Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
ARHIVISTICĂ
- Suport de curs-
X. ARHIVISTICĂ
Arhivistică este disciplina „a cărei sferă de cercetare o constituie izvoarele scrise pe suporţi friabili, pe baza
cărora se efectuează cercetări fundamentale şi aplicative în vederea stabilirii soluţiilor optime de ordonare,
selecţionare, inventariere, conservare şi valorificare a documentelor1.
Este ştiinţa care se ocupă cu teoria şi practica muncii în arhive.
Arhivele ocupă un loc de seamă în activitatea cercetătorilor din domeniul istoriei, filologiei, lingvisticii,
bibliologiei, deoarece ele furnizează informaţii de primă importanţă pentru elaborarea diverselor teorii, pentru
verificarea şi consolidarea ştiinţifică a unor ipoteze şi teorii existente.
Aşadar, în pregătirea filologului şi a specialistului în istorie, realizarea contactului cu arhivele, cu sistemul de
organizare, cu fondurile şi colecţiile constituţie este absolut necesară. Cercetătorii care-şi încep activitatea de pe
băncile facultăţii trebuie să-şi facă stagiul în arhivă ca într-un laborator, realizând contactul direct cu documentele.
Arhivistica, asemenea altor discipline, are o terminologie specifică atât pentru problemele teoretice cât şi
pentru cele practice. Este cunoscut, însă, faptul că, în acest domeniu, în lumea arhivisticii, nu s-a ajuns la o
concordanţă deplină.
Terminologia arhivistică constituie o problemă vastă şi greu de rezolvat, dacă se ţine seama de multitudinea
materialelor documentare create în trecut, variatele sisteme de registratură, metodele de arhivare diferite în provinciile
istorice şi în instituţiile care le-au creat.
Necesitatea cunoaşterii cuvintelor şi expresiilor vechi folosite în documente a determinat apariţia unor
glosare separate sau anexate. Explicarea cuvintelor vechi şi a neologismelor a constituit şi obiectul unor dicţionare,
glosare sau lexicoane.
De-a lungul timpului, scriitorii de acte şi creatorii de arhive au întrebuinţat diferite denumiri prin care şi-au
individualizat lucrările. Fiecare ţară îşi are nomenclatura sa, variabilă în timp şi loc. Acelaşi cuvânt poate avea
diferite accepţiuni, nu numai în aceeaşi cancelarie şi în acelaşi timp, ci şi la acelaşi scriitor, lucruri care au
constituit o serioasă piedică în studierea documentelor vechi şi în clasificarea lor.
Aceste considerente au stat la baza constituirii unui capitol separat de terminologie arhivistică. încercăm astfel
să venim în sprijinul studenţilor pentru a uşura înţelegerea disciplinei. Pe de altă parte încercăm să furnizăm
informaţii, în manieră sintetică, fără a mai alcătui capitole separate în prezentul curs.
Am utilizat o serie de tratate, lexicoane, ghiduri, dicţionare din care am extras ad literam definiţiile şi
terminologia explicativă. Pentru a uşura lectura am făcut menţiunile cuvenite la sfârşit în bibliografia capitolului.
1
Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, p. 44-45.
2
Ibidem,p. 13.
3
Tratat de arhivistică, ms. dactilo, voi. I, p. 18.
4
Mulţumim conducerii bibliotecii ANIC precum şi colegei Lidia Brânceanu de a ne fi pus la dispoziţie
acest Tratat atât de util în elaborarea unui curs general de arhivistică. (Bucureşti, 1995)
5
În limbile neolatine, în cazul termenului de arhivă nu se face o distincţie în ceea ce priveşte provenienţa,
vechimea, valoarea sau destinaţia documentelor care constituie arhiva. Dar în terminologia germană,
termenul de arhivă se referă numai la documentele cu o anumită vechime, păstrate pentru valoarea lor.
Pentru documentele păstrate de creatorul lor în scop administrativ, se foloseşte termenul de registratură
(Registratur). În epoca contemporană au apărut mai multe puncte de vedere privind termenul de arhivă. Unii
autori susţin că acesta poate avea două accepţiuni: a) loc de depozitare şi păstrare a arhivaliilor, precum şi b)
totalitatea arhivaliilor păstrate într-un loc determinat. Arhivaliile reprezentând totalitatea materialelor
arhivistice constituite organic şi păstrate ca atare.
6
Tratat de arhivistică, voi. I, p. 22-23.
familie sau persoană fizică, conform unui anumit criteriu (...) fără a se ţine seama de
provenienţa unei legături organice"11.
Este vorba de o grupare de documente de provenienţă şi/sau existenţă izolată sau
fragmentară, fără legătură şi succesiune organică reunite pe baza unuia dintre următoarele
criterii: tematic, cronologic, particularităţi externe, teritorial, formă de păstrare şi constituire,
conţinut, limbă, suport, calitatea colecţionarului. Aşadar colecţia presupune mai mulţi
creatori.
DOCUMENT - act oficial sau particular prin care se adevereşte (sau se preconizează)
un fapt, se conferă un drept sau se recunoaşte o obligaţie. Este definiţia dată documentului
din punct de vedere juridic.
Documentul este „elementul component fundamental al fondului sau al colecţiei cu
caracteristici proprii şi unitate de conţinut. Totalitatea acestor elemente componente ale unui
fond sau colecţie s-a numit şi „material arhivistic", „material documentar", „arhivalii" şi
„documente".
Nu în toate cazurile, însă, documentul constituie o unitate fizică de sine stătătoare.
Fondurile şi colecţiile arhivistice fiind alcătuite dintr-un ansamblu de documente.
Termenul de document de arhivă apare în literatura de specialitate arhivistică în diferite feluri.
O categorie numeroasă de documente o constituie acelea scrise pe pergament şi hârtie
în cancelariile voievodale. Ele constituie documente tradiţionale.
După cel de-al doilea război mondial au apărut şi alte categorii de documente scrise şi
imprimate pe suporţi speciali - benzi de magnetofon, videocasete, dischete.
Noţiunea de document, din punct de vedere arhivistic, are o accepţie foarte largă12. El
se defineşte ca fiind un text scris sau tipărit, inscripţie sau altă mărturie servind la
cunoaşterea unui fapt real, actual sau din trecut redactată într-o formă clară şi cu înţeles de
sine stătător. Definiţia însumează toate categoriile de surse ce pot transmite informaţii
implicit surse pe suporţi friabili, realizate cu ajutorul grafiei, fotografiei, înregistrărilor
sonore, cinematografice, videografice, care prezintă interes pentru cunoaşterea istorică.
Legea Arhivelor Naţionale din 1996 menţionează că prin documentele care fac parte
din Fondul Arhivistic Naţional al României se înţelege: acte oficiale şi particulare,
diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise, proclamaţii, afişe, chemări, planuri, schiţe,
hărţi, pelicule cinematografice şi alte asemenea mărturii, matriţe sigilate, precum şi
înregistrări foto video, audio şi informatice cu valoare istorică, realizate în ţară sau de către
creatori români în străinătate13.
FOND ARHIVISTIC - termen de provenienţă franceză introdus la noi după al doilea
război mondial;
Termenul de fond arhivistic în arhivistică românească este definit ca fiind „totalitatea
documentelor create în decursul activităţii unei instituţii, întreprinderi, organizaţii, asociaţii,
independentă din punct de vedere organizatoric şi operativ, ori a unei familii sau persoane
fizice"14.
11
Ibidem, p. 74.
12
Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 103-104.
13
„Monitorul Oficial, nr. 71/9 aprilie 1996, cap. 1.
Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 121.
Fondul este organic constituit din documente care provin de la acelaşi creator de fond
şi corespunde cu activitatea creatorului de fond, materializată în documente.
Cunoaşterea şi valorificarea documentelor dintr-un fond presupune cunoştinţe
temeinice despre creatorul de fond şi despre activitatea acestuia, despre structura fondului.
În accepţiunea modernă, la baza conceptului de fond arhivistic stă principiul
provenienţei în raport de creator, potrivit căruia totalitatea materialelor documentare create
de acelaşi subiect (persoană juridică sau fizică) reprezintă un lucru în sine, astfel încât,
indiferent de evenimentele la care ar fi supuse în decursul timpului, ele reprezintă
componente ale aceluiaşi tot.
În actuala Lege a Arhivelor Naţionale (1996) se specifică: „constituie izvoare istorice
şi alcătuiesc FAN al României documentele create de-a lungul timpului de către organele de
stat, organizaţiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare şi religioase,
precum şi de către persoanele fizice15".
UNITATE ARHIVISTICĂ (u.a.) este definită ca fiind „cea mai mică unitate
arhivistică indivizibilă. Poate fi formată din una sau mai multe file, eventual dintr-un caiet
sau dintr-un volum" (Lexicon of Archive of Terminology) sau: „unitate de evidenţă şi
clasificare a documentelor de arhivă care reprezintă un document distinct sau totalitatea
documentelor care au o importanţă de sine stătătoare.
Termenul desemnează un element component al unui fond sau al unei colecţii
arhivistice care se distinge prin formă şi conţinut, se referă la o problemă, la o acţiune şi
ocupă o poziţie distinctă într-un instrument de evidenţă.16
Unitatea arhivistică este unitate de sine stătătoare din punct de vedere arhivistic,
indivizibilă cu operaţiunile arhivistice.
15
Monitorul Oficial, nr. 71/9 aprilie 1996, cap. I. 16
Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 234. "ibidem,
p.180. 18 Ibidem, p. 89 - pentru tipurile de copii
copie figurată - copie care redă cuprinsul actului original şi caută să imite actul din punct
de vedere al aspectului exterior; nu sunt autentificate, (facsimilele; xeroxurile); - copie
liberă - copie făcută de orice persoană şi neautentificată;
DOCUMENTE FALSE - nu pot fi socotite ca un gen de documente, pentru că fals
poate fi oricare dintre genurile ştiute; sunt false documentele care au fost create pentru a
înşela autoritatea în scopul obţinerii unor privilegii. Acestea pot fi: documente false total
(scrise în întregime, pe un temei fals) şi documente false parţial (care conţin textul original,
dar în care s-au şters sau adăugat nişte cuvinte).
19
Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 211.
20
Ibidem, p. 178.
Ol _ . . . ._
21
Ibidem, p. 143
22
Ibidem, p. 141
J. Publicaţii arhivlstice26
Publicaţiile arhivistice constituie, alături de expoziţii şi conferinţe, principala
modalitate de valorificare a documentelor. În acelaşi timp ele constituie şi instrumente de
cercetare.
Lucrarea este prezentată cu o introducere şi cu o serie de instrumente de lucru.
3.1. Tipologia instrumentelor de cercetare
Elaborarea instrumentelor de cercetare după principiile comune elaborate de Consiliul
Internaţional al Arhivelor este condiţia care permite schimbul de date între servicii şi atunci
poate asigura o mai bună informare a cercetătorului, ceea ce constituie obiectivul
fundamental al activităţii arhivistice.
23
Ibidem, p. 205.
24
Ibidem,-g. 198.
25
Ibidem, p. 177.
26
S-au folosit definiţiile din lucrarea: Tudor Mateescu, Ioana Burlacu, Gabriela Mărăşoiu, Publicaţiile
Arhivelor Statului (1860-1977), Bibliografie analitică, voi. I, Bucureşti, 1978, voi. II, Publicaţiille
Arhivelor Statului (1978-1985); Bibliografie analitică, Bucureşti, 1987. /
* Subcapitol realizat împreună cu d-na Măria Petre de la ANIC.
Christine Nougaret, Les instruments de recherche dans Ies archives, Paris, 1999.
Norme tehnice privind desfăşurarea activitpăţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Directorul General
prin Ordinul nr. 227 din 18 iunie 1996, Bucureşti, 1996, p. 48.
29
Pentru aceasta vezi: Publicaţii arhivistice. Catalog (1860-2000) întocmită de Marcel Dumitru Ciucă şi
Măria Ignat, Bucureşti, 2000, p. 11-12.
30
Ibidem, p. 65.
36
Filofteia Rînziş, Arhive personale şi familiale, Repertoriu arhivistic, voi. I, II, Bucureşti, 2001, 2003.
37
Norme tehnice, p. 48. i
38
Pentru acestea vezi: Publicaţii arhivistice. Catalog (1860-2000), p. 6-8.
39
Christine Nougaret, op. cit., p. 134.
sfaturile practice pentru alcătuirea unei cercetări utile (istoria unei familii, unei localităţi,
unei clădiri etc.)40.
INDICI CRONOLOGICI - lucrare arhivistică întocmită cu scopul de a evidenţia
sintetic (prin cuvinte indice) toată documentaţia ce există într-un fond de arhivă. Constă într-o
listă completă, ordonată cronologic, a tuturor documentelor care există într-un fond.
• Indicele de documente este un instrument de informare ştiinţifică care prezintă în mod
concis întreaga documentare posibilă existentă într-un fond sau colecţie, fie pe periodice
istorice, fie teritorial41. Prima lucrare de acest gen a apărut din iniţiativa lui CD. Aricescu în
anul 1874, următoarele 26 de volume sunt indici cronologici pentru fondurile ecleziastice din
Ţara Românească42. Acest instrument facilitează cercetarea inventarelor fondurilor ecleziastice
din Ţara Româneasacă, care sunt în manuscris, lipsite de indici. Nu dispunem de un astfel de
instrument de cercetare şi pentru fondurile ecleziastice din Moldova.
• Lucrările de prezentare a Arhivelor servesc la popularizarea documentelor deţinute
de Arhivele de Naţionale şi furnizează informaţii cercetătorilor care, înaintea demarării
studiului pot cunoaşte baza documentară pe care o vor consulta. La Arhivele Naţionale a fost
realizată o astfel de lucrare, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la crearea Arhivei Statului
(1957), urmată de alte două lucrări în 1995 şi 1996. De asemenea au fost publicate o serie de
micromonografii care prezintă succint arhivele conservate la direcţiile judeţene43.
Delimitările între fiecare categorie de instrumente de cercetare nu sunt stricte, un
inventar analitic se poate transforma în catalog, iar un inventar (repertoriu) numeric se poate
transforma în inventar analitic. Pe baza îndrumătoarelor arhivistice realizate de fiecare
unitate a Arhivelor Naţionale se poate realiza un îndrumător general în Arhivele Naţionale,
deosebit de necesar, cu atât mai mult cu cât de la Inventarul general realizat în anul 1939 a
trecut atâta vreme, iar lucrarea Din tezaurul arhivelor. Fonduri şi colecţii preconizată să se
realizeze în 1981 nu s-a finalizat.
PERIODICE — publicaţii cu caracter ştiinţific sau tehnic, elaborate de diferite societăţi,
care au o apariţie regulată. Periodicele editate de Arhivele Naţionale: Revista Arhivelor,
Hrisovul, Arhiva Românească, Anuarul arhivistic al municipiului Bucureşti..
VOLUME COMEMORATIVE - publicaţii arhivistice sub formă de album sau de listă
de documente.
4. Alte categorii de izvoare aflate în arhive
A. Documente figurative - specie particulară de documente în care se face o
reprezentare plastică şi uşor identificabilă a unui fapt real, trecut sau contemporan.
Documentele figurative se împart în trei categorii:
1. DOCUMENTE CARTOGRAFICE - documente figurative prin care se face o
reprezentare grafică în plan orizontal a unei suprafeţe a Pământului, conform unei scări de
proporţii.
A0
Ibidem.
41
Norme tehnice, p. 50.
42
Pentru aceasta vezi: Publicaţii arhivistice. Catalog (1860-2000), p. 8-11.
43
Ibidem, p. 28-31.
BIBLIOGRAFIE
ARVAY, JOSIF, Aplicarea sistemului claselor numerelor de bază în arhiva Comitatului Trei Scaune.
în: RA, anul XLIX, 1974, nr. 1 BĂDĂRĂU, SANDALĂ, SINDELARU VALERIA, STAŢIE
MIHAI, Micrifilmarea în arhive, în:
RA, nr. 2, (I), ll-Ibidem, 1981, nr. 2 BERCIU-DRĂGHICESCU, ADINA, Introducere în
istorie şi ştiinţele auxiliare ale istoriei,
Bucureşti, Editura Universităţii „Dimitrie Cantemir", 1994 BERLESCU, DUMITRU, Arhivele
statului - izvor de cercetare a istoriei patriei noastre, Bucureşti,
1974
Ibidem, p.213.
BOIERAŞ, FLOREA, Consideraţii cu privire la noţiunea de fond arhivistic, în: RA, 1974, nr. 1-2
BOTEZAN, IOANA, Aspecte privind tehnica întocmirii registrelor arhivelor personale şi rolurilor în
cercetarea ştiinţifică actuală. în: RA, anul L, 1973, voi. XXV, nr. 2 BREBAN, VASILE,
Dicţionar al limbii române contemporane, de uz curent, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980 CIOCHINA, CONSTANTIN, Unele probleme privind
documentele create în procesul de prelucrare
automată a datelor. în: RA, 1979, nr. 2 CIUCĂ, MARCEL, Arhivele existente în depozitele
Arhivelor Statului şi la alţi deţinători. în: RA,
anul LV, voi. xl, 1978, nr. 4 COHN, EMILIA, Nomenclatorul de dosare şi indicatorul de
termene de păstrare — instrumente de
bază în activitatea arhivistică. în: RA, anul LVI/1979, voi. XLI, nr. 1 COMAN, VIORICA,
Metodologia de elaborare a nomenclatorului dosarelor. în: RA, anul LXI, voi.
XLVI, nr. 4/1984
Consideraţii cu privire la noţiunea de fond arhivistic. în: RA, anul LI 1974, voi. XXXVI, nr. 1-2
CONSTANTINESCU, IAŞI, PETRE, Despre arhivă. în volumele Arhivele statului... 125 de ani de
activitate, Bucureşti, 1957 Decretul
nr. 353/1957. în: RA, nr. 2/1963
Decretul nr. 472/1971 privindFAN al R.S.R în: RA, anul LII 1975, voi. XXXVII, nr. 1 Dicţionar
al ştiinţelor speciale ale istoriei. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982 Dicţionarul
explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975
Elsevier 's lexicon ofarchive terminology, Amsterdam - London - New York, 1964 FA VIER,
JEAN, Vechile inventare. Registrele auxiliare de arhivă şi cele de registratură din
Transilvania. în: RA, anul LX, voi. LX, 1978, nr. 1 LODOLINI, ARMANDO, La Diplomatica,
Roma, 1970 MARCUS, ION, Probleme de terminologie a materialelor documentare, create
pe teritoriul
Transilvaniei. în: RA, nr. 2/1963
MOCANU MARIN, Colecţia arhivistică, în: RA, anul XLIII, voi. XLVIII, 1986, nr. 1 PUŞCAŞ,
IOAN, Principii şi criterii de selecţionare a documentelor. In: RA, anul LIX, voi. XLIV,
1982, nr. 3 SACERDOŢEANU, AURELIAN, Pregătirea arhiviştilor. în: „Hrisovul",
Buletinul Şcoalei de
Arhivistică, voi. V, 1945
SACERDOŢEANU, AURELIAN, Arhivistică, E.D.P., Bucureşti, 1971 UNGUREANU, GHEORGHE,
Probleme de terminologie arhivistică, în: RA. nr. 1/1965 URSUTIU, MARJA, Formarea şi
funcţionarea unei arhive familiale, feudale transilvănene. în: RA,
anul L 1973, nr. 2
NOUGARET CHRISTINE, Les instruments de recherche dans Ies archives, Paris, 1999 Norme tehnice
privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Directorul General
prin Ordinul nr. 227 din 18 ianuarie 1996, Bucureşti, 1996 Publicaţii arhivistice. Catalog
(1860-2000) întocmit de Marcel Dumitru Ciucă şi Măria Ignat,
Bucureşti, 2000 RÎNZIŞ, FILOFTEIA, Arhive personale şi familiale. Repertoriu arhivistic, voi.
I, II, Bucureşti, 2001-
2003
Întreaga civilizaţie a omenirii, tot ce a gândit şi a înfăptuit spiritul uman stă cuprins în
urmele pe care le-a lăsat omul. Cele trei mari instituţii de cultură: arhiva păstrătoare a
adevărurilor consfinţite prin acte, muzeul adăpost sigur al operei mâinii omeneşti şi
biblioteca, ca păstrătoare a gândului omenesc scris, păstrează totul cu grijă şi le arată celor
care vor să le vadă, ori le pun la dispoziţia celor care doresc să le cerceteze. Cu grijă şi cu
respect pentru actul scris, arhivele s-au păstrat pretutindeni, ca o dovadă a gradului de
civilizaţie la care a ajuns fiecare popor.
Astăzi esre ştiut că vechimea şi organizarea arhivei unei ţări îi fixează definitiv gradul
civilizaţiei sale. Istoria arhivelor este însăşi istoria civilizaţiilor creatorilor lor, deşi ne dăm
bine seama că păstrarea lor n-a fost lucrul cel mai uşor de înfăptuit. Legislaţia, care a dus la
alcătuirea diverselor arhive şi la protejarea materialului arhivistic, este strâns legată de
istoricul lor însuşi.
În ceea ce priveşte arhivele româneşti, care au avut şi ele o soartă destul de tristă, căci
multe au dispărut în decursul vremii, sunt încă destul de bogate şi prezintă un interes cu totul
deosebit ştiinţific şi practic.
Nicolae Iorga care a fost prin faptă şi cultură un mare prieten şi preţuitor ar arhivelor
afirma; „Documentele prin care se vede întreaga viaţă de odinioară (...) n-au fost fericite,
căci prin împrăştiere şi părăsire s-a ajuns la unitatea desăvârşită, a atâtor mii de acte
familiale, mai ales răvaşe private, de care pentru a înţelege astfel de vremuri, suntem aşa de
lipsiţi astăzi şi ajungem.a da simple scheme cronologice atunci când s-ar cere o măiastră
înviere"1.
Arhivele reprezintă adevărate tezaure de cultură şi viaţă românească.
Arhivele cuprind „mai multă viaţă vie, colorată, zilnică română", afirma marele istoric
român; aceasta din considerentul că „orice urmă de viaţă merită a fi păstrată pentru ea însăşi
şi pentru scopul înalt la care poate contribui, dar şi pentru că, în hârtiile acelea, diacii de
odinioară însemnau în cea mai bună limbă românească (...) a unei societăţi admirabile în
armonia ei fără pretenţii2.
N. Iorga vorbea de arhive ca despre o avere naţională „prin care se legitimează poporul
nostru în faţa întregii lumi".
Alături de mărturiile unor istorici, se adaugă şi acelea ale unor oameni de cultură care
au preţuit în mod cu totul excepţional valoarea arhivelor. Exemplul cel mai convingător este
al lui Vasile Alecsandri, care afirma: „Arhiva unui stat este o avere publică care merită cea
mai de aproape îngrijire a Cârmuirii. Ea este colecţia tuturor actelor publice, atât
administrative, cât şi judecătoreşti şi politice care slujesc de temei legiuirilor şi istoriei
tării"3.
1
Nicolae Iorga, Noi, risipitorii de cele sfinte, în voi.: îndreptări noi în concepţia epocii contemporane,
Bucureşti, 1940, p. 25.
2
Ibidem, p. 207.
3
Arhivele Statului, 125 de ani de activitate. 1830-1956, Bucureşti, 1957, p. 5.
4
C. Moisil, Arhivele Statului şi Regulamentul Organic, p. 269.
5
Ibidem, p. 271.
6
Dimitrie Onciul, Din Istoria Arhivelor Statului, în voi. Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p.
329-353.
7
Constantin Moisil, Arhivele Statului şi Regulamentul Organic, în RA, voi. I, 1927-1929, p. 269.
8
Ibidem, Probleme ale arhivei româneşti, în RA., III, 1936-1937, nr. 6-7, p. 320.
9
George Potra, Contribuţiuni la istoricul arhivelor româneşti, în RA., VI, nr. 1, 1944, p. 1-29.
10
Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivele României, în: îndrumări în cercetările istorice, Bucureşti, 1945, p.
315-336.
1
Din istoria arhivelor româneşti, Bucureşti, 1995.
dispoziţii normative şi din diferite „ponturi" în care tangenţial apare şi interesul pentru
arhivă. Există câteva studii care tratează această problemă. Din 1831 înainte există o
legislaţie care priveşte Arhivele Statului, ca organ de sine stătător, şi alta care priveşte
arhivele instituţiilor publice şi-n parte cele private.
„Primele mărturii despre existenţa unor arhive organizate şi primele documente create
pe teritoriul României, care au parvenit până la noi, datează din timpul stăpânirii romane
(106-274 d.H.)"12.
În perioada Daciei romane au existat arhive după cum au funcţionat şi în celelalte
provincii ale Imperiului roman. Dovezile noastre constau în cele 25 de tăbliţe cerate de la
Roşia Montană (Alburnus Maior)13. Cea mai veche datează din 17 martie 139 d.H. Din
motive practice, în fostele provincii dacice, ca în toate celelalte provincii, ale Imperiului
Roman, administraţia a creat arhive. Cele mai cunoscute erau cele ale fiscului imperial
(tabularium provinciae). Din nefericire, dintre documentele create de această instituţie nu au
ajuns prea multe până în zilele noastre.
Un act de vânzare-cumpărare a unor case din 6 mai 159 d.H., scris pe o plăcuţă cerată
ce a fost descoperită la Roşia Montană (Alburnus Maior) indică existenţa unor evidenţe
censuale în sistem de registre care se realizau din 5 în 5 ani, în urma recensămintelor
populaţiei şi averilor.
O inscripţie de epocă menţionează termenul de „librarius", echivalând cu acela de
arhivar din zilele noastre şi de „scriba tabularii" care pare a echivala cu acela de arhivist14.
Librarius este termenul prin care romanii desemnau pe copistul de documente-manuscrise
dar şi pe cel ce le comercializa.
Din evul mediu timpuriu aproape nu avem date despre existenţa unor arhive datorită
valului de migratori, care timp de 1000 de ani au străbătut teritoriul carpato-danubiano-
pontic. Cu siguranţă, ele au existat, odată ce în urma unor cercetări arheologice au fost
descoperite numeroase sigilii.
Din secolul al XIV-lea, pe teritoriul românesc s-au constituit statele medievale proces
urmat apoi şi de constituirea cancelariilor domneşti şi mai târziu ale dregătoriilor. Se pare că
arhivele domneşti erau aşezate pe lângă autoritatea ecleziastică cea mai importantă din
Principate: Mitropolia15.
„Un document din 1388 pentru Moldova, altul din 1390 pentru Ţara Românească
relevă existenţa încă din secolul al XIV-lea a unor arhive de cancelarie domnească"16.
Este şi perioada arhivei la destinatar. Emitenţii nu păstrau copii de pe înscrisurile pe
care le eliberau.
12
Ibidem, p. 3.
13
Marcel Ciucă, Arhivele Statului din România la 160 de ani de la întemeiere, în RA., 2, 1991, p. 180-181.
Plăcuţele conţin texte de diplome militare, acte de vânzare-cumpărare, existenţa şi activitatea unor
funcţionari care erau însărcinaţi cu crearea şi păstrarea actelor. Unele din ele au fost eliberate sub formă de
copii şi conţin pe verso autentificarea, operaţiune care se făcea într-un loc anume.
14
În acceptul de astăzi, termenul de arhivar = funcţionar al unor arhive, absolvent de liceu; arhivist -
funcţionar superior al acestei instituţii, absolvent al unei facultăţi de profil.
15
A. Adamache, Documentar privind instituţia Arhivelor Statului din România, ms. dactilografiat, 1993,
p.2.
16
Din istoria arhivelor româneşti, Bucureşti, 1995, p. 4.
În acelaşi timp, dat fiind că înscrisurile de cult aveau un regim privilegiat chiar şi în
cazul conflictelor armate, cancelariile ecleziastice (mitropoliile, episcopiile, mănăstirile) erau
preferate ca loc de depunere a documentelor, ceea ce a făcut ca aceste arhive să cuprindă nu
numai documentele create de instituţiile bisericeşti, ci şi alte acte ale unor instituţii civile.
Primele acte de cancelarie provin din a doua jumătate a secolului al XlV-lea (Ceea ce
nu înseamnă că nu au putut fi emise şi anterior acestei date). O primă categorie de acte emise
în cancelariile domneşti aveau ca beneficiari: mănăstirile, bisericile, boierii, oamenii de ţară.
O a doua mare categorie de acte o constituie scrisorile adresate de voievozii Ţărilor Române
unor personalităţi din afara graniţelor lor, unor oraşe etc, tratate politice şi comerciale
încheiate cu suveranii străini, actele de închinare, precum şi daniile acordate unor ctitori şi
mănăstiri din Peninsula Balcanică şi altele.
În secolele XV-XVI se păstrau foarte puţine dintre actele oficiale. Logofeţia care
elibera actele de proprietate nu păstra copii de pe ele şi nici însemnări de date şi persoane
cărora li s-a eliberat actul. Hrisovul rămânea proprietatea celui care-1 primea, având grijă să-1
păstreze. Dacă se pierdeau, beneficiarii veneau la domnie cu martori şi obţineau altele noi17.
Încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea se constată existenţa registrului de cancelarie,
mai ales cu privire la fisc. Ne-au parvenit, însă, relatări sporadice. Este perioada din istoria
arhivelor pe care istoriografia românească a numit-o a arhivei de registru. Creatorii de
documente îşi păstrau copii ale actelor eliberate dar abia în perioada domniei lui Constantin
Brâncoveanu s-au luat măsuri ca în cancelaria domnească să se alcătuiască registre cu copii
de pe actele emise şi pentru socotelile visteriei, dându-se, de asemenea, dispoziţii şi
mănăstirilor ca să-şi copieze actele în condici speciale (chartularia).
Singura dintre instituţiile administraţiilor publice care se pare că avea registre în
această perioadă şi păstra copii de pe anumite acte era visteria18. Aceasta avea o serie de
scripte, condici şi însemnări în care se specifica numele şi impozitul respectiv pe care să-1
plătească statului, diferitele categorii de locuitori. Totuşi din ele ne-au parvenit foarte puţine.
Menţionăm prima însemnare de acest fel din vremea domnului Petru Şchiopul (1584-
1587): Catastih de cisle de tirani, de la toate ţinuturile şi curteni şi vătafi şi neamişi şi popi.
În această perioadă s-au constituit arhive şi în târguri. Un document din anii 1584-
1587, tot din vremea lui Petru Şchiopul, sugerează existenţa în târgul Hârlău a unui catastih
în care se transcriu „cum este obiceiul" diferite acte privind proprietatea locuitorilor.
În secolul al XVII-lea, în îndreptarea Legii se prevedea, printre altele, depunerea a
câte unui exemplar al actelor întocmite între particulari la edificiile ecleziastice. S-ar fi putut
ca anterior să se fi constituit arhive particulare la forurile bisericeşti. De fapt, preluările de
documente de după constituirea în 1831 şi 1832 a Arhivelor Statului dovedesc acest lucru
prin încorporarea în fondurile proprii bisericeşti şi a unor documente eterogene sub aspectul
creatorului19.
De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor a apărut practica
registrelor de copii, registre care ne-au parvenit, demonstrând existenţa unor arhive
organizate la nivelul instituţiei domniei, dar şi al marilor familii boiereşti.
17
C. C. Giurescu, Curs de metodologie, Bucureşti, 1929-1930, p. 169-184.
18
Idem, Organizarea financiară a Ţării Româneşti în epoca lui Mir cea cel Bătrân, Bucureşti, 1927, p. 5-7.
19
Adrian Adamache, op. cit., p. 2.
Marele vistier avea în această perioadă, în ambele ţări, atribuţii financiare, precum şi
ţinerea evidenţei veniturilor şi cheltuielilor vistieriei, şi a evidenţei tuturor satelor (Tabla
vistieriei) şi al privilegiaţilor (boieri, curteni, mitropoliţi, episcopi etc).
Către mijlocul secolului al XVIII-lea, noile condiţii economice şi sociale au impus o
reorganizare a cancelariilor. Pentru a preîntâmpina falsificările de acte (plastografiile), s-au
constituit condici (protocoale) la instituţiile care emiteau documente şi unde erau transcrise
în întregime (in extenso) sau în rezumat actele. °
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se constată prezenţa a numeroase condici de acest
fel în Ţările Române, constituindu-se, astfel valoroase arhive de registru. Unele condici au
păstrat copiile integrale ale actelor emise, altele numai sub formă de regest.
Actele s-au păstrat în următoarele locuri: cancelaria domnească, mitropolii, episcopii,
biserici, mănăstiri.
Mitropolia Ţării Româneşti, înfiinţată în 1359, a constituit o adevărată arhivă generală
sau garant al păstrării principalelor condici de legi. Se constituia astfel nucleul viitoarei
Arhive a Statului, instituţie modernă creată în 1831. Depunerea documentelor de interes
obştesc la Mitropolie, se poate observa din analiza hrisovului lui Matei Basarab din 18
ianuarie 1652, care are o notă tergală laconică: „al mitropoliei". Însemnarea indică precis
tocmai unde a fost dat spre păstrare.
În secolul următor, Mitropolia a continuat să joace acelaşi rol. Astfel, se ştie că
hrisovul lui C. Mavrocordat, din 5 august 1746, pentru desfiinţarea rumâniei, a fost depus de
asemenea la Mitropolie21.
În Pravilniceasca Condică din 1870 se hotăra, „trecerea zapiselor şi altor asemenea
cărţi de vânzare-cumpărare în condici, ca să fie întărite oficial. (...). „Iar în condicele acestea
să fie deosebite şi supt păstrare la Mitropolie şi la episcopii, cu pecetea şi iscălitura
20
V. A. Urechia, Istoria Românilor, voi. V, Bucureşti, 1893, p. 175.
S-au păstrat şi condici judeţene. în anul 1776, în Moldova, ispravnicii erau obligaţi să aibă două
condici, apoi trei. Aici urmau să fie trecute hotărârile şi rânduielile ce se vor face în ţinutul respectiv.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea avem documente care specificau că ispravnicii judeţelor trebuie
să ţină separat „condici de porunci domneşti de la vistierie şi să le amestece cu cele ce sunt pricini ale
divanului domniei mele. Ulterior, s-a legiferat obligativitatea unei condici la toate instanţele de judecată.
Condicile constituiau un gen de registru în care erau copiate începând din secolul al XVIII-lea
documente din Ţara Românească şi Moldova. Ele cruţau actele originale de o prea intensă întrebuinţare, le
puneau în siguranţă faţă de eventualele pierderi sau furturi în timpul îndelungatelor litigii de proprietate şi
înlăturau posibilitatea falsificării lor.
Condicele cuprind, în general, porunci domneşti, ecleziastice, copii de pe actele de proprietate sau de
judecată etc.
Constantin Brâncoveanu a decis ca pentru toate actele ce se făceau de către administraţia ţării să se
păstreze copii. Manuscrisul nr. 1571 de la Biblioteca Academiei Române este o condică de acest fel:
„Anafter, care s-au făcut în vistierie să se scrie toate dajdiile şi orânduialele câte ies în ţară şi alte obiceiuri
de vămi şi pârcălabii... 1695".
Tot în timpul lui menţionăm Condica de venituri şi cheltuieli ale visteriei de la 1694-1704.
în 1741, Constantin Mavrocordat a introdus sistemul copiilor în condică după toate actele. Din vremea
sa s-au păstrat pentru Moldova 12 condici şi o Samă a Visteriei. S-au păstrat, de asemenea, şi o condică din
1741 în care se treceau toate actele „ce s-au dat din partea Divanului".
21
ANIC, Colecţia Suluri, nr. 19;
22
Pravilniceasca Condică, ed. Critică de Al. Procopovici, Bucureşti, E. A., 1957, p. 136.
23
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, pachet 937, doc. 31, f. 14 - copie.
24
Legiuirea Caragea, ed. Al. Procopovici, Bucureşti, E. A., 1955, p. 191.
25
N. Iorga, Adunarea şi tipărirea izvoarelor, în volumul Prinos lui D. A. Sturdza, p. 29.
26
T. G. Bulat. O arhivă la Craiova, în 1818, în R. A., I, nr. 1-3, 1924-1926.
27
M. Ciucă, op. cit, p. 182.
28
Transilvania, dominată de habsburgi în epoca Guberniului (1691-1867), a avut urm ătoarele organe
centrale ale administraţiei de stat, creatoare de arhivă 2 3 .
1) Cancelaria Aulică Transilvană cu sediul la Viena ce a funcţionat între anii 1693-1848 şi 1860-1872.
2) Guberniul Regesc din Transilvania (1693-1848 şi 1860-1867) cu sediul la Sibiu lângă care se
organizează încă din anul 1698, odată cu cancelaria provincială, o arhivă care în concepţia iniţială
trebuia să aibă şi funcţia de stat a principatului.
3) Tabla Regească, urmaşa Tablei de odinioară a principatului, instanţa judiciară de apel, cu sediul, din
1786, la Sibiu.
Tezauriatul, înfiinţat în 1693 şi unit în 1875 cu gubemiul, cel mai înalt for economic financiar.
29
ANÎC, fond A. Sacerdoţeanu, dosar 49, ms. dactilo. Istoria arhivelor româneşti, p. 13.
30
Arhivele Statului - 125 de ani, p. 22-23.
31
Const. Moisil, Problema arhivelor româneşti, în RA, III, nr. 6-8,1937-1938, p. 1-46.
32
Ibidem, p. 9-12.
28
Arhivele Statului - 125 de ani, p.
166. 359.
29
Inventarul Arhivelor Statului, 1939,
p. p. 359.
30
Arhivele Statului - 125 de ani, p.
166.
31
Inventarul Arhivelor Statului, 1939,
din Budapesta. De o deosebită importanţă a fost arhiva administraţiei bănăţene dintre 1717-
1778 care a fost dusă la Budapesta în 188932.
:33.
Bucovina, după anexarea la Austria (1775), a avut diferite
administraţii"
O arhivă proprie pentru Bucovina s-a înfiinţat în 1907, sub numele de Arhiva Ţării din
Cernăuţi. Aceasta care cuprindea acte şi documente, începând cu anul 1775 până la 1918.
Existau şi numeroase copii după documente vechi moldoveneşti.
Basarabia, regiune a Moldovei, anexată la Rusia în 1812, avea pe teritoriul său arhive
şi depozite de material arhivistic de o mare importanţă. în arhiva Senatorilor din Chişinău
lângă acte privitoare la Basarabia după anexarea la Rusia, se aflau şi dosarele administraţiei
ruseşti din Ţara Românească şi Moldova din timpul ocupaţiei militare de la 1808-1812.
De asemenea, la câteva mănăstiri: Capriana, Dobrusa şi la unele familii boiereşti:
Catargi (Cobâlnea), Haşdeu (Cristineşti), Sturdza (Noua Suliţă), existau numeroase acte
vechi româneşti34.
Arhiva Basarabiei, era organizată, (împărţită) în atâtea secţiuni câte instituţii ruseşti
existau şi care îşi depuseseră arhiva.
Arhiva Statului din Chişinău35, de la organizarea ei în 1918, a lucrat pentru salvarea
materialului arhivistic al fostelor instituţii din Basarabia, reuşind să concentreze un bogat
material arhivistic.
în 1925, „Legea de organizare a Arhivelor Statului", prin articolele 2 şi 3 prevedea că
la direcţiunea din Chişinău se vor depune actele şi dosarele fostei instituţii ruse. Direcţia
Generală a Arhivelor Statului a făcut intervenţii permanente către instituţii şi persoane
particulare, care deţineau posturi la instituţiile desfiinţate din Basarabia pentru a depune, (a
ceda) materialul arhivistic pe care îl deţin.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
1. Arhiva Mitropoliei Ţării Româneşti, Indice cronologic nr. 1 (1365-1890), voi. II, Bucureşti, 1961.
2. Acte juridice din Ţara Românească, 1775-1781, Edit. Acad., Bucureşti, 1973.
3. BERECHET, ŞTEFAN, GRIGORE. Hrisoavele legislative din secolul XVIII, Iaşi, 1933.
4. Idem, Istoria vechiului drept românesc, Iaşi, 1931.
32
Const. Moisil, op. cit., p. 15.
33
Ibidem, p. 13.
1) Administraţie militară, 1771-1786. în fruntea administraţiei bucovinene a stat un general asistat de mai
mulţi ofiţeri-auditori, adică ofiţeri-judecători.
1) Craisantul, 1786-1849, adică Administraţia Cercului Bucovinei. Bucovina, unită din punct de vedere
administrativ cu Galiţia în 1786, devine un cerc, un judeţ al Galiţei. în Lemberg se găsea Guberniul,
adică administraţia centrală galiţială, iar în cele 13 cercuri se afla câte un kreishauptmann, adică
Căpitan Cercual, prefect. Căpitanul cercului Bucovinean avea sediul la Cernăuţi.
2) Administraţia autonomă a Bucovinei, 1849.1918. în fruntea ei a fost un guvern care depindea direct de
Ministerul de Interne din Viena. Acest guvernator reprezenta toate ministerele de la centru. Alături de
guvernator se afla mareşalul ţării, care avea în grijă administrarea satelor bucovinene. Biroul său purta
denumirea de „Comitetul Ţării".
™ Ibidem, p. 14.
35
Inventarul Arhivelor Statului, p. 341.
5. ANIC: a) fondul Aurelian Sacerdoţeanu, dosar nr. 587/1953-1968; nr. 602, 1994, 180 f; nr. 588
(9A), 1982, 173 f: nr. 584 (82), 471 f; 606; 1950, 398 f; nr. 613, 1982, 212 f; nr. 100, 1981, 274
f. nr. 633, iunie, 1971, 341 f; nr. 49/66, 314 f; 626, 1966, 287 f; 637 FD, 1992, 312 f; fond
M.C.I.P.; b) fond D.G.A.S.; c) Fondul Mitropoliei Ţării Româneşti/pach. 393, docum. 4, f. 14;
pach. 401, docum. 6. f. 17; d) fond Sever Zotta.
5. Legislaţie arhivistică şi
organizarea arhivelor naţionale
1
C. Moisil, Arhivele Statului şi Regulamentul Organic, p. 269.
2
ANIC, fond Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 49, ms. dactilo. - Istoria Arhivelor româneşti, p. 3-79.
3
Istoria Arhivelor româneşti, p. 3-19.
4
Dimitrie Onciul, din Istoria Arhivelor Statului, 1903, p. 4.
5
Const. Moisil, Arhivele Statului şi Regulamentele Organice, în RA, II, nr. 4-5, 1927-1929, p. 269-289.
6
Arhivele Statului — 125 ani, anexa, p. 149. Generalul Kisselef a trimis încă în 31 Martie 1831 o adresă
către Obşteasca Adunare (nr. 1378), punându-i în vedere să ia toate măsurile necesare ca până la sfârşitul
lunii aprilie să pregătească dosarele dregătoriilor judecătoreşti şi administrative ce urmau a se desfiinţa pe
1 Mai, dispunând ca dosarele terminate să fie depuse la arhiva statului, iar cele cu lucrări în curs să se
repartizeze la noile autorităţi ce aveau în atribuţiile lor lucrările respective. Ca urmare a acestei dispoziţii
Sfatul Administrativ (Consiliul de Miniştrii) a trebuit să stabilească atât modalitatea depunerii dosarelor în
arhivă, cât şi noile norme de funcţionare a acestor instituţii. în plus, pentru a nu perturba activitatea
instituţiilor statului în rezolvarea problemelor cu părţile care se judeca, în art. 3 se spune: „Vel logofăt dând
de la l-iu mai pomenitele pricini spre a se căuta de locurile cuviincioase, îmi va înfăţişa catastih pentru
aceasta, unde ce pricine vor fi date spre a face de aceasta cunoscut părţile ce se judeca prin arătarea în
gazete".
7
RA., II, nr. 4-5,1927-1929, p. 238.
Primul articol din proiect privea titulatura conducătorului Arhivei Statului pe care I. Răsti îl numeşte
„efor" sau „arhivar". Propunerea era ca acesta să fie numit de „stăpânire după glăsuirea Organicesului
Regulament".
Păstrarea documentelor în depozite urma să se facă în trei despărţiri „una se va orândui pentru
păstrarea documentelor şi contracturilor; alta pentru hârtiile Administraţiei Treburilor din Lăuntru; şi
cealaltă pentru hârtiile judecătorilor, (art. 5). De asemenea, primirea „înscrisurilor" era posibilă numai cu
aprobarea Marii Vornicii. Nici un act nu se putea scoate din arhivă „ci oricând va face trebuinţa să se dea
copie adeverinţă de arhivar".
La cele 12 articole, pe care le avea proiectul alcătuit s-a adăugat al 13-lea de către Marea Vornicie (la
30 Septembrie 1831 în răspuns) care spunea: „Arhivarul este dator a pune osebit delile fiecărui an şi
împărţite după dregătoriile de la care vor ieşi şi să pună la fiecare delă pe lângă numărul ei, osebit număr al
Arhivei care începe de la numărul unu până la acel din urmă pentru toate delile ce va primi de la verice
despărţire, de la început şi până la sfârşitul anului, ţinând cu bună orânduială şi registru osebit pe fiecare an
pentru delile ce primeşte". 9 Arhivele Statului 125 de ani, p. 31 -32. C Moisil, R. A, II, nr. 4-5, 1927-1928, p.
238.
La primul punct după ce erau enumerate toate actele pe care le poate depozita arhiva se stabilea că
„localul arhivei va fi boltit, cu uşi şi obloane de fier şi păzit de un jandarm, ziua şi noaptea cu toată
Privighierea siguranţei şi îngrijire de a nu se primejdui, supt răspunderea arhivistului, supt a căruia ascultare
vor fi un secretar şi doi scriitori".
O problemă importantă a fost aceea privitoare la clasarea actelor pe două categorii, care vor fi
depozitate în dulapuri diferite. Astfel, în primul dulap se vor păstra actele pământului, „pricini şi legiuiri
obşteşti" — deci acte referitoare la afacerile publice interne şi externe, iar în al doilea rând se vor depune
actele referitoare la afaceri particulare. Actele vor fi aşezate după iniţiala numelui posesorului actului cât şi
după locul în care a locuit posesorul. Pentru regăsirea actelor din cele două dulapuri se vor alcătui două
„repertorii" care vor avea notat indicii de recunoaştere a actelor (pct. 3-6).
Punctul 9, menţiona un alt tip de registru numit paladium (adică condica de pravilele pământului) în
care se vor trece „legiuirile şi orânduielile noi" ca „totdeauna să le aibă la îndemână când va cere
trebuinţă", arhivistului.
Se dădeau apoi o serie de norme despre modul în care trebuia organizată cancelaria şi procedura ce
trebuia să se îndeplinească la eliberarea copiilor.
10
Arhivele Statului - 125 de ani..., p. 183.
11
„Monitorul Oficial", nr. 124, 8 iunie 1862, p. 503.
12
Arhivele Statului - 25 ani, p. 34.
13
Ibidem.
atât la Direcţia Generală din Bucureşti, cât şi la sucursala din Iaşi; numărul lor crescând la 24
de persoane; la Direcţie, şi respectiv la 4, la Iaşi. Salariile însă rămâneau aceleaşi, adică mici.
Numărul personalului era insuficient în raport cu necesităţile, astfel că aranjarea depozitelor
nu a fost posibilă (în Moscova existau 300000 de acte).
Un capitol deosebit în regulament privea atribuţiile directorului general al Arhivelor
Statului care coordona întreaga activitate din cadrul acestei instituţii. În mod special „face
investigaţiile cuviincioase atât înăuntrul arhivelor, cât şi în afară, spre a descoperi actele
relative la istoria ţării". El propunea Ministerelor Cultelor şi Instrucţiunii publice toate
înaintările în funcţie, iar copiştii şi oamenii de serviciu îi numeau singur.
Personalul auxiliar era constituit din: secretar, care primea dispoziţii de la director şi în
lipsa acestuia îi ţinea locul în „toate atribuţiunile şi drepturile sale, cu aceeaşi răspundere";
conservatorul registrelor şi contabilul, care „ţin registrele şi conservă în bună ordine Arhiva
serviciului"; translatorul slavon, care „adevereşte orice traducere sau lucrare, prin
subscrierea sa".
Pentru fiecare se menţionau atribuţiile şi modul în care fiecare despărţire trebuia să
primească spre păstrare materialele arhivistice.
Regulamentul propunea şi înfiinţarea la Bucureşti, pe lângă Direcţia Generală, a unei
Şcoli de Paleografie, care să aibă cursuri speciale pentru „ştiinţele atingătoare de serviciu şi
lucrările Arhivelor". Acest fapt era îmbucurător, prin el, recunoscându-se de fapt, caracterul
specific al muncii arhivistice şi necesitatea unei pregătiri speciale pentru funcţionarii din
Arhivele Statului.
Arhiva Statului din Iaşi, urma să rămână „provizoriu" cu titlu de Arhivă sucursală, cu
depozite administrative şi judecătoreşti"14. Tendinţa era ca toate materialele arhivistice mai
importante să fie centralizate la Bucureşti. Ordinele ulterioare opreau sucursala din Iaşi să
mai primească actele instituţiilor desfiinţate, deoarece urmau să se trimită la Bucureşti. De
asemenea, trebuiau transportate în Capitală şi toate materialele depuse la Arhiva Statului din
Iaşi afară de arhivele judecătoreşti şi administrative locale. In acest scop, în anul 1863, s-a
oprit temporar orice preluare.
La 15 februarie 186315, s-a întocmit un nou „Regulament pentru serviciul interior al
cancelariei Direcţiei Generale a Arhivelor Statului", urmat de un altul în 30 august 1864.
Acesta reglementa activitatea internă a personalului arhivelor. Se stabilea orarul de
lucru prin care toţi funcţionarii „sunt obligaţi a se afla în cancelarie, precis la ora fixată şi a
stărui cu lucrarea, până la aceea hotărâtă prin ieşire". În cazul absenţelor, funcţionarii vor fi
sancţionaţi corespunzător"; se fixau atribuţiile fiecărui funcţionar.
Copiştii transcriau orice lucrare caligrafic şi curat şi, mai cu seamă, fără greşeli; cei
care se ocupă cu descrierea documentelor „vor lucra cu coală în timp determinat; adjuncţii
şefilor despărţirilor, iar aceştia din urmă, împreună cu secretariatul şi directorul general, se
ocupă, „de trei ori pe săptămână cu lucrările pentru regularea şi transcrierea actelor
proprietăţilor publice; şi de trei ori pe săptămână, fiecare în parte, cu însărcinările sale
speciale"; registratorul şi conservatorul primesc, înregistrează şi împart corespondenţa în
fiecare zi la despărţirile respective; se îngrijesc de siguranţa depozitelor.
Nici o persoană străină de instituţie nu avea voie să intre în depozite sau cancelarii
fără a fi însoţită. Orice scoatere de acte sau copii de pe actele din arhivă, era interzisă
oricărui funcţionar, indiferent de funcţia pe care o ocupau în instituţie.
Într-un registru special toţi funcţionarii (până la secretariat) „vor subscrie pe fiecare zi
ora venirii şi ieşirii lor din cancelarie şi unde se va însemna săvârşirea lucrării de fiecare".
Acest registru era ţinut la registratură.
Următorul „Regulament de serviciu interior al Direcţiei Generale a Arhivelor
Starului"16, dat la 30 august 1864, a fost mai amplu şi mai bine structurat. Secţiunea
„Serviciul cancelarie" având în vedere programul de lucru al funcţionarilor; erau fixate orele
de serviciu, prezenţa personalului în instituţie, concediu. Directorul general acorda
concediile cerute în interiorul ţării, iar pentru cei care doreau să-1 petreacă în străinătate, se
acorda cu aprobarea Ministerului.
Secţiunea „îndatoriri şi atribuţiuni" încadra impiegaţii serviciului în sfera fiecăruia de
activitate „sub privegherea ierarhiei întocmite a serviciului şi în riguroasa conformitate cu
dispoziţiile legilor sau regulamentelor în vigoare". Fiecare impiegat participa la
„inventarierea actelor, conservarea lor, comunicaţiile şi copiile, lucrările speciale unde se
afla". Şefii de secţie au sub observaţie modul în care impiegaţii înţeleg să rezolve lucrurile şi
însărcinările primite. Secretarul şef al cancelariei execută întocmai ordinele directorului
general. Translatorul ţinea un registru în care nota traducerile făcute. Registratorul înregistra
orice activitate avea loc în arhivă: primirea şi ieşirea de acte, păstrarea materialului
serviciului cu inventar în regulă. Copiştii îşi păstrează îndatoririle din regulamentul trecut.
În secţiunea „Măsuri de siguranţă" erau enumerate câteva acţiuni care determinau un
„climat de siguranţă" în instituţia arhivelor, şi anume: supravegherea focurilor, siguranţa
localului prin serviciul gărzii militare, aerisirea localului, interzicerea intrării în depozit a
străinilor „de nu va fi însoţit de impiegatul respectiv al direcţiunii".
În ultima secţiune, „Dispoziţii generale", se încearcă protejarea arhivei de persoanele
din afara instituţiei şi de scoaterea de acte sau copii de pe acte afară din instituţie. De buna
desfăşurare a activităţii şi pentru ducerea la împlinire a dispoziţiilor din regulament,
răspunde secretarul şef al cancelariei şi şefii de secţiuni, în secţiunile lor.
În anul 1864, Cezar Bolliac, directorul de atunci al Arhivelor Statului, a făcut pentru
prima dată propunerea ca angajarea personalului de specialitate să se facă numai prin
concurs, motivându-şi iniţiativa, astfel: „însărcinările serviciului Arhivelor de o natură cu
totul diversă de celelalte servicii publice, lucrările sale deosebite, reclama neapărat de la
funcţionarii ce se întrebuinţează aici, calităţi mai distinse şi cunoştinţe mai speciale şi mai
întinse"..
La 25septembrie 186418, Cezar Bolliac declara că Direcţia Generală concentra în
Arhivele Statului diferite arhive parţiale ale aşezămintelor publice şi ale departamentelor
ministeriale desfiinţate sau existente. Aceste depozite erau aduse „în masă fără a fi deosebite
după natura lor şi după secţiile Direcţiei generale", unde urmau să fie conservate, ceea ce
ridica probleme, îngreunând depunerea şi primirea lor „de-a dreptul la secţia respectivă". Nu
16
Ibidem, p.lS9.
17
Ibidem, p. 50.
18
ANIC, fond DGAS, dosar 1/1862, f. 75.
exista un regulament privind modul depunerii şi primirii unor asemenea arhive din depozite
pentru că aproape toate erau aşezate după un sistem deosebit şi „astfel cu greu s-ar putea
introduce o procedură uniformă".
De aceea, s-au căutat soluţii de primire a actelor în depozite şi împărţirea lor după
problematica pe care o cuprindeau, deşi unele se încadrau la 2 din cele 3 secţiuni ale Arhivei
Statului.
În noiembrie 1868, D.G.A.S. a propus modificarea Regulamentului din 1862 de
organizare a Arhivelor Statului. Noul „Regulament pentru organizarea serviciului
arhivelor"din martie 186919 s-a întocmit fără a se ţine seama de avizul D.G.A.S., care cu
puţin timp înainte stăruise pentru organizarea direcţiei în patru secţiuni: 1) Secţia Secretariat;
2) Secţia Istorică; 3) Secţia de Stat; 4) Secţia Aşezămintelor şi Bunurilor publice. Noul
Regulament a stabilit ca serviciul arhivistic să aibă 3 secţiuni: secţia istorică şi a
secretariatului; secţia de Stat sau administrativă, judiciară şi legislativă; secţia aşezămintelor
şi bunurilor publice.
Câţiva ani mai târziu, s-a elaborat în 11 iulie 1872, un alt „Regulament pentru
organizarea serviciului Arhivelor Statului"20, după care s-a condus instituţia arhivelor până în
anul 1925.
Regulamentele din 1869 şi 1872, spre deosebire de cel din 1862, prevedeau că „în
Arhivele Starului se depuneau cu inventar actele de interes public care nu mai sunt
trebuincioase ministerelor sau autorităţilor dependente de ministere".
In Regulamentul din 1872 era prevăzută posibilitatea scoaterii provizorie a actelor din
arhivă "la „cererea miniştrilor respectivi, însoţite de un inventar al actelor scoase, dar
trimiterea lor în străinătate era interzisă (!).2I
Avansarea în funcţie a impiegaţilor din arhive se făcea după vechime şi revocarea
urma să se facă prin decret domnesc la propunerea ministrului şi recomandarea directorului
arhivelor (art. 5).
Prin regulament toate actele de interes public de la ministere sau dregătorii se adunau
la Arhivele Statului. înlăturarea hârtiilor inutile urma să se facă „în conferinţa cu toţi capii de
secţiune" care vor aprecia adevărata valoare a actelor şi vor hotărî păstrarea sau distrugerea
lor. Documentele depuse nu puteau fi ridicate nici măcar provizoriu din arhivă „decât în
puterea unei autorizaţii prealabile formale a Ministerelor Cultelor şi Instrucţiunii" (art. 3).
Numărul persoanelor era de 21 de funcţionari la Arhiva din Bucureşti, dar numai 4 la
cea din Iaşi. Copiştii erau numiţi de Ministru, servitorii de directorul arhivei sau şeful
serviciului, iar ceilalţi funcţionari se promovau şi se revocau prin decret domnesc la
propunerea Ministrului. Funcţionarii noi numiţi în arhivă ocupau cel mai amic grad (adică,
copişti), dar în urma unui concurs.
Directorul general al Arhivelor, în afară de „toată responsabilitatea serviciului", „este
dator să dea la lumină, cu cheltuiala Statului, actele privitoare la istoria ţării în publicaţiune
periodică al cărui titlu, plan şi conţinut trebuie să fie prealabil autorizate de Ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii publice" (art. 9).
19
Arhivele Statului - 125 de ani, p. 35.
20
„Monitorul Oficial", 163, 25/6 iulie 1872, p. 975.
21
Arhivele Statului 225, p. 35-36.
22
Ibidem, nr. 268, din 5/8 martie 1906.
23
„Monitorul Oficial" nr. 79,10 iulie 1897.
24
Ibidem, nr. 18, 23 aprilie/5 mai 1898.
25
Arhivele Statului - 125 de ani, p. 203.
Tot după anul 1918 mişcarea arhivistică românească a înregistrat progrese remarcabile
în ceea ce priveşte lucrările, studiile, articolele, instrumente de lucru din domeniul teoriei şi
practicii arhivisticii.
Un regulament important pentru legalizarea actelor a fost dat la 27 mai 192426.
Aceasta cuprindea întreaga arie a activităţii de legalizare, a operaţiunilor care sunt cerute de
persoane şi instituţii particulare şi care erau efectuate de funcţionarii arhivei; operaţia
autentificării unui act ori document.
Ca urmare a serviciilor prestate, se percepeau taxe de legalizare, taxe de transcriere,
taxe de traducere, taxe de colaţionare, cu fixarea limitelor valorii lor. Lucrările executate de
funcţionari persoanelor sau instituţiilor particulare erau considerate lucrări suplimentare, şi,
în urma distribuirii lor în mod proporţional, taxele încasate le reveneau de drept. În vederea
completării fondului arhivistic se aducea la cunoştinţa funcţionarilor că dacă vor sesiza acte
inedite aduse spre legalizare, să se facă copii autentificate după acestea, iar originalele să se
oprească în depozitul arhivei.
În anul 1924 s-a întocmit primul proiect de Lege pentru organizarea Arhivelor
Statului. În acest scop, D.G.A.S. a convocat la 17 iunie 1924, la Bucureşti, pe directorii
Arhivelor din Cluj, Iaşi şi Chişinău şi pe preşedinţii Comisiilor Arhivelor din Chişinău, Cluj
şi Cernăuţi, care au întocmit un proiect de lege, care a fost discutat şi votat în Iunie 1925.
Prin decretul nr. 2231 din 15 Iulie 1925 s-a votat prima „Lege de organizare a
Arhivelor Statului"27. Legea se baza pe următoarele principii: integritatea fondului arhivistic
naţional; evitarea destrămării arhivelor şi evidenţa lor, organizarea sistematică a
documentelor în unităţi de păstrare.
Principalele probleme care au făcut obiectul noii legi erau: depozitele, organizarea,
personalul, activitatea ştiinţifică, dispoziţii tranzitorii. Încă din primul articol se preciza că
Arhivele Statului depind" de Ministerul Instrucţiunii şi sunt conduse de un director general.
Instituţia va avea sediul central în Bucureşti.
Arhivele Statului primeau documente atât de la autorităţi publice (autorităţi civile,
bisericeşti, militare), cât şi de la persoane ori instituţii particulare. Asupra documentelor
particulare dreptul de proprietate era exercitat de depunători, dar arhivele aveau dreptul de a
le utiliza în studii şi cercetări ştiinţifice.
În ceea ce priveşte organizarea, se menţiona ca în afară de Direcţia Generală, cu sediul
în Bucureşti, să se creeze patru Direcţii Regionale cu raza de activitate respectivă: Iaşi, Cluj,
Cernăuţi, Chişinău. în funcţie de necesităţi, se puteau constitui arhive şi în alte regiuni ale
ţării (art. 5). În fapt, acestea se creaseră deja după cum am menţionat.
Toate autorităţile statului, judeţelor şi comunelor, bisericeşti şi militare aveau obligaţia
de a depune materialele arhivistice (prevăzute într-un bogat articol 2) cu o vechime mai mare
de 30 de ani şi care nu mai erau necesare administraţiei curente.
Arhivele Statului aveau drept de control asupra creatorilor de fonduri arhivistice. Se
interzicea înstrăinarea arhivelor de orice tip sau distrugerea lor fără aprobarea Arhivelor
Statului. Arhivele Statului aveau dreptul de a elibera copii legalizate autorităţilor şi
particularilor, de a face traduceri legalizate de pe acte vechi, de a păstra „copii autentice de
26
„Monitorul Oficial" 127,14 iunie 1924.
27
Arhivele Statului, 125 ani, p. 36.
pe toate actele mai vechi de anul 1881, ce se vor prezenta spre traducere sau transcriere".
Arhivele naţionale minoritare şi confesionale existente erau „puse sub supravegherea şi
controlul directorului general al Arhivelor Statului".
Pentru securitatea depozitelor se prevedea că în localurile Arhivelor Statului nu se va
putea stabili nici o altă autoritate, instituţie sau organizaţie, nici măcar temporar, excepţie
putând face directorul arhivei şi personalul de serviciu.
În ceea ce priveşte personalul, erau specificate: atribuţiile personalului, normele de
angajare, condiţiile de studii ce trebuiau să le îndeplinească angajaţii în funcţiile respective,
unde se vor ţine examene de angajare, echivalarea funcţiilor arhivistice cu cele din
administraţia de stat; sancţiunile/pedepsele ce se vor aplica salariaţilor în caz de abateri.
Pentru ocuparea posturilor se cerea pentru funcţiile superioare licenţa sau doctoratul, iar
pentru funcţiile inferioare absolvenţa cursurilor secundare. Posturile de copişti - caligrafi,
paleografi şi translatori se completau numai prin examen (această dispoziţie exista şi în
regulamentele anterioare). Posturile de ajutor de arhivar, ajutor bibliotecar, arhivar,
subdirector şi director regional se ocupau prin înaintare pe baza vechimii şi a meritelor. Cei
care nu posedau titlurile cerute, însă funcţionaseră neîntrerupt 10 ani la Arhivele Statului,
puteau fi numiţi în funcţii superioare fără să li se ceară alte titluri.
Ulterior, această instituţie urma să-şi recruteze personalul numai din absolvenţii Şcolii
practice de arhivari - paleografi, ce se înfiinţase în anul 1924 pe lângă D.G.A.S. Art. 17 din
lege prevedea că, „un regulament va stabili modul de funcţionare al Arhivelor Statului,
numărul serviciilor, atribuţiile şi îndatoririle funcţionarilor, precum şi modul de funcţionare
al şcolii practice de arhivari — paleografi"; directorul şcolii era chiar directorul Arhivelor28.
În capitolul despre Activitatea ştiinţifică din legea dată în 1925 se arăta datoria
directorului general „de a se îngriji de publicarea de cataloage şi indici de material existent
în arhivă".
Prin art. 16 se înfiinţa un Consiliu de perfecţionare cu îndatorirea „de a propune
directivele generale în activitatea ştiinţifică de a aduna şi de a administra fondurile acestei
activităţi de a se pronunţa asupra materialului arhivistic ce urmează a se selecţiona la
anumite intervale.
Deşi legea prevedea un nou regulament, care să stabilească „modul de funcţionare al
Arhivelor Statului, numărul serviciilor, atribuţiunile şi îndatoririle funcţionarilor, precum şi
28
A. Sacerdoţeanu, Arhivistică, Bucureşti, E.D.P., 1971. Problema înfiinţării unor şcoli speciale pentru
pregătirea arhiviştilor a fost menţionată prima oară în 1862, când s-a înfiinţat D.G.A.S. Această idee a
rămas însă în fază de proiect. Dacă în Regulamentul arhivelor din anul 1862 se specifică următoarele în
privinţa Şcolii de Arhivistică: „Dispoziţiuni ulterioare vor hotărî regularea acestor cursuri, spre a întocmi o
Şcoală de Paleografie, cu scopul de a forma oameni speciali pentru Serviciul Arhivelor şi lucrărilor ce
atârna de dânsele", acela din 1872 trecea sub tăcere problema.
La Sibiu, însă din anul 1876, Franz Zimmermann, directorul Arhivei Naţionale Săseşti a organizat
cursuri de paleografie pentru viitorii arhivişti, făcând lecţii practice de paleografie latină pe baza
documentelor din arhivă. Elevii se recrutau dintre tinerii saşi cu studii liceale, care doreau să devină
funcţionari la arhivele din oraşele săseşti. Cursurile au durat până în 1907 când au fost desfiinţate.
„Scopul final al pregătirii arhiviştilor trebuie să fie acela de a forma un spirit al devoţiunii şi
abnegaţiunii. Fiecare arhivist trebuie să fie pătruns de spiritul că materialul ce i se încredinţează are nevoie
de protecţia lui nelimitată, ca orice piesă de această natură este necesar să fie socotită ca o parte din sufletul
său însuşi, ca o mărturie a unui strămoş al neamului său"
29
„Buletinul Oficial" nr. 19, din 26 iulie 1957, p. 137-139.
30
M. Ciucă, op. cit., p. 182-183.
Marin Radu Mocanii, Arhivele Naţionale şi societatea românească, Bucureşti, Editura Ministerului de
Interne, 1997, p. 15.
Aceasta funcţionează din anul 1992 în cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza" din Bucureşti. 2
Adrian Adamache, Arhivele Naţionale, Lucrare manuscris, p. 5-6.
5) Este interzisă scoaterea documentelor din Fondul Arhivistic Naţional peste graniţele
ţării.
6) Apartenenţa documentelor la F.A.N. este asigurată de către Arhivele Naţionale, ca
instituţie specializată şi administrator unic al F.A.N.
Principiile şi metodologiile de lucru au fost detaliate în Normele tehnice de lucru ce
s-au elaborat în baza dreptului de administrator al F.A.N. acordat prin lege.
Normele tehnice sunt de două feluri: norme pentru activitatea în depozitele Arhivelor
Naţionale; şi norme pentru activitatea de constituire şi prelucrare a arhivelor instituţiilor
creatoare care conţin documente potenţial cu valoare istorică.
33
M. Ciucă, op. cit., p. 181 şi 183.
Din istoria arhivelor, p. 12.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
ANIC, fond DGAS, dosar 6/1831; dosar 1/1862; fond Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 49 şi dosar 28.
6. Personalul arhivelor*
Această instituţie destinată să păstreze şi să prelucreze cel mai de preţ material
documentar pentru istoria ţării, avea nevoie de un personal adecvat.
Cel dintâi conducător al Arhivelor Statului din Bucureşti a fost căminarul Iordache
Răsti (ajutorul său a fost Teodor Sărdarul).
Deşi în Regulamentul Organic funcţia de şef al Arhivelor Statului era denumită
„nacialnic" totuşi Iordache Răsti, în semnătură să intitulează „arhivar", această titulatură
devenită oficială la 30 septembrie 1831.
în septembrie 1831 „Proiectul de orânduire a efortului Arhivei Ţării Româneşti",
referitoare la personal, mai cuprindea şi alte dispoziţii. Arhivarul trebuia să fie numit de
stăpânire, întregul personal trebuia să fie supus Arhivarului şi fără ştirea lui nu avea voie să
înstrăineze nici o hârtie.
De asemenea se mai prevedea şi un ostaş înarmat pentru pază.
În anul 1839, la Arhivele Statului din Bucureşti, s-au mai adăugat încă doi scriitori de
documente şi „un dorobanţ pentru trimiterea hârtiilor la canţelarie".
Regulamentul din 1840 prevedea, pe lângă funcţiile existente, un registrator, încă doi
scriitori şi un ajutor, dispoziţii care nu s-au mai aplicat. Personalul a rămas tot insuficient,
probabil, Departamentul Trebilor din Lăuntru nu a aprobat schema, aceasta necesitând noi
fonduri.
Salariile primite de „copişti" sau „scriitori" erau cu totul insuficiente. Din această
cauză ei au cerut deseori mărirea salariilor şi plecau la scurt timp după angajare.
Primul Arhivist al-Statului la Iaşi a fost numit Gheorghe Asachi (1832-1849; 1857-
1858). El a trecut la mărirea salariilor dar, la scurt timp, în anul 1834 aceste salarii s-au
micşorat. În acest an s-au schimbat şi titlurile celor doi scriitori, ce lucrau în Arhive,
respectiv în acela depomoşnic şi registrator.
Orice stăruinţă a lui Gh. Asachi de a se da Arhivei Statului şi un slujitor, adică un om
care să aibă grijă de curăţenie, încălzire iarna, a fost zadarnică încât el s-a văzut nevoit, în
1835, să angajeze un om pe care îl plătea din leafa sa, iar în 1836 pe al doilea.
Numai în anul 1840 s-a mai adăugat un „amploiat" la vechiul număr al personalului
Arhivei Statului. Arhivistul Palade arăta într-un raport că sporind lucrările este necesar să se
mărească numărul persoanelor cu cel puţin trei scriitori.
Starea materială deplorabilă a funcţionarilor Arhivei Statului din Iaşi se poate observa
şi din referatul pe care l-au înaintat în anul 1850 Ministerului de Justiţie, de care depindeau
când au fost obligaţi să-şi facă uniformă hotărâtă de aşezământ.
În anul 1904 existau numai nouă funcţionari faţă de douăzeci şi unu, câţi erau în anul
1862 şi optsprezece cât prevedea regulamentul din anul 1872.
Începând cu anul 1904 titulatura de arhivist s-a schimbat în aceea de arhivar,
menţinându-se astfel până în anul 1946.
Am folosit în mod deosebit cap. II din lucrarea: Arhivele Statului - 125 de ani de activitate, 1831-1956, p.
40-66. Regretăm că nu am putut obţine informaţii la zi.
După punerea în aplicare a legii Arhivelor Statului din anul 1925, pentru ocuparea
posturilor, se cerea pentru funcţiile superioare, licenţa sau doctoratul, iar pentru funcţiile
inferioare, absolvirea cursurilor secundare.
Cei se posedau titlurile cerute, şi funcţionaseră neîntrerupt cel puţin zece ani la
Arhivele Statului, puteau fi numiţi în funcţii superioare, fără a li se cere alte titluri.
Ulterior, această instituţie urma să-şi recruteze personalul numai din absolvenţii Şcolii
practice de arhivari-paleografl, ce se înfiinţase în anul 1924 pe lângă Direcţia Arhivelor
Statului.
Schema nu a fost mărită prea mult. În anul 1926 la Direcţia Statului existau numai
şaisprezece funcţionari, faţă de nouă câţi erau în anul 1904.
La Arhivele Statului din Iaşi, pe lângă cele trei posturi de funcţionari (cap de serviciu,
ajutor de registrator şi un copist), fixate prin Regulamentul din anul 1872, s-au adăugat abia
în anul 1922 încă doi şi anume: un arhivar şi un copist paleograf, iar în anul 1938 un ajutor
de registrator.
Numărul redus al personalului s-a menţinut atât în Bucureşti, cât şi la unităţile de pe
teritoriu, înfiinţate începând din anul 1920, cu toate stăruinţele repetate ale Direcţiei.
În anul 1940, la Arhivele Statului din Bucureşti existau şaisprezece funcţionari în timp
ce Ministerul Culturii Naţionale, forul său tutelar de atunci, avea în schemă pentru arhiva
proprie nu mai puţin de douăzeci şi nouă de funcţionari.
În anul 1951, s-a trecut la reorganizarea Direcţiei Arhivelor Statului şi la mărirea
numărului unităţilor din ţară, de la 10, câte funcţionau în 1945, la 70, iar numărul lucrătorilor
în Arhivele Statului a crescut la 518.
Am menţionat doar pe aceia pe care i-am socotit mai importanţi. Dăm în anexă lista tuturor, până în
momentul numirii în funcţia de director general a lui Ion Paraschiv. Informaţiile în cea mai mare parte
provin din cartea Figuri de arhivişti, Bucureşti, 1971.
1
AN1C fond DGAS, dosar 218/1862, f. 77.
2
Figuri de arhivişti, DGAS, Bucureşti, 1971, p. 109, şi p. 121-122.
3
Tr. Rus, M. Pârvulescu, Cezar Bolliac, RA, nr. 1,1966, p. 227-234.
Astfel, acestea vor forma fondul important al documentelor feudale - mănăstireşti din
depozitul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului.
A făcut apeluri către particulari, deţinători de documente importante, să le împrumute
Arhivelor Statului spre copiere sau chiar pentru achiziţionare, prin donaţie sau cumpărare. A
inaugurat astfel seria de copii de pe acte particulare.
Pentru păstrarea materialelor arhivistice în condiţii bune, încă de la sfârşitul anului
1864, Cezar Bolliac cerea ca mobilierul necesar să fie special confecţionat, dulapuri pentru
documente, rafturi pentru dosare, vitrină pentru sigilii, iar documentele care nu intrau în
cartoane să fie puse în suluri de lemn.
Cezar Bolliac a fost primul care a decis ocuparea posturilor prin concurs.
In ceea ce priveşte activitatea bibliotecilor, Cezar Bolliac a arătat o grijă deosebită
preocupării de cărţi şi periodice, necesare muncii arhivistice, urmărindu-se achiziţionarea de
publicaţii care să înlesnească atât pregătirea arhiviştilor, cât şi cercetarea ştiinţifică. Anual se
consemna suma de 12000 lei pentru achiziţionare. Procurarea acestora se făcea prin librăriile
lui A. Danielopolu şi Adolf Ulrich. In acelaşi timp s-au comandat o serie de periodice şi
opere din străinătate4.
Pe lângă grija îmbogăţirii fondului cu publicaţii, Cezar Bolliac a acordat un interes
aparte sistemului de organizare a bibliotecii documentare. În acest sens, în urma propunerilor
făcute de Grigore N. Mânu, pe atunci secretar al Direcţiei Generale, publicaţiile au fost
orânduite în două serii:
a) seria publicaţiilor administrative; b)"
seria publicaţiilor speciale.
A fost organizat un inventar, publicaţiile fiind catalogate alfabetic şi pe materii,
ştampilate şi s-a stabilit şi modalitatea de a împrumuta cărţi şi periodice de la bibliotecă.
In acest scop s-au fixat modele pentru alcătuirea inventarului general al bibliotecii şi
pentru registrul de împrumuturi.
O preocupare deosebită a constituit-o alcătuirea inventarului general al bibliotecii şi a
Registrului de împrumuturi.
O atenţie deosebită a acordat-o procurării tuturor publicaţiilor oficiale, legi,
regulamente, circulare, instrucţiuni etc, având în vedere că Arhivele Statului trebuie să
păstreze mărturii ale acţiunii Guvernului"5.
Grigore N. Mânu, fiind secretar şi apoi director general al Arhivelor Statului din
Bucureşti, a luat parte sau a întocmit personal o serie de regulamente şi diferite alte materiale
cu caracter normativ menite a contribui la modernizarea activităţii instituţiei condusă până în
1862 pe baza unor dispoziţii din Regulamentele organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti şi
a unor instrucţiuni şi regulamente ce nu mai corespundeau stadiului de dezvoltare al
Arhivelor. La 4 aprilie 1862 se înfiinţează o Direcţie generală a Arhivelor Statului prin
unirea Arhivei Statului din Ţara Românească cu aceea din Moldova.
Înfiinţarea unei biblioteci documentare necesare pentru lucrările serviciului, s-a
realizat după constituirea Direcţiei generale a Arhivelor Starului în 1862. A existat o mică
bibliotecă în perioada anterioară, între anii 1838-1862, ale cărei publicaţii vor fi fost folosite
de către arhivişti la inventarierea, traduceri uzuale. Când instituţia s-a dezvoltat, s-a simţit
nevoia formării unei biblioteci pentru a folosi celor ce prelucrau materialele documentare şi
pentru punerea lor în valoare pentru cercetători.
Grigore N. Mânu s-a interesat în mod deosebit de bibliotecă. El a susţinut „că menirea
bibliotecii Arhivelor nu trebuie să fie numai aceea de a procura ştiinţele necesare spre
îndeplinirea lucrărilor, sau a ajuta cu materiale la săvârşirea publicaţiilor ce urmează să
întreprindă cât mai în grabă, ci că trebuie să aibă mai cu seamă scopul de a înlesni
funcţionarilor respectivi dobândirea cunoştinţelor necesare specialiştilor, ci să săvârşească
condiţiile ce se ocupa cu studiile arheologice sau cu istoria naţională, căci o bibliotecă a
statului oriunde ar fi nu trebuie să-şi piardă caracterul de bibliotecă publică. „Pe lângă
acestea, biblioteca mai are scopul de a aduna toate publicaţiile administrative, pentru a le
păstra şi a le ţine la adăpost"6.
El este acela care a făcut mari schimbări din punct de vedere biblioteconomie, arătând
că este necesar să se completeze seria publicaţiilor oficiale ale statului şi să se aloce fonduri
pentru seria operelor speciale, făcându-se comenzi în străinătate, în Germania, Rusia şi Italia
dar şi în Transilvania.
Pentru folosirea bibliotecii, Grigore N. Mânu, a propus crearea unui inventar regulat
care să asigure responsabilitatea bibliotecarului, ştampilarea cărţilor, alcătuirea unui registru
de inventar general, organizarea împrumutului şi altele.
Grigore N. Mânu, în 1865 a întocmit un nou inventar de cărţi şi periodice existente,
făcând posibilă astfel ţinerea unei evidenţe şi îmbogăţirea fondului prin noi achiziţii şi
donaţii.
Devenit director al Arhivelor Statului, s-a preocupat şi să completeze fondul de cărţi al
bibliotecii. Cu ocazia călătoriilor sale în străinătate sau prin diferite librării din Bucureşti, a
adus cărţi de specialitate pentru biblioteca Arhivelor, astfel, cu ocazia unei călătorii în
Germania a cumpărat de la Berlin cărţi foarte importante în valoare de 9000 lei. In 1867
informa Ministerul că „a cumpărat un manuscris important, ce privea istoria naţională a
României"7.
În 1868 raporta următoarele, Ministerului Instrucţiunii: „Cu ocazia călătoriei ce am a
face în cursul verii şi cercetarea Arhivelor din străinătate, dorind de a procura însuşi şi de-a
dreptul diferite opere pentru serviciul nostru, precum şi a mai completa biblioteca
Direcţiunii, am onoarea a vă ruga, Domnule Ministru, să binevoiţi a-mi elibera spre aceasta
un mandat în sumă de 2000 lei, asupra fondului ce este disponibil Direcţiunii în exerciţiul
anului curent pentru asemenea cheltuieli. Cuvintele justificate vor avea onoarea a le prezenta
la întoarcere"8.
La moartea sa, în 1903, a lăsat Bibliotecii Arhivelor, un număr mare de cărţi, ghiduri,
dicţionare, enciclopedii, îmbogăţind astfel biblioteca cu piese importante.
Printre personalităţile care au condus Direcţia Generală s-a mai remarcat - C. D.
Aricescu. S-a născut la 18 martie 1823 în oraşul Câmpulung Muscel. A colaborat la reviste şi
gazete progresiste întocmind lucrări literare şi istorice în care şi-a exprimat ideile
6
Ibidem, dosar 967/1867, f. 33,210.
7
Ibidem, fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 553/1867, f. 210.
8
Ibidem, dosar 675/1868, f. 126. 8
revoluţionare. În 1869 a fost numit director al Arhivelor Statului, funcţie ocupată până în
]870, după care a revenit în 1871 la acest post, după ce în perioada martie-octombrie 1871 a
funcţionat la Domeniile statului.
Constantin Aricescu desfăşoară până în 1876 o intensă activitate menită să ridice
prestigiul instituţiei în a cărei grijă se află tezaurul istoric al ţării.
La scurt timp după venirea la conducerea Direcţiei generale, a intrat în vigoare, la 4
martie 1869, un nou regulament.
De asemenea, odată cu revenirea lui în 1871, introduce un nou regulament. Pe baza
acestui regulament, din 1872 rămas în vigoare până în 1925, Arhivele Statului şi-au
desfăşurat activitatea care a constat în:
1) preluarea, achiziţionarea şi inventarierea materialelor documentare;
2) demersuri pentru înfiinţarea arhivelor judeţene;
3) lărgirea activităţii de folosire a documentelor;
4) încadrarea cu personal de specialitate şi asimilarea salarizării cu ora de la alte
instituţii;
5) conservarea actelor, întreţinerea şi lărgirea suprafeţei de depozitare.
Strădaniile lui de a îmbogăţi biblioteca documentară se concretizau în comenzi de
lucrări la librăriile din ţară şi străinătate.
Astfel, în 18739, s-au solicitat Ministerului Instrucţiunii sume pentru achitarea cărţilor
comandate la Berlin, Viena şi Pesta. În 1875, face comandă pentru cumpărarea unor cărţi de
specialitate la unele librării din Veneţia10.
Ă luat legătura cu editurile din ţară pentru a se trimite exemplarele necesare arhiviştilor
direct şi rapid. În 1873, C. D. Aricescu, ruga pe redactorul Revistei Contemporane să doteze
biblioteca DGAS cu „un exemplar din aceste publicaţiuni aşa de interesante pentru avuţia şi
varietatea subiectelor sale, prin puritatea limbii, prin eleganţa stilului"11.
De asemenea, s-au solicitat pentru bibliotecă tabele cuprinzând comunele urbane şi
rurale necesare la identificarea localităţilor în documente12.
Paralel cu preocuparea publicaţiilor pentru creşterea fondului de cărţi, C. D. Aricescu a
luat măsuri şi pentru buna conservare a cărţilor prevăzând sume de bani pentru legatul unor
volume în bibliotecă13.
De asemenea nu trebuie uitat că a fost primul care a adus o sistematizare în clasificarea
materialului arhivistic şi a iniţiat publicarea instrumentelor de evidenţă a documentelor.
După el a urmat, numit pe baza decretului 841 din 15/27 mai 1876, B. P. Haşdeu, marele
filozof, istoric, politician, cercetător al atâtor colecţii arhivistice din străinătate. A funcţionat ca
director al Arhivelor Statului o perioadă mare de timp, 1876-1900, ceea ce i-a permis
realizarea, aproape în totalitate a directivelor propuse. A urmat unei pleiade de personalităţi
culturale şi ştiinţifice, dar în final i-a depăşit pe toţi14.
15
ANIC, fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 23o3/1876, f. 75. 16
Ibidem, fondul DGAS, dosar 7/1876, f. 24.
Congresul de orientalistică de la Florenţa, a procurat un număr de cărţi, unele din cele mai
importante fiind: Bisaccioni, „Guerra en Moldavie", 1644; Avrile, „Voyage en Moldavie",
169217. În acelaşi an, când pleacă din nou în străinătate, cumpără cărţi de la Budapesta,
Viena, Stuttgard şi Paris18.
Pentru dotarea bibliotecii cu cât mai multe opere, B.P. Haşdeu foloseşte schimbul de
publicaţii. Astfel, în 1876 trimitea preşedintelui Academiei din Cracovia19 şi preşedintelui
societăţii de arheologie din Moscova20 publicaţiile Arhivelor Statului, cerea în schimb
publicaţiile acestor instituţii ştiinţifice. La fel procedează în 1888 cu Marele Stat Major care
a cerut Arhiva Istorică a României, el condiţionând trimiterea acesteia cu primirea operelor
publicate de Marele Stat Major21. În concluzie, activitatea lui B. P. Haşdeu ca director
general al Arhivelor Statului s-a concretizat în grija manifestată faţă de întocmirea evidenţei
documentelor, mai ales a celor feudale, crearea condiţiilor de conservare a lor, construirea
unui local corespunzător; angajarea unui personal cu o înaltă competenţă pentru care a luptat
să se obţină un salariu corespunzător şi a fost primul director al arhivelor care a depistat
documente referitoare la istoria României în arhivele şi bibliotecile din străinătate.
Din iniţiativa sa s-a constituit colecţia de manuscrise formată din condicele de
documente în copii sau originale ale aşezămintelor ecleziastice. A insistat pentru a se trece la
folosirea practică a documentelor, la elaborarea de publicaţii ştiinţifice ale arhivelor.
Bibliofil pasionat, nu a uitat să înzestreze biblioteca arhivelor cu cărţi dintre cele noi
alese. A ridicat prestigiul internaţional al arhivelor.
Un alt moment de excepţie din istoria Arhivelor şi a bibliotecii sale 1-a constituit
directoratul profesorului Dimitrie Onciul. Acesta venea de pe pământurile moldoveneşti şi
anume din satul Straja, judeţul Suceava. Şi-a făcut studiile la Universitatea din Cernăuţi şi
apoi la Viena, unde a trecut examenul de doctorat în 1884.
În urma unui concurs ţinut la Iaşi în 1895 a fost numit profesor la Catedra de Istoria
Românilor la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Fiind membru corespondent al Academiei
Române din 1889, devine membru deplin în 1905, iar în 1919 a fost decan al facultăţii de
istorie din Bucureşti, şi ales preşedinte al Comisiei monumentelor istorice.
D. Onciul apare ca o personalitate cu totul deosebită atât prin concepţia sa istorică şi
prin metoda sa de cercetare, cât şi prin însuşirile sale didactice.
În 1900 a fost numit director general al Arhivelor Statului, unde a desfăşurat o
activitate extrem de bogată până în 1923. Problema localului 1-a preocupat în mod deosebit22.
Între 1900-1916 a reuşit să refacă întreg localul de la mănăstirea Mihai Vodă, şi să se
ridice Palatul Arhivelorimportant monument istoric, devenit din 1866 sediul Direcţiei
Generale a Arhivelor Statului.
La Direcţia Generală s-au păstrat ciornele scrise de D. Onciul pentru nenumăratele sale
cereri de aprobări de fonduri necesare în vederea întocmirii de planuri şi devize de
n
Ibidem, dosar 19/1879, f. 14.
* Ibidem, dosar 2/1884, f. 155.
'ibidem, dosar 13/1876, f. 7. *
Ibidem, f. 9.
1
Ibidem, dosar 4/1888, f. 54.
2
ANlC,p. 201-231.
23
ANIC, fondul D.G.A.S., dosar 915/1923, f. 9-13; 37-38.
24
Ilie Ţabrea, Constantin Moisil, Bucureşti, 1971; Figuri de arhivişti, p. 165-298. Constantin Moisil a fost
o personalitate marcantă în mişcarea intelectuală românească, membru al Academiei Române, profesor şi
om de ştiinţă, mare istoric şi numismat, heraldist şi sigilograf punând bazele acestor discipline auxiliare. În
mod special s-a ocupat de arhivistică românească ca disciplina care le sintetizează pe toate celelalte.
25
ANIC, fondul DGAS, dosar 951/1927, f. 15.
catalogare a materialului arhivistic, sistemele cele mai lesnicioase de a pune acest material la
dispoziţia publicului.
Tot el va stabili norme de selecţionare a materialelor documentare, în funcţie de
specificul instituţiei care le-a creat, în vederea predărilor la Arhivele Statului.
Va interveni pentru reluarea materialului arhivistic ce a fost evacuat şi depozitat la
Moscova în cursul primului război mondial. „Restituirea lui va constitui un eveniment
cultural covârşitor în istoria contemporană a României consider că exprimă o importanţă
extrem de mare nu numai pentru istoria noastră politică şi militară dar şi pentru trecutul
juridic economic şi cultural al României având o mare valoare din punct de vedere
paleografie şi al diplomaţiei"26.
În 1935 va obţine restituirea unei părţi din arhivele evacuate la Moscova.
De-a lungul întregii sale activităţi se va preocupa pentru asigurarea spaţiului de
depozitare, cerând insistent în fiecare an confecţionarea mobilierului.
Este primul director care a reuşit să organizeze o expoziţie de mari proporţii. Muzeul a
fost inaugurat la 28 martie 1926, dispunând de un material de expoziţie foarte bogat şi
interesant.
În localul muzeului va organiza o expoziţie de artă bizantină şi de pictură istorică
românească27 cu ocazia Congresului Internaţional de bizantinologie care a avut loc în
România în anul 1924, ca şi o expoziţie de stampe privitoare la Transilvania, în cadrul
marilor festivităţi organizate pentru sărbătorirea unui deceniu de la Unirea Transilvaniei cu
România28.
În anul 1923 a luat hotărârea să editeze o publicaţie periodică „Revista Arhivelor",
care să cuprindă studii, cercetări şi informaţii din toate disciplinele ştiinţifice ce au ca obiect
studiul documentelor.
Prin înfiinţarea Şcolii de arhivistică în 1924 a putut să dea Arhivelor Statului cadre
temeinic pregătite.
Şi-a încheiat activitatea sa de director în anul 1938.
Urmaşul său, profesorul universitar Aurelian Sacerdoţeanu (1938-1953), a iniţiat
reorganizarea Direcţiei Arhivelor Statului ce a trecut în anul 1951 la Ministerul Afacerilor
Interne.
Vasile Maciu, conferenţiar universitar, la Facultatea de Istorie, a fost director al
Arhivelor Statului între anii 1953-1956, preocupându-se de organizarea şi îndrumarea muncii
arhivistice la instituţii şi întreprinderi şi de înfiinţarea în ţară a noi unităţi ale Arhivelor
Statului. În 1954 s-au difuzat în întreaga ţară Instrucţiunile arhivistice ale Direcţiei Arhivelor
Statului.
În anul 1956, conducerea instituţiei a fost încredinţată „tovarăşului" Ion Paraschiv.
Ulterior, la conducerea Arhivelor Statului au fost numiţi militari până în anul 1991,
când s-a revenit la sistemul anterior, conducerea Arhivelor Statului să o deţină specialişti în
domeniul istoriei, când a fost numit director general al Arhivelor Statului, profesorul
universitar, Ioan Scurtu.
Primul director general al Arhivelor Statului de atunci, colonelul Bengescu II, căutând
să construiască un local propriu pentru această direcţie, a încercat să înfiinţeze în cadrul
aceluiaşi local şi un Institut de Paleografie, în care să se predea disciplinele ştiinţifice care
aveau legătură cu materialele arhivistice.
Informaţiile despre acest institut sunt extrem de puţine. Se ştie doar că intenţiona să
rezerve o sală la etajul întâi pentru „predarea lecţiunilor de ştiinţe arhivistice, paleografice,
diplomatică, biblioteconomie"*.
Regulamentul Arhivelor Statului din anul 1862 în privinţa Şcoalei de Arhivistică
prevedea următoarele: „Dispoziţiuni ulterioare vor hotărî regularea acestor cursuri, spre a se
întocmi o Şcoală de Paleografie, cu scopul de a forma oameni speciali pentru Serviciul
Arhivelor şi lucrări ce atârnă de dânsele". În schimb regulamentul din 1872 trecea sub tăcere
acest capitol.
O nouă încercare de a organiza o şcoală pentru pregătirea personalului pentru munca
arhivistică a făcut-o directorul general al Arhivelor Statului, Grigore N. Mânu (1866-1872).
Acesta a întocmit un program de cursurile ce urmau să se predea la această şcoală, a cărei
durată urma să fie de trei ani. Proiectul datează din anii 1866-1868, ca profesori fiind indicaţi
Răileanu, Grigore Mânu, B. P. Haşdeu, Berindei, Cezar Bolliac şi N. Mavros. Aceştia aveau
să predea noţiuni de istorie universală şi a românilor, paleografie româno-chirilică cu
sigilografie şi epigrafie, limba slavă, arhivistică şi teoria colecţiunilor publice, numismatică,
noţiuni de lingvistică, istoria artei şi diplomatică. încercarea n-a avut rezultat pozitiv.
La Sibiu, în anul 1876, Frantz Zimmerman, directorul Arhivei Naţionale Săseşti,
organiza deja cursuri de paleografie pentru viitori arhivişti, constând din lecţii practice de
paleografie latină pe baza documentelor din arhivă.
Elevii se recrutau dintre tinerii saşi cu studii liceale, care doreau să devină funcţionari
la arhivele din oraşele săseşti. Cursurile au durat până în anul 1907, când au fost desfiinţate.
Directorul Dimitrie Onciu (1900-1923), a ţinut mulţi ani la rând seminarul său în
localul Arhivelor Statului, obişnuind pe studenţi cu descifrarea şi traducerea vechilor
documente slave, cu citirea şi interpretarea actelor şi documentelor româneşti din diferite
epoci, cu sigilografia, cu diplomatica şi cronologia. Deşi seminarul său nu echivala cu o
şcoală specială, fiindcă nu se ocupa de toate disciplinele legate de arhive, totuşi dintre
studenţii lui s-au recrutat un număr important de arhivişti cu pregătire temeinică.
În 1924 pe lângă Arhivele Statului s-a înfiinţat Şcoala de Arhivistică.
Înfiinţarea Şcolii de Arhivistică s-a datorat eforturilor academicianului Constantin
Moisil. Noua instituţie a funcţionat începând din noiembrie 1924 - deschiderea cursurilor
având loc la 28 noiembrie acelaşi an - sub denumirea de Şcoala practică de arhivari-
paleografi şi a funcţionat pe lângă Direcţiunea Generală a Arhivelor Statului, care-i punea la
dispoziţie localul, biblioteca şi materialul didactic.
Deschiderea oficială s-a făcut în prezenţa unui număr mare de intelectuali. Printre ei
s-a aflat N. Iorga, miniştrii Finanţelor, Cultelor, primarul Bucureştiului şi chiar primul
ministru.
Anexa Conducătorii
Arhivelor Naţionale din România
Acest capitol a fost realizat cu colaborarea d-nei Măria Petre, referent de specialitate în cadrul ANIC, şi a
fost publicat în lucrarea Secretariat şi asistenţă managerială, Bucureşti, Edit. Universităţii din Bucureşti,
2003, p. 183-223.
Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, p. 103-104; vezi şi Florea Oprea, Conţinutul şi evoluţia
conceptelor şi ale practicii de păstrare, conservare şi restaurare a arhivelor, în "Arhiva Românească",
tom I, 1995, p. 26-39.
^ "Monitorul Oficial", nr. 71/9, aprilie 1996.
Dicţionarul, p. 121-122.
- arhive statistice - fac parte din arhivele economice; apar în secolul al XlX-lea, prin
înfiinţarea oficiilor statistice (1859);
- arhive militare - cuprind documente create de armată, Ministerul de Război, Marele
Stat Major;
- arhive sanitare - aparţin unor instituţii create la sfârşitul secolului al XlX-lea;
amintesc de leacuri pentru boli, măsuri de prevenire, epidemii;
- arhive sociale ale unor organizaţii pe ramuri de producţie, constituite cu scopul de a-
şi păstra interesele lor, de a-i organiza pentru obţinerea de privilegii (bresle şi
corporaţii);
- arhive culturale — create de instituţii de cultură, precum ASTRA, Ateneul Român,
biblioteci, muzee;
- arhive de învăţământ, slab reprezentate în feudalism, când existau şcoli pe lângă
mănăstiri; după secolul al XlX-lea se organizează învăţământul, iar arhivele sunt
create de şcoli, licee, universităţi;
- arhive ecleziastice, cele mai bogate arhive din perioada feudală până astăzi, cu
documentele cele mai vechi;
- arhive personale - totalitatea actelor şi documentelor concepute, primite, adunate şi
totodată conservate conştient de către o persoană;
- arhive familiale - ansamblul actelor create şi primite de membrii unei familii, de
familie ca persoană juridică sau de organe administrative ale familiei, care prin
destinaţia lor s-au păstrat în proprietatea succesivă sau colectivă a acesteia.
F. După materia subiacentă, există documentele scrise pe:
- hârtie, lemn, mătase, metal, papirus, pergament, scoarţa de copac.
G. După modul de percepere de către om:
- arhive vizuale;
- arhive sonore;
- arhive audio-vizuale.
Pornind de la aceste definiţii şi explicaţii se ajunge la clasificarea modernă a arhivelor.
Abordarea acestui aspect presupune numeroase puncte de vedere, dar clasificarea arhivelor
este necesară din considerente teoretice şi practice37. Există mai multe criterii de clasificare.
Evenimentele din decembrie 1989 au produs perturbaţii şi în domeniul arhivelor.
Pentru a se putea prelua fondurile arhivistice abandonate, pentru a se putea lărgi accesul la
cercetarea arhivelor istorice naţionale s-a recurs la un cadru legislativ minim 8, respectiv
Legea nr. 40/1990 şi Hotărârea Guvernului României nr. 769/1991.
Transformările produse în sistemul instituţional, apariţia sectorului particular,
abandonarea sau fragmentarea multor fonduri arhivistice au determinat elaborarea unei noi
legi arhivistice. Noua lege a Arhivelor Naţionale a fost promulgată la 2 aprilie 1996, prin
decret de Preşedintele României. Aceasta stipula (art. 3) ca "administrarea, supravegherea şi
Ibidem, p. 33-34; Florea Oprea, p. 34-37 - împarte arhivele în arhive clasice şi arhive tehnice, fiecare
dintre acestea în clasificări şi subclasificări proprii.
Marin Radu Mocanu, Arhivele Naţionale în competiţie cu timpul, în „Arhiva românească", tom II, 1996,
P- 13, idem, Arhivele Naţionale şi Societatea românească, Bucureşti, Edit. M.I., 1997, p. 15.
39
Legislaţie arhivistică, Bucureşti, 2001, p. 26.
Cristiana Dinu, Vasile Nicula, Constituirea dosarelor pe termene de păstrare, în RA, an LV, voi. X2, nr.
4/1978, p. 444.
Emilia Cohn, Nomenclatorul de dosare şi indicatorul de termene de păstrare - instrumente de bază în
activitatea arhivistică, în RA, an LVI, voi. XLI, nr. 1/1979, p. 17.
42
Voica Coman, Metodologia de elaborare a nomenclatorului dosarelor, în RA, an LXI, voi. XLVI, nr.
4/1984, p. 414. Legislaţie arhivistică, p. 52.
46
Cristina Dinu, Vasile Nicula, op. cit., p. 16.
47
Marcel Dumitru Ciucă, Ordonarea şi inventarierea documentelor aflate în depozitele arhivelor statului,
în RA, an LVI, voi. XLI, nr. 3/1979, p. 300.
52
Ibidem,p. 31.
53
Ibidem, p. 56.
54
Ibidem, p. 57.
s Voica Coman, Selecţionarea documentelor la organizaţii, în RA, an LIX, voi. XLIV, nr. 4/1982, p. 370.
' Legislaţie arhivistică, p. 32.
Voica Coman, op. cit., p. 373.
Legislaţie arhivistică, p. 56.
nesecrete; documentele secrete de serviciu şi nesecrete care fac corp comun cu documentele
secrete de stat (situaţii, grafice, schiţe, tabele) şi care nu pot fi separate, vor intra în
componenţa dosarului cu documentele secrete de stat; gruparea documentelor secrete de stat
în dosare, legarea lor, numerotarea filelor şi certificarea se fac în anul următor creării lor, la
compartimentul special, şi se predau compartimentului de arhivă, pe bază de inventare, la
expirarea caracterului secret. Păstrarea şi selecţionarea lor la compartimentul de arhivă se fac
în acelaşi mod ca la documentele nesecrete.
Documentele secret de stat care îşi păstrează acest caracter şi după expirarea
termenului de păstrare prevăzut în nomenclator se selecţionează la compartimentul special de
o comisie de selecţionare compusă din persoane care au acces la date, informaţii şi
documente secrete de stat. Din această comisie va trebui să facă parte şi şeful comparti-
mentului special.
Dacă pentru anumite categorii de documente secrete de stat momentul trecerii lor la
arhiva generală este bine marcat (ex.: cercetările ştiinţifice din diferite domenii sunt secrete
până la finalizare şi publicare; invenţiile şi inovaţiile până la punerea lor în practică etc),
pentru altele, această operaţiune este lăsată la aprecierea celor care le-au dat caracterul de
secret. Rezultă necesitatea urmării cu atenţie a declasificării documentelor, atunci când
încetează caracterul lor secret şi predarea lor la arhiva generală, întrucât majoritatea lor
prezintă valoare documentar-ştiinţifică .
cu poziţie, stabilind unităţile arhivistice care se elimină şi cele care se reţin, prezentând
importanţa ştiinţifică şi practică.
În procesul ordonării documentelor fără evidenţă, se separă documentele de acelaşi fel,
cu termene de păstrare 1-5 ani (boniere, chitanţiere, fişe de pontaj, condici de prezenţă), în
vederea eliminării lor globale, cu ocazia selecţionării, la expirarea termenului de păstrare.
Inventarele întocmite pentru acest gen de documente vor cuprinde: numărul curent, categoria
de documente, anii extremi, cantitatea (în metri liniari sau unităţi arhivistice), poziţia în
nomenclator şi termenul de păstrare67.
Prelucrarea tuturor documentelor aflate în depozitele de arhivă prin fondare, ordonare,
inventariere şi gestionare făcută cu profesionalism şi simţ de răspundere, pot aduce în
circuitul cercetării ştiinţifice date importante ale istoriei economice, sociale, politice şi
culturale ale poporului român.
Ibidem, p. 35.
' Legea Arhivelor Naţionale, în "Monitorul Oficial al României", VIII, nr. 71 din 9 aprilie 1996, p. 4. '
Legislaţie arhivistică, p. 36.
inclusiv cele din certificatul anterior, care se va anula şi retrage; noul certificat va primi alt
număr de înregistrare.
In cazul când în arhivă nu se găsesc date cu privire la obiectul cererii, această situaţie se
comunică în scris solicitantului; dacă se cunoaşte unitatea deţinătoare a documentelor, cererea
se trimite spre rezolvare respectivei unităţi, comunicându-i-se solicitantului acest lucru. Nu
sunt admise, în textul certificatului, ştersături sau completări printre rânduri, răspunderea
asupra exactităţii datelor o poartă referentul şi şeful lui ierarhic, iar copiile sau extrasele se
legalizează de unitatea care le eliberează şi se înmânează personal solicitantului ori
împuternicitului său legal sau se expediază prin poştă.
Dacă în dosarul în care s-a făcut cercetarea se află diplome, certificate de studii, acte
de stare civilă sau alte acte originale personale, acestea se restituie titularului, sub semnătură,
reţinându-se la dosar o copie certificată de responsabilul arhivei.
Pentru regăsirea facilă a informaţiilor, evidenţa cererilor se va ţine pe bază de fişe
întocmite pentru fiecare solicitant în parte. Fişa va cuprinde numele şi prenumele
solicitantului, numărul şi data înregistrării cererii, va fi ordonată alfabetic, iar acolo unde
dotarea permite, va fi creat un subansamblu arhivistic computerizat de evidenţă şi regăsire a
cererilor şi actelor eliberate70.
Scoaterea documentelor din depozitul de arhivă pentru cercetare se face prin
consemnarea într-un registru de depozit, conform anexei nr. 871. În registru, după rubrica cu
numărul curent, urmează rubrica în care se consemnează denumirea fondului şi a
compartimentului din care provine unitatea arhivistică scoasă; apoi rubrica unde se notează
cota unităţii arhivistice, aşa cum este ea trecută pe copertă; urmează rubrica unde este
consemnat scopul scoaterii din depozit (cercetare, consultare pentru eliberare de certificate
etc); apoi rubrica unde se trece numele solicitantului şi funcţia îndeplinită în instituţia
deţinătoare; urmează rubrica unde se trece data scoaterii unităţii arhivistice şi semnătura
solicitantului; apoi rubrica ce cuprinde data restituirii unităţii arhivistice şi semnătura
arhivarului depozitului care validează astfel rearhivarea. Există şi o rubrică pentru observaţii.
În afara registrului de depozit există încă un instrument care facilitează munca
arhivarului şi anume, fişa de control (anexa nr. 9)72 care se introduce în raft, în locul
dosarului scos pentru cercetare. Când dosarul este rearhivat, fişa de control va fi anulată. Ea
cuprinde: denumirea fondului (colecţiei) din care face parte dosarul scos pentru cercetare,
denumirea compartimentului, numărul din inventar al dosarului, anul, numele şi prenumele
solicitantului şi data.
Dacă aceste operaţiuni sunt respectate întocmai, situaţia fiecărei unităţi arhivistice
dintr-un depozit este foarte uşor de regăsit, şi cu ajutorul registrului de depozit şi cu ajutorul
fişei de control. În acelaşi timp, arhivarul va controla la rearhivare integritatea unităţii
arhivistice, asigurată de dosarul numerotat legat şi certificat.
Arhivarul va controla la rearhivare integritatea unităţii arhivistice, asigurată de dosarul
numerotat legat şi certificat.
70
Ibidem, p. 37. '
Ibidem, p. 59.
72
Ibidem, p. 60.
cronologic sau a criteriului tematic (şi în cadrul lui cronologic). Instrucţiunile privind
activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de documente din 23 mai 1996 expun pe larg
prelucrarea fondurilor şi colecţiilor constituite integral din documente tehnice şi de
înregistrare la articolele 59-8077.
Ihidem, p. 40-45.
Florea Oprea, Conţinutul şi evoluţia conceptelor şi ale practicii de păstrare, conservare şi restaurare a
arhivelor, în "Arhiva Românească", tom I, fasc. 2/1995, p. 31.
BIBLIOGRAFIE
Legea Arhivelor Naţionale, în „Monitorul Oficial al României", VIII, nr. 71 din 9 Aprilie 1996.
Legislaţie arhivistică, Bucureşti, 2001.
MERA LAURENŢIU, îndreptar arhivistic, ed. a 2-a revăzută, Aronda, Cluj-Napoca, 2002.
OPREA FLOREA, Conţinutul şi evoluţia conceptelor şi ale practicii de păstrare, conservare şi
restaurare a arhivelor, în „Arhiva Românească", tom. I, 1995. MOCANU, MARIN RADU,
Arhivele Naţionale în Competiţie cu timpul, în „Arhiva Românească".
Tom II, 1996.
Idem, Arhivele Naţionale şi Societatea românească, Bucureşti, 1997. DINU, CRISTINA, NICULA,
VASILE, Constituirea dosarelor pe termene de păstrare, în RA, an
LV, voi. X2, nr. 4, 1978.
COMAN, VOICA, Selecţionarea Documentelor la organizaţii, RA, an LIX, voi. XLIV, nr. 4, 1982.
CĂPÂLNEAN, VASILE, Consideraţii privind selecţionarea arhivelor la creator, în RA, editată de
Asociaţia Arhiviştilor „David Prodan", Cluj-Napoca, serie a IlI-a, voi. 1,1995, nr. 1-2. Norme
tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Directorul
General prin Ordinul nr. 227 din 18 iunie 1996.
ANEXE
Capitolul I
Dispoziţii generale
Art. 1 - Constituie izvoare istorice şi alcătuiesc Fondul Arhivistic Naţional al României,
documentele create de-a lungul timpului de către organele de stat, organizaţiile publice sau private
economice, sociale, culturale, militare şi religioase, precum şi de către persoanele fizice. Acestor
documente statul le asigură protecţie specială, în condiţiile prezentei legi.
Art. 2 - Prin documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României, în sensul
prezentei legi, se înţelege: acte oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise,
proclamaţii, chemări, afişe, planuri, schiţe, hărţi, pelicule cinematografice şi alte asemenea mărturii,
matrice sigilare, precum şi înregistrări foto, video, audio şi informatice, cu valoare istorică, realizate în
ţară sau de către creatori români în străinătate.
Art. 3 - Administrarea, supravegherea şi protecţia specială a Fondului Arhivistic Naţional al
României se realizează de către Arhivele Naţionale, unitate bugetară în cadrul Ministerului de Interne.
Arhivele Naţionale îşi exercită atribuţiile prin compartimentele sale specializate şi prin
direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale.
Protecţia specială a Fondului Arhivistic Naţional al României se realizează în condiţii de pace,
potrivit prevederilor legii, iar în caz de război sau de calamităţi naturale, de către creatori, cu sprijinul
organelor desemnate cu atribuţii speciale în asemenea situaţii şi cu asistenţa de specialitate a Arhivelor
Naţionale.
Art. 4 - Persoanele fizice şi persoanele juridice, creatoare şi deţinătoare de documente care fac
parte din Fondul Arhivistic Naţional al României, denumite în continuare creatori şi deţinători de
documente, răspund de evidenţa, inventarierea, selectarea, păstrarea şi folosirea documentelor în
condiţiile prevederilor prezentei legi.
Capitolul II
Atribuţiile Arhivelor Naţionale în administrarea şi protecţia specială a Fondului Arhivistic
Naţional al României
Art. 5 - Arhivele Naţionale acorda asistenţă de specialitate şi asigură desfăşurarea unitară a
operaţiunilor arhivistice la nivelul tuturor creatorilor şi deţinătorilor de documente, îndeplinind
următoarele atribuţii:
a) elaborează, în conformitate cu prevederile prezentei legi, norme şi metodologii de lucru
pentru organizarea şi desfăşurarea întregii activităţi arhivistice, inclusiv pentru clasificarea şi
includerea în Fondul Arhivistic Naţional al României a documentelor prevăzute la art. 2, care se dau
publicităţii, după caz;
b) controlează aplicarea prevederilor legislaţiei în vigoare pe linia muncii de arhivă şi stabileşte
măsurile ce se impun potrivit legii;
c) preia de la creatorii şi deţinătorii de arhivă documentele care fac parte din Fondul Arhivistic
Naţional al României, în condiţiile şi la termenele prevăzute în prezenta lege;
d) asigură evidenţa, inventarierea, selectarea, păstrarea şi folosirea documentelor pe care le
deţine;
ADINA BERCIU-DRĂGHICESCU
transferului în alt depozit de arhivă sau ca urmare a distrugerii provocate de calamităţi naturale ori de
un eveniment exterior imprevizibil şi de neînlăturat.
Secţiunea a Ii-a
Selecţionarea documentelor
Art. 10 - În cadrul Arhivelor Naţionale funcţionează comisia centrală de selecţionare a
documentelor, care coordonează activitatea de selecţionare a documentelor întocmite şi deţinute de
creatori la nivel central, iar în cadrul direcţiunilor judeţene ale Arhivelor Naţionale funcţionează câte o
comisie de selecţionare a documentelor, care coordonează activitatea de selecţionare a documentelor
întocmite şi deţinute de ceilalţi creatori.
Modul de organizare şi atribuţiile comisiilor prevăzute la alin. 1 se stabilesc prin norme privind
activitatea arhivistică, aprobate de directorul general al Arhivelor Naţionale.
Art. 11 - în cadrul fiecărei unităţi creatoare şi deţinătoare de documente funcţionează câte o
comisie de selecţionare, numită prin decizia sau ordinul conducătorului unităţii respective, fiind
compusă din: un preşedinte, un secretar şi un număr impar de membri numiţi din rândul specialiştilor
proprii. Această comisie se întruneşte anual sau ori de câte ori este necesar, pentru a analiza fiecare
unitate arhivistică în parte, stabilindu-i valoarea practică sau istorică; hotărârea luată se consemnează
într-un proces-verbal, întocmit potrivit anexei nr. 5.
Procesul-verbal de selecţionare, însoţit de inventarele documentelor propuse spre eliminare ca
fiind lipsite de valoare, precum şi de inventarele documentelor ce se păstrează permanent, se
înaintează spre aprobare Comisiei centrale de selecţionare, în cazul creatorilor şi deţinătorilor de
documente la nivel central, sau comisiilor din cadrul direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, în
cazul celorlalţi creatori şi deţinător de documente.
Documentele se scot din evidenţele arhivelor şi se pot elimina numai în baza proceselor-verbale
ale comisiilor prevăzute la alin. 2.
în cazul administratorului unic, acesta poartă răspunderea pentru selecţionarea documentelor ce
urmează a fi arhivate.
Secţiunea a IlI-a
Păstrarea documentelor
Art. 12 - Creatorii şi deţinătorii de documente sunt obligaţi să păstreze documentele create sau
deţinute în condiţii corespunzătoare, asigurându-le împotriva distrugerii, degradării, sustragerii ori
comercializării în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
Persoanele juridice creatoare şi deţinătoare de documente sunt obligate să le păstreze în spaţii
special amenajate pentru arhivă. Noile construcţii ale creatorilor şi deţinătorilor de arhivă vor fi
avizate de către Arhivele Naţionale sau direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, după caz, unele
numai dacă au spaţii prevăzute pentru păstrarea documentelor.
Arhivele Naţionale şi direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale pot prelungi termenul de
păstrare a documentelor la deţinători până la asigurarea spaţiilor necesare preluării lor.
Depozitele de arhivă vor fi dotate, în funcţie de formatul şi de suportul documentelor, cu
mijloace adecvate de păstrare şi de protejare a acestora, precum şi cu mijloace, instalaţii şi sisteme de
prevenire şi stingere a incendiilor.
Secţiunea a lY-a
Depunerea documentelor la Arhivele Naţionale
Art. 13 - Persoanele juridice creatoare şi deţinătoare de documente depun spre păstrare
permanentă la Arhivele Naţionale şi la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, după cum urmează: a)
documente fotografice, precum şi peliculele cinematografice, după 20 de ani de la crearea lor;
Capitolul IV
Folosirea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României Art. 20 -
Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României pot fi folosite pentru:
cercetare ştiinţifică, rezolvarea unor lucrări administrative, informări, acţiuni educative, elaborarea
de publicaţii şi eliberarea de copii, extrase şi certificate.
Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României pot fi consultate, la
cerere, de către cetăţenii români şi străini, după 30 de ani de la crearea lor. Pentru documentele la care
nu s-a împlinit acest termen, cercetarea se poate face numai cu aprobarea conducerii unităţii creatoare
sau deţinătoare.
Art. 29 - Constituie contravenţii la prevederile prezentei legi următoarele fapte, dacă nu sunt
săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni:
a) neinventarierea documentelor sau neînlocuirea de către creatorii acestora, persoane juridice,
a nomenclatoarelor arhivistice pentru documente proprii, potrivit art. 8 alin. 2;
b) nepredarea de către compartimentele unităţii creatoare, la arhivă, a documentelor cu termen
de păstrare permanent, pe bază de inventar şi proces-verbal de predare-primire, conform prevederilor
art. 9;
c) neselecţionarea documentelor create şi deţinute de către persoane juridice, la termenele
prevăzute în nomenclatorul propriu, de către comisia de selecţionare a documentelor, în condiţiile
prevăzute la art. 11;
d) neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de păstrare şi protejare a documentelor create şi
deţinute de către creatorii şi deţinătorii de arhivă, persoane juridice sau persoane fizice, potrivit art.
12;
e) nepredare, la Arhivele Naţionale şi, după caz, la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, a
documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al Românei de către creatorii şi deţinătorii
de documente de arhivă, la expirarea termenelor prevăzute la art. 13;
f) oferta de vânzare sau vânzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al
României de către persoane fizice sau persoane juridice, fără respectarea priorităţii Arhivelor
Naţionale de a le cumpăra, potrivit prevederilor art. 15 alin. 2;
g) nedepunerea la Arhivele Naţionale sau la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, după
caz, de către creatorii şi deţinătorii de documente de arhivă, a inventarelor pe care le deţin la expirarea
termenejor de depunere, în condiţiile prevăzute la art. 17.
Art. 30 - Contravenţiile prevăzute la art. 29 se sancţionează după cum urmează:
a) cu amendă de la 500.000 lei la 2.000.000 lei, cele prevăzute la lit. a), d) şi f);
b) cu amendă de la 250.000 lei la 1.000.000 lei, cele prevăzute la lit. b), c), e) şi g).
Amenda se aplică şi persoanelşor juridice.
În cazul contravenţiilor prevăzute la art. 29 lit. f), Arhivele Naţionale pot solicita instanţei
judecătoreşti anularea actului de vânzare, chiar şi după expirarea termenului de prescripţie a
răspunderii contravenţionale, în condiţiile legii civile.
Art. 31 — Constatarea contravenţiilor prevăzute la art. 29 şi aplicarea sancţiunilor se fac de către
împuterniciţii Arhivelor Naţionale şi, după caz, ai direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale.
Art. 32 - Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se poate face plângere, în
termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârşită
contravenţia.
Art. 33 - Contravenţiilor prevăzute în prezenta lege le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.
32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenienţilor.
Art. 36 - Dispoziţiile din prezenta lege referitoare la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale
se aplică, în mod corespunzător şi Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale.
Art. 37 - Anexele nr. 1-6 fac parte integrantă din prezenta lege.
Art. 38 - Decretul nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic Naţional al Republicii Socialiste
România, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi
se abrogă.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 4 martie 1966, cu respectarea prevederilor
art. 74 alin (1) din Constituţia României
Preşedintele senatului
Prof. Univ. Dr. Oliviu Gherman
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 12 martie 1996, cu
respectarea prevederilor art. 74 alin (1) din Constituţia României
Bucureşti, 2 aprilie 1996. nr. 16 Preşedintele Camerei Deputaţilor
Adrian Năstase
(Monitorul Oficial, nr. 71/9 aprilie 1996)
ANEXA NR. 1
Aprob
Preşedintele Consiliului de administraţie
(director)
Se confirmă
Directorul general al Arhivelor
Naţionale (Directorul Direcţiei)
Judeţene ....... a Arhivelor Naţionale)
ANEXA NR. 2
(denumirea creatorului)
(denumirea compartimentului)
INVENTARUL PE ANUL ...............
pentru documentele care se păstrează
permanent sau temporar
Nr Indicativul
dosarului după Conţinutul pe scurt al Datele Numărul dosarului, Observaţii
.
nomenclator registrului etc. extreme filelor
Am predat, Am primit,
ANEXA NR. 3
Instituţia ...........
(regie autonomă, societate comercială)
PROCES-VERBAL
de predare-primire a documentelor
Am predat, Am primit,
ANEXA NR. 4
REGISTRU DE EVIDENŢĂ
a intrărilor-ieşirilor unităţilor arhivistice
ANEXA NR. 5
(denumirea creatorului)
(sediul)
LISTA
termenelor după care pot fi date în cercetare documentele privind
interesele naţionale, drepturile şi libertăţile cetăţenilor
• anii extremi
elementele lui; cum îşi întocmeşte (după caz) lista de prescurtări, pe care o ataşează la
începutul lucrării, sau cum - la un studiu mai restrâns - anunţă, în notă, aceste prescurtări, la
prima citare; cum îşi întocmeşte indicele; cum elaborează introducerea la lucrări, eventual
prefaţa (indiferent dacă o elaborează el sau i se face de altcineva: un coleg "de breaslă" sau o
autoritate în domeniu, ca recomandare; cum alege şi cum pune în pagină iconografia lucrării,
hărţile, tabelele sau alte anexe care întregesc lucrarea; în sfârşit, dacă autorul a fost atent la
ţinuta grafică a lucrării (calitatea hârtiei şi a coperţilor, întâi pentru a rezista în timp, al 2-lea
pentru a crea o primă impresie plăcută, deci favorabilă, cititorului). Şi un "secret" profesional,
pentru a para o anumită tentaţie a editorului: în contractul cu acesta şi în "pagina tehnică" (la
început) a lucrării - dacă autorul a avut grijă să-şi consemneze drepturile rezervate
(copyright-ul).
Dacă va fi atent la toate acestea, studentul va învăţa "din mers" meseria. Alte învăţături
le primeşte, desigur, de la fiecare profesor sau asistent. În sfârşit, o sinteză, ordonată, a tuturor
acestora o prezentăm noi aici.
Alegerea temei de cercetare nu este atât de uşoară, cum s-ar părea. Dacă o repartizează
sau o sugerează profesorul specialist, în mod normal o face în cunoştinţă de cauză. Şi chiar
dacă o propune el, studentul îl consultă pe profesorul sub coordonarea căruia lucrează.
Alegerea temei presupune: 1) să fii edificat deplin asupra necesităţii abordării respectivei
teme, fie din punctul de vedere al cercetării fundamentale, fie din cel al celei aplicative,
practice; 2) să ai cunoştinţe aprofundate asupra domeniului abordat, în cuprinsul căruia tema
poate fi necercetată, parţial cercetată (deci, insuficient) sau greşit abordată/interpretată,
situaţie care îndreptăţeşte cercetarea/recercetarea ei; 3) să ştii dacă ai acces (în ţară sau în
străinătate) la baza de documentare (istoriografică sau de surse inedite) şi dacă, după caz,
stăpâneşti limbile lucrărilor publicate sau ale surselor inedite.
Titlul lucrării, la început, are o formulare aproximativă - dar cât mai adecvat temei. El
se va definitiva pe parcurs în funcţie de anumite aspecte reieşite pe parcursul documentării.
Oricum, în forma finală, titlul trebuie să "acopere", în câteva cuvinte, conţinutul lucrării.
întocmirea bibliografiei, pentru tema aleasă, este absolut necesară. Ea este obligatorie,
de pus în lucrare, până la teza de doctorat inclusiv, dar e necesară şi ulterior, în cărţile
publicate. Lucrările istoriogrqfice, cu care începe întocmirea bibliografiei, se consemnează pe
fişe bibliografice (1/8 dintr-o coală A4). Pe fişa bibliografică se trec, în ordine: Numele şi
prenumele autorului (sau autorilor) sau, dacă e o lucrare colectivă, ale coordonatorului sau
ale şefului de colectiv); titlul lucrării (dacă este un studiu într-o revistă, se menţionează: în
revista "...", deci titlul revistei în ghilimele, anul de apariţie al revistei, anul calendaristic,
numărul revistei, locul, paginile între care se află studiul); eventual, ediţia a II-a, a III-a etc;
locul editării, anul editării, numărul paginilor; ilustraţii, anexe sau alte materiale în afara
textului ori distribuite în text.
După bibliografierea cărţilor, studiilor, chiar a recenziilor importante la anumite lucrări,
urmează bibliografierea surselor inedite (de arhivă), ca şi menţionarea izvoarelor de tradiţie
(după caz).
Schema bibliografiei ar putea fi aceasta (alfabetic, pe capitole, numerotate de la 1 până
la final):
I Lucrări de sinteză: ori împreună, ori - a) Sinteze generale (lucrări de largă sinteză -
ex. „ < • Tratate, Istorii, pe ţară; Istorii universale); b) Sinteze speciale (consacrate
special
domeniului în care intră subiectul abordat de noi; aici intră şi monografiile).
II Lucrări speciale (consacrate direct subiectului sau unui cadru ceva mai larg în care
acesta intră, în sfârşit orice alt studiu pe care l-am utilizat, în afara celor de mai sus).
IIIIzvoare (toate, utilizate):
III-l.Edite
IIIl-2. Presă
III-3. Inedite
III-4. Izvoare de tradiţie (unde e cazul)
N.B. Nu optăm pentru trecerea izvoarelor la începutul listei bibliografice. Pentru noi,
ordinea în schema aceasta reflectă drumul cercetării: de la marea sinteză la izvorul inedit.
Dar nu este greşit să fie menţionate: izvoarele la început, subliniindu-se valoarea
documentelor ca surse primaree documentare.
IV. Instrumente de lucru (enciclopedii, dicţionare, atlase etc, aşezate într-o ordine)
Organizând bibliografia astfel, în lista bibliografică definitivă, putem economisi spaţiu
tipografic (care este tot mai scump!) şi efort, putem renunţa la cea mai mare parte a aparatului
critic infrapaginal (sau la sfârşit de capitol sau la finalul lucrării), citând, pur şi simplu, în text,
într-un spaţiu restrâns, între paranteze rotunde, poziţia (nr.), din Bibliografie, a lucrării citate,
eventual ediţia, volumul, pagina: (25/vol. I, 26, sau 25/I,26)).
Bibliografia se completează continuu, chiar şi în etapele de documentare şi elaborare,
chiar şi după elaborare, când se amendează cu ultimele informaţii survenite, evident şi cu
sursa lor bibliografică. După ce am întocmit lista bibliografică finală, cu care am lucrat şi am
citat din ea, noile poziţii bibliografice se intercalează alfabetic, bisând poziţia (20 bis) sau
folosind primele litere ale alfabetului (20a; 20b etc); astfel se renumerotează întreaga
bibliografie şi se corectează numerele în cuprinsul cărţii.
Planul lucrării, într-o primă variantă, se poate întocmi, provizoriu, de la început.
Documentarea este una din cele mai îndelungate etape în munca noastră de întocmire a
unei lucrări ştiinţifice. Pe fişa de cercetare/documentare se notează toate informaţiile utile
care ne vor folosi la elaborare, spre a nu mai fi obligaţi să revenim în bibliotecă, pentru a mai
nota, de pildă, o pagină pe care am omis-o.
Fişele de cercetare/documentare sunt: a) fişa rezumat; b) fişa regest; c) fişa extras.
Indiferent de tipul fişei, aceasta trebuie să conţină (în rezumat, regest, extras) o singură
idee/problemă. "Arhitectura" lor însă se diferenţiază întrucâtva în funcţie de natura lucrării
fişate: carte/studiu/atlas sau izvor istoric (edit, inedit). Dăm mai jos aceste tipuri de fişe,
diferenţiate:
Problema/ideea Problema/ideea
(cartea: autor, titlu etc.) Anul, locul
(Preluare în rezumat,
Preluare: regest, extras) (Volumul
(în rezumat, degust, extras) edit/Arhiva , fondul sau colecţia
etc.)
Fişă de cercetare Fişă de cercetare
după carte/studiu după izvor
Fişele de cercetare, acasă, se aşează în cutiuţe special construite (din carton sau lemn),
pe dimensiunea lor, despărţite, pe probleme (eventual chiar pe capitolele/subcapitolele
lucrării, conform unui plan al ei, chiar dacă provizoriu), prin cartonaşe mai groase, puţin mai
înalte decât fişa, dar suficient de late sus, pentru a se trece pe ele problema grupării de fişe ce
urmează (sau un eventual titlu al capitolului/subcapitolului). Păstrarea fişelor în plicuri devine
greoaie în etapele următoare. De preferat - păstrarea în cutiuţe care se pot pune chiar într-un raft
mic (de 4-8 cutii, cu etichetă privind conţinutul cutiei).
Urmează lectura/studiul fişelor de cercetare, foarte atentă lectură, completându-se
informaţia, cu fişe ataşate (capsate) de prima, cu notiţe marginale scurte de trimitere la alte
informaţii, chiar cu reflecţii pe care le-am putea folosi în etapa elaborării; acestea se pot face
şi pe verso-ul fişei, concis.
Planul lucrării, într-o variantă mai completă, se poate întocmi după lectura integrală a
fişelor de cercetare, cu operaţiunile amintite. Planul trebuie să fie cât mai analitic, cu capitole
şi subcapitole, cu precizarea materialelor care se dau în anexă. Planul încă se mai
perfecţionează/amendează în etapa elaborării şi a lecturii/lecturilor lucrării după elaborare.
Elaborarea lucrării este, prin excelenţă, etapa de creaţie ştiinţifică, în care studiul
profesional şi reflecţiile permanente care îl însoţesc se "topesc", prin stilul care te va
reprezenta tot mai mult, în opera finală.
Aparatul ştiinţific/critic (note/trimiterile la sursă, cât mai exacte şi complete, pentru a fi
controlabilă orice opinie sau demonstraţie) s-a pus şi încă se pune, la modul „ideal" în josul
paginii (infrapaginal), utilizându-se sistemul de prescurtări pe care autorul 1-a adoptat şi pe
care, obligatoriu, îl anunţă la începutul lucrării, înainte de a începe expunerea. Pentru
economisirea spaţiului tipografic (care devine tot mai scump!), ca şi pentru uşurarea muncii
pe computer, aparatul critic (notele, numeraţiile: l...n) se trec, compact, la sfârşitul
capitolului sau chiar la sfârşitul cărţii (pe capitole sau toate, în ordine: l...n). Se realizează
astfel şi fluienţa textului; pentru control operativ la lectură, se pune un semn de carte la pagina
unde încep notele. In acest sistem, operele utilizate se transcriu, la prima citare, cu toate
elementele bibliografice: Autor/autori (începând cu primul) sau coordonator (cu literă
normală, minuscul şi nesubliniat), titlul operei, complet (cursiv/italic (la prima citare, apoi în
prescurtarea adoptată), eventual ediţia, editura, locul şi anul editării, eventual volumul, în
sfârşit, pagina; dacă este un studiu într-o revistă, după titlul acestuia se dă, între ghilimele,
numele revistei (complet sau cu prescurtarea adecvată), cu celelalte elemente bibliografice (an
de apariţie, an calendaristic, numărul, locul apariţiei revistei, în sfârşit pagina cu informaţia
sau opinia, ideea). Un sistem mai funcţional ni se pare a fi cel deja menţionat: lista
bibliografică în anexa lucrării (v. mai sus), iar trimiterile/notele se fac direct în text, între
paranteze rotunde (ex.: 52/TJ, 86, aceasta însemnând: lucrarea de la poziţia 52 din bibliografie,
voi. II, pagina).
Elementele de bază ale fişei bibliografice sunt: autorul şi titlul operei. Când ambele
aceste elemente de bază se repetă la o citare imediat următoare, se scrie doar: Jbidem şi se
pune pagina, se subliniază şi în consecinţă se va scrie cu italice. Când doar autorul se repetă,
iar opera este alta, în locul autorului se pune Idem (nesubliniat). Când ambele elemente se
repetă, dar citările sunt distanţate (peste 2-3 etc. poziţii), se dă numele autorului citat, apoi se
scrie op. cit. (= opera citată, cu italice) sau loc. cit. sau art. cit. Apud, dar şi confero (cf.) se
utilizează atunci când nu s-a luat informaţia direct de la sursa primară, ci dintr-o altă lucrare
I
91 Copyright DEPARTAMENT ID © 2007
ARHIVISTICĂ ADINA BERCIU - DRĂGHICESCU
în care se citează sursa respectivă; se citează şi sursa primară, dar nu se omite a se menţiona:
apud sau cf.
Anexa lucrării (ilustraţii, tabele, grafice - câte nu se trec în text, hărţi, eventual unele
documente reprezentative etc.) e bine să se întocmească la început, prioritar, pentru a putea
face trimiterea şi la ea, după caz, şi a o folosi în etapa elaborării. Anexa, după caz, se
compartimentează (ilustraţii/tabele/grafice etc), numerotându-se fiecare piesă în
compartimentul ei, şi se paginează şi ea în continuare.
Indicele cărţii se execută ultimul şi ocupă ultima paginaţie. Pentru a nu face de două ori
munca, e bine ca indicele cărţii să se facă atunci când cartea este la "semnal" (primele
exemplare, de probă). Acum însă, cu utilizarea computerului, indicele se poate face şi la
sfârşitul procesării. Este de preferat a se utiliza indicele general (nu separat: onomastic,
toponimic, de materii), căci e mai funcţional.
Cum se întocmeşte indicele? (operaţiune oarecum plictisitoare, dar e bine să-l
întocmească autorul, care îl poate executa cel mai bine; dacă nu poate angaja pe cineva
specializat în întocmirea de indici — evident, după indicaţiile autorului): se face lectura foarte
atentă a cărţii; pe fişe de format mai mic sau mai mare (1/8 sau 1/4 dintr-o coală A), depinde
cât de detaliat vrei să-1 faci) se trec toate numele întâlnite (de persoane, toponime, hidronime,
osonime, de materii), iar sub aceste nume se trec toate paginile din carte în care se află
numele respectiv, după care toate aceste fişe se ordonează alfabetic şi se procesează. Dacă
posturile în care respectivele nume se află în pagini prezintă un interes aparte, se menţionează
pe fişa numelui acele posturi, cu paginile respective (de ex.: Bălcescu, Nicolae: familia, 5, 17,
32; învăţătura, 21, 29; 36, 37; editează "Magazin istoric pentru Dacia", 39, 47, 56 etc). Dacă
un nume este des menţionat în carte, în dreptul lui se trece: passim.
O Introducere, dacă este cazul, autorul o elaborează la sfârşit dar, fireşte, o aşează în
fruntea lucrării, înainte de începerea textului acesteia. In această Introducere — concisă, densă
-, autorul explică/justifică necesitatea tratării temei şi prezintă principalele concluzii la care a
ajuns. Ea are menirea să-i prezinte cititorului, foarte pe scurt, conţinutul lucrării; dacă cititorul
va fi interesat, va trece la studierea ei.
Prefaţa, dacă este cazul, cuprinde, foarte pe scurt, cele mai importante atenţionări şi
precizări menite să atragă atenţia asupra cărţii. Dacă prefaţa este scrisă de o autoritate în
domeniu, ea este, în principal, o recomandare pentru autor, pentru cititor şi pentru carte. Ea se
pune în faţa Introducerii.
Cuprinsul, definitivat ca ultimă componentă a lucrării, este de preferat să fie analitic, pe
capitole şi subcapitole etc, menţionându-se la fiecare pagina de început (la capitole în
marginea din dreapta, la subcapitole imediat după titlul acestora, pentru economie de spaţiu.
Corectarea lucrării, după procesare, cade în sarcina autorului, exclusiv, care ştie cel
mai bine cum s-o facă. Operatorul computerului scoate erorile semnalate, adaugă
completările. Autorul revede textul astfel corectat de operator, controlând dacă s-a operat
totul; eventual, mai scoate şi alte erori, "scăpări". Erorile - de orice fel — rămase cad în
răspunderea autorului, exclusiv.
Grafica lucrării trebuie să stea şi în atenţia autorului, la încheierea contractului de
editare: hârtie bună, cu mult alb şi rezistentă, coperţile din carton rezistent, cu un design
adecvat, dar şi estetic, şi o bună legătură în cotor. Un amănunt important: să se imprime şi pe
cotorul cărţii numele autorului şi titlul acesteia (întreg sau prescurtat), eventual volumul.
Elaborarea unei ediţii ştiinţifice de izvoare istorice scrise (documentare şi narative) este
una din obligaţiile majore pentru viaţa noastră ştiinţifică - şi nu numai pentru cercetarea în
domeniul istoriei. În condiţiile moderne ale unei abordări ştiinţifice interdisciplinare, la astfel de
ediţii fac apel specialişti din diverse domenii, dar şi echipe mixte pentru multe probleme
ştiinţifice care se cer a fi rezolvate. Nu este doar o problemă a istoricilor, a „frontului" istoric,
ci a culturii ştiinţifice în ansamblu şi nu numai.
Este, deci, necesară, elaborarea - sub egida Academiei, ca for ştiinţific suprem - a unui plan,
strategic dacă vreţi (căci presupune o însemnată angajare ştiinţifică şi materială), bine chibzuit şi
coordonat, ştiinţific şi realist, pornind de la ce s-a realizat corespunzător până acum, în care să
se integreze toate instituţiile şi persoanele fizice capabile şi doritoare să editeze izvoare, fiecare
cu aportul ei. Important este ca orice ediţie realizată să aibă ţinută strict ştiinţifică, iar condiţiile
grafice ale fiecărui volum să fie corespunzătoare unei asemenea lucrări de îndelungată rezistenţă.
În acest spirit expunem mai departe modul de realizare al unei asemenea ediţii -
repetăm: de izvoare scrise/literare.
Etapa pregătirii ediţiei — după stabilirea clară a obiectivului şi încadrarea în planul de
editare — se face în primul rând prin critica externă a izvoarelor despre care am vorbit (v. mai sus),
parţial şi prin critica internă (pentru a se stabili cât mai ştiinţific izvoarele dubioase sau false,
izvoare ce urmează a fi publicate în ediţia noastră, într-un „compartiment" al lor către sfârşitul
volumului; o bună parte din critica internă rămâne pe seama istoricilor ulterior.
O atenţie deosebită trebuie dată elaborării aparatului ştiinţific al ediţiei, atât cel de la
sfârşitul fiecărui document (în cazul izvoarelor documentare), cât şi a celui infrapaginal (la
izvoarele narative dar şi la cele documentare, precum şi a celui din fruntea volumului şi de la
sfârşitul lui.
Astfel, la sfârşitul fiecărui izvor documentar se redau, în paranteze, succint
(„telegrafic") toate elementele „fişei tehnice" a documentului, de la cotă până la cromatică şi stare
de păstrare. La un izvor narativ (de întindere), descrierea lui „tehnică" se face spre finalul
Introducerii într-un subcapitol anume.
În fruntea volumului, prefaţa este facultativă, dar Introducerea este obligatorie. Ea nu
trebuie să fie un „studiu de caz" pe baza documentelor publicate - cum s-a procedat mai
demult, când lipseau studiile în domeniu (vezi de exemplu, N. Iorga, Studii şi documente privind
istoria românilor, 30 volume) -, ci un studiu ştiinţific privind prezentarea izvoarelor, inclusiv
corespondenţa cotelor arhivistice (dacă acestea s-au schimbat) şi mai ales precizarea valorii lor
pentru cercetarea ştiinţifică.
Tot în fruntea volumului, după Introducere, se pune lista cu prescurtările utilizate (pentru
economie de spaţiu), apoi lista rezumatelor la documentele ediţiei, rezumate care însă nu trebuie
să lipsească nici din fruntea fiecărui document (pe motiv că s-ar face o economie).
În Anexă, într-un prin „compartiment", se publică documentele dubioase şi
documentele considerate de noi false, cu câte un „microstudiu" la fiecare, privitor la
demonstrarea caracterului dubios sau fals. Într-un al 2-lea „compartiment" al Anexei se dau în
facsimil/foto documente reprezentative, ca „mostră" sau integral; dacă permit condiţiile
materiale, se dau cât mai multe - este şi o măsură de prevedere, dacă s-ar pierde sau deteriora
originalele. Redarea unor alte ilustraţii (personalităţi, edificii etc.) este excesivă şi neindicată
pentru ediţia de izvoare; ele îşi au locul în altă parte.Indicele este unul din cele mai importante
elemente ale aparatului ştiinţific al unei ediţii de izvoare. S-au practicat cele 3 feluri de indici:
onomastic, toponimic şi de materii. Experienţa a arătat că indicele general este cel mai operativ
atât ştiinţific cât şi în economia ediţiei. El se execută când ediţia a ajuns în faza de listă finală,
gata pentru tipar. Nu este o muncă uşoară dar ediţiile cu indice sunt cele mai preţuite.
Dimpotrivă, absenţa indicelui constituie o mare lipsă a ediţiei.
Concret, indicele se execută pe fişe dispuse alfabetic, cu un cuvânt pe fiecare fişă, sub care
se notează, alfabetic, posturile sub care cuvântul se găseşte, în volum, în dreptul cărora se trec, în
ordine, paginile la care se găseşte. De exemplu:
Dimitrie: - bărbier, pagina respectivă dar fără sigla ,,p".
cioban, p ........
dulgher, p. ...
- etc. sol la
Poartă, ....
BIBLIOGRAFIE
ADĂNĂLOAIE, NICHITA, Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de istorie, în „Studii şi articole
de istorie", XXI, 1973. EDROIU, NICOLAE, Introducere în istorie şi ştiinţele auxiliare ale
istoriei, Univ. „Babeş-Bolyai",
Cluj-Napoca, 1977.
MACIU, VASILE, Metode de cercetare în istorie, în „Forum", 2, 1970. SACERDOŢEANU, AURELIAN,
îndrumări în cercetări istorice, Bucureşti, 1943. SACERDOŢEANU, AURELIAN, Metoda alcătuirii unui
studiu de istorie, în RA,IX, 1967, nr. 1.