte în care există o mare
variabilitate la nivelul acestor chestionare).
Teoria factorială a lui R.B. Cattell asupra formării şi funcţionării personalităţii. Chestionarul 16 PF Cattell
Pentru R.B. Cattell, metoda analizei factoriale aplicată în psihogia personalității are două obiective: 1) să
determine modele ale calităţilor funcționale (factorii ca aspecte structurale ale personalității); 2) să ofere o estimare
numerică a gradului de manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai
personalităţii, înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. Autorul consideră că numai prin cunoaşterea precisă a
întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate, se poate realiza o predicţie despre ce va face
persoana într-o situaţie dată. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii" rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase
critice de informaţii despre comportamentul uman.
Cercetările lui Cattell asupra personalităţii sunt nomotetice în măsura în care analiza factorială include cercetarea
unui mare număr de persoane şi nivelul de performanţă la diferite instrumente de cercetare. Autorul este interesat mai
ales în aflarea unor principii largi, generale care pot fi aplicate mai multor oameni. Totuşi, Cattell utilizează datele pentru
a înţelege comportamentul unei persoane, aplicându-le într-o manieră ideografică.
Pentru Cattell, „trăsăturile de personalitate" sunt acei factori rezultaţi prin aplicarea metodei analizei factoriale pe
marea masă de măsurători realizate asupra unui grup larg de oameni. Din această perspectivă, trăsăturile apar ca tendinţe
de reacţie relativ permanente şi formează unitatea de bază a structurii personalităţii individului respectiv. Predicția
comportamentului se poate realiza doar prin cunoaşterea completă a trăsăturilor unei persoane. Personalitatea este pentru
Cattell un model (patern) de trăsături. Trăsăturile ca atare nu trebuie înţelese ca având o existență reală în viața fiecărei
185
persoane, pentru că ele sunt, ad litteram, constructe ipotetice sau imagini inferate din observarea obiectivă a
comportamentului.
Pentru Cattell, personalitatea are un sens direct diagnostic şi diferenţial.
Făcând diferenţa dintre trăsături şi tipuri ca alternativă în explorarea personalităţii şi recunoscând că, în fond, natura
intrinsecă şi echivalenţa de esenţă între aceste alternative nu întotdeauna a fost cunoscută, Cattell defineşte tipul ca un
model particular şi recurent de atribute prin care se dau semnificaţii conotative. Atributul poate fi definit ca un aspect
unitar şi discret. Prima grijă a personologului a fost să definească ştiinţific atributele sau trăsăturile. Teoria sa nu are un
cadru clinic de referinţă asemeni MMPI-ului sau unul interrelaţional ca în cazul CPI-ului. Teoria sa porneşte de la date
strict ştiinţifice şi cercetarea empirică utilizează subiecţi cărora li se studiază extensiv comportamentul, colectând o masă
enormă de date prin chestionare, teste obiective, observaţii directe, cotări ale conduitei în situaţii reale de viaţă. Datele
sunt prelucrate prin analiză factorială, iar factorii obţinuţi sunt, consideră autorul, chiar trăsăturile personalităţii
responsabile de variaţia comportamentului acestor subiecţi.
Factorul este un patern de variabile ce se poate relativ schimba de la cercetare la cercetare datorită, de exemplu,
erorilor de eşantionare sau experimentare. Mai mult, un astfel de patern va reprezenta o schimbare reală odată cu
vârsta, sau nivelul populației investigat. Ceea ce nu se schimbă este însă trăsătura sursă care rămâne aceeași influență
identică şi identificabilă ce produce acest patern. Ceea ce trebuie cunoscut şi înţeles este această trăsătură sursă care
pentru psihologie este asemeni genotipului pentru care factorul este fenotipul în genetică.
În efortul său de a ajunge la o descriere coerentă şi cuprinzătoare a personalităţii, Cattell începe asamblând, printr-un
studiu de dicționar de literatură psihiatrică şi psihologică, toate denumirile trăsăturilor de personalitate. Pentru Cattell,
prima sursa pentru cunoașterea cvasitotalităţii trăsăturilor de personalitate este limbajul. Engleza stabilizându-se din
timpul lui Shakespeare, cele 4500 de cuvinte descrise ca trăsături de personalitate de Allport şi Odbert constituie pentru
Cattell stocul cultural de simboluri ale comportamentului uman. Gruparea lor pe sinonime îl face să reducă lista iniţial la
171 denumiri de trăsături de sine stătătoare, listă utilizată pentru a obţine evaluări de comportament pe un lot de 100
de adulţi. Fiecare subiect era evaluat de cineva care îl cunoştea bine, pe o scală de valori: mediu, deasupra şi
dedesubtul mediei. Intercorelaţiile obţinute statistic îl conduc spre o reducere de 53 de clusteri nucleari. Continuând
experimentul de evaluare pe baza noilor grupări-denumiri, pe un lot de 208 subiecţi evaluaţi fiecare de câte doi
evaluatori independenţi, autorul obţine, în urma analizei factoriale a datelor, o reducere a acestui număr la 12 trăsături.
Acestea sunt descrise ca surse primare ale personalităţii.
Definite în aceşti termeni, trăsăturile apar ca tendinţe de a reacţiona, relativ permanente, care formează unitatea
fundamentală a personalităţii individului. Cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea
persoană ca o unicitate permite realizarea predicţiei comportamentului persoanei. În acest scop este utilizată ecuaţia de
specificare a comportamentului, cu formula:
Rji = sj1T1i + sj2T2i +...sjnTni
Formula afirmă că mărimea răspunsului/performanţei R, definită de situaţia stimul j, pentru individul i, este egală cu suma
dotării acelui individ T1i, T2i... în trăsăturile sursă T1, T2...Tn, fiecare multiplicată prin încărcătura factorială experimental
obţinută pentru variabila dată Rj (definită ca o situaţie sau un mod de măsurare a răspunsului) în acei factori.
În ecuaţie încărcăturile factoriale apar ca „s”, pentru că, pentru Cattell, ele sunt psihologic definibile ca „indici
situaţionali” care indică gradul în care diferite trăsături sursă sunt stimulate şi implicate în acţiune de situaţia stimul j, faţă
de care se realizează răspunsul R.
Rezultate în urma analizelor statistice, trăsăturile nu au o existenţă ca atare în psihologia fiecărei persoane. Cattell le
consideră constructe ipotetice sau imaginare inferate din observarea obiectivă a comportamentului deschis.
La Cattell există câteva modalităţi de taxonomizare a trăsăturilor:
1) distincţia dintre trăsături comune şi trăsături unice, distincţie pe care o făcuse şi Allport. Pentru Cattell, trăsătura
comună este cea pe care o are fiecare om într-un anume grad de dezvoltare (inteligenţa ca abilitate mentală generală,
introversia-extraversia, spiritul gregar ca dimensiuni comportamentale etc.) pentru că, pe de o parte, toţi oamenii au în
comun un anume fundal genetic ereditar, mai mult sau mai puţin similar şi, pe de alta, toţi oamenii sunt supuşi unor
modele similare de presiuni sociale (cel puţin la nivelul aceleiaşi culturi);
2) trăsăturile unice sunt cele care rar sunt împărtăşite de alţii şi apar mai ales în sfera intereselor şi atitudinilor: cineva,
ca exemplu, are o pasiune faţă de o anume specie de fluturi;
186
3) o altă taxonomizare propusă de Cattell grupează trăsăturile conform formei de manifestare în capacităţi sau
abilităţi care determină cât de eficientă este persoana în a acţiona în vederea unui anumit scop (de exemplu, inteligenţa);
trăsături temperamentale care definesc stilul sau tempoul de acţiune (de exemplu, nivelul de iritabilitate, rapiditatea în
acţiune etc.) şi trăsături dinamice, care sunt acele modalităţi sau forțe care activează şi conduc comportamentele (de
exemplu, motivaţiile şi trebuinţele).
Mai importantă în ordinea înţelegerii efective a comportamentului şi dezvoltării personalităţii apare distincţia dintre
trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă.
Trăsăturile de suprafaţă sunt un set de caracteristici ale personalităţii care corelează între ele fără a forma propriu-zis
un factor, în măsura în care nu sunt determinate de o aceeaşi trăsătură sursă. Deci, trăsăturile de suprafaţă, pe care le vom
întâlni ca factori de ordin secundar, sunt clusteri de corelaţii, arbitrari ca şi contur, care nu pot fi definiți ca entităţi
distincte, care depind direct de variabilele incluse în matricea de intercorelaţii, complecşi ca structură factorială şi mai puţin
stabili de la lot de subiecţi la lot de subiecţi decât factorii primari. Au o valoare în primul rând descriptivă, asemeni
sindroamelor clinice. De exemplu, sindromul nevrotismului: diferite elemente de comportament, precum anxietatea,
indecizia, temerile iraţionale, pot covaria (formează un cluster de elemente) alcătuind această trăsătură de suprafaţă.
Trăsăturile de suprafaţă fiind formate din mai multe elemente determinate diferit, apar mai puţin stabile şi au o natură
mai puţin permanentă. Ele nu au, spune Cattell, o importanţă decisivă pentru înţelegerea personalităţii. Din această
perspectivă a limitelor factorilor de suprafaţă, în psihologie s-a dat o prea mare atenţie unor concepte (precum
extraversia), datorită mai ales unei nevoi iluzorii de a fi mai aproape de faptul psihic genuin.
Trăsăturile sursă sunt importante, stabile şi permanente pentru că sunt factori unitari, fiecare dintre ele fiind sursa unui
aspect al comportamentului. Factorii primari care derivă din analiza factorială exprimă aceste trăsături sursă ca elemente
de bază ale personalităţii. Cattell consideră că este permis să vorbim despre factori primari cu sensul de cele mai
importante dimensiuni ale personalităţii numai dacă vorbim în mod raţional de o listă de variabile primare sau bazale.
La rândul lor, trăsăturile sursă pol fi clasificate în două tipuri: trăsături constituţionale şi trăsături care ţin de
mediu. Trăsăturile sursă constituţionale îşi au originea în condiţiile interne ale organismului (deşi nu sunt în mod
necesar înnăscute) şi deci depind de fiziologia organismului. Ca exemplu, Cattell indică faptul că utilizarea alcoolului
duce la influenţe comportamentale ce se pot descrie ca lipsă de griji, limbuție, rostirea neclară a cuvintelor. Analiza
factoriaiă va grupa aceste influențe, indicându-le ca trăsătură sursă.
Trăsăturile sursă care ţin de mediu derivă, cum arată şi denumirea, din influențele cadrului sociofizic. Cattell
grupează acele caracteristici învăţate sau modalităţi de comportament învăţate etc. care formează un model ce este
impus şi imprimat în personalitate de mediu. De exemplu, un cântăreţ de jaz este diferit, ca trăsături sursă formate de
mediul său, de un ofiţer de carieră.
În explorarea de tip analitic factorial este necesară adoptarea acestui punct de vedere la ieşire, pentru că nu poți
explora treptat dimensiunile factoriale şi apoi să le pui alături într-o „hartă” cu proporţiile corespunzătoare. În acest
sens, este de dorit să se pornească ştiinţific printr-o concepţie unitară asupra personalităţii totale şi factorizarea să
înceapă astfel de la un număr cât mai larg de variabile. Cattell a pornit de la multitudinea de termeni lingvistici.
În afara acestor distincţii şi taxonomizări ale trăsăturilor, pentru înţelegerea organizării dinamice a personalităţii
este decisiv, spune Cattell, să se ia în considerare forţele dinamice sau motivaţionale. În psihicul uman există două
tipuri de trăsături dinamice: ambele se manifestă la nivelul atitudinilor. Acestea sunt denumite sentimente şi ergi.
Cuvântul erg este derivat de Cattell din grecescul ergon pentru a înlocui conceptul prea vag de impuls sau instinct. Un
erg este energia sursă pentru întreg comportamentul, unitatea de bază a motivaţiei. Ergul este direcţionat spre scopuri
precise. Cercetările de analiză factoriaiă extrag 11 ergi ca motive umane fundamentale: curiozitatea, sexualitatea,
gregaritatea, nevoia de protecţie, afirmarea de sine, nevoia de securitate, foamea, mânia, dezgustul, atractivitatea,
supunerea. Sentimentul este o trăsătură sursă de tip mediu, deci un model de atitudini învăţate de individ. Este centrat
pe aspectele importante din viaţa lui: partener, profesie, religie, hobby-uri, patrie etc. Diferenţa dintre erg şi sentiment
ţine de durabilitatea diferită. Ergul, fiind constituţional, este o structură permanentă şi niciodată nu va dispărea total
din psihicul persoanei; poate varia doar ca intensitate. Sentimentul, format prin învăţare, poate fi în timp supus
procesului invers, de dezînvăţare, astfel că poate să dispară, nemaiavând importanţă în viaţa persoanei. Pentru fiecare
persoană există un model sau set de sentimente care va funcţiona ca un sentiment - maşter, denumire prin care Cattell
introduce sentimentul de sine. Acest sentiment faţă de propria persoană este cel mai important şi, virtual, se reflectă în
toate atitudinile persoanei. Este ceea ce asigură unitatea comportamentului, a psihismului individului, respectiv
187
stabilitatea, coerenţa, organizarea tuturor trăsăturilor sursă. Legat direct de exprimarea ergurilor şi sentimentelor,
sentimentul de sine, prin funcţionarea sa, controlează toate structurile personalităţii.
Toate aceste aspecte sunt paradigmele prin care trebuie înţelese şi interpretate evaluările care rezultă din aplicarea
chestionarelor lui Cattell la diferite vârste. În afara chestionarului celor 16 factori ai personalităţii – 16 PF – dedicat
vârstei adulte, Cattell construieşte numeroase alte chestionare, precum: chestionarul pentru adolescenţi – HSPQ
aplicabil pentru vârste între 12 şi 18 ani; chestionarul pentru copii – CPQ, aplicabil între 8 şi 12 ani şi ESPQ;
chestionarul pentru preşcolari între 6 şi 8 ani. Există de asemenea multe alte chestionare şi instrumente de evaluare,
printre care mai cunoscut este CAQ, Clinical Analysis Qestionnaire, la nivelul căruia, alături de cele 16 trăsături primare,
apar încă 12 trăsături sursă pentru evaluarea anormalităţii psihice. În lucrarea sa Personalitalea şi dispoziţiile prin
chestionare (1973) Cattell îşi prezintă profesiunea de credinţă comună cu cea a unui alt mare personolog, Eysenck:
indivizii diferă prin poziţia lor relativă de-a lungul continuului trăsăturilor şi dispoziţiilor faţă de stările sau „condiţiile
interne de trecere”. Aceste dimensiuni sunt măsurabile prin intermediul factorilor de personalitate.
Chestionarul 16 factori primari – 16 PF Cattell
Date despre chestionar. Pentru a evalua trăsăturile identificate prin analiza factorială, Cattell construieşte şi publică
în anul 1950 chestionarul 16 PF, denumit „Chestionarul celor 16 factori ai personalităţii”.
Inventarul porneşte de la cele 12 trăsături sursă definite prin analiza factorială, iar itemii sunt selectaţi pe baza saturaţiei
în factorii respectivi, fără a se specifica felul în care au fost iniţial formulaţi sau aleşi.
Multe dintre denumirile trăsăturilor sunt formulări speciale ale lui Cattell. Pentru autor ceea ce are importanţă este
exactitatea ştiinţifică a terminologiei. În acest scop au fost eliminate toate conotaţiile specifice limbajului obişnuit, redefinite
exact conceptele folosite. În acest sens, chestionarul este indicat să fie utilizat doar de profesionişti familiarizaţi cu teoria lui
Cattell şi cu semnificaţia exactă a fiecărui factor.
Cattell a fost unul dintre cei care au instaurat o rigoare în multitudinea de termeni pentru diferiți factori ai
personalităţii, pledând şi introducând în cele din urmă un cod universal denumit „index universal”, care îi permite să
înmagazineze coerent rezultatele diferitelor cercetări. Iniţial sistematizarea a început prin simboluri – litere, apoi simboluri
numerice. Această listă în care fiecărui factor i se atribuie un indicativ de cod U.I. (index universal) nu separă factorii de
tip abilitate mentală de cei temperamentali sau de cei dinamici.
Conținutul itemilor este exprimat prin două modele: unii includ întrebări legate de propriul comportament al
subiectului care răspunde, precum şi exprimarea unor opinii sau atitudini generale despre oameni; alții cer subiectului
să aleagă între două posibile ocupații, activități recreative, tipuri de oameni sau alternative privind judecăți de valoare.
Există şi itemi verbali sau numerici destinați evaluării unui factor de abilitate rezolutivă.
Chestionarul are două forme paralele, a câte 187 itemi (Forma A și B). Poate fi utilizat cu ambele forme simultan.
Cercetările au demonstrat o mare fidelitate a acestor forme pentru toate cele 16 scale ale chestionarului (de la 0,50 la
0,88), coeficienții de omogenitate (de la 0,22 la 0,74) şi de validitate (de la 0,32 la 0,86), care îndreptățesc o echivalare a
scorurilor pentru forma A şi B. Există și forma C cu 105 itemi.
Numeroase studii au fost realizate pentru a reliefa validitatea empirică a chestionarului. Există şi normări realizate pe
populaţia românească. Foaia de profil a testului indică manifestările comportamentale pentru cele două extreme ale
dimensiunii care trebuie înţelese din perspectiva datelor de cercetare privind factorii respectivi.
Prezentarea factorilor
Factorii evaluaţi prin analiză factorială sunt constructe bipolare care încearcă să cuprindă mulţimea de manifestări
comportamentale specifice dimensiunii, în mod gradat, de la unul dintre polii acesteia caracterizat printr-o maximă
exprimare în comportament a unei extreme a dimensiunii, spre celălalt, caracterizat printr-o maximă exprimare a
opusului.
Testul evaluează prin date normative poziţia individului de-a lungul acestui continuum. Specific acestui tip de
evaluări, ceea ce se ia în considerare în interpretări ca semnificativ şi activ în comportamentul real al persoanei este acel
factor a cărui pondere depăşeşte într-un sens sau altul zona de semnificaţie medie. Astfel, de exemplu, în sistemul de
normare în 10 clase standard, utilizat de Cattell, sunt semnificative pentru comportamentul real al persoanei acele trăsături
care au o poziţie de la cota standard 7 spre 10, sau de la cota 3 spre 0. Trăsătura cu atât este mai activă, cu un pol sau
altul al ei, cu cât cota standard este mai extremizată (deci, notele 10 şi 0) şi indică un maxim activism al acestei trăsături în
paternul de personalitate, care se exprimă prin caracteristicile specifice polului respectiv.
188
Pentru interpretare, în stabilirea ecuaţiei caracteristice subiectului, se extrag acei factori primari care sunt deosebit de
activi, începând cu factorii care au nota T 0 şi 10, apoi se continuă cu factorii care au nota T 1 şi 9, apoi 2 şi 8 şi în finalul
listei, factorii cu nota T 3 şi 7. În continuare, se trece la calcularea notei T a factorilor secundari.
FACTORUL A – Schizotimie vs. ciclotimie
Polul exprimat prin cote standard joase (de la 0 la 3) caracterizează un comportament prin aspecte precum schizotimie,
orgoliu, spirit critic, opozanță, răceală şi indiferenţă, suspiciune, rigiditate. Polul opus, începând de la cota standard 7 spre 10,
indică un comportament caracterizat prin ciclotimie: individul este bun, amabil, prietenos, serviabil, cu interes pentru ceilalţi,
blând, încrezător, adaptabil şi cald.
Datele de cercetare indică, pornind de la dihotomia clinică între psihozele schizoide şi dezordinea ciclică maniaco-
depresivă, o dimensiune definită cvasimilar şi în zona de normalitate psihică, între răceala afectivă şi căldura afectivă.
Caracteristice ciclotimului, afectivităţii ciclice, sunt uşurinţa cu care trăieşte, se emoţionează, interesul marcat pentru semeni
şi fiinţe în general, care nu rareori se exprimă şi în alegerea unei profesii, care înseamnă contacte interumane şi o tendinţă
spre a se conforma convenienţelor sociale. Un grup format din persoane de tip ciclotimice este activ, mai puţin axat pe
critică, cu indivizi mai generoşi în raporturile interpersonale. Persoanele de la polul opus sunt mai puţin conciliante, preferă
lucrurile, cuvintele, viaţa solitară și sunt introspectivi, apar serioşi, preferă o camaraderie intelectuală. În acelaşi timp, sunt
mai profunzi în aprecierea altora, mai siguri într-o activitate care cere precizie, uneori mai inventivi, mai atenţi în a-şi
respecta promisiunile şi în satisfacerea obligaţiilor ce le revin.
FACTORUL B – Abilitate rezolutivă generală
Scala nu are corelaţii semnificative cu testele de abilităţi mentale obişnuite care tipic sunt probe psihologice în timp
limitat.
Factorul B măsoară, din perspectiva teoriei lui Cattell, acel factor general care este denumit inteligenţă. Cattell
distinge între inteligenţa fluidă, definită ca o capacitate înnăscută care poate fi aplicată la toate tipurile de conţinuturi, şi
inteligenţa cristalizată, ca formă care depinde mult de educaţia formală, exprimând tipurile de abilităţi învăţate în şcoală.
Inteligenţa fluidă afectează inteligenţa cristalizată, prin faptul că influenţează cât de mult beneficiem din învăţarea
şcolară. Evaluarea inteligenţei fluide se poate realiza doar prin teste care nu fac în conţinutul lor referire la cultură (culture
fair intelligence test).
Acest gen de teorie asupra inteligenţei ca aptitudine adaptativă premerge în epocă abordările sistemice contemporane ale
inteligenţei, depăşind viziunea strict biologică, sau pe cea psihometrică. Acest tip de abordare sistemică, ai cărei
reprezentanţi contemporani sunt Gardner şi Sternberg, încearcă să cerceteze intersecţia dintre cogniţie şi contextul în care
se aplică ca un sistem. Teoria trierarhică a inteligenţei a lui Sternberg, de exemplu, se referă la trei aspecte ale acestei
intersecţii: cele trei funcţii ale inteligenţei în contextul existenţial real; cele trei tipuri de componente implicate în procesarea
informaţiei; nivelul de familiaritate - noutate al sarcinilor actuale. Din această perspectivă, Cattell se conectează teoretic,
afirmând, de exemplu, în 1971 importanţa nivelului de noutate relativă a sarcinii pentru măsurarea inteligenţei (relativă, în
măsura în care se argumentează o sarcină complet nouă care nu este o măsură adecvată pentru evaluarea inteligenţei,
pentru că nu există acele structuri cognitive care sunt necesare pentru abordarea a ceva complet necunoscut).
Cotele standard scăzute la factorul B, măsurat prin sarcini atât reale, cât şi opţionale, indică o abilitate mentală slabă
care atrage după sine şi o moralitate inferioară, tendinţa de a abandona cu uşurinţă, lipsa de interes pentru subiecte
intelectuale, lipsa de cultură în general. Polul opus, de la 7 spre 10, în creştere, indică inteligenţa vie, conştiinciozitatea şi
perseverenţa în rezolvarea problemelor, tendinţa de a fi cultivat şi de a gândi în plan abstract, logic.
FACTORUL C – Instabilitate emoţională vs. stabilitate emoţională
Polul caracterizat prin instabilitate reprezintă caracteristici ale unui eu slab: emotivitate, imaturitate afectivă,
instabilitate; individul reacţionează la frustraţie într-o manieră emoţională, este inconstant în atitudini şi interese, este
excitabil şi hiperreactiv, fuge de responsabilităţi, abandonează uşor, este neliniştit, implicat în conflicte, agitat, visător;
poate fi implicat şi în accidente.
La polul opus apar caracteristicile unui eu puternic, matur, calm. Individul este stabil, constant în interese, echilibrat
emoţional, chiar flegmatic sau placid; realist, se adaptează faptelor; nu se manifestă uşor oboseala nervoasă, nu se
amestecă în conflicte.
Forţa eului definită ca şi grad de realizare a integrării dinamice şi a controlului emoţional nu este pentru Cattell, ca şi
pentru Eysenck, o problemă care să ţină preponderent de formare şi mediu. Tendinţele constituţionale fac ca formarea
189
controlului emoţional să fie mai dificilă pentru unele persoane. Diagnoza diferenţială a felului de a trăi frustrarea, de
exemplu, trebuie să se raporteze la acest aspect constituţional.
Persoana cu un eu slab tinde să fie cu uşurinţă contrariată de lucruri şi oameni, trăind un sentiment de insatisfacţie în
familie, şcoală sau profesie şi are dificultăţi în păstrarea calmului, în a se bucura; se descurajează lesne. În acest sens, la
acest pol apar mai des reacţiile nevrotice generalizate sub forma unor tulburări psihosomatice (tulburări digestive, de
somn) sau temeri iraţionale şi comportamente obsesive. Pe de altă parte, în multe cazuri de tulburări de personalilate şi
de nevroze se întâlnesc cote scăzute ale factorului C.
FACTORUL E – Supunere vs. dominanţă
Polul comportamentului supus, blând, cu note T între 0 şi 3, indică dependenţa, dar şi o naturaleţe şi bunăvoinţă, o
persoană conformistă şi uşor de dominat, suficientă sieşi. Polul opus, notele între 10 şi 7, indică un comportament
agresiv, combativ, încăpăţânat, sigur de sine, afirmativ, sever, chiar dur sau ostil, auster, cu o gravitate afectată.
Persoana este nonconformistă, dar dornică să capteze atenţia.
Datele empirice indică faptul că această dimensiune comportă o relativă diferenţiere în funcţie de sex: la femei se
manifestă printr-o nuanţă mai marcată de ipohondrie, prin tendinţa de a atrage atenţia, dar şi de echilibru social, care
diferă de ansamblul orientat mai agresiv la bărbaţi. La ambele sexe însă este specific faptul că o dominantă puternică
poate conduce la un tip de voinţă obstinată şi chiar spre un comportament antisocial, rebel.
Unele date de cercetare indică faptul că dominanţa tinde să coreleze cu statutul social, fiind mai ridicată la liderii
recunoscuţi. În grupele de persoane formate din indivizi dominanţi se notează o interrelaţie de roluri mai eficientă,
precum şi dominarea unor procedee de tip democratic; astfel de persoane se simt libere să participe, se angajează fără
eforturi sau ezitări în problemele de grup, critică deschis imperfecţiunile.
Notele ridicate se asociază de asemenea cu comportamentele de tip delictual din perioada adolescenţei. Notele
scăzute se întâlnesc adesea la nevrotici.
FACTORUL F – Expansivitate vs. nonexpansivitate
Factorul F este un constituent important al extraversiei - introversiei, ca factor secundar.
Polul nonexpansiv, cu note T între 0 şi 3, indică un comportament moderat, prudent, taciturn, introspectiv cu
tendinţa spre deprimare şi reverie. În general necomunicativ, mulţumit de sine, legat de valori personale, lent,
reflectant. Polul opus, al expansivităţii, indică un comportament impulsiv, entuziast, vesel, direct, plin de viaţă.
Individul este guraliv, expresiv, legat de grup, spontan în reacţii.
Acest factor este unul care suportă influenţa mediului de formare în măsura în care datele de cercetare arată că cei
expansivi au avut în general un mediu mai facil, mai puţin sever, creator de optimism, dar şi cu aspiraţii mai puţin
exigente. Nonexpansivii sunt, în general, crescuţi după norme mai severe şi tind spre un plus de moderaţie.
Nonexpansivii apar visători, îşi rod unghiile. Expansivitatea corelează cu preferinţa pentru aglomerări urbane, dar şi cu
poziţia în familie: cel mai în vârstă tinde spre nonexpansivitate, cel mai tânăr spre a fi şi cel mai expansiv. După perioada
adolescenţei, expansivitatea prezintă o descreştere, cu un declin mai marcat pentru perioada între 17 şi 35 ani. De
asemenea, sunt date care indică corelativ că nonexpansivitatea este asociată cu creşterea încărcăturii de anxietate.
FACTORUL G – Supraeu slab vs. forţa supraeului
Există doar o asemănare superficială cu factorul C, pentru că factorul G este legat, în principal, de energie şi
perseverenţă.
La polul unui supraeu slab, caracteristică pentru comportament este lipsa de toleranţă la frustrare; un individ
schimbător, influenţabil, cu o emotivitate generalizată, oboseală nervoasă, inconstanţă şi nesiguranţă, care neglijează
obligaţiile sociale, cu dezinteres faţă de normele morale colective. Polul opus, cu note între 10 şi 7, atrage după sine
atitudini de conştiinciozitate, perseverenţă, responsabilitate personală; insul e ordonat, consecvent, atent la oamenii şi
lucrurile din jur.
Conform denumirii, factorul corespunde, în viziunea lui Cattell, supraeului psihanalitic prin accentul pus pe
consideraţia faţă de normele morale, tendinţa de a susţine eul şi a frâna impulsurile idului. Se poate distinge de
stabilitatea emoţională măsurată de factorul C prin faptul că rezultă dintr-o integrare dinamică adecvată de-a lungul
vieţii.
Persoana cu un G ridicat se manifestă ca respectuoasă, metodică, cu o bună capacitate de concentrare, reflectând
înainte de a vorbi, preferând de asemenea compania celor eficienţi. Acest pol indică reuşita în activităţi variate, dar
care impun perseverenţă, regularitate şi o bună organizare mentală, fiind în genere un pronostic bun pentru succesul
190
profesional, aptitudinea pentru rolurile de lider, popularitate. Polul scăzut se asociază cu tendinţa spre disimulare,
vagabondaj, distrugere şi încălcare a legii, spre accese de furie nestăpânite.
FACTORUL H – Threctia vs. parmia
Cele două denumiri ascund manifestările opuse ale dimensiunii responsabile de timiditate şi sensibilitate la
ameninţare, pe de o parte, faţă de curaj şi lipsă de sensibilitate, pe de alta.
Polul threctia, cu note T între 0 şi 3, indică un comportament dominat de tendinţa de repliere asupra propriei persoane;
prudent, rezervat, distant, contemplativ, cu tendinţa de a aparea acru, rece, dezinteresat de sexul opus, moderat şi
conştiincios, dar cu interese limitate – sunt câteva dintre manifestările caracteristice pentru comportament. De
asemenea, se remarcă o absenţă a interesului artistic sau afectiv, o tendinţă spre perceperea rapidă a pericolului. Polul
parmia, notele T între 10 şi 7, indică o sociabilitate gregară, o persoană îndrăzneaţă, căreia îi place să întâlnească
oameni, este activ, curajos, cu interes pentru sexul opus. Impulsiv, frivol, neliniştit, nu vede uşor semnele pericolului,
cu interese artistice şi cu o bogată rezonanţă emoţională.
La nivelul acestui factor puternic dominat de ereditate întâlnim ceea ce Cattell considera a fi un temperament
constituţional schizotim. Replierea pe propria persoană, grija pentru o „bună conduită” pot fi la schizoizi prepsihotici
o trăsătură diferenţială. Se remarcă totuşi că un astfel de comportament poate fi considerat normal în circumstanţe
traumatizante pentru individ. Un subiect excesiv de temător, lent, cu greutăţi în exprimare care fuge de profesiuni sau
de situaţii care îi cer contacte sociale; este meticulos, evită marile reuniuni, preferă unul sau doi amici intimi; îi este
teamă de situaţiile noi sau de competiţiile publice, relativ maliţios, dar atent la sentimentele altora, trăieşte un
sentiment de relativă inadecvare faţă de tot ceea ce se întâmplă în jur.
Persoanele parmia se simt libere să participe, dar apar prolixe, insensibile, iar în grup tind spre remarce de ordin
personal mai degrabă decât legate de problema în cauză.
Termenul de threctia vine de la englezescul threat – ameninţare, indicând o corelaţie cu reactivitatea ridicată a
sistemului nervos autonom faţă de ameninţare; opus termenului „parmia”, care indică predominanţă parasimpatică.
FACTORUL I – Harria vs. premsia
Polul harria indică un comportament realist, dar dur; tipul de persoană care nu se aşteaptă la lucruri extraordinare
de la ceilalţi, se bazează pe sine, are spirit practic şi relativă insensibilitate faţă de alţii, matur emoţional, aspru, chiar
cinic, fără simţ artistic, reacţionează prea puţin la aspecte estetice (fără ca în mod necesar să fie şi lipsit de gust) şi nu
ia în seamă incomodităţile fizice.
Polul premsia indică un comportament sensibil la estetic, exigent, dar nerăbdător, relativ imatur emoţional;
subiectul caută ajutorul şi simpatia altora, este prietenos, blând, indulgent cu sine şi ceilalţi, dificil de satisfăcut în
probleme de artă, introspectiv, imaginativ şi cu o bogată viaţă interioară, acţionează prin intuiţie sensibilă; în plan
social manifestă o relativă frivolitate, dornic să atragă atenţia, este neliniştit, chiar ipohondru.
Datele empirice corelează polul premsia cu plăcerea pentru călătorii şi experienţe noi, cu tendinţa spre o imaginaţie
labilă, gustul pentru teatru şi o relativă incapacitate practică în modul de a-şi conduce afacerile în general. Artiştii
prezintă adesea cote ridicate la acest factor. Factorul este însă sensibil la modele culturale, normele europene fiind mai
ridicate decât cele americane. De asemenea, există o diferenţiere sexuală: femeile şi fetele prezintă în genere cote mai
ridicate decât bărbaţii sau băieţii. Există o relaţie invers proporţională între rezultatele muncii în grup şi nivelul cotei
factorului I: rezultatele tind să fie cu atât mai scăzute cu cât cota medie a indivizilor e mai ridicată, membrii fiind
descrişi ca lenţi în munca de grup, în decizii, acţionând inutil, cu tendinţa spre remarce de natură emoţională şi socială,
negativişti.
Harria reprezintă o dominantă comportamentală a durităţii, masculinităţii şi a spiritului practic. Comportamentul este
matur social, generează solidaritate de grup şi realism.
Factorul este din categoria celor formați prin influența mediului şi a culturii. Termenul „premsia” vine de la expresia
engleză protected emoţional sensitivity, deci o sensibilitate emoţională protejată, ceea ce echivalează cu a implica
formarea în interiorul unei culturi rafinate, care protejează sensibilitatea şi gustul estetic. Termenul „harria” vine de la
hardness and realism, indicând aspectul de duritate şi realism în mediul de formare.
Studii comparative şi longitudinale indică, pentru cotele ridicate la acest factor, asemănări cu sindromul isteriei de
conversie, angoasei şi ipohondriei; de asemenea, o tendinţă mai marcată spre forme de angoasă la copiii cu cote înalte
la I. Specialiştii în psihiatrie, artiştii şi femeile în genere tind să prezinte cote mai ridicate. La polul opus găsim oamenii
politici, cei care conduc şi direcționează, electricienii, mecanicii şi contabilii.
191
FACTORUL L – Alexia vs. protension
Comportamentul la polul alexia, cu note T între 0 şi 3, apare caracterizat prin încredere, adaptabilitate, cooperare;
absenţa geloziei sau invidiei, o gravitate amabilă, dar plină de spirit, interesul faţă de ceilalţi. Polul protension, cu note
T între 10 spre 7, reprezintă tensiunea: un mod de a trăi neîncrezător, înclinat spre gelozie, îndărătnic, suspicios şi timid;
relativ rigid, dur şi indiferent faţă de alţii.
Nota joasă caracterizează un subiect care se acomodează uşor, nu caută rivalitate, se preocupă de tot soiul de
oameni, excelează în munca de echipă. În general suspicios, individul caracterizat printr-o cotă ridicată apare adesea
egocentric, rigid în interrelaţii, cu interes mai degrabă pentru viaţa sa interioară decât faţă de oameni. În general
circumspect, este un element tensionant în cadrul unui grup/echipe. Se subliniază însă faptul că datele asupra conexiunii
dintre L ridicat şi comportamentul paranoid nu sunt total edificatoare.
FACTORUL M – Praxernia vs. autia
Dimensiunea defineşte un factor care cuprinde de asemeni trăsături dificil de integrat într-o formulă din limbajul
obişnuit. Astfel, de exemplu, polul cotelor scăzute, praxernia, defineşte un comportament practic şi conştiincios; este
subiectul care ţine la formă, este capabil sa-şi păstreze sângele rece şi prezintă o relativă lipsă de imaginaţie. În acelaşi
timp, este un spirit logic, expresiv, deschis ca interese, cu sânge rece în caz de urgenţă sau pericol. Polul autia defineşte
ceea ce am putea numi nonconvenţional excentric: imaginativ, boem, mai puţin preocupat de conştiinciozitate, cu un
aspect exterior calm, are izbucniri ocazionale emotive de natură isterică.
Datele de cercetare converg spre imaginea unei persoane preocupate de a face orice lucru „cum trebuie”, care acordă
importanţă aspectelor practice, nu acţionează hazardat, este atentă la detalii. Persoana autia este un imaginativ centrat în
întregime pe instanţele interioare, prea puţin preocupat de contingenţe, adesea original şi ignorând realităţile cotidiene
îşi urmează calea proprie, este dotat însă cu imaginaţie creatoare şi preocupat de marile idei. Dezinteresat faţă de valorile
materiale, motivaţiile interioare îl aduc uneori în posturi extravagante acompaniate de reacţii emoţionale violente.
Conştient de propria personalitate, se poate întâmpla să evite activităţile colective.
FACTORUL N – Naivitate vs. subtilitate
Polul naivităţii, respectiv al cotelor joase, indică un comportament direct, naiv, sentimental, natural, uneori stângaci şi
neîndemânatec; se interesează de alţii şi este uşor de satisfăcut. Polul opus indică perspicacitate şi luciditate în opinii, un
mod de a fi rafinat, civilizat şi subtil în general, dar rece, indiferent faţă de alţii şi dificil de satisfăcut.
Datele indică corelaţii cu un comportament politicos, experimentat, modern, subtil, cu spirit analitic şi cel mai
adesea rece; o alură intelectuală, o viziune nesentimentală asupra lucrurilor şi vieţii, uneori frizând cinismul. Aspectele
caracteristice polului opus indică lipsa de afectare, naturaleţe şi spontaneitate, uneori stângăcie şi bruscheţea reacţiilor.
Acest al 11-lea factor nu afectează însă decisiv comportamentul.
FACTORUL O – Încredere vs. tendinţa spre culpabilitate
Polul cotelor joase indică un comportament calm, cu încredere în sine, senin, liniştit, rezistent la stres, eficient,
viguros, uneori chiar brutal, fără fobii, se angajează în genere în activităţi simple.
Polul cotelor înalte indică lipsa de securitate, un mod anxios, depresiv, agitat de a se raporta la existenţă; fără
încredere în ceilalţi, bănuitor, cu sentimente de culpabilitate.
S-au obţinut date care îndreptăţesc definirea sa ca tendinţă depresivă, sensibilitate emoţională, depreciere de sine,
chiar nevrotism. Persoana apare obosită de situaţiile excitante, se simte incapabilă să înfrunte exigenţele existenţiale
cotidiene, se descurajează cu uşurinţă, este plină de remuşcări şi este deprimată, descoperind că oamenii nu sunt nici
morali, nici atenţi faţă de aspectele importante; este înclinată spre milă, lecturi, liniştea semenilor. Reacţionează viu la
dificultăţi, se descurajează. La copiii cu note ridicate (9 sau 10) apar temeri, sentiment de solitudine şi insuficienţă.
Experimentele privind dinamica grupului demonstrează că astfel de persoane nici nu se simt acceptate de grup sau libere să
pariticipe, sunt foarte sensibile la normele de grup; de altfel nici nu sunt acceptate uşor de ceilalţi, iar din punct de vedere
social sunt prost adaptate. Clinic, O ridicat apare în toate formele de nevroză, psihoză, în tulburări de personalitate şi
infirmităţi psihice.
Următorii 4 factori denumiţi Q sunt mai puţin exprimaţi şi clarificaţi, dar au o contribuţie în comportament atunci
când sunt activi. Acești factori au fost derivaţi din analiza factorială realizată asupra celorlalţi factori. Validitatea
pronostică, privind tendinţele specifice de comportament, le-a asigurat locul în cadrul chestionarului.
FACTORUL Q 1 – Conservatorism vs. lipsa de respect pentru convenţii
192
Polul conservator indică un mod relativ necritic de acceptare a normelor; polul opus reprezintă un comportament
deschis spre nou, inovator, critic, cu un ascuţit gust pentru analiză.
FACTORUL Q 2 – Dependenţa de grup vs. independenţa personală
Nu este un factor clar stabilit în variaţiile comportamentale, manifestându-se mai ales la nivelul atitudinilor interioare.
De fapt, niciunul dintre aceşti factori Q - 2, 3 și 4 nu au fost găsiţi cu maximă certitudine în validările empirice,
apărând mai ales în răspunsurile la chestionare.
Factorul Q2 contribuie la factorul secund introversie. Persoana cu cote Q2 ridicate este raţională, capabilă să se
decidă singură. La polul opus este tipul de individ care merge odată cu grupul, caută aprobarea socială, urmează moda.
Datele de cercetare indică corelarea comportamentului Q2 scăzut cu profesii din sfera cercetării, cadrelor de conducere şi
decizie, în general indivizi care gândesc mult prin ei înşişi.
Cercetările privind dinamica grupului indică, de asemenea, că cei cu Q2 ridicat trăiesc insatisfacţii legate de
integrarea în grup, fac remarce care cel mai adesea sunt soluţii, iar grupul tinde să-i refuze. În colectivul şcolar astfel de
copii sunt ţinuţi la distanţă, par să aibă interese mai mature decât ceilalţi şi ating uşor succesul academic.
FACTORUL Q 3 – Sentiment de sine slab vs. sentiment de sine puternic
În comportament se manifestă prin lipsa de control (spre deosebire de polul opus), respectiv disciplina de sine,
exigenţă, voinţa dezvoltată.
Factorul se pare că exprimă gradul în care individul a acceptat o imagine de sine ideală prin care îşi dirijează
comportamentul real. Un astfel de factor depinde de mediu în sensul dependenţei de încurajare, stimulare a valorilor
constructive şi a respectului de sine. Copilul cu o cotă Q3 ridicată prezintă un bun autocontrol, încearcă să aplice şi să
aprobe normele etice acceptate, doreşte să facă bine, are consideraţie pentru alţii, este prevăzător şi dispus să-şi
controleze exprimarea emoţiilor. Factorul prezintă empiric o corelaţie substanţială cu sentimentul de sine, cu integrarea
pulsională care vizează menţinerea unei adecvate imagini de sine.
Opus, Q3 scăzut prezintă în principal o emotivitate necontrolată, care se aseamănă cu factorul D din H.S.P.Q., factor
care dispare practic ca atare la vârsta adultă. O cotă scăzută Q3 este asociată cu delincvenţa juvenilă.
Factorul Q3 contribuie semnificativ la factorul secund anxietate.
În cercetările privind dinamica de grup, Q3 ridicat caracterizează de obicei pe cei aleşi ca lideri eficienţi: sunt stăpâni
pe sine, fac multe judecăţi în legătură cu grupul, nu apar ca jenanţi sau inoportuni. Q3 ridicat indică de asemenea reuşita
în profesiuni mecanice, în matematică, în activităţi de organizare, ca directori şi funcţionari în servicii publice. Uneori a
fost numit şi factor „giroscopic" al personalităţii, indicând stabilitatea şi orientarea acesteia.
FACTORUL Q 4 – Tensiune ergică slabă vs. tensiune ergică ridicată
Comportamentul Q4 la polul cotelor joase indică un mod de a trăi destins, calm, nonşalant, satisfăcut de sine. Polul
opus este caracterizat prin încordare, tensiune, excitabilitate şi sentimente de frustrare. Q4 ridicat caracterizează un
comportament neliniştit fără motiv, încordat, iritabil, agitat.
Datele clinice indică pentru factorii O şi Q4 capacitatea de a diferenţia normalul de nevrotic, fiind una dintre
dimensiunile semnificative pentru contribuţia la indicele de anxietate generală. În acelaşi timp, clinic, se relevă Q4
ridicat în tulburările de personalitate, infirmităţile fizice şi în psihoze.
Cattell interpretează acest factor în sensul nivelului de excitaţie şi tensiune datorate pulsiunilor nedescărcate sau
frustraţiei.
Factorii de ordin secundar (de suprafaţă)
Factorii de ordin secundar au semnificaţia de trăsături de suprafaţă şi sunt definiţi şi determinaţi experimental de Cattell.
Ei sunt calculaţi în funcţie de ponderea contribuţiei fiecăreia dintre componentele primare în clusterul factorial; la
calculare se utilizează cotele standard (nu notele brute), iar ceea ce se obţine are semnificaţia unei cote standard, de la 0 la
10. În mod obişnuit se utilizează un sistem mai rapid, care admite rotunjirea notei finale şi a contribuţiei cotelor
componente; acest sistem suferă de o relativă imprecizie, în sensul că pot aparea situaţii când nota finală este mai mică de 0
sau mai mare de 10, ceea ce se rectifică prin aproximarea ei la nivelul cotei celei mai apropiate, respectiv 0 sau 10.
Valorile scăzute ale intercorelaţiilor dintre factorii secunzi indică independenţa acestora.
FACTORUL I – Adaptare vs. anxietate
O cotă ridicată la factorul secundar I indică o anxietate ridicată, în sensul obişnuit al denumirii. Persoana nu este
necesar nevrotică, anxietatea poate fi reactivă la o situaţie, dar indicaţia de neadaptare este precisă. Este persoana
193
nesatisfacută de capacitatea sa de a răspunde cerinţelor vieţii şi de a-şi realiza dorinţele. Anxietatea puternică perturbă
randamentul şi atrage tulburări psihosomatice.
FACTORUL II – Intraversie vs. extraversie
Cota scăzută la acest factor secund indică tendinţa spre timiditate şi inhibiţie în relaţiile cu ceilalţi. Acest lucru poate fi
defavorabil pentru profesii care cer contacte sociale multiple, dar poate fi un indice sensibil şi favorabil pentru o muncă
care cere precizie.
Extraversia, la celălalt pol, indică lipsa de inhibiţie socială şi o satisfacţie generală faţă de propria persoană. Factorul
este favorabil în predicţia pentru activităţi care cer contacte sociale multiple, este nefavorabil, de exemplu, în ecuaţia
reuşitei academice.
FACTORUL III – Emotivitate vs. dinamism
Cotele scăzute la acest factor indică o emotivitate difuză care poate fi de tip depresiv şi frustrant pentru persoană.
Acest gen de om este sensibil la rafinamentele existenţei, cu un temperament artistic, plăcut: în gama dificultăţilor are
tendinţa de a reflecta prea mult, examinând situaţia pe toate feţele înainte de a trece la acţiune, care apare din acest
motiv prea întârziată.
Polul opus reprezintă un comportament dinamic, întreprinzător şi decis, competent. Există riscul ca astfel de
persoane să acţioneze orientându-se predilect după ceea ce le apare clar şi indiscutabil, fără să examineze aspecte mai
subtile, sau relaţiile umane implicate în faţa dificultăţilor, tendinţa de a trece la acţiune primează, nu cea de a reflecta.
FACTORUL IV – Supunere vs. independentă
Cotele scăzute indică un comportament moderat, pasiv, legat şi dependent de ceilalţi: cu tendinţa de a căuta
aprobarea şi sprijinul celor de care are nevoie şi de a-şi orienta conduita în funcție de cei ce acordă această susţinere.
Independența, la polul opus, se manifestă prin tendinţa spre agresivitate, îndrăzneală, un mod tranșant de a acționa,
iniţiativă. O astfel de persoană chiar caută situațiile în care se tolerează sau se încurajează o astfel de atitudine.
Construirea M.M.P.I.
În prezent, problema centrală în domeniul evaluării tulburărilor de personalitate este dacă acestea trebuie
identificate şi diagnosticate ca şi categorii nosologice sau ca şi dimensiuni ale personalității. DSM defineşte în mod
clar tulburările de personalitate ca seturi de trăsături care apar inflexibile şi neadaptative, ceea ce conduce fie la o
prejudiciere a funcţionării în planul socialului sau a sferei profesionale, fie la o stare proastă în plan subiectiv.
Din această perspectivă, chestionarul M.M.P.I. este propus de Hathaway şi McKinley în anul 1943 în mod
deliberat să evalueze acele trăsături care sunt caracteristici comune ale anormalității psihologice dizabilitante şi a
suferit de-a lungul celor peste 60 de ani de la prima publicare reevaluări diverse. În prezent, odată cu evoluția
diagnosticului şi a categoriilor nosologice în psihiatria contemporană, varianta M.M.P.I. 2 diferă ca mod de concepere a
diagnosticului de varianta clasică.
Autorii, Hathaway şi McKinley, prezintă chestionarul cu scopul de a pune la dispoziţia clinicienilor un instrument
care să exploreze cât de extins posibil problematica psihopatologiei umane, să poată fi aplicat mai uşor şi practic în
condiţii clinice, să dea posibilitatea controlului validităţii răspunsurilor şi să fie validat empiric. Acest din urmă aspect
care la epoca respectivă era o realizare substanţială – autorii plecând în construcţia itemilor şi scalelor respective de la
categoriile nosologice ale vremii, este, din păcate, cel care a impus în prezent unele limite modalităţii propriu-zise de a
diagnostica psihiatric utilizând scalele ca atare, în măsura în care, de-a lungul secolului, datele clinicii psihiatrice au
schimbat concepţia asupra comportamentelor psihopatologice şi asupra diagnozei simptomatologiei clinice. Validarea
empirică, stabilită prin loturi omogene de pacienţi, al căror comportament psihopatologic era bine stabilit, a permis şi o
foarte bună capacitate de diagnoză diferenţială, lucru valabil şi astăzi.
Cercetări contemporane indică, de exemplu, că natura asociaţiei între trăsăturile de personalitate şi evaluări ale
gradului de tulburare a personalităţii nu este liniară. Astfel, de exemplu, la unii subiecţi tulburările sau simptomele din
sindromul de anxietate ar trebui considerate ca o apărare funcţională faţă de tendinţele de dezintegrare subiacente. În
timp ce la alţi subiecţi schizotipali sau borderlini unele trăsături nevrotice, precum somatizările sau timiditatea, pot fi
considerate ca funcţionale şi defensive.
194
M.M.P.I.-ul a fost destinat utilizării de către clinicieni experimentaţi şi specializaţi în aplicarea acestui test. Totuşi,
există mai multe modalităţi de a utiliza scalele testului. O serie de studii au fost axate pe validarea lui empirică ca un
instrument de diagnosticare generală a anormalităţii psihice. Astfel, s-a demonstrat că, în general, cu cât este mai mare
numărul şi mărimea devianţei la nivelul unei scale, cu atât putem spune că persoana este mai sever tulburată psihic.
O altă serie de cercetări s-au axat chiar pe validitatea diagnostică a diferitelor scale luate separat. Majoritatea datelor
indică rezultate negative; chiar autorii testului avertizează împotriva unei interpretări ad litteram a scalelor clinice şi unii
preferă să substituie prin coduri numerice denumirile iniţiale ale scalelor. Aceste aspecte empirice converg cu obiecţii
clinice faţă de utilizarea scalelor M.M.P.I. în diagnoza diferenţială individuală. În plan clinic, ceea ce are importanţă şi
relevanţă este tocmai interrelaţia reciprocă a trăsăturilor în măsura în care aceeaşi trăsătură poate avea implicaţii deosebite
în funcţie de clusterizările în care apare.
Încă din anii '50 analiza factorială a scalelor M.M.P.I. a condus la concluzia că un diagnostic diferenţial rafinat pe
baza profilurilor M.M.P.I. este o procedură care poate da naştere la întrebări, deşi testul diferenţiază util şi valid între
psihotici, nevrotici şi normali. Şi aceasta în afara faptului deja menţionat că taxonomia psihiatrică tradiţională, care a
stat la baza scalelor, azi şi-a pierdut din relevanţa practică.
Direcţia care s-a dovedit deosebit de fructuoasă pentru diagnoză este utilizarea M.M.P.I. prin aspectele configurale
ale profilurilor, sau prin modelele de scoruri. Încă din 1951, autorii testului publică un Atlas pentru utilizarea clinică a
M.M.P.I., în care codifică numeric scalele şi furnizează astfel de profiluri codificate împreună cu anamnezele cazurilor a
peste 968 de subiecţi. Taxonomii largi au fost derivate empiric prin diferite studii asupra modelelor de profiluri pentru
probleme de tip nevrotic, psihotic, comportamentale sau psihosomatice.
Cele 9 scale iniţiale împreună cu cele 3 scale de validare iniţiale (scala K fiind construită ulterior) integrează doar 366
din cei 550 de itemi posibili care, de altfel, se recomandă să fie în întregime parcurşi de subiecţi.
Printre scalele noi derivate sunt: inlroversia socială (Si), dominanţa (Do), responsabilitatea (Re), nevrotismul (Ne),
prejudecata (Pr), statut socioeconomic (St), recidivism (Re) şi chiar scale organice, precum PF destinată diferenţierii
cazurilor cu leziuni ale lobului parietal vs. cele cu leziuni ale lobului frontal, sau LBO destinată măsurării caracteristicilor
psihice la veterani cu dureri lombare funcţionale diferenţiator de cazurile cu patologie organică.
Există inventare care, în mod expres, în construirea lor s-au raportat la M.M.P.I. Astfel, C.P.I. care s-a constituit prin
opoziţie ca o faţă a normalului sau, mai recentul N.V.M. care grupează în cinci scale (negativism, somatizare, timiditate,
psihopatologie, extraversie), cu itemi diverşi din 11 scale standard M.M.P.I.
Primele studii încep la Universitatea Minnesota în 1940, inițiate fiind de cei doi autori Hathaway şi McKinley. Dacă
prima publicare s-a produs în 1941, prima revizuire serioasă a fost publicată 11 ani mai târziu; între timp, în 1943 este
publicat oficial manualul şi testul în forma primară. În anul 1946 apare un manual suplimentar prezentând scala K şi
forma colectivă. În 1951 apare un nou manual, precum şi atlasul de interpretare.
Conţinuturile itemilor acoperă o gamă diversă şi largă de probleme. Sunt 26 de tipuri diferite, dintre care: sănătatea,
simptomele psihosomatice, tulburările neurologice, disfuncțiile motorii; atitudinile religioase, politice, sociale;
manifestările comportamentale nevrotice sau psihotice, precum stări obsesive şi compulsive, iluzii, halucinaţii, idei de
persecuţie, fobii, aspecte sadice sau masochiste; aspectele privind masculinitatea-feminitatea; aspectele privind familia
etc.
Eşantionul de normare utilizat consta din peste 700 de subiecţi ai spitalului din Minnesota, studenţi, precum şi loturi
de epileptici şi tuberculoşi. Testul este satisfăcător pentru vârste între 16 și 55 ani, pentru ambele sexe. Cazurile
psihopatologice au fost în amănunt studiate şi diagnosticate după normativele clinice ale vremii şi au fost comparate
cu loturi de normali, principalul criteriu empiric fiind gradul de concordanţă între diagnosticul prezumtiv pe baza
scalelor testului şi diagnosticul clinic. Studiile de validare indică (de exemplu în manualul din 1951) că în cazul a 60%
dintre bolnavii noi admişi diagnosticul formulat pe baza testului coincide cu cel clinic definitivat ulterior.
Chiar în situaţia în care un rezultat ridicat al unei scale va fi concordant cu diagnosticul clinic propriu-zis, prezenţa
unei trăsături anormale în tabloul clinic va fi constatată aproape întotdeauna. Între diferite sindroame clinice există
interrelaţii dinamice, care permit autorilor prezentarea unor modele de covariaţie a scorurilor unora dintre scale.
Limite în interpretarea datelor
Discutarea critică a chestionarului se poartă în special, cum am menţionat deja, în legătură cu validitatea de
construct a scalelor.
195
În afara acestei limite, pe care o vom prezenta mai amplu în secvenţa următoare, se mai reproşează chestionarului un
aspect care este intrinsec acestui tip de probe: valoarea răspunsurilor depinde de modul cum subiectul este capabil să-şi
conştientizeze propriile sentimente, atitudini etc. Totuşi, unei astfel de critici i se răspunde că în validarea scalelor nu s-a
ţinut seama de conţinutul răspunsurilor, ci de valoarea discriminativă între patologie şi normalitate. Acest aspect explică şi
valoarea diagnostică înaltă şi recunoscută a M.M.P.I.-ului pentru unele trăsături ca psihopatia sau isteria unde, de regulă,
răspunsurile şi comportamentul subiectului sunt diametral opuse. Testul nu ţine seama nici de gradul de conştientizare, nici
de precizia evaluării răspunsului, nici de exactitatea acestuia. Ca orice scală validată prin metoda criteriului extern, au
fost selecţionaţi acei itemi care experimental s-au evidenţiat ca semnificativi, deşi conţinutul lor nu pare totdeauna a avea
o relaţie evidentă cu sindromul avut în vedere.
Date despre modelul M.M.P.I. 2
O problemă care a trenat de-a lungul anilor de utilizare a M.M.P.I.-ului a fost sărăcia relativă a datelor informaţiei
de tip psihometric raportată de autori în Manualul testului. În afara manualului din 1951, au fost publicate forme
revizuite în 1967 şi 1983. Se dau foarte puţine date în afara coeficienţilor de fidelitate (despre care se ştie că variază de
la 0,46 la 0,93 pentru o retestare de la trei zile distanţă la un an distanţă pentru cele 10 scale clinice), dar nu se dau date
despre consistenţa internă sau despre coeficienţii de validitate. De fapt, acest aspect contravine standardelor
internaţionale pentru testarea educaţională şi psihologică A.P.A. din 1985 şi există multe voci critice la adresa
chestionarului.
Astfel, de exemplu, H.J. Eysenck menționa că nu se ştie nimic despre intercorelaţiile scalelor diagnostice, fidelitatea
scalelor nu este foarte înaltă, grupele de diagnostic se bazează pe o clasificare psihiatrică recunoscută ca inadecvată şi
discutabilă şi, în fine, numărul de itemi este excesiv. De asemenea, peste 10 ani, Ellis sublinia că deşi se poate conchide
că M.M.P.I. poate fi mai valid în discriminarea de grup decât un inventar obişnuit, validitatea sa absolută rămâne încă în
dubiu, şi presupunând că M.M.P.I. are un anume grad adecvat de validitate în capacitatea de a distinge un tip de persoane
de altul, eficienţa utilizării lui la nivelul diagnozei individuale rămâne încă să fie dovedită.
În anul 1989 apare a doua formă a M.M.P.I., ca urmare a activităţii unui Comitet de restandardizare a M.M.P.I.
numit în 1982 şi format din J. Butcher. G. Dahlstrom, J. Graham şi A. Tellegen. Au fost modificaţi 82 dintre itemii
originali şi s-au adăugat încă 154. Noua versiune are redistribuiţi itemii scalei F și conţine încă două scale de validare:
VRIN ‒ scală ce măsoară inconsistenţa răspunsurilor subiectului şi TRIN ‒ scală destinată evaluării tendinţei
subiectului de a aproba orice item. De asemenea, au fost incluse încă 5 scale clinice standard, dintre care: scala HEA
evaluând preocupările pentru sănătate, scala TPA vizând tipul de personalitate iritabil, nerăbdător, hiperactiv, scala
FAM care include problematica tulburărilor sau abuzurilor intrafamiliale, scala WRK care evaluează atitudini sau
comportamente ce pot interfera cu performanţa în muncă.
Subliniem că, deşi s-a publicat M.M.P.I. 2 care este în mod curent utilizat, proba originală nu a fost scoasă din uz,
este considerată în continuare ca operaţională şi există încă mai mulţi utilizatori care o preferă.
Manualul formei 2 este mai bogat în date psihometrice, date despre eşantioanele normative, date item-metrice,
referinţe bibliografice complete. Astfel, de exemplu, manualul M.M.P.I 2 oferă coeficienţi test-retest separaţi pentru
loturi de subiecţi masculini şi loturi de subiecţi feminini, obţinute după un interval de, în medie, 7 zile. Aceşti coeficienţi
sunt semnificativi pentru toate cele 10 scale, cel mai scăzut fiind de 0,56 pentru scala Ma, cel mai înalt 0.88 pentru
scalele Hy şi Pt.
Operaţional, profilurile M.M.P.I. şi M.M.P.I. 2 bazate pe cele 10 şi, respectiv, 15 scale clinice, sunt interpretate ca şi
cum ar evalua trăsături. În acest sens, una dintre criticile care persistă şi în prezent este faptul că o astfel de utilizare cere
un calcul al fidelităţii după intervale mai mari, de luni sau ani.
În privinţa consistenţei interne, a fost calculat coeficientul Kuder-Richarson pentru ambele variante, cu observaţia că
loturile de subiecţi masculini şi feminini sunt mult mai mari pentru M.M.P.I. 2. Pentru scalele individuale există o
variabilitate considerabilă; aspectul cel mai inacceptabil este legat de nivelul scăzut la scale precum Mf, Pa, Ma, Pd
(sub 70), ceea ce pare să indice mai degrabă eterogenitatea acestor scale decât omogenitatea lor.
Această situație determină problema dacă itemii acestor scale chiar aparţin conținuturilor respective şi contribuie la
scorul scalei date. Situaţia este mai nefavorabilă pentru M.M.P.I. 2, ceea ce pentru unii cercetători naşte întrebarea dacă
revizia M.M.P.I.- ului a îmbunătăţit sau înrăutăţit inventarul.
196
S-a realizat şi o analiză factorială asupra scalelor, separat pentru cele două loturi, masculin (1138 subiecţi) şi
feminin (1462 subiecţi) care, în viziunea unor cercetători, ridică de asemenea probleme. Astfel, de exemplu, se
reproşează Manualului că nu realizează o încercare de a interpreta structura factorială confundată la nivelul factorilor II şi
III şi nici de a se explica emergenţa unor scale, precum pentru subiecţii masculini, depresia (D), paranoia (Pa) şi
introversia socială (Si), care contribuie simultan pozitiv în componenţa factorului III. Pentru lotul feminin, ipohondria
(Hs) şi depresia (D) apar atât pentru factorul II, cât şi pentru factorul III, iar schizofrenia (Se) contribuie substanţial la
nivelul factorilor I şi II.
Astfel se consideră ‒ nu lipsit de sens, având în vedere capacitatea recunoscută a chestionarului de a discerne între
nevrotici, psihotici şi normali ‒ că datele analizei factoriale demonstrează mai degrabă că cele 10 scale clinice măsoară un
factor general, doi factori de grup şi poate un factor specific, masculinitatea - feminitatea.
Toate aceste aspecte menţionate sprijină în continuare rezerva faţă de validitatea de construct a profilurilor M.M.P.I. în
ambele variante.
Scalele standard ale M.M.P.I.
Semnificația scalelor de validare a profilurilor
Sunt construite de autori 4 scale de validare: „?”, „L”, „F”, „K”. Primele trei sunt de obicei utilizate pentru
evaluarea globală a înregistrărilor la probă; dacă scorurile trec de o valoare maxim admisă, pot fi suspectate înregistrările.
Scala „K” are funcţia unei „variabile normalizatoare” calculate pentru a permite o corecţie a scorurilor scalelor
clinice. Unele date din cercetările experimentale nu sprijină însă valoarea corecţiilor K pentru creşterea capacităţii
discriminative a scalelor.
Gough, în anul 1950, furnizează o măsură suplimentară bazată pe diferenţa dintre scorurile F - K ca evaluare a
distorsiunii posibile (de exemplu, a simulării voite a unor simptomatologii).
Scala „?”‒ numărul de itemi la care subiectul a răspuns „Nu ştiu”.
Nota brută: numărul de întrebări la care subiectul răspunde „Nu ştiu". Când scorul e foarte ridicat, rezultatele
întregului test nu sunt valide. Moderat ridicat (conform normării în note T) semnifică o subevaluare a ansamblului
profilului.
Scala „L”, minciuna
Itemii scalei, 15, au fost reţinuţi în baza criteriului că subiectul ar putea să admită un comportament nefavorabil.
Din datele empirice, se consideră că unele tipuri de comportamente nefavorabile sunt admise de peste 95% dintre
subiecţii normali.
Din această perspectivă, un rezultat ridicat indică o tendinţă de prezentare (conştientă sau cuasiconştientă) sub o
lumină favorabilă, fapt care influenţează răspunsurile la test. Acest lucru conduce la o probabilă subapreciere a notelor
patologice.
Pentru lotul de comparative format din subiecţi normali s-a observat că nota este cu atât mai ridicată cu cât
subiecţii sunt mai rigizi.
Semnificaţia unei note ridicate:
- în isterie, ridicarea notei rezultă dintr-o atitudine inconştienţă;
- la unii paranoici şi în psihopatii, ridicarea notei rezultă dintr-o dorinţă conştientă de a se prezenta într-o lumină
favorabilă.
Scala nu invalidează propriu-zis posibilitatea de a interpreta ansamblul profilului, ci indică o subestimare a notelor
psihopatologice.
Scala „F”, frecvenţă
Are un total de 24 de itemi. Subiecţii sunt de acord cu majoritatea acestora. Nota brută medie se situează între 4 şi
10.
Răspunsurile corespunzătoare scalei fiind relativ convenţionale, subiecţii neconvenţionali ajung să prezinte scoruri
ridicate, între 10 şi 20.
Un scor brut superior lui 20 indică fie că subiectul nu a înţeles testul (deşi proba trebuie administrată numai unor
subiecţi cu un IQ normal); fie că subiectul prezintă o anomalie mentală serioasă, iar în această situaţie nota F indică
gradul de anormalitate al subiectului.
197
Scala „K”, corecţie
A fost construită pentru a se putea corija o eventuală influenţă a atitudinii subiectului, dar poate evidenţia şi unele
simptome patologice.
Deşi este legată de L şi F, aceasta explorează un alt tip de factori de distorsiune: subiecţii cu un scor K ridicat tind să
adopte o atitudine defensivă faţă de obiceiurile lor psihologice, de aceea tind să prezinte un profil „normalizat”.
Subiecţii cu un scor scăzut au tendinţa opusă ‒ spre autocritică şi admiterea unor simptome, chiar dacă este nesemni-
ficativă importanţa reală a acestora.
Nota K are şi o semnificaţie în sine: scorul ridicat este un pronostic bun pentru un bolnav mental, indicând
capacitatea relativă a subiectului de a-şi rezolva propriile probleme.
Diferenţa F - K
Elimină posibilitatea existenţei unui „trucaj” deliberat al răspunsurilor, în mod normal diferenţa este cuprinsă între +11
şi -12 (calculate pentru un lot de 690 normali, 100 bolnavi cu simptomatologie psihopatologică şi 200 bolnavi somatici,
media calculată fiind -9).
Gough consideră că o diferenţă cuprinsă între +4 și +7 ar trebui să trezească o uşoară îndoială, între +7 şi +11 este
suspectă, iar o diferenţă superioară sau egală cu +12 este în mod sigur legată de o falsificare în sens patologic.
Când diferenţa F-K indică o falsificare a răspunsurilor, profilurile au o formă atipică, fie sub formă de „dinţi de
ferăstrău”, fie „flotante”, iar notele T sunt superioare lui 70.
Semnificaţia scalelor clinice
Scala ipohondrie ‒ Hs
O notă Hs ridicată indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nicio bază
organică.
Ipohondriacii identificaţi de această scală sunt diferiţi de ipohondriacii cu manifestări somatice. Ei au în urma lor
un lung istoric de exagerare a comentariilor asupra simptomelor fizice. Nu au încredere în medic, critică tratamentul
care li se aplică şi aleargă de la medic la medic.
Scara diferenţiază bine pe cei cu sindrom ipohondriac de cei care prezintă o boală fizică reală a căror notă nu este
prea ridicată. De obicei, Hs antrenează şi o oarecare ridicare concomitentă a depresiei, elementul esenţial al paternului D
- Hs fiind însă Hs.
Scala depresiei ‒ D
A fost validată pe un grup de depresivi melancolici.
E foarte sensibilă: se ridică imediat ce în simptomatologie există o notă depresivă sau anxioasă. Este egal sensibilă
şi la efectele terapiei şi coboară rapid atunci când bolnavul se ameliorează clinic. Se ridică într-un mare număr de stări
nevrotice sau psihotice.
Detectează subiecţii deprimaţi, dar capabili să-şi ascundă simptomele depresive, având idei active de sinucidere.
Scala isteriei ‒ Hy
A fost validată pe un grup de isterici de conversie. Cuprinde de fapt două grupe de conţinuturi:
a) o scală de temperament isteroid, caracterizând subiecţi cu atitudini sociale naive, care cer numai pentru ei
afecţiune şi ajutorul anturajului, prezintă reacţii infantile când pretenţiile nu le sunt satisfăcute;
b) o scală de simptome de conversie.
În populaţia normală, cele două tipuri de probleme nu sunt intercorelate. La nivelul grupului clinic, datele indică
faptul că manifestările de conversie se dezvoltă de preferinţă pe un temperament isteroid. Autorii insistă pe lipsa de
maturitate a istericului care face ca, deşi aparent o terapie sau persuasiune terapeutică pare să conducă spre atenuări
temporare, să existe posibilitatea reapariţiei simptomelor.
Scala de deviaţie psihopată ‒ Pd
A fost validată pe un grup de subiecţi spitalizaţi cu diagnosticul de „personalitate psihopată”.
Caracteristici principale:
• absenţa răspunsurilor emoţionale profunde;
• neputinţa de a profita de experienţă;
• absenţa respectului pentru normele sociale.
198
Astfel de subiecţi sunt, de exemplu, delincvenţii care comit delicte de tipul minciunii, furturilor, alcoolismului,
toxicomaniei sau delicte sexuale. Ei se caracterizează în comportamentul lor antisocial prin:
• recidivism (incapacitate de a profita de experienţa anterioară);
• lipsa unei motivaţii a activităţii lor delictuale;
• neglijarea precauţiilor care să evite descoperirea.
Scala poate fi ridicată chiar dacă subiectul n-a comis niciun delict. Scala Pd este mai mult o scală de caracter decât
simptomatologică şi este greu de falsificat. Scala nu indică numai că subiectul a prezentat conduite psiho pate, ci şi că
el e susceptibil să le prezinte.
O notă ridicată poate fi însă interpretată şi ca o mărturie a unui caracter narcisic. Din punct de vedere terapeutic, o
notă ridicată la această scală are un pronostic prost.
Paternul notelor Pd-Pa ridicate este negativ, indicând un caracter agresiv, ostil şi hipersensitiv.
Asociaţia Ma - Pd caracterizează, de obicei, delincvența.
Scala masculinitate ‒ Mf
Scala a fost validată pe un grup de homosexuali. Autorii grupează homosexualii în 4 categorii:
• homosexuali impulsivi;
• homosexuali prin autopuniţie masochistă;
• homosexuali psihopaţi, cu tendinţa spre prostituţie homosexuală, considerând fără importanţă ataşamentul
afectiv al partenerului;
• homosexuali „adevăraţi” cu personalitate feminină constituţională.
Grupul de standardizare a fost constituit din homosexuali din ultima categorie.
Experienţa arată că nota de la această scală este în corelaţie cu inteligenţa. Acest lucru semnifică că o notă ridicată nu
este obligatoriu secondată de homosexualitate. Pe de altă parte, un subiect poate fi homosexual fără a avea o notă
ridicată. Scala are însă o valoare relativă diagnostică pentru aspectele patologice.
Scala paranoia ‒ Pa
Scala a fost validată pe un grup de bolnavi paranoici. Este o scală „caracterială” detectând tendinţe paranoide şi la
subiecţi care n-au prezentat niciodată manifestări patologice.
Deşi are o foarte bună validare, unii paranoici obţin note foarte joase (30-35). O notă de acest nivel, dacă este
asociată cu o notă L ridicată, indică aproape sigur tendinţele paranoide.
Itemii care compun scala ţin de trei tipuri psihopatologice:
a) cei cu senzitivitate ridicată: subiecţi cu „epiderma sensibilă”;
b) cei cu moralitate excesivă şi care îşi afirmă raţionalismul;
c) cei cu idei de persecuţie, neîncredere.
Orice subiect, prezentând un Pa superior notei T 70, este suspect patologic; iar o notă superioară lui T 80 aduce
certitudine.
Scala psihastenie ‒ Pt
A fost validată pe un mic grup de subiecţi ce prezentau nevroza obsesională.
Este o scală simptomatică, itemii referindu-se la simptomele fobice şi obsesionale.
O notă ridicată poate fi în general considerată ca un indice de anxietate. Cea mai mare parte a nevrozelor grave au
o notă Pt ridicată.
Dacă această scală are o corelaţie mare cu Se (-0.70) şi cu D, corelează mai slab cu K.
Scala schizofrenie ‒ Sc
A fost validată pe un grup eterogen de schizofreni cuprinzând demenţa precoce, diagnosticul de schizofrenie
pseudonevrotică, de hebefreno-catatonie, precum şi schizofrenie paranoidă.
Autorii admit faptul că permite depistarea a 60% din schizofrenii.
Unele schizofrenii paranoide au un Sc coborât, dublat de scala Pa ridicată. Unii subiecţi pur schizoizi pot avea un
Sc normal.
Sunt numeroase cazurile în care scorul poate fi ridicat fără a fi vorba de o schizofrenie, de exemplu în anumite
nevroze grave sau la unii subiecţi cu o puternică introversie.
199
Adolescenţii au în mod obişnuit note cuprinse între 60 şi 70.
La schizofreni există o relaţie curbiliniară între gravitatea stării patologice şi notă, în sensul că la schizofrenii vechi,
rezistenţi la insulinoterapie, nota tinde să coboare. Cu cât nota Sc este mai ridicată, cu atât pronosticul este mai bun.
Se este strâns legată de Pt. Dacă cele două note sunt ridicate, iar Pt este mult mai ridicată decât Sc, atunci
diagnosticul va fi probabil de nevroză.
Autorii testului insistă asupra prudenţei în interpretarea notelor ridicate la această scală.
Scala hipomanie ‒ Ma
Scala a fost validată pe un grup de hipomaniaci. Itemii, prin conţinut, constituie 2 subscale:
a) expansivitate;
b) iritabilitate.
60% din subiecţii cu diagnosticul de hipomanie au o notă superioară lui 70, iar alţii au o notă cuprinsă între 60 şi
70.
Asociaţia Ma - Pd ridicată este destul de tipică la vârsta adolescentă.
Acest tip de psihopat ar avea un pronostic relativ mai bun decât tipurile Pd sau Pd - Pa.
Scala introversiei sociale ‒ S
Scala nu este o scală clinică stricto sensu; ea este constituită prin discriminarea între un lot de studenţi care se
angajează în puţine activităţi extracurriculare şi un lot cu caracteristici opuse. Scorurile ridicate indică tendinţa de a
evita contactele sociale.
Scale suplimentare
În afara acestor scale standard, numeroasele cercetări au evidenţiat şi alte posibilităţi de interpretare şi grupare a
scalelor sau itemilor.
Astfel, pot fi calculate două măsuri: a nivelului de anxietate şi a gradului de interiorizare.
Indicele de anxietate - Ai:
Ai = Hs + D +Hy / 3 + (D+Pt) - (Hs+Hy)
Se utilizează notele T. Nivelul anxietăţii este cu atât mai ridicat, cu cât rezultatul depăşeşte o notă T finală de 50.
Raportul de interiorizare: In = Hs + Pt / Hy + Pd + Ma
Raportul se calculează în note T, plasându-se teoretic în jurul lui 1; subiecţii cu tendinţa spre „interiorizarea”
dificultăţilor, deci spre numeroase simptome psihosomatice sau subiective, au note T superioare lui 1; cei care îşi
exteriorizează conflictele şi trec la acţiune, au note T mai mici de 1.
Condiţia de normalitate a scorurilor
Dacă scorurile la scalele clinice se află în zona de normalitate, respectiv în zona notelor T între 50 şi 69, putem
caracteriza comportamentul în următorii termeni, în funcţie de specificul fiecărui conţinut al celor 10 dimensiuni
psihopatologice.
1. Scala Hs, plângeri legate de simptome fizice: pentru scorurile peste medie, dar în zona între 60 şi 70 note T,
putem vorbi despre un comportament în care se exprimă oboseală, chiar aspectul de letargie; subiectul se
simte fizic rău.
2. Scala D, simptome depresive: conduce spre imaginea unui comportament marcat de impresia de seriozitate,
dar simultan se poate descifra starea de nefericire şi o insatisfacţie cu sine însuşi.
3. Scala Hy: apare idealist, naiv în conduite şi cu tendinţa de a nu face faţă deloc stresului, mai ales celui
social.
4. Scala Pd indică un comportament rebel, cinic, care nu ia în considerare regulile, este agresiv în plan social,
apare egoist.
5. Scala MF: pentru scorurile peste medie avem de a face cu un comportament dominat de sensibilitate;
scorurile scăzute indică un interes exagerat pentru modelul propriului sex. Un scor înalt la un profil masculin:
persoana apare bine crescută, cu o conduită manierată, dar cu note feminine; un scor înalt la un profil
feminin indică un comportament dur, dominat de ambiţie şi voinţă.
6. Scala Pa: un comportament de tip perfecţionist şi greu de descifrat, secretos; scorurile moderate îl fac mai
„acceptabil” în plan social.
7. Scala Pt: dependent, doreşte să placă, dar dominat şi de un sentiment de inferioritate care îl face indecis şi
200
neliniştit.
8. Scala Se: un comportament dificil, negativ, ciudat, apatic; o persoană căreia parcă îi lipseşte capacitatea de a
interrelaţiona.
9. Scala Ma: un comportament expansiv, optimist, foarte rapid şi decis şi, în acelaşi timp, deloc legat de
obiceiuri.
10. Scala Si: neafirmativ, mult prea conştient de sine, timid. Pentru scorurile sub medie ne aşteptăm să găsim
reversul, respectiv un comportament activ şi sociabil.
Codificarea rezultatelor
Reguli:
1. Se selectează scorurile peste 54 notă T şi se pun în ordine ierarhică, de la nota T cea mai mare la cele care
depăşesc T 54.
2. Dacă există două scale cu aceeaşi notă T, se subliniază cu o linie legătura dintre ele. Dacă există şi scoruri
peste T 70, codul scalei va fi separat prin apostrof (').
3. Dacă există scale cu scoruri peste T 80, se vor pune două apostrofuri (").
4. Dacă există scale peste T 90, se pun 3 apostrofuri ('").
5. La sfârşitul scalelor cu note T peste 54 se pune o linie (-).
6. Scalele între T 54 şi T 46 nu sunt indicate în formulă.
7. Pentru scorurile în note T sub 40 scalele se trec astfel: imediat după linia de demarcaţie se trece scala cu
nota T cea mai scăzută şi după ea un apostrof, ('), apoi, în ordine crescătoare, scalele până în nota T 46,
despărţite de câte un punct (dacă există scale cu nota T egală, se vor sublinia).
Exemplu de formulă de codificare a rezultatului la profil: 9' 4 13 - 2' 57 Formula poate fi descifrată în felul următor:
există 4 scale clinice cu nota T peste 54: scala 9 are nota T 70 sau mai mare, urmează scala 4 şi scalele 1 şi 3 care au note
T egale. Sub nota T 40 există alte trei scale, dintre care cea mai scăzută este scala 2, iar mai înalte ca ea scalele 5 şi 7 care
au note T egale. Scalele rămase în afara formulei, respectiv scalele 6 şi 0, au nota T între 54 şi 46, în zona imediată a
mediei.
Materiale necesare: Chestionar M.M.P.I., foaia de răspuns, grilele, foaia de profil; sau Chestionar C.P.I., foaia de
răspuns C.P.I., grilă, etalon, foaie de profil M.M.P.I. (masculin şi feminin), manual pentru interpretare.
Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dizabilitate.
Scalele M.M.P.I. sunt incluse în structura scalelor C.P.I. sub forma unor scale abreviate. Astfel, aplicarea Inventarului
California permite prin utilizarea unor grile specifice M.M.P.I. şi evaluarea personalităţii din punct de vedere
psihopatologic. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) şi se justifică
prin faptul că o mare parte dintre itemii C.P.I. au fost preluaţi direct din M.M.P.I.
Structură: Inventarul clasic este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice.
Scalele de validitate sunt: scala Nu ştiu (?), scala minciună (L), scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la
întâmplare (F), scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K).
Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor.
Scalele clinice sunt: scala ipohondrie (Hs), scala depresie (D), scala isterie (Hy), scala deviaţie psihopată (Pd),
scala masculinitate-feminitate (Mf), scala paranoia (Pa), scala psihastenie (Pt), scala schizofrenie (Sc), scala hipomanie
(Ma), scala introversie socială (Si).
Interpretarea prescurtată a scalelor:
1. Scala ipohondrie (Hs) ‒ o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se
plânge excesiv de boli fizice fără nicio bază organică.
2. Scala depresie (D) ‒ detectează subiecţii depresivi şi anxioşi.
3. Scala isterie (Hy) ‒ determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie.
4. Scala deviaţie psihopată (Pd) ‒ este mai mult o scală de caracter decât una simptomatologică şi indică
prezenţa, cu sau fără conduite manifeste, a caracteristicilor psihopate de personalitate.
5. Scala masculinitate-feminitate (Mf) ‒ măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite
categorii (prin autopuniţie masochistă, impulsivi, psihopaţi, cu personalitate feminină).
6. Scala paranoia (Pa) ‒ detectează tendinţele paranoide şi paranoice.
7. Scala psihastenie (Pt) ‒ scală simptomatică, care măsoară simptomele fobice şi obsesionale.
201
8. Scala schizofrenie (Sc) ‒ surprinde demenţa precoce, schizofrenia pseudonevrotică, hebefreno-catatonică,
paranoidă.
9. Scala hipomanie (Ma) ‒ măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală.
10. Scala introversie socială (Si) ‒ nu este o scală patologică propriu-zisă. Ea măsoară tendința de evitare a
contactelor sociale.
Se calculează cei doi indici: nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (In) conform unor formule
indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T).
Aplicarea formei abreviate a M.M.P.I. presupune utilizarea C.P.I. Prin urmare, se aplică C.P.I. conform regulilor
precizate în descrierea C.P.I. Într-o astfel de situaţie cotarea se face în mod specific, astfel: pornind de la rezultatele
obţinute la scale se aplică şi o formulă de calcul specifică, care include indici de ponderare. Rogers utilizează ecuaţia
y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate; y reprezintă scorul brut estimat al scalei
corespunzătoare din M.M.P.I.; x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului C.P.I. (se obţine
prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor): a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre
aceste scale. Cu aceste scoruri brute y trebuie de procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică
scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a M.M.P.I.
Cotare: în situaţia când utilizăm testul M.M.P.I., cotarea se face direct pe un profil masculin sau feminin în acord
cu sexul subiectului respondent. De asemenea, notelor brute la unele dintre scale li se adaugă o cotă din nota brută a
scalei K (scala de corecţie), iar rezultatul se raportează la etalonul în note T al profilului. Se marchează pe foaia de profil
M.M.P.I. rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul.
Interpretare: Se respectă regulile precizate de Manual. Ca regulă generală, orice performanţă care depăşeşte 70 notă
T indică prezenţa unei tendinţe anormale.
CHESTIONARUL NEO PI R.
Autorii americani au conceput şi experimentat mai multe variante de chestionare pentru măsurarea celor cinci factori ai
personalităţii.
Există astfel în uz două versiuni ale chestionarului NEO PI R: forma S pentru autoevaluare şi forma R pentru
heteroevaluare. Forma S constă din 240 de itemi la care se răspunde pe o scală în cinci trepte, adecvată pentru toate
vârstele, bărbaţi şi femei. Forma R are aceiaşi 240 de itemi scrişi la persoana a treia pentru evaluarea altuia, utilizabilă
pentru a obţine, de exemplu, validări ale autoevaluărilor sau pentru a suplimenta astfel de date.
Aceste forme continuă, de fapt, chestionarul NEO PI (NEO Personality Inventory) construit şi prezentat anterior, în
1985, în care doar factorii nevrotism, extraversie şi deschidere erau dezvoltaţi la nivelul faţetelor, iar agreabilitatea şi
conştiinciozitatea doar global. În forma revizuită apar şi aceşti doi caracterizaţi prin câte şase faţete, iar zece dintre itemii
originali pentru N, E şi O au fost înlocuiţi.
NEO FFI (NEO Five-Factor Inventory) este o versiune de 60 de itemi ai NEO PI R, unde scalele sunt măsurate
doar global.
Toate aceste variante ale NEO PI R pot fi utilizate pentru subiecţi începând de la 17 ani, dar nu se
administrează celor care suferă de tulburări ce pot afecta capacitatea de a completa chestionarele (psihoze, demenţe
etc).
Corelatele faţetelor scalelor din NEO PI R apar sub forma ACLC (Adjective Check-List Correlates): câte 42 de
adjective pentru fiecare factor, grupate câte şapte (unele prezentând corelaţii pozitive, altele negative) pentru fiecare
dintre faţete (cu excepţia faţetei O6, unde există numai patru adjective). Aceste corelate au fost obţinute în urma unui
studiu care a examinat cei 300 de itemi ai ACL (Adjective Check-List,1983) în raport cu faţetele NEO PI R. Lista
standard a lui Gough este considerată a prezenta serioase defecte care îi limitează capacitatea de evaluare, pentru că
subiecţii pot alege fie mulţi, fie puţini itemi. În mod normal, scorurile sunt standardizate la nivelul unor grupe care
diferă prin sex şi prin numărul total de aprecieri (frecvenţa alegerilor). Analiza factorială a ACL este problematică,
pentru că diferenţele individuale în frecvenţa alegerilor şi extrema itemului se despart, dar aceste probleme de calcul
statistic au fost depăşite prin factorizarea unei matrici parţiale în care s-a controlat frecvenţa alegerilor. ACLC este în
experimentare.
202
NEO PI R şi variantele respective apar sub forma unui chestionar cu itemi. Răspunsurile subiectului, evaluate pe o
scală în cinci puncte, sunt înscrise fie pe o foaie de răspuns pe care se aplică grilele respective, fie se înregistrează pe
un computer. Forma profilurilor de răspuns, obișnuită în cazul multor chestionare mari, este dublată şi de o formă
abreviată, destinată subiectului, standard, pe care se vizează aspectele personalității prin care se caracterizează în
general, conform scorurilor globale la cele cinci dimensiuni.
NEO PI R nu furnizează toate informațiile necesare unei evaluări cuprinzătoare a personalităţii; în funcţie de
scopul testării şi situaţia persoanei, asemeni oricărui alt instrument, se vor corobora datele din interviuri anamnestice,
examinări privind starea mentală, examinări privind nivelul de performanţă al diferitelor capacităţi cognitive.
Testul se bazează pe un model teoretic în care trăsăturile sunt dispuse în ierarhii, de la trăsături foarte largi ‒ şi
generale, definite ca „domenii” ‒ la trăsături relativ specifice, care apar în test sub forma faţetelor. În analiza itemilor,
de exemplu, s-a pornit de la analizarea domeniului şi apoi s-a procedat la analizarea itemilor din fiecare domeniu
pentru a identifica faţetele.
Proba nu conţine scale de „validare” a modurilor de răspuns la itemi. Autorii consideră că metoda raţională prin
care s-au construit şi validat scalele asigură ca răspunsurile subiecţilor să reprezinte o evidenţă a prezenţei sau lipsei
trăsăturii implicate. Testul trebuie prezentat adecvat subiectului şi acest lucru în sine duce la un răspuns onest; nu se va
administra acolo unde există serioase indicii că atitudinea sau incapacitatea subiectului ar duce spre răspunsuri
improprii. Această teorie a fost definită de Johnson în anul 1981 ca atitudine de autodezvăluire (self-disclosure) şi se
bazează pe ipoteza că subiecţii răspund conţinutului manifest al itemului.
Aplicarea chestionarului a fost verificată empiric prin cercetări privind validitatea în aplicări clinice, pentru
consilierea clinică şi psihiatrică la mai multe niveluri. Astfel, se aplică pentru înţelegerea subiectului, pentru
diagnoză, stabilirea unor raporturi adecvate şi empatizante, obţinerea de date de feedback, anticiparea cursului
terapiei şi stabilirea terapiei sau tratamentului. De asemenea, NEO PI R poate fi utilizat în medicina comportamentistă
şi a sănătăţii mentale, în consilierea vocaţională şi în selecţia profesională organizaţională sau industrială, pentru
cercetări în psihologia educaţională, pentru cercetări asupra personalităţii.
În prezent s-au validat câte şase faţete pentru fiecare dintre superfactori. Desigur, având în vedere specificitatea înaltă a
acestor tipuri de instrumente pentru cultura limbii respective, există posibilitatea, care se întrezăreşte din datele de cercetare
ale echipelor olandeze şi italiene, ca structura intrafactorială a celor cinci superfactori să difere în variatele spaţii
lingvistice, conform a ceea ce populaţia vorbitoare în mod specific consideră semnificativ şi util în evaluarea
comportamentului sau a personalităţi.
NEVROTISM (N)
Este considerat domeniul cel mai cercetat al personalităţii și este definit ca stabilitate emoţională/adaptare faţă de
nevrotism/neadaptare. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama, tristeţea, jena, mânia, vinovăţia, dezgustul
reprezintă miezul acestui factor. În măsura în care acest tip de afectivitate influenţează adaptarea, în conţinutul acestei
dimensiuni intră şi tendinţa de a avea idei iraţionale, scăderea capacităţii de control al impulsurilor, a capacităţii de a
face faţă stresului. Dimensiunea ca atare reprezintă aspecte ale normalităţii psihice. Extrema nevrotismului ‒ scorurile
înalte ‒ este interpretabilă în sensul unui risc de a dezvolta tulburări psihiatrice, dar fără ca semnificaţia psihopatologică
să fie obligatorie: pot exista situaţii de scoruri înalte fără ca vreo tulburare psihiatrică să poată fi diagnosticată ca atare. De
asemenea, trebuie menţionat că nu toate tipurile de tulburări psihiatrice antrenează o simptomatică în care să fie
implicate niveluri înalte de nevrotism. Extrema opusă ‒ scorurile joase ‒ reprezintă stabilitatea emoţională; în faţa
stresului, astfel de persoane rămân calme, relaxate, cu un temperament în general egal.
Faţetele nevrotismului
N1: Anxietatea
Reprezintă tendinţa de a trăi temeri, îngrijorări, nelinişti, nervozitate, precum şi de a prezenta o anxietate liberă,
nefixată pe anumite conţinuturi. Nivelurile înalte, deşi scala nu măsoară fobii sau temeri specifice, pot antrena şi astfel
de simptome. Nivelurile scăzute reprezintă calmul, relaxarea.
N2: Ostilitatea
Nivelul înalt semnifică tendinţa spre stări frecvente de mânie, stări de frustrare, înverşunare. Exprimarea propriu-
zisă a acestor stări afective depinde în bună măsură de nivelul agreabilităţii. Există o corelaţie între dezagreabilitate şi
203
ostilitatea înaltă. Polul opus reprezintă tendinţa de a nu se înfuria uşor, de a prezenta o stare prevalentă de confort
psihic.
N3: Depresia
Este cel mai bun predictor pentru starea de bine, de „fericire generală”. Polul depresiv indică tendinţa spre a trăi
predominant afecte de tip depresiv: stări de vinovăţie, tristeţe, descurajare, lipsă de speranţă, singurătate. Polul opus
înseamnă inexistenţa acestei tendinţe, dar nu şi predominarea stărilor de veselie şi lipsă de griji, acestea fiind aspecte care
ţin de extraversie.
N4: Conştiinţa de sine (exagerată)
A fost descris drept un factor de anxietate socială şi timiditate în sensul accentuării stărilor afective de ruşine,
sensibilitate la ridicol, de a se simţi încurcat în prezenţa altora, de a trăi sentimente de inferioritate. Polul opus nu atrage
şi stări de încredere sau abilităţi sociale, dar indică faptul că astfel de persoane se tulbură mai puţin în situaţii sociale
penibile.
N5: Impulsivitate
Incapacitatea de autocontrol a impulsurilor şi dorinţelor. Dorinţele (de a fuma, poseda, mânca...) sunt percepute ca
fiind prea puternice, individul se simte incapabil să le reziste, deşi ulterior poate regreta un anumit comportament. Polul
opus prezintă capacitatea de a rezista la tentaţii şi frustrări. Impulsivitatea nu înseamnă, în această faţetă, nici spontaneitate,
nici timp rapid de decizie, nici asumarea riscului.
N6: Vulnerabilitate
Aspectele psihice ale acestei trăsături se referă la vulnerabilitatea faţă de stres. Astfel, polul ridicat semnifică
incapacitatea de a face faţă stresului, cu tendinţa de a deveni panicaţi, lipsiţi de speranţă în situaţiile de urgenţă. Polul
scorurilor joase antrenează autoaprecierea de competenţă şi stăpânire în faţa stresului.
Dintre trăsăturile evidenţiate prin unele liste de adjective bipolare apar, ca descriptori ai nevrotismului: isteric vs. tăcut,
nevrotic vs. cu încredere în sine, nervos vs. calm, anxios vs. liniştit, depresiv vs. stabil; anxios, capricios, dominat de
dispoziţii, temperamental, invidios, emotiv, iritabil, agitat, gelos, sensibil, nervos, nesigur, temător, îşi plânge de milă,
foarte încordat, nelipsit de invidie, neemotiv, relaxat, imperturbabil, neexcitat, nesolicitant.
EXTRAVERSIA (E)
Domeniul dimensiunii extraversie, aşa cum apare din cercetările empirice, cuprinde o multitudine de trăsături, mai
ales pe acelea care sunt uşor sesizabile în comportamentul curent. Nu ne putem aştepta ca o serie de aspecte specifice
extraversiei sau introversiei, dar mai puţin vizibile sau observabile direct, să fie clar delimitate. De asemenea, din
acelaşi motiv, comportamentul introvert este şi mai sărac în aspecte diferenţiale.
Astfel, extravertul apare sociabil, se simte în largul său printre oameni şi grupuri mari, este afirmativ, activ, vorbăreţ;
îi place ceea ce este excitant, stimulativ, are o dispoziţie generală veselă, energică şi optimistă. În cultura americană, de
exemplu, prototipul extravertului este vânzătorul, comerciantul, întreprinzătorul.
Introversia apare mai ales prin raportare la comportamentul extravert ‒ ca lipsă a extraversiei; individul este
rezervat, dar nu neprietenos, este independent, liniştit, fără a fi greoi. Fără a suferi în mod necesar de anxietate socială,
astfel de inşi preferă să fie singuri şi, deşi nu au exuberanţa extraverţilor, nu sunt nefericiţi sau pesimişti.
Faţetele extraversiei
El: Căldură / entuziasm
Faţetă relevantă pentru extraversia percepută indică un comportament dominat de afectivitate şi prietenos; persoane
care se apropie uşor de ceilalţi, se ataşează uşor. La polul opus nu apare cu necesitate lipsa de compasiune pentru alţii sau
ostilitatea, ci un mod mai distant, formal, rezervat de conduită. În cercetările lui Costa şi McCrae apare ca fiind faţeta cea
mai apropiată de superfactorul agreabilitate în relaţiile interpersonale, dar se distinge printr-un aspect de cordialitate şi
participare caldă, afectivă care nu este inclusă în agreabilitatea propriu-zisă.
E2: Spiritul gregar
Definit ca preferinţă pentru compania altora. Polul opus indică tendinţa contrară, de a evita chiar compania altora.
E3: Afirmarea
Faţeta indică un comportament dominant, plin de forţă, cu ascendenţă socială; persoane care vorbesc cu uşurinţă, fără
să ezite şi devin de obicei liderii grupurilor de apartenenţă. La polul opus sunt cei care preferă să rămână în fundal şi să
lase altora grija afirmării sau vorbirii.
204
E4: Activismul
În comportament se relevă printr-un tempo ridicat, plin de energie, nevoia de a face mereu ceva. Polul opus indică
preferinţă pentru un tempo mai relaxat, fără ca acestea să fie interpretabile ca lene, comoditate.
E5: Căutarea excitării
Indică o preferinţă pentru stimulare, o viaţă excitantă; astfel de persoane preferă culorile vii, mediile zgomotoase,
pericolul. La polul opus, preferă o anumită monotonie pe care ceilalţi ar putea-o considera plictisitoare. La extrem, factorul
poate fi un indiciu pentru comportamentul de tip psihopat, aşa cum este descris de M.M.P.I.
E6: Calitatea pozitivă a stărilor emoţionale
Reprezintă tendinţa de a trăi stări emoţionale pozitive, precum bucuria, veselia, fericirea, iubirea, excitarea; persoanele
râd cu uşurinţă, sunt optimiste şi satisfăcute de viaţă. Faţeta E6 apare empiric drept cea mai relevantă în predicţia stării de
fericire. La polul opus, fară a fi cu necesitate nefericiţi, indivizii sunt mai puţin exuberanţi şi lipsiţi de vervă.
Factorul extraversie apare caracterizat prin adjective bipolare, precum: extraversie vs. introversie, sprinten vs.
nevorbăreţ, conducător vs. timid, copleşitor vs. tăcut, plin de viaţă vs. plictisitor; extravert, vorbăreţ, afirmativ, verbal,
energic, direct, activ, îndrăzneţ, viguros, fără constrângeri, faţă de introvert, ruşinos, liniştit, rezervat, nevorbăreţ, inhibat, se
retrage, timid, neaventuros.
DESCHIDEREA (O)
Acest factor este mai puţin cunoscut. Există un dezacord relativ în privinţa conţinutului de trăsături ale acestui
superfactor.
Elementele ce apar în cercetările empirice ale lui Costa şi McCrae sunt: imaginaţia activă, sensibilitatea estetică,
atenţia pentru viaţă şi simţămintele interioare, preferinţa pentru varietate, curiozitatea intelectuală, independenţa în modul
de a gândi lucrurile. Aceste aspecte nu se asociază în mod necesar cu educaţia sau cu inteligenţa generală; de aceea,
autorii preferă denumirea de „deschidere”, alternativei de „factor intelectual". Sunt cuprinse şi aspecte stilistice ale
inteligenţei, dar numai parţial, precum gândirea divergentă. Pot exista persoane inteligente, dar cu o gândire limitată la
realitatea trăită şi reversul ‒ indivizi foarte deschişi, dar cu o capacitate intelectuală modestă. Spre deosebire de unele
teorii contemporane asupra abilităţilor cognitive, Costa şi McCrae nu consideră măsurile abilităţii cognitive ca ţinând de
sfera personalităţii propriu-zise, deşi unele configurări factoriale aduc în imagine un astfel de aspect, mai puţin clar
delimitat, pe locul 6.
Polul lipsei de deschidere duce la un comportament conservator, cu preferinţă pentru familiar, cu o viaţă afectivă „cu
surdină”. Lipsa de deschidere nu înseamnă intoleranţă sau agresivitate autoritară ‒ aspecte care fac obiectul faţetelor
scalei de agreabilitate. În acelaşi sens, deschiderea nu înseamnă lipsă de principii. Autorii americani nu consideră cu
necesitate deschiderea ca un superfactor valoros ‒ valoarea deschiderii sau lipsei de deschidere depinde de contextul
situaţional.
Faţetele deschiderii
Ol: Deschidere spre fantezie
Cu o imaginație vie, visează nu pentru a scăpa din situație, ci pentru că astfel îşi creează o viață interioară bogată şi
plină. Cei aflați la polul opus sunt mai prozaici, preferă ca mintea să le lucreze în limitele a ceea ce fac aici şi acum.
O2: Deschidere în plan estetic
Persoane care apreciază profund arta şi frumosul (poezia, muzica, pictura îi captează), fără ca aceasta să implice şi
talent artistic dezvoltat sau bun gust; mai degrabă, acest tip de deschidere îi conduce spre lărgirea cunoștințelor din
domeniile respective. La polul opus sunt cei fără interes pentru artă şi frumos.
O3: Deschidere spre modurile proprii de a simţi
Aspectele acestei faţete vizează o apreciere faţă de trăirile şi sentimentele interioare; emoţiile fiind considerate ca o
parte importantă a vieţii, ele sunt şi foarte diferenţiate şi, în acelaşi timp, mai profunde decât la alţi oameni. La polul
opus, afectele sunt mai puţin diferenţiate, mai degrabă directe, lipsite de nuanţe, persoanele de acest tip nici nu le acordă
vreo atenţie deosebită.
O4: Deschidere în planul acţiunilor
Există la acest factor, dominantă, dorinţa de a încerca fel de fel de activităţi, noi locuri sau chiar de a mânca mâncăruri
noi, neobişnuite. De-a lungul timpului, încearcă tot felul de hobby-uri. La polul opus, se manifestă nevoia de a se ancora în
ceea ce este deja încercat sau „adevărat", de a nu se schimba nimic.
205
O5: Deschiderea în plan ideatic
Factorul implică o deschidere a interesului, a „minţii” pentru noi idei, aspecte neconvenţionale, preferinţa pentru
discuţii şi argumentări filosofice. Deşi nu implică în mod necesar inteligenţa ca abilitate înalt dezvoltată, poate contribui
în timp la dezvoltarea potenţialului intelectual. Polul opus indică o curiozitate săracă, interese limitate, centrare pe o
problematică restrânsă.
O6: Deschidere în planul valorilor
Astfel de persoane au ca trăsătură specifică faptul că sunt gata mereu să reexamineze valorile, fie ele sociale,
politice, religioase etc. Nu iau nimic ca garantat. La polul opus sunt persoanele care tind să accepte autoritatea şi
tradiţiile preţuite în cultura respectivă, fiind în genere conservatori şi dogmatici.
În domeniul adjectivelor, gama este relativ largă, în funcţie şi de accepţia caracteristică. Astfel, instrumentul italian
denumeşte factorul „deschidere mentală vs. închidere mentală”, cu adjectivele neconvenţional vs. tradiţionalist, receptiv
vs. neliberal, eclectic vs. conservator, creativ vs. convenţional, treaz vs. iubitor de obiceiuri. Instrumentul creat de
Goldberg denumeşte factorul „intelect”, descris de adjectivele: intelectual, creativ, complex, imaginativ, strălucitor,
filosofic, artistic, profund, inovativ, introspectiv, faţă de neintelectual, neinteligent, neimaginativ, necreativ, simplu,
nesofisticat, nereflexiv, lipsit de spirit de observaţie, fără interogaţii, superficial.
AGREABILITATEA (A)
Factorul agreabilitate apare, asemeni extraversiei, ca dimensiune pregnant interpersonală. Aspectele centrale ale
factorului sunt: altruismul, un comportament cooperant, simpatetic şi de ajutorare a altora, cu tendinţa de a-i considera
pe ceilalţi la fel de simpatetici şi gata să le ofere sprijinul. Uneori, nivelurile înalte semnifică şi tipul de persoană
dependentă.
Opusul descrie un comportament dominant şi antagonist, egocentric, sceptic faţă de intenţiile altora, competitiv.
Adesea, empiric, reprezintă o persoană narcisistă, antisocială, uneori cu posibile tulburări de tip paranoid.
Faţetele agreabilităţii
A1: Încredere
Factorul indică în plan empiric o dispoziţie spre un comportament încrezător, care îi consideră pe ceilalţi oneşti şi bine
intenţionaţi. La polul opus apar cinicii şi scepticii, care îi consideră pe ceilalţi fie periculoşi, fie lipsiţi de onestitate.
A2: Sincer în exprimarea opiniilor, în conduită
Un astfel de factor, intrat în componenţa agreabilităţii, se referă la un mod deschis, sincer, franc şi ingenios de
manifestare. La polul opus sunt cei cărora le place să-i manipuleze pe ceilalţi prin flatări, înşelăciune, minciună şi care
consideră aceste tactici drept deprinderi sociale necesare, iar pe cei opuşi lor îi consideră naivi.
Interpretarea factorului nu permite de a extinde semnificaţia sa dincolo de comportamentul interpersonal: astfel de
persoane tind ca în modul de a-şi exprima gândurile, emoţiile reale să fie indirecţi, precauţi, manipulând felul de
exprimare. Deci, nu trebuie interpretat ca fiind ei înşişi manipulativi şi lipsiţi de onestitate.
A3: Altruism
Astfel de persoane au interes activ pentru binele altora, sunt generoşi, plini de consideraţie, gata să ajute. La polul opus
sunt cei centraţi pe propria persoană, care ezită să se amestece în problemele altora.
A4: Bunăvoinţa
Factorul se manifestă mai ales la nivelul conflictului interrelaţional: persoane care au tendinţa să cedeze, să-şi
inhibe agresivitatea, să uite, să ierte; relevantă este blândeţea şi amabilitatea. La polul opus ‒ agresivitatea, tendinţa spre
competiţie şi exprimarea directă a mâniei, enervării, furiei.
A5: Modestia
Modeşti, umili fără să le lipsească în mod necesar încrederea în sine sau aprecierea. Polul opus aparţine celor care se
consideră superiori altora, iar ceilalţi îi consideră aroganţi sau încrezuţi. Nivelul patologic al lipsei de modestie face
parte din sindromul narcisist.
A6: Blândeţea
Faţeta indică atitudini de simpatie şi preocupare faţă de semeni: sunt sensibili la nevoile altora, la latura socială a
politicului. La polul opus sunt cei mai duri, cu inima „împietrită”, prea puţin simţitori şi deloc miloşi; se consideră
realişti, raţionali, conduşi de logica rece.
206
Agreabililatea este un superfactor în genere controversat. Există însă unele deosebiri între datele de cercetare de mai
sus şi adjectivele descriptive din scalele de termeni bipolari. Astfel: altruist vs. cinic, afectiv vs. răzbunător, simpatetic
vs. individualist, ospitalier vs. egoist, nonviolent vs. suspicios, pentru lista italiană.
CONŞTIINCIOZITATEA (C)
Domeniul acestui factor se referă la autocontrol, sub aspectul capacităţii de autoorganizare, îndeplinire a
îndatoririlor, planificării; sunt persoane care îşi definesc şi urmăresc scopurile, hotărâţi şi cu voinţa formată. Autorii
americani consideră că realizările de valoare din orice profesie, fie şi una artistică, ţin de acest superfactor şi de
faţetele sale. Sunt oameni scrupuloşi, de încredere, punctuali. Polul opus nu se caracterizează cu necesitate prin lipsa
de simţ moral, dar apare o exactitate mai scăzută în aplicarea principiilor morale, o manieră uşuratică de a-şi urmări
sau îndeplini sarcinile. Sunt date empirice care indică tendinţa spre hedonism şi interesul dominant pentru viaţa
sexuală.
Faţetele conştiinciozităţii
C1: Competenţa
Conţine sentimentul de a fi competent, capabil, prudent, eficient; sunt oameni în general pregătiţi pentru viaţă.
Polul opus semnifică o încredere redusă în propriile capacităţi. Dintre cele şase faţete, competenţa se asociază cel mai
bine cu stima de sine şi cu centrul de control interior.
C2: Ordinea
Indivizi bine organizaţi, limpezi, clari; îşi păstrează lucrurile la locul lor. Polul opus indică o autoapreciere scăzută
privind organizarea şi modul puţin metodic de lucru, împins la extremă, factorul de ordine poate face parte din sindromul
compulsiv.
C3: Simţul datoriei
Condusă de conştiinţă, de responsabilitatea asumării conştiente, persoana aderă strict la principiile etice, îşi
urmăreşte scrupulos îndatoririle morale. La polul opus apare un comportament mai degrabă supus întâmplării şi, într-o
măsură, nu te poţi baza şi nu poţi avea încredere într-o astfel de persoană.
C4: Dorinţa de realizare
Factorul structurează atât nivelul de aspiraţie, cât şi perseverenţa în realizarea lui; reprezintă acei indivizi harnici,
care-şi conduc viaţa după o anume direcţie. Însă, nivelurile foarte ridicate pot indica o prea mare investire a vieţii
exclusiv în această direcţie, a muncii, a carierei în sensul sindromului „workahoolic”. La extrema opusă apar apaticii,
chiar leneşii, care nu sunt conduşi de dorinţa reuşitei, le lipseşte ambiţia şi scopul bine precizat, fără a trăi insatisfacţii
pentru nivelul scăzut al reuşitei.
C5: Autodisciplina
Reprezintă capacitatea de a începe o sarcină şi de a o duce la bun sfârşit în ciuda plictiselii sau a altor posibile
distrageri ale atenţiei; sunt oamenii care se motivează pentru a duce la bun sfârşit ceea ce încep. La polul opus,
tendinţa este de a amâna începerea acţiunii, de a se descuraja cu uşurinţă, de a abandona ceea ce au de făcut, deci o
scăzută autodisciplină. Se face şi aici deosebirea, conform datelor empirice, între autocontrolul care duce la disciplină şi
cel responsabil de impulsivitate; impulsivii nu rezistă să facă ceea ce nu vor din lipsa stabilităţii emoţionale, în timp ce
ceilalţi nu se pot forţa să facă ceea ce ar dori din lipsa unei motivări adecvate.
C6: Deliberare
Faţeta reprezintă tendinţa de a gândi atent înainte de a acţiona, chibzuinţă şi precauţia fiind aspectele centrale ale
factorului. La extrema cealaltă apar cei pripiţi, care acţionează fără să judece consecinţele. În varianta cea mai bună, sunt
mai spontani şi, la nevoie, capabili să decidă.
207
Cercetările curente asupra motivaţiei se axează în general pe „unicităţile de nivel mediu”, precum sarcinile exis-
tenţiale, proiectele personale, care sunt considerate o punte între trăsături, gândire şi comportament. Acest tip de motivaţii
sunt analizate de obicei prin opţiunile sau alegerile de zi cu zi şi prin constructele specifice individului studiat.
Dintre cercetătorii care au abordat în această viziune corelaţia dintre proiectele personale şi superfactorii
personalităţii sunt, în 1992, Little, Lecci & Watkinson şi, în 1994, Roberts & Robins. Viziunea celui de ‒ al doilea
studiu este focalizată însă pe aspiraţiile de termen lung, precum: nevoia unei cariere, nevoia de a avea familie în sens
tradiţional sau un anume stil de viaţă, despre care consideră că sunt mai semnificative, în măsura în care astfel de
scopuri pe termen lung vor influenţa viaţa persoanei de-a lungul anilor (nu al unor săptămâni sau zile) şi, în acelaşi timp,
antrenează subiectul în construcţia desfăşurată a unui context social specific (de exemplu, dezvoltarea unei familii
numeroase, coerenţa în modul de a trăi). Aceste contexte specifice au, cel mai adesea, o natură interpersonală şi pot
reflecta realizări care au consecinţe pentru dezvoltarea persoanei.
Studiul experimental al tuturor tipurilor de scopuri existenţiale posibile (în număr de 38) a condus la delimitarea
factorială a şapte superfactori motivaţionali care le grupează coerent, omogen, independent. Astfel, apar trebuinţele de:
1. Statut şi prestigiu, care grupează nevoia de a avea o carieră de
prestigiu sau un statut superior, a deveni un om de afaceri executant, a avea propria afacere, a avea carieră, a te pregăti
pentru absolvirea studiilor, a avea un standard de viaţă înalt şi bogăţie.
2. Realizări creative ‒ trebuinţa de a produce în domeniul artistic, a scrie opere de ficţiune şi poezie, a fi un
muzician realizat, a realiza performanţe într-un domeniu al artei, a sprijini activităţile artistice şi artele
frumoase.
3. Scopuri comunitare ‒ a ajuta pe alţii aflaţi la nevoie, a munci pentru bunăstarea altora, a lua parte la
serviciile publice şi de voluntariat comunitar.
4. Stil de viaţă excitant ‒ a se distra, a trăi o viaţă palpitantă, a trăi noi şi variate experienţe de viaţă.
5. Influenţă politică ‒ a avea influenţă în problemele politice, a deveni un lider comunitar.
6. Relaţii de familie satisfăcătoare ‒ a avea relaţii maritale satisfăcătoare, a avea copii, a-i face pe părinţi
mândri, a avea relaţii de familie armonioase.
7. Scopuri spirituale ‒ a participa la activităţi religioase, a-ţi centra atenţia pe viaţa spirituală proprie.
Având acest tablou empiric al organizării valorilor şi scopurilor existenţiale, au fost stabilite experimental corelaţiile
dintre Big Five şi Big Seven. Pe baza acestor corelaţii se afirmă că scopurile pe care le urmăreşte o persoană pot fi
anticipate, prezise, în funcţie de tipul de dezvoltare a superfactorilor personalităţii.
În plus, se pune problema că, odată stabilită corelaţia dintre dimensiunile de bază ale personalităţii şi structura
motivaţională, diagnoza personalităţii capătă mai multă consistenţă. De exemplu, asigurând o imagine interacţionistă în
măsura în care indivizii aspiră spre scopuri existenţiale care sunt susţinute de specificul trăsăturilor personalităţii, care, la
rândul lor, sunt susţinute de motivaţii specifice. De asemenea, astfel de date permit o viziune mai clară asupra relaţiilor
dintre trăsături şi scopuri într-o perspectivă a dezvoltărilor posibile, în contexte posibile, ale personalităţii.
În afara nevrotismului, toate celelalte dimensiuni bazale ale personalităţii au corelat semnificativ cu superfactorii
motivaţionali; de asemenea, toţi cei şapte factori motivaţionali, în afara scopurilor spirituale, prezintă corelaţii
semnificative cu dimensiunile personalităţii. Pentru o imagine completă, redăm aceste corelaţii (prezentându-le în ordinea
descrescătoare a mărimii corelaţiei): extraversia corelează pozitiv semnificativ cu nevoia de stil de viaţă excitant, de
influenţă politică, de statut şi prestigiu, de relaţii de familie satisfăcătoare; agreabilitatea corelează negativ
semnificativ cu nevoia de statut şi prestigiu, de influenţă politică, de stil de viaţă excitant şi pozitiv semnificativ cu
nevoia de scopuri comunitare şi relaţii de familie satisfăcătoare; conştiinciozitatea corelează pozitiv semnificativ cu
nevoia de statut şi prestigiu; deschiderea corelează negativ semnificativ cu nevoia de statut şi prestigiu, de relaţii de
familie satisfăcătoare şi pozitiv cu nevoia de realizări creative, de scopuri comunitare şi de stil de viaţă excitant.
208
Testul cunoaşte 3 variante de comercializare: C.P.I. 434 (vârsta minimă de aplicare – 13 ani); C.P.I. 462 (această
variantă este utilizată din ce în ce mai puţin); C.P.I. 260 (utilizat în domeniul organizaţional).
Metoda generală utilizată de Gough în construirea scalelor C.P.I. era de a porni de la situaţiile în care se cerea
utilizat testul. C.P.I.-ul trebuia să fie un instrument simetric faţă de M.M.P.I. Inventarul Multifazic de Personalitate
Minnesota fusese destinat psihopatologiei şi trebuia construit un instrument paralel pentru normalitatea psihică
(persoana nu în ipostaza ei statică, ci în cea reală dinamică). Dacă M.M.P.I. fusese construit pornind de la variabilele
clinice, de la concepte derivate empiric din experienţa clinică, trebuiau găsite căile pentru construirea inventarului
pentru „normalitate psihică” pornindu-se de la realităţile fiinţei normale, obişnuite, aflate în interrelaţie.
Pentru Gough, scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect, o anume temă a
comportamentului interpersonal.
Gough publică primele scale în anul 1948, iar în 1951 apare prima ediţie de 15 scale din C.P.I. Prima ediţie de 18
scale, cuprinzând 468 de itemi plus 12 care reapar (480 de itemi total) apare în 1957. Ulterior, în anul 1987, după o
reformulare nouă a chestionarului, sunt propuse 20 de scale şi un total de 462 de itemi.
Forma de bază a Chestionarului de Personalitate California (1972) cuprinde 18 scale şi este frecvent utilizată în
practica psihologică. Cele 18 scale sunt grupate în patru grupe de semnificaţii psihologice, astfel [18]:
1) cuprinde scalele care indică mai ales dimensiunile personalităţii ce intervin în afirmarea persoanei, siguranţei de
sine, imaginii de sine şi adecvării interpersonale: dominanţa, capacitatea de statut, sociabilitatea, prezenţa socială,
acceptarea de sine, starea de confort sau de bine psihic.
2) în această grupă sunt scalele care indică opţiunile valorice şi maturitatea interrelaţională: responsabilitatea,
socializarea, autocontrolul, toleranţa, tendinţa de a face o bună impresie şi alinierea la modelul comun sau
comunalitatea.
3) la grupa a treia se referă scalele care măsoară nivelul motivaţional, în sensul potenţialului de realizare personală
şi al focalizării pe valorile intelectuale: realizarea prin conformism, realizare prin independenţă şi eficienţă
intelectuală.
4) grupa a patra se constituie din scale ce surprind unele modalităţi intelectuale ce modelează un stil personal:
scalele de intuiţie psihologică, flexibilitate şi feminitate/ masculinitate.
Scalele:
Scala I: Dominanţă – Do
Scala oferă posibilitatea de a identifica persoanele puternice, dominante, cu ascendent asupra altora, capabile să
aibă inițiativă şi să exercite conducerea. Evaluează aspecte ale propensiunii de a conduce, persistenţa şi iniţiativa
socială. Scala cuprinde 46 de itemi, dintre care 26 îi aparțin exclusiv, iar ceilalți sunt comuni cu scalele Re, Sa, Sy.
Scorurile peste medie indică persoanele active, sigure pe sine, persistente, care anticipează, insistă, au încredere şi
independență. Un scor sub medie indică o persoană retrasă, inhibată, cu un comportament banal, indiferentă, tăcută,
neorganizată, lentă în gândire şi acţiune, cu tendinţa de a evita situațiile de tensiune şi decizie, nesigură.
Descrierea socială la scala Do la scoruri scăzute pentru bărbați: apatic, indiferent, mărginit, iresponsabil, pesimist,
anxios, rigid, nesigur, iar pentru femei: precaută, amabilă, inhibată, împăciuitoare, calmă şi, totodată, ștearsă, sfioasă,
încrezătoare, discretă.
Scala II: Capacitatea de statut ‒ Cs
Scala evaluează capacitatea personală pentru statut social, încercând să măsoare calităţi şi atribute personale care
stau la baza acestei propensiuni şi conduc spre statut social. Scala cuprinde 32 de itemi, dintre care 15 sunt puri şi
restul comuni cu scalele Sp, Sc, Sa. Scorul peste medie indică un ins ambiţios, activ, eficient, perspicace, ingenios,
multilateral, ascendent, carierist, eficient în comunicare, care îşi urmăreşte scopul personal şi afirmă un câmp larg de
interese. Un scor foarte înalt indică pentru comportamentul masculin următoarea imagine: discret, imaginativ,
independent, matur, oportunist, simpatic, elogiat, rezonabil, şi progresist, iar pentru femei: lucidă, viguroasă,
individualistă, ingenioasă, perspicace, inteligentă, cu interese largi, logică, multilaterală, schimbătoare.
Un scor sub medie indică un individ cu un comportament timid, apatic, convenţional, relativ estompat, lent, cu o
gândire stereotipică şi limitat în concepţii şi interese, stângaci şi penibil în situaţiile sociale cu care nu este
familiarizat.
209
Scoruri foarte scăzute pentru comportamentul masculin: aspru, lacom, sumbru, mărginit, supărăcios, neliniştit,
tensionat, irascibil, lipsit de omenie, iar pentru comportamentul feminin: acţionează negândit, şireată, blândă, sfioasă,
simplă, supusă, timidă, slabă.
Scala III: Sociabilitate ‒ Sy
Scala urma să diferenţieze oamenii cu un temperament exteriorizat, sociabil, participativ, de cei retraşi, care evită
afişarea socială. Din 36 de itemi puri sunt doar 9, iar ceilalţi sunt comuni cu scalele Ie, Sp, Sa, Ai, Do, Cs.
Scorurile peste nota T 50 indică un comportament participativ, întreprinzător, ingenios. Un bărbat cu scoruri T
foarte înalte este: deştept, încrezător, cu interese largi, logic, matur, deschis, competent şi raţional, sociabil şi sigur de
sine, iar femeia este: agresivă, încrezătoare, dominantă, energică, amatoare de flirt, deschisă, cu interese largi,
vorbăreaţă, sociabilă.
Scorul sub medie indică: un comportament greoi şi convenţional în societate, liniştit, neangajat, sugestibil şi
influenţabil de reacţiile şi opiniile altora.
Notele foarte scăzute pentru bărbaţi: stângaci, aspru, rece, confuz, instabil, cu interese limitate, abandonat,
superficial, lipsit de familiaritate, iar pentru femei: precaută, inhibată, blândă, modestă, liniştită, reţinută, sfioasă,
timidă, discretă, retrasă.
Scala IV: Prezenţa socială ‒ Sp
În scală sunt 56 de itemi, dintre care 17 puri şi restul comuni cu alte scale, precum Sy, Sa, Cs, Ie, Py, dar şi cu
scalele Sc şi Gi, însă cotaţi invers.
Scorurile peste nota T 50 indică un comportament spontan, imaginativ, neformalist, rapid, cu o natură expresivă şi
creativă.
Nota T foarte înaltă caracterizează un bărbat ca: aventuros, relaxat, sigur de sine, spirit ascuţit, neconvenţional,
neinhibat, schimbător, spiritual, iar femeia ca: aventuroasă, îndrăzneaţă, flirtează, răutăcioasă, deschisă, spontană,
schimbătoare, ingenioasă, spirituală.
Scorurile sub mediu caracterizează un individ precaut, moderat, răbdător, simplu, modest, oscilant, gândire
noncreativă.
Nota T foarte scăzută caracterizează bărbatul ca: precaut, cooperant, apreciativ, blând, amabil, prefăcător,
răbdător, serios, iar femeia ca: precaută, convenţională, gentilă, rezervată, sensibilă, supusă, timidă, retrasă.
Scala V: Acceptarea de sine ‒ Sa
Evaluează aspecte precum simţul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de a gândi şi acţiona
independent. Din 34 de itemi numai 4 sunt puri, iar ceilalţi sunt comuni cu scalele Sy şi Sp.
Scorurile peste nota T 50 prezintă o persoană inteligentă, sinceră şi spirituală, pretenţioasă, activă, centrată pe
sine, insistentă, cu fluenţă verbală, cu siguranţă şi încredere în sine.
Valori T foarte înalte pentru bărbat: încrezător, întreprinzător, orgolios, imaginativ, deschis, oportun, adaptabil,
sigur, rafinat, sofisticat şi pentru femei: aventuroasă, argumentativă, orgolioasă, revendicativă, decisă, dominantă,
deschisă, vorbăreaţă, spirituală.
Scorurile sub medie indică un comportament conservator, ordonat, liniştit, pasiv în acţiune şi limitat în interese.
Nota T foarte scăzută pentru bărbat: aspru, banal, abandonat, nechibzuit, supus, indiferent, tensionat, neinteligent,
negativist, cu interese limitate şi pentru femei: precaută, modestă, răbdătoare, sfioasă, încrezătoare, nepretenţioasă.
Scala VI: Stare personală de bine ‒ Wb
Se utilizează pentru a identifica persoanele care îşi minimalizează grijile şi nemulţumirile şi care ţin seama mai
mult sau mai puţin de îndoieli şi deziluzii. Are 44 de itemi, dintre care 29 puri.
Scorurile peste nota T 50 reprezintă o persoană energică, întreprinzătoare, alertă, ambiţioasă şi multilaterală,
productivă, activă.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: demn de încredere, conservator, dependent, binevoitor, inhibat, logic,
mulţumit, echilibrat, sincer şi pentru femei: calmă, capabilă, lucidă, cinstită, matură, amabilă, echilibrată, raţională,
înţeleaptă.
Un scor cu nota T sub 50 indică un comportament fără ambiţie, comod, stângaci, precaut, limitat în gândire şi
acţiune.
Nota T foarte scăzută pentru bărbat: anxios, lăudăros, distrat, uituc, grăbit, impulsiv, superficial, agitat şi pentru
femei: stângace, defensivă, practică, îndărătnică, lipsită de tact, instabilă.
210
Scala VII: Responsabilitatea ‒ Re
Scara depistează persoanele conştiente, responsabile, care îşi iau obligaţiile în serios şi în care putem avea
încredere.
Are 42 de itemi, dintre care 16 sunt puri, iar restul comuni cu scalele Do, Sy, Sc, To, Ac, Ai, Ie.
Scorurile înalte pentru bărbat: capabil, cumpătat, fidel, responsabil, serios, stabil, constant, temeinic şi pentru
femei: conştiincioasă, intuitivă, metodică, fidelă, responsabilă, cumpătată.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: nepăsător, turbulent, iresponsabil, comod, indiferent, risipitor şi pentru
femei: arogantă, neglijentă, nesentimentală, comodă, obositoare.
Scala VIII: Socializarea – So.
Este concepută pentru a reflecta gradul de maturitate socială, integritate şi corectitudine atins de individ.
Are 54 de itemi, dintre care 28 puri.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: adaptabil, eficient, onest, corect, organizat, sincer, temeinic, sănătos şi
pentru femei: precaută, lucidă, organizată, metodică, modestă, conservatoare, înţeleaptă.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: încăpăţânat, certăreţ, iresponsabil, ignorant, viclean şi pentru femei:
defensivă, nestatornică, nechibzuită, impulsivă, indiferentă, materialistă, necontrolată.
Scala IX: Autocontrolul ‒ Sc
Scala indică gradul şi adecvarea autoreglării şi autocontrolului, dominarea impulsivităţii şi capacitatea de
autodisciplinare.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: amabil, logic, precis, cumpătat, fidel, critic, demn de încredere şi pentru
femei: calmă, modestă, gentilă, moderată, liniştită, autocontrolată.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: încrezut, nesocotit, încăpăţânat, impulsiv, iritat, individualist şi pentru
femei: agresivă, arogantă, emotivă, impulsivă, rebelă.
Scala X: Toleranţa ‒ To
Scara identifică atitudini sociale permisive, lipsite de prejudecăţi, deschise, care acceptă pe ceilalţi aşa cum
sunt.
Are 32 de itemi, dintre care 9 puri.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: iertător, generos, binevoitor, independent, mulţumit, cu tact, altruist şi
pentru femei: calmă, eficientă, intuitivă, logică, matură, responsabilă, cu tact.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: afectat, rece, orgolios, sâcâitor, superficial, mulţumit egocentric şi pentru
femei: arogantă, aspră, defensivă, infantilă, obositoare, sarcastică.
Scala XI: Impresie bună ‒ Gi
Scala identifică disimulările dar şi persoanele capabile să creeze impresie favorabilă şi pe care le interesează
felul cum reacţionează ceilalţi faţă de ele.
Conţine 40 de itemi, dintre care 18 sunt exclusivi.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: adaptabil, amabil, binevoitor, rezonabil, cu tact, altruist, cald, prietenos şi
pentru femei: moderată, calmă, modestă, răbdătoare, neliniştită, înţelegătoare.
Scorurile foarte joase pentru bărbat: nemulţumit, nesocotit, încăpăţânat, indiferent, pesimist şi pentru femei:
cinică, supărăcioasă, pesimistă, sarcastică, încăpăţânată.
Scala XII: Comunalitatea ‒ Cm
Este menită să detecteze protocoalele în care s-a răspuns într-o manieră întâmplătoare şi indică gradul în care
reacţiile şi răspunsurile individului corespund unui „model comun” stabilit empiric.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: prudent, reflexiv, eficient precis, organizat, practic, responsabil, cumpătat şi
pentru femei: lucidă, energică, veselă, practică, raţională, realistă.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbaţi: atrăgător, curajos, îndrăzneţ, uituc, risipitor şi pentru femei: artistă,
feminină, uitucă, indiferentă, iresponsabilă.
Scala XIII: Realizarea prin conformism ‒ Ac
Este o scală motivaţională care reflectă factori motivaţionali şi atitudinali. Are 38 de itemi, dintre care 18
exclusivi.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: ambiţios, capabil, amabil, logic, matur, responsabil şi pentru femei:
conservatoare, eficientă, idealistă, amabilă, logică.
211
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: apatic, bănuitor, practic, insuportabil, agitat şi pentru femei: aventuroasă,
uşuratică, leneşă, impresionabilă, rebelă, neinhibată.
Scala XIV: Realizarea prin independenţă ‒ Ai
Măsoară interesul subiectului pentru acele situaţii în care se cere independenţă în gândire, valorizarea
potenţialului propriu. Are 32 de itemi.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: prevăzător, independent, raţional, multilateral şi pentru femei: calmă,
capabilă, lucidă, discretă, inteligentă, cu logică, matură, originală şi raţională.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: afectat, îngâmfat, prudent, rece, egocentric, fricos, plin de sine, rigid şi
pentru femei: stângace, emotivă, imatură, infantilă, agitată, simplă, nerealistă, instabilă.
Scala XV: Eficienţa intelectuală ‒ Ie
Este o scală care indică interesul pentru valori intelectuale, opus celui pentru valori practice.
Are 42 de itemi dintre care 22 exclusivi.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: capabil, de încredere, eficient, prevăzător, independent, inteligent,
autocontrolat, sincer şi pentru femei: capabilă, lucidă, de încredere, eficientă, inteligentă, cu logică, raţională.
Scorurile foarte joase pentru bărbat: stângaci, rece, uituc, cu interese limitate, obositor, susceptibil, superficial, şi
pentru femei: nehotărâtă, nervoasă, pesimistă, simplă, înceată, tensionată.
Scala XVI: Înclinaţia psihologică ‒ Py
Măsoară gradul în care individul se implică şi este sensibil la necesităţile interne, la cauze şi la experienţele
semenilor.
Conţine 22 de itemi, dintre care 10 sunt specifici, iar restul comuni cu scala Sp.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: distant, evaziv, prevăzător, independent, individualist, perseverent, rezervat şi
pentru femei: rece, capabilă, independentă, cu logică, sigură de sine, isteaţă.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: activ, voios, energic, cu umor, blând, adaptabil deschis, sociabil şi pentru
femei: generoasă, onestă, blândă, încordată, modestă, caldă, neliniştită.
Scala XVII: Flexibilitatea ‒ Fx
Identifică persoanele flexibile, adaptabile, capabile de schimbare în gândire, conduită, temperament. Are 22 de
itemi.
Scorurile foarte înalte pentru bărbat: atitudine degajată, nestatornic, independent, leneş, optimist, vioi, isteţ şi
pentru femei: neglijentă, deşteaptă, îndrăzneaţă, individualistă, ingenioasă, originală.
Scorurile foarte scăzute pentru bărbat: hotărât, eficient, organizat, metodic, practic, sever, minuţios şi pentru
femei: precaută, conservatoare, defensivă, rigidă, lentă, simplă.
Scala XVIII: Feminitate – Fe
Evaluează în special, interesele caracteristice genului, respectiv feminitatea sau masculinitatea intereselor
subiectului. Are 38 de itemi, dintre care 22 exclusivi.
Scorurile înalte pentru bărbat: recunoscător, plângăreţ, feminin, formalist, nervos, autocritic, sensibil, slab şi
pentru femei: discretă, generoasă, serviabilă, matură, autocontrolată, simpatică, caldă.
Scorurile scăzute pentru bărbat: aventuros, agresiv, lucid, impulsiv, masculin, deschis şi pentru femei: vulgară,
leneşă, masculină, agitată, egocentrică, irascibilă, dură.
Validarea profilului
Un prim nivel sau etapă a interpretării este validarea protocolului. Există un sistem de validare simplu. Studiile
mai recente au ajuns la ecuaţii de regresie cu semnificaţie statistică, prin care se elimină treptat diferite genuri de
atitudini.
Aceste validări pe care le construieşte autorul iniţial doar cu ajutorul scalelor Wb, Cm şi Gi dau acces spre o
imagine anticipată asupra protocolului pe care îl interpretezi sau, mai bine-zis, a felului cum îl poţi interpreta. Aceasta
pentru că, teoretic, orice protocol este interpretabil; invalidarea nu semnifică aici imposibilitatea de a înţelege ceva din
protocol, însă dă o cheie de acces spre unghiul din care pot fi făcute interpretările.
Pentru început, se cere să se verifice dacă s-a răspuns la toţi itemii testului. Itemii necompletaţi scad validitatea
chestionarului. Trebuie controlate indeciziile, răspunsurile duble, cerându-li-se subiecţilor să evite astfel de situaţii. De
asemenea, privind protocolul de răspuns sau profilul rezultat, se poate urmări dacă există un anumit model „tipic” pe
care l-a adoptat subiectul pentru a face faţă sarcinii (să răspundă numai negând sau numai acceptând etc).
212
Scalele Wb, Gi şi Cm sunt special construite pentru a oferi şi posibilitatea validării modului în care subiectul a
răspuns. Scorurile mici la Wb şi Cm, mai ales cele sub nivelul 20 (note standard), indică tendinţa subiectului de a
răspunde acceptând („adevărat”) itemii simptomatici. Aspectul poate fi verificat şi prin nivelurile scalelor Se, To, Ai şi Fx,
care vor fi foarte mici dacă este prezentă tendinţa de a accepta un item nefavorabil. Scorul la Gi este, din acest punct de
vedere, şi mai sigur pentru o falsificare în sensul înrăutăţirii (cu observaţia că acest lucru pare să fie mai valid la bărbaţi
decât la femei). Invalidarea unui profil din cauza simulării în sensul negativizării situaţiei nu ne va permite să utilizăm
adecvat chestionarul pentru a diagnostica forţa sau slăbiciunea eului ori pentru a evalua dinamica şi tendinţele conflictuale.
În mod obişnuit, un scor Cm sub nota T 25 poate indica: fie că subiectul a răspuns la întâmplare marcând anapoda
răspunsurile; fie că a încercat să răspundă, dar nu a înţeles conţinutul itemilor din cauza unui IQ sub mediu; fie
prezintă un grad neobişnuit de stranietate în felul în care judecă lucrurile obişnuite. Această ultimă ipoteză poate fi
testată prin aplicarea grilelor pentru scalele abreviate din M.M.P.I.
În afara acestui tip de verificare, protocolul poate fi validat şi din perspectiva ipotezei că subiectul a falsificat
răspunsurile pentru a se pune într-o lumină favorabilă. În această situaţie apar scoruri mari la toate scalele, în special la
Gi. Astfel de cazuri apar mai ales la subiecţii alcoolici, al căror autoreglaj slab nu le permite să-şi moduleze suficient
reacţiile, astfel că răspund cvasiautomat, folosind posibilitatea care li se pare că este cea mai dezirabilă. Evident, există
situaţii în care subiecţi mai bine echilibraţi doresc să se pună într-o lumină mai favorabilă. Scalele în această situaţie nu
vor fi atât de pozitivizate, însă tendinţa unui scor ridicat la Gi este de fiecare dată un indice sigur pentru dorinţa
subiectului de a impresiona în sens favorabil, pozitiv.
Semnificativ este faptul că, în studiile empirice, lotul de subiecţi căruia i se cerea prin instructaj să falsifice are
media pentru scorurile la scalele CPI mai scăzută decât lotul de alcoolici şi loturile de simulanţi adevăraţi.
Au fost realizate studii şi cu loturi comparative formate din psihologi care au reuşit să obţină profiluri în acelaşi
timp echilibrate şi cu scoruri Gi moderate.
Pentru varianta CPI 1987, paşii în validare sunt mult mai exact cuantificaţi, prin utilizarea ecuaţiilor de regresie,
folosite treptat pe măsură ce se confirmă depăşirea scorurilor critice şi, deci, un anume sens de invalidare. În aceste
ecuaţii sunt cuprinse şi două dintre scalele care nu intră în varianta prezentată.
Interpretarea propriu-zisă a profilului nu poate fi făcută decât după validare.
Strategii în interpretarea corelativă a dimensiunilor relevante
Analiza scalelor începe cu configuraţia; scorurile peste medie indică, în general, o adaptare pozitivă, iar scorurile
sub medie indică zonele unde apar probleme. Aprecieri mai exacte se pot obţine utilizând normele unor grupuri de
referinţă: un absolvent psiholog poate fi comparat cu normele populaţiei generale, dar date mai precise pot fi obţinute
prin compararea cu normele construite pe lotul profesional.
Într-o astfel de analiză globală se acordă importanţă mai ales scorurilor extreme, construindu-se posibile ipoteze de
lucru prin interrelaţionări logice.
Un prim demers de cercetare se poate realiza pornind de la ipoteza legată de vârsta şi sexul subiectului şi de
evaluarea condiţiei eului. Pot fi luate în considerare în special 3 dintre scale: Sa, Wb, şi Fe. Aceste trei scale permit
fiecare să ne formăm o imagine privind forţa eului: acceptarea de sine, corelată cu nivelul energiei vitale (capacitatea
de a trece peste dificultăţi, sau reversul, stagnarea şi pesimismul în faţa vieţii) şi cu nivelul de integrare a calităţilor
relative la genul feminin sau masculin căruia îi aparţine subiectul. Putem să descoperim persoane a căror Sa este înaltă,
dar sunt pesimiste şi retrase în faţa vieții şi nu-şi acceptă nici calităţile legate de genul feminin sau masculin; dimpotrivă,
par să tindă spre afișarea unor comportamente care ţin de genul opus. Putem întâlni, de exemplu, o femeie care are un
comportament dur, rece, critic (scor la Fe mult sub medie) sau un bărbat cu un comportament susceptibil, sensibil
afectiv, tipic feminin.
Corelate şi la vârsta subiectului, aceste genuri de situaţii sunt mai puţin grave ‒ mai ales pentru persoanele afate în
plin proces de formare a personalităţii în adolescenţă, dar, pentru vârstele mature, indică fie o condiţie psihică
stabilizată, cu mai puţine şanse de corectare, fie o condiţie reactivă, de tip nevrotic. Pentru diagnoza completă este
important să urmărim şi felul cum răspunde la celelalte scale şi, în ultimă instanţă, nivelul răspunsurilor la scalele
abreviate M.M.P.I., despre care vom vorbi ulterior.
În continuare se poate aborda evaluarea celor patru grupări (menţionăm că această grupare este construită de autor
în conformitate cu numeroase studii care au avut ca obiect intercorelările scalelor şi este evidenţiată de foaia de profil).
Gough recomandă studierea diferenţelor de scoruri în mod corelat, nu izolat pentru fiecare scală.
213
Astfel, prima grupă de scale, de la Do la Wb, evidenţiază în general ascendenţa, eficienţa personală, siguranţa de
sine. Pulem stabili, în situaţia în care avem, de exemplu, scoruri peste medie, că este vorba de un subiect extravert, care
se implică în relaţionări cu o imagine de sine pozitivă (Sa şi Wb). În situaţia în care avem scoruri la Sp şi Sy sub medie,
ele confirmă tendinţa spre introversie, spre restrângerea nivelului interrelaţiilor.
Grupul al II-lea de scale, de la Re la Cm, se referă în genere la gradul de conştientizare şi acceptare a cerinţelor
sociale, la nivelul de socializare atins, la maturitatea socială în sensul modului netensionat-autocontrolat de a relaţiona.
Grupul al III-lea de scale, de la Ac la Ie, reprezintă scale prin care aspectele motivaționale implicate măsoară
potențialul de realizare personală, stilul de integrare, tipul de valori dominant.
Grupul al IV-lea reprezintă modalități intelectuale-atitudinale şi tipologia feminină sau masculină a intereselor.
Un alt tip de evaluare se poate face conform grupărilor rezultate în urma analizelor factoriale.
Un prim factor, descris ca sănătate mentală, adaptare şi conformism social, alătură scalele Wb, Re, So, Se, To, Gi
şi Ac. Aceste scale sunt înţelese ca tot atâtea faţete ale adaptării sociale pozitive.
Factorul II, deosebit de stabil, respectiv scalele Do, Cs, Sy, Sp şi Sa, cuprinde, cu excepţia Wb, prima grupare a
testului, descriind eficienţa interpersonală.
Factorul III, respectiv scalele Ai şi Fx în principal, în unele studii alăturându-se şi scalele To, Ie şi Py, pune
accent pe independenţa în gândire şi acţiune vs. rigiditatea sau conformismul rigid faţă de autoritate. Pornind de la
faptul că trei dintre scale ‒ To, Ai şi Fx ‒ au peste 90% din itemi în cheia Fals, unii cercetători au denumit factorul III
tendinţa de „a spune da” vs. „a spune nu”.
Factorii IV şi V sunt scalele Cm, So şi, respectiv, Fe. Factorul IV a fost denumit, datorită încărcăturii principale
în Cm, „set mental” sau „atitudinea faţă de test”. Unii cercetători îl definesc direct drept conformism inflexibil în
raport cu standardele convenţionale sau foiţa superegoului.
Factorul V nu apare în toate analizele factoriale, fiind denumit sensibilitate emoţională feminină vs. duritate
masculină sau, pur şi simplu, feminitate vs. masculinitate.
Indiferent care dintre grupări este studiată, recomandarea autorului este de a se lista scalele cu scoruri extreme,
mari şi mici, şi de a realiza analize conceptuale ale respectivelor scale în raport cu scopurile corespunzătoare.
Se va acorda atenţie şi relaţiei curbiliniare dintre unele scale şi comportament ‒ scorurile extrem peste medie sunt
la fel de negativ semnificative ca şi cele sub medie (scalele Se, Fx). În această primă fază se recomandă fie
compararea nivelului de ridicare a scalelor, conform primei grupări, fie elevaţia relativă în cadrul celor cinci factori.
Pasul următor pentru verificarea ipotezelor apărute din studiul semnificaţiei nivelului scalelor grupate este analiza
unora dintre modelele de relaţionare, sau analiza de patern. Aici devine şi mai evident faptul că interpretarea unei scale
îşi capătă toate sensurile doar printr-o analiză structurală. Când stabilim o anumită tendinţă, modul de manifestare a
acesteia va fi reliefat prin semnificaţia cotelor altor scale prin care capătă sens comportamental.
Astfel de grupări sunt scala Do în raport de Gi şi de Sy, dependenţele dintre So şi Se, dintre Re şi Cs, dintre Re şi Do,
dintre Ac şi Ai.
De exemplu, dacă atât scala Do, cât şi scala Gi prezintă scoruri ridicate peste medie, este vorba despre o persoană care
doreşte să domine, să conducă, dar acordând respect celorlalţi. În situaţia Do înalt, Gi scăzut, avem conducători egocentrici.
Pentru modelul Do scăzut şi IQ înalt, sunt persoane care evită poziţiile de responsabilitate socială, deşi le interesează
aprobarea socială. Pentru modelul ambelor scale cu scoruri submedii, putem anticipa că este vorba de un subiect retras, mai
puţin eficient social, care se simte uşor ofensat. Sau, pentru a mai da un exemplu, scorurile ridicate la So şi Se indică o
persoană statornică în felul de a se manifesta, cu gravitate şi siguranţă de sine. Pentru So ridicat şi Se scăzut, interpretarea
discerne un comportament mai degrabă critic, combativ şi dominant. În situaţia în care alături de So scăzut există un Se
ridicat, paternul indică un comportament mai degrabă fals, defensiv, care nu prezintă încredere. So scăzut alături de Se
scăzut indică deja agresivitate, încăpăţânare, un mod excitabil şi refractar de a fi.
Interpretarea percepţiei sociale a comportamentului se face pornind de la scalele care au scoruri extremizate: de
la nota T 75 în sus sau de la nota T 35 în jos.
Nelipsită de semnificaţie psihologică este raportarea la adjectivele care însoţesc fiecare scală. Această analiză
adjectivală se face doar pentru scorurile ridicate şi pentru cele coborâte şi reprezintă, în general, imaginea socială pe
care comportamentul persoanei o poate crea celor din jur, conform mentalităţii comune.
Procedura de selecţie a adjectivelor pentru scale a constat, în general, în utilizarea ACL Gough - Heilbrun, de
către grupuri de persoane care cunosc subiectul-ţintă, persoane cărora li se cere să aleagă dintre cei 300 de termeni ai
214
scalei adjectivele care caracterizează subiectul. Acele adjective asupra cărora se obţine un acord au fost considerate ca
descriptive pentru subiect. Grupului de subiecţi-ţintă i s-a administrat inventarul California şi s-a determinat, prin
calcule statistice, lista de adjective care caracterizează comportamentul unui subiect masculin sau feminin în ochii
opiniei publice pentru scoruri înalte şi scorurile scăzute ale fiecărei scale.
În general, se recomandă ca în analiza adjectivală să se evite generalizări care să depăşească datele eşantionului
iniţial. De exemplu, faptul că studenţii care au obţinut un Do înalt au fost descrişi ca ambitioşi nu ne îndreptăţeşte să
aplicăm termenul şi unor pacienţi psihiatrici care au un Do înalt.
O tendinţă a începătorilor este să aplice adjectivele descriptive direct, fără să ia în considerare cât de mult ar putea
să modifice o interpretare strict modală nivelul absolut al scorurilor individului sau configuraţia generală.
Utilizate cu aceste precizări, adjectivele furnizează aspecte relevând validitatea de construct a scalei. Analizele
adjectivale pot sugera corelaţii neaşteptate; de exemplu, componenta de narcisism a scorurilor Sa înalte a fost surprinsă
mai întâi de datele ACL. De asemenea, este semnificativ de a nota că analizele adjectivale pot fi foarte utile prin faptul
că pun în evidenţă semnificaţia scorurilor joase. De exemplu, pentru un scor Do scăzut nu avem doar indicaţia că
subiectului îi lipseşte abilitatea de a conduce, ci şi faptul ca e vorba de o persoană imprevizibilă, detaşată, relativ ostilă
şi alienată.
Analiza adjectivală sugerează accente diferite pentru fiecare scală, mai ales în raport cu sexul subiectului şi cu
comportamentul său. De exemplu, în descrierea unei persoane care are scoruri mai înalte la Do faţă de Cs se pune
accent pe forţa şi dinamismul ei. În interpretare este important să nu se uite relevanţa contextului sociocultural şi
diferenţele de mentalitate posibile între diferite culturi sau subculturi. O reală adaptare ar cere refacerea, pe populaţia
autohtonă, şi a listelor de adjective descriptive.
După analize realizate în funcţie de situaţia concretă a protocolului, pe acele paternuri care pot da sens şi pot
răspunde unor ipoteze formulate pornind de la istoria cazului, de la vârsta şi sexul subiectului se trece la reţinerea acelor
ipoteze care vor constitui structura explicativă generală şi la corelarea lor cu alte date din dosarul subiectului care
confirmă sau infirmă semnificaţiile lor. Avem astfel, în final, aspecte care sunt coezive, grupând în jurul lor o
multitudine de caracteristici calitative, dar avem şi aspecte care apar contradictorii şi cer analize suplimentare, prin noi
teste sau clarificări la nivelul interviului.
Nu există formule ideale de interpretare a profilului. Toate interpretările trebuie să urmeze datele cazului
individual. Cele câteva tipuri de grupări nu epuizează sensurile neaşteptate, dar reale pe care le pot avea corelaţiile
dintre semnificaţiile comportamentale ale modului cum variază scalele. Din acest punct de vedere, testul C.P.I. permite
interpretări flexibile, nuanţate în raport direct cu cazul studiat, ceea ce poate conduce psihologul şi spre ipoteze care
depăşesc datele strict comportamentale. Astfel, putem avea configuraţii care indică disfuncţii la nivelul imaginii de
sine, dominanţa unor complexe şi mecanisme de apărare, emergenţa posibilă a unor comportamente agresive sau
opozante.
Subliniem din nou importanţa interpretării datelor în funcţie de vârsta subiectului. De exemplu, în situaţia unui
adolescent a cărui personalitate este în formare, semnificaţia unor opozante sau a unor scăderi ale scorurilor la Sa şi
Wb este mai puţin gravă decât pentru o persoană matură, a cărei personalitate este deja structurată în jurul acestor
formaţiuni psihice deficitare, precum: o imagine de sine negativă, un mod pesimist şi negativ de a-şi percepe şi trăi
viaţa.
Datele de cercetare privind corelatele unora dintre scalele C.P.I. şi scale (faţete) ale chestionarului tip Big Five
NEO-PI-R indică un model comun şi certifică validitatea discriminativă a faţetelor. Au fost identificate corelări
semnificative între: (Do) dominanţă şi (E3) afirmare; (In) independenţă şi (N4) conştiinţă de sine; (In) independenţă şi
(CI) competenţă; (Sa) acceptare de sine şi (E4) activism; (Sp), prezenţă socială şi (A5) modestie; (Em) empatie şi (03)
deschidere spre modurile proprii de a simţi; (Em) empatie şi (04) deschidere în planul acţiunilor; (Se) autocontrol şi
(N5) impulsivitate negativă; (5c) autocontrol şi (E5) căutarea excitaţiei; (Se) autocontrol şi (A3) altruism; (5c)
autocontrol şi (A4) bunăvoinţă; (So) socializare şi (E6) emoţii pozitive; (Gi) impresie bună şi (C3) simţul datoriei;
(Ac) realizare prin conformism şi (CI) competenţă; (Ac) realizare prin conformism şi (C3) simţul datoriei; (Ac)
realizare prin conformism şi (C4) disciplină de sine; (Ai) realizare prin independenţă şi (06) deschidere în planul
valorilor; (Fx) flexibilitate şi (01) deschidere spre fantezie; (Fx) flexibilitate şi (06) deschidere în planul valorilor; (Fe)
feminitate şi (A3) altruism.
215
Utilizarea datelor C.P.I. în consilierea educaţională şi vocaţională
Chestionarul de Personalitate California constituie unul dintre cele mai cunoscute şi mai aplicate instrumente.
În manualul C.P.I.-ului, Gough scrie explicit că testul este în primul rând pentru subiecţi normali, fără tulburări
psihiatrice. Scalele sale se adresează în principal acelor caracteristici ale personalităţii care sunt importante pentru
convieţuirea socială şi relaţionarea interpersonală. Deşi studiile realizate cu testul au dovedit utilitatea sa pentru
problematica unor grupuri speciale, precum tendinţele antisociale sau spre delincventă, totuşi, cea mai largă utilizare este
indicată pentru problematica din şcoli, colegii, industrie şi afaceri, sau din acele instituţii medicale şi acele birouri de
consiliere care sunt axate pe probleme de neadaptare socială [18].
Utilizările sunt multiple, cum variate sunt şi modalităţile de administrare a testului.
În privinţa celor din urmă, putem consemna, de exemplu, câteva dintre cele mai specializate. Astfel, dacă, de regulă,
C.P.I. se administrează ca probă de personalitate alături de alte probe psihologice, există şi utilizări singulare,
specializate. De exemplu, în determinarea distanţei dintre imaginea de sine acceptată de subiect şi eul ideal. Procedura se
aplică în situaţia unor cazuri de consiliere comportamentală sau clinică, când, de exemplu, se poate cere unui adolescent
sau unui nevrotic să completeze testul a doua oară aşa cum ar dori să fie. În consilierea clinică se poate aplica în sensul
unei imagini retrospective, care să afirme modul în care se aprecia subiectul în situaţii trecute, comparativ cu situaţia
prezentă.
În consilierea de familie, în cercetările de tip clinic, au fost testaţi adolescenţi cu deviaţii comportamentale. În
astfel de situaţii, testul se administrează atât pacientului, cât şi membrilor familiei, pentru a se stabili natura relaţiilor de
familie, eventualele modele comportamentale care influenţează conduita adolescentului, incongruentele sau chiar
incompatibilităţile dintre membrii familiei, care pot sta la baza unui conflict deschis sau ascuns.
De asemenea, pot fi studiate profilurile soţilor când există conflicte interpersonale între soţ şi soţie sau alte perechi
din sfera familiei, operându-se prin procedura analizei de profunzime a celor două protocoale, corelând semnificaţia
scorurilor la diferite scale.
În funcţie de obiectivele testării generale, se pot aplica şi formule din ecuaţiile de regresie calculate pentru predicţia
comportamentului delincvent, a eficienţei şcolare şi academice generale, a succesului profesional în diferite profesiuni etc.
Astfel de studii nu au fost realizate încă pe populaţia românească, aşa încât formulele americane au mai ales un rol
orientativ, informându-ne despre acele trăsături care, în contextul sociocultural respectiv, sunt implicate în succesul social
sau profesional.
Vom prezenta câteva dintre ecuaţiile predictive obţinute cu ajutorul studiilor de validare predictivă a scalelor C.P.I.
Scalele abreviate M.M.P.I.
Chestionarul de Personalitate California este construit cu scopul evaluării personalităţii normale. Există o serie de
studii realizate cu chestionarul C.P.I. care arată că testul nu este la fel de eficient când se aplică pe grupuri de subiecţi
cu probleme psihopatologice majore, în sensul că, deşi scorurile joase indică neadaptarea sau o adaptare proastă,
inventarul nu discriminează diferite modele de neadaptare şi are o utilitate limitată în diagnoza diferenţială a
simptomatologiei clinice. Este mai util din perspectiva neadaptării pentru subiecţi delincvenţi, criminali sau pentru cei
ale căror probleme pornesc din conflictele existenţe între individ şi societate, iar nu din conflicte intrapsihice.
C.P.I poate fi mai degrabă utilizat în diagnoza psihopatologică pentru a suplimenta alte teste, propriu-zis clinice,
printre care M.M.P.I. sau testele proiective. Astfel, poate fi util în:
- evaluarea candidaţilor pentru grupurile de terapie formative, în măsura în care detectează modele de
comportament interpersonal printre oamenii care funcţionează relativ normal;
- detectarea unor aspecte puternic pozitive în structura unei personalităţi cu probleme psihiatrice;
- în prognoze privind gradul în care subiectul poate profita de pe urma unor programe de psihoterapie vocaţională,
educaţională şi de reabilitare.
Important pentru modul de utilizare a răspunsurilor la testul C.P.I. este faptul că o mare parte dintre itemii probei
au fost preluaţi direct din M.M.P.I. sau sunt cvasisimilari acestuia. Proporţia de itemi comuni variază de la 22% la 60%
(media de 43%).
Există studii care au identificat corelaţii foarte ridicate între scorurile la scalele M.M.P.I. construite pe baza C.P.I. şi
scalele M.M.P.I. complete, între 0,59 şi 0,90 (media de 0,81), ceea ce a permis în continuare realizarea ecuaţiilor de
regresie pentru a putea estima scorurile brute pentru scalele M.M.P.I. (fără corecţia k), pornind de la scalele corespunzătoare
posibile, dar abreviate, constituite din itemii C.P.I.
216
În anul 1989, Gough publică ultima versiune a chestionarului modificată pe de o parte prin includerea a încă două
scale, care prezentau o stabilitate şi validitate bine demonstrate prin coerenţa datelor de cercetare. Celor 18 scale
standard li s-au adăugat încă două scale standard, „independenţa” şi „empatia”.
În afara acestor 20 de scale standard, noul C.P.I. defineşte şi un număr de 13 scale cu „orientare specială”, ca, de
exemplu: „potenţial managerial”, „orientare către muncă”, „temperament creativ”, „scală unipolară pentru
masculinitate”, „scală unipolară pentru feminitate”, „scala Levendhal pentru anxietate”, „scala de narcisism”, „scala de
orientare spre întărirea legală” etc. Dintre ele, cea care are cele mai serioase şanse să fie inclusă printre scalele standard
este cea de temperament creativ, Ct.
Scalele noi standard care s-au adăugat celor 18 anterioare evaluează comportamentul în următorii termeni:
In, scala de independenţă, este formată din 28 de itemi şi este destinată măsurării resurselor individului şi distanţei
dintre sine şi ceilalţi. Scorurile înalte indică un comportament independent, echilibrat şi relativ detaşat de ceilalţi.
Scorurile sub medie indică tendinţa de a căuta sprijin din partea altora, de a evita conflictele, de a întârzia sau de a evita
acţiunea.
Em, scala de empatie, evaluează intuiţia şi rezonanţa afectiv-cognitivă faţă de alte persoane. Notele peste medie indică
un sentiment de confort personal şi acceptarea de către cei din jur, orientat spre sesizarea nuanţelor sociale şi spre
optimism. Scorurile sub medie indică un comportament neempatic, sceptic în relaţiile cu ceilalţi, defensiv în raport cu
dorinţele sau sentimentele altora.
Gruparea de interpretare pe care o oferă varianta nouă cuprinde:
1. evaluarea stilului şi orientării interpersonale: Do, Cs, Sy, Sp-Sa, In, Em;
2. evaluarea orientării normative şi a valorilor: Re, So, Se, Gj, Cm, Wb, To;
3. evaluarea funcţionării cognitive şi intelectuale: Ac, Ai, Ie;
4. evaluarea perceperii rolului şi stilului personal: Py, Fx, F/M;
Modelul cuboid
În afara procedurii standard de interpretare a scalelor care nu diferă de varianta anterioară ca paşi şi ca modalităţi,
varianta nouă include în plus o nouă posibilitate, respectiv referirea la un model al personalităţii, denumit de Gough
„modelul cuboid". Gough oferă un model conceptual asupra structurii personalităţii, utilizând ca axe cardinale trei vectori:
vectorul 1, care semnifică stilul interpersonal, vectorul 2, care semnifică raportarea la normele sociale, şi vectorul 3, care
semnifică sentimentul personal de competenţă.
Aceşti vectori, măsuraţi prin scale special structurate, sunt, în concepţia lui Gough, trei dimensiuni cardinale ale
personalităţii, responsabile de stilul personal care este specific comportamentului desfăşurat al persoanei.
Aceste dimensiuni trebuie înţelese ca un continuum de la un maxim spre un minim, de-a lungul căruia Gough
prezintă şapte niveluri de comportament care definesc intercorelarea vectorilor la nivelul unei secţiuni transversale a
modelului cuboid. Mai exact, intersecţia vectorului 1 (extraversia - introversia) şi a vectorului 2 (dependenţa
-independenţa de norme) prilejuieşte definirea a patru stiluri comportamentale, denumite de Gough cu literele greceşti
alfa (extravert şi dependent), beta (introvert şi dependent), gama (extravert şi independent) şi delta (introvert şi
independent). Aceste patru zone ale intersecţiei dintre vectorul I şi II capătă un specific prin raportarea la vectorul 3
(încredere - neîncredere în sine) şi variază de-a lungul acestei dimensiuni; Gough defineşte şapte tipuri de alfa (de la
carismatic la autoritar, trecând prin nivelul 4 manipulativ), şapte tipuri de beta (de la virtuos la conformist, trecând la
nivelul 4 prin convenţional), şapte tipuri de gama (de la creativ la antisocial, trecând la nivelul 4 prin înstrăinat), şapte
tipuri de delta (de la complex la instabil, trecând la nivelul 4 prin conflictual). Polul superior este definit prin contribuţia
maximă a încrederii în sine, faţă de polul inferior, definit prin contribuţia maximă a neîncrederii în sine. Modelul cuboid
este o încercare, paralelă modelelor circumplexe prezentate, de a cuprinde personalitatea într-o structură interpretativă
geometrică, mai apropiată de realitatea vie. Nu este deci întâmplător faptul ca există deja cercetători care încearcă să
integreze cele două tipuri de date de cercetare.
În prezent, Chestionarul de Personalitate California este unul dintre cele mai bine experimentate instrumente
psihologice de evaluare a personalităţii şi evoluează în mod firesc spre modalităţi care să permită o interpretare
aprofundată a datelor în intercorelaţia dimensiunilor de personalitate.
217
Aceste tehnici se bazează pe o concepție holistică, considerând personalitatea ca un tot indivizibil, o rezultantă
superioară sumei părţilor sale, ca o sinteză dinamică [33, 36, 43, 52, 56].
Ele oferă o imagine globală a structurii şi dinamicii psihice a individului respectiv, analizând şi interacţiunea
dintre părţile ei, în aspectele cele mai caracteristice ale acestora şi nu doar în aspectele izolate ale personalităţii.
Testele proiective sunt metode orientativ-sintetice de analiză psihodiagnostică a personalităţii.
Noțiunea „tehnici proiective” apare pentru prima dată la L.K. Frank, care le considera metode de explorare a
personalităţii, constând în confruntarea subiectului cu o situaţie la care el reacţionează în virtutea sensului pe care
această situaţie o are pentru el. Rezultă că cea mai importantă caracteristică a tehnicilor proiective este aceea de a
evoca subiectului testat propriile sale trăiri intrapsihice.
M. Roşca vorbește despre faptul că subiectul proiectează asupra materialului prezentat propriile sale interese,
aspiraţii, atitudini, conflicte sau moduri stabile de gândire.
P. Pichot consideră că scopul tehnicilor proiective este acela de a releva personalitatea globală a subiectului testat,
utilizând stimuli care pot declanşa un număr cât mai mare posibil de răspunsuri şi cât mai variate.
Testele proiective sunt metode standardizate, cu sarcină precisă, care urmăresc să pună în evidenţă anumite
aspecte ale personalităţii, sunt probe dirijate, impunând prin aceasta o anumită conduită subiectului respectiv.
Caracteristicile situaţiei proiective
1) Libertatea de expresie
Subiectul supus unui test proiectiv se găseşte într-o stare de libertate de acţiune, dar care nu este de durată, de unde
necesitatea:
a) introducerii unui material prealabil;
b) introducerii unei anchete ulterioare.
Subiectul este liber să spună sau să facă orice doreşte pornind de la materialul care îi este prezentat şi de la tipul de
activitate care îi este propusă. În situaţia în care se găseşte el nu există răspunsuri bune sau rele, fixate dinainte. Prima
idee care îi vine în minte este cea bună.
2)Libertatea de timp
Există un număr limitat de şedinţe, în general una singură, pentru aplicarea unui test proiectiv. În schimb, durata de
aplicare a unui test proiectiv este nelimitată: subiectul nu are limită de timp, el dispune de oricât timp doreşte pentru a
răspunde testului.
3) Datorită faptului că, în cazul testului proiectiv totul se „joacă” într-o singură şedinţă, „ asociaţiile libere” ale
subiectului trebuie provocate. Aşadar, este necesar un material care să declanşeze aceste asociaţii. Materialul este cât
mai inform sau ambiguu cu putinţă: pete de cerneală, gravuri vagi, cuvinte polimorfe, desene schiţate. Consemnele
trimit subiectul la propria lui voinţă: să deseneze un arbore, un personaj cum doreşte; să combine cartonaşele colorate
sau elementele unui joc de construcţie aşa cum doreşte; să aleagă, dintre mai multe fotografii, pe cele care-i plac şi pe
cele care-i displac.
4) Necesitatea unei anchete, atunci când testul este terminat, pentru a discerne pe viu dinamica psihică personală
care l-a condus pe subiect la furnizarea răspunsurilor pe care tocmai le-a oferit.
5) În situaţia proiectivă există 2 reguli fundamentale cu valoare restrictivă, constrângătoare pentru subiect :
a) regula nonomisiunii;
b) regula abstinenţei.
Exemplu: în testul Rorschach, consemnul cere celui testat să spună tot ceea ce s-ar putea vedea în petele de
cerneală ‒ regula nonomisiunii.
Regula abstinenţei rămâne, în general, subînţeleasă: cel testat nu poate să facă decât ceea ce i se cere: să
povestească, să deseneze, să construiască ceea ce-şi imaginează sau ceea ce simte şi nimic altceva; el este retrimis la
situaţia de test, dacă se îndepărtează făţiş de ea.
6) Psihologul este frustrant pentru subiect. El îl obligă pe acesta să dezvăluie dorinţa, dar refuză să o preia. El
adoptă o atitudine de neutralitate binevoitoare. Între el şi cel testat se instituie o relaţie transferenţială, mai mult sau
mai puţin manifestată şi mai mult sau mai puţin scurtă, care, după cum este ea pozitivă sau negativă, stimulează
producţiile subiectului sau blocajele sale şi care susţine conţinutul anumitor răspunsuri.
218
7) Materialul propus subiectului constituie o mediere între cel care testează şi cel testat. Subiectul nu-şi dezvăluie
dorinţa decât în mod indirect psihologului; el îi vorbeşte acestuia prin elaborarea pe care o face asupra materialului
prezentat.
8) Testul proiectiv prezintă avantajul că subiectul rămâne mai liber (faţă de situaţia din transfer, din cura
psihanalitică). El se angajează repede, intens, dar pentru puţin timp, se simte mai liniştit datorită faptului că se poate
elibera, imediat ce proba se încheie.
9) La modul figurat, faptul că cel testat se află în poziţie şezândă are semnificaţia unei plonjări scurte în
inconştient: îi lasă mijloacele de a reveni rapid.
10) Structurarea inconştientă a materialului, libertatea răspunsurilor şi a timpului, ambiguitatea relativă a
consemnelor fac din situaţia proiectivă o situaţie relativ „vidă”, vid pe care subiectul trebuie să-l umple făcând apel nu
atât la aptitudinile şi inteligenţa sa, cât la resursele profunde ale personalităţii sale. Această situaţie vidă are ca efect de
a înteţi, de a spori conflictele psihice, de a declanşa angoasa şi regresia. Angoasa este asociată cu reprezentări
fantasmatice inconştiente, care transpar deci în conţinutul răspunsurilor subiectului, în timp ce mecanismele de
apărare ale Eului împotriva angoaselor şi împotriva fantasmelor se manifestă mai degrabă în caracteristicile formale
ale răspunsurilor.
La modul general, situaţia proiectivă provoacă regresia în aparatul psihic, de la procesele secundare, fundamentate
pe identitatea gândirii şi pe principiul realităţii, la procesele primare, fundamentate pe identitatea percepţiei şi pe
principiul plăcerii.
În concluzia consideraţiilor privind caracteristicile situaţiei proiective, putem spune că specificitatea situaţiei
proiective decurge din:
a) calitatea particulară a materialului prezentat, deopotrivă ambiguu şi concret;
b) solicitarea asociaţiilor verbale pornind de la acest material prezentat;
c) crearea unui câmp relaţional original între subiect şi examinator, în prezenţa unui obiect mediator, reprezentat de
către test;
d) consemnele au ca sarcină declanşarea mobilizării conduitelor perceptive şi a conduitelor proiective, prin aceea
că cer să se imagineze pornind de la imagine, de la ceea ce se vede;
e) testele proiective testează:
- calitatea raportării la real;
- integrarea unei realităţi psihice în sistemul de gândire al subiectului.
Avantajele testelor proiective
1) Caracterul mult mai „liber” al subiectului supus testării de a acţiona, de a-şi alege conduita. Maniera de a se
exprima a subiectului nu are rigori stricte, permiţând o afirmare liberă, deşi în cadrele tematicii. Însă, trebuie ştiut că
sarcinile testelor proiective au un caracter aparent liber. Ele pot fi considerate ca „modele-capcană”, ca „pretexte”,
care declanşează conduite complexe, răspunsuri speciale ale subiectului.
2) Antrenarea globală a personalităţii, la care participă sferele senzorial-perceptivă, imaginaţia, reprezentările,
afectivitatea, pulsiunile, sfera ideativ-simbolică, expresia subiectului.
3) Au valoare psihoterapeutică; probele, aducând la suprafaţă, în sfera extrapsihică, conflicte şi complexe
inconştiente, latente, produc o stare de uşurare catarctică.
4) Are aplicaţie atât în domeniul normalului, cât şi în domeniul psihopatologicului.
Dezavantajele (limitele) testelor proiective
În general, nu există contraindicaţii de aplicare a tehnicilor proiective în psihodiagnoza personalităţii. Această
opinie a dus la utilizarea abuzivă a acestora, deseori neautorizată şi interpretată eronat.
Testele proiective de personalitate trebuie aplicate în scopul obţinerii unor date suplimentare, mai precise sau
pentru a se pune în evidenţă aspectele psihice ale personalităţii care prin alte mijloace nu pot fi relevate.
Dintre dezavantajele aplicării testelor proiective, cele mai importante ar fi:
1) în psihopatologie: în stările de negativism psihotic, stările obsesivo-fobice, delir, stări de agitaţie, oligofrenii de
gradul II şi III, demenţe avansate;
2) apariţia unor situaţii în care utilizarea testelor proiective are implicaţii negative din punct de vedere deontologic,
în legătură cu datele psihocaracteriale pe care le obţinem prin test. Se cer tact, răbdare, discreţie şi mai ales o selectare
riguroasă a probelor pe care le va folosi experimentatorul;
219
3) absenţa competenţei ştiinţifice la unii dintre cei care creează sau aplică testele proiective sau situaţii în care
unele teste standard, de largă răspândire, sunt modificate ad-hoc, nejustificat şi arbitrar;
4) posibilitatea apariţiei influenţei experimentatorului asupra răspunsurilor pe care subiectul le dă la proba
respectivă. De aici rezultă necesitatea păstrării unei atitudini foarte corecte privind dinamica relaţiilor interpersonale;
5) un singur test nu este suficient pentru aprecierea structurii şi dinamicii personalităţii. Este necesară aplicarea
unui set de teste proiective;
6) apar obiecţii privind validarea şi eşantionarea testelor proiective. Demersurile de validare a testelor proiective
diferă de cele ale celorlalte probe. Testele proiective nu explorează o variabilă unică, ci descriu individul în termenii
unei scheme dinamice de variabile aflate ele înșele în intercorelaţie. Validarea lor nu mai constă în a verifica dacă
indivizii testaţi se dispun după gradul în care posedă această variabilă unică. Ea seamănă, mai degrabă, cu procesul
ştiinţific de validare a ipotezelor. Un test proiectiv implică transformarea unei mase de date calitative (răspunsurile
libere ale subiectului) într-o formă utilizabilă, manipulabilă; înainte de a putea lucra cu cifre, trebuie distinse
categoriile fundamentale după care vor fi cotate răspunsurile;
7) în condiţiile experimentului psihopatologic, asistăm la unele aspecte particulare, care se ivesc datorită
transformării personalităţii subiecţilor supuşi testării: atitudinea bolnavilor faţă de test, forma şi conţinutul
răspunsurilor, conduita lor în timpul testării. Devine, deci, necesară stabilirea unui acord între rigorile impuse de test şi
tendinţa subiecţilor de a se „abate liber” de la rigorile testului. Aceste manifestări nu trebuie barate, ci canalizate în
direcţia cerută de normele standard ale testului respectiv, „căutând să le includem în test”, deoarece ele constituie
indici importanți pentru un psihodiagnostic psihopatologic. Ele constituie noutatea, elementele „originale”, specific
morbide, ca manifestare şi conţinut, cu care se poate face o analiză minuţioasă a personalităţii bolnavului.
Domeniile care permit utilizarea testelor proiective
1) Testele proiective au fost folosite în studiul psihologiei copilului prin testul Rorschach, prin testul CAT etc.
2) În antropologia culturală. Testele proiective au fost folosite pentru a studia primitivii şi pentru a stabili
diferenţele culturale.
3) Testele proiective sunt folosite de către serviciile de orientare profesională şi de psihologia şcolară, accentul
punându-se pe factorii personali ai reuşitei în muncă. Ele pun în evidenţă structura aptitudinilor individuale,
motivaţiile şi trăsăturile de caracter ale subiecţilor.
4) Testele proiective sunt folosite în selecţia profesională, cu precizarea că anumite teste nu sunt aplicabile în
toate cazurile şi la toate categoriile de subiecţi, utilizarea lor fiind diferită de la profesie la profesie.
5) Testele proiective sunt folosite şi în studierea adaptării profesionale.
6) Ele pot da informaţii calitative asupra naturii şi orientării atitudinilor religioase ale subiectului. Ele pot pune
în evidenţă indicii de agresivitate şi de moralism religios. Scopul mai îndepărtat este de a estima gradul de
autenticitate, pe plan psihologic, a unei vocaţii religioase.
7) În psihologia grupurilor mici, testele proiective se folosesc ca obiect de activitate comună a grupului. Sunt
remarcate patru tipuri de proiecţie în grup: stereotipii sociale, mituri colective, roluri social-profesionale şi fantasme
personale.
8) În psihologia comercială, pentru cercetarea motivaţiilor şi a naturii relaţiilor interpersonale.
9) În psihologia artei şi a creaţiei artistice ‒ fie ca teste psihodiagnostice, fie ca formă de stimulare a creaţiei şi a
imaginaţiei creatoare la pictori şi la scriitori.
10) Au valoare psihoterapeutică. D.Rapaport arată că aplicarea testelor proiective în psihopatologie constituie o
formă valoroasă de psihodiagnostic auxiliar, cu precizări interesante aduse examenului clinico-psihiatric. Ele sunt
folosite cu succes la: schizofreni, epileptici, bolnavi cu psihoză maniaco-depresivă, psihopaţi şi nevrotici, ca şi la
bolnavii cu afecţiuni psihoorganice, reacţii psihosomatice şi la delincvenţii cu tulburări psihice.
11) Utilizarea lor ca formă de control în cursul tratamentelor cu substanţe psihotrope.
12) Pentru stabilirea responsabilităţii, în cursul expertizelor psihice şi psihiatrice, la delincvenţii normali sau cu
tulburări psihice.
Marea diversitate a testelor proiective este doar aparentă. În realitate, oricare dintre testele proiective poate fi
asimilat unui model universal, „testul proiectiv ideal”.
220
Testul proiectiv ideal este imaginea fictivă, teoretică, a ceea ce reprezintă şi realizează un test proiectiv
oarecare. El însumează totalitatea calităţilor şi funcţiilor pe care, în mod obligatoriu, le regăsim în oricare test
proiectiv cu care se realizează o evaluare psihodiagnostică.
Valoarea testului proiectiv nu este doar una teoretică, ci şi practică, întrucât el impune rigorile atunci când se
încearcă crearea unui nou test proiectiv.
Una din calităţile fundamentale, din punct de vedere practic, ale testului proiectiv ideal este aceea de a realiza,
de a „declanşa” procesul proiectiv, de a pune în acţiune mobilurile psihologice, expresivo-proiective ale personalităţii
globale, în scopul creării în afara acesteia a unui model simbolic, care să poarte în sine semnificaţia conţinutului
intrapsihic al personalităţii respective.
Testul proiectiv ideal dispune de 4 factori fundamentali: sarcina tematică, situaţia-test, răspunsul şi interpretarea
rezultatelor.
Sarcina tematică reprezintă „programul” sau „tema” standard, specifică probei respective, pe care subiectul
supus experimentului este obligat să o urmeze sau să o rezolve în conformitate cu instrucţiunile primite din partea
examinatorului. Temele pot fi precise sau ambigue, structurate sau nu, net determinate sau nu. Indiferent de starea lor,
rolul pe care îl au ele este de a declanşa din partea subiectului o acţiune proiectivă, de structurare formal-imagistică a
propriilor sale reprezentări intrapsihice, potrivit cu tendinţele şi conflictele personale, pentru a le putea exterioriza într-
o formă comunicabilă. Sarcina tematică devine astfel un pretext, un factor declanşator al fenomenului proiectiv,
determinând canalizarea către lumea externă extrapsihologică a conţinutului intrapsihic personal al subiectului testat.
Deşi sarcina tematică are un scop precis şi impune anumite reguli precise subiectului, în vederea realizării sale,
în condiţiile testelor proiective, există o anumită libertate de realizare a acestei sarcini, modul de rezolvare a sarcinii
fiind unul „original” de la caz la caz.
Natura temei va determina întreaga conduită a subiectului în cursul testării sale, însăşi natura răspunsurilor pe
care le va da, modalitatea de înregistrare şi apreciere a performanţelor obţinute de el.
Situaţia-test reprezintă totalitatea reacţiilor şi modul general de comportament al subiectului faţă de proba
proiectivă la care acesta este supus.
Există o etapă pregătitoare, de „intrare” în acţiunea de aplicare a testului, constând din instructajul subiecţilor cu
privire la modul lor de acţiune în raport cu cerinţele care decurg din rezolvarea sarcinii tematice prezentate. Există o
multitudine de reacţii sau conduite ale subiecţilor în situaţia-test: neîncredere, teamă nelămurită, negativism, impresia
de a fi „descoperit” şi consecinţele acesteia. În general, subiecţii manifestă o conduită de supunere la sarcină, cu
eforturi de a realiza cât mai corect sarcina dată.
Reuşita subiectului la acest nivel depinde de experimentator, în principal, de modalitatea în care acesta ştie să
realizeze o „atmosferă” psihologică pozitivă şi relaţii interpersonale favorabile între el şi subiectul testat.
Situaţia-test diferă pentru subiecţii normali şi pentru bolnavii psihici, datorită structurii calitativ diferite a celor
două categorii de subiecţi.
Situaţia-test, prin natura sa de „confruntare” dintre subiectul testat şi sarcina tematică, declanşează anumite
reacţii comportamentale noi, neobişnuite, care nu ar fi fost descoperite în alte condiţii. Aceste manifestări sunt legate
de procesul psihologic proiectiv, subiectul transferând asupra sarcinii tematice, în mod inconştient, propriile sale
probleme.
Atitudinea faţă de tema prezentată, reacţia şi modul de rezolvare a acesteia constituie aspecte de conduită
globală, de o complexitate deosebită.
Răspunsul la sarcina-test reprezintă elementul esenţial al oricărei probe de psihodiagnostic proiectiv al
personalităţii.
În raport cu polimorfismul tehnicilor folosite, se obţin răspunsuri dintre cele mai variate şi mai neaşteptate ale
subiecţilor. Răspunsul este un produs de elaborare proiectivo-expresivă a persoanei testate, o creaţie personală a lui,
care se prezintă ca un produs creativ elaborat.
Temele date subiectului implică în toate situaţiile o semnificaţie simbolică, pe care o dau subiecţii în cursul
testării. Aceste teme devin autentic personale după întâlnirea cu subiectul, datorită semnificaţiei pe care acesta le-o
atribuie. Semnificaţiile simbolice se referă la situaţii conflictuale sau complexe inconştiente, care în felul acesta devin
accesibile psihologului.
221
În cazul unor răspunsuri verbale ale subiectului, acesta utilizează nişte formule standard oferite de test,
adăugându-le numai semnificaţia simbolică pe care o comunică în felul acesta psihologului. Există însă şi situaţii în
care subiectul renunţă sau completează „verbalizarea” produsă de sarcină, construind o formulă nouă, personală, mai
potrivită pentru modul în care percepe el sarcina, care oferă o imagine mai apropiată de imaginea sa mentală şi de
sensul simbolic pe care doreşte să-l comunice şi această formulă ia adesea forma unor răspunsuri neverbale.
Interpretarea rezultatelor este specifică fiecărei metode proiective. Procedura dată este foarte dificilă, de aceea
se impune compararea rezultatelor obţinute de la acelaşi caz cu teste proiective diferite ca tehnică.
TESTUL SZONDI
În anul 1939 pentru prima dată apare testul renumitului psiholog L. Szondi (1893-1986).
Testul a fost conceput de dr. Leopold Szondi (psihanalist maghiar) plecând de la fotografiile unor bolnavi mental.
Se ştie că scopul tuturor tehnicilor proiective este de a stabili o situaţie de testare care, prin ambiguitatea materialului-
stimul şi natura generală a instructajului, dă posibilitate subiectului sa-şi exprime „lumea sa interioară” fără a fi
conştient de acest lucru.
Scopul acestui test psihologic a fost iniţial de a proba experimental teoria genelor pulsionale, pe care autorul a
elaborat-o încercând să sintetizeze într-o manieră originală datele existente la acea vreme din genetică, psihanaliză şi
psihopatologie. El afirmă că omul posedă de la naştere un echipament genetic pulsional pe care îl actualizează în
decursul vieţii sale printr-o suită de alegeri existenţiale care îi marchează şi îi construiesc destinul. Aceste alegeri se
referă la opţiunile conştiente şi inconştiente pe care individul le face în principalele domenii ale vieţii: iubire,
prietenie, profesie, boală și moarte. Aşadar, destinul individului este cumva determinat de un stoc de gene ancestrale,
transmise prin arborele său genealogic prin ascendenţa sa familială. Szondi a observat, de exemplu, anumite
similitudini ”destinologice” pe care membrii unei aceleiaşi familii le manifestă plecând de la acest echipament genetic
comun care circumscrie ceea ce el denumeşte inconştientul familial: mai mulţi membri ai aceleiaşi familii care suferă
sau au suferit de o anumită boală mentală, sau care îşi aleg profesii similare cu cele ale ascendenţilor lor, sau care
manifestă un acelaşi tip de relaţie erotică sau care, pe ansamblu, sunt ghidaţi spre destine similare sau simetrice cu
cele ale strămoşilor lor. Toate acestea îl fac pe Szondi să descrie inconştientul familial ca pe o entitate situată între
inconştientul personal postulat de Freud şi cel colectiv analizat de Jung, entitate aflată de altfel într-un raport dinamic
inevitabil cu celelalte două: inconştientul colectiv, care aparţine speciei umane în general, se particularizează luând o
anumită direcţie pe linia unui arbore genealogic (ne aducem aminte că Jung, printr-o incursiune arheologică în istoria
propriei sale familii, descoperea în el însuşi ceva din sângele lui Goethe), în timp ce inconştientul personal este, la
rândul lui, alimentat de predispoziţiile latente aflate în inconştientul familial (după cum se ştie, Freud însuşi acorda
mai multă importanţă decât se acordă astăzi în psihanaliză factorului ereditar în etiologia nevrozelor).
Testul Szondi priveşte personalitatea ca pe un anumit număr de sisteme de trebuinţe (de pulsiuni) şi reflectă
distribuţia cantitativă a tensiunii din aceste sisteme ale trebuinţelor specifice şi, de asemenea, maniera în care individul
îşi gestionează aceste tensiuni.
Domeniile sale de aplicare sunt aceleaşi cu ale celorlalte tehnici proiective; el este, aşadar, un instrument
diagnostic pentru uz clinic, dar şi pentru interpretarea personalităţii aşa-zis „normale”; de asemenea, este folosit în
orientarea profesională, în psihologia socială experimentală precum şi în multe domenii de cercetare psihologică.
Materialul testului constă în 48 de fotografii, având doua degete lăţime şi trei lungime. Fiecare fotografie prezintă
figura unui bolnav mental. Ele sunt repartizate în şase serii de câte opt fotografii fiecare. Fiecare serie prezintă un
homosexual, un sadic, un epileptic, un isteric, un schizofren catatonic, un schizofren paranoid, un maniaco-depresiv în
faza depresivă şi un maniaco-depresiv în faza maniacală. Seriile de opt fotografii sunt prezentate subiectului
consecutiv, fotografiile din fiecare serie fiind puse în faţa lui pe două rânduri de câte patru imagini.
Sarcina subiectului constă în a alege din fiecare serie câte două fotografii care îi plac cel mai mult şi două
fotografii care îi plac cel mai puţin.
Cei opt factori ai testului care desemnează cele opt boli mentale reprezentate în test sunt notaţi astfel:
h = homosexual s = sadic
e = epileptic hy = isteric
k = catatonic p = paranoic
d = depresiv m = maniacal.
222
Administrarea testului trebuie repetată de cel puţin şase sau zece ori pentru a fi posibilă o interpretare clinic
valabilă a personalităţii. De regulă, trebuie să existe un interval de minimum o zi între două aplicări. Ca şi principiu
general care să explice semnificaţia alegerilor, independent de semnificaţia specifică a diferiţilor factori este oferită de
conceptul „tensiune a trebuinţelor”, adică a sistemului de trebuinţe sau a forţelor pulsionale. Rolul acţiunilor de a
alege sau de a evita anumite obiecte este de a reduce tensiunea care se acumulează într-o trebuinţă nesatisfăcută.
Gradul de tensiune dintr-un anumit sistem de trebuinţe depinde de existenţa sau absenţa mijloacelor adecvate de
descărcare a tensiunii printr-un comportament specific. Tipul specific de comportament şi tipul specific de obiecte -
ţintă necesare pentru a descărca această tensiune vor fi în funcţie de timpul acelei trebuinţe specifice care, din cauza
tensiunii extreme, acţionează ca o forţă pulsională.
Testul Szondi presupune că cei opt factori (sau categorii de diagnostic) ai testului corespund celor opt sisteme de
trebuinţe ale organismului.
Opt tipuri de tulburări mentale şi afective prezentate în test trebuie să fie considerate ca exprimând anumite nevoi
psihologice în forma lor extremă, nevoi care sunt prezente la toţi oamenii în grade diferite.
Cei opt factori sunt grupaţi în patru vectori, fiecare constând din doi factori.
I. Vectorul Sexual (S) alcătuit din:
a) factorul h (reprezentat de fotografiile de homosexuali), care corespunde trebuinţei de tandreţe şi de abandon
„pasiv”;
b) factorul s (reprezentat de fotografiile de sadici) care corespunde trebuinţei de activitate fizică şi de manipulare
agresivă a obiectelor.
II. Vectorul Paroxismal (P) descrie sfera psihologică a controlului afectiv în general. El este alcătuit din doi factori:
a) factorul e (fotografiile de epileptici), care descrie modul în care subiectul îşi exprimă emoţiile agresive sau
ostile;
b) factorul hy (fotografiile de isterici), care indică modul în care persoana îşi exprimă emoţiile mai tandre.
III. Vectorul Schizofrenic (Sch), la care ne vom referi ca fiind vectorul eului, deoarece el reflectă structura şi gradul
de rigiditate sau de flexibilitate a eului. El este alcătuit din:
a) factorul k (fotografiile de catatonici) reprezentând trebuinţa de a păstra integritatea narcisică a eului şi separarea
sa de obiectele din mediu;
b) factorul p (fotografiile de schizofrenici paranoizi), reprezentând trebuinţele expansive ale eului, tendinţa de a
fuziona cu obiectele mediului.
IV. Vectorul circular sau, mai degrabă, vectorul de contact se referă la sfera generală a relaţiilor obiectuale ale
individului sau, cu alte cuvinte, la contactul său cu realitatea. Cei doi factori componenţi sunt:
a) factorul d (fotografiile de depresivi) care reflectă tipul posesiv „anal” al relaţiei obiectuale;
b) factorul m (fotografiile cu maniacali), care indică tipul „oral” de dependenţă în relaţia obiectuală.
După cel de-al Doilea Război Mondial apar tehnici proiective noi: în anul 1945 apare testul S.Rosenzweig (1907-
2004) pentru studierea reacţiei de frustrare compus din 24 de desene, fiecare din care prezintă 2 persoane în situaţie de
frustrare. Mimica personajelor lipseşte. Personajul din stânga spune ceva care exprimă propria frustrare sau îl
frustrează pe celălalt. Deasupra personajului din dreapta este desenat un pătrat curat în care trebuie notat răspunsul,
primul care apare în cap. Interpretarea acestor răspunsuri oferă informaţii privind direcţia reacţiei individului în
situaţie de frustrare, tipul acesteia şi nivelul adaptării sociale.
La mijlocul anilor ’30 la Universitatea din Harvard realizează studii Christiana Morgan(1897-1967) şi Henry
Murray (1893–1988). În cadrul acestor cercetări pentru prima dată a fost declarat că principiul proiecţiei poate fi
folosit ca bază de construire a unor tehnici de diagnosticare a personalităţii. În lucrarea „Cercetări ale personalităţii”,
apărută în anul 1935 este argumentat principiul proiecţiei psihologice, iar ceva mai târziu apare şi o tehnică extrem de
populară și răspândită dintre cele proiective: testul TAT ‒ Thematic Apperception Test (Testul de apercepţie
tematică, H.A. Murray, 1935, 1938, 1943). În acest caz, stimulul este mai structurat şi cere răspunsuri verbale mult
mai organizate. Pentru prima dată acest test a fost elaborat în anul 1938.
Materialul - stimul se constituie din 31 de fişe: 30 de imagini alb-negru şi o cartelă liberă (albă, curată).
Materialele de lucru pentru fiecare vârstă şi gen sunt 19 cartele cu imagini de un conţinut puţin determinat şi o cartelă
liberă (albă, curată). Subiectul este rugat să compună la fiecare imagine o povestire care ar cuprinde mai multe
elemente: ce s-a întâmplat până la ceea ce este reprezentat; ce acum se petrece; care sunt sentimentele trăite de
223
personaje; despre ce se gândesc; ce se va întâmpla în continuare. Când se prezintă cartela curată, pacientul este rugat
să-şi imagineze la început un tablou şi mai apoi să-l descrie.
De regulă, testarea se efectuează în două etape, a câte 10 cartele pentru fiecare şi cu interval nu mai mare de o zi
între ele.
Experimentatorul fixează strict tot ceea ce povesteşte subiectul testat, intonaţia, pauzele, mişcările, alte
particularităţi. Se fixează timpul trecut de la momentul prezentării cartelei până la începutul relatării povestirii şi
timpul total folosit de subiect pentru povestirea sa. Testarea se finalizează printr-o convorbire.
În prezent există 4 complete de cartele (cu suprapunerea unor imagini): pentru băieţi până la 14 ani, pentru fete
până la 14 ani, pentru bărbaţi de la 14 ani şi pentru femei de la 14 ani. Interpretarea rezultatelor este tradiţională pentru
metodele proiective, care necesită o experienţă avansată de lucru a specialistului.
Activități
1. Analizați caracteristicile de bază ale chestionarelor de personalitate
2. Care sunt caracteristicile pozitive a chestionarului M.M.P.I.?
3. Descrieți chestionarul de personalitate C.P.I.
4. Caracterizați chestionarul de personalitate 16 РF Cattell.
5. În ce scopuri sunt administrate tehnicile proiective?
6. Prezentați caracteristica generală a metodei T.A.T.
7. Descrieți procedurile de analiză a rezultatelor la tehnicile Rosenzweig și
Szondi.
Noțiunea de performanță cuprinde acele cunoștințe, aptitudini etc. care sunt deja acumulate de subiect, ceea ce
este deja format. Testele de performanță sunt administrate în scopul controlului curent asupra procesului de învățare și
224
în scopuri de selecții diferite a elevilor. Un exemplu cunoscut pentru testele de performanță sunt testele de cunoștințe
pentru verificarea număratului, cititului, scrisului etc. [51, 106, 107].
Determinarea nivelului de performanță poate fi concepută ca problema măsurării abilităților subiectului unde
semnificație mare au validitatea de construct și cea predictivă. Însă, pentru acest tip de teste este semnificativă
cunoașterea și a validității de conținut, deoarece este necesar de a ține cont de ceea ce trebuie să cunoască și să poată
subiectul testat. Chiar dacă validitatea de conținut ar putea fi concepută ca validitate de construct sau ca întrebare
privind fidelitatea sau generalitatea rezultatelor, oricum ar fi necesară determinarea precisă a domeniului de
cunoștințe și abilități vizate de test.
Toate testele trebuie să fie valide și fidele. Însă, în practica instruirii există așa forme de apreciere a nivelului de
performanță care chiar nefiind valide sau fidele sunt destul de utile. Testul poate avea funcția de a-l ajuta pe profesor
în a determina ce este mai bine de făcut. O astfel de evaluare nu tot timpul răspunde criteriilor psihometrice acceptate
pentru testele psihologice. Cu totul alta este situația când în baza rezultatelor obținute la test se iau decizii importante
pentru copil – transferul lui într-o altă clasă, ș.a.m.d. În astfel de situații sunt necesare teste psihologice care satisfac
cerințele față de fidelitate și validitate.
Testele de performanță pot ajuta în soluționarea diverselor probleme, deoarece ele indică concret ce știe elevul, ce
el este capabil să facă, care este poziția acestuia în clasă în conformitate cu reușita lui la învățare. Prin intermediul
testelor se poate compara reușita la învățătură în diferite clase, școli, la diferiți profesori.
Oamenii au unele reprezentări despre cunoștințele și abilitățile care sunt necesare pentru reușita în activitatea de
învățare în școală sau în activitatea de muncă. Însă această latură a reprezentărilor cotidiene nu a fost în mod special
studiată. Pe lângă aceasta, în teoriile pedagogice sunt bine elaborate problemele ce țin de însușirea scrisului, cititului,
număratului etc.
În baza acestor teorii și cunoștințelor cu privire la ierarhia aptitudinilor de nivel diferit se fac încercări de
descriere și lămurire a diferitor performanțe concrete. Însă, trebuie de recunoscut că reprezentările teoretice nu au o
influență serioasă asupra procesului de elaborare a testelor de performanță deoarece impactul principal în elaborarea
unor astfel de teste revine produsului, în cazul dat conținutului care trebuie să fie însușit.
Produsul care este obținut de subiect în testele de performanță prezintă obiectul analizei din punct de vedere al
teoriilor clasice și moderne a testelor. Teoria clasică a elaborat mijloacele de analiză a probelor din testele de
performanță. De exemplu, se impune un anumit nivel de complexitate pentru probele din test; se calculează diferența
succesului de soluționare a probelor de către subiecții cu nivel înalt și scăzut al reușitei; se determină corelațiile care
indică la gradul de coordonare a probelor; se determină distribuția notelor sumare. Pe lângă aceasta există mai mulți
indicatori ai fidelității atât pentru probe separate, cât și pentru notele sumare.
Teoria contemporană a testelor este ușor de folosit pentru testarea nivelului de reușită. Teoria analizei răspunsurilor
la itemi (IRT) include în sine mai multe modele diferite. Ele nu coincid din punct de vedere a acelor caracteristici care
țin de rezultatele obținute. De exemplu, modelul monoparametric a lui Rach este destul de atrăgător, însă prea puține
rezultate pot corespunde cerințelor pe care acest model le înaintează. Un exemplu simplificat de folosire a teoriei
răspunsului la item poate fi construirea scalei în care subiecții testați dar și probele sunt organizate în formă de scala
ordinală. Poziția subiectului într-o astfel de scală depinde de nivelul aptitudinilor pe care le posedă dar și de
complexitatea și gradul de dificultate a probelor. Probele pot fi caracterizate prin intermediul a doi indici: nivelul de
dificultate și puterea discriminativă. Ultima este nivelul de legătură care există între aptitudinea latentă și posibilitatea
de a oferi un răspuns bun în această probă. Drept exemplu vom lua două probe. Pentru prima probă probabilitatea
soluționării corecte la poziția a cincea pe scala aptitudinilor este 50% iar la poziția a șasea – 80 %. Pentru proba a
doua probabilitatea soluționării corecte la poziția a șasea este de 55 %. În acest caz puterea discriminativă pentru
prima probă este mai înaltă în comparație cu proba a doua. În caz dacă probele nu pot fi ordonate în cadrul unei scale
putem considera că rezultatele permit descrieri după mai mulți parametri. Deci, modelul de analiză a răspunsurilor la
probe verifică parcă din interior validitatea de construct al testului. Din altă parte, în cadrul teoriilor clasice sunt
elaborate noțiunile de validitate divergentă și convergentă care se bazează pe comparații cu alte teste și în acest caz nu
mai este necesar un model separat de măsurare pentru teste.
În testele de performanță, cunoștințe prevalează modelele de analiză a răspunsurilor în probe. Aceste modele
îndeplinesc funcția de „măsurare”, dar de fapt măsurarea în conformitate cu regulile primite lipsește. Modelele
pornesc de la scală care este o funcție neliniară a trăsăturii latente. Avantajele suplimentare a unor astfel de modele
225
constau în posibilitatea de determinare pentru fiecare nivel al trăsăturii latente a erorii standard de măsurare. Teoriile
contemporane despre teste sunt mult mai complicate în comparație cu teoria clasică. Faptul real ce demonstrează care
din teste este mai bun depinde de validitatea prognostică și validitatea de construct. Cu cât este mai mare valoarea
acestor două tipuri de validitate cu atât testul este mai bun. Însă nu este un lucru evident că modelele teoriei analizei
răspunsului la itemi posedă validitate predictivă și de construct mai înaltă. Putem chiar presupune că validitatea
predictivă a diferitor teste de performanță nu va crește odată cu „reconstruirea” acestora în baza teoriilor moderne.
Însă elaborarea teoriei analizei răspunsurilor la itemi se realizează anume în domeniul dat de teste.
Testele de performanță, cunoștințe sunt foarte populare în Europa și SUA. În unele țări chiar sunt create instituții
specializate, de exemplu ETS în SUA. Pe lângă aceasta, din când în când, într-o țară sau alta se realizează verificarea
nivelului de calitatea a cunoștințelor prin intermediul mastery tests, de exemplu nivelul de cunoaștere a limbii materne
de copiii de 12 ani. Acest tip de testare a cunoștințelor, uneori, oferă date destul de stresante iar alteori servește drept
imbold pentru organizarea unor programe speciale de ajutor pentru grupurile cu rezultate mai scăzute. Drept exemplu
poate servi următorul fapt stabilit prin intermediul unor astfel de testări. De la 10% până la 15% din copiii de 12 ani
au un nivel minimal de dezvoltare a limbajului în corespundere cu cerințele înaintate de societate. Un alt exemplu se
referă la studiul particularităților de dezvoltare a diferitor funcții ale limbajului de copiii în vârstă de 11- 13 ani din
Olanda. Copiii au primit 16 probe de citit. S-a constatat că 7% din copii citeau foarte prost. Ei puteau fi caracterizați
ca ”analfabeți funcționali”. Încă 14% din copii au manifestat un nivel scăzut la teste ceea ce îi plasa pe copii în
categoria alăturată celor analfabeți. 9% din copii nu sau isprăvit cu probele la scris și încă 44% din copii au realizat
testele la nivel slab. Majoritatea copiilor considerau limba ca obiect plictisitor, ei citeau puține cărți. Ținem să
menționăm că în școli limba este studiată, în mediu, 8 ore pe săptămână.
De rând cu testele de cunoștințe destinate pentru verificarea și evaluarea însușirii cunoștințelor la anumite
discipline școlare sunt elaborate și teste cu o orientare mai largă. De exemplu, pot fi nominalizate testele pentru
evaluarea anumitor abilități concrete care sunt necesare elevilor la anumite trepte de școlarizare așa cum ar fi unele
principii generale de rezolvare a problemelor matematice, de analiză a textelor literare ș.a. Încă mai largi ar fi testele
care studiază abilitățile necesare pentru însușirea unor discipline școlare, de exemplu, abilitățile de lucru cu manualul,
cu tabelele matematice, hărțile geografice, enciclopediile, dicționarele etc. În sfârșit, există teste care sunt elaborate
pentru evaluarea influenței instruirii asupra dezvoltării gândirii logice, capacității de formulare a concluziilor în baza
analizei de conținut, etc. Aceste teste după conținutul său se apropie mult de testele de inteligență și corelează înalt cu
ele.
Dat fiind faptul că testele de cunoștințe sunt elaborate pentru evaluarea eficacității procesului de instruire la
diferite discipline școlare este necesară participarea profesorilor în procesul de formulare a conținutului itemilor din
test. Psihologul este obligat să asigure respectarea procedurilor formale care sunt necesare pentru crearea unui
instrument de măsurare fidel și valid care ar permite diagnosticarea corectă și coraportarea elevilor după anumite
caracteristici studiate sau a grupurilor de elevi, clase, școli, etc.
Testele separate de cunoștințe pot fi îmbinate în baterii complexe ceea ce permite obținerea profilului reușitei la
învățătură la diferite discipline școlare. De regulă, bateriile complexe sunt elaborate pentru diferite niveluri de vârstă și
nu tot timpul oferă rezultate care să permită compararea lor în scopul obținerii unui tablou integru al eficacității
instruirii de la clasă la clasă. De rând cu astfel de baterii sunt elaborate baterii complexe care permit de a realiza aceste
lucruri. De exemplu, bateria complexă din Iova, testele de achiziție Stanford ș.a. care vor fi prezentate în continuare.
Testul de achiziţie Stanford (a şaptea ediţie)
Scurt istoric. Mai întâi trebuie precizat că Stanford Achievement Test, 7h Edition (SAT) face parte din Seriile de
achiziţie Stanford (Stanford Achievement Series), împreună cu alte două baterii de teste, şi anume: Testele Stanford de
achiziţie pentru vârstele şcolare mici (The Stanford Early Achievement Tests: Second Edition - SESAT) şi Testul
Stanford pentru deprinderile academice (The Stanford Test of Academic Skills: Second Edition - TASK). A şaptea
ediţie a testului a fost publicată în anul 1982 de către Psychological Corporation, sub semnătura autorilor E.F.
Gardner, H.C. Rudman, B. Karlsen şi J.C. Merwin.
Obiective. SAT este destinat pentru măsurarea achizițiilor privind deprinderile bazale ale elevilor din clasele I-IX.
Conţinut. În primul rând trebuie menționat că Stanford Achievement Series cuprind un număr total de 10 niveluri:
1) Stanford Early School Achievement Test (SESAT), SESAT 1: K.O - K.9, SESAT 2: K.5 - 1.9
226
2) Stanford Achievement Test (SAT)
Primar 1: 1.5-2.9
Primar 2: 2.5 - 3.9
Primar 3 : 3.5 - 4.9
Intermediar 1: 4.5-5.9
Intermediar 2: 5.5-7.9
Avansat: 7.0 - 9.9
3) Stanford Test of Academic Skills (TASK)
TASK 1: 8.0 - 12.9
TASK 2: 9.0- 13.0
Poziția ocupată de SAT în cadrul acestor serii este crucială, acest test urmărind să măsoare deprinderi din
următoarele arii: citit, ascultat, limbaj, matematică. Pentru primele două niveluri (Primar 1 şi Primar 2) subtestele
pentru citit sunt: Deprinderile de folosire a cuvântului, Citirea cuvântului şi Înţelegerea cititului. Pentru nivelul
Avansat este testată numai Înţelegerea lecturii. Subtestele pentru Ascultare sunt Vocabular şi Înţelegerea cuvintelor,
ele fiind aplicate la toate cele şase niveluri. Pentru primele două niveluri, singurul subtest pentru limbaj este testul de
Ortografiere. Un test similar este oferit pentru celelalte patru niveluri, împreună cu un subtest privind limbajul. De
asemenea, un test opţional pentru scris este disponibil pentru aceste patru niveluri. Măsurarea totală a achiziţiilor în
planul operării cu limbajul vizează patru tipuri diferite de sarcini: descrierea, naraţiunea, explicarea şi evaluarea.
Subtestele pentru Matematică sunt orientate asupra a trei arii de deprinderi pentru toate cele şase niveluri:
Conceptul de număr. Calculul matematic şi Aplicaţii matematice.
În afara subtestelor privind deprinderile de bază, SAT mai cuprinde un subtest ce poate fi folosit în vederea
măsurării achizițiilor legate de Mediul înconjurător, pentru primele două niveluri, şi subteste pentru celelalte niveluri
ce urmăresc să măsoare achizițiile în domeniul Ştiinţei şi Ştiinţelor sociale. Subtestele pentru mediul înconjurător
măsoară aspectele sociale (de exemplu, înţelegerea comunităţii, familiei, transportului, comunicaţiilor) şi aspectele
naturale (de exemplu, înţelegerea plantelor şi animalelor) ale acestuia. Subtestele pentru Ştiinţă includ întrebări
referitoare la fizică şi biologie, în timp ce subtestele pentru Ştiinţele sociale solicită cunoştinţe din domenii precum
istorie, sociologie, ştiinţe politice, economie.
Răspunsurile elevului la itemii selectaţi din subtestele pentru limbaj, matematică, ştiinţă şi ştiinţe sociale sunt
combinate pentru a calcula scorul „utilizării informaţiei”. Aceşti itemi solicită examinaţilor să demonstreze
deprinderile lor de referinţă (de exemplu, să arate cum utilizează un dicţionar, cum interpretează tabele, grafice, hărţi
şi alte materiale vizuale).
Administrare şi scorare. În mod obişnuit, SAT este administrat de către o persoană care are obligaţia de a fi bine
familiarizată cu materialele testului. Direcţiile de administrare sunt oferite pentru fiecare nivel al bateriei de teste.
Pentru a asigura o cât mai bună calitate acţiunii de măsurare, se acordă atenţie oboselii elevului ce poate să apară în
timpul testării. De aceea se recomandă folosirea pauzelor între subteste. Pentru aplicarea bateriei complete a SAT, de
exemplu, pe elevi de clasa a V-a sunt necesare în jur de cinci ore. Pentru aplicarea bateriei de bază, care exclude
subtestele Ştiinţă şi Ştiinţe sociale, sunt necesare 4 ore şi 5 minute. Cu cât este consumat mai mult timp pentru
administrarea testelor, cu atât sporesc şansele de a recolta mai multă şi mai valoroasă informaţie despre subiecţi. De
exemplu, testând elevii de clasa a V-a, utilizând bateria completă pentru nivelul primar se vor obţine 11 scoruri de
achiziţie, plus un scor privind „utilizarea informaţiei", împreună cu un scor total pentru fiecare dintre cele patru arii
bazale ale deprinderilor (citit, ascultat, limbaj, matematică). La toate acestea se mai adaugă un scor compozit pentru
întreaga baterie de bază şi un alt scor compozit pentru bateria completă.
Aceste rezultate pot fi raportate ca scoruri scalate, ranguri centile, naţionale şi locale, stanine, naționale şi locale,
echivalenți ai clasei, echivalenţi ai curbei normale. Pentru fiecare nivel de școlaritate sunt disponibile norme naţionale
stabilite pentru începutul, mijlocul şi sfârșitul anului școlar. În plus, aproape în fiecare arie urmărită în testare există
câteva grupuri de conţinut (content clusters), care sunt, de fapt, grupuri de itemi ce măsoară un anumit tip specific de
achiziţie. Iată, spre exemplu, care sunt grupările de conţinut pentru fiecare subtest, exceptând subtestul Vocabular,
aparţinând nivelului Primar 3:
Deprinderile de studiu al cuvântului: analiza structurală; analiza fonetică (consoanele); analiza fonetică (vocalele).
Înţelegerea lecturii: cititul textual; cititul funcţional; cititul recreaţional; înţelegerea literală; înţelegerea
227
inferenţială.
Înţelegerea ascultării: reţinerea; organizarea.
Ortografierea: cuvinte văzute; principii fonetice; principii structurale.
Limbajul: convenţii; sensibilitatea limbajului; deprinderi de referinţă.
Conceptele legate de număr: numere întregi şi valoarea locului ocupat; fracţii; operaţii şi proprietăţi.
Calcul matematic: adunări cu numere întregi; scăderea numerelor întregi; înmulţirea numerelor întregi; împărţirea
numerelor întregi.
Aplicaţii matematice: rezolvarea de probleme; geometrie/măsurare; grafice şi planşe.
Ştiinţe sociale: geografie, istorie şi antropologie; sociologie; ştiinţe politice; economie; deprinderi de cercetare.
Ştiinţe: ştiinţe fizice; ştiinţe biologice; deprinderi de cercetare.
Pentru a analiza nivelul de succes al unui elev pentru un grup de conţinut, scorul obţinut de acesta la itemii unui
test este convertit într-o „categorie de performanţă” (de exemplu, este calificat ca fiind sub medie, egal cu media sau
peste medie în urma comparării cu scorurile obţinute de eşantionul naţional de elevi ce au acelaşi nivel de şcolaritate).
Acelaşi tip de analiză poate fi realizată şi pentru grupe (clase) de elevi.
Standardizare. Cea de-a şaptea ediţie a SAT a fost supusă procesului de standardizare în timpul anului şcolar 1981-
1982. Eşantionul a cuprins un număr de aproximativ 250000 de elevi din 300 de şcoli districtuale, care au fost testaţi
în semestrul din toamnă, şi un număr de aproximativ 200.000 de elevi care au fost testaţi în semestrul din primăvară.
Ca variabile de stratificare au fost luate în atenţie tipul de şcoală, regiunea geografică, statutul socioeconomic,
înscrierea în sistemul şcolar. Se apreciază că eşantionul folosit este reprezentativ pentru populaţia şcolară americană.
Standardizarea a fost precedată de un program de verificare a itemilor, implicând elevii din aproximativ 50 de şcoli.
Caracteristici psihometrice. Pentru a determina fidelitatea subtestelor au fost folosite următoarele metode: Kuder-
Richardson, Formula 20, pentru consistenţa internă; metoda formelor alternante, corelând datele obţinute la Formele
E şi F; metoda consistenţei peste timp, altfel spus, corelarea performanţelor obţinute în semestrul de primăvară cu cele
obţinute în semestrul din toamnă. Se poate aprecia ca, în general, coeficienţii fidelităţii tind să aibă valori mai mari
pentru elevii din clasele a VNI-a şi a IX-a decât pentru elevii din clasele mici (I şi a Ii-a) şi valori mai mari pentru
scorurile bazate pe mulţi itemi (scorurile totale pentru subteste) decât pentru scorurile bazate pe un număr redus de
itemi (cum este cazul scorurilor la grupurile de itemi). În orice caz, valoarea coeficienţilor fidelităţii a fost apreciabilă
pentru subteste (în jur de 0.90) şi destul de scăzută şi variată pentru scorurile grupurilor de conţinut (de exemplu,
valoarea fidelităţii scorurilor bazate doar pe trei itemi era de 0.11 şi 0.19 pentru elevii din clasa a IlI-a).
În ceea ce priveşte validitatea, au fost întreprinse studii privind intercorelaţiile dintre subtestele SAT şi
intercorelaţiile dintre aceste subteste şi Otis-Lennon School Ability Test (OLSAT). Referitor la primul tip de corelaţii,
rezultatele au evidenţiat faptul că valoarea coeficienţilor variază destul de mult. Astfel, de exemplu, în cazul nivelului
Primar 3 (Forma E), aplicat pe elevi din clasa a IV-a, valoarea cea mai scăzută a intercorelaţiilor a fost de 0.45 (între
subtestele Ortografiere şi Înţelegerea ascultării), iar valoarea cea mai ridicată a fost de 0.86 (pentru perechea de
subteste Ştiinţe şi Ştiinţe sociale). Pentru al doilea tip de intercorelaţii, respectiv dintre subtestele SAT şi OLSAT,
valoarea coeficienţilor a variat între 0.63 şi 0.76.
În concluzie, SAT, ediţia a şaptea, se diferențiază net faţă de ediţiile anterioare, ocupând cea mai importantă
poziție în cadrul Seriilor de teste de achiziţie Stanford, şi, totodată, rămâne unul dintre competitorii serioşi ai tuturor
testelor de achiziţie.
228
Variatele subteste măsoară 98 de obiective diferite, care pot fi identificate în Ghidul pentru conducerea clasei, ce dedică
un număr de 70 de pagini activităţilor instrucţionale privitoare la obiective. Pentru aceste activităţi sunt oferite tabele cu
clasificarea itemilor în cadrul anexei B. Ghidul este uşor de utilizat. Astfel, de exemplu, dacă elevii clasei a III-a obţin
performanţe slabe la itemii 11, 12, 18, 21 şi 23, ce aparţin nivelului 13 D, se apelează la tabelul B3 ce arată că toţi aceşti itemi
aparţin obiectivului 36, şi anume Reamintirea faptelor. Pentru a atinge un asemenea obiectiv sunt oferite şi descrise cinci
activităţi instrucţionale, bazate pe grafice şi alte elemente ale suportului vizual.
Tabelul 9. CAT subtestele C şi D:numărul de itemi pentru fiecare nivel
Subtest Nivel
10 11 12 13 14-19
Precitit 120
Analiză fonică 25 20
Analiză structurală 11 11
Vocabular 15 15 30
Înțelegere 20 27 40
Total citit 60 71 73 70
Calcul 20 26 40 40
Concepte şi aplicații 36 40 45 45
Total matematică 26 56 66 85 85
Pronunție 20 20 20
Mecanica limbajului 20 20 25
Expresia limbajului 20 26 38
Total limbaj 20 60 66 83
Total baterie 146 136 197 224 238
Deprinderi de referință 25
Administrare şi scorare. Cei ce aplică testele nu necesită o pregătire extensivă, de aceea această sarcină poate fi
îndeplinită de către cadrul didactic. Obligaţia principală a celui care administrează testul este de a citi cu atenţie
Manualul ce cuprinde direcţiile de aplicare a acestora. Acest Manual cuprinde detalii privind conduita examinatorului
şi, totodată, precizează 14 paşi pe care el este obligat să-i parcurgă.
În ceea ce priveşte timpul necesar pentru administrare, trebuie menţionat, mai întâi, faptul că acest test este mai
scurt decât majoritatea celor ce fac parte din aceeaşi categorie. Mai exact, timpul necesar pentru fiecare nivel este
următorul: nivelul 10 - 161 de minute (152 de minute, timp de lucru, şi 9 minute, comentariile celui ce administrează
testele); nivelul 11 - 132 de minute (113 minute, timp de lucru, şi 19 minute, comentarii); nivelul 12 - 185 de minute
(156 de minute, timp de lucru, şi 29 de minute, comentarii); nivelul 13 - 196 de minute (168 de minute, timp de lucru,
şi 28 de minute, comentarii); nivelurile 14-19 - 200 de minute (168 de minute, timp de lucru, şi 32 de minute,
comentarii).
Rezultatele pot fi scorate manual sau cu ajutorul computerului, predominând, desigur, a doua modalitate. Scorarea
manuală este realizată fie folosind caiete speciale (nivelurile 10-13), fie foi de răspuns speciale (Scoreze answer
sheets) pentru nivelurile 14-19. Folosind grile de răspuns, se calculează scorul brut. Pe baza tabelelor de norme, scorul
brut este convertit în stanine, centile, scoruri scală, echivalenţi ai clasei şi echivalenţi ai curbei normale. Procedura
este greoaie şi este recomandată numai în cazul în care nevoile de scorare sunt foarte urgente. Scorarea pe bază de
computer se face utilizând caiete speciale ce pot fi citite de acesta (nivelurile 10-13) sau foi de răspuns speciale pentru
nivelurile 14-19.
Deşi CAT C şi D este un test de achiziţie a deprinderilor de bază raportat la norme, este posibil să se facă
interpretări în funcţie de raportarea la criteriu. Cu toate acestea, date fiind dezvoltarea şi scopul urmărit de test,
interpretarea pe baza raportării la norme este preferabilă interpretării în funcţie de raportarea la criteriu.
Scorurile pot fi obţinute fie pentru întregul test, fie pentru fiecare subtest în parte. De asemenea, ele pot fi calculate
fie individual, fie pentru întregul grup, respectiv, pentru întreaga clasă de elevi.
Standardizare. Lotul folosit pentru etalonare a cuprins elevi din şcolile publice şi şcolile parohiale. După cum se
precizează în Buletinul tehnic 1, pentru toamna anului 1976 au fost testaţi 189012 elevi, iar pentru primăvara anului
1977 au fost testaţi 177325 de elevi. Membrii componenţi ai eşantionului au fost selectaţi folosindu-se o procedură de
229
eşantionare aleatorie, teritoriul ţârii fiind divizat în 56 de celule pentru şcolile publice şi patru celule pentru şcolile
parohiale. S-a acordat o mare atenţie pentru ca elevii ce aparţin minorităţilor să fie corect reprezentaţi. Copiii cu
probleme speciale nu au fost incluşi în eşantion, în afara cazurilor în care unii dintre aceştia frecventau învăţământul
normal.
Caracteristici psihometrice. Trebuie precizat mai întâi că informaţia privind fidelitatea şi validitatea testului este
extrem de bogată, aceasta datorându-se, în primul rând, faptului că Testele de achiziţie California, Formele C şi D au
un număr de 180 de „piese” separate, excluzând obiectivele şi itemii. Datele principale sunt furnizate de către
Buletinul tehnic I (1979) şi Buletinul tehnic 2 (1980). Astfel, fidelitatea este măsurată în funcţie de consistenţa internă,
eroarea standard a estimării, test-retest termen scurt, forme alternante, test-retest toamnă-primăvară. Pe de altă parte,
informaţia privind validitatea este prezentată în forma corelaţiilor cu alte teste, şi anume: PRI/DMI, SFTAA şi CAT
70. Toate aceste date întăresc „puterea” psihometrică a testului. De altfel, încercând să scoată în evidenţă cele mai
importante calităţi ale acestui instrument, M.B. Bunch în anul 1985 menționează:
1) Eforturile depuse pentru dezvoltarea testului au condus la eliminarea tendinţelor etnice.
2) Revizia extensivă realizată prin implicarea unui mare număr de cadre didactice şi alţi utilizatori a făcut
posibilă conturarea unor noi caracteristici ale testului, făcându-l mult mai atractiv pentru cei ce vor să-1
folosească.
3) Toate testele sunt demne de încredere şi necesită mai puţin timp pentru administrare decât altele de acelaşi
tip.
4) Grupurile de norme pentru toamnă şi primăvară fac interpretarea mai ușoară.
5) Normele clasei sporesc gradul de înțelegere a evaluării programului.
6) Documentele de suport sunt foarte numeroase şi bine scrise.
7) Ghidul pentru conducerea clasei este remarcabil, bine conceput şi bine scris.
În concluzie, CAT C şi D este un produs de valoare, fiind foarte util mai ales când este utilizat pentru evaluarea programului
sau pentru atingerea altor scopuri ce reclamă interpretarea raportată la norme.
233
înaltă a corelaţiilor dintre scorurile la ITBS şi cele la Testele pentru aptitudini cognitive (între 0.70 şi 0.80), pe de o
parte, şi între scorurile la ITBS şi Scorul compozit ACT (0.70), pe de altă parte; c) validitatea predictivă: aceasta se
bazează pe şase studii efectuate asupra ediţiilor anterioare ale ITBS şi care au scos în evidenţă relaţiile dintre: scorurile
la ITBS obţinute în toamnă de copiii de grădiniţă şi cei din clasa I şi scorurile la ITBS obţinute de aceştia la sfârşitul
anului şcolar; scorurile la ITBS obţinute de elevii din clasele IV, VI, VIII şi rezultatele lor şcolare (GPA), obţinute în
perioada studiilor liceale şi în primul an de colegiu. Valorile corelaţiilor sunt moderate. Astfel, valoarea corelaţiei
scorurilor la ITBS şi GPA din liceu este de aproximativ 0.60, iar valoarea corelaţiei dintre scorurile la ITBS şi GPA din
colegiu oscilează între 0.41 şi 0.49.
După cum s-a mai precizat, interpretarea scorurilor la aceste teste se poate face fie prin raportare la norme, fie prin
raportare la criteriu. Pentru a verifica utilitatea interpretării prin raportare la criteriu, se poate lua un exemplu concret.
Elevul X a obţinut un rezultat ce l-a situat mult sub media naţională la o componentă a subtestului Concepte
matematice, respectiv „Fracţii". În ceea ce priveşte clasa din care face parte, poate exista o situaţie în care aceasta ca
întreg să se situeze sub medie la „Fracţii" şi o altă situaţie în care clasa să se situeze considerabil deasupra mediei. În
primul caz intervenţiile educaţional-corective trebuie făcute asupra întregii clase, iar în al doilea caz trebuie acordat
ajutor special numai elevului X.
În concluzie, se poate aprecia că ITBS este una dintre cele mai utile baterii de achiziţie şi, totodată, un model
pentru ceea ce înseamnă standardizare, fiind construit după cele mai moderne principii psihometrice.
Testul „CIRCUL”
Scurt istoric. CIRCUS Test este o extensie a celei de-a treia ediţii a Testelor succesive pentru măsurarea
progresului educaţional (Sequential Tests of Educaţional Progress - STEP III) pentru nivelurile preşcolar şi primar. El
a fost publicat de către Educaţional Testing Service, în anul 1979.
Obiective. Acest instrument urmăreşte să măsoare atât cunoştinţele, cât şi deprinderile de dezvoltare ale copiilor,
începând cu cei din grădiniţă şi până la cei din clasa a III-a. Editorul testului listează trei scopuri majore urmărite, şi
anume:
- evaluarea programului;
- măsurarea individuală;
- pretestarea-posttestarea.
Conţinut. Pentru Testul CIRCUS există patru niveluri: 1) nivelul A, preşcolari - K.5; 2) nivelul B, K.5-1.5; 3)
nivelul C, 1.5-2.5; 4) nivelul D, 2.5-3.5. Fiecare nivel este corespunzător pentru aproximativ un an al dezvoltării,
începând cu primăvara unui an de şcolarizare şi terminând cu toamna nivelului de şcolarizare următor. Nu există teste
separate pentru elevii cu dizabilităţi, dar este posibilă testarea individuală a unora dintre ei.
Cele mai multe dintre teste sunt destinate a fi aplicate pe grupuri mici de copii. Nivelul A nu are mai mult de doi
itemi pe pagină, nivelul B nu are mai mult de trei itemi pe pagină, iar nivelurile C şi D au şase itemi pe pagină.
Bateria cuprinde următoarele subteste pentru măsurarea de bază: Înţelegerea ascultării (nivelurile A-D),
Calculul/Concepte matematice (nivelurile A-D), Vocabularul/Înţelegerea pentru precitit/citit (nivelurile B-D),
Deprinderile de scris (nivelul D). Pe lângă acestea există şi alte instrumente de măsurare, şi anume: Pronunţarea
sunetului. Cunoştinţe generale si rezolvarea de probleme (nivelurile A-D); Coordonarea perceptual-motrice, Memoria
vizuală. Discriminarea vizuală şi Recunoaşterea literei/numărului (nivelurile A-B); Vocabularul receptiv,
Discriminarea auditivă, Limbajul funcţional şi Discrimarea sunetelor lumii reale (nivelul A).
Pentru subtestele măsurării de bază există forme paralele (nivelurile C şi D).
De asemenea, în echipamentul Testului CIRCUS există şi următoarele subteste folosite pentru scopuri speciale:
Chestionarul educaţiei pentru mediul înconjurător; Spune şi povesteşte; Citit cu glas tare; Lucrurile care-mi plac; Să
faci un copac şi Inventarul de activităţi.
Desigur că, în general, şcolile nu aplică toate aceste instrumente, ci, mai ales, subtestele măsurării de bază (ce vor
fi descrise mai în detaliu mai jos), la care se mai adaugă acele teste opţionale referitoare la posibilităţile şi limitele
programului educaţional.
Nivelurile A şi B includ subtestele Ascultă povestea (subiectului i se cere să asculte propoziţiile citite cu voce tare
de către cadrul didactic şi să demonstreze că a înţeles conţinutul, indicând imaginea care reflectă cel mai bine acest
conţinut) şi Cât şi câţi (care măsoară înţelegerea conceptului de număr, procedura de marcare a răspunsului fiind
similară cu cea folosită pentru subtestul Ascultă povestea).
237
Nivelul B include, de asemenea, subtestul Joc cu cuvinte (Precitit) care măsoară înţelegerea de către copil a
proprietăţilor structurale şi fonetice ale cuvântului. Conceptele măsurate includ similitudini şi diferenţe în sunetele
cuvântului, recunoaşterea corespondenţelor literă - sunet, combinarea sunetelor şi literelor în cadrul cuvintelor.
Nivelurile C şi D includ următoarele subteste:
Ascultarea (este o extensie a subtestului Ascultă povestea, sarcina subiectului fiind aceea de a răspunde la
întrebările privind diferite părţi ale povestirii, citită cu voce tare de către cadrul didactic);
Matematica (o parte din el este citită cu voce tare copiilor, iar cealaltă parte rămâne pentru lucru individual); în
baza răspunsurilor se calculează trei tipuri de scor, şi anume pentru Concepte numerice şi matematice, pentru Calcul şi
pentru Concepte relaţionale;
Cititul (solicită subiectului să citească cuvinte, propoziţii, paragrafe scurte şi să răspundă la întrebări, marcând
căsuţa ce cuprinde cuvântul, grupul de cuvinte sau imaginea considerată a fi corespunzătoare).
Pentru nivelul D mai există şi subtestul Deprinderile cititului, care este de fapt un instrument de tip creion-hârtie
folosit pentru evaluarea ortografierii, structurii cuvântului, folosirii majusculei şi punctuației.
Administrare şi scorare. Testul poate fi administrat de către cadrul didactic, în mod obișnuit, pe o clasă de elevi.
Este recomandabil însă ca el să fie aplicat pe grupuri mici de subiecţi, având în vedere faptul că o mare parte din
conținutul subtestelor se prezintă oral. De asemenea, este recomandabil ca persoana care aplică testul să fie bine fami-
liarizată cu materialele acestuia. În orice caz, pe parcursul administrării testelor, cadrului didactic îi revin o serie de
sarcini, cum ar fi: citirea cu voce tare a unor itemi; verificarea dacă toţi subiecţii marchează răspunsurile în locurile
corecte; să evalueze cât timp trebuie să aştepte până la prezentarea itemului următor; stimularea şi menţinerea
racordării la test a elevilor slabi şi a celor foarte buni; menţinerea atenţiei copiilor; supravegherea copiilor pentru ca
aceştia să nu pronunţe răspunsurile cu voce tare; asigurarea continuităţii acţiunii de testare; rezolvarea rapidă a
oricăror probleme datorate unor factori perturbatori.
Editorul oferă celor ce aplică testul materiale care pot fi folosite pentru a pregăti elevii pentru acţiunea de testare.
De asemenea, cele mai multe dintre subteste conţin exemple de itemi la începutul lor. Pentru a răspunde la subteste nu
este precizată o limită de timp, în medie fiind necesare aproximativ 30-40 de minute pentru administrarea fiecăruia
dintre ele. Scorul brut este determinat în funcţie de numărul de răspunsuri corecte. Scorarea se poate face manual sau
cu ajutorul computerului. Direcţii detaliate şi forme pentru scorarea manuală sunt oferite în cadrul Ghidului
utilizatorului pentru fiecare nivel.
În ceea ce priveşte bateria de bază, sunt disponibile următoarele scoruri: scorul brut, scorul standard, ranguri
centile, banda centilă, stanine, indicatorul de şcolaritate (numai pentru nivelurile C şi D). Deoarece utilizatorii pot
alege diferite combinaţii de subteste în vederea administrării, nu sunt calculate scoruri totale. în schimb, pentru
anumite subteste sunt oferite scoruri pe domenii bazate pe subseturi de itemi. Aceste scoruri includ scoruri brute,
ranguri centile şi stanine.
Standardizare. În vederea stabilirii normelor pentru toate nivelurile vizate de Testul „CIRCUL” au fost utilizate
eşantioane naţionale. Astfel, eşantionul pentru nivelul A a fost extras în anii 1972-1973 din toate centrele pentru
educaţia preprimară a copiilor cu vârsta de 4 şi 5 ani. Aceşti copii selectaţi reprezentau o mare diversitate de regiuni
geografice, oraşe de diferite mărimi, niveluri socioeconomice şi grupuri etnice. Ca număr, au participat 1006 copii
preşcolari (înainte de a merge la grădiniţă) şi 1979 de copii din cadrul grădiniţei. În funcţie de aceleaşi variabile au
fost selectaţi şi copiii care au alcătuit eşantionul pentru normarea nivelului B. Acesta a cuprins un număr de 6394 de
elevi din clasa I, acţiunea desfăşurându-se în anul 1975. În sfârşit, nivelurile C şi D au fost normate în anii 1976-1977,
participând un număr de 5000 de elevi de clasa II-a şi 5000 de elevi de clasa a III-a, pentru fiecare dintre cele două
niveluri. Normarea a fost realizată pentru ambele semestre (toamnă şi primăvară) ale anului şcolar. În plus, nivelul B a
fost administrat pe un număr de 4753 de copii de grădiniţă ce aparţineau şcolilor participante.
Caracteristici psihometrice. În ceea ce priveşte fidelitatea, sunt oferite date privind două tipuri, şi anume:
fidelitatea formă alternantă, valoarea coeficienţilor variind între 0.74 şi 0.89 pentru subtestele bazale de măsurare (cea
mai mare valoare fiind pentru citit şi cea mai mică valoare, pentru ascultat); consistenţa internă, valoarea
coeficienţilor la subtestele de bază variind între 0.77 şi 0.78 (pentru nivelul A), între 0.85 şi 0.93 (pentru nivelul B),
între 0.79 şi 0.94 (pentru nivelul C), între 0.78 şi 0.99 (pentru nivelul D). Şi aici subtestele de ascultare tind a avea cele
mai mici valori ale consistenţei interne, iar subtestele pentru citit tind a avea cele mai mari valori.
238
Fidelitatea scorurilor pe domenii a fost semnificativ scăzută, explicaţia constând mai ales în aceea că aceste
domenii includeau un număr scăzut de itemi. Astfel, valoaria coeficienţilor era de 0.60 şi 0.70 pentru nivelurile A şi B
şi de 0.70 şi 0.80 pentru nivelurile C şi D.
Referitor la validitate, fiind vorba despre un test de achiziţie, s-a acordat o mai mare atenţie validităţii de conţinut,
Manualul descrie în detalii toate procedurile folosite pentru fiecare etapă a procesului de dezvoltare a testului. Alte
studii privind validitatea au urmărit: a) intercorelaţiile dintre subtestele de bază de la toate nivelurile, rezultatele
obţinute sugerând existenţa unui factor al abilităţii generale; b) corelaţiile dintre subtestele cu acelaşi subiect, dar
adresate unor niveluri adiacente, valoarea acestora variind între 0.60 şi 0.70 pentru nivelurile A-B, B-Cşi C-D; c)
corelaţiile cu evaluarea făcută de cadrul didactic imediat înainte de testare, valoarea acestora variind între 0.40 şi 0.60.
În concluzie, se recomandă ca rezultatele obţinute cu ajutorul acestor teste să fie interpretate cu multă precauţie,
având în vedere şi anumite slăbiciuni ale acestor instrumente, dar şi faptul că, în general, este dificil de realizat o
evaluare foarte corectă a copiilor mici şi foarte mici.
Bateria psihoeducaţională Woodcock-Johnson - revizuită
Scurt istoric. Woodcock-Johnson Psycho-educational Battery - Revised (WJ-R) a fost publicată în 1989, de către
R.W. Woodcock şi M.B. Johnson, fiind o revizie a variantei originale, publicate în 1977.
Obiective. Testul îşi propune să măsoare abilitățile cognitive şi academice ale subiecților, începând cu cei de 2 ani
şi trecând de vârsta adultă (peste 90 de ani).
Conţinut. În primul rând, ca elemente principale de conţinut, regăsim în cadrul bateriei două categorii de teste, şi
anume Testele Woodcock-Johnson pentru abilităţile cognitive (WJ-R COG); Testele Woodcock-Johnson de achiziţie
(WJ-R ACU). Fiecare dintre cele două părţi conţine o baterie standard şi o baterie suplimentară. Astfel, pentru WJ-R
COG, Bateria standard cuprinde şapte subteste:
1) Memoria pentru nume. Subiecţii trebuie să identifice dintr-un grup de nouă desene „creaţiile spaţiale" ce
sunt prezentate de examinator şi numite de către acesta. Subtestul măsoară memoria de lungă durată.
2) Memoria propoziţiilor. Sarcina subiecţilor este de a repeta fraze şi propoziţii exact aşa cum au fost oferite
de către examinator sau de către o bandă audio. Subtestul măsoară memoria de scurtă durată şi atenţia.
3) Potrivirea vizuală. Într-un interval de trei minute subiectul trebuie să identifice şi să încercuiască două
numere identice într-un şir de şase numere. Intenția este de a măsura viteza procesării.
4) Cuvinte incomplete. Subiectului i se prezintă cuvinte din care lipsesc anumite foneme şi el trebuie să le
spună în formă completă. Subtestul măsoară procesarea auditivă.
5) Închiderea vizuală. Sarcina subiectului este de a numi anumite imagini sau desene ce sunt prezentate
deformat, din care lipsesc linii sau arii care sunt parțial acoperite de alte structuri. Scopul principal este de
a măsura procesarea vizuală.
6) Vocabularul în imagini. Se prezintă obiecte familiare şi nefamiliare, iar subiectul are sarcina de a le
identifica. Subtestul măsoară înţelegerea cunoştinţelor sau inteligenţa cristalizată.
7) Analiza/sinteza. Sarcina constă în identificarea părţilor ce lipsesc în cadrul unui joc logic. Intenţia este de a
măsura raţionamentul şi inteligenţa fluidă.
La rândul ei, Bateria suplimentară este compusă din 14 subteste:
8) Învăţarea vizual-auditivă. Subiectul trebuie să asocieze noi simboluri vizuale cuvintelor familiare şi să
traducă o serie de simboluri în propoziţii verbale. Subtestul măsoară memoria de lungă durată.
9) Memoria pentru cuvinte. Sarcina constă în repetarea, în aceeaşi succesiune, a unei liste cuprinzând cuvinte
ce nu au legătură între ele. Intenția este de a măsura memoria de scurtă durată şi atenția.
10) Bifarea. Subiectului i se oferă o pagină ce conţine şiruri a 20 de desene fiecare, iar el, într-un interval de
trei minute, trebuie să marcheze cinci desene dintr-un şir care sunt identice cu primul desen. Subtestul
măsoară viteza procesării.
11) Asocierea sunetelor. Subiectul trebuie să spună cuvântul întreg după ce aude anumite părţi ale acestuia
(silabe sau foneme). Scopul este de a măsura procesarea auditivă.
12) Recunoaşterea imaginii. Solicită recunoaşterea unui set de imagini care a fost prezentat anterior împreună
cu un grup de alte imagini ce aveau rolul de a distrage atenţia. Subtestul măsoară procesarea vizuală.
13) Vocabularul oral. Examinatorul prezintă anumite cuvinte, iar subiectul trebuie să răspundă la acestea
oferind cuvinte sinonime sau antonime. Subtestul, care cuprinde, de altfel, două părţi (Sinonime şi
239
Antonime), urmăreşte să măsoare înţelegerea cunoştinţelor sau inteligenţa cristalizată.
14) Formarea conceptului. Subiectului i se prezintă stimuli variaţi şi el are sarcina de a oferi conceptul.
Intenţia este de a măsura raţionamentul sau inteligența fluidă.
15) Reamintirea după un anumit interval de timp - memoria pentru nume. După un interval de 1-8 zile
subiectul trebuie să identifice fiinţele prezentate în testul Memoria pentru nume. Subtestul măsoară
memoria de lungă durată.
16) Reamintirea după un anumit interval de timp - învăţarea vizual-auditivă. Subiectul trebuie să-şi
amintească, după un interval de 1-8 zile, simbolurile prezentate în cadrul subtestului învăţarea vizual-
auditivă. Subtestul măsoară memoria de lungă durată.
17) Numere inversate. Sarcina constă în repetarea unei serii de numere în sens invers. Intenția este de a măsura
memoria de scurtă durată şi atenţia.
18) Structuri sonore. Subiectul trebuie să precizeze dacă perechile de structuri sonore, prezentate cu ajutorul
benzii electromagnetice, sunt la fel sau diferite. Subtestul măsoară procesarea analitică.
19) Relaţii spaţiale. Subiectului i se cere să selecteze şi să potrivească diferite forme. Subtestul măsoară
inteligenţa fluidă şi procesarea vizuală.
20) Înţelegerea conţinutului ascultat. Sarcina constă în furnizarea unui cuvânt care să completeze pasajul scurt
ascultat. Intenţia este de a măsura înţelegerea cunoştinţelor sau inteligenţa cristalizată.
21) Analogii verbale. Subiectului i se cere să completeze fraze cu cuvinte care indică analogii verbale potrivite.
Subtestul măsoară înţelegerea cunoştinţelor sau inteligenţa cristalizată.
WJ-COG este bazată pe teoria Horn-Cattell privind procesarea cognitivă. Toate subtestele sunt folosite pentru
măsurarea celor şapte abilităţi intelectuale: raţionamentul fluid (capacitatea de a raţiona în situaţii noi); înţelegerea
cunoştinţelor (volumul cunoştinţelor şi aplicaţiile eficiente); procesarea vizuală (capacitatea de a percepe şi de a gândi
asupra unor structuri vizuale); procesarea auditivă (înţelegerea şi sinteza unor structuri auditive); viteza procesării
(realizarea rapidă a unor sarcini relativ simple); reamintirea de lungă durată (eficienţa în păstrarea informaţiei şi
reamintirea ei după o anumită perioadă de timp); memoria de scurtă durată (înţelegerea informaţiei şi utilizarea ei într-
o scurtă perioadă de timp).
Subtestele, care cuprind cel puțin două măsurători pentru fiecare factor, formează grupări în raport cu aceste
abilităţi. Combinaţiile pot fi obţinute din testele ce aparţin atât bateriei standard, cât şi celei suplimentare. Astfel, pot fi
obţinute: Scala standard (testele 1-7 ale Bateriei standard); Scala extinsă (testele 1-14); Scala dezvoltării timpurii
(toate testele Bateriei standard cu excepția subtestelor 3 şi 7); Abilitatea cognitivă generală (obţinută din toate
celelalte scale). Scala extinsă favorizează măsurarea a şapte factori cognitivi şi a patru grupuri de aptitudini scolastice.
Acestea din urmă au rolul de a măsura nivelul individual de achiziţie aşteptat în raport cu patru arii academice: citit,
matematică, limbaj scris, cunoştinţe din diferite domenii.
Referitor la Testele Woodcock-Johnson pentru achiziţie (WJ-R ACH) trebuie menţionat mai întâi faptul că există şi
aici o Baterie standard şi o Baterie suplimentară. Pentru Bateria standard există două forme paralele, fiecare
conţinând nouă subteste:
1) Identificarea literei şi cuvântului. Măsoară abilitatea de a identifica litere şi cuvinte prezentate izolat.
2) Înţelegerea pasajului. Măsoară abilitatea de a identifica cuvântul care lipseşte dintr-un scurt pasaj citit.
3) Calculul. Măsoară abilitatea de a efectua corect calcule matematice.
4) Probleme aplicate. Măsoară abilitatea de a rezolva corect probleme matematice practice.
5) Dictare. Măsoară abilitatea de a răspunde în scris la întrebări privind formele literelor, punctuaţia,
utilizarea cuvintelor.
6) Mostre de scris. Măsoară abilitatea de a răspunde în scris în raport cu cerinţe variate.
7) Știință. Măsoară cunoștințele referitoare la științele biologice şi fizice.
8) Studii social. Măsoară cunoștințele referitoare la istorie, geografie, economie, guvernare etc.
9) Domenii umanistice. Măsoară abilitatea de a-şi reaminti cunoştinţe din artă, muzică şi literatură.
Bateria suplimentară cuprinde următoarele subteste:
10) Critica cuvântului. Măsoară abilitatea de a aplica reguli ale analizei fonice şi structurale în lecturarea unor
cuvinte nefamiliare şi fără sens.
11) Vocabularul citit. Măsoară abilitatea de a oferi un cuvânt sinonim sau antonim după citirea unor cuvinte.
240
12) Concepte cantitative. Măsoară cunoaşterea conceptelor şi vocabularului matematic.
13) Probarea. Măsoară abilitatea de a identifica diferite greşeli în cadrul unui pasaj (privitoare la punctuaţie,
ortografiere, utilizarea cuvântului etc.) şi de a le corecta.
14) Fluenţa scrisului. Măsoară abilitatea de a scrie propoziţii simple în şapte minute.
15) Punctuaţia sau folosirea literei mari. Conţine itemi selectaţi din subtestele Probarea şi Dictarea.
16) Ortografierea. Conţine itemi selectaţi din subtestele Probarea şi Dictarea.
17) Întrebuinţarea. Conţine itemi din subtestele Probarea şi Dictarea.
18) Scrisul de mână. Răspunsurile copilului la subtestul Probe de scris sunt comparate în baza unei scale
rangate a scrisului de mână.
Şi în cazul WJ-R ACH subtestele pot fi combinate în grupuri. Astfel, pot fi realizate cinci asemenea grupări, şi
anume pentru citit, matematică, limbaj scris, cunoaştere şi deprinderi.
Administrare şi scorare. În general, testul este uşor de aplicat, instrucţiunile fiind destul de clare atât pentru
examinator, cât şi pentru subiect. Timpul necesar pentru administrare variază de la 20 de minute la câteva ore,
depinzând de faptul dacă sunt aplicate ambele părţi ale testului şi, în cadrul lor, dacă sunt aplicate sau nu ambele
baterii. Astfel, spre exemplu, Bateria standard din cadrul WJ-R COG necesită 30-40 de minute, Scala dezvoltării
timpurii necesită 20-30 de minute, testele 8-14 ale Bateriei suplimentare necesită 40 de minute ş.a.m.d. De regulă,
pentru subteste se începe administrarea cu primul item, indiferent de vârsta subiectului. În cazul unor excepţii, cum ar
fi subtestele din WJ-R COG (Memoria propoziţiilor, Cuvinte incomplete, Vocabularul în imagini, Memoria cuvintelor,
Vocabularul oral, Cuvinte inversate, Înţelegerea ascultării, Analogii verbale) sunt stabilite puncte de plecare pentru
diferite niveluri de vârstă. De asemenea, pentru aceste subteste se stabileşte nivelul bazal în funcţie de un anumit
număr de răspunsuri consecutive corecte.
În ceea ce privește scorarea, la cele mai multe dintre subteste răspunsurile la itemi sunt evaluate a fi corecte sau
incorecte. Scorul brut, pentru majoritatea subiecților, este bazat pe numărul de itemi la care au răspuns corect, la care
se adaugă un credit pentru fiecare item situat sub nivelul bazal. La rândul lor, scorurile brute pot fi convertite în
echivalenți ai vârstei şi clasei, ranguri centile şi scoruri standard. Procesul este foarte complex şi mare consumator de
timp, de aceea se recomandă utilizarea unui program de scorare computerizat. Scorurile standard au o medie de 100 şi
deviația standard de 15. Eroarea standard a măsurării poate fi adăugată sau scăzută pentru a determina intervalul de
încredere. Scorurile standard pentru teste sau pentru grupări de teste pot fi clasificate astfel:
- peste 131 ........ excepțional
- 121-130 ........ superior
- 111-120 ........ medie înaltă
- 90-110 ........ medie
- 80-89 ........ medie scăzută
- 70-79 ........ scăzut
- sub 69 ....... foarte scăzut
Standardizare. Testul WJ-R a fost etalonat pe un număr de 6359 de subiecţi proveniţi din mai mult de 100 de
comunităţi, dintre care: 705 copii cu vârsta între 2 şi 5 ani, dar care nu erau înscrişi în grădiniţă; 3245 de subiecţi
aparţinând diferitelor niveluri de şcolaritate, începând cu grădiniţa şi până la terminarea studiilor preuniversitare;
restul de 2409 subiecţi frecventau cursurile universitare sau nu erau cuprinşi în şcoală. Eşantionul a fost stratificat în
funcţie de următoarele variabile: regiunea geografică, mărimea comunităţii, sexul, rasa, statutul ocupaţional şi nivelul
educaţional pentru adulţi, tipul de colegiu (4 sau 2 ani, privat sau public) pentru studenţii cuprinşi în eşantion.
Acţiunile legate de standardizare au durat doi ani (1986-1988). Sunt oferite norme separate pentru: copiii cu vârsta
între 2 ani şi 18 ani şi 11 luni (la intervale de o lună), persoanele cu vârsta între 19 şi 90 de ani (la intervale de 1 an).
De asemenea, este oferit un tabel cu norme pentru persoanele de peste 90 de ani.
În afara normelor bazate pe vârstă, sunt prezentate norme bazate pe nivelul de şcolarizare (clasa), şi anume
începând cu nivelul de grădiniţă şi până la terminarea studiilor preuniversitare.
Caracteristici psihometrice. În ceea ce priveşte fidelitatea, în Manual sunt prezentate numai datele privind
consistenţa internă (procedura split-half şi corectată cu formula Spearman-Brown) pentru nouă niveluri de vârstă.
Pentru vârstele mici, sunt prezentate numai datele privind vârstele 2, 4 şi 6 ani (valori între 0.73 şi 0.92 ale
corelaţiilor). Pentru Scala dezvoltării timpurii valorile corelaţiilor sunt cuprinse între 0.91 (vârsta de 6 ani) şi 0.95
241
(vârsta de 2 ani). Referitor la WJ-ACH Bateria standard, datele privind consistenţa internă sunt furnizate numai în
funcţie de vârstă. Astfel, valorile fidelităţii pentru vârstele de 2, 4 şi 6 ani se întind între 0.74 şi 0.93, iar în ceea ce
priveşte grupările de teste, valorile se întind între 0.91 şi 0.97.
Manualul cuprinde, de asemenea, date privitoare la validitate, şi anume la următoarele tipuri de validitate: a)
validitatea de conţinut (informaţii relativ puţine); b) validitatea concurentă: WJ-R COG a fost corelat cu Scorul
compozit al procesării mentale K-ABC, cu Scorul compozit Stanford-Binet, cu IQ Scala completă WISC-R şi WAIS-R;
corelaţiile au fost în general între 0.60 şi 0.70 pentru Scala standard şi Scala extinsă şi de 0.50 pentru Scala
dezvoltării timpurii; pe de altă parte, Scorul abilităţii cognitive generale (calculat în baza rezultatelor la Scala
dezvoltării timpurii) a fost corelat, pentru un grup de copii de 3 ani, cu alte instrumente de măsură pentru preşcolari,
cum ar fi: K-ABC, Stanford-Binet, Testele Bohem pentru conceptele de bază, Scala Bracken pentru conceptele de bază,
Indexul general cognitiv McCarthy; valorile corelaţiilor rezultate au fost între 0.50 şi 0.60; c) validitatea de construct
a fost verificată prin procedeul corelării testelor şi grupurilor de teste aparținând WJ-R COG.
În general, valorile corelațiilor între teste au fost scăzute, însă testele ce aparțineau aceleiași grupări (cluster) au
corelat, la un nivel mult mai înalt, decât testele ce reprezentau diferite grupări. Informații suplimentare de sprijin
pentru validitatea de construct sunt oferite în urma studiului realizat pe un mai mare număr de subiecți din lotul de
standardizare folosind metoda analizei factoriale.
Destul de populare sunt testele de maturitate școlară a lui Ierasik și programele de diagnosticare a gradului
maturității școlare propuse de N. Gutkina [25].
În procesul de elaborare a itemilor pentru testele de cunoștințe trebuie respectate un șir de reguli care permit
crearea unui instrument fidel de evaluare a reușitei însușirii diferitor discipline școlare. De exemplu, este necesar de a
analiza conținutul probelor din punct de vedere a prezentării uniforme în test a conținutului la diferite teme, noțiuni,
activități, etc. Testul nu trebuie să fie supraîncărcat cu noțiuni secundare, detalii neesențiale și să nu solicite din partea
subiecților testați în fond memoria mecanică. Itemii (probele) din test trebuie să fie formulați strict, concis și univoc
așa încât toți elevii să înțeleagă în același sens conținutul prezentat. Important este ca conținutul itemilor să nu
servească elevii la formularea răspunsurilor la alți itemi.
Variantele de răspuns la fiecare item(probă) trebuie formulate în așa mod încât să fie exclusă posibilitatea de a
ghici răspunsul sau soluționarea probei prin excluderea răspunsurilor nepotrivite din start.
Este important de a alege și forma cea mai potrivită a răspunsurilor la itemi. Ținând cont de faptul că itemii
trebuie să fie formulați concis și răspunsurile trebuie să fie unele succinte și univoce. De exemplu, este destul de
comodă forma răspunsurilor de alternativă când elevul trebuie să marcheze o variantă din răspunsurile propuse „da”-
„nu”, „corect”- „incorect” ș.a. Deseori în itemi sunt lăsate spații care trebuie să fie completate de elevi prin selectarea
răspunsului corect din mai multe variante de răspunsuri. De regulă, sunt propuse 4-5 răspunsuri din care numai unul
este varianta corectă. Ca și orișicare test și acest tip de teste trebuie să satisfacă cerințele cu privite la fidelitate,
validitate etc.
245
72. American Psychological Association (1966). Standards for educational and psychological tests and manuals.
Washington DC: American Psychological Association.
73. American Psychological Association (1974). Standards for Educational and Psychological Testing. Washington
DC: American Psychological Association.
74. American Educational Research Association, American Psychological Association & National Council on
Measurement in Education (1985). Standards for Educational and Psychological Testing. Washington DC: American
Psychological Association.
75. Albu M. Construirea și utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca, 1998.
76. Albu M. Metode și instrumente de evaluare în psihologie. Cluj-Napoca, 2000.
77. Albu M., Pitariu H. Proiectarea testelor de cunoștințe și examenul asistat pe calculator. Cluj-Napoca, 1993.
78. Anucuța P. Metode de cercetare psihologică a personalității. Timișoara, 2000.
79. Bodo V. Testele de personalitate. Cluj-Napoca, 2001.
80. Bodo V. Testele de inteligență. Cluj-Napoca, 2005.
81. Bohem A. E. Bohem Test of basic Concepts. New York, 1986.
82. Buros O.K. Eight mintal measurements yearbook. Lincoln, Nebrasca, 1978.
83. Carter Ph. Teste de inteligență și psihometrice. București, 2005.
84. Cattell R. B. Personality and Mood by Questionnaire. San Francisco, 1973.
85. Cattell R.B. (1956—1957). Sixteen Personality Factors Questionnaire. Urbana Campaign.
86. Cattell R.B. (1965). The scientific analysis of personality. Harmondsworth: Penguin.
87. Cattell R.B. (1990). Advances in Cattellian Personality Theory. In L.A. Pervin. Handbook of Personality,
Theory and Research. New York: The Guilford Press.
88. Cattell R.B. (1995). The fallacy of five factors in the personality sphere. The Psychologist, May, 207—208.
89. Cattell J. McKeen (1890). Mental tests and measurements. Mind, 15,373—381.
90. Clinciu I.A. Psihodiagnostic. Brașov, 2005.
91. Cohen R.J., Swerdlik M.E. Psychological Testing and Measurement.An Introduction to Tests and
Measurement. California, 1999.
92. Cronbach L.J. Essentials of Psychological Testing. New York, 1960.
93. Dafinoiu I. Personalitatea. Metode de abordare clinică. Iași, 2002.
94. Eysenck H.J. Teste de inteligență. București, 1998.
95. Flanagan J.C. Flanagan Aptitude Classification Tests: Tehnical report. Chicago, 1959.
96. Gough H. G. The California Personality InventoryAdministrator , s Guide. Palo Alto, 1987.
97. Gregory R.J. Psychological Testing. Design, analysis an use. Massachusetts, 1995.
98. Gregory R.J. Psychological Testing. History, Principles and Applications, 1996.
99. Groth-Marnat G. Handbook of Psychological Assessment, ediția a III, New York, 1997.
100. Hankins J. Test of General Educational Development. Texas, 1992.
101. Havârneanu C. Cunoașterea psihologică a persoanei. Iași, 2000.
102. House A.E. ”The Wechsler Adult Intelligence Scale-Revised (WAIS-R)”, in Major Psychological Assessment
Instruments, 1996.
103. Horghidan V. Metode de psihodiagnostic. București, 1998.
104. Horghidan V. Psihodiagnostic. București. 1997.
105. Kaufman A.S. Assessing adolescent and adult intelligence. Boston, 1990.
106. Lisevici P. Teste de cunoștințe. Târgoviște, 1993.
107. Lisevici P. Teste de evaluare educațională. București, 2001.
108. Miclea M., Domuța A. Bateria de teste psihologice de aptitudini cognitive. Manual de utilizare. Cluj-Napoca,
2003.
109. Minulescu M. Teorie și practică în psihodiagnostic. București, 2003.
110. Minulescu M. Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate. București, 2004.
111. Minulescu M. Tehnici proiective. București, 2001.
112. Mitrofan N. Testarea psihologică a copilului mic. București, 1997.
113. Mitrofan N., Mitrofan L. Testarea psihologică. Inteligență și aptitudini. Iași, 2005.
246
114. Mitrofan N. Testarea psihologică. Aspecte teoretice și practice. Iași, 2009.
115. Mureșan P. (coord.) Teste de aptitudini. București, 1991.
116. Popescu-Neveanu P. Dicționar de psihologie. București, 1978.
117. Palormo J.M. Computer Programmer Aptitude Battery Manual. Chicago, 1974.
118. Porteus S.D. Porteus Maze Test: Fifty years, application. California, 1965.
119. Racu Ig. Psihodiagnoza. Statistica psihologică. Chișinău, 2006.
120. Racu Ig. Psihodiagnoza. Teste psihologice. Chișinău, 2014.
121. Rășcanu, R. Introducere în psihodiagnoza clinică. București, 2003.
122. Roșca M. Metode de psihodiagnostic. București, 1975.
123. Stan A. Testul psihologic. Evoluție, construcție, aplicații. Iași, 2002.
124. Terman L.M., Merrill M.A. Stanford-Binet Intelligence Scale. Boston, 1973.
125. Wechsler D. Manual for the Wechsler Intelligence Scale for Children. San Antonio, 1991.
126. Wechsler D. Wechsler Adult Intelligence Scale. Administration and Scoring Manual. San Antonio, 1997.
ANEXE
ANEXA 1. Distribuția t.
N/ p 0,10 0,05 0,02 0,01
1 6,34 12,71 31,82 63,66
2 2,92 4,30 6,96 9,92
3 2,35 3,18 4,54 5,84
4 2,13 2,78 3,75 4,60
5 2,02 2,57 3,36 4,03
6 1,94 2,45 3,14 3,71
247
7 1,90 2,36 3,00 3,50
8 1,86 2,31 2,90 3,36
9 1,83 2,26 2,82 3,25
10 1,81 2,23 2,76 3,17
11 1,80 2,20 2,72 3,11
12 1,78 2,18 2,68 3,06
13 1,77 2,16 2,65 3,01
14 1,76 2,14 2,62 2,98
15 1,75 2,13 2,60 2,95
16 1,75 2,12 2,58 2,92
17 1,74 2,11 2,57 2,90
18 1,73 2,10 2,55 2,88
19 1,73 2,09 2,54 2,86
20 1,72 2,09 2,53 2,84
21 1,72 2,08 2,52 2,83
22 1,72 2,07 2,51 2,82
23 1,71 2,07 2,50 2,81
24 1,71 2,06 2,49 2,80
25 1,71 2,06 2,48 2,79
26 1,71 2,06 2,48 2,78
27 1,70 2,05 2,47 2,77
28 1,70 2,05 2,47 2,76
29 1,70 2,04 2,46 2,76
30 1,70 2,04 2,46 2,75
35 1,69 2,03 2,44 2,72
40 1,68 2,02 2,42 2,71
45 1,68 2,02 2,41 2,69
50 1,68 2,01 2,40 2,68
60 1,67 2,00 2,39 2,66
8 1,64 1,96 2,33 2,58
248
6
ANEXA nr. 2. Valorile critice pentru testul U
2
Mann-Whetney
4 23 8
6
20 - 2 8 13 20 27 34 41 48 55 62 69 76 83 90 98 10 112 119 127
38 52 67 80 93 106 119 13 145 158 171 184 197 210 22 5 24 26 273
2 2 23 8 1
5
249
250
ANEXA nr. 3. Valorile semnificative pentru coeficientul de corelație
Bravais-Pearsonr.
Df =n-2 Nivel de semnificație p
0,10 0,05 0,02 0,01
1 0,988 0,997 0,9995 0,9999
2 0,900 0,950 0,980 0,990
3 0,805 0,878 0,934 0,959
4 0,729 0.811 0,882 0,917
5 0,669 0,754 0,833 0,874
6 0,622 0,707 0,789 0,834
7 0,582 0,666 0,750 0,798
8 0,549 0,632 0,716 0,765
9 0,521 0,602 0,685 0,735
10 0,497 576 0,658 0,708
11 0,476 0,553 0,634 0,684
12 0,458 0,532 0,612 0,661
13 0,441 0,514 0,592 0,641
14 0,426 0,497 0,574 0,628
15 0,412 0,482 0,558 0,606
16 0,400 0,468 0,542 0,590
17 0,389 0,456 0,528 0,575
18 0,378 0,444 0,516 0,561
19 0,369 0,433 0,503 0,549
20 0,360 0,423 0,492 0,537
21 0,352 0,413 0,482 0,526
22 0,344 0,404 0,472 0,515
23 0,337 0,396 0,462 0,505
24 0,330 0,388 0,453 0,495
25 0,323 0,381 0,445 0,487
26 0,317 0,374 0,437 0,479
27 0,311 0,367 0,430 0,471
28 0,306 0,361 0,423 0,463
29 0,301 0,355 0,416 0,456
30 0,296 0,349 0,409 0,449
35 0,275 0,325 0,381 0,418
251
40 0,257 0,304 0,358 0,393
45 0,243 0,288 0,338 0,372
50 0,231 0,273 0,322 0,354
60 0,211 0,250 0,295 0,325
252
Pentru ipoteze bidirecționale
0,05 0,02 0,01
5 1 1 -
6 0,87 0,89 1
7 0,71 0,81 0,91
8 0,64 0,72 0,79
9 0,56 0,67 0,72
10 0,51 0,60 0,64
11 0,46 0,54 0,60
12 0,43 0,52 0,57
13 0,41 0,49 0,54
14 0,39 0,47 0,52
15 0,38 0,45 0,50
16 0,36 0,43 0,47
17 0,35 0.42 0,46
18 0,34 0,40 0,45
19 0,33 0,39 0,43
20 0,32 0,38 0,42
21 0,31 0,37 0,41
22 0,30 0,36 0,40
23 0,29 0,35 0,39
24 0,29 0,34 0,38
25 0,28 0,33 0,37
26 0,27 0,33 0,36
27 0,27 0,32 0,35
28 0,26 0,31 0,35
29 0,26 0,30 0,34
30 0,25 0,30 0,33
31 0,25 0,29 0,33
32 0,25 0,29 0,33
33 0,24 0,29 0,32
34 0,24 0,28 0,32
35 0,23 0,28 0,32
36 0,23 0,27 0,31
37 0,23 0,27 0,31
38 0,22 0,26 0,30
253
39 0,22 0,26 0,30
40 0,22 0,26 0,30
254