UNIVERSITATEA ” PETRE ANDREI” IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
- PSIHOLOGIA DEZVOLTARII II

Lector universitar dr. LAVINIA MARIA PRUTEANU

PROFILUL PSIHOLOGIC AL ADOLESCENȚEI

 Adolescenţa – definire şi caracteristici

Despre adolescenţă s-a scris mult, mai mult decât despre oricare altă etapă a
dezvoltării umane, ea constituind, pe plan mondial, obiectul unor lungi şi stăruitoare
preocupări, atât din partea psihologilor, cât şi a pedagogilor, sociologilor, fiziologilor,
medicilor şi psihiatrilor. Cu toate că numărul celor care au scris despre adolescenţă este
foarte mare şi numărul lucrărilor legate de această etapă a vieţii este poate chiar şi mai
mare, adolescenţa rămâne o temă controversată. Considerată, metaforic, când “vârsta de
aur”, când “vârsta ingrată”, adolescenţa rămâne, pe drept cuvânt, ceea ce J.J.Rousseau
numea “a doua naştere”, sau, conform definiţiei date de Pantelimon Golu („Psihologia
copilului”, 1994, p.159), „vârsta oglinzii, vârsta la care adolescentul caută să coincidă cu
sine”.
Etimologic, cuvântul adolescenţă provine din limba latină, în care “adolesco-ere”
înseamnă a creşte, a căpăta putere, a se maturiza. În acest sens îl găsim la cei mai
reprezentativi scriitori latini: la Plautus: “Pestgnam adolevit ad eam aetatum” (după ce a
crescut până la această vârstă); la Cicero: “Cupiditas agendi adolevis” (plăcerea de a
lucra a crescut); la Tacitus: “Ver adolescit” (primăvara capătă putere). Prin urmare, fie că
este vorba despre organism, despre anumite procese psihice sau despre fenomene ale
naturii, cuvântul “adolesco” înseamnă a creşte, a se maturiza. Astfel putem consemna că
încă întemeietorul cercetărilor în domeniul adolescenţei – G. Stanley Hall („Adolescence:
Its Psychology and Its Relations to Physiology, Anthropology, Sociology, Sex, Crime,
Religion, and Education”, 1904) – consideră această fază ca o “tinereţe a popoarelor”,
pornind în interpretarea datelor fundamentale de la o concepţie biologică prin esenţă, din
care se desprind aspectele fiziologice, genetice, statistice şi “dramatice”, insistând mai
mult asupra dominării trăsăturilor negative ca: spirit de contradicţie, vanitate, egoism,
altruism etc. Printre cei mai cunoscuţi cercetători care s-au ocupat de adolescenţă, de
anumite probleme ale ei, punând accent pe diferite trăsături, se pot enumera: F.
Mendeuse, care considera adolescenţa “o anarhie mintală”; M. Debesse (Psihologia
copilului de la naştere la adolescenţă, Bucureşti, 1970), care arată că adolescenţa este
„epoca entuziasmului juvenil”, este “afirmarea eului”, ocupându-se şi de “criza juvenilă”;
Ch. Buhler, care arată că adolescenţa este “epoca negaţiei” şi indică consecinţele
maturizării sexuale prin “criza juvenilă”, care implică abateri comportamentale ca:
anarhism,fuga de acasă, izolare, deznădejde etc., dar care sunt mai mult fenomene
izolate determinate de factori nefavorabili, decât trăsături specifice adolescenţei;
E. Spranger consideră că adolescenţa se caracterizează prin “sentimentul adânc de
singurătate”, prin “radicalism şi tendinţă de idealizare”, acordând importanţă fenomenului
de conştientizare. V. Pavelcu, ocupându-se de formarea şi dezvoltarea personalităţii cu
toţi factorii şi trăsăturile sale, punctează unele caracteristici ale adolescenţei,
considerând-o “vârstă a furtunilor”, a “conflictelor şi frământărilor”, o “vârstă metafizică a
UNIVERSITATEA ” PETRE ANDREI” IAȘI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
- PSIHOLOGIA DEZVOLTARII II
sistemelor şi teoriilor”, “vârsta adevăratei prietenii”, scoţând în evidenţă trăsături
psihologice şi sociale ca: afirmare de sine, autonomie, independenţă, aspiraţii şi
năzuinţe, izolare şi singurătate, solidaritate, egoism şi altruism, realizarea personalităţii
pe plan social prin integrarea în profesie şi societate în conformitate cu un “plan de viaţă”
şi cu schimbarea normelor de conduită prin voinţă liberă, autocontrol şi creaţii personale
şi originale (1972, p. 89-90). I.2.

Stadialitatea adolescenţei
Majoritatea specialiştilor subdivizează adolescenţa în trei etape care, în ordine
cronologică, sunt:
• Preadolescenţa: 11-14 ani, caracterizată prin întrepătrunderea şi oscilaţia între
conduitele infantile şi cele “mature”. Familia şi ambianţa îl consideră pe adolescent când
copil, când tânăr, ambiguitate care îi creează anxietate, irascibilitate, chiar ostilitate. În
această etapă se conturează dorinţa să de afirmare personală, creşte nevoia de
cunoaştere abstractă.
• Adolescenţa propriu-zisă: 14-19 ani, marcată de diversificarea şi precizarea
aptitudinilor particulare şi a gândirii abstracte, îmbogăţirea cunoştinţelor, socializarea
aspiraţiilor. Adolescentul îşi stabileşte opţiunile profesionale, conturându-şi concepţia
despre lume şi viaţă, căpătând drepturi şi obligaţii civice prin majorat .
• Adolescenţa prelungită: 19-25 de ani, caracterizată prin câştigarea independenţei într-o
măsură mai mare de către tineri, care capătă un statut nou din punct de vedere
profesional şi social cu responsabilităţi crescute.

Profilul psihologic al adolescenţei

În definiţia apărută în „Dicţionar enciclopedic de psihiatrie” (coord. C-tin Gorgos,
1984), adolescenţa constituie “etapa de tranziţie în dezvoltarea individului care a depăşit
puseul puberal, caracterizată prin transformări biologice şi psihologice majore”. După
caracteristicile acestui “echilibru care se rupe”, M. Debesse a încercat să întrevadă
sensul viitoarei deveniri, separând tipurile de adolescent în două categorii:
• rectilinii – subiecţi cu personalitate puţin afirmată, conformişti, subordonaţi idealurilor
celorlalţi (având ca tip extrem amorful);
 revoluţionarii – subiecţi care caută spargerea tiparelor, din rândul cărora se vor
recruta atât artiştii, exploratorii, descoperitorii, cât şi rataţii sau “revoluţionarii eterni”. .
Ataşamentul - componentă a afectivităţii în adolescenţă În funcţie de natura şi gradul
de constituire al bazei de ataşament există şi se manifestă trei tipuri de ataşament
(Miftode V. – “Teorie şi metodă în asistenţa socială” – Iaşi, 1995, p. 135):
 Sigure, când copilul simte o protecţie puternică şi definitivă asigurată de dragostea
permanentă a părinţilor, dragoste care îndepărtează orice stres, tristeţe sau nesiguranţă şi
care dezvoltă curajul copilului în a explora lumea;
 . Nesigure sau anxioase când copilul nu este sigur de sentimentele părinţilor, situaţie
alimentată tocmai de comportamentul contradictoriu, incert, "şovăielnic", al părinţilor faţă de
proprii copii; într-un asemenea caz, copilul este îngrijorat de fiecare dată când părinţii pleacă
de acasă. În faţa inconsecvenţei reacţiilor acestora la "semnalele" lui, şovăie şi el în
explorarea lumii din jur şi resimte ca pe o ameninţare orice absenţă părintească, orice
parţială indisponibilitate a unuia dintre părinţi la exigenţele pe care le impune (conceptul de
serendipity = aptitudinea de a face descoperiri norocoase din întâmplare, şi fenomenul
serendipitaţii în volumul „Introducere în metodologia investigaţiei sociale”, Iaşi, Junimea,
1982, p. 10-11);
UNIVERSITATEA ” PETRE ANDREI” IAȘI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
- PSIHOLOGIA DEZVOLTARII II
 Foarte nesigure sau ambivalente, datorită lipsei unei relaţii normale între părinţi şi copii şi
îndeosebi lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai
importantă din acest punct de vedere: primul an de viaţă, care este anul formării
ataşamentului faţă de adulţii cei mai apropiaţi (părinţi, bunici, alte rude, educatori-îngrijitori
etc., în funcţie de situaţia familială a copilului respectiv) (M John Bowlby şi Mary Ainsworth
vorbesc de aceste trei tipuri de ataşament. Vezi J. Bowlby apud D. Howe, ”Attachment and
Loss in Child and Family Social Work”).

Trăsătura dominantă a adolescenţei, conflictul

Etimologic, noţiunea de “conflict” provine din limba latină în care “confligo-ere-flixi-
flictum” înseamnă “a se lovi, a se ciocni, a se lupta”. Se delimitează două nuanţe de
interpretare: una se referă la obiecte fizice, referindu-se la ciocnire, şoc, zdruncinare, iar a
doua nuanţă se referă la oameni, însemnând dispută, polemică, ceartă, discuţie, discordie.
Folosit într-o serie largă de accepţiuni de către psihologie, conceptul îşi schimbă conţinutul
specific după diversele orientări teoretice, fără a fi însă privat de principalele sale
caracteristici – antagonism, dinamică, disfuncţie. Procedând la o analiză sistematică,
Lazarus clasifică conflictul după sursa cerinţelor intrate în competiţie:
 Ciocnirea dintre cerinţele interne şi cele externe, care reprezintă sursa predominantă a
conflictelor în copilărie;
 competiţia între două cerinţe externe, care constituie conflictul exogen obiectiv,
interpersonal, intersubiectiv, interpsihic;
 conflictul care are loc între două cerinţe interne, numit conflict endogen, subiectiv,
intrapersonal, intrapsihic. Între aceste categorii de conflicte există condiţionări reciproce
şi treceri succesive în dinamica endo-exogenă.

Kurt Lewin descrie conflictul ca efect al opoziţiei între două forţe, între două
aspecte polare apărute în mediul intern al organismului: cel de atragere şi cel de
respingere. Pe baza acestui raport de forţe el ajunge la o clasificare, devenită clasică, a
conflictelor:
Conflictul de tip atracţie-atracţie (A-A) este situaţia în care alternativele puse în faţa
individului sunt la fel de dezirabile, adică ambele variante sunt pozitive.
Conflictul de tip respingere-respingere (R-R) apare în cazul în care subiectul trebuie
să aleagă între variante la fel de indezirabile, ambele având valenţe negative.
Conflictul de tip atracţie-respingere (A-R) – apare atunci când un scop are atât
valenţe pozitive, cât şi negative.

Referindu-se la particularităţile bio-psiho-sociale pe care le impune ierarhizarea

calitativă şi motivaţională a conflictelor în adolescenţă, Maurice Debesse sublinia
necesitatea precizării particularităţilor dominante “nucleare”, pe seama cărora apar
anumite conflictualităţi dinamice corespunzătoare “schemei lor ontogenetice, situaţiilor-
tip şi evenimentelor”. Astfel, el identifica:
• la 11-13 ani - conflictul pubertar (căutarea de sine)
 la 14-17 ani - conflictul de afirmare (afirmarea de sine)
 la 17-20 de ani - conflictul între rol şi statut, profesie, carieră, vocaţie, prin care
se realizează sau nu dominanta vectorială de integrare socio-profesională, de
adaptare şi integrare.

Fenomenul de frustrare în adolescenţă

UNIVERSITATEA ” PETRE ANDREI” IAȘI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
- PSIHOLOGIA DEZVOLTARII II
Fenomen general uman, frustrarea se plasează în centrul problematicii
umane, a problemei educaţiei, a formării şi integrării etico-sociale a personalităţii.
Studiul acestui fenomen contribuie la elucidarea numeroaselor probleme ridicate
de diferitele ramuri ale ştiinţei despre om. Frustrarea este un fenomen complex
de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod tranzitoriu sau
relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorinţe, a obstrucţionării satisfacerii
unei trebuinţe, a privării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior.
Frustrarea intervine şi atunci când, după expresia lui N. Sillamy, “subiectul se înşală în
speranţele sale”. Dintre reacţiile la frustrare trebuie menţionate:
• Agresivitatea, care poate fi orientată asupra obiectului frustraţiei sau, prin comutare, asupra
oricărui alt obiect (R. Sears constată că violenţa actelor agresive se măreşte în funcţie de
intensitatea motivaţiei frustrate);
• Regresia la modalităţi inferioare de comportament (primitivizarea);
• Depresia;
• Reacţiile de abandon;
Procesele de compensaţie corelate cu tendinţa de exaltare a dificultăţilor şi dobândirea
de performanţe în acelaşi sau în alt domeniu. Cunoaşterea fenomenului de frustrare ne permite:
• prevederea conduitei de frustrare pe baza cunoaşterii structurii personalităţii şi a situaţiei
obiective de frustrare;
• diagnosticarea personalitatii celui frustrat pe baza cunoaşterii conduitei şi a situaţiei frustrante;
• discernerea modului în care se reflectă situaţia contrariantă în conştiinţa subiectului, pornind
de la analiza conduitei în situaţii de frustrare şi a structurii personalităţii celui frustrat. La copil,
frustrarea este provocată, de obicei, de interdicţiile părinţilor sau de simple conflicte cu fraţi,
surori sau alţi copii. Se apreciază că frustrările produse în copilărie au efecte persistente,
influenţând reactivitatea adultului în situaţiile de frustrare care în aparenţă sunt analoge celor
petrecute în copilărie.
În preadolescenţă se produc profunde restructurări în sfera personalităţii, care va evolua
trecând succesiv prin stadiile căutării de sine (11-14 ani), al afirmării de sine (14-17 ani) şi al
impunerii de sine. Până a ajunge însă la acest ultim stadiu al integrării socio-profesionale,
adolescentul va trece prin vârsta pubertală a conflitelor, când apar numeroase cazuri de
inadaptare, de rupere a echilibrului psihic în favoarea emoţionalităţii, când tensiunea interioară
este mai puternică decât controlul de sine, când instalarea funcţiilor de reproducere generează
transformări ce influenţează capacitatea intelectuală, afectivitatea şi temperamentul puberului.
Pe măsură ce adolescentul se va maturiza, reacţiile imediate la frustrare vor deveni mai puţin
frecvente şi vor pierde din intensitate, aceasta datorită, pe de o parte, creşterii gradului de
toleranţă la frustrare, iar pe de altă parte interdicţiilor educaţiei care va sancţiona în principiu
toate reacţiile inadaptate ale adolescentului.

Adolescenţa, etapa crizei de originalitate

Literatura de specialitate vorbeşte în acest sens de adevãrata “crizã” a adolescenţei,
constând în multiple conflicte interne şi externe, acte impulsive sau conduite deviante, exprimate
prin ostilitatea faţã de pãrinţi, revolta contra interdicţiilor puse de adult şi afirmarea unor modele
contestatare de conduitã.
Trãsãturi specifice crizei de originalitate:
 atunci când apare se manifestã prin episoade lente şi spectaculoase;
 este generatã se pare chiar de ambiguitatea statusului adolescentin; adolescentului i se
neagã identitatea de copil, dar nu i se recunoaşte încã capacitatea de a îndeplini rolurile
adultului.
UNIVERSITATEA ” PETRE ANDREI” IAȘI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
- PSIHOLOGIA DEZVOLTARII II

Ralph Linton („The Study of Man, 1936) defineşte doi termeni fundamentali în
psihosociologia personalităţii: status şi rol. El acordă termenului de „status“ înţelesul de
„loc al individului în societate“, definitorie fiind „colecţia de drepturi şi datorii“, care este
asociată poziţiei sociale a individului. Rolul, în concepţia autorului, reprezintă aspectul
dinamic al status-ului; sentimente de solitudine şi tandreţe egocentrista; anumitã
oscilaţie a personalitãţii adolescentine între normal şi patologic.
După opiniile mai multor cercetători, criza de originalitate comportã trei etape:
1. Perioada revoltei:
• prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune din dezgustul pe
care i-l provoacã ideea cã i se ordonã ceva;
• adolescentul nu mai este serviabil şi se înfurie împotriva micilor ajutoare pe care
trebuie sã le dea în casã;
• revolta împotriva pãrinţilor şi a familiei este cea mai frecventã şi mai evidentã;

2. Perioada inchiderii în sine: Aceste excentritãţi dureazã de la caz la caz, de la un an

la trei ani, apoi se atenueazã, pentru a dispare între 16 şi 17 ani;
• gustul pentru scandal scade când personalitatea a devenit destul de puternicã
încât sã nu mai aibã nevoie de a se afirma;

3. Perioada de exaltare şi afirmare:

• în urma acestui examen de conştiinţã, tânãrul se simte gata sã înfrunte pe cei de o
seamã cu el şi pe cei mai vârstnici;
• plin de încredere în el, este gata să ia cu asalt tot ceea ce e mai plãcut sau mai
dificil de obţinut din lume;

Adolescentul contemporan trăieste într-o lume plină de tensiuni, de schimbări

socio- economice şi politice, de evoluţie şi redefinire a profesiilor şi ocupaţiilor.
Familia şi şcoala sunt instituţiile a căror sarcină primordială este de a realiza
socializarea tânărului. în familie copilul, adolescentul, găsind reperele şi modelele
care îi dimensionează structurile flexibile şi stabile ale personalităţii. Sarcinile sociale
ale familiei rămân aceleaşi: de a facilita tânărului achiziţia normelor, valorilor şi
deprinderilor necesare dezvoltării sale ca individ apartenent al unei societăţi. Rolul
şcolii este acela de a crea o punte de legătură între familie şi profesie, deoarece
prezintă adolescentului – elev un set de experienţe sociale care au menirea de a-i
înlesni învăţarea unor valori ca independenţa, consecvenţa, acumularea academică,
responsabilitatea.

Adolescenţii se caracterizează şi printr-o evoluţie vulcanică a capacităţilor

creative în multe domenii în care până acum nu excelau sau nu se făceau remarcaţi.
Aşa cum subliniază Ursula Şchiopu şi Emil Verza, adolescenţa este perioada cu cele
mai intense schimbări şi cu cele mai vizibile efecte în înfăţişare, comportamente şi
relaţionarea internă cu lumea exterioară. Adolescenţa se caracterizează prin axarea
personalităţii pe achiziţii de roluri dobândite şi statusuri sociale în viaţa şcolară sau în
cadrul grupului de prieteni. În această etapă se realizează autoeducarea şi dorinţa de
perfecţionare ca revers al dorinţei de independenţă. În perioada adolescenţei are loc
reconstituirea pe fundamente noi a personalităţii şi a caracteristicilor sale principale
de o foarte mare intensitate, şi care crează un joc de libertate interioară a conştiinţei,
UNIVERSITATEA ” PETRE ANDREI” IAȘI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
- PSIHOLOGIA DEZVOLTARII II
dialoguri interne tot mai numeroase raportate la momente complexe din viaţă, în care
trebuie luate decizii, făcute evaluari, înţelese situaţii.

PĂDURARU LILIANA , cas. MÂRZAC