1.Ce este filosofia?Obiectul de studiu al filosofiei.

Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein și sophia, dragoste de înțelepciune): disciplina autonomă a
culturii având ca obiect cunoașterea formelor și proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de
gândire și investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să
înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și
viață.
Ce este filosofia?

Filosofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman. Întrebarea cum se poate defini
filosofia este chiar și ea una filosofică. Pentru introducerea conceptului putem spune că este studiul
înțelesurilor și justificărilor sau credințelor despre cele mai generale sau universale aspecte ale
lucrurilor, un studiu care nu este realizat prin experimente și observare atentă, ci prin formularea
problemelor și oferirea soluțiilor lor, argumentarea soluțiilor oferite și discuția dialectică a tuturor
acestora. Filosofia studiază concepte generale precum existența, bunătatea, cunoașterea sau frumusețea.
Pune întrebări precum "Ce este bunătatea, în general?" sau "Este cunoașterea posibilă ?". În termeni
generali, filosofia este studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului și interiorului în plus față de
studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte. În prezent filosofia este dominată
de teme, nu de sisteme. Filosofia actuală este una orientată spre acțiunea socială, căutându-și aplicații
in toate domeniile, de la afaceri si până la problemele ecologice.
Perspectiva propusă de filosofie este una:

 totalizatoare (reflectă ansamblul cunoașterii umane, realitatea obiectivă, subiectivă, sensul

lucrurilor, problemele și fenomenele)
 auto-reflexivă (reflecția personală și autonomă vizează edificarea sinelui)
 antropocentrică (cunoașterea este o relație între subiectiv și realitatea obiectivă)
 axiologică (stabilește trepte sau priorități valorice în elaborarea sensurilor)

Obiectul de studiu si problema fundamentala a filosofiei.

Filosofia studiaza concepte generale precum existenta,bunatatea,cunoasterea sau
frumusetea.Pune intrebari precum”Ce este existenta?”,”Este posibila cunoasterea?”.Filosofia
este studiul critic ,speculativ,sau analitic al exteriorului si interiorului in plus fata de studiul
reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte.
Problema fundamentala a filosofiei are 2 laturi:
• latura ontologica/existentiala(consta in raspunsul la intrebarea:ce este primar:materia
sau spiritul?);
• latura gnoseologica care tine de cognosibilitatea lumii.Tine de cautarea rs.la
intrebarea :este oare posibila cunoasterea?mai ales a esentei lucrurilor?

Obiectul filozofiei.
Filozofia este nucleul concepţiei despre lume,î n t r o f o r m ă m a x i m a l g e n e r a l i z a t ă
t a b l o u l l u m i i , o m u l u i ş i i n t e r a c ţ i u n i i l o r . O b i e c t u l filozofiei este generalul în sistemul
“lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din d o u ă s u b s i s t e m e – “ l u m e ” ş i “ o m ” .
F i e c a r e d i n e l e a r e n i v e l u r i l e s a l e , i a r i n t e r a c ţ i u n e a laturilor – patru aspecte:
ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic. Filozofia esteo ştiinţă complexă, care trebuie să
dee răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întrăaşa discipline ca ontologia, gnoseologia,
antropologia, sociologia, etica, estetica ş.a. Filozofia e s t e ş t i i n ţ a d e s p r e c e l e m a i
g e n e r a l e î n s u ş i r i ş i r e l a t i i a r e a l i t ă ţ i i o b i e c t i v e , l e g i t ă ţ i a funcţionării şi
dezvoltării ei. Filozofia trebuie să evidenţiieze structura generală a oricărui obiect,
legităţile generale a funcţionării şi dezvoltării lui pentru a trasa orientiri de a le cunoaşte
şi transforma. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a
raportului omului cu această lume.În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei
materiale şi existenţeiomului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin
aceea că el prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot
generaluldin existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului,
atitudinii lui culumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte
pentru a construi t a b l o u l u n i v e r s a l a l l u m i i s u b u n g h i u l d e v e d e r e a A d e v ă r u l u i ,
F r u m u s e ţ e i , B i n e l u i ş i Echităţii. Cu alte cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din
realitatea materială careîi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un
sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale.Şi dacă problemele conceptuale sunt
specifice (”ce prezintă lumea în întregime?”, “ceeste omul?”, “ce este adevărul?”), atunci
şi răspunsurile la ele sunt deosebite. Cunoştinţele f i l o z o f i c e s u n t s p e c i f i c e
ş i n u s e r e d u c l a c u n o ş t i n ţ e l e c o n c r e t - ş t i i n ţ i f i c e . C u n o ş t i n ţ e l e filozofice
au trăsături specifice atît cunoştinţelor naturaliste,ştiinţifice, cît şi cunoştinţelor
ştiinţelor sociale, umanitare, artistice, cunoştinţelor obişnuite. Cunoştinţele filozofice
suntcunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este concepţia raţionalizată despre
lume a epocii.Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are
toatecriteriile ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spree s e n ţ ă
şi legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă
a conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumităinfluenţă
asupra existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) eaeste ideologizată.
Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de aexprima maximal
interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (caştiinţă şi formă a
conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.

2.Filosofia-forma sintetica de cunoastere a lumii

Concepţia despre lume şi caracterul ei social-istoric.
F i l o z o f i a e s t e u n a d i n principalele forme a manifestării spiritului uman,
conştiinţei umame. Ea este teoria desprelume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei
provine de la cuvintele din limbag r e a c ă p h i l e o – d r a g o s t e ş i s o p h o s – î n ş e l e p c i u n e , c e
î n s e a m n ă i u b i r e d e î n ţ e l e p c i u n e . Filozofia este modul spiritual-practic de asimilare a
lumii. Omul în viaţa şi activitatea sa f o l o s e ş t e m a i m u l t e m o d u r i d e a s i m i l a r e a
l u m i i . P r a c t i c a n e d ă f o l o s u l , c u n o a ş t e r e a ştiinţifică ne dă adevărul, estetica
reflectă realitatea prin frumos, morala prin bine, virtute, religia – prin credinţă ect. Toate
aceste modalităţi se reflectă prin formele conştiinţei sociale.Filozofia reflectă realitatea prin
înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare netrecătoare).Fiecare ştiinţă
concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare. Filozofia se bazează pe ştiinţele
concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai g e n e r a l e l e g i t ă ţ i .
D u p ă e x p r e s i a s a v a n t u l u i n o r v e g i a n T h o r H e y e r d a h l s p e c i a l i ş t i i s e limitează
pentru a se îngropa tot mai adînc şi adînc pînă cînd nu se văd unul pe altul din gropile sale.
Iar rezultatele ei le aşează cu grijă deasupra. Deci trebuie încă un specialist, care nu ajungea pînă acum,
care nu se coboară după savanţi în gropile lor, dar rămîne deasupra şi uneşte într-un tot întreg
rezultatele lor diferite. Asemenea este şi filozofia, care generalizează cunoştinţe din diferite domenii ale
activităţii umane şi formează o concepţie generală despre lume.În acelaşi timp filozofia este o disciplină
specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la schimbarea lucrurilor, la transformarea naturii, dar se
adresează omului însăşi, reorganizează m e n t a l i t a t e a l u i , î i a j u t ă s ă î n ţ e l e a g ă l o c u l l u i
î n n a t u r ă ş i i n societate şi prin aceasta de a schimba realitatea. Filozofia este
i n s t r u m e n t u l p r i n c i p a l d e p e r f e c ţ i o n a r e a o m u l u i ş i v i e ţ i i sociale. Ea se ocupă cu aşa
probleme care se referă la lume în întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce
prezintă lumea, care-i esenţa ei, ce prezintă omul, care-i locul lui în lume, ce prezintă viaţa,
fericirea, dragostea. Aceste probleme au un caracter general-uman şi se întîlnesc practic în activitatea
tuturor oamenilor şi se mai numesc conceptuale. Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume
la oameni. Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre
om, l o c u l l u i î n a c e a s t ă l u m e , e s t e t o t a l i t a t e a d e c u n o ş t i n ţ e d e s p r e n a t u r ă ,
s o c i e t a t e ş i o m ş i raportul lui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului
general al lumii şi n e d ă c u n o ş t i n ţ e g e n e r a l i z a t e d e s p r e c o ţ i n u t u l , s t r u c t u r a , e s e n ţ a
ş i l e g i t ă ţ i l e a p a r i ţ i e i ş i dezvoltării lumii înconjurătoare. Ştiinţa cu ajutorul
cunoştinţelor formează tabloul lumii, filozofia este exprimarea teoretică a concepţiei despre lume
unde tabloul lumii este numai o amprentă, un moment al realităţii indiferent către om.
Concepţia despre lume in afară de t a b l o u l l u m i i e x p r i m ă ş i a t i t u d u n e a o m u l u i f a ţ ă
d e a c e s t ă l u m e . F i l o z o f i a e s t e n u c l e u l concepţiei despre lume. C o n c e p ţ i a d e s p r e
l u m e c o n s t ă d i n t o t a l i t a t e a d e d i f e r i t e c u n o ş t i n ţ e ( ş t i i n ţ i f i c e , politice, juridice,
etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a cunoaşterii şi activităţii,
orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre lume în întregime şi locul său în ea, omul organizează
activitatea sa şi determină scopurile sale în dependenţă de concepţia despre lume. Omul realizează
activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui despre bine şi rău, datorie, idealuri, care la
rîndul lor depind de cunoştinte despre sine, natură. Rolul educativ al filosofiei. De la origine gîndirea
filosofică a fost îndreptată spre perfectarea omului, sub raportul conduitei şi al mentalităţii. Filosofia a
fost şi este , în primul rînd, înţelepciune, adica: gînd şi faptă cumpănite. Pentru individ ea este ca un
orientir în lumea asta extrem de complicată. În societate există diferite concepţii despre
lume. Însă orice concepţie trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce prezintă lumea
înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum trebuie să trăim? Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o
concepţie despre lume, dar ea trebuie să fie bine argumentată şi fundamentată.
Fundamentarea concepţiei despre lume şi este filozofie. F i l o z o f i a e s t e ş i n u c l e u l
c o n c e p ţ i e i d e s p r e l u m e ş i p r o c e s u l d e f o r m a r e a e i . Î n a s p e c t u l istoric deosebim
următoarele concepţii despre lume: mitologică, religioasă şi filozofico-ştiinţifică.

3.Domeniile si metodele filosofie.

Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă. Teoria este
totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii. Metoda (din l.
Greacă methdos - drum, cale) -m o d u l d e c e r c e t a r e ş i t r a n s f o r m a r e a r e a l i t ă ţ i i
o b i e c t i v e , e s t e t o t a l i t a t e a d e m i j l o a c e ş i procedee de asimilare teorierică şi practică
a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor
pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ca şi metodele ştiinţelor
concrete metoda filozofică îşi trage începutul său din activitatea practică a oamenilor şi
este reflectarea logicii şi legităţilor realităţii obiective. D e a c e e a c u n o ş t i n ţ e l e
f i l o z o f i c e c a o r i c e c u n o ş t i n ţ e î n d e p l i n e s c f u n c ţ i a t e o r e t i c ă , i a r c a metodă de
rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia metodologică. Teoria este
temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Ea nu este ceva arbitrar,
se formulează p e b a z a l e g i t ă ţ i l o r o b i e c t u l u i c e r c e t a t ş i d e a t î t a m e t o d a s e
î n ţ e l e g e c a t e o r i e î n a c ţ i u n e . Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea
disciplinează şi orientează cercetarea ş t i i n ţ i f i c ă , e s t e u n e o r i m a i p r i n c i p a l ă d e c î t
r e z u l t a t u l c u n o a ş t e r i i . M e t o d a t r e b u i e s ă corespundă următoarelor cerinţe - să fie
productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine
determinat, clară. Filozofia ca teorie trebuie să descrie un sistem de relaţii subiect-obiect şi subiect-
subiect pentru a fundamenta un anumit răspuns la problema locului omului în lume. În calitate
de metodă filozofia este o strategie generală a activităţii umane. Teoria filozofică
răspunde la întrebarea ce este existenţa şi conştiinţa şi cum ele corelează. Metoda
filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste cunoştinţe pentru înţelegerea şi transformarea
existenţei şi omului. După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate:
1) metode particular-ştiinţifice,care se folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a ştiinţei;
2) metode general-ştiinţifice,care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate;
3) metode universale, filosofice, care sef o l o s e s c î n t o a t e ş t i i n ţ e l e ş i s e b a z e a z ă p e
legităţile universale a realităţii.
L a m e t o d e l e general-ştiinţifice se referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia,
analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia ş.a.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a
cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice
(abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic,
ascensiunea de la abstract la concret). La metodele universale se referă dialectica şi metafizica.
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi
cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază
lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale. Dialectica este un
mod de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă din antichitate existau diferite
păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi
dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei, cu a l t e c u v i n t e a c e a s t a e r a d i a l e c t i c a
l u c r u r i l o r , s a u d i a l e c t i c a o b i e c t i v ă . S o c r a t e ş i P l a t o n vedeau în dialectică măiestria
discuţiei, dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii adevărului. Aici deacum se are în
vedere dialectica subiectivă. Dialectica în principiu este compatibilă atît cu materialismul, cît
şi cu idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi
metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de K.Marx şi F.Engels. Ultima se foloseşte în
toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice.
Metafizica are două sensuri:
1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte f e n o m e n e l e ş i p r o c e s e l e n a t u r i i
c a c e v a s e p a r a t , i z o l a t , î n c r e m e n i t , f ă r ă d e z v o l t a r e ş i conexiune universală.
2. Acea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce depăşesc
cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei).
Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia
operele f i l o s o f i c e a p r o f e s o r u l u i l o r . Î n l u c r ă r i l e s t a g i r i t u l u i f i l o s o f i a c a
p r i n c i p i i u n i v e r s a l e a existenţei urma după fizică, teoria despre natură şi semnifica în
sensul strict al cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Ulterior era
folosită în accepţie egală cu ontologia. Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon,
J.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. În sec. XVI-XVII dezvoltarea ştiinţei a dus la
acumularea materialului empiric şi apare necesitatea de a clasifica, de a descompune întregul
în părţi componente şi studierea lor mai aprofundată. În această perioadă M. avea justificare
istorică. Spre sfîrşitul sec. XVII e a n u m a i p u t e a s t i m u l a d e z v o l t a r e a ş t i i n ţ e i , s e
t r a n s f o r m ă î n t r - o m e t o d ă u n i l a t e r i a l ă mărginită. Neajunsurile metodei metafizice constau în
următoarele momente: neînţelegerea es e n ţ e i d e z v o l t ă r i i ; a b s o l u t i z a r e a s t a b i l i t ă ţ i i
o r i r e p e t a b i l i t ă ţ i i , c o n t i n u i t ă ţ i i o r i discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori
calitative, unilateralitatea, ignorarea conexiunii u n i v e r s a l e ; p r e m ă r i r e a f o r m e i m e c a n i c e
d e m i ş c a r e , r e d u c e r e a f o r m e l o r s u p e r i o a r e d e mişcare la inferioare ş. a. Notiunea
de metafizică în sens de antidialectică a fost folosită pentru prima dată de Hegel care şi
dă şi o critică respectivă. La metafizică se referă aşa m e t o d e c a d o g m a t i s m ş i
r e l a t i v i s m , s e n s u a l i s m , r a ţ i o n a l i s m ş i i r a ţ i o n a l i s m . Î n o c c i d e n t metafizica este
sinonim cu filozofia şi cuprinde principiile şi începuturile existenţei.La metodele universale se
referă şi alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric, sistemic, structural-
funcţional, hermeneutic ş.a.). Toate aceste metode formează un t o t î n t r e g , u n s i s t e m ,
se găsesc în legături dialectice. În acest sens filozofia este ca o metodologie
generală. Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc ş logos - ştiinţă)
categorie filozofică care are două sensuri:
1. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetarece se folosesc într-o ştiinţă.
2. Teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii, ştiinţa despre
metode.
Metodologia se ocupă cu un şir de probleme care pot fi reduse la trei principale:
1) ce prezintă metoda;
2. cum trebuie să fie metoda;
3)cum trebuie folosit metoda.
În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei:
1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetareşi formulează anumite reguli şi
normative pentru folosirea lor;
2) general=ştiinţifică - metodeşi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă
cu metodele şi principiile salecare poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre
exemplu, biologia pentru fiziologie şi m e d i c i n ă , f i z i o p a t o l o g i a p e n t r u
disciplinele medicale ş.a.);
3 ) u n i v e r s a l ă , f i l o s o f i c ă - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate
ştiinţele.
Metodologia sereferă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea
este necesară p e n t r u d e z v o l t a r e a c a p a c i t ă ţ i l o r c r e a t o a r e a
s p e c i a l i s t u l u i , p o s i b i l i t ă ţ i l o r d e a f o r m u l a probleme ştiinţifice şi determină strategia
cercetărilor ştiinţifice
 4.Functiile filozofiei.
Funcţiile filozofiei. Filozofia şi ştiinţa
Fiindcă filozofia este o teorie despre lume înîntregime, om şi raportul lui cu realitatea ea
îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică,g n o s e o l o g i c ă , m e t o d o l o g i c ă , e t i c ă ,
a n t r o p o l o g i c ă , s o c i o l o g i c ă , e s t e t i c ă , a x i o l o g i c ă , praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi
reduse la trei momente:
•Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de
dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
•Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
•Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumeaînconjurătoare
.Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele
concrete. N u î n t î m p l ă t o r m u l ţ i s a v a n ţ i v e s t i ţ i a u f o s t ş i f i l o z o f i ( P l a t o n ,
A r i s t o t e l , J . B r u n o , N . Copernic, R.Descartes, Z.Freud, B. Russel ş.a.). Filozofia permanent
primeşte şi prelucreazăinformaţia din diferite domenii, integrează diverse cunoştinţe umane şe formează
un tablouştiinţific al lumii unic. În acelaşi timp filozofia nu pretinde la rolul ştiinţei
ştiinţelor, de ainclude în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete au obiectul său de
studii, metodele şilegile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor.
Filozofia generalizează generalizărileştiinţelor concrete, are de aface cu un nivel mai înalt de
generalizare, un nivel mai înalt deteoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la
formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor
mai generale legităţi şi tendinţe,aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica
dezvoltării gîndirii umane. Cele maiimportante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la
dezvoltarea intensivă a ştiinţei.Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură
acţionează asupradezvoltării lor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea
acţioneazăasupra lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea lui
cătrelume şi cunoaştere.Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia
interacţionează permanent.Ca şi filozofia medicina are obiectul său omul. Fără
cunoaşterea problemelor conceptualemedicina nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor
medicale medicii tpebuie să fiecompetenţi în problemele naturalist-ştiinţifice, social-
politice, economice ş.a.De aceea ceimai mari medici au fost şi filozofi (Empedocle,
Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, SextEmpiric, Avicena, F.Bacon, Paracelsius, M.Servet,
G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z.F r e u d , K . J a s p e r s , H . S e l i e ş . a . ) . F i l o z o f i a a j u t ă
pe medici să pătrundă mai profund înspecialitatea sa, mai bine şi efectiv să
f o l o s e a s c ă c u n o ş t i n ţ e l e m e d i c a l e p e n t r u t e o r i e ş i practică.Filozofia contemporană
trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista d e c î t î n l i m i t e l e
unor parametric strict determinate
a mediului fizic, biologic şi social.Omenirea ca parte a noosferei a întrat în
e p o c a d e z v o l t ă r i i i r e v e r s i b i l e , c a r e d e p i n d e d e acutizarea problemelor
globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “StrategieiOmului” coordonată cu
“Strategia Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura
coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să a c c e p t e ş i
noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozof
i a supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării
condiţiilor sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la
r e z o l v a r e a p r o b l e m e l o r globale, la elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formarea
conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu
natura, relaţiile dintre diferitecomunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie,
cultură, strămoşi ş.a

5.Teoria existetei((Ontologia))
Existenţa – categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce e x i s t ă
independent de conştiinţă, de asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor.
Existenţa este noţiunea cea mai generală care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa omului,
tot ce există: realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa omului.
Această noţiune des se confundă cu aşa expresii ca lumea, realitatea, universul.
Existenţaeste o caracteristică integrală a lumii, reflectă totalitatea lumii prin fiinţarea, existenţa ei.În
sensul larg al cuvîntului a exista înseamnă a fiinţa. A exista este echivalent cu a fi Existenţa este
unitatea realităţii obiective şi subiective. Prima concepţie filosofică despreexistenţă au
formulat-o reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru care existenţa coincidea
cucosmosul material. Parmenid înţelege existenţa ca ceva ideal, unic, neschimbător
şi veşnic.H e r a c l i t d i m p o t r i v ă c o n s i d e r a e x i s t e n ţ a c a o v e ş n i c ă s c h i m b a r e ş i
d e z v o l t a r e . F i l o z o f i a medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu existenţa
creată (neadevărată). Înfilozofia epocii moderne se formulează înţelegerea naturalistă a existenţei ca
realitate fizică ce exclude din ea conştiinţa. Însă deacum R.Descartes şi Leibniz definesc
existenţa ca ceeace include şi conştiinşa. Filosofia clasică germană evidenţiază aşa nivel
ca existenţa ideal-obiectivă.În filozofia dialectico-materialistă existenţa se înţelege ca unitatea
realităţii obiectiveşi subiective, ea are mai multe niveluri – natura organică şi neorganică,
biosfera, existenţa socială, existenţa personalităţii, valorilor culturale, principiilor şi
categoriilor cunoaşterii ştiinţifice.Lumea există ca o multitudine de obiecte, fenomene şi
procese, are un caracter contradictoriu, este unitatea dintre veşnic şi trecător.Problema existenţei
presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde există? Aiciş i p e s t e t o t u l . C î t d e m u l t
e x i s t ă ? A c u m ş i t o t d e a u n a . L u m e a a f o s t , e s t e ş i v a f i , e a e s t e netrecătoare. Lucrurile
concrete sunt finite, trecătoare. Problema existenţei constă în unitateacontradictorie a existenţei naturii
ca netrecătoare şi existenţa trecătoare a lucrurilor. Lumeaeste unitatea a tot ce există. Această unitate se
manifestă ca totalitatea, unitatea multitudiniişi multitudinea unicităţii, totul este în unicul şi unicul este în
totul. Lumea ca totalitatea a totce există se deosebeşte din punct de vedere a existenţei numai prin
modurile, sau tipurile de afi. Deosebim următoarele tipuri de existenţă:
•Existenţa naturii şi lucrurilor în natură.Natura ca totalitate este veşnică şi netrecă -toare, ea
este infinită în timp şi spaţiu, iar componentele naturii – finite, s c h i m - b ă t o a r e
ş i t r e c ă t o a r e . E x i s t e n ţ a n a t u r i i e s t e i n d e p e n d e n t ă d e v o i n ţ a oamenilor,
ea există ca atare, nemijlocit şi este egală cu sine insăşi ce se exprimă prin noţiunea “existenţa în
sine”. Analizînd existenţa naturii e important de a e v i d e n ţ i a n a t u r a p r i m a r ă ( r e a l ă )
ş i s e c u n d a r ă ( a r t i f i c i a l ă ) , c r e a t ă d e o a m e n i . Ultima este o entitate complexă, o realitate
socio-culturală. Astăzi tot mai mult şim a i m u l t a v e m d e a f a c e c u n a t u r a c r e a t ă d e
o a m e n i , t o t m a i p u ţ i n e l o c u r i a u rămas unde nu s-a implicat omul. Problema constă în
aceea cum trebuie să fienatura artificială. Ea trebuie să fie creată după analogie cu natura primară
şi dupălegile ei. Ignorarea acestor cerinţe duce la dezechilibru dintre natură si societate,la probleme
ecologice.
•Existenţa omului.El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homosapiens, ca fiinţă
cugetătoare, ca fiinţă social-istorică. Specificul existenţei umane – î n a c t i v i t a t e a d e m u n c ă ,
î n m u n c ă ş i p r i n m u n c ă o m u l s e f o r m e a z ă ş i s e manifestă.
•Existenţa spiritualuluic u p r i n d e d i f e r i t e p r o c e s e p s i h i c e ş i c o n ş t i e n t e a activităţii
umane, cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice. Laspiritual deasemenea se
referă normele şi principiile comunicării umane, valorile ş t i i n ţ i f i c e ,
literare,artistice ş.a.Spiritualul există la nivelul individului(ca p r o c e s e i d e a l
e , p s i h i c e , c a l u m e a s p i r i t u a l ă , i n t e r n ă a i n d i v i d u l u i ) ş i c a materializat în
diferite forme a culturii umane.
•Existenţa socială– este procesul real al activităţii vitale a oamenilor, procesul d e r e p r o d u - c e r e
a v i e ţ i i m a t e r i a l e a o a m e n i l o r . E a s e d i v i z e a z ă î n e x i s t e n ţ a individuală (existenţa
unui individ în societate şi istorie) şi existenţa sociumului, asocietăţii în întregime. Deci, existenţa nu
trebuie redusă numai la componentul material ori numai la ceva s p i r i t u a l . E x i s t e n ţ a
e s t e t o t c e e x i s t ă o b i e c t i v , c e e x i s t ă r e a l , î n a f a r ă ş i i n d e p e n d e n t d e conştiinţa
umană.

Ontologia (din limba greacă: όντος, genetivul participiului trecut al verbului ειναι = a fi,
și λογια = învățătură despre...), termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius, este o
disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu este Ființa și Existența,
și categoriile în care acestea se împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte. În literatura filosofică
de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se deosebirea
între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apar.
Deja în filosofia antichității grecești s-a dezbătut problema "ființei a ceea ce există" (Sein des Seienden),
de exemplu în "Metafizica" lui Aristotel. În Evul Mediu, reprezentanții scolasticeiabordează temele
ontologiei în relație cu discutarea problemelor teologice.
Scolasticii dezbat așa numitele "transcendentalii" (transcendentalia), prin care se înțeleg atributele cu
care ne apar cele existente, cercetând categorii ca res(lucru), ens (existent),
unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) și, în parte, pulchrum (frumosul).
Începând cu Christian Wolff (Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730), ontologia se definitivează ca
metafizică a ființei și existenței lucrurilor. "Metafizica generală" (metaphysica generalis),sau ontologia,
se deosește de "Metafizicile speciale" (metaphysica specialis), care au ca obiect existența
lui Dumnezeu (Teologia naturală), a sufletului (Psihologia naturală) și a lumii (Cosmologia naturală). În
"Metafizicile speciale", problemele din anumite domenii ale ființării sunt dezbătute pe baze raționale,
nu empirice. Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului
fundamental deductivă și în "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să rezolve
problemele ontologice pe baza filosofiei sale transcendentale.
În ontologia analitică modernă, în cadrul filosofiei analitice, sunt cercetate categoriile
fundamentale: lucru, calitate și eveniment, precum și unele noțiuni
caparte și întreg, dependent și independent, care sunt atribute ale unor anumite entități. Pe primul plan
se situează problema felului cum se comportă o categorie față de alta și dacă o anumită categorie poate
fi caracterizată drept fundamentală. De aici se desprind și unele trăsături comune cu chestiunile de bază
ale informaticii.
În ultimul timp problemele ontologice nu mai stau în centrul de preocupărilor filosofice. Filosoful
contemporan Willard Van Orman Quine (Word and Object - Cuvânt și obiect, 1961) este încă confruntat
cu întrebarea a ceea ce există, răspunsul său însă, cum că lucrurile ar reprezenta variabile ale unei
teorii generale a lumii, nu mai are rezonanța filosofică a dezbaterilor ontologice din trecut.

6.Materia –categoria de baza a existentei.Materia si substanta

Formele existenţei ne arată diferite moduri de fiinţare a lumii. Însă apare
problemaesenţei lumii, temeliei interne a existenţei. Ea îşi găseşte oglindire în categoria de substanţă.
Substanţa(din lat. Substanţia – esenţă, ceea ce stă la temelie) în sensul larg al
cuvîntului este sinonimul materiei, corporalităţii. În filozofie substanţa este temelia a tuturor ce
există,ceva stabil, neschimbător în comparaţie cu stările şi însuşirile schimbătoare. Substanţa
există p r i n s i n e î n s ă ş i , e s t e c a u z a p r i m a r ă a e x i s t e n ţ e i ş i t u t u r o r s c h i m
b ă r i l o r . S u b s t a n ţ a caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei
interne, a interacţiunii tuturor formelor de mişcare şi contradicţiilor ei. Ca esenţă ea se
formulează deja la Aristotel, estecercetată de stoici, R.Descartes şi B.Spinoza. În istoria filosofiei
existau diferite reprezentărid e s p r e s u b s t a n ţ ă . F i l o s o f i i d i n G r e c i a a n t i c ă î n ţ e l e g e a u
s u b s t a n ţ a î n m o d n a t u r a l i s t , c a material din care constă lumea. Ei reduceau substanţa la ceva
corporal, la obiect ori însuşiri aobiectului – inpenetrabilitatea, spaţialitatea, inerţia ş.a.
R.Descartes, B.Spinoza înţelegeausubstanţa ca ultima instanţă a existenţei. În marxism substanţa
este echivalentul corporal almateriei. Pe baza înţelegerii substanţiele a materiei
materialismul dialectic priveşte toatăvarietatea existenţei sub aspectul unităţii materiale.
Existenţa, lumea, universul în aceastăconcepţie este o multitudine infinită a unităţii materiale a
lumii. Unitatea materială a lumii sedemonstrează prin totalitatea realizărilor ştiinţei şi
practicii umane (legea conservării şitransformării energiei, unitatea lumii vegetale şi animale
ş.a.).După interpretarea temeliei lumii se poate evidenţia:
•Monism – c o n c e p ţ i e c a r e r e c u n o a ş t e c a t e m e l i e a e x i s t e n t u l u i
os u b s t a n ţ ă u n i c ă f i e e a m a t e r i a l ă o r i s p i r i t u a l ă . Î n i s t o r i e a e x i s t a t m
o n i s m materialist şi idealist.
•Dualism- concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reducu n a l a a l t a ) ,
două începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală.
Reprezentanţii dualismului au fost Platon, R.Descartes.
•Pluralism- teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de e x i s t e n ţ ă .
D r e p t e x e m p l u p o t s e r v i c o n c e p ţ i i l e l u i D e m o c r i t , E m p e d o c l e , Anaxagora
ş.a.

MATERIA- categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi estedată

omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile
noastre,existînd independent de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de
obiecte şisisteme care există în lume, există real, independent de conştiinţa omului.Încă din
antichitate filosofii se stăruiau să deie definiţia materiei pentru a explicalumea
înconjurătoare, însă această noţiune avea diferit conţinut în diferite perioade istorice.
Prima etapăera reprezentarea concret-senzorială a materiei. În Grecia Antică ea era
catemelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen,
nechimbător,n e c r e a b i l ş i i n d i s c u t a b i l . G î n d i r e a f i l o s o f i c ă s e d e z v o l t ă î n d i r e c ţ i a
a b s t r a c t i z ă r i i d e l a însuşirile şi calităţile exterioare, neesenţiale ale lucrurilor spre
evidenţierea unui obiectcomun pentru toată realitatea, ori unui substrat universal. Aşa
promaterie era apa, aerul,focul ş.a.
A d o u a e t a p ă – înţelegerea materiei ca substrat (substanţă). Aristotel înţelegeamateria ca
substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte şi
fenomene.Î n e p o c a m e d i e v a l ă i d e a l i s m u l ş i r e l i g i a c a r e d o m i n a u n u c o n t r
i b u i a l a s t u d i e r e a experimentală a naturii. Progresul în teoria despre structura
materială a lumii se observă îne p o c a m o d e r n ă ( s e c . X V I I -
X V I I I ) , c î n d s e d e z v o l t ă ş t i i n ţ e l e e x p e r i m e n t a l e a n a t u r i i . Î n concepţiile
materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadă materia se înţelegea ca ototalitate de însuşiri a
corpurilor (întindere, formă, greutate, mişcare) care acţionează asupraorganelor de simţ. În această
noţiune rolul principal îi revine corporalităţii ce se baza pecategoriile ştiinţei din acel
timp - atom, substanţă, masă.
A t r e i a e t a p ă – reprezentareafilosofico-gnoseologică a materiei. Materialiştii francezi
Diderot, Holbach, Helveţius ş.a.neagă concepţia despre materie ca o substanţă omogenă şi inertă.
După părerea lor materia îngeneral este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şi afectează simţurile
noastre într-unmod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe F.Engels, care arată că
materia ca atareeste o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama de deosebirile
calitative alelucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de materie. Materia ca atare nu
există ca cevacorporal în mod sensibil. N o ţ i u n e a ş t i i n ţ i f i c ă d e m a t e r i e a f o s t d a t ă d e
c ă t r e V . L e n i n ( c a t e g o r i e f i l o s o f i c ă pentru desemnarea realităţii obiective, care îi
este dată omului în sensaţiile lui, care estecopiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre,
existînd independent de ele). Ea a fostelaborată avînd în vedere critica materialismului mecanicist şi
metafizic şi noile tendinţe îndezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec.XIX în fizică au loc un şir de
descoperiri(electronul,r a d i o a c t i v i t a t e a , r a z e l e R o n t g h e n )
c a r e a u r e v o l u ţ i o n i z a t ş t i i n ţ a , a u d u s l a s c h i m b a r e a radicală a concepţiilor despre
lume. Odată cu revoluţia în fizică, apare şi o criză, care nu-ialtceva decît concluziile
greşite, idealiste din aceste descoperiri revoluţionare (cum cămateria dispare, rămîn numai
energia, formulele). Revoluţia în ştiinţele naturaliste a arătat căî n n a t u r ă n u e x i s t ă u l t i m u l
n i v e l , c ă c u n o ş t i n ţ e l e d e s p r e e a n u - s d e p l i n e ş i d e f i n i t i v e . Neajunsul principal a
noţiunii de materie, care a existat în istoria filosofiei, constă în aceia căaceastă noţiune se confundă cu
caracteristica unui nivel specific a materiei, cu reprezentărileconcrete despre structura ei, care se
schimbă cu dezvoltarea cunoştinţelor. Nu trebuie deconfundat noţiunea filosofică despre materie
cu noţiunea naturalist-ştiinţifică despre realitate. Noţiunea filosofică - materia este
categorie pentru desemnarea realităţii obiective, a tot
cee x i s t ă i n d e p e n d e n t d e c o n ş t i i n ţ a o m u l u i , i n d e p e n d e n t d e a c e e a c u n o a ş t e m n o i
aceastărealitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cumeste însăşi
a c e a s t ă r e a l i t a t e obiectivă.Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte
în mişcare,
timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă este
realitatea obiectivăcorporală, tot ce are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a
materiei, care n-are masă derepaos şi depinde de diferite interacţiuni şi relaţii a corpurilor
materiale. Materia ca substanţăexistă ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite
niveluri structurale:
particulelee l e m e n t a r e , a t o m i i , m o l e c u l e l e , c o r p u r i l e m a c r o s c o p i c e , o r g a n i s m e l e
v i i , b i o c e n o z e l e , societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi alte planete, aştrii,
galaxia, sistemul degalaxii, metagalaxia ş.a. Materia ca realitate obiectivă este
caracterizată prin diferite
formed e e x i s t e n ţ ă , î n s u ş i r i ş i l e g ă t u r i u n i v e r s a l e : t i m p , s p a ţ i u , m i ş c a r e , c a u z a l i
t a t e , l e g i t a t e , structuralitate ş.a.
7.Miscarea si principalele forme de miscare a materiei.
- mod de existenţă, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în g e n e r e , o r i
totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate). Există douăco
ncepţii despre mişcare şi dezvoltare – dialectică şi metafizică.
C o n c e p ţ i a m e t a f i z i c ă recunoaşte mişcarea, însă o inperpretează în mod limitat, unilateral. Izvorul
dezvoltării ea ovede în afara obiectelor şi proceselor, iar ca consecinţă - recunoaşterea
primului imbold.Metafizicienii privesc mişcarea nu ca o însuşire internă a materiei, ci ca
o formă care seîntroduce în materie din exterior. Însuşirea permanentă a materiei ei
socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distruge repaosul. Metafizicienii nu admiteau
multitudinea calitativă aformelor de mişcare, orice mişcare ei o reduceau la deplasarea corpirilor în
spaţiu, ca rezultat- absolutizarea formei mecanice de mişcare a materiei.C o n c e p ţ i a d i a l e c t i c ă
r e i e s ă d i n a c e e a , c ă î n t r e a g a n a t u r ă c o n s t i t u i e u n s i s t e m , o conexiune unitară de
corpuri şi fiindcă aceste corpuri se află în legătură reciprocă deacumrezultă, că ele
acţionează unul asupra altuia şi această influenţă reciprocă tocmai şi estemişcarea. Dacă
materia ni se prezintă ca ceva dat, ca ceva ce nu poate fi creat şi nici distrus,de aici rezultă că nici
mişcarea nu poate fi creată sau distrusă. Materia nu poate exista fărămişcare şi
mişcarea fără materie, că mişcarea este o însuşire inalienabilă, un atribut alm a t e r i e i .
Mişcarea are un caracter obiectiv,
u n i v e r s a l , c o n t r a d i c t o r i u . E a e s t e u n i t a t e a stabilităţii şi variabilităţii, continuităţii şi
discontinuităţii. Mişcarea este absolută, iar repaosulrelativ. Repaosul este un caz particular a mişcării şi
este relativ în comparaţie cu alte obiecteori forme de mişcare.Concepţia dialectică socoate că în
realitate există o multitudine calitativă de forme de mişcare a materiei. Sub forma de
mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune întreobiecte şi fenomene şi un purtător material specific
al acestei mişcări. F. Engels evidenţiazăcinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică,
biologică şi socială. Mişcareamecanică este deplasarea corpurilor în spaţiu. Mişcarea fizică
nu-i altceva decît mecanicamoleculelor, ca exemplu, temperatura, sunetul, lumina ş.a.
Mişcarea chimică este fizicaatomilor, reacţiile de oxidare şi reducere. Purtătorul mişcării
biologice sunt proteinele,s u b s t a n ţ e l e o r g a n i c e .
M i ş c a r e a b i o l o g i c ă e s t e c h i m i a p r o t e i n e l o r , m e t a b o l i s m u l , autoreproducere
a, viaţa. Forma superioară de mişcare este forma socială. Ea include in sineunitatea dialectică a
naturii şi societăţii, viaţa materială a oamenilor, totalitatea relaţiilor sociale şi activităţii
oamenilor.Formele de mişcare a materiei se găsesc într-o legătură structural-genetică – între eleexistă
o legătură de succesiune, formele superioare apar pe baza formelor inferioare, le conţin în
sine în mod reorganizat şi restructurat, fiecare formă este o calitate specifică ce nuse reduce la suma
părţilor componente. Din aceste considerente este inadmisibil rupereaformelor superioare
de cele inferioare, precum şi absolutizarea specificului formelor maisuperioare. Altfel asta va
fi mecanicism, reducţionism, energetism.
Mecanicism – concepţiefilosofică, care încearcă să explice lumea reeşind din legile şi
principiile mecanicii, cîndfenomenele şi procesele naturii se reduc la procesele mecanice. În ştiinţă
mai des ne întîlnimcu o varietate a mecanicismului –
reducţionismul – reducerea proceselor comlexe la simple,superioare la inferioare, biologice le
fiziologice şi chimice, sociale le biologice.
Energetism – concepţie filosofică, care interpretează lumea ca o manifestare a energiei,
că energia estefundamentul şi substanţa lumii, materia se substituie cu noţiunea de energie.
Biologic şi socialsunt două forme de mişcare a materiei, două nivele de dezvoltare aei.Socialul apare pe
baza biologicului, există prin biologic şi determină specificul lui. Pentru biologie şi medicină este
important de a înţelege corect corelaţia dintre biologic şi social.Omul după natura sa este
o fiinţă biosocială, alcătuit din două substructuri – biologică şis o c i a l ă . D u p ă e s e n ţ a
s a o m u l e s t e o f i i n ţ ă s o c i a l ă , e l e s t e t o t a l i t a t e a r e l a ţ i i l o r s o c i a l e . Biologic în om
este corpul, sistemele şi organele lui, metabolismul, tot ce se transmite prinereditate. La social se referă
gîndirea abstractă, vorbirea articulată, conştiinţa, capacitatea demuncă. Esenţa omului depinde nu de
organizarea lui biologică (măcar că ea nu-i indiferentă pentru el), ci de includerea lui în relaţiile
sociale, de socializarea lui. Ar fi incorect de aexplica dezvoltarea şi comportamentul omului
numai de pe poziţiile biologiei. Biologicul şisocialul în om interacţionează, alcîtuiesc o unitate
de nedezmembrat. În afara condiţiilor sociale biologia singură nu-l poate face pe om om. Socialul
şi biologicul formează un aliaj,laturile cărui este personalitatea ca calitatea lui socială şi
organismul ce constituie baza luin a t u r a l ă . S ă n ă t a t e a ş i b o l i l e o m u l u i n u p o t f i
e x p l i c a t e n u m a i p r i n f a c t o r i i b i o l o g i c i ( c a dereglări a structurilor şi funcţiilor), de
aceea este necesar de a avea în vedere şi factoriis o c i a l i . A s t ă z i 8 0 % d i n p a t o l o g i a
c o n t e m p o r a n ă a r e o p r o v i n e n ţ ă s o c i a l ă ( b o l i l e n e u r o - psihice, cardio-
vasculare,oncologice, traumatismul ş.a.).

8.Timpul si spatiul ca forme universale a existentei materiei

Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei
c a r e exprimă modul ei de existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi
dezvoltareasuccesivă legică (timpul).
Spaţiuleste modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietateaobiectelor şi fenomenelor de a
avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune.
Timpuleste modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa,
succesiuneas c h i m b ă r i i ş i d e z v o l t ă r i i s i s t e m e l o r m a t e r i a l e .
Î n i s t o r i a f i l o s o f i e i a u f o s t d i f e r i t e reprezentări, că spaţiul şi timpul există ca atare,
există independent de materie (I.Newton),ori că timpul si spaţiul nu există obiectiv, ci este numai
retrăiri subiective (I.Kant). Spaţiul şitimpul sunt proprietăţi, însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot
exista în afara materiei şiobiectelor materiale. Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt nişte
reprezentărigoale, abstracţii ce există doar ăn imaginaţia noastră.Spaţiul şi timpul au un şir de
proprietăţi generale şi specifice. La însuşirile generalese referă caracterul lor obiectiv şi absolut,
interacţiunea lor unul cu altul şi cu mişcarea,d e p e n d e n ţ a l o r d e r e l a ţ i i l e s t r u c t u r a l e ,
i n f i n i t a t e a l o r c a n t i t a t i v ă ş i c a l i t a t i v ă . E l e a u u n caracter contradictoriu, sunt continuie
şi discontinuie, absolute şi relative, unitare şi diverse,f i n i t e ş i i n f i n i t e . S p a ţ i u l ş i t i m p u l
d e p i n d d e p r o p r i e t ă ţ i l e e x i s t e n ţ e i . D i n a c e s t p u n c t d e vedere putem evidenţia spaţiul şi
timpul astronomic, fizic, biologic, psihologic şi social. La proprietăţile specifice se referă
caracterul tridimensional al spaţiului şi unidimensional altimpului. Timpul este ireversibil şi
asimetric.
Spaţiul şi timpul fizicsunt caracteristici ale materiei fizice,
e l e d e p i n d d e particularităţile realităţii noastre fizice, au dimensiuni constante. Timpul pe
planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete – depinde de viteza rotirii
acestor planete.
Spaţiul şi timpul biologiccaracterizează lumea vie. Spaţiul biologic este totali
t a t e a biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumită structuralitate şi densitate a
relaţiilor organismelor vii. Timpul biologic este intensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice,
durataschimbărilor biologice a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul său, ritmurile salecare
depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice.
Spaţiul uman(social şiindividual) este spaţiul real cu care interacţionaezăoamenii
şi societatea, este asimilareaspaţiului înconjurător şi includerea lui în sfera activităţii umane. El
presupune raportul dintrenatural şi artificial şi influenţa lor asupra spaţiului biologic. Timpul uman
deasemenea poatefi divizat în timpul social şi individual, psihologic.
Timpul socialcaracterizează durata,succesiunea, devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în
dezvoltarea proceselor sociale.Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el are diferită intensivitate.
Timpul psihologiceste intensivitatea, durata şi ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale
omului. Există nunumai percepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa timpului individual. Fiecare
individare ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În organismul uman există aproape la300
de ritmuri de diferită amplitudine şi intensivitate (ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3luni, 6 luni, un
an, 6, 12, 60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitateorganismului de a
se acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordonaoptimal procesele
fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curge mairapid (fiindcă sunt
mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrîni timpul se desfăşoarămai incet. Însă psihologic
aceste procese se retrăiesc invers: la copii timpul “curge” încet,iar la oamenii în vîrstă –
timpul “zboară”. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5ore trăite la 50 de ani. Părinţii şi
copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale.Ştiinţa contemporană afirmă, că materia,
mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc
îni n t e r a c ţ i u n e ş i i n t e r c o n e x i u n e , f o r m e a z ă o u n i t a t e . D e s p r e a c e a s t e n e v o r b e ş t
e t e o r i a relativităţii şi alte concepţii ştiinţifice.

10.Teoria cunoasterii (Gneologia) ca obiect al analizei filosofice.

Teoria cunoaşterii este o componentă necesară oricarei construcţii filosofice . În cadrulfilosofiei ,
ea reprezintă dezvoltarea unui raspuns la întrebarea pusă de oameni din vechitimpuri “dacă
gândirea lor e în stare să cunoască lumea reală . Ea explică ce este şi cum serealizează
cunoaşterea lumii de către om , posibilitatea cunoaşterii , legile , nivelele , formeleşi valoarea acesteia .
Problematica teoriei cunoaşterii
În abordarea teoretică a problemelor cunoaşterii trebuie să facem distincţia intre
porcesul cunoaşterii şi teoria cunoaşterii .
Procesul cunoaşteriie acel proces obiectiv , spontan ce se desfăşoară ca urmare aînzestrării naturale a
omului cu capacitaţi cognitive , omul nefiind conştient de el , ci numaide rezultatele lui . De aceea , în
primele filosofii problematica gnoseologică lipseşte , reflexiafilosofică fiind centrată pe probleme de
cosmologie , ontologie , şi chiar politică şi etică .Această situaţie e remarcată de Petre Negulescu , care ,
ocupându-se de genezaproblematicii gnoseologice , arată că la începuturile ei , filosofiei îi era
caracteristică oîncredere spontană în capacitatea raţiunii de a cunoaşte lumea şi a dezvalui adevărul .
Filosoful român observă , pe bună dreptate că pentru oamenii primitivi nu există nici
măcar cunoaştere , ci numai lucruri cunoscute .
Procesul cunoaşterii presupune :

• Un obiect (ceea ce e de cunoscut)

• Un subiect (cel ce cunoaşte , adică omul ca agent cunoscător)

• O relaţie congnitivă între obiect si subiect (activitatea de cunoaştere prin carese dobândesc

cunoştinţe)
• Un produs , un rezultat (cunoştinţele)
Teoria filosofica a cunoaşterii se constituie tocmai în funcţie de aceste elementealeprocesului
cunoaşterii , apărând în cadrul ei o problematică ce are în centru relaţiagnoseologică dintre obiect şi
subiect , relaţie înţeleasă ca modalitate de raportare a omului lalume , în care el , ca subiect cunoscator ,
reproduce lumea în planul gândirii sale .
Dar problematica cunoaşterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relaţiilecognitive
obiect-subiect , ci cuprinde si probleme ce ţin de obiectul cunoaşterii şi desubiectul cunoscător .
Problema obiectului cunoaşterii
În legatură cu ea s-au conturat încă din antichitate doua linii:
• Linia lui Democlid (materialistă)
• Linia lui Platon (idealistă

11.Adevarul-problema centrala a teorii cunoasterii

Cea mai importantă problemă a teoriei cunoa şterei esteproblema adevărului.
Toate problemele gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul, cum poate fi el atins, cumexistă el şi
ce caracter are. Adevărul se referă la problemele conceptuale şi se găseşte într-unrînd cu aşa noţiuni,
ca sensul vieţii, echitate, dreptate, bine. În dependenţă de aceea cum seînţelege adevărul şi
posibilitatea atingerii lui va fi poziţia civică a omului şi activitatea lui.
 Adevăr este categoria filosofică carevizează corespunderea
adecvată a imaginei cu o b i e c t u l , a c u n o ş t i n ţ e l o r c u r e a l i t a t e a o b i e c t i v ă .
A d e v ă r s u n t cunoştinţecare reproducobiectul aşa cum există el în afară şi independent
de conştiinţă. Fiind rezultatul activităţiisubiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existenţa
lumii reale. În acest sens adevăruleste
obiectiv.
Adevărul obiectiv -categorie filosofică, care vizează cunoştinţele conţinutulcărora e determinat de
obiectul cunoaşterii şi este independent de subiect. Adevărul se referăla concluziile noastre despre
lume şi nu la însuşi lume. Lumea ca atare nu-i nici adevărată,nici falsă. Cunoştinţele sunt
subiective după formă şi obiective după conţinut. Adevărul sereferă numai la conţinutul
cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea vericidităţiicunoştinţelor este principiul
gnoseologic al corespondenţei imaginii cu obiectul. Adevărul nud e p i n d e o m , o m e n i r e , e p o c ă ,
d e n u m ă r u l d e v o t u r i . D e e x e m p l u , d i n f a p t u l , c ă i d e e a indivizibilităţii atomului pînă la
finele secolului XIX era susţunită de majoritatea oamenilor nu reiesă, că ea era adevărată. Paradigma
idealistă substituie principiul gnoseologic cu principiul subiectivismului.De exemplu, existenţialiştii
recunosc adevărate acele cunoştinţe pentru care omul poate să şi j e r t f e a s c ă v i a ţ a ,
convenţionaliştii afirmă că adevărul e rezultatul convenţiei
savanţilor, pragmatismul leagă adevărul cu folosul, machiştii cu o
g î n d i r e e c o n o m i c ă ş i a . m . d . Interpretarea subiectivistă a adevărului, negarea
conţinutului obiectiv al cunoştinţelor noastre duce la negarea în genere a adevărului.Dar cum e
posibil adevărul obiectiv dacă lumea reală şi cunoştinţele despre ea segăsesc în permanentă
schimbare şi dezvoltare? Adevărul este un fenomen istoric determinatşi este posibil numai ca proces.
Teoriile sau ideile nu sunt adevăruri imuabile, trebuie să fiitotdeauna gata de a renunţa la ele, a le
modifica sau a le schimba cînd ele nu mai corespundrealitîţii. Teoria trebuie modificată pentru a o
adapta la netură şi nu natura pentru a o adapta teoriei
Cunoştinţele oamenilor nus ceva încremenit, static, ele sunt flexibile
ş i schimbătoare ca şi realitatea însăşi. Realitatea schimbătoare poate fi corect
cunoscutănumaic u a j u t o r u l n o ţ i u n i l o r ş i r e p r e z e n t ă r i l o r t o t s c h i m b ă t o a r e . C u n o a ş t
e r e a l u m i i o b i e c t i v e niciodată nu poate fi definitiv terminată, ea permanent se perfecţionează, se
completează cunou conţinut. În acest sens evidenţiem adevăr absolut şi relativ - categorii
filosofice, careoglindesc procesul dialectic al cunoaşterii de la cunoştinţe incomplete la cele complete.
Adevăr absolut- categorie filosofică ce vizează coincidenţa completă, definitivă aimaginii cu obiectul
reflectat. Aceste cunoştinţe nu depind de dezvoltarea cunoaşterii şi practicii sociale de
aceea sînt adevăriri eterne. Ca exemple de adevăruri absolute servescconstatarea
evenimentelor, faptelor (Chişinăul este capitala Moldovei, Eminescu s-a născutla 15 ianuarie 1850 şi
a.) şi tezele fundamentale ale ştiinţei (substanţa este alcătuită dinatomi, conştiinţa e
funcţia creerului, materia este realitatea obiectivă
Adevărurilea b s o l u t e s e r e f e r ă l a u n e l e l a t u r i , a s p e c t e , î n s u ş i r i , m a n i f e s t ă r i p a r t
i c u l a r e a l e l u m i i . Concepţia metafizică susţine ideea posibilităţii obţinerii
numai adevărurilor absolute şi despre întreaga lume. Paradigma dialectică afirmă, că cunoaşterea
este un proces infinit, deaceea omenirea niciodată nu va cunoaşte lumea definitiv şi în ultimă instanţă.
Cea mai mare parte a cunoştinţelor umane poartă un caracter relativ.
Adevăr relativ- categorie filosofică care reflectă coincidenţa incompletă a imaginiicu obiectul.
Adevărul relativ sunt cunoştinţe care corect refle ctă realitatea , dar nu cuprindetoate
laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne neconoscut. În procesul cunoaşteriiare loc trecerea
treptată de la adevărul relativ la cel absolut. Adevărul absolut poate fi înţelesca o sumă a
adevărurilor relative. Iar în adevărul relativ se conţin elemente ale adevăruluiabsolut
(aceea ce se păstrează şi se completează ulterior).Adevărurile absolute şi relative sunt dialectic
legate între ele, exprimînd diverseaspecte ale unui şi acelaşi adevăr obiectiv. De ex. judecata
“conştiinţa e funcţia creerului” eu n a d e v ă r a b s o l u t , d a r e d e a j u n s s ă p u n e m
întrebarea dacă ştim tot despre conştiinţă cafuncţie a creierului şi atunci se
manifestă caracterul relativ al adevărului.
Dogmatismul priveşte lumea şi cunoaşterea umană ca ceva static, respectiv concepţiile teoretice sunt
nişted o g m e n e s c h i m b ă t o a r e . E i s u p r a a p r e c i a z ă m o m e n t u l a b s o l u t
î n a d e v ă r , c o n s i d e r î n d c ă adevărurile sunt veşnice, aceea ce duce la stagnarea ştiinţei şi
practicii.
Relativismuleste un principiu conform cărui în lume totul este relativ, că cunoştinţele noastre sunt
schimbătoareşi au semnificaţie numai din careva punct de vedere. Ei dimpotrivă supraapreciază
momentulrelativ în adevăr, astfel negînd existenţa adevărului obiectiv.Totodată adevărul există ca
cevaconcret,valabil în anumite condiţii şi în anumitt i m p . A d e v ă r a b s t r a c t n u e x i s t ă .
O r i c e t e z ă a ş t i i n ţ e i , o r i c e j u d e c a t ă d e s p r e l u m e v a f i adevărată numai fiind
privită ca o reflectare a existenţei temporal - spaţiale concrete. Deexemplu, judecata “ploaia
e folositoare” este adevărată în condiţiile de secetă, şi nicidecumcînd plouă necontenit zile la rînd. La fel
şi teza “conştiinţa e funcţie a creerului” este adevăr absolut în condiţiile noastre, pe Pămînt.În
activitatea medicală principala formă de cunoaştere este diagnosticarea. Stabilireadiagnozei este
un proces de cunoaştere complicat, esenţa cărui este reflectarea legităţilor obiectiv-
existente în conştiinţa medicului. Veridicitatea diagnozei depinde de
coincidenţaconcluziilor medicului cu procesul patologic însăşi, dacă ele nu coincid –
aceasta-i greşalăm e d i c a l ă . D a c ă d i a g n o z a e s t e a d e v ă r a t ă , a t u n c i a p a r e
î n t r e b a r e a – c e f e l d e a d e v ă r e s t e diagnoza medicală? Trebuie să recunoaştem, că în
concluziile medicului există şi adevăr absolut (constatarea anumitor fapte, datele de la
autopsie şi din laborator) şi adevăr relativ(forma bolii, srecificul procesului patologic ş.a.).

12.AXIOLOGIE – Teoria generala a valorilor – Filosofia valorii –

Axiologia – esenţa şi noţiunile de bază. Tipuri de valori şi dialectica lor. Valori general umane.
Axiologia ,ca disciplina filosofica independenta,are un obiect propriu de studiu.Obiectul axiologiei il
constituie “studiul valorii generice si al legaturilor generale ale sistemului de valori”.Axiologia ofera
posibilitatea elaborarii unei teorii unitare a sistemului de valori,a unei conceptii unificate asupra
valorii,punind in evidenta relatia dintre subiect si obiect si fiind in masura sa dea un raspuns dintr-o
perspectiva filosofica:ce este valoarea?Universul valorilor semnifica ceea ce este omul,prin valorile
create ,si ceea ce poate si trebuie sa devina omul,prin idealuri,aspiratii,proiecte,dorinte.Ca univers de
semnificatii,lumea valorilor reflecta nu aprecieri,necesitati si aspiratii individuale,ci
idealurile,necesitatile si nazuintele unei perioade istorice.
Totodata ,valorile sint realitate artificiala,construita de om in procesul realizarii unor anumite
scopuri.Aceasta inseamna ca axiologia este o teorie a creatiei orientate spre finalitatea predominant
constienta,cu trasaturi extrem de diferentiate,in functie de domeniu.
Valorile indeplinesc functii multiple in viata sociala,intrucit orienteaza,motiveaza si regleaza
actiunile ,gindirea si comportamentul uman,mobilizeaza energia umana si,totodata,servesc drept criterii
de apreciere a acestora,a eficientei actiunilor umane,preum si ale evaluarii produsului realizat.
Valoarea este proprie subiectului,fie ca este plasata in sfera transcendenta a unor obiecte(materiale sau
ideale),fie ca rezulta dintr-o interactiune intre subiect si obiect.Lumea valorilor este creatia omului si
reprezinta o dimensiune esentiala a existentei umane.Structura valorilor se refera la modul in care sunt
orinduite intern valorile ,la ansamblul de relatii specifice,relativ stabile,de proprietati si legi ce se
statornicesc intre diferitele lor componente,la dimensiunile valorii.
Tipuri de valori si dialectica lor.
Criteriile dupa care s-au grupat valorile sunt urmatoarele : valabilitatea valorilor; calitatea lor;
subiectul lor; motivele ce au deteerminat valorile; obiectul lor; facultatea psihica din care izvorasc
valorile ; sfera lor de aplicare.
Dupa valabilitatea lor, valorile sunt : - valori relative ; - valori absolute; - valori subiective; - valori
obiective .
Dupa calitatea lor , valorile sunt : valori pozitive; - valori negative ; - valori proprii; - valori efecte .
Dupa subiectul lor, valorile sunt : autopatice, heteropatice, ergopatice
Dupa motivele ce au determinat valorile sunt: valori accidentale-tranzitorii si valori ale persoanei
proprii.
Dupa obiectul lor valorile sunt : - economice; - etice ; - juridice; - politice .
Dupa facultataea psihica din care izvorasc valorile sunt : sensibile, sentimentale si cognitive.
Dupa sfera lor de aplicare valorile sunt : individuale, sociale, cosmice, elementare si ideale.
O alta clasificare a valorilor este urmatoarea:
valori economice,valori juridice,valori politice,valori etice,valori istorice ,valori estetice,valori
religioase .
1.Valorile economice
Prin valori economice se intelege in general, constiinta utilitatii unui bun in comparatie cu altele.
Problema valorilor economice a preocupat pe economisti din sec. al XVIII-lea .
Aristotel considera drept valoare ceea ce multumeste o trebuinta. Trebuintele sunt fizice si psihice , de
aceea deosebeste 2 feluri de valori : valori morale , spirituale si valori materiale . Valorile economice
sunt materiale. Un lucru are cu atat mai multa valoare cu cat multumeste o trebuinta mai imperioasa .
Filosoful grec a distins doua spete de valori economice : valoare de schimb si valoae de intrebuintare .
2. Valorile juridice – pot constitui obiectul unei stiinte a dreptului, a unei sociologii juridice si a unei
filosofii a dreptului. Dreptul ca stiinta se ocupa cu valorile juridice numai din punct de vedere al formei
si constituirii lor. In antichitate , normele juridice erau considerate ca porunci date de seful tribului, care
era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant.
Pentru timpurile moderne normele juridice sunt imperative , care exprima vointa comunitatii sociale , a
statului.
3. Valorile politice – se refera la stat, la cetate ca unitate In antichitatea greceasca, statul era cetatea.
Cetatea era valoarea suprema , individul fiind supus in mod absolut autoritatii statului. Notiunea de stat
s-a impus si s-a largit din ce in ce mai mult, devenind ceea ce este acum.
4. Valorile etice Valorile etice pot fi de natura :
-Psihologica care afirma ca valoarea etica are o baza psihica
-Logica– afirma ca valoarea etica este de natura logica
-Biologica afirma ca Valoarea etica are ca principiu ultim viata.
-sociala
5. Valori istorice
Toate creatiile umane sunt menite sa adauge ceva la patrimoniul dobandit de la stramosi, alcatuind
astfel traditia culturala a unui neam.
6.Valorile estetice – se refera la placerea estetica.
Cand vorbim de valoare estetica intelegem un obiect care are valoare si un subiect pentru care exista
acea valoare .Frumosul este valoarea estetica centrala, la care se raporteaza toate celelalte.
Prin specificul lor, valorile estetice sunt legate de sensibil. Kant aprecia ca arta “nu este reprezentarea
unui lucru frumos , ci reprezentarea frumoasa a unui lucru”..
7. Valorile religioase
Valorile religioase sunt si ele dintre cele mai vechi in ordinea aparitiei lor.Valorile religioase sunt prin
natura lor spirituale. Purtatorii lor sunt omul si constiinta sa, comunitatea umana si spiritualitatea
colectiva.Valorile religioase , ca toate valorile sprirituale sunt valori scop. Se bazeaza pe credinta si
revelatie, pe sentiment si traire.

13.Conceptul filosofiei cu celelalte forme ale culturii:religie,stiinta si

arta.
Filosofia este un tip de conceptie despre lume,aceasta din urma fiind un ansamblu de viziuni
,evaluari,norme ce determina atitudinea omului fata de lumea i nconjuratoare ,si intr-o masura oarecare
reglementeaza comportamentul acestuia.Filosofia,apare ca o conceptie depre lume ce incearca sa
explice tot ce exista.Conceptia filosofica despre lume are un caracter teoretic,ea nu numai ca proclama
principii,dar le demonstreaza ,le deduce in mod logic.Filosofia este o conceptie despre lume formulata in
termeni conceptuali si organizati intr-un sistem,potrivit unor reguli metodologice.
Religia-tip de comportament uman ,credinte,ritualuri,referitor la fiinte,forte si puteri supranaturale .
Stiinta este suma tuturor cunostintelor acumulate in urma unei cercetari.Stiinta furnizeaza cunostinte
exacte si universale valabile.Cunostintele stiintifice include 2 scopuri specifice:unul teoretic si altul
practic.Scopul teoretic este de a explica si de a dobindi noi cunostinte ,iar cel practic de a le verifica.
In timp ce in stiinta e vorba despre lucruri chiar si cind se vorbeste despre om,in filosofie este vorba
despre om,chiar atunci cind se vorbeste despre lucruri.(Constatin Noica)

14.Filosofia lui Socrate.

Învăţătura şi activitatea sa non-conformistă a trebuit să o plătească cu viaţa Socrate (469-399 î.e.n.);
după ce a fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la
moarte şi silit să se sinucidă.
 Socrate n-a scris nimic, tot ce ştim despre învăţătura lui o ştim din relatările, adesea divergente, ale lui
Platon şi Xenofon; încât cu greu poate fi disociată concepţia sa de cea a lui Platon. Nu făcea parte din
rândurile sofiştilor, dar avea multe puncte comune cu aceştia şi era prieten cu cei mai renumiţi dintre ei.
Asemenea sofiştilor, Socrate prefera şi el ca în locul unor probleme de ştiinţă să dezbată problemele
morale ale omului, supunând examenului raţiunii obiceiurile şi instituţiile. Asemenea sofiştilor, susţinea
că „virtutea este ştiinţă”, deci poate fi învăţată de oameni; în schimb, era de părere că ştiinţele pozitive
nu pot garanta armonia şi ordinea socială. Pe de altă parte, Socrate practica şi el metoda dialectică, dar
nu exerciţiile de virtuozitate verbală pură, prin care sofiştii ajungeau la concluziile unui individualism
egoist sau ale nihilismului etic. Dimpotrivă, pentru Socrate există valori umane certe, dar cărora el nu le
găsea un fundament raţional, susţinând că o „voce interioara” îl împiedică de la raţiuni rele.
Însuşindu-şi şi totodată spre a ilustra maxima scrisă pe frontispiciul templului din Delfi: „Cunoaşte-te pe
tine însuţi”, Socrate învăţa că scopul omului nu este acumularea unui mare număr de cunoştinţe, ci
dragostea de înţelepciune – „filozofia”. Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevăr, constă în
efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea
sa, valoare universală şi eternă: Binele.
Binele deci constă într-o continuă căutare a binelui; la fel Adevărul. Căutarea neîntreruptă a binelui şi
a adevărului dă naştere comportamentelor juste şi virtuoase. „Nimeni nu face răul în mod voit” – spune
Socrate – ci din neştiinţă: din faptul că ignorează căutarea binelui şi a adevărului. Există aşadar la
Socrate o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet; căci răspunsurile pe care omul ajunge să şi
le dea căutând binele şi adevărul trebuie să vină din suflet, şi să se traducă în acţiunile etice şi politice
pozitive. Aceasta îi va procura omului fericirea sufletească – ce constă într-o comportare moderată,
corectă, dreaptă, şi în respectarea aproapelui, a legilor, cetăţii şi a zeilor. – Ceea ce trebuie să caute şi
să descopere omul sunt în primul rând valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu
societatea. În această privinţă, Socrate nu numai că a afirmat, dar – când prietenii săi voiau să-l salveze
de la moarte, ceea ce el a refuzat – a şi demonstrat, prin exemplul tragicului său sfârşit, că omul trebuie
să se supună legilor, chiar când acestea sunt nedrepte sau aplicate nedrept.
Părintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost „cea mai mare figură a istoriei gândirii greceşti; din el
vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filozofiei” (L. Robin). Toate aceste
şcoli şi curente vor suferi, în mod egal, şi influenţa sofiştilor Protagoras şi Gorgias, şi pe aceea a lui
Socrate.

15. Conceptele filosofice ale sofistilor.

Sofistii erau considerati “profesori de intelepciune”Nu erau organizati in scoli ci activau
independent,predind urmatoarele discipline:constitutia si administratia statului,arta militara,etica si
oratoria.Cei mai renumiti sofisti erau:Protagoros,Gorgios,Prodicos.Prodagoros se indoieste de
posibilitatea cunoasterii absolute si obiective a realitatii..Sursa intregii cunoasteri se afla in
senzatii.Oamenii foarte diferit pecep lumea inconjuratoare in dependenta de starea atit a obiectului cit
si a subiectului cunoasterii in fiecare moment concret.De aceea obiectul este asa si nu altfel,adica anume
asa cum il percepem noi la momentul dat.Nu poate exista nici o stiinta unica,pot exista numai opinii
diverse despre unul si acelasi lucru,la fel de justificate pt. toti. In opinia sa “omul este masura tuturor
lucrurilor.Gorghias si-a fondat sistema filosofica pe teza eleatilor:”Fiinta exista iar neantul nu exista
“Gorghias preface aceasta teza in urmatorul enunt:”Nu exista nici fiinta,nu exista nici neantul”.Adica
nu exista nimic.
Socrate:
Socrate muta cerul de gravitate al cercetailor filosofice di lumea externa in cea interna,de la cosmos la
om.Caci mai de prêt decit natura era pentru el omul.”Cunoastete pe tine insuti”Celebra maxima de pe
frontispiciul de la Delphi,devenise si maxima lui Socrate.Intorcindu-si fiecare privirile asupra lui
insusi,cercetinduse pe sine,va afla ce stie si ce nu stie,ce poate si ce nu poate,precum si ce trebuie sa
faca.Numai omul care si-a supus analizei propriile sale actiuni isi poate cunoaste adevarata esenta.In
discursurile sale Socrate invata ca omul nu trebuie sa tinda sa acumuleze un anumit volum de
cunostinte,ci sa tinda spre intelepciune,care poate fi atinsa cu ajutorul filosofiei.Anume filosofia il
indeamna si il ajuta pe om sa se cunoasca pe sine,sasi descifreze potentialul propriului suflet.
Platon:
Considera ca omul se afirma ca o fiinta deosebita de celelalte vietuitoare cunoscind 2 lumi:cea sensibila
sic ea inteligibila.Lumea sensibila este accesibila experientei,cunoasterii prin simturi,iar lumea
inteligibila poate fi studiata doar de ratiune.La baza cunoasterii Platon plaseaza principiul lui
Socrate .”Cunoastete pe tine insuti”.Este necesar,afirma el,de a te scufunda in lumea spiritual proprie si
de a te determina in gindurile tale.In dialogul “Omul de stat”Platon precizeaza ca politica-arta regala-
este o stiinta teoretica,directa care elucideaza esenta conducerii oamenilor.Oamenii,afirma el,pot fi
condusi atit prin convingere cit si prin violenta.
Aristotel:
In ceea ce priveste stiinta omului Aristotel defineste in cartea sa “Despre suflet”,sufletul ca o
“entelechie”(act) al corpului.Omul este un animal,dar un animal rational.Sufletul are regiuni
deosebite:cea inferioara-este cea vegetative(comuna plantelor si animalelor),si in fine cea
rationala,rezervata omului.Spiritul uman se naste ca o tabula rasa in care se imprima experienta
cistigata,acest intelect este deci pasiv,dar exista si un intellect active;acesta este nemuritor,vesnic,este
parte ape care o avem comuna cu zeii.
Epicur:
Considera ca sarcina filosofiei este de a crea stiinta despre comportare ce ar face omul
fericit.Criteriul fericirii consta in eliberarea sufletului de tot cei intimplator,de tot ce sta in calea
placerii:tulburari sufletesti.neliniste si frica de :zei,moarte ,viata de apoi.Cine stie sa se
debaraseze de teama fata de imprejurarile exterioare este mai fericit.Omul trebuie sa contribuie
la sanatatea corpului si tihna sufletului,anume aceasta dupa Epicur si este criteriul unei vieti
fericite.

16.Filosofia lui Platon

Platon(427 – 347 î.e.n.) filozof din Grecia antică, elevul lui Socrate. În a.387a fondat în Atena
Academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris36 de lucrări, dintre care Banchetul,
Fedros, Fedon, Parmenid, Statul, Politica ş.a.Principalele probleme în filozofia platoniană sunt
ontologică, cosmologică,metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma ontologică se referă
laînţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii Platon reese din recunoaşterealumii ideelor şi
lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor, lumealucrurilor este numai umbra, copia
imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele
nu-i nimic stabil şi adevărat.Adevărata esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi
extrasensibile,formele lucrurilor care Platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice,
invariabile,indivizibile, infinite.Lumea lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumeaideelor ca
adevărata existenţă şi inexistenţă (materie ca atare).Specific este paradigma gnoseologică la Platon. El
face o deosebire clară întrecunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii
senzorialeeste lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci părere
(doxa). Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul săulumea ideelor, aceasta
este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoriareamintirii (anamnezis). Sufletul, conform
concepţiei lui Platon, este veşnic şinemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul
nimereşte în lumeaideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Deatîta cunoaşterea
estereamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure. Formele superioare acunoaşterii
ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere nu-iaccesibilă tuturor şi nu poate fi
exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilăfilozofilor şi nu-i altceva decît perceperea întregului în
unitatea armonioasă a părţilor sale, sinteza mistică a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este
tindereasufletului spre lumea ideelor. Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul detrai
corect.Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate.Oamenii se deosebesc
unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei.Acei oameni la care predomină raţiunea
sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şiarmonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care
predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului
predomină lareprezentanţii muncii fizice.Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei
statului ideal. Aceststat se bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii
şigardienii, agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiilesale în dependenţă
de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii,militarii asigură ordinea publică, iar
ceilalţi produc bunurile materiale. Platonconsideră că rimele două caste trebuie să instaureze
comunitatea averilor, femeielor şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale. În acest stat ideal
funcţioneazăun sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal este republicaaristocratică.
Cele mai rele forme de guvernare, după Platon, sunt democraţia, tirania,dictatura. În etică Platon
vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie,moderaţie şi echitate.

17.Conceptiile filosofice a lui Aristotel.

Aristotel(384 – 322 î.e.n.) eminent filozof din antichitate, s-a născut înStagira (Macedonia), a fost elev
în academia lui Platon. În 335 î.e.n. a întemeiat înAtena şcoala sa proprie – liceul. Este creatorul unui
sistem filozofic cel mai originaldin antichitate. A scris mai mult de 150 de lucrări ştiinţifice, dintre care
Organon,Metafizica, Fizica, Despre suflet, Etica lui Nicomah, Politica, Ritorica, Poetica,Istoria
animalelor, Meteorologia s.a.Aristotel pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă
sinestătătoareobiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă.Filozofia
lui este alcătuită pe baza altor principii, decît filozofia lui Platon. Aristotelcritică concepţia lui Platon
(Platon mii prieten, dar adevărul este mai presus) pentrucă ultimul admite existenţa lumii ideelor, că
ideele există obiectiv. După părerea luiAristotel concepţia lui Platon despre lumea ideelor nu contribuie
la înţelegerearealităţii, iar din punct de vedere a logicii în multe relaţii este discutabilă.Aristotel
consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţalumii, reflectarea ei. Lumea materială
este primară, însă asta nu-i identic cu materia.Materia este materialul din care se formează lucrurile.
Obiectele concrete suntcombinaţia materiei şi formei. Materia-i pasivă, forma – activă. Forma
precedămateria în timp. Apariţia lucrurilor este “oformarea” materiei în procesul cărei participă patru
cauze: materială, formală, efectivă şi finală. Primul motor (imobil) şiforma formelor este
Dumnezeu.Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaştereasenzorială. Prin
intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe,singularul. Însă mai mare importanţă el
atribuie cunoaşterii legităţilor generale.Cunoaşterea generalului este privelegia raţiunii. Cunoaşterea
este proces îndezvoltare, trecerea de la reflectări senzoriale simple la abstracţii generale.Cunoaşterea
ştiinţifică este culmea cunoaşterii. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) sedeosebesc de părere (doxa).
Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umanădepind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de
procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu
principiile şilegităţile ei.Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o
fiinţăsocială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formăorganizatoare, care
dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În sufletevidenţia trei părţi componente:
vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţăraţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în
societate se pot forma calităţilelui morale. Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este
înţeles de el ca oasociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe
cazuriformele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede înasociaţia
politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune
şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. Laformele de guvernare bune se referă monarhia,
aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel constă
în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinareaconcentrării
puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie asclavilor. Aristotel nega
concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este idealacel stat care asigură maximal posibil viaţa
fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi

18.Filosofia in etapa elenistica.Epicur si epicurismul.Stoici.

Se întinde între ultimele decenii ale sec. IV şi ultimul deceniu al sec. I înainte de Hristos. Termenul de
elenistică a fost introdus de Dyogene şi prin acest termen se înţelege forţa de unificare a culturii şi
civilizaţiei greceşti. În această etapă se observă o decădere sub aspect politic a polisului grecesc. Se
intră într-un declin sub aspect politic. Rolul de producţie sclavagistă intră într-un proces de
restructurare. Viaţa politică a societăţii dobândeşte noi caracteristici. Până atunci oraşele cetăţii aveau
posibilităţi de afirmare în viaţa culturală, acum se observă un declin. Spiritul grecesc se caracterizează
până atunci prin optimism. Individul se consideră cetăţean rezultând sentimentul de încredere. El pune
pe acest plan cetatea, odată această cetate începe să se destrame optimismul, civismul dispare, inclusiv
mentalităţile grecilor se schimbă. Îşi fac loc individualismul, neîncrederea, pesimismul; acestea sunt
semne ale dezvoltării atitudinilor şi mentalităţii clasice. Cugetările filosofice continuă. Ea se îndreaptă
spre domeniul eticii. Oamenii devin interesaţi faţă de idealurile colective. Se conturează ideea că
fericirea mult visată s-ar obţine prin dobândirea calmului, o seninătate imposibilă. Acestea poartă
numele de ataraxie, care devine un ideal. În această etapă există trei (3) şcoli filosofice, dar acestea nu
se vor înălţa la rangul celor anterioare:
- şcoala lui Epicur
- şcoala Sceptică
- şcoala Stoică
Epicurism (Epicur)
Filosofia lui Epicur este constituită din trei părţi: cea canonică, ce expune regulile adevărului; fizica
(din grecescul „psysis”, «natură»), care propune o explicaţie filosofică a naturii; şi morala, care
tratează despre condiţiile vieţii fericite. Ordinea acestor trei părţi este importantă deoarece ea
corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea
oferă, graţie canonicii, cunoaşterea naturii, care îi va permite înţeleptului să fie fericit.
Stoicismul (Zenon din Citium)
Stoa este o şcoală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium în jurul anului 300 a.Chr., în perioada
elenistică a istoriei antice. Concepţia despre lume şi viaţă a acestei şcoli poartă numele de "Stoicism".
Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorul
Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele şi bătălia de la
Marathon. Aici îşi ţinea lecţiile Zenon şi aveau loc discuţiile cu discipolii săi.
Stoicismul s-a dezvoltat ca o reacţie împotriva epicureismului, având originea în filosofia cinică fondată
de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învăţătura centrală a stoicismului este morala derivată din
însăşi legile naturii. Acceptarea acestei evidenţe compensează durerea şi nefericirea, împacă binele cu
răul, viaţa cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii faţă de oricare alte fiinţe.
Stoa a avut o audienţă largă la gânditorii greci şi romani, cunoscând o evoluţie de mai multe secole, în
trei perioade:
Stoa veche (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium, urmat la conducerea şcolii de Kleanthes din Assos şi
apoi de Chrysippos.
Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios din Apameia -
învăţătorul lui Cicero - , Diogene din Babilon. Uneori, în această perioadă este încadrat şi Cicero, ale
cărui opere conţin multe învăţături stoice; el era însă mai degrabă un eclectic, adept al "Noii Academii"
. Scepticismul (Pirron)
Scepticismul (din grecescul skeptios, căutător) este într-un sens general, doctrina filosofică potrivit
căreia nu putem obţine o cunoaştere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. Denumirea de
Scepticism este folosită şi pentru a desemna o şcoală din filosofia antică grecească. Scepticismul se
opune dogmatismului.
Un sceptic global sau complet susţine că oamenii nu au nici un fel de cunoaştere, că pretenţia de a
cunoaşte ceva este, fără excepţie, incorectă. Un sceptic local sau parţial susţine că oamenii nu au
cunoaştere în anumite domenii.
Scepticismul în Antichitate
Atitudini sceptice au fost exprimate de mai mulţi presocratici şi au fost dezvoltate de sofişti. Argumentele
clasice că simţurile pot să ne înşele şi că experţii se contrazic între ei erau cunoscute. Primii
reprezentanţi ai scepticismului metodic au fost filosofii greci Pyrrhon din Elis şi Timon din Phlius iar
principalii reprezentanţi ai scepticismului târziu au fost: Enesidem, Agrippa, Sextus Empiricus.
Principiul care stă la baza scepticismului este cel al isosteniei, ideea că oricărui temei i se opune un
temei deopotrivă de convingător. [1] Pyrrhonienii nu afirmă că nici o propoziţie nu poate fi cunoscută,
pentru că această afirmaţie este o pretenţie de cunoaştere. Pyrrhonienii susţin că nu există temeiuri mai
bune pentru a crede o propoziţie decât pentru a o nega. După Diogenes Laertios, scepticii încercau să
răstoarne dogmele tuturor şcolilor dar ei nu enunţau nici una. Aristotel nu a luat în serios îndoielile
scepticilor, în cartea a IV-a a Metafizicii discută şi respinge unele poziţii sceptice iar în tratatul său de
psihologie Despre suflet crede că punctele de vedere ale scepticilor nu sunt susţinute în mod serios.
Scepticismul modern
Scepticismul modern a început în secolul al XVI-lea, atunci când a crescut interesul pentru cunoaştere şi
pentru scepticismul pyrrhonian antic grec. Prezentarea cea mai importantă a scepticismului din acea
vreme a a fost cea a lui Montaigne în Apologie de Raymond Sebond. Apogeul scepticismului secolului al
XVII-lea apare în Dicţionar istoric şi critic a lui Pierre Bayle.
Locke a propus o cale de a evita scepticismul, admiţând că nu putem avea o cunoaştere reală dincolo de
intuiţie şi de demonstraţie, dar susţinând că nimeni nu e atât de nebun încât să se îndoiască de faptul că
focul e fierbinte, că pietrele sunt solide, etc. şi că experienţa înfrânge scepticismul.
Scepticismul lui Hume a fost cuprinzător. Susţinea că singura cale care ne poate duce dincolo de
experienţa imediată şi anume cunoaşterea de tip cauzal, nu se bazează pe nici un principiu raţional.
Primul efect al acestei crize sceptice din secolul al XVIII-lea a fost apariţia criticismului.
 19.Filozfia în India antică.
Filozofia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indianăfoarte timpuriu se
diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şişudri.primele idei filozofice găsim în
literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre).Vedele au apărut în sec.XV î.e.n. şi conţin diferite imnuri
şi cunoştinţe religioase.Elese împart în samhite, brahmane, araniachi şi upanişade. Ultimile şi conţin
cunoştinţefilozofice, comentarii la Vede.Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc
autoritatea Vedelor)şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele
suntortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya).Mai progresive
sînt şcolile neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).
Jainismula apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care indica calea salvăriisufletului de supunerea
ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modulde comportare specific ce duce la realizarea
salvării.
Buddhismulapare în sec. VI –V î.e.n. şi era orientat contra brahmanismului,sacerdoţilor. Ideile
principale sînt sistematizate în “Tripitaca” (trei corzine).Buddhismul este răspîndit în India, China,
Birma, Ceylon, Tibet, Japonia.Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei sînt patru adevăruri
sfinte. Existenţaomului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că omul are prea multedorinţe.
Lichidarea suferinţelor trebuie să fie în lichidarea dorinţelor. Calea sprelichidarea suferinţelor trece
prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte,cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă,
efortul drept, atenţia dreaptă şimeditaţia dreaptă. Viaţa dreaptă costă în respectarea moralităţii, a nu
dăuna fiinţelor vii, a se reţine de la contactele sexsuale interzise, a nu fura, a nu folosi băuturialcoolice.
Scopul cunoaşterii – de a elibera omul de suferinţe nu iî viaţa de apoi, civiaţa actuală. Întreruperea şi
lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o liniştenetulbutată, o abţinere de la totul lumesc ce se
atinge prin meditare. Nirvana punecapăt lanţului de veşnice reîncarnări, guvernate de sansara şi karma.
Morala buddhistă predică compasiunea şi asceza, pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. Existădouă
ramuri ale buddhismului – hinayana şi mahayana.
Locayata (cearvaka)este o şcoală materialistă care apare în sec. VIII – VIIî.e.n. Ei negau existenţa
oricărei alte lumi în afară de cea materială. Credinţa înexistenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a lumii de
apoi este falsă.La baza existenşei stauelementele primare materiale. Ei considerau că lumea este
compusă din patruelemente primordiale: apa, aerul, focul şi pămîntul. După moarte organismul(inclusiv
şi sufletul) se descompun în elemente primordiale. Etica acestei şcoliafirmă, că omul retrăieşte şi plăceri
şi suferinţe, lichidarea lor completă esteimposibil.

20.Filozofia în China antică.

Primele idei filozofice se conţin în cele mai vechi monumente literare ca“Cartea schimbărilor”, Cartea
despre armonia întunericului”, “Canonul poeziilor” etc.În care se expuneau viziuni despre
materialitatea lumii. Se afirma, că lumea este
veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente primare: focul, apa, pămîntul, lemnul şi
metalul. Diferite combinaţii a acestor elemente formeazămultitudinea obiectelor. Filozofii din China
antică încearcă de a lămuri lumea prin eaînsăşi fără a apela la forţe supranaturale. Au mers mai departe
şi argumenteazăunitatea lumii. Ei formulează concepţia, că substanţia tuturor lucrurilor, ce
formeazălumea, este unica şi veşnica materie în mişcare ŢI. Cauza mişcării chinezii o vedeauîn
interacţiunea forţelor contrare IN şi IAN caracteristice materiei.
Daosismul (taoismul)apare în sec. VI î.e.n., fondatorul ei este Lao-dzi. Încentrul acestei concepţii se
găseşte natura, cosmosul, omul. Lumea materială segăseşte într-o mişcare naturală legică. Totul se
supune DAO (cale, lege) şi Dao esteizvorul tuturor. Omul trebuie să se contopiască cu natura, să
trăiască în conformitatecu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că oamenii
seimplică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO.In China antică se evidenţiază şcoala lui
Confucius(Cung Fu-dzi , 551 – 479), creatorul unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El
afirma, că cerulca realitate supremă dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă,iar
bogăţia şi nobilitatea depind de cer. In centru filozofiei lui Confucius stă problemaeducaţiei. El afirmă că
oamenii sînt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după natura sa,iar se deosebesc după educaţie. Educaţia
omului trebuie să fie în spiritul atitudunii custimă şi respect faţă de mediu şi societate. In alt loc
Confucius afirmă, că pentru acunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul. Invăţătura fără gîndire este
inutilă, iar gîndirea fără invăţătură este oarbă. Etica lui Confucius concepe omul in relaţii cufuncţia lui
socială, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaţiaeste formarea
comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii.Relaţiile sociale trebuie să se
formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor şi supus, sudaltern şi şef, aşa ca şi relaţiile
dintre fecior şi tată, fratelui mai mic cătrecel mai mare. Pentru respectarea subordonării şi ordinii
Confucius formulează principiul echităţii, punctualităţii şi conştiinciozităţii. Omul trebuie să procedeza
aşacum cere ordinea şi situaţia. Comportamentul punctual este comportament curespectarea ordinii şi
umanităţii.In China antică au existat aproape o sută de şcoli (probabil deatîta că pentru aocupa un
oarecare post tinerii trebuiau să susţină examene, instruirea tineretului eraceva normal incă din
antichitate), printre care se evidenţiază şcoala naturfilizofilor,moiştilor, legiştilor, numelor s.a

21.Filosofia medievala.Caracterul ei religios.

Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec.
X I V – XV,acesta este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului.
Perioadaevului mediu în diferite regiuni a lumii este diferită, evul mediu european nu coincide cu
celoriental, în orient el se prelungea încă cu 2 – 3 sec. În comparaţie cu Europa. Pînă nu demultepoca
medievală era privită ca predominată de scolastică şi obscurantism religios. Filozofia
medievală există ca o totalitate de idei şi concepţii care pot fi condiţionalnumite ca filozofia bizantină,
arabă, evreiască şi occidental-europeană. Bizantia era partearăsăriteană a imperiului Roman, care a
scăpat de năvălirile barbare şi se dezvolta specific. Înfilozofia bizantină continue să se dezvolte tradiţiile
antice, principala orientare a fostneoplatonismul – doctrina sistematizată a lui Platon despre ideile
inteligibile ca esenţe sinestătătoare şi adevărată existenţă. Principalii reprezentanţi a neoplatonismului
au fostPlotin (205-270), Iamblichos (245-330), Proclos (412-485). Conform neoplatonismuluilumea
prezintă un sistem ierarhic cu mai multe trepte unde cea inferioară treaptă se datoreazăcelei superioare.
Treapta superioară este Unicul care-i incognoscibil şi cauza întregiiexistenţe. A doua treaptă este
Raţiunea ca atare şi ideile inteligibile, care sunt generate deunicul. A treia treaptă – Sufletul care-i
repartizat organismelor vii şi este izvorul mişcării, pasiunilor. Cea mai inferioară treaptă sunt corpurile
materiale care capătă formă de la suflet.Materia ca substrat al lucrurilor concret-senzoriale este inertă
şi pasivă. Unicul prin emanaţie(ca lumina) străbate toate sferele inclusiv si materia şi corpurile
materiale. Alţi reprezentanţia filozofiei bizantine medievale au fost Pseudo-Dionisii Areopagul (sec.V),
Ioan Damaschin(sec.VII), Mihail Pselos (sec.XI). Pentru filozofia creştină bizantină sunt caracteristice
douătendinţe: raţionalist-dogmatică şi mistico-etică.
Filozofia medievală evreiască se dezvoltă paralel cu cea creştină şi islamică avîndconţinutul principal
neoplatonismul şi aristotelismul. În dezvoltarea sa a suferit o influenţădin partea elementelor mistice a
învăţăturii iudaice kabbala, care alegoric interpretau Vechiul testament. Reprezentanţii filozofiei
evreieşti au fost Ibn Gabirol (1020-1057) care dezvoltateoria emanaţiei divine şi Mozes Maimonid
(1135-1204). Ultimul încearcă să împacecredinţa şi raţiunea, să unească kabbalistica cu filozofia
raţionalistă a lui Aristotel.
Filozofia arabăapare în ţările vorbitoare de limbă arabă. După unirea triburilor nomadearabe sub
drapelul islamului se formează califatul Arab care era mai mare decît imperiulRoman şi se extindea de
la Turchestan pînă în Spania. Au existat cîteva centre culturale înMekka, Bagdad, Cordoba. Filozofia,
arta şi ştiinţa în occident în această perioadă sedezvoltau foarte slab, practic se stopează. Se explică
aceasta prin nivelul scăzut al moduluide producţie, ruperea cu tradiţiile antichităţii şi supunerea deplină
intereselor bisericiifeudale. De aceea ştiinţa şi cultura europeană rămînea cu mult în urmă faţă de cea
arabă.Datorită cugetătorilor arabi ştiinţa şi cultura în ţările arabe depăşea ştiinţa europeană şi
dupăvolum şi după problematică şi interese. Aproape pînă în sec. XIII aici se dezvolta
puternictrigonometria, algebra, optica, psihologia, astronomia, chimia, geografia, zoologia,
botanica,medicina. Filozofia arabă era o punte între filozofia greacă antică şi filozofia
europeanăscolastică. În ea se dezvoltă mai departe ideile lui Platon şi neoplatonismul,
concepţiilefilozofice ale lui Aristotel referitor la ştiinţele naturii şi logică.Principalii reprezentanţi a
filozofiei arabe au fost medicul Al-Kindi (800-870) – traducătorul şi comentatorul lui Aristotel, al-Farabi
(870-950) – succesorul lui Aristotel. Estevestit nu numai în lumea arabă medicul Ibn Sina (980-1037)
(latinizat Avicenna). El defineafilozofia ca ştiinţa despre existenţa absolută care-i compusă din trei
compartimente: fizica – învăţătura despre naturp, logica – toeria despre metodele cunoaşterii naturii şi
omului,metafizica – teoria despre cunoaşterea existenţei. Actuale sunt şi astăzi operele lui
Avicenna“Canonul medicinei”, “Cartea tămăduirii”, “Cartea cunoştinţelor” ş.a. Avicenna
recunoaşteexistenţa materiei ca ceva necreabil, veşnic şi infinit. O atenţie deosebită el atrăgeadezvoltării
formelor logice de gîndire. Dacă Avicenna era patriarhul filozofiei şi ştiinţei înorientul arab, atunci aşa
figură în occident era medicul Ibn Rushd (1126-1196) (numelelatinizat Averroes). El este cunoscut ca
comentatorul lui Aristotel, a scris “Despre primulmotor”, “Discurs despre raţiune”, “Incoerenţa
incoerenţei”, “Despre acordul religiei şifilozofiei”. Ibn Rushd considera, că lumea materială este
veşnică, infinită, diminua rolul luiDumnezeu în calitate de creator al materiei, depăşea “ruptura”
aristotelică dintre formă şimaterie, dezvolta teotia ciunoaşterii. La filozofia arabă medievală se referă şi
al-Ghazali(1059-1111) – reprezentantul misticismului şi scepticismului. El afirma că filozofia trebuiesă
contribuie la dezvoltarea religiei, că lumea este creată de atotputernicul Dumnezeu.

22.Filosofia crestina timpurie.Patristica.

Are apariţia sa în creştinismul timpuriu,se dezvoltă simultan cu religia, formează împreună cu
teologia un tot întreg, se preda nunumai în şcolile şi universităţile laice, dar şi în mănăstiri şi ordine
religioase. În dezvoltareaei deosebim două perioade – patristica (sec.IV – V pînă în sec. VIII) şi
scolastica (secIX – XV).
Patristica-denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pustemeliile dogmatelor
creştine şi le apărau de păgîni. La patristică se referă Tertulian (150-222), Climent Alexandrinul (150-
215), Origen(185-254), Augustin Fericitul (354-430). Toţiei declarau incompatibilitatea credinţei
religioase cu filozofia antică (care era preponderentmaterialistă). Tertulian este cunoscut prin maxima
“cred pentru că este absurd”, că credinţanu poate fi înţeleasă, fundamentat raţional, el contrapunea
filozofia religiei, ştiinţa – credinţeicreştine, contra raţiunii el punea revelaşia divină. Augustin Fericitul
critică scepticismul şiconcepţiile eretice, filozofia lui este o îmbinare a creştinismului, platonismului
şineiplatonismului, Dumnezeu este esenţa supremă şi creatorul lumii. Scopul vieţii estefericirea care
poate fi atinsă în Unicul – în Dumnezeu. Realizarea fericirii umane presupunecunoaşterea lui Dumnezeu
şi încercarea sufletului. Augustin Fericitul declară prioritateacredinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere
şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul creştin esteinaccesibil pentru cunoaştere, dar poate fi cunoscut prin
cărţile sfinte, Biblie şi tălmăcirealor.

Patristica este o doctrină teologico-filosofică elaborată între sec. IV-VIII, de către părinţii bisericii, prin
care s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin. Prin Patristică se mai înţelege şi ansamblul
operaţiunilor creştine care datează din vremea sfinţilor părinţi ai bisericii. Dintre aceştia : Grigore din
Nazians sec. IV, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Ioan Damaskinul sec. VI, Aureliu Augustin.
Atât apologeţii cât şi sfinţii părinţi au făcut opere de apologie cât şi doctrine a creştinismului, urmând
să impună creştinismul ca singura filosofie posibilă. Războiul început cu filosofia greacă declarând-o o
sumă de eroare Tatian prin opera sa “Cuvânt către greci” arată că filosofia creştină este mai veche
decât filosofia grecilor şi prezintă denaturat activitatea principalilor filosofi.La fel este amendat şi
Heraclit. Era mândru şi nepriceperea i-a dovedit-o moartea. Justin procedează mai subtil cu filosofia
greacă şi el vrea s-o anihileze prin creştinizare : “cei ce au trăit după logos sunt creştini, chiar dacă au
trecut drept atei, aşa la greci Socrate, Heraclit cărora noi le recunoaştem activitatea şi a căror nume va
fi mult timp amintit de aici în colo”. Justin obişnuia să se adreseze lui Socrate cu “sfinte Socrate roagăte
pentru noi”. El şi-a dat seama că un negativism exagerat trezea oroare. Şi apologeţii şi sfinţii părinţi vor
recurge la filosofie. Pe aceeaşi linie merge şi Dionisie. Aflaţi în acelaşi spaţiu istoric au trăit şi alţi
scrrtori legaţi de creştinism dar nu au făcut apologii pentru a fi socotiţi părinţii bisericii. Dintre aceştia
Boethius care şi-a adus un aport important prin lucrarea sa “Mângâierile filosofiei” inspirat din
platonism şi stoicism. A fost una din cele mai citite cărţi.
În 1600 această carte avea să ajungă la cea de-a 60-a ediţie. În această lucrare Boethius este cel care a
tradus din greacă în latină câteva lucrări ale lui Aristotel dintre care şi o introducere la tratatul lui
Aristotel despre categorie. Întroducerea a fost scrisă de Porfil în sec. III.
Cu această traducere ajungând la dezvoltarea filosofiei în sec. X şi secolul următor, o problemă deosebit
de importantă numită “cartea universalilor” care va reprezenta conţinutul principal al scolasticii.
Scolastica este modul concret de a fi al gânditorilor filosofici într-un anume moment istoric. Sub
împăratul Carol cel Mare în sec. VIII are loc o reformare a şcolilor constatînd că şcoala dinaintea lui a
decăzut mult şi el a înţeles că nu poate conduce fără oameni învăţaţi.Se înfiinţează numeroase şcoli. În
şcolile înfiinţate de Carol cel Mare se predau cele 7 arte liberale în 2 cicluri :
1. trei discipline : gramatică, retorică, dialectică
2. patru discipline : aritmetică, geometrie, muzică, astronomie.
 23.Filosofia scolastica:realismul si nominalismul.Toma d''Aquino.
Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoateTomad'Aquino.
Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmaticacreştină. Dumnezeu este
cauza primară şi începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi credinţanu se contrazic, credinţa nu-i
iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa sunt trepteleinferioare a cunoaşterii. Treapta superioară
a cunoaşterii este credinţa. Toma d'Aquino înexplicarea lumii evidenţiază patru trepte, cauze a existenţei
lucrurilor: treapta inferioară – cauza materială, a doua treaptă – cauza formală, a treia – cauza
eficientă şi treapta superioară – cauza finală, sau forma ca atare, sufletul. El dezvoltă mai departe
categoriile posibilitate şirealitate, materia şi forma. Materia el o priveşte ca posibilitate, iat forma – ca
realitate. Înoperele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia raţiunii filozofice, de a
corelaraţiunea şi credinţa. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional concepute(Dumnezeu
există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi de neconceput (crearea lumii, trinitatea luiDumnezeu ş.a.). Primele sunt
obiectul şi teologiei şi filozofiei, celelalte – obiectul numaiteologiei. Filozofia, după părerea lui Toma
d'Aquino, trebuie să servească credinţei,teologiei, fiindcă ea adevărurile religiei le interpretează în
categoriile raţiunii şi respingeargumentele false contra credinţei. El deasemanea a formulat cinci
demonstraţii a existenţeilui Dumnezeu.Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între
nominalism şirealism. Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai
noţiuni.Reprezentanţii realismului au fost Anselm de Canterburi , Toma d'Aquino.
Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea înîntregime de teologie. Dacă
patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină dinceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o
întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul),atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile
pentru oamenii neinstruiţi şi să ducălupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Scopul scolasticii
consta nu în cercetareaşi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile
declarate decredinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul,
elera dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cuajutorul
raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au fost Ioan ScotEriugena (810-877), Ioan
Roscelin, Anselm de Canterburi (1033-1109), P. Abelard (1079-1142), Toma d'Aquino (1225-1274), Ioan
Duns Scot (1265-1308), Albertus Magnus (1207-1280), W.Occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau
unitatea credinţei şi raţiunii, filozofieişi teologiei, că natura este creată de Dumnezeu, că el este esenţa
supremă, începutul şiscopul tuturor lucrurilor, că Dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul
cosmosului.Eriugena considera, că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor
caretrebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de
părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de Canterburi afirma, că credinţacatolică trebuie
să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu, nu de aceeatrebuie să înţelegi ca să crezi,
dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.

Realism– concepţie conform cărei universaliile, noţiunile generale există real, precedă
lucrurileconcrete, singulare. După părerea realiştilor medievali universaliile există pînă la lucruri
canoţiuni şi idei în raţiunea divină, în lucruri ca esenţe şi după lucruri ca rezultat al
cunoaşterii.Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot, W.Occam.
Nominalism
- concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), căele nu au existenţă
sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurilesingulare, concret-senzoriale.
Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozoficeunilaterale, limitate.

24.Conceptiile generale ale filosofiei renascentiste

Termenul de Renaştere provine din limba franceză “Renaissance” care a fost pus în circulaţie în
secolul XVIII pentru a însemna reînnoirea artelor. Începând cu deceniul III al sec XVII termenul va
căpăta un sens deplin. De-a lungul timpului s-au născut puncte de vedere diferite. Se explică prin faptul
complexităţii problemelor şi fenomenelor pe care le cuprinde Renaşterea şi datorită perspectivei diferite
din care diferiţi cercetători cercetau această perioadă, fiind cercetată de istorici, literaţi, filosofi, fiecare
a întreprins renaşterea prin prisma profesiei sale. Renaşterea este apreciată de cercetători ca fiind o
adevărată auroră în această istorie, caracterizată prin adevărate explozii spirituale, materiale,
efervescenţă culturală. Unii spun că Renaşterea este o mişcare culturală.
La apariţia Renaşterii au contribuit factori cum ar fi:
- transformarea structurii profunde ce a avut loc prin trecerea societăţii de la feudalism la
capitalism
- prin acumularea de cunoştinţe
- a fost favorizată (renaşterea) de nevoia de adevăr şi raţionalitate
- de nevoia de renunţare la dogme
- întoarcerea la valorile culturale ale antichităţii
- afirmarea nestingherită a individualităţii umane.
Şi astăzi mai există reacţii antirenascentiste, poziţie ce se opune admiterii unei etape de dezvoltare şi
neagă Renaşterea. Aceasta supradimensionează realizările din evul mediu şi neagă pe acelea ce ţin de
renaştere. Neagă faptul că Renaşterea ar fi o perioadă de progres cultural. Susţine că toate realizările
care se atribuie Renaşterii au existat din evul mediu, şi că din sec. X au avut loc mai multe renaşteri
succesive. Majoritatea societăţilor recunosc Renaşterea ca o perioadă istorică specifică umanităţii.
Delimitarea în timp a Renaşterii prezintă şi ea anumite poziţii controversate, dar în linii mari se
recunoaşte că putem vorbi de renaştere din a doua jumătate a secolului XIV până în prima jumătate a
secolului XVI.
Mai mulţi cercetători propun ca renaşterea să fie interpretată în 2 sensuri: mai larg , mai restrâns.
În sens larg prin renaştere se caracterizează prin :
- umanismul;
- renaşterea propriu zisă;
- reforma,
Toate aceste dimensiuni sunt momente de emancipare socială şi spirituală.
UMANISMUL – este faza de început a renaşterii cu care debutează aceasta şi se caracterizează prin
2 elemente, şi anume:
- prin întoarcerea la valorile culturale şi filosofice
- prin cultivarea unor discipline ale spiritului (literatură, artă) pecntru ca să se premărească omul,
care este considerat nu numai fiinţă naturală ci şi socială, fiind o parte a societăţii. Această poziţie de
exaltare a omului o găsim în operele lui Dante Aligheri, Bocacio, Petrarca, în care găsim exprimată
înţelepciunea antică. Rabloise – în romanul “Mănăstirea din Tellem” î-şi ia ca motto “fă tot ce vrei” –
este o chemare la descătuşarea omului, pentru că omul nu este considerat numai parte ci el este
considerat şi ca întreg, el are obligaţii dar şi drepturi, el trebuie să trăiască ca o fiinţă reală cu
aspiraţiile sale. Umanismul atinge o dezvoltare maximă în secolul XV în ITALIA ţi în sec XVI în celelalte
ţări europene.
RENAŞTEREA PROPRIU ZISĂ – este etapa de maturitate în care se manifestă pregnant
transformările generale ale renaşterii, în care cultura dobândeşte o mai mare autonomie faţă de
antichitate. Se caracterizează prin dezvoltarea artei ilustrată de LEONARDO da VINCI,
MICHELANGELO, RAFAEL. Prin dezvoltarea ştiinţei reprezentată de Copernic şi de dezvoltarea
filosofiei reprezentată de Giordanno Bruno. În această fază umanismul continuă să se dezvolte mai ales
în ţările din afara Italiei. Această fază a renaşterii are loc între 1450-1600. REFORMA – este o altă
dimensiune a Renaşterii legată de primele două, pregătită de Erasmus din Rotterdam, pusă în practică
de către Martin Luther şi calvin. Reforma exprimă voinţa de emancipare, de însuşire a tuturor formelor
vieţii, se manifestă tendinţa că viaţa socială să se despartă de biserică. Renaşterea nu a fost un fenomen
naţional, ci a fost o mişcare de eliberare spirituală care s-a manifestat şi în Franţa, Germania, Anglia,
Polonia, Ţările Române. În acest sens putem aminti numele unor umanişti români, cum ar fi: Ioanes
Soneras, Nicolae Olacus, Constantin Contacuzino, şi într-un alt timp istoric Dimitrie Kantemir.
Filosofia renascentistă
Această filosofie a fost influenţată puternic de dezvoltarea statelor, când s-au pus bazele experimentului
şi aplicaţiilor matematice. Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este umanistă, este
orientată spre studiul omului şi al naturii. Se caracterizează prin apelul la experienţă, care ca,
cercetarea naturii să se facă fără prejudecăţi. Se caracterizează prin proclamarea libertăţii de gândire.
În cadrul filosofiei renascentiste deosebim 2 elemente : - pe de o parte revine modalităţii de gândire
antică – se contură într-un fel sau altul filosofia antică sub forma reînoirii filosofiei antice. Aşa este
Academia Platonică din Florenţa reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care
dezvoltă şi o gândire platonică. A doua şcoală filosofică este Universitatea din Padova cu reprezentanţi
ca Pietro d Abano şi Mascilio Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo, filosofia lui
Aristotel. Filosofia lui Aristotel deabia acum este mai bine conturată.În domeniul filosofiei cel care va fi
întemeietorul noilor tendinţe este Nicolo Cusanus, deşi cardinal esre un om foarte cult influenţat de
umanism, lucrarea sa numită “Di docta ignoraţio” ridică nişte probleme foarte importante, presante de-
a dreptul uimitoare pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică foarte interesantă.
Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine teza “Infinitatea universului”. De asemenea el era un
bun cunoscător al matematicii şi vorbeşte de rolul metodologic al acesteia

25.Filosofia Epocii Renasterii

Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada detrecere de la epoca medievală
la epoca modernă, este perioada declinului şi crizeifeudalismului şi instaurării societăţii burgheze.
Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea perioadă
de a renaşte valorile şiidealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei,
culturii,este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. Renaşterea este onouă
concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea umană, a pustemelia unei
filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii. Pentru filozofia Renaşterei estecaracteristic:
•Antropocentrism,orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul.Dacă filozofia
medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om, atunci în filozofia
Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi sediscuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu
capacităţile lui individuale, activitatealui de întreprinzător, apare necesitatea în munca
intelectuală.Concepţia despre lume din acea perioadă avea uncaracter umanist, omul se înţelegea
cafiinţă liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare.
Umanism– este concepţiacoform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane
pentrudezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievalăomul se
asemăna cu Dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci infilozofia Renaşterei omul
este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitateasa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului
libertatea voinţei iar mai departe el singur îşirezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci
şi creatorul de sine însăşi şistăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare
ideologicăconţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.
•Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul –
concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este pestetot locul.
Dumnezeul creştin nu se neagă, însă elşi pierde caracterul său supranatural.Dumnezeu este coborît din
cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar naturase zeifică. Dumnezeu şi natura coincid.
Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum sereferă la natură (puterea, creaţia
•Pentru filozofia Renaşterii este caracteristicsecularizarea – eliberarea treptată a vieţiispirituale şi
societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mailaică.
•Filozofia Renaştereise dezvoltă împreună cu arta,se renaşte cultul frumuseţii. Dacă înfilozofia
medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă păcătoasă) şi tot ce era
corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea Renaşterei are locreabilitarea trupului uman. Trupul nu-i
păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine.Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci,
Rafael) zugrăveau chipul şi corpuluman, proslăveau frumuseţea omului.În centrul filozofiei Renaşterei se
pun trei probleme:
1.Problema umanistă– problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şispirituală. Cu această
problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – Dante Alighieri (1265-1321), Francesco
Petrarca (1304-1374), Djovani Boccacio(1313-1375), Marsilio Ficino (1433-1499), Lorenzo Valla
(1407-1457),Pomponazzi (1462- 1525), Pico della Mirandola (1463-1494), M.Montaigne(1533-1592).
Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului,despre valoarea vieţii pămînteşti,
criticau viciile şi neajunsurile societăţii,considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea
în viaţă. Societateatrebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor.
Educareaacestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare,în procesul
studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei,eticii, literaturii, operelor oamenelor de
stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii.Mai mult ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur
ş.a. trebuie să fieeliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii argumentau necesitatealuptei
cu scolastica şi clericalismul.
2.Problema naturfilozofică– elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şistudierea naturii. Cu
această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (1401-1464), Bernardino Telezio (1509-1583), J.Bruno
(1548-1600), G.Galilei (1564-1642), Paracelsus (1493-1541). Problema naturfilozofică în epoca
Renaştereiavea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturiierau în strînsă
legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime,noile descoperiri geografice.
B.Telezio deschide în Neapole academia studieriiexperimentale a naturii. Scopul filizofiei, consideră el,
constă nu în cunoaşterealui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio neagă apelul la autorităţi
şisocoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe percepereanemijlocită şi
experienţă, pe raţiunea proprie. N.Cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a
raportului lui Dumnezeu şi lumea, orezoşvă original. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura, atribuindui
naturiicalităţile divine. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia.Dumnezeu este un
maximum infinit, iar lumea, natura – maximum limitat. Deaceea universul nu poate fi considerat nici
finit, nici infinit. Contopirea divinuluişi umanului se realizează în Christos. N.Cuzanus formulează un şir
de ideidialectice în înţelegerea naturii – unitatea contrariilor, unicul şi multiplul, posibilitate şi realitate,
finit şi infinit. În teoria cunoaşterii N.Cuzanusfundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează
problema creaţiei, posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă
conştientă(docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umanălimitată şi
infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitatăse apropie de infinit, de
Dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor.Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu
infinitatea. Fiecare lucru,inclusiv şi omul, se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca
unmicrocosm. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii luiDumnezeu. Problema
cunoaşterii lumii se concretizează le N.Cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai
sus decît raţiunea. De lacredinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin credinţă, iar
credinţa se desfăşoară prin raţiune. N.Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei
conformcărei Pămîntul este centrul universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu.Ideea
geocentrismului se concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ. N.Copernic formulează concepţia
heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşteîn jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii
şi mişcarea bolteicereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care N.Copernic îl
pune în centrul universului. Ideea heliocentrismului a fost foartefecundă fiindcă stimula depăşirea
aparenţei senzoriale a conştiinţei obişnuite şireprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi N.Copernic
era convins că lumeaeste finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci
soarele).J.Bruno dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N.Copernic, argumantează unitateaşi
infinitatea lumii, caracterul ei necreabil şi indistructibil. Sistemul nostru solar este numaiunul din
multiplele sisteme asemănătoare. Pămîntul nu poate fi centrul cosmosului, fiindcă înlume nu-i nici centru
nici periferie. În univers există o infinitate de sori, pămînturi care serotesc în jurul planetelor sale
asemănătoare sistemului nostru. Pentru aceste idei şi panteisnJ.Bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în
a.1600.Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei Renaşterei a avutG.Galilei care a pus
temeliile mecanicii clasice, are un şir de descoperiri înastronomie, era adeptul studierei experimentale a
naturii. El considera cămecanica şi matematica stau la baza tuturor ştiinţelor. Cartea naturii,
afirmaG.Galilei, este scrisă în limba matematicii şi pentru a o putea citi trebuie defolosit metodele
matematice. Pînă la el metodele cantitative, matematice înştiinţă practic nu se foloseau. G.Galilei era
convins că ştiinţa va face un saltcalitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să
construiascăobiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). El a propus ideea experimentului şimetoda
analizei cantitative în studierea naturii.

26.Caracteristica generala a filosofiei moderne.Empirismul si nationalismul.

Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătatea sec. XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă
puternic ştiinţile naturale, practic aceasta esteo explozie informaţională, se acumulează o
mulţime de fapte şi se formulează noiteorii.Torricelli demonstrează presiunea aerului, a
inventat barometru cu mercur şi pompa de aer.I. Newton descoperă legile fundamentale ale
mecanicii. R . Boyle formulează definiţiaelementului chimic. W. Harvey descoperă circulaţia
sangvină. Un mare aport în dezvoltareamecanicii, fizicii şi fiziologiei au adus R.Descartes şi
G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului natural. Sec. XVII este nu
numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei filozofice – pe parcursul a
cîteva decenii a fost efectuatălovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această revoluţie F.Bacon
şi R.Descartes.În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei
şiautoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi
posibilităţilenelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera
religiei în sferaştiinţei
Empirism-(gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniulcunoaşterii ce afirmă
că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii.Toate cunoştinţele se bazează pe
experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei.Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct la
experienţă ori este o descriere a acesteiexperienţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se întroduce în
noţiunea de experienţă sedistinge empirism materialist şi idealist. Empirismul materialist reprezentant
deF.Bacon,Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18consideră că sursa experienţeisenzoriale
este lumea exterioară, care există obiectiv. Empirismul idealist în persoana luiG.Berkeley,
D.Hume,reduce experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negîndfaptul că la baza
experienţei se află lumea obiectivă. Empirismul este aproape de sensualismşi opus raţionalismului.
Contradicţia dintre empirism şi raţionalism rezidă în faptul căempirismul deduce caracaterul general şi
necesar al cunoştinţelor nu din minte, ci dinexperienţă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor
ştiinţifice, negînd independenţa relativăa gîndirii.Trebuie de menţionat deosebit concepăia lui F.Bacon
care foarte înalt apreciaştiinţele experimentale, observaţia şi experimentul. În lucrarea sa “Noul
organon” F.Bacon propune noi metode de cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi inducţia. Pînă la
F.Bacon înştiinţă domina deducţia, care în principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le precizează.
Ştiinţatrebuie să fie orientată spre cunoaşterea naturii, să se bazeze pe experiment şi să meargă dela
singular la general, de la fapte spre teorie. Raţiunea trebuie să fie curăţită de diferite superstiţii şi erori
(cele 4 fantome – peşterii, pieţii, teatrului şi genului). Cunoaşterea este oreflectare pasivă a activităţii
lumii înconjurătoare în creerul uman, cunoaşterea în întregime depinde de obiect, de precizia întipăririi
lui în memorie.

27.Filosofia lui Frensis Bacon

F.Bacon(1561-1626) reeşea din aceea că la baza lumii se găseşte materia multicalitativă.
Multitudinea de obiecte apare în rezultatulcombinării acestor calităţi diverse. Materia are formă
şi mişcare. Mişcarea este o proprietateinalienabilă a materiei, cum este veşnică materia aşa-i veşnică şi
mişcarea.

Cel mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon, Francis Bacon a fost educat ca un adevărat
gentleman. Având sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John
Walsall, care fusese pregătit la Oxford și avea înclinații spre puritanism.
Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului
epocii. Studiind lucrările lui Aristotel, își dă seama că multe din concepțiile științifice ale acestuia erau
eronate.
Opera

Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi,
adecvate, care în opoziție cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și
dominarea naturii de către om.
Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor
existente, eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de
el idoli (ai tribului, care țin de natura umană; ai peșterii, determinați de educația fiecărui om; ai forului,
prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală; ai teatrului, generați de autoritatea
tiranică a vechilor sisteme filosofice).
Bacon este inițiatorul empirismului și senzualismului modern: simțurile ne dau cunoștințe certe și
constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică,
rațională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum
Organum (1620) bazele metodei inductive, caracterizată prin
folosirea analizei, comparației,observației și experimentului. Considerând lumea ca fiind de natură
materială, iar mișcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei, Bacon recunoaște existența a multiple
forme de mișcare și a diversității calitative a naturii. Accentuarea unilaterală a rolului analizei și al
inducției în cunoaștere, în detrimentul sintezei și al deducției, conceperea pur analitică a experimentului
(menit să separe unele de altele 'formele' sau 'naturile' prezente în corpuri pentru a determina esența
fiecăreia) au conferit metodei baconiene un caracter metafizic (nondialectic). Bacon a scris și
o utopie neterminată, Noua Atlantidă imaginând o societate organizată pe baze raționale, științifice, dar
în care erau menținute diferențieri de clasă.

28.Conceptiile filosofice a lui Rene Descatres.

R.Descartes(1596- 1650) contrapune viziunea sa dualistă. La baza lumii el punedouă substanţe –
materială şi spirituală. Substanţa materială are însuşirea de întindere, iar cea spirituală – gîndirea.
Ambele substanţe există paralel. Substanţa materială posedămişcare, capacitate creatoare, însă cauza
primară a fost Dumnezeu, care a creat lumea şimenţine cantitatea de mişcare întrodusă iniţial. B.Spinoza
(1632-1677) depăşeşte dualismul lui R.Descartes şi pune la baza lumii o substanţă care are două însuşiri
– întindere şi gîndire.Monismul lui se manifestă ca panteism unde Dumnezeu şi natura se contopesc.
Lucrurilesunt moduri a substanţei materiale.
. René Descartes este considerat intemeietorul filosofiei moderne si al curentului filosofic numit
rationalism, chiar daca elemente specifice rationalismului au aparut si in gandirea unor filosofi anteriori
lui Descartes, de exemplu Platon. Principala noutate a filosofiei lui Descartes consta in modul in care el
intemeiaza atat existenta in general, cat si cunoasterea pe subiectivitatea individului.

Filosofie cu concepte fundamentale

Pe fondul unei istorii a filosofiei dominata de teologie, de principiul atotputerniciei si autoritatii divine,
Descartes accentueaza autonomia si capacitatile specifice omului, filosofia lui fiind o etapa importanta
pe calea emanciparii umane.

Filosofie cu concepte fundamentale

In acest text, Descartes abordeaza problema centrala a naturii omului si formuleaza celebra lui
conceptie dualista potrivit careia omul este alcatuit din trup si din suflet, care sunt insa doua substante
diferite, cu totul straine una de alta. Cele doua substante sunt independente una de alta si, pentru a
intelege ce este una din ele, nu avem nevoie sa stim ce este cealalta. Totusi, cele doua substante formeaza
un tot compact, un singur lucru in fiinta umana, ca si cum sufletul s-ar confunda cu trupul. Dar
interactiunea dintre suflet si trup nu este o relatie de dependenta sau de cauzalitate.

Potrivit lui Descartes, esenta omului este gandirea. Aceasta caracterizeaza sufletul, si nu trupul omului,
astfel incat se poate spune ca omul este totuna cu sufletul sau si ca, intr-un anumit fel, el nu este trupul
sau, desi este foarte legat de acesta. Postularea gandirii ca esenta a omului are doua dimensiuni
principale, una ontologica si alta gnoseologica. Pe de alta parte, gandirea (sau sufletul caracterizat de
gandire) in calitatea ei de substanta autonoma, independenta devine temeiul intregii existente, chiar daca
celebrul dicton: „Gandesc, deci exist“ este formulat la persoana I.

Desi Descartes se exprima adesea in termeni teologici si preia idei si argumente teologice, gandirea lui
reprezinta o ruptura majora fata de modul in care fiinta umana este prezentata in teologia crestina, ca o
existenta subsumata existentei divine, supusa in totalitate normelor de origine divina. In plan
gnoseologic, gandirea ca esenta a omului intemeiaza posibilitatea si certitudinea cunoasterii. Gandirea
sau constiinta de sine este cea care genereaza evidenta principiului „Gandesc, deci exist“ ca axioma a
intregii filosofii carteziene, principiu al carui adevar este indubitabil. La nivelul constiintei de sine se
plaseaza acea „perceptie clara si distincta“ invocata de Descartes ca sursa a certitudinii primului
principiu al filosofiei sale.

29.Filosofia si etica lui Benedict Spinoza

În "Ethica Geometrico Demonstrata" ("Etica prezentată într-o ordine geometrică", 1674), Spinoza
consideră că universul este identic cuDumnezeu, Substanță rezultată din sine și prin sine. Substanța,
noțiune preluată din filosofia scolastică, nu are o realitate materială, ci o esență metafizică, fiind dotată
cu atribute infinite, din care inteligența umană nu poate cuprinde decât două: lumea obiectelor materiale
și manifestările gândirii. Pentru a explica interacțiunea evidentă între obiecte și idei, Spinoza dezvoltă
teoria paralelismului, în sensul că fiecare idee posedă o corespondență fizică și - invers - fiecare obiect
fizic dispune de o idee adecvată. Individualitatea lucrurilor este explicată ca forme de manifestare
ale substanței, fiind în totalitatea lor natura naturata (natură creată), în timp ce Dumnezeu
sausubstanța este o natura naturans (natură creatoare). Din aceasta rezultă ideea indestructibilității
lumii. Cunoașterea intuitivă a substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei
intellectualis). Cauzalitatea iminentă este reprezentată în metafizica lui Spinoza drept natură creată prin
ea însăși. Fiecare obiect sau fiecare idee depinde de existența altor obiecte sau idei, care le determină
existența. Numai prin identificarea cu substanța sau Dumnezeu se poate obține nemurirea.
Mulți din contemporanii lui Spinoza au înțeles învățătura sa asupra depersonalizării lui Dumnezeu
drept ateism, în realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a întregului univers obiectiv
și spiritual la o singură substanță. În istoria filosofiei, Spinoza ocupă un loc deosebit, el nu a aparținut
unei anumite școli filosofice, nici nu a creat un nou curent înfilosofie, neavând discipoli. Totuși,
învățătura lui a influențat nu numai gândirea unor filosofi ca Leibniz, Lessing, Fichte și Herder, dar și
creația literară a unor poeți ca Goethe, Wordsworthși Shelley.
[modificare]Etica lui Spinoza

Etica lui Spinoza cuprinde 5 cărți:

1. este consacrată lui Dumnezeu

2. . naturii și originii sufletului
3. . naturii și originii pasiunilor
4. . studiază scalvia umană
5. . dedicată libertății sufletului

Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: "Dumnezeu există în mod
necesar. Negând această frază negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi
gândită,fără ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși."
A doua teză argumentată de filosof este că Dumnezeu este unic. El există prin el însuși, este cauza sa și
este cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. El conchide: orice activitate a noastră este fixată de
necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi
libere în raport cu voința noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat
lucrurile cu scopul ca oamenii să se folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc
ca o consecință logică a legilor naturale. Dumnezeu, subliniază Spinoza, poate fi conceput doar sub
atributele de întindere sau gândire deși atributele lui sunt infinite.
În cartea a 2-a filosoful subliniază că un corp nu poate să determine sufletul, să gândească, iar mișcarea
și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale, dacă mai există, sunt independente de suflet. Trecând
dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii, care
constituie sufletul nostru. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și
percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Sufletul nu percepe existența unui corp decât în
perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el
înlătură ideea imortalității.
Analizând genurile cunoașterii, Spinoza pornește de la ideea că mintea omului nu își poate forma
imagini distincte despre lucruri deoarece corpul lui este limitat. Primul gen de cunoaștere, filosoful îl
definește ca Opinie sau Imaginație. Al 2-lea gen de cunoaștere reiese din faptul existenței noțiunilor
comune și a ideilor adecvate despre proprietățile lucrurilor. Ideea pe care o avem despre lucruri
privindu-le sub același atribut este adevărată întrucât însuși atributul sub care raportăm lucrurile este
adecvat în Dumnezeu. Filosoful utilizează drept atribut comun al tuturor lucrurilor-întinderea. Al 3-lea
gen de cunoaștere este "știința intuitivă". Acela care dobândește o cunoaștere clară și distinctă a
lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece cunoaște cât mai complet mai adevărat lumea și prin
urmare îl cunoaște pe Dumnezeu. Omul liber își manifestă cunoașterea prin iubirea infinită către ființa
sa.
În cartea a 3-a Spinoza scrie că sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are
idei adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la
cunoașterea clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor
afecțiunilor posibile. Când forța omului este limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul
tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința, iubirea, ura, speranța sunt pasiuni sau afecțiuni care se
raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Dintre toate, numai dorința este esența omului. În
“despre puterea pasiunilor” el subliniază că omul este sclavul întâmplării. Puterea omului se
micșorează sub influența cauzelor externe. Anume ele determină forța, creșterea, durata pasiunilor
noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât
acest efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la
înțelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui D-
zeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască pe D-zeu. Inteligența este definită ca virtutea
supremă a sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute,
oamenii își dau seama că supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale,
oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste și generozitate, ura și mânia pe care o au unul împotriva
altuia.
În cartea a 5-a este dezvoltată ideea de necesitate. Cunoașterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea
aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate
deoarece sufletul nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la
înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de
sclavia pasiunilor.
Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea noastră nu a ieșit
niciodată din divinitate, ci a rămas în ea, lucrurile pot avea mișcări în diferite direcții. Lucrurile
formează un cosmos în echilibru static. Sub aspectul eternității nu există nici timp nici durată.
Spinoza dezvoltă o concepție monistă despre substanța pe care o definește ca D-zeu sau natură. El
elaborează un sistem filosofic în centrul căruia este plasată substanța unică cugetătoare. Substanța este
înzestrată cu 2 atribute: întindere și rațiune. Natura conține cauza în sine, de aceea el identifică natura
creată cu natura creatoare. Cosmosul reprezintă un sistem complex. Fizicul se supune metafizicului. La
Spinoza D-zeu este o ființă compusă dintr-o mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență
eternă. Natura se creează continuu pe sine, grație atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea
cauzelor constituie sarcina centrală a științei. Cauzele sunt caracteristice naturii. Natura nu activează în
baza cauzelor dar în baza necesității. În lume domină un lanț al evenimentelor unite printr-o relație
cauzală care nu se întrerupe. În lume nu se petrece nimic întâmplator, totul se face în baza necesității.
Natura subliniază el, este vie nu numai fiindcă este D-zeu, dar și din cauză că este înzestrată cu rațiune.
O atenție deosebită o acordă modurilor-stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în: eterne,
infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea cele finite multitudinea lucrurilor
existente. Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii. Mișcarea este caracteristică
lucrurilor concrete în timp ce substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față
de timp.
În baza metodei matematice cunoștințele pot fi acumulate prin 4 procedee:

1. cunoștințele libere
2. acumularea neordonată nesistematizată a cunoștințelor care nu se supun unei legi
3. cunoașterea lucrurilor prin alte lucruri când noi în baza rezultatelor unei acțiuni
judecăm despre acțiune.
4. cunoașterea lucrurilor prin descoperirea genurilor.

Analizând omul ca parte componentă a naturii, el spune că sufletul și corpul sunt reciproc independente
datorită independenței ontologice a 2 atribute ale substanței. Gândirea omului depinde de starea
corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influența instinctelor
autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în
libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă ideea libertății voinței. Din moment ce
libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de autocunoaștere devine una din tendințele omenești
cele mai importante.

30. J.Loke-ontologia si gneologia filosofiei lui

GNOSEOLOGIA LUI J. LOCKE
Lucrarea lui Locke Eseu asupra intelectului omenesc îşi propune să scruteze limitele până la care
intelectul uman poate cunoaşte realitatea, nu cumva intelectul nostru are obstacole, limite peste care el
nu poate trece? O astfel de problemă, prin simplu fapt că e pusă, şi mai cu seamă cum e pusă, aruncă
vălul îndoielii asupra întregii cunoaşteri. Din acest punct de vedere Locke ne apare ca un precursor al
aşa-numitei filosofii critice. Deşi iniţial Locke pleacă de la Bacon şi de la Descartes, rezultatele la care
ajunge se deosebesc de cele ale precursorilor săi. „Bacon şi Descartes – scria V. Pavelcu – sunt
reprezentanţii filosofiei noi prin accentuarea punctului de vedere metodologic al cunoaşterii, dar ei nu
şi-au pus problema validităţii cunoaşterii, rămânând astfel dincolo de pragul filosofiei critice: n-ar
rămâne decât problema mijloacelor. Locke pune problema scopului însuşi al cunoştinţelor, şi prin
acesta, pune greutate pe aspectul gnoseologic, devenind după el centrul în filosofie”
1. Este adevărat că Locke pleacă de la un soi de îndoială provizorie, hiperbolică, dar în vreme ce la
Bacon şi Descartes îndoiala acesta joacă doar o funcţie curăţitoare de teren, autorul Eseului o
îndreaptă asupra cunoaşterii însăşi care devine limitată. Îndoiala aceasta nu atinge la Bacon decât
moştenirea transmisă de trecut, iar la Descartes, deşi era mai radicală în substanţă, nu era instituită
decât tot cu titlu provizoriu. La J. Locke, lucrurile stau cu totul altfel: deşi el admite că toate cunoştinţele
vin prin simţuri, adaugă imediat că există şi o a doua sursăde cunoaştere – reflexia sau experienţa
internă, trasând astfel limite de netrecut pe seama cunoaşterii venite din senzaţii pe care o consideră
acum problematică. Ideea centrală a gnoseologiei lui Locke este problema originii cunoştinţelor
omeneşti, origine pe care el o găseşte în experienţa simţurilor, în contactul nemijlocit al omului cu
realitatea; simţurile fac posibilă experienţa, iar acestea informează asupra naturii. Criticând teoria
ideilor înnăscute, Locke arată că la naştere creierul copilului e doar un mediu pasiv (tabula rasa), pe
care se înscriu mecanic impresiile venite din afară. Nici un principiu matematic, logic, etic sau religios
nu este înnăscut şi, în acest sens, el aduce argumente din psihologia copilului, din logică, etnografie,
istorie etc. În prima carte a Eseului, Locke argumentează că dacă ar exista idei înnăscute, ele ar trebui
săaparţină şi copiilor, retardaţilor mintal, nebunilor şi oamenilor culţi, deopotrivă; ideile aşa-zis
înnăscute (ideea de Dumnezeu, principiile logice ale identităţii şi contradicţiei, principiul cauzalităţii
etc.) sunt toate idei compuse, obţinute din idei simple (percepţiile particulare), care constituie
adevăratele elemente originare ale cunoaşterii. „…oamenii pot să dobândească prin simpla folosire a
facultăţilor lor naturale toate cunoştinţele ce posedă, fără ajutorul vreunei întipăriri înnăscute şi pot să
ajungă la certitudini fărăasemenea noţiuni sau principii originare”
2. Prin urmare, toate ideile, întregul conţinut al conştiinţei provine din experienţă. Experienţa
exterioară şi experienţa interioară(reflexia) sunt singurele surse ale cunoaşterii. Recepţionând aceste
două tipuri de informaţii, conştiinţa rămâne permanent pasivă, iar rezultatul impresionării ei sunt ideile
simple. Ce înţelege Locke prin idee? Răspuns:
a) prin idee, el înţelege tot ceea ce poate constitui obiect al cunoaşterii
b) prin idee el mai înţelege impresiile senzoriale, copiile acestora în memorie, noţiunile concrete,
reprezentările, funcţiile şi stările psihice etc.
Aflăm astfel că ideile simple pot proveni printr-un singur simţ (mirosuri, sunete, culori), prin mai multe
simţuri (mărime, figură, repaus, mişcare, spaţiu etc.), fie din experienţa interioară, adică din voinţă şi
intelect sau din ambele simultan (unitate, durată, existenţă). John Locke înţelege cunoaşterea într-o
manieră mecanicistă, adică drept adunare, scădere sau comparare de idei simple, iar drumul ei se
realizează prin trecerea de la idei simple la idei complexe; această trecere se realizează pe trei căi:
însumare, prin comparare şi prin abstracţie. Însumarea de idei simple poate duce la formarea de idei
complexe, adică a modurilor, care nu sunt altceva decât combinări de acţiuni şi însuşiriale lucrurilor. La
rândul lor, modurile pot fi simple şi mixte. Modurile simple se obţin prin adunarea repetată a unor idei
de acelaşi gen, în vreme ce modurile mixte rezultă din adunarea unor idei diferite, însă legate între ele
prin intermediul unor nume. Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt idei complexe, rezultate din informaţii
tactile şi vizuale (spaţiul) sau din reflexie, care semnalează succesiunea ideilor (timpul). De asemenea,
ideea de infinit
provine din ideea de număr, iar numărul a luat naştere fie din ideea unităţii repetate, fie din ideea de
mărime în general. În ceea ce priveşte ideea de infinit, Locke ne oferădefiniţia potrivit căreia infinitul
este şi mărime determinată şi depăşită a oricărei mărimi, adică ceva ce nu poate fi sesizat cu simţurile
sau din experienţă. Să reţinem, de asemenea, că în opinia lui Locke, modurile simple pot fi obţinute şi din
ideile simple ale reflecţiei (ideea de libertate îşi are sorgintea în ideea de putere pe care o obţinem atunci
când reflectăm asupra operaţiunilor intelectului nostru).
Un spaţiu întins acordă Locke analizei modurilor mixte, printre care face parte şi ideea de substanţă,
alături de ideea de Dumnezeu, corp, materie; în definiţia lui Locke, substanţa nu e altceva decât acel
suport necunoscut al unui complex de calităţi şi procese; noi ştim cu certitudine că un astfel de suport
există, dar nu putem să-i determinăm conţinutul. Comparaţia este cea de a doua modalitate de a dobândi
idei complexe prin combinarea ideilor simple, iar prin intermediul comparaţiei obţinem ideile complexe
ale relaţiilor (cauză-efect, identitate, egalitate, deosebire etc.), iar ultima modalitate de combinare a
ideilor este abstracţia prin care noi dobândim ideile (noţiunile generale), idei generale ce sunt generate
de mintea noastră şi sunt fixate în limbaj. În ceea ce priveşte adevărul, J. Locke ne spune următoarele:
„Mie îmi pare că
adevărul în strictul înţeles al cuvântului nu înseamnă altceva decât împreunarea sau despărţirea
semnelor, cum lucrurile semnificate de ele se acordă sau nu se acordă unul cu
altul”
3. Cunoaşterea, în viziunea lui Locke, se deosebeşte în funcţie de gradul de claritateşi evidenţă, iar
forma superioară de cunoaştere este intuiţia, care constă în surprinderea directă, imediată de către
intelect a acordului sau dezacordului ideilor. De reţinut căaceastă formă de cunoaştere e proprie doar
intelectului şi prin ea noi comparăm direct ideile ce-şi au sorgintea în experienţă şi, în acelaşi timp
devenim conştienţi de propria noastră existenţă, de depistarea resorturilor intime ale conştiinţei, dar şi
de principiile şi axiomele matematicii, care nu izvorăsc, totuşi, din experienţă. Cea de a doua modalitate
de cunoaştere este lanţul deductiv alcătuit din mai multe intuiţii succesive, modalitate care e specifică
matematicii, eticii şi prin intermediul căreia putem surprinde divinitatea. Cunoaşterea sensibilă
reprezintă ultimul gen de cunoaştere, inferioară celor două, întrucât ea se sprijină pe inducţie şi
experienţă, care niciodată nu ne vor putea furniza
adevăruri necesare şi universale, ci ea rămâne o cunoaştere iremediabil problematică.
ONTOLOGIA LUI J. LOCKE
Deşi J. Locke se ocupă în Eseul său prin excelenţă de probleme de epistemologie, problemele ontologice
nu lipsesc din această carte; Locke va căuta să rezolve cu precădere două probleme cardinale: izvorul
mişcării din natură şi natura conştiinţei umane, însă recurge pentru aceasta la o soluţie deistă; el îl
invocă pe Dumnezeu drept mişcător iniţial al Universului şi săditor al conştiinţei în om. De reţinut că,
ontologia lui Hobbes debutează cu două întrebări cheie: exprimă oare ideile noastre lumea externă aşa
cum este ea în realitate? Sunt oare obiectele aşa cum le înfăţişează aceste idei? Încercând să răspundă,
Locke invocă, pe rând, atât argumente din Democrit, Galilei, Descartes şi Robert Boyle, dar în final
înclină mai degrabă spre soluţia oferită de Galilei: procesele obiective ale naturii nu se poate explica
decât cu ajutorul matematicii, ceea ce înseamnăcă aceste raporturi ar aparţine lumii externe. Viziunea
mecanicistă după care fenomenele naturale se pot reduce la mişcarea particulelor unei materii cu
calităţineschimbătoare este prezentă şi în viziunea lui J. Locke şi fenomenele lumii exterioare sunt
private de o mare parte a însuşirilor lor calitative; lor nu le aparţine decât soliditatea, mişcarea,
întinderea, repausul, figura, adică aşa-zisele calităţi primare. Ideile produse de calităţile primare se
aseamănă cu însuşirile lucrurilor. Dimpotrivă, calităţile aşa-zis secundare (temperatura,culoarea,
gustul, mirosul) nu aparţin aievea şi lucrurilor, ci noi le atribuim, în mod eronat, şi lucrurilor. Să
reţinem: calităţile secundare nu sunt decât însuşirile ce le au corpurile de a produce un anumit efect în
noi; nu avem însă nici o garanţie că aceste calităţi aparţin aievea şi lucrurilor. După Locke, calităţile
secundaresunt funcţie de modul în care se combină atomii între ei; dacă am reuşi să descoperim aceste
combinaţii, calităţile secundare ar dispare automat, cum dispare culoarea aurului prin topire. Locke
analizează pe larg raportul dintre lucruri şi ideile lor, încercând totodată să stabilească deosebirea
dintre idei ca semne reprezentative ale lucrurilor – şi ajunge să discearnă trei criterii de examinare a
ideilor:
a) criteriul realităţii,
b) criteriul completitudinii
c) criteriul adevărului. Concluzia sa este următoarea: absolut toate ideile simple sunt reale.

31Caracteristica generala a filosofiei clasice germane

.În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile filosofiei şi ştiinţelor naturaliste.Ele au diferite
obiecte de studii (natura nemijlocit dată în experiment la ştiinţele naturii şiformele abstracte de gîndire
la filosofie). Se deosebesc ele şi prin metodele sale(experimentul în ştiinţele naturii şi logica, abstracţia
în filosofie). Însă ştiinţele naturaliste permanent cereau de la filosofie formularea şi justificarea
metodelor generale de cunoaştere,formelor universale de gîndire. Pentru rezolvarea lor filosofia din nou
pune în centrulcercetărilor sale omul, esenţa lui, modurile activităţii vitale şi de cunoaştere ale lui.
Aseste probleme devin obiectul de studii a filosofiei clasice germane.Filosofia clasică germană ocupă o
perioadă relativ scurtă, care este mărginită cuanii 80 a sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii
lui Hegel ) din altă parte. Însă din punct de vedere teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice
din acea perioadă. La
sfîrşitul sec. XVIII lichidînd rămînerea în urmă economică şi politică, Germania se apropiade revoluţia
burgheză, la fel ca şi în Franţa veacului XVIII, în Germania din veacul XIXrevoluţia filosofică a precedat
revoluţiei politice. Filosofia clasică germană a fost ca o teoriegermană a revoluţiei franceze. Pentru ea
este caracteristic:
•Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
•Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
•Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemăeste problema omului,
trecerea de la cultul omului abstract la oameni realiconsideraţi în acţiunea lor istorică.
•Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
•Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
•Formularea dialecticii ca concepţie integrală.
Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel,L.Feuerbach. pînă nu
demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F.Engels erainterpretată ca ceva sinestătător, ca o
etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice.Dacă să fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari
gînditori întocmai se înscriu în tradiţiafilosifiei clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei

32.Immanuel Kant –fondatorul filosofiei germane

Kant- (1724-1804) mare filosof şi savant german, fondatorul filosofieiclasice germane. S-a născut şi a
trăit toată viaţa în or. Konigsberg. În 1745 a absolvituniversitatea din Konigsberg. Activează la această
universitate în anii 1755-1770 ca privat-docent, iar din 1770 pînă în 1796 profesor. În 1794 a fost ales
membru al Academiei din S-Petersburg. A citit o mulţime de cursuri (logica, metafizica, geografia fizică,
etica,antropologia, fizica, mecanica, matematica, dreptul ş.a.). În activitatea lui K. deosebim două
perioade:precriticistăşi (după 1770)criticistă.
În prima el se ocupă mai mult cu ştiinţelenaturii, se manifestă ca astronom, fizic,geograf, scrie un şir
de lucrări în care afirmă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor naturii ce există ca atare. Kant
formulează o ipotezăcosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o
nebuloasă primordială confrom legilor naturale. Această realizare a astronomiei a respins ideea cum
cănatura nare istorie în timp. Cu cercetările sale naturalist-ştiinţifice şi naturfilosofice
Kantfundamentează un nou tablou al lumii –tabloul nemecanicist. În deceniul 60 se începetrecerea de pe
poziţiile raţionalismului dogmatic la empirismul sceptic şi de la elraţionalismul critic. În anii 70 el trece
de la naturfilosofie la filosofia teoretică. Concepţia luifilosofică este numită încă şi idealism
transcendental. Multitidinea de probleme ce leabordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să
ştiu?; 2) ce eu trebuie să fac?; 3) lace eu pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are
scop de a preciza posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele
naturiimoralei. A treia - la problemele esenţei religiei. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a patra
- locul şi rolul omului ţn lume.A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu
publicarea de cătreel a trei lucrări: “Critica raţiunii pure” (1781), “Critica raţiunii practice” (1788) şi
“Criticacapacităţii de judecată”(1790). În aceste lucrări el dă o analiză critică filosofiei
precedente.Kant socotea că obiectul filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile,
fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea activităţii de cunoaştere a omului, stabilirealegilor raţiunii
umane şi limitele ei.Meritul lui Kant constă în aceea, că baza cunoaşterii ştiinţifice el o vedea nu
încontemplarea esenţei inteligibile a obiectelor, ci în activitatea de construire a ei, pe baza căreise
formează obiecte idealizate. Cunoaşterea este activitate intelectuală a subiectului, procesde reflectare a
lumii în construcţii logice. În problema centrală a gnoseologiei – interacţiuneasubiectului şi obiectului –
filosofia prekantiană atenţia principală atrăgea analizei obiectuluicunoaşterii. Kant face obiect a
filosofiei specificul subiectului cunoscător, care determinămodul cunoaşterii şi controlează obiectul
cunoştinţelor. În filosofia prekantiană subiectivitatea era privită ca un obstacol în calea adevăratei
cunoaşteri, ca ceea cedenaturează starea lucrurilor (teoria despre fantome a lui F.Bacon).Kant pune
problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şiobiective a cunoştinţelor în subiect
însăşi, în diferite nivele şi structuri a subiectului. Însubiect el evidenţiază două niveluri: empiric şi
transcedental (ce se găseşte dincolo deexperienşă). Nivelul empiric cuprinde particularităţile individual-
psihologice ale omului,specificul organelor de simţ, sistemului nervos. La nivelul transcedental se referă
acelenoţiuni şi categorii universale care apriori se găsesc în intelectul şi raţiunea omului.
Structuratranscedentală formează începutul supraindividual în om.Una din cele mai importante
probleme asupra căreia lucra Kant era problema cumsunt posibile cunoştinţele ştiinţifice veridice?
Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţeleobiective ce au caracter universal şi necesar. Această problemă a
veridicităţii cunoştinţelor ştiinţifice la Kant se concretizează ca: “Cum e posibilă matematica?”, “Cum e
posibilăfizica?”, “Cum e posibilă metafizica?”.El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul, care
îndiferit mod priveau izvorul cunoştinţelor. Kant considera că cunoştinţele se bazează peexperienţă, însă
nu toate cunoştinţele reiesă din experienţă, există ceva ce precedăexperienţa, există pînă la experienţă (a
priori). În procesul cunoaşterii el evidenţiază treietape:
1) sensibilitatea,
2) intelectul analitic, judecata
3) raţiunea.
Sensibilitatea este capacitatea senzaţiilor şi percepţiilor. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul.
Intelectul este gîndirea ce operează cu noţiuni şi categorii. Aici Kant include categoriile
cantitate,calitate, relaţie şi modalitate.
Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente, este ceamai superioară capacitate a subiectului
care dirigează şi controlează intelectul.
Senzaţiile noile primim din experienţă interacţionînd cu obiectele singulare, dar ele nu au
caracterulgeneralităţii. Caracter general şi universal au noţiunile, dar ele există în noi apriori, sunt date
pînă la experienţă. Cunoştinţele ştiinţifice pot fi concepute numai ca sinteza acestor douăelemente
diferite. Problema constă în aceea cum poate exista această sinteză?Procesul cunoaşterii, după Kant, se
realizează în felul următor.Obiectele realităţiicare există ca atare acţionează asupra organelor de simţ,
provocînd o mulţime de senzaţii.Ceea ce noi reflectăm prin senzaţii nu constituie lucrurile ca atare aşa
cum sunt în sine, cinumai cum ele ni se dau nouă. Lucrurile în sine nu pot fi cunoscute. Kant numeşte
lucrul însine “obiect transcendental” ori noumen (spre deosebire de fenomen pe care noi îl
putemcunoaşte). Intelectul cu ajutorul categoriilor apriorice grupează şi sintetizează
reprezentărilesenzoriale într-o imagine integrală - percepţia. Ultima este ceva strict individual şi
subiectiv.Ca să devină uni-versale aceste precepţii individuale trebuie să treacă prin gîndire,
intelect,care operează cu noţiuni şi categorii. Intelectul formulează categorii şi judecăţi,
construieşteobiectele în corespundere cu formele apriorice ale gîndirii. Noi cunoaştem numai aceea
cesinguri construim cu ajutorul intelectului. Însă intelectul este dirijat de treapta superioară -raţiune. Ea
operează cu judecăţi şi raţionamente şi priveşte lumea fenomenală global. Numaicu ajutorul raţiunii se
nasc ideile care sunt călăuze pentru cunoaştere. Deci cunoaşterea, dupăKant este o activitatea
intelectuală de construire şi reflectare a realităţii în construcţii logice,mintale, după anumite legi proprii
gîndirii.Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este unscop în sine.
Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar dacă ele reiesă din
intenţii nobile. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric.Orice faptă este morală dacă în
temelia sa conţine tendinţă spre fericire, dragoste, simpatie.Fapta devine morală dacă ea se bazează pe
datorie şi stimă legilor şi normelor morale. În cazde conflict moral noi trebuie necondiţionat să ne
supunem datoriei morale.

33.HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH

(1770-1831) - filosof idealist obiectiv şidialectician, cel mai mare reprezentant al filosofiei
clasice germane. La începutul activităţiisale filosofice Hegel a fost adeptul lui Kant şi Fichte ca
mai apoi, sub influenţa luiSchelling, să treacă de la idealismul transcendental, subiectiv la cel
absolut, obiectiv.Concepţia lui este cea mai profundă şi multilaterală dezvoltare a metodei
dialectice degîndire şi concepere a lumii. Marele merit a lui Hegel constă în aceea, că el pentru
primadată a prezentat toată lumea naturală, istorică şi spirituală în formă de proces, în
permanentămişcare, schimbare şi dezvoltare şi a încercat de a stabili legăturile interne a
acestor schimbări.Hegel a creat sistemul idealismului obiectiv original la temelia căruia a pus
tezadespre identitatea dintre existenţă şi gîndire, despre lume ca o manifestare a ideii
absolute.Iar aceasta înseamnă, că existenţa este gîndire, că tot ce-i real este raţional şi tot ce-i
raţionaleste real. Conform concepţiei lui Hegel baza lumii o constituie ideea absolută,
spirituluniversal care după natura sa e contradictoriu şi de aceea se află într-o
permanentăautomişcare, autodezvoltare. Ideea absolută, potrivit lui Hegel , nu-i altceva decît
raţiunea,gîndirea, substanţa ce formează esenţa şi baza primordială a tuturor lucrurilor, ea
existăveşnic şi conţine în sine în formă potenţială toate determinările fenomenelor naturale,
socialeşi spirituale. “Logica”, “Filozofia naturii” şi “Filozofia spiritului” sunt trei părţi
componentea “Enciclopediei ştiinţelor filosifice” care prezintă un scurt eseu a sistemului
filosofic a luiHegel.În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape, iar
dezvoltarea caatare are forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. Prima în dezvoltarea ideei
absolute eetapa logică, cînd ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii
pure”. Laaceastă etapă ea se desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă, esenţă, noţiune.La a
doua etapăideea absolută se transformă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”.
Ideea seobiectivizează în natură, se înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în
formă deobiecte corporale singulare. A treia etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce
serealizează prin spiritul subiectiv, spiritul obiectiv şi spiritul absolut. Spiritul subiectivreflectă
esenţa omului, lumii lui spirituale, dezvoltarea conştiinţei lui. Spiritul obiectivcuprinde sfera
vieţii sociale, se manifestă ca o integritate supraindividuală şi se realizează prin drept, morală
şi stat. Spiritul absolut este activitatea spirituală comună a mai multor generaţii şi se realizează
prin artă, religie, filosofie. În filosifie ideea se cunoaşte pe sineinsăşi şi cu aceaste procesul
dezvoltării se termină.Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică,
interpretată de elca teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat
legile cele maigenerale ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar
dialectica luiHegel purta un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii
universale, potrivit lui Hegel , se află ideea absolută.În ansamblu filosofia lui Hegel este
contradictorie. Contradicţia dintre sistemulfilosofic metafizic, conservativ şi metoda dialectică
progresivă, revoluţionară îl făceau peHegel sa cedeze permanent în favoarea sistemului, sau a
metodei. Încă în secolul trecutfilozofia lui Hegel a fost criticată atît de
materialism (L. Feuerbach, K.Marx) cît şi deidealism şi iraţionalism (A.Schopenhauer,
S.Kierkegaard, F.Nietzsche).În teoria cuinoaşterii Hegel s-a manifestat împotriva
agnosticismului, acceptîndcognoscibilitatea lumii. Dar cunoaşterea la el e orientată în trecut,
deoarece prin lucruri omulcunoaşte ideea absolută.

34 Filosofia contemporană si particularitatile ei

Filosofia contemporană reprezintă un teritoriu imens. Sfera acesteia se extinde de la sfârşitul sec.
XIX (cu excepţia filosofiei clasice germane) până în zilele noastre.
Principalele curente filosofice din această perioadă sunt: neokantianismul, pozitivismul, filosofia
vieţii, pragmatismul, existenţialismul, neotomismul, personalismul, freudismul, hermeneutica.
Care este specificul acestei filosofii? Dacă pentru filosofia clasică este caracteristică o credinţă
puternică în raţiune, în faptul că anume prin raţiune poţi să cunoşti lumea şi că anume raţiunea poate şi
trebuie să călăuzească viaţa omului. În cadrul filosofiei clasice se consideră că omul are propriile sale
scopuri şi prin ele dirijează natura, societatea, propria sa existenţă.
În secolul XX triumful raţiunii nu se mai consideră a fi aşa de evident. Are loc o criză a „umanităţii
europene”. Printre cauze – războaiele mondiale.
În centrul atenţiei filosofilor apar aşa noţiuni ca voinţa, intuiţia, inconştientul, etc.

35.Filosofia pozitivista si evolutia sa.

Pozitivismul a apărut în anii 30-50 ai sec. XIX. Această filosofie a fost într-o măsură oarecare
generată de ritmul descoperirilor tehnice şi a progresului industrial al secolului al XIX-lea. Fondatorul
acestei filosofii este Auguste Compte (1798-1857). Comte neagă rolul filosofiei ca concepţie generalizată
despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete (empirice), confirmate de experienţă. Noţiunea “pozitiv”
înseamnă ceea ce este dat ori prezentat, ceea ce trebuie acceptat aşa cum este dat fără explicaţii.
Cunoaşterea umană veritabilă este cunoaşterea ştiinţifică care nu-i altceva decît studierea sistematică a
fenomenelior şi evidenţierea legilor după care ele se dezvoltă. Filozofia explică specificul metodelor
ştiinţei şi folosirea lor, evidenţierea principiilor generale a cunoaşterei ştiinţifice. Dar filozofia nu trbuie
să pretindă că dispune de metode ce ar căpăta cunoştinţe inaccesibile ştiinţei. Pozitivismul apare la
mijlocul secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei, ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi
nu mai putea juca rol progresiv în dezvoltarea spirituală.
A.Comte socotea, că progresul social este determinat de progresul intelectual. Spiritul uman în
dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic; 2) stadiul metafizic; 3) stadiul pozitiv. Pînă în
sec.XVII-XVIII predomina capacitatea teologică a raţiunii, iar în societate religia. În sec.XVIII o
dezvoltare capătă metafizica, ce duce la dominaţia filosofiei, a însăşi metafizicii, iar în sec.XIX
capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia ştiinţei.
 Principala problemă în pozitivism este raportul dintre filosofie şi ştiinţă. Pozitiviştii neagă
filosofia (speculativă), o reduc la ştiinţă, contrapun ştiinţa filosofiei şi socoteau că adevărata ştiinţă este
ştiinţa concretă, experimentală. Problemele filosofice le priveau ca fără sens, ca speculaţii metafizice ce
nu pot fi verificate experimental. Pozitiviştii deasemenea confundă cunoaşterea cu ştiinţa.
În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape:
I etapă - pozitivismul clasic a lui A.Comte, J.S.Mill, H.Spencer. Ei neagă rolul filosofiei,
valoarea cognitivă a cercetării filosofice. După părerea lor problemele şi tezele filosofiei, care au un
caracter abstract, nu pot fi nici controlate, nici rezolvate cu ajutorul experienţei, deatîta le declară false
ori lipsite de sens.
II etapă - empiriocriticismul, curent întemeiat în a doua jumătate a sec. XIX de către E.Mach şi
R.Avenarius (cunoscut încă sub numele de “al doilea pozitivism”). Noţiunea de empiriocriticism
înseamnă “critica experienţei”. Ca filosofie empiriocriticismul are scopul de a curăţi experienţa de orice
elemente “metafizice” şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moderne ale naturii care să depăşească
opoziţia dintre materialism şi idealism. Principalele idei a empiriocriticismului sunt teoria “elementelor
neutre” ale existenţei, care stau la baza lumii (formulată de E.Mach) şi teoria “coordonării principiale”,
conform căreia obiectul nu poate exista fără subiect, iar subiectul fără obiect (formulată de
R.Avenarius). Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX s-a manifestat ca “idealismul
fizic”.
III etapă - neopozitivismul, apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul de la Viena şi cuprinde
o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile logice ale lui B.Russel şi L.Wittgenstein. Principalii
reprezentanţi - R.Carnap, M.Schlick, N.Reichenbach, G.Ryle, G.Moore, I.Austin, A.Ayer sînt logicieni,
matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. Ei au încercat de a formula o filosofie după analogie cu
logica cu un caracter riguros. Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei.
Ei socot că atît materialismul, cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice, lipsite de sens. Neopozitivismul,
ca şi celelalte varietăţi a pozitivismului, a avut o influenţă asupra multor fizicieni, logicieni şi altor
oameni de ştiinţă. Practic ei au pregătit baza teoretică pentru trecerea le computerizare.
Cele mai importante lucrări ale lui Auguste Compte sunt: „Cursul de filosofie pozitivă” şi „Sistemul
politicii pozitive”. În „Cursul de filosofie pozitivă”, el urmăreşte evenimentele istoriei gândirii şi noţiuni
ale sociologiei.
Auguste Comte a urmărit crearea unei filosofii pozitiviste, corespunzătoare ultimului stadiu la care
omenirea trebuia să aspire în viziunea sa, după ce a trecut prin faza teologică şi acea metafizică, care
erau considerate drept faze necesare în dezvoltarea omenirii de la copilărie spre maturitatea din cea de
a treia fază, a spiritului pozitiv. Pozitivismul, ştiinţa şi filozofia pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor
obscure ale fenomenelor ci se mulţumeşte cu studiul datelor experienţei. Dar acest studiu nu este o
simplă compilaţie de date ci tinde să descopere legile care guvernează grupele de date şi fapte care
corespund diferitelor ştiinţe fundamentale.
Compte încearcă să argumenteze progresul umanităţii, bazat în cea mai mare parte pe evoluţia
tehnicii şi a cunoaşterii ştiinţifice. Pentru Auguste Compte, există 3 epoci:
1. o epocă originară a istoriei cu un puternic accent teologic, în care explicaţia realului se sprijinea
pe o structură transcendentă,
2. o epocă metafizică, în care principiile explicaţiei realităţii aveau un statut de sine stătător, iar
cunoaşterea era dedusă din ele,
3. o epocă apoteotică, în care stadiul pozitiv cunoaşterii va consta din culegerea şi corelarea
sistematică de fapte observate, înlăturându-se speculaţiile neverificabile privitoare la cauzele şi
scopurile ultime.
Locul filozofiei este mai mărginit decât în alte modele de cunoaştere, ea trebuie să furnizeze ştiinţei
metode şi legitimări. August Comte consideră că problemele cunoaşterii care nu îşi pot găsi răspunsul pe
o cale ştiinţifică trebuie abandonate. Pozitivismul desconsideră afectivitatea, facultăţile diverse ale
spiritului uman.
Pentru Comte filosofia este „sistemul general al concepţiilor umane”, iar filosofia pozitivă este cea
care are caracteristici apropiate de ştiinţele naturale: pozitivitatea, or pozitivă este orice cunoştinţă
întemeiată exclusiv pe observarea strictă a faptelor şi „coordonarea” lor.
Printre scopurile filosofiei pozitiviste, în general, era cel de a căuta un suport metodologic nou
pentru cercetările ştiinţifice, înlăturând tabloul vechi al lumii.

37.Pragmatism-filosofia succesului
(din l.gr. pragma - “acţiune”) curent în filosofia contemporană, răspînditmai mult în SUA. A fost
întemeiat în anii 70-80 al secolului trecut de Ch.Peirce (1839-1914)şi dezvoltat de W.James (1842-1910)
şi J.Dewey (1859-1952). Ei au dezvoltat mai multe idei- o teorie a realităţii, a cunoaşterii, a silogismului,
a semnificaţiei. Ca şi pozitiviştii atenţia principală o concentrează asupra problemelor logicii şi teoriei
cunoaşterii. Reprezentanţii pragmatismului au ajuns la concluzia, că viaţa este baza cunoaşterii,
cunoaşterea esteactivitate, adevărul unei judecăţi depinde de reuşita acţiunii pe care o orienteză.
Cunoaşterea presupune trecerea de la starea de îndoială la obţinerea unei convingeri. Convingerea este
ostare conştientă, duce la lichidarea îndoielii şi formează un mod de comportament. Diferiteconvingeri
se deosebesc prin felurile de comportament. Deci adevărul nu este o reflectare arealităţii obiective, ci o
convingere subiectivă care în rezultatul activităţii aduce folos. Ovariantă a pragmatismului este
instrumentalismul - concepţie filosofică dezvoltată deJ.Dewey. El socotea că noţiunile, categoriile, legile
şi teoriile ştiinţifice nu reflectă realitatea,ci sînt instrumente pentru efectuarea unor activităţi şi
transformarea realităţii. Pragmatismul este o orientare filosofică, ce a apărut şi a primit o răspândire
largă în SUA, dar s-a răspândit pe parcurs în Franţa, Anglia, Italia.
El a fost fondat de către Charles Sanders Peirce (1839-1914), filosof, fizician şi matematician
american. Printre lucrările principale se regăsesc: „Cum să facem ideile noastre mai clare”, „Despre
algebra logicii”, „Logica regenerată”. Alţi reprezentanţi de vază ai acestui curent sunt: W. James şi J.
Dewey.
Însuşi cuvântul „pragmatism” provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acţiune.
Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul Charles Sanders Peirce sub numele
de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepţie generală asupra adevărului: nu există idei care sunt
adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care dau
rezultate, sunt utile. În aşa fel pragmatiştii au identificat adevărul cu utilul. Concepţia pragmatică
contestă că gândirea ar reflecta realitatea susţinând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau
mijloace pentru acţiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul
cunoaşterii. Iar cunoaşterea o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu.
Pierce afirma că metoda îndoielii i-a încurajat pe oameni să se prefacă a se îndoi de ceva de care nu
se îndoiau de fapt şi a susţinut că trebuie să începem de la ceva de care nu ne putem îndoi, progresând
către adevăr, bazându-ne mai degrabă pe varietatea raţionărilor noastre decât pe tăria vreuneia din ele.
Mai târziu, anticartezianismul său a luat forma unei doctrine critice a simţului comun.
În eseul „Fixarea convingerii”, evidenţiază deosebirea practică dintre credinţă în sensul convingerii
şi îndoială. Consideră că convingerea călăuzeşte acţiunea, iar îndoiala stimulează cercetarea în
ajungerea la o credinţă. Comparând diferite metode de fixare a convingerii, ajunge la concluzia că,
singura metodă este metoda ştiinţei. Mare parte din munca sa a fost consacrată descrierii metodei
ştiinţei şi a încercat să dovedească faptul că ea ne conduce la adevăr. Pentru Peirce, metoda ştiinţei are
trei componente: abducţia, deducţia şi inducţia
Pentru a-şi descrie propria poziţie, Pierce folosea termenul "pragmaticism". În felul acesta voia să
se distingă de poziţiile celor care se declarau "pragmatişti".

38 .Caracteristica generala a filosofiei romanesti

Dezvoltarea filosofei, in general, si celei moderne, in particular, s-a datorat in mare parte
rangului sporit al spiritualitatii romanesti. Cel mai de seama filosof, carturar si om de stiinta din
toate timpurile, Dimitrie Cantemir(1673-1723),a fost remarcabil prin expunerea absolut clara a
unor idei si conceptii absolut confuze in acea perioada in Europa.Cantemir admite actul creatiei
divine, insa in comparatie cu contemporanii sai,care considerau ca Dumnezeu intervine in
continuare in tot ce se intampla in lume, filosoful roman afirma ca dupa creatie Dumnezeu "de
lucru se odihneste".

Si aceasta are loc fiindca in univers domina niste legi, care determina toate procesele naturale.
Prin aceasta noua conceptie in filosofia romaneasca s-a determinat o privire diferita fata de
religie si stiinta. Insusi Cantemir spune: "Despre unu si acelasi adevar, care e simplu, teologii...
vorbesc teologiceste, iar de alta parte fizicii(naturalistii) vorbesc fiziceste."Un alt merit al
filosofului moldovean este ca el interpreteaza putin diferit cele patru feluri de cauze ce
influenteaza universul (materia, forma, eficienta si finalul).

Astfel, Cantemir sustine ca primele trei actioneaza asupra intregului univers, pe cand cea de-a
patra este doar parte componenta a existentei umane. Prin aceasta conceptie, Cantemir
distinge clar specificul tuturor procese naturale si specificul existentei umane.Pe langa faptul ca
Cantemir e un umanist, el e si un iluminist de talie. El considera ca omul e o fiinta deosebita,
"cea mai de-a firea si mai evghenichi(aleasa).

Constrangerea fizica poate fi de diferit fel, insa sufletul va rezista tuturor presiunilor. Si inca o
idee iluminista progresista, si anume ca omul din nascare e bun, si orice om poate deveni bun
numai dorind aceasta.O importanta considerabila au avut-o in filosofia romaneasca
reprezentantii Scolii Ardelene (I.H.Radulescu, Simion Barnutiu). I.H.Radulescu sustinea ideea
dualitatii de principii contrare.

Astfel, sunt dualitati monstruoase(bine-rau, Dumnezeu-Satana, lumina-intuneric), care nu pot

produce sinteze din cauza confruntarilor permanente, si, dualitatile naturale sau simpatice care
au forma de teza-antiteza-rezultat(timp-loc-eternitate, suflet-corp-om, guvern-popor-societate,
progres-conversatie-perfectibilitate).

Aceasta conceptie vine si de la dorinta reprezentantilor Scolii Ardelene sa dobandeasca

drepturi egale cu celelalte natiuni din Imperiul Austro-Ungar.Filosofia sec. al XIX-lea (Nicolae
Balcescu, Titu Maiorescu, Vasile Conta) se caracterizeaza prin raspandirea si dezvoltarea
stiintelor.Are loc o schimbare a primatului artei cu cel al stiintei.

O asemenea modificare a punctului de vedere a dus la ceea ca mai tarziu au fost ignorate
complectamente poezia si artele. V. Conta se impune ca cel mai original filosof si un adevarat
materialist. El considera ca sufletul e o "functie" a creierului.

De asemenea el considera, in opozitie cu Kant, ca timpul si spatiu exista obiectiv si ca exista

corelatie intre timp, spatiu, timp si miscare. Studiind formele de existenta a corpurilor V. Conta a
emis ipoteza ca atomii sunt "corpuri relativ mari" ce in alcatuirea lor cuprind corpuri "infinit de
mici". Aceasta a fost confirmata de descoperirile ulterioare dinfizica.

Astfel, putem conclude ca dezvoltarea filosofiei moderne romane a avut loc simultan sau
aproape simultan cu cea Europeana, chiar uneori mai rapid. Asa, de la spiritualismul genial a lui
D. Cantemir s-a ajuns la materialismul lui V. Conta, asa cum in Europa s-a evoluat de la
filosofia lui Giovanni Pico della Mirandola pana la Kant si Ficthe.

39.Sistemull filosofic a lui C.Radulescu -Motru

SISTEMUL FILOSOFIC AL LUI C-TIN RADULESCU-MOTRU (1868-1957)
Ganditor polivalent, creator al unui sistem filosofic original, intemeietor al primului laborator de
psihologie experimentala, autor al unei teorii asupra personalitatii umane, organizator al vietii stiintifice
si filosofice de la noi, C-tin Radulescu-Motru este o figura dominanta a culturii romane din secolul XX.
Format sub influenta lui Maiorescu, dupa studii facute in Germania cu marele psiholog Wilhelm Wundt,
in 1893 isi sustine lucrarea de doctorat cu tema “Evolutia cauzalitatii naturale la Kant”. In filosofia lui
C.R. Motru, ideea activismului e profund angajata in conceptele centrale in care opereaza si in
semnificatia ei generala. Explicatia filosofica data conceptului de personalitate este o aplicare a acestei
idei. Personalitatea umana este produsul suprem al naturii, "o forma a energiei universale" care, in
evolutia ei orientata finalist, organizeaza conditiile pentru cristalizarea unei structuri menite "sa
continue activitatea energetica a naturii" .
Munca este o conditie fundamentala pentru aparitia si dezvoltarea personalitatii. Semnificatia majora a
personalitatii energetice rezida in faptul ca ea adapteaza mediul la nevoile sale prin munca sustinuta si
competenta. Acest comportament este conditionat de functionarea activa a structurilor rationale, de
atitudinea practica fata de conditii, de realizarea libertatii. Cunoastere, activitate creatoare, competenta
profesionala adaptata unui tip de munca, libertate pro-personalizare, iata concepte cu sensuri evident
activiste. Motru nu izoleaza personalitatea umana de natura, ci, dimpotriva, dezvaluie inradacinarea ei
in energiile naturale. Conduita activista a personalitatii depline se inscrie in prelungirea naturii, nu intr-
o opozitie tragica. Este o semnificativa diferenta fata de multe conceptii moderne care se afla mai
degraba la antipodul acestei idei a unitatii si legaturii dintre om si natura.
Personalitatea energetica este tipul uman adecvat culturii stiintifico-tehnice moderne, tipul
profesionistului creator, de vocatie, cu vointa adaptata la noua tehnica a muncii. Un asemenea tip uman
va deveni predominant in cultura contemporana si el indica, in opinia lui Motru, linia unei puternice
orientari de factura tehnocratica, deoarece "cultura viitoare a Europei va fi cultura unei elite
profesionale" . Distinctia dintre Orient si Occident revine, in cuprinsul teoriei lui Motru, prilej pentru el
de a elogia paradigma activista moderna. Orientul ar fi produs o personalitate preponderent mistica,
incapabila sa organizeze rational experienta, proiectandu-se emotional in natura, insuficient diferentiata
interior, fundamental contemplativa.
Culturile orientale nu au acordat valoare personalitatii umane individualizate si active. Cu totul altfel
stau lucrurile in culturile europene moderne in care personalitatea mistica este depasita, se cristalizeaza
personalitatea energetica organizata rational, activa si transformatoare in raport cu natura, diferentiata
dupa caracterul specializat al activitatilor. Eliminarea treptata a personalitatilor de tip mistic si anarhic
si generalizarea crescanda a celor energetice au propulsat societatile occidentale in avangarda
civilizatiei umane. Este directieape care o indica Motru si pentru cultura romana.

40.Filosofia ''existentei tragice a lui D.D.Rosca

Lucrarea cu acest titlu a apărut la Fundaţia pentru literatură şi artă ,,Regele Carol II", Bucureşti, 1934.
Ediţia definitivă a autorului, a apărut la Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968.

În paragraful de debut intitulat ,,Introducere la o filosofie neconfortabilă", autorul menţionează că

noţiunea de ,,sinteză" nu este identică pentru el cu cea de ,,complex" sau cu cea de ,,definitiv". ,,Orice
sinteză este, se ştie, fatal provizorie şi fatal parţială". Valoarea intrinsecă a unei ,,sinteze filosofice" nu e
dată ,,nici de cantitatea elementelor utilizate..., nici chiar de calitatea lor, ci de perspectiva spirituală
generală pe care o deschide; de calitatea rezonanţei sufleteşti pe care o trezeşte şi de gradul de
profunzime al stratului de conştiinţă, unde această rezonanţă se produce".

Existenţa magică este alcătuită din două părţi, cantitativ asimetrice, distribuite în trei şi, respectiv, un
capitol fiecare. Partea I intitulată ,,Experienţa obiectivă" se constituie din următoarele capitole: ,,Ideea
cunoaşterii integrale". ,,Mitul raţionalităţii integrale"; ,,Natură şi civilizaţie", în timp ce cea de-a doua
parte ,,Atitudinea metafizică" este compusă din capitolul sintetic ,,Existenţa tragică". Autorul îşi numeşte
singur ,,sursele" lucrării sale de sinteză: ,,unele din ideile lui Heraclit, Böhme, Pascal, Hume, Hegel,
Schopenhauer, Nietzsche, Bergson, Mach, W. James, Husserl şi Scheler" la care se adaugă ,,unele din
rezultatele cercetărilor istorice ale lui Bruckhardt, Renan...", dar şi rezultatele ,,crizei de creştere" a
fizicii secolului XX, obiectivate în ,,concepţiile" lui Planck, Einstein, De Broglie, Schrödinger, Dirac,
Heisenberg.

Dintru început, D. D. Roşca lansează teza din care se va alimenta întregul eşafodaj de idei al cărţii.
,,Lumea apare... ca un câmp de luptă fără sfârşit posibil... [ca] împărăţie a neprevăzutului iremediabil şi
a posibilităţilor infinite, bune şi reale" în toate planurile de creaţie şi de existenţă omenească
imaginabile. Din acest tablou dialectic al lumii, ce ,,ne face să privim toate formele realizate (forme de
cunoaştere, sociale, religioase etc.) sub aspectul provizoratului definitiv", se extrage ideea conştiinţei
tragice asupra existenţei. Filozofia, prin menirea ei, se întinde pe un fundament de cunoaştere ce
vizează ,,explicarea şi comoprehensiunea lumii ca totalitate". La rândul ei, atitudinea metafizică subzistă
într-un adânc strat sentimental al conştiinţei ce se raportează la existenţa trăită printr-o operaţie de
totalizare a datelor experienţei. Acest strat de conştiinţă, în care metafizica îşi are rădăcinile ce o
hrănesc, ,,este de esenţă lirică". Filozofia se prezintă în lumina inteligenţei critice ca atitudine moral-
estetică în faţa existenţei luate ca totalitate. ,,Ca religia, metafizica izvorăşte din nevoia de a lua
atitudine faţă de marele Tot. Ca arta, ea are nevoie de formă, de întreg. ªi ca religia şi arta deopotrivă,
filozofia se desprinde din nevoia de a cumpăni ce e important şi ce nu importă". Ierarhizarea formelor de
existenţă nu este doar simplă operaţie de cunoaştere, produs al spiritului geometric, ,,ci ea este şi un
produs al unui lirism... strecurat prin sita deasă şi purificatoare a cunoaşterii disciplinate cu rigoare",
deci cu ceea ce Pascal numea ,,spiritul de fineţe".

D. D. Roşca decelează, în încercarea lui de sinteză, cinci tipuri de atitudini fundamentale ale omului în
faţa ,,existenţei luate ca Tot": a) indiferenţa deplină, în fapt, non-atitudinea;
 b)optimismul (naiv sau reflectat) care este sinonim cu ideea unui scop ultim orientat spre bine al
lumii şi al acţiunilor omeneşti;

c) pesimismul, asociat cu ideea ,,absenţei de sens" şi de orientare a lumii, tradus în disperare,

neputinţă, zădărnicie, fatalitate;

d) atitudinea spectaculară sinonimă cu interesul pentru ,,apariţie" şi ,,aparenţă", deci cu ,,pura

atitudine estetică", fără suport moral;

e) atitudinea eroică, atitudine aflată dincolo de ,,optimism" şi ,,pesimism". Aceasta din urmă, nu este
numai pesimistă, ci optimistă şi pesimistă. Ea izvorăşte din conştiinţa tragică a existenţei.

În ultimă analiză, totalitatea atitudinilor posibile în faţa lumii sunt reductibile la două enunţuri
fundamentale: ,,Lumea este raţională în esenţa ei" şi ,,Lumea este iraţională în esenţa ei". Ambele
atribute (raţionalitatea şi iraţionalitatea existenţei) sunt luate pe rând şi analizate în multiplele lor
consecinţe asupra modului în care omul valorizează viaţa şi o trăieşte. Raţionalitatea şi iraţionalitatea
sunt atribute ce fac parte din substanţa însăşi a existenţei, ele sunt constitutive acesteia. Ele sunt, în
acelaşi timp, atât ,,obiective", cât şi ,,subiective". Nici prima teză, nici cea de-a doua nu pot fi susţinute
până la capăt fără rest: ,,Experienţa autentică nu ne îndreptăţeşte să afirmăm, în mod exclusiv, nici
determinismul universal sau raţionalitatea absolută, şi nici contingenţa sau iraţionalitatea absolută a
existenţei. În ambele cazuri, se comite păcatul de a lua partea drept tot". Prin urmare, dacă cele două
teze sunt parţiale, numai sinteza lor se susţine, numai ea este adecvată _ ca teză metafizică _ obiectului:
lumea ca totalitate. Propoziţia sintetică propusă sună astfel: Lumea în întregul ei nu este nici numai
raţională, nici numai iraţională; ea este şi raţională şi iraţională (,,Existenţa este parte raţională, parte
iraţională. E şi inteligibilă şi absurdă"). Conceptele de ,,raţional" şi ,,iraţional" aplicate la existenţă în
totalitate ei ca şi la ultimul eu substrat, sunt aproximate: a) în plan epistemologic, prin cuplul
,,inteligibil"-,,neinteligibil"; b) în plan axiologic, prin termenii ,,rezonabil"-,,absurd" şi c) în plan
metafizic, prin conceptele de ,,sens" şi ,,non-sens" ultim al existenţei. Soluţia oferită: ,,să nu totalizăm
experienţa nici într-un sens... s-o acceptăm ca egal de reală sub ambele aspecte mari ale ei: să nu uităm
nici un moment că e inteligibilă, dar şi neinteligibilă; că e rezonabilă, dar şi absurdă; cu sens, dar şi fără
sens... Să recunoaştem că binele şi răul, valoarea şi nevaloarea, spiritul şi natura oarbă... se combat cel
mai adeseori cu sorţi de izbândă de partea Răului, cel puţin egală celor ce se găsesc de partea Binelui. ªi
colaborează numai întâmplător". Acest ,,antagonism tragic" consubstanţial existenţei trezeşte
sentimentul tragic al existenţei şi neliniştea metafizică. Acestea pot deveni izvor de deznădejde pentru
unii sau ,,forţe întăritoare de incomparabilă tensiune sufletească pentru alţii". Dacă există conştiinţa
lucidă a faptului că ,,lumea e fatal provizorie", că ea e neisprăvită în însăşi substanţa ei metafizică şi
că ,,este etern provizorie şi veşnic imprevizibilă", dar şi ,,creatoare de veşnică noutate", atunci înseamnă
că atât sensul, cât şi non-sensul sunt imanente lumii şi conştiinţei, iar prin urmare ,,omul poate fi distrus,
dar nu poate fi înfrânt".

Existenţa tragică se înscrie, astfel, în fondul de idei al unei tradiţii filosofice ce-i cuprinde pe vechii elini,
antropologia creştină (îndeosebi Pascal), pe Hegel, dar şi pe Nietzsche. Autorul pledează în această
sinteză filosofică: a) pentru ideea indestructibilităţii substanţei umane; b) pentru nevoia de raţionalitate
şi de sens în existenţa umană, într-un timp când atât ,,mitul raţionalităţii integrale", cât şi celălalt mit de
semn contrar intraseră în istorie sub formă de ideologii totalitare şi pregăteau tragedii la scară
planetară; c) pentru un loc al ,,gratuitului" în viaţa omului contemporan, denunţând şi aici ceea ce într-
un studiu din 1933, cu acelaşi titlu, numea ,,Mitul utilului". Existenţa tragică, apărută atunci când
autorul se afla în deplină maturitate de viaţă şi de creaţie, a rămas, din păcate, fără o continuare pe
măsură, din cauza timpului istoric nefavorabil care a urmat. Neputând să-şi continue sintezele şi
creaţiile originale, D. D. Roşca a tradus şi îndrumat traducerea aproape integrală a operei filosofice
hegeliene în cel de al 6-lea şi al 7-lea deceniu de viaţă. Un fost student, Tudor Cătineanu, va
dedica Existenţei tragice două volume de pertinentă analiză, lărgind sinteza, totodată păstrându-i
spiritul şi adâncindu-i tezele de bază.

41.Personalismul energetic.C.Radulescu-Motru
"Personalismul energetic", un valoros studiu al filosofului român Constantin Rădulescu-Motru (1868-
1957).

Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ, de la Facultatea de Comunicare şi
Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, care a readus, în
ultimii ani, în atenţia publicului şi alte titluri de referinţă din vasta operă a renumitului gânditor român.

"Personalismul energetic" reprezintă soluţia filosofică, de o certă actualitate, a eternei probleme privind
relaţia dintre personalitate şi natură, a cărei întemeiere se află în interpretarea proprie a marilor teme
ale reflecţiei filosofice, cu deschidere spre problemele sociale naţionale şi europene.

Această concepţie constituie esenţializarea gândirii lui C. Rădulescu-Motru într-un sistem filosofic
original despre personalitate - cea mai înaltă formă de energie cosmică. Prin originalitatea sa,
personalismul energetic se înscrie între sistemele filosofice universale.

În lucrarea sa, Rădulescu-Motru reconstruieşte metafizic în jurul situaţiei existenţiale 'omul pentru lume'
(sacrificiul): universul este o finalitate imanentă cerută de conservarea personalităţii, iar personalitatea
este o direcţie a energiei.

Faptul că în perioada interbelică filosofia culturii a constituit dominanta reconstrucţiilor filosofice din
cultura românească reprezintă dovada interesului pentru re-cunoaşterea de sine a acestei culturi. Şi
tocmai datorită acestui fapt, prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ evidenţiază, în studiul introductiv, ideea
că "Personalismul energetic" dă expresie fondului spiritual dintotdeauna al poporului, concentrat în
ideea legăturii cu pământul. Acest concept a fost gândit de Motru în strictă consecvenţă cu intenţiile
analitice şi cele de sinteză, ca ştiinţă obiectivă a personalităţii.

Indiscutabil, "Personalismul energetic" este un reper sigur în filosofia culturii şi orice analiză a
spiritului european nu poate ocoli contribuţia gânditorului român, afirmă prof. univ. dr. Constantin
Schifirneţ, subliniind că, în lucrarea sa, Rădulescu-Motru a considerat realizarea personalităţii drept
finalitatea naturii însăşi.

Gândirea filosofică românească din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost cea mai înfloritoare din
toată istoria filosofiei româneşti, în această perioadă fiind elaborat, alături de "personalismul energetic"
al lui C.Radulescu-Motru, şi "raţionalismul ecstatic" al lui Lucian Blaga.

42.Dialectica:categoriile,legile si semnificatia
Esenta dialecticii si legile ei.
Dialectica (grec. dialegomai - întreţin o conversaţie, disput) - noţiune filosofică, care la origine
în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin discuţie, prin descoperirea
contrazicerilor în raţionamentul oponentului. Dialectica filosofilor greci din acea perioadă purta
caracter spontan. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma că totul există şi
concomutent nu există, deoarece totul curge şi se transformă necontenit, apare şi dispare. E bine
cunoscută maxima lui “Panta rei” (“totul curge”). Lumea, după Heraclit, este constituită din contrarii,
iar lupta dintre contrarii este cauza dezvoltării. Socrate privea dialectica ca măiestria de afla adevărul
prin ciocnirea părerilor contrare, modul de a duce o discuţie ştiinţifică. Platon numea dialectica metodă
logică care cu ajutorul analizei şi sintezei duce la cunoaşterea adevăratului existent – ideilor. Aristotel
înţelegea dialectica ca măiestria demonstrării şi respingerii Lui Aristotel îi aparţine meritul de a defini şi
cerceta formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Dialectica în această perioadă este încă foarte
primitivă şi simplistă,deoarece filosofii greci antici mai mult atrăgeau atenţia asupra mişcării şi a
legăturilor dintre lucruri, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se leagă. Ei nu ajunseseră la
descompunerea obiec-telor şi fenomenelor naturii în părţile componente şi la analiza lor, fără de care
este imposibilă cunoaşterea profundă şi multilaterală a lor.
Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii umane. Legea
este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi fenomene care au un caracter intern, stabil,
repetabil, esenţial.
Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii,
conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative
ating o anumită limită.Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice,
diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului.
Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa
automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă esenţa, “nucleul” dialecticii, deci
reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică.
Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi
tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv
şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate
obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi
semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul
(disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar
ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai
acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi
asta are loc permanent.
Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la
rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este categoria filosofică care exprimă
momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în procesul de dezvoltare a realităţii.
Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la
superior.

43 -44 Problema omului în filosofie.

Omul este treaptă superioară în dezvoltarea organismelor vii pe pămînt,
noţiunegenerală pentru semnificaţia unui reprezentant a speciei Homo Sapiens.
E l e s t e o f i i n ţ a biosocială, esenţa cărui este modul de existentă conştient şi colectiv. El
sa evidenţiat dinl u m e a n a t u r i i p r i n c a p a c i t a t e a s a d e a p r e g ă t i u n e l t e d e
m u n c ă ş i c u a j u t o r u l l o r d e a transforma realitatea obiectivă. Omul este subiectul
activităţii social-istorice şi culturale.Creînd lumea socială şi culturală, schimbînd natura şi
condiţiilede existenţă omul se schimbă pe sine însăşi, el este propriul saucreator.Omul este studiat de
mai multe ştiinţe (biologia, psihologia,fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia şi filosofia).
Ştiinţileconcrete studiază o latură, un aspect a omului, filosofia formează o concepţie
integrală,generalizatoare despre om, ea formează acel model teoretic ce are o importantă
metodologicăîn studierea omului. Omul constituie o problemă multilaterală, destul de
complicată şi nupoate să nu fie obiectul de studii a filosofiei.Filosofia abordeazăaşa probleme, ca
specificul omului ca fenomen a lumiimateriale, dialectica esnţei şi existenţiei omului,
corelaţia dintrebiologic şi social, problema libertăţii, finalitatea omului,problema sensului vieţii şi morţii
ş.a.Omul întotdeauna a fost problema cardinală în filosofie. Îna n t i c h i t a t e e l e r a c o n c e p u t c a o
parte a cosmosului, se considera ca compus din acelaşi
Protagoras– Omul este măsuratuturor lucrurulor, a celor ce sunt,întrucît sunt, cît şi a celor ce nusunt,
întrucît nu sunt.Blaise Pascal – Cugetări.Omul nu este decît otrestie, cea mai slabă
dinn a t u r ă , d a r o t r e s t i e cugetătoare. e l e m e n t e a r e a l i t ă ţ i i ş i f u n c ţ i o n a d u p ă l
e g i l e u n i v e r s u l u i . O m u l s e i n t e r p r e t a c a u n microcosm în comparaţie cu
macrocosmusul universal. În epoca medievală omul se explicade pe poziţiile religiei ca creaţie divină, ca
realizare a chipului şi asemănşrii lui Dumnezeu.Epoca modernă şi mai ales R.Descartes
interpretează omul de pe poziţiile dualismului, caunitatea substanţei materiale şi
spirituale. El este unitatea unui corp animat şi unui sufletinteligent, specificul căruia este
gîndirea. Descartes asta şi sublinia - “Cogito - ergo sum”(Cuget - deci exist). Acest dualism în
înţelegerea omului sa păstrează practic şi pînă astăzi,subliniind prioritatea unui a sau altuia principiu.
I.Kant interpreta omul ca fiinţă şi naturală,c e s e s u p u n e n e c e s i t ă ţ i i ş i m o r a l e i , ş i s o c i a l ă
c e s e e x p r i m a p r i n l i b e r t a t e . L . F e u e r b a c h priveşte omul antropologic - ca treaptă
superioară de dezvoltare a naturii la baza căruia stăactivitatea senzorial-corporală. K.Marx şi F.Engels
interpretează omul ca finţă social-istoricăesenţa căruia este totalitatea relaţiilor sociale şi activitatea de
muncă. Filosofia contemporanăîncearcă să pătrundă mai profund în existenţa omului, studiind
mai detaliat sentimentale,retrăirile, lumea internă a lui (Nietzsche, Schopenhauer,
Kierkegaard, Heidegger, Jaspers,Sartre). Cunoaşterea omului a fost aprofundată şi de
cercetările filosofiei vieţii (Dilthey),fenomenologiei (Husserl) şi psihoanalizei (Freud, Fromm).
Toate acesta orientări secontopesc în antropologia filosofică (Sheler M., Gehlen A., Plessner
I.) care încearcă sădetermine existenţa umană propriu zis, individualitatea şi capacităţile
creatoare a omului,prin natura lui proprie de a explica sensul şi semnificaţia lumii înconjurătoare.
Astăzi tot maides se fac încercări în studierea omului de a combina abordările occidentale,
psihologo-scientiste cu abordările care tradiţional erau orientate spre spiritualitate. Cu
alte cuvinte,problema omului se reduce la căutarea unei sinteze globale a tuturor
aspectelor omului,deoarece numai aşa abordare poate determina locul şi semnificaţia omului.Omul
este obiectul cercetărilor filosofice deoarece elîntotdeuna era o enigmă, taină, conţine ceva specific.
Elpermanent tinde spre automanifestare, autoperfecţionare. Înacelaşi timp omul nu-i ceva
încremenit, gata, ceva ce ar atingeculmea dezvoltării. El se naşte numai ca fiinţă natural-biologică,
mai departe el trebuie să seformeze personal şi permanent. Omul este nu numai produsul
mediului (natural şi social),dar şi creatorul acestui mediu. El este o problemă filosofică, fiindcă ea
trebuie să răspundă laun şir de întrebări conceptuale: cine sunt eu?, cine suntem noi oamenii?, ce pot eu
să fac?, lace eu pot să sper?, sunt eu oate liber?, ce prezintă libertatea?, ce prezintă
existenţa?, ceprezintă viaţa? ş.a. Aceste probleme erau în centrul atenţiei a multor gînditori în istorie.
Dar pentru fiecare individ important este nu atît cum au rezolvat această problemă
Socrate,Montaigne, Goethe, Tolstoi ş.a., ci găsirea răspunsului sinestătător, personal.
Problemaomului constă deasemenea şi în aceea, că el este şi obiect şi subiect al studierii.
Făcîndulobiect al cercetării, din el dispare subiectivitatea, acele trăsături fine ce
formeazăpersonalitatea umană.Omul, natura lui, locul lui în lume, sensul existenţei lui permanent
formau problemefundamentale filosofice, fără care este imposibil de a studia omul din alte puncte de
vedere – sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic ş.a. Concepţia filosofică despre omva
contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vieţii, morţii), laformularea corectă a
noţiunilor medico-ştiinţifice (sănătate, boală), la ameliorarea procesuluiinstructiv-educativ.P e n t r u a
î n ţ e l e g e t e o r i a f i l o s o f i c ă d e s p r e o m e s t e n e c e s a r d e a c l a r i f i c a n o ţ i u n i l e iniţiale:
om, individ, individualitate, personalitate. Noţiunea deomeste o noţiune abstractăDostoievcki F M–
Omul esteo taină şi eu toată viaţa măocup cu această problemă casă devin om.care exprimă trăsăturile
generale, proprii speciei umane. În lumea umanăindivid e numit deobicei un om aparte, un reprezentant
al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant
alcolectivităţii umane,prezintă în acelaşi timp o individualitate irepetabilă

45.Rolul credintei in viata omului contemporan

Credinţa este o realitate complexă şi bogată. În ea putem face distincţie între ceea ce Dumnezeu revelă şi
dă, şi între ceea ce omul acceptă şi trăieşte. Darul lui Dumnezeu nu ne pătrunde fără deschiderea
noastră. Îl putem primi sau îl putem neglija. Ne putem deschide ochii spre lumină sau îi putem închide.

Din partea omului credinţa este deci cunoaştere şi angajament orientat spre o adevărată şi deplină
realitate a iubirii lui Dumnezeu, în faţa căreia credinţa va dispărea. Spre cunoaşterea acestei realităţi ea
deschide mintea, iar spre câştigarea acesteia solicită voinţa.

Credinţa este un angajament. Angajamentul de a realiza adevărul în care credem, deşi nu-l vedem şi nici
nu-l simţim. Când ispita atrăgătoare ne încearcă, conduşi de credinţă zicem "nu" - ceea ce ar părea un
salt în întuneric - dar acest "nu" spus ispitei înseamnă "da" - salt în lumină - faţă de cei cărora vrem să
le rămânem credincioşi şi faţă de Dumnezeu

Acest răspuns îl dă omul întreg, prin raţiunea şi voinţa sa, prin ceea ce este spiritual în el.

Raţiune.Prin credinţă nu ne încadrăm în mod inconştient într-o tradiţie, ci prin ea ne punem în mod
actual în legătură cu Dumnezeu, care nu ne lasă singuri, care poate să ne ajute şi, cu iubirea Sa, poate
face şi minuni. A crede este o biruinţă asupra neîncrederii faţă de lucrarea lui Dumnezeu. E una dintre
cele mai mari forţe ale progresului omenirii. Să nu ne mirăm deci că Isus recomandă atât de des acest
salt în afara noastră.
Dar acest salt nu este iraţional. A prezenta credinţa ca un salt în absurd, discreditază raţiunea, ca şi
cuvântul lui Tertulian: "credo quia absurdum", cuvânt pe care Biserica nu l-a acceptat niciodată
socotindu-l eretic, ca şi pe cel care l-a pronunţat. Despre Pico della Mirandola (n. 1463), G. Călinescu
spune că el "credea nu fiindcă avea de-a face cu absurdul ci, dimpotrivă, cu raţionalul" [2]. Ca şi el sunt
toţi adevăraţii credincioşi!

Credinţa e condusă de raţiune, de sensul vieţii, de modele, de tradiţie, deşi nici în una din acestea nu se
găseşte ultima ei motivaţie.

Credinţa nu este acceptarea pasivă a ceea ce este. Din contră, ea e capabilă să tindă spre un obiect care
încă nu este, care fără credinţă ar fi imposibil. După îndrăzneala sau tăria credinţei, omul care-şi
propune un scop, face din el un ideal mai mult sau mai puţin înalt, mai mult sau mai puţin distinct de
realul văzut, ideal ce se îmbracă în cele mai frumoase culori, şi astfel devine iubit. Acţiunile omeneşti
sunt caracterizate şi de o credinţă, de un ideal, de entuziasm. Acestea însă nu sunt iraţionale.

Cunoaşterea marilor realităţi şi tendinţa spre marile idealuri - prin credinţa care implică iubirea - nu se
opun raţiunii. Conform celebrei formule a Sfântului Anselm (sec. al XII-lea): "fides qaerit intellectum".

Nu se opun pentru că, în primul rând, în actul credinţei motivele credibilităţii (existenţa lui Dumnezeu,
revelaţia etc.), au un rol important. Iar acestea sunt de natură raţională; iar in al doilea rând pentru că
această credinţa ajută raţiunea să nu greşească. Aşa după cum raţiunea se bazează pe experienţa
sensibilă şi intervine să corecteze greşelile simţurilor, tot aşa credinţa presupune raţiunea, dar intervine
ca să-i corecteze greşeala (de exemplu în legătură cu nemurirea sufletului, cu existenţa unui singur
Dumnezeu, etc.). "Intellectus autem, cujus est proprium obiectum substantia, ut dicitur, per fidem a
deceptione praeservatur", zice Sfântul Toma [3].

Pe lângă acestea, credinţa solicită inteligenţa omului ca să răspundă la problemele pe care i le pune.
Omul trebuie să exploreze depozitul credinţei în toate sensurile, pentru ca aceasta să poată fi lumina
lumii. Prin travaliul intelectual credinţa creşte. Prin credinţă noi deţinem Adevărul suprem. Dar ea
aduce după sine, fie chiar şi în mod inconştient, o anume fermentare, o anume nelinişte, răscolire şi
travaliu interior raţiunii. În mod normal credinţa presupune, cum am amintit, perspective raţionale, ca
de exemplu certitudinea naturală a existenţei lui Dumnezeu, spiritualitatea sufletului, etc. Această
certitudine naturală e fie în sens de certitudine spontană (datorită unui fel de instinct al raţiunii, numit
simţul comun), fie în sens de certitudine câştigată prin mijloace ale raţiunii careştie. În felul acesta
credinţa tinde, cere (quaerit), să fie completată cu o certitudine sesizată în mod intelectual (certitudine
care nu poate fi decât imperfectă în ceea ce priveşte termenul atins [4], dar complet fermă în ceea ce
priveşte structurile cunoaşterii omeneşti), despre insondabilul mister al lui Dumnezeu şi al luminii Lui.

Astfel naşte teologia care, la rândul ei, nu se poate forma fără ajutorul înţelepciunii naturale de care e
capabilă raţiunea omenească, şi care se numeşte filosofie. Deci credinţa antrenează teologia şi filosofia.

Omul de ştiinţă crede prin darul lui Dumnezeu. Prin aceasta însă raţiunea sa nu rămâne liniştită.
Misterul credinţei rămâne mister, care însă se cere îmbrăcat într-o oarecare lumină. Adevărurile de
credinţă (când sunt definite ca atare de Biserică se numesc dogme) nu sunt mistere de care să nu te
apropii, ci ele însele fac apel la raţiune, ca aceasta să-şi dirijeze lumina nu numai spre adevărurile
naturale, ci şi spre adevărurile supranaturale. Biserica nu ne impune dogma, ci noi o acceptăm, pentru
că înţelegem, îi sesizăm adevărul: vedem acordul ei cu realul (ut viderem esse), dându-ne totuşi seama
că e vorba de ceva ce ne depăşeşte (nondum me esse, ut viderem).

Dogma e sugestivă pentru a înţelege mai bine anumite lucruri, ca de exemplu raportul dintre spiritual şi
material. Astfel dogma Trinităţii - după care Dumnezeu nu este o imobilitate, ci izvor nesecat de iubire -
ne prezintă misterul "unul şi trei". Acest mister ne poate ajuta să înţelegem că numărătoarea omenească
nu poate fi uşor aplicată realităţilor spirituale. Creatorul şi creatura nu fac nici unu, nici doi. Între
Creator şi creatură nu este nici confuzie, nici despărţire: Dumnezeu nu e separat de lume, deşi este
distinct de ea. El este mai intim nouă înşine de cum ne suntem noi, fără ca prin aceasta să nu fie
transcendent nouă [5].
În felul acesta, credinţa presupune raţiunea, o dirijează spre adevăruri care o depăşesc şi o luminează ca
să sesizeze ceea ce omul singur n-ar putea bănui. Credinţa şi raţiunea sunt într-un contact continuu .

46Existentialismul:fiinta si existenta
Existentialismul, in termeni simpli, este o filozofie care se ocupa de problematica gasirii sinelui si a
sensului vietii prin liberul arbitru, alegere si responsabilitate personala. Doctrina este ca oamenii cauta
sa afle cine si ce sunt pe tot parcursul vietii in timp ce fac alegeri bazate pe experiente, credinte si
conceptii. Iar optiunile personale devenin unice fara a fi necesara o forma obiectiva a adevarului. Un
existentialist considera ca o persoana ar trebui sa fie fortata sa aleaga si sa fie responsabil, fara ajutorul
legilor, regulilor etnice sau al traditiilor.

Pentru a intelege existentialismul trebuie sa intelegeti si alte coordonate dintre care:

Contextul social in care a aparul existentialismul
A devenit popular la scurt timp dupa al doilea razboi mondial. Trecand prin cel mai rau si mai crud
razboi din istorie, si asistand la violenta de care oamenii au fost in stare, e de inteles ca oamenii au
inceput sa creada ca viata era lipsita de sens si sa se indoiasca de veridicitatea existentei lui Dumnezeu
si de ideea filozofiilor anterioare ca universul este drept si cinstit.
Propozitia „Existenta precede esenta"
Filozofii anterioare, si mai multe religii, postulau ca exista o forma umana ideala sau unele naturi
umane inerente, care exista de mai presus de individ si catre care individul trebuie sa aspire.
Existentialismul postuleaza exact opusul - nu exista nici un scop mai inalt sau „esenta" a existentei, cu
exceptia a ceea ce facem noi cu ea. Cu alte cuvinte, noi ne facem propriu nostru scop. Existenta care
precede esenta presupune ca nu exista Dumnezeu sau alte divinitati care aduc o forma de ordine dreapta
in cosmos – aceasta este, in general, o declaratie ateista.
Existentialismul poate fi eliberator, dar si inspaimantator sau deprimant
Cu nici o putere mai mare si nici un adevarul filosofic care sa guverneze lumea, avem posibilitatea de a
ne fixa propriile noastre intelesuri si sensuri si scopuri. Existentialismul postuleaza ca suntem definiti de
modul in care actionam, nu de modul in care ar trebui sa actionam, astfel incat, intr-o mare masura,
alegem ce vrem sa fim.
Cum sa legam teme ale literaturii existentialiste cu propria noastra viata
Sentimentul de asteptare al autobuzului intr-o statie, fara nici o alta activitate, ar putea fi legat de piesa
absurda a lui Samuel Beckett, Asteptandu-l pe Godot, in timp ce amintinrea unui moment in care ati fost
pedepsit pentru o fapta buna sau recompensat pentru una rea va ajuta sa intelegeti modul in care
oamenii pot crede ca universul este amoral.

49.D.Cantemir,N.M.Spatarul
Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel mai de seamă gânditor umanist român şi totodată autor al
primelor scrieri filosofice originale româneşti. Studiază acasă greaca, latina şi filosofia cu fostul dascăl
de limbă greacă la şcoala domnească din Iaşi, eruditul Ieremia Cacavela. La Academia Patriarhiei
Ortodoxe din Constantinopol îşi aprofundează studiile în limbile antice şi orientale, filosofie, literatură
şi în noile curente din gândirea ştiinţifică.

Concepţia despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o evoluţie în
direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale de tinereţe, deşi plătesc tribut
teologiei şi scolasticii, mărturisesc despre contactul autorului lor cu ştiinţa şi filosofia Renaşterii şi cu
raţionalismul aristotelic.
 Ştiinţa şi filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu trebuie să se limiteze la
înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să arate “nu numai cum şi ce s-au făcut”, ci şi
“pentru ce aşe s-au făcut”. Cantemir afirmă existenţa unei ordini neîntrerupte a naturii şi chiar a unei
evoluţii a lucrurilor după o lege a mişcării ciclice, care presupune parcurgerea unor momente de
creştere şi descreştere. În spiritul deismului Cantemir nu admite intervenţia divinităţii în desfăşurarea
lucrurilor. Creatorul, - afirmă el, - “zidirea săvârşind, de lucru să odihneşte”, iar mai departe “din veci
şi până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”. În opera sa este subliniată
totodată ideea că ordinea naturală niciodată nu poate fi încălcată, nici chiar de natura însăşi, care nu-
şi poate modifica regulile.Ca umanist, Cantemir a afirmat demnitatea omului, îndepărtându-se de
doctrina bisericească despre coruperea naturii umane.Binele public, interesele obşteşti, apărarea moşiei
sînt norme supreme ale conduitei sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în primul rând de el
însuşi, prin opera şi activitatea sa. Cantemir cere ca omul să fie apreciat după învăţătura şi faptele sale
şi nu după origine. După Cantemir, omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile. Nobleţea omului
rezidă în raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă conştientă de libertatea sa şi de participarea prin aceasta
la moralitate. În vreme ce toate creaturile naturii urmează inconştiente ordinea naturii aşa cum a fost
creată iniţial de divinitate, omul are de la început “socoteala sfârşitului” (conştiinţa scopului).

Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea şi cea mai
evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În concepţia sa omul este o fiinţă raţională şi liberă,
care poate şi trebuie să se călăuzească în viaţă după “socoteala cea dreaptă”, care îi permite “pe
greşitoarea poftă să o stăpânească”. Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt pătrunse de patriotism şi
umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să dovedească romanitatea şi continuitatea poporului
român, pe de altă parte, iminenta decădere a Imperiului otoman. Demonstrând originea “nobilă”, latină
a poporului român, unitatea şi continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru apărarea fiinţei
poporului său. Mândria pentru originea romană a poporului român se asociază la Cantemir cu elogiul
adus civilizaţia antice, culturii greco-romane. El îi laudă pe elini pentru că sunt întemeietorii civilizaţiei
şi în aceasta vede titlul de nobleţe al vechilor greci; tot astfel consideră că nobleţea poporului său
constă în faptul că este moştenitorul şi continuatorul acestei civilizaţii. El a elogiat civilizaţia umană,
“orânduiala şi cinsteşia omenească”, considerând ca întemeietori ai acesteia pe “elinii” din antichitate
şi a afirmat ideea unicităţii civilizaţiei omeneşti. În spirit umanist şi chiar iluminist D. Cantemir afirmă
despre epoca în care trăieşte că se caracterizează prin trezirea la lumină după “întunericul” de până
atunci.

O contribuţie deosebită are Cantemir în domeniul filosofiei istoriei. Concepţia sa asupra istoriei
afirmă existenţa unei ordini naturale, a unei legi istorice a evoluţiei ciclice, căreia i se supune orice
existenţă particulară, orice formă statală, orice “monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a
monarhiilor” este consacrată demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii naturale a monarhiilor
într-o ordine anumită şi poate fi considerată ca una dintre primele încercări de filosofie a istoriei din
Europa modernă.

MILESCU-SPĂTARUL NICOLAE, diplomat, filosof, filolog, geograf, etnograf, memorialist şi teolog.

N. 1636, în Moldova, decedat în 1708, în Rusia. Studii la “marea şcoaşă" a Patriarhiei ecumenice din
Constantinopol (Istambul), trimis, se pare, de Vasile Lupu. în 1655 era grămătic (secretar) al domnului
Gheorghe :tefan al Moldovei (1653-1658), spătar al noului domn Gheorghe Ghica (1658-1559), pe care
I-a însoţit apoi şi în “Ara Românească (1658-1660), reîntors în Moldova în timpul lui Stefăniţă Lupu
(1660), din nou în “Ara Românească (1661), sub Grigorie Ghica (1660-1664), care l-a numit
reprezentant al său (,,capuchehaie") pe lângă Înalta Poartă din Istanbul.
După 1664 pribegeşte prin Europa, întâi la Berlin, apoi alături de fostul său domn Gheorghe :tefan la
Stettin (azi Szczecin, Polonia), cu misiuni din partea acestuia la Stockholm (1666) şi la Paris (1667); din
nou în Moldova (1668), apoi la Istanbul (1669). în 1671, cu o scrisoare de recomandare, din partea
patriarhului Dositei al lerusalimului, pleacă la Moscova, fiind angajat la “Departamentul solilor"
(Posolski Prikaz, Ministerul de Exteme), ca interpret pentru limbile latină, greacă ,,i română, rămânând
în slujba “Arilor ruşi până la moarte. în anii 1675 – 1677 i s-a încredinţat o misiune diplomatică în
China, în urma căreia a scris cunoscutele lucrări: Jurnalul de călătorie în China şi Descrierea Chinei
(cele mai bune traduceri şi ediţii critice în româneşte
 50 Filosofia in perioada iluminismului –
Montesquieu s-a nascut la Brede, langa Bordeaux, in Franta. A studiat dreptul si in 1708 s-a mutat la
Paris pentru a castiga experienta in avocatura. La moartea tatalui sau s-a reintors in provincie si in
1716, cand a murit si unchiul sau, i-a mostenit titlul nobiliar, devenind Charles-Louis de Secondat,
Baron de Montesquieu.Filosofia in perioada iluminismului

Filosofia in perioada iluminismului - La Paris dusese o viata socila activa dar, dupa intoarcerea acasa s-
a linistit si a inceput sa studieze dreptul roman si stiintele naturale. Nu a fost recunoscut imediat ca autor
al Scrisorilor persane (1721), o satira stralucita a vietii pariziene vazuta prin ochii a doi calatori persani
inventati de el.Filosofia in perioadailuminismului

Filosofia in perioada iluminismului - Lucrarea il lua in deradere pe rege, Ludovic XV, religia si teoriile
filosofului englez Thomas Hobbes. Desi caustica si ireverentioasa, lucrarea i-a deschis usile curtii regale
si astfel a ramas in apropierea cercurilor mondene pentru tot restul vietii.Filosofia in perioada
iluminismului

In 1728 Montesquieu a inceput sa calatoreasca, mergand in Anglia in 1731 unde a devenit membru al
Societatii Regale, a studiat Parlamentul in sesiune si si-a facut prieteni printre filosofi si politicieni.
Dupa reantoarcerea sa in Franta a publicat consideratii asupra cauzelor grandorii si decadentei
romanilor (1734), o lucrare pregatitoare a cartii ce avea sa-l faca celebru in Intreaga lume si care a
necesitat inca 16 ani de lucru. Aceasta avea sa fie o carte despre lege si politica si autorul a citit mult si
cu mare atentie lucari de istorie, drept, economic si teorii politice.

Noile perspective

Dupa ani de revizuire si adaugarea unor noi capitole, cartea a fost terminata in 1750. Numita Spiritul
legilor, aceasta avea 31 de volume. A fost considerata o sinteza a evenimentelor precedente din istoria
teoriei politice si din domeniul jurisprudentei.

Noutatea adusa consta in abordarea a trei teme specifice. Montesquieu sugera ca mediul fizic, indeosebi
climatul, avca un efect asupra genului de aranjamente politice pe care le faceau oamenii. Nu credea ca
acesta ar fi factorul unic sau cel decisiv — de exemplu, religia reprezenta un altul — dar credea ca
acesta ar trebui sa fie luat in consideratie iar aceasta idee a avut importanta pentru antropologii care i-
au succedat.

El a emis si o noua modalitate de clasificare a guvernarilor. Inainte acestea fusesera clasificate ca fiind
monarhii, aristocratii sau democratii, in functie de cel care guverna. Montesquieu a modificat categoriile
in republici, monarhii si despotism, in functie de modul in care era excrcitata puterea, explicand ca ceea
ce mentinea republica era virtutea, ca monarhia depindea de onoare si ca despotismul se baza pe frica.

Cea de-a treia si cea mai remarcabila dintre ideile sale era cea cunoscuta ca “Separatia Puterilor”. El
sugera ca pentru o guvernare buna si dreapta posturile de legiuitori (parlamentul), a celor care asigurau
aplicarea legii (politia, armata) si oamenii care decideau daca o lege a fost sau nu incalcata si
(judecatorii si magistratii) ar trebui sa fie detinute de oameni diferiti sau de grupuri diferite de oameni.