Povestea despre viteazul Kasper și despre frumoasa Annerl

A apărut pentru prima dată in 1817 în antologia ''Daruri de blandete'' ( den Gaben der Milde).
Editata de Friedrich Wilhelm Gubitz și a fost o contribuție personala a lui Clemens Brentano
pentru un proiect de caritate "zum Vorteil hilfloser Krieger" (''in beneficiul luptătorilor
neajutorați''). Brentano fusese inspirat din povestea unui prieten care i-a spus despre o crimă a
unui copil în Silezia și despre sinuciderea unui căpitan. Brentano folosește un concept narativ de
încadrare care este foarte popular în romantism.

Personajele principale ale textului sunt scriitorul care este si naratorul la persoana 1, bunica ( die
Ich-Erzahlerin) Kasper și Annerl.

Publicată în anul 1817, textul este amplasat într-un cadru contemporan. Casper este un soldat
care se mandreste cu sentimentul să de onoare. Acest sentiment de onoare este foarte bine
conturat prin acțiunile personajelor principale din operă, care aleg o moarte onorabilă in
schimbul trăirii cu acest sentiment de dezonoare/rușine pe parcursul vieții.

Textul începe cu descrierea unei zile de vară și cu prezența unei batrîne care îsi făcea sub cerul
liber , în fața oamenilor, pregătire de culcare ca și cum ar fi fost singură in camăruța ei . Oamenii
îi propuseseră să ramînă pe noapte la unul din ei, dar ea refuzase.

Odată ce toți oamenii se risipiră, se apropie de ea un tînăr care este și naratorul. Bunica îi
povestește acestuia ce o îndemnase să facă drumul asta lung la oras.

Intorcîndu-se acasă din Franta, Casper a adus cu el o cununiță frumoasă de flori aurii ca să
împodobească mormantul mamei sale și a mai adus o cununiță și pentru Annerl, ca s-o păstreze
pana în ziuna nunții ei.

Urmat de un sentiment de onoare, Casper își întrerupse călătoria pentru a da posibilitate calului
său să se odihnească.

Poposește la o moară, știind ca morarul este un vechi prieten de-al tatălui său. Noaptea, el este
trezit la zgomotul unei împușcături și în cameră intrară doi bărbați cu fetele înegrite de
funingine ce năvăliseră asupra lui, totuși Casper ca un adevarat viteaz îi învinsese și aceștia o
luară la fugă.

După puțin timp el a mers in grajd să-și verifice calul, dar realizase că agoniseala și calul care i
se încredințase fuseseră furate.

Mîhnit merse la judecător și depuse o plîngere pentru lucrurile furate. Judecătorul îl sfătuise să
meargă la tatăl său, singurul țăran din sat care avea cai, pentru ca împreună cu acesta și fratele
său să cerceteze ținutul, să vadă dacă nu cumva dau de urmele hoților.

Întru-un final , Casper află că propriul său tata și fratele său sunt cei care îi furaseră calul.
‘’ Onoarea mea, onoarea mea e pierdută! Strigă el. ‘’ Sunt fiul unui tîlhar. ’’ Tatăl său, batrînul
Finkel îl imploră pe Casper să-l elibereze, la care el răspunse că ‘’ Sunt ostaș și sunt dator să
slujesc dreptatea’’.

În momentul în care apăruse și judecătorul, Casper zise: ‘’ Pentru mila lui Dumnezeu, domnule
judecator, hoții sunt chiar tatăl și fratele meu; vai, mai bine nu m-aș fi născut !’’

Odată ce Casper dezgropa coburii, scoase cele două coronițe, se duse la cimitirul din curtea
bisericii la mormîntul mamei sale.

Dimineata, acesta fusese găsit de către bunica sa. Casper zăcea mort pe mormîntul mamei sale.
Îsi trăsese un glonte în inimă, în dreptul căreia atîrnase coronița pe care o adusese pentru Annerl.

Cât despre Annerl, ea fusese sedusă și dezonorată de un om bogat care promisese că se va

căsători cu ea, dar apoi o părăsise. În disperarea ei și-a ucis pruncul apoi a mers și s-a predat
unde urma să fie executată pentru că refuza să numească numele seducătorulului, dar își acceptă
pedeapsa.

‘’I-am omorît copilul și vreau să mor și eu, nu vreau să-l nenorocesc; trebuie să-mi iau pedeapsa
ca să ajung la copilul meu, pe el însăsi de l-aș da în vileag l-aș sorti pierii’’.

Bunica expune povestea lor în speranța că naratorul scrie o petiție prin care cere încuviințarea
ca doi indrăgostiți să fie așezați la odihnă laolaltă.

După ce tanărul află toată povestea bunicii, acesta înaintă grăbit la palat, să-l întîlnească pe
contele Grossinger pentru a-i cere o întrevedere cu ducele.

Tînărul i-a istorisit ducelui tot ce aflase de la batrînica aceea despre sinuciderea lui Casper și
despre frumoasa Annerl și l-a implorat măcar să amîne execuția cu cateva ore și să încuviințeze
ca, în cazul că ar fi fost imposibil s-o grațieze, cei doi să fie îngropați împreună, creștinește.

Tulburat de cele auzite, ducele ordonă să fie grațiată. În momentul în care contele Grossinger
ajunsese la locul execuției, călăul îi arătă capul mînjit de sange al frumoasei Annerl. Văzîndu-i
chipul, contele Grossinger recunoscu că el este acela care a ademenit-o.

Mulțimea fu cuprinsă de un sentiment al răzbunării. Femeile și fetele se napustiseră asupra lui.

În fața acestei scene, ducele se apropiase de batrînă și îi promisese cît va mai trăi ea va capăta o
pensie , iar nepotului ei și frumoasei Annerl îi va ridica un monument de piatră. Ceea ce și făcu.

De asemenea contele Grossinger murise (luase otrava), iar ducele plănuia să se căsătorească cu
sora contelui.

In final, Brentano reușește să împletescă o serie de conceptul despre onoare, constrângeri sociale
și poziția scriitorilor din Germania. În pofida unui sfîrșit tragic, acesta operă ar putea fi
catalogată ca una care are un sfîrșit fericit odata ce ultimele dorințe ale lui Casper și Annerl au
fost îndeplinite.