UNIVERSITATEA „OVIDIUS”, CONSTANȚA

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: COMUNICAREȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN
SPAȚIUL EUROPEAN”

Modernism vs. postmodernism

Materia: Tipuri de discurs

Studentă: Vasile Alina Valentina

Constanța,

2017
 Modernismul este o mişcare culturală, artistică şi ideatică care include artele vizuale,
arhitectura, muzica şi literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii
1910 - 1914, când artiştii s-au revoltat împotriva tradiţiilor academice şi istorice impuse şi
considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea şi
culminând cu rigiditatea şi "osificarea" academismului secolului al 19-lea.

Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernă şi cea postmodernă, pe când
alţii le văd ca două perioade ale aceleiaşi ere artistice. Prezentul articol prezintă mişcarea care a
început la finele secolului al XIX-lea; pentru arta după anii 1970, vedeţi articolul despre
postmodernism.

Ţelurile modernismului

Moderniştii au crezut că prin refuzarea tradiţiei ar fi putut descoperi noi şi radicale feluri de a
crea "un altfel de artă". Arnold Schoenberg a crezut în ignorarea armoniei tonale, tradiţionale –
sistemul ierarhic de organizare a muzicii care a ghidat acest domeniu pentru mai bine de două
secole şi jumătate – întrucât a descoperit un mod nou de a organiza sunetul, bazat pe gruparea
notelor în rânduri de câte douăsprezece. Această tehnică a rezultat în creerea muzicii seriale a
perioadei de după primul război mondial. Artiştii abstracţi, inspiraţi de mişcarea impresionistă şi
de lucrările lui Paul Cézanne şi Edvard Munch, au pornit conceptual de la presupunerea că atât
culoarea cât şi forma - nu reprezentarea lumii naturale - sunt elementele esenţiale ale artei
vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian şi Kazimir Malevich au încercat să
redefinească arta ca şi aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest
aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcţia pur descriptivă ale niciuneia din
artele vizuale. Aceşti artişti modernişti au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale şi
materiale, arta va trece de faza materialistă şi va intra într-una spirituală.

Trasaturi:

 Negarea valorilor poetice

 Refuzul capodoperei şi al ideii de frumos, de perfecţiune
 Ruptura de trecut
 Revolta şi libertatea de exprimare
 Originalitatea şi tendinţa de a şoca
 starea de conflict între luciditatea conştiinţei şi spaimele necunoscutului
 luciditatea, efortul prin care gândirea îşi cucereşte adevărurile
 problematica conştiinţei nelinistite
 predilecţia pentru stări limită:coşmar, halucinaţie, ridicol, grotesc
 exacerbare a sensibilităţii, a facultăţilor perceptive, vederea monstruoasă
 drama tristeţii metafizice, a omului problematic înstrăinat de tainele genezice ale universului
 aspiraţia spre regăsirea echilibrului originar

Charles Murray, un critic acerb al postmodernismului, dă o definiţie acestui termen:

 Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere

care îţi vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine
politică, şi Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală
contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda
ştiinţifică, care există în anumite cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata
este şi un sentiment de ostilitate faţă de ideea că judecăţile de discriminare sînt potrivite
în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii de valoare, ostilităţii faţă de
ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar eticheta ataşată
acestei perspective.

Domenii de manifestare

Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau ne-academice cum ar fi

câmpul filosofiei, teologiei, dar şi în artă, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru,
sociologie, modă, tehnologie, literatură, şi comunicaţii sunt puternic influenţate de ideile şi
tendinţele postmoderne. Postmodernismul în filosofie se autodenumeşte critical theory; el
domină şi controlează procesul de construire al identităţii în mass media.

De remarcat că termenul „post-modern” tinde să fie folosit de critici, iar „postmodern” de către
susţinători. Cauza ar putea fi faptul că adjectivul postmodern este considerat un simbol şi
înţelesul său( aşa cum ar fi acesta obţinut prin simpla analiză lingvistică) ar putea fi ignorat.
Postmodernismul a fost identificat drept o disciplină teoretică la începutul anilor 80, dar ca o
mişcare culturală a apărut cu ani buni înainte. Momentul de cotitură dintre modernism şi
postmodernism este dificil de stabilit, dacă nu chiar imposibil.

Studii internaţionale despre postmodernism

Teoria a căpătat putere şi a ocupat spaţiul academic francez. În 1979 Jean-François Lyotard a
scris o operă scurtă, dar foarte influentă, Condiţia postmodernă un raport asupra cunoaşterii
detotalizante. (versiunea în limba română de Ciprian Mihali, Editura Babel, 1993).

Jean Baudrillard, Michel Foucault, şi apoi Roland Barthes (în operele sale mai târzii, post-
structuraliste) sunt de asemenea nume de referinţă în teoria postmodernă. Postmodernismul are
drept aliaţi apropiaţi mai multe discipline academice contemporane, mai ales pe cele din câmpul
sociologiei. Multe din ideile sale provin din domeniile feminismului sau a teoriei post coloniale.

Căutându-i rădăcinile, unii i le identifică în spagerea idealismului de tip hegelian şi în impactul

celor două războie mondiale (poate şi a conceptului de Război mondial).

Metoda lui Michel Foucault de a aplica dialectica lui Hegel gândirii despre corp este considerată
o altă bornă importantă. Deşi se întâmplă arareori să poţi stabili cu exactitate care sunt originile
unei asemenea schimbări sociale majore, e destul de probabil să presupunem că
postmodernismul reprezintă acumularea deziluziilor în faţa proiectului Iluminist şi al progresului
ştiinţific, element centrl al gândirii moderne.

Postmodernismul în lingvistică

Filosofii postmoderni sunt adesea catalogaţi drept fiind o lectură dificilă, iar teoria critică a fost
adesea ridiculizată pentru sintaxa ei înţepenită şi încercările de a combina tonul polemic cu un
vast arsenal de termeni nou inventaţi. Totuşi, acuzaţii similare fuseseră formulate şi la adresa
operelor din epocile precedente, de la idealismul lui Immanuel Kant, la tomurile voluminoase ale
epocii Victoriene, cum ar fi Naşterea tragediei a lui Friedrich Nietzsche. Mai important decât
rolul postmodernismului în limbaj este accentul pus asupra sensurilor implicite ale cuvintelor şi
formelor, structurile care exprimă puterea sunt parte ale felului în care cuvintele sunt folosite, de
la utilizarea cuvântului „om” cu literă capitalizată pentru a te referi la întreaga umanitate, până la
pronumele personal standard „el” ce devine pronume pentru o persoană de gen incert, sau ca o
înlocuire a clasicei diateze reflexive. Acesta este exemplu cel mai evident al schimbărilor dintre
dicţiune şi discurs pe care postmodernismul le patronează.

Un concept important în perspectiva postmodernă asupra limbii este ideea de „joc”. În contextul
postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, şi astfel permite
sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un
cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o
serie de „marcaje” ale căror sens este atribuit cititorului, iar nu autorului, acest joc se bazează pe
mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul
devine o prezenţă în mintea citittorului. Jocul implică mai apoi şi invocarea unor opere scrise în
aceeaşi manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor acestora sau a
stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite în ceea ce priveşte intenţia autorului.

Esenţial pentru această abordare rămâne însă studiul lui Jacques Derrida, intitulat Structure, Sign
and Play in the Discourse of Human Sciences, un capitol al volumului Scriitura şi diferenţa,
publicat iniţial separat într-un articol în 1966.

Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi care îl consideră dificil şi abscons, şi o violare a
contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de comunicat el
trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.

Postmodernismul în artă

Acolo unde moderniştii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei,
postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrăţişeze diversitatea şi contradicţia. O abordare
postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea
graniţele rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei
respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuş pe care unii teoreticieni o denumesc
jouissance. Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu priveşte această fragmentare ca
pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoţea actul de
căutare a adevărului este înlăturat el este înlocuit prin “joc”.

Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acţiune, prin modul în care îşi
aproprie simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute, aducînd ceea ce altă dată
era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte.
Postmodernismul a ridicat în rang cinematograful şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul
celorlalte arte frumoase. Şi aceasta din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele
înalte, şi a recunoaşterii faptului că cinema-ul poate crea simulacre pe care mai târziu le-au
preluat şi celelalte arte.

În literatura română

Postmodernismul s-a declanşat în literatura română în a doua jumătate a anilor şaizeci şi

continuă să existe până în zilele noastre. Problematica delimitării acestui curent, recunoscut
pentru dificultatea de a primi o definiţie unică, implică nevoia de raportare la o direcţie literară
opusă desfăşurată sincron, anume modernismul. În cultura română, regimul politic a favorizat
opere care să continue direcţia modernistă manifestată în perioada interbelică, în schimb
muşamalizând creaţiile autorilor interesaţi de o estetică nouă, de avangardă. De aceea, literatura
postmodernă s-a desfăşurat până la sfârşitul anilor optzeci în mod subteran, materializându-se în
activitatea mai multor grupuri şi cenacluri literare. Din 1990, s-au publicat multe dintre operele
cenzurate în deceniile anterioare; noile creaţii reflectă direct schimbarea regimului politic în
România către unul permisiv.

„Neo-modernismul“ şi reacţii împotriva sa

Primele reacţii împotriva poeticii moderniste „oficiale” a anilor şaizeci au venit de la „grupul
oniric” (Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag). Lor li se vor
adăuga, dar nu în mod necesar programatic, mai vechea Şcoală de la Târgovişte a
prozatorilorRadu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu (pentru care o primă
ocazie de manifestare se declanşează abia acum), Cenaclul de luni (condus de Nicolae
Manolescu), Cenaclul Junimea (al criticului Ovid S. Crohmălniceanu) Cenaculul Universitas,
condus de Mircea Martin. Este momentul în care se impune în literatură „Generaţia optzeci”,
recunoscută drept cea mai orgolioasă dintre manifestările artistice din a doua jumătate a secolului
al XX-lea.

După o modernitate manifestată şi dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca

neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puţine opere literare de valoare. În anii
1960, tradiţia modernistă a fost reînnodată prin apariţia unui curent denumit de Mircea
Cărtărescu în studiul său, „Postmodernism românesc”, tardo-modernism, iar în alte surse, neo-
modernism. Excepţie făceau prozatorii din grupul Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia
Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa), dar şi cei din grupul oniric(
Dumitru Ţepeneag sau Leonid Dimov) sau marele poet Mircea Ivănescu. Prima izbucnire s-a
produs în anii optzeci, când un grup de poeţi, grupaţi în jurul profesorului Nicolae Manolescu au
format Cenaclul de luni, în timp ce prozatorii, grupaţi în jurul profesorului Ovid S.
Crohmălniceanu au continuat să frecventeze Cenaclul Junimea. Grupurile acestea au debutat în
câteva volume colective, apoi s-au afirmat în volume colective. Între trăsăturile cele mai evidente
s-ar putea aminti amestecul de narativitate şi lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastişa,
parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond, tipologia postmodernă s-ar putea defini tocmai prin
lipsa unei tipologii riguroase, prin extremă mobilitate şi amestec voit al genurilor.

Generalităţi

Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere ale teoreticienilor asupra
dimensiunii postmodernismului şi mai cu seamă de a o sintetiza în doar câteva principii. Căci
zonele în care liniile ce desenează hărţi atât de diferite, se intersectează, nu sunt prea numeroase.
Iată totuşi câteva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizaţi comentatori români ai
fenomenului.

În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul;

trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecţia pentru fragment şi o nouă relaţie
cu cititorul, afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă – consideră Nicolae Manolescu – îşi
împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebide că se arată mult mai îngăduitoare
în preferinţele şi în idiosincrasiile ei.

Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, aşa cum inventase epoca modernă.
Monica Spiridon îl consideră în schimb doar un mit cultural şi nimic altceva.

Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală şi prozaizantă a

curentului. Ion Bogdan Lefter evidenţiază legăturile dintre postmodernism şi experimentul literar
românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinaţie,
ironie, retorică, eliberarea fanteziei şi împrumutarea limbajului familiar, dar şi ingenioase
construcţii din „prefabricate”. Iar lista trăsăturilor ar putea fi amplificată.
Grupuri literare postmoderne româneşti

 Cenaclul de luni, al studenţilor din Centrul Universitar Bucureşti, condus de Nicolae

Manolescu, a reprezentat nucleul bucureştean al poeziei noii generaţii, numită şi generaţia
’80 sau generaţia în blugi. A fost înfiinţat în anul 1977 şi desfiinţat în 1984 de secretariatul
P.C.R. al Universităţii, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice ale
grupului au fost antologiiile de poezie Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T.
Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, publicată în 1982 şi Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan
Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur şi Alexandru Muşina, apărută în 1983.

 Cenaclul Universitas (1983-1990), al studenţiolor din Centrul Universitar Bucureşti, condus

de Mircea Martin.

 Cenaclul Junimea, al studenţilor din Facultatea de Filologie din Bucureşti, din anii şaptezeci
şi optzeci, condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului este Desant
’83 (1983) care conţine proză scurtă scrisă de şaisprezece tineri debutanţi (Mircea Nedelciu,
Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun,
George Cuşnarencu, Mircea Cărtărescu ş.a.).

 Cenaclul Litere, condus la sfârşitul anilor nouăzeci de poetul Mircea Cărtărescu, care a dat
mai multe promoţii de poeţi şi prozatori tineri.

Modernismul este, în același timp, disociativ și totalitar, iar postmodernismul -

pluricentrist si integrator. Mai exact, modernitatea este analitica si disociativa, punînd totul în
stare de criza pentru a distinge mai bine partile, dar în acelasi timp ea întretine în fiecare din
aceste parti dorinta de a se plasa în centrii si de a-si subordona întregul. Comunismul, fascismul,
dar si psihanaliza sau structuralismul sînt, din acest unghi de vedere, experiente moderniste.
Totalitatea moderna este deci o falsa totalitate, putînd fi mai degraba definita ca o masificare,
adica o tentativa a cîte unei parti de a se impune ca tot.

Or, esteticul, eticul, religiosul, socialul, psihologicul nu trebuie privite ca domenii tematice ale
realitatii, ce urmeaza sa fie distribuite între specialisti, ci drept moduri diferite de apre-hendare a
aceleiasi realitati unice. Ele sînt discursuri ce se pot aplica unuia si aceluiasi obiect, sa zicem
divinitatea, fara a-si pierde prin aceasta specificitatea. Sînt niste lentile cu grade de difractie
diferite, ce activeaza functii si reactii distincte, prin care omul priveste spre aceeasi realitate. Nu
exista un Dumnezeu al teologului, un Dumnezeu al istoricului religiilor si un Dumnezeu al
artistului; exista un singur Dumnezeu (indiferent ce realitate îi atribuim: metafizica, psihologica
sau culturala), ce poate face obiectul meditatiilor atât ale credinciosului, cât si ale omului de
stiinta sau ale scriitorului. Ceea ce difera sînt legile dupa care este structurat discursul fiecaruia
dintre acestia.

Postmodernismul românesc, cel putin în sensul lui neoher-metic, vine sa raspunda impasului în
care a intrat modernitatea, nu în ultimul rînd în prelungirea ei texîualista. Schimbarea de
paradigma consta în dorinta de reconstructie a omului total, care nu îsi exclude nici o latura a
fiintei, încercînd, dimpotriva, sa faca din nou loc în literatura unor domenii pîna acum exilate:
biograficul si cotidianul, socialul si morala, religiosul si psihologicul, rationalul si stiintificul (în
varianta cibernetica). Literatura ultimelor doua decenii ofera imaginea unei adevarate înfloriri
fractalice a acestui arbore al posibilitatilor literare recuperate de postmodernitate. Cotidianul cel
mai direct se redescopera în proza ce merge de la Mircea Nedelciu la Radu Aldulescu si Petre
Barbu, biograficul rememorat halucinatoriu îsi face loc în scrierile lui Mircea Cartarescu si
Simona Popescu, psihologia este repusa în drepturi în "psiheismul" lui Calin Vlasie si
neoonirismul nouazecist, intruziunea modelului cibernetic se face simtita la Adrian Otoiu si Ion
Manolescu etc. Dintre aceste tendinte postmoderne ale literature române actuale voi insista doar
asupra a doua: recuperarea eticului si resurgenta religiosului.

Mutatia generala care motiveaza aceasta evolutie particulara este deplasarea criteriului artei de
la frumos (în sensul cel mai larg, deci incluzînd urîtul, grotescul, absurdul etc.)
la uman. Cautarile hiperspecializate si tehnicizate ale modernitatii au dus la o desemantizare a
umanului si la o dezumanizare a artei. Lumea postmoderna doreste sa recupereze omul total,
nedesfigurat si nepartializat, a carui arta îl reflecta în toate laturile sale: estetica dar si morala,
psihologica dar si sociala, intelectuala dar si sentimentala. Scriitorul post-conumist simte si el
nevoia sa recupereze latura etica a scrisului, pe care ideologia comunista o izolase la modul
ipocrit de "arta pura".
Chiar daca, pentru moment, contrareactia lumii "moderne" ia forme barbare, de un nationalism
primitiv si agresiv, cea mai frumoasa perspectiva a lumii postmoderne este cea a coabitarii
pacifice, "ipostaticc", a unei varietati infinite de personalitati individuale sau de grup, care nu se
exclud, ci se accepta si se înteleg. Fragmentarismul nu este contrarul integrarii (cum afirma
deconstructivistii), ci mai degraba conditia acesteea. Nu se poate face o integrare reala prin
reducerea partilor la un profil unic, ci doar prin recunoasterea specificitatii fiecareia dintre
componente. Totalitatea adevarata este cea care respecta toate particularitatile, care nu vrea sa
masifice grupurile etnice, sociale sau economice, nici ideile si viziunile despre lume si nici
personalitatile umane, pentru a crea "omul nou" sau "supraomul". Acceptarea reciproca,
interdeterminarea complementarilor, conjunctia contrariilor au la baza logica tertului inclus; de
aceea, post-modernismul pare a fi mai bine definit ca un nou hermetism, în care principiile până
acum exclusive intra în corespondenta într-o viziune mai larga, în care partile spiritului uman se
reîntîlnesc într-o noua antropologie.

BIBLIOGRAFIE
1. Livius Ciocârlie, "Presupuneri despre postmoderaism", în Caiete critice, nr. l-2/ 1986, p.
16.
2. Ștefan Borbely, "Postmodernismul - un model (cultural) oportun?", In Familia,
m. 12/1987.
3. Monica Spiridon asaza postmodernitatea sub semnul lui Hermes ("Mitul iesirii din criza",
în Caiete critice, nr. l-2/1986, p. 90), în acelasi sens în care Gilbert Durând vorbeste de o
întoarcere a mentalitatii herme-tice, în Science de l'homme el tradition, Sirac, 1975.
4. Mircea Cartarescu, Postmodernismul românesc, p. 367.
5. Ion Manolescu, "Un manifest postmodernist", în România literara, nr. 5/1996.
6. Maria Cornelia Oros disociaza convingator paradigma hermetica a lui Umberto Eco de
deconstructivismul lui J. Derrida. în "Postmodernismul între Eco si Derrida",
în Euphorion, nr. 2/1994.
7. Vezi în acest sens Magda Cârneci, "Dezbaterea din jurul postmo-dernismului în
România anilor '80", în Arta anilor '80. Texte despre postmodernism, Bucuresti, Ed.
Litera, 1996.
8. Mircea Cartarescu, Postmodernismul românesc, p. 367.
9. Claude Karnoouh vorbeste de "Postmodernism si postcomunism. Pentru o hermeneutica a
vietii cotidiene", în Apostrof, nr. 9/1993. p. 22.