Noah Gordon

Saga Familiei Cole

Doctorul…………………………………..1
Saman………………………………….597
Casa de pe colina..……………..1194
1
 Noah Gordon

Doctorul

Traducerea: Ioana Ruxandra Fruntelată

www.virtual-project.eu

2
 Cuprins

Partea întâi – Băiatul bărbierului

1. Diavolul din Londra
2. O familie din breaslă
3. Împărţirea
4. Bărbierul
5. Fiara din Chelmsford
6. Mingi colorate
7. Casa din golful Lyme
8. Animatorul
9. Darul
10. Nordul
11. Evreul din Tetenhall
12. Proba
13. Londra
14. Lecţii
15. Călătorul
16. Arme
17. O înţelegere nouă
18. Requiescat
19. Femeia de pe drum
20. Tichii de masă
21. Bătrânul cavaler
Partea a doua – Marea călătorie
22. Prima bucată
23. Străin în ţară străină
24. Limbi ciudate
25. În caravană
26. Farsi
27. Santinela tăcută
28. Balcanii
29. Tryavna
30. Iarna în casa de studiu
31. Lanul
32. Oferta
33. Ultimul oraş creştin
Partea a treia – Ispahan
34. Ultima etapă
35. Sare
36. Vânătorul
3
 37. Oraşul lui Reb Jesse
38. Calaat
Partea a patra – Maristanul
39. Ibn Sina
40. O invitaţie
41. Maidanul
42. Reprezentaţia şahului
43. Expediţia medicală
44. Moartea
45. Oasele unui asasinat
46. Ghicitoarea
47. Examenul
48. O călătorie la ţară
49. Cinci zile la apus
50. Chatir
Partea a cincea – Chirurg de companie
51. Încrederea
52. Modelându-l pe Jesse
53. Patru prieteni
54. Aşteptările lui Mary
55. Un desen anatomic
56. Porunca
57. Conducătorul de cămile
58. India
59. Fierarul indian
60. Patru prieteni
Partea a şasea – Hakim
61. Întâlnirea
62. În semn de răsplată
63. Doctor la Idhaj
64. Fata beduină
65. Karim
66. Oraşul cenuşiu
67. Două sosiri
68. Diagnosticul
69. Pepeni verzi
70. Camera lui Qasim
71. Eroarea lui Ibn Sina
72. Omul transparent
73. Casa din Hamadhān
74. Regele regilor
4
Partea a şaptea – Cei întorşi acasă
75. Londra
76. Lyceum-ul Londrei
77. Călugărul
78. Din nou pe drum
79. La miei
80. O promisiune onorată
81. Un cerc închis
Note

5
Cu toată dragostea,
pentru Nina,
care mi-a dăruit-o pe Lorraine

6
 Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-i poruncile; căci aceasta e
singura îndatorire a omului.
Ecleziastul 12:13

Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt

lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.
Psalmi 138:14

Cât despre morţi, Dumnezeu îi va scula din nou.

Coran, S.6.36

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.

Matei 9:12

7
 Partea întâi

Băiatul bărbierului

8
 1
Diavolul din Londra

Rob îşi trăia ultimele clipe de siguranţă şi de inocenţă

binecuvântată, dar, în ignoranţa lui, i se păru că era osândit la o
corvoadă când fu pus să rămână acasă cu fraţii şi sora lui. Era o zi
de primăvară timpurie şi soarele se apropiase de pământ,
trimiţând raze calde prin spărturile acoperişului de stuf, iar el ieşi
pe prispa de piatră să se bucure de vremea cea bună. O femeie
trecea chiar atunci strada Tâmplarilor, ferindu-se de noroi. Strada
ar fi trebuit reparată, la fel şi casele muncitorilor, aruncate pe ea
parcă la întâmplare, dar constructorii pricepuţi îşi câştigau traiul
ridicând locuinţe solide pentru cei bogaţi şi norocoşi.
Băiatul decojea mazăre timpurie, strânsă într-un coş, încercând
în acelaşi timp să-i supravegheze pe copiii mai mici, de care
răspundea cât timp Mama era plecată. William Stewart, de şase
ani, şi Anne Mary, de patru, scobeau în noroi în spatele casei şi
jucau un joc însoţit de chicoteli. Jonathan Carter, de optsprezece
luni, stătea pe o blană de miel, înfăşat, sătul şi gângurind
mulţumit. Samuel Edward, de şapte ani, îi scăpase de sub
supraveghere. Întotdeauna, Samuel reuşea să se strecoare cu
dibăcie afară din curte şi să scape de treburi şi Rob J. se gândi cu
ciudă că nici de data asta nu izbutise să-l vadă plecând. Desfăcea
tecile una după alta, scoţând boabe de mazăre din culcuşul lor
cerat, aşa cum făcea Mama, fără să se oprească, şi nu observă că
femeia de peste drum venea drept spre el.
Corsajul îi ţinea pieptul foarte ridicat şi faţa ei cărnoasă lucea
de alifii şi cosmetice. Rob J. avea numai nouă ani, dar orice copil
din Londra putea recunoaşte o târfă.
– Aşa, am ajuns. Asta-i casa lui Nathanael Cole?
Băiatul o privi cu duşmănie, căci nu era prima oară când
lepădături ca ea le băteau la uşă ca să-l caute pe tatăl lor.
– Cine vrea să afle? spuse aspru, bucuros că Tata era plecat să
caute de lucru şi că Mama se dusese să-şi împartă broderiile şi era
scutită de ruşine.
– Nevasta lui are nevoie de el. Ea m-a trimis.
– Cum adică are nevoie de el? se opriră mâinile băiatului din

9
treabă.
Târfa îl privi cu răceală, atinsă de tonul şi atitudinea lui
dispreţuitoare.
– E maică-ta?
El dădu din cap.
– Naşte cu dureri mari. E la grajdurile Egglestan, aproape de
docul Puddle. Mai bine l-ai găsi pe taică-tu să-l trimiţi acolo, spuse
femeia, înainte de a se îndepărta.
Băiatul privi în jur disperat:
– Samuel! ţipă el, dar afurisitul de Samuel iar plecase cine ştie
unde, ca de obicei, aşa că Rob îi luă pe William şi pe Anne Mary de
la joacă:
– Ai grijă de ăştia mici, Willum, spuse el.
Apoi plecă în fugă de acasă.

Dacă i-ai fi ascultat pe cei ce şopteau pe la colţuri, te-ai fi

încredinţat că Anno Domini 1021, anul celei de-a opta sarcini a lui
Agnes Cole, era al Satanei. Semnele erau pretutindeni: catastrofe
printre oameni şi monstruozităţi ale naturii. În toamna
premergătoare lui, recoltele fuseseră degerate de un ger timpuriu
care îngheţase apele. Plouase mai mult ca oricând şi Tamisa se
dezgheţase în pripă, aruncându-şi valurile asupra podurilor şi
măturând casele mai apropiate de maluri. Pe cerul iernii căzuseră
stele şi oamenii văzuseră şi una cu coadă. În februarie, pământul
se cutremurase. Fulgerul frânsese capătul unui crucifix şi oamenii
murmuraseră că sfinţii şi Christos sunt adormiţi. Se zvonise că,
timp de trei zile, apa unui pârâu cursese amestecată cu sânge şi
călătorii povestiseră că-l văzuseră pe diavol în păduri şi în alte
locuri tainice.
Agnes îi spusese fiului ei cel mare să nu dea atenţie vorbelor.
Dar apoi adăugase stânjenită că, dacă băiatul vedea sau auzea
ceva neobişnuit, trebuia să-şi facă repede semnul crucii.
Blestemele oamenilor nu mai conteneau, căci lipsa recoltei
adusese vremuri grele. Nathanael nu mai câştigase niciun ban de
mai mult de patru luni şi trăia datorită broderiilor frumoase
cusute de soţia lui.
Ca tineri căsătoriţi, ea şi Nathanael fuseseră ameţiţi de dragoste
şi foarte încrezători în viitor; el plănuise să devină bogat, să
construiască locuinţe. Dar nu era uşor să promovezi în breasla
tâmplarilor, când comitetul de examinare îţi întorcea proiectul pe
toate părţile, de parcă l-ai fi pregătit pentru rege. Nathanael fusese
10
timp de şase ani Ucenic Tâmplar, apoi încă doisprezece ani Asociat
al Companiei. De acum ar fi putut să aspire la titlul de Maistru
Tâmplar, aceasta fiind calificarea profesională necesară pentru a
dobândi contracte de construcţie. Dar ca să devii Maistru aveai
nevoie de multă energie, iar el era prea descurajat pentru a mai
încerca.
Viaţa familiei lor continuase să se învârtească în jurul breslei,
dar acum până şi Corporaţia Tâmplarilor Londonezi îi dezamăgise,
pentru că, în fiecare dimineaţă, Nathanael se ducea la casa breslei
numai ca să afle că nu este nimic de lucru pentru el. Împreună cu
alţi disperaţi, îşi căuta şi el alinarea într-o băutură numită
„pigment”: un tâmplar aducea miere, altul câteva mirodenii şi le
amestecau într-o stacană cu vin, aflată întotdeauna în casa
Corporaţiei.
Nevestele tâmplarilor îi spuseseră lui Agnes că, de multe ori,
unul din oameni ieşea şi se întorcea cu o femeie pe care ceilalţi,
beţi, o foloseau pe rând.
Cu toate eşecurile lui, ea nu-l putea respinge pe Nathanael, era
prea ataşată de plăcerea pe care i-o dădea. El îi umplea mereu
pântecul de copii şi când i se apropia sorocul, evita să mai calce pe
acasă. Viaţa lor decurgea întocmai cum le prezisese sumbru tatăl
ei, când, deja însărcinată cu Rob J., se măritase cu tânărul care
venise la Watford să ajute la construirea hambarului unui vecin.
Tatăl ei îi blestemase învăţătura, spunând că educaţia umplea
capul femeilor de prostie şi desfrânare.
Tatăl ei era proprietarul unei mici ferme de la Aethelred de
Wessex, ca plată pentru serviciile militare aduse de el. Era primul
din familia Kemp care devenise yeoman. Walter Kemp îşi trimisese
fiica la şcoală în speranţa că, astfel, ea se va putea mărita cu un
proprietar de pământ, pentru că acestora le era greu să găsească o
persoană de încredere care să ştie să citească şi să facă socotelile
şi preferau să-şi ia o soţie educată. Fusese amărât de alegerea
proastă făcută de fiica lui. Dar nu avusese nici puterea de a o
dezmoşteni. Mica lui avere fusese înghiţită de taxele cuvenite
Coroanei, îndată după moartea lui.
Însă ambiţia lui o urmărise pe Agnes. Cei mai fericiţi ani din
viaţa ei fuseseră cei cinci ani petrecuţi ca elevă la mănăstire.
Călugăriţele purtau pantofi purpurii, robe alb-violete şi voaluri
delicate şi uşoare ca norii. O învăţaseră să citească şi să scrie, să
recunoască bruma de latină folosită în catehism, să croiască haine
şi să le coasă cu punct invizibil şi să facă broderii atât de elegante,
11
încât se căutau şi în Franţa.
„Prostiile” învăţate de la călugăriţe asigurau astăzi pâinea
familiei ei.
În dimineaţa aceasta se gândise dacă putea să mai amâne
dusul broderiei la clienţi. Nu mai avea mult până la termen şi se
simţea greoaie şi neîndemânatică, dar în cămară nu mai erau de
nici unele. Trebuia să se ducă la piaţa Billingsgate să cumpere
făină şi altele şi avea nevoie de bani de la exportatorul de broderii
din cartierul Southwark, pe malul celălalt al Tamisei. Luându-şi
bocceaua, porni încet pe strada Tamisei, către podul Londrei.
Ca de obicei, strada Tamisei era înţesată de animale de povară
şi de hamali care mutau mărfuri între depozitele întunecoase şi
pădurile de catarge ale vaselor de pe chei. Zgomotul îi făcu bine,
înviorând-o ca ploaia după secetă. În ciuda necazurilor, îi era
recunoscătoare lui Nathanael pentru că o scăpase de Watford şi de
fermă.
Iubea atât de mult oraşul!
– Fiu de curvă ce eşti! Întoarce-te imediat şi dă-mi înapoi banii,
se răsti o femeie furioasă la cineva pe care Agnes nu-l vedea.
Râsetele se amestecau cu frânturi de cuvinte străine.
Blestemele se încrucişau, unele sunând ca nişte binecuvântări
afectuoase.
Trecu de nişte sclavi zdrenţăroşi, care târau spre corăbii nişte
bare de fier. Câinii lătrau la nefericiţii care se zbăteau încovoiaţi de
povară, cu perle de sudoare lucindu-le pe capetele rase. Mirosul lor
de trupuri nespălate, amestecat cu cel metalic al barelor, fu repede
înlocuit de o adiere mai plăcută, provenind de la o căruţă unde un
om pregătea plăcintă cu carne. Îi lăsa gura apă, dar nu avea în
buzunar decât o monedă şi acasă o aşteptau copiii flămânzi.
– Plăcinte dulci ca păcatul! striga omul. Fierbinţi şi bune!
Docurile emanau o mireasmă de fibră de pin încălzită de soare,
de frânghie şi de catran. Mergând îşi ţinu pântecul cu mâna şi-şi
simţi copilul mişcându-se înăuntrul ei. În colţ, o adunătură de
marinari cu flori la bonete cântau cu chef, acompaniaţi de trei
lăutari cu un fluier, o tobă şi o harpă. Trecând pe lângă ei, observă
un bărbat rezemat de o căruţă cu un coviltir ciudat, pictat cu
semnele zodiacului. Putea să aibă vreo patruzeci de ani. Începuse
să chelească, părul, castaniu închis ca şi barba, i se rărise. Avea
trăsături plăcute; dacă nu ar fi fost gras, ar fi fost mai frumos
decât Nathanael. Era rumen la faţă şi avea un pântec la fel de
mare ca al ei. Dar corpolenţa lui nu era respingătoare; dimpotrivă.
12
Era dezarmantă şi încântătoare, vorbindu-le trecătorilor de un
suflet prietenos şi prea înclinat către lucrurile bune ale vieţii
pentru a le dispreţul. Sclipirea din ochii albaştri i se potrivea cu
zâmbetul.
– Drăguţă doamnă, nu vrei să fii păpuşica mea? spuse el.
Tresărind, Agnes privi în jur să vadă cui i se adresa, dar nu
văzu pe nimeni în afară de ea.
– Ha! exclamă.
În mod normal, ar fi retezat astfel de vorbe deochiate cu o
singură privire îngheţată, dar aprecia simţul umorului şi omul
acesta părea înzestrat din plin cu aşa ceva.
– Suntem făcuţi unul pentru altul. Aş muri pentru tine,
doamna mea, strigă el cu foc în urma ei.
– Nu-i nevoie, a murit deja Cristos, domnule, spuse ea.
Îşi înălţă capul, îşi îndreptă spatele şi se îndepărtă unduindu-şi
şoldurile seducător, ducându-şi pântecul enorm şi alăturându-se
hohotelor lui de râs.
Trecuse mult timp de când un bărbat n-o mai complimentase
pentru feminitatea ei, nici măcar în glumă, şi schimbul absurd de
cuvinte cu omul acela îi crease o bună dispoziţie de moment.
Zâmbind, se apropie de docul Puddle şi atunci începură durerile.
– Maică preamilostivă, şopti.
O lovi din nou, în stomac, dar durerea îi cuprinse tot trupul şi
mintea şi i se tăiară picioarele. Prăbuşindu-se pe strada pietruită,
simţi cum i se rupe apa.
– Ajutor! strigă. Să vină cineva!
Gloata dornică de evenimente o înconjură imediat cu un gard
de picioare. Cu ochii înceţoşaţi de durere, văzu un cerc de feţe
aplecat spre ea. Gemu.
– Înapoi, ticăloşilor, mormăi un căruţaş. Lăsaţi femeia să
respire şi lăsaţi-ne şi pe noi să ne câştigăm pâinea. Scoateţi-o de
pe stradă ca să putem trece cu căruţele.
O cărară într-un loc întunecos şi rece, unde mirosea puternic a
bălegar. În timp ce o duseseră, cineva îi furase bocceaua cu
broderii. Văzu nişte siluete uriaşe adunându-se şi legănându-se în
umbră. Se auzi zgomotul puternic al unei copite izbite de iesle şi
un nechezat apropiat.
– Ce e asta? Nu, n-o puteţi aduce aici, spuse o voce arţăgoasă.
Îi aparţinea unui omuleţ agitat, pântecos şi ştirb şi, când îi văzu
cizmele de rândaş şi boneta, îl recunoscu pe Geoff Egglestan şi ştiu
că fusese în grajdurile lui cu un an înainte. Nathanael ajutase la
13
reconstrucţia câtorva grajduri de aici şi se agăţă de asta:
– Maistre Egglestan, spuse stins. Eu sunt Agnes Cole, nevasta
tâmplarului pe care îl cunoaşteţi bine.
I se păru că citeşte o recunoaştere nemulţumită pe faţa lui şi, în
acelaşi timp, fu convinsă că nu o putea alunga. În spatele lui se
adunase deja o mulţime fremătătoare de curiozitate.
– Vă rog, e cineva aşa de bun să-mi aducă soţul? răsuflă Agnes.
– Nu pot să-mi las treaba, mormăi Egglestan. Să se ducă
altcineva.
Nimeni nu făcu nici o mişcare.
Agnes duse mâna la buzunar şi găsi moneda.
– Vă rog, spuse din nou, ridicând-o în faţa ei.
– Eu o să-mi fac datoria creştinească, spuse o femeie,
prostituată fără îndoială, şi mâna i se strânse pe monedă ca o
gheară.
Durerea era insuportabilă, era altfel decât era obişnuită. Ştia
cum dureau contracţiile; după primele două sarcini, născuse uşor
şi, deşi lepădase înainte şi după naşterea lui Anne Mary, fetiţa şi
Jonathan ieşiseră repede din trupul ei după ce se rupsese apa, ca
nişte sâmburi de prună strânşi între degete. Deşi născuse de cinci
ori, nu mai trecuse încă prin asemenea chinuri.
Dulce sfântă Agnes, se rugă în gând, fie-ţi milă de mine.
Întotdeauna se ruga sfintei căreia îi purta numele să-i uşureze
durerile naşterii şi sfânta o ajuta, dar, de data aceasta, lumea din
ea se umpluse de durere şi în mijlocul ei stătea copilul, ca un dop
uriaş.
În cele din urmă, ţipetele ei sfâşietoare atraseră atenţia unei
moaşe, o cotoroanţă pe jumătate beată care trecea pe acolo.
Aceasta se apropie şi-i goni pe curioşi din grajd, blestemându-i.
Apoi o examină dezgustată pe Agnes.
– Ticăloşii te-au pus în rahat, mormăi ea.
Dar nu era niciun loc mai bun unde s-o mute. Îi ridică lui
Agnes fustele până la mijloc şi-i smulse ce avea pe dedesubt; apoi
dădu la o parte bălegarul din dreptul vulvei căscate şi-şi şterse
mâinile pe un şorţ murdar. Scoase din buzunar o sticluţă cu
untură, deja înnegrită de sângele şi secreţiile altor femei. Scobind
în ea, se frecă pe mâini ca să şi le facă alunecoase, apoi vârî întâi
două degete, pe urmă trei şi până la sfârşit toată mâna în
măruntaiele femeii care urla acum ca un animal.
– O să te doară de două ori mai mult pe atâta, coană, spuse
moaşa peste câteva momente, ungându-şi braţele până la coate.
14
Micuţul ar putea să-şi muşte degetele de la picioare dacă i-ar trece
prin cap. Iese cu fundul.

15
 2
O familie din breaslă

Rob J. începuse să alerge către docul Puddle. Apoi îşi dădu

seama că trebuia să-şi anunţe tatăl şi plecă să ceară ajutor la
breaslă, aşa cum făcea orice copil de tâmplar la vreme de nevoie.
Corporaţia Tâmplarilor londonezi îşi avea sediul la un capăt al
străzii Tâmplarilor, într-o clădire veche cu pereţi de nuiele întăriţi
cu tencuială şi cârpiţi în fiecare an când aceasta crăpa şi cădea în
bucăţi din ochiurile împletiturii. Înăuntru, vreo doisprezece bărbaţi
în nădragi de piele şi cu sculele de tâmplari agăţate de brâu,
stăteau la mesele grosolane puse la dispoziţia breslei de comitetul
acesteia; băiatul recunoscu vecini şi membri din zecimea tatălui
său, dar Nathanael nu era acolo.
Pentru lucrătorii în lemn, breasla lor din Londra era totul –
birou de angajări, dispensar, societate de pompe funebre, club,
arbitru, loc de plasare al serviciilor şi de închirieri, influenţă
politică şi forţă morală. Era o societate bine organizată, compusă
din patru grupe de tâmplari, numite Sute. Fiecare Sută era
compusă din zece zecimi, ai căror membri se cunoşteau
îndeaproape şi se vizitau des. Numai atunci când un om dintr-o
zecime murea, se îmbolnăvea grav sau părăsea oraşul, breasla
primea un nou ucenic tâmplar, luându-l de pe o listă care conţinea
aproape numai nume de fii ai membrilor corporaţiei. Cuvântul
Şefului Tâmplar era lege şi acesta era respectat de ceilalţi ca un
cap încoronat şi de aceea Rob se grăbi spre acest personaj, Richard
Bukerel.
Bukerel avea spatele încovoiat, parcă de prea multe
responsabilităţi. Toată făptura lui era întunecată. Avea părul negru
şi ochii de un căprui asemănător cu scoarţa stejarilor bătrâni.
Purta pantaloni strâmţi, tunică şi vestă din lână aspră, vopsită cu
coji de nuci. Avea pielea arsă de soare şi tăbăcită de câte case
ridicase în timpul anilor. Se mişca, vorbea şi gândea cu multă
chibzuială şi îl ascultă pe Rob cu luare aminte.
– Nathanael nu-i aici, băiatul meu.
– Nu ştiţi unde poate fi găsit, maistre Bukerel?

16
 Bukerel ezită.
– Scuză-mă, te rog, zise el după un timp şi se duse către o masă
la care erau aşezaţi câţiva oameni.
Rob nu auzi din discuţia lor decât câte un cuvânt sau o
propoziţie fără cap şi coadă.
– La căţeaua aia s-a dus? mormăi Bukerel.
Apoi Şeful Tâmplarilor reveni la el:
– Ştim unde să-l găsim pe tatăl tău, spuse el. Tu grăbeşte-te
către mama ta, băiatul meu. Noi îl aducem pe Nathanael şi venim
după tine.
Rob bolborosi nişte mulţumiri şi o zbughi afară.
Alerga fără oprire, printre căruţe şi beţivi, strecurându-se prin
mulţime către docul Puddle. La jumătatea drumului îşi văzu
duşmanul, pe Anthony Tite, cu care se bătuse crunt de trei ori
anul trecut. Era cu doi derbedei de pe chei şi se ţineau după nişte
hamali sclavi, batjocorindu-i.
Să nu mă întârzii, nătângule, gândi Rob cu răceală. Încearcă
numai, Tony-tontule, şi o să-ţi arăt eu ţie.
Aşa cum avea să-i arate într-o zi şi nemernicului lui de tată.
Văzu cum unul dintre derbedei arăta cu degetul în direcţia lui,
dar trecuse deja de ei şi-şi văzu de drum.
Când ajunse la grajdurile Egglestan, abia mai sufla şi-l înţepa
splina şi în faţa lui o bătrână necunoscută tocmai înfăşa un nou
născut.
În grajd mirosea greu de la gunoiul cailor amestecat cu sângele
mamei lui. Mama zăcea pe jos. Avea ochii închişi şi era foarte
palidă. I se păru neobişnuit de mică.
– Mamă?
– Tu eşti fiul meu?
El dădu din cap suspinând.
Bătrâna se aplecă şi scuipă în jos:
– Las-o să se odihnească.
***
Când veni tata, abia dacă-i aruncă o privire lui Rob J. O duseră
acasă pe mama într-o căruţă cu paie, împrumutată de maistrul
Bukerel de la un constructor. Alături de ea îl aşezară şi pe bebeluş,
un băieţel care avea să fie botezat Roger Kemp Cole.
După ce năştea un copil nou, mama li-l arăta întotdeauna
celorlalţi, mândră şi maliţioasă. De data asta însă, zăcea în pat, cu
ochii la acoperişul de stuf.
Până la urmă, Nathanael o chemă la ei pe văduva Hargreaves,
17
care locuia în vecini.
– Nici nu poate să-i dea copilului să sugă, spuse el.
– Poate o să-i treacă, spuse Della Hargreaves.
Ea ştia o femeie cu copil mic şi-l duse pe bebeluş acolo, spre
marea uşurare a lui Rob J. Şi aşa, să aibă grijă de ceilalţi patru
copii era peste puterile lui. Jonathan Carter fusese învăţat să facă
la oliţă, dar, de când mama nu se mai ocupa de el, îşi uitase
bunele obiceiuri.
Tata rămase acasă. Rob J. vorbea puţin cu el şi nu-i stătea în
cale.
Îi era dor de lecţiile lor din fiecare dimineaţă, pe care mama le
făcuse să semene cu un joc vesel. Nu mai cunoscuse pe nimeni ca
ea, care îndrepta greşelile cu atâta răbdare şi-l învăţa cu atâta
căldură şi dragoste.
Rob îl puse pe Samuel să-i ţină pe Willum şi pe Anne Mary
afară din casă. În seara aceea, Anne Mary plânsese, fiindcă
rămăsese fără cântec de leagăn. Rob o luă în braţe şi-i spuse cum
îi plăcea ei, „domniţa mea Anne Mary”. Pe urmă-i cântă despre
iepuraşi drăgălaşi şi păsărele în cuibuşoare, tra-la-la, bucuros că
Anthony Tite nu putea să-l audă. Sora lui avea obrajii mai rotunzi
şi carnea mai moale decât mama, dar Agnes spusese întotdeauna
că moştenise tocmai trăsăturile familiei Kemp, avea până şi felul
lor de a-şi lăsa colţurile gurii în jos când dormea.
A doua zi, mama arăta mai bine, dar tata spuse că îmbujorarea
din obrajii ei însemna că avea febră şi tremura. Puseră mai multe
pături pe ea.
În cea de-a treia dimineaţă, când Rob îi dădu să bea o
înghiţitură de apă, fu şocat de dogoarea venită din faţa ei. Ea îl
bătu uşor pe mână:
– Rob J. al meu, şopti ea. Ce mai bărbat!
Respira repede şi gura îi mirosea urât. Când îi luă mâna, ceva
din trupul ei i se transmise deodată în minte. Fu conştient, fără
putinţă de tăgadă, de ceea ce avea să i se întâmple. Nu putu să
plângă. Nici să strige. Simţi că i se ridică părul pe ceafă. Ceea ce
simţea putea fi numit teroare, teroare pură. Nici dacă ar fi fost
adult n-ar fi putut s-o suporte, şi el era doar un copil.
Îngrozit, strânse mâna mamei şi pe ea o duru. Tatăl lui îl văzu
şi-i dădu o palmă peste cap.
A doua zi, când se trezi, mama lui murise.

Nathanael Cole se aşeză şi plânse, înfricoşându-i pe copii, care

18
nu înţeleseseră încă faptul că mama nu avea să se mai întoarcă.
Nu-l mai văzuseră niciodată pe tatăl lor plângând şi se strânseră
unul lângă altul, albi la faţă.
Breasla se ocupă de toate.
Întâi veniră nevestele. Niciuna nu-i fusese apropiată lui Agnes,
pentru că educaţia primită de ea o făcuse suspectă. Dar acum,
femeile îi iertară învăţătura şi o primeniră. Mult timp după aceea,
Rob urî mirosul rozmarinului. În timpuri mai bune, bărbaţii ar fi
venit la priveghi seara, dar, cum foarte mulţi nu aveau de lucru, se
arătară mai devreme. Hugh Tite, tatăl lui Anthony, care semăna cu
el, veni din partea constructorilor de coşciuge. Îl bătu pe umăr pe
Nathanael:
– Am multe bucăţi de pin puse deoparte. Au rămas de la
taverna Bardwell la care am lucrat anu’ trecut, mai ţii minte
lemnu’ ăla frumos? O să-i facem o ladă aşa cum trebuie.
Hugh nu stăpânea bine meseria şi Rob îşi auzise tatăl adeseori
luându-l peste picior pentru că nu ştia să aibă grijă de unelte, dar
acum, Nathanael se mulţumi să dea posomorât din cap,
întorcându-se apoi la băutura lui din pahar.
Breasla aduse de toate, pentru că o înmormântare era singura
ocazie la care nu se admiteau beţia şi îmbuibarea. Pe lângă cidru
şi rachiu de ovăz, mai erau bere dulce şi un amestec de miere
fermentată cu apă, numit „slip”. Aveau şi băutura numită
„pigment”, mângâierea de fiecare zi a tâmplarilor; un vin cu aromă
de dude, numit „morat”; şi un mied condimentat, căruia i se
spunea „meteglin”. Veniseră încărcaţi cu pachete de prepeliţe şi
potârnichi fripte, carne de iepure şi de căprioară preparată în
diverse feluri, heringi afumaţi, păstrăvi şi plătici proaspete şi pâini
mari de orz.
Breasla ceru tuturor suma de două pence pentru pomenirea
numelui lui Agnes Cole şi făcu rost de purtători de icoană care să
conducă alaiul până la cimitir, unde doi gropari fuseseră plătiţi să
sape groapa. Înainte, procesiunea se opri la biserica Sf. Botolf,
unde un preot, părintele Kempton, o încredinţă absent pe mama în
mâinile Domnului, iar tâmplarii recitară în cor câteva rugăciuni
pentru odihna sufletului ei. O îngropară în cimitirul din curtea
bisericii, sub un copăcel de tisă.
Când reveniră acasă, femeile pregătiseră masa şi praznicul ţinu
ore în şir. Oamenii mâncară şi băură, uitând de sărăcie datorită
morţii vecinei. Văduva Hargreaves stătu cu copiii şi le dădu să
mănânce, făcând mult caz de sufletul ei bun. Îi strângea la pieptul
19
ei mare şi înmiresmat, sufocându-i şi făcându-i să lăcrimeze. Dar,
când lui William i se făcu rău, Rob fu cel care-l duse în spatele
casei şi-i ţinu capul ca să vomite. După aceea, Della Hargreaves îl
mângâie pe William, spunând că i se făcuse rău de durere; dar Rob
văzuse că-i hrănise pe copii din mâncărurile făcute de ea şi avu
grijă tot restul serii ca în farfuriile lor să nu mai ajungă nimic din
oalele ei.

Rob înţelegea ce era Moartea, dar, cu toate acestea, se trezi

aşteptând ca mama să se întoarcă. Ceva din adâncul lui nu s-ar fi
mirat dacă ea ar fi intrat pe uşă cu de-ale gurii de la piaţă sau cu
banii câştigaţi pe broderii de la exportatorul din Southwark.
Lecţia de istorie, Rob.
– Care sunt cele trei triburi germane care au invadat Anglia între
anii Domnului 400 şi 500?
– Anglii, Jutii şi Saxonii, mamă.
– De unde veneau ei, dragul meu?
– Din Germania şi Danemarca. I-au cucerit pe briţi de-a lungul
coastei de est şi au întemeiat regatele Northumbria, Mercia şi Anglia
de est.
– De ce-i băiatul meu aşa deştept?
– Fiindcă are o mamă deşteaptă?
– A! Uite un pupic de la mama ta aia deşteaptă, şi încă unul,
fiindcă ai un tată deştept. Să nu uiţi niciodată de tatăl tău cel
deştept…
Spre marea lui surpriză, tatăl lui nu părăsi casa. Nathanael
părea că doreşte să stea de vorbă cu copiii, dar nu poate. Îşi
petrecea cea mai mare parte a timpului reparând acoperişul. La
câteva săptămâni după înmormântare, când Rob începuse deja să
înţeleagă cât de diferită avea să fie viaţa lor de acum înainte, tatăl
lui reuşi să obţină o slujbă.
Mâlul Tamisei e cafeniu şi gros, iar umezeala lui moale
adăposteşte viermii teredus, care rod lemnul corăbiilor. Viermii
aceştia făcuseră prăpăd în cheresteaua pontoanelor de încărcat şi
descărcat mărfuri, găurindu-le atât de tare, încât unele trebuiau
înlocuite. Munca de reparare a lor era departe de aceea de
constructor de locuinţe, dar, în disperarea lui, Nathanael o primi
bucuros.
Rob J. fu nevoit să ia răspunderea gospodăriei pe umerii lui,
deşi nu se pricepea la gătit. Della Hargreaves le aducea mâncare
sau venea să le gătească, mai ales când era şi Nathanael acasă,
20
străduindu-se să se arate cât mai parfumată, binevoitoare şi
atentă cu copiii. Era îndesată, dar nu era lipsită de farmec, cu
tenul ei îmbujorat, pomeţii ridicaţi, bărbia mică şi mâinile durdulii
pe care le folosea cât putea de puţin la muncă. Rob avusese
întotdeauna grijă de fraţii şi sora lui, dar acum devenise singurul
lor protector şi situaţia nu le convenea nici celorlalţi copii, nici lui.
Jonathan Carter şi Anne Mary plângeau tot timpul. William
Stewart îşi pierduse pofta de mâncare şi era tras la faţă, cu ochii
parcă mai mari, iar Samuel Edward era mai obraznic decât
oricând, venea acasă cu tot felul de vorbe urâte auzite pe stradă şi
i le azvârlea fratelui lui în faţă cu atâta tupeu, încât Rob J. nu
găsea altă soluţie mai bună decât să-l plesnească.
Încerca să facă tot ceea ce credea că ar fi făcut ea.
Dimineţile, după ce bebeluşul îşi primea porţia şi restul
căpătau mâncare de secară şi ceai, curăţa vatra în dreptul
hornului pe unde, când ploua, picături mici de apă cădeau
sfârâind în foc. Ducea cenuşa în spatele casei şi apoi mătura şi
ştergea de praf mobilele desperecheate din cele trei camere ale
casei. Mergea la piaţa Billingsgate de trei ori pe săptămână ca să
facă târguielile pe care mama le aducea ducându-se doar o singură
dată. Mulţi dintre vânzătorii de la tarabe îl cunoşteau; câţiva
dăruiseră familiei lor câte ceva în semn de condoleanţe: câteva
mere, o bucată de brânză, o jumătate mică de cod sărat. Dar peste
câteva săptămâni, situaţia se schimbase şi se tocmea cu ei mai
crunt decât mama, ca nu cumva să le treacă prin cap că puteau
profita de el fiindcă era copil. Când venea acasă de la piaţă, abia îşi
târa picioarele, pentru că nu era deloc nerăbdător să-i ia lui
Willum responsabilitatea de a avea grijă de copii.
Mama dorise ca Samuel să înceapă să meargă la şcoală din
anul acela. Ea îl înfruntase pe Nathanael şi-l convinsese să-l lase
pe Rob să meargă la şcoală la călugării de la mănăstirea Sf. Botolf
şi băiatul se dusese zilnic acolo timp de doi ani, înainte de a fi
nevoit să rămână acasă pentru ca Mama să poată lucra la broderii.
Acum, niciunul dintre copii nu avea să mai meargă la şcoală,
pentru că Nathanael nu ştia să scrie şi să citească şi găsea că
învăţătura este o pierdere de vreme. Lui Rob îi era dor de şcoală.
Mergea printre casele îngrămădite şi sărăcăcioase ale vecinilor şi
aproape uitase vremurile când îl preocupau jocuri copilăreşti şi
ciorovăiala cu Tontul-Tony Tite. Anthony şi acoliţii lui treceau pe
lângă el fără să-l mai hărţuiască, de parcă pierderea mamei lui i-ar
fi acordat imunitate faţă de ei.
21
 Într-o seară, tatăl lui îi spuse că se descurcase bine.
– Întotdeauna te-ai purtat ca unul mai mare decât anii tăi,
spuse Nathanael, aproape dezaprobator.
Se priviră stânjeniţi, neştiind ce să-şi mai spună. Rob J. nu ştia
dacă Nathanael îşi petrecea timpul liber cu femei. Încă îşi ura
tatăl, mai ales când se gândea la ce îndurase mama, dar ştia că
Nathanael se lupta cu o îndârjire pe care ea ar fi admirat-o.
Ar fi putut foarte uşor să-i lase pe copii pe seama Dellei
Hargreaves şi băiatul o urmărea foarte atent pe văduvă de câte ori
aceasta venea sau pleca, pentru că bârfele vecinilor îl făcuseră să
înţeleagă că ea putea deveni mama lor vitregă. Nu avea copii; soţul
ei Lanning Hargreaves, fusese tâmplar şi murise de cincisprezece
luni, doborât de o bârnă de construcţii care căzuse peste el. Era de
la sine înţeles că atunci când unui om îi murea nevasta tânără,
acesta trebuia să caute să se recăsătorească. De aceea, nimeni nu
se miră când Nathanael începu să-i facă Dellei vizite la ea acasă.
Totuşi, lucrul acesta nu se întâmpla des, pentru că, de obicei,
Nathanael era prea obosit. Traversele şi pilonii folosiţi la pontoane
trebuiau tăiaţi din trunchiuri groase şi înnegrite de stejar şi înfipţi
adânc în mâlul de la mal, la reflux. Nathanael muncea în frig şi era
tot timpul ud. El şi ceilalţi din echipă începură să tuşească sec şi
constant şi să vină acasă cu dureri de oase. Din mocirla cleioasă a
Tamisei, adunau frânturi de istorie: o sanda romană de piele cu
nişte curele lungi pentru glezne, o suliţă ruptă, cioburi de oale.
Nathanael aduse acasă un vârf de săgeată şi i-l dădu lui Rob J.
Era ascuţit ca un brici şi fusese găsit la cinci metri adâncime.
– E roman? întrebă Rob, fremătând.
– Poate e saxon, ridică tatăl lui din umeri.
În schimb, moneda pe care o găsi peste câteva zile nu mai
putea isca nici o întrebare cu privire la originea ei. Rob o frecă
îndelung cu cenuşă umezită şi pe o parte a discului înnegrit
apărură cuvintele: Prima Cohors Britanniae Londonii. Latina pe
care o învăţase de la călugări nu-i fu de mare ajutor.
– Poate că a fost făcută când a venit la Londra prima colonie
romană, spuse el.
Pe partea cealaltă a monedei era gravat un călăreţ roman, iar
mai jos apăreau trei litere, I O X.
– Ce înseamnă I O X? întrebă tatăl lui.
Băiatul nu ştia. Mama ar fi ştiut, dar acum nu mai avea pe cine
să întrebe şi puse deoparte moneda.

22
 Se obişnuiseră toţi cu tusea lui Nathanael şi aproape nici n-o
mai auzeau. Dar într-o dimineaţă, când Rob strângea cenuşa, auzi
un zgomot la uşa din faţă. O deschise şi-l văzu pe Harmon
Whitelock, un muncitor din echipa tatălui lui, cu doi sclavi luaţi de
pe docuri ca să-l ajute să-l care acasă pe Nathanael.
Rob J. era îngrozit de sclavi. Un om îşi putea pierde libertatea
în multe feluri. Un prizonier de război devenea servul războinicului
care l-ar fi putut ucide, dar îi cruţase viaţa. Oamenii liberi puteau
fi condamnaţi la sclavie dacă făceau fapte rele, la fel datornicii,
dacă nu-şi puteau plăti dobânzile şi amenzile. Soţia şi copiii unui
sclav erau şi ei sclavi şi toţi moştenitorii lor aveau aceeaşi soartă.
Sclavii erau nişte bărbaţi uriaşi şi musculoşi, cu capetele rase,
ca să arate condiţia lor şi cu haine zdrenţuite care puţeau
îngrozitor. Rob J. nu ştia dacă erau străini sau englezi, pentru că
nu scoseseră nici o vorbă, mulţumindu-se să-l privească mohorâţi.
Nathanael era un om voinic, dar ei îl cărau ca pe un fulg. Sclavii îl
înfricoşară pe Rob J. chiar mai mult decât vederea feţei trase şi
palide a tatălui lui şi decât felul cum capul i se clătina ca la o
păpuşă când îl aşezară.
– Ce s-a întâmplat?
Whitelock dădu din umeri:
– E o mizerie. Jumătate suntem atinşi, tuşim şi scuipăm toată
ziua. Azi era aşa de slăbit, că n-a mai putut să facă faţă la treabă.
Cred că dacă se odihneşte câteva zile o să se poată întoarce la
pontoane.
A doua zi, Nathanael nu se mai putu scula din pat şi vocea-i
deveni un hârâit. Văduva Hargreaves aduse ceai fierbinte cu miere.
Vorbiră un timp în şoaptă şi, de câteva ori, femeia râse. Dar a doua
zi când veni, Nathanael avea febră mare şi nu mai avea chef de
glume şi complimente, aşa că văduva plecă repede.
Limba şi gâtlejul i se înroşiră puternic şi cerea întruna apă.
Noaptea visă şi o dată strigă că împuţiţii de danezi veneau pe
Tamisa în corăbiile lor cu prova înaltă. Pieptul îi hârâia, plin cu o
flegmă de care nu putea să se uşureze şi respira tot mai greu.
Dimineaţa, Rob fugi în vecini s-o cheme pe văduvă, dar Della
Hargreaves refuză să vină.
– Mi se pare că are oftică. Oftica se ia foarte uşor, spuse ea,
închizând uşa.
Nemaiavând ce face, Rob se duse iar la casa breslei. Richard
Bukerel îl ascultă cu gravitate şi apoi veni cu el acasă şi stătu
multă vreme la picioarele patului lui Nathanael, privindu-i faţa
23
aprinsă şi ascultându-i respiraţia şuierătoare.
Cea mai simplă soluţie ar fi fost să cheme un preot; acesta ar fi
făcut câteva rugăciuni şi Bukerel s-ar fi spălat pe mâini fără teamă
de critici. Era un om înstărit, avusese câţiva ani buni când
construise cu succes, dar acum era apăsat de responsabilitatea de
conducător, încercând să împartă mica avere a breslei în o mie de
fărâme, ca să-i acopere toate nevoile.
Cu toate acestea, gândindu-se la soarta familiei în cazul în care
niciun părinte n-ar mai fi supravieţuit, luă din banii breslei şi
angajă un doctor, numit Thomas Ferraton.
În seara aceea, soţia lui Bukerel îi dovedi cât de ascuţită îi era
limba:
– Un doctor? Va să zică Nathanael Cole e vreun nobil acum?
Când orice felcer l-ar fi îngrijit, aşa cum se cuvine la oamenii de
rând, de ce trebuia să iei un doctor, ca să ne încarce la socoteală?
Bukerel bombăni câteva scuze, ştiind că ea avea dreptate.
Numai nobilii şi negustorii bogaţi îşi permiteau să plătească
tarifele scumpe ale doctorilor. Oamenii de rând apelau la felceri
sau dădeau o jumătate de penny unui bărbier, ca să le ia sânge
sau să le aplice un alt tratament îndoielnic. Dinspre partea lui,
Bukerel considera că toţi afurisiţii de doctori nu erau decât nişte
lipitori, care făceau mai mult rău decât bine, dar voia ca Nathanael
Cole să aibă toate şansele şi de aceea, într-un moment de
slăbiciune plătise doctorul cu bani munciţi din greu de tâmplari.
Ferraton sosi la casa lui Cole încrezător şi voios, ca o imagine a
prosperităţii. Pantalonii lui strâmţi erau frumos croiţi şi aveau
manşetele împodobite cu o broderie fină care-i aminti lui Rob, cu o
strângere de inimă, de mama. Tunica lui Ferraton, din stofa bună
de lână, şi cu fireturi, era stropită de sângele şi voma pacienţilor,
dar el o purta cu mândrie, închipuindu-şi că asta făcea reclamă
îndemânării lui de doctor.
Copil de om bogat – tatăl lui, John Ferraton, fusese negustor de
lână – Ferraton învăţase meserie de la doctorul Paul Willibald,
dintr-o familie prosperă de armurieri. Willibald îi trata pe bogătaşi
şi Ferraton, după ce-şi termină ucenicia, îşi recrută şi el clienţii
din aceeaşi lume. Nobilii nu se lăsau pe mâna unui fiu de
negustor, dar comercianţii înstăriţi deveneau bucuroşi pacienţii
lui; îi înţelegeau interesele şi atitudinea şi el se simţea de-al lor.
În general, nu accepta niciodată să trateze un muncitor, dar
crezuse că Bukerel era mesagerul cuiva suspus. Îşi dădu seama
imediat că Nathanael Cole era „nevrednic” de îngrijirea lui, dar, ca
24
să nu facă o scenă, se hotărî să-şi îndeplinească datoria cât mai
repede cu putinţă.
Îi atinse delicat fruntea lui Nathanael, îl privi în ochi şi îi
adulmecă răsuflarea.
– Bun, spuse el. O să-i treacă.
– Ce are? întrebă Bukerel, dar Ferraton nu răspunse.
Rob simţi din instinct că doctorul nu ştia.
– E o anghină, spuse în cele din urmă Ferraton, arătând
gâtlejul purpuriu al tatălui lui. O inflamaţie supurativă de natură
temporară. Nimic grav.
Legă un garou pe braţul lui Nathanael, îl înţepă cu dibăcie şi-i
luă o cantitate mare de sânge.
– Dacă nu se face bine? întrebă Bukerel.
Doctorul se încruntă. Nu avea de gând să-l mai viziteze pe
pacientul acesta din clasa de jos.
– Ar fi bine să-i mai iau sânge, ca să fim siguri, spuse el
legându-i celălalt braţ.
Îi mai lăsă lui Bukerel un flacon cu un amestec de tăciuni de
trestie pisaţi şi amestecaţi cu puţin calomel şi-l taxă separat
pentru vizită, medicamente şi sângerare.
– Lipitoare afurisită! Măcelar cu ifose de gentleman! mormăi
Bukerel, privind în urma lui.
La plecare, Şeful Tâmplarilor îi promise lui Rob că va trimite o
femeie să aibă grijă de tatăl lor.

Alb la faţă şi vlăguit, Nathanael zăcea nemişcat. De mai multe

ori încercă să ia mâna băiatului în ale lui, crezând că era Agnes.
Dar Rob îşi aminti ce se întâmplase când luase mâinile mamei lui
şi se feri.
Mai târziu, ruşinat, se aşeză din nou pe marginea patului. Luă
mâna muncită a lui Nathanael, observându-i unghiile înnegrite şi
rupte şi pielea crăpată.
Se întâmplă la fel ca atunci. Simţi o scădere, ca flacăra unei
lumânări care s-ar fi micşorat. Înţelese, într-un fel misterios, că
tatăl lor avea să moară peste puţin timp şi, la fel cum se
întâmplase şi lângă mama muribundă, conştiinţa faptului îl umplu
de groază.
De cealaltă parte a patului se aflau fraţii şi sora lui. Rob era
doar un băieţaş, dar era inteligent şi un gând practic luă naştere
în mintea lui, dominându-i tristeţea şi spaima. Zgâlţâi braţul
tatălui lui:
25
 – Ce-o să se întâmple acum cu noi? întrebă cu glas tare, dar
nimeni nu-i răspunse.

26
 3
Împărţirea

De data aceasta, pentru că mortul era chiar un membru al

breslei, tâmplarii plătiră o slujbă care cuprindea intonarea a
cincizeci de psalmi. La două zile după înmormântare, Della
Hargreaves se mută la Ramsey, să locuiască la fratele ei. Richard
Bukerel îl luă deoparte pe Rob:
– Când nu există rude, copiii şi averea se împart, îi spuse
deschis Şeful Tâmplar. Corporaţia o să se ocupe de toate.
Rob era amorţit de durere.
În seara aceea încercă să le explice fraţilor şi surorii lui. Numai
Samuel înţelese despre ce era vorba:
– Asta înseamnă c-or să ne despartă?
– Da.
– Şi o să trăim fiecare cu altă familie?
– Da.
Noaptea, cineva se strecură lângă el în pat. S-ar fi aşteptat la
Willum sau la Anne Mary, dar era Samuel, care-l luă în braţe şi-l
strânse de parcă s-ar fi ţinut să nu cadă de undeva.
– Vreau să vină înapoi, Rob J.
– Şi eu.
Mângâie umărul osos pe care-l lovise de atâtea ori. O vreme
plânseră amândoi.
– Şi n-o să ne mai vedem unul pe altul niciodată?
Rob simţi cum îngheaţă:
– Samuel, termină cu văicărelile. Bineînţeles că toţi vom locui
prin vecini şi o să ne vedem în fiecare zi. O să fim mereu fraţi.
Samuel se mai linişti şi adormi, dar spre dimineaţă, făcu pe el
în pat, de parcă ar fi fost mai mic decât Jonathan. Când se sculă,
îi fu ruşine şi nici nu se mai uită în ochii lui Rob. Temerile lui nu
erau lipsite de temei, căci el fu primul care plecă. Mulţi membri din
zecimea tatălui său erau încă şomeri. Din cei nouă lucrători în
lemn, numai unul putea şi dorea să primească un copil în familia
lui. Samuel, împreună cu ciocanele şi ferăstraiele lui Nathanael,
plecă la familia Turner Home, care locuia doar la şase case

27
depărtare de ei.
Peste doua zile, un preot numit Ranald Lovell veni împreună cu
părintele Kempton, cel care le făcuse slujbe lui tata şi mamei.
Părintele Lovell spuse că fusese transferat în nordul Angliei şi
dorea să ia cu el un copil. Îi examină pe toţi şi-l plăcu de Willum.
Era un om voinic şi prietenos, cu părul galben deschis şi ochi
cenuşii, în care Rob făcu tot posibilul să citească numai blândeţe.
Alb şi tremurând, fratele lui nu fu în stare decât să dea din cap,
urmându-i pe cei doi preoţi în stradă.
– Atunci, la revedere, William, spuse Rob.
Se întrebă disperat dacă nu i-ar fi putut păstra lângă el pe cei
doi mai mici. Dar deja terminaseră mâncarea rămasă de la
înmormântarea tatălui şi el era un băiat realist. Jonathan şi vesta
de piele şi brâul tatălui lor fură luaţi de Aylwyn. Un aspirant al
breslei care făcea parte din suta lui Nathanael. Când doamna
Aylwyn veni în casa lor. Rob îi explică faptul că Jonathan era
învăţat la oliţă, dar făcea pe el când îi era frică şi femeia acceptă
scutecele subţiate de spălat şi copilul cu un zâmbet şi un semn din
cap.
Femeia care avea lapte îl păstră pe bebeluşul Roger şi primi
trusa de broderie a mamei. Toate acestea, Rob le află de la Richard
Bukerel. Căci el n-o văzuse niciodată pe femeie.
Părul Annei Mary trebuia spălat. El fu atent şi i-l frecă aşa cum
se pricepea, dar puţin tot îi sări fetiţei săpun în ochi, usturând-o.
O uscă şi o luă în braţe, simţind aroma părului ei castaniu-
închis, care-i amintea de mama.
A doua zi brutarul Haverhill şi soţia lui luară mobilele cele mai
solide şi Anne Mary plecă să locuiască deasupra magazinului de
pâine. Rob o duse la ei. Strângându-i tare mâna:
– Atunci, la revedere, fetiţo. Te iubesc, domniţa mea Anne Mary,
şopti el, îmbrăţişând-o.
Dar ea părea să-l învinuiască pe el pentru tot ce se întâmplase
şi nu vru să-i ureze la revedere.
Rob rămase singur în casa goală. În seara aceea Bukerel veni
lângă el. Şeful Tâmplar băuse, dar avea mintea limpede.
– S-ar putea să dureze mult până-ţi găsim şi ţie un loc. Pe
timpurile astea, nimeni nu poate să primească un băiat care
mănâncă mult şi munceşte puţin.
După o tăcere semnificativă, vorbi din nou:
– Când eram tânăr, toată lumea spunea că, dacă ar fi pace şi
am scăpa de regele Aethered, cel mai rău rege care ne-a dus la
28
ruină pe toţi, timpurile s-ar îndrepta. Am trăit jaf după jaf. Saxonii,
danezii, toate soiurile de piraţi afurisiţi. Acum, cu regele Canute,
avem pace, dar parcă natura s-a pornit împotriva noastră. Vara
secetoasă şi iarna grea ne-au venit de hac. De trei ani n-a mai ieşit
o recoltă bună. Morarii nu mai macină, marinarii stau în port. Nu
mai construieşte nimeni, nu mai e nevoie de meseriaşi. Sunt
vremuri grele, băiatul meu. Dar o să-ţi găsesc şi ţie un loc, îţi
promit.
– Mulţumesc domnule Şef Tâmplar.
Ochii întunecaţi ai lui Bukerel se tulburară.
– Te-am urmărit, Robert Cole. Am văzut un băiat care a avut
grijă de familie ca un bărbat în toată firea. Te-aş lua chiar în casa
mea dacă aş avea altfel de nevastă.
Clipi, dându-şi seama că băutura îi dezlegase limba mai mult
decât ar fi dorit şi se ridică greoi în picioare:
– Noapte liniştită, Rob J.
– Şi dumneavoastră, domnule Şef Tâmplar.

Trăi ca un pustnic. Camerele goale erau peştera lui. Vecinii nu

puteau să-i ignore existenţa şi îl ajutau înciudaţi; doamna
Haverhill venea dimineaţa şi-i lăsa din pâinea nevândută, iar
doamna Bukerel venea seara, îi aducea feliuţe subţiri de brânză şi
observându-i ochii înroşiţi îi predica severă că plânsul e numai
privilegiul femeilor. Apă lua de la fântâna publică, aşa cum făcea şi
înainte, şi avea grijă să ţină curăţenie, deşi era greu ca puţinele
lucruri rămase să adune câteva fire de praf. Totuşi simţea şi el
nevoia să aibă grijă de ceva şi să-şi închipuie jocuri.
Uneori, se juca de-a iscoada romană, stând în spatele perdelei
mamei şi încercând să surprindă, dincolo de fereastra deschisă,
secretele lumii duşmane de afară. Auzea căruţe, lătrături, râsete
de copii, ciripit de păsări.
Odată, auzi vocile unor membri ai breslei.
– Rob Cole ar fi un câştig. Cineva ar trebui să-l ia, spunea
Bukerel.
Rămase nemişcat, vinovat şi ascuns, ascultându-i pe oameni
vorbind despre el.
– Da, uitaţi-vă ce mare e. O să fie un cal bun de povară când o
să crească, spunea înciudat Hugh Tite.
Ce-ar fi fost să-l ia Tite? Rob se gândi aiurit la perspectiva de a
trăi în casă cu Anthony Tite. Nu-i păru rău când Hugh continuă
dezgustat:
29
 – Abia peste trei ani va putea intra ucenic în breaslă şi deja
mănâncă mult cât un cal, pe vremuri din astea, când Londra e
plină de spinări zdravene şi de burţi goale.
Oamenii se îndepărtară.
Peste două dimineţi, în spatele aceleiaşi perdele, plăti scump
păcatul de a fi tras cu urechea, pentru că o auzi pe doamna
Bukerel discutând cu doamna Haverhill despre funcţia soţului ei
în breaslă.
– Toată lumea zice că e o onoare să fii Şef Tâmplar. Dar asta
nu-mi aduce nici o pâine în plus pe masă. Dimpotrivă, avem
câteva obligaţii obositoare. M-am săturat să-mi împart proviziile cu
leneşi ca băiatul care stă aici.
– Ce-o să se aleagă de el? oftă doamna Haverhill.
– L-am sfătuit pe maistrul Bukerel să-l vândă ca sclav. Chiar pe
timpurile astea grele, un sclav tânăr s-ar vinde bine şi breasla ar fi
răsplătită pentru eforturile şi cheltuielile făcute cu familia Cole.
Lui Rob i se tăie respiraţia.
Doamna Bukerel pufni:
– Şeful Tâmplar nici nu vrea să audă, spuse ea cu acreală. Am
încredere că până la urmă îl voi convinge. Dar până-i vine lui
mintea la cap, o să cheltuim mai mult decât putem recupera.
Când cele două femei se îndepărtară, Rob se lăsă să cadă,
cuprins de sudori reci şi calde, pe rând, de parcă ar fi avut febră.
Toată viaţa lui de până atunci îi privise pe sclavi ca pe nişte
oameni cu care nu trebuia să aibă de-a face, pentru că el era
născut englez liber.
Era prea tânăr pentru a fi hamal pe chei. Dar ştia că băieţii
sclavi erau folosiţi în mine, fiind puşi să se strecoare prin tunele
prea strâmte pentru a fi străbătute de un bărbat. Mai ştia că
sclavii erau prost îmbrăcaţi şi nemâncaţi şi biciuiţi crunt pentru
cele mai mici greşeli. Şi că, odată vândut ca sclav, rămâneai sclav
toată viaţa.
Plânse nemângâiat. Până la urmă, îşi adună curajul şi-şi spuse
că Dick Bukerel nu-l va vinde niciodată, dar apoi se gândi că
doamna Bukerel i-ar fi putut trimite pe alţii s-o facă, fără ştirea
soţului ei. Ea era în stare de aşa ceva, o cunoştea el. Singur în
casa tăcută şi părăsită, începu să aştepte, tremurând la cel mai
mic zgomot.

Când trecuseră cinci zile de groază de la înmormântare, un

străin veni la uşă.
30
 – Tu eşti tânărul Cole?
El dădu din cap bătăios, cu bătăile propriei inimi asurzindu-l.
– Mă cheamă Croft. M-a îndreptat la tine un om pe numele
Richard Bukerel, cu care m-am întâlnit la o băutură la taverna
Bardwell.
Rob văzu în faţa lui un om între două vârste, mare şi gras şi cu
o faţă arsă de soare şi bătută de vânt, răsărind dintr-o claie de păr
lung – semnul unui om liber – completată de o barbă roşcată,
tăiată rotund.
– Care ţi-e numele întreg?
– Robert Jeremy Cole, domnule.
– Vârsta?
– Nouă ani.
– Eu sunt bărbier şi felcer şi caut un ucenic. Ştii ce face un
bărbier-felcer, tinere Cole?
– Sunteţi un fel de doctor?
Grăsanul zâmbi.
– Pentru moment, să zicem că merge şi aşa. Bukerel mi-a spus
de situaţia ta. Te atrage meseria mea?
Nu-l atrăgea, nu voia să fie deloc ca lipitoarea care-i supsese
sângele tatălui lui. Dar să fie vândut ca sclav voia şi mai puţin, aşa
că dădu din cap fără nici o ezitare.
– Te sperie munca?
– O, nu, domnule!
– Asta-i bine, fiindcă o să te muncesc de-o să fie vai de fundul
tău. Bukerel mi-a zis că ştii să citeşti, să scrii şi să vorbeşti
latineşte, aşa e?
El ezită:
– De fapt, ştiu foarte puţin latineşte.
Omul zâmbi:
– O să facem o încercare, puştiule. Ai bagaj?
El îşi făcuse bocceluţa de câteva zile. Oare sunt salvat? se
întrebă. Afară, se urcară în cea mai ciudată căruţă pe care o
văzuse în viaţa lui. De-o parte şi de alta a caprei era câte un arac
pe care era înfăşurată strâns o cârpă roşie, ca un şarpe purpuriu.
Era o căruţă cu coviltir, vopsit în roşu aprins şi împodobit cu
desene galbene, închipuind un berbec, un leu, o balanţă, o capră,
peşti, un arcaş, un rac…
Calul murg îi trase de-a lungul străzii Tâmplarilor, pe lângă
casa breslei. Cât timp merseră prin aglomeraţia de pe strada
Tamisei, băiatul stătu cu frica-n sân, aruncându-i priviri furişe
31
bărbatului de lângă el. În ciuda grăsimii, avea o faţă frumoasă,
deşi avea nasul mare şi roşu, un neg pe pleoapa stângă şi din
colţurile ochilor albaştri şi pătrunzători pornea o reţea fină de
riduri.
Căruţa trecu peste podul Wallbrook şi ajunse şi la grajdurile
Egglestan, unde căzuse mama. Apoi o luară la dreapta şi porniră
pe podul Londrei către malul sudic al Tamisei. Lângă pod se vedea
lacul şi dincolo de el, marea piaţă Southwark, unde se aduceau
mărfuri din străinătate. Trecură de depozite arse şi prădate de
danezi, care fuseseră reconstruite de curând. Pe mal, aşezate într-
un singur rând, se înălţau bordeie umile ale pescarilor, paznicilor
de far şi docherilor. Tot acolo erau şi două hanuri prăpădite pentru
negustori. Urmau, de-o parte şi de alta a unei şosele largi şi
pietruite, conacele comercianţilor bogaţi din Londra, în mijlocul
unor grădini impresionante. Câteva dintre ele erau construite pe
piloni groşi, înfipţi în solul mocirlos. Recunoscu şi casa
importatorului de broderii pentru care lucrase mama. Nu mai
călătorise niciodată în oraş dincolo de punctul acesta.
– Domnule Croft?
Omul îl certă:
– Nu, nu, să nu-mi spui niciodată Croft. Să-mi spui nene
Bărbier, asta mi-e meseria.
– Da, nene Bărbier, spuse el.
Peste câteva clipe, Southwark rămăsese în urmă şi Rob J. îşi
dădu seama cu o panică mereu crescândă, că pătrunsese într-o
lume ciudată şi străină.
– Nene Bărbier, unde mergem? nu se putu el stăpâni să nu
strige.
Omul zâmbi şi lăsă hăţurile moi, îndemnându-l la trap pe calul
murg.
– Peste tot, spuse el.

32
 4
Bărbierul

În amurg, poposiră pe un deal, lângă un pârâu. Omul îi spuse

că pe calul cel murg îl cheamă Tatus.
– E prescurtat de la Incitatus, aşa-l chema pe armăsarul
preferat al împăratului Caligula, pe care l-a făcut preot şi consul.
Incitatus al nostru poate trece drept un animal arătos, cu toate că
nu e decât un biet dobitoc scopit, spuse Bărbierul, arătându-i
băiatului cum să frece cu mănunchiuri de iarbă moale şi uscată şi
apoi să-l adape şi să-l lase să pască.
Erau pe loc deschis, destul de departe de pădure, dar Bărbierul
îl puse să aducă lemne de foc şi trebui să facă mai multe drumuri
ca să poată strânge o grămadă de vreascuri. În curând flăcările se
înălţau şi mâncarea răspândea o mireasmă care-i înmuia
picioarele. Bărbierul puse într-un tuci o cantitate generoasă de felii
de carne de porc afumată. După ce o fripse, vărsă o parte din
grăsime şi tocă în ea un nap mare şi câteva fire de praz, adăugând
apoi o mână de dude uscate şi alte ierburi. Rob nu mirosise
niciodată o mâncare atât de gustoasă.
Bărbierul mânca zdravăn, privind cum băiatul înfuleca lupeşte
şi punându-i bucăţi în farfurie, fără să spună nimic. Îşi şterseră
străchinile de lemn cu dumicaţi de pâine de secară. Fără să
aştepte să i se spună, Rob duse la pârâu oala şi străchinile şi le
frecă bine cu nisip.
Întorcându-se, lăsă vasele şi se duse într-un tufiş apropiat, să
se uşureze.
– Sfinţilor părinţi, dar ai o sulă remarcabilă, spuse Bărbierul,
apărând deodată în faţa lui.
El termină mai repede decât ar fi avut nevoie şi-şi ascunse
penisul.
– Când eram mic, spuse el cu greutate, am avut o pecingine…
acolo. Mi s-a zis că un felcer a tăiat fâşia de carne de la capăt.
Bărbierul îl privi uluit:
– Ţi-a tăiat prepuţul. Ai fost circumcis ca un blestemat de
păgân.

33
 Băiatul se îndepărtă foarte tulburat. Rămase încordat,
aşteptând. Din pădure se abătu spre ei un val de aer rece şi-şi
despături cea de-a doua cămaşă şi şi-o puse peste cea pe care o
purta.
Bărbierul luă din căruţă două blănuri cu pielea tăbăcită şi i le
aruncă:
– Dormim afară, căruţa e plină cu tot felul de lucruri.
În bocceaua desfăcută, el văzu deodată sclipirea unei monede şi
o ridică. Nu întrebă de unde o avea şi nici Rob nu-i spuse.
– Are o inscripţie, spuse Rob. Tata şi cu mine… credeam că e
pentru prima cohortă romană care a venit la Londra.
Bărbierul o examină:
– Aşa e.
În mod evident, ştia multe despre romani şi-i preţuia, judecând
după numele dat de el calului. Rob era apăsat de presimţirea că
moneda îi va fi luată.
– Pe partea cealaltă sunt nişte litere, spuse el răguşit.
Bărbierul luă moneda de pe foc:
– IOX. Io înseamnă „strigaţi”, X de zece. Sunt urale romane
pentru victorie: „Strigaţi de zece ori!”.
Uşurat, Rob văzu că i se dădea înapoi moneda. O luă şi-şi
pregăti culcuşul lângă foc. Blănurile erau de oaie şi de urs şi-şi
puse una drept aşternut, iar cu cealaltă se acoperi. Erau vechi şi
miroseau, dar aveau să-i ţină de cald.
Bărbierul îşi aşternu de partea cealaltă a focului, punându-şi
sabia şi cuţitul la îndemână pentru a respinge eventualii atacatori,
sau, se gândi Rob cu teamă, pentru a ucide un băiat fugar. Înainte
de a se culca, Bărbierul îşi scoase de la gât un corn saxon atârnat
de o curea. Astupându-i capătul cu un os, îl umplu cu un lichid
întunecat la culoare şi i-l întinse lui Rob.
– E făcut de mine. Dă-l pe gât.
Nu voia să bea, dar îi fu frică să refuze. Copil de muncitor, nu
fusese speriat de mic cu bau-baul, dar fusese învăţat în schimb că
existau marinari sau docheri gata să-şi bată joc de un băieţaş la
adăpostul unui depozit pustiu. Auzise de copii care luaseră
dulciuri sau bani de la astfel de oameni şi ştia ce trebui seră să
facă în schimbul lor. De asemenea, ştia că îmbătarea era doar
începutul unor asemenea lucruri.
Încercă să refuze să bea mai mult, dar Bărbierul se încruntă.
– Bea, porunci el. O să te simţi în largul tău.
Bărbierul nu fu satisfăcut decât când îl văzu tuşind tare, după
34
ce mai băuse două înghiţituri. Îşi luă înapoi cornul şi-l goli, apoi
mai bău unul şi se cuibări în blănurile lui, râgâind zgomotos. Se
mai uită odată la Rob:
– Dormi liniştit puştiule, spuse el. Nu trebuie să-ţi fie frică de
mine.
Rob fu sigur că îl păcălea. Aşteptă încordat sub blana de urs. În
mâna dreaptă îşi strângea moneda, în stânga, deşi ştia că nu-l
ajută la nimic, chiar dacă ar fi avut şi armele bărbierului, apucă o
piatră grea.
În cele din urmă însă, avu dovada că Bărbierul adormise. Omul
sforăia cumplit.
Gustul medicinal al băuturii i se lipise lui Rob de cerul gurii.
Alcoolul îi încălzea trupul şi se înfăşură bine în blană, dând
drumul pietrei din mână. Strânse moneda în palmă şi-şi imagină
romanii, rânduri-rânduri, strigând de zece ori urale pentru eroii
care nu se lăsau învinşi de lume. Deasupra, stele mari şi albe se
învârteau pe cer şi coborâseră atât de jos, încât ar fi vrut să
culeagă câteva ca să facă un şirag pentru mama. Se gândi la toţi
cei din familia lui, la fiecare. Dintre cei rămaşi în viaţă, cel mai dor
îi era de Samuel, ceea ce era ciudat, pentru că Samuel îl sfidase
fiindcă era mai mare şi toată ziua îl insulta şi se băteau. Se gândi
cu îngrijorare că poate Jonathan făcea în continuare pe el şi se
rugă ca doamna Aylwyn să fie răbdătoare cu micuţul. Spera că
Bărbierul va reveni în curând la Londra, pentru că de abia aştepta
să-şi revadă fraţii şi sora.

Bărbierul ştia cum se simţea băiatul cel nou. Când era de

vârsta lui rămăsese şi el orfan după ce satul lui de pescari,
Clacton, fusese atacat. N-avea să uite niciodată clipele acelea.
Regele copilăriei lui fusese Aethelred. De când ţinea minte, tatăl
lui îl blestemase pe Aethelred. Spunând că nicicând oamenii nu
fuseseră atât de săraci ca în domnia lui. Aethelred împila şi
strângea dări de la oameni ca să-i asigure tot luxul Emmei,
frumoasa şi voluntara femeie normandă pe care o luase de soţie.
Cu dările impuse poporului îşi făurise şi o armată, mai mult
pentru a-l apăra pe el decât ţara. Era atât de crud şi de sângeros,
încât unii oameni scuipau când îi auzeau numele.
În primăvara anului 991, Aethelred îşi ruşină supuşii,
mituindu-i cu aur pe danezi, pentru a nu mai năvăli în regatul lui.
În primăvara următoare, flota daneză reveni la Londra, aşa cum
făcea de o sută de ani. De data aceasta, Aethelred nu avu de ales:
35
îşi strânse armata şi corăbiile şi danezii fură măcelăriţi pe apa
Tamisei. Dar peste doi ani, năvălitorii norvegieni, conduşi de regele
Olaf şi de Swegen, regele danez, se întoarseră cu nouăzeci şi patru
de corăbii. Aethelred îşi strânse din nou armata în jurul Londrei şi-
i ţinu la distanţă pe nordici, dar aceştia văzură că regele îşi lăsase
ţara neapărată, dorind cu laşitate să se protejeze doar pe el. Îşi
împărţiră atunci flota în două şi porniră de-a lungul coastei,
prădând orăşelele engleze de pe ţărm.
În săptămâna aceea, tatăl lui Henry Croft îl luase în prima
călătorie mai lungă, la pescuit de heringi. Se întorseseră
dimineaţa, cu o pradă bună şi băiatul alergase înainte, nerăbdător
să se arunce în braţele mamei şi s-o audă lăudându-l. Într-un golf
ascuns se aflau o jumătate de duzină de bărci norvegiene. Când
ajunse la coliba lor văzu un om ciudat, îmbrăcat în piei de
animale, holbându-se la el prin ochiul ferestruicii.
Habar n-avea cine era omul, dar instinctul îl îndemnă să se
întoarcă şi s-o ia la fugă către tatăl lui.
Mama lui zăcea pe podea, violată şi moartă, dar tatăl lui nu ştia
asta. Îndreptându-se spre casă, Luke Croft îşi scoase de la brâu
cuţitul, dar cei trei bărbaţi care-l întâmpinară aveau săbii. De pe
uliţă, Henry Croft îşi văzu tatăl copleşit şi ucis. Unul dintre străini
îi ţinuse mâinile la spate, altul îl luase de păr, silindu-l să
îngenuncheze, iar al treilea îi tăiase capul cu sabia. Când avea
nouăsprezece ani Bărbierul fusese martor la execuţia unui
criminal din Wolverhampton; călăul şerifului îi desprinsese capul
de parcă ar fi fost un pui de găină. Dimpotrivă, tatăl lui fusese
decapitat cu stângăcie, cu lovituri repetate, de parcă vikingul ar fi
tăiat un trunchi de copac.
Suspinând necontrolat, Henry Croft fugise în păduri şi se
ascunsese ca un animal hăituit. Când ieşise afară, ameţit de
foame, norvegienii plecaseră, lăsând în urmă moarte şi cenuşă.
Henry şi alţi orfani fuseseră trimişi la abaţia Crowland din
Lincolnshire.
Năvălirile păgânilor din nord lăsaseră mănăstirile fără călugări
şi înmulţiseră numărul orfanilor, aşa că abaţiile rezolvau problema
îmbrăcându-i pe băieţi în rasa monahală a benedictinilor. La
vârsta de nouă ani, Henry depuse jurământul şi-i promise lui
Dumnezeu că va trăi toată viaţa în sărăcie şi castitate, ascultând
de preceptele Lui, stabilite de binecuvântatul sfânt Benedict din
Nursia.
Întâmplarea îl ajută să capete o educaţie. Patru ore din zi
36
studia, iar şase ore îndeplinea munci dintre cele mai murdare.
Crowlandul avea câteva terenuri, mai mult nişte smârcuri şi, în
fiecare zi, Henry şi ceilalţi călugări se împleticeau în plug ca nişte
dobitoace încercând să are mocirla. Restul timpului urma să şi-l
petreacă în contemplaţie şi rugăciune, erau slujbe de dimineaţă, de
prânz, de seară, slujbe tot timpul. Fiecare rugăciune era
considerată o singură treaptă dintr-o scară interminabilă, pe care
sufletul lui avea să urce în ceruri. Nu avea dreptul la odihnă sau
exerciţii fizice, dar i se permitea să se plimbe pe peristil, un
dreptunghi de ziduri cu acoperiş. La nord de peristil era Sacristia,
clădirea unde se păstrau odăjdiile şi obiectele sfinte. Către răsărit
era biserica; la apus capitulul; către sud o cantină sumbră cu o
sală de mese, o bucătărie şi o cămară deasupra căreia se afla
dormitorul. În peristil erau şi gropi, un semn că viaţa avea să se
desfăşoare mereu la fel în abaţia Crowland: o zi era identică până
la amănunt cu alta şi dreptunghiul acoperit avea să-i
adăpostească până la urmă pe toţi călugării. Unii se înşelau,
considerând viaţa de la Crowland ca o oază de pace şi mulţi nobili
fugiseră de cruzimile de la curtea lui Aethelred, venind aici şi
îmbrăcând rasa, pentru a-şi dobândi liniştea. Aceştia făceau parte
din elită şi locuiau în chiliile personale, bucurându-se de
recluziunea misticilor adevăraţi, care-l caută pe Dumnezeu
îmbrăcând cămăşi aspre şi autoflagelându-se. Pentru ceilalţi
şaizeci şi şapte de adulţi care purtau tonsura, cu toate că nu
fuseseră nici chemaţi, nici dornici de a o avea, casa însemna o
încăpere mare cu şaizeci şi şapte de aşternuturi. În orice moment
al nopţii s-ar fi trezit, Henry Croft auzea tuse şi sforăituri,
strănuturi, sunete de masturbare, strigăte agonice ale visătorilor,
şuieratul vântului şi tot felul de conversaţii însoţite de înjurături
neecleziastice, majoritatea legate de mâncare. La Crowland se
mânca pe sponci.
Oraşul Peterborough se afla doar la zece kilometri distanţă, dar
el nu-l văzuse niciodată. Când avea paisprezece ani, îl rugă pe
confesorul lui, părintele Dunstan, să-i acorde permisiunea de a
spune rugăciuni pe malul râului, de la vecernie până la cântarea
de seară. Permisiunea i se acordă. Când porni către pajiştea de
lângă râu, părintele Dunstan îl urmă de la distanţă. Henry merse
încet, cu mâinile la spate şi capul plecat, de parcă ar fi fost adâncit
într-o meditaţie demnă de un episcop. Era o seară frumoasă şi
caldă de vară. Vântul abia adia aducând răcoare dinspre râu.
Fratele Matthew, geograful, le făcuse o lecţie despre acest râu. Se
37
numea râul Welland. Izvora din ţinuturile centrale, încolăcindu-se
ca un şarpe spre Crowland, apoi o lua către nord, printre dealuri
pietroase şi câmpii bogate şi intra în mlaştinile de coastă înainte
de a se vărsa în Marea Nordului printr-un golf numit The Wash.
În jurul râului înfloreau câmpiile şi se întindeau pădurile.
Greierii ţârâiau, păsările ciripeau în copaci şi vacile îl priveau cu
politeţea lor tâmpă, continuând apoi să pască. Lângă mal era trasă
o luntre mică.
În săptămâna viitoare, ceru permisiunea să fie lăsat să se roage
lângă râu după lauda de dimineaţă. O primi, şi de data aceasta,
părintele Dunstan nu-l mai urmări. Henry ajunse la malul apei,
trase luntrea de pe pământ, se sui în ea şi pe-aci ţi-e drumul!
La început folosi vâslele ca să aşeze mica ambarcaţiune pe firul
apei, apoi stătu nemişcat pe fundul bărcii şi se lăsă dus de curent
ca o frunză de toamnă. După un timp, când se îndepărtase destul,
începu să râdă. Chiui şi strigă copilăreşte Sâc! Sâc! fără să ştie
dacă îi sfida pe cei şaizeci şi şase de călugări care aveau să doarmă
fără el începând din acea zi sau pe părintele Dunstan, care îl
osândise cu atâta cruzime să-şi petreacă viaţa la Crowland.
Rămase pe apă toată ziua, până când i se păru că râul curge
prea repede, umflat şi periculos. Atunci trase barca la mal şi
începu să simtă pe pielea lui preţul libertăţii.
Hoinări prin satele de pe coastă, dormind pe unde se nimerea şi
mâncând ceea ce primea de pomană sau izbutea să fure. Să nu ai
nimic de mâncare e mult mai rău decât să ai prea puţin. Nevasta
unui fermier îi dădu un sac cu mâncare, o tunică veche şi nişte
pantaloni zdrenţuiţi, auzind că făcea parte din ordinul
benedictinilor. În portul Grimsby, un pescar îl angajă ca ajutor şi-l
munci crunt doi ani de zile, în schimbul câtorva bani şi al
adăpostului. Când pescarul muri, soţia lui vându barca unor
oameni cărora nu le trebuia şi băiatul. Henry suferi câteva luni de
foame, apoi găsi o trupă de saltimbanci ambulanţi care-l luară pe
lângă ei, ca să-i ajute la cărat şi amplasat decorurile, în schimbul
mâncării şi al protecţiei oferite de ei. Chiar şi pentru el erau nişte
artişti lipsiţi de har şi de îndemânare, dar ştiau să bată toba şi să
adune lumea şi era surprinzător cât de mulţi oameni le puneau
câte un ban în căciulă la sfârşitul reprezentaţiei. Băiatul îi
urmărise cu aviditate. Era prea mare ca să facă tumbe, acrobaţi
puteau deveni numai cei cu încheieturile frânte de mici copii. Îl
imită pe magician şi învăţă cele mai simple trucuri ale
iluzioniştilor; magicianul îl învăţă să nu facă pe necromantul.
38
Pentru că vrăjitorii erau vânaţi pretutindeni şi ucişi în numele
Bisericii şi al Coroanei. El îl ascultă cu atenţie şi pe povestitor, a
cărui soră fu prima lui femeie. Se simţea legat de saltimbanci, dar
după un an, trupa se dizolvă în Derbyshire şi fiecare îşi văzu de
drumul lui.
Peste câteva săptămâni, în oraşul Matlock, soarta îi zâmbi, căci
un bărbier-felcer numit James Farrow îl angajă pentru o perioadă
de şase ani. Mai târziu, află că niciun băiat localnic nu voise să
intre ucenic la Farrow, pentru că existau zvonuri că acesta s-ar
ocupa de vrăjitorie. Când auzi şi Henry zvonurile, era deja de doi
ani la Farrow şi ştia că omul nu era deloc un vrăjitor. Deşi
bărbierul-felcer era un om rece şi riguros până la ticăloşie, pentru
Henry Croft el fu şansa vieţii lui.
Oraşul Matlock părea mai degrabă un sat fără prea mulţi
locuitori. Nu existau aici nobili sau negustori bogaţi, care să
întreţină un doctor, sau mulţi săraci care să atragă un felcer. În
toată zona Matlockului, cuprinzând şi fermele din jur, James
Farrow era singurul care se pricepea să prepare clistiruri
curăţitoare şi, pe lângă ras şi tuns, tot el îi consulta pe oameni şi
le dădea un tratament. Henry fu ucenicul lui vreme de peste cinci
ani. Farrow era un stăpân sever; îl bătea pe Henry pentru cea mai
mică greşeală, dar îl învăţa în amănunt tot ce ştia el.
În al patrulea an al lui Henry la Matlock – era în anul 1002 –
regele Aethelred comise un act care avea să aibă consecinţe teribile
şi de lungă durată. Regele le permisese anumitor danezi să se
stabilească în sudul Angliei şi le dăruise şi pământ acolo, cu
condiţia ca aceştia să lupte împotriva duşmanilor regelui.
Cumpărase astfel serviciile unui nobil danez pe nume Palling, soţ
al Gunnhildei, sora lui Swegen, regele Danemarcei. În anul acela
vikingii invadară ţara, trecând satele Angliei prin foc şi sabie, aşa
cum se obişnuiseră. Când ajunseră la Southampton, regele se
decise să le plătească tribut şi le dădu douăzeci şi patru de mii de
lire pentru a ieşi din ţară.
Când nordicii se îndepărtaseră în corăbiile lor, Aethelred fu
cuprins de ruşine şi, furios că fusese umilit, porunci ca toţi danezii
din ţară să fie măcelăriţi pe 13 noiembrie, de ziua sfântului Brice.
Genocidul avu loc tocmai cum se poruncise şi păru să atragă
asupra Angliei un potop nesfârşit de rele.
După uciderea danezilor, cruzimile se înmulţiră. Se comiseră în
toată Anglia crime violente, vrăjitoarele erau prinse şi arse pe rug
sau spânzurate şi setea de sânge părea să fi pus stăpânire pe ţară.
39
 Henry Croft era la sfârşitul perioadei de ucenicie când un
bătrân pe nume Bailey Aelerton, tratat de Farrow, muri subit.
Moartea lui nu avu nimic deosebit, dar se răspândiră vorbe cum că
omul murise fiindcă Farrow îl înţepase cu ace şi-i făcuse farmece.
Cu o duminică înainte, în mica biserică din Matlock, preotul
spusese de la Amvon că se auziseră spiritele rele ridicându-se din
gropi în miez de noapte şi împreunându-se zgomotos cu Satana.
– E groaznic pentru Mântuitor ca morţii să fie treziţi prin puteri
demonice. Cei care folosesc asemenea puteri sunt duşmanii lui
Dumnezeu, tunase preotul.
El îi mai avertizase pe oameni că diavolul era printre ei, slujit de
o armată de vrăjitoare prefăcute în fiinţe umane, care practicau
magia neagră.
Îi înarmă pe enoriaşii supuşi şi înfricoşaţi cu o rugăciune bună
împotriva oricărui om bănuit de vrăjitorie:
„Viclean fermecător, de-mi vrei sufletul, farmecul se va întoarce
asupra ta şi fi-vei blestemat de o mie de ori. În numele Sfintei
Treimi, dă-mi înapoi puterea şi sănătatea. În numele lui
Dumnezeu-Tatăl, al lui Dumnezeu-Fiul şi al lui Dumnezeu-Sfântul
Duh. Amin.”
Apoi le reaminti de cuvintele biblice, Nu suferiţi ca o vrăjitoare
să rămână în viaţă.
– Trebuie căutaţi şi stârpiţi vrăjitorii, dacă nu vreţi să ardeţi în
flăcările purgatoriului, îi asmuţise el.
Bailey Aelerton muri într-o marţi, inima i se opri pe câmp când
cosea. Fiica lui pretinse că văzuse pe pielea lui urme de înţepături.
Nimeni altcineva nu le mai văzu, dar joi dimineaţă, tocmai când
Farrow încălecase să se ducă să-şi viziteze pacienţii, o gloată se
strânse în faţa hambarului lui. Când îl smulseră din şa, bărbierul-
felcer nu terminase să-i transmită lui Henry toate treburile pe care
ucenicul trebuia să le facă în ziua aceea.
Mulţimea era condusă de Simon Beck, al cărui pământ se
învecina cu cel al lui Farrow.
– Dezbrăcaţi-l, spuse-Beck.
Când îi rupseră hainele de pe el. Farrow tremura.
– Eşti un nemernic, Beck! strigă el. Un nemernic!
Dezbrăcat, arăta mai bătrân, cu pielea încreţită şi flască, cu
umerii încovoiaţi şi înguşti, muşchii moi şi penisul încreţindu-se
mic deasupra unui sac purpuriu.
– Uitaţi aici! strigă Beck. Semnele Satanei!
În dreapta vintrelor lui Farrow se vedeau desluşit două puncte
40
întunecate, ca o muşcătura de şarpe. Beck zgârie una cu vârful
cuţitului.
– Sunt aluniţe! zbieră Farrow.
Din zgârietură începu să curgă sânge, ceea ce n-ar fi trebuit să
se întâmple la un vrăjitor.
– Sunt foarte şireţi, spuse Beck, le curge sânge când vor.
– Sunt bărbier, nu vrăjitor, spuse Farrow dispreţuitor, dar,
când îl legară de o cruce de lemn şi începură să-l târască aşa către
iazul de pe propriul pământ, începu să implore mila oamenilor.
Crucea fu azvârlită cu zgomot în apa mică a iazului şi ţinută la
fund. Mulţimea tăcu privind bulele de aer. Traseră crucea afară,
dându-i lui Farrow şansa să mărturisească. Omul încă mai respira
şi reuşi să bolborosească ceva.
– Recunoşti că ai săvârşit lucrarea diavolului, vecine Farrow? îl
întrebă Beck cu blândeţe.
Dar omul legat nu putu decât să tuşească şi să caşte gura după
aer.
Aşa că îl scufundară din nou. De data asta, crucea fu ţinută
până când nu se mai văzu nici o bulă de aer şi oamenii tot n-o
ridicară.
Henry se uita şi plângea, de parcă l-ar fi văzut pe tatăl lui
omorât a doua oară. Nu mai era băiat, era bărbat, dar nu avea nici
o putere împotriva vânătorilor de vrăjitoare şi-i era teamă că ei s-ar
putea întoarce şi împotriva lui, zicând că ucenicul bărbierului-
felcer era sluga fermecătorului.
În cele din urmă oamenii lăsară crucea şi rostiră rugăciunea
împotriva magiei, ducându-se apoi la treburile lor.
Când toţi plecaseră, Henry intră în iaz să tragă crucea la mal.
Văzu o spumă zmeurie pe buzele stăpânului lui. Închise ochii care
acuzau încremeniţi pe faţa albă şi-i curăţă umerii de lintiţă, apoi îl
dezlegă de pe cruce.
Bărbierul-felcer era văduv şi nu avea copii, aşa că ucenicul îl
îngropă el, cât putu de repede.
Intrând în casă, descoperi că oamenii trecuseră pe acolo
înaintea lui. Probabil că-i luaseră lui Farrow banii şi băutura ca
dovezi ale lucrului cu Satana. Jefuiseră tot, dar mai rămăsese un
rând de haine mai bune decât ale lui şi nişte mâncare, pe care o
băgă într-un sac. Mai luă şi câteva instrumente şi prinse şi calul
lui Farrow, care-l scoase din Matlock înainte ca oamenii să-şi
amintească de el şi să se întoarcă.
Deveni din nou hoinar, dar, de data aceasta, ştia o meserie şi
41
situaţia era cu totul alta. Peste tot erau oameni suferinzi, dispuşi
să dea un penny sau doi pentru leacuri. Învăţă repede că putea
scoate un profit bun din vânzarea medicamentelor şi aduna
mulţimea folosind câteva procedee cunoscute de la saltimbanci.
Ca să nu fie căutat, nu rămânea nicăieri prea multă vreme şi
nu-şi mai folosi numele. Deveni Bărbierul. Nu trecu mult şi viaţa îi
deveni o împletitură de fapte cu care se obişnuise şi i se potriveau.
Avea haine groase, femei berechet, bea pe săturate şi mânca
zdravăn la fiecare masă, jurându-şi să nu mai sufere niciodată de
foame. Astfel, se îngrăşă destul de repede. Când o cunoscu pe
femeia cu care avea să se însoare, cântărea peste două sute de
ocale. Lucinda Eames era văduvă şi avea o fermă frumoasă în
ţinutul Canterbury. Avu grijă de pământ şi de animale vreo
jumătate de an, jucându-se de-a gospodarul. Îi mângâie funduleţul
alb, în formă de inimă cu vârful în sus. Când făceau dragoste, ea-
şi scotea vârful limbii în colţul stâng al gurii, ca un şcolar care
rezolvă o temă dificilă. Îl învinui că nu-i dăruia un copil. Poate că
avea dreptate, dar nu avusese copii nici cu primul ei bărbat. Vocea
ei deveni ţipăt, tonul i se înăspri şi începu să-i gătească prost, aşa
că, înainte de a trece un an, tânjea deja după femei mai calde şi
mâncăruri mai bune.

Era în anul 1012, în care Swegen, regele danezilor, a câştigat

controlul asupra Angliei. Zece ani, Swegen îl hărţuise pe Aethelred,
nerăbdător să-l pedepsească pe omul care-i ucisese vasalii şi ruda.
În cele din urmă, Aethelred se retrase pe insula Wight cu corăbiile
lui, iar regina Emma se refugie în Normandia, cu fiii ei, Edward şi
Alfred.
Curând după aceea, Swegen muri de bătrâneţe. Lăsă în urma
lui doi fii, pe Harold, care-i urmă la tronul Danemarcei şi pe
Canute, un tânăr de nouăsprezece ani, care fu proclamat rege al
Angliei prin forţa armelor.
Aethelred mai fu capabil să-i împingă înapoi pe danezi o
singură dată, dar Canute se întoarse şi luă toată ţara, cu excepţia
Londrei. Era pe punctul de a cuceri Londra, când auzi de moartea
lui Aethelred.
Îndrăzneţ, convocă Witanul, adunarea înţelepţilor, şi episcopii,
conţii şi thanii se adunară la Southampton şi-l aleseră pe Canute
rege în mod legal.
Canute îşi arătă geniul tactic, trimiţând emisari în Normandia
s-o convingă pe regina Emma să se căsătorească din nou, cu el, iar
42
ea acceptă pe loc. Era mult mai în vârstă decât el, dar rămăsese o
femeie frumoasă şi senzuală şi se făceau tot felul de glume pe
seama timpului îndelungat petrecut de regină şi de Canute în
dormitorul lor.
Când noul rege dorea căsătoria, Bărbierul se grăbea să scape
de ea. Într-o zi plecă pur şi simplu de la scorpia de Lucinda
Eames, lăsând-o cu răutatea şi mâncarea ei proastă şi-şi reluă
viaţa de călător. La Bath îşi cumpără prima căruţă şi-şi luă primul
ucenic în ţinutul Northumberland. Ideea de a avea un ucenic era
avantajoasă, de aceea de-a lungul anilor, luase mereu pe cineva pe
lângă el. Cei mai pricepuţi băieţi câştigaseră bani pentru el, iar
ceilalţi îl învăţaseră ce trebuia să ceară de la un ucenic.
Ştia ce i se întâmpla unui băiat pe care-l dădea afară. Aproape
întotdeauna, dezastrul: cei mai norocoşi deveneau jucării sexuale
sau sclavi, ghinioniştii mureau de foame sau erau ucişi. Faptul
acesta îl deranja mai mult decât voia să recunoască, dar nu-şi
putea permite să ţină un băiat neîndemânatic; doar era şi el un
supravieţuitor, capabil să-şi întărească inima când bunăstarea îi
era în pericol.
Ultimul, băiatul pe care-l găsise la Londra, părea dornic să-i fie
pe plac, dar Bărbierul ştia că aparenţele pot fi înşelătoare. Dar nu
avea rost să se îngrijoreze de acum. Timpul avea să hotărască
destul de repede dacă tânărul Cole era sau nu un supravieţuitor.

43
 5
Fiara din Chelmsford

Rob se sculă în lumina lăptoasă a zorilor şi-şi găsi stăpânul

treaz şi nerăbdător. Era limpede că Bărbierul nu-şi începuse ziua
prea bine dispus şi lucrul acesta se văzu şi când, luând suliţa din
căruţă, îi arătă băiatului cum s-o folosească.
– Dacă pui amândouă mâinile, nu-i prea grea pentru tine. Nu
trebuie să te pricepi. Înfige-o cât de tare poţi. Dacă ţinteşti chiar
burta atacatorului, e sigur că o să-l nimereşti undeva, iar dacă-l
răneşti, eu am şanse să-l omor. Înţelegi?
El dădu din cap cu greutate, simţindu-se stânjenit de omul
străin.
– Aşa că, puştiule, trebuie să fim cu ochii în patru şi să ţinem
armele la îndemână, dacă vrem să rămânem în viaţă. Drumurile
astea romane sunt cele mai bune din Anglia, dar nu sunt
întreţinute. Intră în îndatoririle Coroanei să le ţină deschise la
ambele capete, pentru ca trecătorii să nu fie prinşi în ambuscade,
dar nimeni n-a mai curăţat de multă vreme tufişurile care le
astupă.
Bărbierul îi arătă şi cum să înhame calul. Când îşi reluară
călătoria, Rob se aşeză lângă el, în bătaia soarelui, încă măcinat de
tot felul de temeri. În curând, Bărbierul îl scoase pe Incitatus de pe
drumul roman, îndreptându-l pe o potecă neumblată din pădure.
La gât purta şi acum cornul saxon care făcuse cândva fala unui
taur puternic. Şi-l duse la gură şi scoase un sunet pe jumătate
ameninţător, pe jumătate tânguios.
– Le spun tuturor celor care pot să ne audă că nu ne furişăm să
prădăm şi să tăiem capete. În unele locuri mai retrase, primul
lucru la care te gândeşti când vezi un străin e să-ncerci să-l omori.
Cornul le spune că suntem încrezători şi vrednici să ne apărăm
pielea.
Îndemnat de Bărbier, Rob încercă şi el să semnalizeze
apropierea lor, dar, deşi îşi umflă obrajii şi suflă cu putere, cornul
nu scoase niciun sunet.
– O să-nveţi tu şi altele mai grele. Trebuie doar un gâtlej mai

44
bătrân şi un pic de obişnuinţă.
Drumul era noroios. Pe porţiunile mai alunecoase fuseseră
împrăştiate crengi, dar tot era nevoie de o dibăcie deosebită în
conducerea calului. La un cot, intrară într-o mocirlă şi roţile
căruţei se scufundară până la butuci. Bărbierul oftă.
– Aruncă rămurele sub roţi când încep să se mişte, spuse el, iar
Rob J. dădu din cap.
– Hii, Tatus! mână bărbierul. Acum! mai strigă el.
Rob puse crengile cu îndemânare, sărind de la o roată la alta
prin faţa calului care se încorda să înainteze. Roţile se învârtiră pe
loc; era o porţiune alunecoasă, dar căruţa reuşi să treacă,
aplecându-se în faţă. Când ajunseră pe loc uscat, Bărbierul trase
de hăţuri şi-l aşteptă pe băiat să vină şi să se caţere pe capră.
Erau stropiţi de noroi şi bărbierul îl opri pe Tatus lângă un pârâu.
– Hai să mâncăm ceva, spuse el, după ce se spălară pe mâini şi
pe faţă.
Tăie două nuiele de salcie şi luă cârlige şi sfoară din căruţă. Din
locul umbrit de după capră scoase o cutie.
– Asta-i cutia noastră cu lăcuste, spuse el. Una din îndatoririle
tale e s-o umpli tot timpul.
Ridică puţin capacul, cât să-l lase pe Rob să strecoare mâna
înăuntru. Nişte fiinţe vii, aspre şi speriate, se depărtară repede de
degetele lui Rob şi el apucă una în palmă, trăgând-o afară cu
blândeţe. O ţinu de aripi, privindu-i picioarele care se zbăteau cu
disperare. Primele patru din faţă erau subţiri ca nişte fire de păr,
dar cele două din spate erau lungi şi groase, ca s-o ajute la sărit.
Bărbierul îi arătă cum să înfigă vârful cârligului chiar în spatele
micii carcase încovoiate care unea capul de corp.
– Nu-l înfige prea adânc, să nu moară. Unde ai mai pescuit
până acum?
– În Tamisa, spuse el.
Se mândrea cu priceperea lui la pescuit, pentru că, împreună
cu tatăl lui, hrănise adesea familia cu peştii smulşi din fluviu cu
ajutorul râmelor înfipte în cârlige. Bărbierul mormăi:
– Ăsta-i altfel de pescuit, spuse el Lasă puţin undiţele şi treci în
patru labe.
Se târâră fără zgomot către un ochi de apă şi acolo se lăsară pe
burtă. Rob văzu că bărbatul cel gras era totuşi agil.
– Mici, şopti Rob.
– Sunt mai buni aşa, spuse Bărbierul, în timp ce se târau
înapoi. Păstrăvii ăia mari sunt uleioşi şi au carnea tare. I-ai văzut
45
pe ăştia cum urcau spre suprafaţa apei? Se hrănesc sărind şi
apucând gâzele care se apropie de apă. Sunt iuţi şi bătăioşi. Dacă
stai chiar lângă apă, te văd. Dacă mergi pe mal cu paşi apăsaţi, te
simt şi se împrăştie. De aceea ai nevoie de o prăjină lungă. Dă-te
înapoi şi lasă lăcusta uşor pe apă, lasă curentul s-o ducă la ei.
Privi critic cum Rob îi urma sfaturile. Peştele nevăzut muşcă,
transmiţând zbaterea lui apei şi prăjinii undiţei. Rob simţi
însufleţirea cunoscută a prinderii prăzii şi după aceea fu la fel ca
atunci când pescuia în Tamisa. Aşteptă răbdător, până când
păstrăvul se prinse bine, apoi ridică undiţa şi-l scoase din cârlig. Îi
admirară spatele strălucitor ca lemnul de nuc lăcuit şi aripioarele
roşii, cu scânteieri multicolore, punctele negre şi portocaliul cald
de pe solzii laterali.
– Mai adu cinci, spuse bărbierul, dispărând în pădure.
Rob mai prinse doi, apoi pierdu unul şi se mută la alt ochi de
apă. Păstrăvii erau lacomi de lăcuste. Tocmai îl curăţa pe al
şaselea, când Bărbierul se întoarse cu o căciulă plină de hribi şi
cepe sălbatice.
– Mâncăm de două ori pe zi, spuse el, de prânzişor şi după-
amiaza, ca toţi oamenii civilizaţi.

„Sculatul la şase, dejunatul la zece,

Cinatul la cinci, culcatul la zece
Fac omul să trăiască cât zece.”

Scoase o bucată de şuncă şi tăie din ea felii groase. Când se

fripse o luă din tigaia înnegrită, dădu păstrăvii prin făină şi-i puse
în grăsime, adăugând ceapa şi ciupercile.
Spinările peştilor se desprinseră uşor din carnea moale, lăsând
păstrăvii aproape fără oase. Cât se înfruptară cu peşte şi carne,
bărbierul puse în grăsime şi felii de pâine de secară, acoperite cu
felii de brânză, care se topiră în ele. Băură apă rece şi proaspătă
din pârâu.
Bărbierul se mai înveseli. Rob pricepu că un om gras trebuie
hrănit ca să fie în forma cea mai bună. În acelaşi timp, îşi dădu
seama că bărbierul era un bucătar de excepţie şi se trezi aşteptând
fiecare masă ca pe un eveniment. Oftă, ştiind că în mină n-ar fi
avut parte de o asemenea mâncare. Şi îşi spuse mulţumit că nici
munca nu era peste puterile lui, pentru că era în stare să ţină
plină cutia cu lăcuste, să prindă păstrăvi şi să arunce rămurele în
faţa roţilor căruţei, când drumul era noroios.
46
 Ajunseră în satul Farnham. Erau acolo, în afară de case, un
han mic şi prăpădit, un centru sătesc din care se răspândea un
miros de bere vărsată, o fierărie, o tăbăcărie care puţea, curtea
unui tâmplar, plină cu stive de cherestea şi primăria, care se
deschidea spre o piaţă strâmtă, intersectând o stradă şi făcând-o
să semene cu un şarpe care a înghiţit un ou.
Bărbierul se opri la marginea satului. Luă din căruţă o tobă
mică şi un băţ şi i le dădu lui Rob.
– Bate-o.
Incitatus ştia ce avea să urmeze; îşi înălţă capul şi necheză,
începând să meargă în buiestru. Rob bătea toba cu mândrie,
contaminat de entuziasmul pe care îl stârneau pe ambele părţi ale
drumului.
– Astăzi vă oferim distracţie, strigă Bărbierul. Apoi tratăm şi
lecuim boli omeneşti de toate felurile!
Fierarul cu muşchii umflaţi, pătaţi de funingine, lăsă foalele şi
ieşi să se uite după ei. Băieţii din curtea tâmplarului lăsară
cheresteaua pe care o stivuiau şi veniră la gard, atraşi de sunetul
tobei. Unul dintre ei se întoarse şi o luă la fugă.
– Încotro, Giles? ţipă altul.
– Acasă, să-i chem pe Stephen şi pe ăilalţi.
Bărbierul dădu din cap aprobator.
– Chemaţi lumea! strigă el.
Femeile ieşiră din case, vorbind cu însufleţire şi-i aduseră şi pe
copiii mai mici, ale căror strigăte şi plânsete se amestecau cu
lătratul câinilor stârniţi de apariţia căruţei roşii.
Bărbierul merse agale de la un capăt al străzii la celălalt, apoi
se întoarse înapoi, pe acelaşi drum.
Un bătrân aşezat la soare în faţa hanului râse către ei cu o gură
fără dinţi. Câţiva oameni ieşiră din centrul sătesc, ducând cu ei
pahare şi urmaţi de fata de la tejghea, care îşi ştergea mâinile pe
şorţ şi-i privea cu ochii strălucitori.
Bărbierul se opri în piaţa cea strâmtă. Luă din căruţă patru
bănci pliante şi le puse una în continuarea celeilalte:
– Asta e banca, îi spuse el lui Rob despre mica scenă creată. De
câte ori ajungem într-un loc nou, o desfaci imediat.
Puseră pe bancă două coşuri pline cu mici flacoane în care
Bărbierul spuse că se află un medicament. Apoi, el dispăru în
căruţă, lăsând jos marginea coviltirului.
Rob se aşeză pe bancă, privind cum se aşezau oamenii. Veni şi
morarul, cu hainele albite de făină şi, după pulberea de lemn de pe
47
căciulile lor, Rob recunoscu şi doi tâmplari. Oamenii se aşezară pe
pământ, ocupând locuri cât mai aproape de bancă. Femeile
tricotau şi croşetau iar copiii se înghionteau şi se ciorovăiau. Un
grup de băieţi din sat se holbau la Rob. Conştient de admiraţia şi
invidia din ochii lor, el îşi dădea aere. Dar, în curând, toate
prostiile îi zburară din cap şi deveni şi el la fel ca ceilalţi spectatori.
Bărbierul veni către bancă, făcând o plecăciune:
– Bună ziua şi bună să vă fie inima, spuse el. Îmi pare bine că
mă aflu în Farnham.
Şi începu să jongleze.
Jongla cu o minge roşie şi cu una galbenă. Mâinile îi păreau
aproape nemişcate. Era o privelişte minunată!
Degetele lui grase azvârleau mingile într-un cerc rotitor, din ce
în ce mai repede. Când fu aplaudat, mai scoase din manta o minge
verde. Şi una albastră. Apoi, o! – una maronie.
Ce minunat, se gândi Rob, să fii în stare să faci aşa ceva.
Îşi ţinu respiraţia, aşteptând ca Bărbierul să scape o minge, dar
el le controla cu uşurinţă pe toate cinci vorbind neîntrerupt. Îi
făcea pe oameni să râdă cu istorioarele şi cântecele lui pe care le
cânta.
Jonglă şi cu inele de sfoară şi cu farfurii de lemn, apoi făcu pe
iluzionistul. Făcu un ou să dispară, găsi un ban în mâna unui
copil, făcu o batistă să-şi schimbe culoarea.
– Aţi fi uluiţi dacă aţi vedea cum fac să dispară o halbă de bere?
Toată lumea îl aplaudă. Fata de la tejghea se repezi să-i aducă o
halbă cu bere. Ducând-o la gură, bărbierul o goli dintr-o singură
sorbitură. Se înclină auzind râsetele şi aplauzele, apoi întrebă
femeile dacă-şi dorea vreuna o panglică.
– Chiar că aş vrea una! exclamă fata de la tejghea.
Era tânără, cu forme pline şi răspunsul ei atât de sincer îi făcu
pe toţi să chicotească.
Ochii Bărbierului îi întâlniră pe ai fetei şi el zâmbi:
– Cum te cheamă?
– Vai, domnule, se ruşină ea. Mă cheamă Amelia Simson.
– Doamna Simson?
– Nu sunt măritată.
Bărbierul închise ochii:
– Mă mir, spuse el galant. Ce culoare de panglică ţi-ai dori,
domnişoară Amelia?
– Roşie.
– Şi cât de lungă?
48
 – De doi yarzi mi-ar conveni de minune.
– Să sperăm, murmură el, ridicând din sprâncene.
Oamenii râseră, dar el păru s-o fi uitat pe fată. Tăie o bucată de
sfoară în patru şi apoi, numai prin nişte gesturi, o întregi la loc.
Puse o basma deasupra unui inel şi acesta se transformă într-o
nucă. Şi apoi, parcă mirat el însuşi, îşi duse degetele la buze şi
trase ceva din gură, făcând o pauză, pentru ca spectatorii să poată
vedea că era capătul unei panglici roşii.
Oamenii priviră cum o trăgea, puţin câte puţin, aplecându-se şi
uitându-se cruciş ca s-o vadă. În cele din urmă, ţinând întins
capătul, îşi luă pumnalul şi apropiindu-şi-l de buze, tăie panglica.
Apoi i-o înmână cu o plecăciune fetei de la tejghea.
Lângă ea stătea dulgherul satului, care întinse panglica pe
metrul lui de lemn.
– Exact doi yarzi! rosti el şi urmară ropote de aplauze.
Bărbierul aşteptă ca zgomotul să înceteze, apoi ridică un flacon
din doctoria lui:
– Domnilor, doamnelor şi domnişoarelor! Numai Universal
Specific Fizic… vă îndreaptă spatele, vindecă junghiurile, netezeşte
pielea! Ajută la schilodiri şi redă strălucirea ochilor! Ascute mintea,
opreşte căderea părului şi ia boala cu mâna! Curăţă stomacul mai
bine decât orice clistir! Opreşte sângerările abundente şi uşurează
aducerea pe lume a copiilor. Vindecă scorbutul celor veniţi de pe
mare! Ajută la auz slab, usturime, tuse, aprindere de plămâni,
gălbinare şi orice durere! Vindecă orice boală! Alungă grijile!
După acest discurs, Bărbierul vându multe flacoane. Apoi, el şi
Rob ridicară un paravan în spatele căruia bărbierul-felcer examină
pacienţii. Bolnavii făcură o coadă lungă şi-i plătiră un penny
pentru tratament.

În seara aceea, mâncară gâscă friptă la localul din sat. Era

prima oară când Rob mânca ceva pregătit într-un loc public. I se
păru totul foarte bun, deşi Bărbierul mormăi că pilaful de napi
avea cocoloaşe şi carnea era prea friptă. După cină, Bărbierul
întinse pe masă o hartă a insulei britanice. Era prima oară când
Rob vedea o hartă şi privi fascinat cum degetul bărbierului trasa o
linie frântă, arătându-i drumul pe care-l vor parcurge în lunile
următoare.
În cele din urmă se împletici pe jumătate adormit la tabăra lor
şi-şi făcu patul în lumina lunii. Se culcă, dar mintea lui era prea
plină de întâmplările ultimelor zile pentru a-l lăsa să adoarmă
49
imediat.
Se uită la stele când se întoarse Bărbierul însoţit de cineva.
– Drăguţă Amelia, spunea Bărbierul, păpuşico, a fost de ajuns
să arunc o privire guriţei tale dornice şi am ştiut c-o să mor de
dragul tău.
– Ai grijă să nu cazi prin rădăcinile astea, spunea ea.
Rob stătu nemişcat şi ascultă pleoscăitul sărutărilor, foşnetul
hainelor scoase, râsetele şi gâfâielile, apoi blănurile se dădură la o
parte.
– Ar fi bine să stau eu dedesubt, din cauza burţii, îl auzi pe
Bărbier.
– O burtă de nădejde, spuse fata pe un ton jos, răutăcios. O să
fie ca săriturile pe o saltea moale.
– Uită salteaua, fetiţo, în altceva stă nădejdea mea.
Rob ar fi vrut s-o vadă goală, dar când îndrăzni să se mişte, ea
nu mai era în picioare şi-i zări numai lucirea albă a feselor.
Respira precipitat, dar, chiar dacă ar fi ţipat, lor nu le-ar fi
păsat. Văzu mâinile mari şi durdulii ale Bărbierului deschizându-
se să apuce jumătăţile rotunde şi albe.
– Ah, păpuşico!
Fata gemu.
Adormiră înaintea lui. În cele din urmă, Rob se scufundă şi el
în somn şi-l visă pe Bărbier jonglând.
***
Când se trezi în zori, era frig şi femeia plecase. Strânseră
lucrurile şi părăsiră în linişte satul adormit.
Puţin după ce răsărise soarele, trecură pe lângă un luminiş cu
mure şi se opriră să umple un coş. Apoi se mai opriră la o fermă să
cumpere nutreţ. Când se hotărâră să mănânce de dimineaţă, Rob
prăji şunca şi pâinea, iar bărbierul bătu spumă nouă ouă cu o
smântână groasă şi apoi le coapse, compunând astfel o prăjitură
pe care o ornă cu mure coapte. Când văzu cu câtă poftă îşi
înghiţea Rob porţia, păru mulţumit.
În după-amiaza aceea trecură pe lângă un conac nobiliar,
înconjurat de un sat. Rob îi văzu pe oameni muncind pământul.
Bărbierul îndemnă calul la trap, ca să meargă mai repede.
Dar trei călăreţi goniră după ei şi le strigară să se oprească.
Erau nişte oameni încruntaţi, înarmaţi până-n dinţi şi
examinară căruţa plini de curiozitate.
– Ce negoţ faci? întrebă unul din ei, care purta armura uşoară a
unui nobil.
50
 – Bărbier-felcer, domina-ta, spuse Bărbierul.
Omul dădu din cap satisfăcut şi-şi întoarse calul:
– Hai după mine.
Înconjuraţi de cei trei călăreţi, trecură de o poartă grea între
valuri de pământ, apoi de o altă poartă a unei palisade din buşteni
ascuţiţi la capete, apoi traversară un pod mobil peste un şanţ plin
de apă. Rob nu fusese niciodată în preajma unei asemenea clădiri.
Conacul enorm avea zidurile din piatră până la jumătate, etajele
superioare erau din lemn şi prispa şi frontoanele cioplite cu
înflorituri şi acoperite de o streaşină aurită care scânteia în soare.
– Lasă-ţi căruţa în curte. Ia-ţi doar uneltele de felcer.
– Care e necazul, domnia ta?
– Căţeaua s-a rănit la labă.
Încărcaţi cu instrumente şi flacoane cu doctorii, îl urmară într-
un hol cavernos. Podeaua de piatră era aşternută cu nişte covoraşe
care ar fi trebuit spălate. Mobila părea făurită pentru nişte uriaşi.
Trei dintre pereţi erau acoperiţi cu panoplii cu săbii, lănci şi
scuturi, iar pe al patrulea se desfăşura o tapiserie bogată, în culori
stinse, reprezentând fundalul pentru un tron de lemn sculptat,
închis la culoare.
Căminul principal era rece, dar în colţurile camerei stăruia un
abur de fum, amestecat cu o duhoare neplăcută, venind dinspre
ogarul culcat în faţa vetrei.
– Şi-a pierdut două degete acum două săptămâni. La început se
vindecau bine, pe urmă au făcut puroi.
Bărbierul dădu din cap. Apoi răsturnă bucata de carne din
castronul câinelui şi goli în vas două flacoane de-ale lui. Ogarul
privi operaţiunea cu ochi apoşi, dar după câteva momente începu
să limpăie „specificul”.
Bărbierul nu pierdu timpul; când o văzu liniştită pe căţea, îi
legă botul şi picioarele, fără să-i ia în seamă tremuratul. Apoi tăie
rana care mirosea îngrozitor şi făcuse viermi.
– O să-şi mai piardă un deget.
– Să n-o schilodeşti, spuse omul rece.
Când termină, Bărbierul spălă sângele cu doctoria lui, apoi legă
rana cu o cârpă.
– Plătiţi, domnia-ta? sugeră el delicat.
– Trebuie să aştepţi să vină contele de la vânătoare şi să-i ceri
lui, spuse cavalerul rece, după care plecă.
Ei dezlegară cu grijă căţeaua, apoi se întoarseră cu
instrumentele la căruţă. Bărbierul mână calul la pas, ca un om
51
care primise permisiunea de a părăsi domeniul.
Dar când ieşiră din raza vederii, se scutură şi scuipă:
– Probabil că vor trece zile până să se întoarcă domnul conte.
Atunci, dacă i se vindecă bine căţeaua, poate că ne-ar plăti. Dar
dacă are constipaţie sau câinele moare, poate că ne-ar condamna
la moarte. Fug de lorzi şi îmi încerc norocul în sate, spuse el,
mânând calul.

A doua zi, când ajunseră la Chelmsford, era mai bine dispus.

Dar acolo era deja un negustor de creme vindecătoare, un om slab,
îmbrăcat într-o tunică portocalie şi cu o coamă de păr alb.
– Îmi pare bine că te văd Bărbierule, spuse el degajat.
– Salutări, Wat. Mai ai fiara?
– Nu, s-a îmbolnăvit şi se făcuse rea. Am folosit-o ca momeală.
– Păcat că nu i-ai dat „specificul” meu. Ar fi vindecat-o.
Râseră amândoi.
– Am o fiară nouă. Vrei să asişti?
– De ce nu? spuse Bărbierul.
Trase căruţa sub un pom şi lăsă calul să pască, în timp ce
lumea se strângea. Chelmsford era un sat mare şi veniră mulţi
oameni.
– Te-ai luptat vreodată? îl întrebă Bărbierul pe Rob.
Băiatul dădu din cap. Îi plăcea să se lupte; luptele şi trânta
erau jocul şi sportul preferat al băieţilor de muncitori din Londra.
Wat îşi începu demonstraţia cu jonglerie, la fel ca Bărbierul.
Jongla cu abilitate. Nu povestea nici pe departe aşa de frumos ca
Bărbierul şi oamenii râdeau mai rar. Dar le plăcea ursul.
Cuşca era în umbră, acoperită cu o pânză. Rob mai văzuse
odată un urs de menajerie. Tatăl lui îl luase, când avea şase ani,
să vadă un astfel de urs în faţa Hanului Lebedei şi atunci,
animalul i se păruse enorm. Când Wat îşi aduse pe bancă ursul cu
botniţă, trăgându-l de un lanţ, i se păru mai mic. Era un pic mai
mare decât un ogar bine dezvoltat, dar era foarte deştept.
– Ursul Bartram! anunţă Wat.
Ursul se întinse pe jos şi se prefăcu mort, se jucă şi aduse o
minge, se căţără şi se dădu jos de pe scară şi, când Wat cântă din
fluier, dansă un dans popular numit Carol. În loc de piruete, se
învârtea greoi, dar privitorii îi aplaudară entuziasmaţi fiecare
mişcare.
– Şi acum, spuse Wat, Bartram se va lua la trântă cu oricine îl
provoacă. Oricine-l va pune jos va primi o cutie plină cu Unguentul
52
lui Wat, cel mai miraculos leac pentru uşurarea bolilor omeneşti.
Oamenii se foiră agitaţi, dar nu se oferi niciunul.
– Veniţi, luptători, îi îmboldi Wat.
Ochii Bărbierului sclipiră:
– Aici e un flăcău care n-a încremenit de frică, spuse el tare.
Spre marea îngrijorare şi uluire a lui Rob, se trezi împins în
faţă. Mâini binevoitoare îl ajutară să se urce pe bancă.
– Băiatul meu împotriva fiarei tale, prietene Wat, strigă
Bărbierul.
Wat dădu din cap şi râseră amândoi.
O, Mamă! se gândi Rob, prostit.
Era un urs adevărat. Se clătina pe picioarele din spate şi-şi lăsă
pe umăr capul mare şi îmblănit. Nu era un ogar şi niciun tovarăş
de joacă de pe strada Tâmplarilor. Văzând umerii masivi şi
membrele groase, simţi nevoia să sară de pe bancă şi s-o ia la
goană. Dar făcând asta, l-ar fi sfidat pe Bărbier, care însemna
acum atât de mult în viaţa lui. Luă decizia cea mai puţin curajoasă
şi înfruntă animalul.
Cu inima bătându-i tare, începu să se rotească, încrucişându-şi
braţele în faţă, aşa cum îi văzuse făcând pe luptătorii cu
experienţă. Poate că nu se mişca bine, fiindcă cineva chicoti şi
ursul tresări. Încercând să uite că adversarul lui nu era om, Rob
acţionă de parcă s-ar fi măsurat cu un băiat de seama lui: lovi
fulgerător, încercând să-l dezechilibreze pe Bartram, dar era ca şi
cum ar fi încercat să smulgă din rădăcini un copac.
Bartram ridică alene o labă şi-l lovi. Unghiile îi fuseseră scoase,
dar forţa loviturii îl dădu de-a dura. Acum era mai mult decât
îngrozit, ştia că nu poate face faţă şi ar fi fugit, dar Bartram se
redresase cu o iuţeală surprinzătoare şi-l aştepta. Când se ridică în
picioare, fu luat în labele din faţă ale ursului. Avea faţa apropiată
de a fiarei, se sufoca în labele de blană neagră care miroseau exact
ca pielea cu care se acoperea noaptea. Luptând să scape, se trezi
privind în ochii mici, roşii şi disperaţi ai bestiei. Ursul era la fel de
înspăimântat ca el, îşi dădu seama Rob, dar animalul avea totuşi
controlul situaţiei. Bartram nu putea muşca, dar ar fi făcut-o; îşi
vârî botniţa în umărul lui Rob şi respiraţia lui caldă îi duhni în
faţă.
Wat întinse mâna spre micul mâner care ţinea chinga legată de
gâtul ursului. N-o atinse, dar ursul se crispă şi-i dădu drumul lui
Robert, apoi căzu pe spate.
– Pune-l jos, găgăuţă! şopti Wat.
53
 Rob se azvârli şi-l atinse pe urs cu umerii. Nimeni nu se lăsă
prostit, dar oamenii îşi primiseră distracţia şi erau bine dispuşi.
Wat îl băgă pe Bartram în cuşcă şi se întoarse să-i dea lui Rob
borcănaşul de cremă, în semn de răsplată. În curând declama în
faţa oamenilor, lăudând componentele şi binefacerile unguentului.
Rob merse spre căruţă cu genunchii moi.
– Te-ai descurcat frumos, spuse Bărbierul. Te-ai băgat în el. Ţi-
a dat puţin sânge pe nas?
Rob îşi trase nasul, ştiind că fusese norocos:
– Fiara putea să mă atace rău, spuse morocănos.
Bărbierul rânji şi clătină din cap:
– Ai văzut mânerul de la banda de la gâtul ursului? îl poate
sufoca. Dacă tragi de mâner, banda se strânge şi animalul ştie că
dacă nu ascultă, n-o să mai poată respira. Aşa se dresează urşii.
Îi dădu lui Rob mâna să urce pe capră şi luă din borcănaş un
pic de cremă, frecând-o între degete:
– Seu, untură şi-un pic de parfum, spuse el gânditor. Şi se
vinde foarte bine.
Oamenii făcuseră coadă, aşteptând să dea un penny şi să
primească unguentul lui Wat.
– Un animal asigură prosperitatea, reflectă mai departe
Bărbierul. Se fac spectacole cu marmote, capre, ciori, bursuci şi
câini. Chiar şi şopârlele aduc mai mulţi bani decât iau eu când
lucrez singur.
Calul ascultă îndemnul hăţurilor, îndepărtându-i de
Chelmsford şi de ursul luptător. Rob era încă zguduit. Stătea
nemişcat, gândindu-se.
– Şi atunci de ce nu faci şi dumneata spectacole cu animale?
spuse el rar.
Bărbierul se întoarse pe jumătate, ochii lui albaştri şi prietenoşi
îi găsiră pe ai lui Rob şi părură că-i spun mai mult decât zâmbetul
şi cuvintele lui:
– Eu te am pe tine.

54
 6
Mingi colorate

Începură cu jonglatul şi Rob ştiu de la început că nu va fi în

stare niciodată să producă un asemenea miracol.
– Stai drept, dar relaxat, cu mâinile pe lângă corp. Îndoaie-ţi
braţele pe lângă corp şi ridică-le până la jumătate. Cu palmele în
sus.
Bărbierul îl privi critic, apoi dădu din cap.
– Închipuie-ţi că duci o tavă cu ouă. Dacă o înclini puţin, ouăle
o să cadă. Aşa e şi cu jonglatul. Dacă nu ţii braţele nemişcate,
mingile o să se împrăştie peste tot. Ai înţeles?
– Da, domnule Bărbier, răspunse băiatul, simţindu-se deja rău
de la stomac.
– Fă-ţi palmele căuş, de parcă ai vrea să bei apă din ele, spuse
mai departe stăpânul, luând două mingi de lemn şi punând-o pe
cea roşie în mâna dreaptă a lui Rob şi pe cea albastră în stânga
lui.
– Acum aruncă-le în sus ca jonglerii, pe amândouă odată.
Mingile îi zburară peste umeri şi căzură pe jos.
– Uită-te, mingea roşie a zburat mai sus, pentru că ai mai
multă forţă în mâna dreaptă. Aşa că trebuie să înveţi să depui efort
mai puţin cu dreapta şi mai mult cu stânga, ca să le arunci cu
aceeaşi forţă. Le-ai aruncat şi prea sus. Jonglerul are destule de
făcut, nu trebuie să-şi mai dea şi capul pe spate ca să se zgâiască
după mingi, cu ochii în soare. Mingile nu trebuie să ajungă mai
sus de aici, bătu el cu degetul în fruntea lui Rob. Aşa ai să le vezi
fără să mişti capul. Şi încă ceva, se încruntă el. Jonglerii nu
aruncă niciodată mingea. Ei o împing în sus. Palma ta trebuie să
salte puţin şi să împingă mingea, apoi să coboare. Salţi mijlocul
palmei, aşa ca mingea să se ducă drept în sus, şi în acelaşi timp
repezi încheieturile mâinilor în sus. De la coate la umeri, braţele
trebuie să-ţi rămână nemişcate.
Recuperă mingile şi i le dădu înapoi lui Rob.
Când ajunseră înapoi la Hertford, Rob întinse banca şi aduse
afară flacoanele cu elixirul Bărbierului, apoi luă mingile de lemn şi

55
începu să exerseze. Nu i se păruse greu, dar observă că nu putea
arunca mingile în aer fără sa le facă să se învârtească. Apoi, dacă
încerca să le controleze mai mult, nu le arunca drept şi-i cădeau
pe umeri sau pe faţă. Dacă-şi lăsa mâna moale, arunca prea
departe de el. Dar continuă şi se deprinse să le împingă cu centrul
palmelor. Bărbierul păru mulţumit când îi arătă progresele lui în
seara aceea, înainte de cină.
A doua zi, Bărbierul opri căruţa la marginea satului Lutton şi-i
arătă lui Rob cum să arunce mingile astfel ca traseele lor să se
încrucişeze în aer.
– Ca să nu se ciocnească, arunci o minge cu puţin timp
înaintea celeilalte sau o arunci mai sus, îşi învăţă el ucenicul.
După începerea reprezentaţiei din Lutton, Rob se strecură într-
un mic luminiş din pădure şi începu să încerce din nou. De cele
mai multe ori, mingea roşie se ciocnea de cea albastră cu un mic
zgomot care i se părea batjocoritor. Mingile cădeau şi se
rostogoleau şi se ducea după ele, simţindu-se un prostănac. Dar
nu-l vedea nimeni, decât vreo veveriţă sau o pasăre în zbor şi
continuă să încerce. Până la urmă, îşi dădu seama că reuşea dacă
prima minge descria un arc mai larg până-i ateriza în palma
stângă. Mai dură două zile până când, după repetiţii îndelungate şi
zeci de greşeli, fu destul de satisfăcut de prestaţia lui pentru a o
arăta şi Bărbierului.
Bărbierul îi arătă cum să mişte cele două mingi în cerc.
– Pare mai greu decât este. Salţi prima minge, Cât e în aer, o
muţi pe a doua în mâna dreaptă. Stânga prinde prima minge,
dreapta o aruncă pe a doua şi tot aşa, hop, hop, hop! Mingile sunt
trimise repede în aer, dar cad mai încet. Ăsta-i secretul care-i
salvează pe jongleri. Ai timp berechet.
Către sfârşitul săptămânii, Bărbierul îl învăţă cum să jongleze
cu amândouă mingile în aceeaşi mână. Trebuia să ţină o minge în
palmă şi pe cealaltă pe degete. Băiatul era bucuros că avea mâinile
mari. După ce-i căzură pe jos de nenumărate ori, prinse mişcarea:
o aruncă pe cea roşie şi, înainte ca ea să cadă, o sălta şi pe cea
albastră. Şi mingile erau tot timpul în aer, hop, hop, hop! Acum
exersa în fiecare clipă liberă – două mingi în cerc, două mingi
încrucişate, două mingi cu mâna dreaptă, două mingi cu mâna
stângă. Descoperi că, dacă sălta mingile foarte puţin, îşi mărea
viteza de jonglare.
Se opriră înainte de a intra în oraşul Bletchley, pentru că
Bărbierul cumpără o lebădă de la un fermier. Nu era prea mare,
56
dar era cu siguranţă cea mai mare pasăre pe care Rob o văzuse
gătită pentru masă. Fermierul le-o vându jumulită, dar Bărbierul o
mai spălă într-un torent, apoi o pârli, ţinând-o de picioare
deasupra unui foc mic.
O umplu cu ceapă, castane, grăsime şi tot felul de ierburi
aromate, aşa cum se cuvenea pentru o orătanie care-l costase
scump.
– Carnea de lebădă e mai tare ca cea de gâscă şi mai uscată ca
cea de raţă, aşa că trebuie învelită, îl învăţă el pe Rob.
Înveliră pasărea în feliuţe de carne de porc sărată, suprapuse.
Bărbierul o legă apoi cu fire de in şi o agăţă deasupra focului, într-
un cârlig.
Rob jongla destul de aproape de foc pentru a simţi mirosurile
îmbietoare. Flăcările topiră carnea de porc de deasupra şi grăsimea
dinăuntru, frăgezind pasărea. Bărbierul întoarse pasărea deasupra
focului, până când şoriciul se uscă şi se îndoi; când îl desprinse, se
rupse imediat. Înăuntru, lebăda era delicioasă, puţin aţoasă, dar
bine împănată şi condimentată. Mâncară carnea cu castane şi cu
dovleac copt. Rob primi un copan trandafiriu.
A doua zi se sculară devreme, cu forţe proaspete după ziua de
odihnă. Luară micul dejun la marginea drumului, mâncând piept
rece de lebădă cu pâine prăjită şi brânză. După ce terminară,
Bărbierul se aplecă şi-i dădu lui Rob a treia minge de lemn, verde.

Se mişcau pe câmpii încet ca nişte gângănii. Ajunseră la

dealurile Cotswald, cu pante domoale şi dulci, acoperite cu iarbă
deasă. Satele se cuibăreau în văi şi Rob observă mult mai multe
case de piatră decât la Londra. La trei zile după Sf. Swithin
împlinise zece ani dar nu-i pomeni nimic de asta Bărbierului.
Creştea. Manşetele cămăşii, cusute trainic de mama, nu-i mai
acopereau încheieturile mâinilor ciolănoase. Bărbierul scotea şapte
piei de pe el. Băiatul făcea toate corvezile, încărcând şi descărcând
lucrurile din căruţă în fiecare sat sau oraş, strângând lemn şi
aducând apă. Muşchii se aşezau frumos pe trupul lui, datorită
mâncării bune cu care îl ţinea Bărbierul. Se obişnuise foarte
repede cu mâncarea de soi.
Şi cu Bărbierul se obişnuise. Acum nu mai era o noutate
pentru el faptul că Bărbierul cel gras venea uneori la tabăra lor cu
câte o femeie; mai încerca să asculte câteodată zgomotele
împreunării, dar, de obicei, se întorcea pe partea cealaltă şi
adormea. Se întâmpla chiar ca Bărbierul să-şi petreacă noaptea în
57
casa unei femei, când i se oferea ocazia, dar dimineaţa îl găsea
întotdeauna lângă căruţă, gata de plecare.
Încetul cu încetul, Rob ajunse să înţeleagă că Bărbierul încerca
să alinte fiecare femeie pe care-o vedea şi să-i mângâie pe toţi
spectatorii reprezentaţiilor lui. Bărbierul le spunea oamenilor că
leacul lui, Universal Specific, era provenit din Orient, fiind
preparat din infuzia unei plante numite Vitalia, care se găsea
numai în deşerturile îndepărtatei Asirii. Totuşi, când rămâneau
fără Specific, băiatul văzu că licoarea Bărbierului nu era altceva
decât o băutură alcoolică obişnuită.
Nu trebuia să întrebe la mai mult de şase case pentru a găsi un
fermier dispus să le vândă o vadră de meteglin. Ar fi mers orice,
dar Bărbierul spunea că încerca întotdeauna să găsească meteglin,
un amestec de miere fermentată şi apă.
– E o invenţie galeză, unul din puţinele lucruri pe care le avem
de la ei. Numele vine de la mddyg, care înseamnă „doctor” pe limba
lor şi de la llyn, care înseamnă „băutură tare”. Asta înseamnă că e
o licoare cu care poţi lua medicamentele. E bună pentru că
amorţeşte limba şi încălzeşte sufletul.
Vitalia, iarba vieţii din îndepărtata Asirie, se dovedi a fi un praf
de silitră amestecat bine de Rob într-o vadră de meteglin. Băutura
căpăta un iz medicinal, îndulcit de mierea din componenţa ei.
Flacoanele erau mici.
– Cumperi ieftin o vadră şi vinzi scump un flacon, spunea
Bărbierul. Noi ne potrivim cu cei săraci, din clasele de jos.
Deasupra noastră sunt felcerii, care au tarife mai umflate şi uneori
nici nu se uită la cei de teapa noastră sau ne aruncă vreun pacient
mizerabil aşa cum arunci unei javre o bucată de carne stricată;
deasupra ăstora sunt afurisiţii de doctori, care sunt plini de
importanţă şi se ocupă de nobili fiindcă au tarifele cele mai mari.
Te-ai întrebat vreodată de ce Bărbierul tău nu tunde şi nu
potriveşte bărbi? Deoarece îmi pot permite. Aici e o lecţie pe care
trebuie s-o înveţi bine, ucenicule: amestecând un leac bun şi
vânzându-l cu prudenţă, un bărbier-felcer poate câştiga tot atâţia
bani ca un doctor. Dacă tot restul se prăbuşeşte, n-o să trebuiască
să ştii mai mult ca să rezişti.
Când ajunseră la Oxford, Rob nu se mai duse să exerseze cu
mingile colorate. Aşteptă să-l vadă pe administrator apărând în
tunica lui lucioasă şi murdară. Era un om lung şi slab, cu obrajii
scobiţi şi un zâmbet rece aflat în permanenţă pe figură, de parcă s-
ar fi amuzat tot timpul în sinea lui. Rob îl văzu pe Bărbier dând
58
mita şi apoi, codindu-se parcă, întinzându-i sticla cu meteglin.
Administratorul desfăcu flaconul şi-i goli conţinutul. Rob se
aştepta să-l vadă sufocându-se, scuipând şi strigându-le că vor fi
arestaţi imediat, dar lordul Fitts bău până la fund şi se linse pe
buze:
– Bună preparaţie!
– Mulţumesc, Sir John.
– Dă-mi mai multe flacoane să le duc acasă.
Bărbierul oftă de parcă ar fi cedat greu:
– Bineînţeles, milord.
Sticlele spurcate fuseseră zgâriate, pentru a se deosebi de cele
cu meteglin curat şi puse într-un colţ al căruţei; dar Rob nu
îndrăznea să guste din lichiorul de miere, de teamă să nu facă vreo
greşeală. Pentru el, meteglinul deveni greţos, răzbunarea
Bărbierului salvându-l astfel de la a deveni beţiv la o vârstă
fragedă.
Era îngrozitor de greu să jonglezi cu trei mingi. Săptămâni în şir
se strădui s-o facă, dar fără succes. Bărbierul îi spuse să înceapă
jonglând cu două mingi în aceeaşi mână, aşa cum deja învăţase.
Când găsi momentul potrivit, săltă şi cea de-a treia minge în
acelaşi ritm. Două mingi urcau împreună, apoi una, apoi alta, apoi
una… Mingea care sălta singură după primele două arăta frumos,
dar nu asta era adevărata jonglerie. De câte ori încerca să
încrucişeze în aer cele trei mingi, rezultatul era dezastruos.
Exersa în orice moment posibil. În somn, noaptea, vedea mingi
colorate dansând prin aer, uşoare ca nişte păsări. Treaz, încerca să
le salte aşa ca în vis, dar nu ajungea la niciun rezultat.
Erau la Stratford când prinse mişcarea. Nu-şi dădea seama ce
era diferit în modul cum sălta sau prindea mingile. Pur şi simplu
găsise ritmul; cele trei mingi i se înălţau natural din mâini, de
parcă ar fi făcut parte din trupul lui.
Bărbierul era mulţumit:
– E ziua mea de naştere şi mi-ai făcut un dar frumos, spuse el.
Pentru a sărbători evenimentul, cumpărară de la piaţă o pulpă
de căprioară. Bărbierul o fierse, o unse cu grăsime, o aşeză cu
mentă şi măcriş şi apoi o perpeli cu morcovi şi ceapă.
– Când e ziua ta? îl întrebă el pe Rob la masă.
– Trei zile după Sf. Swithin.
– Dar a trecut! Şi n-ai pomenit nimic.
Băiatul nu răspunse.
Bărbierul se uită la el şi dădu din cap. Apoi mai tăie o bucată
59
de carne şi i-o puse pe farfurie.
În seara aceea, Bărbierul îl luă la localul public din Stratford.
Rob bău cidru dulce, iar Bărbierul bere proaspătă, cântând şi un
cântec în cinstea băuturii. Nu avea cine ştie ce voce, dar putea
duce la capăt o melodie. Când termină, ceilalţi meseni aplaudară,
lovind în masă cu halbele. Într-un colţ al încăperii stăteau
singurele femei de acolo, izolate. Una era tânără, durdulie şi
blondă. Cealaltă era slabă şi mai bătrână, cu fire cărunte în părul
castaniu.
– Mai vrem! strigă îndrăzneaţă cea mai bătrână.
– Doamnă, nu te pot sătura, îi strigă Bărbierul.
Apoi îşi dădu capul pe spate şi cântă:

„O văduvă coaptă din cântecul meu

Şi-a luat în pat un derbedeu,
Care tot aurul i l-a furat,
Doar printr-un simplu regulat!”

Femeile chicotiră şi-şi ascunseră ochii cu braţele.

Bărbierul trimise bere la masa lor şi cântă:

„Mă mângâiau ieri ochii tăi,

Astăzi în braţe m-ai luat;
Când ştii că tot vei fi a mea,
De ce în van ai mai jurat?”

Surprinzător de agil pentru dimensiunile lui, Bărbierul dansă

cu femeile, în aplauzele ritmice ale celorlalţi meseni. Le învârti şi le
răsuci cu uşurinţă pentru că sub grăsimea lui se aflau muşchii
unui cal de povară. Curând după ce Bărbierul le aduse la masa
lor, Rob adormi. Îşi dădu seama confuz că era sculat şi ajutat de
femei să ajungă împleticit la tabăra lor.
A doua zi dimineaţa, când se trezi, cei trei dormeau încolăciţi ca
trei cadavre de şerpi uriaşi.
Bărbierul deschise un ochi şi-l urmări contemplând femeile.
Curând, se sculă şi le trimise pe femei de acolo, ca să poată duce
aşternutul în căruţă, în timp ce Rob înhăma calul. Le lăsă la
fiecare câte o monedă şi câte o sticlă de Universal Specific. Certaţi
de un uliu ce plana deasupra lor, el şi Rob ieşiră din Stratford la
vremea când soarele îmbujora râul.

60
 7
Casa din golful Lyme

Într-o dimineaţă, când Rob sună în cornul saxon, în locul

obişnuitului şuierat produs de curentul de aer auzi un sunet plin.
Ziua aceea fu marcată de chemările lui prelungi, executate cu
mândrie.
Spre sfârşitul verii, când se întuneca tot mai devreme, începură
să călătorească spre sud-vest.
– Am o căsuţă în Exmouth, îi spuse Bărbierul, încerc să-mi
petrec iernile pe ţărmul cel mai blând, fiindcă nu-mi place frigul.
Apoi îi dădu lui Rob o minge maronie.
Ideea de a jongla cu patru mingi nu-l speria, pentru că ştia deja
să jongleze cu două mingi dintr-o mână şi avea să facă lucrul
acesta cu ambele mâini. Exersa mereu, în afara timpului când
mergeau, pentru că adesea scăpa mingile şi Bărbierului nu-i
plăcea să tragă de hăţuri şi să-l aştepte până le aduna de pe jos.
Uneori treceau pe lângă băieţi de vârsta lui care se scăldau în
vreun râu, stropindu-se şi râzând şi atunci rânjea şi el după
copilărie. Dar era deja deosebit de ei. Ei nu se luptaseră cu ursul,
nu puteau să jongleze cu patru mingi şi nici să sufle în cornul
saxon. La Glastonbury avu prostia de a se grozăvi cu jonglatul în
faţa unei cete de puşti uluiţi din curtea bisericii, în timp ce
Bărbierul îşi susţinea reprezentaţia în piaţa alăturată. Fu
aplaudat, dar Bărbierul îl condamnă tăios:
– Nu dai reprezentaţii până nu devii un jongler bun, ceea ce s-
ar putea să nu se întâmple niciodată. S-a înţeles?
– Da, domnule Bărbier, spuse el.
Într-o seară de octombrie târziu, ajunseră în sfârşit la
Exmouth. Casa era stingheră şi părăsită, la câteva minute de mers
pe jos de mare.
– Era o fermă, dar eu am luat-o fără pământ şi a fost ieftină,
zise Bărbierul. Calul îl adăpostim în fostul hambar de fân şi căruţa
o băgăm în şopronul acela făcut pentru păstrarea porumbului.
Un mic grajd care adăpostea vaca fermierului servea pentru
păstrarea lemnului de foc. Locuinţa nu era mult mai mare decât

61
cea de pe strada Tâmplarilor din Londra şi avea tot acoperiş din
stuf, dar, în loc de gaură pentru fum, avea un horn înalt din
piatră. Pe vatră, Bărbierul aşezase un trepied cu un cârlig de fier
pentru agăţat oalele, o lopată, nişte pirostrii, două vătraie şi un
cazan. Lângă vatră era un cuptor şi, foarte aproape de acesta, un
culcuş de uriaş. Bărbierul făcuse interiorul confortabil în iernile
petrecute aici; adusese o albie, o masă, o bancă, un dulap de
alimente, mai multe căni şi câteva coşuri.
După ce aţâţară focul, încălziră ceea ce mai rămăsese din
felurile de şuncă din care mâncaseră toată săptămâna. Pâinea
avea cocoloaşe şi carnea se întărise. Nu era o masă pe placul
stăpânului.
– Mâine trebuie să ne facem provizii, spuse Bărbierul prost
dispus.
Rob luă mingile de lemn şi exersă aruncările încrucişate, în
lumina pâlpâitoare a flăcărilor. Se descurcă bine, dar, până la
urmă, mingile tot ajunseră pe podea.
Bărbierul luă o minge galbenă din traista lui şi o rostogoli pe
podea alături de celelalte.
Roşie, albastră, maronie şi verde. Şi acum galbenă.
Rob se gândi că mai erau atâtea alte culori! Şi simţi cum se
scufundă într-o mare de disperare. Îşi ridică ochii spre Bărbier.
Era conştient că acesta va citi îndârjirea şi rezistenţa din suflet,
dar nu şi le putea ascunde:
– Câte o să mai fie?
Bărbierul înţelese întrebarea şi disperarea.
– Niciuna. Asta e ultima, spuse el liniştit.

Făcură pregătiri de iarnă. Aveau lemne destule, dar unele mai

trebuiau tăiate. Casa avea două camere, dintre care una era
folosită pentru alimente. Bărbierul ştia exact unde să se ducă
pentru a obţine cele mai bune provizii. Luară ceapă, napi, un coş
de dovleci. Se duseră cu căruţa la o livadă din Exeter şi luară un
butoiaş de mere cu coaja aurie şi miezul alb. Sărară o jumătate de
porc. Cumpărară şuncă şi scrumbii şi le afumară – contra plată –
în afumătoarea unei ferme din împrejurimi. Le agăţară apoi în
cămară, împreună cu o pulpă de berbec bine uscată. Fermierul de
la care cumpăraseră se minună de faptul că aveau nevoie de atâta
carne.
Rob ura mingea cea galbenă. Mingea cea galbenă îl scotea din
minţi.
62
 I se păru de la început că nu va reuşi să jongleze cu cinci mingi.
Trebuia să ţină trei mingi în mâna dreaptă. În mâna stângă, ţinea
o minge cu inelarul şi degetul mic, iar pe cealaltă o strângea cu
celelalte trei degete. În mâna dreaptă trebuia să ţină două mingi
numai cu primele trei degete. Abia le putea cuprinde, darămite să
mai şi jongleze.
Bărbierul încercă să-l ajute:
– Când jonglezi cu cinci, multe din regulile pe care le-ai învăţat
nu se mai respectă, spuse el. Nu mai poţi sălta mingea, trebuie s-o
arunci cu vârfurile degetelor. Şi ca să ai timp, trebuie să arunci
mingile foarte sus. La început, arunci o minge din dreapta. Imediat
trebuie să plece o minge şi din stânga, pe urmă din dreapta, pe
urmă din stânga şi iar din dreapta, sus, sus, sus, sus, sus! trebuie
să le învârţi în palme foarte repede!
Când Rob încercă, se trezi sub o ploaie de mingi căzătoare.
Încercă să le prindă, dar toate îi scăpară şi se rostogoliră prin
colţurile camerei.
– Uite şi treaba ta cât ţine iarna, zâmbi Bărbierul.

Apa de băut era amară din cauza frunzelor de stejar care se

îngrămădiseră în izvorul din spatele casei. Rob găsi o furcă de
lemn în fostul hambar şi trase din apă mormanele de frunze negre,
pe jumătate putrezite. Apoi presără în albia izvorului nisip de pe
ţărm. Când apa răscolită se aşeză, gustul ei era din nou dulce.
Iarna veni repede şi fu o iarnă ciudată. Lui Rob îi plăceau
iernile cinstite, cu zăpadă. În anul acela plouă mult în Exmouth,
iar fulgii de zăpadă se topeau pe pământul umed. Gheaţa nu apăru
decât în micile ace pe care le simţeau în apa de izvor. Vântul bătea
rece dinspre mare şi căsuţa lor fu cuprinsă în umezeală generală.
Noaptea dormea cu Bărbierul în patul cel mare. Bărbierul ocupa
locul de lângă foc, dar grăsimea lui îi ţinea de cald şi băiatului.
Ajunsese să urască jongleriile. Încercase cu disperare să
mânuiască cinci mingi, dar nu reuşea să prindă decât două sau
trei. Când ţinea două mingi într-o mână şi încerca s-o prindă pe a
treia, aceasta se ciocnea de una dintre celelalte două şi ricoşa.
Începu să facă orice ca să nu jongleze. Ducea oala de noapte
afară fără să i se spună şi-i freca de fiecare dată fundul de piatră.
Tăia mai multe lemne decât era nevoie şi aducea tot timpul apă
proaspătă. Îl ţesălă pe Incitatus până când părul lui cenuşiu
începu să lucească şi-i netezi coama. Alese merele unul câte unul,
înlăturându-le pe cele stricate. Ţinea casa chiar mai curată decât
63
ţinuse mama lor casa lor din Londra.
Pe ţărmul golfului Lyme, stătea şi privea valurile albe spălând
plaja. Vântul se abătea spre el din largul mării cenuşii şi tulburate,
iar asprimea lui îi umplea ochii de lacrimi. Bărbierul îl văzu
tremurând şi tocmi o croitoreasă văduvă, pe nume Editha Lipton,
să-i croiască din nişte haine vechi de-ale lui, o tunică şi o pereche
de pantaloni strânşi pe picior.
Soţul şi cei doi fii ai Edithei pieriseră în mare, înecaţi la pescuit.
Ea era o matroană trupeşă, cu faţa blândă şi ochii trişti. Deveni
repede femeia Bărbierului. Când acesta se ducea la ea în oraş, Rob
se lăfăia în patul cel mare, imaginându-şi că toată casa era a lui. O
dată, când vântul biciuia neîndurător casa, intrând prin toate
crăpăturile acoperişului, Editha veni să-şi petreacă noaptea acolo.
Rob fu nevoit să se culce pe podea, strângând în braţe o cărămidă
fierbinte învelită în cârpe şi cu picioarele băgate în blănuri. Auzi
vocea blândă şi joasă a femeii:
– N-ar trebui să vină şi băiatul aici cu noi, la căldură?
– Nu, spuse Bărbierul.
Puţin mai târziu, când bărbatul mormăia deasupra ei, mâna ei
pluti prin întuneric şi se lăsă pe capul lui Rob, uşoară ca o
binecuvântare.
Băiatul rămase nemişcat. Când Bărbierul termină cu ea, mâna
femeii se retrase. După aceea, ori de câte ori venea să doarmă cu
Bărbierul, Rob aştepta în întuneric, dar ea nu-l mai atinse
niciodată.

– Nu progresezi, spuse Bărbierul. Dă-ţi silinţa. Băiatul meu

trebuie să fie jongler. Un ucenic trebuie să ştie să distreze
mulţimea.
– Nu pot să jonglez cu patru mingi?
– Un jongler bun poate ţine în aer şapte mingi. Eu cunosc mai
mulţi care lucrează cu şase. Eu am nevoie doar de un jongler
obişnuit. Dacă nu poţi să te descurci cu cinci mingi, am terminat
cu tine.
Bărbierul oftă, apoi continuă.
– Am avut pe lângă mine mulţi băieţi, dar numai trei au meritat
să rămână. Primul era Evan Carey, care a învăţat foarte bine să
jongleze cu cinci mingi, dar avea slăbiciune pentru băutură. A stat
cu mine patru ani buni, până a fost înjunghiat la Leicester, într-o
bătaie de beţivi, şi a murit ca un prost. Al doilea a fost Jason
Earle. Era isteţ şi cel mai bun jongler al meu. A învăţat şi
64
meşteşugul meu de felcer, dar s-a căsătorit cu fata unei reverend
din Portsmouth şi i-a dat voie lui socru-său să-l transforme într-un
tâlhar de strângător de plocoane. Băiatul pe care l-am avut cu
unul înaintea ta era grozav. Îl chema Gibby Nelson. Cu el mi-am
câştigat pâinea zi de zi până când a făcut febră în York şi a murit.
Se încruntă:
– Ultimul de dinaintea ta a fost un netot. A făcut la fel ca tine,
jongla cu patru mingi, dar cu a cincea nu mai putea şi m-am
descotorosit de el chiar înainte de a te găsi pe tine la Londra.
Se priviră nefericiţi.
– Acum, tu nu eşti un netot, urmă Bărbierul. Eşti un puşti de
treabă, te îndemni la muncă şi se trăieşte uşor cu tine. Dar calul,
căruţa şi casa asta nu le-am căpătat învăţându-i meserie pe nişte
băieţi nefolositori. Dacă nu jonglezi bine până la primăvară, o să te
las pe undeva. Înţelegi?
– Da, domnule Bărbier.
Bărbierul îl puse să jongleze cu trei mere, ca să înveţe să
deschidă mâna mai mult. Deşi erau mai mari decât mingile,
băiatul reuşi să mânuiască bine merele.
– Faci progrese, spuse cu speranţă Bărbierul.
Aproape că nici nu băgară de seamă zilele Crăciunului. Editha
îi invită să o însoţească la biserică, dar Bărbierul pufni:
– Ce, facem parte din acelaşi menaj?
Dar nu făcu nici o obiecţie când ea îl întrebă dacă-l putea lua
măcar pe băiat.
Bisericuţa era plină de lume şi atmosfera din ea părea mai
caldă decât cea a mucedului Exmouth. Rob nu mai fusese la
biserică de când părăsise Londra şi respiră nostalgic mirosul
amestecat de tămâie şi sudoare, lăsându-se purtat de imnul sfânt
care-i era familiar. După cântec, preotul, al cărui accent făcea ca
vorbele să-i fie greu de înţeles, le povesti oamenilor despre
naşterea Mântuitorului şi despre păcatele evreilor care i-au luat
viaţa. Predică despre îngerul cel căzut, Lucifer, cu care Iisus se
lupta mereu, apărându-i pe toţi oamenii. Rob încercă să i se
adreseze unui sfânt, dar până la urmă se rugă la spiritul cel mai
pur pe care-l putea concepe în mintea lui. Veghează, te rog, asupra
celorlalţi copii, Mamă. Totuşi, nu se putut stăpâni să nu adauge o
rugăminte specială: Te rog, Mamă, ajută-mă să jonglez cu cinci
mingi.
De la biserică, merseră direct la masă, unde Bărbierul pregătise
gâscă umplută cu prune.
65
 – Cine mănâncă la Crăciun carne de gâscă o să aibă bani tot
anul, spuse Bărbierul.
Editha zâmbi:
– Eu ştiam că de Sf. Mihail se mănâncă carne de gâscă, spuse
ea, dar nu se certă cu Bărbierul, care insistă, susţinând că era un
obicei de Crăciun.
Se turnă din belşug de băut şi se înveseliră cu toţii.
Nu rămase peste noapte, poate deoarece gândurile ei în noaptea
de Crăciun se îndreptau către fiii şi soţul pierduţi, aşa cum şi Rob
se gândea la familia lui.
Când ea plecase, Bărbierul îl lăsă pe băiat să strângă masa.
– N-ar trebui să mă ataşez prea mult de Editha, spuse el într-
un târziu. E doar o femeie şi în curând o vom părăsi.

Soarele nu mai apăru deloc din nori. După anul nou, cele trei
săptămâni cu cer posomorât şi lumină cenuşie îşi puseră pecetea
pe dispoziţia lor. Bărbierul începu să-l bată la cap pe băiat,
insistând ca acesta să exerseze continuu, oricât de mult ar greşi.
– Nu-ţi mai aduci aminte cum a fost când ai încercat să jonglezi
cu trei mingi? Acum nu mai puteai şi în clipa următoare reuşiseşi.
Şi la fel a fost şi cu suflatul în corn. Nu pierde şansa de a învăţa să
jonglezi cu cinci.
Dar, oricâte ore ar fi petrecut străduindu-se, rezultatul era
acelaşi. Începu să se apuce de exerciţii posomorât ştiind dinainte
că va eşua.
Ştia că nu va jongla înainte de venirea primăverii.
Într-o noapte, visă că Editha îl mângâia din nou pe cap şi-şi
desfăcea coapsele mari, arătându-i ce are între ele. Când se trezi,
nu-şi mai aminti ce văzuse, dar descoperi că i se întâmplase ceva
ciudat şi înfricoşător. Şterse bine învelitoarea de blană când
Bărbierul ieşi din casă şi o frecă şi cu cenuşă, ca să nu se mai
vadă nimic.
Nu era atât de prost să-şi închipuie că Editha îl va aştepta să
crească şi-l va lua de bărbat, dar se gândi că în situaţia ei, i-ar
prinde bine să dobândească un fiu.
– Bărbierul va pleca, îi spuse el într-o dimineaţă, când aduceau
amândoi lemne în casă. N-aş putea rămâne în Exmouth, la tine?
În ochii ei frumoşi apăru o duritate, dar ea nu-şi feri privirea:
– Nu te pot întreţine. Ca să trăiesc trebuie să fiu pe jumătate
cusătoreasă, pe jumătate târfă. Dacă te-aş avea şi pe tine la masă,
ar trebui să mă dau fiecărui bărbat.
66
 Din grămada de lemne din braţele ei căzu o aşchie. Îl aşteptă s-
o pună la loc, apoi se întoarse şi o luă spre casă.
După aceea nu mai veni atât de des la ei şi nu-l mai privi decât
în treacăt. În cele din urmă nu mai veni de loc. Bărbierul deveni şi
mai morocănos.
– Neghiobule! ţipă el, când Rob scăpă mingile încă o dată. Fă
numai cu trei mingi, dar aruncă-le sus ca şi cum ai lucra cu toate
cinci. Când a treia minge e în aer bate din palme.
Rob se execută şi avu timp să prindă mingile după ce bătu din
palme.
– Vezi? spuse mulţumit Bărbierul. În timpul cât ai bătut din
palme, puteai să dai drumul la celelalte două mingi.
Dar când băiatul încercă, mingile se ciocniră din nou şi din nou
Bărbierul blestemă.
Nu mai erau decât puţine săptămâni până la venirea primăverii.
Într-o noapte, socotindu-l pe Rob adormit, Bărbierul îi potrivi
blana de urs, trăgându-i-o până sub bărbie. Se aplecă deasupra
patului şi-l privi timp îndelungat. Apoi oftă şi se îndepărtă.
Dimineaţa, Bărbierul luă un bici din căruţă.
– Nu te gândeşti la ce faci, spuse el.
Rob nu-l văzuse niciodată lovind calul, dar acum, când scăpă
mingile, şfichiul biciului îi urzică picioarele.
Îl duru teribil; strigă, apoi începu să suspine.
– Adună mingile.
Le strânse şi încercă din nou, cu acelaşi rezultat, iar coarda de
piele îl plesni din nou.
Tatăl lui îl bătuse de multe ori, dar niciodată cu biciul.
Recuperă de nenumărate ori mingile şi încercă să jongleze din
nou cu ele, dar nu putu. De câte ori greşea, biciul îi şfichiuia
picioarele, făcându-l să ţipe.
– Adună mingile.
– Vă rog, domnule Bărbier!
Faţa stăpânului era posomorâtă:
– E spre binele tău. Foloseşte-ţi capul. Gândeşte-te la ce faci.
Deşi era o zi friguroasă, Bărbierul transpirase.
Durerea nu-l împiedică pe băiat să gândească, dar suspine
necontrolate îi zguduiau trupul şi muşchii lui păreau că ascultă de
altcineva. Nu-i reuşea nimic. Stătu tremurând, cu faţa udă de
lacrimi, lăsându-l pe Bărbier să-l biciuiască. Sunt roman, îşi
spunea în sinea lui. Când voi creşte, am să-l găsesc pe omul ăsta
ca să-l ucid.
67
 Bărbierul îl lovi până când noii lui pantaloni cusuţi de Editha
se înroşiră. Atunci aruncă biciul şi ieşi din casă cu paşi mari.

Bărbierul se întoarse noaptea târziu, ameţit şi se prăbuşi în

pat.
A doua zi, când se sculă, era calm, dar îşi strânse buzele când
dădu cu ochii de picioarele lui Rob. Încălzi apă şi-i spălă sângele
uscat, apoi aduse o oală cu grăsime de urs:
– Freacă-te bine, spuse el.
Faptul că nu mai avea nici o şansă îl durea pe Rob mai tare
decât tăieturile şi vânătăile.
Bărbierul îşi consultă harta:
– Vom pleca joia viitoare şi te duc până la Bristol. E un port şi
poate ai să-ţi găseşti un loc pe acolo.
– Da, domnule Bărbier, spuse el, mai mult îngăimând.
Bărbierul pregăti mult timp micul dejun şi apoi aşternu pe
masă ouă, şuncă şi pâine prăjită cu brânză din belşug.
– Mănâncă, mănâncă, spuse el ursuz.
Apoi privi cum Rob se străduia să înghită.
– Îmi pare rău, spuse el. Şi eu am fost băiat orfan şi ştiu ce grea
e viaţa.
În ziua aceea nu-i mai spuse decât că putea să păstreze hainele
cele noi.

Rob nu se mai atinse de mingile colorate. Totuşi, Bărbierul îl

puse să frece podelele din amândouă camerele. Acasă, Mama
văruia pereţii în fiecare primăvară şi aşa făcu şi băiatul. Casa nu
era atât de afumată ca a lor din Londra, dar pereţii păreau
nevăruiţi de multă vreme şi diferenţa era remarcabilă atunci când
termină.
Soarele reapăru ca prin farmec într-o după-amiază făcând din
nou marea să strălucească albastră şi îmblânzind aerul sărat. Fu
prima oară când înţelese şi Rob de ce unii oameni şi-ar putea dori
să trăiască la Exmouth. În pădurile din spatele casei crengile
începură să înmugurească. Băiatul adună ferigi crude şi le fierseră
cu şuncă. Pescarii se aventurau din nou în larg şi Bărbierul
cumpără un cod impresionant şi o jumătate de duzină de peşti mai
mici. Îl puse pe Rob să taie în cuburi carnea grasă de porc şi o
fripse în tigaie până deveni crocantă. Apoi făcu o supă cu carne de
porc şi peşte, felii de nap, grăsime, lapte şi puţin cimbru. Se
bucurară de ea mâncând-o cu pâine caldă şi gândindu-se amândoi
68
că Rob nu va mai avea parte prea curând de aşa ceva.
O parte din carnea de berbec prinsese mucegai şi Bărbierul tăie
bucata înverzită şi o duse în pădure. Butoiul de mere răspândea o
adiere înţepătoare, căci multe fermentaseră. Rob goli butoiul şi
alese fructe sănătoase.
Erau rotunde şi tari când le luă în mână.
Amintindu-şi cum îl îndemnase Bărbierul să jongleze cu mere,
luă trei din ele şi le săltă în aer hop, hop, hop.
Le prinse, apoi le aruncă din nou, mai sus, bătând din palme
înainte de a le prinde.
Mai luă două mere şi le alătură celorlalte, dar, spre mirarea lui,
căzură şi se striviră. Încremeni, imaginându-şi că Bărbierul o să-l
bată pentru că irosea proviziile. Dar din camera cealaltă nu se auzi
nici un cuvânt de ceartă.
Începu să pună la loc în butoi merele sănătoase. Nu fusese rău,
îşi spuse el; îşi împărţise timpul mai bine.
Alese cele cinci mere mai potrivite ca mărime şi le trimise în
sus.
De data asta ar fi reuşit dacă nervii nu i-ar fi cedat. Scăpă
fructele, care se rostogoliră zbrobindu-se pe jos.
Le recuperă şi le aruncă din nou. Se mişca prin toată camera în
loc să stea liniştit, dar, de data aceasta, merele zburară
disciplinate în aer şi se întoarseră în mâini, de parcă ar fi fost doar
trei nu cinci.
Sus şi jos, sus şi jos. Din nou de la început.
– O, Mamă, spuse el cutremurat, deşi mai târziu avea să se
întrebe dacă ea avea într-adevăr vreo legătură cu jongleriile lui.
Hop – hop – hop – hop – hop!
– Domnule Bărbier, spuse el tare, temându-se să strige.
Uşa se deschise. Peste câteva momente, pierduse ritmul şi
merele cădeau în toate părţile.
Se făcu mic, pentru că Bărbierul se repezea la el cu mâinile
ridicate.
– Am văzut! strigă Bărbierul şi Rob se trezi cuprins într-o
îmbrăţişare bucuroasă, care i se păru mai puternică decât
strânsoarea ursului Bartram.

69
 8
Animatorul

Joia plecării venise, dar nu părăsiră Exmouth-ul pentru că

acum, Rob trebuia să deprindă meşteşugul de animator. Exersă
jonglatul simultan, care îi plăcu foarte mult băiatului şi curând el
ajunse să mânuiască foarte dibaci mingile. Apoi trecură la
prestidigitaţie, care nu era mai grea decât jonglatul cu patru mingi.
– Nu Diavolul îi ajută pe magicieni, spuse Bărbierul. Magia e o
artă omenească şi poate fi stăpânită ca şi jongleria. Dar e mult mai
uşoară, adăugă el repede, zărind expresia lui Rob.
Apoi îi arătă secrete simple ale scamatoriilor „curate”:
– Trebuie să fii îndrăzneţ şi să arăţi încredere în tot ce faci. Ai
nevoie de degete iuţi şi precise şi trebuie să ameţeşti publicul
folosind cuvinte năstruşnice pentru fiecare acţiune pe care o faci.
Regula cea mai importantă este aceasta: Trebuie să ai diferite
mijloace, gesturi şi alte manevre care să-i facă pe spectatori să se
uite oriunde, numai la ceea ce faci tu cu adevărat nu.
Cea mai bună diversiune a fiecăruia era prezenţa celuilalt şi
Bărbierul i-o dovedi arătându-i trucul cu panglica.
– Pentru ăsta am nevoie de panglici albastre, roşii, negre,
galbene, verzi şi maro. Le fac din metru în metru câte un nod
alunecat şi pe urmă le rulez strâmt şi-mi bag micile ghemotoace
prin haine. Întotdeauna pun panglicile de aceeaşi culoare în
acelaşi loc. Pe urmă întreb: „Vai, eu, domnule! O panglică albastră,
lungă de doi metri.” Rareori îmi cer panglici mai lungi şi e firesc,
doar le folosesc pentru păr, nu priponesc vacile cu ele.
Mă prefac că am uitat rugămintea şi fac altceva, în timpul ăsta,
eu bag mâna în buzunarul ăsta din stânga de la haină, unde ţin
întotdeauna panglicile albastre. Par că tuşesc, îmi duc mâna la
gură şi panglica e acolo. Când atenţia lor e îndreptată din nou spre
mine, descopăr capătul panglicii între buze şi trag de el, foarte
încet. Când ajung cu dinţii la primul nod, îl desfac. Când ajung la
al doilea nod, ştiu că am doi metri şi tai panglica, apoi o dăruiesc.
Rob fu încântat că aflase şmecheria, dar se simţi şi un pic
dezamăgit că aceasta nu conţinea niciun strop de magie.

70
 Bărbierul continuă să-i spulbere iluziile. În curând, chiar dacă
nu putea trece el însuşi drept magician, băiatul putea juca rolul de
ajutor foarte bine. Învăţă mici dansuri, ode şi cântece, glume şi
povestiri pe care nu le înţelegea. Memoră ca un papagal cuvintele
bombastice care făceau reclamă la Universal Specific. Bărbierul îi
spuse că învăţa repede şi-i declară că e pregătit cu mult timp
înainte ca băiatul să fi sperat că era posibil.

Plecară într-o dimineaţă ceţoasă de aprilie şi trecură dealurile

Blackdown, stropiţi de o ploaie măruntă, care dură două zile. A
treia zi după amiaza, ieşi soarele, cerul se limpezi şi ei ajunseră în
satul Bridgeton. Bărbierul opri calul în faţa podului de la intrarea
în sat şi-l cântări din ochi:
– Eşti gata?
Băiatul nu era sigur, dar dădu din cap.
– Aşa te vreau. Nu e cine ştie ce aşezare. Negustori şi curve, o
cârciumă mereu plină şi o grămadă de clienţi care vin de peste tot
să se distreze. Aşa că, totul e permis, nu?
Rob habar nu avea ce vroia stăpânul să zică, dar dădu din nou
din cap. Incitatus răspunse comenzii şi-i trecu peste pod într-un
trap de promenadă. La început, fu la fel ca înainte. Calul se
împăună şi Rob bătu toba pe strada principală. Puse banca în
piaţa satului şi aşeză pe ea cele trei coşuri cu Specific.
Dar, de data aceasta, când începu reprezentaţia, urcă şi el pe
bancă alături de Bărbier.
– Bună ziua şi bine v-am găsit, spuse Bărbierul.
Începură amândoi să jongleze cu două mingi.
– Ne face plăcere să ne aflăm în Bridgeton.
Luară în acelaşi timp a treia minge din buzunar, apoi a patra şi
a cincea. Ale lui Rob erau roşii şi ale Bărbierului albastre; săltau
din mâinile lor şi se revărsau în aer ca şuvoaiele unor fântâni
arteziene. Mâinile abia li se mişcau, dar făceau mingile să danseze.
La sfârşit, se întoarseră cu faţa unul către celălalt, jonglând la
capete opuse ale băncii. Fără să piardă ritmul, Rob îi trimise o
minge Bărbierului şi prinse una albastră aruncată de acesta. La
început îşi aruncau câte o minge din trei, apoi fiecare minge care le
atingea mâinile, astfel că între ei era un schimb continuu de
rotocoale roşii şi albastre. La un semn imperceptibil din cap al
Bărbierului, Rob îi arunca acestuia toate mingile din mâna
dreaptă, primindu-le pe ale lui cu o repeziciune plină de siguranţă.
Aplauzele care îi răsplătiră fură cele mai puternice şi mai
71
frumoase pe care le auzise Rob vreodată.
Adună zece mingi şi dispăru cu ele după coviltir, cu inima
bătându-i ca un clopot şi sufocându-se. Îl auzea pe Bărbier, care
nu părea să-şi fi pierdut suflul, vorbind despre bucuriile
jonglerilor, în vreme ce sălta din palme cele două mingi rămase.
– Ştiţi ce aveţi când ţineţi obiecte ca acestea în mâini, doamnă?
– Ce, domnule? întrebă o prostituată.
– Atenţia lui totală şi absolută, spuse Bărbierul.
Mulţimea îi răsplăti gluma cu râsete şi huiduieli.
Rob pregăti în căruţă recuzita pentru câteva numere de magie,
apoi reveni la Bărbier. Acesta făcu un coş gol să se umple cu
trandafiri de hârtie, schimbă o batistă într-un lanţ cu steguleţe
colorate, scoase monede din aer şi făcu să dispară o halbă de bere
şi un ou de găină.
Rob cântă „Curtarea văduvei bogate” spre deliciul auditoriului,
apoi Bărbierul vându repede toate cele trei coşuri de Universal
Specific şi-l trimise pe Rob să mai aducă flacoane din căruţă. La
sfârşit, oamenii se înşirară într-o coadă lungă, aşteptând să fie
consultaţi pentru numeroase beteşuguri şi Rob observă că deşi
râseseră la reprezentaţie, acum deveniseră extrem de serioşi.
Cum terminară cu doftoricitul, strânseră tabăra şi plecară din
Bridgeton, pentru că Bărbierul spuse că era o cloacă unde multe
gâturi erau sucite în timpul nopţii. Stăpânul era satisfăcut de
câştig şi Rob dormi în noaptea aceea liniştit, gândindu-se că-şi
dobândise şi el un loc sigur pe lume.

A doua zi la Yeoville, scăpă trei mingi în timpul reprezentaţiei,

spre consternarea lui, dar Bărbierul îl linişti. Aşa se întâmpla la
început, îl asigura el, dar până la urmă va greşi din ce în ce mai
rar şi va ajunge să nu mai greşească deloc.
În aceeaşi săptămână ajunseră la Tauton, un oraş de negustori
harnici şi la Bridgwater, o aşezare de fermieri conservatori şi-şi
susţinură reprezentaţia fără cusur, în ambele localităţi.
Următoarea oprire o făcură la Glastonbury, o aşezare de oameni
pioşi care-şi construiseră casele în jurul unei biserici mari şi
frumoase închinate Sf. Mihail.
– Trebuie să fim discreţi, spuse Bărbierul. Glastonbury este
controlat de preoţi şi preoţii îi urăsc pe toţi vindecătorii şi
fabricanţii de leacuri, pentru că li se pare că Dumnezeu i-a
înzestrat numai pe ei cu puterea de a alina durerile sufletului şi
trupului.
72
 Era dimineaţa de după duminica Rusaliilor, care pusese capăt
zilelor luminoase ale Paştelui şi marcase coborârea Duhului Sfânt
asupra apostolilor şi întărirea lor la nouă zile după înălţarea lui
Iisus la ceruri.
Rob observă nu mai puţin de cinci preoţi posomorâţi printre
spectatorii reprezentaţiei lor.
El şi Bărbierul jonglară cu mingi roşii, pe care Bărbierul le
declară solemn întruchipări ale limbilor de foc ce însoţesc spiritele
sfinte. Spectatorii le aplaudară încântaţi dibăcia, dar tăcură cu
toţii când Rob cântă un imn de slavă pentru Domnul. Îi plăcuse
întotdeauna să cânte; vocea i se frânse când ajunse la copiii care
„fac să răsune dulci osanale” şi îi tremură la notele foarte înalte,
dar se descurcă bine.
Bărbierul arătă nişte relicve sfinte într-un cufăraş de lemn
înnegrit:
– Fiţi atenţi, dragi prieteni, spuse el cu vocea despre care îi
spuse mai târziu lui Rob că era „vocea lui de călugăr”.
Le arătă pământ şi nisip aduse în Anglia de la Muntele Sinai;
ridică în mână o aşchie din sfânta cruce şi o bucată de lemn din
ieslea sfântă; scoase din cufăr apă din râul Iordan, un bulgăre de
ţărână din Ghetsimani şi nenumărate bucăţele de moaşte.
Apoi Rob rămase singur pe bancă şi, ridicându-şi ochii spre cer,
aşa cum fusese învăţat, cântă din nou un imn:

Tu, ce stelele nopţii le-ai făcut

Şi ca lumină veşnică ne-ai apărut,
Iisuse, Doamne, mântuieşte-ne,
Ascultă-ne, de rău fereşte-ne

Şi nu lăsa ca vechiul blestem

Să ducă la moarte tot ce avem;
Dăruieşte-ne al tău dulce leac,
Mântuieşte-ne, Doamne, în veac.

Spectatorii fură mişcaţi. Înainte ca oftaturile lor să înceteze,

Bărbierul întinse către ei o sticlă a Universului Specific:
– Prieteni, le spuse el, aşa cum Domnul a găsit leacul pentru
sufletele noastre, eu am găsit un leac pentru trupurile voastre.
Apoi le spuse istoria cu Vitalia, Iarba Vieţii, care avu la
credincioşi acelaşi efect ca şi la cei păcătoşi, pentru că se
înghesuiră să cumpere flacoanele şi apoi făcură coadă în faţa
73
paravanului, pentru consultaţii şi tratament. Preoţii din asistenţă
se încruntară, dar fuseseră îmbunaţi cu daruri şi măguliţi de
excesul de religiozitate al spectacolului. Doar unul singur vorbi:
– Să nu luaţi sânge, le porunci el cu severitate. Arhiepiscopul
Teodor a scris că e periculos să sângerezi când lumina lunii şi apa
mării se află în creştere.
Bărbierul se grăbi să încuviinţeze.
În după-amiaza aceea îşi sărbătoriră succesul. Bărbierul fierse
în vin bucăţele de carne de vită şi când se înmuiară, adăugă ceapă,
un nap scofâlcit, dar sănătos, fasole şi mazăre şi le dădu gust la
toate cu puţin cimbru şi mentă. Adăugară şi brânză albă
cumpărată la Bridgwater şi după masă, Bărbierul se aşeză lângă
foc şi numără banii.
Rob simţi că venise momentul să pună întrebarea care-i stătea
tot timpul pe buze:
– Domnule Bărbier, începu el.
– Hmmm?
– Domnule Bărbier, când mai mergem la Londra?
Concentrat să numere monedele, Bărbierul îşi flutură degetele,
absent:
– Ajungem şi acolo, murmură el. Nu trece mult şi-ajungem.

74
 9
Darul

În Kingswood, Rob scăpă patru mingi. La Mangotsfield mai

scăpă una, dar aceasta fu ultima şi după ce dădură reprezentaţii
sătenilor din Redditch până la jumătatea lunii iunie, nu-şi mai
exersa jongleriile în fiecare zi, pentru că degetele îi deveniseră
suple şi spectacolele dese îi menţineau viu simţul ritmului. Deveni
repede un jongler pe care te puteai bizui. Avea impresia că ar fi
putut mânui şi şase mingi, dar Bărbierul nici nu voia să audă de
aşa ceva, preferând ca băiatul să-l asiste la consultaţiile lui de
felcer.
Călătoriră spre nord, pe drumul păsărilor migratoare şi-şi
croiră calea printre munţii Angliei şi Ţării Galilor. Erau în oraşul
Abergavenny, o îngrămădire de case costelive aplecându-se
deasupra unei prăpăstii sumbre, când băiatul îl ajută prima oară
pe Bărbier să-şi trateze pacienţii.
Lui Rob J. îi fu frică. Mult mai frică decât îi fusese de mingile de
lemn.
Era atât de misterios modul cum se îmbolnăveau oamenii! I se
părea imposibil ca un om oarecare să înţeleagă asta şi să ofere
leacuri care să ajute. Ştia că Bărbierul, care făcea aşa ceva, era
mai deştept decât oricine altcineva cunoscut de el.
Oamenii se înşiruiau în faţa paravanului şi el îi introducea la
Bărbier, unul câte unul. Prima persoană fu un bărbat solid şi
cocoşat, cu urme de murdărie pe gât, pe nodurile degetelor şi sub
unghii.
– Nu ţi-ar strica să te mai speli, îi sugeră Bărbierul, nu lipsit de
bunăvoinţă.
– E cărbune, spuse omul. Praful se lipeşte şi nu se mai ia.
– Sapi la cărbune? întrebă Bărbierul. Am auzit că, dacă îl arzi,
te otrăveşti cu fumul şi mai şi pute. Poţi trăi din ceva aşa de
mizerabil?
– Da, domnule, şi noi trăim mizerabil. Dar, în ultima vreme,
încheieturile mă dor şi se umflă şi mă dor când sap.
Bărbierul îi atinse degetele şi încheieturile şi-şi vârî un deget în

75
umflătura de pe cotul omului:
– Ţi-a venit din cauza aburilor din pământ, spuse el. Trebuie să
stai la soare de câte ori poţi. Fă băi dese cu apă caldă, dar nu
fierbinte, fiindcă apa fierbinte slăbeşte inima şi membrele. Freacă-
ţi încheieturile dureroase şi umflate cu doctoria asta, Universal
Specific, pe care poţi s-o şi bei cu folos.
Îi luă omului şase pence pentru trei flacoane mici de doctorie şi
încă două pentru consultaţie şi nu-i aruncă nicio privire lui Rob.
Urmă o femeie voinică şi cu buzele strânse, care venise cu fiica
ei de treisprezece ani, care era logodită.
– Curgerea de sânge lunară i s-a oprit şi nu-i mai vine, spuse
mama. De cinci luni.
– Te-ai culcat cu un bărbat? o întrebă Bărbierul pe fată.
– Nu, spuse mama.
Bărbierul se uită la fată. Era drăguţă şi suplă, cu părul lung,
blond şi ochii la pândă.
– Vomiţi?
– Nu, şopti ea.
El o studie din ochi, apoi întinse mâna şi-i netezi rochia. Luă
mâna mamei şi o apăsă pe pântecul mic şi rotund.
– Nu, spuse din nou fata, clătinând din cap.
Obrajii i se aprinseră şi începu să plângă.
Mâna mamei se ridică şi o pălmui. Femeia o scoase afară pe
fiica ei fără să plătească, dar Bărbierul le lăsă să plece.
Trată într-o succesiune rapidă un om al cărui picior rupt în
urmă cu opt ani nu se vindecase bine şi rămăsese şchiop; o femeie
cu dureri de cap; un bărbat cu râie; şi o fată proastă şi zâmbitoare
pe care o durea teribil pieptul şi care le spuse că se rugase la
Dumnezeu să trimită un bărbier-felcer în oraşul lor.
Le vându tuturor din Universal Specific, doar omului cu râie
nu, căci el nu vru să cumpere, cu toate că fu îndemnat stăruitor;
poate nu avea cele două pence.

Ajunseră la dealurile domoale din Midlands. În afara satului

Hereford, Incitatus trebui să aştepte până o turmă de oi trecu râul
Wye printr-un vad.
Rob fu înfricoşat de mulţimea animalelor miţoase, care behăiau
fără oprire. I-ar fi plăcut să se înţeleagă cu animalele, dar, deşi
mama lui crescuse la o fermă, el era băiat de oraş. Tatus era
singurul cal de care se ocupase. Un vecin mai îndepărtat de pe
strada Tâmplarilor avusese o vacă de lapte, dar niciun membru al
76
familiei Cole nu avusese de-a face cu oi.
Hereford era o comunitate prosperă. Fiecare fermă avea câte o
cocină şi păşuni verzi, în pantă, înţesate de vite şi oi. Casele şi
hambarele din piatră erau largi şi solide şi oamenii erau în general
mai voioşi decât galezii covârşiţi de sărăcie aflaţi la o depărtare de
numai câteva zile de drum. Reprezentaţia lor atrase un numeros
public şi făcură o vânzare bună.
Primul pacient al Bărbierului fu un băiat cam de aceeaşi vârstă
cu Rob, dar mult mai mic de înălţime.
– Acu’ vreo şase zile a căzut de pe acoperiş şi uitaţi-vă la el,
spuse tatăl băiatului, dogar de meserie.
O şipcă sfărâmată de la un butoi îi intrase în palma mâinii
stângi şi acum, carnea era umflată şi neagră.
Bărbierul îi arătă lui Rob cum să ţină mâna băiatului şi tatălui
cum să-l ţină de picioare şi apoi scoase din trusa lui un cuţit scurt
şi ascuţit:
– Ţine-l bine, spuse el.
Rob tremura, ca şi băiatul. Acesta ţipă când lama îi tăie carnea.
Din rană ţâşni un puroi galben-verzui, mirositor, apoi începu să
curgă sângele; Bărbierul curăţă rana şi, folosind o pensetă, începu
să extragă delicat şi precis aşchiile de lemn.
– Sunt bucăţi din şipcă, vedeţi? îi spuse el părintelui, arătându-
i-le.
Băiatul gemu. Lui Rob i se făcu rău, dar se ţinu tare, în timp ce
Bărbierul continua cu grijă operaţia.
– Trebuie să le scoatem pe toate, spuse el, pentru că întreţin
aburii răufăcători care ar vătăma din nou mâna.
Când fu mulţumit de ce făcuse, turnă dintr-un flacon de
Specific în rană, o legă şi bău el restul conţinutului. Pacientul
alunecă suspinând în braţele tatălui, care le plăti.
Urmă un bătrân cocoşat, cu o tuse găunoasă. Rob îl aduse
dincolo de paravan.
– Scuip de dimineaţă, foarte mult, domnule, suflă el cu
greutate.
Bărbierul îşi trecu grijuliu mâna peste pieptul costeliv.
– Bun. O să-ţi pun ventuze. Ajută-l să-şi scoată cămaşa, îi
spuse el lui Rob.
Rob scoase cu grijă cămaşa fragilului bătrân. Ca să-l întoarcă
din nou cu faţa către Bărbier, îi luă amândouă mâinile în ale lui.
Parcă ar fi apucat o pereche de păsări zgribulite.
Degetele ca nişte beţe le atingeau pe ale lui, transmiţându-i
77
mesajul.
Aruncându-le o privire, Bărbierul văzu cum băiatul înţepeneşte.
– Hai, spuse el nerăbdător, n-avem toată ziua de pierdut.
Rob nu păru să-l audă.
Mai simţise de două ori această siguranţă ciudată, trecând în el
din trupul altcuiva. Acum, ca şi înainte, fu copleşit de teroare şi o
luă la fugă, dând drumul mâinilor pacientului.
Bărbierul îl căută înjurând şi-şi găsi ucenicul ghemuit după un
copac.
– Vreau motivul. Acum!
– El… Bătrânul o să moară.
– Ce rahat mai e şi ăsta? se zgâi la el Bărbierul.
Ucenicul lui începuse să plângă.
– Opreşte-te, spuse Bărbierul. De unde ştii?
Rob încercă să vorbească, dar nu putu. Bărbierul îl pălmui,
făcându-l să deschidă gura după aer. Cuvintele începuseră să i se
rostogolească pe buze unul după altul, căci le învârtise în minte
încă dinainte de a părăsi Londra.
Simţise moartea apropiată a mamei lui, şi se întâmplase. Apoi
ştiuse că tatăl lui se ducea, şi el murise.
– Of, dragă Doamne, făcu Bărbierul, dezgustat.
Totuşi, ascultă atent, fără să-l scape pe Rob din ochi.
– Şi zici că ai simţit moartea în bătrânul ăla?
– Da, răspunse băiatul, fără să se aştepte să fie crezut.
– Când?
Rob dădu din umeri.
– Curând?
El dădu din cap. Nu putea să spună decât adevărul. Văzu în
ochii Bărbierului că acesta îl înţelegea. El ezită o vreme, apoi se
hotărî:
– Strânge tabăra cât scap eu de oameni, spuse el.

Părăsiră satul agale, dar, după ce ieşiră din raza vederii,

mânară calul cât de tare îndrăzniră pe drumul bolovănos.
Incitatus plescăi zgomotos prin vad şi sperie oile de pe partea
cealaltă, mâniindu-l pe păstor.
Rob îl văzu pentru prima dată pe Bărbier biciuind calul.
– De ce fugim? strigă el, ţinându-se de loitră.
– Ştii ce le fac vrăjitoarelor? ţipă Bărbierul, ca să acopere
tropotul copitelor şi zdrăngănitul lucrurilor din căruţă.
Rob clătină din cap.
78
 – Îi atârnă de un copac sau de o cruce. Uneori îi scufundă pe
cei bănuiţi în curva de Tamisă şi dacă se îneacă, înseamnă că sunt
nevinovaţi. Dacă bătrânul moare, vor zice că noi suntem vrăjitori,
sporovăi el, lăsând biciul să cadă mereu şi mereu pe spinarea
animalului speriat.
***
Nu se opriră nici să mănânce. Când îl lăsară pe Tatus să
încetinească, trecură de mult de Hereford, dar îndemnară calul
până la asfinţit. Epuizaţi, aşezară tabăra şi luară tăcuţi o cină
sărăcăcioasă.
– Mai spune odată, spuse Bărbierul într-un târziu. Fără să uiţi
nimic.
Ascultă concentrat şi nu-l întrerupse pe Rob decât o dată, ca
să-i spună să vorbească mai tare. După ce băiatul îi povesti tot,
dădu din cap.
– Când eram şi eu un ucenic, am fost martor la uciderea
stăpânului meu, care a fost socotit pe nedrept un vrăjitor, spuse
el.
Rob se holbă la el, prea înfricoşat ca să-i mai vină să întrebe
ceva.
– Mai mulţi pacienţi pe care i-am tratat au murit. Odată, în
Durham, o bătrână s-a prăpădit după ce venise la mine şi am fost
sigur că un tribunal preoţesc mă va condamna să-mi dovedesc
nevinovăţia prin scufundare, sau strângând în mână un fier înroşit
în foc. Mi s-a permis să plec numai după ce mi s-au pus zeci de
întrebări, am postit şi am dat de pomană. Altă dată, în Eddisbury,
un om a murit chiar după paravanul meu. Era tânăr şi înainte
păruse sănătos. Răuvoitorii ar fi avut motive să se lege de mine,
dar am fost norocos şi nimeni nu mi-a tăiat calea când am fugit
din sat.
Rob îşi regăsi glasul:
– Crezi că eu… am fost atins de diavol?
Întrebarea aceea îl chinuise toată ziua.
Bărbierul pufni:
– Dacă aşa crezi, eşti un prostănac şi un netot, şi eu ştiu că nu
eşti niciuna nici alta.
Se duse la căruţă şi-şi umplu cornul cu meteglin şi-l dădu pe
gât înainte de a vorbi din nou:
– Mamele şi taţii mor. Şi bătrânii mor. Aşa e în firea lucrurilor.
Eşti sigur că ai simţit ceva?
– Da, Domnule Bărbier.
79
 – Nu se poate să greşeşti sau să-ţi imaginezi, fiindcă eşti doar
un puşti?
Rob clătină din cap cu încăpăţânare.
– Eu zic că a fost doar o idee de-a ta, spuse Bărbierul. Ne-a
ajuns cât am fugit şi am vorbit, acum trebuie să ne odihnim.
Îşi aşternură de o parte şi de alta a focului. Dar zăcură ore
întregi, fără să adoarmă. Bărbierul se suci şi se zvârcoli şi curând
se sculă şi mai deschise un flacon de băutură. Veni de cealaltă
parte a focului, lângă Rob, şi se aşeză la picioarele lui.
– Să presupunem, spuse el, trăgând o înghiţitură. Doar să
presupunem că toate celelalte fiinţe de pe lume s-au născut fără
ochi şi tu te-ai născut cu ochi.
– Atunci aş vedea ceea ce ceilalţi nu pot să vadă.
Bărbierul bău şi dădu din cap:
– Da. Sau închipuieşte-ţi că noi n-avem urechi şi tu ai urechi.
Sau noi n-avem alt simţ pe care tu îl ai? Şi cumva, de la
Dumnezeu sau prin natură sau în alt fel, ţie ţi s-a dat un… dar
special. Să presupunem numai că tu poţi să spui când cineva e pe
moarte.
Rob rămase tăcut, din nou teribil de înspăimântat.
– E o aiureală, să ne înţelegem, continuă Bărbierul. Am fost de
acord că a fost doar o închipuire de-a ta. Dar dacă am presupune…
Trase gânditor din sticluţă şi mărul lui Adam i se mişcă în sus
şi-n jos. Flăcările pâlpâiau şi-i luminau ochii plini de speranţă,
îndreptaţi către băiat:
– Ar fi un păcat să nu profiţi de un asemenea dar, spuse el.

La Chipping Norton cumpărară meteglin şi refăcură stocul de

Universal Specific.
– Când voi muri şi voi sta la poarta raiului, spuse Bărbierul, Sf.
Petru o să mă întrebe: „Cum ţi-ai câştigat pâinea?” şi, în loc să
răspund ca alţii: „Am fost ţăran” sau „Am făcut cizme de piele”, voi
spune: „Fumum vendidi”.
Fostul călugăr rostise zâmbind cuvintele latine şi Rob le înţelese
şi zâmbi şi el: Am vândut fum.
Totuşi, bărbatul cel gras era mult mai mult decât un negustor
de leacuri îndoielnice. Când trata pacienţii în spatele paravanului,
era îndemânatic şi uneori chiar tandru. Ceea ce ştia să facă, făcea
la perfecţie şi-l învăţa pe Rob să atingă bolnavii cu o mână sigură
şi uşoară.
La Clavering, Bărbierul închirie pentru o zi atelierul fierarului şi
80
Rob învăţă să facă lanţete şi vârfuri ascuţite. În anii următori făcu
aceleaşi operaţiuni în zeci de fierării din toată Anglia înainte ca
Bărbierul să se declare mulţumit de priceperea lui. Ceea ce făcu la
Clavering fu nesatisfăcător, dar Bărbierul îi permise bombănind să
păstreze o lanţetă cu două margini, care fu primul obiect din trusa
lui medicală. După ce porniră din nou prin Midlands, Bărbierul îl
învăţă ce vene trebuiau deschise pentru sângerări, redeşteptându-i
amintiri dureroase legate de moartea tatălui lui.
Îşi amintea din când în când de tatăl lui, pentru că vocea
începuse să-i semene cu a aceluia; avea un timbru profund şi
începuse să-i crească păr pe corp. Ştia că-i va creşte şi mai mult,
pentru că văzuse mulţi pacienţi dezbrăcaţi. Bărbaţii goi erau
pentru el o imagine familiară, dar femeile rămâneau un mister,
pentru că Bărbierul avea o păpuşă de plastic, numită Thelma, pe
care pacientele puteau să arate zona care le durea, fără să se
dezbrace. Rob se simţea stânjenit să tulbure intimitatea unor
străini, dar totuşi se obişnui cu întrebări de rutină cu privire la
mersul organismului:
– Când aţi avut ultimul scaun, domnule?
– Când aveţi ciclul lunar, doamnă?
La sugestia Bărbierului, Rob lua în mâinile lui mâinile fiecărui
pacient ce intra după paravan.
– Ce simţi când le apuci degetele? îl întrebă într-o zi Bărbierul,
când aşezau banca la Tisbury.
– Uneori nu simt nimic!
Bărbierul dădu din cap, apoi se încruntă:
– Dar uneori… e ceva?
Rob încuviinţă tăcut.
– Păi, ce? spuse provocator Bărbierul. Ce simţi tu, băiete?
Dar acesta nu-i putu da o definiţie sau o descriere. Era o
intuiţie în legătură cu vitalitatea unei persoane, era ca şi cum,
aruncându-şi ochii în adâncul întunecat al unei fântâni, ar fi
simţit câtă viaţă conţine.
Bărbierul luă tăcerea lui Rob ca pe o probă că simţul lui era
imaginat.
– Cred că ne vom întoarce la Hereford să vedem dacă bătrânul
ăla a murit sau e bine sănătos, spuse el cu şiretenie.
Când Rob fu de acord, se supără:
– Nu ne putem întoarce, zănaticule! spuse el. Dacă e într-
adevăr mort, n-ar însemna să ne băgăm în gura lupului?
Continuă să ia în râs „darul” lui Rob de câte ori avea prilejul.
81
Totuşi, când băiatul nu lua mâinile pacienţilor în ale lui, îi
poruncea s-o facă.
– De ce nu? Nu sunt eu un om de afaceri prudent? Ce ne costă
să întreţinem o închipuire?
La Peterborough, în apropierea abaţiei de unde evadase
Bărbierul – parcă în altă viaţă – acesta se aşeză singur la o masă în
cârciumă şi bău mult într-o seară tristă de august.
Pe la miezul nopţii, ucenicul veni să-l caute. Îl întâlni pe drum
şi-l ajută să ajungă la focul lor.
– Te rog, îi şopti speriat Bărbierul.
Băiatul îl văzu uluit pe bărbatul beat întinzându-i amândouă
mâinile:
– În numele lui Cristos, te rog, spuse el din nou.
În cele din urmă, Rob înţelese. Luă mâinile Bărbierului şi-l privi
în ochi. Peste câteva clipe, dădu din cap.
Bărbierul se prăbuşi în culcuş. Râgâi şi se întoarse pe-o parte,
apoi se adânci într-un somn împăcat.

82
 10
Nordul

Anul acela, Bărbierul nu reuşi să pornească la timp spre a

ierna la Exmouth, căci toamna îi prinse în satul Gate Fulford de pe
podişul York-ului. Mlaştinile gemeau de ierburi care trimiteau
mirosul lor tare în aerul rece. Rob şi Bărbierul urmară steaua
polară şi făcură afaceri foarte bune în satele de pe drumurile
nordului. După ce depăşiră kilometri întregi de câmpii cu buruieni
purpurii, ajunseră în oraşul Carliste.
– N-am călătorit niciodată atât de mult spre nord, spuse
Bărbierul. La câteva ore de drum de aici se termină Northumbria.
Dincolo de ea e Scoţia, pe care toată lumea o cunoaşte ca pe un
tărâm de oieri, periculos pentru orice englez cinstit.
Rămaseră o săptămână la Carlisle şi Bărbierul cumpără destulă
băutură de la taverna locală spre a i se împărtăşi informaţii în
legătură cu un adăpost bun pentru iarnă. Închirie o casă cu trei
camere mici, aşezată lângă mlaştini. Semăna destul de bine cu
căsuţa lui de pe coasta sudică, dar constată nemulţumit că nu
avea vatră şi horn de piatră. Avea totuşi un loc pentru foc şi-şi
făcură patul de-o parte şi de alta a lui. Găsiră în apropiere şi un
grajd pentru Incitatus. Bărbierul cumpără din nou provizii din
abundenţă, aruncând banii cu o uşurinţă care-i dădea lui Rob un
sentiment plăcut de bunăstare.
Bărbierul se mulţumi cu porc şi vită. Avusese intenţia să ia şi o
halcă de vânat, dar trei vânători din Carlisle tocmai fuseseră
spânzuraţi pentru că săgetaseră căprioarele regelui, lucru permis
numai pentru nobili. Aşa că, în loc de vânat, cumpărară
cincisprezece găini grase şi un sac cu grăunţe.
– Tu te ocupi de păsări, îi spuse Bărbierul lui Rob. Le dai de
mâncare, le tai când îţi spun şi le jumuleşti şi le pregăteşti pentru
gătit.
Băiatului i se părură impresionante găinile mari şi galbene, cu
picioare golaşe şi creste şi guşi roşii. Nu protestau deloc când le
lua din cuiburi patru sau cinci ouă în fiecare dimineaţă.
– Cred că eşti un cocoş mare şi afurisit, îi spuse Bărbierul.

83
 – De ce nu le cumpărăm un bărbătuş?
Bărbierului îi plăcea să doarmă până târziu în nopţile reci de
iarnă şi în consecinţă ura cântatul cocoşilor, aşa că se mulţumi să
mârâie în loc să-i răspundă băiatului.
Lui Rob îi ieşiseră pe faţă tuleie castanii. Bărbierul spunea că
numai danezii se rad, dar el ştia că nu era adevărat, pentru că şi
tatăl lui se purtase bărbierit. Trusa Bărbierului conţinea şi un brici
şi acesta dădu din cap morocănos când Rob îi ceru voie să-l
folosească. Îşi curăţă faţa, dar se simţi mai în vârstă decât era.
Totuşi, când Bărbierul îi porunci prima oară să taie o găină, se
simţi foarte tânăr. Fiecare pasăre îl privea cu ochii ca nişte perechi
de mărgeluşe negre, în care citea că ar fi putut deveni prieteni. În
cele din urmă, îşi forţă degetele să se strângă pe cel mai apropiat
gât şi, tremurând, întoarse capul. După o răsucitură, totul era
gata. Dar pasărea moartă îl pedepsi, nevoind să-l lase să-i smulgă
penele. Jumuli la ea două ore, dar rezultatul fu privit cu dezgust
de către Bărbier.
A doua oară când la masă se ceru pasăre, Bărbierul îi arătă
cum se fac minunile. Ţinu deschis ciocul păsării şi-i vâri un cuţit
cu lama subţire prin cerul gurii, direct în creier. Găina muri pe loc
şi penele-i căzură în smocuri, fără să fie nevoie decât să le tragă
uşor din piele.
– Asta e lecţia, spuse Bărbierul. Şi un om poate fi omorât la fel
de uşor şi am făcut-o. Mai greu e să păstrezi viaţa şi chiar mai
greu e să menţii o brumă de sănătate. Acestea sunt îndatoririle la
care trebuie să ne gândim.
Vremea din acea toamnă târzie era perfectă pentru a culege
ierburi şi străbătură pădurile şi mlaştinile. Bărbierul voia mai ales
iarbă-grasă, care, amestecată în Specific, ajuta la micşorarea şi
dispariţia febrei. Spre dezamăgirea lui, nu găsiră niciun fir din
aceasta. Pe altele le adunară mai uşor, cum ar fi petale de
trandafiri roşii pentru prişniţe sau cimbru şi ghindă care, pisate şi
amestecate cu grăsime, foloseau ca unsoare pentru furuncule.
Unele se strângeau cu eforturi; săpară îndelung după rădăcinile de
tisă care întârziau naşterea. Roiniţa şi mărarul ajutau necazurilor
cu urina, stânjenelul de apă folosea tulburărilor memoriei cauzate
de umezeală şi umorile reci, fructele de ienupăr fierte deblocau
nările astupate, lupinul se punea la împachetări fierbinţi împotriva
abceselor şi nalba şi mirtul calmau izbucnirile nervoase.
– Ai crescut mai repede decât buruienele astea, observă amar
Bărbierul şi era adevărat; deja băiatul îl ajunsese în înălţime şi de
84
mult îi rămăseseră mici hainele făcute de Editha Lipton la
Exmouth.
Când Bărbierul îl duse la un croitor din Carlisle şi comandă
„haine de iarnă noi, care să-l ţină mai multă vreme”, omul clătină
din cap:
– Băiatul creşte, nu-i aşa? Câţi ani are, cin’şpe, şai’şpe? Un
băietan ca el nu poate purta prea multă vreme un rând de haine.
– Şaişpe? N-are nici unsprezece ani!
Croitorul îl privi pe Rob cu un amuzament aproape respectuos.
– Va fi un bărbat mare şi o să facă hainele mele să pară prea
strâmte. Pot să vă sugerez să transformăm nişte veşminte mai
vechi?
Aşa că primi un alt costum de-al Bărbierului, dintr-o stofă mai
bună, gri. Spre distracţia generală, hainele transformate îi erau
mult prea largi când le încercă, dar îi erau prea scurte mânecile şi
cracii pantalonilor. Croitorul scoase nişte material din lăţime şi-l
înnădi la mâneci şi la pantaloni, ascunzând cusăturile cu nişte
dungi de postav albastru, aspru. Rob se descurcase toată vara
desculţ, dar acum îi fu recunoscător Bărbierului când acesta îi luă
cizme de piele.
Cu ele în picioare, traversă piaţa din Carlisle către Biserica Sf.
Marcu şi lovi cu mânerul în porţile ei mari de lemn, aşteptând
până îi deschise administratorul, un bătrân cu ochi lăcrimoşi.
– Dacă sunteţi bun, părinte, caut un preot numit Ronald Lovell.
Administratorul clipi:
– Am cunoscut un preot numit aşa, a cântat mesa când Lyfing
era episcop de Wells. La Paşti se împlinesc zece ani de când a
murit.
– Mi se pare că pe acela îl chema Hugh Lovell, nu Ronald.
– Ronald Lovell a fost trimis de la Londra la o biserică din nord.
La el stă fratele meu, William Stewart Cole. E cu trei ani mai mic
decât mine.
– Poate fratele tău a primit acum alt nume întru Cristos, fiule.
Preoţii îşi duc uneori băieţii la abaţii, ca să devină acoliţi. Trebuie
să-i mai întrebi şi pe alţii. Căci sfânta maica Biserica e o mare fără
ţărmuri, iar eu sunt doar un biet peştişor în ea.
Bătrânul preot dădu apoi din cap cu bunătate şi Rob îl ajută să
închidă porţile.

În iazul din spatele tavernei se aşternuse o pojghiţă de gheaţă

cristalină. Bărbierul arătă o pereche de tălpici legate de un căprior
85
al căsuţei lor:
– Păcat că nu-s mai mari. N-o să-ţi vină, fiindcă ai picioare
neobişnuit de mari.
Gheaţa se îngroşa mereu şi într-o zi, când merse până în
mijlocul iazului şi ţopăi pe ea, îi răspunse un zgomot înfundat şi
solid. Rob dădu jos tălpicile. Erau aproape identice cu perechea pe
care i-o cioplise tatăl lui când avea şase ani. Pe acelea le folosise
încă trei ani după ce-i rămăseseră mici, aşa că le luă şi pe acestea
şi le legă de cizme. La început, îi făcu plăcere să alunece, dar
aveau marginile tocite şi mărimea lor îl păcăli prima dată când
încercă să se întoarcă. Căzu cu braţele bătând aerul şi alunecă pe
burtă câţiva metri.
Deveni conştient deodată că cineva se amuza.
Era o fată, poate de vreo cincisprezece ani. Râdea cu multă
poftă.
– Ce, tu poţi mai bine? întrebă el înfierbântat observând
totodată că era drăguţă, prea slabă şi cu pieptul cam mare, dar cu
părul negru, ca al Edithei.
– Eu? spuse ea. Păi, eu nu pot şi nici n-aş avea curaj.
Mânia băiatului se topi imediat:
– Astea se potrivesc mai bine pe picioarele tale, spuse el.
Îşi scoase tălpicile şi se duse cu ele pe mal la fată.
– Nu e greu deloc. Hai să-ţi arăt, spuse el.
O convinse repede să-l lase să-i lege tălpicile. Fata nu se putea
obişnui cu alunecuşul şi se agăţa de el, cu ochii căprui măriţi de
nelinişte şi cu nările fremătând.
– Nu te speria, te ţin, spuse el.
Îi sprijini greutatea şi o împinse din spate, foarte conştient de
şoldurile ei calde.
Acum, când o împingea în jurul iazului, fata râdea şi ţipa. Îi
spuse că o chema Garwine Talbott. Tatăl ei, Aelfric Talbott, avea o
fermă în afara oraşului.
– Pe tine cum te cheamă?
– Rob J.
Ea îi spuse că oraşul sporovăise pe seama lor; aflaseră cu toţii,
când el şi Bărbierul veniseră la Carlisle, ce meserie aveau, în a cui
casă stăteau şi ce provizii cumpăraseră.
În curând, fetei începu să-i placă gheaţa. Ochii îi luceau de
plăcere şi vântul îi înroşise obrajii. Părul îi flutura pe spate,
dezvelind un lob al urechii mic şi trandafiriu. Buza de sus îi era
subţire, dar cea de jos aproape că părea umflată, atât era de plină.
86
Pe obraz avea o vânătaie aproape vindecată. Când zâmbea, el
observă că unul din dinţii ei de jos era strâmb.
– Examinaţi oamenii?
– Da, bineînţeles.
– Şi femeile?
– Avem o păpuşă. Femeile arată zonele unde sunt vătămate.
– Ce păcat, spuse ea că folosiţi o păpuşă.
El fu fascinat de privirea ei lăuntrică.
– E frumoasă?
– Nu ca tine, ar fi vrut el să spună, dar n-avu curaj. O cheamă
Thelma, se mulţumi să ridice din umeri.
– Thelma!
Hohotele ei îl făcură şi pe el să zâmbească.
– Ei, strigă ea deodată, uitându-se să vadă cât coborâse soarele.
Trebuie să mă duc la mulsul de seară, şi-şi lăsă mijlocul rotund pe
braţul lui.
El îngenunche pe ţărm în faţa ei şi-i scoase tălpicile.
– Nu sunt ale mele. Erau în casă, spuse el. Dar poţi să le ţii un
timp şi să te dai cu ele.
Ea clătină repede din cap:
– Dacă le iau acasă, iar o să fie gata să mă omoare ca să-i spun
ce am făcut ca să le capăt.
El simţi cum i se urcă sângele în obraji. Ca să scape de
stânjeneală, culese trei conuri de pin şi începu să jongleze.
Fata râse şi bătu din palme, apoi îi spuse pe nerăsuflate cum
putea ajunge la ferma tatălui ei. Plecă, apoi ezită şi se mai întoarse
odată:
– Joi dimineaţa, spuse ea. Nu-i plac vizitatorii, dar joi dimineaţa
duce brânza la piaţă.

În ziua de joi nu plecă să caute ferma lui Aelfric Talbott. Se

zbuciumă înspăimântat în pat, temându-se nu de Garwine sau de
tatăl ei, ci de lucrurile misterioase care se petreceau în el şi al
căror înţeles îi scăpa, sau poate nu era destul de curajos şi de
înţelept pentru a-l pătrunde.
O visase pe Garwine Talbott. În vis, erau culcaţi în fân, poate în
hambarul tatălui ei. Era la fel ca visul pe care îl avusese în
legătură cu Editha, şi sculându-se, încercă să-şi cureţe culcuşul
fără să-l vadă Bărbierul.
Începu să ningă. Fulgii semănau cu puful de gâscă şi Bărbierul
puse perdele întunecate la geamuri. Aerul din casă deveni greu şi
87
întunecat, nici ziua nu se vedea decât în apropierea focului.
Ninse patru zile, aproape fără oprire. Ca să-şi facă de lucru,
Rob stătea lângă foc şi desena ierburile pe care le strânseseră.
Închipuia pe scoarţă de copac cu frânturi de cărbune menta
creaţă, inflorescenţele veştede ale florilor puse la uscat şi frunzele
de măzăriche. După-amiezile, topea zăpada şi adăpa şi hrănea
păsările, grijuliu să deschidă şi să închidă repede uşa, pentru că,
deşi ţinea curăţenie, duhoarea devenise apăsătoare.
Bărbierul stătea mai mult în pat, trăgând din sticla de meteglin.
În cea de-a doua noapte de ninsoare, se împleticise până la
cârciumă şi veni de acolo cu o prostituată blondă, pe nume Helen.
Rob încercase să-i urmărească din culcuşul lui din partea cealaltă
a focului, pentru că, deşi văzuse actul de multe ori, încă îl mai
uimeau anumite detalii care aveau să se strecoare mai târziu în
gândurile şi visele lui. Dar nu putea zări ceva prin întuneric, nu le
putea vedea decât capetele luminate de flăcări. Bărbierul era
absorbit şi decis, femeia părea dusă pe gânduri şi melancolică, de
parcă şi-ar fi îndeplinit o obligaţie lipsită de bucurie.
După ce plecă, Rob luă o bucată de scoarţă şi un cărbune şi
încercă să dea contur trăsăturilor ei.
Ducându-se la oala de noapte, Bărbierul îi examină schiţa şi se
încruntă:
– Mi se pare o faţă cunoscută, spuse el.
Puţin mai târziu, îşi ridică puţin capul din blănurile de pe pat:
– Păi da, e Helen!
Rob fu foarte măgulit. Încercă să-l deseneze şi pe Wat,
vânzătorul de alifii, dar Bărbierul nu-l recunoscu decât după ce
adăugă şi o imagine mică a ursului Bartram.
– Trebuie să-ţi continui încercările de a desena chipuri, cred c-
au să ne fie de folos, spuse Bărbierul.
Dar obosi în curând să-i mai privească desenele lui Rob şi se
întoarse la băutură, apoi adormi.
Ninsoarea stătu abia marţi. Rob îşi înfăşură capul şi mâinile în
nişte cârpe şi găsi o lopată de lemn. Curăţă poteca până la uşa lor
şi intră în grajd să-l mişte puţin pe Incitatus, care se îngrăşase de
atâta şedere şi din cauza raţiei zilnice de fân şi grăunţe.
Miercuri, ajută câţiva băieţi din oraş să cureţe zăpada de pe iaz.
Bărbierul scoase perdelele de la ferestre şi lăsă aerul rece şi
proaspăt să intre în casă. Sărbătoriră oprirea ninsorii cu o friptură
de miel cu jeleu de mentă şi plăcinte cu mere.
Joi dimineaţa, Rob dădu jos tălpicile şi le puse pe grumaz. Puse
88
pe Incitatus doar frâul şi zăbala şi, încălecându-l, ieşi în oraş.
Aerul era tăios, soarele strălucitor şi zăpada pură.
Îşi închipui că e roman. Nu voia să fie chiar Caligula călare pe
Incitatus al lui, pentru că ştia că împăratul cu acest nume fusese
nebun şi avusese un sfârşit nefericit. Se hotărî să fie Cezar
Augustus şi conduse gărzile pretoriene pe Via Appia, până la
Brundisium.
Nu-i fu greu să găsească ferma Talbott. Era exact acolo unde-i
spusese ea. Casa era într-o rână şi acoperişul îi era înfundat, dar
hambarul era mare şi frumos. Uşa era deschisă şi auzi pe cineva
mişcându-se înăuntru, printre animale.
Rămase nehotărât pe cal, dar Incitatus necheză, aşa că
băiatului nu-i mai rămase decât să-şi anunţe prezenţa.
– Garwine! strigă el.
În uşa hambarului ieşi un bărbat, care porni agale către el.
Ţinea în mână o furcă plină de bălegar, care scotea aburi. Mergea
atent şi Rob îşi dădu seama că era beat. Era încovoiat şi tras la
faţă, cu o barbă dezordonată de culoarea părului Garwinei şi nu
putea fi decât Aelfric Talbott.
– Cine eşti? întrebă el.
Rob îi spuse.
Omul se clătină:
– Păi, Rob J. Cole, n-ai noroc. Ea nu-i aici. A fugit, mizerabila
de curvă mică.
Furca se clătină şi ea şi Rob fu sigur că el şi calul vor fi
împroşcaţi cu balegă.
– Afară din curtea mea, strigă Talbott plângând.
Rob călări încet înapoi în Carlisle. Se întrebă unde fugise fata şi
dacă avea să supravieţuiască.
Nu mai fu Cezar Augustus conducând gărzile pretoriene. Era
doar un băiat prins în capcana propriilor lui temeri şi îndoieli.
Când ajunse acasă, agăţă la loc tălpicile şi nu se mai uită la ele.

89
 11
Evreul din Tettenhall

Nu le mai rămăsese decât să aştepte primăvara. Terminaseră de

amestecat şi de stivuit noile flacoane cu Universal Specific. Toate
ierburile căutate de Bărbier, în afară de iarba grasă, fuseseră
uscate şi pisate sau amestecate în doctorii. Obosiseră să tot
exerseze jongleriile şi trucurile magice şi Bărbierul se săturase
până-n gât de nord şi era surmenat de băutură.
– Nu mai am răbdare să stau până-şi ia iarba tălpăşiţa, spuse
el într-o dimineaţă de martie şi porniră prea devreme, croindu-şi
anevoie drum către sud.
Primăvara îi prinse din urmă la Beverley. Aerul se îmblânzi şi
apăru soarele, însoţind parcă o ceată de pelerini veniţi să viziteze
marea biserică de piatră a oraşului, înălţată în cinstea sf. Ioan
Botezătorul. Prima lor reprezentaţie din anul acela se desfăşură în
faţa unui public entuziast. Şi tratamentul se anunţa mulţumitor
când, deodată, în spatele paravanului Bărbierului, Rob luă mâinile
unei femei frumoase.
Sângele începu să-i bată în tâmple.
– Veniţi doamnă, bolborosi el.
I se făcuse pielea de găină cât îi ţinuse mâinile. Se întoarse şi
întâlni privirea Bărbierului. Acesta se albi la faţă. Îl trase cu
brutalitate pe Rob într-un colţ de unde nu puteau fi auziţi:
– Eşti sigur? Sigur de tot?
– Va muri foarte curând, spuse Rob.
Bărbierul se întoarse către femeia destul de tânără şi aparent în
putere. Nu venise să se plângă de sănătate, ci ca să cumpere o
licoare.
– Soţul meu înaintează în vârstă. Nu mai e la fel de viguros,
totuşi încă mă admiră.
Vorbea liniştită şi rafinamentul şi lipsa de falsă modestie îi
dădea o demnitate aparte. Purta haine scumpe de călătorie. Era
limpede că făcea parte din clasa avută.
– Eu nu vând astfel de filtre. Astea ţin de magie, nu de
medicină, doamna mea.

90
 Ea murmură câteva cuvinte de regret. Bărbierul era îngrozit; să
fii acuzat că ai provocat prin vrăjitorie moartea unei nobile era
curată distrugere.
– O înghiţitură de alcool dă uneori efectul dorit. O băutură tare,
înghiţită fierbinte înainte de a merge la culcare, mai spuse el.
Nu acceptă în ruptul capului vreo plată. Cum o văzu plecată, îşi
ceru iertare de la pacienţii care aşteptau. Rob încărca deja căruţa.
Şi fugiră din nou.
De data aceasta, nici nu-şi vorbiră în timpul goanei. Numai
după ce erau destul de departe ca să-şi instaleze în siguranţă
tabăra de noapte, Bărbierul rupse tăcerea:
– Când cineva moare deodată, în ochi îi apare o goliciune, spuse
el liniştit. Faţa îşi pierde expresia, sau uneori se împurpurează. Un
colţ al gurii se lasă în jos, o pleoapă cade, mâinile şi picioarele
înţepenesc. Nu e o moarte grea, oftă el.
Rob nu-i răspunse.
Îşi aşternură şi încercară să doarmă. Bărbierul se sculă şi bău
din flacoanele lui, dar, de data aceasta, nu-i mai dădu ucenicului
mâinile să i le ţină.
În sufletul lui, Rob ştia că nu e vrăjitor. Totuşi, în afară de asta
nu mai găsea decât o singură explicaţie, pe care nu o înţelegea.
Culcat, se rugă: Te rog, ia de la mine darul acesta îngrozitor şi du-l
de unde a venit. Furios şi descurajat, nu se putea abţine să nu-şi
pună în rugăciune sentimentele amare. Un astfel de lucru poate
veni de la Satana şi nu vreau să mai ştiu de el, îi spuse el lui
Dumnezeu.
Rugăciunea păru să-i fi fost ascultată. În primăvara aceea,
darul nu-l mai chinui. Vremea bună ţinu, cu zile calde şi mai
uscate decât de obicei, numai bune pentru afacere.
– Frumoasă e vremea de Sf. Swithin anul ăsta, îi spuse
Bărbierul într-o dimineaţă. Oricine ştie că asta înseamnă că
urmează încă patruzeci de zile frumoase.
Temerile începură să le dispară şi dispoziţia li se schimbă în
bine.
Stăpânul îşi aminti de ziua lui de naştere! În cea de-a treia
dimineaţă de după Sf. Swithin, Bărbierul îi dărui trei pene de
gâscă, cerneală şi o piatră ponce.
– Acum poţi desena chipuri şi cu altceva în afară de cărbune,
spuse el.
Rob nu avea bani să-i cumpere şi el Bărbierului ceva de ziua
lui. Dar într-o seară, când treceau printr-o câmpie, ochii lui
91
recunoscură o plantă. A doua zi de dimineaţă, plecă din tabăra lor
şi se întoarse la câmpie să o culeagă. De ziua Bărbierului, Rob îi
dărui iarba-grasă, planta împotriva febrei, pe care acesta o primi
cu încântare.
Faptul că se înţelegeau bine le anima şi reprezentaţiile. Îşi
ghiceau mişcările unul altuia şi spectacolul era strălucitor şi rapid,
culegând ropote de aplauze. Rob visa cu ochii deschişi că fraţii şi
sora lui sunt printre spectatori; îşi imagina mândria şi uluirea
Annei Mary sau a lui Samuel Edward, când îl vedeau pe fratele lor
executând numere de magie şi jonglând cu cinci mingi.
Probabil că erau mari, îşi spunea el. Şi-ar mai aminti Anne
Mary de fratele ei? Oare Samuel Edward era la fel de
neastâmpărat? Jonathan Carter trebuie să ştie să meargă şi să
vorbească, un adevărat omuleţ de acum.
Ca ucenic, nu-i putea spune stăpânului lui încotro să mâne
calul, dar la Nottingham se uită pe harta Bărbierului şi văzu că
erau chiar în mijlocul ţării. Ca să meargă la Londra, trebuiau să
înainteze spre sud, dar să şi o ia puţin către est. Învăţă pe de rost
indicaţiile topografice ale hărţii, ca să-şi dea seama dacă se
apropiau de locul unde voia cu atâta ardoare să ajungă.
La Leicester, un fermier care-şi curăţa ogorul de pietre dăduse
peste un sarcofag. Săpase în jurul lui, dar fusese prea greu pentru
a-l putea trage afară.
– Ducele trimite oamenii ca să-l scoată şi să-l ducă în castelul
lui, le spuse ţăranul cu mândrie.
În marmura înnegrită de vreme se putea citi o inscripţie: DIIS
MANIBUS. VIVIO MARCIANO MILITI LEGIONIS SECUNDAE
AUGUSTAE. IANUARIA MARINA CONJUNX PIENTISSIMA POSUIT
MEMORIAM.
—„Către zeii de sub pământ”, tălmăci Bărbierul. „Lui Vivius
Marcianus, soldat în legiunea a Doua a lui Augustus. În luna
ianuarie, soţia lui credincioasă, Marina, a zidit acest mormânt”.
Stăpânul şi ucenicul se priviră.
– Mă întreb ce s-a întâmplat cu Marina, păpuşica, după ce l-a
îngropat, fiindcă era tare departe de casă, spuse serios Bărbierul.
Cu toţii suntem, gândi Rob.

Leicester era un oraş populat. Reprezentaţia fu bine primită şi,

după ce-şi vândură doctoria, fură asaltaţi de pacienţi. Băiatul îl
ajută pe Bărbier să spargă furunculul unui tânăr, să pună o atelă
la un deget rupt şi să-i administreze unei matroane cu febră iarbă-
92
grasă şi unui copil cu colici, muşeţel. Apoi lăsă să intre după
paravan un bărbat solid, cu un început de chelie şi ochi apoşi.
– De când eşti orb? îl întrebă Bărbierul.
– De doi ani. A început cu o ceaţă şi a tot crescut, iar acum de
abia mai pot deosebi lumina de întuneric. Sunt funcţionar, dar nu
mai pot lucra.
Bărbierul clătină din cap, uitând că gestul lui nu putea fi văzut:
– Nu pot da unui om înapoi vederea, aşa cum nu-i pot da înapoi
tinereţea.
Funcţionarul se lăsă condus afară:
– Grea veste pentru mine, îi spuse el lui Rob. Nu voi mai vedea
niciodată!
Un bărbat din apropiere, slab, cu o faţă de şoim şi un nas
roman, îl auzi şi-l privi atent. Avea părul şi barba albe, dar era
tânăr, nu avea mai mult decât dublul anilor lui Rob.
Înaintă şi puse mâna pe braţul orbului.
– Care ţi-e numele? întrebă el cu accentul franţuzesc pe care
Rob îl auzise de multe ori la normanzii din Londra.
– Edgar Thorpe, spuse funcţionarul.
– Eu sunt Benjamin Merlin, doctor de lângă Tettenhall. Pot să
mă uit la ochii tăi, Edgar Thorpe?
Funcţionarul dădu din cap şi rămase pe loc, clipind des.
Bărbatul îi ridică pleoapele cu degetele mari de la mâini şi studie
opacitatea albă de pe pupile.
– Pot să-ţi tai vălurile de ceaţă de pe ochi, spuse el într-un
târziu. Am mai făcut-o, trebuie să ai putere să înduri suferinţa.
– Nu-mi pasă de suferinţă, şopti funcţionarul.
– Atunci vorbesc cu cineva să te aducă la casa mea din
Tettenhall, dimineaţa devreme, marţea următoare, spuse bărbatul,
îndepărtându-se.
Rob rămase ca trăsnit. Nu-i trecuse niciodată prin minte că
cineva ar reuşi ceva ce nu stătea în puterea Bărbierului.
– Domule doctor! fugi el după bărbatul cel slab. De unde aţi
învăţat să… tăiaţi ochi?
– Am învăţat la academie. La o şcoală pentru doctori.
– Unde e şcoala asta pentru doctori?
Merlin îl privi pe băiatul cel voinic, îmbrăcat în haine strâmte şi
prost croite. Ochii îi alunecară către căruţă şi către banca pe care
stăteau mingile pentru jonglat şi flacoanele cu medicamente a
căror calitate era uşor de ghicit.
– Peste mări şi ţări, spuse el cu blândeţe.
93
 Apoi, merse către o iapă neagră şi, încălecând-o, porni la trap,
fără să-i mai arunce nici o privire ucenicului de bărbier-felcer.

Mai târziu, când Incitatus trăgea agale căruţa pe străzile de la

marginea oraşului Leicester, Rob îi spuse Bărbierului despre
Benjamin Merlin.
– Am auzit de el, dădu din cap Bărbierul. E doctor la Tettenhall.
– Da. Vorbea ca un francez.
– E evreu din Normandia.
– Ce e aia evreu?
– E un nume pentru neamul ebraic din Biblie, poporul care l-a
omorât pe Iisus şi a fost alungat de romani din Ţara Sfântă.
– Mi-a zis de o şcoală de doctori.
– Uneori au ore pentru doctori la un colegiu din Westminster.
Se zice peste tot că e un curs bun de făcut pe el, care scoate
doctori de doi bani. Cei mai mulţi intră ca ucenici la un doctor şi
învaţă de la el meseria, aşa cum ai făcut tu cu mine.
– Nu cred că vorbea despre Westminster. Zicea că şcoala aia e
departe.
– Poate e în Normandia sau în Bretania, ridică din umeri
Bărbierul. Evreii sunt puzderie în Franţa şi unii din ei şi-au făcut
drum şi pe aici.
– Am citit despre ei în biblie, dar până azi nu văzusem niciunul.
– Mai e un doctor evreu în Malmesbury, îl cheamă Isaac
Adolescentoli. E doctor vestit. Poate ai să-l vezi când mergem la
Salisbury, spuse Bărbierul.
Malmesbury şi Salisbury erau în vestul Angliei.
– Atunci, nu mergem la Londra?
– Nu.
Bărbierul detectase ceva în vocea ucenicului lui şi ştia de mult
că băiatul îşi caută fraţii.
– Mergem direct la Salisbury, spuse el cu seninătate, ca să
prindem mulţimea care vine la târgul de acolo. De acolo mergem la
Exmouth, ca să nu ne mai prindă iarna pe drum. E clar?
Rob dădu din cap.
– Dar la primăvară, o luăm spre răsărit şi mergem pe drumul
Londrei.
– Mulţumesc, domnule Bărbier, spuse băiatul, cu o bucurie
liniştită.
Apoi gândurile îi reveniră în prezent:
– Crezi că-i va reda vederea funcţionarului?
94
 Bărbierul ridică din umeri:
– Am auzit de operaţia asta. Sunt puţini cei care o reuşesc şi
mă-ndoiesc că evreul e printre ei. Dar asasinii lui Cristos l-ar minţi
cu uşurinţă pe un orb, spuse el şi îndemnă calul la trap, pentru că
se apropia ora cinci.

95
 12
Proba

Când ajunseră la Exmouth, Rob nu se simţi ca acasă, dar locul

nu i se mai păru atât de dezolant ca prima oară. Căsuţa de lângă
mare era familiară şi primitoare. Bărbierul îşi trecu mâna peste
sobă şi plita cu oale şi cratiţe şi oftă de mulţumire.
Ca de obicei, îşi planificară să-şi facă provizii de iarnă din
belşug, dar hotărâră să nu mai bage găini în casă, din cauza
duhorii.
Lui Rob îi rămăseseră din nou hainele mici.
– Oasele tale care se tot lungesc mă duc la sapă de lemn, se
plânse Bărbierul, dar îi dădu lui Rob o bucată de postav de lână
maro, cumpărat la târgul din Salisbury.
– Iau căruţa şi mă duc la Athelny să aleg brânza şi şunca şi
înnoptez la hanul de acolo. Cât sunt plecat, curăţă izvorul de
frunze şi începe să tai lemnele. Dar fă-ţi timp să duci postavul ăsta
la Editha Lipton şi roag-o să-ţi facă haine din el. Ţi-aduci aminte
unde stă?
– O găsesc eu, spuse Rob, luând stofa şi mulţumind.
– Să-ţi facă haine care se pot lărgi, mormăi Bărbierul. Spune-i
să facă tivul mare, ca să-i putem da drumul.

Înveli materialul într-o piele de oaie şi-l cără prin ploaia rece,
atât de obişnuită la Exmouth. Ştia drumul. Cu doi ani înainte, se
ducea până în preajma casei ei, sperând s-o zărească.
Îi răspunse repede când bătu la uşă. Când îi luă mâinile şi-l
trase în casă, la căldură, băiatul fu gata să scape pachetul de
emoţie.
– Rob J.! Stai să mă uit la tine. N-am văzut niciodată un om aşa
schimbat după numai doi ani!
El ar fi vrut să-i spună că ea nu se schimbase de loc, dar nu
putu rosti niciun cuvânt. Ea îi observă privirea şi-i spuse cu
căldură:
– În schimb eu am îmbătrânit şi am albit.
El clătină din cap. Părul ei era încă negru şi totul la ea era la fel

96
ca în amintirile lui, mai ales ochii frumoşi, plini de lumină.
Ea îl invită la un ceai de mentă şi el îi povesti nerăbdător şi
entuziast pe unde fuseseră şi ce văzuseră.
– Iar eu, spuse ea, o duc mai bine ca înainte. Timpurile sunt
mai uşoare şi oamenii pot din nou să-şi facă haine pe comandă.
El îşi aminti de ce venise. Desfăcu pielea de oaie şi-i arătă
materialul, iar ea declară că era o stofă bună de lână.
– Sper să ajungă, spuse ea puţin îngrijorată, fiindcă ai crescut
mai înalt decât Bărbierul.
Îşi luă panglicile de măsurat şi le întinse pe umerii băiatului, în
jurul mijlocului şi pe lungimea braţelor şi a picioarelor.
– O să-ţi fac pantaloni strâmţi, o tunică largă pe deasupra şi o
pelerină grozavă.
El dădu din cap şi se ridică, părându-i rău că trebuie să plece.
– Te aşteaptă Bărbierul?
El îi explică unde era Bărbierul şi ea îi făcu semn să mai stea.
– E vremea mesei. Nu-ţi pot da ce-ţi dă el, nu prea am carne de
viţel şi limbi de ciocârlii şi budinci bine umplute. Dar îţi pot oferi
cina unei femei simple.
Luă o bucată de pâine dintr-un dulap şi-l trimise afară, să
aducă din cămara din curte o bucată de brânză şi o cană de cidru
nou. Afară, în întuneric, rupse două nuiele de salcie. În casă, tăie
brânza şi pâinea de secară şi le înfipse în nuiele, ca să le
rumenească deasupra focului.
Femeia zâmbi:
– Omul ăsta şi-a lăsat semnul în purtarea ta pentru toată viaţa.
Rob îi întoarse zâmbetul:
– Pe o vreme ca asta, se cuvine ca mâncarea să fie caldă.
Mâncară şi băură, apoi stătură de vorbă. El mai puse pe focul
care începuse să sfârâie din cauza ploii care curgea pe horn.
– S-a stricat şi mai rău vremea, spuse ea.
– Da.
– E o prostie să te întorci acasă pe întuneric, pe furtuna asta.
Băiatul mersese şi pe nopţi mai negre şi prin ploi mult mai rele.
– Miroase a zăpadă, spuse el.
– Asta înseamnă că o să-mi ţii de urât.
– Îţi sunt recunoscător.
Duse înapoi restul de brânză şi cidrul cu gândurile amorţite.
Când se întoarse în casă, ea îşi scotea rochia.
– Dă-ţi jos hainele ude, îi spuse ea calmă şi se băgă în aşternut.
El îşi scoase pantalonii şi tunica şi le întinse lângă vatră. Rob
97
se grăbi spre pat şi se întinse lângă ea, tremurând:
– E frig!
Ea zâmbi:
– Ţi-a fost şi mai frig când ţi-am luat locul în patul Bărbierului.
– Şi am dormit pe jos, într-o noapte geroasă. Da, a fost frig.
Ea se întoarse spre el:
– Mă tot gândeam: „Bietul copil orfan!” şi doream atât de mult
să vii şi tu în pat.
– Mai ţii minte că m-ai mângâiat pe cap?
Ea îl mângâie şi acum, netezindu-i părul şi apăsându-i faţa de
trupul ei moale.
– Şi fiii mei au dormit în patul ăsta, spuse ea.
Închise ochii şi lăsă jos pătura, oferindu-i un sân.
Carnea din gura lui îl făcu să tânjească după o căldură
pierdută din copilărie. Simţi o înţepătură în dosul pleoapelor.
Mâna ei o luă pe a lui, ajutându-l s-o exploreze:
– Asta trebuie să faci, îi spuse, tot cu ochii închişi.
Un vreasc trosni, dar ei nu-l auziră. Nici fumul răspândit de
cenuşa umedă nu-l simţiră.
– Uşor şi cu răbdare. De jur împrejur, aşa, spunea ea visătoare.
El aruncă la o parte păturile, fără să-i pese de frig. Fu surprins
să vadă ce picioare groase avea ea. Studie cu ochii ceea ce atinsese
deja; feminitatea ei era ca în visul lui, doar că acum putea vedea şi
detaliile în lumina focului.
– Mai repede.
Ea ar fi spus mai mult, dacă el nu i-ar fi găsit buzele. Nu avea
gura unei mame şi observă că limba ei făcea ceva foarte interesant.
Câteva şoapte îl îndrumară între coapsele ei grele. Nu mai avu
nevoie de alte îndemnuri; o pătrunse din instinct.
Îşi dădu seama că Dumnezeu era un dulgher pe cinste, fiindcă
ea era un locaş alunecos şi mişcător şi el un cep numai bun
pentru acesta.
Ochii ei se deschiseră şi-l priviră. Buzele ei dezgoliră dinţii şi
din gâtlej îi ieşi un sunet ciudat, aspru, care l-ar fi făcut să creadă
că era pe moarte dacă n-ar mai fi auzit înainte astfel de sunete.
Ani de-a rândul îi ascultase pe alţii făcând dragoste – pe mama
şi pe tatăl lui în căsuţa lor aglomerată şi pe Bărbier cu un lung şir
de femeiuşti. Ajunsese la convingerea că actul avea ceva magic,
altfel bărbaţii nu l-ar fi dorit atât. În întunericul misterios al
patului ei, strănutând ca un cal din cauza fumului, simţi cum
toată neliniştea şi apăsarea din suflet i se scurg afară. Purtat de
98
cea mai înfricoşătoare dintre bucurii, descoperi diferenţa enormă
dintre observaţie şi participare.

Trezită a doua zi de dimineaţă de o bătaie în uşă, Editha păşi

desculţă pe podea s-o deschidă.
– A plecat? şopti Bărbierul.
– De mult, spuse ea, lăsându-l să intre. A adormit bărbat şi s-a
trezit tot băiat. A murmurat ceva de un izvor pe care trebuie să-l
cureţe şi a luat-o repede din loc.
– Totul a mers bine? zâmbi Bărbierul.
Ea dădu din cap cu o timiditate surprinzătoare, căscând.
– Bine, pentru că era pregătit de mult. Pentru el a fost mai bine
să înceapă cu bunătatea ta decât cu vreo femeie nepotrivită şi
crudă.
Ea îl văzu scoţând câteva monede din buzunar şi punându-le
pe masă.
– Doar de data asta; spuse el cu prudenţă. Dacă mai vine pe
aici…
Ea clătină din cap:
– În ultimul timp, mă vizitează foarte des un căruţaş. E un om
bun, are o casă în oraşul Exeter şi trei fii. Cred că mă ia de
nevastă.
El dădu din cap:
– Şi l-ai avertizat pe Rob să nu se ia după mine cu băutura?
– I-am spus că atunci când bei, eşti adesea foarte brutal şi nu
destul de bărbat.
– Nu-mi amintesc să-ţi fi spus să-i vorbeşti aşa.
– I-am împărtăşit din observaţiile mele, spuse ea, fără să-şi
plece ochii. Dar am folosit şi cuvintele tale. I-am spus că stăpânul
lui şi-a risipit puterile cu băutura şi cu femei nevrednice. L-am
sfătuit să nu urmeze exemplul lui.
El o asculta cu gravitate.
– Nu m-a lăsat să te critic, spuse ea sec. Mi-a spus că, treaz,
eşti un om întreg şi un stăpân foarte bun.
– Zău? spuse Bărbierul.
Femeia recunoştea cu uşurinţă emoţiile de pe faţa unui bărbat
şi se uita acum la unul luminat de plăcere.
El îşi puse pălăria şi ieşi pe uşă. Pe când punea bine banii şi se
urca în pat, îl auzi fluierând.
Uneori, bărbaţii sunt mângâietori, adesea sunt brute, dar
totdeauna te uimesc, îşi spuse Editha, întorcându-se pe o parte şi
99
adormind la loc.

100
 13
Londra

Charles Bostock arăta mai mult a dandy decât a negustor, cu

părul lui galben şi lung strâns la spate cu panglici şi funde. Era
îmbrăcat de sus până jos în catifea roşie, un material de calitate,
cu toate că era prăfuit de călătorie şi purta pantofi cu vârful
ascuţit, dintr-o piele moale potrivită mai degrabă pentru o
petrecere decât pentru mers îndelungat. Dar în ochii lui strălucea
lumina rece de negustor şi călărea pe un cal alb, înconjurat de o
ceată de servitori înarmaţi până-n dinţi. Se amuza sporovăind cu
bărbierul-felcer, căruia-i dăduse voie să călătorească alături de
caravana lui cu sare de la salinele din Arundel.
– Am trei depozite pe râu şi mai închiriez câteva. Cei de felul
meu schimbăm Londra şi suntem folositori oamenilor şi regelui.
Bărbierul încuviinţă politicos, plictisit de flecarul acesta, dar
bucuros să călătorească sub protecţia armelor lui, căci, cu cât te
apropiai de Londra, cu atât drumul era mai înţesat de tâlhari.
– Ce negoţ faceţi? întrebă el.
– În ţară, vând şi cumpăr mai ales obiecte de fier şi sare. Dar
mai cumpăr şi obiecte preţioase, care nu se fac la noi şi pe care le
aduc pe mare: blănuri, mătăsuri, pietre preţioase şi aur, veşminte
ciudate, vopsele, vin, ulei, fildeş şi alamă, aramă, argint, sticlă şi
alte asemenea.
– Asta înseamnă că aţi umblat mult prin ţări străine?
Negustorul zâmbi:
– Nu, deşi am de gând. Am făcut o călătorie la Geneva şi am
adus draperii care credeam că vor fi cumpărate de cei mai bogaţi
dintre negustori. Dar înainte de a le putea lua ei, au fost
cumpărate toate pentru castelele mai multor nobili, conţi care-l
ajută pe regele nostru să conducă ţara. Voi mai face măcar două
călătorii în afară de aceasta, pentru că regele Canute a promis că
toţi negustorii care vor călători de trei ori peste hotare în interesul
negoţului englez vor fi înălţaţi la rangul de thane. În prezent, eu
am grijă de afacerile din Londra şi-i plătesc pe alţii să-mi aducă
marfă din alte ţări.

101
 – Vă rugăm să ne spuneţi noutăţile din oraş, spuse Bărbierul şi
Bostock se învoi bucuros.
El le dezvălui că regele construise un palat nou, la răsăritul
abaţiei Westminster. Regele de stirpe daneză era foarte iubit de
supuşi pentru că dăduse o lege prin care i se permitea oricărui om
liber să vâneze pe proprietatea lui, drept pe care înainte nu-l
avuseseră decât nobilii şi monarhul.
– Acum orice proprietar poate mânca o ciozvârtă de căprioară
de pe pământul lui.
Bostock le mai spuse că regele Canute îi urmase la tronul
Danemarcei fratelui lui, Harold, şi că domnea şi peste acea ţară la
fel de bine ca peste Anglia.
– E stăpân pe Marea Nordului şi a pus să se construiască o
mulţime de corăbii negre care curăţă apele de piraţi şi păstrează
pacea în Anglia, prima dată după o sută de ani.
Rob abia dacă auzea discuţia. Când se opriră la Alton pentru
cină, organizară o reprezentaţie, plătind dreptul de a se afla în
compania negustorului. Bostock jubilă şi aplaudă tunător
jongleriile lor. Apoi îi întinse lui Rob o monedă de două pence:
– O să-ţi prindă bine în metropolă, unde zorzoanele sunt tare
scumpe, îi făcu el cu ochiul.
Rob îi mulţumi cu gândurile în altă parte. Cu cât se apropiau
mai mult de Londra, cu atât devenea mai nerăbdător.
Înnoptară în câmpul unui fermier din Reading, la nici o zi de
mers departe de oraşul natal. Nici nu putu dormi, încercând să se
hotărască la cine să se ducă prima dată.

A doua zi începu să recunoască locurile: un pâlc de stejari, o

stâncă, o răscruce în apropiere de dealul unde înnoptase prima
oară cu Bărbierul – şi fiecare îi făcea inima să bată mai tare. După-
amiaza, în Southwark, se despărţiră de caravana de sare, pentru
că negustorul avea afaceri acolo. Southwark era mai bogat decât
îşi amintea băiatul. Observă că pe ţărmul mlăştinos al Tamisei se
înălţau mai multe depozite noi, până la vechiul bac, iar apele
fluviului clocoteau de corăbii, multe străine.
Bărbierul îl înscrise pe Incitatus în aglomeraţia de pe podul
Londrei. Pe partea cealaltă, oamenii şi căruţele îngrămădite nu le
permiseseră să o ia pe strada Tamisei şi fură forţaţi să meargă pe
Fenchurch Street, apoi să traverseze Walbrookul şi să se
hurducăie pe pietrele din Cheapside. Rob abia mai putea sta
locului, pentru că vechiul cartier cu case de lemn părea
102
neschimbat.
Bărbierul întoarse calul la dreapta, apoi la stânga pe Newgate
Street şi problema lui Rob fu rezolvată, căci brutăria era pe
Newgate Street, aşa că avea să se ducă mai întâi la Anne Mary.
Îşi amintea căsuţa îngustă cu etaj şi deodată o zări:
– Aici, opreşte! îi strigă Bărbierului şi sări jos, înainte ca
Incitatus să se oprească.
Dar traversând în fugă strada, văzu că la parter era acum
atelierul unui marangoz. Uluit, deschise uşa şi intră. Înăuntru, un
om cu părul roşu îl salută din cap.
– Ce s-a-ntâmplat cu brutăria?
Proprietarul înălţă din umeri, în spatele unui colac bine strâns
în frânghie.
– Sus mai stă familia Haverhill?
– Nu, eu stau acolo. Am auzit eu că înainte era un brutar.
Când cumpărase magazinul, în urmă cu doi ani, casa era goală,
mai spuse el. O luase de la Durman Monk, care locuia în josul
străzii.
Rob îl lăsă pe Bărbier să-l aştepte cu căruţa şi se duse să-l
caute pe Durman Monk, care se dovedi a fi un bătrân singuratic,
cu multe pisici şi încântat să aibă cu cine sta de vorbă.
– Deci tu eşti frate cu micuţa Anne Mary. Mi-aduc aminte de ea,
o pisicuţă dulce şi politicoasă. I-am cunoscut bine pe Haverhili,
erau nişte vecini excelenţi. S-au mutat la Salisbury, spuse
bătrânul mângâind un motan cu ochi neîmblânziţi.

Când intră în casa breslei, i se strânse stomacul, locul nu se

schimbase deloc, până şi zidul de deasupra uşii avea aceeaşi
spărtură prin care se vedeau cărămizile de pământ. Înăuntru erau
câţiva tâmplari aşezaţi la mese şi bând, dar Rob nu-l cunoştea pe
niciunul.
– Bukerel e aici?
Un tâmplar puse halba jos:
– Cine? Richard Bukerel?
– Da, Richard Bukerel.
– S-a prăpădit acu’ vreo doi ani.
Stomacul lui Rob se strânse şi mai tare, pentru că Bukerel îi
arătase multă înţelegere.
– Luard, răspunse laconic acelaşi om. Hei! strigă el la un
ucenic. Adu-l pe Luard, îl caută cineva.
Luard fu adus din camera cealaltă; era un om vânjos, cu faţa
103
ridată, tânăr pentru un tâmplar-şef. Când Rob îi ceru să-i dea de
urmă unui membru al breslei, dădu din cap fără mirare.
Până întoarse paginile pergamentoase ale unui registru mare
dură câteva minute:
– Uite aici, spuse el în cele din urmă, clătinând din cap. Am
înregistrarea unui asociat al breslei pe nume Aylwyn, dar n-a fost
reînnoită de câţiva ani.
Nimeni de acolo nu-l cunoştea pe Aylwyn şi de ce nu era
înregistrat.
– Unii membri pleacă în altă parte şi deseori trec în altă breaslă,
spuse Luard.
– Dar Tuner Horne? întrebă Rob liniştit.
– Maistrul tâmplar? E aici, stă în aceeaşi casă pe care a avut-o
întotdeauna.
Rob oftă uşurat, cel puţin avea să-l revadă pe Samuel.
Unul dintre oamenii care ascultaseră îl chemă pe Luard
deoparte şi-i şopti ceva. Luard îşi drese glasul:
– Domule Cole, spuse el. Turner Horne e şef de echipă la o casă
din Edred’s Hithe. Te sfătuiesc să te duci acolo şi să vorbeşti întâi
cu el.
Rob se uită de la şeful breslei la celălalt bărbat:
– Nu ştiu unde e Edred’s Hithe, spuse el.
– E un cartier nou. Ştii Queen’s Hithe, vechiul port roman?
Rob dădu din cap.
– Du-te acolo. De acolo, oricine îţi poate arăta Edred’s Hithe,
încheie Luard.

De-a lungul ţărmului fluviului erau nelipsitele depozite şi casele

îngrămădite unde locuiau constructorii de corăbii, marinarii,
docherii şi paznicii de far. Ca în orice cartier populat, şi în Queen’s
Hithe se găseau o mulţime de cârciumi. Într-una dintre ele, cu
miros de găini, Rob fu îndrumat către Edred’s Hithe. Era un cartier
nou, înălţat chiar în continuarea celui vechi şi Rob îl găsi pe
Turner Horne construind o casă la marginea unei câmpii
mlăştinoase.
Horne coborî de pe acoperiş, părând nemulţumit că era
întrerupt de la lucru. Când îl văzu de aproape, Rob îşi aduse
aminte de el. Se mai îngrăşase şi încărunţise.
– Sunt fratele lui Samuel, maistre Horne. Rob J. Cole.
– Asta văd. Dar ce mult ai crescut!
Rob văzu tristeţe în ochii blajini ai omului.
104
 – A fost printre noi mai puţin de un an, spuse Horne simplu.
Era un băiat cumsecade. Doamna Horne era mulţumită cu el. I-am
tot spus: „Nu te mai juca pe chei”. Nici un om mare n-ar fi rezistat
să fie călcat de o căruţă plină, trasă de patru cai, darmite un băiat
de nouă ani!
– Opt.
Horne îl privi întrebător.
– Dacă s-a întâmplat la un an după ce l-aţi luat, avea opt ani,
spuse Rob.
Avea buzele amorţite şi-i venea greu să vorbească:
– Era cu doi ani mai mic decât mine.
– Tu ştii cel mai bine, spuse Horne cu blândeţe. E îngropat la
Sf. Botolf, în spate, în cimitirul din curtea bisericii. Ni s-a spus că
acolo odihneşte şi tatăl tău.
După o pauză, omul continuă stânjenit:
– Uneltele tatălui tău… Un ferăstrău a plesnit, dar ciocanele
sunt bune. Poţi să le iei înapoi.
Rob dădu din cap:
– Vă rog să le păstraţi, spuse el. În amintirea lui Samuel.

Făcură tabără pe pajiştea de lângă poarta Bishopsgate, în

marginea de nord-est a oraşului. A doua zi, băiatul fugi de turmele
de oi şi de compasiunea Bărbierului şi se duse să stea pe strada
lor şi să-şi aducă aminte de copii, până când o femeie străină ieşi
din casa Mamei şi aruncă din prag un lighean cu lături.
Hoinări către Westminster, unde casele erau mai mari şi
trecând de biserică, ajunse la o clădire impunătoare, care nu putea
fi decât casa Regelui. Era înconjurată de tot felul de acareturi
pentru trupe şi Rob îşi închipui că în fiecare dintre ele se
conduceau afaceri importante. Îi văzu şi pe paznicii regelui, temuţi
de toată lumea. Erau nişte soldaţi danezi uriaşi, aleşi unul câte
unul, după statură şi priceperea în luptă, pentru a-l apăra pe
Canute. Rob se gândi că, pentru un monarh iubit de popor, acesta
avea prea multe gărzi înarmate. Se întoarse din nou către centru şi
era aproape de catedrala Sf. Paul când simţi o mână pe braţ.
– Te cunosc. Eşti Cole.
Rob se uită la bărbatul care-l oprise şi, pentru o clipă, i se păru
că avea din nou nouă ani şi nu ştiu dacă să se bată sau să fugă
din faţa lui Anthony Tite.
Dar Tite zâmbea şi nu i se citea nicio răutate pe faţă. Rob
observă că era cu trei capete mai înalt şi mult mai greu decât
105
vechiul lui duşman şi se trezi bătându-l pe umăr pe Tony-tontul,
bucuros de parcă şi-ar fi văzut cel mai bun prieten din copilărie.
– Hai la o cârciumă să-mi povesteşti pe unde-ai umblat, spuse
Anthony, dar Rob şovăi, pentru că nu avea decât cele două pence
primite pentru jonglat de la negustorul Bostock.
Anthony Tite înţelese:
– Dau eu băutura. Am leafă de un an.
După ce se instalară într-un local, la o masă din colţ şi primiră
câte o bere, Tite îi spuse că era ucenic tâmplar.
– La cherestea, spuse el şi Rob observă că era răguşit şi tras la
faţă.
Ştia ce însemna munca aceea. Ucenicul stătea într-un şanţ
adânc, pe buza căruia era aşezat un buştean. Ucenicul trăgea de
un ferăstrău lung, în timp ce un asociat tâmplar tăia buşteanul de
afară, trăgând de capătul celălalt.
– Mi s-a părut că au trecut timpurile grele pentru tâmplari,
spuse Rob. Am vizitat casa breslei şi am văzut că foarte puţini nu
sunt la lucru.
Tite încuviinţă:
– Londra creşte, are deja o sută de mii de suflete, mai mult de o
zecime din toţi englezii. Se construieşte peste tot. Acum e timpul să
ceri să fii primit ca ucenic, fiindcă se zvoneşte că va fi înfiinţată o
nouă Sută. Şi cum eşti băiat de tâmplar…
Rob clătină din cap:
– Deja sunt ucenic.
Îi povesti de călătoriile lui cu Bărbierul şi fu satisfăcut de
invidia din ochii lui Anthony.
Tite îi vorbi apoi de moartea lui Samuel:
– Şi eu mi-am pierdut mama şi doi fraţi, toţi de variolă şi tata a
murit de febră.
Rob dădu întunecat din cap:
– Trebuie să-i găsesc pe câţi mai trăiesc. Copilul născut de
mama înainte de a muri şi dat de suflet de Richard Bukerel poate
fi în orice casă din Londra.
– Poate ştie văduva lui Bukerel ceva.
Rob deveni atent.
– S-a măritat din nou cu un zarzavagiu, Buffington îl cheamă.
Casa ei e dincolo de Ludgate, nu departe de aici, spuse Anthony.

Casa Buffington se înălţa în mijlocul unei singurătăţi care

amintea de solitudinea de care se înconjurase şi regele, dar era
106
aşezată pe pământuri mlăştinoase şi nu era un palat, ci doar un
adăpost cu acoperişul cârpit. În spatele casei dărăpănate erau
răzoare ordonate de varză şi lăptuci, străjuite de mlaştini. Rob se
uită o vreme la cei patru copii posomorâţi care aşezau tăcuţi pietre
în jurul câmpiei, pentru a feri zarzavaturile de iepuri.
O găsi pe doamna Buffington în casă şi ea îl salută. Aşeza
zarzavaturile în coşuri. Îi explică, bombănind, că sălbăticiunile le
prăpădeau venitul.
– Mi-aduc aminte de tine şi de familia ta, spuse ea,
examinându-l de parcă era o legumă bună de ales pentru coş.
Dar nu-şi aminti deloc ca primul ei soţ să-i fi pomenit numele
doicii căreia îl dăduse pe Roger Cole, bebeluşul.
– Nu i-a scris nimeni numele?
Femeia văzu probabil resentimentul din ochii lui şi se îndreptă:
– Eu nu ştiu să scriu. De ce n-ai cerut dumneata numele ca să-
l scrii? Nu era fratele dumitale?
El se întrebă dacă era drept să i se ceară asta unui băieţel aflat
în situaţia lui de atunci. Dar poate că femeia avea dreptate şi el
greşea.
Ea îi zâmbi:
– Hai să nu fim nepoliticoşi doar pentru că am trăit ca vecini
nişte timpuri mai grele.
Spre surprinderea lui, ea îl privea cu ochi calzi, aşa cum se uită
o femeie la un bărbat. Din cauza muncii, devenise zveltă şi se
vedea că fusese cândva frumoasă. Nu era mai în vârstă decât
Editha.
Dar se gândi cu tristeţe la Bukerel şi-şi aminti de milostenia ei
zgârcită şi-şi spuse că femeia aceasta ar fi vrut să-l vadă vândut ca
sclav.
O privi rece, murmură o mulţumire şi se duse.

Paracliserul de la biserica Sf. Botolf îi răspunse la bătăile în

uşă. Era un bătrân cu părul mare şi faţa ciupită de vărsat. Rob îl
întrebă de preotul care-i îngropase pe părinţii lui.
– Părintele Kempton a fost mutat în Scoţia acum zece luni.
Apoi bătrânul îl duse în cimitir.
– E foarte aglomerat spuse el. N-ai fost aici acum doi ani, când
cu variola, nu-i aşa?
Rob clătină din cap.
– Ce noroc! Au murit atâţia, că îngropam în fiecare zi. Nu mai
aveam loc. Oamenii se înghesuie la Londra şi ajung la vârsta de
107
patruzeci de ani, cât durează o viaţă de la Dumnezeu.
– Dar dumneata eşti mai bătrân de atât, observă Rob.
– Eu? Eu sunt apărat de slujba mea bisericească şi am dus o
viaţă curată în toate privinţele, zâmbi bătrânul şi Rob simţi
mirosul de băutură din respiraţia lui.
Aşteptă afară din capelă ca bătrânul să consulte registrul de
înmormântări. După un timp destul de lung, acesta ieşi, dar nu fu
în stare decât să-l conducă prin labirintul de alei către zidul
acoperit cu muşchi dinspre răsăritul cimitirului şi să-i spună că
tatăl şi fratele lui, Samuel, erau amândoi îngropaţi „pe aici”,
încercă să-şi amintească înmormântarea tatălui lui şi locul unde
fusese săpată groapa, dar nu reuşi.
Îi fu mai uşor să-şi găsească mama; copăcelul de tisă de lângă
mormântul ei mai crescuse în trei ani, dar nu-i fu greu să-l
recunoască.
Găsindu-şi o ţintă, se grăbi să ajungă înapoi în tabără.
Bărbierul veni cu el pe ţărmul stâncos al fluviului şi-l ajută să
aleagă un bolovan rotund, netezit de apă. Incitatus îl trase cu
uşurinţă din mâlul de la mal.
Ar fi vrut să sape singur numele, dar Bărbierul nu-l lăsă:
– Am stat şi aşa prea mult aici, spuse el. Lasă un pietrar să facă
treaba repede şi bine. Îl plătesc eu şi când îţi termini ucenicia şi
primeşti simbrie, o să-mi dai banii înapoi.
Rămaseră la Londra numai până ce în piatră fură săpate toate
cele trei nume, cu datele naşterii şi morţii şi bolovanul fu aşezat
alături de tisă.
Bărbierul îi puse mâna pe umăr, privindu-l drept în ochi:
– Noi călătorim. O să poţi întreba de ceilalţi fraţi pe unde o să
ajungem.
Apoi întinse harta Angliei şi-i arătă lui Rob că de la Londra
plecau şase drumuri mari: unul către Colchester, la nord-est; unul
către Lincoln şi York, la nord; unul către Salisbury şi Ţara Galilor
la nord-vest; unul către Silchester, Winchester şi Salisbury, la
nord; unul către Richborough, Dover şi Lyme, la sud; şi unul către
Chichester, la sud.
– Aici, la Ramsey, înfipse el un deget în mijlocul hărţii, s-a dus
vecina ta văduvă, Della Hargreaves, să locuiască la fratele ei. O să-
ţi spună numele doicii care l-a luat pe micul Roger şi o să-l cauţi
data viitoare când ajungem la Londra. Şi aici e Salisbury, unde ţi
s-a spus că Haverhillii au luat-o pe sora ta, Anne Mary. Păcat că
nu ştiam asta când am fost acolo în târg, se încruntă el şi Rob
108
simţi un fior, gândindu-se că poate el şi fetiţa trecuseră unul pe
lângă altul în mulţime şi nu se ştiuseră.
– Nu contează, spuse Bărbierul. La toamnă, când ne întoarcem
la Exmouth, trecem prin Salisbury.
Rob prinse curaj:
– Şi de câte ori ajungem în nord, o să-i întreb pe preoţi şi pe
călugări dacă au auzit de părintele Lovell şi de William Cole.
A doua zi, plecară devreme pe drumul de nord, către Lincoln.
După ce lăsară în urmă toate casele şi aerul greu de atâtea trupuri
înghesuite unele lângă altele şi luară un mic dejun copios pe malul
unui pârâu gălăgios, fură amândoi de acord că un oraş mare nu e
locul cel mai potrivit pentru a respira aerul lui Dumnezeu şi a te
bucura de căldura soarelui.

109
 14
Lecţii

Era o după-amiază de vară timpurie şi stăteau amândoi întinşi

pe malul unui râu de lângă Chipping Norton, uitându-se la nori
printre crengile înfrunzite şi aşteptând ca păstrăvii să muşte
momeala din cârlige.
Undiţele lor de salcie stăteau nemişcate, proptite în crăcanele
de crengi înfipte în mal.
– Nu sunt încă înfometaţi păstrăvii, spuse Bărbierul. Peste vreo
două săptămâni, când lăcustele şi cosaşii o să fie pe câmp, o să
prindem mai repede peştele.
– Care-i diferenţa între lăcuste şi cosaşi? întrebă Rob.
Bărbierul zâmbi pe jumătate aţipit:
– Pe întuneric toate sunt la fel, ca femeile.
– Femeile nu sunt toate la fel, nici ziua, nici noaptea, protestă
Rob. Par asemănătoare, dar fiecare are mireasma, gustul,
atingerea şi pielea ei.
Bărbierul oftă:
– Asta e minunea care-l tot ispiteşte pe bărbat.
Rob se sculă şi se duse la căruţă. Veni de acolo cu o scândură
netedă de brad, pe care desenă cu cerneală chipul unei fete. Se
aşeză lângă Bărbier şi i-o arătă:
Bărbierul scrută desenul:
– E fata de săptămâna trecută, păpuşica din St. Ives.
Rob se mai uită şi el la schiţă, măgulit.
– De ce i-ai pus cicatricea aia urâtă pe obraz?
– O avea acolo.
– Mi-aduc aminte, încuviinţă Bărbierul. Dar cu pana şi cerneala
poţi s-o faci mai frumoasă decât în realitate. De ce să nu o faci să
arate în desen mai bine decât în oglindă?
Rob se încruntă, neliniştit fără să înţeleagă de ce.
– Oricum, spuse el, nu l-a văzut, pentru că am desenat-o după
ce plecase.
– Dar ai fi putut-o desena în faţa ei.
Rob zâmbi şi ridică din umeri.

110
 Bărbierul se sculă în capul oaselor, treaz de-a binelea:
– A venit timpul să ne folosim de îndemânarea ta, spuse el.

A doua zi se opriră la un tăietor de lemne şi-l rugară să taie

trunchiul unui pin în rotunduri subţiri. Bucăţile de lemn erau prea
zgrunţuroase pentru a se putea desena pe ele cu pana şi cu
cerneală. În schimb, lemnul de mesteacăn se dovedi mai tare şi
mai neted şi tăietorul le făcu felii un copac întreg în schimbul unei
monede.
După reprezentaţia de la Chipping Norton, Bărbierul anunţă că
asociatul lui va desena pe gratis chipurile a şase spectatori.
Lumea se îmbulzi. Făcură roată în jurul lui Rob, privind curioşi
cum băiatul îşi amesteca cerneala. Dar ochii lor cercetători nu-l
mai deranjau de când se obişnuise cu reprezentaţiile.
Desenă pe rând şase discuri de lemn: o femeie bătrână, doi
tineri, două lăptărese cu miros de vaci şi un om cu gâlmă pe nas.
Femeia avea ochii înfundaţi în orbite şi buze strânse pe gura
ştirbă. Unul din tineri era durduliu şi avea faţa rotundă, aşa că
parcă ar fi desenat un dovleac. Celălalt băiat era slab şi negricios,
cu ochii holbaţi. Fetele erau surori şi semănau atât de bine, încât
efortul cel mai mare fu cel de-a încerca să prindă diferenţa dintre
ele; nu-i reuşi, lăptăresele ar fi putut schimba cu uşurinţă
desenele între ele. Dintre toate, fu mulţumit numai de ultimul
desen. Omul era aproape bătrân, cu ochii şi trăsăturile
melancolice. Fără să ştie cum, Rob zugrăvi tristeţea aceea.
Fără şovăială, îi desenă şi gâlma de pe nas. Bărbierul nu-l
certă, pentru că toţi clienţii fură mulţumiţi şi privitorii aplaudară.
– Cu şase sticle cumpărate, veţi primi şi dumneavoastră un
desen, strigă Bărbierul, lansându-se într-una din binecunoscutele
peroraţii despre Universal Specific.
În curând, în faţa lui Rob se formă o coadă şi în timp ce băiatul
desena concentrat, Bărbierul îşi vindea doctoria.
De când regele Canute îmblânzise legea vânătorii, pe tarabele
măcelarilor se găseau adesea hălci de vânat. În piaţa din oraşul
Aldreth, Bărbierul cumpără o ciozvârtă de căprioară. O frecă bine
cu usturoi sălbatic şi o împănă cu grăsime şi ceapă, rumenind-o
cu unt dulce şi ungând-o în timp ce se frigea cu un amestec de
miere, muştar şi bere.
Rob mâncă pe săturate, dar Bărbierul termină singur aproape
toată carnea, ajutându-se cu bucăţi de franzelă şi o cantitate
prodigioasă de piure de napi.
111
 – Încă un pic, pentru putere, îi rânji el lui Rob.
Se îngrăşase mult faţă de prima oară când îl cunoscuse. Avea
ceafa triplă, braţele îi erau ca nişte şunci şi stomacul se umfla în
faţa lui ca vela unei corăbii purtate de vânt. Setea îi era la fel de
uriaşă ca şi foamea.
La două zile după trecerea prin Aldreth, sosiră în satul Ramsey,
unde Bărbierul obţinu atenţia cârciumarului sorbind două stacane
uriaşe de bere. După un râgâit tunător, el se întoarse către
stăpânul localului:
– Căutăm o femeie numită Della Hargreaves.
Omul clătină din cap a neştiinţă.
– O chema Hargreaves după bărbat. E văduvă. A venit acum
patru ani să stea cu fratele ei. Nu-i ştiu numele, dar gândeşte-te,
poate îl cunoşti, conchise Bărbierul, cerând încă o stacană.
Cârciumarul îl privea tâmp.
– Oswald Sweeter, îi şopti soţia lui, servind băutura.
– Aha, aşa e, e sora lui Sweeter, spuse omul, luând banii
Bărbierului.
Oswald Sweeter era fierarul satului, un om la fel de voinic ca
Bărbierul, dar făcut numai din muşchi. Îi ascultă cam încruntat şi
apoi spuse cu jumătate de gură:
– Am primit-o pe Della. Acelaşi sânge cu al meu.
Împinse o bară înroşită pe un pat de cărbuni.
– Nevastă-mea i-a arătat bunătate, dar Della are un talent să
nu facă nimic. Femeile nu s-au înţeles. După vreo jumătate de an,
Della ne-a părăsit.
– Şi unde s-a dus? întrebă Rob.
– La Bath.
– Ce face la Bath?
– Ce făcea şi înainte de a o da noi afară, spuse liniştit Sweeter.
A plecat cu un şobolan.
– Cât a fost vecina noastră la Londra, patru ani, a fost socotită
respectabilă, se simţi Rob obligat să spună, deşi nu-i plăcuse
niciodată de ea.
– Păi, tinere domn, azi sora mea e o boarfa care mai curând îşi
dă poalele peste cap decât să muncească pentru o bucată de
pâine. O găseşti în locurile unde sunt curve.
Şi trăgând bara albită de foc de pe cărbuni, Sweeter încheie
discuţia bătând-o straşnic pe nicovală şi împroşcând în jur
maldăre de scântei.

112
 De-a lungul coastei îi plouă o săptămână, fără întrerupere.
Apoi, într-o dimineaţă, se târâră de sub căruţă, unde dormiseră în
pături umede şi dădură cu ochii de o zi minunată, blândă şi caldă.
Îşi binecuvântară norocul de a fi călători.
– Hai să ne plimbăm prin lumea nevinovată! strigă Bărbierul şi
Rob îl înţelese perfect pentru că, în ciuda nevoii de a-şi găsi sora şi
fraţii, era tânăr şi sănătos şi într-o asemenea zi se simţea mai viu
ca niciodată.
Cântară voioşi suflând pe rând în cornul saxon, imnuri şi
lălăieli care le semnalau prezenţa mai zgomotos decât de obicei.
Mânară încet de-a lungul unei cărări de pădure, pe care soarele şi
frunzele îi mângâiau când cu lumină, când cu umbră.
– Ce ne trebuie mai mult? spuse Bărbierul.
– Arme, răspunse o dată băiatul.
Surâsul Bărbierului se stinse:
– Eu n-o să-ţi cumpăr arme, spuse scurt.
– Nu-i nevoie de o sabie. Dar un pumnal ar fi bun, fiindcă dacă
suntem atacaţi…
– Orice haiduc s-ar gândi de două ori înainte s-o facă, spuse sec
Bărbierul, fiindcă suntem doi oameni solizi.
– Tocmai pentru că sunt mare. Intru într-o cârciumă şi alţii mai
mici se uită la mine şi-şi zic: „E mare, dar cu un pumn, îl dai jos.”
Şi-şi duc mâinile la brâu.
– Şi pe urmă văd că nu eşti înarmat şi-şi dau seama că eşti un
puştan, nu un adversar pe măsura lor. Se simt prost şi te lasă în
pace. Cu un cuţit la brâu, ai fi mort în mai puţin de o lună.
Merseră mai departe în tăcere.
Secolele de invazii violente îi făcuseră pe toţi bărbaţii englezi să
gândească precum soldaţii. Legea le interzicea sclavilor să poarte
arme, iar ucenicii nu-şi permiteau să cumpere; dar orice alt bărbat
care purta plete îşi dovedea starea de om liber şi prin armele de
care nu se despărţea.
Bărbierul îşi spuse obosit că era adevărat ca un om mic şi
înarmat îl putea doborî repede pe unul mare, fără arme.
– Când o să vină timpul să porţi arme, va trebui să ştii să le
foloseşti, se hotărî el. Am neglijat asta în învăţătura de până acum.
De aceea o să începem să facem lecţii de mânuirea sabiei şi a
pumnalului.
– Mulţumesc, domnule Bărbier, spuse Rob, cu faţa radiind de
bucurie.

113
 Într-un luminiş se aşezară faţă în faţă şi Bărbierul îşi trase
pumnalul din teacă.
– Nu trebuie să-l ţii ca un copil care înţeapă o furnică. Palma-n
sus şi cumpăneşte cuţitul ca şi cum ai vrea să jonglezi cu el. Cu
cele patru degete cuprinzi mânerul. Degetul mare se întinde pe el
sau acoperă celelalte degete, după cum vrei să-l înfigi. Lovitura cea
mai periculoasă e cea venită de jos în sus.
Îndoi genunchii şi te apleci puţin, gata să ţâşneşti înainte şi
înapoi. Fii gata să te mlădiezi ca să eviţi împunsătura
adversarului. Şi gata să ucizi, fiindcă unealta asta lucrează de
aproape, mişeleşte. E făcută dintr-un metal la fel de bun ca
bisturiul. Dacă-l iei în mână pe unul sau pe altul, trebuie să tai ca
şi cum viaţa ta ar depinde de asta, ceea ce adesea e adevărat.
Îşi puse pumnalul în teacă şi-i întinse băiatului sabia. Rob o
ridică în faţa lui.
– Romanus sum, spuse el încet.
Bărbierul zâmbi:
– Nu, nu eşti un blestemat de roman. Nu cu sabia asta
englezească. Sabia romană era scurtă şi dreaptă, cu amândouă
marginile ascuţite. Le plăcea să lupte de aproape şi uneori o
foloseau ca pe un pumnal. Asta-i o sabie englezească, Rob J., mai
lungă şi mai grea. E arma care ne ţine duşmanii la distanţă.
Despică un om în două ca un topor un trunchi de copac.
Îi luă sabia băiatului şi făcu un pas înapoi. Ţinând-o cu
amândouă mâinile, o roti în cercuri largi, făcându-i lama să
sclipească ameninţător.
Apoi se opri şi se sprijini în ea.
– Hai şi tu, îi spuse lui Rob, întinzându-i-o.
Bărbierul fu cam neliniştit când văzu cu câtă uşurinţă ia
ucenicul lui sabia cea grea, numai cu o mână şi se gândi invidios
că arma aceea devenea mai puternică atunci când era mânuită cu
agilitatea tinereţii.
Rotind-o ca stăpânul lui, Rob porni în cercuri prin luminiş.
Lama cea lată şuiera prin aer şi, fără voia lui, din gâtlej îi ţâşni un
strigăt răguşit. Bărbierul îl privea tulburat cum îşi mătura
duşmanii nevăzuţi cu lovituri teribile.

Cea de-a doua lecţie avu loc peste câteva săptămâni, într-o
tavernă aglomerată din Fulford. Se adunaseră acolo două convoaie
de cai, unul de englezi, călătorind spre sud şi altul de danezi,
călătorind spre nord. Amândouă grupurile înnoptau în oraş şi se
114
aşezară în colţuri separate, bând vârtos şi aruncându-şi unii altora
priviri de câini întărâtaţi.
Rob stătea la masă cu Bărbierul, bând tihnit o cană de cidru.
Mai văzură astfel de duşmănii şi ştiau că nu trebuie să se lase
atraşi de ceilalţi muşterii.
Un danez ieşi afară să se uşureze. Reveni cu un godac gălăgios
şi cu o bucată de funie. Legă purcelul de gât cu un capăt al funiei,
iar celălalt îl înnodă în jurul unui stâlp din mijlocul tavernei. Apoi
lovi masa cu o halbă.
– Cine-i destul de bărbat ca să se întreacă la înjunghierea
porcului? le strigă el căruţaşilor englezi.
Englezii ascultară posomorâţi bubuitul ritmic şi strigătele care-l
însoţeau, apoi unul dintre ei se ridică şi se apropie de stâlp.
Vreo şase clienţi mai prudenţi îşi dădură pe gât băuturile şi se
strecurară afară.
Rob încercă să se ridice, aşa cum el şi Bărbierul făceau
întotdeauna când lucrurile se încingeau într-o cârciumă, dar, spre
surprinderea lui, stăpânul îi puse o mână pe braţ.
– Fac prinsoare două pence pe Dustin! strigă un căruţaş englez.
În curând, amândouă grupurile făceau pariuri înflăcărate.
Cei doi bărbaţi nu erau nepotriviţi ca adversari. Păreau
amândoi de douăzeci de ani şi ceva; danezul era mai voinic şi puţin
mai scund, dar englezul avea braţe mai lungi.
Fură legaţi la ochi şi glezna fiecăruia fu prinsă de câte o
frânghie lungă cam de trei metri, la distanţă egală de stâlpul din
mijlocul sălii.
– Staţi un pic, strigă omul numit Dustin. Încă un rachiu.
Prietenii le turnară fiecăruia câte o ceaşcă de meteglin şi
combatanţii o goliră repede.
Apoi îşi traseră pumnalele.
Porcul, până atunci ţinut la distanţă de ei fu lăsat jos. Încercă
să fugă, dar, fiind şi el legat, nu putea decât să alerge în cerc.
– Vine ticălosul, Dustin! ţipă cineva.
Englezul rămase în aşteptare, dar guiţatul speriat al animalului
fu acoperit de strigătele oamenilor şi porcul trecu de el.
– Acum, Vitus! strigă un danez.
Înfricoşat, godacul alergă drept către căruţaşul danez. Bărbatul
încercă să-l înjunghie de trei ori, fără să-l nimerească şi porcul fugi
guiţând.
Dustin se orientă după sunet şi se îndreptă către el, în timp ce
Vitus se apropia din direcţia opusă.
115
 Danezul încercă din nou şi Dustin suspină căci lama ascuţită a
pumnalului îi tăiase braţul.
– Nordic împuţit!
Lovi sălbatic, dar nu nimeri nici porcul, nici pe celălalt bărbat.
Porcul ţâşni pe lângă picioarele lui Vitus. Acesta prinse frânghia
şi-l trase spre el. Prima lovitură nimeri animalul în copita dreaptă
din faţă şi acesta guiţă.
– L-ai prins, Vitus!
– Dă-l gata, mâine îl mâncăm!
Porcul care zbiera devenise o ţintă uşoară şi Dustin plonjă către
zgomot. Atinse coasta moale a animalului şi lovi cu sete, iar cuţitul
se împlântă adânc în burta lui Vitus.
Danezul nu scoase decât un mormăit uşor, dar sări înapoi cu
rana deschisă.
Singurul sunet care se mai auzea acum era guiţatul porcului.
– Lasă jos cuţitul, Dustin, s-a terminat, porunci unul din
englezi.
Îşi înconjurară tovarăşul şi-l eliberară de frânghie şi de cârpa
de pe ochi.
Danezii îşi luară tăcuţi prietenul şi-l scoaseră afară, înainte de
a se mai întâmpla ceva sau de a fi înştiinţat preotul locului.
Bărbierul oftă:
– Hai la el, am putea să-l ajutăm, suntem doar bărbieri-felceri.
Dar era limpede că nu puteau face prea mult pentru el. Vitus
zăcea dărâmat pe spate, cu ochii mari şi faţa pământie. În rana
căscată în stomac se putea vedea că maţele îi fuseseră spintecate.
Bărbierul îl luă pe Rob de braţ şi-l trase aproape:
– Uită-te, spuse el ferm.
În tăietură se vedeau straturi: piele, carne albă şi o linie mai
deschisă la culoare, subţire. Intestinul era ca un ou de Paşti
vopsit; sângele era foarte roşu.
– De ce oare un om deschis pute mult mai rău decât un
animal? spuse Bărbierul.
Sângele şiroia din peretele abdominal şi intestinul traumatizat
se goli de materie fecală cu un plescăit. Bărbatul vorbea cu voce
slabă în daneză, poate se ruga.
Rob vomită, dar Bărbierul îl ţinu aproape de omul căzut, aşa
cum freci un câine cu botul de propria lui murdărie.
Rob luă mâna căruţaşului. Omul părea un sac de nisip găurit;
simţea cum se scurge viaţa din el. Îi ţinu strâns mâna până când
tot nisipul se goli şi sufletul lui Vitus se evaporă pur şi simplu, cu
116
un foşnet uşor ca al unei frunze în cădere.

Continuară să facă exerciţii de mânuire a armelor, dar Rob nu

mai era la fel de impetuos şi nerăbdător.
Se gândea adesea la darul cu care fusese hărăzit şi era mereu
atent la Bărbier, învăţând de la acesta tot ce putea. Pe măsură ce
bolile şi simptomele îi deveneau familiare, încercă să-şi dea seama
după înfăţişarea pacienţilor care le era suferinţa.
În satul Richmond din Northumbria văzură aşteptând la rând
un om cu ochi apoşi şi o tuse chinuită.
– Ce beteşug are ăsta? întrebă Bărbierul.
– Cel mai probabil oftică.
Bărbierul zâmbi aprobator.
Când veni rândul pacientului care tuşea, Rob îi luă mâinile să-l
conducă după paravan. Dar atingerea lui nu era cea a unui
muribund; simţurile lui Rob îi spuseră că omul acela era prea
puternic pentru a avea tuberculoză. Simţi că omul răcise, dar îi va
trece în curând.
Nu-l contrazicea niciodată pe Bărbier; dar, treptat, deveni
conştient că darul îi folosea nu numai să prezică moartea, dar
putea fi şi pentru a-l ajuta să-şi dea seama de gravitatea bolii şi de
cel mai bun mijloc de a o lecui.
Incitatus trase căruţa cea roşie prin nordul Angliei, lăsând în
urmă sat după sat, unele prea mici pentru a avea nume. De câte
ori treceau pe lângă o mănăstire sau o biserică, Bărbierul aştepta
răbdător ca Rob să întrebe de părintele Ranald Lovell şi de băiatul
numit William Cole, dar nimeni nu auzise de ei.
Undeva între Carlisle şi Newcastle-pe-Tyne, Rob se căţără pe un
zid de piatră ridicat cu nouă sute de ani înainte de cohortele lui
Hadrian, pentru a apăra Anglia de scoţienii cei prădalnici.
La marginea dintre Anglia şi Scoţia, îşi spuse că cea mai bună
şansă de a întâlni pe cineva de acelaşi sânge cu el era oraşul
Salisbury, unde brutarii Haverhill o duseseră pe Anne Mary.

Când ajunseră la Salisbury, i se spuse imediat unde se afla

breasla brutarilor.
Brutarul şef era un om pe nume Cummings. Era lat şi semăna
cu o broască; deşi nu atât de gras ca Bărbierul, era destul de
rotund pentru a face reclamă profesiunii lui.
– Îi cunosc pe Haverhilli.
– Nu-i căutaţi în registre?
117
 – Ştii ce? E vreme de târg. Cei mai mulţi membri ai breslei au
treabă acolo şi cu toţii suntem grăbiţi. Caută-mă după târg.
În tot timpul cât dură târgul, numai o parte din el jonglă,
desenă şi ajută la tratarea pacienţilor, în timp ce cealaltă căuta
mereu printre spectatori o figură familiară, faţa aşa cum îşi
imagina că devenise.
Dar n-o văzu.
La o zi după terminarea târgului, se întoarse la clădirea breslei
brutarilor din Salisbury. Era curată şi frumoasă şi, cu toate că era
agitat, se întrebă de ce întotdeauna sediile altor bresle erau mai
bine clădite decât cele ale tâmplarilor.
– A, tânărul bărbier-felcer.
Cummings îl primi de data aceasta mai amabil şi mai liniştit.
Căută pe îndelete în două registre groase, apoi clătină din cap:
– N-am avut niciun brutar numit Haverhill.
– Un om cu nevasta lui, spuse Rob. Şi-au vândut brutăria din
Londra şi au spus că vin aici. Au cu ei o fetiţă, sora mea. O
cheamă Anne Mary.
– E clar ce s-a întâmplat, tinere felcer. După ce au vândut
magazinul şi au pornit încoace, au găsit în altă parte o ocazie mai
bună, un loc unde era mai multă nevoie de brutari.
– Se poate.
Îi mulţumi omului şi se întoarse la căruţă.
Bărbierul fu încurcat auzind ce aflase, dar îl sfătui să aibă
curaj.
– Nu trebuie să disperi. Într-o zi ai să-i regăseşti, ai să vezi.
Dar viii fuseseră şi ei parcă înghiţiţi de pământ. Speranţele de
până atunci i se părură prea naive. Simţea că nu mai avea familie
şi îşi dădu seama înfiorat că, mai mult ca sigur, avea să înfrunte
singur viaţa care îl aştepta.

118
 15
Călătorul

La câteva luni după terminarea uceniciei lui Rob, stăteau

amândoi într-o cârciumă din Exeter cu câte o bere în faţă şi
discutau bătăioşi condiţiile de angajare.
Bărbierul sorbi încet din bere, părând dus pe gânduri, şi în cele
din urmă îi oferi o simbrie mică:
– Pe deasupra, un rând de haine noi, adăugă el, copleşit parcă
de un acces de generozitate.
Dar Rob nu fusese degeaba şase ani pe lângă el. Ridică
şovăielnic din umeri:
– Inima mă îndeamnă să mă întorc la Londra, spuse el,
umplând din nou cănile.
Bărbierul îl examină dând din cap:
– Un rând de haine noi o dată la doi ani, spuse el peste puţin
timp.
Comandară o plăcintă cu carne de iepure, din care Rob mâncă
fără grijă.
– Carnea ăstora e prea tare şi n-are mirodeniile trebuincioase,
mormăi Bărbierul. Am putea ridica simbria. Puţin, mai spuse el.
– Chiar că n-are mirodeniile trebuincioase, răspunse Rob.
Dumneata nu faci niciodată aşa. Întotdeauna ai ştiut să pregăteşti
vânatul.
– Ce simbrie crezi că ţi se cuvine ca unui puşti de şaişpe ani?
– N-aş vrea simbrie.
– Nu? îl măsură bănuitor Bărbierul.
– Nu. Noi câştigăm vânzând Specificul şi cercetând bolnavii. Aş
vrea câştigul de la fiecare a douăsprezecea sticlă vândută şi de la
fiecare al douăsprezecelea bolnav.
– De la a douăzecea sticlă vândută şi al douăzecilea bolnav.
Băiatul ezită un moment, apoi dădu din cap:
– Înţelegerea asta ţine timp de un an, apoi mai stăm de vorbă.
Îşi ridicară amândoi cănile, zâmbindu-şi larg:
– Ha! spuse Bărbierul.
– Ha! îi ţinu Rob isonul.

119
 Bărbierul îşi trată noul asociat cu seriozitate. Când erau la
Northampton, angajă un meşter să facă un al doilea paravan şi în
Huntington, localitatea următoare, îl aşeză lângă al lui:
– E timpul să stai pe picioarele tale, spuse el.
După reprezentaţie şi portrete, Rob se duse în spatele
paravanului şi aşteptă.
Oare or să râdă de el? Sau vor pleca şi se vor aşeza cu toţii la
rândul Bărbierului?
Primul lui pacient tresări când Rob îi luă mâinile, pentru că îl
călcase vaca pe încheietură.
– A lovit găleata, ticăloasa. Şi când voiam s-o îndrept,
blestemata m-a călcat.
Rob privi atent încheietura şi îndată uită de orice altceva. Era o
vânătaie dureroasă. Şi mai avea şi un os rupt, cel care pornea de
la degetul mare. Dură destul de mult până legă mâna cum trebuia
şi-i puse şi o atelă.
Următorul pacient părea personificarea temerilor lui: o femeie
slabă şi ascuţită, cu ochi severi.
– Mi-am pierdut auzul, îi declară.
O examină şi văzu că nu avea dopuri de ceară în urechi. Nu ştia
ce ar fi putut face pentru ea.
– Nu vă pot ajuta, spuse cu regret.
Ea clătină din cap.
– Nu vă pot ajuta! zbieră el.
– Întreabă-l pe felcerul celălalt!
– Nici el nu poate să v-ajute!
Expresia femeii deveni colerică:
– Fii blestemat! O să-l întreb chiar eu!
Se îndepărtă şi băiatul auzi hohotele Bărbierului şi râsetele
celorlalţi pacienţi.
Aştepta îmbujorat după paravan, când intră un tânăr poate cu
un an sau doi mai mare decât el. Privindu-i arătătorul stâng, într-
un stadiu avansat de infectare, Rob îşi stăpâni un oftat.
– Nu arată prea bine.
Tânărul avea spume la colţurile gurii, dar reuşi să zâmbească:
– L-am strivit când tăiam lemne, acu vreo două săptămâni. M-a
durut, dar parcă se vindeca. Şi pe urmă…
Prima falangă era neagră, continuată de o carne decolorată, cu
băşici. Băşicile sângerau şi emanau un gaz cu miros îngrozitor.
– Cum l-ai oblojit?
120
 – Un vecin mi-a spus să pun cenuşă amestecată cu găinaţ de
gâscă, să-mi tragă durerea.
Rob dădu din cap, era un leac de care auzise de multe ori.
– Acum e o boală nesătulă şi dacă e lăsată, o să-ţi mănânce
mâna şi pe urmă braţul. Vei muri înainte de a intra în corp.
Trebuie să tăiem degetul.
Tânărul dădu din cap curajos.
Rob îşi slobozi oftatul. Trebuia să fie foarte sigur; tăierea unui
deget era un lucru important şi băiatul avea să-i simtă lipsa toată
viaţa.
Se duse până la paravanul Bărbierului.
– E ceva? îi sclipiră acestuia ochii.
– Ceva ce trebuie să-ţi arăt, spuse Rob, pornind înapoi spre
pacient, cu Bărbierul venind mai încet după el.
– I-am spus că trebuie tăiat.
– Da, spuse Bărbierul, fără să mai zâmbească. Ai avut dreptate.
Vrei să rămân aici, puştiule?
Rob clătină din cap. Îi dădu băiatului să bea trei sticluţe de
Specific şi se apucă să-şi adune lucrurile de care avea nevoie, ca
să găsească totul repede şi să nu fie nevoit să strige după ajutorul
Bărbierului.
Luă două cuţite ascuţite, un ac şi un fir ceruit, o scândură
scurtă, cârpe pentru legat şi un fierăstrău cu dinţii mici.
Puse mâna tânărului pe scândură, cu palma în sus.
– Strânge-o pumn fără degetul bolnav, spuse Rob şi legă partea
sănătoasă de scândură, înfăşurând-o bine în cârpe.
Chemă trei bărbaţi solizi de afară, doi să-l ţină pe băiat şi unul
scândura.
Îl văzuse pe Bărbier făcând operaţiunea de o duzină de ori şi o
făcuse şi el de două ori, dar niciodată singur. Totul era să tai
destul ca să opreşti putrezirea, dar să salvezi cât se putea de mult
din ciot.
Luă un cuţit şi tăie în carnea sănătoasă. Pacientul strigă şi
încercă să se ridice de pe scaun.
– Ţineţi-l.
Trasă un cerc în jurul degetului, tamponă sângele şi apoi
desprinse pielea în două fâşii. Bărbatul care ţinea scândura îi
dădu drumul şi începu să vomite.
– Ţine scândura, îi spuse Rob celui care-l ţinuse pe băiat de
umeri.
Nu mai era nevoie s-o facă pentru că pacientul leşinase.
121
 Osul se tăia uşor şi sunetul aspru cu care ferăstrăul desprindea
degetul avea ceva liniştitor.
Adună bucăţile de piele şi făcu un ciot aşa cum fusese învăţat,
nici prea strâns ca să doară, nici prea larg, ca să incomodeze. Apoi
luă acul şi cusu cu împunsături dese şi îndemânatice. Spălă
sângele turnând pe deget o sticluţă cu Universal Specific. Apoi îi
ajută pe oameni să-l ducă pe tânărul care gemea la umbra unor
copaci, ca să-şi revină.
După aceea bandajă o gleznă scrântită, curăţă tăietura din
braţul unui copil, vându trei sticluţe cu doctorie unei văduve cu
dureri de cap şi alte şase unui om cu gută. Începuse să se ţină
ţanţoş când în spatele paravanului se strecură o femeie cu o
scurgere.
Nu se putea înşela; era slabă şi cu pielea ca de ceară, acoperită
pe obraji de o rouă de transpiraţie.
Trebui să se forţeze s-o privească după ce-i simţise soarta în
mâini.
– … n-am poftă de mâncare, spunea ea, nici nu pot păstra
nimic, tot ce înghit iese afară cu sânge.
El îşi puse mâna pe pântecul ei şi simţi umflătura tare, apoi îi
luă palma şi i-o puse acolo.
– E bubo.
– Ce e bubo, domnule?
– O umflătură care creşte hrănindu-se cu carne sănătoasă.
Simţi mai multe bubo cu palmele.
– Doare îngrozitor. Nu e niciun leac? întrebă ea calmă.
El îi admiră curajul şi nu fu ispitit să mintă din milă. Clătină
din cap, căci Bărbierul îi spusese că toate persoanele care sufereau
de bubo la stomac mureau.
După ce femeia plecă, îi păru rău că nu era tâmplar. Deodată,
văzu pe jos degetul tăiat. Îl luă şi, înfăşurându-l într-o cârpă, i-l
duse băiatului rezemat de un copac şi i-l puse în mâna sănătoasă.
Acesta îl privi uimit:
– Ce să fac acum cu el?
– Preoţii spun că trebuie să îngropi părţile din tine în curtea
unei biserici, ca să te trezeşti întreg în Ziua Judecăţii de Apoi.
Tânărul se gândi, apoi dădu din cap:
– Mulţumesc, domnule bărbier-felcer, spuse.

Ajungând la Rockingham, primul lucru care le sări în ochi fu

părul alb al vânzătorului de alifii pe nume Wat. Bărbierul mormăi
122
dezamăgit, presupunând că acela le-o luase înainte cu
reprezentaţia şi profiturile. Dar după ce se salutară, Wat îi linişti:
– Nu dau niciun spectacol aici. În schimb, vă invit la o
momeală.
Îi duse să-i vadă ursul, un animal mare, cu cicatrici şi un inel
de fier petrecut prin botul negru.
– E bolnav şi ar muri curând, aşa că o să mai scot în seara asta
un ultim profit de pe urma lui.
– Acesta e Bartram, cu care m-am luptat eu? întrebă Rob cu o
voce care şi lui îi sună străină în urechi.
– Nu, Bartram a fost momeală demult, acum vreo patru ani.
Asta e o ursoaică, Godiva, spuse Wat, punând la loc pânza de pe
cuşcă.
În după-masa aceea. Wat asistă la reprezentaţia şi vânzarea lor;
apoi se urcă pe banca lor, cu permisiunea Bărbierului şi anunţă că
se organiza în seara aceea o momeală în puţul din spatele
tăbăcăriei şi că cine voia să asiste trebuia să pregătească o
jumătate de penny.

Când ajunseră el şi Bărbierul, soarele asfinţise şi poiana din

jurul puţului era luminată de o duzină de torţe. Câmpul era plin
de bărbaţi, care înjurau şi râdeau. Se aduseseră trei câini cu
botniţe, un câine roşu care părea vărul mai mic al buldogului şi un
ogar danez mare.
Împreună cu câţiva oameni, Wat o aduse pe Godiva. Deşi nu
vedea bine în amurg, ursoaica simţi mirosul câinilor şi se întoarse
instinctiv să-i înfrunte.
Oamenii o duseră la un stâlp din centrul puţului şi o legară de
el de laba dreaptă din spate.
Imediat, izbucniră proteste:
– Leagă-l de gât. De gât!
– Prinde-o de inelul din nas, prostule!
Stăpânul animalului rămase neclintit:
– Ursul n-are gheare, aşa că, dacă l-am lega de cap, spectacolul
n-ar mai avea niciun haz. Să-i dăm voie să-şi folosească măcar
colţii.
Rămasă singură, ursoaica îşi ridică ochii mici şi uimiţi către
oamenii şi câinii adunaţi în lumina tremurătoare.
Era clar că era o fiară bătrână şi pariurile se fixară în cele din
urmă la trei la unu pentru câini, care erau cruzi şi neîndurători şi
păreau că abia aşteaptă să fie sloboziţi pe marginea puţului.
123
Stăpânii lor le mângâiară gâturile, apoi le scoaseră botniţele şi
lesele şi se dădură înapoi.
Buldogul şi câinele roşu se lăsară imediat pe burtă cu ochii
fixaţi asupra Godivei, mârâind. Îşi căscară fălcile şi apoi le
închiseră la loc, căci se temeau de ghearele fiarei şi nu ştiau că ea
nu le mai are.
Ogarul alerga în cercuri pe marginea puţului şi ursoaica îl
privea cu nervozitate.
– Urmăreşte câinele roşu, mai mic, strigă Wat în urechea lui
Rob.
– Pare cel mai puţin înfricoşător.
– E dintr-o rasă grozavă de buldogi crescuţi să omoare tauri.
Clipind, ursoaica stătea ridicată pe labele din spate şi se
sprijinea de stâlp. Părea confuză; vedea ameninţarea în făptura
câinilor, dar, fiind un animal dresat, nu era conştientă că
mulţimea de oameni veseli şi gălăgioşi se adunase la un altfel de
spectacol decât de obicei. Un om luă o lance şi o împunse în piept.
Ursoaica urlă de durere.
Încurajat, buldogul sări în puţ. Ar fi vrut să sfâşie pântecul
moale, dar ursoaica se întoarse şi colţii câinelui i se înfipseră în
spate. Godiva mormăi şi lovi. Dacă ar fi avut gheare, ar fi scos
afară maţele câinelui, dar aşa, nu izbuti decât să-i dea o labă.
Dându-şi seama că primejdia era mai mică decât crezuse, buldogul
scuipă carnea şi-şi vârî colţii şi mai adânc, întărâtat de gustul
sângelui.
Câinele roşu plonjă prin aer către gâtul Godivei. Avea colţii la
fel de ascuţiţi ca cei ai buldogului; fălcile i se încleştaseră una de
alta şi rămase atârnând sub botul fiarei, ca un fruct copt şi prea
mare.
Găsind momentul prielnic, ogarul se repezi la Godiva dintr-o
parte, căţărându-se pe buldog în nerăbdarea lui de a o muşca.
Urechea şi ochiul stâng al ursoaicei fură smulse dintr-o dată şi
aceasta începu să-şi clatine capul schilodit, din care curgeau
şiroaie purpurii de sânge.
Câinele roşu îşi mută colţii mai aproape de trahee şi ursoaica
începu să gâfâie după aer. Buldogul îi găsi pântecul şi începu să i-l
sfâşie.
– Slabă făptură, strigă Wat, dezamăgit. Deja au răpus-o.
Godiva îşi lăsă pe spatele buldogului o labă masivă. Şira
spinării câinelui se frânse cu un zgomot puternic. Animalul
muribund se rostogoli pe pământ şi Godiva îşi întoarse colţii către
124
ogar.
Bărbaţii aclamară încântaţi.
Ogarul fu aproape proiectat prin aer, cu gâtul sfâşiat. Godiva
dădu cu laba în ultimul câine, mai roşu ca oricând din pricina
sângelui amestecat care-l mânjise. Stătea încleştat cu
încăpăţânare de gâtul ursoaicei. Aceasta îşi ridică labele,
strângându-l cu disperare şi legănându-se.
Câinele roşu nu-şi descleştă fălcile decât mort. Ursoaica îl luă
şi-l izbi de stâlp, până căzu jos ca o zdreanţă. Apoi căzu în patru
labe lângă câinii omorâţi, dar nu-i mai băgă în seamă. Tremurând
în agonie, începu să-şi lângă carnea însângerată.
Spectatorii începură să-şi încaseze pariurile murmurând.
– Prea repede, mormăi un om lângă Rob.
– Afurisita de bestie tot mai trăieşte şi mai puteam să facem
ceva, spuse altul.
Un tânăr beat luase lancea şi începuse s-o îmboldească pe
Godiva din spate, băgându-i-o în anus. Oamenii se veseleau şi
ursoaica se răsucea gemând, dar era împiedicată de frânghie.
– Ochiul ălălalt, strigă cineva din mulţime. Orbeşte-l!
Ursoaica se ridică din nou în două labe, tremurând. Ochiul
rămas îi sfida calm pe oameni, părând să ştie ce-o aştepta şi Rob
îşi aminti de femeia din Northampton cu boala de scurgere. Beţivul
îndreptă lancea spre ochiul fiarei, când Rob se duse şi i-o smulse
din mâini.
– Stai aici, prostule! strigă ascuţit Bărbierul şi porni după el.
– Bună Godiva, spuse Rob.
Aplecă lancea şi o vârî în pieptul sfâşiat şi un fir de sânge ţâşni
aproape imediat din colţul botului ursoaicei.
Din mulţime se înălţă un zgomot asemănător cu mârâitul
câinilor când fuseseră lăsaţi să se apropie de pradă.
– E un zăpăcit şi o să avem noi grijă de el, strigă repede
Bărbierul.
Rob îi lăsă pe Bărbier şi pe Wat să-l tragă afară din cercul de
lumină.
– Ce paştele mă-sii l-a apucat pe amărâtul ăsta de felcer al tău?
întrebă Wat furios.
– Mărturisesc că nu ştiu, spuse Bărbierul, gâfâind.
Rob observă că respiraţia i se îngreunase mult în ultimul timp.
Organizatorul pariurilor anunţă că mai aveau un bursuc mare
bun de momeală şi huiduiturile se transformară în urale.
Rob se îndepărtă, lăsându-l pe Bărbier să-i ceară scuze lui Wat.
125
 Când veni Bărbierul, era aşezat la foc, lângă căruţă. Bărbierul
desfăcu o sticlă de meteglin şi bău jumătate din ea. Apoi se lăsă
greu în culcuşul lui de pe partea cealaltă a focului, holbându-se la
băiat.
– Eşti un puţoi, îi zise.
Rob zâmbi.
– Dacă nu s-ar fi încasat deja pariurile, te-ar fi tăiat şi nu i-aş fi
învinuit.
Rob îşi puse mâinile pe blana de urs pe care dormea. O
mângâie, gândindu-se că se jigărise şi ar fi trebuit înlocuită.
– Noapte bună, domnule Bărbier, spuse el.

126
 16
Arme

Bărbierului nu-i trecuse niciodată prin cap că el şi Rob J. vor

ajunge la neînţelegeri. La vârsta de şaptesprezece ani, fostul ucenic
îi semăna întocmai, harnic şi plin de amabilitate.
Numai că se tocmea mai rău ca o văduvă precupeaţă.
La încheierea primului an, Rob ceru a douăsprezecea parte din
câştig, în loc de a douăzecea. Bărbierul bombăni, dar până la urmă
fu de acord, pentru că era limpede că Rob merita o răsplată mai
mare.
Observă că tânărul nu cheltuia mai nimic, ci îşi păstra banii ca
să-şi cumpere arme. Într-o seară de iarnă, în cârciuma din
Exmouth, un grădinar încercă să-i vândă lui Rob un pumnal.
– Ce crezi? întrebă Rob, întinzându-i-l Bărbierului.
Era armă de grădinar.
– Lama e de bronz şi o să se frângă. Teaca poate să fie bună,
dar mânerul ăsta înzorzonat poate ascunde crăpături.
Rob nu mai cumpără cuţitul.
Primăvara, când porniră pe coastă, Rob începu să caute
spanioli prin porturi, pentru că se ştia că în Spania se găseşte cel
mai bun oţel. Totuşi nu cumpără nimic de pe coastă.
Luna iulie îi găsi în Northumberland. În orăşelul Blyth aveau să
primească o lovitură grea: trezindu-se dimineaţă, îl găsiră pe
Incitatus zăcând fără suflare lângă căruţă.
Rob privi calul cu amărăciune, în timp ce Bărbierul se uşura
blestemând.
– Crezi că l-a răpus o boală?
Bărbierul ridică din umeri:
– Ieri n-avea nimic, dar era bătrân. Când l-am luat eu, acum
multă vreme, nu era tânăr.
Rob pierdu o jumătate de zi săpând o groapă, fiindcă nu voiau
ca Incitatus să fie mâncat de corbi şi de câini. În timp ce el săpa,
Bărbierul se duse să caute un înlocuitor. Îl costă scump, pentru că
aveau absolută nevoie de un cal bun. În cele din urmă cumpărară
o iapă spână, în vârstă de trei ani şi încă în creştere.

127
 – Să-i spunem tot Incitatus? întrebă el, dar Rob clătină din cap,
şi nu-i spuseră niciodată iepei altfel decât Calu.
Avea pasul lin, dar îşi pierdu aproape imediat o potcoavă şi
trebui să se întoarcă la Blyth să-i pună alta.
Fierarul era un om pe nume Durman Moulton şi-l găsiră
terminând o sabie care le făcu ochii să strălucească.
– Cât costă? întrebă Rob, prea nerăbdător pentru tactica de
târguială a Bărbierului.
– E vândută, spuse meşterul.
Dar le dădu voie să o ia în mână şi s-o cumpănească. Era o
sabie englezească lată, fără niciun ornament, ascuţită, bună şi
frumos forjată. Dacă ar fi fost mai tânăr şi mai puţin înţelept,
Bărbierul ar fi fost tentat să liciteze pentru ea.
– Cât costă o sabie la fel ca asta şi un pumnal pe deasupra?
Suma era mai mare decât câştigul lui Rob pe un an.
– Şi trebuie să plătiţi jumătate înainte, dacă faceţi comandă,
spuse Moulton.
Rob se duse la căruţă şi veni cu o pungă, punând banii jos cu
promptitudine.
– Ne întoarcem peste un an să luăm armele şi să plătim restul,
spuse el, iar fierarul dădu din cap şi le spuse că vor fi gata.

Cu toate că nu-l mai aveau pe Incitatus, câştigară bine anul

acela, dar la terminarea lui, Rob ceru o şesime din venit.
– O şesime din câştig unui hering de nici opt’şpe ani? se
minună Bărbierul, deşi Rob îi înfruntă calm înverşunarea şi nu
mai spuse nimic.
La data când îşi înnoiau anual înţelegerea, Bărbierul începu să
se agite, pentru că era conştient că tovărăşia tânărului îi asigura
prosperitatea.
În satul Sempringham auzise o pacientă şuierându-i unei
prietene:
– Du-te la rând la ăla tânăr, Eadburga, fiindcă se zice că te
tămăduieşte doar când te atinge. Are mâini tămăduitoare.
Nu-i părea rău că la paravanul lui Rob se înghesuiau mai mulţi
oameni decât la el. Un asemenea asociat priceput însemna aur
pentru el.
– O optime, oferi el, oftând.
Ar fi urcat chiar până la o şesime, deşi gândul îl făcea să sufere,
dar, spre uşurarea lui, Rob J. încuviinţă:
– O optime e cinstit, spuse el.
128
 Bătrânul fu o născocire a Bărbierului. Ca să-şi îmbunătăţească
reprezentaţia, inventă un moşneag care bea Universal Specific şi
apoi alerga după toate femeile.
– Tu o să-i joci rolul, îi spuse el lui Rob.
– Sunt prea mare şi prea tânăr.
– Nu, o să-l joci, spuse cu încăpăţânare Bărbierul. Eu sunt prea
gras şi o să fiu dat în vileag, dacă-l joc eu.
Începură amândoi să-i urmărească pe bătrâni, să se uite la felul
cum mergeau, vorbeau şi se îmbrăcau aceştia.
– Închipuieşte-ţi cum trebuie să te simţi când viaţa ţi se stinge,
spuse Bărbierul. Crezi că întotdeauna o să te aprinzi când vezi o
femeie. Gândeşte-te că vei îmbătrâni şi n-o să mai poţi.
Cusură o perucă cenuşie şi o mustaţă falsă. Bărbierul nu-i
putea desena riduri, dar îi dădu pe faţă cu alifii care făceau pielea
să pară bătrână şi tăbăcită. Rob se încovoie şi începu să meargă
încet, târşâindu-şi piciorul drept. Când vorbea, folosea un timbru
înalt şi un ton şovăitor.
Bătrânul apăru prima oară în Tadcaster, când Bărbierul lăuda
puterea de revigorare dată de Universal Specific. Cu o haină
ponosită, abia târându-se, şchiopătă până la bancă şi cumpără o
sticlă.
– Cred că sunt un prost că-mi risipesc banii, spuse el gâjâit.
Deschise sticla cu greutate şi bău doctoria, apoi se apropie
încet de o fată de prăvălie, plătită şi instruită de ei.
– O, eşti drăguţă, spuse el, iar fata se uită repede în altă parte,
părând ruşinată. Mi-ai face un bine, draga mea?
– Dacă sunt în stare.
– Pune-ţi mâna pe faţa mea. O palmă caldă şi moale pe obrazul
unui bătrân. Aaaah, suflă el, când fata se supuse timidă.
Când închise ochii şi-i sărută degetele, mulţimea chicoti.
Bătrânul deschise ochii mari şi murmură:
– Pe sfântul Antoniu, e demn de luat în seamă.
Şi şchiopătă spre bancă, fără să mai şovăie:
– Mai vreau o sticlă, îi spuse Bărbierului şi o bău imediat.
Când se întoarse la fată, aceasta se retrase din calea lui.
– Sunt la picioarele tale, spuse el nerăbdător. Stăpână…
Şi aplecându-se, îi şopti ceva la ureche.
– Vai, domnule, nu vorbiţi aşa! strigă fata îndepărtându-se.
Mulţimea fu străbătută de un val de râsete când bătrânul se
luă din nou după ea.
129
 Peste câteva minute, bătrânul şchiopăta cu fata la braţ; lumea
aplaudă şi, râzând, toţi se înghesuiră să cumpere leacul
Bărbierului.

După un timp, nu mai fu nevoie să plătească pe cineva, pentru

că Rob învăţă să manipuleze femeile din mulţime. Simţea dinainte
dacă o nevastă cumsecade era ofensată de avansurile lui sau dacă,
în sinea ei, se simţea flatată de un compliment picant şi n-o
deranja nici măcar o ciupitură pe ascuns.
La Lichfield, într-o seară, jucă în cârciumă rolul Bătrânului şi
chefliii aclamară şi în curând începură să lăcrimeze, amintindu-şi
aventurile amoroase din tinereţea lor.
– Ce armăsar eram! Mi-aduc aminte cum am încolţit o
frumoasă durdulie… cu părul negru ca lâna de Astrahan, cu nişte
ţâţe bune de muls… şi ailaltă, taică-su, un om fioros, mai tânăr cu
douăzeci de ani decât mine, dormea liniştit şi habar n-avea.
– Da’ câţi ani aveai atunci, moşule?
Rob îşi îndreptă cu grijă spinarea încovoiată:
– Cu trei zile mai puţin ca acum, spuse el cu vocea uscată şi
hârâită.
Toată seara muşterii se certară care să-i dea mai întâi de băut.
Şi în noaptea aceea, Bărbierul îl ajută pentru prima oară pe
asistentul lui să ajungă la tabără.

Bărbierul se refugie în plăcerile pântecului. Frigea claponi şi

raţe, mistuia singur tot neamul păsăresc. La Worcester, prinzând
momentul când se tăia o pereche de boi, le cumpără limbile.
Asta da, mâncare!
Fierse limbile înainte de a le desface de pieliţă şi de a le tăia,
apoi le fripse cu ceapă, usturoi sălbatic şi napi, adăugând miere de
cimbru şi grăsime, până când carnea căpătă o crustă crocantă, iar
înăuntru deveni atât de moale şi de fragedă, încât se topea în gură.
Rob abia gustă din delicatesă, fiind grăbit să mai găsească o
tavernă unde să-l joace pe Bătrân. Peste tot, chefliii îi dădeau de
băut din belşug. Bărbierul ştia că tânărul se împăca mai bine cu
berea, dar în curând fu silit să recunoască îngrijorat că Rob ar fi
acceptat orice, de la mied, până la pigment sau morat; orice i se
dădea.
Bărbierul îl urmărea, atent să vadă primele semne că băutura îi
va distruge sursa de venituri. Dar oricât de împleticit sau beat
turtă ar fi fost seara, a doua zi, Rob îşi făcea treaba la fel de bine
130
ca înainte, cu o singură excepţie.
– Bag de seamă că nu le mai iei mâinile când intră după
paravan, spuse Bărbierul.
– Nici dumneata.
– Nu eu am fost dăruit.
– Dăruit! Ai susţinut întotdeauna că n-am niciun dar.
– Acum cred că ai, spuse Bărbierul. Şi cred că e alungat de
băutură şi de-aia îţi înceţoşezi capul cât poţi.
– N-a fost decât o închipuire, aşa cum ai spus.
– Ascultă-mă bine. Ori că ai darul, ori că nu-l ai, o să iei
mâinile fiecărui om care intră după paravan, fiindcă e limpede că
asta le place. Ai înţeles?
Rob J. încuviinţă posomorât.
A doua zi dimineaţă, întâlniră în pădure un vânător de păsări.
Avea un băţ lung şi despicat, în care aşeza momeala, bucăţi de
aluat tăvălite prin seminţe. Când păsările veneau amăgite, trăgea
de o sfoară şi le prindea picioarele în despicătură cu atâta dibăcie,
încât avea o mulţime de trofee cu pene atârnate la brâu. Bărbierul
îi cumpără toată captura de fluierari. Aceste păsări, fiind socotite o
delicatesă, erau adesea fripte întregi, dar Bărbierul era prea
cusurgiu. El curăţă şi împănă fiecare bucată, compunând un mic
dejun memorabil, care lumină până şi chipul întunecat al lui Rob.
În Great Berkhamstead avură un public bun şi vândură multe
flacoane de doctorie. În seara aceea, merseră amândoi la cârciumă,
să facă pace. O vreme totul merse bine, dar băură morat tare, cu
un gust slab de mure şi Bărbierul, văzând cum se aprindeau ochii
lui Rob, se întrebă dacă şi el era la fel de schimbat de băutură.
Curând, Rob căută ceartă, insultând un tăietor de lemne voinic.
Peste puţin timp, încercau să se schilodească unul pe altul.
Aveau staturi pe potrivă şi se luptau cu îndârjire şi sălbăticie.
Ameţiţi de morat, loveau cu toată puterea cu pumnii şi genunchii,
făcând un zgomot de parcă ar fi doborât copaci.
În cele din urmă obosiră şi fură despărţiţi de muşteriii mai
paşnici. Bărbierul îl trase pe Rob J. la o parte.
– Beţivan tâmpit!
– Uite cine vorbea, spuse Rob.
Tremurând de furie, Bărbierul îşi privi fostul ucenic.
– E adevărat că s-ar putea să fiu şi eu un beţivan tâmpit, spuse
el, dar am ştiut întotdeauna cum să mă feresc de bucluc. N-am
vândut niciodată otrăvuri. N-am nimic de-a face cu vrăjitoriile care
trezesc spiritele rele. Eu cumpăr lichior şi-l amestec cu ierburi,
131
apoi dau mici reprezentaţii ca să-l pot vinde cu profit. E o viaţă
care se poate duce dacă nu atragi atenţia asupra ta. Aşa că
încetează cu prostiile şi descleştează-ţi pumnii.
Se priviră cu ochii scăpărând, dar Rob încuviinţă din cap.
Din ziua aceea, Rob păru să se supună poruncii Bărbierului,
fără voia lui, în vreme ce călătoreau spre sud, odată cu păsările
care fugeau de toamnă. Bărbierul ocoli târgul de la Salisbury, ca
să nu-i redeschidă rănile lui Rob. Efortul lui fu însă zadarnic; în
seara când poposiră la Winchester, în loc de Salisbury, Rob reveni
în tabără împleticindu-se. Avea faţa umflată şi vânătă, semn că se
bătuse.
– Azi dimineaţă am trecut pe lângă o abaţie şi nu te-ai oprit să
întrebi de părintele Ranald Lovell şi de fratele tău.
– La ce bun să întreb? Nimeni nu ştie nimic.
Şi Rob nu mai pomeni deloc nici de sora lui, Anne Mary, nici de
Jonathan sau de Roger, fratele cel mai mic.
Se lupta să-i uite, renunţase la ei, se chinuia Bărbierul să-l
înţeleagă. Rob părea că se preschimbase într-un urs care se oferea
pe sine însuşi ca momeală în fiecare cârciumă. Meschinăria
creştea în el ca o buruiană; ca să gonească durerea pierderii sorei
şi fraţilor lui, primea cu bucurie durerea fizică a bătăilor şi a beţiei.
Şi Bărbierul nu se hotăra dacă să creadă că împăcarea lui Rob
cu pierderea familiei lui era un lucru cuminte sau nu.

Iarna aceea fu cea mai urâtă petrecută în căsuţa din Exmouth.

La început, el şi Rob merseră la cârciumă împreună. De obicei
beau şi intrau în vorbă cu oamenii, apoi îşi găseau femei şi veneau
cu ele acasă. Dar Bărbierul nu-şi mai putea ajunge discipolul şi,
spre mirarea lui, nici nu mai vroia s-o facă. Acum îi venise şi lui
rândul să stea cu ochii la umbrele de pe pereţi, rugându-se ca Rob
să se potolească odată, să termine cu ea şi să se culce.
Nu ninse deloc în iarna aceea, dar plouă fără întrerupere şi în
curând, plângerea şiroaielor de apă începu să-i calce pe nervi. În
cea de-a treia zi din săptămâna Crăciunului, Rob se întoarse acasă
furios:
– Afurisitul de cârciumar, m-a izgonit din han!
– Fără niciun motiv, nu-i aşa?
– Fiindcă m-am bătut, bombăni Rob.
Tânărul rămase mai mult în casă, dar era mai cu toane ca
oricând şi la fel era şi Bărbierul. Nu mai aveau discuţii lungi şi
plăcute. Bărbierul bea mai toată ziua, aşa cum obişnuia s-o facă în
132
anotimpul mohorât. Când putea, imita animalele în hibernare.
Treaz, zăcea ca o piatră în patul desfundat, simţind cum îl trage în
jos propria lui carne şi ascultându-şi respiraţia grea şi şuierătoare.
Nu le dăduse şanse multor pacienţi care respirau mai uşor ca el.
Îngrijorat de gândurile care-i veneau, se scula o dată pe zi ca să
prepare o masă copioasă, căutând în untură apărarea împotriva
răcelii şi slăbiciunii. Ţinea lângă pat o sticlă cu dopul desfăcut şi o
bucată de miel fript. Când avea chef, Rob mai făcea câteodată
curăţenie, dar chiar şi aşa, în februarie locul mirosea ca o vizuină
de vulpe.
Abia aşteptau primăvara şi în martie porniră pe câmpia
Salisbury, trecând pe lângă sclavii mohorâţi care săpau în pereţii
de calcar ai dealurilor după fier şi aramă. Nu se opriră în taberele
sclavilor, pentru că n-ar fi putut câştiga niciun bănuţ de la ei.
Bărbierul chibzuise să meargă pe graniţa cu Ţara Galilor până la
Shrewsbury, apoi să urmeze firul râului Trent către nord-est. Se
opriră în toate satele, de acum familiare lor, şi în orăşele. Calu nu
avea nimic din prestanţa pasului de paradă a lui Incitatus, dar
arăta bine şi îi împodobiseră coama cu zeci de panglici. În mare,
afacerile le mergeau din plin.
La Hope-Under-Dinmore găsiră un meşter curelar şi Rob
cumpără două teci de piele moale pentru armele pe care le
comandase.
Ajungând la Blyth, fură întâmpinaţi cu bucurie de fierarul
Durman Moulton. Meşterul scoase din fundul atelierului două
pachete din piei de animale.
Rob le desfăcu nerăbdător, cu sufletul la gură.
Sabia părea chiar mai bună decât cea pe care o admiraseră
înainte cu un an. Pumnalul îi era pe măsură. În vreme ce Rob era
încântat de sabie, Bărbierul cumpănea cuţitul, preţuindu-l.
– O treabă cinstită, îi spuse el lui Moulton, care înţelese că
vorbea cu un cunoscător.
Rob îşi vârî armele în teacă, simţindu-le greutatea, îşi lăsa
mâinile pe mânerele lor şi Bărbierul nu se putu abţine să nu-l
măsoare de sus până jos.
Avea aplomb. La optsprezece ani, îşi desăvârşise creşterea şi-l
întrecea pe Bărbier cu două capete. Avea umeri laţi şi era zvelt, cu
o coamă castanie şi ondulată, ochii albaştri depărtaţi, a căror
dispoziţie se schimba mai iute decât culoarea mării, o faţă osoasă
şi fălci pătrate, pe care şi le purta rase proaspăt. Trase din teacă
pe jumătate sabia care-i dădea statutul de om liber, apoi o vârî la
133
loc. Urmărindu-l, Bărbierul simţi un fior de mândrie şi umbra
copleşitoare a unei nelinişti căreia nu-i găsea nume.
Poate că n-ar fi fost greşit să-i spună frică.

134
 17
O înţelegere nouă

Prima oară când intră într-o cârciumă purtând arme – asta se

întâmplă la Beverley – Rob simţi diferenţa. Nu că oamenii i-ar fi
arătat mai mult respect, dar erau mai grijulii şi mai atenţi cu el.
Bărbierul îi tot spunea să fie şi el mai grijuliu, fiindcă mânia era
un păcat de moarte al sfintei noastre maici, Biserica.
Rob se sătură să-l tot audă descriindu-i chinurile pe care le-ar
îndura dacă l-ar judeca un tribunal preoţesc, punându-l să-şi
dovedească nevinovăţia strângând în mână un fier înroşit sau
bând apă fiartă.
– Pedeapsa pentru omor e spânzurătoarea sau tăierea capului,
spunea Bărbierul cu severitate. Uneori ucigaşul e prins de călcâie
cu cleşti legaţi de cozile unor tauri sălbatici. Pe urmă aceştia sunt
alungaţi cu ogarii, până ce condamnatul e făcut fărâme.
Doamne milostive, se gândea Rob, Bărbierul a devenit o cucoană
bătrână care se tânguie toată ziua. Doar nu crede că voi da iama să
măcelăresc oamenii!
În oraşul Fulford, descoperi că pierduse moneda romană scoasă
de tatăl lui din apele Tamisei. Înnegurat, bău până când deveni o
pradă uşoară pentru un scoţian însemnat de vărsat şi cu chef de
bătaie. Acesta-l înghionti şi, fără să-şi ceară iertare, mormăi pe
limba lui o remarcă răutăcioasă.
– Vorbeşte engleza, pitic blestemat, mârâi Rob, fiindcă
scoţianul, deşi puternic, era mult mai mic decât el.
Temerile Bărbierului fură înlăturate, fiindcă avu atâta minte să-
şi descingă armele. Scoţianul făcu la fel şi se încleştară unul de
celălalt. Dibăcia cu care omul lovea cu mâinile şi picioarele fu o
surpriză pentru tânăr. Pumnul aceluia îi rupse o coastă, apoi îi
strivi nasul, provocându-i o durere şi mai mare.
– Fecior de curvă, gemu Rob, întărit de furie şi durere.
Cu toate acestea, abia reuşi să-i facă faţă scoţianului până
când obosi şi acesta şi se retraseră amândoi.
Şchiopătă până la tabără, simţindu-se ciomăgit de o ceată de
uriaşi.

135
 Bărbierul nu fu prea blând când îi repară nasul zdrobit.
Tamponă sângele cu alcool, dar cuvintele lui erau şi mai
usturătoare decât spirtul:
– Eşti într-o răscruce, spuse el. Ai învăţat meseria. Eşti iute la
minte şi numai de tine depinde ca să-ţi meargă bine. Dacă o ţii tot
aşa, în curând o să ajungi doar un beţiv nenorocit.
– Asta mi-o spune unul pe care tot băutura o să-l omoare,
spuse Rob dispreţuitor, mormăind printre buzele umflate şi
însângerate.
– Mă-ndoiesc foarte mult că tu o să trăieşti destul ca să ajungi
să te omoare băutura, spuse Bărbierul.

Oricât o căută Rob, moneda romană parcă intrase în pământ.

Singurul lucru care-i amintea de copilărie era vârful de săgeată
dăruit de tatăl lui. Puse să i se dea o gaură în capătul plat şi şi-l
atârnă la gât, trecut printr-un şiret din piele de cerb.
Oamenii ajunseseră să se ferească din calea lui, căci, pe lângă
statură şi arme, nasul rupt îi dădea o înfăţişare fioroasă. Poate că
Bărbierul fusese prea supărat ca să facă o treabă bună; nasul i se
vindecă, dar rămase strâmb.
Coasta frântă îl duru săptămâni în şir, la fiecare respiraţie. Cât
călătoriră din zona Northumbriei către Westmoreland şi apoi din
nou în Northumbria, Rob fu rezervat. Nu se mai ducea în cârciumi
şi hanuri şi rămânea lângă căruţă, la foc. De câte ori se opreau
departe de oraşe, bea doctoria lor şi prinse gust pentru meteglin.
Dar într-o noapte, după ce băuse serios din rezerva lor, se trezi că
era gata să desfacă o sticlă pe al cărui gât era zgâriată litera B. Era
una din sticlele cu pişat pregătite pentru duşmanii Bărbierului.
Tremurând, Rob o aruncă; de atunci, cumpăra singur băutură din
oraşe şi şi-o punea grijuliu într-un colţ al căruţei.
În oraşul Newcastle, jucă rolul Bătrânului, ascunzându-şi sub o
barbă falsă vânătăile. Publicul fu bun şi vândură bine doctoria.
După reprezentaţie, Rob trecu în spatele căruţei să-şi şteargă
deghizarea, ca să se poată apuca să primească bolnavii. Bărbierul
era deja acolo, certându-se cu un bărbat înalt şi osos.
– V-am urmărit din Durham, spuse omul. Atrageţi mulţimea pe
oriunde ajungeţi. Asta-mi e de trebuinţă şi vă propun să călătorim
împreună şi să împărţim câştigurile.
– Tu nu câştigi nimic, spuse Bărbierul.
Omul zâmbi:
– Ba da, fiindcă muncesc din greu.
136
 – Eşti un manglitor şi un pungaş şi într-o zi, vei fi prins cu
mâna într-un buzunar străin şi o să-ţi vezi sfârşitul. Eu nu lucrez
cu hoţi.
– Poate că nu ai de ales.
– Ba da, spuse Rob.
Omul abia dacă-i aruncă o privire.
– Va trebui să taci din gură, bătrânule, fiindcă altfel ai să atragi
atenţia celor care-ţi vor răul.
Rob făcu un pas spre el. Ochii pungaşului se măriră şi acesta
trase de undeva un cuţit lung şi îngust, pe care-l îndreptă spre ei.
Pumnalul lui Rob părăsi singur teaca şi alunecă în braţul
hoţului. Nu făcuse niciun efort, dar simţi că lama se oprise în
grătarul oaselor. Fu uimit de cât sânge putu să ţâşnească dintr-un
om care părea atât de slab.
Pungaşul se dădu înapoi, ţinându-se de braţul rănit.
– Întoarce-te, spuse Bărbierul. Lasă-ne să te pansăm. Hai, că
nu-ţi mai facem nimic.
Dar omul dăduse deja colţul căruţei, luând-o la goană.
– Sângerează tare şi o să se observe, spuse Bărbierul. Dacă-l
văd oamenii preoţilor, or să-l oprească şi el i-ar putea conduce la
noi. Trebuie să plecăm repede de aici.

Fugiră aşa cum făcuseră şi când le era teamă de moartea unui

pacient, gonind până fură siguri că nu mai puteau fi urmăriţi.
Rob făcu focul, prea obosit ca să se mai schimbe din hainele
Bătrânului şi începu să mănânce din napul rece rămas din ziua
precedentă.
– Eram doi, spuse dezgustat Bărbierul. Puteam să ne
descotorosim uşor de el.
– Avea nevoie de o lecţie.
Bărbierul îl înfruntă:
– Ia ascultă, spuse el, ai devenit o sursă de primejdii.
Rob se încordă, simţindu-se nedreptăţit, pentru că acţionase
pentru a-l apăra pe Bărbier. Simţi cum o mânie nouă fierbea în el,
odată cu resentimentele mai vechi:
– N-ai îndurat niciodată vreo primejdie pentru mine. Acum eu
câştig cei mai mulţi bani. Câştig pentru dumneata mai mult decât
ar fi putut şterpeli hoţul cu degetele lui agere.
– Eşti primejdios şi de neînlocuit, spuse obosit Bărbierul,
întorcându-se cu spatele.

137
 Ajunseră în punctul cel mai nordic al traseului lor, oprindu-se
în aşezări de graniţă, ai căror locuitori nici nu ştiau bine dacă erau
englezi sau scoţieni. În faţa spectatorilor, el şi Bărbierul se
armonizau perfect, dar, rămaşi singuri, se ghemuiau fiecare în
tăcerea lui. Dacă ar fi încercat să-şi vorbească, ar fi ajuns curând
la ceartă.
Bărbierul nu mai îndrăznea de mult să ridice mâna asupra lui,
dar când era beat, avea şi acum o limbă veninoasă şi imprudentă.
Într-o seară, la Lancaster, pe malul unui lac pictat de lună cu
umbre fumurii şi roze, fură atacaţi de un roi de musculiţe de apă
şi-şi căutară alinarea în băutură.
– Mereu ai fost un împiedicat mare. Seniorul Băleguţă.
Rob oftă.
– Iau un mucos orfan… îl modelez… fără mine nu s-ar fi ales
nimic de el.
Rob se hotărî să se apuce singur de practicarea meseriei de
felcer-bărbier; înţelesese mai demult că drumurile lui şi ale
Bărbierului trebuiau să se despartă.
Găsise nişte vin acru la un negustor şi cumpărase mult; încerca
să bea ca să nu mai audă vocea sâcâitoare. Dar vocea continua:
– … cu mâinile moi şi fără vlagă. Cât am muncit ca să-l învăţ să
jongleze!
Rob se târî în căruţă să-şi umple cana, dar vocea îl urmări:
– Adu-mi şi mie o nenorocită de butelcă.
Fu gata să răspundă: ia-ţi-o singur, amărâtule.
Cu toate acestea, mânat de un impuls irezistibil, porni spre
colţul cu provizia specială pentru duşmani. Luă o sticlă şi-o ţinu
aproape de ochi până când văzu zgârieturile care o însemnau. Apoi
se dădu jos, desfăcu dopul şi-i dădu sticla grasului.
Privi fascinat cum acesta ridica sticla, pregătindu-se s-o dea pe
gât. Avea încă timp să-l oprească. Aproape că-şi auzea vocea
prevenindu-l pe Bărbier. I-ar fi spus că avea gâtul ciobit şi i-ar fi
dat altă sticlă, cu meteglin curat.
Dar tăcu.
Gâtul sticlei intră în gura Bărbierului.
Înghite-l, îşi spuse Rob cu cruzime.
Gâlgâiturile se vedeau alunecând pe gâtul cărnos. Aruncând
sticla goală, Bărbierul se prăbuşi în culcuş.

De ce nu simţea nicio bucurie? se întrebă, treaz, în noaptea cea

lungă care urmă.
138
 Când nu bea, Bărbierul era un om şi jumătate, blând şi cu
inima deschisă, dar în acelaşi timp practic şi cu simţul umorului,
dacă te gândeai la băutura specială. Dar când bea, nu mai era
decât un animal.
Cu o claritate ciudată, Rob văzu, de parcă ar fi fost desenat pe
cer, cum se transforma şi el într-un animal aidoma Bărbierului
beat. Se cutremură, târându-se mai aproape de foc.
A doua zi, se trezi în zori şi aruncă departe în pădure sticla
goală şi însemnată. Apoi puse pe foc şi, când Bărbierul se sculă, îl
aştepta un mic dejun copios.
– N-am fost un om aşa cum se cuvenea, spuse Rob după ce
mâncară.
Apoi se forţă să continue:
– Îţi cer iertarea şi binecuvântarea.
Bărbierul dădu din cap tăcut, uluit.
O înhămă pe Calu şi merseră în linişte o bucată de drum. Rob
era conştient de ochii gânditori ai Bărbierului, aţintindu-se în
răstimpuri asupra lui.
– Mă gândesc de mult la asta, spuse el în cele din urmă. La
anul, trebuie să începi să călătoreşti fără mine.
Simţindu-se vinovat pentru că abia ieri se gândise la acelaşi
lucru, Rob protestă:
– Băutura asta blestemată e de vină. Ne schimbă îngrozitor. Să
ne lăsăm de ea şi o să ne înţelegem la fel ca înainte.
Bărbierul păru mişcat, dar clătină din cap:
– E şi băutura, dar şi faptul că tu eşti un căprior tânăr care
vrea să-şi încerce coarnele, iar eu un ţap bătrân. Pe deasupra,
sunt şi prea gras şi fără suflu, adăugă el sec. Îmi adun toate
puterile să mă caţăr pe bancă şi mi-e tot mai greu să duc până la
capăt reprezentaţia. Aş rămâne bucuros la Exmouth, să mă bucur
de vară şi să îngrijesc o grădină de salată, ca să nu mai spun de
plăcerile pe care mi le-ar dărui bucătăria de acolo. Cât eşti plecat,
aş putea face o provizie de doctorie. O să plătesc şi pentru
întreţinerea calului şi a căruţei, ca şi înainte. Tu o să câştigi ceea
ce-ţi dă fiecare bolnav pe care-l îngrijeşti şi în plus, câştigul pentru
fiecare a cincea sticlă de doctorie în primul an şi fiecare a patra în
următorii ani.
– O sticlă din trei, în primul an, spuse Rob din obişnuinţă. Şi
una din două în anii următori.
– E prea mult pentru un tânăr de nouăşpe ani, spuse cu
severitate Bărbierul.
139
 Apoi ochii îi luciră:
– Hai să mai chibzuim împreună, amândoi suntem oameni
cuminţi.

Până la urmă, se înţeleseră ca Rob să ia câştigul de la fiecare a

patra sticlă vândută în primul an şi de la fiecare a treia în anii
următori. Înţelegerea urma să fie reînnoită după cinci ani.
Bărbierul jubila, iar lui Rob nu-i venea să creadă că avea să
câştige atât de bine la vârsta lui. Călătoriră către sud într-o
dispoziţie mult mai bună şi relaţia lor deveni iarăşi prietenească.
La Leeds, după reprezentaţie, vizitară mai multe prăvălii şi
Bărbierul cumpără cele necesare pentru o masă sărbătorească.
Plecară din Leeds pe un drum mărginit într-o parte de râul Aire
şi în cealaltă de copaci bătrâni, tufişuri strâmbe şi mlaştini dese.
Se opriră seara devreme, în preajma arinilor sau sălciilor, unde
malul râului se lăţea şi Rob îl ajută pe bărbier să pregătească o
plăcintă cu carne. Bărbierul o umplu cu carne tocată şi
amestecată de căprioară, viţel, clapon şi porumbei, legată cu şase
ouă şi o jumătate de pfund de untură.
O mâncară pe îndelete şi era în firea Bărbierului să-şi stingă
setea cu meteglin. Amintindu-şi de proaspătul legământ, Rob bău
numai apă şi urmări cum faţa Bărbierului se înroşeşte şi ochii i se
întunecă.
În curând, Bărbierul îi ceru două duzini de sticle din căruţă, ca
să le aibă la îndemână. Rob i le aduse şi-l privi îmbătându-se.
După ce goli mai multe sticle, Bărbierul începu să bombăne despre
termenii înţelegerii lor, dar adormi înainte de a-i veni chef de
ceartă.
A doua zi dimineaţa, aerul era cald, luminos şi plin de ciripitul
păsărilor, dar Bărbierul era palid şi arţăgos. Nu părea să-şi aducă
aminte nimic din comportarea lui din seara precedentă.
– Hai la păstrăvi, spuse el. Aire-ul pare o apă numai bună să ne
dăruiască un mic dejun cu peşte prăjit.
Dar, când se sculă din culcuş, se plânse de o durere în umăr.
– O să-ncarc eu căruţa, se hotărî el, munca ajută uneori la o
încheietură înţepenită.
Începu să ducă lucrurile la căruţă; duse o parte, apoi se
întoarse să mai ia. Făcuse o jumătate de drum, când scăpă jos cu
zgomot o cutie de sticle. Pe faţă îi apăru o expresie nedumerită.
Ducându-şi mâinile la piept, se strâmbă şi Rob văzu că umerii i
se încovoiau de durere.
140
 – Robert, chemă el.
Era prima oară când Rob îl auzea pronunţându-i numele întreg.
Făcu un pas către tânăr, întinzându-şi braţele către el.
Dar înainte ca Rob să-i atingă mâinile, nu mai respira.
Bărbierul se prăbuşi ca un munte, ca o avalanşă, ca un mare
copac rechemat de pământ.

141
 18
Requiescat 1

– Nu-l cunoşteam.
– A fost prietenul meu.
– Nici pe dumneata nu te-am văzut până acum, spuse preotul
arţăgos.
– Mă vedeţi acum.
Rob ascunse o parte din lucrurile din căruţă într-un desiş de
sălcii, ca să facă loc pentru trupul Bărbierului. Merse şase ore
pentru a ajunge la biserica din sătucul Aire’s Cross. Acum preotul
cel meschin punea întrebări bănuitoare, de parcă Bărbierul s-ar fi
prefăcut că moare numai ca să-i creeze lui neplăceri.
Când află care fusese meşteşugul Bărbierului, preotul pufni cu
dezaprobare vădită:
– Doctorii, felcerii, bărbierii şi cei de teapa lor nesocotesc
adevărul că numai Sfânta Treime şi sfinţii au puterea de a vindeca
pe cineva.
Copleşit de emoţie, Rob nu era dispus să asculte asemenea
predici. Ajunge, mârâi el în gând. Ştia că purta arme la brâu, dar îl
simţea parcă pe Bărbier oprindu-l să le folosească. Vorbi încet şi
prietenos cu preotul şi făcu o danie considerabilă pentru biserică.
– Arhiepiscopul Wulfstan le-a interzis preoţilor să slujească
pentru enoriaşii altor preoţi, pufni în cele din urmă clericul.
– Nu era enoriaşul altui preot, spuse Rob.
Până la urmă, obţinu înmormântarea în pământ sfinţit.
Punga lui plină îi fu de mare ajutor. Înhumarea nu mai putea
întârzia, deja se simţea mirosul morţii. Meşterul din sat fu şocat
când văzu ce sicriu mare trebuia să întocmească. Şi groapa trebuia
făcută pe măsură şi Rob o săpă singur, într-un colţ al cimitirului
din curtea bisericii.
Rob se gândise că Aire’s Cross2 era numit astfel pentru că era
aşezat în dreptul unui vad de pe râul Aire, dar preotul îi spuse că
satul îşi luase denumirea de la crucea mare din lemn lustruit din

1 Odihnească-se – lat.
2 În limba engleză, cross înseamnă şi „cruce”, şi „a traversa”.
142
interiorul bisericii. Sicriul Bărbierului fu aşezat la picioarele
acestei cruci şi presărat cu rozmarin. În ziua aceea se sărbătorea
Sf. Callistus şi oamenii veniră în număr mare la slujbă. Când se
cântă Kyrie Eleison, micul lăcaş era aproape plin.
– Doamne, miluieşte, miluieşte, Hristoase, cântau ei.
Aerul venit prin cele două ferestre mici împrospăta puţin
atmosfera, iar prin crăpăturile acoperişului de stuf, adierea
vântului flutura flăcările lumânărilor. În jurul coşciugului erau
aşezate şase sfeşnice înalte, care-l împrejmuiau cu un cerc de
lumină. Linţoliul alb lăsa descoperită numai faţa Bărbierului. Rob
stătea cu ochii închişi, părând adormit sau beat.
– Era tatăl tău? întrebă în şoaptă o bătrână.
Rob şovăi, dar cel mai uşor era să încuviinţeze şi dădu din cap.
Femeia oftă şi-i atinse braţul.
Plătise pentru o mesă de odihnire cântată în cor şi văzu
mulţumit că slujba era de o solemnitate înduioşătoare. Bărbierul
n-ar fi fost mai respectat nici dacă ar fi aparţinut unei bresle, nici
dacă linţoliul lui alb ar fi purtat semnele de purpură ale regalităţii.
După ce mesa se termină şi oamenii plecară, Rob se apropie de
altar. Îngenunche şi se înclină de patru ori. Atingând crucea, aşa
cum îl învăţase Mama. Pentru Fiu, Maica Domnului, Apostoli şi
toţi sfinţii.
Preotul stinse cu dibăcie toate luminile din biserică şi-l lăsă să
jelească lângă sicriu.
Rob rămase îngenunchiat acolo, părând apăsat de greutatea
întunericului.
Uită de trecerea timpului.
Când începură să sune clopotele, tresări şi se ridică înţepenit să
se aşeze într-o strană.
– Închină-te, spuse rece preotul şi tânărul îl ascultă.
Ieşi din biserică şi o luă în jos pe drum. Se uşură lângă un
copac, apoi se întoarse şi se spălă pe mâini şi pe faţă cu apă din
găleata de lângă uşa bisericii. Înăuntru, preotul oficia slujba de la
miezul nopţii.
După ce preotul plecă, lumânările din sfeşnice se stinseră
pentru a doua oară, lăsându-l pe Rob în întuneric, singur cu
Bărbierul.
Se gândi că omul acesta îl salvase pe când era doar un băieţaş
londonez. Îşi aminti de Bărbier, când era blând şi când nu era; de
plăcerea aproape tandră cu care pregătea mâncăruri gustoase şi de
egoismul lui; de răbdarea lui de educator şi de cruzimea lui; de
143
felul cum purta ranchiună când era beat şi de sfaturile lui
înţelepte când era treaz; de râsul şi de furiile lui; de spiritul lui
cald şi de viciile lui.
Rob ştia că sentimentul dintre ei nu fusese dragoste. Totuşi,
fusese ceva asemănător cu dragostea şi de aceea, când lumina
cenuşie a zorilor dezvelea chipul de ceară din sicriu, Rob plângea
cu amărăciune şi lacrimile lui nu erau toate pentru Henry Croft.

După lauda de dimineaţă, Bărbierul fu înmormântat. Preotul

nu pierdu prea mult timp pentru cuvintele de lângă groapă.
– Poţi s-o astupi, îi spuse lui Rob.
Când pământul pietros începu să scrâşnească pe capacul
sicriului, Rob îl auzi pe preot bombănind ceva în latină despre
speranţa învierii.
Rob făcu tot ce ar fi făcut pentru un membru, al familiei lui.
Amintindu-şi de mormintele pierdute ale alor lui, îi plăti preotului
să comande o piatră funerară, pe care urma să se scrie:

Henri Croft
Bărbier-felcer
Mort pe 11 iulie, 1030 AD

– Adăugăm şi Requiescat in Pace (Odihnească-se în pace) sau

aşa ceva? întrebă preotul.
Singurul epitaf potrivit cu Bărbierul care îi veni în minte fu
Carpe Diem (Bucură-te de clipă). Dar, totuşi…
Deodată, Rob zâmbi.
Auzind citatul, preotul se supără, dar extraordinarul străin
plătea bine şi insista, aşa că nu-i mai rămase decât să-şi noteze cu
grijă inscripţia:
Fumum vendidi – „Am vândut fum.”
Urmărind clipirea de satisfacţie cu care glacialul preot punea
banii deoparte. Rob îşi dădu seama că n-ar fi fost de mirare ca
Bărbierului să nu i se pună nicio piatră funerară. Cui din Aire’s
Cross i-ar fi păsat de mormântul unui necunoscut?
– Mă voi întoarce curând ca să văd dacă totul e aşa cum am
dorit.
Ochii preotului se umbriră:
– Du-te cu Dumnezeu, spuse el scurt, apoi intră în biserică.

Obosit frânt şi înfometat, Rob o mână pe Calu până la crângul

144
de sălcii unde ascunsese lucrurile.
Totul era aşa cum lăsase. După ce încărcă la loc căruţa, se
aşeză şi mâncă. Restul din plăcinta de carne se stricase, dar
mestecă o bucată de pâine tare, gătită de Bărbier în urmă cu patru
zile.
Îşi dădu brusc seama că era moştenitor. Avea calul şi căruţa
lui. Acum, uneltele şi instrumentele, blănurile jigărite, mingile de
jonglat şi trucurile magice, uimirea şi fumul, hotărârile în legătură
cu locul unde vor merge mâine şi poimâine, toate îi rămăseseră lui.
Primul lucru pe care-l făcu fu să ia sticlele cu amestecul special
pentru duşmani şi să le facă ţăndări, zdrobindu-le una câte una de
o stâncă.
Avea să vândă armele Bărbierului; ale lui erau mai bune. Dar
îşi atârnă cornul saxon de gât.
Se urcă pe capră şi se îndreptă solemn, de parcă s-ar fi aflat pe
un tron.
Şi se gândi că poate ar fi fost bine să caute şi să ia pe lângă el
un băiat.

145
 19
Femeia de pe drum

Călători aşa cum făcuseră amândoi, „plimbându-se prin lumea

nevinovată”, cum ar fi spus Bărbierul. Câteva zile, nu se putu forţa
să dea vreo reprezentaţie în Lincoln. Îşi cumpără o mâncare caldă
de la han. Nu găti deloc, înghiţea doar pâine cu brânză. Nici de
băut nu bău. Serile stătea lângă foc, asaltat de o singurătate
teribilă.
Aştepta să se întâmple ceva. Dar nu veni nimic şi înţelese că
trebuia să-şi ducă viaţa mai departe.
La Stafford, se hotărî să revină la meserie. Calu îşi ciuli urechile
şi porni făloasă auzind bătăile tobei şi vocea lui anunţându-şi
prezenţa în piaţa oraşului.
Parcă ar fi muncit singur dintotdeauna. Mulţimea adunată
acolo nu ştia că mai fusese un om care dădea semnalul de
începere şi spunea cele mai bune istorioare. Oamenii se strânseră,
îl ascultară şi râseră, priviră minunându-se cum le desena
chipurile, îi cumpărară doctoria şi apoi se aşezară la rând în faţa
paravanului. Când le luă mâinile bolnavilor, Rob înţelese că darul
îi revenise. Un fierar voinic, arătând de parcă ar fi putut ridica
lumea pe umeri, avea în el ceva care-l consuma şi n-avea să o mai
ducă mult. O fată slabă şi părând bolnavă avea în ea un rezervor
de putere şi vitalitate care-l umplu pe Rob de bucurie. Poate că,
aşa cum spusese Bărbierul, darul era înăbuşit de băutură şi
revenea când se abţinea. Oricum ar fi fost, era stârnit de un
entuziasm lăuntric să se lege cât mai repede de următoarea
pereche de mâini.
Plecă din Stafford. Se opri la o fermă să cumpere şuncă şi văzu
nişte pisoi aruncaţi în hambar.
– Alege-ţi unul, îl îndemnă plin de speranţă fermierul. Va trebui
să-i înec. Mănâncă prea mult.
Rob se jucă, fluturându-le o bucată de sfoară pe la nasuri şi toţi
pisoii se repeziră la ea, în afară de o pisicuţă mică şi
dispreţuitoare, care rămase arogantă într-un colţ.
– Zi, nu vrei să vii cu mine, nu?

146
 Pisicuţa părea cea mai sănătoasă, dar când încercă să o ia în
braţe, îl zgârie pe mână.
În mod ciudat, asta îl hotărî şi mai tare s-o ia. Îi şopti alintări şi
obţinu victoria de a fi lăsat să-i mângâie blana.
– Asta-mi convine, spuse el, mulţumindu-i fermierului.
A doua zi dimineaţa, îşi pregăti micul dejun şi hrăni pisicuţa cu
pâine muiată în lapte. Uitându-se în ochii ei verzui, recunoscu în
ei meschinăria felină şi zâmbi.
– O să te botez Doamna Buffington, îi spuse.
Poate că hrana era vraja necesară. Peste câteva ore, pisica
torcea şi i se cuibărea în poală, pe capra căruţei.
Peste puţin timp, lăsă pisica deoparte, căci, trecând prin
Tettenhall, văzu pe drum un om aplecat peste o femeie.
– Ce beteşug are? strigă el, oprind-o pe Calu. Văzu că femeia
sufla din greu, era aprinsă la faţă şi avea un pântec enorm.
– I-a venit sorocul, spuse omul.
În livada din spate, cei doi umpluseră o jumătate de duzină de
coşuri de mere. Bărbatul era zdrenţuros şi nu părea a fi
proprietarul pământului. Rob ghici că era un ţăran care lucra
pentru moşier, în schimbul unor rămăşiţe care abia-i ajungeau să-
şi hrănească familia.
– Culegeam fructele timpurii, când au apucat-o durerile. A
pornit spre casă, dar au prins-o pe drum Aici n-avem moaşă, a
murit astă primăvară. Am repezit un băiat s-aducă vraciul, când
am văzut că-i e rău.
– Atunci, spuse Rob, apucând hăţurile, cu bine.
Era exact o situaţie din acelea pe care Bărbierul îl învăţase să le
evite. Dacă ar fi putut-o ajuta pe femeie, plata ar fi fost
neînsemnată, iar dacă nu, ar fi putut fi învinuit pentru cele
întâmplate.
– A trecut destul timp, spuse omul cu amărăciune, şi nu mai
vine. E un doctor evreu.
Nici nu terminase omul de vorbit şi Rob îi şi văzu nevasta
dându-şi ochii peste cap, zguduită de convulsii.
Din câte ştia de la Bărbier, nu era prea probabil ca un doctor
evreu să vină la chemarea unui nevoiaş. Fu asaltat de nefericirea
din ochii ţăranului şi de amintiri pe care le-ar fi vrut uitate.
Oftând, se dădu jos din căruţă.
Îngenunche lângă femeia murdară şi obosită şi-i luă mâinile:
– Când a simţit ultima oară copilul mişcând?
– Acum vreo câteva săptămâni. Zece zile s-a simţit rău, de
147
parcă ar fi fost otrăvită.
Omul îi mai spuse că femeia mai avusese patru sarcini. Aveau
doi băieţi dar ultimii doi li se născuseră fără suflare.
Rob simţi că şi copilul acesta era mort. Îşi puse uşor mâinile pe
stomacul umflat şi-i păru rău că nu plecase, dar în minte îi veni
faţa albă a Mamei pe podeaua murdară a grajdului din Londra şi
ştiu că, dacă nu acţiona, femeia aceasta ar fi murit repede.
Găsi în trusa Bărbierului ovalul de metal lustruit şi-l folosi ca
să-i dilate colul uterin, aşa cum îi descrisese Bărbierul. Corpul din
ea aluneca uşor afară, mai mult o masă putredă decât un copil.
Aproape că nici nu-l observă pe soţul femeii respirând adânc şi
îndepărtându-se.
Mâinile lui îi spuneau capului ce să facă, altfel decât ar fi fost
firesc.
Scoase placenta afară, curăţă şi spălă după ea. Ridicând
privirea, observă surprins că doctorul evreu venise.
– Poate doriţi să continuaţi, spuse uşurat, pentru că sângerarea
era continuă.
– Nu e nicio grabă, spuse doctorul.
Dar ascultă interminabil respiraţia femeii şi o examina atât de
atent şi încet, încât deveni limpede că nu avea încredere în Rob.
În cele din urmă, evreul păru satisfăcut.
– Pune-ţi palma pe pântecul ei şi freacă aşa, cu putere.
Rob masă burta golită, mirat. Dar simţi măruntaiele umflate şi
buretoase strângându-se la loc într-o minge tare şi văzu că
sângerarea se oprise.
– Asta-i o vrăjitorie demnă de Merlin, pe care o voi ţine minte,
spuse el.
– Noi nu facem vrăjitorii, spuse calm doctorul evreu. Îmi cunoşti
numele.
– Ne-am întâlnit acum câţiva ani la Leicester.
Benjamin Merlin privi căruţa cea roşie, apoi zâmbi:
– A, tu erai băiatul, ucenicul. Bărbierul era un om gras care
scotea pe gură panglici colorate.
– Da.
Rob nu-i spuse că Bărbierul era mort şi nici Merlin nu-l întrebă
de el. Se examinară unul pe celălalt. Faţa de şoim a evreului era
încadrată de aceeaşi coamă şi barbă, amândouă albe, dar nu mai
era atât de slab.
– Funcţionarul acela din Leicester. I-aţi vindecat ochii?
– Funcţionar? păru Merlin mirat, dar apoi ochii i se limpeziră:
148
Da! E Edgar Thorpe din satul Lucteburne, din ţinutul
Leicestershire.
Rob uitase numele omului; îşi dădu seama că el nu ţinea minte
numele bolnavilor pe care-i consulta.
– L-am operat şi i-am înlăturat cataracta.
– Şi acum e bine, sănătos?
Merlin zâmbi cu milă:
– Domnul Thorpe îmbătrâneşte şi are a se plânge de multe. Dar
vede cu amândoi ochii.
Rob ascunsese fetusul distrus într-o zdreanţă. Merlin o desfăcu
şi-l studie, apoi îl stropi cu apă dintr-un flacon:
– Te botez în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, spuse el
cu vioiciune, apoi îl înveli la loc şi-l duse la ţăran:
– Copilul a fost botezat cum se cuvine, spuse el. Şi fără îndoială
va intra în împărăţia cerurilor. Să-i spui asta părintelui Stigand şi
oricui alt preot de la biserică.
Omul scoase o pungă sărăcăcioasă din haine şi pe faţa lui se
dădu o luptă între durere şi nelinişte:
– Cât să vă plătesc, domnule doctor?
– Cât poţi, spuse Merlin.
Omul scoase un penny din pungă şi îl dădu.
– Era băiat?
– Nu putem şti, spuse blând doctorul.
Lăsă banul să cadă în buzunarul lui larg şi scotoci acolo după o
monedă de jumătate de penny, pe care i-o întinse lui Rob. Apoi o
ajutară pe femeie să ajungă acasă, cei doi muncind din greu
pentru jumătatea de penny dobândită.
După ce terminară, se spălară de sânge în apa unui pârâu din
apropiere.
– Ai mai văzut naşteri ca asta?
– Mi s-a spus cum e, dădu Rob din umeri.
– Se spune că unii sunt vindecători înnăscuţi. Aleşi, îi zâmbi
evreul. Bineînţeles, unii sunt doar norocoşi, adăugă el.
Privirea lui îl deranja.
– Dacă mama ar fi fost moartă şi copilul viu… se forţă Rob să
întrebe.
– Operaţia lui Caesar.
Rob îl privi nedumerit.
– Nu ştii despre ce vorbesc?
– Nu.
– Trebuie să tai burta şi peretele uterin şi să scoţi copilul.
149
 – Să deschid mama?
– Da.
– Aţi făcut asta?
– De mai multe ori. Când eram învăţăcel, l-am văzut pe unul
din profesorii mei deschizând o femeie vie ca să scoată copilul.
Mincinosule! gândi el, ruşinat că asculta atât de avid. Îşi aminti
ce-i spusese Bărbierul despre omul acesta şi cei de teapa lui.
– Ce s-a întâmplat?
– A murit, dar ar fi murit oricum. Nu sunt de acord cu
deschiderea unei femei vii, dar am auzit despre operaţii din care şi
mama şi copilul au supravieţuit.
Rob se îndepărtă. Înainte ca omul cu accent franţuzesc să râdă
de prostia lui. Dar abia făcuse doi paşi şi fu îndemnat să se
întoarcă:
– Unde se taie?
Evreul desenă în praf un tors de femeie şi pe el, două linii, una
pe partea stângă şi cealaltă chiar pe mijlocul pântecului.
– Oricare e bună, spuse el şi aruncă băţul cu care desenase.
Rob dădu din cap şi plecă, fără să-i poată mulţumi.

150
 20
Tichii de masă

Plecă imediat din Tettenhall. Dar ceva începuse să se întâmple

cu el.
I se terminau proviziile de Universal Specific şi se opri să
cumpere de la un fermier un butoiaş de lichior, pe care îl amestecă
în aceeaşi după-amiază cu ierburi, după care mână spre Ludlow.
Vându foarte bine doctoria, dar se simţea preocupat şi puţin
înfricoşat.
Să ţii tu în palmă un suflet de om, ca pe o pietricică. Să simţi
cum cineva alunecă, dar, cu puterile tale, să-l aduci înapoi! Nici
măcar un rege nu are asemenea putere.
Aleşi.
Putea învăţa mai mult? Cât de mult se putea învăţa? Oare cum
ar fi, se întrebă el. Să înveţe tot ce se ştia?
Recunoscu pentru prima dată în el dorinţa de a deveni doctor.
Să fii în stare cu adevărat să te lupţi cu moartea! Era asaltat de
gânduri noi şi tulburătoare, uneori răpindu-l de pe pământ, alteori
umplându-l de durere.
Porni către Worcester, următorul oraş de pe firul râului Severn.
Nu-şi aminti nimic de pe drum, nici măcar cum mânase căruţa. La
Worcester, orăşenii căscară gura la el, dar în piaţă, după ce-i dădu
un ocol, se întoarse şi părăsi oraşul pe drumul pe care venise.

Satul Lucteburne din Leicestershire nu era destul de mare

pentru a avea o cârciumă, dar strânsul fânului era în toi şi unul
dintre ţăranii care-şi băteau coasele se opri din treabă pentru a-i
arăta cum să ajungă la casa lui Edgar Thorpe.
Rob îl găsi pe bătrân în grădină, culegând praz. Îşi dădu seama
imediat, cuprins de o însufleţire ciudată că omul putea să vadă.
Dar era chinuit de reumatism şi după ce-l ajută să se ridice, mai
gemu câteva momente înainte de a reuşi să stea de vorbă cu
tânărul.
Rob aduse din căruţă câteva sticle de Specific şi deschise una,
lucru care-i făcu mare plăcere gazdei sale.

151
 – Am venit să vă întreb despre operaţia care v-a redat vederea,
domnule Thorpe.
– Într-adevăr? Şi ce vă interesează?
Rob şovăi.
– Am o rudă care are nevoie de acelaşi tratament, întreb pentru
el.
Thorpe trase o înghiţitură din sticlă, apoi oftă.
– Sper că e un om tare şi plin de curaj, spuse el. M-au legat de
un scaun, de mâini şi de picioare. Şi capul mi l-au legat strâns, să
stea pe spate. Mi se dăduse ceva să beau şi căzusem aproape în
nesimţire, dar mi-au prins pleoapele cu nişte cârlige mici şi nu mai
puteam să clipesc.
Închise ochii şi se cutremură. Era evident că spusese povestea
de multe ori, pentru că detaliile i se fixaseră în memorie şi le
amintea fără şovăire, dar acesta nu era un motiv pentru care Rob
să fie mai puţin fascinat.
– Beteşugul meu era că nu vedeam nimic, decât aşa, ca prin
ceaţă, ce era chiar în faţa mea.
Mi-a apărut acolo mâna domnului Merlin. Ţinea o lamă, care s-
a tot mărit până mi-a tăiat în ochi. Vai, durerea m-a trezit imediat!
Eram sigur că mi-a tăiat şi ochiul, nu numai vălul de pe el şi am
ţipat să mă lase aşa şi să nu-mi mai facă nimic. N-a ascultat şi l-
am blestemat, i-am zis că ajungeam să-nţeleg cum îl omorâse
neamul lui dispreţuit pe Domnul. Când mi-a tăiat şi ochiul al
doilea, m-a durut aşa tare, că mi-am pierdut cunoştinţa. M-am
trezit în întuneric, cu ochii bandajaţi şi timp de două săptămâni
am suferit amarnic. Dar, până la urmă, am putut să văd aşa cum
nu mai văzusem de mult. Aşa de bine, încât am mai lucrat doi ani
ca funcţionar, până când reumatismul m-a silit să mă retrag.
Deci era adevărat, gândi Rob aiurit. Poate că, atunci, şi celelalte
lucruri pe care i le spusese Benjamin Merlin erau adevărate.
– Domnul Merlin e cel mai bun doctor pe care l-am văzut
vreodată, spuse Edgar Thorpe. Numai că, bombăni el, pentru unul
aşa de bun ca el, nu înţeleg de ce-i e greu să-mi scoată durerea
asta din oase şi din încheieturi.

Se întoarse la Tettenhall şi-şi făcu tabăra într-o vâlcea,

rămânând acolo trei zile, ca un îndrăgostit care nu se duce la
femeie, dar nici singură nu vrea s-o lase. Primul fermier de la care-
şi cumpără de-ale gurii îi spuse unde locuia Benjamin Merlin şi
trecu de câteva ori cu Calu pe lângă proprietatea lui, o căsuţă
152
joasă cu hambar, înconjurată de un ogor, o livadă şi o vie, toate
bine întreţinute. Din afară, nu se deosebea cu nimic de alte ferme.
În după-amiaza celei de-a treia zile, la câţiva kilometri de casa
lui, se întâlni cu doctorul pe drum.
– Cum te mai găseşti, tinere bărbier?
Rob îi spuse că bine şi-l întrebă şi el de sănătate. Schimbară
câteva vorbe despre vreme, apoi doctorul făcu un gest de plecare:
– Nu mai pot zăbovi, pentru că trebuie să mai trec azi pe la trei
bolnavi.
– Pot să vă însoţesc şi eu? se forţă Rob să spună.
Doctorul şovăi. Nu păru deloc încântat de cerere.
Dar încuviinţă din cap, rezervat:
– Ai grijă să nu-mi stai în mână, spuse el.
Primul pacient locuia în apropiere, într-un bordei de lângă un
iaz populat cu gâşte. Îl chema Edwin Griffith, era bătrân şi tuşea
găunos şi Rob văzu imediat că era bolnav grav de piept şi în
curând avea să fie în groapă.
– Cum te găseşti azi, domnule Griffith? întrebă Merlin.
Bătrânul îşi stăvili o criză de tuse, apoi gâfâi şi oftă:
– La fel, numai că azi nu mi-am putut ospăta gâştele.
Merlin zâmbi:
– Poate, le-ar putea ajuta tânărul meu prieten, spuse el şi Rob
nu avu încotro şi se duse.
Bătrânul Griffith îi arătă unde ţinea boabele şi tânărul se duse
cu sacul la iaz. Era supărat, fiindcă vizita aceea nu-l ajuta cu
nimic, probabil că Merlin n-avea de gând să piardă timpul cu un
muribund. Se apropie cu grijă de gâşte, fiindcă le ştia nişte păsări
cu toane; dar erau înfometate şi se repeziră gâgâind la hrană,
lăsându-l să le părăsească.
Spre surpriza lui, când reveni în bordei, Merlin tot mai stătea
de vorbă cu Edwin Griffith. Rob nu văzuse niciodată un doctor
procedând cu atâta metodă. Merlin îi punea întrebări interminabile
despre regimul lui de viaţă, despre copilărie, despre părinţi şi
bunici şi bolile de care aceştia muriseră. Asculta pulsul la
încheietura mâinii şi la gât şi apoi îi ascultă şi pieptul bătrânului.
Rob se dădu înapoi urmărindu-l concentrat.
Când plecară, bătrânul îi mulţumi pentru că-i hrănise păsările.
Ziua părea destinată celor pierduţi, căci Merlin îl purtă doi
kilometri până la o casă de lângă piaţă, unde soţia preotului se
mistuia în dureri mari.
– Cum te simţi, Mary Sweyn?
153
 Ea nu-i răspunse, doar îl privi fix. Era şi acesta un răspuns, şi
Merlin dădu din cap. Se aşeză, îi luă mâna şi vorbi cu ea; ca şi în
cazul bătrânului zăbovi foarte mult timp.
– Mă poţi ajuta s-o întorc pe doamna Sweyn, îi spuse el lui Rob.
Uşor, uşurel acum.
Când Merlin îi ridică veşmântul ca să-i spele trupul scheletic,
observară, pe şoldul stâng, o coptură urâtă. Doctorul o înţepă
imediat şi Rob observă cu satisfacţie că procedase exact cum ar fi
făcut şi el. Merlin îi lăsă un flacon cu o infuzie de alinare a durerii.
– Mai avem unul, spuse Merlin, închizând uşa lui Mary Sweyn.
Îl cheamă Tancred Osbern. Fiul lui mi-a adus vorbă azi-dimineaţă
că a avut un accident.
Merlin îşi legă calul de căruţă şi se aşeză pe capră lângă Rob.
– Cum e cu ochii rudei tale, mutule? îl întrebă doctorul moale.
Ar fi putut să-şi închipuie ca Edgar Thorpe avea să-i
pomenească de întrebările lui, îşi spuse Rob, îmbujorându-se.
– N-am avut intenţia să-l înşel. Am vrut să văd cu ochii mei
rezultatele operaţiei, spuse el. Şi mi s-a părut că aşa era cel mai
simplu să-i explic de ce mă interesau.
Merlin zâmbi şi dădu din cap. Pe drum, explică metodele
chirurgicale folosite pentru a remedia cataracta lui Thorpe.
– E o operaţie pe care n-aş sfătui pe nimeni s-o facă singur,
spuse el apăsat şi Rob dădu din cap, neavând nicio intenţie să
opereze pe cineva de ochi.
Când ajungeau la răscruci, Merlin îi arăta drumul, până
ajunseră la o fermă prosperă. Pe dinafară, atrăgea atenţia asupra
bunăstării proprietarilor, dar înăuntru găsiră un fermier voinic
gemând pe salteaua lui de paie.
– Vai, Tancred, ce ţi-ai mai făcut de data asta? întrebă Merlin.
– Mi-am sucit afurisitul de picior.
Merlin dădu la o parte pătura şi se încruntă pentru că piciorul
drept era sucit din coapsă şi umflat.
– Trebuie să fii în nişte dureri înfricoşătoare. Dar i-ai spus
băiatului că „pot să vin oricând”. Data viitoare, nu mai face pe
prostul curajos şi cheamă-mă imediat, spuse el tăios.
Omul închise ochii şi dădu din cap.
– Cum ai păţit-o şi când?
– Ieri la amiază. Am căzut de pe afurisitul de acoperiş când
potriveam blestematul de stuf.
– N-ai să mai potriveşti stuful o vreme, spuse Merlin. Am nevoie
de ajutor, se uită el la Rob. Găseşte o scândurică, puţin mai lungă
154
decât piciorul.
– Să nu iei din acareturi sau din grajd, mormăi Osbern.
Rob se duse să caute. În hambar, erau câteva bucăţi de
mesteacăn şi stejar şi una de pin, subţiată ca o scândură. Era prea
lată, dar, cu uneltele fermierului, despică repede lemnul moale
până-l aduse la dimensiunile dorite.
Osbern se posomorî când văzu atela, dar nu spuse nimic.
Merlin privi în jos, oftând:
– Are nişte coapse de taur. Avem ceva de tras, tinere Cole.
Apucând piciorul de gleznă şi de gambă, doctorul încercă să
exercite asupra lui o presiune continuă şi în acelaşi timp, să
îndrepte piciorul, răsucindu-l. Se auzi un pârâit uşor, ca acela
făcut de strivirea unor frunze uscate şi Osbern mugi cu putere.
– N-are rost, spuse Merlin după câteva clipe. Are muşchi uriaşi,
care s-au înţepenit ca să protejeze piciorul şi nu am destulă forţă
ca să-i birui şi să reduc fractura.
– Lăsaţi-mă să încerc eu, spuse Rob.
Merlin dădu din cap, dar înainte îi dădu fermierului o cană de
rachiu, ca să-i mai aline agonia care-l făcea să tremure şi să
suspine.
– Mai dă-mi una, suflă Osbern.
După ce o înghiţi şi pe a doua, Rob îi apucă piciorul aşa cum
făcuse Merlin. Grijuliu să nu-şi schimbe poziţia, apăsă constant şi
vocea adâncă a lui Osbern deveni un ţipăt prelung, ascuţit.
Merlin îl luase de subsuori şi-l trăgea în direcţie opusă, cu ochii
holbaţi de efort.
– Cred că merge, ţipă Rob, ca să acopere zbieratul omului.
Merge!
Chiar când vorbea, capetele osului alunecară unul peste celălalt
şi reveniră în poziţia lor normală.
Omul din pat tăcu imediat.
Rob se uită să vadă dacă leşinase, dar Osbern zăcea slăbit, cu
faţa brăzdată de lacrimi.
– Menţine presiunea pe picior, spuse repede Merlin.
Întocmi o eşarfă din zdrenţe şi o ţintui în jurul labei piciorului
şi al gleznei lui Osbern. Legă un capăt al unei funii de eşarfă şi
celălalt strâns de clanţa uşii, apoi puse atela pe piciorul întins.
– Poţi să-i dai drumul, îi spuse lui Rob.
Ca măsură suplimentară, legară piciorul sănătos de cel
fracturat.
În câteva minute, îl alinară pe pacientul epuizat, îi dădură
155
instrucţiuni unei soţii palide şi-şi luară rămas bun de la un frate,
venit să aibă grijă de fermă.
În curte, se opriră şi se uitară unul la celălalt. Cămăşile
amândurora erau leoarcă de sudoare şi aveau feţele la fel de
umede ca obrajii uzi de lacrimi ai lui Osbern.
Doctorul zâmbi şi-l prinse de umăr.
– Să vii cu mine acasă, să ne împărtăşeşti cina, spuse el.

– Deborah a mea, spuse Benjamin Merlin.

Femeia durdulie, cu o faţă de porumbel, un năsuc ascuţit şi
obrajii foarte roşii, era nevasta doctorului. Când îl văzu, se albi şi îl
salută înţepată. Merlin aduse în curte un lighean cu apă, pentru
ca Rob să se poată spăla. Pe când o făcea, o auzi pe femeie în casă,
sâcâindu-şi soţul într-o limbă pe care n-o mai auzise.
Când ieşi să se spele, doctorul se strâmbă:
– S-o ierţi, e temătoare. Legea spune că nu trebuie să
adăpostim creştini în timpul zilelor de sărbătoare. Dar asta n-o să
fie o masă de sărbătoare. Doar o cină.
Ştergându-se de apă, îl privi pe Rob în ochi:
– Oricum, dacă doreşti să nu stai la masă, îţi pot aduce
mâncarea afară.
– Sunt recunoscător că mi se permite să stau cu
dumneavoastră, domnule doctor.
Merlin dădu din cap.
Fu o cină ciudată.
Cei doi aveau patru copii, trei băieţi şi o fată. Fetiţa se numea
Leah, iar fraţii ei, Jonathan, Ruel şi Zechariah. Băieţii şi tatăl
purtau tichii la masă! Când soţia aduse o pâine caldă, Merlin îi
făcu semn lui Zechariah, care rupse o bucată şi începu să
vorbească în limba guturală pe care Rob o auzise mai devreme.
Tatăl îl opri:
– În seara asta, brochot-ul va fi în engleză, în semn de cinstire
pentru oaspetele nostru.
– Fii binecuvântat, Doamne Dumnezeule nostru, împărat al
Lumii, spuse dulce băiatul, care ne scoate pâinea din pământ.
Îi trecu pâinea lui Rob, care-şi rupse o bucată şi le-o dădu
celorlalţi.
Merlin turnă vin dintr-o cană mare. Rob îşi turnă şi el şi ridică
paharul, când tatăl îi făcu semn lui Ruel.
– Fii binecuvântat, Doamne Dumnezeul nostru, împărat al
Lumii, care faci fructul vinului.
156
 Cina fu compusă dintr-o supă de peşte cu lapte, nu cum ar fi
gătit-o Bărbierul, dar fierbinte şi deasă. Ca desert mâncară mere
din livada evreului. Băiatul cel mai mic, Jonathan, îi spuse
indignat tatălui că iepurii le prăpădeau varza.
– Atunci tu trebuie să-i prăpădeşti pe iepuri, spuse Rob. Să-i
vânezi şi să-i dai mamei tale să facă o friptură gustoasă.
Se lăsă o tăcere ciudată, apoi Merlin zâmbi:
– Noi nu mâncăm iepuri, de casă sau de câmp, pentru că nu
sunt kasher.
Rob văzu că doamna Merlin îl privea neliniştită, de parcă s-ar fi
temut că el nu-i înţelegea sau nu-i aproba.
– Astea sunt nişte reguli de regim, foarte vechi, spuse Merlin.
El îi explică apoi că evreii nu aveau voie să mănânce animale
care nu-şi rumegau hrana şi aveau copita despicată. Nu puteau
mânca laolaltă carne şi lapte, pentru că Biblia interzicea acest
lucru. Şi nu aveau voie să bea sânge sau să mănânce carne
nespălată şi nesărată temeinic.
Rob se înfioră şi-şi spuse că doamna Merlin avusese dreptate:
nu-i putea înţelege pe evrei. Evreii chiar că erau nişte păgâni.
Când doctorul îi mulţumi lui Dumnezeu pentru mâncarea lor
fără carne şi sânge, lui Rob i se întoarse stomacul pe dos.

Cu toate acestea întrebă dacă putea rămâne în noaptea aceea

în livada lor. Benjamin Merlin insistă să doarmă ia adăpost, în
hambar şi în curând Rob stătea întins în fânul înmiresmat şi
asculta prin peretele subţire vocea ascuţită a nevestei. Zâmbi amar
ştiind ce spunea, cu toate că nu înţelegea limba.
Nu cunoşti bruta asta tânără şi-l aduci aici. Nu-i vezi nasul
strâmb şi faţa brăzdată de răni şi armele scumpe, de ucigaş? O să
ne omoare în paturile noastre!
Merlin veni curând în hambar cu o sticlă şi două cupe de lemn.
Îi dădu una lui Rob şi oftă:
– Altfel, e o femeie extraordinară, spuse el, turnând. Îi e greu
aici, se simte despărţită de cei apropiaţi.
Rob bău din rachiul tare şi bun.
– Din ce parte a Franţei sunteţi?
– Eu şi soţia mea ne-am născut, ca şi vinul din care am băut, în
satul Falaise şi am trăit sub protecţia binevoitoare a lui Robert de
Normandia. Tatăl meu şi doi fraţi fac negoţ cu vin şi aduc şi în
Anglia.
Cu şapte ani în urmă, îi spuse Merlin, se întorsese la Falaise,
157
după ce studiase în Persia, la o academie pentru doctori.
– Persia!
Rob n-avea idee de locul unde se afla Persia, dar ştia că e
departe.
– În ce parte se află Persia?
– Către răsărit, zâmbi Merlin. Departe către răsărit.
– Cum aţi ajuns în Anglia?
Când se întorsese în Normandia, spuse Merlin, văzuse că erau
acolo doctori în număr prea mare. În afara Normandiei ţinuturile
erau primejdioase din cauza politicii şi a războiului continuu între
duci, conţi, nobili şi rege.
– În tinereţea mea, am fost de două ori la Londra, cu tatăl meu.
Ţineam minte frumuseţea locurilor din Anglia şi auzisem de pacea
regelui Canute. Aşa că m-am hotărât să vin în locul acesta verde şi
paşnic.
– Şi Tettenhallul s-a dovedit o alegere bună?
Merlin dădu din cap:
– Dar sunt greutăţi. Din cauză că nu suntem printre cei de
credinţa noastră, nu ne putem ruga la Dumnezeu aşa cum se
cuvine şi e greu de păstrat legile mâncărurilor. Le vorbim copiilor
în limba lor, dar ei gândesc în limba Angliei şi, în ciuda eforturilor
noastre, nu ştiu multe dintre obiceiurile poporului nostru. Caut să
mai atrag aici şi alţi evrei din Franţa.
Vru să mai toarne de băut. Dar Rob îşi acoperi cupa:
– Prea multă băutură mă descumpăneşte şi am nevoie să am
capul treaz.
– De ce m-ai căutat, tinere Bărbier?
– Povestiţi-mi despre şcoala din Persia.
– Se află în oraşul Ispahan, în partea apuseană a ţării.
– De ce v-aţi dus aşa departe?
– Unde în altă parte mă puteam duce? Familia mea nu dorea să
mă bage ucenic la un doctor, pentru că, oricât de dureros ar fi s-o
recunosc, cei mai mulţi doctori europeni nu sunt decât nişte
lipitori şi ticăloşi. În Paris este un spital mare, Hôtel Dieu, un fel
de casă pentru ciumaţii săraci, unde bieţii oameni sunt târâţi ca să
moară. Mai e o şcoală medicală la Salerno, foarte prăpădită.
Vorbind cu alţi negustori evrei, tatăl meu a aflat că în ţările
orientale, arabii au făcut din medicină o artă adevărată.
Musulmanii persani au la Ispahan un spital care este cu adevărat
un loc de vindecare. În acest spital şi într-o mică academie de
acolo îşi face Avicenna doctorii.
158
 – Cine?
– Cel mai mare doctor din lume, Avicenna, al cărui nume arab e
Abu Ali at-Husain ibn Abdullah ibn Sina.
Rob îl puse pe Merlin să repete muzica străină a acelui nume,
până când îl memoră.
– E greu de ajuns în Persia?
– Mai mulţi ani de călătorie primejdioasă. Drumuri pe mare,
apoi un drum pe uscat, peste munţi groaznici şi un deşert mare.
Merlin îl privi cu simpatie pe oaspetele lui:
– Scoate-ţi din minte academiile persane. Ce ştii despre credinţa
ta, tinere bărbier? Îţi sunt familiare problemele celui uns ca papă?
Tânărul ridică din umeri:
– Ioan al XIX-lea?
De fapt, în afară de numele pontifului şi de faptul că era în
fruntea bisericii, Rob nu ştia mai nimic.
– Ioan al XIX-lea. E un om care se întinde peste două mari
biserici, de parcă ar încerca să călărească deodată doi cai uriaşi.
Biserica apuseană îi e fidelă, dar în cea răsăriteană sunt murmure
de nemulţumire. Acum două sute de ani, Photius a devenit un
patriarh rebel al catolicilor din Constantinopol şi de atunci,
mişcarea pentru separarea bisericilor a prins putere. Poate ai
observat că preoţii nu au încredere şi nu-i plac pe doctori, felceri şi
bărbieri, spunând că doar ei, prin rugăciune, apără de boală
trupul omului, ca şi sufletul lui.
Rob mormăi că ştia.
– Lipsa de simpatie a acestor preoţi faţă de lecuitori e nimic pe
lângă ura celor din răsărit faţă de medicii arabi şi şcolile lor. Cot la
cot cu musulmanii, biserica răsăriteană luptă să atragă cât mai
mulţi oameni la dreapta credinţă. Ea vede în şcolile arabe nişte
centre păgâne foarte periculoase. Acum cincisprezece ani, Sergius
al II-lea, patriarhul bisericii răsăritene, a declarat că orice creştin
care învaţă la o şcoală musulmană e comiţător de sacrilegiu, eretic
şi vinovat de practici păgâne. L-a forţat pe papa de la Roma să dea
şi el o declaraţie asemănătoare. Benedict al VIII-lea abia fusese
uns şi, ameninţat cu destrămarea bisericii, a ascultat repede
cererea lui Sergius. Pedeapsa pentru păgânism e excomunicarea.
– E o pedeapsă gravă, îşi strânse Rob buzele.
Doctorul dădu din cap:
– Şi mai grav este că are consecinţe şi în legile laice. Regele
Aethelred şi regele Canute au adoptat coduri de legi în care
păgânismul e cea mai mare vină. Cei condamnaţi pentru asta
159
suferă pedepse groaznice. Unii au fost legaţi cu lanţuri grele şi
trimişi în pelerinaje până când lanţurile vor rugini şi vor cădea de
pe ei. Mulţi au fost arşi pe rug. Unii au fost spânzuraţi, iar alţii
aruncaţi pe viaţă în temniţe. Cât despre musulmani, n-au de gând
să primească la învăţătură pe adepţii unei religii duşmane şi de ani
de zile, şcolile din califatele orientale nu mai primesc niciun
creştin.
– Înţeleg, spuse Rob dezamăgit.
– Ai putea merge în Spania. E în Europa, în partea cea mai
apuseană a ei. Amândouă religiile sunt acceptate acolo. Sunt şi
câţiva elevi creştini din Franţa. Musulmanii au înălţat mari
universităţi la Cordoba, Toledo şi Sevilla. Dacă termini una din
aceste şcoli, vei fi recunoscut ca învăţat. Şi deşi e greu de ajuns în
Spania, e mult mai uşor decât drumul spre Persia.
– De ce nu v-aţi dus şi dumneavoastră în Spania?
– Pentru că evreii pot studia în Persia, zâmbi larg Merlin. Şi am
vrut să ating poala veşmântului lui Ibn Sina.
– Nu vreau să umblu prin toată lumea ca să devin învăţat, se
răţoi Rob. Nu vreau decât să ajung un doctor bun.
Merlin îşi mai turnă în cupă:
– Pe mine mă uimeşte că eşti atât de tânăr şi porţi haine bune
şi arme mai scumpe decât mi-aş putea permite eu să cumpăr.
Viaţa de bărbier are foloasele ei. De ce să vrei să devii doctor, când
asta înseamnă muncă multă şi plată nu prea îndestulătoare.
– Am fost învăţat să fac nişte leacuri. Pot să tai un deget strivit
şi să las un ciot curat. Dar vin la mine oameni care mă plătesc şi
eu nu-i pot ajuta. Sunt neştiutor. Şi-mi spun că dacă aş şti mai
mult, pe unii i-aş putea salva.
– Chiar dacă ai studia zece vieţi medicina, tot vor veni la tine
oameni bolnavi fără scăpare căci misterul şi durerea aceasta fac
parte din meseria de vindecător şi trebuie să trăieşti cu ele. Totuşi,
e adevărat că, dacă ştii mai multe, eşti un doctor mai bun. Îmi dai
cel mai bun motiv pentru ambiţia ta.
Merlin îşi goli cupa gânditor, apoi urmă:
– Dacă şcolile arabe nu sunt pentru tine, trebuie să cauţi prin
Anglia, până-l vei găsi pe cel mai bun doctor dintre neştiutori şi să-
l convingi să te ia ucenic.
– Cunoaşteţi un asemenea doctor?
Aluzia trecu parcă neobservată pe lângă Merlin. El clătină din
cap şi se ridică în picioare:
– Amândoi ne-am câştigat dreptul la odihnă şi mâine vom
160
înfrunta cu alţi ochi întrebarea. Îţi doresc noapte bună, tinere
bărbier.
– Noapte bună, domnule doctor.

Dimineaţa, la bucătărie, se servi ciulama fierbinte de mazăre,

stropită cu binecuvântări evreieşti. Discutară în familie problema
conversaţiei lor din seara trecută şi toţi îl examinau pe furiş, aşa
cum îi măsura şi el pe ei. Doamna Merlin părea mereu prost
dispusă şi în lumina crudă a dimineţii, deasupra buzei ei de sus se
desena o linie de puf negricios. Văzu franjuri iţindu-se de sub
poalele caftanelor lui Benjamin Merlin şi al băiatului numit Ruel.
Ciulamaua era bună.
Merlin îl întrebă politicos dacă dormise bine.
– M-am gândit la discuţia noastră. Din nefericire, nu mi-a venit
în minte niciun doctor pe care l-aş putea recomanda ca stăpân şi
exemplu.
Soţia lui aduse la masă un coş cu mure mari şi faţa lui Merlin
se lumină:
– Ia neapărat din astea, sunt desfătătoare cu ciulamaua.
– Aş dori să mă luaţi dumneavoastră ucenic, spuse Rob.
Spre marea lui dezamăgire, Merlin clătină din cap.
Rob spuse repede că Bărbierul îl învăţase multe.
– Ieri v-am fost de ajutor. În curând, aş putea merge singur la
pacienţi pe vreme proastă şi v-ar fi mai uşor.
– Nu.
– Aţi observat că am un simţ de vindecător, spuse tânărul
încăpăţânat. Sunt puternic şi aş putea face munci grele, tot ce ar fi
nevoie. O ucenicie e şapte ani. Sau mai lungă, dacă doriţi.
– Este imposibil, spuse Merlin.
Se simţi nedreptăţit; era sigur că Merlin îl plăcea.
– Nu am calităţile trebuincioase?
– Ai calităţi excelente. Din câte am văzut, ai fi un doctor
excelent.
– Atunci ce este?
– În această ţară mai creştină decât oricare nu aş putea să-ţi fiu
stăpân.
– Cui i-ar păsa?
– Preoţilor de aici. Deja mă bănuiesc, fiind format de evreii din
Franţa şi de şcolile mahomedane, că sunt reprezentantul unei
conspiraţii păgâne. Sunt cu ochii pe mine. Trăiesc cu groaza că
într-o zi voi fi acuzat de vrăjitorie sau voi uita să botez un nou
161
născut.
– Dacă nu mă luaţi, spuse Rob, cel puţin gândiţi-vă la un
doctor pe care aş putea să-l rog.
– Ţi-am spus, nu-ţi recomand pe nimeni. Dar Anglia e mare şi
pot fi mulţi doctori de care n-am auzit.
Buzele lui Rob se strânseră şi mâna i se lăsă pe garda sabiei.
– Aseară mi-aţi spus să-l caut pe cel mai bun dintre neştiutori.
Care e cel mai bun doctor de aici pe care-l cunoaşteţi?
Merlin oftă, văzând ameninţarea:
– Arthur Giles din St. Ives, spuse el rece, continuând să
mănânce.
Rob n-avusese nicio intenţie să tragă sabia, dar ochii femeii
erau aţintiţi asupra lui şi ea nu-şi putu stăpâni un oftat
tremurător, văzând cum profeţiile îi erau pe cale de a se îndeplini.
Ruel şi Jonathan îl priveau sumbri, dar Zechariah începu să
plângă.
I se făcu rău de ruşine că le răsplătise astfel ospitalitatea.
Încercă să găsească o scuză, dar nu putu şi, întorcându-i spatele
evreului francez care mânca ciulama, părăsi casa.

162
 21
Bătrânul cavaler

Cu câteva săptămâni mai devreme, ar fi căutat în fundul unei

cupe alinarea de ruşine şi supărare, dar învăţase să se păzească de
băutură. Era clar că, dacă se abţinea de la băutură, emanaţiile
care i se transmiteau prin mâinile oamenilor erau mai puternice şi
îşi preţuia tot mai mult darul de la natură. Aşa că, în loc de
rachiu, îşi petrecu o zi cu o femeie, într-un crâng de pe malurile
Severnului, la câţiva kilometri depărtare de Worcester. Soarele
făcuse iarba aproape la fel de caldă ca sângele lor. Era o ajutoare
de croitoreasă, cu degetele înţepate de ace şi cu un trup mic şi
tare, care deveni alunecos după ce înotară în râu.
– Myra, parcă eşti un ţipar! strigă el şi se simţi mai bine.
Ea era iute, iar el era greoi ca un monstru marin când se
scufundară împreună în apele verzi. Mâinile ei îi depărtară
picioarele şi, când înotă printre ele, el îi mângâie şoldurile tari şi
palide. Apa era rece, dar făcură dragoste de două ori în iarba caldă
şi el îşi lăsă mânia în ea, în timp ce Calu păştea liniştită mai încolo
şi Doamna Buffington îi privea calmă. Myra avea sâni mici şi
ascuţiţi şi un smoc de păr mătăsos şi castaniu. Mai mult o plantă
decât un tufiş, gândi el amar; era mai mult fată decât femeie, deşi
era sigur că mai fuseseră bărbaţi şi înainte.
– Câţi ani ai, păpuşico? o întrebă leneş.
– Mi s-a spus că cincisprezece.
Era exact vârsta surorii lui, Anne Mary, îşi dădu seama şi se
întristă gândindu-se că şi aceea crescuse pe undeva, complet
străină de el.
Deodată fu izbit de un gând atât de monstruos, încât simţi că îl
vlăguieşte şi astupă lumina soarelui.
– Te-a chemat întotdeauna Myra?
Întrebarea fu primită de fată cu un zâmbet uluit:
– Păi, bineînţeles, ăsta mi-e numele, Myra Felker. Care altul?
– Şi te-ai născut aici, păpuşico?
– În Worcester, dar am trăit aici, spuse ea veselă.
El dădu din cap şi o bătu pe mână.

163
 Dar se gândi cu o repulsie adâncă la faptul că, în situaţia lui, n-
ar fi fost imposibil ca într-o zi să se culce cu sora lui, fără s-o ştie.
Se hotărî ca în viitor să nu mai aibă de-a face cu femei tinere de
vârsta lui Anne Mary.
Gândul îi risipi dispoziţia de vacanţă şi se apucă să-şi adune
hainele.
– A, trebuie să plecăm? spuse ea cu regret.
– Da, spuse el, pentru că am de făcut un drum lung până la St.
Ives.
Arthur Giles din St. Ives se dovedi o mare dezamăgire, cu toate
că Rob nu avea mari aşteptări, pentru că era limpede că Benjamin
Merlin fusese constrâns să i-l recomande. Doctorul era un bătrân
gras şi murdar, părând cam ţicnit. Avea capre şi probabil că le
ţinea şi în casă când era frig, pentru că locul puţea înfiorător.
– Sângerarea vindecă, tinere străin. Ţine minte asta. Când totul
dă greş, fă o curăţire bună a sângelui, apoi alta şi alta. Asta-i
vindecă pe ticăloşi, strigă Giles.
Îi răspunsese binevoitor la întrebări, dar, când veni vorba de alt
tratament în afară de sângerare, devenea evident că Rob i-ar fi
putut da lecţii bătrânului. Giles nu avea niciun fel de cunoştinţe
medicale, nimic care să poată fi împărtăşit unui discipol. Doctorul
îi oferi să-l ia ucenic şi păru furios când fu refuzat politicos. Rob fu
fericit să mâne cât mai departe de St. Ives, pentru că era de o mie
de ori mai bine să rămână bărbier decât o astfel de arătare de
doctor.
Timp de mai multe săptămâni, crezu că renunţase la visul
nepractic de a deveni doctor. Munci mult la reprezentaţii, vându
bine Universal Specific şi fu răsplătit de greutatea pungii. Doamna
Buffington înflori aşa cum înflorise şi el din prosperitatea
Bărbierului; pisica mânca lucruri bune şi crescu mare, o felină
albă cu ochi verzi şi insolenţi. Se credea leoaică şi se bătea de
multe ori. În oraşul Rochester, dispăru în timpul reprezentaţiei şi
se întoarse la tabără în amurg, muşcată rău de laba dreaptă din
faţă, cu urechea stângă aproape smulsă şi cu blana ei albă pătată
de sânge.
El îi spălă rănile şi o îngriji ca un îndrăgostit.
– Vai, doamnă, trebuie să înveţi, ca şi mine, să te fereşti de
harţă, fiindcă nu e bună de nimic.
Îi dădu lapte şi o ţinu în poală lângă foc. Pisica îi linse mâna.
Poate că îi mai rămăsese pe ea un strop de lapte sau mirosea a
mâncare, dar Rob hotărî s-o ia ca pe o mângâiere şi-i mângâie şi el
164
blana moale, recunoscător că o are.
– Dacă mi-ar fi drumul deschis să fiu primit la şcoala aia
musulmană, spuse el, te-aş pune în căruţă şi aş mâna-o pe Calu
drept în Persia şi nimic nu ne-ar putea împiedica să ajungem, în
locul acela păgân.
Abu Ali at-Husain ibn Abdullah ibn Sina, gândi el trist.
– La dracu’ să te duci, Arabule, spuse tare şi se duse să se
culce.
Silabele îi alergau prin minte, ca o litanie obsedantă şi
batjocoritoare. Abu Ali at-Husain ibn Abdullah ibn Sina, Abu Ali at-
Husain ibn Abdullah ibn Sina… până când repetiţia misterioasă îi
învinse neliniştea şi se scufundă în somn.
În noaptea aceea visă că era încleştat în luptă cu un bătrân
cavaler respingător şi încercau să se înjunghie cu pumnalele.
Bătrânul cavaler îl fenta şi râdea de el. Vedea pe armura lui
neagră rugina şi mucegaiul. Aveau capetele atât de aproape, încât
îi vedea nasul osos plin de puroi, se uita în ochii lui teribili şi era
lovit de duhoarea respiraţiei lui. Se luptau cu disperare. Cu toată
tinereţea şi puterea lui, Rob ştia că armura spectrului întunecat
era infailibilă şi cuţitul lui, nemilos. Dincolo de el, vedea victimele
cavalerului: mama lui, tata, dragul de Samuel, Bărbierul, chiar şi
Incitatus şi ursul Bartram, şi furia îi dădea lui Rob puteri, deşi
simţea deja lama inexorabilă intrându-i în trup.
Trezindu-se, îşi găsi hainele umede de rouă şi sufletul înfrigurat
de spaima visului. În lumina dimineţii, cu o prigorie cântându-şi
bucuria la nici doi metri de el, ştiu că, deşi visul se sfârşise, el nu
putea abandona lupta.
Cei duşi erau duşi, aşa era în firea lucrurilor. Dar cum şi-ar fi
putut petrece viaţa mai bine decât luptându-se cu cavalerul
Negru? În felul lui, studiul medicinei era o idee pe care o putea
iubi în locul familiei pierdute. Şi se hotărî, când pisica se freca de
el cu urechea sănătoasă, să i se dedice atât cât putea.

Problema era descurajantă. Dădu reprezentaţii pe rând la

Northampton, Bedford şi Hertford şi peste tot căută doctori şi stătu
de vorbă cu ei şi-şi dădu seama că ştiinţa lor adunată era mai
prejos de a Bărbierului. În oraşul Maldon, reputaţia de măcelar a
doctorului era atât de îngrozitoare, încât, când întrebă de el,
oamenii păliră şi-şi făcură cruce.
Nu mergea să intre ucenic la niciunul dintre aceştia.
Îi trecu prin minte că poate un alt doctor evreu va fi mai
165
binevoitor faţă de el decât Merlin. Se opri în piaţa din Maldon
lângă nişte oameni care înălţau un zid de cărămidă.
– Cunoaşteţi dacă sunt evrei pe aici? îl întrebă el pe maistrul
zidar.
Omul se holbă la el, scuipă şi-i întoarse spatele.
Îi mai întrebă şi pe alţii, fără rezultate mai bune. În cele din
urmă, unul îl privi curios:
– De ce cauţi evrei?
– Caut un doctor evreu.
Omul dădu din cap înţelegător:
– Cristos să aibă milă de tine. În oraşul Malmesbury sunt evrei
şi un doctor numit Adolescentoli.

Călătoria de la Maldon la Malmesbury dură cinci zile, socotind

şi opririle făcute la Oxford şi Alveston pentru a da reprezentaţii şi a
vinde doctorii. Rob parcă-şi amintea că-l auzise pe Bărbier
pomenind de Adolescentoli şi-şi croi încrezător drum spre
Malmesbury, pe când sătucul era învăluit în umbrele serii. Mâncă
la han o cină simplă, dar înviorătoare. Bărbierul ar fi găsit friptura
de oaie prost asezonată, dar avu carne din belşug şi la sfârşit plăti
să i se aştearnă o mână de paie curate într-un colţ al camerei de
dormit.
A doua zi, la micul dejun, îl întrebă pe hangiu despre evreii din
Malmesbury.
Omul dădu din umeri.
– Sunt curios, pentru că, până de curând, n-am întâlnit niciun
evreu.
– Asta pentru că la noi nu prea sunt, spuse hangiul. Soţul
surorii mele, care e căpitan pe un vas şi a călătorit mult, spune că
în Franţa sunt o mulţime. Spune că-i găseşti peste tot şi cu cât
mergi către răsărit, cu atât numărul lor creşte.
– Isaac Adolescentoli, doctorul, trăieşte printre cei de aici?
Hangiul râse:
– Nu, ei locuiesc în jurul lui Isaac Adolescentoli, luminându-se
de înţelepciunea lui.
– E cinstit aici?
– E un mare doctor. Vin oameni de departe să-i consulte şi
poposesc aici, la mine, spuse hangiul cu mândrie. Preoţii sunt
împotriva lui, fireşte, dar – se aplecă, punându-şi un deget în
dreptul nasului – ştiu eu două împrejurări când a fost dus în
puterea nopţii la Canterbury să aibă grijă de arhiepiscopul
166
Aethelnoth, despre care se credea că o să moară anul trecut.
Îi arătă unde erau casele evreieşti şi Rob părăsi hanul, trecând
pe lângă zidurile de piatră cenuşie ale abaţiei din Malmesbury,
printre păduri şi câmpii şi pe lângă o vie în pantă, unde călugării
culegeau struguri. Pământul abaţiei era separat de casele evreilor
printr-o dumbravă. Erau poate douăsprezece case strânse unele
lângă altele. Iar aceştia trebuiau să fie evreii: oameni ca nişte ciori,
în caftane largi şi negre şi cu pălării de piele în formă de clopot,
care înălţau un pătul. Rob mână către cea mai mare clădire, a
cărei curte largă era plină de căruţe şi cai.
– Isaac Adolescentoli? întrebă el pe un băiat care vedea de
animale.
– E în dispensar, spuse băiatul, prinzând cu dibăcie moneda
aruncată de Rob ca să se asigure de buna îngrijire a calului.
Uşa de la intrare dădea într-o sală de aşteptare mare, unde o
mulţime de oameni suferinzi se înghesuiau pe nişte bănci de lemn.
Semănau cu oamenii care se aşezau la coadă în spatele
paravanului lui, dar erau mult mai mulţi. Nu erau locuri libere,
dar reuşi să se rezeme de un perete.
Din când în când, pe uşiţa care ducea către restul casei ieşea
un om şi-l lua pe pacientul de la capătul primei bănci. Atunci,
toată lumea se muta cu un loc mai în faţă. Părea că sunt cinci
doctori. Patru erau tineri şi al cincilea era un bărbat micuţ şi iute
în mişcări, de vârstă mijlocie, despre care Rob presupuse că era
Adolescentoli.
Urmă o aşteptare foarte lungă. Camera nu se goli, căci de
fiecare dată când un pacient era luat înăuntru, alţii se înghesuiau
pe uşa de la intrare. Rob îşi trecu vremea încercând să
diagnosticheze pacienţii.
Când ajunse şi el la capătul primei bănci, trecuse de mult de
amiază. Unul dintre tineri ieşi:
– Puteţi veni cu mine, spuse el cu un accent franţuzesc.
– Vreau să-l văd pe Isaac Adolescentoli.
– Eu sunt Moise ben Abraham, un ucenic al domnului
Adolescentoli. Pot avea grijă de dumneata.
– Sunt sigur că m-aţi trata bine dacă aş fi bolnav. Vreau să-l
văd pe stăpânul dumneavoastră pentru altă treabă.
Ucenicul dădu din cap şi se întoarse către persoana următoare
de pe bancă.
Peste un timp veni şi Adolescentoli şi-l conduse pe Rob, după ce
trecură de uşă, pe un coridor scurt; prin deschizătura unei uşiţe la
167
stânga, tânărul reuşi să zărească o sală de operaţie cu un pat,
găleţi şi instrumente. Se opriră într-o cămăruţă goală, mobilată cu
o masă şi două scaune.
– Ce te nelinişteşte? întrebă Adolescentoli.
Ascultă destul de surprins cum Rob, în loc să-i spună că e
bolnav, începu să-i vorbească nervos despre dorinţa lui de a studia
medicina.
Faţa frumoasă, măslinie, a doctorului părea lipsită de zâmbet.
Poate că întrevederea s-ar fi sfârşit altfel, dacă Rob, pripit, nu i-ar
fi pus o întrebare care-i stătea pe limbă:
– Trăiţi de mult în Anglia, domnule doctor?
– De ce întrebi?
– Vorbiţi limba noastră foarte bine.
– M-am născut în casa asta, spuse liniştit Adolescentoli. În A.D.
70, cinci tineri evrei, prizonieri de război, au fost duşi de Titus de
la Ierusalim la Roma, după distrugerea Marelui Templu. Li s-a
spus adolescentoli, cuvânt latin pentru „tineri”. Eu mă trag din
unul dintre ei, Joseph Adolescentoli. Şi-a câştigat libertatea
înrolându-se în a doua legiune romană, cu care a venit pe insula
aceasta, pe vremea când locuitorii ei erau nişte corăbieri cu vase
mici, negre, Silurii negri, primul neam care şi-a spus Briton.
Familia ta trăieşte în Anglia tot de atâta timp?
– Nu ştiu.
– Şi tu vorbeşti bine limba, spuse Adolescentoli măgulitor.
Rob îi povesti că se întâlnise cu Merlin, pomenindu-i numai că
discutase cu el despre educaţia medicală.
– Şi dumneavoastră aţi studiat cu marele doctor persan din
Ispahan?
Adolescentoli clătină din cap:
– Eu am învăţat la Universitatea din Bagdad, o şcoală medicală
mai mare, cu o bibliotecă mai bogată. Doar că acolo nu-l aveau pe
Avicenna, căruia ei îi spuneau Ibn Sina.
Apoi vorbiră despre ucenici. Trei erau evrei din Franţa şi
celălalt, evreu din Salerno.
– Ucenicii mei m-au ales pe mine înaintea lui Avicenna sau a
altui arab, spuse cu mândrie Adolescentoli. Aici n-au o bibliotecă
mare ca a studenţilor din Bagdad, bineînţeles, dar eu am Cartea
Doftorului din Bald, unde leacurile sunt înşiruite după metoda lui
Alexandru din Tralles şi se spune cum să faci pudre, prişniţe şi
pansamente. Elevii mei trebuie s-o studieze cu atenţie, împreună
cu alte scrieri latineşti ale lui Paul din Aegina şi câteva opere de-
168
ale lui Plinius. Când îşi vor termina ucenicia, vor şti cum să
opereze flebotomia. Cauterizarea. Incizia arterelor şi îndepărtarea
cataractelor.
Rob simţi o tânjeală copleşitoare, nu cu mult diferită de aceea a
unui bărbat care oprindu-şi privirea asupra unei femei, simte că o
doreşte arzător.
– Am venit să vă rog să mă luaţi ucenic.
Adolescentoli îşi plecă fruntea:
– Am ghicit că din cauza asta te afli aici. Dar nu te voi lua.
– Nu vă pot convinge?
– Nu. Trebuie să-ţi găseşti un doctor creştin sau să rămâi
bărbier, spuse Adolescentoli fără cruzime, dar ferm.
Poate că îl refuza din aceleaşi motive ca Merlin, dar Rob n-avea
s-o ştie sigur, pentru că doctorul nu mai vorbi. Se ridică şi-i
deschise uşa, dând din cap fără interes când Rob părăsi
dispensarul.

În oraşul Devizes dădu o reprezentaţie şi prima oară după mult

timp, scăpă una din mingile de jonglat. Lumea râse şi-i cumpără
doctoria, dar, după aceea, dincolo de paravanul lui pătrunse un
tânăr pescar din Bristol, cam de vârsta lui, care urina sânge şi
slăbise foarte mult. El îi spuse lui Rob că ştia că moare.
– Nu poţi face nimic pentru mine?
– Cum te cheamă? îl întrebă Rob liniştit.
– Hamer.
– Cred că probabil ai bubo în măruntaiele tale, Hamer. Dar nu
sunt foarte sigur. Nu ştiu cum să te vindec sau să-ţi uşurez
durerea.
Bărbierul i-ar fi vândut câteva sticle bune.
– Leacul ăsta e făcut mai mult din rachiu, cumpărat ieftin în
altă parte, adăugă, fără să ştie nici el de ce.
Niciodată nu-i spusese asta unui pacient.
Pescarul îi mulţumi şi plecă.
Adolescentoli sau Merlin ar fi ştiut să facă mai mult pentru el,
îşi spuse Rob cu amărăciune. Ticăloşi fricoşi, refuzau să-l înveţe,
când Cavalerul Negru rânjea deasupra lor.
În seara aceea fu prins de o furtună neaşteptată, cu vânt
sălbatic şi ploaie torenţială. Era a doua zi a lui septembrie, prea
devreme pentru o ploaie de toamnă, dar asta nu schimbă cu nimic
răceala stropilor. Îşi croi drum către singurul adăpost de acolo,
hanul din Devizes, legând-o pe Calu de trunchiul gros al unui
169
stejar din curte. Intrând, văzu că prea mulţi i-o luaseră înainte.
Fiecare centimetru de podea era ocupat.
Într-un colţ întunecat, un om sleit se încovoia peste pachetul
din braţe, asemănător cu cel al negustorilor ambulanţi. Dacă n-ar
fi fost la Malmesbury, Rob nu i-ar fi dat omului nicio atenţie, dar
acum ştiu, după caftanul negru şi pălăria de piele, că era evreu.
– Într-o asemenea noapte a fost omorât Domnul nostru, spuse
Rob tare.
Continuă să povestească Patimile şi conversaţiile din han se
răriră, fiindcă oamenilor le plăcea să asculte o poveste şi să ia
parte la o diversiune. Cineva îi aduse un scaun. Când povesti cum
negaseră iudeii că Iisus era regele lor, omul din colţ păru să se facă
mai mic.
Când Rob ajunsese la soldaţi, evreul îşi luase pachetul şi
alunecase afară-n noapte şi în furtună. Rob îşi întrerupse povestea
şi-i ocupă locul din colţul cald.
Dar alungarea negustorului nu-i făcu mai multă plăcere decât îi
făcuse să-i dea Bărbierului să bea din Amestecul Special. Sala
hanului era plină de oameni şi mirosul lânii ude şi al trupurilor
nespălate îl îngreţoşa. Încă dinainte de oprirea ploii, plecă din han
şi se duse la căruţa lui.
O mână pe Calu până la un luminiş apropiat şi o deshămă.
Avea nişte vreascuri uscate în căruţă şi reuşi să aprindă focul.
Doamna Buffington era prea tânără pentru a făta, dar probabil că
blana ei udă emana un miros de femelă, pentru că, dincolo de
cercul de lumină al flăcărilor, un motan mieună. Rob aruncă un
băţ în direcţia lui şi pisica cea albă se frecă de el.
– Ce mai pereche de singuratici suntem, spuse el.
Chiar dacă avea să dureze toată viaţa, nu va înceta să caute un
doctor vrednic de a-i fi stăpân, se hotărî el. Cât despre evrei, nu
vorbise decât cu doi doctori de-ai lor. Sigur mai erau şi alţii.
– Poate că unul m-ar lua ucenic, dacă m-aş preface faţă de el că
sunt evreu, îi spuse pisicii.
Aşa începu, ca o umbră de vis – o fantezie apărută în
singurătate; ştia că n-ar putea înşela privirea cercetătoare a unui
stăpân evreu.
Dar stând în faţa flăcărilor, ideile începură să se contureze.
Pisica se întoarse cu burta în sus.
– N-aş putea fi destul de evreu ca să-i mulţumesc pe
mahomedani? o întrebă Rob, întrebându-se în acelaşi timp şi pe el
şi pe Dumnezeu.
170
 Să-i mulţumesc destul ca să mă lase să învăţ de la cel mai mare
doctor din lume?
Năucit de enormitatea gândului, scăpă pisica şi aceasta fugi în
căruţă. Peste o clipă se întoarse, părând că trage după ea un
animal cu blană. Aceasta se dovedi a fi barba falsă pe care o
purtase pe când îl juca pe absurdul Bătrân. Rob o luă. Dacă
putuse fi un bătrân pentru public, se întrebă, de ce n-ar putea fi şi
iudeu? Negustorul de la hanul din Devizes şi alţii ca el puteau fi
imitaţi…
– Voi deveni un evreu prefăcut! strigă el.
Avu norocul de a nu fi auzit de nimeni vorbindu-i pisicii, căci s-
ar fi crezut că e un vrăjitor adresându-se demonului său.
Nu-i era frică de biserică.
– Mă piş pe preoţii hoţi de copii, îi spuse el pisicii.
Îşi putea lăsa barba să crească, avea deja tuleiele. Le va spune
oamenilor că, întocmai ca fiii lui Merlin, fusese crescut izolat de
poporul lui, neştiutor de limbă şi obiceiuri.
Îşi va croi drum spre Persia!
Şi el va atinge poala veşmântului lui Ibn Sina!
Era entuziasmat şi îngrozit, ruşinat că, fiind om în toată firea,
tremura aşa. Parcă era din nou în clipa când aflase că avea să
ajungă dincolo de cartierul Southwark.
Se spunea că ei erau peste tot, arză-i-ar focul iadului! Pe drum,
o să se apropie şi o să-i cunoască. Când va ajunge la Ispahan, va fi
gata să joace rolul de evreu şi Ibn Sina va trebui să-l ia şi să-i
arate preţioasele secrete ale şcolii arabe.

171
 Partea a doua

Marea călătorie

172
 22
Prima bucată

Din Londra plecau cele mai multe corăbii spre Franţa, aşa că
Rob se îndreptă către oraşul lui natal. Pe drum, se opri să dea
reprezentaţii pe oriunde putu, vrând să plece în aventură cu cât
mai mult aur la el. Când ajunse la Londra, trecuse anotimpul
plecării corăbiilor. Pe Tamisa se înălţa pădurea de catarge ale
vaselor ancorate. Respectându-şi strămoşii, regele Canute îşi
făurise o flotă de corăbii vikinge, care se aliniau pe fluviu ca nişte
monştri. Alături de impunătoarele ambarcaţiuni, se mai vedeau
bărci pântecoase de pescuit, triremele cu sclavi ale bogaţilor;
corăbiile de grâne, încete şi scunde; corăbiile negustorilor cu două
catarge şi pânze în triunghi, întărite pe margini; caravelele cu două
catarge ale italienilor şi corăbiile lungi, cu câte un singur catarg,
ale neguţătorilor nordici. Pe niciuna dintre corăbii nu existau
pasageri sau încărcătură, pentru că începuseră deja vânturile
viforoase ale iernii. De-a lungul următoarelor şase luni, pulberea
sărată avea să îngheţe de multe ori pe Canalul Mânecii şi marinarii
ştiau că, dacă s-ar fi aventurat către locul unde apele Mării
Nordului se întâlneau cu Oceanul Atlantic, ar fi mers la moarte
sigură în valurile răscolite.
La Herring, o speluncă marinărească de pe ţărm, Rob se ridică
în picioare şi izbi în masă cu cana de cidru.
– Caut un loc curat şi bun de stat până la primăvară, spuse el.
Ştie cineva un asemenea loc?
Un om scund şi gras, clădit ca un buldog, îl studie câteva clipe,
bându-şi rachiul, apoi dădu din cap:
– Da, spuse el. Fratele meu, Tom, a murit în călătoria trecută.
Văduva lui, Binnie Ross, are doi micuţi de hrănit. Dacă vrei să
plăteşti cinstit, te primeşte bucuroasă.
Rob îi cumpără de băut, apoi îl urmă până la o bojdeucă de
lângă piaţa din East Chepe. Binnie Ross se dovedi a fi o fetişcană
ca un şoricel, cu ochi mari, albaştri şi îngrijoraţi pe faţa mică şi
palidă. Casa era destul de curată, dar foarte mică.
– Am o pisică şi un cal, spuse Rob.
– A, îmi pare bine că ai pisică, spuse ea neliniştită.

173
 Era evident că avea nevoie disperată de bani.
– Poţi adăposti calul pentru iarnă, spuse cumnatul ei. Pe strada
Tamisei sunt grajdurile Egglestan.
– Le ştiu, dădu Rob din cap.

– Are pui, spuse Binnie Ross, mângâind pisica.

Rob nu vedea nicio rotunjire în pântecul suplu.
– De unde ştii? o întrebă, crezând că se înşela. Şi ea e încă un
pui, abia s-a născut în vară.
Fata dădu din umeri.
Avusese dreptate, căci, peste câteva săptămâni, doamna
Buffington se mări. O hrănea cu bunătăţi şi cumpăra mâncare
bună şi pentru Binnie şi fiul ei. Fetiţa era doar un bebeluş şi încă
mai sugea. Lui Rob îi făcea plăcere să le cumpere mâncare de la
piaţă, amintindu-şi ce miraculos se simţise el însuşi când mâncase
bine după o perioadă de stat cu burta goală.
Fetiţa se numea Aldyth, iar băieţelul, mai mic de doi ani, era
Edwin. Rob o auzea pe Binnie plângând în fiecare noapte. Nu
stătuse nici două săptămâni în casă, când ea veni pe întuneric în
patul lui. Nu spuse nimic, se întinse şi-l înconjură cu braţele ei
subţiri, tăcând în tot timpul actului. Curios, îi gustă laptele şi-l
găsi bun.
Când terminară, ea se strecură înapoi în patul ei şi nu făcu
nicio referire la cele întâmplate când se revăzură a doua zi.
– Cum a murit soţul tău? o întrebă el, pe când ea amesteca
terciul.
– Într-o furtună. Wulf – fratele lui, care te-a adus aici – a spus
că Paul a fost smuls de un val. Nu ştia să înoate, spuse ea.
Îl mai vizită într-o noapte, băgându-se în el cu disperare. Apoi
fratele soţului ei, care se vedea că până atunci îşi adunase curajul,
veni să-i vorbească într-o după amiază. După aceea, Wulf veni în
fiecare după-amiază, cu mici daruri; se juca şi cu nepoţeii lui, dar
era clar că-i făcea curte mamei lor şi într-o zi, Binnie îi spuse lui
Rob că ea şi Wulf se vor căsători. Lucrul acesta îi făcu aşteptarea
lui în casa aceea mai uşoară.
În timpul unui viscol, o ajută pe doamna Buffington să fete
patru pisoi frumoşi: o copie albă în miniatură a ei, un motănaş alb
şi o pereche tărcaţi, alb cu negru, care probabil că semănau cu
tatăl. Binnie se oferi să-i înece, dar Rob îi puse într-un coş pe
cârpe şi cutreieră mai multe cârciumi, cumpărându-le de băut
oamenilor, până dădu toţi pisoii.
174
 În martie, sclavii se întoarseră pe docuri şi corăbiile începură
din nou să fie încărcate.
Rob le puse nenumărate întrebări călătorilor şi hotărî că cel mai
bun loc de unde să-şi înceapă drumul era Calais.
– Acolo merge corabia mea, îi spuse Wulf şi-l luă cu el s-o vadă
pe Queen Emma.
„Regina” nu era atât de măreaţă ca numele ei, ci doar o copaie
mai mare şi veche, cu un singur catarg. Docherii o încărcau cu
aramă din Cornwall. Wulf îl duse pe Rob la căpitan, un galez
încruntat care dădu din cap auzind că va avea un pasager şi spuse
un preţ cinstit.
– Am un cal şi o căruţă, spuse Rob.
Căpitanul se încruntă:
– Te va costa scump să le iei pe mare. Unii călători îşi vând
animalele şi căruţele pe malul ăsta al Tamisei şi-şi cumpără unele
noi pe malul celălalt.
Rob cântări chestiunea, dar până la urmă se hotărî să
plătească preţul, oricât de mare. Îşi făcuse planul să lucreze ca
bărbier-felcer în timpul călătoriei. Calul şi căruţa erau tovarăşi
buni şi nu era sigur că va găsi alţii la fel de buni.
În aprilie, vremea se îmblânzi şi începură să plece primele
corăbii. Queen Emma ridică ancora din mâlul Tamisei în cea de-a
unsprezecea zi a lunii, petrecută de Binnie cu multe lacrimi.
Vântul era răcoros, dar blând. Rob îl privi pe Wulf şi pe alţi şapte
marinari trăgând de parâme pentru a ridica o pânză mare, pătrată,
care fu umflată imediat de vânt, împingând înainte corabia. Cu
puntea jos, datorită încărcăturii grele, vasul ieşi de pe Tamisa,
alunecând cu greutate prin strâmtorile dintre Insula Thanet şi
ţărm, se târî de-a lungul coastei Kentului şi porni la traversarea
Canalului Mânecii.
Coasta înverzită îşi pierdu culoarea din cauza distanţei până
când Anglia nu se mai văzu decât ca o pâclă albastră şi apoi
purpurie, înghiţită iute de mare. Rob nu avu timp să nutrească
gânduri nobile despre patrie, fiindcă-i era rău.
Wulf, trecând pe lângă el pe punte, se opri şi scuipă cu dispreţ
într-o parte:
– Paştele măsii! Suntem prea scufundaţi în apă ca să săltăm,
vremea e grozavă şi marea liniştită. Ce te-a apucat?
Rob nu-i răspunse, tocmai se apleca să vomite şi nu voia să
murdărească puntea. În parte, starea lui se datora spaimei; era
muncit de toate poveştile cu înecaţi pe care le auzise din copilărie,
175
de cele auzite despre soţul şi fiii Edithei Lipton şi despre
nenorocitul Paul Ross, care o lăsase pe Binnie văduvă. Apa
unsuroasă în care vomita îi părea ciudată şi fără fund, nu s-ar fi
mirat să adăpostească în ea tot felul de monştri şi urî înverşunarea
cu care se avântase în acest mediu necunoscut. Ca să
înrăutăţească lucrurile, vântul se înteţi şi apa începu să se
vălurească. În curând, fu convins că va muri şi aştepta sfârşitul ca
pe o izbăvire. Wulf veni la el, oferindu-i o cină compusă din pâine
şi carne de porc sărată. Tânărul fu convins că Binnie Ross îi
mărturisise viitorului ei soţ vizitele ei nocturne în patul lui şi că
acum acesta voia să se răzbune, dându-i mâncare; dar nu avea
destulă putere pentru a riposta.
Călătoria dura de şapte ore nesfârşite, când în zare se arătă o
altă pâclă şi se tot înălţă pe cer până ce deveni portul Calais.
Wulf îi spuse grăbit adio, fiind ocupat cu strânsul pânzei. Rob
scoase calul şi căruţa de pe corabie, păşind pe pământul care
părea că urcă şi coboară întocmai ca valurile mării. Se gândi că ar
fi auzit de la alţi călători dacă pământul Franţei ar fi urcat şi ar fi
coborât în modul acela ciudat; totuşi, după un timp, nu i se mai
păru că se mişcă. Dar unde să se ducă? Nu avea habar de direcţia
în care ar fi trebuit s-o apuce sau despre ce ar fi trebuit să facă în
continuare. Limba oamenilor din jur îi era de neînţeles. În cele din
urmă se opri, se urcă în căruţă şi bătu din palme:
– Angajez un om care ştie limba mea! strigă.
Un bătrân cu faţa ciupită de vărsat înaintă spre el.
Era scheletic şi asta nu avea să-i fie de ajutor dacă voia să care
greutăţi. Dar ochii îi sclipiră când văzu paloarea lui Rob:
– Putem merge la un păhărel? Rachiul de mere face minuni la
un stomac deranjat, spuse el şi sunetele familiare ale englezei fură
mângâietoare pentru urechile lui Rob.
Se opriră la prima cârciumă şi se aşezară afară, la o masă
grosolană din lemn de pin.
– Mă cheamă Charbonneau, spuse francezul, acoperind cu
glasul susurul izvorului din apropiere. Louis Charbonneau.
– Rob J. Cole.
Primiră rachiul de mere şi băură unul în sănătatea celuilalt.
Charbonneau avusese dreptate; băutura îi încălzi lui Rob stomacul
şi-l readuse printre cei vii.
– Cred că mi-e şi foame, se minună el.
Încântat, Charbonneau comandă o pâine rumenă, o farfurioară
cu măsline verzi şi nişte brânză de capră care ar fi satisfăcut chiar
176
şi gustul Bărbierului.
– Vezi de ce am nevoie de ajutorul cuiva, spuse Rob. Singur nu
pot nici măcar să cer de mâncare.
Charbonneau zâmbi:
– Toată viaţa mea, am fost marinar. Când am ancorat prima
dată pe cheiul Londrei, eram un băietan şi-mi aduc aminte ce dor
mi-era de limba ţării mele.
Îi mai spuse că-şi petrecuse foarte mult timp pe celălalt mal al
Canalului Mânecii, unde, limba vorbită era engleza.
– Eu sunt bărbier-felcer şi călătoresc către Persia, ca să cumpăr
ierburi rare şi leacuri şi să le vând apoi în Anglia.
Aşa se hotărâse să le spună oamenilor, pentru a nu fi nevoit să
recunoască că adevăratul motiv pentru care se ducea la Ispahan
era considerat o crimă de către biserică.
– E un drum lung, ridică Charbonneau din sprâncene.
Rob încuviinţă:
– Am nevoie de o călăuză, care să-mi tălmăcească, să-mi
prezinte reprezentaţia şi să-mi vândă doctoriile. Plătesc bine.
Charbonneau luă din farfurie o măslină şi o puse pe masa
încălzită de soare.
– Franţa, spuse el.
Apoi luă alta:
– Cele cinci ducate ale Germaniei, stăpânite de saxoni.
Apoi altele, pe care le aşeză la rând:
– Boemia, arătă el a treia măslină, unde trăiesc slavii şi cehii.
Apoi pământul Ungariei, creştinat, dar locuit de călăreţi barbari.
Apoi, Balcanii, un loc muntos cu munţi mari şi abrupţi şi oameni
crunţi. Apoi Tracia, despre care nu ştiu multe, decât că e la
marginea Europei şi acolo e oraşul Constantinopol. Şi asta, Persia,
unde vrei să mergi.
Privindu-l gânditor pe Rob, continuă:
– Oraşul meu e la graniţa Franţei cu pământul german şi
vorbesc din copilărie limbile teutone de acolo. Prin urmare, dacă
mă iei pe mine, te voi însoţi până… – luă primele două măsline şi
le înghiţi – şi ne vom despărţi la toamnă, pentru că iarna viitoare
trebuie să fiu la Metz.
– S-a făcut, spuse Rob uşurat.
După care, în timp ce Charbonneau mai comanda zâmbitor un
rachiu, Rob înghiţi solemn celelalte măsline de pe masă,
mâncându-şi astfel drumul prin celelalte cinci ţări rămase.

177
 23
Străin în ţară străină

Franţa nu era atât de verde ca Anglia, dar era mai însorită.

Cerul părea mai înalt şi îmbrăca ţara într-un albastru adânc.
Pământul era acoperit de păduri în cea mai mare parte, ca şi
acasă. Fermele erau bine îngrijite şi, din loc în loc, se înălţau
castele de piatră ca acelea cu care era obişnuit. Unii nobili francezi
locuiau însă în conace mari de lemn, aşa cum nu mai văzuse.
Vitele păşteau pe pajişti şi pe câmpuri, ţăranii arau.

Rob văzu şi câteva minunăţii.

– Multe din coteţe n-au acoperiş, observă el.
– Aici plouă mai puţin decât în Anglia, spuse Charbonneau.
Unii fermieri păstrează grânele în hambare descoperite.
Charbonneau călărea pe un cal mare şi placid, de un cenuşiu
deschis, apropiat de alb. Armele lui păreau îndelung folosite şi
erau bine păstrate. În fiecare seară îşi îngrijea atent calul şi-şi
lustruia sabia şi pumnalul. La foc şi pe drum, se dovedi un tovarăş
bun.
La fiecare fermă înfloreau livezi bogate. Rob se opri la câteva,
pentru a cumpăra băutură. Nu găsi nicăieri meteglin şi cumpără
un rachiu de mere apropiat la gust cu cel pe care-l băuse la Calais.
Descoperi că putea face din el un Universal Specific mai bun.
Ca peste tot, cele mai bune drumuri erau cele construite de
romani pentru marşurile legiunilor lor, largi şi drepte.
Charbonneau le privea cu drag:
– Sunt peste tot, în toată lumea. Dacă voiai, puteai călători
numai pe drumuri ca astea până la Roma.
Totuşi, la o tăbliţă care indica apropierea satului Caudry, Rob o
îndemnă pe Calu să iasă de pe drumul roman. Charbonneau îl
privi dezaprobator:
– Potecile astea prin pădure sunt periculoase.
– Trebuie să-mi încep negoţul. Astea sunt singurele drumuri
către satele mai mici. Voi sufla din corn. Aşa am făcut mereu.
Charbonneau dădu din umeri.

178
 Casele din Caudry aveau acoperişuri conice, de paie. Femeile
găteau afară şi cei mai mulţi săteni aveau câte o masă şi scaune
lângă foc, apărate de soare printr-un umbrar grosolan aşezat pe
patru stâlpi ciopliţi din trunchiuri de copaci tineri. Nu putea fi
confundat cu un sat englezesc, dar Rob îşi văzu de treabă ca şi
cum ar fi fost acasă.
Îi dădu lui Charbonneau toba şi-i spuse s-o bată. Francezul
păru amuzat, dar pasul de paradă adoptat de Calu la auzul
ritmului îi trezi interesul.
– Azi avem distracţie! Distracţie! strigă Rob.
Charbonneau înţelese şi începu să traducă pe loc tot ce spunea
Rob.
Reprezentaţia în Franţa i se păru lui Rob o experienţă
caraghioasă. Spectatorii râdeau de aceleaşi glume, dar în momente
diferite, poate pentru că trebuiau să aştepte traducerea. Cât dură
jonglatul, Charbonneau privi încremenit şi apoi, comentariile lui
zgomotoase entuziasmară auditoriul, care aplaudă cu putere.
Vândură foarte bine Universal Specificul.
În seara aceea, Charbonneau încercă să-l convingă să mai
jongleze, dar tânărul refuză:
– O să te saturi tot văzându-mă, n-avea teamă.
– E uimitor. Spui că faci asta de când erai copil?
– Da.
Şi-i povesti cum mersese cu Bărbierul după moartea părinţilor
lui.
Charbonneau dădu din cap:
– Ai fost norocos. Când aveam doisprezece ani, tata a murit, iar
eu şi fratele meu, Etienne, am fost daţi unui echipaj de piraţi. Ce
greu ne-a fost, prietene, oftă el.
– Parcă spuneai că ai fost la Londra în prima călătorie pe mare.
– Prima călătorie pe un vas de negoţ, când aveam şaptesprezece
ani. Cinci ani am navigat cu piraţii.
– Tatăl meu a apărat Anglia în trei invazii, de două ori când
danezii au atacat Londra şi odată când piraţii au năvălit în
Rochester, spuse rar Rob.
– Piraţii mei n-au atacat Londra. O singură dată am acostat la
Romney, am ars două case şi am luat o vacă, pe care am mâncat-
o.
Se priviră în ochi.
– Erau oameni răi. Făceam tot ce-mi spuneau ca să rămân în
179
viaţă.
Rob dădu din cap:
– Şi Etienne? Ce s-a întâmplat cu Etienne?
– Când a crescut destul de mare, a fugit de la ei şi s-a întors în
oraşul nostru. A intrat ucenic la un brutar. Astăzi e şi el bătrân şi
face o pâine extraordinară.
Rob zâmbi şi-i ură noapte bună.

La fiecare câteva zile, se opreau în piaţa unui sat şi-şi făceau

treaba: istorioare, portrete măgulitoare şi vânzarea doctoriei. La
început, Charbonneau traducea tot ce spunea Rob, dar apoi se
obişnui atât de mult cu reprezentaţia, încât punea cuvinte de la ei.
Rob muncea mult, preocupat să-şi umple bine punga, căci ştia că,
în locuri străine, banii constituie o protecţie.
Luna iunie fu caldă şi uscată. Acopereau mici bucăţele din
măslina numită Franţa, traversându-i partea nordică şi înainte de
mijlocul verii ajunseseră aproape de graniţa germană.
– Ne apropiem de Strasbourg, îi spuse Charbonneau într-o
dimineaţă.
– Hai acolo să-ţi vezi rudele.
– Dacă o facem pierdem două zile, spuse Charbonneau
scrupulos, dar Rob zâmbi şi ridică din umeri. Ajunsese să-l placă
pe bătrânelul francez.
Oraşul se dovedi a fi unul frumos. Meşterii roiau peste tot,
construind o mare catedrală, care deja promitea să întreacă aerul
graţios al străzilor aerisite şi al caselor arătoase din Strasbourg.
Mânară direct la brutărie, unde un Etienne Charbonneau volubil
îşi îmbrăţişă fratele, umplându-l de făină.
Zvonul sosirii lor îi adună în seara aceea la masă pe cei doi fii
frumoşi ai lui Etienne şi pe cele trei fete ale lui, cu ochii negri, care
veniră cu soţii şi copiii să-i sărbătorească pe musafiri. A patra fată,
Charlotte, era nemăritată şi locuia încă în casa tatălui ei. Charlotte
pregăti o cină îmbelşugată: trei gâşte prăjite cu morcovi şi prune.
Avură două feluri de pâine proaspătă. Primul era un fel de pâine
rotundă, căreia Etienne îi spunea Câinească; în ciuda numelui, era
delicioasă, compusă din făină de grâu amestecat cu secară.
– Nu e scumpă, e pâinea săracilor, spuse Etienne, îndemnându-
l pe Rob să încerce şi celălalt fel.
Era un fel de pâine lungă, făcută din faină măcinată foarte fin.
Lui Rob îi plăcu mai mult Câineasca.
Fu o seară veselă. Louis şi Etienne traduceau amândoi pentru
180
Rob, spre hazul general. Copiii dansară, femeile cântară, Rob
jonglă şi Etienne cântă la fluier la fel de bine cum făcea pâine.
Când familia plecă, toţi îi sărutară pe amândoi călătorii. Charlotte
îşi supse burta, scoţându-şi în afară pieptul înmugurit, iar ochii ei
mari şi calzi îl invitau pe Rob cu neruşinare. În seara aceea, lungit
în pat, tânărul se întrebă cum ar fi dacă s-ar stabili în mijlocul
unei asemenea familii, într-un loc atât de plăcut.
La miezul nopţii, se ridică.
– E ceva? întrebă încet Etienne.
Brutarul se afla nu departe de locul unde dormea fiica lui.
– Trebuie să ies.
– Vin şi eu, spuse Etienne şi ieşiră amândoi să se uşureze în
hambar.
Când Rob se întoarse în culcuşul lui de paie, Etienne se aşeză
pe un scaun, s-o păzească pe Charlotte.
Dimineaţa, brutarul îi arătă lui Rob cuptorul lui mare şi le dădu
un sac de Câinească, pusă la foc de două ori, astfel încât să se
întărească şi să ţină la fel de mult ca pesmeţii marinăreşti.
În ziua aceea, locuitorii Strasbourgului aveau să-şi aştepte mai
mult franzelele; Etienne închise brutăria şi merse cu ei o bucată de
drum. Calea romană ajungea până la fluviul Rin, apropiat de casa
lui Etienne, apoi se prelungea pe malul fluviului câţiva kilometri,
până la un vad.
– Mergi cu Dumnezeu, îi spuse Etienne lui Rob, după ce-şi
îmbrăţişase şi sărutase fratele.
Apoi îşi întoarse calul spre casă, în vreme ce drumeţii intrau în
apă. Era rece şi tulburată de lutul desprins din maluri de viiturile
de primăvară. Poteca de pe malul opus era abruptă şi Calu trebui
să tragă din greu pentru a-i urca pe pământul teutonilor.

Ajunseră foarte repede în munţi, călătorind prin păduri de brad

şi molid. Charbonneau era tot mai tăcut şi Rob puse faptul pe
seama tristeţii de a se despărţi de familie, până când francezul
scuipă, spunând:
– Nu-mi plac germanii şi nu-mi place nici ţara lor.
– Totuşi, te-ai născut foarte aproape de ei.
– Un om poate locui pe ţărmul mării şi totuşi să nu-i placă
rechinii, îl repezi Charbonneau.
Lui Rob i se părea un ţinut plăcut. Aerul era rece şi bun.
Coborâră o vale lungă, pe fundul căreia întâlniră oameni întorcând
fânul şi strângându-l în căpiţe, aşa cum făceau şi fermierii englezi.
181
Urcară apoi un munte, cu mici poieni pe înălţimi, unde copiii
păşteau vaci şi capre. Poteca se lărgea şi în curând se aflară în faţa
unui castel din piatră de un gri întunecat. În curte, nişte călăreţi
se luptau cu lănci boante. Charbonneau scuipă din nou:
– E domeniul unui stăpân îngrozitor, contele Sigdorff – Mâini
Egale.
– Mâini Egale? Nu sună ca numele unui om îngrozitor.
– Acum e bătrân, spuse Charbonneau. Şi-a câştigat numele
când era tânăr, în lupta împotriva lui Bamberg, în care a luat două
sute de prizonieri. A poruncit ca primilor o sută să li se taie mâna
dreaptă, iar următorilor, stânga.
Îşi îndemnară caii până când zidurile castelului dispărură din
vedere. Curând întâlniră o tăbliţă care arăta drumul spre satul
Entburg şi se hotărâră să se abată într-acolo şi să dea o
reprezentaţie. Nu făcuseră decât câteva minute pe drum, când
văzură un om blocând cărarea, călare pe un cal costeliv, cu ochii
holbaţi. Era chel, cu gâtul acoperit de cute de grăsime. Era
îmbrăcat cu haine de postav aspru, ţesut în casă şi avea un trup
în acelaşi timp corpolent şi pietros, aşa cum era al Bărbierului
când îl cunoscuse Rob. Nu aveau loc să-l ocolească, dar armele îi
erau în teacă, aşa că Rob trase de hăţuri şi cei doi se măsurară de
sus până jos.
Chelul spuse ceva.
– Vrea să ştie dacă ai rachiu, spuse Charbonneau.
– Spune-i că n-am.
– Fiul de curvă nu e singur, rosti Charbonneau printre dinţi,
văzând cum din spatele copacilor apăreau alţi doi călăreţi.
Unul era un tânăr călare pe un catâr. Când se apropie de
bărbatul cel corpolent, Rob observă o asemănare în trăsăturile lor
şi ghici că sunt tată şi fiu.
Cel de-al treilea om călărea un animal mare şi greoi, părând un
cal de povară. El luă poziţie în spatele căruţei, pentru a-i tăia
retragerea. Avea în jur de treizeci de ani. Era scund, părea
meschin şi-i lipsea o ureche, întocmai ca doamnei Buffington.
Ultimii veniţi îşi ţineau săbiile în mână. Chelul îi vorbi răstit lui
Charbonneau.
– Spune să te dai jos din căruţă şi să te dezbraci. Să ştii că dacă
o faci, te omoară, spuse Charbonneau. Hainele sunt scumpe şi nu
vor să le păteze de sânge.
Nici nu observă de unde scoase Charbonneau cuţitul. Bătrânul
îl azvârli icnind de efort, cu o mişcare exersată a încheieturii şi
182
pumnalul se înfipse în tânărul cu sabia.
Şocul se reflecta în ochii chelului, dar zâmbetul nu-i dispăruse
cu totul când Rob coborî din căruţă. Făcu un singur pas pe spatele
lat al lui Calu şi se azvârli spre el, trăgându-l jos din şa. Se
rostogoliră pe pământ, încleştaţi. Până la urmă, Rob reuşi să-l
pocnească în bărbie. Un pumn cărnos încercă să-l lovească sub
centură, dar se răsuci şi-l primi în coapsă. Forţa loviturii îi amorţi
piciorul.
Întotdeauna se luptase beat şi orb de mânie. Acum era treaz şi
se concentra asupra unui singur gând rece:
Omoară-l.
Îi apucă pumnul stâng cu mâna liberă şi cu cealaltă încercă să-
l strângă de gât. Apoi încercă să-i împingă fruntea şi să-i facă să-i
pocnească vertebrele gâtului.
Rupe-te! se rugă.
Dar era un gât scurt şi gros, întărit de muşchi şi de falduri de
grăsime.
Pe faţă îi alunecă o mână cu unghii lungi şi negre, îşi feri capul,
dar obrazul îi fu zgâriat până la sânge.
Se încordară mormăind, încercând să se apuce cu mişcări de
amanţi obsceni.
Mâna omului se întoarse la faţa lui, urcându-i spre ochi.
Unghiile tăioase strânseră, făcându-l pe Rob să ţipe.
Apoi, deasupra lor apăru Charbonneau. Îşi potrivi cu grijă
vârful sabiei, găsind un loc printre coaste, înfipse adânc.
Chelul oftă, parcă de satisfacţie. Nu mai mormăi şi nu se mai
mişcă, lăsându-se greu. Rob îl mirosi pentru prima oară.
După o clipă, reuşi să se ridice în capul oaselor, pipăindu-şi
faţa devastată.
Tânărul atârna pe crupa catârului, ţinut de picioarele goale şi
murdare. Charbonneau îşi trase afară cuţitul şi-l şterse. Eliberă
picioarele mortului din scări, coborându-l pe pământ.
– Al treilea ticălos? suflă Rob.
Nu-şi putea stăpâni tremurul vocii.
Charbonneau scuipă:
– A fugit imediat când a văzut că nu suntem atât de drăguţi să
murim.
– Poate la Mâini Egale, pentru întăriri?
Charbonneau clătină din cap:
– Ăştia-s nişte ucigaşi de duzină, nu sunt oamenii unui nobil.
Scotoci hainele morţilor de parcă ar mai fi făcut şi altădată
183
astfel de lucruri. Chelul purta în jurul gâtului un săculeţ cu
monede. Tânărul nu avea bani, dar purta asupra lui un crucifix
încrustat. Nu aveau arme prea bune, dar Charbonneau le aruncă
în căruţă.
Îi lăsară pe tâlhari să zacă în praf, chelul, cu faţa în propriul lui
sânge.
Charbonneau legă catârul în spatele căruţei şi, ducând de frâu
calul cel costeliv, reveniră la drumul roman.

184
 24
Limbi ciudate

Când Rob îl întrebă pe Charbonneau de unde ştia să arunce

cuţitul, bătrânul francez îi spuse că fusese învăţat de piraţi, în
tinereţea lui.
– Era o îndemânare folositoare când atacam corăbiile
blestemaţilor de danezi. Şi ale blestemaţilor de englezi, adăugă el
şiret, după o scurtă ezitare.
Depăşiră momentul când rivalitatea naţională i-ar fi tulburat şi
Rob ajunsese să aibă încredere deplină în bătrân. Îşi zâmbiră larg.
– Îmi arăţi şi mie?
– Dacă mă înveţi să jonglez, spuse Charbonneau şi Rob se învoi
imediat.
Era un târg din care câştiga numai el, pentru că Charbonneau
era prea bătrân pentru a deprinde o asemenea dexteritate. Totuşi îl
învăţă să salte două mingi şi francezului îi făcea mare plăcere să le
arunce şi să le prindă.
Rob avea avantajul tinereţii şi anii în care jonglase îi făuriseră
încheieturi puternice şi oţelite, înzestrându-l şi cu simţul
echilibrului.
– Trebuie un cuţit special. Pumnalul tău are o lamă fină, care s-
ar frânge dacă l-ai arunca sau s-ar strica mânerul. Un cuţit care se
aruncă are centrul de greutate în lamă, aşa că o mică smucitură îl
trimite cu vârful înainte.
Rob învăţă repede să arunce cuţitul lui Charbonneau. Îi fu mai
greu să-l azvârle la ţintă, dar era obişnuit cu disciplina exersării
repetate şi de câte ori avea prilejul, arunca la ţinte marcate pe
trunchiurile copacilor mai groşi.
Merseră mai departe pe şoseaua romană, pe care mai
călătoreau tot felul de oameni cu limbi amestecate. Odată,
echipajul unui cardinal francez îi obligă să iasă de pe şosea.
Prelatul trecu înconjurat de două sute de soldaţi călare şi de o sută
cincizeci de servitori. Purta pantofi purpurii, pălărie şi o hlamidă
gri peste odăjdiile albe, acum înnegrite de praful drumului.
Pelerinii mergeau în direcţia Ierusalimului, singuri sau în grupuri.

185
Uneori erau conduşi de către călugări, care purtau cu ei două
frunze de palmier încrucişate, semn că fuseseră în Ţara Sfântă.
Bandele de cavaleri înzăuaţi galopau pe lângă ei cu strigăte de
luptă, adesea beţi şi întotdeauna bătăioşi şi însetaţi de glorie şi jaf.
Unii dintre credincioşii înfocaţi purtau cămăşi aspre de păr şi se
târau spre Ierusalim în genunchi şi palmele însângerate, pentru a
îndeplini vreun jurământ făcut lui Dumnezeu sau sfinţilor.
Epuizaţi şi lipsiţi de apărare, aceştia erau o pradă uşoară.
Drumurile mari erau pline de tâlhari şi legile stăpânirii îi
pedepseau cel mult de mântuială; când un hoţ sau un ucigaş era
prins, era executat pe loc, chiar de călători, fără nicio judecată.
Rob îşi ţinea armele la îndemână, căci se cam aştepta să-l vadă
pe omul cu urechea smulsă venind să se răzbune, însoţit de o
bandă de călăreţi. Statura lui, nasul rupt şi cicatricile de pe faţă îi
dădeau tânărului o înfăţişare care ţinea la respect, dar el îşi dădea
seama amuzat că cea mai bună apărare a lui era fragilul – în
aparenţă – bătrân, pe care-l angajase fiindcă vorbea franceza.
Îşi cumpărară provizii de la Augsburg, un târg înfloritor ridicat
de împăratul roman Augustus în anul 12 după Cristos.
Augsburgul forfotea de negustori italieni şi germani, care făceau
comerţ între ei. Charbonneau i-i arătă pe italieni, purtând pantofi
scumpi, cu vârfuri încârligate. Rob observase până atunci că
numărul evreilor întâlniţi de ei era în creştere, dar la Augsburg
văzu mai mulţi ca oriunde. Erau uşor de deosebit cu pălăriile lor
de piele, cu margini subţiri, în formă de clopote, şi îmbrăcaţi în
caftane negre.
Rob dădu o reprezentaţie la Augsburg, dar nu vându atât de
mult Specific ca de obicei, poate şi pentru că Charbonneau
traducea mai puţin inspirat cuvintele lui în guturala limbă a
francilor.
Dar nu conta pentru că punga îi era plină; oricum, zece zile mai
târziu, când sosiră la Salzburg, Charbonneau îi spuse că acolo
avea să-l ajute să-şi ţină reprezentaţia pentru ultima oară.
– În trei zile ajungem la fluviul Dunărea şi acolo te părăsesc şi
mă întorc în Franţa.
Rob încuviinţă din cap.
– De aici, nu-ţi mai pot fi de folos. Dincolo de Dunăre e Boemia,
unde oamenii vorbesc o limbă care îmi e străină.
– Eşti binevenit să mă însoţeşti în continuare, chiar dacă nu
traduci.
Dar Charbonneau zâmbi şi clătină din cap:
186
 – E timpul să mă întorc acasă şi să rămân acolo.
În seara aceea, îşi sărbătoriră despărţirea cu un ospăţ cu
mâncăruri locale: carne afumată prăjită în untură, varză murată şi
pâine. Nu le plăcură bucatele şi se ameţiră cu vin roşu, gros. Rob îi
plăti bine bătrânului.
Charbonneau îi mai dădu un ultim sfat:
– În faţa ta se întinde o ţară periculoasă. Se spune că, în
Boemia, nu-i poţi deosebi pe slujitorii unui nobil de cei mai
sălbatici bandiţi. Ca să treci teafăr prin ţinutul ăsta, trebuie să
călătoreşti cu alţii.
Rob îi promise că va căuta să se alăture unui grup puternic.
Dunărea era un fluviu mult mai mare decât se aşteptase
tânărul şi suprafaţa apei avea acea aparenţă unsuroasă care
indica adâncime mare şi curenţi primejdioşi. Charbonneau rămase
o zi mai mult faţă de cât promisese, insistând să-l ducă în josul
fluviului, până la un sat numit Linz, unde pasagerii erau trecuţi pe
malul celălalt pe o plută largă din buşteni.
– Bun, spuse francezul.
– Poate că într-o zi ne vom revedea.
– Nu cred, spuse Charbonneau.
Se îmbrăţişară.
– Să trăieşti o sută de ani, Rob J. Cole.
– Să trăieşti o sută de ani, Louis Charbonneau.
Coborî din căruţă şi se duse să-şi aranjeze trecerea, în timp ce
bătrânul se îndepărta pe calul cel cafeniu şi costeliv. Conducătorul
plutei era foarte răcit şi-şi tot umezea cu limba buzele crăpate. Fu
dificil să se înţeleagă cu el, pentru că Rob nu cunoştea limba
boemiană şi simţi că fusese pus să plătească mai mult. După ce se
târgui destul de aprig în limba aceea neînţeleasă, se întoarse la
căruţă. Charbonneau deja nu se mai vedea.

În cea de-a treia zi de când se afla în Boemia, se întâlni cu cinci

germani graşi şi neciopliţi şi încercă să-i facă să înţeleagă că ar
vrea să călătorească în tovărăşia lor. Fu politicos; le arătă că era
dornic să le gătească şi să facă şi alte corvezi de-ale taberei, dar nu
reuşi să le trezească pe feţe niciun zâmbet; doar mâinile li se
lăsară pe gărzile celor cinci săbii.
– Duceţi-vă… spuse el în cele din urmă, renunţând să-i mai
convingă.
Dar nu-i învinuia, pentru că ei erau un grup destul de puternic,
iar el, un necunoscut, reprezenta o primejdie.
187
 Calu îl scoase din munţi pe un platou mare, în formă de
farfurie, înconjurat de dealuri verzi. Văzu ogoare unde oamenii
munceau pământul cenuşiu, cultivând grâu, orz, secară şi sfeclă,
dar cea mai mare parte a ţinutului era împădurită. Noaptea auzea
urlete de lupi, nu departe de el. Ţinea mereu un foc aprins, deşi nu
era frig şi doamna Buffington mieuna auzind glasurile
sălbăticiunilor şi dormea zburlită, rezemată de spatele lui.
Se bizuise mult pe Charbonneau şi nu în ultimul rând pe
prietenia lui. Acum mâna căruţa pe şoseaua romană şi înţelegea ce
înseamnă să fii singur, căci nu putea vorbi cu niciunul dintre
oamenii pe care-i întâlnea.
La o săptămână după ce se despărţise de Charbonneau, zări
într-o dimineaţă, la marginea drumului, un om gol şi mutilat,
spânzurat de un copac. Era slab, cu o faţă de dihor şi-i lipsea
urechea stângă.
Lui Rob îi păru rău că nu putea să-i dea de ştire lui
Charbonneau că alţii îi scăpaseră şi de cel de-al treilea tâlhar.

188
 25
În caravană

Rob traversă platoul cel lat şi intră din nou în munţi. Nu erau
atât de înalţi ca cei dinainte, dar erau destul de abrupţi pentru a-i
încetini înaintarea. Se mai apropie de două ori de grupuri de
călători de pe şosea, cerând permisiunea să li se alăture, dar fu
refuzat. Într-o dimineaţă, un grup de călăreţi în zdrenţe se apropie
de el şi oamenii îi strigară ceva într-o limbă ciudată dar se uită în
altă parte, fiindcă văzu că erau sălbăticiţi şi disperaţi. Simţea că,
dacă ar fi călătorit cu ei, ar fi fost mort foarte curând.
Ajungând într-un oraş mare, se duse la o cârciumă şi fu
copleşit de bucurii auzindu-l pe proprietar vorbind câteva cuvinte
englezeşti. De la el află că oraşul se numea Brünn. Oamenii pe
pământul cărora călătorea aparţineau în majoritate tribului
cehilor. Nu putu afla mai multe, nici măcar de unde ştia
cârciumarul cuvintele englezeşti, pentru că acesta nu-i mai
înţelese întrebările. Când ieşi din cârciumă, găsi un om
scotocindu-i prin lucrurile din căruţă.
– Dă-te jos, spuse moale.
Îşi trase sabia, dar individul sări jos şi o luă la goană înainte de
a-l putea opri. Punga lui Rob era în siguranţă, bătută în cuie sub
căruţă şi nu-i lipsea decât o boccea cu ustensile necesare în
numerele lui de iluzionism. Fu consolat gândindu-se la mutra
hoţului când avea să deschidă bocceaua.
După acest incident, îşi lustruia armele în fiecare zi şi le ungea
cu grăsime, astfel că săreau din teacă la cea mai uşoară atingere.
Ştia că dacă ar fi fost atacat de o bandă ca cea a călăreţilor în
zdrenţe, n-ar fi avut prea multe şanse. Rămase singur şi vulnerabil
încă nouă zile lungi, până când, într-o dimineaţă, ieşi din pădure
şi zări cu speranţă un orăşel chiar în faţa lui, şi în jurul acestuia, o
caravană numeroasă.

Cele şaisprezece case ale aşezării erau înconjurate de câteva

sute de animale. Rob văzu cai şi catâri de toate felurile şi mărimile,
înşeuaţi sau înhămaţi la căruţe şi care dintre Cele mai diverse. O

189
legă pe Calu de un copac şi porni printre oameni, cu urechile
asaltate de o amestecătură de bolboroseli în limbi necunoscute.
– Vă rog, îl rugă pe un om preocupat să schimbe o roată, unde-l
pot găsi pe conducătorul caravanei?
Îl ajută să ridice roata la butuc, dar nu căpătă decât un zâmbet
recunoscător şi o clătinare din cap.
– Conducătorul caravanei? îl întrebă el pe altul, care hrănea o
pereche de boi având bile de lemn fixate în vârful coarnelor lungi.
– A, der Meister? Kerl Fritta, spuse omul şi-i arătă o direcţie cu
mâna.
După aceea îi fu uşor, pentru că numele Kerl Fritta le era
cunoscut tuturor. De câte ori îl rostea, Rob fu răsplătit cu o
înclinare din cap şi un deget aţintit spre locul unde, în cele din
urmă, ajunse. Acolo era o masă aşezată lângă o căruţă largă, trasă
de cei mai mari cai de povară cafenii pe care-i văzuse vreodată. Pe
masă era o sabie fără teacă şi la ea stătea un personaj cu părul
lung, castaniu, împletit în două cozi groase, adâncit într-o discuţie
cu primul dintr-un lung şir de călători care aşteptau să-i
vorbească.
Rob se aşeză la coadă.
– Acela e Kerl Fritta? întrebă el.
– Da, acela este, îi răspunse un om.
Se priviră încântaţi.
– Eşti englez!
– Scoţian, spuse omul, un pic dezamăgit. Îmi pare bine,
murmură el, strângându-i amândouă mâinile lui Rob.
Era înalt şi uscăţiv, cu plete cărunte şi ras proaspăt ca briţii.
Purta un costum de călătorie din stofă neagră şi aspră, dar bună şi
bine croită.
– Sunt James Geikie Cullen, spuse el. Crescător de oi şi meşter
de stofe de lână. Călătoresc spre Anatolia cu fiica mea, în căutare
de soiuri mai bune de mioare.
– Rob J. Cole, bărbier-felcer. Merg în Persia, să cumpăr leacuri
preţioase.
Cullen îl privi aproape cu ataşament. Coada se mişcă, dar
avuseseră timp să facă schimb de informaţii şi engleza nu li se
păruse niciodată atât de melodioasă.
Cullen era însoţit de un om îmbrăcat în nişte pantaloni cafenii
pătaţi şi cu o tunică cenuşie, zdrenţuită; îi spuse că acela era
Seredy, omul pe care-l angajase ca servitor şi tălmaci.
Spre surprinderea lui Rob, află că nu mai era în Boemia, ci
190
traversase de două zile graniţa Ungariei. Mica aşezare unde se
aflau se numea Vac. Puteau cumpăra pâine şi brânză de la
locuitori, dar toate proviziile erau scumpe.
Caravana se formase în oraşul Ulm, în ducatul Şvabiei.
– Fritta e german, îi spuse Cullen. Nu pare un om prea plăcut,
dar e de dorit să ne împăcăm bine cu el pentru că se aude că
bandiţii maghiari îi pradă pe călătorii singuratici şi nu există nicio
altă caravană mare prin apropiere.
Toţi călătorii păreau conştienţi de pericolul bandiţilor şi coada
sporea mereu. Chiar în spatele lui Rob se aşezară trei evrei,
stârnindu-i imediat interesul.
– Într-o astfel de caravană, călătoreşti şi cu nobili şi cu viermi,
spuse tare Cullen.
Rob îi urmărea pe cei trei oameni în caftane negre şi cu pălării
de piele. Vorbeau între ei într-o limbă ciudată, dar i se păru că
ochii celui mai apropiat de el scânteiară când Cullen vorbi, de
parcă l-ar fi înţeles. Rob se uită în altă parte.
La masa lui Fritta, Cullen îşi aranjă treburile, apoi fu dispus să
i-l dea pe Seredy lui Rob, pentru a-i traduce.
Conducătorul caravanei, experimentat şi rapid, află imediat
numele, meseria şi destinaţia tânărului.
– Vrea să înţelegi că această caravană nu ajunge în Persia,
spuse Seredy. După Constantinopol, trebuie să-ţi găseşti altceva.
Rob dădu din cap. Germanul începu din nou să vorbească.
– Plata pentru stăpânul Fritta este egală cu douăzeci şi doi de
penny de argint, dar nu mai vrea moneda asta, pentru că şi
stăpânul meu, Cullen, plăteşte în penny englezeşti şi stăpânul
Fritta spune că nu-i e uşor să le găsească întrebuinţare. Te
întreabă dacă poţi plăti în dinari.
– Pot.
– Face douăzeci şi şapte de dinari, spuse Seredy, prea repede.
Rob şovăi. Avea dinari din vânzările făcute în Franţa şi
Germania, dar nu cunoştea rata corectă de schimb.
– Douăzeci şi trei, spuse o voce în spatele lui, atât de încet,
încât crezu că i se păruse.
– Douăzeci şi trei de dinari, spuse el cu fermitate.
Conducătorul caravanei îi acceptă glacial oferta, privindu-l
drept în ochi.
– Trebuie să-ţi asiguri hrana şi nutreţul. Dacă întârzii sau eşti
obligat să poposeşti, vei fi lăsat în urmă, spuse tălmaciul. Spune
că această caravană e compusă din nouăzeci de echipaje şi
191
cuprinde peste o sută douăzeci de oameni. Are nevoie de o
santinelă la zece echipaje, aşa că vei sta de strajă toată noaptea, o
dată la douăsprezece zile.
– De acord.
– Nou-veniţii iau loc la coada caravanei, unde e mai mult praf şi
sunt mai expuşi la atacuri. Îl vei urma pe stăpânul Cullen. De câte
ori cade cineva din faţă, poţi înainta cu un loc. Fiecare echipaj care
se alătură caravanei de acum încolo va călători după tine.
– De acord.
– Iar dacă îţi faci meseria de bărbier-felcer printre membrii
caravanei, trebuie să-ţi împărţi egal câştigurile cu stăpânul Fritta.
– Nu, spuse el pe loc, pentru că era nedrept să-i dea
germanului jumătate din cât câştiga.
Cullen îşi drese vocea. Aruncându-i scoţianului o privire, Rob îl
văzu neliniştit şi-şi aminti ce-i spusese despre bandiţii maghiari.
– Oferă zece, dă treizeci, se auzi din nou şoapta.
– Sunt de acord să-i dau zece la sută din câştigurile mele,
spuse Rob.
Fritta articulă un singur cuvânt laconic, pe care Rob îl
interpretă ca fiind echivalentul teutonic al lui „rahat”; apoi mai
spuse un cuvânt.
– Spune: „Patruzeci”.
– Spune-i că dai douăzeci.
Se înţeleseră să-i dea treizeci la sută. După ce-i mulţumi lui
Cullen pentru tălmaci şi se îndepărtă, Rob le aruncă o privire celor
trei evrei. Erau nişte bărbaţi de înălţime mijlocie, cu pielea
smeadă, aproape măslinie. Cel care stătuse chiar în spatele lui
avea nasul cărnos şi buze groase, înconjurate de o barbă stufoasă
castanie înspicată cu alb. Nu se uită la Rob, dar păşi către masă
cu concentrarea cuiva care şi-a testat deja adversarul.
Nou-veniţii trebuiau să se încadreze în caravană în cursul
după-amiezii şi să înnopteze la locurile lor stabilite, pentru că
plecarea avea să fie a doua zi foarte devreme. Rob îşi găsi locul
între familia Cullen şi evrei, o deshămă pe Calu şi o lăsă să pască
mai încolo. Locuitorii din Vac profitau de ultima ocazie de a vinde
provizii şi un fermier se apropie de el cu ouă de găină şi brânză de
burduf, pentru care cerea un preţ şocant, patru dinari. În loc să
plătească, Rob scoase din căruţă trei sticle de Universal Specific şi-
şi câştigă astfel cina.
În timp ce mânca, îşi studie vecinii, care-l studiau la rândul lor.
În tabăra din faţă, Seredy aduse apă, dar fata lui Cullen găti
192
mâncarea. Era foarte înaltă şi avea părul roşu. În tabăra din
spatele lui erau cinci bărbaţi. După ce strânse masa, se duse spre
evrei, care-şi ţesălau animalele. Aveau cai buni şi doi catâri de
povară; probabil că pe unul dintre ei îşi încărcau cortul pe care
tocmai îl instalaseră.
Priviră în tăcere cum Rob se îndreptă spre omul care stătuse în
spatele lui în timpul discuţiei cu Kerl Fritta.
– Sunt Rob J. Cole. Vreau să-ţi mulţumesc.
– Pentru puţin, pentru puţin, ridică omul ţesala de pe spinarea
calului. Sunt Meir ben Asher.
Apoi i-i prezentă pe tovarăşii lui. Doi fuseseră cu el la coadă:
Gershom ben Shemuel, care avea un neg pe nas, era scund şi
arăta ca un butuc şi Judah ha-Cohen, cu nas ascuţit şi gură mică,
un păr negru şi strălucitor şi o barbă la fel. Ceilalţi doi erau mai
tineri. Simon ben ha-Levi era slab şi serios, aproape bărbat, cu
barba mijindu-i, iar Tuveh ben Meir era un băiat de doisprezece
ani, mare pentru vârsta lui, aşa cum fusese şi Rob.
– Fiul meu, spuse Meir.
Ceilalţi nu-i vorbeau, îl urmăreau doar din ochi, precauţi.
– Sunteţi negustori?
Meir încuviinţă:
– Odată, familia noastră locuia în oraşul Hameln, din
Germania. Acum zece ani ne-am mutat cu toţii la Angora, în
Imperiul Bizantin, de unde călătorim şi spre răsărit şi spre apus,
vânzând şi cumpărând.
– Ce negoţ faceţi?
– Un pic din asta, niţeluş din ailaltă… ridică Meir din umeri.
Rob fu încântat de răspuns. Ore întregi se gândise ce detalii să
dezvăluie despre el însuşi, dar acum îşi dădea seama că nu ar fi
trebuit să-şi bată capul; oamenii de afaceri nu spun prea multe.
– Dumneata unde mergi? îl întrebă tânărul pe nume Simon,
făcându-l să tresară, căci crezuse că numai Meir ştia engleză.
– În Persia.
– Persia. Grozav! Ai familia acolo?
– Nu, mă duc să cumpăr. O iarbă, două, poate şi câteva leacuri.
– Ah, spuse Meir.
Evreii se uitară unii la alţii, acceptând pe loc răspunsul.
Era momentul să plece şi le ură noapte bună.
Cullen se uitase ţintă la el tot timpul cât stătuse de vorbă cu
evreii şi când Rob se apropie de tabăra lui, scoţianul părea să-şi fi
pierdut atitudinea prietenoasă de la început.
193
 I-o prezentă fără entuziasm pe Margaret, fiica lui, dar fata îl
salută pe Rob destul de politicos.
De aproape, părul ei roşu părea plăcut la atingere. Avea ochi
reci şi trişti. Pomeţii înalţi şi rotunzi păreau mari cât pumnii unui
bărbat şi nasul şi bărbia erau frumoase, dar nu delicate. Avea
pistrui pe faţă şi pe braţe şi nu era obişnuit să vadă o femeie atât
de înaltă.
În timp ce încerca să se hotărască dacă e frumoasă sau nu,
apăru Fritta şi-i adresă câteva cuvinte lui Seredy.
– Doreşte ca domnul Cole să stea de strajă în noaptea asta,
spuse tălmaciul.
Aşa că, de la asfinţit, Rob începu să patruleze pe poziţia lui,
care se întindea de la tabăra Cullenilor înapoi, de-a lungul a zece
echipaje.
Mergând, văzu ce adunătură ciudată de oameni alcătuiseră
caravana. Lângă o căruţă cu coviltir, o femeie cu pielea măslinie şi
părul galben legăna un bebeluş, în timp ce soţul ei ungea
hamurile, stând pe vine lângă foc. Doi bărbaţi îşi curăţau armele.
Un băiat arunca grăunţe unor găini grase, închise într-o cuşcă de
nuiele. Un bărbat cadaveric şi soţia lui voinică se certau într-o
limbă care lui Rob i se păru franceza.
Când patrulă a treia oară pe acelaşi drum, îi văzu pe evrei
legănându-se şi cântând şi-şi dădu seama că-şi făceau rugăciunea
de seară.
Din pădurea din spatele orăşelului începu să se ridice o stranie
lună albă şi se simţi încrezător şi neobosit, pentru că făcea de
acum parte dintr-o armată de o sută douăzeci de oameni şi asta
era cu totul altceva decât să călătoreşti singur printr-un ţinut
necunoscut şi ostil.

De patru ori somă pe cineva în decursul nopţii, dar nu erau

decât membrii caravanei, care ieşiseră să răspundă unei nevoi
fireşti.
Spre dimineaţă, când i se făcuse insuportabil de somn, fata lui
Cullen ieşi din cortul tatălui ei. Trecu pe lângă el, fără să-l vadă.
Rochia îi părea foarte neagră, iar picioarele, umede de rouă, îi
sclipeau albe.
Făcu dinadins zgomot, îndepărtându-se în direcţia opusă, dar o
privi de departe până se asigură că se întorsese teafără în cort.
Apoi reîncepu să patruleze.
La primii zori, ieşi din post şi mâncă în grabă nişte pâine cu
194
brânză. În timp ce mânca, evreii ieşiseră să se închine răsăritului.
Poate că avea să fie supărător, pentru că păreau nişte oameni
foarte religioşi. Îşi puseră pe frunte nişte cutiuţe negre şi-şi
încrucişară pe braţe nişte şireturi de piele, apoi se pierdură în
reverie, acoperindu-şi capetele cu şaluri de rugăciune. Când
terminară, fu uşurat.
O înhămase prea devreme pe Calu şi trebui să aştepte. Deşii
primii din caravană porniseră chiar în zori, soarele se ridicase cu
totul când se mişcară şi ei din loc. Cullen mergea călare pe un cal
alb, cu oase mari. Era urmat de Seredy pe o iapă cenuşie, ducând
de frâu trei cai de povară. De ce aveau nevoie doi oameni de trei
animale de povară? Fiica încălecase un armăsar negru. Rob se
gândi că şi crupa calului şi cea a femeii erau demne de admirat şi
le urmă bucuros.

195
 26
Farsi

Intrară repede în rutina călătoriei. În primele trei zile, atât

scoţienii cât şi evreii îl tratară politicos şi îl evitară, stânjeniţi poate
de faţa lui brăzdată sau de ciudăţenia căruţei. Intimitatea nu-i
displăcuse niciodată şi fu mulţumit să fie lăsat cu gândurile lui.
Fata călătorea tot timpul în faţa lui şi o privea şi după ce făceau
popas. Părea să aibă două rochii negre şi-şi spăla una dintre ele
ori de câte ori avea ocazia. Era evident că era obişnuită cu
greutăţile călătoriilor, dar şi ea şi Cullen aveau pe chipuri un aer
melancolic, uşor de observat; după hainele lor, tânărul presupuse
că erau în doliu.
Uneori, ea cânta încetişor.
În cea de-a patra dimineaţă, când caravana se mişca mai încet,
descălecă şi-şi luă calul de frâu, dezmorţindu-şi picioarele. El o
privi cum mergea pe lângă căruţa lui şi-i zâmbi. Ea avea nişte ochi
foarte mari, de un albastru ca al stânjeneilor. Faţa ei cu pomeţi
ridicaţi părea sensibilă şi nobilă. Avea gura mare, cu buze pline,
extrem de mobile şi expresive.
– În ce limbă cânţi?
– Galeză. Noi îi spunem ersă.
– Aşa am crezut şi eu.
– Oh. Dar cum o să recunoască un Sassenach ersa?
– Ce e un Sassenach?
– Aşa le spunem noi celor care trăiesc la sud de Scoţia.
– Mi se pare că nu e un compliment.
– A, nu e, recunoscu fata, zâmbind şi ea.
– Mary Margaret! strigă tăios tatăl ei.
Ea porni imediat spre el, ca o fiică ascultătoare.
Mary Margaret?
El îşi dădu seama cu un sentiment neplăcut că putea să fie de
vârsta Annei Mary. Când era fetiţă, sora lui avea părul castaniu,
dar avea şi nuanţe roşcate…
Fata nu era Anne Mary, îşi spuse el hotărât. Ştia că trebuie să
înceteze de a o vedea pe sora lui în orice femeie mai tânără, pentru

196
că îndeletnicirea asta l-ar fi putut duce la nebunie.
Dar nu avea rost să se necăjească, pentru că, de fapt, fiica lui
James Cullen nu-l interesa cu adevărat. Erau destule cu obrazul
moale pe lume şi se decise să se ţină departe de asta de aici.
Tatăl ei părea că-i acordase o a doua şansă de a sta de vorbă,
poate pentru că nu-l mai văzuse apropiindu-se de evrei. În cea de-
a cincea zi de drum, James Cullen veni în vizită la el, cu o cană de
rachiu de orz şi Rob îl întâmpină bucuros şi trase o duşcă din
băutura lui.
– Te pricepi la oi, domnule Cole?
Când îi spuse că nu, Cullen se lumină, gata să-l înveţe tot ce
ştia el.
– Sunt oi şi oi. În Kilmarnock, din ţinutul nostru, sunt mioare
în greutate de numai o sută de ocale. Mi s-a spus că în răsărit
sunt de două ori mai mari, cu lână lungă şi mai deasă decât a
celor din Scoţia şi atât de plină, încât ploaia nu pătrunde prin
veşmintele ţesute din ea.

Cullen îi mai spuse că avea de gând să cumpere de prăsilă oi

dintre cele mai bune şi să le ia cu el în Kilmarnock. Asta îi cerea
un capital solid şi bunuri pe care să le poată vinde şi acum Rob
înţelese rostul atâtor cai de povară. Şi chibzui că pentru scoţieni ar
fi fost bine să aibă şi nişte gărzi de corp.
– E o călătorie lungă. Vei fi multă vreme departe de stânele
dumitale.
– Le-am lăsat în grija unor rude de încredere. A fost o hotărâre
grea, dar… Cu şase luni înainte de a părăsi Scoţia, mi-am îngropat
nevasta.
Cullen făcu o grimasă şi trase o înghiţitură lungă din cană.
Asta le explica tristeţea, se gândi Rob. Bărbierul-felcer din el îl
făcu să întrebe care fusese cauza morţii femeii.
– Avea umflături tari în amândoi sânii, îşi drese Cullen vocea.
S-a făcut palidă, a slăbit, nu mai avea poftă de nimic. La sfârşit a
avut dureri groaznice. A mai durat până a murit, dar tot nu-mi
venea să cred că se întâmplase. O chema Jura… Ei… Şase luni am
umblat numai beat, dar nu mă ajuta cu nimic. De ani de zile
vorbeam că mă voi duce în Anatolia să cumpăr prăsilă bună, dar
nu mă gândeam că am să ajung s-o fac. Aşa, m-am hotărât să
plec.
Îi oferi tânărului cana şi nu păru ofensat când el clătină din
cap.
197
 – E timpul să mă uşurez, spuse el cu un zâmbet blând.
Terminase aproape singur băutura şi, când încercă să se ridice,
Rob trebui să-l ajute.
– Noapte bună, domnule Cullen. Vă rog să mai veniţi.
– Noapte bună, domnule Cole.
Privindu-l cum se îndepărta clătinându-se, Rob se gândi că nu
pomenise nici măcar un cuvânt de fiica lui.

În după-amiaza următoare, un samsar francez pe nume Felix

Roux, al treizeci şi optulea în caravană, fu azvârlit de pe calul care
se speriase de un bursuc. Se izbi de pământ cu putere, rupându-şi
braţul stâng. Kerl Fritta trimise după bărbier, care veni şi-i aşeză
osul, imobilizând braţul. Rob se strădui să-l facă pe Roux să
înţeleagă că, deşi braţul îl va durea cumplit la călărit, putea totuşi
să continue să călătorească în caravană. Până la urmă, fu nevoit
să trimită după Seredy, ca să-i explice pacientului ce dorea de la
el.
Pe drumul înapoi până la căruţă păşi gânditor. Fusese de acord
să-i consulte pe călătorii bolnavi de câteva ori pe săptămână. Deşi
îl plătea şi el pe Seredy, ştia că nu-l poate folosi ca tălmaci pe
servitorul lui James Cullen.
Ajungând la căruţă, îl văzu pe Simon ben ha-Levi stând pe
pământ şi reparând chinga unei şei şi se apropie de tânărul evreu:
– Ştii franceza şi germana?
Tânărul dădu din cap, tăind cu dinţii un fir cerat cu care
cususe chinga.
Rob îi vorbi şi ha-Levi ascultă. La sfârşit fu de acord să
tălmăcească pentru bărbier, deoarece termenii de lucru erau
generoşi şi nu i se cerea prea mult timp. Rob fu mulţumit.
– Cum de vorbeşti atâtea limbi?
– Suntem negustori între ţări. Călătorim mereu şi avem rude în
toate pieţele mari ale lumii. Limbile străine fac parte din meseria
noastră. De exemplu, micul Tuveh studiază limba mandarinilor,
pentru că va călători peste trei ani pe Drumul de Mătase până la
prăvălia unchiului meu, unde va lucra.
Îi spuse că unchiul lui, Issachar ben Nachum, conducea o
ramură importantă de-a familiei lor în Kai Feng Fu. De acolo
trimitea, o dată la trei ani, caravane cu mătăsuri, piper şi alte
mirodenii orientale la Meshed, în Persia. Şi de când Simon era mic,
el şi alţi bărbaţi din familia lui călătoriseră de la casa lor din
Angora până la Meshed, de unde însoţiseră caravana de mărfuri
198
scumpe înapoi în regatul franc de la răsărit.
Rob J. simţi că-i sporesc bătăile inimii:
– Ştii limba persană?
– Desigur. Farsi.
Rob îl privi tâmp.
– Limba se numeşte Farsi.
– Mă înveţi şi pe mine?
Simon ha-Levi ezită, pentru că această îndeletnicire i-ar fi luat
destul de mult timp.
– Plătesc bine.
– De ce vrei să ştii Farsi?
– Voi avea nevoie de limbă când ajung în Persia.
– Vrei să faci afaceri permanente? Să revii mereu în Persia ca să
cumperi ierburi şi doctorii, aşa cum facem noi cu mătăsurile şi
mirodeniile?
– Poate, ridică Rob J. din umeri, cu o nepăsare demnă de
viclenia lui Meir ben Asher. Un pic din asta, niţeluş din ailaltă.
Simon rânji, apoi începu să zgârie, cu un băţ în ţărână, prima
lecţie. Nu ieşi cine ştie ce şi Rob îşi luă din căruţă uneltele de
desen şi un disc de mesteacăn curat. Simon începu să-l înveţe
limba Farsi exact cum îl învăţase Mama să citească în engleză: de
la alfabet. Literele persane erau compuse din puncte şi linii
îmbârligate! Doamne fereşte! Limba scrisă semăna cu găinaţul,
urmele păsărilor, crengi uscate şi viermi care se încolăceau unul
peste altul.
– N-o s-o-nvăţ niciodată, spuse descurajat.
– Ba da, răspunse flegmatic Simon.
Rob J. luă tăbliţa de lemn înapoi în căruţă. Mâncă încet,
străduindu-se să-şi înfrâneze surescitarea, apoi se aşeză şi începu
să se instruiască.

199
 27
Santinela tăcută

Ieşiră din munţi pe un loc drept, pe care şoseaua romană îl tăia

exact în două până unde vedeai cu ochii. De-o parte şi de alta a
căii erau ogoare negre. Oamenii începuseră să strângă grânele şi
legumele târzii; vara se terminase. Sosiră la un lac uriaş şi îi
ocoliră ţărmul timp de trei zile, oprindu-se seara să cumpere
provizii dintr-un oraş numit Siofok. Nu era un oraş prea mare.
Avea clădiri scunde şi locuitorii erau nişte meşteşugari şmecheri,
dar lacul – numit Balaton – era de vis, cu apa întunecată şi
încremenită ca o piatră preţioasă, emanând dimineaţa un fum
alburiu, când Rob se sculă şi evreii îşi făcură rugăciunea.
Era amuzant să-i urmărească pe evrei. Aceste creaturi ciudate
făceau mătănii şi parcă Dumnezeu jongla cu capetele lor,
aplecându-le pe fiecare în momente diferite, dar păstrând un ritm
misterios în legănarea lor. Când terminară şi el le propuse să
înoate împreună, făcură feţe-feţe din cauza frigului, dar deodată
începură să sporovăiască în limba lor. Meir spuse ceva şi Simon
dădu din cap şi se îndepărtă; era santinelă. Ceilalţi şi Rob fugiră
spre ţărm şi-şi aruncară hainele, stropindu-se în apa de la mal ca
nişte copii. Tuveh era înotător bun şi se avântă în larg. Judah ha-
Cohen abia dădea din mâini şi Gershom ben Shemuel, care avea o
burtă rotundă izbitor de albă în contrast cu faţa arsă de soare,
plutea pe spate şi lălăia un cântec numai pentru el. Meir fu o
surpriză.
– Mai bun ca mikva! strigă el.
– Ce e mikva? întrebă Rob, dar omul cel bondoc plonjă şi
începu să se depărteze de mal cu mişcări puternice şi egale.
Rob înotă după el, gândindu-se că i-ar fi plăcut mai mult să fie
cu o femeie. Încercă să-şi amintească femeile cu care înotase. Erau
vreo şase şi făcuse dragoste cu fiecare, înainte sau după ce
înotaseră. De câteva ori fusese în apă, cu umezeala intrându-le
peste tot…

Nu atinsese de cinci luni nicio femeie. Era cea mai lungă

200
perioadă de abstinenţă a lui, de când Editha Lipton îl iniţiase în
lumea senzualităţii. Se zbătu în apa foarte rece, încercând să scape
de nevoie.
Când îl depăşi pe Meir, îl împroşcă tare cu apă.
Meir se scutură şi tuşi:
– Creştinule! îi strigă ameninţător.
Rob îl stropi din nou şi Meir se apropie de el. Rob era mai înalt,
dar Meir era puternic! Îl împinse pe Rob la fund, dar tânărul îşi
încleştă degetele în barba lui şi-l trase cu el, tot mai jos, în adânc.
Scufundându-se, simţea cum de el se agaţă stropi de apă, tot mai
reci, până când îl îmbrăcară într-o piele de argint îngheţat.
Tot mai jos.
Până când, în acelaşi timp, amândoi intrară în panică la gândul
că se puteau îneca din joacă. Se despărţiră şi se ridicară, ieşind la
suprafaţă cu gurile deschise după aer. Înotară spre ţărm
împreună, niciunul victorios sau învins. Ieşiră din apă tremurând
în aerul rece al toamnei şi se grăbiră să se îmbrace. Meir îi observă
penisul circumcis şi se uită la el.
– Un cal mi-a muşcat vârful, spuse Rob.
– O iapă, fără îndoială, spuse Meir pe un ton solemn.
Le murmură celorlalţi ceva pe limba lor, făcându-i să rânjească
la Rob. Chiar pe piele, evreii purtau nişte veşminte cu franjuri
caraghioase. Goi, erau ca oricare alţi bărbaţi; îmbrăcaţi, deveniră
din nou exotici şi străini. Văzură că Rob îi studia, dar el nu le ceru
să-i explice rostul veşmintelor de dedesubt şi niciunul nu se oferi
voluntar.

După ce lăsară în urmă lacul, peisajul se schimbă. Milă după

milă pe drumul roman, parcursă printre câmpii care se repetau
insuportabil de monoton, Rob J. îşi căută refugiul în imaginaţie,
vizualizând şoseaua aşa cum fusese după construcţie, o via într-o
reţea vastă care le permisese romanilor să cucerească lumea. Întâi
veneau călăreţii, apoi generalul în carul lui condus de un sclav,
înconjurat de trompetişti care sunau gloria sau pericolul. Apoi,
călări, tribunii şi legati, ofiţerii, urmaţi de o legiune, o pădure de
suliţe – zece cohorte de luptători ucigaşi dintre cei mai nemiloşi din
istorie. Şase sute de oameni la o cohortă, fiecare sută condusă de
un centurion. Iar după ei, mii de sclavi pentru a face toate muncile
grele, târând tormenta, uriaşa maşinărie de război, adevărata
cauză a construirii şoselelor: berbeci de asediu enormi, catapulta
care umplea cerul de săgeţi, uriaşa balistă, praştiile zeilor, care
201
trimiteau bolovani pe capetele duşmanilor. Iar la urmă, carele
încărcate cu impedimenta, bagajele, cu care călătoreau soţiile şi
copiii, târfele, negustorii şi funcţionarii oficiali, furnicile istoriei,
care trăiau din rămăşiţele ospăţului roman.
Acum, armata aceea era doar o legendă, cei care o urmau se
făcuseră ţărână, conducătorii la fel ca şi sclavii. Dar şoselele
rămăseseră, căi indestructibile, uneori atât de drepte că îţi
năuceau mintea.

Fata Cullen mergea din nou pe lângă căruţa lui, cu calul legat
de unul din animalele de povară.
– Nu vii cu mine, doamnă? Căruţa ar fi o schimbare pentru
dumneata.
Fata şovăi, dar, când îi întinse mâna, i-o dădu pe a ei şi-l lăsă
s-o tragă pe capră.
– Ţi s-a vindecat frumos obrazul, observă ea, îmbujorându-se,
dar neputând să se abţină. A rămas numai o liniuţă de la ultima
zgârietură. Cu puţin noroc, n-o să mai rămână niciun semn.
Simţi că i se aprind obrajii şi-şi dori ca ea să nu se mai uite la
faţa lui.
– Cum te-ai rănit?
– O întâlnire cu tâlharii.
Mary Cullen inspiră adânc:
– Mă rog lui Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva.
Apoi îl privi gânditoare:
– Unii spun că cel care a stârnit zvonurile cu bandiţii maghiari
e chiar Kerl Fritta, ca să-i înspăimânte pe călători şi să-i facă să se
alăture caravanei.
– Nu e imposibil ca stăpânul Fritta să fi făcut asta, ridică Rob
din umeri. Maghiarii nu par ameninţători.
Pe lângă drum, oamenii culegeau varză.
Cei doi tineri tăcură. Hurducăturile neîntrerupte ale căruţei îl
făceau foarte conştient de şoldul şi coapsa ei tare şi aroma cărnii ei
semăna cu cea a tufelor de zmeură încălzite de soare.
Deşi se culcase cu femei în toată Anglia, simţi că vocea i se
îneacă:
– Întotdeauna ai avut cel de-al doilea nume Margaret?
Ea îl privi uluită:
– Întotdeauna.
– Nu-ţi aduci aminte să fi avut şi alt nume?
– Când eram copil, tata îmi spunea ţestoasa, fiindcă uneori
202
făceam aşa.
Îşi închise ochii foarte încet, apoi clipi alene.
Dorea atât de mult să-i atingă părul, încât abia îşi ţinea firea.
Pe obrazul stâng, ea avea o cicatrice mică, vizibilă numai foarte de
aproape. El se uită repede în altă parte.
Tatăl ei se răsuci în şa şi-şi văzu fiica în căruţă. Cullen îl
văzuse de mai multe ori pe Rob în compania evreilor şi neplăcerea
din vocea lui fu evidentă când o strigă pe Mary Margaret.
Ea se pregăti să plece:
– Care e cel de-al doilea nume al dumitale, domnule Cole?
– Jeremy.
Ea dădu din cap cu seriozitate, dar ochii ei îl ironizau.
– Şi a fost întotdeauna Jeremy? Nu-ţi aduci aminte să fi avut şi
alt nume?
Îşi adună fustele şi sări pe pământ, uşoară ca o sălbăticiune. Îi
zări o clipă picioarele albe şi o plezni pe Calu cu hăţurile, furios că
pentru ea, el era doar un prilej de amuzament.

În seara aceea, după cină, îl căută pe Simon pentru cea de-a

doua lecţie şi descoperi că evreii aveau cărţi. La şcoala de la sf.
Botolf, unde mersese când era mic, erau trei cărţi, o Biblie şi un
Nou Testament, amândouă în latină şi un calendar religios în
engleză, care cuprindea lista sărbătorilor recomandate pentru a fi
respectate. Fiecare pagină era făcută din piele de viţel sau de miel,
prelucrată. Fiecare literă era scrisă de mână, presupunând o
muncă uriaşă, ceea ce făcea cărţile să fie nişte obiecte rare şi
scumpe.
Evreii păreau să aibă multe cărţi – află mai târziu că aveau
şapte – într-un mic scrin îmbrăcat în piele.
Simon alese una scrisă în Farsi şi începură s-o studieze: Rob
căuta în text literele pe care i le spunea Simon. Învăţase alfabetul
Farsi repede şi bine. Simon îl lăudă şi-i citi un pasaj din carte,
pentru ca Rob să audă melodia limbii. După fiecare cuvânt se
oprea şi-l punea pe Rob să-l repete.
– Cum se numeşte cartea asta?
– Este Coranul, Biblia lor, spuse Simon şi traduse:

Glorie Celui Preaînalt şi Preamilostiv;

El a creat Totul şi l-a creat pe Om.
Omului, i-a dat un loc deosebit în Creaţie.
L-a onorat, numindu-l Trimisul Lui,
203
 Şi pentru aceasta, i-a dăruit balsamul înţelegerii,
I-a curăţit simţurile şi i-a ascuţit spiritul.

– Îţi voi da în fiecare zi câte o listă cu zece cuvinte şi expresii

persane, spuse Simon. Trebuie să le reţii pentru lecţia următoare.
– Dă-mi douăzeci şi cinci de cuvinte în fiecare zi, spuse Rob,
care ştia că la Constantinopol va trebui să se despartă de
profesorul lui.
– Bine, douăzeci şi cinci, zâmbi Simon.
A doua zi, Rob învăţă uşor cuvintele, pentru că şoseaua era
încă dreaptă şi lină şi Calu trăgea fără să fie nevoie să-i ţină strâns
hăţurile. Rob îşi dădu seama că pierdea timp şi la lecţia de a doua
zi, îi ceru lui Meir ben Asher permisiunea de a lua cartea persană
în căruţa lui, pentru a putea studia toată ziua, când drumul era
uşor.
Meir îl refuză ferm:
– Cartea nu trebuie să ne scape din ochi. O poţi citi numai când
suntem şi noi lângă ea.
– N-ar putea Simon să meargă în căruţa mea?
Fu sigur că Meir era gata să spună din nou „nu”, dar Simon
vorbi:
– Aş putea folosi timpul ca să verific registrele de socoteli.
Meir chibzuia.
– Omul ăsta va fi un învăţat, spuse liniştit Simon. Văd deja în el
o mare râvnă pentru studiu.
Evreii îl priviră cu alţi ochi pe Rob, iar Meir dădu în cele din
urmă din cap:
– Poţi lua cartea cu tine în căruţă.

În seara aceea adormi dorindu-şi ca dimineaţa să vină mai

repede şi se trezi devreme şi nerăbdător, o nerăbdare aproape
dureroasă. Aşteptarea fu şi mai dificilă pentru că trebui să-i
urmărească pe evrei pregătindu-se alene pentru o nouă zi: Simon
se duse în pădure să se uşureze, Meir şi Tuveh plecară căscând să
se spele la pârâu, apoi toţi se legănară şi bolborosiră la slujba de
dimineaţă şi Gershom şi Judah serviră micul dejun, compus din
pâine şi terci.
Niciun îndrăgostit nu-şi aşteptase vreodată iubita cu atâta
ardoare.
– Haide odată, evreu împiedicat, mormăi el, repetându-şi a
zecea oară lecţia de vocabular persan.
204
 În cele din urmă, Simon veni cu cartea, cu un registru mare de
socoteli şi cu un cadru de lemn ciudat, pe care se înşirau rânduri
dese cu bile de lemn pe ele.
– Ce e asta?
– Un abac. O unealtă de numărat, bună pentru sume, spuse
Simon.
După ce caravana se puse în mişcare, eficacitatea noului lor
aranjament fu dovedită. Cu toate că şoseaua părea netedă, roţile
căruţei se mai hurducau pe pietre, făcând scrisul cu neputinţă.
Dar putea citi şi amândoi se puseră pe treabă, în timp ce
străbăteau ţinutul de câmpie.
Nu înţelegea nicio iotă din cartea persană, dar Simon îi spusese
să citească literele şi cuvintele Farsi până când le pronunţa cu
uşurinţă. O dată, dădu peste o expresie de pe lista de la Simon,
koc-homedy, „Vii cu un gând bun” şi se simţi triumfător
recunoscând-o.
Uneori îşi ridica ochii spre spatele lui Mary Margaret Cullen.
Acum călărea aproape de tatăl ei, la insistenţele lui, fără îndoială,
căci Rob îl văzuse posomorându-se când îl văzuse pe Simon
urcând în căruţa lui. Călărea cu spatele foarte drept şi cu capul
ridicat, de parcă toată viaţa se legănase într-o şa.
Până la prânz, îşi învăţă lista de cuvinte şi expresii.
– Nu ajung douăzeci şi cinci. Trebuie să-mi dai mai multe.
Simon zâmbi şi-i mai dădu cincisprezece cuvinte. Evreul vorbea
puţin şi Rob se obişnui cu clinchetul bilelor de abac mişcate mereu
de degetele lui agere.
Pe la mijlocul după-amiezii, Simon bombăni şi Rob ştiu că
descoperise o greşeală în socoteli. Registrul conţinea, în mod
evident, rezultatele multor tranzacţii; brusc, Rob se gândi că evreii
duceau acasă profiturile obţinute de la caravana pe care o
însoţiseră din Persia în Germania şi de aceea nu-şi lăsau niciodată
lucrurile nepăzite. În faţa lui era Cullen, care se ducea în Anatolia
cu bani mulţi, ca să cumpere oi. În spatele lui erau evreii, care
purtau sigur asupra lor o sumă mare. Dacă bandiţii ar afla de
asemenea pradă, se gândi nelalocul lui, ar aduna o armată de
tâlhari şi nici chiar o caravană atât de numeroasă nu ar fi în
siguranţă. Dar nu era tentat să părăsească poziţia, pentru că, dacă
ar fi călătorit singur, ar fi fost un om mort. Aşa că-şi alungă din
minte toate temerile şi zi după zi, pe capra căruţei şi ţinând slab
hăţurile, îşi aţintea ochii asupra cărţii sfinte a Islamului.

205
 Urmă un timp frumos, cu un cer de toamnă atât de albastru,
încât îi veneau în minte ochii lui Mary Cullen, pe care nu-i prea
vedea, pentru că ea se ţinea la distanţă de el. Fără îndoială, aşa îi
ordonase tatăl ei.
Simon termină de verificat socotelile şi nu mai avu nicio scuză
pentru a sta în căruţă, dar deja Meir se împăcase cu ideea de a-i
lăsa lui Rob cartea persană.
Simon îl antrena cu asiduitate pentru meseria de negustor.
– Care e unitatea de bază a greutăţii la persani?
– Este man-ul, Simon, cam o treime din baniţa noastră.
– Spune-mi celelalte greutăţi.
– Ratel-ul, a şasea parte dintr-un man. Dirham-ul, a cincizecea
parte a ratelului. Un mescal este o jumătate de dirham. Un dung, a
şasea parte dintr-un mescal. Şi bobul de orz, o pătrime într-un
dung.
– Foarte bine, aşa e!
Când nu era testat, Rob punea el tot felul de întrebări:
– Te rog, Simon, cum se spune la „bani”?
– Ras.
– Simon, dacă eşti bun… ce înseamnă asta din carte, Sonab a
caret?
– Meritul pentru viaţa viitoare, din Paradis.
– Simon…
Simon gemea şi Rob ştia că devenise sâcâitor, aşa că se abţinea
până când capul i se umplea din nou de întrebări şi trebuia să le
rostească tare.
De două ori pe săptămână, Simon îi traducea cuvintele
pacienţilor, urmărindu-l şi ascultându-l. De data aceasta, Rob era
expertul şi Simon, cel care punea întrebări.
Un docher francez cu o expresie stupidă şi surâzătoare veni la
bărbier să i se plângă de dureri în genunchi, în încheieturile cărora
avea umflături tari. Rob îi dădu o alifie din ierburi şi seu şi-i spuse
să mai vină peste două săptămâni, dar omul se întoarse peste una.
De data asta, arătă că avea aceleaşi umflături şi la subsuori. Rob îi
dădu două sticle de Universal Specific şi-l expedie.
Când toţi pacienţii plecară, Simon se întoarse către el:
– Ce se întâmplă cu francezul?
– Poate că umflăturile îi vor trece. Dar eu cred că o să-i apară şi
mai multe, pentru că are bubo. Dacă este aşa, va muri curând.
– Nu poţi face nimic? clipi Simon.
– Sunt un bărbier-felcer ignorant. Poate că se află undeva un
206
doctor mare care l-ar putea ajuta.
– N-aş face meseria asta, spuse încet Simon, decât după ce aş
învăţa tot ce se poate şti despre ea.
Rob îl privi, dar nu spuse nimic. Îl şoca faptul că evreul văzuse
dintr-o dată şi cu atâta claritate ceea ce lui îi scăpase atâta vreme.

În noaptea aceea, fu zgâlţâit de Cullen:

– Grăbeşte-te, omule, pentru Dumnezeu, spuse scoţianul.
Se auzeau ţipetele unei femei.
– Mary?
– Nu, nu. Vino cu mine.
Era o noapte neagră, fără lună. În spatele corturilor evreilor,
cineva aprinsese torţe şi în lumina lor tremurătoare, Rob văzu un
om care trăgea să moară.
Era Raybeau, francezul cadaveric, acela care ocupa loc în
caravană la trei poziţii după Rob. Avea gâtlejul spintecat şi din el
cursese o baltă lucioasă şi întunecată, viaţa lui.
– Era santinelă în noaptea asta, spuse Simon.
Mary Cullen era cu femeia isterizată, soţia corpolentă cu care
Raybeau se certa tot timpul. Sub degetele lui Rob, gâtlejul omului
era alunecos. Se auzi un bolborosit şi Raybeau se mai încordă un
moment către glasul sfâşietor al femeii, înainte de a se chirci şi a
muri.
Deodată tresăriră, auzind tropote.
– Sunt numai călăreţi trimişi de Fritta, spuse Meir din umbră,
cu o voce liniştită.
Toată caravana era trează şi înarmată, dar curând, călăreţii
dădură de veste că nu fuseseră mulţi tâlhari. Poate că ucigaşul
fusese singur, sau un cercetaş; în orice caz, se făcuse nevăzut.
În noaptea aceea nu mai dormiră prea mult. Dimineaţa, Gaspar
Raybeau fu îngropat lângă şoseaua romană. Kerl Fritta intonă
slujba de îngropăciune în grabă şi apoi oamenii plecară şi se
pregătiră cu nervozitate de drum. Evreii îşi împovărară catârii şi
legară pachetele strâns, ca să nu atârne dacă aveau să fie nevoiţi
s-o ia la galop. Rob văzu printre lucrurile lor o geantă îngustă de
piele, care părea grea; credea că îi poate ghici conţinutul. Simon
nu veni la căruţă, rămânând lângă Meir, gata să lupte sau să fugă,
după caz.
În ziua următoare ajunseră la Novi Sad, un oraş înfloritor de pe
Dunăre, unde aflară că şapte călugări franci, în călătorie către
Ţara Sfântă, fuseseră atacaţi de bandiţi cu trei zile înainte, jefuiţi,
207
chinuiţi şi ucişi.
Următoarele trei zile călătoriră pregătiţi de atac, dar nu li se
întâmplă nimic până la Belgrad. Acolo cumpărară de la ţărani,
printre alte provizii, prune mici, roşii şi acrişoare, foarte aromate şi
măsline verzi, pe care Rob le mâncă imediat. Luă masa la o
cârciumă, dar nu-i plăcu amestecul de cărnuri grase, tocate şi
amestecate pe farfurie şi cu un gust rânced.
La Novi Sad şi la Belgrad plecaseră mai mulţi călători din
caravană şi veniseră alţii, aşa că Rob şi tovarăşii lui nu mai făceau
parte din ariergarda vulnerabilă.
După Belgrad, intrară în nişte dealuri care se prefăcură curând
în munţii cei mai prăpăstioşi, cu râpe semănate cu bolovani
ascuţiţi, ca nişte dinţi rânjiţi. Pe înălţimi, aerul tăios le aduse
aminte de iarnă. Munţii aceştia trebuiau să fie groaznici când
cădea zăpada.
Nu mai putea lăsa hăţurile slabe. La coborâre trăgea de ele, iar
la urcare împingea căruţa din spate. Când îl dureau braţele şi
sufletul i se înnegura, îşi aducea aminte cum îşi trecuseră romanii
tormenta peste aceleaşi piscuri. Dar ei aveau mii de sclavi, iar Rob
J. nu avea decât o iapă obosită, care trebuia condusă cu cea mai
mare grijă. Serile, ţeapăn şi epuizat, se târa la tabăra evreilor şi
uneori făceau un fel de lecţie. Dar Simon nu se mai urcă în căruţă
şi, în unele zile, Rob nu reuşea să înveţe nici zece cuvinte persane.

208
 28
Balcanii

Kerl Fritta era acum în elementul lui şi Rob îl privi cu admiraţie

pentru prima dată, căci conducătorul caravanei era pretutindeni,
ajutând la reparaţia căruţelor, îndemnându-i pe oameni la drum
aşa cum mână un căruţaş bun vitele. Drumul era pietros. Pe întâi
octombrie, pierdură jumătate de zi să dea la o parte pietrele care
blocaseră calea. Se întâmplau mereu accidente şi Rob legă într-o
săptămână două braţe fracturate. Calul unui negustor normand se
împiedică şi răsturnă căruţa peste el, zdrobindu-i piciorul.
Trebuiră să-l ducă pe o targă trasă de doi cai, până ajunseră la o
casă ai cărei gospodari fură de acord să-l îngrijească. Îl lăsară
acolo pe accidentat, sperând ca fermierul să nu-l ucidă imediat ce
caravana dispărea din vedere.
– Am trecut de ţinutul maghiarilor şi suntem acum în Bulgaria,
îi spuse Meir într-o dimineaţă.
Nu prea-i păsa, pentru că pietrele şi vântul erau la fel de
duşmănoase. Cu cât vremea se înrăutăţea, cu atât călătorii
începură să pună pe ei tot mai multe veşminte groase, care mai de
care mai ciudate, până când caravana deveni o adunătură de
creaturi înfofolite în cârpe colorate.
Într-o dimineaţă înnourată, catârul de povară pe care Gershom
ben Shemuel îl trăgea după el se împiedică şi căzu în genunchi, iar
piciorul stâng din faţă i se rupse cu un zgomot sec sub greutatea
poverii. Bietul catâr începu să zbiere sfâşietor.
– Ajută-l! strigă Rob şi Meir ben Asher îl ajută aşa cum putea,
tăindu-i o venă din gâtlejul asudat.
Imediat, se apucară să-l descarce de bagaje. Gershom şi Judah
trebuiră să ridice amândoi geanta de piele şi se certară pe limba
lor. Catârul rămas ducea deja una din genţile grele şi Rob îşi dădu
seama că Gershom susţinea, pe bună dreptate, că povara l-ar fi
doborât repede dacă-l mai încărcau.
Călătorii din spatele lor strigau la ei să pornească, pentru că cei
din faţă se îndepărtau.
Rob fugi până la evrei:

209
 – Puneţi geanta în căruţa mea.
Meir şovăi, apoi clătină din cap:
– Nu.
– Atunci, duceţi-vă dracu, spuse Rob grosolan, mâniat de lipsa
de încredere care i se dovedea.
Meir spuse ceva şi Simon fugi după el:
– O să agaţe pachetul de calul meu. Pot să merg eu în căruţă?
Numai până cumpărăm alt catâr.
Rob îi făcu semn să urce pe capră. Multă vreme, mână în
tăcere, neavând poftă de lecţii de persană.
– Nu înţelegi, spuse Simon. Meir trebuie să ţină geanta cu el.
Nu sunt banii lui. Unii aparţin familiei, iar cei mai mulţi sunt ai
investitorilor. Banii sunt daţi în grija lui, răspunde pentru ei.
Cuvintele îl făcură să se simtă mai bine. Dar ziua fu proastă în
continuare. Drumul era greu şi Calu obosise vizibil la căderea serii,
din cauza prezenţei celei de-a doua persoane în căruţă.

Înainte de a cina, el şi Simon trebuiră să meargă la pacienţi.

Vântul puternic îi împinse până în spatele căruţei lui Kerl Fritta.
Acolo îi aşteptau o mână de oameni şi, spre mirarea lor, printre ei
era şi Gershom ben Shemuel. Evreul butucănos şi solid îşi ridică
veşmântul şi-şi dădu jos pantalonii şi Rob văzu un furuncul urât
pe fesa lui dreaptă.
– Spune-i să se aplece.
Gershom scrâşni din dinţi când fu muşcat de bisturiul lui Rob
şi puroiul fu lăsat să iasă. Apoi gemu şi blestemă pe limba lui tot
timpul cât Rob curăţă infecţia până când nu mai rămase decât
sânge curat.
– N-o să poată sta în şa câteva zile.
– Trebuie, spuse Simon. Nu-l putem părăsi pe Gershom.
Rob oftă. Evreii erau o pacoste în ziua aceea.
– Poţi lua calul lui, iar el să meargă în căruţa mea.
Simon dădu din cap.
Urmă docherul zâmbitor. De data asta, mici umflături îi
apăruseră între coapse şi bubele de la genunchi şi subsuori
crescuseră şi erau mai dureroase. Luă mâinile omului într-ale lui.
– Spune-i că va muri.
– Fii blestemat, se răsti Simon la el.
– Spune-i că eu zic că va muri.
Simon înghiţi şi începu să vorbească blând. Rob văzu cum
zâmbetul dispărea de pe faţa mare şi stupidă, apoi francezul îşi
210
trase mâinile şi ridică un pumn asupra bărbierului, mormăind
ceva.
– Spune că eşti un mincinos nebun, spuse Simon.
Rob aşteptă cu ochii în ochii bolnavului, până când acesta
scuipă pe jos şi se împletici de acolo.
Rob le vându rachiu unor bolnavi care tuşeau, apoi îl trată pe
un maghiar care-şi dislocase degetul mare prinzându-şi-l în şa.
Apoi plecă, lăsându-l pe Simon, vrând să scape de locul şi de
oamenii aceia. Caravana se răspândise: fiecare îşi căutase un
bolovan mare, care să-l apere de vânt. Trecând pe lângă ultima
căruţă, o văzu pe Mary Cullen stând pe o piatră, deasupra
drumului.
Era nepământeană. Îşi ţinea deschis cojocul greu, cu
amândouă mâinile, cu capul dat pe spate şi ochii închişi. Părea că
se purifică în vântul care se năpustea împotriva ei cu forţa unui
şuvoi de apă. Haina i se umfla şi flutura. Rochia neagră i se lipise
de trup, subliniindu-i sânii grei, cu sfârcuri pline, rotunjimea
stomacului şi buricul, coapsele puternice. Simţi o tandreţe caldă şi
ciudată, care făcea sigur parte dintr-un farmec, pentru că ea arăta
ca o vrăjitoare. Părul lung i se învolbura în jurul capului ca un foc
jucăuş.
Nu putu îndura gândul ca ea să deschidă ochii şi să-l vadă
privind-o; se întoarse şi se îndepărtă.
La căruţă, îşi dădu seama cu tristeţe că avea prea mult bagaj
pentru a-l mai urca înăuntru şi pe Gershom, care trebuia să stea
pe burtă. Singurul mod în care ar fi putut face loc era să renunţe
la bancă. Scoase afară cele trei bucăţi, amintindu-şi de câte ori le
întinseseră el şi Bărbierul, improvizând o scenă. Apoi, ridicând din
umeri, luă o piatră şi le sfărâmă în lemne de foc. Avea deja cărbuni
într-un ceaun şi făcu focul în dosul căruţei. Afară se întuneca şi el
punea resturile băncii să ardă.
Nu prea era probabil ca numele Anne Mary să fi fost schimbat
în Mary Margaret. Şi părul unui copil care s-a născut cu el
castaniu, chiar cu nuanţe roşcate, nu poate căpăta o strălucire
arămie de o asemenea splendoare, îşi spuse el, pe când doamna
Buffington veni miorlăind să se tolănească lângă el, la foc.

Pe douăzeci şi doi octombrie, aerul se umplu de ace de gheaţă

care le erau trimise în faţă de vântul aspru, înţepându-le pielea
descoperită.
– Cam devreme pentru rahatul ăsta, îi spuse Rob lui Simon,
211
morocănos.
Simon stătea din nou în căruţă, pentru că Gershom se făcuse
bine.
– Pentru Balcani, nu-i devreme, spuse Simon.
Mergeau din nou pe pante abrupte, cu păduri de fagi, stejari şi
pini în jur, dar şi cu râpe golaşe şi pietroase, care arătau de parcă
o zeitate furioasă ar fi smuls în locul acela bucăţi întregi din
munte. Treceau şi pe lângă mici lacuri formate de cascade lungi,
care se revărsau în defileuri adânci.
În faţa lui, cei doi Cullen erau aproape de nedeosebit în
cojoacele şi căciulile lor de oaie, identice, dar el ştia că creatura
încotoşmănată de pe calul negru era Mary.
Zăpada nu se aşternu pe drum şi călătorii reuşeau să înainteze,
dar nu destul de repede pe cât voia Kerl Fritta, care se năpustea de
la un capăt la celălalt al caravanei, îndemnându-i să se grăbească.
– Ceva l-a speriat de moarte pe Fritta, spuse Rob.
– Trebuie să ne ducă la Gabrovo înainte de a cădea multă
zăpadă, spuse Simon. Trecătoarea Poarta Balcanilor, pe unde
trebuia s-o luăm, e deja închisă. Caravana va ierna la Gabrovo,
aproape de intrarea în trecătoare. În oraşul acela sunt hanuri şi
case care-i aşteaptă pe călători. Nu mai e niciun alt oraş apropiat
de trecătoare care să poată adăposti o caravană aşa de mare ca a
noastră.
Rob dădu din cap, înţelegând că avea un avantaj:
– Voi putea studia persana toată iarna.
– Nu vei avea cartea, spuse Simon. Nu vom sta la Gabrovo, cu
caravana. Noi mergem în oraşul Tryavna, apropiat de acela, unde
sunt evrei.
– Dar trebuie să am cartea. Şi am nevoie de lecţiile tale!
Simon ridică din umeri.
În seara aceea, după ce văzuse de iapă, Rob se duse la evrei şi-i
găsi examinând nişte potcoave de cai cu despicături speciale. Meir
îi dădu una lui Rob:
– Să-ţi faci un rând pentru iapa ta. Le ajută pe animale să nu
alunece pe gheaţă şi pe zăpadă.
– Nu pot veni şi eu la Tryavna?
Meir şi Simon schimbară o privire; era clar că discutaseră
despre el:
– Nu stă în puterea mea să-ţi asigur ospitalitatea acolo.
– Dar în a cui putere?
– Evreii de acolo sunt conduşi de un mare înţelept, rabinul
212
Shlomo ben Eliahu.
– Ce e un rabin?
– Un învăţat. În limba noastră, rabin înseamnă „învăţătorul
nostru” şi e un titlu de mare cinste.
– Acest Shlomo, înţeleptul, e un om cu nasul pe sus, rece cu
străinii şi înţepat?
Meir zâmbi şi clătină din cap.
– Atunci, n-aş putea să mă duc la el şi să-i cer voie să stau
lângă carte şi lângă lecţiile lui Simon?
Meir îl privi pe Rob fără să pretindă că întrebarea îl bucura.
Tăcu multă vreme, dar, când fu clar, că Rob aştepta cu
încăpăţânare un răspuns, oftă şi clătină din cap:
– Te vom duce la rabin.

213
 29
Tryavna

Gabrovo era un oraş sumbru, cu locuinţe din nuiele împletite.

Rob tânjea de luni de zile după o mâncare făcută de altcineva, o
mâncare caldă la o masă de han. Evreii făcură un popas în
Gabrovo, la un negustor, destul timp pentru ca Rob să poată vizita
unul dintre cele trei hanuri. Mâncarea fu o dezamăgire cruntă:
carnea era prea sărată, ca să nu se simtă că era stricată şi pâinea
era tare şi cu găuri. Găzduirea prea nesatisfăcătoare şi preţul la
fel. Dacă şi celelalte două hanuri erau la fel de proaste, călătorii
aveau în faţă o iarnă grea, pentru că fiecare cameră gemea de
saltele puse una lângă alta şi aveau să-şi sufle unul altuia în
ceafă.
Grupul lui Meir ajunse la Tryavna în mai puţin de o oră. Oraşul
se dovedi mult mai mic decât Gabrovo. Cartierul evreiesc – un grup
de case cu acoperiş de paie şi pereţii argintaţi de vreme, înghesuite
unele lângă altele – era separat de restul oraşului prin vii
înzăpezite şi prin ogoare de unde vacile păşteau vârfurile ierbii
degerate. Intrară într-o curte înnoroită, unde nişte băieţi le luară
caii.
– Cel mai bine e să aştepţi aici, îi spuse Meir lui Rob.
Nu aşteptă mult. Simon veni curând şi-l conduse într-una din
case, pe un coridor întunecat, cu miros de mere şi într-o cameră
mobilată numai cu un scaun şi o masă plină de cărţi şi
manuscrise. Pe scaun stătea un bătrân cu părul şi barba albe ca
zăpada. Avea umeri rotunzi şi era butucănos şi ochii lui căprui
erau apoşi de vârstă, dar reuşiră să-l pătrundă până în suflet pe
Rob. Nu se făcură prezentări; era ca şi cum ar fi fost înfăţişat unui
lord.
– Rabinului i s-a spus că te îndrepţi către Persia şi ai nevoie de
limba acelei ţări pentru afaceri, spuse Simon. Te întreabă dacă
bucuria învăţăturii nu e un motiv suficient pentru a studia.
– Uneori, este bucurie în studiu, îi spuse Rob bătrânului.
Pentru mine, adesea este mai mult o muncă grea. Învăţ limba
persanilor pentru că sper că-mi va aduce ceea ce doresc.

214
 Simon şi rabinul vorbiră între ei.
– Întreabă dacă în general eşti aşa de sincer. I-am spus că eşti
destul de direct pentru a-i spune unui om că e pe moarte şi mi-a
răspuns: „E îndeajuns de sincer.”
– Spune-i că am bani şi voi plăti mâncarea şi adăpostul.
Înţeleptul clătină din cap:
– Aici nu e han. Cei care trăiesc aici trebuie să muncească.
Dacă Cel Neştiut e milostiv, nu vom avea nevoie de un bărbier-
felcer în această iarnă.
– Nu trebuie să fiu tratat ca un bărbier. Sunt dornic să fac orice
muncă.
Degetele lungi ale rabinului îi pieptănară barba, în timp ce
bătrânul reflecta. În cele din urmă îşi anunţă hotărârea.
– De câte ori vitele tăiate nu sunt kasher, îi spuse Simon, vei
lua carnea şi i-o vei vinde măcelarului creştin din Gabrovo. Şi în
timpul sâmbetelor, când evreii nu muncesc, vei pune pe foc în
case.
Rob şovăi. Bătrânul evreu îi observă sclipirea din ochi şi-l privi
cu interes.
– E ceva? şopti Simon.
– Dacă evreii nu muncesc sâmbăta, nu e sufletul meu
condamnat dacă am grijă de foc?
Când i se traduse, rabinul zâmbi.
– Spune că: doar nu vrei să devii evreu, domnule Cole, nu-i
aşa?
Rob clătină din cap.
– Atunci e sigur că poţi lucra fără teamă de Sabat şi-ţi doreşte
bun venit la Tryavna.
Rabinul îi arătă lui Rob locul unde avea să doarmă. Era un
culcuş aflat la capătul unui grajd mare.
– În casa de studiu sunt lumânări. Aici nu se pot aprinde
lumânări, din cauza fânului uscat, spuse sever rabinul prin Simon
şi-l puse de îndată la lucru, să cureţe ieslele.
În noaptea aceea dormi pe paie, cu pisica la picioare. Doamna
Buffington îl mai părăsi din când în când pentru a teroriza vreun
şoarece, dar se întoarse de fiecare dată. Grajdul era întunecat şi
umed, încălzit de trupurile vitelor şi după ce se obişnui cu
rumegatul continuu şi cu duhoarea dulceagă de balegă, dormi
confortabil.

La trei zile după sosirea lui Rob, intră şi iarna în Tryavna.

215
Începu să ningă noaptea şi în următoarele două zile, zloata
împroşcată de vânt alternă cu ninsoarea cu fulgi atât de mari,
încât pluteau lenevoşi ca nişte ghemotoace de vată de zahăr. Când
ninsoarea se opri, i se dădu o lopată şi ajută la curăţatul zăpezii
din faţa uşilor, punându-şi o veche pălărie evreiască pe care o
găsise în grajd. Vedea munţii albi strălucind în soare şi mişcarea
în aer liber îl făcu optimist. După ce termină, nu-i mai rămase
nimic de făcut, aşa că se duse la casa de studiu, o clădire
friguroasă, încălzită de un foc atât de anemic, încât oamenii
dinăuntru uitau uneori să-l mai alimenteze. Evreii stăteau la mese
rotunde, meşterite grosolan şi studiau ore în şir, certându-se tare
şi uneori aprig.
Limbii lor îi spuneau Vorbirea. Simon îi spuse că era un
amestec de ebraică şi latină, plus câteva expresii din ţările unde
trăiseră sau călătoriseră. Era o limbă anume pentru dispute; când
studiau, adesea urlau unul la altul.
– Pentru ce se ceartă? îl întreba uluit pe Meir.
– Probleme juridice.
– Unde le sunt cărţile?
– Nu folosesc cărţi. Cei care ştiu legile, le-au ţinut minte
auzindu-le de la dascălii lor. Cei care n-au învăţat încă legile, le
învaţă ascultând. Întotdeauna a fost aşa. Sunt şi legi scrise,
bineînţeles, dar numai pentru a fi uneori consultate. Oricine
cunoaşte dreptul oral este dascăl în legi, aşa cum le-a auzit de la
profesorul lui şi sunt multe interpretări, pentru că sunt mulţi
profesori diferiţi. De aceea se ceartă. De câte ori dezbat, mai învaţă
câte ceva despre legi.
În Tryavna îl numiră de la început Mar Reuven, evreiescul
pentru Master Robert. Mar Reuven, bărbierul. Apelativul Mar îl
deosebea de ei, care se chemau unul pe altul Reb, un titlu de
cinstire indicând învăţătura primită, dar situându-i mai jos decât
rabinul. În Tryavna nu era decât un singur rabin.
Erau un popor ciudat, se deosebeau de el şi la înfăţişare şi la
obiceiuri.
– Ce s-a întâmplat cu părul lui? îl întrebă pe Meir un om numit
Reb Joel Levski Ciurdarul.
Rob era singurul din casa de studii fără peoth, cârlionţii
ceremoniali purtaţi în faţa urechilor.
– Nu ştie să-l poarte altfel. E un goy, un Altul, îi explică Meir.
– Dar Simon mi-a spus că acest Altul e circumcis. Cum se
poate? întrebă Reb Pinhas ben Simeon Lăptarul.
216
 – Un accident, ridică Meir din umeri. Am discutat despre asta
cu el. N-are nimic de-a face cu legământul lui Avram.
Oamenii se uitară după Mar Reuven câteva zile. Şi el îi
urmărea, pentru că i se păreau mai mult decât ciudaţi, cu bărbile
lor stufoase şi cârlionţii pe lângă urechi, cu hainele lor lungi şi
întunecate şi urmându-şi căile păgâne. Era fascinat de obiceiurile
lor de rugăciune. Erau atât de personale! Meir îşi punea şalul de
rugăciune cu modestie. Reb Pinhas îşi desfăşura tallit-ul şi-l
flutura aproape arogant, îl ţinea de două colţuri în faţa lui şi-l
zvârlea pe cap cu o smucitură a mâinilor, lăsându-l să se
învolbureze în aer şi să-i cadă uşor pe umeri.
Reb Pinhas se ruga legănându-se uşor înainte şi înapoi, dorind
parcă să grăbească primirea rugii de către Dumnezeu. Meir se
clătina uşor când îşi recita rugăciunile. Simon se mişca parcă într-
un ritm intermediar, încheindu-şi fiecare aplecare înainte cu un
mic frison şi o uşoară clătinare a capului.
Rob citi şi-şi studie cartea şi pe evrei, purtându-se prea
asemănător cu ei pentru a rămâne multă vreme o noutate. În
fiecare zi, timp de şase ore – trei ore după slujba de dimineaţă,
numită shaharit şi trei ore după cea de seară, ma’ariv – casa de
studiu era aglomerată, pentru că cei mai mulţi bărbaţi studiau
înainte şi după ce făceau munca lor de fiecare zi. Dar între aceste
două perioade, locul era destul de liniştit, numai una sau două
mese erau ocupate de elevi permanenţi. În curând se simţea în
largul lui printre ei şi trecea neobservat, reuşind, în sfârşit, să
progreseze în studiul Coranului.
În ziua Sabatului, avea grijă de focuri. Era ziua cea mai grea de
lucru, dar tot îi rămânea o parte din după-amiază ca să studieze.
La două zile după Sabat, îl ajută pe Reb Elia Tâmplarul să pună
funduri noi la nişte scaune de lemn. Trecură două săptămâni de
când era în Tryavna şi nu mai avu alte treburi, până când nepoata
rabinului, Rohel, îl învăţă să mulgă vacile. Avea pielea albă şi-şi
purta părul lung, negru, împletit în cunună în jurul feţei în formă
de inimă cu o gură mică, un mic semn din naştere pe gât şi ochi
mari, căprui, care păreau că-l privesc tot timpul.
Când erau în lăptărie, una dintre vaci, un animal prost care se
credea taur, încălecă o altă vacă şi începu să se mişte de parcă ar
fi avut un penis şi ar fi pătruns-o.
Obrajii lui Rohel se înroşiră, dar ea zâmbi. Se aplecă pe
scăunelul ei şi-şi puse capul pe coasta unei vaci de lapte,
închizând ochii. Cu fusta suflecată, căută ugerul umflat şi începu
217
să-l apese repede. Când laptele curgea în găleată, Rohel răsuflă
adânc şi oftă. Limba zmeurie îi umezi buzele şi, deschizând ochii,
se uită la Rob.

Rob stătea singur în umbra grajdului, cu o pătură pe el. Pătura

avea mirosul lui Calu şi depăşea numai cu puţin mărimea unui şal
de rugăciune. Cu o mişcare iute, îşi aruncă pătura peste cap, ca să
i se aşeze peste umeri la fel de lin ca tallitul lui Reb Pinhas. Tot
repetând, mişcările îi deveniseră încrezătoare. Vacile se culcau, dar
el rămânea treaz şi exersa aplecările rituale. Prefera să-l imite pe
Meir în rugăciune, decât pe alţi credincioşi mai înfocaţi, ca Reb
Pinhas.
Asta era partea uşoară. Avea să dureze mult timp până să
stăpânească limba lor ciudată şi complicată, mai ales când
depunea atâta efort ca să înveţe persana.
Erau un popor al amuletelor. La o treime de partea dreaptă a
tocului uşilor de la toate camerele aveau agăţat un mic tub de
lemn, numit mezuzah. Simon îi spuse că fiecare tub conţinea un
pergament strâns înfăşurat; pe faţă erau scrise cu litere asiriene
pătrate douăzeci şi două de versete din Deuteronom, 6: 4-9 şi 11:
13-21, iar pe dos, cuvântul Shaddai, „Atotputernicul”.
Aşa cum observase Rob şi în timpul călătoriei, fiecare bărbat
adult îşi lega în fiecare zi, cu excepţia sâmbetei, două cutiuţe de
piele de mână şi de cap. Aceste cutiuţe se numeau tefillin şi
conţineau fragmente din cartea lor sfântă, Tora. Cutia legată mai
aproape de frunte era pentru minte, iar cea legată de braţ, pentru
inimă.
– O facem pentru a asculta porunca Deuteronomului, spuse
Simon. „Aceste cuvinte, pe care ţi le poruncesc astăzi, vor sta
asupra inimii tale… Şi ţi le vei lega de mână ca semn şi vor fi
înscrise între ochii tăi.”
Necazul era că Rob nu-şi dădea seama, doar privind, cum îşi
puneau evreii aceste tefillin. Nici nu-l putea pune pe Simon să-i
arate, pentru că ar fi fost ciudat ca un creştin să vrea să ştie un
obicei evreiesc de rugăciune. Putea număra că-şi înfăşurau de zece
ori şiretul de piele pe braţ, dar şi-l împleteau pe degete într-un fel
complicat, pe care nu-l putea imita.
În grajdul rece, îşi împletea şi el o bucată de sfoară, dar
încercarea nu-i ieşea niciodată de două ori la fel.
Totuşi evreii erau educatori înnăscuţi şi în fiecare zi, învăţa
ceva nou. În şcoala de la biserica Sf. Botolph, copiii erau învăţaţi
218
că Dumnezeul Bibliei vechi era Iehova. Dar când pomeni de Iehova,
Meir clătină din cap:
– Află că, pentru noi, Domnul Dumnezeu, fie El binecuvântat,
are şapte nume. Acesta e cel mai sfânt. Desenă pe podeaua de
lemn cu un cărbune, cu litere persane şi ebraice: Yahweh.
– Nu se rosteşte niciodată, pentru că identitatea Celui Preaînalt
este inexprimabilă. Este pronunţat greşit de creştini. Dar nu e
Iehova, înţelegi?
Rob dădu din cap.
Noaptea, în culcuşul lui de paie, repeta cuvinte şi obiceiuri noi
şi înainte de a-l copleşi somnul, îşi amintea o expresie, un
fragment de binecuvântare, un gest, o pronunţare, expresia de
extaz a unei fete în rugăciune şi depozita toate acestea în minte,
pentru ziua când avea să le folosească.

– Să stai departe de nepoata rabinului, îi spuse Meir încruntat.

– Nu mă interesează.
Trecuseră mai multe zile de când fuseseră în lăptărie şi de
atunci, nu se mai apropiase de ea.
De fapt, cu o noapte înainte o visase pe Mary Cullen şi se
trezise în zori, cu ochii arzând, încercând să-şi amintească
amănuntele visului.
Meir dădu din cap, înseninându-se:
– Bine. O femeie observase că ea te priveşte cu mult interes şi i-
a spus rabinului. El m-a rugat să stau de vorbă cu tine.
Şi Meir adăugă, ridicând un deget:
– Un cuvânt liniştit către un om înţelept e mai bun decât un an
de ceartă cu un neghiob.
Rob fu neliniştit, pentru că trebuia să rămână la Tryavna, ca
să-i studieze şi să înveţe persana.
– Nu vreau necazuri pentru o femeie.
– Bineînţeles, oftă Meir. Problema e fata, care ar trebui
măritată. Din copilărie, i-a fost promisă lui Reb Meshullum ben
Moses, nepotul lui Reb Baruch ben David. Îl ştii pe Reb Baruch?
Un om înalt şi uscăţiv, cu faţa lungă şi nasul subţire? Cel care stă
chiar lângă foc în casa de studiu?
– A, acela. Un bătrân cu ochi aprigi.
– Aprigi pentru că e un învăţat aprig. Dacă rabinul n-ar fi rabin,
Reb Baruch ar fi rabin. Au fost totdeauna învăţaţi rivali şi prieteni
foarte buni. Când nepoţii lor erau bebeluşi, au angajat o căsătorie,
foarte bucuroşi să-şi unească familiile. Apoi s-au certat groaznic şi
219
n-au mai fost prieteni.
– Au tăiat un tăuraş în tovărăşie. Trebuie să înţelegi că legile
noastre pentru kashruth sunt vechi şi complicate, cu reguli şi
interpretări despre cum ar trebui să fie lucrurile şi cum ar trebui
să nu fie. Pe plămânul animalului s-a descoperit o pată mică.
Rabinul a citat precedente care dovedeau că pata e nesemnificativă
şi nu strică deloc carnea. Reb Baruch a citat alte precedente, care
indicau faptul că pata strica definitiv carnea şi aceasta nu putea fi
mâncată. A insistat că are dreptate şi s-a supărat pe rabin că-i
pune la îndoială competenţa. S-au certat până când rabinul şi-a
pierdut răbdarea: „Taie animalul în două”, a spus el, „eu îmi iau
partea mea, iar Baruch poate să facă ce pofteşte cu a lui.”
Şi-a adus jumătatea de bou acasă, ca s-o mănânce. Dar, după
ce a reflectat, s-a plâns: „Cum pot eu să gust carnea acestui
animal? O jumătate zace în gunoiul lui Baruch, iar eu să mănânc
cealaltă jumătate?” Aşa că şi-a aruncat şi partea lui.
După asta, aveau mereu păreri diferite. Dacă Reb Baruch
spunea alb, rabinul spunea negru, dacă rabinul spunea carne, Reb
Baruch spunea lapte. Când Rohel avea doisprezece ani şi
jumătate, vârsta la care familiile încep să vorbească serios despre
nuntă, ei nu au făcut nimic, pentru că ştiau că orice întâlnire se va
sfârşi cu o ceartă. Apoi tânărul Reb Meshullum, care trebuia să fie
mire, a plecat în prima lui călătorie de afaceri cu tatăl lui şi alţi
membri ai familiei. Au dus la Marsilia o încărcătură de ceainice de
aramă şi au rămas acolo aproape un an, făcând negoţ cu profit
bun. Dacă socotim şi timpul necesar călătoriei, au fost plecaţi doi
ani. S-au întors vara trecută, cu o încărcătură de veşminte
franţuzeşti, frumoase. Şi cele două familii tot nu fac pregătiri de
nuntă, din cauza bunicilor învrăjbiţi!
Povestea lui Meir continuă:
– De acum, spuse el, toată lumea o consideră deja pe biata
Rohel o agunah, o nevastă părăsită. Are sâni care nu alăptează
niciun copil, e o femeie, dar nu are bărbat şi ăsta e un adevărat
scandal!
Se înţeleseră ca Rob să evite lăptăria în timpul orelor de muls.

Meir făcuse bine că-i vorbise, căci cine ştie ce s-ar fi întâmplat
dacă Rob n-ar fi înţeles din vreme că ospitalitatea nu cuprindea şi
favorurile femeilor lor! Nopţile, visa cu ochii deschişi coapse lungi
şi pline, plete roşcate şi sâni tineri, albi, cu sfârcurile ca fragii. Era
sigur că evreii aveau şi o rugăciune de iertare pentru sămânţa
220
risipită – aveau câte o rugăciune pentru orice – dar el nu avea
niciuna şi ascunzând dovada viselor lui voluptoase în paie, încerca
să se scufunde în muncă.
Era greu. În jurul lui, sexualitatea fremăta, încurajată de religia
lor – de exemplu, considerau că împreunarea în seara sabatului
era binecuvântată, poate de aceea ţineau atât de mult la sfârşitul
săptămânii. Tinerii discutau liber toate chestiunile, bombănind
dacă vreo nevastă era mai greu de atins, cuplurilor le era interzis
să se împerecheze douăsprezece zile după începutul ciclului
femeilor sau şapte zile după ce înceta. Abstinenţa nu înceta decât
după ce femeia se purifica prin scufundare în bazinul ritual, numit
mikva.
Acesta era un hârdău mai mare, cu margini de cărămidă,
ridicat peste un izvor, în clădirea băii publice. Simon îi spuse lui
Rob că pentru a se respecta ritualul, apa din mikva trebuia să
provină dintr-un izvor natural sau dintr-un râu. Mikva nu era
pentru curăţenie, ci pentru purificarea simbolică. Evreii făceau
baie acasă dar în fiecare săptămână, vinerea, Rob li se alătură
bărbaţilor la baia publică. Acolo se afla un bazin şi o vatră
rotundă, cu focul mereu încins, deasupra căruia se atârnau
cazane cu apă. Dezbrăcaţi până la piele în aburul cald, bărbaţii
pândeau privilegiul de a turna apă în spinarea rabinului, pentru a-
i putea pune întrebări.
– Shi-ailah, Rabbenu, shi-ailah!
O întrebare, o întrebare!
Răspunsul lui Shlomo ben Eliahu la fiecare problemă era bine
chibzuit, plin de citate şi precedente transmise de învăţaţi şi
traduse de multe ori cu prea multe detalii pentru Rob, de către
Simon sau Meir.
– Rabi, chiar e scris în Cartea Îndrumării că orice om trebuie
să-şi dea fiul cel mai mare la studii avansate, pentru şapte ani?
Rabinul gol îşi explora gânditor buricul, se trăgea de o ureche şi
se scărpina în barba albă şi stufoasă cu degetele lui lungi:
– Nu este scris aşa, copiii mei. Pe de o parte – şi ridica în aer
arătătorul drept – Reb Hananel ben Ashi din Leipzig era de această
părere. Pe de altă parte – şi ridica şi arătătorul stâng – după opinia
rabinului Joseph ben Eliakim din Jaffa, asta se aplică numai la
întâii născuţi ai preoţilor şi leviţilor. Dar – împingea el aerul cu
amândouă palmele – amândoi aceşti înţelepţi au trăit acum câteva
sute de ani. Astăzi noi suntem oameni moderni. Înţelegem că
învăţătura nu este numai pentru primul născut şi nu-i tratăm pe
221
ceilalţi fii de parcă ar fi doar femei. Astăzi, se obişnuieşte ca fiecare
tânăr să-şi petreacă al patrusprezecelea, al cincisprezecelea şi al
şaisprezecelea an din viaţă studiind Talmudul, de la douăsprezece
la cincisprezece ore pe zi. După asta, cei care sunt chemaţi îşi pot
dedica viaţa învăţăturii, iar ceilalţi pot intra în afaceri şi nu mai e
nevoie să studieze decât şase ore pe zi.
Cele mai multe dintre întrebările care i se traduceau nu-l
interesau pe vizitatorul creştin, uneori nici măcar nu-i reţineau
atenţia o clipă. Cu toate acestea, lui Rob îi plăceau după-amiezile
de vineri, de la baie; niciodată nu se simţise atât de degajat alături
de nişte bărbaţi dezbrăcaţi. Poate asta se lega şi de prepuţul lui
tăiat. Dacă ar fi fost printre ai lui, organul i-ar fi fost până acum
obiect de speculaţii, glume proaste şi priviri neobrăzate. Una e să
vezi o floare exotică singură pe o pajişte şi alta să fie înconjurată
de zeci de flori de acelaşi fel.
În clădirea băii, evreii nu se zgârceau cu lemnele de foc şi-i
plăcea combinaţia de fum şi abur, usturimea provocată de săpunul
cel galben, fabricat sub îngrijirea fiicei rabinului, amestecul plăcut
de apă fiartă şi de apă rece de izvor.
Nu intră niciodată în mikva, înţelegând că era interzis. Era
mulţumit să se legene în aburul băii, privind cum evreii se căleau,
intrând în bazin. Murmurând rugăciunea cuvenită, sau intonând-o
tare, după felul fiecăruia, păşeau pe cele şase trepte de cărămidă
în apa adâncă. Când le acoperea feţele, suflau cu putere sau îşi
ţineau răsuflarea, pentru că purificarea nu se săvârşea decât dacă
se scufundau cu tot corpul, până îşi udau şi ultimul fir de păr.
Chiar dacă l-ar fi rugat, Rob n-ar fi putut fi convins să intre în
apa rece şi întunecată, misterioasă ca şi religia lor.
Dacă Dumnezeul numit Yahweh chiar exista, poate că ştia că
Rob Cole plănuia să se dea drept unul dintre copii Lui.
Simţea că dacă ar fi intrat în apa aceea inscrutabilă, ceva l-ar fi
tras în lumea de dincolo, unde planul lui păcătos era cunoscut şi
viermii ebraici i-ar fi mâncat carnea; ba poate că ar fi fost pedepsit
de însuşi Iisus.

222
 30
Iarna în casa de studiu

Crăciunul fu cel mai ciudat din toate cele douăzeci şi unu trăite
de el. Bărbierul nu-l crescuse ca pe un dreptcredincios, dar se
obişnuise cu gâscă şi cu plăcinta, cu brânza şi toasturile, cântecele
şi palma pe spate pe care i-o dădea în glumă şi anul acesta simţi o
mare singurătate. Evreii nu-l ignorară din răutate; Iisus pur şi
simplu nu exista în lumea lor. Fără îndoială, Rob ar fi putut găsi o
biserică, dar n-o căută. În mod ciudat, faptul că nimeni nu-i ură
„Crăciun fericit!” îl făcu să se simtă în inima lui mai creştin ca
oricând.
La o săptămână după aceea, în zorii primei zile a anului
Domnului 1032, rămase mai mult pe patul lui de paie şi se
minună gândindu-se ce devenise şi ce avea să ajungă. Când
hoinărise prin Anglia, se crezuse un mare călător, dar acum
traversase o distanţă mult mai mare decât lungimea insulei lui
natale şi o lume necunoscută încă i se aşternea în faţă.
Evreii sărbătoriră ziua, dar nu pentru că era Anul Nou, ci
pentru că era lună plină! Aiurit, află că ei se aflau la jumătatea
anului 4792, socotit după calendarul lor păgân.
Zăpada era ceva obişnuit în ţara unde se afla. Se bucura de
fiecare ninsoare şi în curând, oamenii se obişnuiră ca lopata
creştinului uriaş să cureţe drumurile de trei ori mai repede decât
ale lor. Era singura lui activitate fizică; în rest, învăţa Farsi.
Ajunsese destul de avansat pentru a fi în stare să gândească
încet în persană. Câţiva evrei din Tryavna fuseseră în Persia şi
vorbea Farsi cu toţi pe care-i prindea.
– Accentul, Simon. Cum e accentul meu? întreba el, iritându-şi
instructorul.
– Orice persan poate râde de tine, dacă vrea, îl repezea Simon,
pentru că tu eşti un străin pentru persani. Te aşteptai la minuni?
Evreii din casa de studiu îşi zâmbeau, amuzaţi de nătărăul
uriaş creştin.
Lasă-i să râdă, se gândea el; îi găsea mult mai interesanţi decât
îl găseau ei pe el. De exemplu, află repede că Meir şi grupul lui nu

223
erau singurii străini din Tryavna. Mulţi din bărbaţii din casa de
studiu erau călători, aşteptând trecerea iernii aspre din Balcani.
Spre mirarea lui, Meir îi spuse că niciunul nu plătise nici măcar
un bănuţ pentru cele trei luni de ospitalitate.
Meir îi explică:
– Acesta e sistemul care-i înlesneşte poporului nostru negoţul
între ţări. Ai văzut cât de greu şi periculos se călătoreşte în
străinătate; totuşi fiecare comunitate evreiască trimite negustori
dincolo de hotare. Şi în orice sat evreiesc de pe pământ, creştin
sau musulman, un călător evreu e primit de evrei, i se dă pâine,
vin, un loc la sinagogă şi un grajd pentru cal. Fiecare comunitate
are oameni găzduiţi în altă parte. Şi la anul, gazda poate fi oaspete.
Străinii se încadraseră repede în viaţa comunităţii. Astfel, stând
de vorbă în persană cu un evreu anatolian numit Ezra Potcovarul,
Rob află că a doua zi urma să aibă loc o confruntare locală
dramatică. Rabinul era şi shohet, măcelarul comunităţii. A doua zi
dimineaţa, avea să taie două junci de-ale lui. Un mic grup de
înţelepţi aveau funcţie de mashgiahi, inspectori rituali care
vegheau ca măcelărirea să se facă în acord cu toate nuanţele legii.
Conducătorul grupului de mashgiahi în timpul execuţiei avea să fie
nimeni altul decât prietenul de pe vremuri şi rivalul de astăzi al
rabinului, Reb Baruch ben David.

În seara aceea, Meir îi spuse lui Rob o lecţie din cartea

Leviticul. Iată animalele de pe pământ pe care evreii aveau voie să
le mănânce: orice creatură care-şi mestecă hrana şi are copita
despicată, adică oi, vite, capre şi căprioare. Animalele treif – adică
nu kasher – includeau caii, măgarii, cămilele şi porcii.
Dintre păsări, puteau mânca porumbei, pui, raţe şi gâşte
domestice. Creaturile cu pene care le erau interzise cuprindeau
vulturii, struţii, gaia, cucii, lebedele, berzele, bufniţele, pelicanii şi
nagâţii.
– În viaţa mea n-am gustat o carne mai bună decât cea de
lebăduşcă împănată şi învelită în carne de porc sărată şi pe urmă
friptă la foc molcom.
Meir păru uşor îngreţoşat:
– Aici n-ai să capeţi aşa ceva, spuse el.
Dimineaţa următoare fu senină şi rece. Casa de studiu era
aproape goală după shaharit, slujba de dimineaţă, pentru că mulţi
porniseră spre curtea rabinului să asiste la shehitah, măcelărirea
rituală. Răsuflările oamenilor formau norişori de aburi în aerul
224
îngheţat.
Rob se duse la Simon. Când Reb Baruch ben David sosi
împreună cu celălalt mashgiah, un bătrân încovoiat, cu faţa ridată
şi severă, numit Reb Samson ben Zanvil, se auziră murmure.
– E mai bătrân decât rabinul şi decât Reb Baruch, dar nu e la
fel de învăţat, şopti Simon. Şi acum îi e teamă să nu fie prins la
mijloc în cearta lor.
Cei patru fii ai rabinului scoaseră din grajd primul animal, un
tăuraş negru cu spatele arcuit şi crupa grea. Scuturând din cap,
boul tropăia pe loc şi trebui să ceară ajutorul privitorilor pentru a-l
imobiliza cu frânghii. Inspectorii îi examinară fiecare părticică din
trup.
– Cea mai mică rosătură sau tăietură în piele face animalul să
nu mai fie bun de carne, spuse Simon.
– De ce?
Simon îl privi supărat:
– Aşa e legea, îi spuse.
Satisfăcuţi, inspectorii lăsară animalul să fie condus la o
grămadă de fân. Rabinul luă un cuţit lung.
– Priveşte vârful pătrat şi tocit al cuţitului, spuse Simon, e făcut
astfel ca să nu zgârie pielea, dar lama e ascuţită ca briciul.
– Ce aşteaptă? şopti Rob.
– Momentul exact şi potrivit, spuse Simon. Animalul trebuie să
stea neclintit când i se dă lovitura de graţie, altfel nu e kasher.
Chiar când vorbea, cuţitul fulgeră. O unică lovitură tăie
esofagul, traheea şi carotida. Din gâtlej ţâşni un şuvoi roşu şi
animalului i se întrerupse circulaţia sângelui către creier. Ochii
bovini se înceţoşară, boul căzu în genunchi şi muri într-o clipă.
Oamenii adunaţi murmurară cu mulţumire, dar tăcură din nou
când văzură că Reb Baruch luase cuţitul şi-l examina.
Privindu-l, Rob văzu cum trăsăturile frumoase şi îmbătrânite se
încordează. Baruch se întoarse către rivalul său mai vârstnic.
– E ceva? întrebă rece rabinul.
– Mi-e teamă că da, spuse Reb Baruch.
Şi-i arătă la jumătatea lamei cuţitului o imperfecţiune, o
ştirbitură aproape invizibilă a oţelului.
Posomorât, Reb Samson ben Zanvil se dădu înapoi, sigur că, în
calitate de la doilea mashgiah, va fi chemat să facă o judecată pe
care n-o dorea.
Reb Daniel, tatăl lui Rohel şi cel mai mare fiu al rabinului,
începu o ceartă:
225
 – Ce-i aiureala asta? Toată lumea cunoaşte grija cu care sunt
ascuţite cuţitele rituale ale rabinului, spuse el, dar tatăl lui ridică
mâna, cerând tăcere.
Rabinul ridică în lumină cuţitul şi-şi trecu degetul exersat pe
deasupra lamei. Oftă, pentru că ştirbitură era acolo, o eroare
omenească, dar care făcea ca ritualul cărnii să fie stricat.
– Ce binecuvântare că ochii-ţi mai ascuţiţi decât lama asta
continuă să mă ocrotească, prietene, spuse el liniştit şi toată
lumea se relaxă, privitorii răsuflând parcă toţi odată.
Reb Baruch zâmbi. Apoi îl bătu pe mână pe rabin şi cei doi
bătrâni se priviră lung.
Apoi rabinul rugă să fie chemat Mar Reuven, bărbierul.
Rob şi Simon înaintară respectuoşi.
– Rabinul îţi cere să duci leşul boului treif la măcelarul creştin
din Gabrovo, spuse Simon.
O luă pe Calu, care avea nevoie de mişcare şi o înhămă la sania
lor joasă, pe care fu suit animalul tăiat. Pentru cel de-al doilea
animal, rabinul folosise un alt cuţit şi ritualul fusese acceptat.
Când Rob părăsi Tryavna, evreii erau ocupaţi cu tranşarea cărnii.
Mână agale spre Gabrovo, foarte bucuros că se duce. Măcelăria
era exact acolo unde i se spusese, la trei case după cea mai
impunătoare clădire a oraşului, care era un han. Măcelarul era
mare şi voinic, părând că-şi face reclamă prin înfăţişare. Limba
nu-i împiedică să comunice.
– Tryavna, arătă Rob către boul de pe sanie.
Faţa roşie şi grasă se încreţi de zâmbet:
– A, rabinul, spuse măcelarul, dând din cap cu putere.
Descărcatul se dovedi anevoios, dar măcelarul intră într-o
cârciumă şi se întoarse cu două ajutoare şi, folosind şi frânghia,
reuşiră să dea jos leşul din sanie.
Simon îi spusese că preţul era fixat şi când i se puseră în palmă
câteva monede, Rob înţelese de ce măcelarul era tot numai
zâmbete: lua pe nimic o carne excelentă, numai pentru că pe lama
cuţitului ritual fusese o ştirbitură! Rob nu avea să-i înţeleagă
niciodată pe oamenii care, pentru niciun motiv raţional, tratau
carnea de vacă de parcă ar fi fost gunoi. Stupiditatea faptei îl
supără şi îl şi ruşina; ar fi vrut să-i explice măcelarului că el era
creştin şi nu unul dintre cei care se purtau atât de prosteşte. Dar
nu putu decât să accepte monedele pentru evrei şi să şi le bage în
buzunar.
Cu treaba făcută, se duse direct la hanul alăturat. Cârciuma
226
era lungă şi îngustă ca un tunel, cu tavanul înnegrit de fumul
focului în jurul căruia vreo zece oameni se adunaseră la băutură.
La o măsuţă de alături, trei femei aşteptau pânditoare. Rob le
observă în timp ce bea un rachiu închis la culoare, care nu-i
plăcea deloc. Era clar că erau târfele cârciumii. Două erau trecute
de mult de prima tinereţe, dar cea de-a treia era o blondă fragedă
cu o faţă inocent-răutăcioasă. Văzu că o privea şi-i zâmbi.
Rob îşi termină băutura şi se duse la masa lor.
– Nu cred că ştiţi engleza, murmură şi bineînţeles avea
dreptate.
Una dintre cele mai în vârstă spuse ceva, iar celelalte două
râseră. Dar el scoase o monedă şi i-o dădu celei mai tinere. Nu
aveau nevoie de altă comunicare. Ea-şi vârî moneda în buzunar,
plecă de la masă fără să le mai adreseze nicio vorbă însoţitoarelor
ei şi se duse să-şi ia haina atârnată într-un cuier.
El o urmă afară şi pe strada înzăpezită se întâlni cu Mary
Cullen.
– Bună! Ce mai faceţi? Cum o duceţi cu iarna?
– Îngrozitor, spuse ea şi el observă că se vedea.
Fata avea nasul roşu şi pe buza de sus avea o umflătură de frig.
– Hanul e îngheţat şi mâncarea foarte proastă. Chiar trăieşti cu
evreii?
– Da.
– Cum poţi? întrebă ea fără vlagă.
Îi uitase culoarea ochilor şi îl dezarmă pur şi simplu; parcă
dăduse peste nişte păsări albastre în zăpadă.
– Dorm într-un grajd cald. Mâncarea e excelentă, îi spuse el
încântat.
– Tata mi-a spus că evreii au un miros special, numit foetor
judaicus. Din cauză că au frecat cu usturoi trupul lui Christos,
după ce a murit.
– Uneori, toţi avem un miros. Dar e un obicei de-al lor să se
scufunde în apă în fiecare vineri. Sunt sigur că se îmbăiază mai
des decât cei mai mulţi oameni.
Ea se îmbujoră şi el ştiu că era greu să obţină apă de baie într-
un han de felul celor din Gabrovo.
Ea se uită la femeia care-l aştepta răbdătoare mai încolo.
– Tatăl meu spune că un om care consimte să trăiască printre
evrei nu va fi niciodată o persoană cumsecade.
– Tatăl tău e un om de treabă. Dar poate, spuse el gânditor, e
un nătâng.
227
 Se depărtară unul de altul în aceeaşi clipă. El se luă după
femeia cea blondă până în camera ei. Peste tot erau împrăştiate
veşminte femeieşti murdare şi bănui că împărţea locuinţa cu
celelalte două femei. O privi dezbrăcându-se.
– E o cruzime să mă uit la tine după ce-am văzut-o pe ailaltă,
spuse el, ştiind că ea nu pricepea cuvintele lui. Poate că uneori are
limba prea ascuţită, dar… nu e chiar frumuseţe, dar puţine femei
se pot compara cu Mary Cullen.
Femeia îi zâmbi.
– Eşti curvă tânără, dar deja arăţi bătrână, îi spuse el.
Era frig şi ea se băgă repede în blănurile murdare de pe pat, dar
nu înainte ca el să vadă mai mult decât i-ar fi plăcut. Era un
bărbat care aprecia mirosul de mosc al feminităţii, dar al acesteia
era o duhoare acră şi carnea avea un aspect flasc şi lucios, de
parcă secreţiile ar fi curs şi s-ar fi uscat pe ea, fără să fie spălate
de multă vreme. Abstinenţa îl înfometase atât de tare, încât s-ar fi
năpustit asupra ei, dar corpul acela vânăt şi prea mult folosit îi
tăia orice elan.
– Bat-o Dumnezeu pe vrăjitoarea cu părul roşu, spuse
morocănos.
Femeia îl privi uimită.
– Nu e vina ta, păpuşico, îi spuse el, căutând în pungă.
Îi dădu mai mult decât ar fi meritat, chiar dacă s-ar fi dovedit
deosebită şi ea îşi înghesui banii sub blănuri. El nu se dezbrăcase
şi, potrivindu-şi veşmintele, dădu din cap pentru a o saluta şi ieşi
afară, la aer curat.

Spre sfârşitul lui februarie, petrecu tot mai mult timp studiind
Coranul. Era tot mai uimit de ostilitatea neîmpăcată a Coranului
faţă de creştini şi de dispreţul faţă de evrei.
– Primii învăţători ai lui Mahomed erau evrei şi călugări sirieni
creştini, îi explică Simon. Când a povestit prima oară că i-a apărut
îngerul Gabriel şi că Dumnezeu l-a numit profet şi l-a învăţat să
caute o religie perfectă, se aştepta ca vechii lui îndrumători să-l
urmeze cu strigăte de bucurie. Dar creştinii au preferat religia lor,
iar evreii, contrariaţi şi ameninţaţi, li s-au alăturat celor care luau
în derâdere predicile lui Mahomed. Acesta nu i-a iertat tot restul
vieţii, a vorbit şi a scris cu duşmănie despre ei.
Explicaţiile lui Simon îi luminau lui Rob conţinutul Coranului.
Parcursese deja mai mult de jumătate din carte şi lucra serios,
conştient că în curând vor pleca din nou la drum. La
228
Constantinopol, avea să se despartă de grupul lui Meir şi să fie
lipsit nu numai de profesorul lui, Simon, dar şi de carte, ceea ce
era cel mai important pentru el. Prin Coran întrezărise o cultură
separată de a lui, iar evreii din Tryavna îi arătaseră un al treilea
mod de viaţă, înainte, crezuse că Anglia era lumea, dar acum
vedea că există şi alte popoare; aveau unele trăsături în comun,
dar se şi deosebeau în multe privinţe.
Întâlnirea de la măcelărie îi împăcase pe rabin şi pe Reb Baruch
ben David şi familiile lor începură de îndată să plănuiască nunta
lui Rohel cu Reb Meshullum ben Nathan. Toate spiritele erau
agitate şi cei doi bătrâni apăreau adesea împreună radiind de bună
dispoziţie.
Rabinul îi dărui lui Rob vechea pălărie de piele şi-i împrumută,
pentru studiu, un mic fragment din Talmud. Vechea carte a legilor
evreieşti era tradusă în Farsi. Deşi lui Rob îi păru bine să mai
citească încă un text persan, înţelesul acestuia îl depăşea.
Fragmentul era despre o lege numită shaatnez: deşi evreii aveau
voie să poarte lenjerie de bumbac şi din lână, nu aveau voie să
poarte amestecuri de bumbac şi lână şi Rob nu putea înţelege de
ce.
Pe oricine întreba, spunea că nu ştie sau ridica din umeri şi
spunea că aşa era legea.
Vinerea aceea, gol în camera aburită a băii publice, Rob îşi
adună curajul să se apropie de înţelept.
– Shi-ailah, rabi, shi-ailah! strigă el. O întrebare, o întrebare!
Rabinul încetă să-şi mai săpunească pântecul revărsat şi-i
zâmbi, apoi vorbi.
– Spune: „întreabă, fiule”, îi traduse Simon.
– Vi se interzice să mâncaţi carne şi lapte. Vi se interzice să
purtaţi bumbac şi lână. Vi se interzice să vă atingeţi nevestele
jumătate de lună. De ce sunt atât de multe interzise?
– Pentru a face necesară credinţa, spuse rabinul.
– De ce le cere Dumnezeu evreilor lucruri atât de ciudate?
– Pentru a ne separa de voi, spuse rabinul fără maliţie, deşi
ochii îi sclipiră.
Rob deschise gura după aer, căci Simon îi turnase apă în cap.

Toată lumea participă la căsătoria dintre Rohel, nepoata

rabinului şi Meshullum, nepotul lui Reb Baruch, oficiată în cea de-
a doua zi de vineri a lunii Adar.
Dimineaţa devreme, lumea se adună în faţa casei lui Daniel ben
229
Shlomo, tatăl miresei. Înăuntru, Meshullum plăti pentru mireasă
cincisprezece monede frumoase de aur. Se semnă contractul de
nuntă, numit ketubah şi tatăl miresei dublă preţul plătit de mire,
adăugând la zestrea fetei, pe lângă această sumă, încă
cincisprezece monede de aur, o căruţă şi o pereche de cai. Nathan,
tatăl mirelui, le dărui fericiţilor tineri două vaci de lapte. Când
ieşiră din casă, Rohel trecu radioasă pe lângă Rob, de parcă el nici
n-ar fi existat.
Toată comunitatea însoţi perechea la sinagogă, unde slujba se
rosti în cor. Meshullum călcă pe o bucată de sticlă, pentru a
demonstra că fericirea e trecătoare şi evreii nu trebuie să uite
distrugerea Templului. Şi apoi fură cununaţi şi urmă petrecerea,
care ţinu toată ziua. Muzica fu asigurată de un flautist, un toboşar
şi un cântăreţ din fluier şi evreii cântară transportaţi.
Iubitul meu e în grădina lui, pe patul de miresme, pentru a le
gusta şi a culege crini. Simon îi spuse lui Rob că toate cuvintele
erau din Scriptură. Cei doi bunici îşi desfăcură braţele, pocniră din
degete, îşi dădură capetele pe spate şi dansară de bucurie.
Petrecerea dură până dimineaţa şi Rob mâncă prea multă carne şi
budinci dulci şi bău prea mult.
Când ajunse din nou în culcuşul lui cald de paie, cu pisica la
picioare, rămase pe gânduri. Acum nu-l mai dezgusta atât de tare
femeia blondă din Gabrovo şi ar fi vrut să nu-i alunece gândurile
spre Mary Cullen. Se gândi cu invidie la Meshullum, tânăr şi
nevolnic, împărţind patul cu Rohel şi spera că toată învăţătura lui
îl va ajuta pe evreu să-şi aprecieze norocul.
Când se trezi, mai mult simţi decât auzi schimbarea care se
petrecuse cu lumea. Adormi din nou şi când se sculă de-a binelea,
auzi clar o picurare, un susur, un torent care se transforma în
muget pe măsură ce zăpada se prăbuşea de pe acoperişuri şi de pe
munţi şi primăvara rupea zăgazurile iernii.

230
 31
Lanul

Când îi murise mama, tatăl ei îi spunea lui Mary Cullen că o va

jeli toată viaţa pe Jura Cullen. Ea purtase doliu cu el şi evitase
toate petrecerile, dar, când se împlini un an de la moartea mamei,
pe optsprezece martie, îi spuse tatălui ei că trebuia să revină la
îndeletnicirile obişnuite ale vieţii.
– Eu voi purta doar haine negre, spuse James Cullen.
– Eu nu, spuse ea, iar el încuviinţă.
Ea adusese de acasă un balot de stofă subţire de lână şi întrebă
până când găsi în Gabrovo o croitoreasă bună. Femeia îi spuse că-i
poate face veşmintele, dar era mai bine ca stofa, de o culoare
naturală nedefinită, să fie vopsită înainte de a fi croită. Rădăcinile
plantei numită roibă îi puteau da o tentă roşiatică, dar, cu părul ei
roşu, ar fi ieşit prea tare în evidenţă. Măduva de stejar colora în
gri, dar, după ce purtase atâta timp negru, griul era prea şters.
Arţarul sau coaja de sumac dădeau galben sau portocaliu, culori
prea frivole. Era nevoită s-o facă maronie.
– Toată viaţa am purtat maro, bombăni ea.
A doua zi, el îi aduse un borcan cu pastă gălbuie, puţin mai
întunecată decât untul.
– E o vopsea îngrozitor de scumpă.
– Nu-i o culoare prea frumoasă, spuse ea cu îndoială.
– Se numeşte albastru de India, zâmbi James Cullen. Se dizolvă
în apă şi trebuie să fii atentă să nu te pătezi pe mâini. Moi stofa în
vopsea şi, în aer, îşi schimbă culoarea.
Ţesătura deveni de un albastru puternic, aşa cum nu mai
văzuse şi croitoreasa îi cusu din ea o rochie şi o pelerină. Hainele îi
plăcură, dar le împături şi le puse deoparte pentru ziua de zece
aprilie, când vânătorii vestiră în Gabrovo că drumul spre munţi se
deschisese.
La începutul după-amiezii, oamenii care aşteptaseră dezgheţul
răspândiţi prin sate, începură să se adune la Gabrovo, oraşul de
unde se pornea spre trecătoarea numită Poarta Balcanilor.
Magazinele se deschiseră şi oamenii se grăbiră să-şi cumpere

231
provizii.
Mary trebui să-i dea bani nevestei hangiului, pentru a o
convinge să-i încălzească apă în toată agitaţia aceea şi să i-o ducă
în dormitoare. Acolo, se aplecă deasupra hârdăului şi se spălă pe
cap, apoi intră şi se frecă bine peste tot.
Se îmbrăcă în hainele cele noi şi se duse afară. Trecându-şi
prin părul lung un pieptene de lemn, ca să se usuce la soare, privi
cum pe strada principală se înghesuiau tot mai multe căruţe cu
cai. Deodată, un grup mare de călăreţi, beţi turtă, se năpustiră
prin oraş, stârnind un nor de praf gros. Caii ceilalţi se speriară şi o
căruţă fu răsturnată. Oamenii înjurau şi se căzneau să ţină frâul
cailor agitaţi, iar Mary fugi în han cu părul încă ud.
Când apăru tatăl ei împreună cu Seredy, servitorul, ea
împachetase toate lucrurile.
– Cine erau oamenii care au galopat prin oraş? întrebă ea.
– Îşi spun cavaleri creştini, spuse rece tatăl ei. Sunt aproape
optzeci, francezi din Normandia, în pelerinaj spre Palestina.
– Sunt foarte periculoşi, domniţă, spuse Seredy. Poartă numai
veste de zale, dar au căruţe cu armuri întregi. Stau beţi şi…
Îşi feri ochii.
– Se poartă urât cu toate femeile. Trebuie să staţi aproape de
noi, domniţă.
Ea îi mulţumi solemn, dar gândul că depindea de tatăl ei şi de
Seredy pentru a o proteja de optzeci de cavaleri brutali şi beţi ar fi
amuzat-o dacă nu ar fi fost trist.
Se grăbiră să intre în cercul de protecţie al caravanei,
mânându-şi caii către locul unde aceasta se forma din nou, în
partea estică a oraşului. Trecând pe lângă carul lui Kerl Fritta,
Mary văzu că el întinsese masa şi recruta de zor oameni noi.
Revederea fu puţin ca o întoarcere acasă, căci fură salutaţi de
mulţi cunoscuţi. Acum se aflau aproape de jumătatea caravanei,
deoarece în urma lor se înscriseseră mulţi călători.
Fu foarte atentă, dar aproape se întunecase când văzu
echipajul pe care-l aştepta. Aceiaşi cinci evrei cu care plecase
veneau călări. În spatele lor văzu mica iapă cafenie. Rob J. Cole îşi
mâna căruţa năstruşnică spre ea şi deodată îşi simţi inima bătând
mai tare.
Era la fel de arătos şi părea bucuros că-i revede şi-i salută
prietenos, de parcă nu s-ar fi despărţit supărat pe ea, ultima oară
când se întâlniseră.
După ce-şi deshămă calul, ea îi spuse, ca între vecini, că
232
negustorii locali nu mai aveau marfă aproape deloc, aşa că trebuia
să se grăbească dacă nu avea provizii.
El îi mulţumi frumos, spunându-i însă că-şi luase toate cele
necesare din Tryavna.
– Voi aveţi destul?
– Da, pentru că tata a cumpărat din vreme.
Ea se simţi vexată că el nu-i spusese nimic de noile ei haine,
deşi le observase îndelung.
– Au exact culoarea ochilor tăi, constată el până la urmă.
Deşi nu era sigură, o luă ca pe un compliment.
– Mulţumesc, îi spuse cu gravitate şi, cum tatăl ei se apropia, se
strădui să se întoarcă şi să-l privească pe Seredy ridicând cortul.

Trecu o zi şi caravana nu plecă, lucru care stârni murmure de-a

lungul convoiului. Tatăl ei se duse la Fritta şi se întoarse cu vestea
că germanul aştepta să plece întâi cavalerii normanzi:
– Au făcut stricăciuni mari şi Fritta are înţelepciunea de a dori
să călătorească în spatele lor, spuse el.
Dar cavalerii nu plecaseră nici în dimineaţa următoare şi Fritta
hotărî că aşteptase destul. Dădu semnalul care punea în mişcare
caravana pentru ultima etapă lungă, până la Constantinopol şi, în
sfârşit, veni şi rândul lor să o ia din loc. În toamna trecută,
Cullenii urmau după un franc însoţit de nevastă şi cei doi copii
mici. Familia francului iernase departe de Gabrovo; îşi exprimaseră
intenţia de a reveni la caravană, dar nu mai apăruseră. Mary ştia
că trebuia să se fi întâmplat ceva rău cu ei şi se rugă pentru
sănătatea lor. Acum călărea după doi fraţi francezi graşi, care-i
destăinuiseră tatălui ei că sperau să facă avere cu covoare turceşti
şi alte lucruri scumpe. Mestecau usturoi ca să-i apere de boli şi se
răsuceau adesea în şa, ca să se holbeze la corpul ei. Îi trecu prin
minte că poate şi bărbierul, mergând în spate, o privea din când în
când şi avea viclenia de a-şi undui şoldurile mai mult decât i-o
cerea mişcarea calului.

Uriaşul convoi şerpui curând prin trecătoarea din munţii înalţi.

Coasta muntoasă cobora spre trecătoare, spre râul sclipitor,
umflat de zăpada topită.
De cealaltă parte erau dealuri, care se transformară treptat în
coline. Noaptea dormiră pe o câmpie largă, cu tufişuri
buruienoase. A doua zi, porniră către sud şi deveni limpede că
Poarta Balcanilor separa două feluri de clime, pentru că aerul se
233
îmblânzea cu fiecare oră şi devenea tot mai cald.
Seara se opriră în afara oraşului Gornya. Poposiră într-o livadă
de pruni cu voia proprietarilor, care le vândură călătorilor şi o
ţuică tare, ceapă verde şi un lapte prins atât de gros, încât se
putea mânca numai cu lingura. A doua zi, dimineaţa devreme,
Mary auzi un rostogolit, ca de tunet îndepărtat. Dar zgomotul
crescu, amestecat curând cu ţipete şi strigăte.
Ieşind din cort, văzu că pisica albă părăsise căruţa bărbierului
şi stătea încremenită pe şosea. Cavalerii francezi trecură într-un
galop îndrăcit şi pisica dispăru într-un nor de praf, nu înainte ca
Mary să vadă ce făcuseră copitele cailor. Nici nu mai auzi ţipetele;
o luă la fugă spre şosea, înainte ca praful să se aşeze.
Doamna Buffington nu mai era albă. Pisica fusese amestecată
cu ţărâna şi Mary îi ridică bietul trup zdrobit, dându-şi seama abia
atunci că el coborâse din căruţă şi era în spatele ei.
– O să-ţi strici rochia cea nouă, spuse el aspru, dar era palid la
faţă şi marcat.
Luă pisica şi o sapă şi se îndepărtă de tabără. Când se întoarse,
ea nu se apropie de el, dar observă că avea ochii roşii. Să îngropi
un animal mort nu era acelaşi lucru ca înmormântarea unui om,
dar ea nu se miră că el plânsese pentru o pisică. Cu toate că era
mare şi puternic, blândeţea lui vulnerabilă era calitatea care o
atrăgea cel mai mult.
În zilele următoare, îl lăsă în pace. Caravana coti către răsărit,
iar soarele ardea tot mai puternic. Mary înţelese că rochia cea
nouă făcută în Gabrovo fusese o risipă, pentru că vremea era prea
caldă pentru lână. Găsi în bagajul ei nişte haine de vară, dar erau
prea bune şi aveau să fie curând ponosite. Până la urmă, îşi puse o
rochie-sac, de toată ziua, şi îşi înnodă un şiret pe talie. Îşi puse pe
cap o pălărie cu boruri mari, deşi pe nas şi pe obraji îi apăruseră
deja pistruii.
În dimineaţa aceea, când descălecă şi porni pe jos, ca de obicei,
ca să se dezmorţească, el îi zâmbi:
– Hai în căruţa mea.
Ea veni fără multe mofturi. De data asta nu mai era stânjenită,
simţea doar o bucurie adâncă pentru că putea sta alături de el.
El căută sub capră şi scoase de acolo pălăria evreiască, pentru
a se apăra de soare.
– De unde ai căpătat-o?
– Mi-a dat-o preotul lor din Tryavna.
Curând îl văzură pe tatăl ei privindu-l atât de acru, încât
234
începură amândoi să râdă.
– Mă miră că te lasă să stai cu mine, spuse el.
– L-am convins că eşti inofensiv.
Se priviră senini. El avea o faţă frumoasă, în ciuda nasului
strâmbat. Ea îşi dădu seama că, oricât de impasibile îi erau
trăsăturile, cheia sentimentelor lui erau ochii, profunzi şi cumva
mai bătrâni decât anii lui. Simţea în ei o singurătate la fel de mare
ca a ei. Oare câţi ani avea? Douăzeci şi unu? Douăzeci şi doi?
Tresări, căci el îi vorbea despre câmpul pe care-l străbăteau.
– … mai mult pomi şi grâu. Cred că iernile sunt scurte pe aici,
fiindcă lanurile sunt crescute, spuse el, dar ea nu avea de gând să
se lase furată de intimitatea lor din clipele acelea.
– Te-am urât în ziua aceea la Gabrovo.
Un alt bărbat ar fi protestat sau ar fi zâmbit, dar el nu spuse
nimic.
– Din cauza femeii slave. Cum de te-ai putut duce cu ea? Am
urât-o şi pe ea.
– Nu-ţi mai irosi ura pe noi. Ea era demnă de milă şi nu m-am
culcat cu ea. Faptul că te-am văzut mi-a stricat cheful, spuse el
simplu.
Ea nu se îndoi nicio clipă de spusele lui şi simţi cum ceva cald
şi triumfător i se deschide în suflet ca o floare.
Acum putură vorbi despre fleacuri: drumul, cum trebuiau
îngrijite animalele ca să răzbească, problema tot mai dificilă a
lemnelor de foc. Stătură împreună toată după-amiaza şi vorbiră
liniştiţi despre toate cele, în afară de pisica albă şi de ei doi, dar
ochii lui îi spuneau altceva decât vorbele.
Ştia. Era înspăimântată din multe pricini, dar, cu toate acestea,
nu exista pe pământ niciun loc unde s-ar fi simţit mai bine decât
locul de lângă el, din căruţă, care se hurduca în bătaia soarelui şi
când tatăl ei o strigă, îl ascultă, dar îi fu greu.

Din când în când, treceau pe lângă o turmă de oi, cele mai

multe modeste, dar tatăl ei se ducea cu Seredy să discute cu
ciobanii. Întotdeauna, aceştia îi spuneau că, dacă vrea nişte oi
minunate, trebuie să se ducă în Anatolia.
La începutul lunii mai, nu mai aveau decât o săptămână de
mers până în Turcia şi James Cullen nu făcea nicio încercare de a-
şi ascunde însufleţirea. Fiica lui era şi ea însufleţită, dar din alte
motive, pe care făcea toate eforturile să le ţină pentru ea. Deşi avea
aproape mereu ocazia să-i arunce o privire sau să-i zâmbească
235
bărbierului, uneori nu se întorcea spre el două zile la rând, pentru
că îi era teamă ca tatăl ei să nu-i observe sentimentele şi să nu-i
poruncească să nu se mai apropie de Rob Cole.
Într-o seară, când strângeau cina, Rob, îşi făcu apariţia în
tabăra lor. O salută cu o înclinare a capului politicoasă şi se duse
la tatăl ei, cu o sticlă de rachiu şi gânduri de pace.
– Stai acolo, îi spuse tatăl ei cu jumătate de gură.
Dar după ce băură, deveni mai prietenos, pe de o parte pentru
că era plăcut să stai cu cineva de vorbă în limba ta şi pe de alta,
pentru că era imposibil să nu te îmblânzeşti în faţa lui Rob Cole.
Nu trecu mult şi James Cullen îi povestea lui Rob planurile lor.
– Mi s-a spus de un soi de oi slabe şi cu spatele îngust, dar cu
cozile şi picioarele din spate aşa de grase, că pot trăi din propriile
lor rezerve când nu au ce mânca. Mieii lor au lâna mătăsoasă, cu
un luciu neobişnuit. Stai un pic, omule, să-ţi arăt!
Dispăru în cort şi veni cu o căciulă de miel, cu lână cenuşie şi
încreţită strâns.
– Cea mai bună calitate, spuse el entuziasmat. Lâna stă aşa de
încreţită numai până mielul face cinci zile, dar rămâne ondulată
până la două luni.
Rob examină căciuliţa şi-l asigură pe tatăl ei că era o piele
frumoasă.
– Este, spuse Cullen şi-şi puse căciula pe cap.
Amândoi râseră, pentru că era o noapte caldă, iar căciula ar fi
arătat mai potrivită printre nămeţi. O duse înapoi în cort, apoi
stătură toţi trei la foc şi tatăl ei îi dădu şi fetei o înghiţitură din
cana lui. Rachiul o arse pe gât, dar o făcu să se simtă în siguranţă.
Pe cerul purpuriu, norii se deplasau şi din când în când se
auzeau tunete şi licăreau fulgere şi atunci putea vedea faţa osoasă
a lui Rob, dar ochii care-l făceau frumos pentru ea rămâneau
ascunşi.
– Ce ţinut ciudat, mereu tună şi fulgeră, dar nu cade niciun
strop de ploaie, spuse tatăl ei. Mi-aduc bine aminte dimineaţa
când te-ai născut, Mary Margaret. Şi atunci erau tunete şi fulgere,
dar era şi o ploaie scoţiană sănătoasă, de credeai că s-au rupt
zăgazurile cerului.
Rob se aplecă spre el:
– Asta s-a întâmplat în Kilmarnock, unde aveţi pământ?
– Nu, în Saltcoats. Mama ei era din Saltcoats. O dusesem pe
Jura acasă, pentru că era însărcinată şi i se făcuse foarte dor de
mama ei. Acolo însă, am fost bine primiţi şi ospătaţi şi am rămas
236
prea mult timp. Au apucat-o durerile şi astfel, ca o adevărată
Cullen, Mary Margaret s-a ivit pe lume în casa bunicului ei de
lângă gura râului Clyde.
– Tată, spuse ea cu blândeţe, pe domnul Cole nu-l poate
interesa ziua naşterii mele.
– Dimpotrivă, spuse Rob şi începu să pună o mulţime de
întrebări, la care primi de la tatăl ei răspunsuri amănunţite.
Ea se ruga să nu mai fulgere, pentru că nu dorea ca tatăl ei să
vadă că mâna bărbierului se odihnea pe braţul ei gol. Atingerea lui
era foarte uşoară, dar carnea ei se umpluse de senzaţii şi de
tremur, de parcă ar fi simţit chemarea viitorului.
***
Pe unsprezece mai, caravana atinse malul vestic al râului Arda
şi Kerl Fritta hotărî să facă un popas de o zi acolo, pentru ca
oamenii să-şi poată repara atelajele şi cumpăra provizii. Tatăl ei îl
luă pe Seredy şi plăti un ghid să traverseze cu ei în Turcia,
nerăbdător ca un băieţandru să-şi vadă mai repede oile visate.
Peste o oră, ea şi Rob încălecară amândoi pe calul ei negru şi se
depărtară de zgomotul caravanei. Când trecură pe lângă tabăra
evreilor, îl văzu pe cel tânăr aruncându-le o ocheadă. Era Simon,
cel care-l învăţa pe Rob; zâmbi şi-l înghionti şi pe altul să se uite la
ei cum călăreau.
Nu-i prea păsa. Se simţea ameţită, poate din cauza căldurii căci
era o dimineaţă cu un soare ca o minge de foc. Îl înconjură cu
braţele ca să nu cadă şi, închizând ochii, îşi rezemă capul de
spatele lui lat.
La o depărtare destul de mare de caravană, întâlniră doi ţărani
mohorâţi, cu un măgar încărcat cu vreascuri. Se holbară la ei, dar
nu le întoarseră salutul. Poate veneau de departe, pentru că în jur
nu se găseau lemne, erau doar lanuri pustii, cu recolta încă
necoaptă.
Ajungând la un pârâu, Rob legă calul de un tufiş şi se
descălţară amândoi şi se băgară cu picioarele în apă. Pe ambele
maluri creştea grâu şi el îi arătă ce umbră făceau tulpinile înalte.
– Hai, îi spuse el, parcă e o peşteră şi se târî în lan ca un copil
mare.
Ea îl urmă mai încet. Din grâul înalt, dat în spic, ţâşni un fel de
vietate, făcând-o să tresară.
– Nu-i decât un şoricel speriat, spuse el.
Ajutând-o să ajungă lângă el, îi întâlni ochii şi se priviră lung.
– Nu vreau, Rob.
237
 – Păi, atunci n-o să fie, Mary, spuse el, deşi ea văzu în ochii lui
cât de respins se simţea.
– N-ai putea doar să mă săruţi? îl rugă umilită.
Aşa că prima lor intimitate fu un sărut stângaci, peste care
plutea supărarea dinainte.
– Lucrul celălalt nu-mi place. L-am făcut şi… spuse ea foarte
repede, trecând peste momentul de care-i fusese groază.
– A, deci ştii cum e?
– Numai o dată, cu vărul meu din Kilmarnock. M-a rănit
îngrozitor.
El îi sărută ochii, nasul şi gura, moale, în timp ce ea se lupta cu
îndoiala. La urma urmei, ăsta cine era? Stephen Tedder era vărul
ei, îi era prieten şi se cunoşteau de-o viaţă şi tot îi provocase o
adevărată agonie. Şi pe urmă hohotise de râs, de parcă ea fusese o
proastă caraghioasă fiindcă îl lăsase să-i facă aşa ceva, de parcă l-
ar fi lăsat să-i dea brânci într-o mocirlă.
Şi în timp ce se gândea la aceste lucruri neplăcute, englezul o
săruta altfel, mângâindu-i cu limba interiorul buzelor. Nu era chiar
groaznic şi când încercă să facă şi ea la fel, îi supse limba! Dar
când îi desfăcu rochia, începu să tremure din nou.
– Nu vreau decât să-i sărut, spuse el aprins şi ea încercă
experienţa ciudată de a-i privi faţa coborând spre sânii ei, care, se
gândi cu satisfacţie, erau grei, dar ridicaţi şi tari, deja trandafirii.
Limba lui netezi încet vârfurile zmeurii, făcându-i inima să-i
salte nebuneşte. Îi înconjura sfârcurile ca un bebeluş, mângâindu-
i tot timpul coapsele. Dar când mâna lui urcă spre pubis, deveni
rigidă. Simţi cum i se înnoadă muşchii stomacului şi era atât de
încordată şi speriată, încât el îşi retrase mâna.
El îşi dădu la o parte veşmintele, apoi îi conduse mâna. Mai
văzuse înainte bărbaţi, din întâmplare, nişte muncitori urinând
după un tufiş. Şi atunci văzuse mai mult decât atunci când fusese
cu Stephen Tedder. Acum, nu se putu împiedica să nu-l studieze.
Nu se aştepta să fie aşa de… gros, se gândi cu imputare, de parcă
ar fi fost vina lui. Prinzând curaj, îi mângâie testiculele şi râse
încet când îl simţi zbătându-se. Nu era nimic înspăimântător!
Aşa că-şi continuă explorarea, până când începu şi ea să
încerce să-i mângâie gura în felul ei. Aveau trupurile ca nişte
fructe calde şi nu mai fu atât de teribil când mâna lui îi despărţi
fesele tari. Nu ştia ce să facă cu mâinile. Îşi vârî un deget între
buzele lui, simţindu-i saliva, dinţii şi limba, dar el se trase înapoi,
ca să-i sărute din nou sânii, apoi pântecul şi coapsele, îşi făcu
238
drum în ea întâi cu un deget, apoi cu două, înconjurând-o cu
cercuri din ce în ce mai grăbite.
– Ah, spuse ea slab, ridicându-şi genunchii.
Dar în loc de martiriul pe care-l aştepta mintea ei, îi simţi
uluită căldura respiraţiei. Şi limba lui se strecură ca un peşte în
umiditatea ei, în locul pe care ei îi era ruşine să-l şi atingă! Oare
cum am să mai dau ochii cu el? se întrebă, dar întrebarea dispăru
repede, în mod ciudat şi minunat, fiindcă deja era străbătută de
tremur şi zbateri, cu ochii închişi şi gura întredeschisă.
Înainte de a-şi veni în fire, el pătrunsese. Erau legaţi cu
adevărat, el era o prelungire caldă şi mătăsoasă înăuntru ei. Nu
simţea nicio durere, doar o apăsare care se uşură când el se mişcă.
Deodată se opri:
– E bine?
– Da, spuse ea şi el continuă.
Ea se trezi mişcându-se ca să-l întâmpine. În curând lui îi fu
imposibil să se mai reţină şi începu să se mişte mai repede şi de la
o distanţă mai mare. Ea ar fi vrut să-i spună din nou că totul era
bine, dar, privindu-l printre gene, îl văzu cu capul dat pe spate,
arcuindu-se în ea.
Ce unic fu să-i simtă spasmul, să-i audă mârâitul acela de
uşurare extraordinară când se goli în ea!
Multă vreme după aceea, rămaseră nemişcaţi în grâul înalt cât
un stat de om. Tăceau amândoi, ea îşi ţinea unul din picioarele
lungi peste el.
– S-ar putea să ajungă să-ţi placă, spuse el în cele din urmă. Ca
berea de malţ.
Ea îl ciupi de braţ cât de tare putu. Dar era gânditoare.
– De ce ne place? întrebă. M-am uitat la cai. De ce le place
animalelor asta?
El păru să tresară. Mulţi ani mai târziu, avea să înţeleagă că
întrebarea aceea o făcuse deosebită de toate femeile întâlnite de el,
dar acum nu vedea decât că el o observă.
Nu se îndura s-o spună, dar în mintea ei, el era deja deosebit de
toţi ceilalţi bărbaţi. Simţea că fusese foarte bun cu ea, într-un fel
pe care încă nu-l înţelegea, mai ales că nu avea drept comparaţie
decât o purtare grosolană.
– Te-ai gândit mai mult la mine decât la tine, spuse.
– Eu n-am suferit.
Ea-l mângâie pe faţă, lăsându-l să-i sărute palma.
– Cei mai mulţi bărbaţi… cei mai mulţi oameni nu sunt aşa.
239
Ştiu eu.
– Trebuie să-l uiţi pe blestematul ăla de văr din Kilmarnock, îi
spuse el.

240
 32
Oferta

Câţiva dintre nou-veniţi deveniră pacienţii lui Rob şi fu amuzat

când află cum se lăudase Kerl Fritta că oamenii din caravana lui
erau trataţi de un bărbier-felcer maestru.
Era foarte mulţumit când îi vedea pe pacienţii din prima etapă a
călătoriei, pentru că nu se mai ocupase niciodată atâta timp de
sănătatea unor bolnavi.
Oamenii îi spuseră că uriaşul docher francez, pe care-l tratase
de buba, murise iarna, la Gabrovo. Ştiuse că aşa se va întâmpla şi
i-o spusese chiar şi omului, dar ştirea îl posomorî la fel de tare.
– E bine că ştiu să repar câte ceva, îi spuse el lui Mary. Un os
rupt, o rană căscată, de astea sunt sigur şi ştiu ce trebuie făcut.
Dar urăsc tainele. Bolile despre care nu ştiu nimic, poate chiar
bolnavul ştie mai mult ca mine. Beteşugurile care pică pe
neaşteptate şi nu au nicio cauză cunoscută. Ah, Mary, ştiu atât de
puţin, nu ştiu nimic, dar numai pe mine mă au.
Fără să înţeleagă tot ce-i spunea, ea îl mângâia. Şi ea primea de
la el alinare; într-o noapte, veni la el cu crampe şi sângerând şi-i
vorbi de mama ei, Jura Cullen, că avusese un ciclu normal, dar cu
timpul, hemoragia se dovedise tot mai puternică. Mary fusese prea
răscolită de durere ca să plângă la moartea ei, dar acum, aştepta
în fiecare lună ca ciclul s-o omoare.
– Taci! N-a fost un ciclu obişnuit, trebuie să fi fost altceva. Ştii
şi tu, îi spuse el, punându-i palma caldă pe pântec şi liniştind-o cu
sărutări.
Peste câteva zile, când ea se urcă din nou în căruţa lui, se
pomeni vorbindu-i despre lucruri pe care nu le mai povestise
nimănui: moartea părinţilor lui, despărţirea de fraţi, pierderea lor.
Ea plânse cu disperare, întorcând capul, pentru ca tatăl ei să n-o
poată vedea.
– Cât te iubesc! şopti ea.
– Te iubesc, spuse el rar, spre sincera lui uluire.
Nu mai spusese aceste cuvinte niciodată.
– Vreau să rămân cu tine pentru totdeauna, spuse ea.

241
 După asta, se întorcea de multe ori în şaua armăsarului ei
negru, ca să-l privească. Aveau şi un semn, îşi atingeau buzele cu
degetele mâinii drepte, de parcă ar fi vrut să gonească o insectă
sau un fir de praf.
James Cullen mai căuta încă uitarea cu ajutorul băuturii şi
uneori, după ce adormea tun, ea venea la Rob. El încercă s-o
convingă să n-o mai facă, pentru că santinelele erau nervoase şi
era periculos să te mişti noaptea prin tabere. Dar ea era o femeie
încăpăţânată şi continuă să vină şi el se bucura întotdeauna.
Ea învăţa repede. În curând, se cunoşteau foarte bine unul pe
altul. Faptul că amândoi erau atât de înalţi făcea parte din vrajă şi
el se gândea adesea la împreunarea unor animale uriaşe din
vechime, în bubuit de tunete. Într-un fel, şi pentru el era ceva nou,
ca şi pentru ea; avusese multe femei, dar nu mai făcuse niciodată
dragoste. Acum dorea doar să-i dăruiască ei plăcere.
Era neliniştit şi aiurit, incapabil să înţeleagă patima care se
năpustise asupra lui în timp aşa de scurt.

Intrau tot mai adânc în partea europeană a Turciei, numită

Tracia. Lanurile de grâu se transformară în câmpuri cu iarbă grasă
şi începură să întâlnească turme de oi.
– Tata se trezeşte la viaţă, îi spuse Mary.
De câte ori venea vorba de oi, Rob îi vedea pe James Cullen şi
pe nelipsitul Seredy galopând pentru a sta de vorbă cu păstorii.
Oamenii cu pielea arămie aveau toiege lungi şi cămăşi cu mâneci
lungi şi pantaloni largi, strânşi sub genunchi.
Într-o seară, Cullen veni singur pe la Rob. Se aşeză lângă foc şi-
şi drese vocea stânjenit:
– N-aş îndura să mă socoteşti orb.
– Nu te-am socotit aşa, spuse Rob cu respect.
– Să-ţi povestesc despre fata mea. Are ceva şcoală. Ştie
latineşte.
– Şi mama mea ştia. M-a învăţat puţin şi pe mine.
– Mary ştie bine latina. E un lucru de preţ în ţări străine,
pentru că poţi vorbi cu oamenii bisericii. Am trimis-o să înveţe la
călugăriţele din Walkirk. Ele au luat-o, crezând c-o s-o
ademenească să intre în ordin, dar eu ştiam ce ştiam. Nu prea se
îndemna la limbi străine, dar, după ce i-am spus că trebuie să
înveţe latina, a fost sârguincioasă. Şi pe atunci visam să călătoresc
în Orient pentru oi bune.
– Poţi să duci oile înapoi acasă, vii? se îndoi Rob.
242
 – Pot, mă pricep la oi, spuse Cullen cu mândrie. A fost
întotdeauna ca un vis, dar, când mi-a murit nevasta, am hotărât
să plecăm. Rudele mele au spus că fug fiindcă sunt nebun de
durere, dar nu era numai asta.
Rămase o vreme în tăcere, o tăcere apăsătoare.
– Ai fost în Scoţia, băiatule? reluă Cullen firul vorbei.
El clătină din cap:
– N-am ajuns decât până în nordul Angliei, la dealurile Cheviot.
Cullen pufni:
– Ai ajuns poate aproape de hotar, dar nu aproape de adevărata
Scoţie. Scotland e mai sus, să ştii, munţii au pâraie pline de peşte
şi iarba e bogată. Pământul nostru e în dealurile zimţate, o moşie
foarte mare. Turme mari.
Făcu o pauză, de parcă ar fi vrut să-şi aleagă cuvintele unul
câte unul:
– Bărbatul care se însoară cu Mary va primi tot, dacă este
vrednic, spuse el în cele din urmă.
Se aplecă spre Rob:
– Peste patru zile, intrăm în oraşul Babaeski. Acolo eu şi fiica
mea vom părăsi caravana, o vom coti spre sud, către oraşul
Malkara, unde e o piaţă mare de animale. Acolo pot să cumpăr
câteva oi, iar apoi să mă îndrept către podişul Anatoliei, unde am
speranţe să găsesc cele mai bune soiuri. Aş fi mulţumit dacă ne-ai
însoţi.
Oftă şi-l privi pe Rob drept în ochi:
– Eşti puternic şi sănătos. Ai curaj, altfel nu te-ai încumeta să
călătoreşti atât de departe în lume. Nu eşti omul pe care l-aş fi ales
eu pentru ea, dar ea te vrea. O iubesc şi-i doresc să fie fericită. Ea
e tot ce am.
– Domnule Cullen, spuse el, dar scoţianul îl opri.
– Nu este un lucru care să fie judecat cu uşurinţă. Poate vrei
să-l cântăreşti, aşa cum am făcut şi eu.
Rob îi mulţumi politicos, de parcă i s-ar fi oferit un fruct sau un
dulce şi Cullen se întoarse la tabăra lui.

Rămase treaz toată noaptea, cu ochii la bolta cerească. Nu era

aşa de prost încât să nu-şi dea seama că ea era o raritate. Şi – ce
minune! – îl iubea pe el. Nu avea să întâlnească a doua oară o
asemenea femeie.
Şi pământ. Doamne sfinte, pământ.
I se oferea o viaţă la care nici tatăl, nici înaintaşii lui n-ar fi
243
îndrăznit să viseze. I se asigura munca şi câştigul, s-ar fi bucurat
de respect şi responsabilitate. O avere pe care s-o dea mai departe
copiilor. O existenţă deosebită de tot ce cunoscuse el. I se dăruia
pur şi simplu – o femeie iubitoare, de care se simţea legat şi un
viitor asigurat, printre puţinii stăpâni de pământuri.
Se zvârcolea fără somn, de pe o parte pe alta.
A doua zi, ea veni cu briciul tatălui ei şi se apucă să-i
potrivească părul.
– Lângă urechi nu.
– Dar aici creşte cel mai sălbatic. Şi de ce nu te bărbiereşti?
– O să-l tai când se mai lungeşte, îşi smulse el şervetul din
jurul gâtului. Ştii că tatăl tău a vorbit cu mine?
– Întâi a vorbit cu mine, bineînţeles.
– Nu merg la Malkara cu tine, Mary.
Numai gura şi mâinile ei îi arătară sentimentele. Mâinile păreau
că i se odihnesc pe rochie, dar strângea briciul atât de tare, că i se
albiseră încheieturile sub pielea translucidă.
– Ne întâlnim în altă parte?
– Nu, spuse el.
Era greu. Nu era obişnuit să fie cinstit cu femeile.
– Mă duc în Persia, Mary.
– Nu mă vrei.
Mohoreala uluită din vocea ei îl făcu să-şi dea seama cât de
nepregătită fusese pentru o asemenea eventualitate.
– Te vreau, dar m-am tot sucit şi am socotit că nu e posibil.
– De ce nu e? Ai deja o nevastă?
– Nu, nu. Dar mă duc la Ispahan, în Persia. Nu ca să caut să
fac negoţ, aşa cum ţi-am spus, ci ca să studiez medicina.
Pe faţa ei apăru neînţelegerea. Simţi o ruşine ciudată, de parcă
şi-ar fi recunoscut un păcat sau o slăbiciune. Nu făcu nicio
încercare de a explica, pentru că era complicat şi nici el nu
înţelegea prea bine.
– Munca ta te face nefericit. Ştii că aşa stau lucrurile. Tu ai
venit şi mi-ai spus aşa, te-ai plâns că te chinuie.
– Ceea ce mă chinuie e propria mea neştiinţă şi neputinţă. La
Ispahan, pot învăţa să-i ajut pe cei pentru care acum nu fac nimic.
– Nu pot veni cu tine? Tata ar putea veni cu noi, să cumpere oi
de acolo.
Implorarea din vocea ei şi speranţa din ochi îl obligară să se
înfrâneze. Îi explică pedeapsa bisericii pentru cei care urmau şcoli
islamice şi-i spuse care erau intenţiile lui. Pe măsură ce înţelegea,
244
ea pălea:
– Dar poţi fi veşnic blestemat pentru asta!
– Nu pot să cred că sufletului meu i se va închide poarta.
– Evreu!
Ea şterse briciul de şervet cu mişcări scurte şi preocupate, apoi
îl puse la loc în teaca de piele.
– Da. Aşa că, vezi, e ceva ce trebuie să fac singur.
– Ce văd, e un om nebun. Mi-am închis ochii la faptul că nu
ştiam nimic despre tine. Cred că ţi-ai luat adio de la multe femei. E
adevărat, nu-i aşa?
– Nu e acelaşi lucru şi acum.
Ar fi vrut să-i explice diferenţa, dar ea nu i-o îngădui. Ascultase
destul şi acum vedea cât de tare o rănise.
– Nu ţi-e teamă că i-aş putea spune tatii că m-ai luat şi el ar
cumpăra pe cineva ca să te ucidă? Sau că aş putea alerga la
primul preot ca să-i şoptesc încotro merge un creştin care-şi bate
joc de sfânta Biserică?
– Ţi-am spus adevărul. Nu ţi-aş face niciodată vreun rău şi sunt
sigur că şi tu trebuie să te porţi la fel cu mine.
– Eu n-o să stau să aştept un doctor, spuse ea.
El dădu din cap, urându-se pentru valul de amărăciune din
ochii ei, când se îndepărtă.
Toată ziua o privi călărind foarte dreaptă. Nu se întoarse să-l
privească. Seara, îi văzu pe Mary şi pe domnul Cullen stând de
vorbă serios şi îndelung. Era clar că-i spusese tatălui ei că se
hotărâse să nu se mai mărite, pentru că, puţin mai târziu, Cullen
îi adresă lui Rob un surâs uşurat şi triumfător. Cullen discută apoi
cu Seredy şi chiar înainte de lăsarea întunericului, servitorul veni
în tabără cu doi bărbaţi arătând a turci.
Mai târziu, Rob ghici că erau ghizi, pentru că a doua zi, când se
trezi, Cullenii plecaseră.
Aşa cum era obiceiul când un echipaj părăsea caravana, toţi cei
din spate avansară cu un loc. În ziua aceea, în loc să urmeze
armăsarul ei negru, mână în spatele celor doi grăsani francezi.
Se simţea vinovat şi îndurerat, dar avea şi o senzaţie de
uşurare, pentru că nu se gândise niciodată la căsătorie şi nu era
pregătit pentru ea. Se întrebă dacă-şi luase hotărârea din
devotament pentru medicină sau dacă pur şi simplu fugise de
pirostii, cum ar fi făcut Bărbierul.
Poate că erau amândouă. Biet visător prostănac, îşi spuse
dezgustat. Într-o zi ai să îmbătrâneşti şi ai să ai mai multă nevoie
245
de iubire şi atunci o să te aşezi la casa ta cu vreo scorpie cu limba
afurisită.
Singur de tot, tânjea după doamna Buffington, ar fi vrut ca
pisica să mai trăiască. Încercă să nu se gândească la ce distrusese,
aplecându-se peste hăţuri şi holbându-se dezgustat la fundurile
obscene ale fraţilor francezi.

Timp de o săptămână, se simţi de parcă-i murise cineva. Când

caravana ajunse la Babaeski, sentimentul de durere vinovată i se
accentuă, pentru că aici ar fi trebuit să înceapă o viaţă nouă, cu
ea. Dar când se gândi la James Cullen, începu să-i placă mai mult
să fie singur, fiindcă ştia că scoţianul ar fi fost un socru cicălitor.
Totuşi, nu încetă să se gândească la Mary.
Dispoziţia începu să i se îndrepte peste două zile. Călătorind
printre nişte dealuri verzi, auzi un zgomot distinct apropiindu-se
de caravană. Era un sunet îngeresc şi când în sfârşit fu aproape,
văzu pentru prima oară în viaţa lui un convoi de cămile.
Fiecare cămilă purta clopoţei, care sunau la fiecare pas ciudat,
clătinat, pe care-l făceau animalele.
Cămilele erau mai mari decât se aşteptase, mai înalte decât un
om şi mai lungi decât un cal. Feţele lor caraghioase arătau în
acelaşi timp senine şi sinistre, cu nări largi şi deschise, buze
răsfrânte şi ochi apoşi, ascunşi pe jumătate de pleoape grele şi
gene lungi, care le dădeau o înfăţişare ciudat de femeiască. Erau
legate unele de altele şi încărcate cu baloţi enormi de paie de orz,
stivuite între cocoaşele lor gemene.
Deasupra baloţilor fiecăreia a şaptea sau a opta cămile era
cocoţat câte un om cu piele întunecată, îmbrăcat numai cu o
pereche de izmene zdrenţuite şi purtând turban. Din când în când,
unul dintre ei îndemna cămilele cu câte un „Hut! Hut! Hut!”, pe
care animalele păreau că-l ignoră.
Cămilele puseră stăpânire pe peisajul ondulat. Rob numără
aproape trei sute, până când se transformară doar în umbre în
zare şi minunatul sunet al clopoţeilor se estompă.
Semnalele Orientului erau pretutindeni, grăbindu-i pe călători.
Începură să meargă de-a lungul unui istm strâmt. Deşi Rob nu
vedea apa, Simon îi spuse că la sud se afla Marea Marmara şi la
nord Marea Neagră. Aerul purta cu el o bură sărată şi înviorătoare,
care-i aducea aminte de casă şi-l umplu de o nouă hotărâre.
În după-amiaza următoare, caravana ajunse pe vârful unei
coline. La poalele ei se aşternea Constantinopolul, semănând cu
246
oraşele din visurile lui.

247
 33
Ultimul oraş creştin

Şanţul era adânc şi când trecură pe podul mobil, Rob văzu în

apă crapi mari cât porcii. Dincolo, se vedea un parapet de lut şi la
opt metri în spatele lui, un zid masiv din piatră întunecată, înalt
poate de treizeci de metri. Pe coama lui, santinelele patrulau
continuu.
După cincisprezece metri era încă un zid, identic cu primul!
Acest Constantinopol era o fortăreaţă cu patru linii de apărare.
Trecură prin două rânduri de porţi enorme. Cea din zidul
interior era boltită cu un arc triplu şi împodobită cu statuia nobilă
a unui bărbat, fără îndoială un conducător străvechi şi cu nişte
animale ciudate turnate în bronz. Erau masive şi bondoace, cu
urechi mari şi răsfrânte, ridicate cu furie, cozi scurte în spate şi
nişte cozi mai lungi crescându-le din faţă.
Rob trase hăţurile ca să le poată observa mai bine şi, în spatele
lui, Gershom huidui şi Tuveh mormăi:
– Mută-ţi fundul, inghiliz, strigă Meir.
– Ce sunt astea?
– Elefanţi. N-ai mai văzut elefanţi, sărmane străin?
El clătină din cap şi se întoarse pe capră, ca să poată privi mai
bine creaturile. Primii elefanţi pe care-i văzu nu erau mai mari
decât nişte câini şi erau încremeniţi în metal de cinci veacuri.
Kerl Fritta îi conduse la caravanserai, o curte enormă prin care
călătorii şi mărfurile intrau şi ieşeau din oraş. Spaţiul conţinea
diferite depozite pentru bunuri, ţarcuri pentru animale şi case de
odihnă pentru oameni. Fritta cunoştea bine locurile şi, trecând pe
lângă gloata zgomotoasă din caravanserai, îi duse pe ai săi la nişte
hanuri săpate ca nişte peşteri în pereţii dealurilor, pentru a fi
răcoroase. Cei mai mulţi călători aveau să petreacă numai o zi sau
două în caravanserai, odihnindu-se, reparându-şi căruţele sau
schimbând caii pe cămile, iar după aceea aveau să urmeze un
drum roman, până la Ierusalim.
– Noi plecăm în câteva ore, îi spuse Meir lui Rob, pentru că nu
mai aveam decât zece zile de mers până acasă, în Angora, şi

248
suntem nerăbdători să ajungem.
– Eu cred că voi mai sta o vreme.
– Când te hotărăşti să pleci, du-te să-l vezi pe kervanbashi,
şeful caravanelor de aici. Îl cheamă Zevi. În tinereţe, a fost căruţaş
şi apoi conducător de convoaie de cămile, pe toate drumurile. Îi
ştie pe călători şi – adăugă Simon mândru – e evreu şi e un om
bun. Va avea grijă să călătoreşti în siguranţă.
Rob le strânse fiecăruia încheietura mâinii.
Adio, scundule Gershom, al cărui fund tare l-am înţepat.
Adio, nas-ascuţit cu barbă neagră, Judah.
La revedere, prietenosule Tuveh.
Mulţumesc, Meir.
Mulţumesc, mulţumesc, Simon.
Îşi luă la revedere de la ei cu regret, pentru că-i arătaseră
bunătate. Despărţirea fu şi mai grea pentru că-l luă de la cartea
persană, după care învăţase până atunci.
În curând, era singur şi-şi mâna căruţa prin Constantinopol,
un oraş enorm, poate mai mare decât Londra. Văzut de departe,
părea că pluteşte în aerul curat şi cald, încadrat de albastrul
întunecat al zidurilor de piatră, azuriul cerului deasupra şi Marea
Marmara la sud. Dinăuntru, Constantinopolul era plin de biserici
de piatră, dominând străduţele înguste, călăreţi pe măgari, cai şi
cămile, de lectici, care şi căruţe de toate felurile. Hamali voinici,
îmbrăcaţi în tunici largi, dintr-o pânză cafenie grosolană, cărau
poveri incredibile în spate sau pe nişte rotunduri aşezate pe cap ca
nişte pălării.
Într-o piaţă, Rob se opri să admire o statuie înălţată pe un
piedestal înalt de porfir şi dominând oraşul. Din inscripţia latină,
înţelese că statuia îl reprezenta pe Constantin cel Mare. Fraţii de la
sf. Botolph îi dăduseră multe lecţii despre el; preoţii erau foarte
ataşaţi de Constantin, pentru că fusese primul împărat roman care
se creştinase. Convertirea lui însemnase fondarea Bisericii, iar
oraşul Bizanţ, capturat de la greci, devenise oraşul lui,
Constantinopol, o bijuterie a creştinătăţii orientale, un buchet de
catedrale.
Rob ieşi din zona bisericilor şi a pieţelor şi intră pe străzile
cartierelor cu case înghesuite şi cu cel de-al doilea etaj proeminent,
clădiri similare cu cele din oricare oraş englezesc. Era un oraş cu
populaţie amestecată, aşa cum se cuvenea la întâlnirea dintre
două continente. Mână prin cartierul grecesc, printr-o piaţă
armenească, prin zona evreiască şi deodată, în loc să audă
249
bolboroseala de până atunci, desluşi cuvinte în Farsi.
Întrebă şi găsi un grajd al unui om numit Ghiz. Era un grajd
bun şi Rob avu grijă s-o instaleze bine pe Calu, pentru că-l slujise
cu credinţă şi merita să se odihnească şi să se sature de grăunţe.
Ghiz îi arătă lui Rob drumul către casa lui, la capătul celor Trei
Sute Douăzeci şi Nouă de Trepte, unde era o cameră de închiriat.
Camera merita să urce atât pentru ea: era luminoasă şi curată
şi prin fereastră se simţea briza sărată.
De acolo putea privi Bosforul de culoarea zambilei, pe care
corăbiile păreau flori plutitoare. Pe malul îndepărtat, putea zări
domuri impunătoare şi minarete ascuţite ca nişte lănci şi înţelese
de ce existau în jurul Constantinopolului două ziduri, un parapet
şi un şanţ de apărare. Puterea crucii înceta nu departe de fereastra
lui şi creştinismul avea nevoie de ziduri împotriva Islamului. Pe
partea dinspre el a trecătorii, biserica se simţea mai stăpână.
Stătea la geam şi contempla Asia, unde avea să se afunde
curând şi adânc.

În noaptea aceea, Rob o visă pe Mary. Se trezi melancolic şi fugi

din cameră. Lângă o piaţă numită Forumul lui August, găsi băi
publice şi se spălă cu apă rece, apoi lâncezi în apa fierbinte a
tepidarium-ului întocmai ca Caesar, săpunindu-se şi suflând
aburi.
Când ieşi, uscat şi curat, îi era îngrozitor de foame şi era mult
mai optimist. Cumpără de la piaţa evreiască peştişori prăjiţi şi un
ciorchine de struguri negri, din care mâncă în timp ce căuta.
Văzu în multe gherete lenjeria pe care o purtau evreii din
Tryavna. Toată avea ornamentaţiile împletite numite tsitsith,
despre care Simon îi explicase că-i ajutau pe evrei să îndeplinească
pedeapsa biblică de a purta franjuri zdrenţuite în colţurile
veşmintelor.
Găsi un negustor evreu care vorbea persana. Tremura şi avea
colţurile gurii lăsate şi pete de mâncare pe caftan, dar în ochii lui
Rob el era o ameninţare de a fi dat în vileag.
– E un cadou pentru un prieten, are măsurile mele, bâigui el.
Bătrânul nu-i dădu atenţie prea mare, bucuros să vândă. Până
la urmă, veni cu veşmântul franjurat potrivit.
Rob nu îndrăzni să cumpere totul deodată. Se duse însă la
grajduri, să vadă cum stătea Calu.
– Ai o căruţă bună, spuse Ghiz.
– Da.
250
 – Aş fi doritor s-o cumpăr.
– Nu-i de vânzare.
Ghiz ridică din umeri:
– O căruţă bunicică, deşi ar trebui s-o vopsesc. Dar animalul e
vai de capul lui. N-are vlagă. N-are privirea mândră. Dacă ai scăpa
de iapă, te-ai putea socoti norocos.
Văzu imediat că interesul lui Ghiz pentru căruţă nu era decât
un paravan pentru a ascunde faptul că-i plăcuse de Calu.
– Nici ea nu-i de vânzare.
Totuşi, abia-şi putu reţine zâmbetul, gândindu-se că o manevră
atât de stângace fusese încercată pe unul a cărui meserie includea
diversiunea în arsenalul de bază. Căruţa era aproape şi se amuză,
pe când grăjdarul era aplecat într-o iesle, să-şi pregătească nişte
trucuri.
Curând, scoase o monedă de argint din ochiul stâng al lui Ghiz.
– O, Allah!
Făcu să dispară o minge de lemn sub o batistă, apoi schimbă
culoarea batistei, din verde în albastru şi din albastru în verde.
– În numele Profetului…
Rob îşi trase din gură o panglică roşie şi i-o prezentă cu o
reverenţă atât de galantă, de parcă grăjdarul ar fi fost o fată
îmbujorată. Prins între încântare şi frică în faţa acestui djini
necredincios, Ghiz cedă în cele din urmă încântării. Aşa că-şi
petrecură o parte din zi cu magie şi jonglerii şi, la sfârşit, Ghiz ar fi
cumpărat orice de la el.

La masa de seară i se servi o băutură cafenie, prea tare şi

săţioasă. La masa de alături stătea un preot şi Rob îi oferi şi lui
băutură.
Preoţii de aici purtau robe lungi, negre şi fluturânde şi pălării
de pânză, înalte şi cilindrice, cu margini subţiri şi tari. Roba
acestuia era destul de curată, dar pe pălărie avea urme de
grăsime. Era un bărbat între două vârste, roşu la faţă şi cu ochii
rotunzi, nerăbdător să converseze cu un european şi să-şi
îmbunătăţească stăpânirea unei limbi apusene. Nu cunoştea
engleza şi încercă să-i vorbească lui Rob în normandă şi francă,
dar până la urmă acceptă, puţin mohorât, că se puteau înţelege
numai în persană.
Îl chema părintele Tamas şi era preot grec.
Sorbind cu înghiţituri lungi din rachiu, dispoziţia i se mai
schimbă.
251
 – Te vei stabili în Constantinopol, domnule Cole?
– Nu, în câteva zile voi pleca spre Orient, unde sper să
dobândesc ierburi medicinale cu care să mă întorc în Anglia.
Preotul dădu din cap. Era cel mai bine să se îndrepte fără
întârziere spre Orient, pentru că Domnul spune că într-o bună zi
va avea loc un război sfânt între singura Biserică dreaptă şi
sălbaticii musulmani.
– Aţi vizitat catedrala Sfânta Sofia? întrebă el şi rămase uluit
când Rob clătină din cap.
– Dar, noul meu prieten, trebuie s-o vedeţi înainte de a pleca,
trebuie! Este minunea bisericilor din toată lumea. A fost înălţată la
porunca lui Constantin şi când acest împărat preacinstit a păşit
prima oară în catedrală, a căzut în genunchi şi a exclamat: „Am
construit mai măreţ decât Solomon!” Tocmai de aceea se află aici
capul Bisericii, spuse părintele Tamas.
Rob îl privi surprins:
– S-a mutat papa Ioan de la Roma la Constantinopol?
Părintele Tamas îl privi lung. Când se convinse că Rob nu râdea
de el, zâmbi îngheţat:
– Ioan al XIX-lea rămâne patriarhul bisericii creştine din Roma.
Dar Alexius al IV-lea este patriarhul bisericii creştine din
Constantinopol şi el ne este singurul păstor, spuse el.

Rachiul şi aerul marin avură parte egală de contribuţie la

somnul lui adânc şi fără vise. A doua zi dimineaţă îşi permise din
nou luxul băilor Augustine şi, cumpărându-şi pâine şi prune,
porni mâncând spre bazarul evreiesc. La piaţă alese cu grijă,
pentru că avusese timp de gândire. Văzuse la Tryavna câteva
şaluri de rugăciune din in, dar evreii care se respectau le aveau din
lână; îşi cumpără şi el un şal de lână, ornat la colţuri cu franjuri
din acelea care se purtau şi la lenjerie.
Cumpără apoi şi un set de filacterii, şireturile de piele pe care şi
le puneau pe frunte şi le înnodau în jurul unul braţ în timpul
rugăciunilor de dimineaţă.
Cumpărase fiecare articol de la un negustor diferit. Unul din ei,
un tânăr supt la faţă, cu gura înfundată din cauza dinţilor lipsă,
avea foarte multe caftane. Omul nu cunoştea Farsi, dar se
descurcară cu gesturi. Niciunul dintre caftane nu era suficient de
mare, dar negustorul îi făcu semn lui Rob să aştepte, apoi se grăbi
către ghereta bătrânului care-i vânduse lui Rob lenjeria. Aici erau
caftane mai mari şi-şi putu cumpăra două.
252
 Plecând de la bazar cu agoniseala într-o traistă, o luă pe o
stradă pe care nu mai umblase şi ajunse în curând în faţa unei
biserici atât de magnifice, încât nu putea fi decât Sfânta Sofia.
Intră printr-un portal aurit şi se pomeni într-un spaţiu uriaş şi
minunat de armonios, unde coloanele se prelungeau în arcuri,
arcurile în bolţi şi bolţile într-un dom atât de înalt, încât se simţea
mic şi neînsemnat. Nava era luminată de candele ferecate în aur,
pereţi de marmură sculptată, mult mai multă strălucire decât cea
cu care era obişnuit el într-o biserică. Nu se vedea nici urmă de
patriarh, dar, privind către altar, văzu înăuntru preoţi purtând
odăjdii bogate din brocart. Unul din ei cădelniţa şi cântau cu toţii,
dar Rob era prea departe pentru a auzi rugăciunile în latină sau
pentru a simţi mirosul de tămâie.
Cea mai mare parte a navei era pustie şi stătu în spate,
înconjurat de strane sculptate, goale şi vegheat de un Cristos
atârnat pe o cruce slab luminată de lumânări. Simţea că ochii
icoanei îi pătrundeau în suflet şi cunoştea conţinutul traistei din
mâna lui. Nu fusese crescut prea credincios, dar acum, plănuindu-
şi răzvrătirea, se simţea deosebit de mişcat de considerente
religioase. Ştiu că de aceea intrase în catedrală, se sculă în
picioare şi înfruntă ochii aceia tăcuţi.
Într-un târziu, vorbi cu glas tare:
– Trebuie s-o fac. Dar nu te părăsesc.

Mai târziu, după ce urcase treptele de piatră şi se închisese în

camera lui, fu mai puţin sigur.
Puse pe masă micul pătrat de tablă în care se oglindea când se
bărbierea, îşi luă cuţitul şi-şi reteză părul lung de deasupra
urechilor până când rămase numai cu cei doi cârlionţi ceremoniali
numiţi peoth.
Se dezbrăcă şi-şi puse temător lenjeria tsitsith, aproape
aşteptându-se să fie trăsnit din senin. I se păru că franjurile îi
zgâriau carnea.
Caftanul negru şi lung îl intimidă mai puţin. Era numai un
veşmânt exterior, fără legătură cu Dumnezeul lor.
Barba îi era încă prea mică, îşi aranjă cârlionţii astfel încât să-i
atârne de sub pălăria evreiască. Pălăria de piele era un adevărat
noroc, pentru că era veche şi uzată.
Totuşi, când coborî din nou în stradă, ştiu că era o nebunie şi
că n-avea să meargă; se aştepta să fie arătat cu degetul cu hohote
de toţi oamenii pe care-i întâlnea.
253
 Voi avea nevoie de un nume, se gândi el.
Nu făcea să se numească la fel ca în Tryavna, Reuven bărbierul;
avea nevoie de mai mult decât o prăpădită de transformare
evreiască a numelui creştin.
Jesse…
Un nume pe care şi-l amintea de când îi citea mama Biblia. Un
nume cu care să trăiască, numele tatălui regelui David.
Ca nume patronimic îşi alese Benjamin, după Benjamin Merlin,
care îi arătase, chiar dacă fără voie, ce însemna un doctor.
Se hotărî să spună că vine din Leeds, pentru că-şi amintea cum
arată casele evreieşti de acolo şi putea descrie detaliat locul, dacă
se dovedea necesar.
Abia se abţinu să n-o ia la fugă, pentru că văzu nişte preoţi
venind către el şi printre ei îl recunoscu aproape în panică pe
părintele Tamas, tovarăşul lui din seara precedentă.
Preoţii trecură pe lângă el păşind netulburaţi, ca un cârd de
ciori, adânciţi în conversaţie.
Se forţă să înainteze către ei:
– Pace vouă, le spuse.
Preoţii îşi lăsară dispreţuitori privirea să alunece pe veşmintele
lui evreieşti şi nu-i răspunseră.
După ce-l depăşiră, Jesse ben Benjamin din Leeds îşi permise
să zâmbească. Calmat şi mai încrezător, îşi continuă drumul,
mergând cu paşi mari şi cu palma dreaptă lipită de obraz, aşa cum
făcea rabinul din Tryavna când era adâncit în gânduri.

254
Partea a treia

Ispahan

255
 34
Ultima etapă

Cu toată înfăţişarea schimbată, nu se simţea diferit de vechiul

Rob J. Cole când se duse la caravanserai. Tocmai se organiza un
convoi spre Ierusalim şi peste tot se încurcau căruţaşi, conducători
de cămile încercând să le încarce, călăreţi învârtindu-se periculos
de aproape şi amestecându-şi blestemele cu zbieretele înfricoşate
ale animalelor. Un grup de cavaleri normanzi stăteau lungiţi în
singura porţiune umbrită, din spatele depozitelor, şi urlau la
trecători înjurături de beţivi. Rob J. nu ştia dacă ei erau aceia
care-o uciseseră pe doamna Buffington, dar ar fi putut să fie şi-i
ocoli cu scârbă.
Se aşeză pe un maldăr de carpete de rugăciune, uitându-se
după şeful caravanelor. Kervanbashi era un evreu turc voinic,
purtând un turban negru peste părul încărunţit prin care mai
răsăreau şuviţe roşcate. Simon îi spusese că omul acesta, pe nume
Zevi, putea fi nepreţuit pentru a-i asigura o călătorie sigură.
– Bată-te să te bată! răcni Zevi la un căruţaş nefericit. Ia-ţi
tălpăşiţa de aici, mormolocule. Du-ţi animalele de aici, nu trebuiau
să meargă cu vitele negustorilor de la Marea Neagră? Nu ţi-am
spus asta de două ori? Nu-ţi aduci aminte deloc unde ţi-era locul
în convoi, prost-zămislitule?
Lui Rob i se părea că Zevi se afla pretutindeni; potolind
certurile între negustori şi căruţaşi, discutând traseele cu ceilalţi
conducători de caravane, verificându-şi chitanţele.
Pe când Rob se uita, lângă el se strecură un persan scund şi
scobit în obraji de slab ce era. În barbă i se opriseră dumicaţi din
ciulamaua pe care probabil o mâncase de dimineaţă şi purta un
turban portocaliu, prea mic pentru capul lui.
– Unde mergi, evreule?
– Sper să plec curând la Ispahan.
– A, Persia! Doreşti o călăuză, effendi? Eu am copilărit la Qum,
la o azvârlitură de băţ de Ispahan şi cunosc fiecare piatră şi fiecare
tufă a drumului.
Rob şovăi.
– Oricine altcineva te-ar duce pe drumul cel lung, de-a lungul

256
ţărmului, apoi prin munţii Persiei. Asta pentru că se tem de calea
cea mai scurtă, prin Marele Deşert de Sare. Dar eu te pot scoate la
locurile cu apă şi te pot feri de tâlhari.
Era foarte tentat să accepte şi să plece imediat, aducându-şi
aminte cât de bine îl slujise Charbonneau. Dar omul avea o privire
piezişă şi acest lucru îl făcu să nege din cap.
Persanul ridică din umeri:
– Dacă te răzgândeşti, stăpâne, sunt un chilipir de călăuză,
lucrez ieftin.
Peste câteva clipe, unul dintre pelerinii francezi de viţă nobilă se
împiedică de maldărul de carpete şi căzu peste Rob.
– Gunoiule, scuipă el într-o parte. Evreule.
Rob se ridică, simţind cum îi urcă sângele în obraji. Văzu că
normandul îşi căuta deja spada.
Dar deodată, lângă ei apăru Zevi.
– Mii de scuze, domnia-ta, zeci de mii de scuze! Am eu grijă de
omul acesta, spuse el şi-l împinse pe Rob în faţa lui.
Când se îndepărtară, Zevi revărsă asupra lui un potop de
cuvinte, dar Rob dădu din cap.
– Nu vorbesc bine limba. Şi nu trebuia să mă ajuţi cu francezul,
îşi căută el cuvintele în persană.
– Zău? Te-ar fi ucis, juncanule.
– Era treaba mea.
– Nu, nu! Într-un loc plin de musulmani şi de creştini beţi,
omorârea unui evreu ar fi doar un aperitiv. Ar fi omorât mulţi până
să se sature, de aceea era şi treaba mea, îl repezi Zevi furios. Ce fel
de fiu al lui Israel e acela care vorbeşte persana ca o cămilă, nu-şi
cunoaşte limba lui şi caută harţă? Cum te cheamă şi de unde eşti?
– Sunt Jesse, fiul lui Benjamin, evreu din Leeds.
– Unde dracu’ e Leeds?
– În Anglia.
– Un inghiliz! exclamă Zevi. N-am întâlnit până acum un evreu
inghiliz.
– Suntem puţini şi împrăştiaţi. N-avem o comunitate, rabin,
shohet sau mashgiah. Nici casă de studiu sau sinagogă, aşa că
rareori ascultăm Limba. De aceea ştiu atât de puţin.
– Rău, să-ţi creşti copiii într-un loc unde nu-şi pot auzi
Dumnezeul şi limba lor, oftă Zevi. Adesea e greu să fii evreu.
Când Rob îl întrebă dacă pleca vreo caravană mare către
Ispahan, clătină din cap.
– A venit la mine o călăuză, spuse Rob.
257
 – Un sturz persan, cu turban mic şi barbă murdară? fornăi
Zevi. Acela te-ar da imediat pe mâna tâlharilor. Ai rămâne în
deşert, cu beregata tăiată şi bunurile furate. Nu, spuse el, ar fi
bine să mergi cu de-ai noştri. Reb Lonzano, adăugă el, după ce se
gândi o bucată de vreme.
– Reb Lonzano?
Zevi încuviinţă:
– Da, se poate ca Reb Lonzano să fie tocmai ce căutăm.
În apropiere se iscase o altercaţie între căruţaşi şi cineva îl
chemă. El făcu o grimasă:
– Fiii ăştia de cămilă, şacali ofticoşi! Acum n-am timp, întoarce-
te după ce pleacă şi caravana asta. Vino la mine după-amiaza
târziu, stau în coliba din spatele hanului principal. Atunci putem
hotărî totul.

Se întoarse peste câteva ore şi-l găsi pe Zevi în coliba lui din
caravanserai. Mai erau acolo trei evrei.
– Acesta e Lonzano ben Ezra, îi spuse el lui Rob.
Reb Lonzano, un bărbat de vârstă mijlocie, era în mod evident
conducătorul. Avea părul şi barba castanii, încă neîncărunţite, dar
orice impresie de tinereţe era ştearsă de faţa lui brăzdată de griji şi
de privirea serioasă.
Loeb ben Kohen şi Aryeh Askari puteau să aibă amândoi cu
zece ani mai puţin decât Lonzano. Loeb era înalt şi uscăţiv, iar
Aryeh, îndesat şi cu umerii pătraţi. Amândoi aveau chipurile
întunecate şi arse de soare ale negustorilor călători, dar îşi păstrau
expresiile neutre, aşteptând verdictul lui Lonzano.
– Sunt negustori şi merg la Masqat, de partea cealaltă a
Golfului Persic, unde îşi au casa, spuse Zevi, apoi se întoarse către
Lonzano: Uite, spuse el sever, acest om demn de milă a fost
crescut ca un goy, neştiutor, într-un ţinut creştin îndepărtat şi e
bine să i se arate că evreii pot fi buni unii cu alţii.
– Ce daravelă ai la Ispahan, Jesse ben Benjamin? întrebă Reb
Lonzano.
– Merg acolo să studiez, să devin doctor.
– Madrassa din Ispahan, dădu Lonzano din cap. Acolo e şi un
văr de-al lui Reb Aryeh, Reb Mirdin Askari, student la medicină.
Rob îşi ascuţi auzul, gata să pună întrebări, dar Reb Lonzano
nu-i îngădui:
– Eşti în stare să-ţi plăteşti cinstit cheltuielile de călătorie?
– Da.
258
 – Gata să-ţi îndeplineşti treburile şi responsabilităţile care-ţi vor
reveni pe parcurs?
– Gata. Ce fel de negoţ faci, Reb Lonzano?
Lonzano îl privi arţăgos. Se vedea că nu considera că el era cel
care ar fi trebuit să răspundă la întrebări.
– Perle, spuse el cu jumătate de gură.
– Cât de mare e caravana cu care călătoriţi?
Lonzano îşi îngădui un mic zâmbet din colţul buzelor:
– Noi suntem caravana cu care călătorim.
Rob nu înţelegea. Se întoarse spre Zevi:
– Cum pot trei oameni să-mi ofere protecţie împotriva bandiţilor
şi a altor pericole?
– Ia ascultă, spuse Zevi, aceştia sunt evrei călători. Ştiu când să
pornească şi când să stea pe loc. Când să se ascundă. Unde să
caute ajutor şi apărare, oriunde s-ar afla.
Se întoarse către Lonzano:
– Ce spui, prietene? Îl luaţi cu voi sau nu?
Reb Lonzano îşi privi cei doi tovarăşi. Aceştia tăceau, cu
expresiile la fel de liniştite, dar probabil că-i comunicară ceva,
pentru că dădu din cap când îşi întoarse din nou privirea spre
Rob.
– Foarte bine, eşti primit să vii cu noi. Plecăm mâine în zori de
la malul Bosforului.
– Voi fi acolo cu calul şi căruţa mea.
Aryeh pufni şi Loeb oftă.
– Fără cal şi căruţă, spuse Lonzano. Mergem pe Marea Neagră
cu bărci mici, ca să înlăturăm pericolele unei călătorii mai lungi pe
uscat.
Zevi îşi puse mâna mare pe genunchiul lui Rob:
– Vor să te ia cu ei, e o ocazie excelentă. Vinde calul şi căruţa.
Rob se hotărî şi dădu din cap.
– Mazel! spuse Zevi cu o mulţumire liniştită în glas şi turnă vin
roşu, turcesc, pentru a pecetlui înţelegerea.

Merse de la caravanserai direct la grajduri şi Ghiz căscă gura

când îl văzu:
– Eşti yahud?
– Sunt yahud.
Ghiz dădu din cap temător, convins că acest vrăjitor era un djin
care-şi putea schimba înfăţişarea după voie.
– M-am răzgândit, îţi vând căruţa.
259
 Persanul îi făcu o ofertă slabă, reprezentând doar o fracţiune
din valoarea obiectului.
– Nu, ai să plăteşti cinstit.
– Poţi să-ţi ţii căruţa şubredă. Dacă vrei să vinzi calul.
– Calul ţi-l fac cadou.
Ghiz îşi îngustă ochii, încercând să zărească primejdia.
– Pentru căruţă trebuie să plăteşti cinstit, dar calul ţi-l
dăruiesc.
Se duse la Calu şi-i frecă botul pentru ultima oară,
mulţumindu-i în tăcere pentru credinţa cu care-l slujise.
– Ţine minte că animalul acesta te ascultă dacă e hrănit bine şi
regulat şi ţinut curat ca să nu i se roadă pielea. Dacă e sănătoasă
când mă întorc, ne vom înţelege bine. Dar dacă văd că ai chinuit-
o…
Îl privi fix pe Ghiz şi grăjdarul se albi şi-şi feri privirea:
– O voi îngriji bine, evreule. Foarte bine!

Căruţa fusese casa lui în toţi anii aceştia şi s-o părăsească era
ca şi cum şi-ar fi luat adio de la ce mai rămăsese din Bărbier.
Cele mai multe lucruri nu le putea lua şi pentru Ghiz, acestea
fură un chilipir. Îşi luă instrumentele chirurgicale şi câteva ierburi
medicinale. Cutia de lăcuste cu capacul găurit. Armele şi încă
unele lucruri mărunte.
Se credea deprins cu greutăţile, dar nu mai fu atât de sigur de
asta a doua zi în zori, când porni cu bocceaua mare în spate pe
străzile tăcute şi negre. Ajunse la Bosfor când cerul se albea şi Reb
Lonzano se uită acru la povara care-i încovoia spinarea.
Trecură strâmtoarea Bosfor într-un teimil – o barcă lungă şi
joasă, puţin mai adâncă decât un trunchi de copac scobit, vopsită
şi condusă cu o singură pereche de vâsle, la care trăgea un băietan
somnoros. Pe ţărmul celălalt era oraşul Uskudar, cu o îngrămădire
de cocioabe în faţa cărora erau legate ambarcaţiuni de toate
felurile şi mărimile. Spre dezamăgirea lui, Rob află că aveau o oră
de mers pe jos până la micul golf de unde aveau să navigheze prin
Bosfor şi de-a lungul Mării Negre. Îşi ridică bocceaua grea pe umeri
şi porni după cei trei oameni.
În curând, mergea alături de Lonzano.
– Am aflat de la Zevi ce s-a petrecut cu normandul de la
caravanserai. Trebuie să-ţi pui frâu pornirilor, ca să nu ne
primejduieşti pe toţi.
– Da, Reb Lonzano.
260
 Cumpănindu-şi din nou povara, din piept i se ridică un suspin.
– E ceva, inghiliz?
Rob clătină din cap. Ţinând bocceaua pe umărul dureros, cu
sudoarea sărată intrându-i în ochi, se gândi la Zevi şi rânji:
– E greu să fii evreu.

Până la urmă, ajunseră la un golfuleţ pustiu, unde se afla doar

un vas de marfă, larg şi scund, cu un singur catarg şi trei pânze,
una mare şi două mici.
– Ce fel de corabie e asta? îl întrebă pe Reb Aryeh.
– Una bună.
– Haideţi! strigă căpitanul.
Îl chema Ilias şi era un grec plăcut, blond şi cu faţa arsă de
soare, zâmbind larg cu dinţii rari şi albi. Rob îl consideră un om de
afaceri prea hrăpăreţ, pentru că pe vas se aflau deja nouă
sperietori chele, fără sprâncene sau gene.
– Dervişi, călugări cerşetori musulmani, mormăi Lonzano.
Aveau rase zdrenţuite şi murdare. De frânghia cu care se
încingeau, atârnau o cană şi o praştie. În mijlocul frunţii aveau
câte un cerc întunecat; Reb Lonzano îi spuse mai târziu lui Rob că
acesta era zabiba, semn obişnuit la musulmanii credincioşi, care-
şi lipeau capul de pământ de cinci ori pe zi, la orele de rugăciune.
Unul din ei, poate conducătorul, îşi duse mâinile la piept şi le
făcu o plecăciune evreilor:
– Salaam.
– Salaam aleikhem, le întoarse Lonzano plecăciunea.
– Haideţi! le strigă grecul şi se urcară pe scara de frânghie pe
puntea răcoroasă, unde se aflau doi marinari tineri, cu nişte cârpe
înnodate pe şolduri.
De fapt nu exista o punte propriu-zisă, ci stăteau tot ca într-o
barcă, în spaţiul deschis al vasului, cu aromă de lemn şi sare.
Cum Ilias insistase să lase la mijloc drum liber pentru marinari,
pasagerii nu mai aveau prea mult loc. După ce-şi înghesuiră
boccelele, evreii şi musulmanii se îngrămădiră unii lângă alţii, ca
nişte heringi puşi la sărat.
Când se ridicară cele două ancore, dervişii începură să lălăie.
Conducătorul lor, numit Dedeh – avea faţa îmbătrânită şi pe lângă
zabiba, mai avea pe frunte trei semne întunecate, parcă de arsuri –
îşi azvârli capul pe spate şi strigă la cer: „Allah Ek-beeeer”. Sunetul
păru să se încolăcească peste mare.
„La ilah illallah”, urmă corul discipolilor.
261
 „Allah Ek-beeeer.”
Corabia alunecă pe mare, vântul îi umflă pânzele şi porniră
întins către răsărit.

Stătea înghesuit între Reb Lonzano şi un tânăr derviş costeliv,

cu o singură pată întunecată pe frunte. Tânărul îi zâmbi şi scoase
din rasă patru bucăţi de pâine uscată, pe care le întinse evreilor.
– Mulţumeşte-i din partea mea, spuse Rob, dar spune-i că nu
mănânc.
– Trebuie să mâncăm, îi spuse Lonzano. Altfel se vor simţi grav
ofensaţi.
– E făcută din făină nobilă, spuse dervişul într-o persană
curgătoare. O pâine cu adevărat excelentă.
Lonzano îl fulgeră pe Rob cu privirea, mâniat probabil pentru că
nu vorbise în limba evreilor. Tânărul derviş îi privi mâncând
pâinea cu gust de transpiraţie solidificată.
– Sunt Melek abu Ishak, spuse dervişul.
– Sunt Jesse ben Benjamin.
Dervişul dădu din cap şi închise ochii. În curând sforăia, lucru
care i se păru lui Rob un semn de înţelepciune, căci era foarte greu
să dormi într-o asemenea barcă, iar călătoria era nespus de
monotonă. Nici marea, nici ţărmul apropiat nu ofereau ochiului o
cât de mică variaţie.
Totuşi, avea la ce să se gândească. Când îl întrebă pe Ilias de ce
urmau linia ţărmului, grecul zâmbi:
– Nu pot pune mâna pe noi în ape puţin adânci, explică el.
Rob privi în direcţia mâinii lui întinse şi văzu în depărtare nişte
norişori albi, care erau pânzele umflate ale unei corăbii.
– Piraţi, spuse grecul. Speră că vom fi nevoiţi să ieşim în larg.
Ca să ne ucidă şi să ia vasul meu şi banii voştri.
Cu cât soarele ardea mai tare, cu atât duhoarea de trupuri
nespălate devenea mai puternică. E drept că briza marină o atenua
destul de mult, dar totuşi se simţea şi era foarte neplăcută. I se
părea că vine de la dervişi şi încercă să se depărteze de Melek abu
Ishak, dar nu avea unde să se ducă. Totuşi, era avantajos să
călătorească împreună cu musulmanii, pentru că trebuiau să se
prosterneze de cinci ori pe zi spre răsărit şi atunci Ilias trăgea
vasul la ţărm. În aceste intervale, evreii luau repede câte o gustare
şi se uşurau după tufişuri.
Pielea lui englezească era demult înnegrită de soare, dar acum
simţea cum căldura şi sudoarea sărată i-o tăbăcesc. Noaptea,
262
simţea absenţa soarelui ca pe o binecuvântare, dar somnul îi
moleşea tovarăşii şi Melek pe de o parte şi Lonzano de cealaltă se
lăsau pe el grei ca nişte saci. Când nu mai putea suporta, îşi făcea
loc dând din coate şi se alegea cu sudălmi din amândouă părţile.
Evreii se rugau în ambarcaţiune. Rob îşi punea în fiecare
dimineaţă tefillinul odată cu ceilalţi încolăcindu-şi şiretul de piele
pe braţul stâng, aşa cum exersase în hambarul din Tryavna.
Înfăşură şiretul în jurul fiecărui deget, îndoindu-le şi sperând că
ceilalţi nu-şi dădeau seama că habar nu are ce face.
Între două acostări, Dedeh îşi punea dervişii să se roage şi pe
apă:
„Dumnezeu e cel mai mare! Dumnezeu e cel mai mare!
Dumnezeu e cel mai mare!
Mărturisim că nu este Altul în afară de El! Mărturisim că nu
este Altul în afară de El!
Mărturisim că Mahomed este profetul Lui! Mărturisim că
Mahomed este profetul Lui!”
Melek îi spuse lui Rob că ei erau dervişi din ordinul lui Selman,
bărbierul Profetului, care juraseră să-şi petreacă viaţa în sărăcie şi
pietate. Zdrenţele lor simbolizau renunţarea la luxul pământesc.
Spălarea lor ar fi însemnat să-şi nege credinţa, ceea ce le explica
putoarea. Raderea părului de pe corp semnifica îndepărtarea
vălului dintre Dumnezeu şi slujitorii lui. Cănile purtate la brâu
erau semn al adâncii fântâni a meditaţiei, iar praştiile erau pentru
a îndepărta diavolul. Arsurile de pe frunte întăreau pocăinţa şi le
dădeau bucăţi de pâine străinilor pentru că Gabriel îi adusese
pâine lui Adam în Paradis.
Se aflau în ziaret, adică în pelerinaj la mormintele sfinte de la
Mecca.
– De ce vă încolăciţi curele pe braţe dimineaţa? îl întrebă Melek.
– E porunca Domnului, spuse el şi-i povesti lui Melek despre
porunca dată în Deuteronom.
– De ce uneori vă acoperiţi umerii cu şaluri când vă rugaţi, iar
alteori nu?
Nu ştia ce să răspundă; nu dobândise decât cunoştinţe
superficiale trăind printre evreii din Tryavna. Se strădui să-şi
ascundă ignoranţa:
– Pentru că Cel Neaflat, fie El binecuvântat, ne-a arătat că
trebuie să facem aceste lucruri, spuse el grav, iar Melek dădu din
cap zâmbind.
Întorcând capul, văzu că Reb Lonzano îl studia cu pleoapele
263
grele pe jumătate lăsate peste ochi.

264
 35
Sare

Primele două zile fură calme, dar în cea de-a treia, vântul se
înteţi şi marea deveni dificilă. Ilias îşi ţinea cu dibăcie barcazul la
distanţă de corabia piraţilor şi de pericolele ţărmului. În apus,
forme suple şi întunecate se ridicau din apa sângerie, sărind pe
lângă şi sub carena vasului. Rob se înfioră, cuprins de cea mai
autentică frică, dar Ilias râse şi-i spuse că erau marsuini, nişte
făpturi jucăuşe şi inofensive.
Spre răsărit, valurile crescură cât nişte coline şi Rob fu din nou
cuprins de rău de mare. Voma lui se dovedi contagioasă chiar şi
pentru marinarii încercaţi şi în curând vasul era plin de oameni
galbeni la faţă şi aplecaţi, rugându-se lui Dumnezeu într-o
diversitate de graiuri să pună un capăt suferinţei lor.
Când îi fu cel mai rău, Rob îl imploră să-l părăsească pe ţărm,
dar Reb Lonzano clătină din cap.
– Ilias nu se va mai opri să-i lase pe musulmani să se roage,
spuse el, pentru că pe aici sălăşluiesc triburi turcomane. Străinii
care nu sunt ucişi sunt luaţi ca sclavi şi în fiecare cort de-al lor au
unul sau doi nefericiţi, pe care-i ţin în lanţuri toată viaţa.
Lonzano îi povesti cum vărul lui, împreună cu doi fii,
încercaseră să ducă în Persia o caravană cu grâu.
– Au fost prinşi şi îngropaţi în grâu până la gât. Apoi i-au lăsat
să moară de foame, o moarte grea. Până la urmă, turcomanii au
vândut trupurile lor familiei noastre, pentru a fi îngropate
cumsecade.
Aşa că Rob rămase pe mare şi încă patru zile trecură,
interminabile, ca patru ani.
La şapte zile după ce plecară din Constantinopol, Ilias duse
barcazul într-un port minuscul, în jurul căruia erau adunate vreo
patruzeci de case, unele cu nişte structuri rahitice din lemn, dar
cele mai multe clădite din cărămizi de lut uscate la soare. Portul
nu arăta ospitalier, dar lui Rob i se păru minunat şi avea să-şi
amintească mereu cu recunoştinţă de oraşul Rize.
– Imshallah! Imshallah! exclamară dervişii când vasul ancoră.

265
 Reb Lonzano rosti o mulţumire. Cu pielea mai neagră şi
stomacul supt, Rob sări pe ţărmul care se legăna şi se depărtă
grijuliu de marea detestată.

Dedeh se înclină în faţa lui Lonzano, Melek clipi şi-i zâmbi lui
Rob, apoi dervişii se duseră.
– Hai, spuse Lonzano.
Evreii păreau că ştiu încotro să se îndrepte. Rize era un loc
sordid. Câini galbeni fugeau şi lătrau la ei.
Trecură pe lângă copii cu ochi urduroşi, care chicoteau, pe
lângă o femeie care gătea ceva afară, la foc şi pe lângă doi bărbaţi
adormiţi pe pământ, apropiaţi ca nişte îndrăgostiţi. Un bătrân
scuipă când trecură pe lângă el.
– În general, oamenii de aici vând vite celor care vin în corăbii şi
pleacă apoi spre munţi, spuse Lonzano. Loeb se pricepe foarte bine
la vite şi o să cumpere pentru toţi.
Rob dădu şi el bani lui Loeb şi se opriră la o colibă alături de
care se afla un ţarc plin cu măgari şi catâri. Negustorul era un om
cu albeaţă. Degetul mijlociu şi inelarul de la mâna stângă îi
lipseau şi cel care i le tăiase făcuse o treabă primitivă, dar cioturile
rămase îl ajutau să tragă de hăţuri, pentru a-i prezenta lui Loeb
animalele.
Loeb nu se târguia şi nu făcea caz. Adesea, părea că nici nu se
uită la câte un animal. Uneori se oprea şi le controla ochii, dinţii,
picioarele şi coada.
Vru să cumpere un catâr şi vânzătorul se strâmbă auzindu-i
oferta:
– Nu e destul! spuse el mânios, dar când Loeb ridică din umeri
şi dădu să plece, omul îl opri şi-i primi banii.
La alt negustor cumpărară încă trei animale. Cel de-al treilea la
care se opriră se uită lung la ce cumpăraseră până atunci şi dădu
alene din cap. Apoi le separă dintre animalele lui câteva.
– Îşi cunosc marfa unii altora şi a văzut că Loeb va lua numai
ce-i mai bun, spuse Aryeh.
În curând, fiecare membru al grupului avea un măgăruş
rezistent şi voinic pentru călărie şi un catâr puternic pentru
bagaje.
Lonzano spuse că nu mai aveau decât o lună de călătorit până
la Ispahan, dacă totul mergea bine şi ştirea îi dădu noi puteri lui
Rob. Traversară într-o zi câmpia şi în alte trei dealurile mai joase.
Apoi pătrunseră în dealurile submontane. Lui Rob îi plăceau
266
munţii, dar aceştia apăreau ca nişte piscuri stâncoase şi pleşuve.
– Din cauză că în cea mai mare parte a anului e secetă, spuse
Lonzano. Primăvara sunt torente sălbatice şi periculoase, dar după
aceea pământul se usucă. Dacă vezi un lac, e aproape sigur cu apă
sărată. Dar noi ştim unde să găsim apă dulce.
Dimineaţa se rugară; după aceea, Aryeh scuipă dispreţuitor în
direcţia lui Rob:
– Nu ştii nimic. Eşti un goy prost.
– Tu eşti cel prost şi vorbeşti ca un porc, îi spuse Lonzano lui
Aryeh.
– Nu ştie nici măcar cum se aşază un tefillin! spuse Aryeh
posomorât.
– A fost crescut printre străini şi dacă nu ştie, avem ocazia să-l
învăţăm. Eu, Reb Lonzano ben Ezra ha-Levi sin Masqat, o să-i arăt
câteva dintre căile poporului lui.
Lonzano îi arătă lui Rob cum să-şi pună corect filacteriile.
Cureluşele erau răsucite de trei ori în jurul antebraţului, formând
litera ebraică shin, apoi erau înfăşurate de încă şapte ori peste
braţ, de-a curmezişul palmei şi în jurul degetelor, astfel încât să
închipuie încă două litere, dalet şi yud, alcătuind cuvântul
Shaddai, unul dintre cele şapte nume ale Neştiutului.
În timpul înfăşurărilor se rosteau rugăciuni, iar printre ele un
pasaj din Biblie, din cartea lui Osea: „Te voi lega de Mine pentru
totdeauna… cu dreptate şi bună judecată, întru bunătate iubitoare
şi milă. Şi te voi lega de Mine întru credinţă şi tu îl vei cunoaşte pe
Domnul.”
Repetând cuvintele, Rob începu să tremure, căci îi promisese
lui Iisus că va rămâne credincios, în pofida înfăţişării de evreu.
Apoi îşi aminti că şi Cristos fusese evreu şi că desigur, în viaţa lui,
îşi pusese de mii de ori filacteriile, recitând aceleaşi cuvinte.
Greutatea de pe inimă i se ridică şi dispărându-i teama, rosti
rugăciunile după Lonzano observând cum cureluşele de piele îi
împurpurau braţul într-un mod foarte interesant, care arăta că
sângele fusese oprit de legăturile strânse. Se pomeni întrebându-se
de unde venea sângele în corp şi încotro avea să plece din mână,
după ce va desface legăturile.
– Încă ceva, spuse Lonzano când îşi scoteau filacteriile. Nu
trebuie să neglijezi să cauţi călăuzirea de sus numai pentru că nu
cunoşti limba. S-a scris că dacă o persoană nu poate rosti
rugăciunea necesară, e suficient să se gândească la
Atotputernicul. Şi aceasta e un fel de rugăciune.
267
 Nu constituiau o privelişte grozavă pentru că, în afară de cazul
când e foarte scund, un om va crea întotdeauna o disproporţie
călărind pe un măgar. Picioarele lui Rob atingeau pământul, dar
măgăruşul îl purta cu uşurinţă şi era un dobitoc gentil şi obişnuit
cu pantele munţilor.
Nu-i plăcea că Lonzano smulsese din tufişuri o nuia şi-şi
biciuia mereu animalul, îndemnându-l să meargă mai iute.
– De ce aşa de repede? mormăi el, dar Lonzano nu se obosi să-i
răspundă.
În schimb, o făcu Loeb:
– Pe aici locuiesc oameni răi. Omoară toţi călătorii, iar pe evrei
îi urăsc în mod deosebit.
Numai ei cunoşteau drumurile; era îndoielnic faptul că Rob s-ar
fi descurcat în ţinutul sumbru şi vrăjmaş dacă celorlalţi trei li s-ar
fi întâmplat ceva. Poteca urca şi cobora abrupt, răsucindu-se
printre munţii întunecaţi ai Turciei estice. În cea de-a cincea zi,
după-amiaza târziu, ajunseră la un mic pârâu capricios, cu
ţărmurile pietroase.
– Râul Coruh, anunţă Aryeh.
Apa din plosca lui Rob era pe sfârşite, dar Aryeh nu-l lăsă să se
apropie de râu.
– E sărat, spuse el muşcător, de parcă Rob ar fi trebuit să ştie.
Şi porniră mai departe. În amurg, ocoliră o coastă şi dădură
peste un băiat care păzea nişte capre. Când îi văzu, acesta o rupse
la fugă.
– Să mergem după el? întrebă Rob. Poate aleargă să le spună
despre noi bandiţilor.
Lonzano îl privi cu zâmbet şi Rob văzu că încordarea de pe
chipul lui pierise:
– Era un băiat evreu. Ajungem la Bayburt.
Satul avea mai puţin de o sută de locuitori, dintre care aproape
o treime evrei. Trăiau în spatele unui zid înalt şi gros, care
continua muntele. Când ajunseră acolo, poarta din zid era
deschisă. După ce intrară, fu închisă şi încuiată imediat şi se
găsiră în siguranţă în comunitatea evreiască.
– Shalom, le spuse fără mirare rabinul din Bayburt.
Era un om scund, care ar fi arătat foarte degajat călare pe un
măgar. Avea o barbă deasă şi o expresie serioasă.
– Shalom aleikhem, spuse Lonzano.
Rob aflase în Tryavna despre sistemul de a călători al evreilor,
268
dar acum îl vedea ca participant. Nişte băieţi le luară animalele să
le îngrijească iar alţii le luară ploştile să le umple cu apă dulce de
la fântâna satului. Femeile le aduseră cârpe umede ca să se spele
şi fură ospătaţi cu supă, vin şi pâine proaspătă înainte de a se
duce la sinagogă pentru ma’ariv. După slujbă, se aşezară la taifas
cu rabinul şi câţiva dintre fruntaşi.
– Te-am mai văzut, nu-i aşa? îl întrebă rabinul pe Lonzano.
– M-am mai bucurat de ospitalitatea dumneavoastră. Acum
şase ani, împreună cu fratele meu Abraham şi cu tatăl nostru, fie-i
neştearsă amintirea, Jeremiah ben Label. Tatăl nostru a pierit
acum patru ani, din cauza unei zgârieturi pe braţ care s-a otrăvit
şi l-a ucis. Voia Celui Preaînalt.
– Odihnească-se în pace, dădu rabinul din cap, oftând.
Un evreu cărunt îşi scărpină bărbia şi interveni nerăbdător:
– Poate-ţi aminteşti de mine, Yosel ben Samuel din Bayburt. Am
stat la familia ta din Masqat, în primăvară s-au împlinit zece ani de
atunci. Am adus bucăţi de aramă cu o caravană de patruzeci şi trei
de cămile şi unchiul tău, – Issachar, nu? – m-a ajutat să le vând
unui topitor şi să iau o încărcătură de bureţi de mare, pe care i-am
adus şi i-am vândut cu profit bun.
– Unchiul meu, Jehiel, zâmbi Lonzano. Jehiel ben Issachar.
– Jehiel, aşa e! E sănătos?
– Când am plecat din Masqat, era, spuse Lonzano.
– Bun, spuse rabinul. Aflaţi că drumul către Erzurum e bântuit
de o adunătură de bandiţi turci, lua-i-ar ciuma să-i ia şi toate
nenorocirile să le calce pe urme. Ucid sau cer răscumpărări, după
cum le e voia. Trebuie să-i ocoliţi pe o potecuţă din munţi. N-o să
vă rătăciţi, vă va călăuzi un tânăr din sat.
Aşa că, a doua zi devreme, ieşiră din Bayburt şi părăsiră
drumul bătut, cotind pe o potecă îngustă, pe marginile căreia se
căscau, din loc în loc, prăpăstii. Călăuza rămase cu ei până când
reveniră în siguranţă la drumul principal.
În noaptea următoare poposiră la Karakose, unde erau numai
vreo douăsprezece familii evreieşti de negustori bogaţi, aflaţi sub
protecţia unui războinic puternic, Ali ul Hamid. Castelul lui
Hamid, în formă de heptagon, se înălţa pe o culme dominând
oraşul. Părea un galion de război fără catarge. Apa era adusă la
fortăreaţă în burdufuri cărate de asini şi cisternele erau ţinute
pline, pentru cazuri de asediu. În schimbul protecţiei lui Hamid,
evreii din Karakose aveau obligaţia să umple magaziile castelului
cu mei şi orez. Rob şi însoţitorii lui nu-l zăriră pe Hamid, dar
269
plecară bucuroşi din locul acela unde pacea şi bunăstarea
depindeau de capriciile unui singur om.
Străbăteau un teritoriu periculos şi accidentat, dar reţeaua lor
funcţiona. În fiecare seară găseau un loc unde să-şi împrospăteze
rezerva de apă dulce, mâncau bine şi erau adăpostiţi, ba li se mai
ofereau şi sfaturi în legătură cu drumul care-i aştepta. Cutele de
îngrijorare de pe chipul lui Lonzano dispăreau una câte una.
Într-o seară de vineri ajunseră la sătucul de munte Igdir şi
rămaseră o zi în plus în casele de piatră ale evreilor de acolo, ca să
nu călătorească în ziua Sabatului. În Igdir se copseseră fructele şi
gustară recunoscători cireşe amare şi gutui păstrate bine. Chiar şi
Aryeh se relaxă, iar Loeb îi arătă lui Rob un limbaj secret de
gesturi, prin care negustorii evrei din Orient se târguiau fără să
vorbească.
– Cu mâinile, spuse Loeb. Degetul drept înseamnă zece, îndoit,
cinci. Vârful degetului înseamnă unu, mâna toată arată o sută,
pumnul, o mie.
El şi Loeb călăreau alături când plecară din Igdir, târguindu-se
tăcuţi, cu mâinile, aranjând soarta unor încărcături inexistente,
cumpărând şi vânzând mirodenii, aur şi regate pentru a face
timpul să treacă mai uşor. Drumul era bolovănos.
– Nu suntem departe de Muntele Ararat, spuse Aryeh.
Rob privi piscurile duşmănoase şi pământul sterp.
– Ce i-o fi venit lui Noe să coboare din arcă aici? se miră el, iar
Aryeh înălţă din umeri.
La Nazik, oraşul următor, fură siliţi să întârzie.
Comunitatea era aşezată într-un defileu pietros şi cuprindea
optzeci şi patru de evrei şi de treizeci de ori mai mulţi anatolieni.
– O să fie în oraş o nuntă turcească, le spuse rabinul, un
bătrân scheletic, cu umerii încovoiaţi şi privire neînduplecată. Au
început deja să petreacă şi sunt înflăcăraţi peste măsură. Nu
îndrăznim să ieşim din cartierul nostru.
Gazdele îi tăinuiră patru zile încheiate în casele lor. Aveau
mâncare din belşug şi o fântână bună. Evreii din Nazik erau
politicoşi şi plăcuţi la fire şi călătorii dormiră într-un hambar
răcoros din piatră, pe paie curate. Rob auzi dinspre oraş zgomot de
încăierări şi certuri de beţivi şi o dată, peste zidul evreiesc, se
abătu o ploaie de pietre, dar nimeni nu fu rănit.
La încheierea celor patru zile, unul din fiii rabinului se aventură
în oraş şi-i găsi pe turci potoliţi şi epuizaţi de sărbătoarea
sălbatică, aşa că, în ziua următoare, Rob plecă bucuros din Nazik,
270
împreună cu tovarăşii lui.
Urmă o porţiune unde nu existau comunităţi evreieşti. Plecară
de trei zile din Nazik când ajunseră la un podiş în centrul căruia se
afla un lac mare, înconjurat de un brâu noroios. Descălecară de pe
măgari.
– Acesta e Urmiya, îi spuse Lonzano lui Rob, un lac sărat şi
puţin adânc. Primăvara, torentele îngrămădesc minereuri pe
malurile lui. Soarele de vară seacă apa şi lasă sarea pe maluri. Ia
şi gustă.
Rob puse un pic de sare pe limbă şi se strâmbă.
– Ăsta-i gustul Persiei, zâmbi larg Lonzano.
Îi trebui un moment până să înţeleagă:
– Suntem în Persia?
– Da. Aici e hotarul.
Era dezamăgit. Prea era lung drumul pe care-l făcuse pentru…
asta. Lonzano îi prinse gândul:
– Lasă, îţi făgăduiesc că te vei îndrăgosti de Ispahan. Mai bine
am încăleca, mai avem zile bune de mers.
Dar n-o făcu înainte ca Rob să se uşureze în lacul Urmiya,
adăugând sarea lui englezească la gustul Persiei.

271
 36
Vânătorul

Aryeh îşi dădu ura pe faţă. Avea grijă să-şi aleagă cuvintele de
faţă cu Lonzano şi Loeb, dar când cei doi se îndepărtau, remarcile
lui către Rob erau foarte muşcătoare. Chiar şi când vorbea cu
ceilalţi doi evrei, folosea adesea cuvinte tăioase.
Rob era mai înalt şi mai solid. Uneori îi trebuia multă voinţă ca
să nu se repeadă asupra lui Aryeh. Lonzano îl înţelegea:
– Trebuie să-l ignori, îi spuse el lui Rob.
– Aryeh e un…
Nu cunoştea cuvântul persan pentru „ticălos”.
– Nici acasă Aryeh nu era omul cel mai plăcut şi nu are suflet
de călător. Când am plecat din Masqat, era căsătorit de mai puţin
de un an şi avea un fiu nou-născut pe care nu dorea să-l
părăsească. De atunci, a fost mereu posomorât, oftă Lonzano. Ei,
toţi avem familii şi adesea e greu să călătoreşti departe de casă,
mai ales sâmbăta sau de sărbători.
– De când aţi plecat din Masqat? întrebă Rob.
– De douăzeci şi şapte de luni.
– Dacă viaţa asta de negustor e atât de grea şi singuratică, de
ce nu renunţaţi la ea?
– Aşa supravieţuiesc evreii, îl privi drept Lonzano.

Ocoliră colţul nord-estic al lacului Urmiya şi în curând intrară

din nou în munţii pleşuvi. Se opriră noaptea la evreii din Tabriz şi
Takestan. Rob nu văzu mari deosebiri în aceste localităţi faţă de
cele din Turcia. Erau oraşe posomorâte de munte, cu locuinţe din
piatră, oameni dormind la umbră şi capre rătăcite pe lângă
fântâna publică. Şi Kashan era aşa, dar pe poarta din Kashan se
afla un leu.
Un leu adevărat, imens.
– E un dobitoc foarte cunoscut, spuse Lonzano, mândru de
parcă ar fi fost leul lui. A fost ucis în urmă cu douăzeci de ani de
către Abdallah Şah, tatăl conducătorului de azi. Dădea iama de
şapte ani prin vitele lui şi până la urmă, Abdallah i-a luat urma şi

272
l-a ucis. În Kashan se serbează în fiecare an ziua vânătorii.
Acum leul avea caise uscate în loc de ochi şi o bucată de fetru
roşu ca limbă, şi Aryeh spuse dispreţuitor că era plin de zdrenţe şi
buruieni uscate. Generaţiile de molii îi roseseră blana până la piele
pe alocuri, dar avea picioarele ca nişte coloane şi dinţii ascuţiţi şi
lungi ca vârful de lance, care-l făcură pe Rob să se înfioare când îl
atinse.
– Nu mi-ar plăcea să-l întâlnesc.
Aryeh îşi arătă zâmbetul superior:
– Cei mai mulţi oameni trec prin viaţă fără să vadă un leu.
Rabinul din Kashan era un bărbat durduliu, cu păr şi barbă
nisipii. Îl chema David ben Sauli Învăţătorul şi Lonzano auzise deja
de reputaţia lui de învăţat, cu toate că era un om tânăr. Era
primul rabin pe care Rob îl vedea purtând turban în loc de pălărie
evreiască de piele. Când le vorbi, cutele de îngrijorare reapărură pe
faţa lui Lonzano.
– Nu e sigur să urmaţi drumul către miazăzi, prin munţi, le
spuse rabinul. În faţa voastră se află un grup puternic de seliuci.
– Cine sunt seliucii? întrebă Rob.
– Sunt un popor de crescători de vite, care trăiesc în corturi, nu
în oraşe, spuse Lonzano. Ucigaşi şi luptători aprigi. Cutreieră
ţinuturile de hotar dintre Persia şi Turcia.
– N-o puteţi lua prin munţi, spuse rabinul amărât. Soldaţii
seliuci sunt mai răi decât bandiţii.
Lonzano îi privi pe Rob, Loeb şi Aryeh:
– Nu ne rămân atunci decât două alegeri. Putem rămâne aici la
Kashan, să aşteptăm să treacă pericolul cu seliucii, ceea ce poate
însemna să zăbovim câteva luni, poate chiar un an. Sau putem să
sărim munţii, apropiindu-ne de Ispahan prin deşert şi păduri. N-
am călătorit prin deşertul acesta, Dasht-i-Kavir, dar am fost în
altele şi sunt groaznice.
Se întoarse spre rabin:
– Poate fi traversat?
– N-ar trebui să traversaţi tot Dasht-i-Kavir-ul, Doamne
păzeşte, spuse rar rabinul. Nu este nevoie decât să treceţi un colţ
din el, mergând timp de trei zile, întâi spre răsărit şi apoi spre sud.
Da, uneori se face. Vă putem spune cum să mergeţi.
Cei patru se priviră. În cele din urmă Loeb, cel mai tăcut, rupse
liniştea:
– Nu vreau să stau aici un an, spuse el, vorbind astfel pentru
toţi.
273
 Fiecare îşi cumpără un burduf mare din piele de capră şi-l
umplu cu apă înainte de a pleca din Kashan. Pline, erau grele.
– Avem nevoie de atâta apă pentru trei zile? întrebă Rob.
– Se mai întâmplă accidente. Am putea rămâne mai mult timp
în deşert, spuse Lonzano. Şi trebuie să-ţi împărţi apa cu animalele,
fiindcă nu luăm cămile, ci măgari şi catâri.
O călăuză din Kashan, călare pe un cal alb, îi însoţi până la
locul unde o potecă aproape invizibilă se desfăcea din drum.
Deşertul Dasht-i-Kavir începea cu o culme de lut, pe care se
mergea mai uşor decât prin munţi. La început, înaintară repede şi
dispoziţia li se îmbunătăţi. Pământul se schimbă încetul cu
încetul, aşa că nici nu-şi dădură seama când se pomeniră sub
soarele arzător, luptându-se cu nisipul gros şi atât de fin, încât
copitele animalelor se împotmoleau. Descălecară cu toţii şi oameni
şi animale se împleticiră înainte, la fel de nefericiţi.
Lui Rob i se părea un vis oceanul acela de nisip, întinzându-se
în toate direcţiile. Uneori se strângea în valuri ca ale mării de care
se temea, alteori în mici încreţituri, ca ale apelor unui lac, înfiorate
de vântul de vest.
Nu întrezărea nicio urmă de viaţă, nicio pasăre în aer, niciun
gândac sau vierme pe sol, dar după-amiaza trecură pe lângă oase
albite strânse ca o grămadă de surcele în faţa unei colibe englezeşti
şi Lonzano îi spuse lui Rob că triburile nomade construiau astfel
de grămezi de oase de oameni şi animale, pe care le foloseau ca
puncte de reper. Semnul care le dovedea că existau oameni care se
simţeau acasă într-un asemenea loc îi nelinişti şi se străduiau să
ţină în frâu animalele, ştiind cât de departe ar răzbate răgetul unui
măgar în aerul încremenit.
Era un deşert sărat. În răstimpuri, nisipul se încolăcea pe lângă
cruste de noroi sărat, ca malurile lacului Urmiya. Şase ore de marş
îi istoviră pe de-a-ntregul şi când ajunseră la un mic deal care
ţinea umbră, oamenii şi animalele se înghesuiră să încapă în locul
răcoros comparativ cu soarele ucigător de până atunci. După o oră
de odihnă, îşi reluară drumul în amurg.
– Poate ar fi mai bine să călătorim noaptea şi să dormim pe
arşiţă, sugeră Rob.
– Nu, spuse repede Lonzano. Când eram tânăr, am trecut prin
Dasht-i-Lut cu tata, doi unchi şi patru veri. Fie ca morţii să-şi
găsească liniştea. Dasht-i-Lut e un deşert sărat, ca şi acesta. Ne-
am hotărât să călătorim noaptea şi în curând am avut necazuri. În
274
sezonul cald, lacurile sărate şi mlaştinile se usucă şi-şi formează o
crustă la suprafaţă. Oamenii şi animalele rupeau crusta. Uneori,
sub ea e mâl şi nisipuri mişcătoare. E prea periculos să mergem
noaptea.
Nu voia să răspundă la întrebările legate de experienţa lui din
Dasht-i-Lut şi Rob nu-l presă, simţind că era un subiect pe care
era bine să-l ocolească.
La căderea întunericului, se aşezară sau se lungiră pe nisipul
sărat. Deşertul care-i copsese ziua devenea rece noaptea. Nu aveau
lemne, dar nici n-ar fi aprins focul, ca să nu fie văzuţi de ochi
neprietenoşi. Rob era atât de obosit încât uită de toate şi căzu într-
un somn adânc, trezindu-se abia în zori.
Era uluit de faptul că ţinutul care păruse atât de bogat în apă
la Kashan se transformase în această sălbăticie uscată.
Se mulţumi cu câteva sorbituri de apă, îşi mâncă pâinea şi
adăpă animalele, ţinându-le pălăria ca să bea din ea şi
bucurându-se apoi de senzaţia de răcoare dată de pălăria udă
aşezată pe cap.
Urmă o zi de înaintare câinoasă. Când soarele urcă în înaltul
cerului, arătându-şi toată puterea, Lonzano începu să recite din
Scripturi:
Înalţă-te, străluceşte, căci lumina a venit şi slava Domnului este
asupra ta.
Unul câte unul, ceilalţi preluară refrenul şi un timp se rugară
Domnului cu gâtlejuri uscate.
Curând, Loeb îi întrerupse cu un strigăt:
– Vin călăreţi!
Departe, spre sud, văzură un nor ca cel ridicat de o oaste mare
şi lui Rob îi fu teamă că erau oamenii deşertului, aceia care
făcuseră grămada de oase. Dar cu cât se apropia mai mult îşi
dădeau seama că nu era decât un nor.
Când începu să bată vântul fierbinte al deşertului, măgarii şi
catârii se întoarseră cu spatele, cu înţelepciunea instinctului. Rob
se ghemui cât putu după animale şi vântul trecu peste ei. Primele
semne lăsate fură cele ale febrei. Vântul purta nisip şi sare, care-i
arseră pielea ca cenuşa fierbinte. Aerul deveni şi mai greu şi mai
apăsător şi oamenii şi animalele aşteptară până când furtuna îi
transformă în grămezi de durere, acoperite cu un strat de nisip şi
sare gros de două degete.

În noaptea aceea o visă pe Mary Cullen. Era cu ea şi era

275
împăcat. Pe chipul ei se citea fericirea şi el ştia că era datorită lui
şi îi părea bine. Ea începu să brodeze şi deodată nu mai era ea, ci
mama şi fu copleşit de o căldură şi de o siguranţă pe care nu le
mai simţise de când avea nouă ani.
Apoi se trezi, tuşind din gât şi scuipând sec. Avea nisip şi sare
în gură şi în urechi şi când se sculă, simţi frecătura abrazivă şi
între fese.
Era cea de-a treia dimineaţă. Rabinul David ben Sauli îi
indicase lui Lonzano să meargă către est două zile şi către sud o zi.
Merseră în direcţia care i se păruse lui Lonzano a fi răsăritul şi
acum se întorseseră către ceea ce Lonzano credea a fi sudul.
Rob nu fusese niciodată în stare să deosebească nordul de sud
sau estul de vest. Se întrebă ce se va alege de ei dacă Lonzano nu
ştia nici el care e sudul sau estul sau dacă instrucţiunile rabinului
din Kashan nu fuseseră bune.
Bucata din Dasht-i-Kavir pe care trebuia s-o traverseze era ca o
baltă faţă de ocean. Deşertul principal era mare şi de netrecut
pentru ei.
Şi dacă, în loc să traverseze balta, se îndreptau de fapt către
inima Dasht-i-Kavir-ului?
Dacă era aşa, erau pierduţi.
Îi trecu prin minte că poate Dumnezeul evreilor îl pedepsea
pentru mascarada lui. Dar Aryeh, deşi nu era prea simpatic, nu
era rău, iar Loeb şi Lonzano erau oamenii cei mai vrednici; nu era
logic ca Dumnezeul lor să-i distrugă numai pentru a pedepsi un
goy păcătos.
Nu era singurul care se lupta cu disperarea. Simţindu-le starea,
Lonzano încerca să-i îndemne din nou să cânte. Dar vocea lui fu
singura care urmări melodia şi până la urmă tăcu şi el.
Rob le turnă ultima porţie de apă animalelor, ţinându-le pălăria
ca să bea. Nu-i mai rămăseseră în burduf decât vreo şase
înghiţituri de apă. Se gândi că dacă se apropiau de capătul
deşertului, nu mai conta, iar dacă se rătăciseră, o cantitate aşa de
mică de apă nu avea să-l salveze.
Aşa că o bău. Se forţă să ia înghiţituri mici, dar tot se termină
foarte repede.
După ce burduful se goli, începu să sufere de sete mai rău ca
înainte. Apa înghiţită părea să-l opărească pe dinăuntru şi fu
cuprins şi de o groaznică durere de cap.
Se forţă să meargă, dar se clătina. Nu pot, îşi dădu seama
înspăimântat.
276
 Lonzano începu să bată din palme cât de tare putea:
– Ai, di-di-di-di-di-di, ai, di-di-di-di-di-di! cânta el şi începu să
danseze scuturând din cap, răsucindu-se, ridicându-şi braţele şi
genunchii în ritmul cântecului.
În ochii lui Loeb luciră lacrimi de mânie:
– Opreşte-te, prostule! îi strigă.
Dar peste o clipă se strâmbă şi începu şi el să danseze şi să
bată din palme, laolaltă cu Lonzano.
Apoi Rob. Şi chiar şi acrul Aryeh.
„Ai, di-di-di-di-di-di, ai di-di-di-di-di-di!”
Cântau cu buzele crăpate şi dansau cu picioarele pe care nu şi
le mai simţeau. Până la urmă tăcură şi reîncepură să se târască,
punându-şi pe nisip un picior amorţit după altul, neîndrăznind să
se gândească la posibilitatea că erau pierduţi.
La începutul după-amiezii, auziră tunete. Se rostogoleau
îndepărtate, vestind câţiva stropi de ploaie şi curând după aceea
văzură o gazelă şi apoi o pereche de asini sălbatici.
Animalele lor iuţiră deodată pasul. Apoi o, luară la trap de
bunăvoie, mirosind aerul schimbat şi oamenii încălecară din nou,
apropiindu-se de marginea nisipului cu care se luptaseră timp de
trei zile.

Deşertul se transformă într-o câmpie, la început săracă, apoi

mai verde. Înainte de apusul soarelui, sosiră la un heleşteu cu
trestii pe maluri, deasupra căruia zburau rândunelele. Aryeh gustă
apa şi dădu din cap:
– E bună.
– Nu trebuie să lăsăm dobitoacele să bea prea mult, ca să nu se
înmoaie, îi avertiză Loeb.
Adăpară cu grijă animalele şi le legară de copaci, apoi băură şi
ei, îşi aruncară hainele şi zăcură în apă, printre trestii.
– Aţi pierdut oameni în Dasht-i-Lut? întrebă Rob.
– L-am pierdut pe vărul meu, Calman, spuse Lonzano. Un
bărbat de douăzeci şi doi de ani.
– A căzut sub crusta de sare?
– Nu. A refuzat disciplina şi şi-a băut toată apa. Apoi a murit de
sete.
– Odihnească-se în pace, spuse Loeb.
– Care sunt semnele care însoţesc moartea de sete?
– Nu vreau să mă gândesc la asta, spuse Lonzano, evident
ofensat.
277
 – Te întreb pentru că voi fi doctor, nu din curiozitate, spuse Rob
şi văzu că Aryeh îl privea cu antipatie.
Lonzano rămase pe gânduri, apoi dădu din cap:
– Vărul meu, Calman, a fost ameţit de arşiţă şi a băut toată apa
pe care o avea. Ne rătăcisem şi fiecare om avea grijă de apa lui. Nu
aveam voie să împărţim cu alţii. După un timp, a început să
vomite, dar nu avea ce lichid să dea afară. Limba i s-a înnegrit şi
cerul gurii i s-a făcut alb cenuşiu. I se rătăcise mintea, credea că e
în casa mamei lui. Buzele i se ridicaseră, i se vedeau dinţii şi ţinea
gura deschisă ca un bot de lup. Gâfâia şi sforăia, rând pe rând. În
noaptea aceea, n-am ascultat ordinul şi am înmuiat o cârpă în apă
şi i-am stors-o în gură, dar era prea târziu. După a doua zi fără
apă a murit.
Rămaseră tăcuţi în heleşteul umbrit.
– Ai, di-di-di-di-di-di, ai, di-di-di-di-di-di! cânta deodată Rob.
Îl privi pe Lonzano în ochi şi-şi surâseră.
Pe obrazul tăbăcit al lui Loeb se aşeză un ţânţar şi el îşi dădu o
palmă:
– Cred că dobitoacele pot să mai bea nişte apă, spuse el şi toţi
se ridicară şi se duseră să vadă de animale.

A doua zi în zori porniră călare pe măgăruşi şi, spre marea

plăcere a lui Rob, trecură pe lângă nenumărate lacuri mici,
înconjurate de ghirlande de pajişti. Lacurile îl umpleau de
încântare. Iarba ajungea până ia genunchii unui om înalt şi avea o
mireasmă minunată. Era plină de lăcuste şi greieri şi ţânţari mici
care pişcau imediat cum se aşezau pe piele, iar la locul muşcăturii
se forma o umflătură dătătoare de mâncărime. În urmă cu câteva
zile, i-ar fi crescut inima la vederea unei insecte, dar acum nici nu-
i mai păsa de fluturii mari şi viu coloraţi de pe pajişti şi încerca să
plesnească insectele care muşcau, blestemând musculiţele şi
ţânţarii.
– O, Doamne, ce e aia? strigă Aryeh.
Rob privi în direcţia arătată de degetul lui şi văzu, în plin soare,
un nor imens care se ridica dinspre est. Pe măsură ce se apropia,
devenea tot mai alarmant, căci semăna cu norul ridicat înainte de
a fi loviţi de vântul fierbinte din deşert.
Dar din norul acesta se auzea un tropot inconfundabil de
copite.
– Seliucii? şopti el, dar nimeni nu-i răspunse.
Palizi, aşteptară ca norul să se apropie cu un zgomot asurzitor.
278
 La distanţă de vreo cincizeci de paşi, se auzi un zgomot de
parcă o mie de călăreţi încercaţi ar fi tras frâie la auzul unei
comenzi.
La început, nu putu vedea nimic. Apoi praful se mai aşeză şi
văzu asini sălbatici, nenumăraţi şi splendizi, dispuşi într-un şir
bine format. Asinii se uitau foarte curioşi la oamenii care-i priveau,
la rândul lor.
– Hai! strigă Lonzano şi herghelia se răsuci ca un singur animal
si-şi reluă goana, ducându-se spre nord şi spunându-le un mesaj
despre bogăţia vieţii din locurile acelea.
Trecură pe lângă turme mai mici de asini şi de gazele, care
păşteau adesea împreună şi probabil nu prea erau vânaţi, căci nu
le dădură nicio atenţie oamenilor. Porcii mistreţi, prezenţi peste
tot, păreau mai ameninţători. Rob vedea din când în când vreo
scroafă păroasă sau un mascul sălbatic şi fioros şi auzea cum
animalele se furişează şi foşnesc prin iarba deasă şi înaltă.
Când le spunea Lonzano, cântau cu toţii pentru ca porcii să-i
simtă şi să se dea la o parte, fără să se simtă provocaţi. Lui Rob i
se răcea pielea şi-şi simţea picioarele lungi foarte ameninţate, dar
mistreţii ocoleau tăria bărbătească a cântecului lor şi nu le făcură
niciun rău.
Ajunseră la un râu repede, care semăna cu un şanţ mare, cu
malurile aproape verticale şi abrupte năpădite de mălură. Deşi
merseră în susul şi în josul lui, nu găsiră un loc uşor de
traversare; până la urmă, îşi îndemnară animalele să intre în apă.
Fu foarte greu să ajute măgarii şi catârii să se caţere pe malul
opus, de pe care alunecau mereu. Aerul se umpluse de blesteme şi
de mirosul mălurii strivite şi dură destul timp până când reuşiră
să urce. După ce trecură de râu, intrară într-o pădure, mergând pe
o potecă la fel ca cele de care-şi amintea Rob. Ţara aceasta avea
păduri mai sălbatice decât cele englezeşti; coroane înalte ale
copacilor ţeseau un umbrar care oprea lumina, dar dedesubtul lor,
verdeaţa clocotea de viaţă.
Recunoscu iepuri, cerbi şi un porc-ţepos, iar în copaci erau
porumbei şi nişte păsări care semănau cu potârnichile.
Se gândi că un asemenea drum ar fi fost pe placul Bărbierului
şi se întrebă cum ar fi reacţionat evreii dacă ar fi suflat din cornul
saxon.
Cotiseră şi Rob preluase locul din frunte, când măgarul lui se
cambră. Deasupra lui, pe o creangă groasă, se ghemuise o
panteră.
279
 Măgarul se dădu înapoi şi catârul din spate simţi mirosul fiarei
şi scoase un răget. Poate că pantera ştia că erau cuprinşi de
spaimă şi sări, înainte ca Rob să ia în mână arma.
O săgeată, azvârlită cu forţă, străpunse ochiul drept al fiarei.
Ghearele lungi zgâriară bietul măgar când pantera se prăbuşi
peste Rob şi-l smulse din şa. Se trezi întins pe pământ, sufocat de
corpul animalului. Pantera zăcea cu spatele peste el şi-i observă
blana neagră lucioasă şi laba dreaptă din spate, oprită la câţiva
centimetri de faţa lui, cu perniţe indecent de mari şi umflate.
Gheara unui deget fusese smulsă de curând, căci era însângerată
şi lucrul acesta-i spunea că la celălalt capăt nu se aflau ochi de
caise uscate şi limbă de fetru roşu.
Din pădure ieşiră nişte oameni, oprindu-se lângă stăpânul lor,
cel care trăsese cu un arc lung.
Omul era îmbrăcat cu o haină simplă de stambă roşie tivită cu
bumbac, pantofi de şagrin şi un turban răsucit neglijent. Avea
poate patruzeci de ani şi era puternic, se ţinea drept şi pe faţa cu
barbă scurtă şi neagră şi nasul acvilin ca un cioc ochii aruncau o
sclipire de oţel ucigaş când îşi privi hăitaşii ridicând pantera de pe
tânărul uriaş.
Rob se împletici în picioare, tremurând şi încercând să-şi
controleze intestinele.
– Prindeţi nenorocitul de măgar, spuse el fără să se adreseze
nimănui.
Nici evreii, nici persanii nu-l înţeleseră, căci vorbise în engleză.
Oricum, măgarul fu speriat de ciudăţeniile pădurii din care-l
pândeau alte primejdii, căci se întoarse, tremurând ca şi
proprietarul lui.
Lonzano mormăi un cuvânt de recunoştinţă. Apoi toţi
îngenuncheară, prosternându-se cu faţa la pământ, într-un ritual
despre care Rob află mai târziu că se numea ravi zemin. Lonzano îl
trase şi pe el în jos fără blândeţe şi-i puse mâna pe gât, ca să fie
sigur că-şi plecase capul cum se cuvenea.
Atenţia vânătorului fu atrasă de aceste mişcări şi Rob auzi paşi
şi apoi zări pantofii de şagrin la câţiva centimetri de capul lui.
– Iată o panteră mare şi un dhimmi mare şi neînvăţat, rosti o
voce amuzată, apoi pantofii se îndepărtară.
Vânătorul şi slujitorii care-i duceau prada plecară fără alte
cuvinte şi după un timp, oamenii îngenunchiaţi se ridicară.
– Te simţi bine? întrebă Lonzano.
– Da, da.
280
 Avea caftanul rupt, dar nu păţise nimic.
– Cine e?
– Alā-al-Dawla, Şahanşah. Regele regilor.
Rob se uită la drumul pe care se îndepărtase vânătorul.
– Ce e un dhimmi?
– Înseamnă „Omul Cărţii”. Aşa li se spune evreilor pe aici, îi
răspunse Lonzano.

281
 37
Oraşul lui Reb Jesse

Se despărţi de cei trei evrei după două zile, la Kupayeh, un sat

de răscruce, alcătuit din vreo câteva căsuţe de cărămidă. Ocolul
prin Dasht-i-Kavir îi dusese mai spre est, dar el nu mai avea decât
o zi de mers spre vest, până la Ispahan, în timp ce pe ei îi mai
aşteptau încă trei săptămâni de călătorie grea spre sud şi
traversarea strâmtorii Hormuz, înainte de a ajunge acasă.
Ştia că fără oamenii aceştia şi fără gazdele din satele evreieşti
n-ar fi ajuns niciodată în Persia.
Rob şi Loeb se îmbrăţişară:
– Du-te cu Dumnezeu, Jesse ben Benjamin.
– Du-te cu Dumnezeu, prietene.
Chiar şi acrul Aryeh îi oferi un zâmbet strâmb când îşi urară
drum bun în continuare, la fel de bucuros probabil să se despartă
de el aşa cum era şi Rob.
– Când mergi la şcoala de doctori, transmite-i dragostea noastră
lui Mirdin Askari, ruda lui Aryeh, spuse Lonzano.
– Da, luă el mâinile lui Lonzano. Mulţumesc, Reb Lonzano ben
Ezra.
Lonzano zâmbi:
– Pentru unul care e aproape necredincios, ai fost un tovarăş
bun şi un bărbat vrednic. Mergi în pace, inghiliz.
– Mergeţi în pace.
După ce-şi urară toate cele bune, porniră în direcţii diferite.
Rob călărea pe un catâr, căci după atacul panterei îşi mutase
bagajele pe măgăruşul speriat. Astfel, mergea mai încet, dar,
cuprins de entuziasm, voia să savureze ultima parte a drumului.
Era bine că nu se grăbea, fiindcă drumul era aglomerat. S-auzi
melodia care-i plăcea atât şi în curând depăşi un convoi de cămile
cu clopoţei, încărcate cu coşuri de orez. Călători un timp în spatele
ultimei cămile, legănat de sunetul dulce al clopoţeilor.
Pădurea era întreruptă de un platou deschis; peste tot pe unde
era apă destulă, se întindeau lanuri de orez şi de maci pentru
opiu, separate de zone pietroase. Urmară nişte dealuri albe de

282
calcar, pe care soarele şi umbra le poleiau în mii de nuanţe. În mai
multe locuri, calcarul era săpat adânc. După-amiaza târziu catârul
ajunse pe creasta unui deal şi Rob privi în jos, în mica vale
străbătută de un râu şi văzu – la douăzeci de luni după plecarea
din Londra – Ispahanul.
Prima lui impresie fu aceea a unei albeţi orbitoare, cu nuanţe
de albastru adânc. Era un loc al voluptăţii, plin de emisfere şi
curbe, cu mari clădiri boltite sclipind în soare, moschei cu
minarete ca nişte lănci, parcuri verzi şi chiparoşi şi platani bătrâni.
Partea de sud a oraşului era de un rozaliu cald, căci acolo razele
soarelui se răsfrângeau din dealuri nisipoase, în loc de calcar.
Acum nu mai putea zăbovi.
– Hai! strigă şi împunse coastele catârului.
Cu măgarul zornăind de bagaje, se avântă înainte.
Cu un kilometru înainte de intrarea în oraş, drumul devenea
un bulevard pietruit, singura şosea pavată pe care o întâlnea de
când plecase din Constantinopol. Era foarte largă şi despărţită în
patru benzi prin şiruri de platani de înălţimi apropiate. Şoseaua se
continua peste râu printr-un pod, care era în realitate un stăvilar
arcuit, formând un bazin de irigaţii. Lângă o tăbliţă care spunea că
râul se numeşte Zayandeh, Râul Vieţii, copilaşi goi, cu pielea
cafenie, înotau şi se stropeau.
Drumul îl duse la zidul mare de piatră, cu o singură poartă
boltită.
Dincolo de zid se aflau casele bogătaşilor, cu terase, livezi şi vii.
Arcurile ascuţite erau peste tot: deasupra uşilor, a ferestrelor, a
porţilor de la grădini. După cartierul bogat erau moschei şi grădini
mari, cu turnuri albe, rotunde şi cu vârf ascuţit, de parcă arhitecţii
lor ar fi fost îndrăgostiţi nebuneşte de sânii femeilor. Era uşor de
observat unde se dusese calcarul extras; peste tot erau lespezi albe
mărginite de mozaic albastru-închis, alcătuind forme geometrice
sau citate din Coran:

Nu e alt Dumnezeu în afară de El, preamilostivul.

Luptaţi pentru credinţa lui Dumnezeu.
Ruşine celor care nu au grijă să-şi rostească rugăciunile.

Străzile erau pline de bărbaţi cu turbane, dar nu văzu nicio

femeie. Trecu de o piaţă largă; apoi, peste vreo jumătate de
kilometru, de alta. Degusta sunetele şi mirosurile. Se afla fără
îndoială într-un municipium, un centru plin de oameni, la fel ca
283
Londra lui natală şi se simţea bine şi la locul lui călărind încet prin
oraşul acesta, pe malul stâng al Râului Vieţii.
Din minarete, voci bărbăteşti îndepărtate sau apropiate, subţiri
sau groase, începură să-i cheme pe credincioşi la rugăciune.
Circulaţia se opri şi cu toţii se întoarseră cu faţa spre Mecca. Toţi
bărbaţii îngenuncheaseră, mângâind pământul cu palmele şi
apăsându-şi fruntea de el.
Rob opri catârul şi se dădu la o parte, din respect. După ce
terminară rugăciunile, se apropie de un bărbat de vârstă mijlocie
care rula vioi un covor de rugăciune pe care şi-l luase din carul
tras de boi. Rob îl întrebă cum putea găsi cartierul evreiesc.
– A, Yehuddiyyeh, aşa i se spune. Mergi mai departe în jos pe
Bulevardul Yazdegerd, până ajungi la piaţa evreilor. La capătul cel
mai îndepărtat al pieţei e o poartă boltită. Dincolo de ea, e cartierul
tău. Îl vei găsi sigur, dhimmi.
***
Era un loc cu multe tarabe, unde se vindea mobilă, lămpi şi
gaz, pâine, prăjituri aromate cu miere, haine, unelte de toate
felurile, legume şi fructe, carne, peşte, pui umpluţi sau vii şi
gălăgioşi – tot ce intra în sfera vieţii materiale. Văzu multe şaluri
de rugăciune, articole de lenjerie cu franjuri, filacterii. În ghereta
unui scriitor de scrisori, un bătrân stătea aplecat peste pana şi
călimara lui, în timp ce alături, o femeie ghicea viitorul într-un cort
deschis. Rob ştiu că ajunsese în cartierul evreiesc, pentru că văzu
femei vânzând la tarabe sau târguind cu coşuri pe braţ. Purtau
rochii largi, negre şi aveau basmale pe cap. Câteva aveau văluri pe
faţă, ca femeile musulmane, dar cele mai multe nu aveau. Bărbaţii
erau îmbrăcaţi ca şi Rob şi aveau bărbi stufoase.
Se plimbă prin piaţă, bucurându-se de privelişte şi de zgomote.
Trecu pe lângă doi oameni care se certau duşmănos pentru o
pereche de pantofi. Alţii glumeau, strigând unii la alţii. Ca să fii
auzit acolo trebuia să vorbeşti tare.
Trecu prin poarta boltită de la celălalt capăt al pieţei şi hoinări
pe străduţele apropiate şi strâmte, apoi coborî o pantă şerpuitoare
şi ajunse la o zonă cu case prăpădite, construite la întâmplare şi
despărţite de străduţe fără nicio pretenţie de uniformitate. Cele
mai multe case erau lipite unele de altele, dar ici şi colo se mai
vedea câte una împrejmuită de o mică grădină; şi deşi acestea erau
umile faţă de cele din Anglia, pe lângă celelalte păreau nişte palate.
Ispahanul era vechi, dar Yehuddiyyeh părea mult mai vechi.
Din străzile întortocheate se desprindeau alei. Casele şi sinagogile
284
erau din piatră sau din cărămizi vechi, a căror culoare se
estompase până la roz palid. Câţiva copii trecură pe lângă el,
mânând o capră. Oamenii vorbeau şi râdeau, adunaţi în grupuri.
În curând avea să fie vremea cinei şi mirosurile de mâncare din aer
îi lăsau gura apă.
Hoinări prin cartier până ajunse la un grajd, unde aranjă
pentru animale. Înainte de a le lăsa acolo, curăţă zgârieturile care
începuseră deja să se vindece, de pe coasta măgăruşului,.
Nu departe de grajd găsi un han cu un hangiu bătrân, înalt şi
adus de spate, cu un zâmbet frumos, care se numea Salman Cel
Mai Mic.
– De ce „Cel Mai Mic”? nu se putu abţine Rob.
– În Razan, satul meu natal, unchiul meu era Salman Cel
Măreţ. Un învăţat renumit, explică bătrânul.
Rob închirie un aşternut de paie într-un colţ al largii camere de
dormit.
– Doreşti şi de mâncare?
Se simţi ademenit de frigăruile cu orez gros, căruia Salman îi
spunea pilaf, dar avu isteţimea de a întreba:
– E kasher?
– Sigur că da, n-avea nicio teamă!
După carne, Salman îl servi cu prăjituri cu miere şi cu o
băutură plăcută, numită şerbet.
– Vii de departe, spuse el.
– Din Europa.
– A, Europa!
– Cum ai ghicit?
– După felul cum vorbeşti, surâse bătrânul.
Apoi văzu expresia lui Rob:
– Vei învăţa să vorbeşti mai bine, sunt sigur. Cum e să fii evreu
în Europa?
Rob nu ştia ce să răspundă, dar îşi aminti cuvintele lui Zevi.
– E greu să fii evreu.
Salman aprobă serios.
– Cum e să fii evreu la Ispahan?
– A, aici nu e rău. Coranul îi învaţă pe oameni să ne respingă şi
ne strigă insulte. Dar sunt obişnuiţi cu noi şi noi cu ei.
Întotdeauna au fost evrei la Ispahan, spuse Salman. Oraşul a fost
întemeiat de Nabucodonosor, care, potrivit legendei, i-a aşezat aici
pe prizonierii evrei luaţi când a cucerit Iudeea şi a distrus
Ierusalimul. Apoi, după nouă sute de ani, un şah pe nume
285
Yazdegerd s-a îndrăgostit de o evreică de aici, Sushan-Dukht, şi şi-
a făcut-o regina lui. Ea a înlesnit traiul neamului ei şi mulţi evrei
au venit să se stabilească aici.
Rob îşi spuse că n-ar fi putut alege o deghizare mai bună; se
putea pierde printre ei ca o furnică în furnicar, odată ce le-ar fi
învăţat obiceiurile.
După cină, îl însoţi pe hangiu la Casa Păcii, una din cele
douăsprezece sinagogi. Era o clădire pătrată din piatră arhaică, ale
cărei crăpături erau pline de muşchi moale, cafeniu, deşi pereţii nu
erau umezi. Avea doar nişte spărturi mici în loc de ferestre şi o uşă
atât de scundă, încât Rob trebui să se aplece ca să intre. Un
coridor întunecat lega intrarea de interiorul unde lămpile
dezvăluiau stâlpi care susţineau un acoperiş prea înalt pentru a-l
putea vedea bine. Bărbaţii stăteau în secţiunea principală, în timp
ce femeile se rugau retrase dincolo de un perete dintr-o latură a
clădirii. Lui Rob i se păru mai uşor să îndeplinească ritualul
ma’ariv în sinagogă decât în compania celor trei evrei de pe drum.
Aici era un hazzan care conducea rugăciunea şi o întreagă
congregaţie care murmura sau cânta, aşa că se alătură legănării
oamenilor fără să-i mai pese că ebraica lui săracă nu-l ajuta să
ţină pasul cu rugăciunea.
Pe drumul de întoarcere la han, Salman îi zâmbi şiret:
– Poate ţi-ar plăcea puţină distracţie, tânăr cum eşti, eh? Aici,
noaptea, maidanele publice din zona musulmană se trezesc la
viaţă. Sunt femei, vin, muzică şi distracţie cum nici nu-ţi
imaginezi, Reb Jesse.
Dar Rob clătină din cap:
– Mi-ar plăcea, dar altă dată. În noaptea asta îmi păstrez capul
limpede, pentru că mâine am de rezolvat o chestiune de cea mai
mare importanţă.

În noaptea aceea nu dormi, ci se suci şi se răsuci, întrebându-

se dacă Ibn Sina era un om cu care se putea sta de vorbă uşor.
Dimineaţa, găsi o baie publică, o construcţie din cărămidă
ridicată deasupra unui izvor cald. Se frecă bine până înlătură de
pe el praful călătoriei şi apoi îşi potrivi barba cu cuţitul, privindu-
se în bucata de metal lustruit. Barba se îndesise şi se gândi că
arăta cu adevărat a evreu.
Îşi puse cel mai bun dintre cele două caftane. Aşezându-şi bine
pălăria pe cap, ieşi în stradă şi întrebă un om cu picioare
slăbănoage unde era şcoala de doctori.
286
 – Vrei să spui madrassa, locul de învăţătură? E lângă spital, îi
spuse cerşetorul. Pe şoseaua lui Ali, lângă moscheea Vineri, din
centrul oraşului.
Pentru o monedă, ologul îi binecuvântă copiii până la a zecea
generaţie.
Fu o plimbare lungă. Avu astfel ocazia să observe că la Ispahan
se muncea cu sârg, pentru că-i zări pe meşteri la lucru, pantofari
şi fierari, olari şi rotari, sticlari şi croitori. Trecu pe lângă mai
multe bazare, unde se vindeau tot soiul de mărfuri. În cele din
urmă ajunse şi la moscheea Vineri, o clădire cu un minaret
superb, pe vârful căruia se zburătăceau păsările. Dincolo de ea era
o piaţă cu multe tarabe cu cărţi şi mici dughene unde se mânca, şi
apoi văzu şi madrassa.
În afara şcolii, lângă vânzătorii de cărţi pentru studenţi, erau
clădiri lungi şi joase. În jurul lor erau copii, alergând şi jucându-
se. Peste tot umblau bărbaţi tineri, cei mai mulţi cu turbane verzi.
Clădirile din madrassa erau construite din blocuri de calcar alb, la
fel ca majoritatea moscheilor. Aveau între ele grădini mari. În
spatele unui castan greu de fructe ţepoase, şase tineri stăteau cu
picioarele încrucişate şi-l priveau atenţi pe un bătrân cu barbă
albă şi turban azuriu.
Rob se apropie de ei.
– Silogismele lui Socrate, spunea vorbitorul. O propoziţie logic
adevărată care decurge din două propoziţii adevărate. De exemplu,
din faptul că unu, toţi oamenii sunt muritori şi doi, Socrate e om,
se deduce logic că trei, Socrate e muritor.
Rob se strâmbă şi se îndepărtă, atins de îndoială; erau multe pe
care nu le ştia, prea multe pe care nu le înţelegea.
Se opri în faţa unei clădiri foarte vechi, cu o moschee şi un
minaret încântător lipite de ea şi-l întrebă pe un student cu turban
verde în ce clădire se învăţa medicina.
– În aceea de jos. Aici se învaţă religia. La uşa următoare,
dreptul islamic. Acolo se învaţă medicina, îi arătă el o clădire cu un
dom de piatră albă.
Semăna atât de bine cu forma predominantă în arhitectura
oraşului, încât Rob nu se putu gândi la ea decât ca la Ţâţa cea
Mare. Alături era o clădire mare cu un singur nivel, pe care scria
că se numeşte maristan, „locul pentru oameni bolnavi”. Intrigat, în
loc să intre în madrassa, urcă cele trei trepte de marmură ale
maristanului şi intră pe poarta cu ornamentaţii metalice.
În mijloc avea o curte cu un bazin unde înotau peşti coloraţi şi
287
o mulţime de bănci erau aşezate sub pomi fructiferi. Din curte se
răspândeau coridoare ca nişte raze, pe care se aflau uşile unor
camere mari. Cele mai multe camere erau pline. Nu văzuse
niciodată atât de mulţi oameni bolnavi adunaţi într-un singur loc
şi-i privea uluit.
Pacienţii erau grupaţi după boli: într-o cameră lungă erau
oameni cu oase fracturate; în alta, victime ale febrei; aici – îşi
încreţi nasul – era clar că erau pacienţi cu diaree sau alte boli de
excreţii. Totuşi, nici în camera aceasta nu era aerul atât de greu pe
cât ar fi putut să fie, pentru că avea ferestre mari şi larg deschise,
pe care erau fixate nişte pânze subţiri, ca să împiedice pătrunderea
insectelor. Rob observă că tocurile aveau locaşuri în care puteau fi
puse obloane în sezonul rece.
Pereţii erau văruiţi şi podelele de piatră erau uşor de spălat şi
creau în clădire o atmosferă răcoroasă faţă de arşiţa de afară.
În fiecare cameră susura un mic havuz!
Rob se opri în faţa unei uşi închise, pe care era scris: dar-ul-
maraftan, „menit celor care trebuie să stea în lanţuri”. Deschizând
uşa, văzu trei bărbaţi goi, cu capetele rase şi braţele legate şi prinşi
cu lanţuri de o fereastră înaltă şi de coliere de fier puse la gât. Doi
moţăiau, adormiţi sau inconştienţi, dar al treilea se holba la el şi
începu să urle ca o fiară, cu lacrimi brăzdându-i obrajii supţi.
– Îmi pare rău, spuse Rob blând şi închise uşa maniacilor.
Ajunse la o sală cu operaţii şi trebui să reziste tentaţiei de a se
opri la fiecare saltea şi de a ridica bandajele ca să examineze
amputările şi rănile.
Să ţi se arate în fiecare zi pacienţii aceştia interesanţi şi să fii
învăţat de oameni ştiutori! se gândi că era ca şi cum ai fi trăit toată
viaţa în Dasht-i-Kavir şi pe urmă ai fi descoperit că există o oază.
Pe uşa următoare era o inscripţie care depăşea cunoştinţele lui
de persană, dar intrând, văzu că era încăperea destinată celor cu
afecţiuni ale ochilor.
În apropiere, un infirmier băţos se lamenta:
– A fost o greşeală, stăpâne Karim Harun. Am crezut că mi-ai
spus să scot bandajele lui Eswed Omar.
– Fund de maimuţă, spuse celălalt dezgustat.
Era un bărbat tânăr, zvelt şi atletic şi Rob văzu cu surprindere
că purta turbanul verde al studenţilor, cu toate că ţinuta şi
manierele lui se potriveau mai bine cu cele ale unui stăpân al
locului. Nu avea nimic feminin în înfăţişare, dar avea o frumuseţe
aristocratică, era cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse Rob până
288
atunci, cu părul lui negru şi lucios şi ochii căprui fulgerând de
mânie.
– A fost greşeala ta, Rūmi. Ţi-am spus să schimbi bandajele lui
Kuru Yezidi, nu pe cele ale lui Eswed Omar. Ustad Juzjani a operat
el însuşi ochii lui Eswed Omar şi mi-a poruncit să am grijă ca
bandajele să nu fie mişcate cinci zile. Eu ţi-am transmis porunca
şi tu n-ai ascultat-o, câine. Prin urmare, dacă Eswed Omar nu va
vedea cu cea mai mare claritate şi mânia lui al Juzjani va cădea
asupra mea, o să-ţi fac felii-felii fundul ăla gras.
Îl observă pe Rob, care stătea încremenit şi se răsti:
– Tu ce mai vrei?
– Să vorbesc cu Ibn Sina ca să intru la şcoala de doctori.
– Sigur că aşa ai vrea. Dar eşti aşteptat de Prinţul Doctorilor?
– Nu.
– Atunci du-te la catul al doilea al clădirii de alături la Hadji
Davout Hosein, guvernatorul secund al şcolii. Guvernatorul e
Rotun bin Nasr, un văr îndepărtat al şahului şi general în armată,
care a acceptat onoarea, dar nu vine la şcoală niciodată. Hadji
Davout se îngrijeşte de toate, la el trebuie să te duci.
Apoi studentul Karim Harun se răsti din nou la infirmier:
– Acum du-te şi schimbă bandajele lui Kuru Yezidi, balegă de
cămilă ce eşti!

O parte dintre studenţi locuiau fără îndoială în Ţâţa cea Mare,

pentru că umbrosul coridor de la primul cat despărţea şiruri de
chilii. Lângă casa scărilor, Rob văzu prin uşa deschisă cum doi
bărbaţi păreau că taie un câine galben care zăcea pe o masă,
probabil mort.
La catul al doilea îl rugă pe un turban verde să-l îndrepte către
Hadji şi intră în sfârşit în biroul lui Davout Hosein.
Vice-guvernatorul era un omuleţ slab, nu bătrân, cu un aer
important, care purta o tunică din material bun de culoare gri şi
turbanul alb al celor care fuseseră la Mecca. Avea ochi mici şi
întunecaţi şi pe fruntea lui, o zabiba foarte pronunţată dădea
mărturie pentru pioşenia lui.
După ce schimbară saluturile, ascultă cererea lui Rob şi-l
examină cu atenţie:
– Spui că vii din Anglia? Din Europa?… ăăă… în ce parte a
Europei e asta?
– În nord.
– În nordul Europei. Cât ţi-a luat să ajungi aici?
289
 – Aproape doi ani, Hadji.
– Doi ani! Extraordinar. Tatăl tău e doctor, ieşit de la şcoala
noastră?
– Tatăl meu? Nu, Hadji.
– Hmmm. Atunci poate un unchi?
– Voi fi primul doctor din neamul meu.
Hosein se încruntă:
– Aici avem învăţaţi care coboară din multe generaţii de doctori.
Ai scrisori de recomandare, dhimmi?
– Nu, stăpâne Hosein.
Simţea cum îl cuprinde panica:
– Sunt bărbier-felcer, am deja cunoştinţe practice…
– Nu ai referinţe de la distinşii noştri absolvenţi? întrebă
Hosein, nevenindu-i să creadă.
– Nu.
– Noi nu acceptăm orice persoană.
– Asta nu e o închipuire trecătoare. Am călătorit de la o distanţă
aşa de mare pentru că sunt hotărât să învăţ medicina. Am învăţat
limba voastră.
– Destul de prost, aş putea zice, pufni hagiul. Noi nu învăţăm
pur şi simplu medicina. Studenţii noştri învaţă religie, filosofie,
matematică, fizică, astrologie şi jurisprudenţă şi desigur medicină
şi după ce devin oameni de ştiinţă şi de litere desăvârşiţi îşi pot
alege cariera de profesor, doctor sau judecător.
Rob aştepta, simţind că-i fuge pământul de sub picioare.
– Înţelegi, nu-i aşa? E imposibil.
Doi ani de zile.
Îi întorsese spatele lui Mary Cullen.
Asudase şi îngheţase, înfruntase furtuni şi ploi, deşertul de sare
şi pădurea. Îşi croise drum ca o blestemată de furnică şi trecuse
munte după munte.
– Nu voi pleca înainte de a vorbi cu Ibn Sina, spuse el ferm.
Hadji Davout Hosein deschise gura, dar văzu în ochii lui Rob
ceva care îl făcu s-o închidă la loc. Păli şi dădu repede din cap.
– Aşteaptă aici, te rog, îi spuse şi părăsi camera.
Rob rămase singur.

După un timp, intrară patru soldaţi. Niciunul nu era mai mare

decât el, dar erau musculoşi. Aveau bastoane de lemn, scurte şi
grele. Unul din ei avea faţa ciupită de vărsat şi-şi izbea mereu
palma cărnoasă cu bastonul.
290
 – Cum te cheamă, evreule? îl întrebă el, destul de politicos.
– Jesse ben Benjamin.
– Străin, european?
– Da, din Anglia. Un loc foarte îndepărtat de acesta.
Soldatul dădu din cap:
– E adevărat că ai refuzat să pleci când te-a rugat Hadji?
– Ba da, dar…
– E timpul să ieşi de aici, evreule. Cu noi.
– Nu voi ieşi fără să vorbesc cu Ibn Sina.
Vorbitorul îşi agită bastonul.
Nu în nas, se gândi cu spaimă.
Dar sângele ţâşni imediat şi toţi patru ştiau cum şi unde să
lovească, economic şi eficient. Îl ţinură de braţe, ca să nu poată
riposta.
– La dracu! spuse în engleză.
Nu-l înţeleseră, dar tonul era grăitor şi-l loviră mai tare. Una
din lovituri îl plesni deasupra tâmplei şi ameţi şi i se făcu greaţă.
Îşi cunoşteau foarte bine meseria. Când nu mai era o
ameninţare pentru ei, îşi lăsară bastoanele şi-l bătură cu pumnii.
Îl obligară să iasă din şcoală, târându-l de braţe. Aveau afară
patru cai înşeuaţi şi călăriră, în timp ce el se legăna între doi
dintre ei. De câte ori cădea, ceea ce se întâmplă de trei ori, unul
dintre ei descăleca şi-l lovea tare în coaste, până când se scula în
picioare. Păru un drum lung, dar nu merseră decât până dincolo
de madrassa, la o clădire mică din cărămidă, despre care avea să
afle că reprezenta treapta cea mai de jos a sistemului juridic
islamic. Înăuntru era doar o masă de lemn, la care stătea un om
supărat, cu părul vâlvoi, barba deasă şi un caftan preoţesc, destul
de asemănător cu cel al lui Rob. Tocmai era ocupat să taie un
pepene.
Cei patru soldaţi îl duseră pe Rob în faţa mesei, apoi aşteptară
respectuoşi ca reprezentantul justiţiei să cureţe cu un deget
murdar seminţele de pepene. Când termină, îl tăie în felii şi mâncă
tacticos. Apoi îşi şterse mâinile, apoi cuţitul pe caftan şi
întorcându-se către Mecca, îi mulţumi lui Allah pentru mâncare.
După ce termină rugăciunea, oftă şi se uită la soldaţi.
– Un evreu european nebun care a tulburat liniştea publică,
mufti, spuse soldatul cu faţa ciupită de vărsat. S-a plâns de el
Hadji Davout Hosein, împotriva căruia a rostit ameninţări.
Muftiul dădu din cap şi se scobi în dinţi cu unghia. Apoi se uită
la Rob:
291
 – Nu eşti musulman şi eşti acuzat de un musulman. Cuvântul
unui necredincios nu poate fi acceptat în faţa unui
dreptcredincios. Ai vreun musulman care să vorbească pentru
apărarea ta?
Rob încercă din greu să vorbească, dar nu putu scoate niciun
sunet, deşi îi tremurau picioarele de efort. Soldaţii îl îmbrânciră să
stea drept.
– De ce te porţi ca un câine? Bun. La urma urmei, eşti un
necredincios străin de obiceiurile noastre. Aşa că ne milostivim. O
să-l daţi să fie ţinut în carcan, la dispoziţia kelonterului, spuse
muftiul.
La vocabularul persan al lui Rob se adăugară două cuvinte, pe
care le cântări în timp ce soldaţii îl scoteau afară şi îl târau din
nou între caii lor. Presupuse – corect – că kelonter însemna un fel
de temnicer al oraşului.
Când ajunse la temniţa mare şi sumbră, Rob fu aproape sigur
că celălalt cuvânt, carcan, însemna „închisoare”. Înăuntru,
soldatul ciupit de vărsat îl dădu pe mâna a doi gardieni, care-l
împinseră pe coridoarele mucede şi insalubre până când ieşiră în
aerul strălucitor al unei curţi interioare, unde nişte oameni
nenorociţi zăceau inconştienţi sau gemând în două şiruri de
butuci. Gardienii îl duseră de-a lungul lor până găsiră un loc gol şi
unul dintre ei îl desfăcu.
– Vâră-ţi capul şi mâna dreaptă în carcan, porunci el.
Rob se trase înapoi din instinct, dar ei interpretară gestul lui ca
pe un act de rezistenţă.
Îl loviră până căzu, apoi începură să-l lovească nemilos cu
picioarele. Rob nu putu decât să se ghemuiască şi să-şi acopere
capul cu braţele.
După ce-l stâlciră, îl puseră ca pe un obiect cu capul şi mâna
dreaptă pe butuc, trântiră jumătatea de sus peste el şi o închiseră,
lăsându-l să zacă pe jumătate inconştient, lipsit de speranţă şi de
apărare, în bătaia soarelui arzător.

292
 38
Calaat

Erau nişte butuci făcuţi dintr-un dreptunghi şi două pătrate de

lemn închegate într-un triunghi în centrul căruia se afla capul lui
Rob, astfel încât trupul frânt îi era pe jumătate suspendat în aer.
Mâna dreaptă, cu care mânca, fusese pusă pe capătul bucăţii celei
mai lungi şi peste încheietură i se petrecuse o cătuşă de lemn,
pentru că în carcan prizonierii nu erau hrăniţi. Mâna stângă îi era
liberă.
Din când în când îşi recăpăta cunoştinţa şi privea cele două
şiruri lungi de butuci, înţesate de trupuri chinuite. La celălalt
capăt al curţii putea vedea un bloc mare de lemn.
O dată, visă oameni şi demoni în caftane negre. Un om
îngenunche şi-şi puse mâna dreaptă pe bloc: unul din demoni
flutură sabia mai mare şi mai grea decât un paloş englezesc şi
mâna fu tăiată de la încheietură, în timp ce caftanele negre se
rugau.
Acelaşi vis, mereu şi mereu, în soarele fierbinte. Şi apoi o
diferenţă. Un om îngenunche cu ceafa pe bloc şi cu ochii la cer. Lui
Rob îi fu frică să nu-i taie capul, dar i se luă limba.
Când deschise ochii, nu văzu nici oameni, nici demoni, dar pe
pământ şi pe bloc erau pete din acelea care nu pot fi doar un vis.
Îl durea să respire. Primise cea mai teribilă bătaie din viaţa lui
şi nu-şi dădea seama dacă oasele îi rămăseseră întregi.
Atârna în carcan şi plângea tăcut, sperând că nu-l privea
nimeni.
Până la urmă, încercă să-şi uşureze chinul vorbind cu vecinii,
pe care îi putea vedea numai dacă întorcea capul. Era un efort pe
care învăţă să nu-l facă prea mult, pentru că lemnul îi freca pielea
gâtului. La stânga era un om bătut şi inconştient, care nu se mişca
deloc; tânărul de la dreapta lui îl observa curios, dar era ori un
surdo-mut imbecil, ori nu reuşea să înţeleagă persana lui stricată.
După mai multe ore, un gardian observă că omul din stânga lui
era mort. Fu dus de acolo şi un altul adus în locul lui.
Pe la prânz, limba lui Rob se umflă aspră, umplându-i gura. Nu

293
simţea nevoia să urineze, pentru că toată umezeala din el fusese
absorbită de soare. În răstimpuri, i se părea că e din nou în deşert
şi în momente de luciditate îşi amintea prea bine descrierea lui
Lonzano: felul cum un om murea de sete, limba umflată, gingiile
înnegrite, impresia că se găseşte în altă parte.
Întoarse capul şi întâlni ochii noului prizonier. Se studiară unul
pe altul şi-i văzu fata tumefiată şi buzele sparte.
– Nu e nimeni căruia să-i putem cere milă? şopti el.
Celălalt aşteptă, uimit poate de accentul lui Rob.
– E Allah, spuse el până la urmă.
Nu putea vorbi prea uşor, din cauza buzelor distruse.
– Dar nu e nimeni de aici?
– Eşti străin, dhimmi?
– Da.
Omul îşi îndreptă mânia asupra lui Rob.
– Ai văzut un mullah, străinule. Te-a condamnat un om sfânt.
Păru să-şi piardă interesul şi-şi întoarse faţa.
Coborârea soarelui pe cer fu o binecuvântare. Seara aduse o
răcoare care-l făcu aproape bucuros. Era înţepenit şi nu mai
simţea dureri; poate murea.
Noaptea, omul de lângă el vorbi din nou:
– E şahul, evreu străin, spuse el.
Rob ascultă.
– Ieri a fost miercuri, Chahan Sanbah. Azi e Panj Sanbah. Şi în
fiecare săptămână, de Panj Sanbah, pentru a-şi desăvârşi sufletul
înainte de Jom’a, sâmbăta, Alā-al-Dawla Şah dă audienţe şi oricine
se poate apropia de tronul lui din Sala Coloanelor pentru a se
plânge de nedreptate.
Rob nu-şi putu înăbuşi agitaţia:
– Oricine?
– Oricine. Chiar şi un prizonier poate fi adus în faţa şahului.
– Nu, să nu faci asta! bolborosi o voce din întuneric.
Rob nu-şi dădea seama din ce carcan venea.
– Scoate-ţi asta din minte, zise vocea necunoscută. Şahul nu
schimbă aproape niciodată sentinţa sau judecata unui muftiu. Şi
mullahii aşteaptă nerăbdători să pună din nou mâna pe cei care
risipesc timpul Şahului cu limba lor clevetitoare. Atunci sunt
tăiate limbile şi stomacurile sunt străpunse, aşa cum desigur ştie
diavolul acesta, ticălosul şi fiul de căţea care te sfătuieşte viclean.
Pune-ţi credinţa în Allah, nu în Alā Şah.
Omul din stânga lui râdea cu şiretenie, de parcă gluma lui
294
fusese descoperită.
– Nu există speranţă, se auzi vocea din întuneric.
Distracţia vecinului lui se transformă într-un acces de tuse.
Când îşi recăpătă vocea, omul spuse răutăcios:
– Da, în Paradis putem căuta speranţă, aici nu.
Apoi nu mai vorbi nimeni.

După douăzeci şi patru de ore de la punerea lui în carcan, Rob

fu eliberat. Încercă să stea în picioare, dar căzu şi zăcu până când
sângele începu să-i circule din nou.
– Du-te, îl lovi un gardian cu piciorul.
Se luptă să se ridice şi se grăbi să părăsească temniţa. Merse
până la o piaţă mare cu platani şi o fântână ţâşnitoare din care
bău fără să se mai sature. Apoi îşi afundă capul în apă până când
îi ţiuiră urechile şi simţi că se curăţă de o parte din duhoarea
închisorii.
Oamenii de pe străzile aglomerate ale Ispahanului îi aruncau
priviri când trecea.
Un vânzător mic şi gras alunga muştele deasupra unei oale
unde se cocea ceva. Aroma mâncării îi stârni lui Rob o convulsie de
slăbiciune. Dar când îşi deschise punga, în loc de bani care să-i
ajungă luni de zile nu găsi decât o mică monedă de bronz.
Fusese jefuit când era inconştient. Blestemă crunt, neştiind
dacă hoţul fusese soldatul cu faţa ciupită de vărsat sau vreunul
din gardieni. Moneda de bronz era o batjocură, o glumă smintită
din partea hoţului sau poate îi fusese lăsată conform vreunui cod
bizar al milei. I-o dădu vânzătorului, care-i înmână în schimbul ei
o porţie mică de pilaf gras. Era aromat şi conţinea şi boabe de
fasole şi-l înghiţi prea repede sau poate trupul îi era prea sleit de
soare şi carcan. Vomită aproape imediat tot ce avea în stomac, pe
strada prăfuită. Gâtul îi sângera şi fruntea îi pulsa. Se duse la
umbra unui platan şi rămase acolo, gândindu-se la vesela Anglie,
la calul şi căruţa lui. Cu banii sub capră şi la doamna Buffington,
care-i fusese tovarăşă.
Acum mulţimea era mai numeroasă, iar puhoiul de oameni se
revărsa în aceeaşi direcţie.
– Unde se duc? îl întrebă pe vânzător.
– La Şah, în audienţă, spuse omul, privindu-l cu mâinile în
şolduri până când Rob se îndepărtă.
De ce nu? îşi spuse el. Avea de ales?
Se alătură celor care străbăteau Bulevardul lui Ali şi Fatima,
295
traversau Bulevardul Celor O Mie de Grădini şi apoi coteau pe
imaculatul Poarta Paradisului. Oamenii erau de toate vârstele,
hagii cu turbane albe, studenţi cu turbane verzi, mullahi, cerşetori
întregi sau schilodiţi, în zdrenţe şi cu turbane de toate culorile,
tineri taţi cu copii în braţe, hamali cu lectici, călăreţi. Rob se trezi
în spatele unui pâlc de evrei cu caftane întunecate şi se strecură
după ei, o vedenie îndurerată.
Trecură de răcoarea unui crâng plantat, căci copacii erau rari la
Ispahan şi apoi, deşi nu ieşiseră încă din oraş, străbătură câteva
câmpii cu vite şi oi păscând. Se apropiau de o pajişte mare şi
verde, străjuită de stâlpi de piatră, alcătuind un portal. Când văzu
prima casă, Rob crezu că e palatul, pentru că era mai mare decât
casa regelui din Londra. Dar apoi urmară, una după alta, case de
aceeaşi mărime, cele mai multe din piatră şi cărămidă, cu turnuri
şi terase şi grădini întinse. Trecură de vii, grajduri şi două piste de
curse, livezi şi pavilioane înconjurate de o asemenea frumuseţe,
încât îi venea să părăsească gloata şi să păşească printre florile
parfumate, dar nu se îndoia că acest lucru era interzis.
Şi deodată, o apariţie formidabilă şi răpitor de graţioasă, numai
turnuleţe în formă de sâni şi metereze pe care umblau străjeri cu
scuturi şi coifuri lucitoare, iar în spatele lor fluturau steaguri
lungi, colorate.
– Ce e asta?
– Păi, e Casa Paradisului, locuinţa şahului. Eşti însângerat,
prietene, îl privi omul îngrijorat.
– Nu-i nimic, o întâmplare.
Apropiindu-se, văzură că un şanţ lat proteja clădirea principală.
Podul era ridicat, dar alături, lângă portalul palatului, era o sală
pe ale cărei uşi pătrundea mulţimea.
Spaţiul dinăuntru avea cam jumătate din lărgimea catedralei
Sf. Sofia din Constantinopol. Podeaua era de marmură; pereţii şi
tavanele înalte erau din piatră, unite astfel încât lumina să scalde
interiorul. Era Sala Stâlpilor sau a Coloanelor, căci coloane de
piatră cu înflorituri elegante se înşirau de-a lungul pereţilor. La
capătul dinspre podea, fiecare coloană fusese cioplită în forma
picioarelor şi labelor a diverse animale.
Când ajunse Rob, sala era pe jumătate plină şi fu imediat
împins în mijlocul grupului de evrei. Câteva frânghii delimitau
spaţii de înaintare în lungimea sălii. Rob observa totul cu acuitate
sporită, pentru că timpul petrecut în carcan îl învăţase cât de
străin era; lucrurile pe care le considera naturale ar fi putut fi
296
luate de persani drept bizare şi ameninţătoare şi era conştient că
viaţa lui depindea de felul cum avea să se adapteze la modul lor de
gândire.
Observă că cei de rang înalt, purtând şalvari şi ilice brodate,
turbane de mătase şi pantofi de brocart, soseau în sală călări, pe o
intrare separată. La aproximativ o sută cincizeci de paşi depărtare
de tron, servitorii îi opreau şi le luau caii în schimbul unei
monede, după care se amestecau şi ei cu săracii.
Funcţionari importanţi cu veşminte gri se plimbau printre
oameni adunând numele petiţionarilor şi Rob îşi făcu drum către
unul din ei şi-i spuse grijuliu numele lui, literă cu literă, iar
aprodul îl însemnă pe un pergament ciudat de subţire şi imaterial.
Pe piedestalul tronului apăru un bărbat înalt. Rob era prea
departe, dar omul nu era şahul, căci se aşeză pe un tron mai mic,
aflat la dreapta locului regal.
– Cine e acela? îl întrebă Rob pe evreul cu care vorbise.
– Este marele vizir, imamul Mirza-aboul Qandrasseh.
Evreul îl privea stânjenit pe Rob, căci observase că era
petiţionar.
Alā-al-Dawla Şah păşi pe piedestal, îşi descinse sabia şi o puse
jos, apoi se aşeză pe tron. Toată lumea din Sala Coloanelor se
rugă, în timp ce imamul Qandrasseh chemă mila lui Allah asupra
celor care-şi căutau dreptate la Leul Persiei.
Imediat după aceea, divanul începu. Rob nu putea auzi clar
cuvintele, cu toată liniştea care se aşternu în sală. Dar vorbele
erau repetate de câţiva servitori aşezaţi în poziţii strategice, astfel
încât toată lumea putea afla ce se petrece.
Primul caz aduse în faţa şahului doi păstori bătuţi de vreme din
satul Ardistan, care făcuseră două zile de drum ca să ajungă la
Ispahan. Se certaseră pentru un ied. Capra unuia fusese multă
vreme stearpă, iar celălalt spunea că ţapul lui săvârşise minunea
de a o lăsa grea şi pretindea să aibă drept pe jumătate asupra
iedului.
– Ai folosit vrăji? întrebă imamul.
– Înălţimea ta, eu am atins-o doar cu o pană şi am înfierbântat-
o, spuse omul, iar gloata mugi şi bătu din picioare.
Peste o clipă, imamul anunţă că şahul se declara în favoarea
celui cu pana.
Pentru majoritatea celor aflaţi acolo, divanul era o distracţie.
Şahul nu vorbea deloc. Poate că-şi exprima dorinţele prin gesturi,
dar toate deciziile păreau să-i aparţină lui Qandrasseh, care nu-i
297
putea suferi pe proşti.
Un profesor sever, cu părul uns cu pomadă şi bărbuţa ascuţită
ca un ac, îmbrăcat într-un caftan ornamentat, de om cu stare,
prezentă o petiţie pentru stabilirea unei şcoli noi în oraşul Nain.
– Nu sunt deja două şcoli în oraşul Nain? întrebă tăios
Qandrasseh.
– Sunt şcoli sărace, cu profesori nevrednici, înălţimea ta, spuse
lin profesorul.
Din mulţime se ridică un murmur dezaprobator.
Învăţatul continuă să citească petiţia, în care se cerea numirea
unui guvernator al şcolii, care să îndeplinească nişte condiţii atât
de detaliate şi irelevante, încât era limpede că descrierea i s-ar fi
potrivit numai cititorului.
– Destul, spuse Qandrasseh. Cererea e vicleană şi părtinitoare,
e o insultă pentru şah. Daţi-i douăzeci de beţe la tălpi şi lăudat fie
Allah.
Soldaţii apărură cu bastoane, făcând carnea lui Rob să
zvâcnească şi-l luară de acolo pe omul care protesta volubil.
Cazul următor nu fu prea distractiv: doi nobili bătrâiori cu
opinii diferite asupra drepturilor de păşunat. Urmă o discuţie
liniştită despre înţelegerile încheiate de oameni morţi de multă
vreme, la care spectatorii căscară, plângându-se de aerisirea sălii
şi de dureri de picioare. Auzind verdictul nu fură deloc
impresionaţi.
– Să vină Jesse ben Benjamin, evreu din Anglia, strigă aprodul.
Numele lui păru să plutească în aer, apoi se rostogoli ca o
minge pe buzele tuturor. Şchiopătă pe covorul lung, conştient de
caftanul rupt, pălăria ponosită şi faţa lui tumefiată.
Ajunse lângă tron şi făcu cele trei închinăciuni pe care le
observase şi la ceilalţi.
Îndreptându-se, îl văzu pe imam în haină preoţească neagră, cu
nasul ca o secure înfiptă pe faţa voluntară, încadrată de o barbă de
culoarea fierului.
Şahul purta turbanul alb al călătorilor care au ajuns la Mecca,
dar în faldurile lui era împletită o coroană subţire de aur. Avea un
caftan lung şi alb, uşor şi brodat cu albastru şi fir de aur. Gambele
îi erau înfăşurate în stofă bleumarin şi pantofii cu vârfuri ascuţite
erau bleumarin cu broderii roşii. Părea absent şi plictisit la culme.
– Un inghiliz, observă imamul. În prezent, eşti singurul nostru
inghiliz şi european. De ce ai venit la noi în Persia?
– Ca să caut adevărul.
298
 – Doreşti să îmbrăţişezi religia adevărată? întrebă Qandrasseh,
destul de amabil.
– Nu, pentru că ştiu că nu e alt Allah în afară de El,
Preamilostivul, spuse Rob, binecuvântând orele petrecute în
compania lui Simon ben ha-Levi, negustorul învăţat. Este scris în
Coran: „Eu nu voi slăvi ceea ce slăveşti tu şi nici tu nu vei slăvi
ceea ce slăvesc eu… Aveţi o religie şi eu o am pe a mea.”
Îşi aminti că trebuie să fie scurt.
Limpede şi adunându-şi cuvintele puţine, începu să spună cum
o fiară sărise asupra lui în jungla Persiei apusene.
Şahul păru că începe să asculte.
– În locul naşterii mele nu există pantere. Nu aveam arme şi nu
ştiam cum să lupt cu o astfel de făptură.
Povesti cum viaţa îi fusese salvată de Alā-al-Dawla Şah,
vânătorul mare ca şi tatăl său, Abdallah Şah, care omorâse leul
din Kashan. Cei mai apropiaţi de tron începură să bată din palme,
cu strigăte ascuţite de admiraţie. Murmurele se răzleţeau în gloată,
pe măsură ce povestea era repetată.
Qandrasseh stătea nemişcat, dar Rob crezu că vede în ochii lui
că nu era încântat nici de poveste, nici de reacţia pe care o stârnea
în mulţime.
– Grăbeşte-te, inghiliz, spuse el rece, şi spune ce ai venit să ceri
la picioarele şahului.
Rob respiră adânc:
– Pentru că este scris că cel care salvează o viaţă răspunde de
ea, îl rog pe şah să mă ajute să fac viaţa mea cât mai bună.
Povesti încercarea lui zadarnică de a fi primit la şcoala de
doctori a lui Ibn Sina.
Isprava cu pantera se răspândise între timp peste tot şi sala se
cutremura de tropotul ritmic al picioarelor.
Alā Şah era fără îndoială obişnuit cu frica şi ascultarea, dar
probabil că nu mai fusese ovaţionat spontan de multă vreme.
După privirea lui, se vedea că e încântat.
– Ha! se aplecă şahul cu ochii strălucitori şi Rob ştiu că-şi
adusese aminte incidentul cu omorârea panterei.
Ochii lui îi susţinură o clipă pe ai lui Rob, apoi se întoarse către
imam şi vorbi pentru prima oară de la începutul divanului:
– Dă-i evreului un calaat, spuse el.
Oamenii râseră, dintr-un motiv nelămurit.
– Vino cu mine, îi spuse un ofiţer cărunt.
Avea să fie bătrân cândva, dar acum era încă puternic. Purta
299
un coif scurt de metal, o tunică militară cafenie cu vestă de piele şi
sandale cu şireturi de piele. Rănile lui vorbeau pentru el: braţele îi
erau brăzdate de urmele albe ale tăieturilor de sabie, urechea
stângă îi era strivită şi gura strâmbă din cauza unei răni de pe
obrazul drept.
– Sunt Khuff, spuse el, căpitanul Porţilor. Am amintiri ca şi ale
tale.
Ochii îi căzură asupra gâtului scrijelit al lui Rob şi zâmbi:
– Carcanul?
– Da.
– Carcanul e o ticăloşie, spuse Khuff cu admiraţie.
Părăsiră Sala Coloanelor şi păşiră spre grajduri. Pe câmpia
verde, călăreţii se îndreptau unul spre altul cu lănci lungi, dar
niciunul nu era doborât.
– Încearcă să se lovească?
– Încearcă să lovească o minge. E băţ şi minge, un joc de
călăreţi. Sunt multe pe care nu le ştii, îl observă Khuff. Înţelegi ce e
un calaat?
Rob clătină din cap.
– Pe timpuri, când cineva afla o favoare în ochii unui rege
persan, şahul îi dădea un calaat, un rând din îmbrăcămintea lui şi
îi dovedea astfel preţuirea lui. Obiceiul a rămas de-a lungul
veacurilor. Acum, „veşminte regale” înseamnă o slujbă, un rând de
haine, o casă şi un cal.
Rob înlemni:
– Atunci, sunt bogat?
Khuff rânji de parcă ar fi vorbit cu un prost:
– Un calaat e o mare onoare, dar dărnicia e variată. Unui
ambasador al ţării aliate cu Persia în ultimul război i s-a dat
îmbrăcămintea cea mai scumpă, un palat comparabil cu cel al
şahului şi un armăsar de rasă cu harnaşamentul încrustat cu
pietre preţioase. Dar tu nu eşti un ambasador.
În spatele grajdurilor era un ţarc larg, unde se învolburau caii.
Bărbierul spusese întotdeauna că dacă trebuie să-ţi alegi un cal,
să iei unul cu un cap de prinţesă şi cu o crupă de curvă grasă. Rob
văzu o iapă cenuşie care corespundea perfect descrierii şi avea şi
nobleţe regală în ochi.
– Pot lua iapa aia? o arătă el.
Khuff nu se obosi să răspundă că acela era un cal pentru un
prinţ, dar zâmbetul trist îi strâmbă şi mai curios gura. Căpitanul
Porţilor dezlegă un cal înşeuat şi-l încălecă. Înaintă în masa de cai
300
şi desprinse de acolo un cârlan cafeniu, bine îngrijit, dar fără nerv,
cu picioare scurte şi solide şi umeri puternici. Îi arătă lui Rob o
lalea însemnată pe coapsa cea mai apropiată a calului:
– Alā Şah e singurul proprietar de crescătorie de cai din Persia
şi ăsta e semnul lui. Calul poate fi schimbat pentru altul însemnat
cu laleaua, dar nu poate fi vândut. Dacă moare, tai pielea cu
semnul şi-ţi voi da în schimb alt cal.
Khuff îi dădu o pungă cu mai puţine monede decât ar fi câştigat
Rob la o singură reprezentaţie. Într-un depozit, Căpitanul Porţilor
căută o şa în stare bună, din dotarea armatei. Îmbrăcămintea pe
care i-o dădu era bine croită, dar simplă, constând în pantaloni
largi care se legau la mijloc cu un şiret; înfăşurători de in care
ţineau piciorul ca un bandaj pe deasupra pantalonilor, de la
genunchi la glezne; o cămaşă largă peste pantaloni, lungă până la
genunchi; o tunică numită durra; două haine pentru cele două
sezoane, una scurtă şi uşoară şi cealaltă lungă şi tivită cu piele de
oaie; un suport de turban în formă de con, numit qalansuwa şi un
turban cafeniu.
– Aveţi unul verde?
– Ăsta e mai bun. Turbanul verde e sărăcăcios şi greu, îl poartă
studenţii şi oamenii cei mai sărmani.
– Totuşi, îl vreau, insistă Rob şi Khuff îi dădu turbanul cel
verde şi ieftin, aruncându-i o privire dispreţuitoare.
Când strigă să i se aducă armăsarul, căpitanul gărzilor fu servit
de pitici cu ochi prevenitori, care-i aduseră un pursânge arab
asemănător cu iapa pe care o ceruse Rob. Călărind cârlanul
cafeniu şi ducându-şi bocceaua cu haine noi, îl urmă pe Khuff ca
un nobil, pe tot drumul către Yehuddiyyeh. După ce cutreierară
îndelung pe străzile strâmte ale cartierului evreiesc, Khuff trase de
hăţuri în faţa unei case mici, din cărămidă veche de un roşu
întunecat. Avea un grajd mic, mai mult un acoperiş pe patru stâlpi
şi o grădiniţă din care o şopârlă îi clipi lui Rob, apoi se scurse
printr-o crăpătură a zidului. Patru caişi bătrâni îşi aruncau umbra
asupra unor tufişuri spinoase. Casa avea trei camere, una cu
pământ pe jos şi celelalte două pardosite tot cu cărămidă subţiată
de generaţiile de locuitori.
Într-un colţ al camerei cu pământ pe jos zăcea leşul uscat al
unui şoarece, răspândind un miros slab de putreziciune.
– E a ta, spuse Khuff.
Dădu o dată din cap, apoi plecă.
Încă dinainte de a se stinge zgomotul de copite, genunchii lui
301
Rob cedară. Se prăbuşi pe podeaua de lut, apoi se lăsă pe spate şi
nu ştiu ce se mai întâmplă, la fel de inert ca şoarecele mort.

Dormi optsprezece ore. Se trezi cu crampe şi dureri de

articulaţii ca un bătrân. Se ridică în capul oaselor în casa tăcută şi
privi cum soarele, intrând prin horn, aduna raze de fire de praf.
Casa nu era în stare prea bună – cărămizile nu erau prea bine
lipite şi unul din pervazuri se prăbuşea – dar era primul adăpost
cu adevărat al lui de când îi muriseră părinţii.
Spre groaza lui, îşi văzu calul cel nou în grajd, înşeuat,
neadăpat şi nehrănit. După ce-i scoase şaua şi-i aduse apă în
pălăria lui de la fântâna publică, se grăbi spre grajdul unde erau
adăpostiţi catârul şi măgarul lui. Cumpără găleţi de lemn şi fân şi
un coş de grăunţe şi le aduse acasă pe măgar.
După ce îngriji animalele, îşi puse hainele cele noi şi se duse
spre baia publică, oprindu-se înainte la hanul lui Salman Cel Mai
Mic.
– Am venit pentru lucrurile mele, îi spuse el bătrânului hangiu.
– Ţi le-am pus bine, deşi te-am jelit după ce au trecut două zile
şi n-ai mai apărut, îi spuse temător Salman. S-a auzit o poveste
despre un dhimmi străin, un evreu european care s-a dus la divan
şi a câştigat un calaat de la şahul Persiei.
Rob dădu din cap.
– Ai fost chiar tu? şopti Salman.
Rob se lăsă pe un scaun:
– N-am mai mâncat de când m-ai hrănit aici.
Salman se grăbi să-i aducă mâncare. Gustă nişte pâine cu lapte
de capră apoi, văzând că nu simte decât foame, trecu la patru ouă
fierte cu mai multă pâine, brânză tare şi un castron de pilaf. Simţi
cum picioarele îşi recapătă forţa.
La baie se înmuie îndelung, îngrijindu-şi vânătăile. Când îşi
puse hainele noi se simţi ca un străin, cam la fel ca atunci când
îmbrăcase un caftan pentru prima oară. Reuşi uşor să-şi pună
legăturile pe gambe, dar nu putu să-şi înfăşoare turbanul şi se
mulţumi cu pălăria evreiască.
Din nou acasă, aruncă şoarecele mort şi evaluă situaţia. Se
bucura de o prosperitate modestă, dar nu acest lucru i-l ceruse
şahului şi se simţea vag supărat, dar meditaţia îi fu întreruptă de
sosirea lui Khuff, care desfăşură un pergament subţire şi începu
să-l citească tare.

302
 ALLAH

Poruncă a Regelui Lumii, Preaînaltul şi Nobilul Stăpân, Sublim şi

Preacinstit peste toţi; Magnificul, Temeiul de nezdruncinat al
împărăţiei, Minunatul, Măreţul şi Darnicul; Leul Persiei şi Domnitorul
cel mai Puternic din Lume. Către guvernator, intendent şi alţi
slujbaşi regali ai oraşului Ispahan, ai cetăţii de scaun şi lăcaşelor de
ştiinţă şi medicină. Toţi să ştie că Jesse, fiul lui Benjamin, evreu şi
bărbier-felcer din oraşul Leeds din Europa a venit la împărăţia
noastră, cea mai bine condusă de pe pământ şi binecunoscută
ocrotitoare a asupriţilor şi a avut putinţa şi gloria de a apărea în fata
ochilor celui Preaînalt şi de a cere umil ajutorul Majestăţii Sale,
ostaşul dreptcredincios al Profetului. Toţi să ştie că Jesse, fiul lui
Benjamin din Leeds, se bucură de favoarea şi bunăvoinţa regală şi i
s-au acordat veşminte Regale cu onoruri şi beneficii şi toţi trebuie să-
l trateze ca atare. De asemenea, să se ştie că această poruncă este
necruţătoare şi oricine o va încălca, va fi osândit la moarte.
Dată în al treilea Panj Shanbah al lunii Rejale, în numele
Preaînaltei Majestăţi, de către Pelerinul la locurile sfinte şi Şeful şi
Intendentul Palatului Femeilor celui Preaînalt, Imam Mirza-aboul
Qandrasseh, vizir.
Se cuvine să căutăm ajutorul Domnului Celui Preaslăvit în toate
treburile pământeşti.

– Dar şcoala? întrebă Rob răguşit.

– Eu nu ştiu nimic de şcoală, spuse căpitanul Porţilor şi plecă
la fel de repede cum venise.
Peste puţin timp, doi hamali voinici îl aduseră într-o lectică pe
hadji Davout Hosein, care-i călca pragul lui Rob cu smochine
dulci, ca dar de casă nouă.
Se aşezară pe iarbă, printre furnici şi gâze şi mâncară
smochine.
– Sunt copaci excelenţi, se exprimă hadji cu privire la caişi.
Îi explică în amănunt cum puteau fi făcuţi copacii să rodească
din plin, udaţi, tăiaţi şi ajutaţi cu îngrăşăminte naturale.
Apoi Hosein tăcu.
– Mai e ceva? murmură Rob.
– Am onoarea să-ţi transmit salutări şi felicitări de la onorabilul
Abu Ali at-Husain ibn Abdullah ibn Sina.
Hagiul era palid şi asuda, iar zabiba de pe frunte îi era deosebit
de reliefată. Lui Rob îi era milă de el, dar savură momentul de
303
satisfacţie şi bogăţie când, acolo, sub caişi, Hosein îl invită pe
Jesse, fiul lui Benjamin, să se înscrie la madrassa şi să studieze
medicina la maristan, pentru a putea câştiga titlul de doctor.

304
Partea a patra

Maristanul

305
 39
Ibn Sina

Prima dimineaţă de student a lui Rob J. începu cu un soare

fierbinte şi moleşitor. Se îmbrăcă în hainele noi, dar hotărî că era
prea cald pentru apărătoare de gambă. Se străduise fără succes să
înveţe secretul înfăşurării turbanului verde, iar în final îi dăduse o
monedă unui băiat de pe stradă, care i-l strânsese în jurul
qalansuwa-ei. Dar Khuff avusese dreptate când vorbise de
greutatea pânzei ieftine; până la urmă, îşi luă de pe cap povara
străină şi-şi puse cu uşurare pălăria evreiască.
Aceasta îi împrumută imediat o identitate când se apropie de
Ţâţa cea Mare, unde un grup de tineri cu turbane verzi stăteau de
vorbă.
– Uite-ţi evreul, Karim, strigă unul dintre ei.
Un bărbat se ridică de pe scări şi se apropie de el şi-l recunoscu
imediat pe studentul cel frumos pe care-l întâlnise în spital,
muştruluind un infirmier.
– Sunt Karim Harun. Şi tu eşti Jesse ben Benjamin.
– Da.
– Hagiul m-a desemnat să-ţi arăt şcoala şi spitalul şi să-ţi
răspund la întrebări.
– O să-ţi doreşti să fii mai bine în carcan, evreule, decât cu el!
strigă cineva şi toţi studenţii râseră.
– Nu cred, zâmbi Rob.
Era limpede că toată şcoala aflase despre evreul european care
fusese la închisoare şi apoi câştigase un loc în şcoală datorită
intervenţiei şahului.
Începură cu maristanul, dar Karim mergea mult prea repede;
era un ghid năzuros şi absent, evident grăbit să-şi îndeplinească o
datorie neplăcută şi apoi să se întoarcă la treburile lui. Dar Rob J.
reuşi să vadă că spitalul era împărţit în secţii de bărbaţi şi secţii de
femei. Bărbaţii aveau infirmieri, iar femeile aveau infirmiere şi
brancardiere. Singurii bărbaţi care aveau voie să se apropie de
femei erau soţii lor sau doctorii.
Existau două săli de chirurgie şi o cameră lungă, cu tavanul
jos, plină cu rafturi cu borcane şi sticluţe grijuliu etichetate.

306
 – Aici e visteria medicamentelor, khazanat-ul-sharaf, spuse
Karim. Lunea şi joia, doctorii ţin un curs la şcoală. După ce
pacienţii sunt examinaţi şi trataţi, unii prepară doctoriile prescrise
de medici. Spiţerii din maristan respectă reţetele până la fărâmă şi
sunt foarte cinstiţi. Cei mai mulţi spiţeri din oraş sunt feciori de
curve care-ţi vând o sticlă cu pişat şi se jură că-i apă de trandafiri.
Alături, în clădirea şcolii, Karim îi arătă camerele de consult,
săli de lectură şi laboratoare, o bucătărie şi o cantină şi o baie
mare pentru uzul studenţilor.
– Sunt patruzeci şi opt de doctori şi chirurgi, dar nu sunt toţi
profesori. Cu tine cu tot, sunt douăzeci şi şapte de studenţi la
medicină. Fiecare este ucenic la altă serie de doctori. Ucenicia
depinde de indivizi, ca şi durata facultăţii. Devii candidat la
examenul oral ori de câte ori ticăloşii din facultate hotărăsc că eşti
gata. Dacă treci, ţi se spune hakim. Dacă pici, rămâi student şi
trebuie să munceşti şi să aştepţi o altă şansă.
– De când eşti aici?
Karim se întunecă şi Rob ştiu că-i pusese o întrebare greşită.
– De şapte ani. Am dat de două ori examen. Anul trecut am
picat la filosofie. A doua încercare a fost acum trei săptămâni,
când am răspuns slab la jurisprudenţă. De ce ar trebui să îmi pese
de istoria logicii sau de precedente juridice? Sunt deja un doctor
bun.
Oftă amar, apoi urmă:
– Pe lângă orele de medicină, trebuie să asişti la cursuri de
drept, religie şi filosofie. Poţi să-ţi alegi singur materiile. Cel mai
bine e să revii la aceiaşi lectori, pentru că unii sunt binevoitori la
examinarea orală dacă figura ta le e familiară. Toată lumea din
madrassa trebuie să asiste la cursuri de dimineaţă la toate
obiectele. După-amiaza, studenţii de la drept pregătesc cazuri sau
asistă la judecăţi, viitorii preoţi se duc la moschei, filosofii citesc
sau scriu, iar studenţii la medicină muncesc la spital. Doctorii
vizitează spitalul după-amiaza şi studenţii îi urmează şi li se
permite să consulte pacienţii şi să propună un tratament. Doctorii
pun tot felul de întrebări interesante. E o ocazie excelentă să înveţi
sau – zâmbi el acru – să te faci de pomină cu vreo gogomănie.
Rob îi studie chipul frumos şi nefericit. Şapte ani, gândi el
năucit, şi nimic în afară de perspective nesigure. Şi fără îndoială că
omul acesta venise la medicină mult mai bine pregătit decât era el!
Dar temerile dispărură când intră în biblioteca numită Casa
Înţelepciunii. Rob nu-şi imaginase niciodată atâtea cărţi la un loc.
307
Unele manuscrise erau trecute pe bucăţi de piei de animale, dar
cele mai multe erau pe materialul acela subţire pe care era scris şi
calaatul lui.
– Ce pergamente proaste sunt în Persia, observă el.
Karim pufni:
– Astea nu sunt pergamente. Se numesc hârtie, o născocire a
ochilor-mici din răsărit, care sunt nişte necredincioşi foarte
deştepţi. În Europa nu aveţi hârtie?
– Acolo n-am văzut aşa ceva.
– Hârtia se face din zdrenţe pisate şi amestecate cu clei de oase,
apoi presate. Nu e scumpă, orice student şi-o poate permite.
Casa Înţelepciunii îl fascină pe Rob mai mult decât toate
celelalte noutăţi. Se plimbă uşor prin cameră şi atinse cărţile,
observându-le autorii, cu nume prea puţin cunoscute de el.
Hipocrate, Dioscorides, Ardigenes, Rufas din Efes, nemuritorul
Galen… Oribasius, Philagrios, Alexandru din Tralles, Paul din
Aegina…
– Câte cărţi sunt aici?
– Madrassa are aproape o sută de mii de cărţi, spuse mândru
Karim, zâmbind la vederea expresiei neîncrezătoare a lui Rob. Cele
mai multe au fost traduse în persană la Bagdad. La universitatea
din Bagdad e o şcoală de traducători, unde cărţile sunt transcrise
în toate limbile Califatelor Orientale. Bagdadul are o universitate
uriaşă, cu o bibliotecă de şase sute de mii de cărţi şi peste şase mii
de studenţi şi profesori faimoşi. Dar mica noastră madrassa are un
lucru care lor le lipseşte.
– Care e acela? întrebă Rob, iar studentul mai mare îl duse spre
un perete al Casei Înţelepciunii rezervat operelor unui singur
autor.
– El, spuse Karim.

În după-amiaza aceea, la maristan, Rob îl văzu pe omul căruia

persanii îi spuneau Prinţul Prinţilor. La prima vedere, Ibn Sina fu o
dezamăgire. Turbanul lui roşu de doctor era decolorat şi înfăşurat
neglijent şi durra lui, ponosită şi simplă. Scund şi cu un început
de chelie, avea un nas borcănat şi injectat şi sub barba albă
începuse să-i atârne o guşă. Arăta ca toţi ceilalţi arabi bătrâiori,
până când Rob îi văzu ochii, de un căprui intens, trişti şi
cercetători, severi şi curioşi şi atât de vii, încât simţi imediat că Ibn
Sina vedea lucruri inaccesibile altor oameni.
Rob fu unul din cei şapte studenţi care, împreună cu patru
308
doctori, merseră după Ibn Sina la vizita lui prin spital. În ziua
aceea, doctorul-şef se opri lângă salteaua unui om firav, cu
membre costelive.
– Cine e studentul ucenic al acestei secţii?
– Eu, stăpâne. Mirdin Askari.
Deci acesta era vărul lui Aryeh, îşi spuse Rob. Se uită cu interes
la tânărul evreu măsliniu, căruia falca lungă şi dinţii albi şi
regulaţi îi împrumutau expresia plăcută a unui cal inteligent.
Ibn Sina arătă cu capul spre pacient:
– Spune-ne despre el, Askari.
– Este Amahl Rahin, un conducător de cămile care a venit la
spital acum trei săptămâni, cu o durere intensă în partea de jos a
spatelui. La început am bănuit că s-a lovit fiind beat, dar durerea
s-a întins curând la testiculul şi coapsa dreaptă.
– Cum e urina? întrebă Ibn Sina.
– Până în ziua a treia, urina a fost limpede şi de culoare galben
deschis. În dimineaţa celei de-a treia zile, în urină s-a văzut sânge
şi în după-amiaza aceea a eliminat două pietre de mărimea unor
boabe de mazăre mici. De atunci n-a mai avut nicio durere şi urina
e limpede, dar nu vrea să mănânce nimic.
– Ce i-aţi oferit? se încruntă Ibn Sina.
Studentul păru nedumerit:
– Ca de obicei. Pilaf de mai multe feluri. Ouă de găină, carne de
oaie, cepe, pâine… Nu vrea să se atingă de nimic. Intestinele nu
mai lucrează, pulsul e mai slab şi-şi pierde puterile.
Ibn Sina dădu din cap şi-i privi pe toţi:
– Ei, ia spuneţi ce-l supără?
Alt student îşi adună curajul:
– Cred, stăpâne, că intestinele lui s-au răsucit, oprind trecerea
mâncării prin corp. Simţind asta, nu mai permite să i se dea
hrană.
– Mulţumesc, Fadil ibn Parviz, spuse curtenitor Ibn Sina. Dar în
astfel de vătămătură pacientul ar mânca, apoi ar vărsa mâncarea.
Aşteptă. Cum nu mai urmară alte observaţii, se apropie de
omul de pe saltea.
– Amahl, spuse el, eu sunt Husayn doctorul, fiul lui Abd-Ullah,
care a fost fiul lui al-Hasan, care a fost fiul lui Ali, care a fost fiul
lui Sina. Aceştia sunt prietenii mei şi vor fi şi ai tăi. De unde eşti?
– Din satul Shaini, stăpâne, şopti omul.
– A, un om din Fars! Curmalele din oaza Shaini sunt mari şi
dulci, nu-i aşa?
309
 În ochii lui Amahl se formaseră lacrimi şi el dădu din cap.
– Askari, du-te acum şi adu curmalele omului nostru şi un
castron de lapte cald.
Mâncarea fu adusă curând şi doctorii şi studenţii priviră cum
omul începea să muşte înfometat din fructe.
– Încet, Amahl, prietene, îl preveni Ibn Sina. Askari, ai grijă ca
regimul prietenului nostru să fie schimbat.
– Da, stăpâne, spuse evreul.
– Trebuie să ţinem minte asta cu privire la bolnavii aflaţi în grija
noastră. Ei vin la noi, dar nu sunt ca noi şi de multe ori nu
mănâncă lucrurile care ne plac nouă. Leul nu se apucă să
mănânce fân dacă e pus lângă vite. Locuitorii deşertului
supravieţuiesc aproape numai cu iaurt şi alte feluri din lapte.
Locuitorii din Dar-ul-Maraz mănâncă orez şi legume uscate.
Khorasanienii vor numai supă îngroşată cu făină. Indienii
mănâncă mazăre, boabe, ulei şi mirodenii fierbinţi. Oamenii din
Transoxiania cer vin şi carne, mai ales carne de cal. Oamenii din
Fars şi Arabistan mănâncă mai ales curmale. Beduinii sunt
obişnuiţi cu lapte de cămilă, carne şi lăcuste. Oamenii din Gurgan,
georgienii, armenii şi europenii sunt obişnuiţi să bea rachiu la
masă şi să mănânce carne de vacă şi de porc.
Ibn Sina îi privi scrutător pe cei adunaţi în jurul lui:
– Îi înspăimântăm, domnilor. Adesea nu-i putem salva şi,
uneori, tratamentul nostru îi ucide. Haideţi să nu-i mai şi
înfometăm.
Apoi Prinţul Prinţilor se îndepărtă, cu mâinile la spate.

În dimineaţa următoare, într-un mic amfiteatru cu rânduri de

bănci de piatră, Rob asistă la primul lui curs din madrassa. Veni
primul şi stătu singur pe rândul al patrulea, până mai apărură
şase studenţi.
La început nu-i dădură nicio atenţie. Din discuţia lor, era
evident că unul dintre ei, Fadil ibn Parviz, fusese anunţat că va da
în curând examenul de doctor şi colegii lui învăţăcei îşi exprimau
invidia.
– Nu mai ai decât o săptămână până la examen, Fadil! se
minună unul scund şi durduliu. O să faci pe tine verde de frică!
– Ia mai taci, grăsanule Abbas Sefi, fund de creştin ce eşti! ţie
nu trebuie să-ţi fie frică de examen, fiindcă tu o să stai aici mai
mult decât Karim Harun, spuse Fadil şi toţi râseră.
– Salaam, ce avem noi aici? spuse Fadil, observându-l abia
310
atunci pe Rob. Cum te cheamă, dhimmi?
– Jesse ben Benjamin.
– A, gloria puşcăriei! Evreul bărbier-felcer, dăruit cu un calaat
de şah. O să vezi că e nevoie de mai mult decât de o poruncă
împărătească pentru a deveni doctor.
Sala se umplea. Mirdin Askari căuta un loc liber şi Fadil îl
strigă.
– Askari! Uite alt evreu care vrea să fie vraci. În curând o să fiţi
mai mulţi decât noi.
Askari privi rece în direcţia lor, păsându-i de Fadil cam tot cât
de o insectă supărătoare.
Apariţia profesorului întrerupse comentariile. Era Sayyid Sa’di,
profesorul de filosofie, un om cu un aer îngrijorat.
Rob începu să simtă cât va avea de luptat ca să devină medic
atunci când profesorul, rotindu-şi privirile prin amfiteatru, observă
o figură nouă.
– Dhimmi, tu de acolo, cum te cheamă?
– Sunt Jesse ben Benjamin, stăpâne.
– Jesse ben Benjamin, spune-ne cum a descris Aristotel
legătura dintre corp şi spirit.
Rob clătină din cap.
– E în lucrarea lui, Despre suflet, spuse nerăbdător
conferenţiarul.
– Nu cunosc Despre suflet. Nu l-am citit niciodată pe Aristotel.
Sayyid Sa’di se holbă îngrijorat la el:
– Trebuie să începi s-o faci imediat, spuse el.
Rob înţelese prea puţin din cursul lui Sayyid Sa’di.
Când ora se terminase şi amfiteatrul se golea, îşi făcu loc până
la Mirdin Askari.
– Îţi transmit cele mai bune urări de la trei oameni din Masqat,
Reb Lonzano ben Ezra, Reb Loeb ben Kohen şi vărul tău, Reb
Aryeh Askari.
– Aha. Călătoria lor s-a desfăşurat cu bine?
– Cred că da.
– Bun, dădu din cap Mirdin. Aud că eşti evreu din Europa.
Ispahanul o să ţi se pară ciudat, dar cei mai mulţi suntem din alte
locuri.
Îi spuse că ceilalţi studenţi la medicină erau paisprezece
musulmani din ţări ale Califatelor apusene şi cinci evrei orientali.
– Deci eu sunt doar al şaselea învăţăcel evreu? După câte
spunea Fadil ibn Parviz, aş fi crezut că suntem mai mulţi.
311
 – A, Fadil! Pentru el ar fi prea mulţi evrei şi dacă ar fi un singur
student. El e din Ispahan. Ispahanezii consideră că Persia e
singura naţiune civilizată şi islamismul, singura religie. Când se
insultă, musulmanii îşi strigă unul altuia „evreule” sau
„creştinule”. Când sunt bine dispuşi, li se pare spiritual să-i zică
unui mahomedan „dhimmi”.
Rob dădu din cap, amintindu-şi cum râsese mulţimea când
şahul îi spusese lui „evreule”.
– Asta te supără?
– Mă face să trag din greu. Ca să pot zâmbi când îi las pe
musulmani în urmă în madrassa. E adevărat că eşti bărbier-felcer,
cum am auzit? întrebă el curios.
– Da.
– Eu n-aş vorbi despre asta, spuse Mirdin precaut. Doctorii
persani cred că bărbierii-felceri sunt…
– Nu prea admirabili?
– Nu-i favorizează.
– Nu-mi pasă. N-o să-mi cer scuze pentru ceea ce sunt.
Crezu că vede în ochii lui Mirdin un licăr aprobator, dar care
dispăru repede.
– Nici nu trebuie, spuse Mirdin.
Apoi dădu rece din cap şi ieşi din amfiteatru.
Lecţia de religie islamică predată de un mullah gras, numit
Abul Baker, fu doar cu puţin mai inteligibilă decât cea de filosofie.
Coranul era împărţit în o sută paisprezece capitole numite sure.
Lungimea unei sura varia între câteva şi câteva sute de versuri şi
spre disperarea lui, Rob află că nu va absolvi madrassa înainte de
a memora surele cele mai importante.
La lecţia următoare, ţinută de un chirurg pe nume Abu Ubayd
al-Juzjani, i se dădu să citească Zece tratate despre ochi, a lui
Hunayn. Al-Juzjani era mic, măsliniu şi fioros, cu privirea
neclintită şi dispoziţia unui urs tulburat din bârlog. Acumularea de
teme pentru acasă îl înfiora pe Rob, dar fu interesat de cursul lui
al-Juzjani despre opacitatea care acoperă ochii multor oameni şi le
răpeşte vederea.
– Se crede că o astfel de orbire e produsă de curgerea unei
umori infectate în ochi, spuse al-Juzjani. De aceea, primii doctori
persani au numit boala nazul-i-ah, sau, „coborârea apei”, iar
numele a devenit apoi boala cascadei sau cataracta.
Chirurgul spuse că cele mai multe cataracte începeau cu un
mic punct în ochi, care împiedica vederea, dar punctul se întindea
312
apoi şi devenea alb lăptos, provocând orbirea.
Rob urmări cum al-Juzjani opera ochii unei pisici moarte.
Curând după aceea, asistenţii lui trecură printre învăţăcei şi le
împărţiră leşuri de animale, ca să încerce şi ei operaţia pe câini,
pisici sau chiar pe găini. Lui Rob i se dădu o corcitură de câine cu
colţii dezveliţi şi fără labele din faţă. Avea mâinile nesigure şi nu
ştia exact ce trebuia să facă. Dar îşi adună curajul, amintindu-şi
cum Merlin îl vindecase pe Edgar Thorpe de orbire pentru că
învăţase operaţia, poate chiar în aceeaşi sală.
Deodată, al-Juzjani apăru lângă el şi se uită la ochii câinelui
mort.
– Pune acul pe punctul de la care vrei să tai şi fă un semn
acolo, spuse el tăios. Pe urmă mută vârful acului spre unghiul din
afară al ochiului, la acelaşi nivel cu pupila şi puţin deasupra ei.
Asta o să-ţi scufunde cataracta. Dacă operezi ochiul drept, ţii acul
în mâna stângă şi invers.
Rob ascultă instrucţiunile, gândindu-se la toţi oamenii cu ochi
opaci care pătrunseseră dincolo de paravanul lui şi pentru care nu
putuse face nimic.
La dracu’ şi cu Aristotel şi cu Coranul! De-asta venise el în
Persia, îşi spuse entuziast.

În după-amiaza aceea, se afla într-un grup de acoliţi de-ai lui

al-Juzjani, care-l urmau ca pe un episcop. Al-Juzjani vizita
pacienţii şi preda şi făcea comentarii, punând întrebări studenţilor
în timp ce schimba bandaje şi scotea copci. Rob văzu că era un
chirurg îndemânatic şi divers; pacienţii lui din perioada aceea îşi
reveneau după operaţii de cataractă, un braţ strivit şi amputat,
extirparea unor buboaie, circumciziuni şi un obraz rănit de un băţ
ascuţit.
Când al-Juzjani termină, Rob porni din nou prin spital, de data
aceasta în spatele lui Jalal-ul-Din, cel care aşeza oase. Pacienţii
acestui doctor erau imobilizaţi cu tot felul de sisteme de frânghii şi
greutăţi, pe care Rob le privi cu veneraţie.
Aşteptase cu nervozitate să fie şi el chestionat, dar niciun
doctor nu-l băgă în seamă. Când termină şi Jalal, Rob îi ajută pe
infirmieri la adusul mâncării şi la curăţenie.
Plecând de la spital, se duse să caute cărţi. În biblioteca
madrassei se aflau numeroase cópii ale Coranului şi găsi şi Despre
suflet. Dar tratatul lui Hunayn despre ochi fusese luat de altcineva
şi înaintea lui îl mai ceruseră încă şase studenţi.
313
 Bibliotecarul Casei Înţelepciunii era un om blând pe nume
Yussuf-ul-Gamal, un caligraf care în timpul liber făcea copii după
cărţile primite sau cumpărate de la Bagdad.
– Ai stat prea mult. Vor trece săptămâni până să apuci să
citeşti Zece tratate despre ochi, spuse el. Când vi se recomandă o
carte, să te grăbeşti să vii aici înaintea altora.
Rob dădu din cap istovit. Cără cele două cărţi acasă, oprindu-
se pe drum la piaţa evreiască pentru a-şi cumpăra o lampă şi gaz
de la o femeie măruntă, cu falca proeminentă şi ochi cenuşii.
– Tu eşti europeanul?
– Da.
– Suntem vecini, se lumină ea. Eu sunt Hinda, nevasta lui Tall
Isak, stau la trei case mai sus de tine. Să ne faci o vizită.
El îi mulţumi, simţindu-se mai bine.
– Pentru tine, cel mai mic preţ. Cel mai bun preţ pentru un
evreu care a smuls un calaat de la rege!
Se opri să mănânce la hanul lui Salman Cel Mai Mic, dar fu
dezamăgit când Salman mai aduse doi vecini ca să-l cunoască pe
evreul dăruit cu un calaat. Erau oameni tineri şi voinici, pietrari de
meserie – Chofni şi Shemuel b’nai Chivi, fiii moaşei văduve Nitka,
din casa de la capătul străzii lui. Fraţii îl bătură pe spate, îi urară
bun-venit, încercară să-i facă cinste.
– Povesteşte-ne despre calaat şi despre Europa! strigă Chofni.
Tovărăşia lor era ispititoare, dar reuşi să scape şi se duse în
singurătatea casei. Începu să-l citească pe Aristotel în grădină,
după ce hrăni animalele, dar i se păru greu. Înţelesul îi scăpa şi
era paralizat de propria lui ignoranţă.
După lăsarea întunericului, se mută în casă şi, aprinzând
lampa, trecu la Coran. Surele păreau aranjate după lungime, cu
capitolele cele mai lungi la început. Dar care erau cele importante,
care trebuiau memorate? Habar n-avea. Şi toate pasajele
introductive, erau oare importante?
Era disperat şi simţea că trebuie să înceapă de undeva.
Slavă Domnului Preaînalt, plin de milă şi bunătate; El le-a creat
pe toate şi pe om…
Reciti de multe ori pasajele, dar, înainte de a memora prea
multe versuri, pleoapele grele i se închiseră. Îmbrăcat complet, se
scufundă în somn acolo, pe podeaua luminată de lampă.

314
 40
O invitaţie

În fiecare dimineaţă, Rob era trezit din somn de razele soarelui,

care alunecau prin fereastra lui strâmtă, aurind acoperişurile de
ţiglă ale caselor împrăştiate din Yehuddiyyeh. Străzile se animau
odată cu zorii şi puteau fi văzuţi bărbaţi îndreptându-se spre
sinagogă şi femei grăbindu-se să-şi ocupe tarabele sau să-şi facă
târguielile dis-de-dimineaţă.
Vecinii dinspre miazănoapte erau un pantofar, pe nume Yaakob
ben Rashi, soţia lui, Naoma, şi fiica lor, Lea. Casa dinspre miazăzi
îi adăpostea pe brutarul Micah Halevi, pe soţia lui, Yudit şi pe cele
trei fetiţe mici ale lor. Rob se mutase abia de câteva zile în
Yehuddiyyeh când Micah o trimise pe Yudit la el acasă, să-i aducă
o lipie crocantă şi abia scoasă din cuptor. Peste tot pe unde se
ducea în Yehuddiyyeh, oamenii aveau un cuvânt bun pentru
evreul străin care câştigase un calaat.
La madrassa nu era atât de popular, căci studenţii musulmani
găseau o plăcere făţişă în a i se adresa cu „dhimmi” şi chiar
studenţii evrei îi spuneau „europeanule”.
Cu toate că experienţa lui de bărbier-felcer nu era în general
admirată, îi era totuşi de folos în maristan, unde dovedi că putea
bandaja, lua sânge şi readuce fracturile simple cu îndemânarea
unui absolvent al şcolii. I se luă de pe umeri corvoada de a căra
oliţe şi i se dădură îndatoriri care îl puneau mai mult în contact cu
bolnavii, făcându-i viaţa mai suportabilă.

Când îl întrebă pe Abdul Bakr care dintre cele o sută

paisprezece sure ale Coranului erau cele mai importante, nu i se
răspunse limpede.
– Toate sunt importante, spuse grasul mullah. Unele sunt mai
importante în ochii unui învăţat, dar altui învăţat i se pot părea
altele mai importante.
– Dar nu pot termina şcoala dacă nu învăţ cele mai importante
sure! Dacă nu-mi spui care sunt, de unde să ştiu?
– Ah, spuse profesorul de religie, trebuie să studiezi Coranul şi

315
Allah (slăvit fie El!) ţi le va dezvălui.
Îl simţea mereu pe Mohammed în spate şi pe Allah în coastă.
Peste tot, în şcoală, islamismul era o povară de care nu puteai
scăpa. În fiecare oră, un mullah asista la curs pentru a se asigura
că Allah – Cel măreţ şi atotputernic! – nu e profanat.
Prima oră a lui Rob cu Ibn Sina fu o lecţie de anatomie la care
disecară un porc mare, interzis musulmanilor ca aliment, dar
îngăduit ca obiect de studiu.
– Porcul e foarte bun pentru anatomie, pentru că organele lui
interne sunt identice cu ale omului, spuse Ibn Sina, îndepărtând
cu dibăcie pielea animalului.
Acesta era plin de tumori.
– Aceste umflături moi nu provoacă probabil niciun rău. Dar
unele au crescut aşa de repede… uitaţi, acestea – le arătă Ibn Sina
– încât carnea s-a îngrămădit ca mănunchiurile dintr-o conopidă.
Tumorile în formă de conopidă sunt mortale.
– Apar şi la oameni? întrebă Rob.
– Nu ştim.
– Nu le am putea căuta?
În cameră se lăsă tăcerea; studenţii îl priveau dezgustaţi pe
diavolul străin, iar instructorii erau atenţi. Mullahul care tăiase
porcul îşi ridicase capul din cartea de rugăciune.
– Este scris, spuse cu prudenţă Ibn Sina, că morţii vor învia şi
profetul (fie el binecuvântat!) îi va întâmpina. Pentru ziua aceea,
corpurile lor trebuie să rămână nemutilate.
După o clipă, Rob dădu din cap. Mullahul se întoarse la
rugăciunile lui, iar Ibn Sina îşi reluă lecţia de anatomie.

În aceeaşi după-amiază, hakim Fadil ibn Parviz îşi puse pe cap

turbanul roşu de doctor şi primi felicitările colegilor lui din
maristan. Rob nu avea niciun motiv să-l placă pe Fadil dar era, cu
toate acestea, bucuros, pentru că succesul oricărui student putea
fi într-o bună zi şi al lui.
În ziua aceea, Fadil şi Al-Juzjani efectuară consultul bolnavilor
şi Rob îi urmă, împreună cu alţi patru studenţi: Abbas Şefi, Omar
Nivahend, Suleiman al-Gamal şi Sabit bin Qurra. În ultimul
moment, Ibn Sina se alătură şi el celor doi doctori şi în grup se
simţiră agitaţia şi entuziasmul pe care prezenţa conducătorului le
stârnea pretutindeni.
Ajunseră la salonul pacienţilor cu tumori. Pe salteaua de lângă
uşă zăcea nemişcat un om cu ochii adânciţi în orbite şi se opriră la
316
o distanţă destul de mare de el.
– Jesse ben Benjamin, spuse al-Juzjani, spune-ne despre omul
acesta.
– E Ismail Ghazali. Nu-şi cunoaşte vârsta, dar spune că s-a
născut la Khur, în timpul marelui potop de primăvară de acolo. Mi
s-a spus că asta s-a întâmplat acum treizeci şi patru de ani.
Al-Juzjani încuviinţă.
– Are tumori în gât, sub braţe şi în vintre, care-i dau dureri
mari. Tatăl lui a murit de o boală asemănătoare, când Ismail
Ghazali era un băieţel. Urinarea e chinuitoare pentru el. Când o
face, e un lichid de culoare galben închis, cu firişoare roşii. Nu
poate mânca decât câteva linguri de terci fără să vomite, aşa că a
fost hrănit uşor şi ori de câte ori putea primi hrană.
– I-ai luat sânge astăzi?
– Nu, hakim.
– De ce nu?
– Nu este necesar să-i mai provocăm şi alte dureri.
Poate că Rob ar fi fost mai prevăzător dacă în clipa aceea nu s-
ar fi întrebat în minte dacă nu cumva trupul lui Ismail Ghazali nu
era consumat, ca şi cel al porcului, de tumoarea ca o conopidă:
– La căderea nopţii va fi mort.
Al-Juzjani îl ţintui cu privirea.
– De ce crezi asta? întrebă Ibn Sina.
Toţi ochii erau pe Rob, dar el nu avea de gând să dea vreo
explicaţie.
– O ştiu, spuse în cele din urmă şi Fadil îşi uită noua demnitate
şi pufni în râs.
Chipul lui al-Juzjani se înroşi de mânie, dar Ibn Sina ridică o
mână şi consultul continuă.
Incidentul stinse entuziasmul optimist al lui Rob. În seara
aceea îi fu imposibil să mai studieze. Îşi spuse că şcoala era o
greşeală. Nimic nu-l putea face să ajungă ceea ce nu era şi poate
era timpul să recunoască singur că nu-i era dat să fie doctor.
Totuşi în dimineaţa următoare se duse la şcoală şi asistă la trei
cursuri, iar după amiaza se forţă să-l urmeze pe al-Juzjani prin
saloanele pacienţilor. Când porniră, Ibn Sina se alătură din nou,
spre angoasa lui Rob.
Sosind la secţia de tumori, văzură un adolescent pe salteaua
cea mai apropiată de uşă.
– Unde e Ismail Ghazali? îl întrebă al-Juzjani pe infirmier.
– A fost luat azi noapte, hakim.
317
 Al-Juzjani nu comentă. În continuarea consultului, îl trată pe
Rob cu dispreţul rece cuvenit unui dhimmi străin care ghicise bine
din întâmplare.
Dar după ce-şi terminară vizita şi fură trimişi acasă, Rob simţi
o mână pe umăr şi întorcându-se, întâlni ochii tulburători ai
bătrânului:
– Vino la mine la masa de seară, spuse Ibn Sina.
În seara aceea, Rob urmă nervos indicaţiile marelui doctor,
mânându-şi căluţul maro de-a lungul Bulevardului celor O Mie de
Grădini, către aleea care ducea până la casa lui Ibn Sina. Aceasta
se dovedi a fi o clădire enormă, cu două turnuri gemene, aşezată în
mijlocul livezilor şi viilor terasate. Şi lui Ibn Sina i se dăruise un
„veşmânt regal”, dar calaatul lui venise când era faimos şi venerat
şi fusese princiar.
La poarta gardului de piatră, Rob fu primit de un servitor, care-
i luă calul. Aleea pe care păşi era din praf de piatră atât de fin,
încât paşii nu i se auziră decât ca nişte şoapte. Când se apropie de
casă, se deschise o uşă lăturalnică şi pe ea ieşi o femeie. Tânără şi
graţioasă, purta o haină de catifea roşie şi largă, cu paiete la poale,
peste o rochie de bumbac cu flori galbene şi, deşi micuţă, mergea
ca o regină. Pe gleznele strânse cu şalvari purpurii străluceau
brăţări şi din ciucurii de lână ai marginilor lor răsăreau nişte
călcâie goale, încântătoare. Fiica lui Ibn Sina – dacă era chiar ea
aceea – îl măsură cu ochi mari şi negri, la fel de curioşi ca şi ai lui,
înainte de a-şi feri de el faţa acoperită cu voal, aşa cum cerea legea
Islamului.
În spatele ei veni o matahală cu turban, un eunuc fără îndoială,
care se holbă fix la Rob, cu mâna pe mânerul încrustat al
pumnalului, până când femeia dispăru pe o poartă a grădinii.
Rob se uita încă după ei când uşa din faţă, alcătuită dintr-o
singură lespede mare de piatră, se deschise fără zgomot şi un
servitor îl pofti în interiorul răcoros.
– Fii binevenit în casa mea, tinere prieten.
Ibn Sina îl conduse printr-un şir de încăperi spaţioase, pe ale
căror pereţi atârnau împletituri scumpe, în culorile cerului şi ale
pământului. Covoarele de pe podelele de piatră erau groase ca
muşchiul din păduri. Într-o grădină închisă în centrul casei fusese
aşezată masa, lângă un havuz.
Rob se simţi stânjenit, fiindcă înainte nu mai fusese niciodată
ajutat de un servitor să se aşeze. Un altul aduse o tavă de pământ
cu bucăţi de lipie şi Ibn Sina cântă rugăciunea islamică fără
318
muzicalitate, dar cu uşurinţă.
– Doreşti să rosteşti o binecuvântare? întrebă el gentil.
Rob rupse o bucată de pâine, aşa cum văzuse de atâtea ori la
evrei:
– Fii binecuvântat, Doamne Dumnezeul nostru, împăratul
lumii, care scoţi pâinea din pământ.
– Amin, spuse Ibn Sina.
Masa fu simplă şi copioasă, castraveţi felii, cu mentă şi lapte
acru, un pilaf uşor cu bucăţi slabe de carne de miel şi de pui,
compot de cireşe şi de caise şi un şerbet răcoros de fructe.
După ce mâncară, un om purtând în nas inelul de sclav le
aduse pânze umede ca să-şi spele mâinile şi faţa, iar alţi sclavi
curăţară masa şi aprinseră torţe aromate, ca să gonească
insectele.
Li se aduse un castron cu fistic şi ronţăiră amândoi boabele
pline. Ibn Sina se aplecă spre el şi ochii lui care puteau comunica
atâtea stări străluceau atenţi în lumina torţelor:
– Acum, să vorbim despre motivul pentru care ai ştiut că Ismail
Ghazali va muri.
Rob îi povesti cum luase mâinile mamei lui, pe când avea doar
nouă ani, şi ştiuse că va muri. Şi cum, la fel, ştiuse că tatălui i se
apropia moartea. Apoi îi descrise pe ceilalţi, a căror atingere
stârnise în el fiorul rece şi revelaţia cumplită a morţii.
Ibn Sina punea răbdător întrebări despre fiecare caz,
storcându-i memoria şi asigurându-se ca tânărul să nu lase la o
parte niciun detaliu. Încetul cu încetul, rezerva de pe chipul
bătrânului dispăru.
– Arată-mi ce faci.
Rob luă mâinile lui Ibn Sina şi-l privi în ochi, iar peste puţin
timp surâse:
– Deocamdată, nu trebuie să vă temeţi de moarte.
– Nici tu, spuse liniştit doctorul.
Urmă o tăcere, apoi Rob gândi: Hristoase!
– E adevărat că şi dumneata poţi simţi, mare doctor?
Ibn Sina clătină din cap:
– Nu aşa cum simţi tu. În mine, se manifestă cu o siguranţă
lăuntrică – un instinct puternic, care mă înştiinţează dacă un
pacient va muri sau nu. De-a lungul anilor, am vorbit cu alţi
doctori care împărtăşeau aceeaşi intuiţie şi suntem mai mulţi
decât ţi-ai închipui. Dar n-am întâlnit niciodată unul cu un har ca
al tău. Asta înseamnă că eşti răspunzător şi că trebuie să faci din
319
tine un doctor excelent.
Readus la realitate, Rob oftă din greu:
– S-ar putea să nu ajung doctor, pentru că nu sunt un învăţat.
Studenţii musulmani îi cunosc pe clasicii vechi de o viaţă şi…
ceilalţi evrei au fost îndopaţi cu studiu în comunităţile lor. Aici, ei
clădesc pe aceste temelii, în timp ce eu am doar doi ani de şcoală
pe sponci şi în rest, nimic.
– Atunci trebuie să clădeşti mai repede şi mai bine decât
ceilalţi, spuse Ibn Sina fără compasiune.
Disperarea îi dădu curaj lui Rob:
– La şcoală se cere prea mult. Şi unele lucruri nu-mi trebuie.
Filosofie, Coranul…
Bătrânul îl întrerupse răstit:
– Faci o greşeală comună. Dacă n-ai studiat filosofia, cum o poţi
respinge? Ştiinţa şi medicina ne învaţă despre trup, în timp ce
filosofia vorbeşte de minte şi de suflet, iar un doctor are nevoie de
toate acestea, ca de mâncare şi de aer. Cât despre religie, eu am
învăţat Coranul la zece ani. E credinţa mea, nu a ta, dar nu-ţi
strică, şi să înveţi zece Corane ar fi un preţ mic dacă asta ţi s-ar
cere pentru a căpăta cunoştinţe medicale. Minte ai, pentru că ai
învăţat o limbă străină şi promiţi în multe direcţii. Dar nu trebuie
să te temi să laşi învăţătura să facă parte din tine, să fie naturală
ca şi respiraţia. Întinde-ţi mintea, ca să încapă în ea tot ceea ce noi
îţi dăm.
Rob asculta tăcut şi atent.
– Şi eu am un har la fel de tare ca şi al tău, Jesse ben
Benjamin. Pot ghici un om în care zace un doctor şi în tine văd o
dorinţă de a lecui arzătoare. Dar nu e destul să simţi nevoia de a-i
vindeca pe oameni. Un doctor nu se face cu un calaat, din fericire,
pentru că şi aşa sunt destui doctori nepricepuţi. De aceea avem
şcoala, ca să alegem grâul de neghină. Şi când avem un învăţăcel
vrednic, îl punem la cele mai grele încercări. Dacă probele noastre
înseamnă prea mult pentru tine, atunci uită-ne şi întoarce-te la
felcerie, să-ţi vinzi unsorile prăpădite…
– Doctorii, scăpărară ochii lui Rob.
– Doctoriile prăpădite, atunci. Ca să fii hakim trebuie să-ţi
câştigi numele. Dacă-l vrei, trebuie să te canoneşti de dragul
învăţăturii, să cauţi fiecare ocazie de a fi în pas cu ceilalţi învăţăcei
şi de a-i depăşi. Trebuie să studiezi cu fervoarea unui binecuvântat
sau a unui blestemat.
Rob trase aer în piept, cu privirea încleştată de cea aprinsă a lui
320
Ibn Sina şi-şi spuse că nu venise până la capătul pământului ca să
cadă.
Se ridică să plece şi brusc, îi veni o idee:
– Nu cumva aveţi Zece tratate despre ochi a lui Hunayn, mare
doctor?
De data aceasta, Ibn Sina zâmbi:
– Ba da, spuse el şi se grăbi să-i aducă volumul studentului lui.

321
 41
Maidanul

Într-o dimineaţă, trei soldaţi grăbiţi se opriră la poarta lui. Se

încordă, gata pentru orice, dar ei fură politicoşi şi prevenitori şi nu
se atinseră de bastoane. Conducătorul, a cărui respiraţie dezvăluia
că mâncase ceapă verde la micul dejun, îi făcu o plecăciune
adâncă.
– Suntem trimişi să-ţi spunem că eşti aşteptat la palat mâine,
după cea de-a doua rugăciune. Vor veni toţi posesorii de calaat.
Şi astfel, în dimineaţa următoare, Rob se afla din nou sub
bolţile arcuite şi aurite ale Sălii Coloanelor.
De data aceasta, gloata lipsea şi Rob gândi că era păcat, căci
şahul era strălucitor. Alā purta turban, mantie şi pantofi ascuţiţi
de purpură, şalvari roşii ca focul şi o coroană grea din aur lucrat.
Vizirul Mirza-aboul Qandrasseh stătea alături pe un tron mai mic,
îmbrăcat ca întotdeauna, în caftanul negru de mullah.
Beneficiarii calaatului stăteau la distanţă de tron. Rob nu-l
văzu pe Ibn Sina şi nu-l recunoscu decât pe Khuff, căpitanul
Porţilor.
Podeaua era smălţată cu mătasea şi firul de aur al covoarelor.
De-o parte şi de alta a tronului, aşezaţi pe două şiruri de perne,
stăteau câţiva bogătaşi.
Rob atinse braţul lui Khuff:
– Cine sunt? şopti el.
Khuff se uită de sus la evreul străin, dar îi răspunse răbdător,
aşa cum îi cerea slujba:
– Imperiul e împărţit în paisprezece provincii, în care sunt cinci
sute patruzeci şi patru de Locuri Considerabile – oraşe, cetăţi şi
castele. Aceştia sunt mârzacii, şaunii, sultanii şi beglerbegii care
domnesc peste aşezările stăpânite de Alā-al-Dawla Şah.
Probabil că urma să înceapă ceremonia, căci Khuff se grăbi să
se ducă lângă uşă.
Primul trimis care intră în sală fu ambasadorul Armeniei. Era
un om încă tânăr, cu părul şi barba negre, dar era în acelaşi timp
şi o adevărată eminenţă cenuşie, călare pe iapa lui cenuşie şi cu

322
tunica gri, garnisită cu cozi de vulpi argintii. La o sută cincizeci de
paşi distanţă de tron, Khuff îl opri şi-l ajută să descalece, apoi îl
conduse la picioarele lui Alā.
După ce-i sărută papucul şahului, ambasadorul îi prezentă
daruri bogate, incluzând un mare felinar de cristal, în rame de aur,
o sută douăzeci de coţi de purpură, douăzeci de flacoane de
parfum şi cincizeci de blănuri de samur.
Alā îi ură bun venit armeanului, fără prea mare interes şi-l rugă
să-i mulţumească stăpânului său pentru daruri.
Urmă ambasadorul din Khazar, Khuff îl întâmpină şi
spectacolul se repetă, cu excepţia faptului că darul regelui din
Khazar era alcătuit din trei cai pursânge arabi şi un pui de leu
sălbatic, în lanţuri, care, de frică, murdări covorul de mătase şi
aur.
Sala încremeni, aşteptând reacţia şahului. Alā nu se încruntă,
nici nu zâmbi, aşteptă doar ca sclavii să şteargă materia
ofensatoare şi ca servitorii să-l ia de acolo pe khazar, cu darurile
lui cu tot. Curtenii stăteau ca nişte statui, cu ochii pe chipul
stăpânului. Erau umbre, gata să-i urmeze cel mai mic gest. În cele
din urmă, se auzi un semnal şi cu toţii se relaxară când fu anunţat
un alt ambasador, de la emirul Qarmaţiei.
Rob privea respectuos, dar în sinea lui începuse să-şi repete
lecţiile. Cele patru elemente: pământ, apă, foc şi aer; calităţile care
se recunosc la atingere: rece, cald, uscat, umed; temperamentele:
sanguin, flegmatic, coleric şi saturnin; facultăţile: natural, animal
şi vital.
Îşi imagină părţile ochiului, după Hunayn, înşiră în minte liste
de ierburi şi doctorii recomandate pentru dureri şi febră, recită de
câteva ori primele nouă versete ale celei de-a treia sure a
Coranului, intitulată „Familia lui «Imran»”.
Începuse să se simtă bine, când observă că un bătrân cu aer
nobil, călare pe un armăsar castaniu şi nervos, discuta aprins cu
Khuff:
– Sunt introdus ultimul pentru că sunt seliuc, poporul meu e
desconsiderat!
– Hadad Han, cineva trebuie să fie ultimul şi astăzi sunteţi
excelenţa voastră, spuse calm căpitanul Porţilor.
Înfuriat la culme, seliucul încercă să-şi mâne calul spre tron.
Căpitanul se hotărî să pretindă că vina fusese a calului, nu a
stăpânului.
– Ho! strigă el.
323
 Apucă frâul şi lovi calul peste bot cu bastonul, făcându-l să
necheze şi să se dea înapoi. Câţiva soldaţi ţinură animalul, iar
Khuff îl ajută, nu prea gentil, pe ambasadorul Hadad să descalece
şi-l conduse spre tron.
Seliucul îndeplini ceremonialul în grabă, transmise salutările
lui Toghrul-beg, stăpânul lui, şi nu oferi niciun dar.
Alā Şah nu-i spuse nicio vorbă şi primirile se încheiară.
În afară de ambasadorul seliuc şi de leul căcăcios, gândi Rob,
curtea împărătească era extrem de monotonă.

I-ar fi plăcut să aducă îmbunătăţiri căsuţei lui din

Yehuddiyyeh, dăruite de Alā Şah. Nu i-ar fi luat decât cel mult
câteva zile, dar orele ajunseseră la mare preţ pentru el, prin
urmare, pervazul rămase nereparat, pereţii nelipiţi, caişii nealtoiţi
şi grădina se umplu de buruieni.
Cumpără de la Hinda, negustoreasa din piaţa evreiască, trei
mezuzot, tuburile de lemn cu mici fragmente de Scriptură rulate în
pergamente. Făceau parte din deghizarea lui; le prinse în dreapta
uşilor, la o palmă de pragul de sus, aşa cum îşi amintea că văzuse
la casele din Tryavna.
Vorbi cu un dulgher indian şi-i desenă schiţe pe pământ,
făcându-l să înţeleagă că voia o masă şi un scaun în stil european.
Obţinu o masă grosolană din lemn de măslin şi un scaun de pin.
Cumpără de la un costorar câteva unelte şi vase de bucătărie. În
rest, nu-i păsa deloc de casă, ar fi putut locui la fel de bine şi într-
o peşteră.
Venea iarna. După-amiezele rămâneau fierbinţi, dar noaptea,
vântul aspru anunţa schimbarea de anotimp. Găsi mai multe piei
de oaie ieftine la piaţa armenească şi se cuibări recunoscător în
ele.
Într-o seară de vineri, vecinul lui, Yaakob ben Rashi pantofarul,
veni la Rob şi-l convinse să mănânce la ei de Sabat. Locuiau într-o
casă modestă, dar confortabilă, a cărei ospitalitate îl făcu la
început să se simtă bine. Naoma, soţia lui Yaakob, îşi acoperi faţa
şi rosti rugăciunile. Fiica lor îmbujorată, Lea, servi felurile
gustoase, peşte de râu, friptură de pasăre, pilaf şi vin. Lea îşi ţinu
ochii în pământ, dar îi zâmbi lui Rob de câteva ori. Era la vârsta
măritişului şi tatăl ei făcu în timpul cinei două aluzii grijulii la
zestrea ei bunicică. Toţi părură dezamăgiţi când Rob se ridică
devreme, mulţumi pentru masă şi se întoarse la cărţile lui.
Viaţa lui intra într-un tipar. Asistenţa la slujbe era obligatorie
324
pentru studenţii din madrassa, dar evreilor li se îngăduia să-şi
respecte cultul lor, aşa că în fiecare dimineaţă se ducea la sinagoga
Casa Păcii. Ebraica rugăciunilor îi devenise familiară, dar multe
cuvinte rămaseră doar o înşiruire de silabe fără sens; cu toate
acestea, legănatul şi cântatul erau un mijloc de alinare şi un mod
bun de a-şi începe ziua.
Urmau apoi cursurile de filosofie şi de religie, la care asista cu o
obstinaţie mohorâtă. În continuare, se ţineau cursuri medicale.
Cunoştea mai bine limba persană, dar uneori era obligat sa
întrebe ce însemna un cuvânt sau o expresie. Studenţii îi explicau
câteodată, dar cel mai adesea se prefăceau că nu aud.
Într-o dimineaţă, Sayyid Sa’di, profesorul de filosofie, pomeni de
gashtagh-daftaran.
Rob se aplecă spre Abbas Sefi:
– Ce înseamnă gashtagh-daftaran?
Dar studentul durduliu clătină din cap, aruncându-i o privire
iritată.
Rob simţi un deget în spate. Când se întoarse, îl văzu pe Karim
Harun pe banca de piatră din spatele lui. Karim rânji:
– Un ordin al scribilor vechi, şopti el. Au înregistrat istoria
astrologiei şi a primelor ştiinţe persane.
Locul de lângă el era gol şi i-l arătă.
Rob se mută. De atunci, când venea la un curs, se uita în jur şi
dacă era şi Karim acolo, se aşezau alături.

Cea mai bună parte a zilei era după-amiaza, când lucrau în

maristan. În cea de-a treia lună de şcoală, îi veni rândul să
examineze pacienţii nou sosiţi. Procesul de internare îl ului prin
complexitatea lui. Al-Juzjani îi arătă cum se făcea.
– Ascultă bine, e o sarcină importantă.
– Da, hakim.
Învăţase să ia întotdeauna aminte la ce spunea al-Juzjani,
pentru că, după Ibn Sina, acesta era cel mai bun doctor din
maristan. Câţiva oameni îi spuseseră că al-Juzjani era de mult
asistentul şi ajutorul lui Ibn Sina, dar avea în acelaşi timp propria
lui autoritate.
– Trebuie să-ţi notezi istoria pacientului şi, la prima ocazie, s-o
discuţi în amănunt cu un doctor.
Fiecare persoană bolnavă era întrebată de meşteşug, obiceiuri,
contact cu boli molipsitoare, dureri de piept, stomac şi greutăţi la
urinare. Era dezbrăcată şi i se făcea examenul fizic, incluzând
325
observarea sputei, vomei, urinei şi materiilor fecale, evaluarea
pulsului şi încercarea de a depista febra după căldura pielii. Al-
Juzjani îl învăţă cum să-şi treacă mâinile simultan peste
amândouă braţele pacientului, apoi peste picioare şi toate părţile
corpului, astfel ca orice defect, umflătură sau neregularitate să
apară evidentă prin comparaţie cu membrul normal. Şi cum să
ciocănească pacientul cu vârful degetelor, pentru ca un sunet
anormal să-i dezvăluie o boală. Multe dintre acele lucruri erau noi
şi ciudate pentru Rob, dar el se familiariză repede cu rutina şi i se
păru uşoară, pentru că lucrase ani de zile cu bolnavi.
Greutăţile începeau la căderea serii, după ce se întorcea la casa
din Yehuddiyyeh, căci atunci se dădea bătălia între nevoia de a
studia şi nevoia de a dormi. Aristotel se dovedi a fi fost un grec
înţelept şi Rob învăţă că, dacă un subiect era captivant, studiul se
transforma dintr-o corvoadă într-o plăcere. Fu o descoperire care îl
ajută să înveţe cu încăpăţânare, când Sayyid Sa’di îi dădu să
citească şi din Platon şi Heraclit; iar al-Juzjani îi ceru, pe un ton
normal şi degajat, să citească douăsprezece cărţi de medicină din
Istoria naturală a lui Plinius – „ca pregătire pentru operele lui
Galen, anul viitor!”.
Memorarea Coranului era o chestiune constantă. Cu cât îşi
forţa memoria, cu atât devenea mai refractar. Coranul era o
compilaţie oficială a predicilor profetului, iar mesajul lui Mahomed
rămăsese în esenţă acelaşi, ani de-a rândul. Cartea era plină de
repetiţii şi de calomnii la adresa evreilor şi a creştinilor.
Dar perseveră. Vându catârul şi măgarul, ca să nu mai piardă
timp cu îngrijirea lor. Mânca repede şi fără poftă şi nu-şi îngăduia
niciun moment de frivolitate. Citea în fiecare noapte până când nu
mai putea şi învăţă să-şi pună cantităţi mici de gaz în lampă,
pentru ca aceasta să ardă singură după ce adormea cu capul pe
masă. Acum ştia de ce Dumnezeu îi dăduse un trup mare şi
puternic şi ochi buni, căci se forţa până la limita rezistenţei fizice
în strădania de a deveni un învăţat.
***
Într-o seară când simţi că nu mai poate şi trebuie să scape,
părăsi căsuţa din Yehuddiyyeh şi se afundă în viaţa de noapte a
maidanelor.
Se obişnuise cu aspectul pieţelor ziua: spaţii largi bătute de
soare, cu câte un om ghemuit în umbră şi trecători puţini. Dar
descoperi că noaptea pieţele se trezeau la viaţă şi cete de persani le
umpleau până la refuz, zurbagii şi dornici de distracţii.
326
 Toţi păreau că vorbesc şi râd deodată, producând un zgomot
asurzitor. Cinci jongleri cântăreţi lucrau cu cinci mingi şi erau abili
şi amuzanţi, făcându-l să dorească să li se alăture. Luptători cu
trupurile unse cu grăsime, ca să nu poată fi apucaţi, făceau
demonstraţii, în timp ce privitorii le strigau sfaturi şi puneau
pariuri. Erau şi păpuşari cu piese lumeşti, acrobaţi care se roteau
în aer şi vânzători ambulanţi de mâncare, făcându-şi reclamă.
Rob se opri la o gheretă luminată de torţe şi privi o carte cu
poze. Fiecare desen arăta acelaşi bărbat şi aceeaşi femeie făcând
dragoste în nişte poziţii pe care nici nu şi le imaginase vreodată.
– Toate şaizeci şi patru în desene, stăpâne, spuse vânzătorul.
Rob habar nu avea ce însemna „toate şaizeci şi patru”. Ştia că
legea Islamului interzicea vânzarea sau posesia de imagini
reprezentând corpul uman, pentru că în Coran scria că Allah
(slavă Lui!) era singurul creator de viaţă. Dar cartea îl captivase şi
o cumpără.
Apoi se duse la altă tarabă şi ceru vin.
– Nu e vin. Aici e o chai-khana, casă de ceai, spuse ospătarul
efeminat. Poţi lua ceai sau şerbet sau apă de trandafiri.
– Ce e ceaiul?
– O băutură excelentă. Cred că vine din India. Sau poate a fost
adusă la noi pe drumul de mătase.
Rob ceru ceai şi câteva dulciuri.
– Avem şi un locşor. Doriţi un băiat?
– Nu.
Băutura era fierbinte, de culoarea ambrei şi avea un gust fad,
care strângea gura; Rob nu se putea hotărî dacă-i place sau nu,
dar dulciurile erau foarte bune. Din galeriile înălţate lângă maidan
se auzea un cântec plângăreţ şi Rob văzu că muzica provenea de la
nişte trompete de aramă lustruită, lungi de trei metri. Se aşeză în
ceaihanaua slab luminată, privind mulţimea şi bând ceai după
ceai, până când un povestitor începu să depene istoria lui
Jamshid, cel de-al patrulea rege erou. Mitologia era pentru Rob la
fel de atrăgătoare ca pederastia şi, plătind, îşi croi drum prin
mulţime până la marginea maidanului. Privi o vreme trăsurile
trase de catâri care făceau ocolul pieţei şi despre care auzise de la
ceilalţi studenţi.
În cele din urmă, opri un echipaj îngrijit, cu un crin pictat pe
uşă.
Înăuntru era întuneric. Femeia aşteptă să pornească trăsura
înainte de a se mişca.
327
 În curând, putu s-o vadă suficient de bine ca să-şi dea seama
că trupul durduliu ar fi putut fi al mamei lui. În timpul actului, o
plăcu, pentru că era o curvă cinstită; nu simula pasiunea şi nu
pretindea că se amuză, dar avea grijă de el cu îndemânare şi
blândeţe.
După aceea, femeia trase de un şnur şi vizitiul opri catârii.
– Du-mă în Yehuddiyyeh, strigă Rob. Plătesc.
Zăcură alături în legănarea trăsurii.
– Cum te cheamă? întrebă el.
– Lorna.
Experimentată, nu-l întrebă de numele lui.
– Eu sunt Jesse ben Benjamin.
– Îmi pare bine, dhimmi, spuse ea sfioasă, atingându-i muşchii
tari ai umărului. De ce sunt ca nişte noduri de frânghie? De ce se
îngrozeşte un bărbat mare ca tine?
– De faptul că sunt un bou şi ar trebui să fiu o vulpe, spuse el,
zâmbind în întuneric.
– Nu eşti bou, mi-am dat seama, spuse ea uscat. Care ţi-e
negoţul?
– Învăţ la maristan, să fiu doctor.
– A, ca Prinţul Doctorilor. Vărul meu a fost bucătarul primei lui
neveste din ziua când Ibn Sina a venit la Ispahan.
– Ştii cum o cheamă pe fiica lui? întrebă el după un timp.
– Nu e fiică, Ibn Sina nu are copii. Are două neveste, pioasa
Reza, care e bătrână, bolnavă şi urâtă şi Despina, care e tânără şi
frumoasă, dar Allah (slăvit fie El!) nu le-a binecuvântat pe niciuna
dintre ele.
– Înţeleg, spuse Rob.
O mai folosi o dată pe când echipajul se îndrepta agale spre
Yehuddiyyeh. Apoi plăti vizitiul şi fu generos, căci datorită lui
putea acum să-şi înfrunte din nou cei mai mari duşmani şi în
acelaşi timp singurii lui prieteni, cărţile.

328
 42
Reprezentaţia şahului

Deşi era într-un oraş plin de oameni, trăia singur. În fiecare

dimineaţă se întâlnea cu alţi învăţăcei, iar seara se despărţea de ei
şi pleca acasă. Ştia că Abbas, Karim şi alţi câţiva locuiau în chiliile
din madrassa şi presupunea că Mirdin şi evreii locuiau în
Yehuddiyyeh, dar nu ştia nimic despre vieţile lor din afara şcolii şi
a spitalului. Presupunea că, la fel ca el, petreceau mult timp cu
cititul şi învăţatul. Era prea ocupat pentru a se simţi singur.
După douăsprezece săptămâni de primire a pacienţilor noi, i se
dădu o sarcină pe care o ura, căci ucenicii doctori trebuiau să
asiste pe rând la executarea sentinţelor date de tribunalul islamic.
Când păşi în închisoare şi trecu pe lângă carcan, i se întoarse
stomacul pe dos.
Un gardian îl duse într-un colţ, unde zăcea un om, zvârcolindu-
se şi gemând. În loc de mâna dreaptă, avea un bandaj de zdrenţe,
iar braţul ciuntit era umflat îngrozitor.
– Mă auzi? Sunt Jesse.
– Da, stăpâne, bolborosi omul.
– Cum te cheamă?
– Djahel.
– Djahel, de când ţi-au luat mâna?
Omul clătina din cap buimac.
– De două săptămâni, spuse gardianul.
Dând la o parte zdrenţele, Rob văzu o compresă cu balegă de
cal. Folosise acest remediu de multe ori pe când era bărbier-felcer
şi ştia că rareori avea efect, ba poate chiar era vătămător. Înlătură
gunoiul.
Deasupra amputaţiei, braţul era legat strâns cu o altă zdreanţă.
Din cauza umflăturii, faşa se îngropase în carne şi braţul începea
să se înnegrească. Rob tăie faşa şi spălă ciotul cu multă grijă. Apoi
îl unse cu un amestec de lemn de santal şi apă de trandafiri şi-l
înfăşură în camfor, lăsându-l pe Djahel gemând uşurat.
Aceea fu partea cea mai bună, căci urmă executarea pedepselor
în curtea închisorii şi el trebui să asiste.

329
 Erau acelea pe care le văzuse şi când era în carcan, doar că
atunci se putuse refugia în inconştienţă. Acum stătu încremenit
alături de mullahii care intonau rugăciuni, în timp ce un călău
musculos îşi ridica spada uriaşă şi încovoiată. Prizonierul, un om
pământiu la faţă, acuzat de trădare şi răzvrătire, fu obligat să
îngenuncheze cu obrazul pe butuc.
– Îl iubesc pe şah! Îi sărut picioarele sfinte! zbieră condamnatul,
încercând zadarnic să-şi întârzie pedeapsa, dar nimeni nu-i
răspunse.
Sabia şuieră şi capul se rostogoli lângă un carcan, cu ochii
holbaţi, reflectând încă groaza.
Leşul fu îndepărtat şi apoi se deschise pântecul unui bărbat
prins cu nevasta altuia. De data asta, acelaşi călău mânui un
pumnal lung şi subţire, tăind de la stânga la dreapta dintr-o
singură mişcare; suficient pentru a împrăştia maţele vinovatului.
Din fericire, nu era niciun criminal, căci aceştia erau spintecaţi
în patru şi daţi la câini şi la corbi.
Asistenţa lui Rob se dovedi necesară după pedepsele mai mici.
Un hoţ mititel făcu pe el de frică şi durere, când i se tăie mâna.
Exista un vas cu cărbuni încinşi, dar Rob nu avu nevoie de el, căci
forţa loviturii cauterizase vasele şi ciotul nu mai trebuia decât
spălat şi bandajat.
Îi fu mai greu cu o femeie grasă, care fusese condamnată să i se
taie limba, pentru că fusese auzită bătându-şi joc de Coran de
două ori. Sângele îi ţâşnea din gura mută care încerca să strige şi
nu se opri decât atunci când reuşi să smulgă vasul de sânge
rămas în gât.
Simţea că urăşte de moarte justiţia musulmană şi curtea lui
Qandrasseh.

– Acesta e unul din cele mai importante instrumente, le spuse

Ibn Sina solemn studenţilor. Ţinea flaconul cu urină, despre care
le spuse că se numea matula. Era în formă de clopot şi cu o buză
largă şi răsfrântă, făcută astfel pentru a capta urina. Ibn Sina îi
explicase unui suflător cum să facă matulae din sticlă pentru
doctorii şi studenţii lui.
Rob ştiuse că, dacă urina conţinea sânge sau puroi, ceva era
prost în organism. Dar de două săptămâni, Ibn Sina le ţinea lecţii
numai despre urină!
Era subţire sau vâscoasă? Nuanţele mirosului erau cântărite şi
discutate. Avea urme de zahăr? Mirosul cretos care sugera
330
prezenţa pietrelor? Acreala unei boli devorante? Sau doar verzeala
care dovedea că omul mâncase asparagus?
Curgea cu putere, însemnând că trupul elimină boala, sau era
sărac, din cauză că o febră lăuntrică seca fluidele organismului?
Cât despre culoare, Ibn Sina îi învăţă s-o privească aşa cum un
artist îşi priveşte nuanţele, douăzeci şi una la număr, de la galben
curat, ocru închis, roşu şi castaniu până la negru, arătând diverse
combinaţii de contenta, componentele nedizolvate.
De ce atâta bătaie de cap pentru pipi? se întreba Rob istovit.
– De ce e urina aşa de importantă? întrebă cu glas tare.
Ibn Sina zâmbi:
– Vine dinăuntru, unde se întâmplă lucruri importante.
Apoi marele doctor le citi un pasaj din Galen, unde se spunea
că rinichii erau organele unde se formează urina:
„Orice măcelar ştie asta din faptul că vede zilnic poziţia
rinichilor şi calea (numită ureter), care merge din fiecare rinichi în
băşică şi examinând această anatomie, el înţelege scopul lor şi
natura funcţiilor lor”
Cursul îl înfurie pe Rob. Doctorii n-ar trebui să aibă nevoie să
se consulte cu măcelarii, sau să înveţe de la porci şi oi moarte cum
sunt făcuţi oamenii. Dacă era aşa de important să ştie ce se
întâmplă în bărbaţi şi în femei, de ce nu căutau în trupuri de
bărbaţi şi de femei? Dacă mullahii lui Qandrasseh puteau fi
păcăliţi de desfrânaţi şi beţivi, de ce nu îndrăzneau doctorii să-i
înfrunte pe preoţi, ca să-şi sporească ştiinţa? Nimeni nu mai
vorbea de învierea morţilor nemutilaţi când un tribunal religios
tăia capul, mâna, limba sau despica stomacul unui prizonier.

A doua zi dis de dimineaţă, doi dintre soldaţii lui Khuff, pe

capra unui car încărcat cu de-ale gurii, se opriră în Yehuddiyyeh
să-l ia pe Rob.
– Majestatea sa face azi o recunoaştere, stăpâne, şi porunceşte
să-l însoţeşti, spuse unul dintre soldaţi.
Ce-o mai fi? se întrebă Rob.
– Căpitanul Porţilor te îndeamnă să te grăbeşti, îşi drese
soldatul vocea. Şi poate ar fi mai bine să-ţi pui hainele cele mai
bune.
– Astea sunt hainele cele mai bune, pe care le port, spuse Rob
şi-l urcară în car peste nişte saci cu orez, pornind repede pe
stradă.
Ieşiră din oraş într-un convoi de curteni călări sau în lectici,
331
amestecaţi cu tot felul de căruţe cu provizii şi lucruri. Cu toate că
era cocoţat, Rob se simţea împărăteşte, pentru că nu mai mersese
niciodată pe drumuri proaspăt greblate şi stropite. O parte a
şoselei, pe unde urma să călătorească şahul, era presărată cu flori.
Călătoria se sfârşi la casa lui Rotun bin Nasr, un general şi văr
îndepărtat cu Alā Şah, în prezent guvernator onorific al madrassei.
– Acesta e, spuse unul din soldaţi, arătându-i lui Rob un
grăsan zâmbitor, vioi şi important.
Domeniul era întins. Petrecerea avea să înceapă în grădină,
lângă havuzul cu pereţi de marmură. Împrejurul lui fuseseră
aşternute covoare de mătase, ţesute cu fir de aur, peste care erau
aruncate perne cu broderii bogate. Servitorii alergau în toate
părţile cu tăvi cu dulciuri, vinuri parfumate şi ape înmiresmate.
Dincolo de o poartă a grădinii, un eunuc ţinea în mână o sabie
goală, păzind haremul. După legea musulmană stăpânul casei
avea voie să păşească în apartamentul femeilor, orice alt intrus
fiind spintecat, aşa că Rob se ţinu cât mai departe de poarta cu
pricina. Soldaţii îi spuseră că nu trebuia să descarce carul sau să
facă vreo altă muncă, aşa că hoinări prin grădină, până la un loc
deschis, unde animale, nobili, sclavi, servitori şi o armată de
saltimbanci se foiau cu aceeaşi nervozitate.
Fusese întocmită o adevărată aristocraţie patrupedă. Ţinuţi
deoparte erau doisprezece armăsari arabi, cei mai frumoşi văzuţi
de el până atunci, nervoşi şi mândri, cu ochi negri şi bravi.
Harnaşamentele lor erau şi ele vrednice de atenţie, cu frâie bătute
în smaralde, rubine, diamante sau în pietre preţioase colorate
aprins, brodate cu perle şi mătase, care se adunau în fire peste
piroanele de aur bătute în pământ.
La treizeci de paşi de cai erau sălbăticiunile: doi lei, un tigru şi
un leopard, toţi specimene magnifice, stând pe covoare purpurii,
legaţi şi cu vase de aur pline cu apă lângă ei.
Urma un ţarc unde şase antilope albe, cu coarne lungi şi drepte
– nu ca rudele lor din Anglia! – se strânseseră una lângă alta cu
ochii la felinele care clipeau leneş.
Dar Rob nu pierdu mult timp cu acestea şi nici ca să caşte gura
la gladiatori şi contorsionişti, ci îşi făcu loc pe lângă ei către un
corp imens care îi captase atenţia. În curând, se afla în faţa
primului elefant pe care-l vedea în carne şi oase.
Era mai masiv decât se aşteptase, mult mai mare decât statuile
arămii ale elefanţilor din Constantinopol. Era cât un om şi
jumătate la înălţime şi fiecare din cele patru picioare era o coloană
332
solidă, terminată cu o labă perfect rotundă. Crupa părea prea
mare pentru trup, încreţită şi cenuşie, cu petece roz, ca lichenii şi
muşchiul pe o stâncă. Spatele curbat era mai sus decât umerii şi
pe el atârna o coadă groasă, cu un pămătuf la capăt. Capul enorm
făcea ca ochii roşii să pară minusculi, deşi nu erau mai mici decât
ochii unui cal. Pe fruntea oblică avea două cocoaşe mici de parcă
nişte coarne s-ar fi străduit fără succes să-i iasă pe acolo. Fiecare
din urechile fluturate alene era cât scutul unui războinic, dar cea
mai extraordinară trăsătură a acestei făpturi extraordinare era
nasul ei, mult mai lung şi mai gros decât coada.
Elefantul era îngrijit de un indian cu oase mici, purtând o
tunică gri şi un turban alb. Acesta îi spuse lui Rob că era Harsha,
mahout, adică îngrijitor de elefanţi. Elefantul acela era Zi, elefantul
personal de luptă al lui Alā Şah. Zi venea de la Zi-ul-Quarnayn,
adică „Cel cu Două Coarne”, în onoarea celor doi colţi uriaşi,
încovoiaţi şi mari cât Rob, care ieşeau din falca superioară a
monstrului.
– Când mergem în bătălie, spuse indianul cu mândrie, Zi poartă
armura lui şi pe laturi i se fixează săbii lungi şi ascuţite. E dresat
să calce în picioare, aşa că mugetul lui îngheaţă în vine sângele
duşmanilor înălţimii sale.
Mahoutul îi grăbea pe servitori, care aduceau găleţi cu apă şi le
goleau într-un vas mare de aur, din care animalul sugea apă cu
nasul şi apoi şi-o împroşca în gură!
Rob rămase lângă elefant până când un ritm de tobe şi talgere
anunţă sosirea şahului. Atunci se întoarse în grădină, cu alţi
oaspeţi.
Alā Şah era îmbrăcat simplu în comparaţie cu nobilii, care erau
muiaţi în fireturi. Acceptă cu o aplecare a capului salutul lor, apoi
luă loc pe un jilţ bogat, aşezat printre pernele de lângă havuz.
Reprezentaţia începu printr-o demonstraţie de luptă cu suliţele,
făcută cu atâta forţă şi graţie, încât asistenţa amuţi, cu ochii la
fulgerele de oţel, încrucişându-se ca într-un ritual. Rob observă
lupta cu atenţie, făcând comparaţie cu ce văzuse în Franţa şi în
Anglia. Îi păru rău când se termină.
Magicienii acrobaţi plantară cu multă zarvă o sămânţă în
pământ, o udară şi o acoperiră cu o pânză. Apoi, în momentul
culminant al reprezentaţiei, unul dintre acrobaţi smulse pânza,
înfipse în pământ o creangă înfrunzită şi o acoperi la loc.
Diversiunea şi trucul fură limpezi ca bună ziua pentru Rob, care se
aşteptase la aşa ceva, şi se amuză când la sfîrşit mulţimea aplaudă
333
cu entuziasm „copacul magic” crescut din sămânţă.
Când începură luptele, Alā Şah deveni nerăbdător.
– Arcul meu, ceru el.
Când i se aduse, şi-l înstrună de mai multe ori, arătându-le
curtenilor cât de uşor îl îndoia. Cei apropiaţi murmurară
admirativ, iar cei mai îndepărtaţi profitară de relaxare ca să
discute şi Rob află motivul pentru care fusese invitat: ca european,
era şi el o ciudăţenie, la fel ca fiarele şi saltimbancii şi persanii îl
copleşiră cu întrebări.
– Aveţi Şahi pe acolo, în ţara ta?
– Anglia. Da, un rege. Îl cheamă Canute.
– Oamenii din ţara ta sunt războinici şi călăreţi? îl întrebă
curios un bătrân cu ochii înţelepţi.
– Da, da, războinici mari şi călăreţi buni.
– Dar vremea cum e?
– Mai rece şi mai umedă, le spuse el.
– Dar mâncarea?
– E diferită de a voastră, nu are atâtea mirodenii. Noi nu avem
pilaf.
Fură şocaţi.
– Fără pilaf, spuse bătrânul cu dispreţ.
Îl înconjuraseră mai mult din curiozitate decât din prietenie şi
se simţea izolat în mijlocul lor.
Alā Şah se ridică.
– Haideţi la cai! exclamă el nerăbdător şi gloata o luă după el
către câmpul alăturat, lăsându-i pe luptători să icnească şi să se
încleşteze.
– Loveşte mingea, loveşte mingea! strigă cineva şi imediat se
auziră aplauze.
– Să jucăm, fu de acord şahul şi alese trei oameni pentru
echipa lui şi patru adversari.
Grăjdarii aduseră ponei mici şi solizi, jucătorii încălecară şi
primiră fiecare câte un băţ lung terminat cu un cârlig.
La capetele câmpului erau câte două coloane de piatră, la
distanţă de vreo opt paşi una de alta. Fiecare îşi mână calul către
porţi şi se întoarseră unii spre alţii, aliniaţi ca două armate gata de
luptă. Un ofiţer care avea să arbitreze, rostogoli o minge de lemn,
de mărimea unui măr domnesc, până în mijlocul terenului.
Oamenii începură să aclame. Poneii se loveau unii de alţii
galopând, iar călăreţii strigau şi-şi agitau beţele.
Doamne, se sperie Rob J. Fiţi atenţi, aoleu! Trei cai se ciocniră
334
cu un zgomot de oase rupte şi unul se rostogoli, azvârlindu-şi
călăreţul. Şahul lovi cu putere mingea şi caii porniră tropotind
după ea.
Poneiul căzut necheza asurzitor, străduindu-se să se ridice.
Câţiva grăjdari veniră, îi tăiară gâtul şi-l cărară de acolo în câteva
clipe. Călăreţul se ridică şi el, ţinându-şi braţul stâng cu mâna şi
zâmbind cu dinţii încleştaţi.
Rob ştia că mâna putea fi ruptă şi se apropie:
– Să te ajut?
– Eşti doctor?
– Bărbier-felcer şi student la maristan.
Nobilul se strâmbă, uluit şi dezgustat:
– Nu, nu, spuse el. Să-l chemăm pe al-Juzjani.
Locul îi fu luat imediat de alt călăreţ. Cei opt jucători păreau că
uitaseră ce fac şi participau parcă la un război adevărat. Îşi
îndreptau caii spre adversari şi, încercând să găsească mingea cu
beţele, loveau periculos de aproape de picioarele animalelor. Nici
caii lor nu şi-i cruţau; şahul împingea adeseori printre copitele sau
în stomacul animalului care-l purta.
Şahul nu era cruţat. Oameni care ar fi fost executaţi dacă şi-ar
fi privit chiorâş suveranul păreau acum porniţi să-l schilodească
şi, după strigătele mulţimii, lui Rob J. i se părea că oamenilor le-ar
fi plăcut să-l vadă pe Alā Şah lovit sau aruncat din şa.
Dar lucrul nu se întâmplă. Ca şi ceilalţi, şahul călărea
periculos, dar cu o îndemânare năucitoare, mânând poneiul fără
mâini, doar strângând uşor picioarele. Stătea în şa drept şi
încrezător, ca o prelungire a trupului calului. Rob nu mai văzuse
un asemenea mod de a călări şi i se făcu ruşine când se gândi că-l
asigurase pe bătrânul acela de virtuozitatea călăreţilor englezi.
Caii erau minunat de bine struniţi, putând schimba direcţia şi
pasul în orice clipă şi ascultând comenzile orbeşte, astfel încât ar fi
intrat fără şovăire în coloanele de piatră, dacă nu ar fi fost opriţi.
Aerul se îmbâcsise şi spectatorii erau răguşiţi. Când vreun
jucător introducea mingea în poartă, tobele şi talgerele răsunau cu
putere. Când echipa şahului înscrisese cinci goluri, iar echipa
adversă doar trei, jocul fu oprit. Când descălecară, ochii lui Alā
sclipeau satisfăcuţi, căci el însuşi înscrisese de două ori. Pentru a
sărbători victoria, în arenă fură aduşi doi tăuraşi şi doi lei fură
sloboziţi asupra lor. Nici nu apucară să-i ajungă, căci doi servitori
uciseră boii cu topoare şi leii fură lăsaţi doar să sfâşie carnea
caldă.
335
 Rob înţelese că jertfa se făcea astfel pentru că Alā Şah era leul
Persiei. Ar fi fost de rău augur ca vreun reprezentant al bovinelor
să câştige din întâmplare victoria împotriva simbolului regelui
regilor.

În grădină, patru femei cu voaluri se legănară şi dansară pe

muzică de fluier, în timp ce un poet recita despre hurii, fecioarele
proaspete şi senzuale din Paradis.
Imamul Qandrasseh n-ar fi putut aduce nicio obiecţie; chiar
dacă din faldurile veşmintelor largi mai răsărea curba unui sân
sau a unei coapse, dansatoarele nu aveau descoperite decât
braţele cu care gesticulau şi degetele de la picioare, cu unghii
vopsite cu henna, pe care nobilii le priveau lacomi.
Alā Şah se ridică şi se îndepărtă spre poarta păzită de eunuc,
intrând în harem.
Numai Rob se uită după şah, observând cum căpitanul Porţilor
i se alătură eunucului, păzindu-şi stăpânul. Conversaţiile se
înteţiră; în apropiere, generalul Rotun ben Nasr, stăpânul casei şi
gazda reprezentaţiei, râse prea tare de propriile lui glume, de parcă
Alā nu ar fi intrat tocmai atunci la nevestele lui, în văzul tuturor.
Deci asta are voie să facă împăratul cel mai puternic de pe
pământ? se întrebă Rob.

După o oră, şahul se întoarse senin, Khuff alunecă din poartă

şi, la un semn făcut imperceptibil cu mâna, începu ospăţul.
Pe brocartul de Qum fu aşezată cea mai fină veselă. Se aduse
pâine de patru feluri şi unsprezece specialităţi de pilaf în castroane
de argint atât de mari, încât unul singur ar fi fost de ajuns pentru
toată adunarea. În fiecare, orezul avea o culoare şi o aromă
deosebită, fiind pregătit cu şofran, zahăr, piper, scorţişoară,
cuişoare, rubarbă, suc de mandarine sau de lămâie. Pe platouri
uriaşe erau puse păsări fripte, pulpe de antilopă, miei întregi bine
rumeniţi şi bucăţi de carne de oaie.
Bărbierule, ce păcat că nu eşti şi tu aici!
Pentru un om deprins de dascălul lui cu atâtea mâncăruri
delicioase, Rob se săturase de mâncare spartană în ultimele luni.
Acum gustă oftând din toate, amintindu-şi vremurile de altădată.
Odată cu umbrele apusului, sclavii fixară torţe mari pe
carapacea unor broaşte ţestoase vii şi le aprinseră. Apoi se aduseră
patru vase enorme: unul plin cu o budincă, altul cu o supă
limpede de ierburi, al treilea cu bucăţi de carne condimentată şi
336
ultimul cu bucăţi de peşte de un soi necunoscut lui Rob,
semănând cu plătica, dar având savoarea păstrăvului.
Umbrele se transformară în întuneric. Nu se auzea decât ţipătul
păsărilor de noapte. Oamenii abia dacă murmurau, preocupaţi să
mestece şi să înghită. Din când în când, o ţestoasă se deplasa şi
lumina de pe carapacea ei arunca licăriri tremurătoare.
Masa tot nu se terminase.
Se aduse un platou cu salată de iarnă, cu rădăcini în saramură
şi unul cu salată de vară, cu lăptucă romană şi nişte ardei mici şi
iuţi, din care nu mai gustase până atunci.
În faţa fiecărei persoane fu aşezat un bol adânc, plin cu şerbet
dulce-acrişor. Servitorii aduceau burdufuri cu vin, căni, aluaturi şi
nuci pralinate şi seminţe sărate.
Rob stătea într-o parte, sorbind din vinul bun, fără să fie băgat
în seamă, urmărind şi privind totul cu aceeaşi curiozitate cu care
gustase mâncarea.
După ce burdufurile se goliră, fură aduse altele, din rezerva
inepuizabilă a şahului. Mesenii se sculau şi se duceau să se
uşureze şi să vomite. Unii erau beţi turtă şi inerţi.
Probabil din cauza spaimei, ţestoasele se adunaseră într-un
colţ, lăsând restul grădinii în întuneric. Un băiat eunuc începu să
cânte cu o voce subţire şi dulce un cântec despre război şi iubire,
acompaniindu-se din liră şi ignorând faptul că, lângă el, doi
bărbaţi se luaseră la bătaie.
– Ciozvârtă de scroafă, mârâi omul beat.
– Mutră de evreu! scuipă celălalt.
Se rostogoliră îndârjiţi, până când fură despărţiţi şi duşi fiecare
în altă parte.
În cele din urmă, şahului i se făcu greaţă, apoi leşină şi fu dus
la trăsura lui.
După acest incident, Rob se strecură afară. Era o noapte fără
lună şi găsi destul de greu drumul spre ieşire. Împins de nevoie, se
uşură îndelung pe partea drumului destinată şahului, stropind
florile împrăştiate pe jos.
Pe lângă el treceau călăreţi şi echipaje, dar nimeni nu se oferi
să-l ia, aşa că trecură câteva ore până ajunse înapoi la Ispahan.
Santinelele se obişnuiseră cu îmbuibaţii care veneau de la
petrecerea şahului şi îl lăsară nepăsători să intre.
În centrul oraşului, Rob se opri şi stătu pe un gard de piatră,
contemplând locul ciudat unde Coranul interzicea totul, iar
oamenii făceau tot ceea ce le era interzis. Unui bărbat i se dădea
337
voie să aibă patru neveste, dar toţi păreau dispuşi să înfrunte
moartea pentru femeia altuia, iar şahul se culca fără jenă cu
oricine-i plăcea. Profetul considera băutura un păcat; totuşi,
oamenii se dădeau în vânt după vin, majoritatea beau peste
măsură şi însuşi şahul avea o pivniţă de excepţie.
Se îndreptă spre casă clătinându-se, sub cerul perlat cu stele şi
gândindu-se ce aiureală era şi Persia aceea, în timp ce în depărtare
se auzea chemarea dulce a muezinului de la Moscheea Vineri.

338
 43
Expediţia medicală

Ibn Sina se obişnuise cu profeţiile sumbre ale imamului

Qandrasseh, care nu-l puteau reţine pe şah, dar îi preveneau pe
supuşii săi că beţia şi desfrânarea vor atrage mânia lui Allah
asupra poporului. Pentru a-şi dovedi dreptatea, vizirul aduna
dovezi de la informatorii săi, care îi adevereau că Domnul se mânia
pe păcătoşii de pretutindeni.
Călătorii pe Drumul de Mătase îi povestiseră de cutremurul şi
aburii otrăvitori care se abătuseră în partea Chinei scăldată de
râurile Kiang şi Hoai. În India, un an de secetă fusese urmat de o
primăvară ploioasă, dar recolta înfloritoare fusese devorată de un
nor de lăcuste. Pe ţărmurile Mării Arabiei, valurile înfricoşătoare
înecaseră mulţi oameni, în timp ce în Egipt era foamete pentru că
Nilul nu se ridicase la nivelul lui obişnuit. În Maluchistan, un
munte fumegos se deschisese şi aruncase pietre fierbinţi. Doi
mullahi din Nain văzuseră demoni în vis. Exact cu o lună înainte
de ospăţul Ramadanului, o parte din soare se întunecase, apoi
cerurile păruseră că iau foc şi se observaseră şi alte ciudăţenii.
Semnele cele mai mari ale mâniei lui Allah erau prevestite de
astrologi, care aşteptau în două luni o conjuncţie între planetele
Saturn, Jupiter şi Marte. Învăţaţii nu erau de acord asupra datei
precise a fenomenului, dar toţi erau siguri de gravitatea acestuia.
Chiar şi Ibn Sina primise vestea cu gravitate, căci ştia că Aristotel
scrisese despre ameninţarea inerentă în cazul conjuncţiei lui Marte
cu Jupiter.
Aşa că faptul fu privit ca o consecinţă a tuturor semnelor.
Qandrasseh i-l spuse lui Ibn Sina într-o dimineaţă însorită: ciuma
izbucnise în Shīrāz, cel mai mare oraş al provinciei Anşan.
– Ce molimă?
– Moartea, spuse imamul.
Ibn Sina păli şi speră că imamul se înşela, căci Moartea nu mai
apăruse în Persia de trei sute de ani. Dar nu-şi pierdu capul:
– Să fie trimişi imediat soldaţi pe drumul Mirodeniilor, să
întoarcă toţi călătorii şi caravanele care vin din miazăzi. Şi trebuie

339
să trimitem o expediţie medicală în Anşan.
– Nu câştigăm prea mult din birurile din Anşan, spuse imamul,
dar Ibn Sina clătină din cap:
– E în interesul nostru să stăvilim boala, căci Moartea se
întinde repede dintr-un loc în altul.
Când ajunse acasă, Ibn Sina se hotărâse deja să nu trimită un
grup de doctori, căci avea să fie nevoie de ei dacă ciuma ajungea la
Ispahan. Avea să aleagă un doctor şi câţiva ucenici.
Starea de urgenţă ajuta la temperarea caracterelor celor mai
puternice. După ce chibzui, Ibn Sina luă pana, cerneala şi o hârtie
şi scrise:

Hakim Fadil ibn Parviz, conducător

Suleiman-al-Gamal, anul trei
Jesse ben Benjamin, anul întâi
Mirdin Askari, anul doi.

Expediţia trebuia de asemenea să-i cuprindă şi pe câţiva dintre

cei mai slabi, care aveau astfel o unică ocazie, dăruită de Allah, să-
şi îmbunătăţească reputaţia şi să-şi câştige cinstea de medici. În
acest scop, adăugă pe listă alte câteva nume:

Omar Nivahend, anul trei

Abbas Sefi, anul trei
Ali Rashid, anul întâi
Karim Harun, anul al şaptelea.

Când cei opt tineri fură chemaţi şi li se spuse că vor pleca în

Anşan să lupte cu moartea, nu se putură privi unul pe altul şi nici
Ibn Sina nu-i putu privi.
– Să fiţi înarmaţi, le spuse el, pentru că oamenii se poartă
foarte ciudat când bântuie ciuma.
Ali Rashid suspină adânc şi tremurat. Era un băietan de
şaisprezece ani, cu obrajii rotunzi şi ochi blânzi, căruia îi era atât
de dor de familia lui din Hamadhān, încât plângea tot timpul şi nu
se putea apuca de învăţat.
Rob se strădui să fie atent la ce spunea Ibn Sina.
– … nu vă putem spune cum s-o înfruntaţi, pentru că nu a
apărut în timpul vieţii noastre. Dar avem o carte scrisă acum trei
sute de ani de mai mulţi doctori care au scăpat de molimă. Vă vom
da această carte. Fără îndoială, conţine multe teorii şi leacuri fără
340
valoare, dar puteţi găsi printre ele şi câteva lucruri bune.
Mângâindu-şi barba, doctorul continuă:
– În caz că Moartea e provocată de emanaţiile de putreziciune
din aer, să ţineţi aprinse focuri de ierburi aromate lângă bolnavi şi
lângă cei sănătoşi. Sănătoşii să se spele cu vin sau cu oţet şi să
stropească prin casă cu oţet. De asemenea, să miroasă camfor şi
săruri. Şi voi să faceţi aceste lucruri. Când vă apropiaţi de
molipsiţi, să ţineţi un burete cu oţet la nas şi să fierbeţi apa, ca să
nu aibă murdării în ea. Şi să vă curăţaţi unghiile în fiecare zi, căci
în Coran se spune că diavolul se ascunde după unghiile degetelor.
Cei care scapă de ciumă nu trebuie să revină imediat la Ispahan,
ca să nu aducă boala şi aici. Să mergeţi la o casă de lângă stânca
lui Ibrahim, aflată la depărtare de o zi de oraşul Nain şi la trei zile
de călătorie de aici. Acolo să vă odihniţi o lună şi abia după aceea
să vă întoarceţi. Aţi înţeles?
– Da, stăpâne, spuse tremurător hakim Fadil ibn Parviz, în
numele tuturor.
Tânărul Ali suspina liniştit. Faţa frumoasă a lui Karim Harun
se întunecase.
– Soţia şi copiii mei… spuse Mirdin Askari. Trebuie să aranjez
pentru ei, dacă eu…
Ibn Sina încuviinţă.
– Cei care au responsabilităţi, au câteva ore să-şi aranjeze
treburile.
Rob nu ştiuse că Mirdin avea soţie şi copii. Evreul era rezervat
şi sigur pe el, atât la cursuri, cât şi în maristan. Dar acum buzele-i
albe se mişcau într-o rugăciune mută.
Rob J. era la fel de speriat ca oricare altul care ar fi fost trimis
într-o călătorie atât de primejdioasă, dar se luptă să fie curajos.
Cel puţin, îşi spuse el, avea să scape de asistenţa la execuţiile din
închisoare.
– Încă ceva, mai spuse Ibn Sina, privindu-i cu ochi părinteşti.
Să vă scrieţi cu grijă observaţiile, pentru cei care vor lupta cu altă
ciumă. Şi să le lăsaţi astfel încât să poată fi găsite uşor.

A doua zi în zori, treceau podul peste Râul Vieţii, călări pe cai

buni şi ducând fiecare un cal sau un catâr cu bagaje.
După un timp, Rob îi sugeră lui Fadil să trimită un om în faţă,
ca cercetaş şi să lase altul în spate, pentru pază. Tânărul hakim se
prefăcu un moment că reflectează, apoi dădu poruncile necesare.
Seara, Fadil fu de acord imediat cu sistemul de strajă propus de
341
Rob, acelaşi care era folosit în caravana lui Kerl Fritta.
Strânşi în jurul focului, erau pe rând glumeţi şi posomorâţi.
– Cred că Galen n-a fost nicicând mai înţelept ca atunci când a
descris cea mai bună măsură pe care trebuie s-o ia un doctor în
timp de ciumă, spuse întunecat Suleiman-al-Gamal. Galen spunea
că un doctor trebuie să fugă, ca să-i mai poată vindeca pe alţii şi el
a aplicat primul măsura asta.
– Cred că marele doctor Rhazes a spus mai bine, zise Karim:

Ca să nu fii al ciumei muşteriu,

învaţă trei vorbe: iute, departe, târziu.
Fugi iute din locul cu moarte,
Revino târziu şi pleacă departe.

Râseră cu toţii, prea tare.

Prima strajă o făcu Suleiman. N-ar fi trebuit să se mire când a
doua zi nu-l mai găsiră, căci fugise în timpul nopţii, luându-şi caii
cu el.
Fură zguduiţi şi demoralizaţi. În cea de-a doua seară, Fadil îl
puse pe Mirdin Askari santinelă şi se dovedi că făcuse o alegere
bună.
Dar straja următoare, Omar Nivahend, făcu întocmai ca
Suleiman, fugind cu cai cu tot.
După ce descoperiră şi a doua dezertare, Fadil făcu o adunare.
– Nu e păcat să ne fie teamă de Moarte, spuse el. Şi, dacă ne
luăm după Galen şi Rhazes, nici să fugi de ea nu e păcat, deşi eu
înclin să cred, ca Ibn Sina, că un doctor trebuie să lupte cu
molima, nu să-i arate spatele. Dar este păcat să-ţi laşi tovarăşii
fără pază. Şi e şi mai rău să o ştergi cu pachetele destinate
bolnavilor.
Îi privi în ochi:
– Aşa că, eu spun să plecaţi acum, dacă mai sunt printre voi
oameni care vor să plece. Vă promit pe onoarea mea că îi dau voie
să plece, fără niciun gând rău.
Se puteau auzi respirând. Niciunul din ei nu se mişcă. Rob
vorbi:
– Da, oricine poate să plece. Dar dacă ne lasă nepăziţi sau ia cu
el lucruri necesare bolnavilor, eu cred că trebuie să urmărim
dezertorul şi să-l ucidem.
Urmă o tăcere. Mirdin îşi umezi buzele.
– De acord, spuse el.
342
 – Da, spuse Fadil.
– Şi eu sunt de acord, spuse Abbas Sefi.
– Şi eu, şopti Ali.
– Şi eu! spuse Karim.
Ştiau cu toţii că nu fuseseră vorbe goale, ci un jurământ
solemn.

Peste două seri, fu rândul lui Rob J. să facă de pază. Îşi

aşezaseră tabăra într-un defileu stâncos, unde umbrele pietrelor se
prelungeau monstruos în lumina lunii. Fu o noapte lungă, în care
se gândi la toate lucrurile triste pe care altădată şi le alungase din
minte, la fraţii, surorile şi morţii lui. Se gândi mult şi la femeia pe
care o lăsase să-i scape printre degete.
Spre dimineaţă, stătea la umbra unei stânci, nu departe de
tinerii adormiţi, când văzu că unul dintre ei părea să facă pregătiri
de plecare.
Karim Harun se strecură din tabără, grijuliu să nu-i trezească
pe ceilalţi. Când se îndepărtă, începu să fugă pe drum şi curând
dispăru din raza vederii.
Harun nu luase cu el provizii şi nici nu-i lăsase fără pază, aşa
că nu încercă să-l oprească. Dar se simţi dezamăgit, căci începuse
să-i placă de tânărul frumos şi sardonic, student la medicină de
atâţia ani.
După câtva timp, o oră poate, îşi trase spada, alarmat de un
zgomot ritmic de paşi, venind către el în lumina cenuşie. Se ridică
şi-l văzu pe Karim, care rămase cu gura căscată în faţa lamei
goale, cu pieptul ridicându-se de efort şi chipul asudat.
– Te-am văzut plecând. Am crezut că ai fugit.

– Aşa am făcut, gâfâi Karim. Am fugit… înainte şi înapoi. Sunt

alergător, spuse el şi zâmbi când Rob vârî spada în teacă.
***
Karim alerga în fiecare dimineaţă şi se întorcea scăldat de
sudoare. Abbas Sefi spunea istorioare comice, cânta cântece
deochiate şi era un mim talentat. Hakim Fadil era luptător şi-i
azvârlea pe toţi la pământ în întrecerile lor de seara, întâmpinând
greutăţi numai cu Rob şi Karim. Mirdin era cel mai priceput
bucătar şi acceptă cu bucurie să le prepare toate cinele. Tânărul
Ali, care avea sânge de beduin, era un călăreţ extraordinar şi nimic
nu-i plăcea mai mult decât să fie cercetaş, galopând înaintea
grupului; în curând, în ochii lui nu mai străluciră lacrimile, ci
343
entuziasmul şi dovedea o energie tinerească nemărginită, care li-l
făcu drag tuturor.
Tovărăşia lor devenise plăcută şi poate chiar amuzantă, dar, în
timpul popasurilor, hakim Fadil le citea din Cartea Ciumei pe care
i-o încredinţase Ibn Sina. Cartea dădea sute de sugestii, oferite
toate de persoane care se pretindeau autorităţi în materie de
combătut ciuma. Un om, numit Lamna din Cairo, insista că
metoda infailibilă este să-i dai pacientului să bea propria lui urină,
intonând în acelaşi timp blesteme la adresa lui Allah (slăvit fie El!).
Al-Hajar din Bagdad sugera să se sugă un fruct astringent în
timpul epidemiei, iar Ibn Mutillah din Ierusalim recomanda să se
mănânce linte, mazăre, seminţe de dovleac şi răşină. Erau atâtea
sugestii, încât expediţia nu mai putea lua în considerare niciuna.
Ibn Sina scrisese o addenda la carte, în care înşiruia remediile pe
care le găsise rezonabile: aprinderea unor focuri, văruirea pereţilor,
stropitul cu oţet şi înghiţirea unor sucuri de fructe. În cele din
urmă, se hotărâră să urmeze regimul sugerat de profesorul lor şi
să neglijeze orice alt sfat.
În timpul unui popas din cea de-a opta zi de călătorie, Fadil le
citi că, din cinci doctori care trataseră bolnavii în timpul ciumei
din Cairo, patru căzuseră pradă molimei. Îşi reluară drumul
cuprinşi de tristeţe, de parcă tocmai şi-ar fi aflat soarta.
A doua zi ajunseră într-un sat despre care aflară că se numea
Nardiz şi făcea parte din provincia Anshan.
Sătenii îi tratară cu respect când hakim Fadil anunţă că erau
doctori din Ispahan, trimişi de Alā Şah să-i ajute pe cei atinşi de
molimă.
– Aici nu avem molima, hakim, spuse cu mulţumire capul
satului. Dar am auzit zvonuri despre suferinţă şi moarte la Shīrāz.
Îşi continuară călătoria atenţi, dar în sate toţi oamenii erau
sănătoşi. În valea Naksh-i-Rustam, întâlniră mormintele de piatră
ale regilor persani. Aici, în valea bătută de vânt, Marele Darius,
Xerxes şi Ataxerxes zăceau nepăsători de o mie cinci sute de ani,
ani în care războaiele, molimele şi cuceritorii trecuseră şi
dispăruseră în pulbere. Cei patru musulmani se opriră pentru
rugăciune, iar Rob şi Mirdin se opriră în faţa unui mormânt, pe a
cărui piatră citiră cu mirare:

EU SUNT XERXES, MARELE REGE, REGELE REGILOR.

REGELE ŢĂRILOR CU MULTE NEAMURI,
REGELE LUMII MARI, FIUL REGELUI DARIUS,
344
 ANAEMENIANUL.

Trecură călări pe lângă o ruină cu mari coloane frânte şi pietre

risipite. Karim îi spuse lui Rob că era Persepolis, distrus cu nouă
sute de ani înainte de Alexandru cel Mare.
Puţin mai departe, întâlniră o fermă. Nu se auzea decât
rumegatul liniştit al oilor în aerul însorit. Un păstor părea că-i
priveşte din umbra unui copac, dar, când se apropiară de el,
văzură că era mort.
Hakimul îşi opri calul ca toţi ceilalţi, holbându-se la cadavru.
Văzându-l că stă, Rob descălecă şi examină corpul: se învineţise şi
era deja greu şi ţeapăn. Murise de prea multă vreme pentru ca
ochii să-i fie închişi şi un animal îl muşcase de picioare şi-i
mâncase mâna dreaptă. Pieptul tunicii îi era negru de sânge. Rob o
tăie cu cuţitul şi nu găsi niciun semn de ciumă, ci doar o rană
mare în dreptul inimii, care ar fi putut fi făcută de o sabie.
– Căutaţi, spuse Rob.
Casa se dovedi a fi părăsită. Pe câmp, găsiseră oasele câtorva
sute de oi măcelărite, multe dintre ele sfâşiate probabil de lupi.
După toate semnele, o armată poposise acolo şi luase carnea,
ucigându-l pe păstor.
Fadil, cu ochii sticloşi, nu ştia ce să spună sau să poruncească.
Rob culcă trupul şi-l acoperiră cu bucăţi mari de piatră, ca să
nu mai fie atacat de sălbăticiuni, apoi fură bucuroşi să poată pleca
din locul acela.
În curând, ajunseră la un domeniu frumos, cu o casă
somptuoasă înconjurată de terenuri cultivate. Şi aceasta părea
pustie, dar descălecară.
După ce Karim ciocăni mult şi tare, un ochi din centrul uşii se
deschise şi prin el îi privi un ochi.
– Duceţi-vă.
– Suntem o expediţie medicală din Ispahan, mergem la Shīrāz,
spuse Karim.
– Eu sunt negustorul Ishmael. Vă pot spune că puţini oameni
au mai rămas în viaţă la Shīrāz. Acum şapte săptămâni, în Anşan
a venit o oaste de seliuci turcomani. Cei mai mulţi şi-au luat
nevestele, copiii şi averea şi s-au adăpostit între zidurile
Shīrāzului. Seliucii ne-au urmărit. Moartea se arătase deja printre
ei şi după câteva zile, au plecat. Dar înainte, au trimis cu
catapulta două leşuri de-ale soldaţilor morţi în cetatea plină de
oameni. De îndată ce-au plecat, ne-am grăbit să le scoatem în
345
afara zidurilor şi să le ardem, dar era prea târziu, Moartea se
încuibase şi printre noi.
Hakim Fadil îşi regăsi vocea:
– E o molimă atât de înfricoşătoare?
– Nu poate fi nimic mai rău, spuse persoana din spatele uşii.
Unii par că nu se pot molipsi, aşa ca mine, mulţumesc lui Allah cel
preamilostiv! Dar cei mai mulţi care au fost în cetate sunt morţi
sau pe moarte.
– Dar doctorii din Shīrāz? întrebă Rob.
– În oraş erau patru bărbieri-felceri şi doi doctori, toţi vracii
ceilalţi au fugit înainte de năvala seliucilor. Când am plecat eu din
oraş, acum două zile, bărbierii muriseră, un doctor era bolnav şi
unul singur mai rămăsese să aibă grijă de oameni.
– În cazul acesta, e mare nevoie de noi la Shīrāz, spuse Karim.
– Eu am o casă mare şi curată, spuse omul, plină cu bucate,
vin, oţet şi var şi destulă cânepă. V-aş da drumul, căci e spre
binele meu să adăpostesc vindecători. Peste puţin timp, când se
mai potoleşte molima, putem merge împreună la Shīrāz. Vreţi să
veniţi la mine?
Urmă o tăcere.
– Eu vin, spuse Fadil răguşit.
– Nu face asta, hakim, zise Rob. Eşti conducător şi singurul
doctor dintre noi, spuse Karim.
Fadil nu părea să-i audă:
– Eu intru la tine, negustorule.
– Şi eu intru, spuse Abbas Sefi.
Amândoi îşi lăsară caii. Se auzi zgomotul unui zăvor tras.
Zăriră un chip bărbos şi palid prin uşa care se deschisese numai
cât să-i lase pe cei doi să se strecoare înăuntru, apoi se închise şi
se zăvori la loc.
Cei de afară stăteau ca nişte naufragiaţi în largul mării. Karim
se uită la Rob:
– Poate că au dreptate, bombăni el.
Mirdin nu spuse nimic, dar pe faţa lui se citeau nesiguranţa şi
neliniştea. Tânărul Ali era pe punctul de a izbucni în plâns.
– Cartea Ciumei, spuse Rob, amintindu-şi că Fadil o purta într-
o tolbă atârnată de gât. Se duse la uşă şi bătu cu pumnii în ea:
– Plecaţi, spuse Fadil.
Părea îngrozit; fără îndoială, se temea că vor sări asupra lui
dacă le deschidea uşa.
– Ascultă-mă, găinarule, îi spuse Rob, mânat de furie. Dacă nu
346
ne dai Cartea Ciumei a lui Ibn Sina, aducem lemne şi dăm foc la
casă. Şi o să mă încânte să-ţi prăjesc fundul, doctor fals ce eşti!
Peste o clipă, se auzi din nou zăvorul trăgându-se. Uşa se
deschise şi cartea fu aruncată în praful de la picioarele lor.
Rob o luă şi încălecă. Furia lui nu ţinu mult, căci o parte din el
tânjea să fie în siguranţă în casa negustorului, cu Fadil şi Abbas
Sefî.
Merse mult înainte de a găsi puterea de a se răsuci în şa.
Mirdin Askari şi Karim Harun erau mult în urmă, dar veneau după
el. Tânărul Ali Rashid era ultimul, trăgând caii de povară ai lui
Fadil şi Abbas Sefi.

347
 44
Moartea

Drumul traversa aproape în linie dreaptă o câmpie mlăştinoasă,

apoi urca în nişte munţi pietroşi, pe care se chinuiră timp de două
zile ca să-i depăşească. Coborând spre Shīrāz în cea de-a treia zi,
văzură de departe fumul. Apropiindu-se, întâlniră în afara zidurilor
oameni care ardeau cadavre. Dincolo de Shīrāz văzură pantele
unei trecători faimoase, a lui Dumnezeu preamăritul, Teng-i-
Allahu Akbar. Rob văzu cum din trecătoare se ridicau stoluri de
păsări negre şi ştiu că ajunseseră la locul molimei.
La intrarea în oraş nu stătea nicio strajă.
– Or fi intrat seliucii în oraş? întrebă Karim, căci Shīrāzul arăta
devastat.
Era un oraş încântător, din piatră roz, cu multe grădini, dar în
locul copacilor majestuoşi rămăseseră doar cioturi şi chiar şi tufele
de trandafiri fuseseră tăiate pentru a alimenta rugurile funerare.
Călăreau ca într-un vis, pe străzile pustii.
Văzură în sfârşit un om cu un mers împleticit, dar când îl
strigară, acesta dispăru printre case.
Pe trecătorul următor îl înghesuiră între cai şi Rob J. trase
spada:
– Răspunde-ne şi nu-ţi vom face niciun rău. Unde sunt
doctorii?
Omul era îngrozit, ţinea la nas un mănunchi de ierburi.
– La kelonter, suflă el, arătându-le o direcţie.
Trecură pe lângă un car cu morţi. Vizitiii voinici, cu feţele
acoperite complet de voaluri, se opriseră să adune un copilaş lăsat
pe o parte a străzii. În car mai erau trei cadavre, doi bărbaţi şi o
femeie.
La oficialităţile oraşului, se prezentară şi fură priviţi cu uluire
de un ins dur, cu aspect militar şi de un bătrân slăbit; amândoi
aveau feţele trase şi privirea fixă a celor nedormiţi.
– Sunt Dehbid Hafiz, kelonterul din Shīrāz, le spuse cel mai
tânăr. Şi acesta e hakim Isfari Sanjar, ultimul nostru doctor.
– De ce sunt străzile pustii? întrebă Karim.

348
 – Am avut paisprezece mii de suflete, spuse Hafiz. La venirea
seliucilor, încă patru mii s-au adăpostit între zidurile noastre.
După izbucnirea Morţii, o treime din cei din Shīrāz au fugit din
oraş, inclusiv – spuse el amar – toţi bogătaşii şi guvernatorul, care
s-au mulţumit să-l lase pe kelonter şi pe soldaţi să le păzească
averile. Au murit aproape şase mii de suflete. Cei încă neloviţi se
ascund în case, rugându-l pe Allah preamilostivul să-i cruţe şi de
acum înainte.
– Cum îi trataţi, hakim? întrebă Karim.
– Nimic nu stăvileşte Moartea, spuse bătrânul. Un doctor nu
poate decât să aducă puţină alinare muribunzilor.
– Noi nu suntem încă doctori, spuse Rob, ci ucenicii trimişi de
stăpânul nostru, Ibn Sina şi suntem la dispoziţia domniei-tale.
– Nu vă dau nicio dispoziţie, faceţi ce puteţi, spuse aspru Isfari
Sanjar, fluturând din mână. Vă dau doar sfaturi. Dacă vreţi să
rămâneţi vii, ca mine, mâncaţi în fiecare dimineaţă o bucată de
pâine înmuiată în oţet sau în vin şi înainte de a vorbi cu cineva,
luaţi o înghiţitură de vin.
Ascultându-l, Rob J. îşi dădu seama că ceea ce luase ca
slăbiciunea bătrâneţii la obositul doctor era de fapt o stare de
ebrietate avansată.
***
Notele expediţiei medicale din Ispahan:
Dacă aceste foi vor fi găsite după moartea noastră, găsitorul
va fi răsplătit cu dărnicie dacă i le va înmâna lui Abu Ali at-
Husain ibn Abdullah Ibn Sina, mare doctor la maristan, în
Ispahan. Scrise în cea de-a nouăsprezecea zi a lunii Rabia I, în
anul al 413-lea după Hegira.
Suntem în Shīrāz de patru zile, în care au murit 243. Molima
începe cu o febră uşoară, urmată de dureri de cap, uneori
puternice. Febra devine extrem de mare chiar înaintea apariţiei
unei leziuni pe vintre, în scobitura braţului, sau după o ureche,
numită în mod obişnuit bubo. Se menţionează astfel de bubo şi în
Cartea Ciumei; hakim Ibn al-Khatīb din Andaluzia spune că sunt
create de diavol şi au întotdeauna forma unui şarpe. Cele
observate aici nu au formă de şarpe, ci sunt rotunde şi pline, ca
nişte tumori. Pot fi mari cât o prună, dar cele mai multe sunt cât
un bob de linte. Adesea, bolnavul varsă sânge, ceea ce înseamnă
că moartea e apropiată. Cele mai multe victime mor în decurs de
două zile de la apariţia bubei. Puţini au noroc ca aceasta să se
spargă. Când se întâmplă aşa, o umoare rea pare că iese din
349
 pacienţi şi ei se pot însănătoşi.

Semnat
Jesse ben Benjamin
Învăţăcel.

Găsiră un local de carantină la închisoare, de unde prizonierii

fuseseră eliberaţi. Spaţiul gemea de morţi, muribunzi şi proaspeţi
molipsiţi, fiind aproape imposibil să li se aducă oamenilor vreo
alinare. Aerul era plin de gemete şi strigăte şi greu de duhoarea
vomei cu sânge, a excreţiilor şi a trupurilor nespălate.
După ce se sfătui cu cei trei colegi, Rob se duse la kelonter şi-i
ceru localul Citadelei, cazarma oraşului. Spaţiul li se dădu şi el
porni printre pacienţii din închisoare, ţinându-le mâinile.
Mesajul pe care-l primea ţinându-le mâinile era de cele mai
multe ori îngrozitor.
Muribunzii fură mutaţi în Citadelă. Astfel, ceilalţi puteau fi
îngrijiţi într-un spaţiu mai larg şi mai curat.
Era iarnă persană, cu nopţi reci şi după-amiezi calde. Piscurile
munţilor erau înzăpezite şi, dimineaţa, studenţii aveau nevoie de
cojoace de oaie. Deasupra trecătorii, vulturii se înmulţeau.
– Oamenii voştri aruncă leşurile în trecătoare în loc să le ardă,
îi spuse Rob kelonterului.
Hafiz dădu din cap.
– E interzis, dar cred că ai dreptate. Nu mai e lemn.
– Toţi trebuie arşi, fără excepţie, spuse Rob cu fermitate, căci
era o chestiune asupra căreia Ibn Sina fusese neînduplecat.
Trebuie să luaţi toate măsurile necesare.
În după-amiaza aceea, trei oameni fură decapitaţi pentru că
aruncaseră leşurile în trecătoare, executarea lor adăugându-se la
moartea din jur. Rob nu intenţionase aşa ceva, dar Hafiz
bombănea:
– De unde să ia oamenii mei lemn? Nu mai avem copaci.
– Trimite soldaţii în munţi, să taie copaci, spuse Rob.
– Nu se vor mai întoarce.
Atunci Rob îl desemnă pe Ali să intre cu soldaţii în casele
părăsite. Cele mai multe erau din piatră, dar aveau uşi din lemn,
obloane şi acoperişuri susţinute de bârne groase. Ali merse cu
oamenii să taie şi să dărâme şi rugurile se înălţară din nou în
afara zidurilor.
Încercară să urmeze sfatul lui Ibn Sina şi să respire prin bureţi
350
muiaţi în oţet, dar aceştia îi împiedicau din treabă şi fură curând
abandonaţi. Urmând exemplul lui Isfari Sanjar, mestecau în
flecare zi pâine muiată în oţet şi beau o mare cantitate de vin.
Uneori, erau la fel de beţi ca bătrânul hakim, când se lăsa seara.
Printre pahare, Mirdin le povesti despre soţia lui, Fara, şi
despre micii lui fii, David şi Issachar, care-l aşteptau să se întoarcă
teafăr la Ispahan. Le vorbi nostalgic despre casa tatălui lui de pe
ţărmul Mării Arabiei, unde familia lui făcea negoţ cu perle.
– Îmi placi, îi spuse el lui Rob. Cum poţi fi prieten cu
nesuferitul de văr al meu, Aryeh?
Rob înţelegea acum răceala de la început a lui Mirdin.
– Prieten cu Aryeh? Nu sunt prieten cu Aryeh. Aryeh e un
rahat!
– Este, e exact un rahat! strigă Mirdin şi hohotiră amândoi.
Frumosul Karim le depăna istorii despre cuceririle lui sexuale
şi-i promitea tânărului Ali că-i va găsi cea mai frumoasă pereche
de ţâţe din Califatul de răsărit când aveau să se întoarcă la
Ispahan. Karim alerga în fiecare zi prin oraşul morţii. Uneori
trăgea de ei până fugeau cu el pe lângă casele pustiite, pe lângă
casele locuite de oameni palizi şi înspăimântaţi, pe lângă trupurile
aşezate în faţa porţilor, fugeau din faţa realităţilor îngrozitoare. Nu
erau numai ameţiţi de vin. Înconjuraţi de moarte, erau tineri şi vii
şi încercau să-şi învingă teroarea prefăcându-se că sunt
nemuritori.
***
Notele expediţiei medicale din Ispahan:
Scrise în cea de-a 28-a zi a lunii Rabia I, în anul al 413-lea
după Hegira.

Luarea de sânge, voma şi purgaţia par să aibă un efect mic.

Este interesantă relaţia dintre buboaie şi moartea de ciumă,
pentru că se dovedeşte în continuare adevărat că, dacă buba se
sparge sau îşi scurge lichidul verde, urât mirositor, este probabil
ca pacientul să supravieţuiască.
Se poate ca mulţi să fie omorâţi de febra foarte mare care le
topeşte grăsimea din trup. Dar când buboaiele supurează, febra
scade rapid şi începe însănătoşirea.
Observând asta, am început să acţionăm ca să deschidem
buboaiele, punând prişniţe cu muştar şi bulbi de crin; prişniţe cu
smochine şi cu ceapă fiartă, amestecate cu unt; şi tot felul de
plasturi de tras coptura. Uneori am deschis buboaiele tăindu-le,
351
 dar fără mare succes.
Adesea, umflăturile, poate pentru că sunt sparte prea violent,
devin atât de tari, încât nu le poate tăia niciun instrument. Am
încercat să le ardem cu acizi, cu rezultate slabe. Mulţi au murit
înnebuniţi de durere şi se poate spune că pe aceşti pacienţi i-am
chinuit până la moarte.
Totuşi, câţiva s-au salvat. Poate că ar fi trăit şi fără ajutorul
nostru, dar este o mângâiere pentru noi să credem că prezenţa
noastră le-a fost de folos.

Semnat,
Jesse ben Benjamin
Învăţăcel.

– Culegători de oase! zbieră omul.

Cei doi servitori îl abandonară fără ceremonie pe podeaua
spitalului şi fugiră, fără îndoială ca să-i fure lucrurile, o hoţie
obişnuită în vremea acelei ciume, care părea să corupă sufletele
mai repede decât trupurile. Copiii cu ganglionii inflamaţi erau
abandonaţi fără ezitare de părinţii lor îngroziţi. În acea dimineaţă,
trei bărbaţi şi o femeie fură decapitaţi pentru jaf şi un soldat jupuit
pentru că violase o femeie. Karim, care-i însoţise pe soldaţii cu
căldări de var, ca să spoiască pereţii caselor atinse de molimă, le
spuse că toate viciile erau de vânzare şi că nu mai văzuse
niciodată atâta desfrâu, poate pentru că oamenii încercau să uite
de moarte prin destrăbălarea cărnii.
Spre dimineaţă, kelonterul, care nu pătrunsese niciodată în
casa ciumei, trimise un soldat să-i cheme pe Rob şi pe Mirdin în
stradă, unde îl găsiră pe Hafiz mirosind un măr, ca să gonească
boala.
– Să ştiţi că numărul celor morţi ieri a scăzut la treizeci şi
şapte, le spuse el triumfător.
Era o îmbunătăţire mişcătoare, ţinând cont că în ziua de vârf a
molimei se număraseră 268 de morţi.
Hafiz le spuse că, după socotelile lui, Shīrāzul pierduse 801
bărbaţi, 502 femei, 3193 copii, 566 sclavi masculi, 1417 sclave
femele, 2 creştini sirieni şi 32 evrei.
Rob şi Mirdin schimbară o privire cu înţeles, căci nu le scăpase
înşiruirea victimelor în ordinea importanţei.
Tânărul Ali veni către ei. Se întâmpla ceva cu el, căci ar fi trecut
fără să-i vadă, dacă Rob nu l-ar fi strigat.
352
 Rob se duse la el şi-i văzu privirea ciudată. Când îi atinse
capul, teribila febră, de acum familiară, îi îngheţă inima.
O, Doamne!
– Ali, spuse el blând, hai cu mine înăuntru.
Văzuseră atâţia oameni murind, dar să privească iuţeala cu
care boala punea stăpânire pe Ali Rashid era ca şi cum ar fi suferit
şi ei odată cu tânărul.
Din când în când, Ali se chircea într-un spasm, de parcă ceva l-
ar fi muşcat de stomac. Agonia îi dădea convulsii şi-i îndoia trupul
în cele mai contorsionate poziţii. Îi făcură baie în oţet şi după-
amiază căpătară speranţe, fiindcă avea pielea mai rece. Dar parcă
febra şi-ar fi adunat puterile, căci reveni mai aprigă decât înainte,
crăpându-i buzele şi rostogolindu-i ochii în cap.
Printre atâtea gemete, ale lui aproape că se pierdeau, dar
ceilalţi trei studenţi le auzeau şi le ştiau rău prevestitoare.
Noaptea, făcură de veghe cu rândul la patul tânărului. Spre
dimineaţă, când Rob îl schimbă pe Mirdin, băiatul zăcea pe
salteaua boţită. Avea ochii goi şi febra îl mistuise şi transformase
rotunjimea obrajilor de adolescent într-o mască osoasă cu un nas
ca un cioc, anticipându-l pe beduinul în care ar fi putut evolua.
Rob luă mâinile lui Ali şi simţi scurgerea. Din când în când, ca
să-şi mai uite neajutorarea, îşi punea degetele pe încheieturile lui
Ali şi-i pipăia pulsul slab ca fluturarea de aripi a unei păsări în
capcană.
Când veni Karim, Ali nu mai era. Nu se mai puteau preface că
sunt nemuritori. Era evident că avea să urmeze unul dintre ei şi
începură să cunoască adevăratul înţeles al spaimei.
***
Însoţiră la rug trupul lui Ali şi fiecare se rugă în felul lui.
În dimineaţa aceea începură să observe o schimbare; era
evident că tot mai puţini molipsiţi erau aduşi la casa ciumei. Peste
trei zile, kelonterul le comunică plin de speranţă că se
înregistraseră numai unsprezece morţi.
Plimbându-se pe lângă casa ciumei, Rob observă mulţi şobolani
morţi şi se convinse că rozătoarele aveau molima, căci toate
prezentau câte o umflătură. Luând unul care murise de curând şi
în a cărui blană caldă încă mai şiroiau purecii, Rob îl puse pe o
piatră şi îl deschise cu cuţitul la fel de curat cum ar fi făcut-o şi
dacă al-Juzjani sau unul dintre profesorii de anatomie i s-ar fi
uitat peste umăr.

353
 Notele expediţiei medicale din Ispahan.
Scrise în cea de-a cincea zi a lunii Rabia II, anul al 413-lea
după Hegira.

Au murit şi multe animale odată cu oamenii; am aflat că vaci,

cai, cămile, câini, pisici şi păsări au căzut pradă molimei din
Anşan.
Disecţia pe şase şobolani morţi a fost interesantă. Semnele
exterioare semănau cu cele de la oameni, ochii holbaţi, muşchii
tari, gura căscată, limba umflată, de culoare neagră, buboaie în
vintre sau după ureche.
După disecarea şobolanilor, am văzut limpede de ce
îndepărtarea buboiului e adesea imposibilă.
Umflătura are rădăcini adânci, ca morcovii, care, după ce
buboiul a fost îndepărtat, rămân în continuare în carne.
Deschizând pântecul şobolanilor, am găsit toate găurile
stomacului şi maţele înverzite de fiere. Maţul gros avea puncte
închise la culoare. La toţi cei şase şobolani, ficatul era încreţit şi
la patru, inimile erau micşorate.
La unul dintre şobolani, stomacul parcă era decojit pe
dinăuntru.
Oare aceste efecte există şi la victimele omeneşti ale molimei?
Învăţăcelul Karim Harun spune că Galen scria că alcătuirea
internă a omului e asemănătoare cu a porcului şi a maimuţei, dar
nu şi cu a şobolanului.
Astfel, pentru că nu ştim efectele pe care ciuma le provoacă în
oameni, nu putem afla mai mult, în afară de faptul că lucrurile se
petrec înăuntru, interzise ochilor noştri.

Semnat,
Jesse ben Benjamin
Învăţăcel

La două zile după aceea, Rob simţi o greutate şi o slăbiciune în

genunchi, o jenă la respiraţie şi o arsură de parcă ar fi mâncat
condimente iuţi.
Senzaţiile sporiră în intensitate până după-amiază. Se luptă să
le ignore, până când, privind faţa unei victime – inflamată şi
strâmbată, cu ochii lucioşi ieşiţi din cap – Rob simţi că se vede
chiar pe el.
Se duse la Mirdin şi Karim.
354
 Le citi răspunsul în ochi.
Înainte de a cădea pe saltea, stărui să le aducă notele lui şi
Cartea Ciumei, pe care i le dădu lui Mirdin.
– Dacă nu scăpaţi, ultimul dintre voi să le lase într-un loc unde
pot fi găsite şi trimise lui Ibn Sina.
– Da, Jesse, spuse Karim.
Rob se simţea calm. I se ridicase un munte de pe umeri; se
întâmplase lucrul cei mai rău şi fusese eliberat din teribila
închisoare a fricii.
– Unul dintre noi va sta cu tine, îi spuse bunul Mirdin
îndurerat.
– Nu, sunt mulţi care au nevoie de voi.
Dar îi simţea mereu la căpătâiul lui.
Se hotărî să ţină minte fiecare etapă a bolii, dar nu reuşi decât
până în clipa când începu febra ridicată, însoţită de o durere de
cap care-i sensibiliza fiecare milimetru de piele. Păturile erau prea
grele şi-l iritau şi le aruncă de pe el. Apoi îl copleşi somnul.
Visă că stătea de vorbă cu Dick Bukerel, tâmplarul-şef, mort de
mult, al breslei tatălui lui. Când se trezi, simţi dogoarea din el
sporind.
Noaptea, fu tulburat de vise violente, în care se lupta cu un urs,
care creştea şi se subţia şi devenea deodată Cavalerul Negru, iar
toţi cei care muriseră de ciumă stăteau şi priveau lupta cu şanse
egale de victorie.
Dimineaţa fu trezit de soldaţii care mânau căruţa cu leşuri pe
lângă casa ciumei. Ca medic, se obişnuise cu priveliştea, dar acum
o vedea cu ochii unui bolnav. Inima i se zbătea în piept şi urechile
îi vuiau. Greutatea din membre era şi mai mare şi în el dogorea un
foc uriaş.
Apă.
Mirdin se grăbi să-i aducă, dar Rob, încercând s-o bea, nu mai
putu să respire. Şovăi înainte de a privi locul unde-l durea. Până la
urmă îl descoperi şi schimbă cu Mirdin o privire îngrozită. Sub
braţul stâng avea un buboi hidos, purpuriu-vânăt.
Apucă încheietura lui Mirdin:
– Să nu-l tai şi să nu-l arzi! Promiţi?
Mirdin îşi eliberă mâna şi-l împinse pe Rob J. înapoi pe saltea.
– Îţi promit, Jesse, spuse el cu blândeţe şi se grăbi să-l cheme
pe Karim.

Mirdin şi Karim îi ridicară braţul şi i-l legară de pat, lăsând

355
umflătura expusă. Încălziră apă de trandafir şi-i puseră comprese,
schimbându-le de câte ori se răceau.
Devenea tot mai fierbinte şi durerea i se adunase toată în
buboi, până când nu mai putu îndura agonia şi mintea i-o luă
razna.
Căută răcoarea din lanul de grâu şi o sărută pe gură şi pe faţă,
iar pletele ei roşii îi cădeau pe chip ca o ceaţă întunecată.
Îl auzi pe Karim rugându-se în persană şi pe Mirdin în ebraică.
Auzind Shema, Rob i se alătură lui Mirdin. Auzi-ne, Israele,
Doamne Dumnezeul nostru, singurule. Şi-l vei iubi pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima…
Îi era teamă să moară cu o rugăciune evreiască pe buze şi se
strădui să-şi amintească una creştină. Îi veni în minte o cântare
învăţată de la preoţii de la şcoală.

Jesus Christus natus est.

Jesus Christus crucifixus est.
Jesus Christus sepultus est.
Amen.

Fratele lui, Samuel, stătea pe jos lângă saltea, venit fără

îndoială ca să-l ia cu el. Samuel părea acelaşi, chiar şi expresia îi
era la fel de poznaşă. Nu prea ştia ce să-i spună lui Samuel; Rob
era în anii bărbăţiei, dar Samuel era tot băiat, ca atunci când
murise.
Durerea crescu, devenind teribilă.
– Vino, Samuel, strigă el. Hai să ne ducem!
Dar Samuel stătea tăcut şi se uita la el.
În curând, simţi o uşurare atât de bruscă în braţ, de parcă l-ar
fi izbit un val răcoros. Nu vru să spere în van şi aşteptă răbdător
să vină cineva.
După un timp nesfârşit de lung, fu conştient că deasupra lui
era aplecat Karim.
– Mirdin! Mirdin! Slavă lui Allah, buboiul s-a spart!
Deasupra lui apărură două chipuri surâzătoare, unul de o
frumuseţe smeadă şi altul plăcut şi bun ca al unui sfânt.
– Să-i pun o trestie să se cureţe, spuse Mirdin şi un timp fură
prea preocupaţi pentru recunoştinţă.
***
Era ca şi când ar fi înfruntat un uragan şi acum naviga paşnic
pe marea cea mai liniştită.
356
 Însănătoşirea îi fu la fel de lină şi rapidă ca şi a celorlalţi
supravieţuitori. Era slăbit şi tremura, ceea ce era normal după o
febră mare; dar mintea îi reveni limpede şi nu mai aiura.
Se agita, încercând să fie şi el de folos, dar îngrijitorii lui nici nu
vrură să audă şi-l siliră să stea în pat.
– Pentru tine, medicina e totul, îi spuse Karim cu ataşament.
Ştiam, şi de aceea nu am avut nimic de zis când ai preluat
conducerea micului nostru grup.
Rob deschise gura să protesteze, dar se abţinu, fiindcă era
adevărat.
– Când Fadil ibn Parviz a fost pus conducător, m-am înfuriat,
spuse Karim. Răspunde bine la examene şi e apreciat la facultate,
dar, în munca practică, e o catastrofă. În plus, şi-a început
ucenicia la doi ani după mine şi acum e hakim, iar eu sunt tot
învăţăcel.
– Atunci cum de m-ai acceptat pe mine, care n-am niciun an de
ucenicie, drept conducător?
– Tu eşti diferit, eşti înrobit de meseria de vindecător.
Rob zâmbi:
– Te-am văzut şi pe tine în săptămânile astea grele. Nu eşti
robul aceluiaşi stăpân?
– Nu, spuse calm Karim. Să nu mă-nţelegi greşit, aş dori să
ajung cel mai bun doctor. Dar la fel de mult aş dori să ajung bogat.
Bogăţia nu e cea mai mare ambiţie a ta, nu-i aşa, Jesse?
Rob recunoscu.
– Când eram copil, trăiam în satul Carsh, din provincia
Hamadhān. Abdallah Şah, tatăl lui Alā Şah, a condus pe la noi o
oaste mare, ca să lupte cu seliucii. Peste tot pe unde s-a oprit
oastea lui Abdallah, soldaţii au pustiit totul, lăsând în urmă
sărăcia. Luau grânele şi vitele. Când a plecat oastea, am răbdat de
foame. Aveam cinci ani. Mama a luat-o pe surioara mea nou-
născută de picioare şi i-a zdrobit capul de o piatră. S-a zis că mulţi
au mâncat carne de om şi cred că a fost adevărat.
A murit întâi tata, pe urmă mama. Un an, am fost cerşetor şi
am trăit pe drum, cu copiii vagabonzi. Până la urmă am fost luat
de Zaki-Omar, un om care fusese prieten cu tatăl meu. Era un
atlet cunoscut. Mi-a dat învăţătură şi mi-a arătat cum să alerg. Şi
nouă ani de zile şi-a bătut joc de mine.
Karim tăcu o clipă şi se auzi la capătul sălii geamătul slab al
unui pacient.
– Când a murit, aveam cincisprezece ani. Familia lui m-a
357
alungat, dar el făcuse aranjamente să fiu primit la madrassa şi
astfel am ajuns la Ispahan. M-am hotărât să-mi cresc fiii în
siguranţă şi o astfel de siguranţă îţi dă numai bogăţia.
Fuseseră nişte copii loviţi de aceeaşi nenorocire în părţi opuse
ale lumii, se gândi Rob. Dacă el n-ar fi avut puţin noroc, sau dacă
Bărbierul ar fi fost altfel de om…
Convorbirea lor fu întreruptă de sosirea lui Mirdin, care se
aşeză în faţa lui Karim:
– Ieri n-a murit nimeni la Shīrāz.
– Allah, spuse Karim.
– N-a murit nimeni!
Rob îi luă pe amândoi de mână. Mirdin şi Karim îşi dădură şi ei
mâinile. Erau dincolo de bucurie şi durere, ca bătrânii care au
trăit alături o viaţă. Legaţi unul de altul, se priveau, ştiind că
scăpaseră.
Abia peste zece zile Rob se înzdrăveni suficient ca să poată
călători. Zvonul că ciuma trecuse se răspândise deja. Aveau să
treacă ani până când aveau să fie din nou copaci la Shīrāz, dar
oamenii începuseră să se întoarcă, unii dintre ei cu scânduri.
Trecură pe lângă o casă ale cărei obloane erau refăcute de tâmplari
şi pe lângă altele la care se montau din nou uşi.
Era bine să plece. Merseră fără grabă. Sosind la casa
negustorului Ishmael, descălecară şi bătură la uşă, dar nu le
răspunse nimeni.
Mirdin îşi încreţi nasul:
– Sunt morţi pe aici, spuse el liniştit.
Intrând în casă, găsiră trupurile descompuse: al negustorului şi
al lui hakim Fadil. De Abbas Sefi, nici urmă; probabil că fugise din
„adăpostul sigur”, când văzuse că ceilalţi doi se molipsiseră.
Nu le rămase decât să se roage şi să ardă cele două trupuri
înainte de a părăsi ţinutul ciumei, punând pe foc mobila scumpă a
negustorului.
Expediţia medicală de opt oameni, plecată din Ispahan, se
întorcea la Shīrāz împuţinată, la numai trei călăreţi.

358
 45
Oasele unui asasinat

Ispahanul i se păru ireal, cu atâţia oameni râzând şi

sporovăind. Lui Rob i se păru ciudat că el mergea printre ei.
Ibn Sina se întristă, dar nu fu surprins auzind despre morţi şi
dezertori. Luă cu nerăbdare însemnările lui Rob. În luna pe care o
lăsaseră să treacă înainte de a se întoarce, ca să fie siguri că nu
aduc cu ei molima, Rob făcuse notiţe amănunţite legate de munca
lor din Shīrāz. Din acestea rezulta şi faptul că cei doi colegi ai lui,
despre care scrisese cu căldură şi mândrie, îi salvaseră viaţa.
– Şi Karim? îl întrebă Ibn Sina fără ocolişuri, când erau între
patru ochi.
Rob şovăi, căci i se părea nepotrivit să aprecieze el valoarea
unui alt student. Dar îşi luă inima în dinţi şi răspunse:
– S-ar putea să nu fie pregătit pentru examene, dar ca doctor
este minunat, calm, hotărât şi blând cu cei care suferă.
Ibn Sina păru satisfăcut:
– Iar acum, du-te la Casa Paradisului şi povesteşte-i lui Alā
Şah, căci regele abia aşteaptă să afle ce căuta o oaste seliucă la
Shīrāz.

Iarna se apropia de sfârşit, iar palatul era friguros. Rob îl urmă

pe Khuff pe coridoare, ascultându-i tropăitul apăsat.
Alā Şah stătea singur la o masă mare.
– Jesse ben Benjamin, Majestate, spuse căpitanul Porţilor, apoi
se retrase, lăsându-l pe Rob să execute închinăciunea ravi zemin.
– Aşează-te, dhimmi. Trage-ţi faţa de masă în poală, îl învăţă
împăratul.
Rob îl ascultă şi simţi cu plăcere un val de căldură, care urca
printr-un grătar din podea, sub care se afla un cuptor.
Ştia că nu trebuie să-l privească pe monarh prea lung sau prea
direct, dar îşi dăduse seama, în ocaziile cu care o făcuse, că bârfele
din oraş cu privire la caracterul distrat al şahului erau adevărate.
Ochii lui Alā ardeau lupeşte şi faţa lui de şoim era trasă, fără
îndoială datorită abuzului constant de vin.

359
 În faţa şahului era o tablă împărţită în pătrate întunecate şi
deschise la culoare, pe care erau aşezate nişte figurine sculptate
migălos. Lângă tablă era o carafă cu vin. Alā turnă pentru amândoi
şi-şi goli repede paharul lui.
– Bea-l, o să te facă un evreu vesel, spuse el, privindu-l
poruncitor.
– Vă cer îngăduinţa să-l las. Nu mă face vesel, majestate. Mă
face mohorât şi necioplit, aşa că nu mă pot bucura de vin, ca
oamenii mai norocoşi.
Şahul deveni mai atent:
– Pe mine mă face să mă scol dimineaţa cu o durere puternică
în spatele ochilor şi mâinile îmi tremură. Tu eşti doctor. Care e
leacul?
Rob zâmbi:
– Vin mai puţin, Înălţimea Ta, şi mai mult călărit în aerul curat
al Persiei.
Ochii tăioşi îi căutară pe chip vreo urmă de insolenţă dar nu
găsiră niciuna.
– Atunci trebuie să călăreşti cu mine, dhimmi.
– Sunt la dispoziţia voastră, Majestate.
Alā flutură mâna, semn că lucrul era de la sine înţeles.
– Acum, să vorbim despre seliucii din Shīrāz. Trebuie să-mi
spui tot.
Ascultă cu atenţie tot ce-i povesti Rob despre năvălitorii din
Anşan. Apoi dădu din cap:
– Duşmanul nostru din miazănoapte ne-a înconjurat şi caută
să se aşeze la miazăzi de împărăţie. Dacă ar fi cucerit Anşanul,
Ispahanul ar fi fost doar un bob de fistic între fălcile seliucilor,
bătu el în masă. Fie binecuvântat Allah, care le-a dat ciuma. Când
vor veni din nou, noi vom fi gata.
Trase tabla de şah între ei:
– Cunoşti această desfătare?
– Nu, Majestate.
– Jocul nostru din bătrâni. Când pierzi, se cheamă şahtreng,
„moartea regelui”. Dar i se spune mai ales jocul şahului, pentru că
e despre război.
Zâmbi amuzat:
– Te voi învăţa jocul şahului, dhimmi.
Îi dădu lui Rob o figurină în formă de elefant şi-l lăsă să-i pipăie
netezimea.
– E cioplit dintr-un colţ de elefant. Uite, avem amândoi oşti
360
egale. Regele stă în mijloc, însoţit de generalul lui credincios. De-o
parte şi de alta a tronului, stau elefanţii. Lângă elefanţi sunt două
cămile, cu nişte călăreţi iuţi. Apoi doi cai cu călăreţii lor, gata de
luptă. Şi la capetele liniei de bătaie, câte un rukh, adică războinic,
îşi ridică la buze cupa şi bea sângele duşmanilor săi. În faţă umblă
soldaţii care merg pe jos şi-i ajută pe ceilalţi în bătălie. Dacă un
soldat simplu ajunge la celălalt capăt al câmpului de luptă, este
făcut general şi stă lângă rege, ca un erou.
Viteazul general nu se mişcă mai mult de un pătrat depărtare
de regele său. Puternicii elefanţi fug pe trei pătrate şi ţin sub
observaţie tot câmpul de luptă. Cămila aleargă pufnind şi stropind
pe trei pătrate, aşa şi aşa. Şi caii se mişcă peste trei pătrate, iar
dacă sari cu ei, unul dintre pătrate rămâne neatins. Răzbunătorii
rukh aleargă de la un capăt la celălalt al câmpului de bătaie.
Fiecare piesă se mişcă numai aşa cum are voie. Dacă cineva se
apropie de rege în bătălie, strigă tare: „Retrage-te, Şahule!” şi
regele trebuie să se retragă din pătratul său. Dacă regele duşman,
cai, rukhi, general, elefanţi şi armată se strâng în jurul lui, trebuie
să se uite în toate părţile cu mare atenţie. Dacă vede că armata i-a
fost răpusă, calea închisă, duşmanii sunt la dreapta şi la stânga,
în faţă şi în spate, va muri de foame şi de sete, adică va avea
soarta unui învins în război.
Îşi mai turnă vin, şi-l privi pe Rob:
– Pricepi?
– Cred că da, Sire, spuse Rob prevenitor.
– Atunci hai să începem.
Rob făcea greşeli şi, de fiecare dată, Alā Şah îl corecta cu un
mârâit. Jocul nu dură mult pentru că, foarte repede, armata lui fu
copleşită şi regele luat prizonier.
– Altul, spuse Alā satisfăcut.
Cel de-al doilea joc se sfârşi la fel de repede ca şi primul, dar
Rob observă că şahul îi anticipase mutările, atrăgându-l în
capcane de parcă ar fi dus un război adevărat. Când terminară,
Alā făcu un semn plictisit cu mâna.
– Un jucător bun se poate apăra patru zile, spuse el. Cel care
câştigă la jocul şahului poate împărăţi lumea. Dar te-ai descurcat
bine pentru început. Pentru tine nu e ruşinos să suferi un
şahtreng, pentru că, la urma urmei, eşti doar un evreu.

Ce bine e să te poţi întoarce în căsuţa din Yehuddiyyeh şi să

intri din nou în rutina maristanului şi a sălilor de lectură!
361
 Spre bucuria lui, Rob nu mai fu trimis la închisoare, ci la secţia
de fracturi, unde el şi Mirdin îl urmăreau pe hakim Jalal-ul-Din.
Zvelt şi taciturn, Jalal părea un membru tipic al înaltei societăţi
medicale din Ispahan, respectat şi prosper. Dar se deosebea de
ceilalţi doctori din Ispahan în multe privinţe.
– Deci tu eşti bărbierul-felcer Jesse, despre care am auzit? îl
întâmpină el pe Rob.
– Da, domnule doctor.
– Eu nu împărtăşesc dispreţul general pentru bărbieri-felceri.
Este adevărat că mulţi sunt hoţi şi proşti, dar printre ei se află şi
oameni cinstiţi şi deştepţi.
Înainte de a fi doctor, am avut şi eu o ocupaţie dispreţuită în
Persia, eram un drege-oase ambulant şi, chiar după ce am devenit
hakim, am rămas acelaşi om. Dar, deşi nu te învinuiesc pentru că
ai fost bărbier, aici trebuie să munceşti din greu. Dacă nu-mi
câştigi respectul, te zbor de aici cu un şut în fund, europeanule.
Atât Rob, cât şi Mirdin nu se speriau de muncă. Jalal-ul-Din
era un mare specialist în fracturi şi inventase o mulţime de atele
căptuşite şi dispozitive de tracţiune. Îi învăţă să-şi folosească
vârfurile degetelor ca pe nişte ochi cu care să vadă dincolo de
carnea zdrobită şi însângerată şi să hotărască mijlocul cel mai bun
de tratament. Jalal mânuia aşchiile de oase cu o îndemânare
unică, până când le găsea poziţia firească, în care natura le putea
suda la loc.
– Pare foarte interesat de crime, bombăni Mirdin, după ce
fuseseră câteva zile asistenţii lui Jalal.
Era adevărat, Rob observase şi el că doctorul vorbise exagerat
de mult despre un criminal care-şi mărturisise vina săptămâna
aceea, la tribunalul imamului Qandrasseh. Era un păstor, pe
nume Fakhr-i-Ayn, care mărturisise că, în urmă cu doi ani,
chinuise şi apoi ucisese un alt păstor, numit Qifti al-Ullah şi-l
îngropase într-o groapă puţin adâncă din afara zidurilor oraşului.
Criminalul fu condamnat de curte şi îmbucăţit în patru.
Peste câteva zile, când Rob şi Mirdin se prezentară la secţia lui
Jalal, el le spuse că trupul asasinatului urma să fie luat din
groapă şi înmormântat cum se cuvine într-un cimitir musulman,
cu rugăciuni pentru primirea sufletului în Paradis.
– Haideţi, spuse Jalal. E o ocazie rară. Azi o să fim gropari.
Nu le spuse pe cine mituise, dar curând, doctorul şi cei doi
învăţăcei, cu un catâr încărcat, îi însoţeau pe mullah şi pe soldatul
însărcinat să ia trupul de pe deluleţul singuratic arătat de Fakhr-i-
362
Ayn.
– Aveţi grijă, le spuse Jalal când începură să sape.
În curând văzură oasele unei mâini şi apoi tot scheletul. Îl
aşezară pe fostul Qifti al-Ullah pe o pătură.
– E timpul să mâncăm, anunţă Jalal şi mână catârul la umbra
unui copac.
Desfăcu pachetele cu friptură de pasăre, pilaf, prăjituri cu
miere, curmale mari şi o cană cu şerbet.
Soldatul şi mullahul se repeziră lacomi la mâncare, iar Jalal şi
ucenicii lui îi lăsară să se sature şi să tragă un pui de somn.
Ei trei se grăbiră să se întoarcă la schelet. Pământul îşi făcuse
datoria şi oasele erau curate, cu excepţia unei pete ruginii în locul
unde cuţitul lui Fakhr împunsese sternul. Îngenuncheară lângă
oase, fără să le pese că ele aparţinuseră cândva unui om pe nume
Qifti.
– Observaţi femurul, le spuse Jalal, osul cel mai mare şi mai
tare din trup. De aceea e atât de greu să aşezi la loc o coapsă
ruptă.
Număraţi cele douăsprezece perechi de coaste. Observaţi că
formează o cuşcă? Această cuşcă apără inima şi plămânii, nu-i aşa
că e minunat?
Rob se gândi că era cu totul altceva decât să studieze oasele
unei oi, dar nu era decât începutul.
– Aţi văzut inima şi plămânii de om? îl întrebă el pe Jalal.
– Nu. Dar Galen spune că seamănă bine cu ale porcului.
– Dar dacă nu sunt la fel?
– Sunt la fel, spuse răstit Jalal. Haideţi să nu pierdem ocazia
asta de aur. Vedeţi cum cele şapte perechi de coaste de sus sunt
legate de osul pieptului cu nişte fire mlădioase? Celelalte trei
perechi sunt unite de un ţesut comun şi ultimele două perechi nu
sunt legate de loc cu faţa. Nu e aşa că Allah (cel slăvit şi
atotputernic) e cel mai iscusit desenator, dhimmilor? Nu e minunat
tiparul cu care el şi-a construit oamenii?
Se încovoiară în soare deasupra ospăţului lor de învăţaţi,
făcându-şi lecţia de anatomie pe oasele omului asasinat.

După aceea, Rob şi Mirdin întârziară în băile şcolii,

descotorosindu-se de mirosul funerar şi deznodându-şi muşchii
neobişnuiţi cu săpatul. Acolo îi găsi Karim şi Rob văzu imediat,
după faţa prietenului lor, că se întâmplase ceva.
– Voi fi re-examinat.
363
 – Dar asta şi voiai!
Karim se uită la doi studenţi care stăteau de vorbă puţin mai
departe şi-şi coborâră glasul:
– Mi-e frică. Aproape că nu mai speram în alt examen. Acesta e
al treilea – dacă pic, s-a terminat. Cel puţin, acum sunt student,
spuse el sumbru.
– O să galopezi prin examen ca un alergător, spuse Mirdin.
Karim nu voia să se lase încurajat:
– Nu partea medicală mă îngrijorează. Filosofia şi dreptul îmi
dau de furcă.
– Când? întrebă Rob.
– Peste şase săptămâni.
– Atunci avem timp.
– Da, o să înveţi cu mine la filosofie, spuse Mirdin liniştit. Şi cu
Jesse vei lucra la drept.
În sinea lui, Rob bombăni, pentru că nu se considera deloc un
as al legilor. Dar trăiseră ciuma împreună şi fuseseră amândoi
orfani de mici; ştia că trebuia să încerce.
– Începem diseară, spuse el, căutând un prosop.
– N-am auzit despre nimeni care să fie învăţăcel şapte ani şi
apoi să fie făcut doctor, spuse Karim, fără să încerce să le ascundă
bunilor lui prieteni cât de îngrozit era.
– O să iei examenul, spuse Mirdin şi Rob dădu din cap.
– Trebuie, spuse Karim.

364
 46
Ghicitoarea

Ibn Sina îl invită pe Rob la cină două săptămâni la rând.

– Ooo, stăpânul are un favorit, susura Mirdin, dar în sufletul lui
nu se citea gelozia, ci mândria.
– E bine că i-a stârnit interesul, spuse Karim serios. Al-Juzjani
ş-a bucurat de sprijinul lui Ibn Sina de când erau tineri şi a
devenit un mare doctor.
Rob minimaliză întâmplarea, pentru că nu dorea să le
împărtăşească nici măcar lor experienţa. Nici nu le-ar fi putut
descrie cum era să te bucuri singur de mintea lui Ibn Sina, o seară
întreagă. Într-una din seri vorbise şi Rob ascultase. Altădată, Ibn
Sina se lansase timp de patru ore în teorii despre filosofii greci.
Ştia atât de multe şi te învăţa cu atâta uşurinţă!
Înainte de a-l învăţa pe Karim, Rob trebui să înveţe şi el. Se
hotărâră ca, timp de şase săptămâni, să asiste numai la cursurile
de drept şi împrumută cărţi de legi de la Casa Înţelepciunii. Să-l
îndrume pe Karim nu era un simplu gest prietenesc, ci îşi făcea şi
lui însuşi un serviciu. Studiind un domeniu până atunci neglijat,
se pregătea pentru ziua examenului lui.
În Islam, dreptul avea două ramuri: Fiqh, sau ştiinţa legilor şi
Sharī’a, adică legea aşa cum era revelată divin de Allah. Când
acestora două li se adăugă Sunna, adevărul şi dreptatea relevate de
viaţa exemplară şi cuvintele lui Mahomed, volumul de materie ar fi
făcut orice elev să se dea bătut.
Karim încerca, dar încercarea părea să-i depăşească puterile.
– E prea mult, spuse el.
Pentru prima dată în şapte ani, cu excepţia perioadei petrecute
la Shīrāz, nu mai mergea zilnic la maristan şi-i mărturisi lui Rob
că se simţea rupt de legătura lui cu pacienţii de acolo.
În fiecare dimineaţă, înainte de a studia dreptul cu Rob şi
filosofia cu Mirdin, Karim alerga. O dată, Rob încercă să alerge cu
el, dar rămase curând în urmă; Karim fugea de parcă voia să-şi
întreacă spaima. De mai multe ori, Rob călărea la pas pe lângă el.
Karim străbătea oraşul, trecea de străjile de la capătul podului

365
peste Râul Vieţii şi ieşea pe câmp. Rob nu-şi dădea seama dacă-i
păsa în ce direcţie alerga. Tălpile i se ridicau şi cădeau şi picioarele
i se mişcau într-un ritm constant, care părea să-l mângâie ca
buing-ul, licoarea din seminţe de cânepă care li se dădea
pacienţilor cu dureri mari. Consumul lui uriaş de efort neliniştea
pe Rob.
– Îi ia puterea lui Karim, i se plânse lui Mirdin. Ar trebui să-şi
păstreze energia pentru studiu.
Dar înţeleptul Mirdin se trase de nas, îşi mângâie falca de cal şi
clătină din cap:
– Nu, fără alergare nu ştiu dacă ar putea să treacă prin clipele
astea grele, spuse el şi Rob nu se îndoi că avea dreptate, pentru că
Mirdin nu era numai învăţat, ci şi înţelept şi avea o încredere
deplină în judecata lui.

Într-o dimineaţă fu chemat şi străbătu călare bulevardul Celor

O Mie de Grădini, până la pajiştea care ducea la casa impunătoare
a lui Ibn Sina. Portarul îi luă calul şi când ajunse la uşa de piatră,
Ibn Sina îi ieşi înainte:
– Te-am chemat pentru soţia mea. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai
examina-o.
Rob se înclină zăpăcit; Ibn Sina nu ducea lipsă de colegi
renumiţi care să fie onoraţi să examineze femeia. Dar îl urmă pe
nişte scări de piatră care semănau cu o cochilie de melc pe
dinăuntru şi duceau în aripa de nord a casei.
Bătrâna zăcea pe o saltea şi-i privea cu ochii stinşi şi goi. Ibn
Sina îngenunche lângă ea.
– Reza.
Buzele ei uscate erau crăpate. El muie o batistă în apă de
trandafiri şi-i şterse cu tandreţe faţa. Ibn Sina avea o mare
experienţă a felului cum camera unui bolnav se putea face
confortabilă, dar curăţenia, hainele proaspete şi torţele aromatice
nu puteau înăbuşi duhoarea bolii femeii.
Oasele păreau gata să-i rupă pielea străvezie. Avea faţa ca de
ceară, părul rar şi alb. Soţul ei era cel mai mare doctor din lume,
dar ea era o bătrână cu o boală gravă de oase. Pe braţele ei subţiri
şi pe gambe se vedeau umflături mari. Gleznele şi labele picioarelor
îi erau inflamate. Şoldul drept era ros şi Rob ştia că, dacă ar fi
ridicat cuvertura, ar fi văzut pe trupul ei şi alte semne exterioare
ale maladiei care-i mânca probabil intestinele, judecând după
miros.
366
 Ibn Sina nu-l chemase să-i confirme inevitabilul şi teribilul
diagnostic. Înţelese ce i se cerea şi luă mâinile ei firave în ale lui,
vorbindu-i blând. I le ţinu mai mult decât era necesar, privind-o în
ochii a căror lipsă de expresie păru la un moment dat să se
însufleţească.
– Da’ud? şopti ea şi mâinile ei se strânseră uşor în ale lui.
Rob îl privi întrebător pe Ibn Sina.
– Fratele ei, mort de mult.
Ochii ei se goliră din nou şi degetele îi reveniră inerte. Rob îi
lăsă mâinile şi se îndepărtară de saltea.
– Cât mai durează?
– Nu mult, hakim-bashi. Cred că e vorba de câteva zile.
Rob se simţea stângaci; bărbatul din faţa lui nu putea fi
consolat cu formalităţi.
– Nu poate fi făcut nimic pentru ea?
Gura lui Ibn Sina se strâmbă:
– Nu mi-a rămas decât să-i arăt iubirea mea, dându-i doze
adormitoare tot mai puternice.
Îşi conduse ucenicul la uşă, îi mulţumi şi se întoarse lângă
soţia lui.
– Stăpâne, îi spuse cineva lui Rob.
Întorcându-se, îl văzu pe eunucul uriaş al celei de-a doua soţii.
– Vreţi să mă urmaţi?…
Trecură din grădină într-o altă grădină, pe o poartă atât de
mică, încât fură nevoiţi să se aplece.
– Ce e? îl întrebă pe sclav.
Eunucul nu-i răspunse. Privirea lui Rob fu atrasă de un chip
acoperit de voal, apărut în cadrul unei ferestre mici.
Ochii lor se întâlniră, apoi voalurile se răsuciră şi fereastra
rămase goală.
Rob se întoarse către eunuc, iar acesta ridică zâmbind din
umeri.
– M-a pus să vă aduc aici. Dorea să vă privească, stăpâne,
spuse el.

Rob ar fi visat-o poate în noaptea aceea, dacă ar fi avut timp.

Învăţă legea proprietăţii şi a posesiunii şi tocmai când gazul din
lampă arsese aproape cu totul, auzi afară tropot de copite şi apoi
cineva îi bătu la uşă.
Îşi luă sabia, gândindu-se la hoţi; era mult prea târziu pentru
vizite.
367
 – Cine-i acolo?
– Wasif, stăpâne.
Rob nu cunoştea niciun Wasif, dar recunoscu vocea. Ţinând
sabia în mână, deschise uşa şi văzu că avusese dreptate. Era
eunucul, ţinând de frâu un măgar.
– Te-a trimis hakimul?
– Nu, stăpâne. Ea m-a trimis. Doreşte să vii.
Nu ştiu ce să răspundă. Eunucul nu zâmbea, dar licărul din
ochii lui îndepărtă îngrijorarea lui Rob.
– Aşteaptă, spuse el şi închise uşa.
Se spălă în grabă şi încălecă pe deşelate, urmându-l pe eunucul
care îşi târa picioarele prin praf, purtat de nefericitul măgar.
Străbătură străzile adormite, mergând prin praful care înghiţea
zgomotul copitelor până la o pajişte din spatele domeniului lui Ibn
Sina.
Intrară printr-o poartă din zid în grădina de lângă turnul de
sud. Eunucul deschise uşa turnului şi făcu o plecăciune, lăsându-
l pe Rob să se ducă singur.
Fu ca în închipuirile lui din sutele de nopţi când zăcuse singur
şi înfierbântat. Coridorul de piatră era geamăn cu cel din aripa de
nord şi urcând pe scara în formă de cochilie, se pomeni într-un
harem odihnitor.
În lumina lămpii, o văzu aşteptând pe o sofa presărată cu
perne, o persană pregătită să facă dragoste, cu unghiile de la mâini
şi de la picioare înroşite cu henna şi unse cu balsam. Sânii ei erau
o dezamăgire, abia mai mari decât ai unui băieţandru.
Rob îi ridică voalul.
Avea părul negru, uns cu o pomadă şi întins pe spate, pe capul
rotund. Îşi imaginase trăsăturile unei regine din Saba sau
Cleopatra şi fu uimit să vadă doar o fată nervoasă, care-şi lingea
buzele cu o limbă zmeurie. Avea un chip încântător, în formă de
inimă, cu bărbia ascuţită şi un nas mic şi drept. Din nara dreaptă
îi atârna un inel destul de larg ca să-i încapă în el degetul mic.
Era de prea multă vreme în ţara aceea; chipul ei dezgolit îl
atrase mai puternic decât trupul ei epilat.
– De ce ţi se spune Urâta Despina?
– Aşa a poruncit Ibn Sina. Ca să prostească ochiul răului,
spuse ea şi el se lăsă pe sofa alături de ea.

A doua zi dimineaţa, el şi Karim studiau din nou din Fiqh, legile

căsătoriei şi divorţului.
368
 – Cine aranjează căsătoria?
– Soţul face contractul de căsătorie şi i-l prezintă soţiei şi el
scrie mahr-ul, adică zestrea.
– De câţi martori e nevoie?
– Nu ştiu. Doi?
– Da, doi. Cine are mai multe drepturi în harem, soţia a doua
sau soţia a patra?
– Toate soţiile au drepturi egale.
Trecură la legile divorţului şi la motive: sterilitatea, comportarea
răutăcioasă, adulterul.
După Sharī’a, pedeapsa pentru adulter era lapidarea, dar
aceasta nu se mai aplica de două secole. O femeie adulteră a unui
bogătaş putea fi încă executată prin decapitare, dar femeile
adultere ale săracilor primeau doar o bătaie zdravănă cu nuiele,
apoi divorţau sau nu, în funcţie de dorinţa soţului.
Karim nu avea probleme cu Sharī’a, pentru că fusese crescut
într-o casă de credincioşi şi cunoştea legile divine. Dar Fiqh-ul îl
teroriza. Erau atâtea legi despre atâtea lucruri, încât ştia că nu va
reuşi să le ţină minte pe toate.
– Dacă nu-ţi aduci aminte cuvintele din Fiqh, gândeşte-te la
Sharī’a sau Sunna. Tot dreptul are la bază predicile şi scrierile lui
Mahomed. Aşa că, dacă nu-ţi poţi aminti legea, dă-le un răspuns
din religie sau din viaţa profetului şi poate se vor mulţumi cu atât,
îl sfătui Rob, oftând. Trebuie să încerci. Până atunci, să ne rugăm
şi să învăţăm cât de multe legi putem din Fiqh.

A doua zi, la spital, îl însoţi la vizită pe al-Juzjani şi se opriră la

salteaua unui băiat costeliv, Bilāl. Alături de el stătea un ţăran cu
ochi tâmpi.
– Depresie, spuse al-Juzjani. Un exemplu pentru felul cum
boala usucă sufletul. Câţi ani are?
Măgulit că i se adresează, tatăl răspunse umil:
– Are nouă ani, domnia-ta.
– De când e bolnav?
– De două săptămâni. E durerea de şale care mi-a omorât doi
fraţi şi pe tata. Durere mare. Vine şi se duce, vine şi se duce. Dar
acum trei zile a venit şi nu i-a mai trecut.
Infirmierul, care dorea fără îndoială să treacă mai repede la alt
bolnav, îi spuse lui al-Juzjani că băiatul fusese hrănit numai cu
şerbet şi sucuri îndulcite.
– Orice înghite, dă afară.
369
 – Examinează-l, Jesse, spuse al-Juzjani.
Rob ridică pătura. Băiatul avea sub bărbie o cicatrice vindecată,
era clar că nu de acolo îi venea boala, îşi puse palma pe bărbia lui,
iar Bilāl încercă să se mişte, dar nu avu putere. Rob îl bătu pe
umăr.
– Fierbinte.
Îşi trecu încet degetele peste trup. Când ajunse la stomac,
băiatul ţipă.
– Burta e moale la stânga şi tare în partea dreaptă.
– Allah a încercat să apere locul vătămat, spuse al-Juzjani.
Rob încercă să delimiteze aria durerii, de la buric peste partea
din dreapta a abdomenului, apăsând cu blândeţe şi regretând
chinul pe care examenul lui îl provoca. Îl întoarse pe Bilāl şi-i
văzură rectul roşu şi dureros.
Punând la loc pătura, luă mâinile mici şi auzi din nou hohotele
Cavalerului Negru.
– O să moară, stăpâne? întrebă omul cu naturaleţe.
– Da, spuse Rob şi tatăl dădu din cap.
Nimeni nu mai zâmbi. De când se întorseseră din Shīrāz,
Mirdin şi Karim povestiseră nişte lucruri care fuseseră repetate.
Rob observase că nimeni nu mai pufnea în râs când el spunea că
un bolnav va muri.
– Aelus Cornelius Celsus a descris boala aceasta în opera lui şi
trebuie să-l citiţi spuse al-Juzjani, apoi trecură la patul următor.
După ce se termină vizita, Rob se duse la Casa Înţelepciunii şi-l
rugă pe bibliotecarul Yussuf-ul-Gamal să-l ajute să găsească opera
romanului. Fu fascinat să afle că Celsus îşi sporise ştiinţa
deschizând trupurile morţilor. Totuşi boala aceasta nu era prea
cunoscută. Celsus descria o tulburare a intestinului gros, lângă
cecum, însoţită de o inflamaţie violentă şi de o durere în partea
dreaptă a abdomenului.
După ce termină de citit se duse din nou la Bilāl. Tatăl acestuia
plecase. Un mullah sever stătea aplecat ca un corb deasupra
băiatului, recitând din Coran. Rob trase salteaua, astfel încât
bolnavul să nu mai vadă preotul. Infirmierul lăsase pe o măsuţă
trei mandarine rotunde, pentru masa de seară şi el începu să
jongleze încet cu ele în faţa băiatului. Nu mai era în formă, dar
jonglând numai cu trei obiecte, nu avea de ce să greşească.
Ochii băiatului erau la fel de rotunzi ca mandarinele.
– Avem nevoie de un cântecel.
Nu ştia nicio melodie persană şi avea nevoie de ceva voios. Îi
370
veni în minte cântecul Bărbierului pentru păpuşelele lui.

Cu ochii tu mă mângâiai
Şi în braţe m-ai luat.
De ce, dacă nu mă iubeai,
În van mi-ai mai jurat?

Nu era un cântec potrivit pentru un copil pe moarte, dar îi

transmitea băiatului un ultim mesaj de bucurie a vieţii, în timp ce
mullahul crea, prin rugăciunile lui, o atmosferă solemnă. Oricum
nu-i înţelegeau cuvintele, aşa că nu era o ofensă. Îi cântă refrenul
de mai multe ori, până îl văzu pe Bilāl chircindu-se într-o ultimă
convulsie şi-i simţi pulsul stingându-se.
Îi închise ochii, îl şterse la nas şi-i îndreptă trupul asudat, îl
pieptănă şi-i legă cu o cârpă falca.
Mullahul stătea în continuare turceşte, recitând din Coran.
Ochii lui aruncau fulgere: putea să se roage şi să urască în acelaşi
timp. Fără îndoială, se va plânge că dhimmiul a comis un
sacrilegiu, dar Rob îşi spuse că raportul nu avea să arate că,
înainte de a muri, Bilāl zâmbise.

În săptămâna aceea, Wasif veni după el în patru nopţi şi Rob

rămase în turnul de sud al haremului până în zori.
Făceau lecţii de limbă.
– Un cocoşel.
Ea râdea:
– Nu, ăsta e lingam. Şi a mea, yoni.
Îi spunea că se potriveau bine.
– Un bărbat e ori ca un iepure, ori ca un taur, ori ca un cal. Tu
eşti ca un taur. O femeie e ca o căprioară, ca o iapă sau ca un
elefant şi eu sunt ca o căprioară. Asta e bine. Unui iepure i-ar fi
greu să bucure un elefant, constata ea cu seriozitate.
Ea îi era profesoară şi el învăţa, de parcă ar fi fost un băiat care
nu mai făcuse dragoste până atunci. Ea făcea lucruri pe care le
văzuse şi în pozele cărţii cumpărate de pe maidan şi mai făcea şi
altele, care nu erau în carte. Îi arătă kshiraniraka, îmbrăţişarea
apei cu laptele. Poziţia soţiei lui Indra. Consfătuirea gurilor,
auparishtaka.
La început fu intrigat, apoi încântat când ajunseră la
Întoarcere, Bătaia la Uşă şi Împreunarea Fierarului. Când ea
încercă să-l înveţe să aleagă între exclamaţiile sut şi plat în loc să
371
mormăie, se necăji:
– Voi nu vă iubiţi niciodată aşa, pur şi simplu? E mai rău decât
să învăţ Fiqh-ul.
– După ce înveţi, e mult mai desfătător, spuse ea, ofensată.
Pe el nu-l deranjă reproşul din vocea ei. Şi de asemenea, se
hotărî că-i plăceau femeile care aveau păr acolo.
– Bătrânul nu-ţi ajunge?
– Cândva, era prea mult pentru mine. Bărbăţia lui era
renumită. Iubea vinul şi femeile şi când era bine dispus, făcea
şarpele. O şerpoaică, spuse ea şi deşi zâmbea, în ochi îi străluciră
două lacrimi. Dar nu s-a mai culcat cu mine de doi ani. Când ea s-
a îmbolnăvit rău, n-a mai venit.
Despina îi spuse că îi aparţinuse toată viaţa lui Ibn Sina. Era
fiica unor sclavi de-ai lui, o indiancă şi un servitor persan de
încredere; Mama ei murise când ea avea şase ani. Bătrânul o luase
de soţie când murise şi tatăl ei, peste alţi şase ani şi n-o eliberase
din sclavie.
Rob îi atinse inelul din nas, simbolul robiei:
– De ce nu te-a dezlegat?
– Ca proprietate şi ca cea de-a doua soţie, sunt apărată de două
ori.
– Şi dacă ar veni acum aici? întrebă el gândindu-se că era un
singur drum de coborâre, scările.
– Wasif e jos şi l-ar întârzia. Şi apoi, soţul meu stă lângă
salteaua Rezei şi o ţine tot timpul de mână.
Rob dădu din cap şi simţi vinovăţia care-i apăsa cugetul fără
voia lui. Îi plăcea micuţa femeie cu pielea măslinie, sâni abia
înmuguriţi, pântecul durduliu şi gura fierbinte. Îi părea rău de
viaţa ei de prizonieră într-o temniţă confortabilă. Ştia că tradiţia
islamică o obliga să stea închisă în casă şi în grădină şi n-o
învinuia pentru nimic, dar ajunsese să-l iubească pe bătrânul cu
nas mare şi minte magnifică.
Se ridică şi începu să se îmbrace:
– O să-ţi fiu prieten.
Femeia nu era proastă şi-l privi cu interes:
– Ai venit aproape în fiecare noapte şi eşti sătul de mine. Dacă-l
trimit pe Wasif peste două săptămâni, vei veni din nou.
El o sărută pe nas, deasupra inelului.
Călărind spre casă în lumina lunii pline, se întrebă dacă nu
cumva era un prost.
După unsprezece nopţi, Wasif ciocăni la uşă.
372
 Despina avusese dreptate, era o mare tentaţie şi fu gata să dea
din cap. Vechiul Rob J. s-ar fi grăbit să continue o poveste pe care
ar fi putut-o povesti după aceea la un pahar, între bărbaţi – cum
se dusese mereu la tânăra nevastă, în vreme ce soţul în vârstă se
afla în aripa cealaltă a casei. Dar acum clătină din cap:
– Spune-i că nu mai pot să vin la ea.
Ochii lui Wasif sclipiră miraţi sub pleoapele grele şi zâmbindu-i
dispreţuitor evreului prea sfios, îşi întoarse măgarul şi plecă.

Pioasa Reza muri după trei zile, la cântarea de dimineaţă a

muezinului, alegându-şi parcă momentul potrivit cu natura ei
cucernică.
La madrassa şi maristan, se vorbea că Ibn Sina îşi spălase soţia
cu mâinile lui şi o înmormântase simplu, nelăsând decât câţiva
mullahi să intoneze rugăciuni.
Ibn Sina nu veni la şcoală sau la spital. Nimeni nu ştia unde
era.
La o săptămână după aceea, Rob îl zări într-o seară pe al-
Juzjani, bând pe maidan.
– Stai aici, dhimmi, îi spuse al-Juzjani şi mai ceru vin.
– Ce mai face marele doctor, hakim?
– Crede că eşti deosebit. Un învăţăcel special, spuse al-Juzjani
cu resentiment.
Dacă n-ar fi ştiut că el e doar un ucenic, iar al-Juzjani, marele
al-Juzjani, Rob ar fi crezut că doctorul e gelos pe el.
– Dacă nu te dovedeşti la înălţime, dhimmi, mie o să-mi dai
socoteală, spuse al-Juzjani, fixându-l cu o privire aprinsă şi Rob îşi
dădu seama că băuse prea mult.
Tăcură amândoi când li se aduse vinul.
– Când ne-am întâlnit, în Jurjān, aveam şaptesprezece ani. Ibn
Sina era numai cu câţiva ani mai mare, dar, Allah! când mă uitam
la el, parcă vedeam soarele. Tata a încheiat târgul. Ibn Sina avea
să mă înveţe medicina, iar eu urma să-i fiu om la toate, bău al-
Juzjani gânditor. Stăteam cu el. M-a învăţat matematică pe un text
numit Almagest. Şi mi-a dictat mai multe dintre cărţile lui, chiar şi
prima parte din Canonul Medicinei, cincizeci de pagini în fiecare zi
slăvită. Când a plecat din Jurjān l-am urmat în mai multe locuri.
Emirul din Hamadhān l-a făcut vizir, dar armata s-a răzvrătit şi
Ibn Sina a fost aruncat în închisoare. La început au zis că-l
omoară, dar apoi, ca un armăsar norocos ce e, a fost eliberat.
Când emirul s-a îmbolnăvit şi Ibn Sina l-a făcut bine, i s-a oferit a
373
doua oară rangul de vizir!
Eu am stat cu el când era doctor, prizonier sau vizir. Devenise
în aceeaşi măsură prietenul şi stăpânul meu. Acasă la el se
adunau elevi în fiecare seară şi eu sau altcineva le citea din Canon.
Reza avea grijă să ne ospăteze întotdeauna. După ce terminam,
beam mult şi plecam să căutăm femei. Era tovarăşul cel mai bun
la muncă, dar şi la chef. Avea o duzină de femeiuşti frumoase –
poate că şi la asta se pricepea mai bine decât cei mai mulţi bărbaţi.
Reza ştia despre toate, dar îl iubea oricum.
Acum, privi el într-o parte, e moartă şi îngropată. De aceea, el
nu vrea să ştie de vechii lui prieteni şi străbate oraşul singur,
împărţind daruri săracilor.
– Hakim, spuse Rob blând.
Al-Juzjani tresări.
– Hakim, să te conduc spre casă?
– Străinule, pleacă acum.
Rob dădu din cap, îi mulţumi pentru vin şi îl lăsă singur.

Rob aşteptă o săptămână, pe urmă făcu drumul pe lumină şi

descălecă la poartă.
Ibn Sina era singur. Avea ochii împăcaţi. Stătu de vorbă cu Rob
cu plăcere.
– Când te-ai căsătorit, erai deja doctor, stăpâne?
– Am devenit hakim la şaisprezece ani. Am fost cununaţi când
aveam zece ani, în anul când am învăţat Coranul şi am început să
studiez ierburile de leac.
– La vârsta aceasta, eu învăţam să devin un iluzionist şi un
bărbier-felcer, spuse Rob; ruşinat.
Îi povesti lui Ibn Sina cum Bărbierul îl luase ucenic după ce
rămăsese orfan.
– Care era meşteşugul tatălui tău?
– Tâmplăria.
– Am auzit despre breslele europene. Am auzit, spuse rar Ibn
Sina, că în Europa sunt foarte puţini evrei şi ei nu sunt primiţi în
bresle.
Ştie, gândi Rob chinuit.
– Câţiva sunt primiţi, bolborosi el.
Ochii lui Ibn Sina îl scrutară cu bunătate. Rob era sigur că
fusese descoperit.
– Tânjeşti cu disperare să înveţi ştiinţa şi arta vindecării.
– Da, stăpâne.
374
 Ibn Sina oftă şi se uită în altă parte. Peste puţin timp, Rob se
simţi uşurat, căci începură să vorbească de alte lucruri. Ibn Sina
îşi aminti clipa când o văzuse întâia dată pe Reza.
– Ea, era din Bukhara, cu patru ani mai mare decât mine. Taţii
noştri erau amândoi perceptori de bir şi căsătoria a fost aranjată
prieteneşte, cu toate că bunicul ei a obiectat, zicând că tatăl meu e
ismailitean şi foloseşte haşiş în timpul sfintei slujbe. Dar am fost
cununaţi curând. Mi-a stat alături toată viaţa.
Bătrânul îşi întoarse ochii spre Rob:
– Ai foc în tine. Ce vrei?
– Să fiu un doctor bun.
Ca cei pe care-i faci dumneata, adăugă în gând. Dar Ibn Sina
păru că-i înţelege şi vorbele nerostite.
– Deja eşti un vindecător. Cât despre vrednicie… ridică din
umeri Ibn Sina, ca să fii doctor bun, trebuie să fii în stare să
răspunzi la o ghicitoare foarte grea.
– Care? întrebă Rob, intrigat.
Dar bătrânul zâmbi cu tristeţe.
– Poate că într-o zi ai s-o afli. Şi asta face parte din ghicitoare.

375
 47
Examenul

În după-amiaza examenului lui Karim, Rob îşi îndeplini cu

multă energie activităţile obişnuite, încercând să nu se mai
gândească la scena care avea să se petreacă în curând în sala de
lângă Casa Înţelepciunii.
El şi Mirdin îl transformaseră în iscoadă pe bibliotecarul cel
cumsecade, Yussuf-ul-Gamal. Văzându-şi de treburile lui, Yussuf
îi putea vedea pe examinatori. Mirdin îi împărtăşea lui Rob
noutăţile aflate:
– La filosofie e Sayyid Sa’di, îi spuse Yussuf lui Mirdin, înainte
de a se grăbi să reintre în sală.
Nu era rău; filosoful era capricios, dar nu avea să împingă
lucrurile până la a-l respinge pe candidat. Celelalte veşti erau
grozav de tulburătoare.
La drept era Nadir Bukh, juristul cu barba pătrată care-l picase
pe Karim la primul examen! Mullahul Abul Bakr avea să pună
întrebări de religie şi la medicină examina chiar marele doctor în
persoană.
Rob sperase să-l vadă pe Jalal la chirurgie, dar îl văzu pe acesta
la treburile lui din spital, pe lângă pacienţi; şi Mirdin veni să-i
şoptească grăbit că ultimul membru al comisiei era Ibn al-Natheli,
pe care nimeni nu-l cunoştea prea bine.
Rob se strădui să se concentreze, ajutându-l pe Jalal să
blocheze un umăr dislocat, cu un sistem de tracţiune de concepţie
proprie. Pacientul, paznic de-al palatului azvârlit de pe cal la jocul
„loveşte mingea”, fu priponit cu frânghii ca o sălbăticiune, cu ochii
injectaţi de durere.
– Acum o să huzureşti câteva săptămâni, în timp ce alţi soldaţi
o să se chinuie cu slujba, îi spuse Jalal vesel.
Apoi îi indică lui Rob că pacientul avea nevoie de un regim acid
şi de leacuri astringente, ca să fie siguri că nu avea să se inflameze
sau să facă un hematom. Ultima sarcină a lui Rob fu să-i lege
umărul, nici prea strâns, nici prea larg, cu fâşii de pânză. După ce
termină, se duse la Casa Înţelepciunii şi se aşeză să-l citească pe

376
Celsus, încercând să asculte ce se vorbea în sala de examen şi
percepând numai sunete ininteligibile. Până la urmă renunţă şi se
duse să aştepte pe treptele şcolii, unde curând i se alătură şi
Mirdin.
– Sunt tot înăuntru.
– Sper să nu se lungească, spuse Mirdin. Karim nu e genul care
să reziste la o examinare prea lungă.
– Nu sunt sigur că rezistă la niciun fel de examinare. Azi-
dimineaţă a bolit o oră.
Stătură alături pe trepte şi vorbiră despre câţiva pacienţi, apoi
tăcură, Mirdin oftând, iar Rob mohorât. După un timp nesfârşit de
lung, Rob se ridică:
– Uite-l, spuse el.
Karim îşi croia drum spre ei, printre grupurile de studenţi.
– Îţi dai seama după faţă? întrebă Mirdin.
Rob nu-şi dădea seama, dar Karim le strigă de departe:
– De acum, să-mi ziceţi hakim, învăţăceilor!
Săriră de pe scări şi toţi trei se îmbrăţişară, ţopăind şi făcând
atâta zarvă, încât hagi Davout Hosein, în trecere, se făcu palid de
indignare la vederea spectacolului oferit de nişte studenţi din
academia lui.
Restul acelei zile aveau să şi-l amintească toată viaţa.
– Haideţi la mine, să bem ceva, spuse Mirdin.
Era prima oară când îi chema la el acasă. Stătea în două
camere închiriate într-o clădire a sinagogii Sionului, la capătul
opus al Yehuddiyyehului faţă de Rob.
Familia lui fu o surpriză plăcută. O soţie timidă, Fara: scundă,
smeadă, cu privirea credincioasă şi şolduri pline. Doi fii cu feţe
rotunde, Dawwid şi Issachar, care se agăţau de fusta mamei lor.
Fara le servi prăjituri şi vin, era evident că se pregătise pentru
sărbătorire. După câteva toasturi, prietenii se duseră la un croitor,
care luă măsurile hakimului, pentru a-i face caftanul negru de
doctor.
– Asta-i o noapte pentru maidane! declară Rob şi, la asfinţitul
soarelui, stăteau la o masă din piaţă, ospătându-se şi cerând vin
cu aromă de mosc, deşi Karim nu mai avea nevoie de băutură, căci
era ameţit de bucurie.
Discutară toate întrebările de la examen şi toate răspunsurile.
– Ibn Sina mă tot întreba din medicină. Ce semne dă la iveală
sudoarea, candidatule?… Şi care sunt semnele folosite pentru a
numi boala? Vrei să discuţi igiena potrivită pentru o călătorie pe
377
uscat şi pentru o călătorie pe mare? Parcă ar fi ştiut că mă pricep
numai la medicină, iar celelalte le ştiu mai puţin.
Sayyid Sa’di m-a pus să discut conceptul lui Platon că toţi
oamenii doresc fericirea şi am fost recunoscător, Mirdin, că-l
învăţasem atât de bine. L-am răspuns pe larg, cu multe referinţe la
spusele profetului, că fericirea e răsplata lui Allah pentru ascultare
şi rugăciune. Şi am trecut de primejdie.
– Dar Nadir Bukh? întrebă Rob.
Karim se scutură:
– Avocatul m-a pus să spun pedepsirea criminalilor, după Fiqh.
Nu puteam să gândesc. Aşa că am spus că toate pedepsele se
bazează pe scrierile lui Mahomed (fie el binecuvântat!), care spune
că, dacă în lume depindem şi de cei apropiaţi nouă, prima noastră
legătură este cu Allah, acum şi întotdeauna. Timpul desparte
binele de rău. Orice ins care se rătăceşte va fi pedepsit şi oricine
ascultă va fi în armonie cu voinţa universală a Domnului, pe care
se bazează Fiqh-ul. Ne închinăm sufletele lui Allah, care-i
pedepseşte pe toţi păcătoşii.
– Asta ce înseamnă? întrebă Rob, aiurit.
– Acum nu ştiu şi nici atunci nu ştiam. L-am văzut pe Nadir
Bukh rumegând răspunsul. Tocmai voia să deschidă gura să mai
ceară explicaţii sau să mă mai întrebe şi atunci aş fi fost pierdut,
dar Ibn Sina m-a pus să-i răspund despre umoarea sângelui şi i-
am răspuns cu cuvintele lui din cele două cărţi scrise despre
subiect şi examenul s-a terminat!
Aclamară şi râseră, apoi băură în neştire. Când nu mai putură
să bea, se împleticiră până la marginea maidanului şi opriră
trăsura cu un crin pe uşă. Rob se aşeză cu femeia pe capră. Mirdin
se aşeză cu capul în poala lui Karim şi cântară încetişor, pe
drumul către casă.
Când îi cărară soţul până la uşă, ochii Farei se umplură de
îngrijorare:
– E bolnav?
– E beat. Ca şi noi, îi explică Rob şi se întoarse la trăsură.
Merseră în căsuţa lui din Yehuddiyyeh şi el şi Karim adormiră
imediat pe podea, îmbrăcaţi.
Noaptea, îl trezi un smiorcăit liniştit şi-şi dădu seama că
prietenul lui plângea.
În zori se trezi din nou, când vizitatorul lui se sculă. N-ar fi
trebuit să beau, se gândi Rob posac.
– Iartă-mă că te deranjez, trebuie să alerg.
378
 – Să alergi? După noaptea asta?
– Să mă pregătesc pentru chatir.
– Ce e asta, chatir?
– O întrecere de alergare.
Karim ieşi din casă şi se auzi lipăitul tălpilor lui, din ce în ce
mai îndepărtat.
Rob zăcea pe podea, ascultând cum javrele de la porţi ieşiseră
să-l latre pe cel mai proaspăt doctor din lume, care zbura ca un
djinn de-a lungul străduţelor din Yehuddiyyeh.

379
 48
O călătorie la ţară

– Chatirul e cursa noastră naţională de alergare, un eveniment

anual vechi de când e Persia, îi spuse Karim lui Rob. Se ţine la
sfârşitul Ramadanului, luna de post. La început – atât de demult
încât numele primului rege care a privit cursa se pierde în ceaţa
vremurilor – concursul se făcea pentru a alege un chatir pentru
şah, adică cea mai bună ştafetă, dar, cu timpul, a devenit un
spectacol la care participă cei mai buni alergători din Persia.
Cursa începea de la porţile Casei Paradisului şi cotea pe străzile
Ispahanului de-a lungul a zece mile romane şi jumătate,
sfârşindu-se în curtea palatului. La punctele fixate erau atârnate
tolbe cu douăsprezece săgeţi, toate pentru un anumit alergător. De
câte ori un concurent ajungea la punctul lui, lua o săgeată din
tolbă şi şi-o punea în spate, apoi îşi relua cursa. În mod
tradiţional, concursul începea odată cu prima cântare a
muezinului. Era un test de rezistenţă zdrobitor. Dacă ziua era
fierbinte, ultimul alergător rămas în cursă era declarat câştigător.
Pe vreme răcoroasă, existaseră atleţi care alergaseră toate cele
douăsprezece tururi, însumând 126 mile romane şi, de obicei, luau
ultima săgeată la vremea rugăciunii de seară. Deşi se zvonea că pe
vremuri se alergase mai repede, cei mai mulţi concurenţi reuşeau
să parcurgă tot traseul într-o perioadă de paisprezece ore.
– Nimeni nu-şi aminteşte ca vreun alergător să fi terminat în
mai puţin de treisprezece ore, spuse Karim. Alā Şah a anunţat că
omul care va termina în douăsprezece ore sau mai puţin va fi
răsplătit cu un calaat minunat. În plus, va câştiga cinci sute de
galbeni şi o leafă de campion al chatirului, care i-ar rotunji o avere
frumoasă.
– De aceea te străduieşti atât de mult şi alergi în fiecare zi?
Crezi că poţi câştiga cursa?
Karim surâse şi ridică din umeri:
– Orice alergător visează să câştige chatirul. Bineînţeles că mi-
ar plăcea să câştig cursa şi un calaat. Numai un singur lucru e
mai bun decât să fii doctor – să fii doctor bogat!

380
 Aerul se îmblânzise, nu era nici cald, nici rece şi parcă-i
mângâia pielea când Rob ieşea din casă. Lumea întreagă părea că
întinerise şi Râul Vieţii vuia, ducând la vale sloiuri de gheaţă. La
Londra era un aprilie ceţos, dar la Ispahan era luna Shaban, mai
caldă şi mai plăcută decât mai-ul englezesc. Caişii neglijaţi din
curte se acoperiseră cu izbucniri albe de flori şi, într-o dimineaţă,
Khuff trecu şi-l luă pe Rob cu el, spunându-i că Alā Şah dorea să-i
ţină tovărăşie la călărit.
Lui Rob nu-i plăcea să rămână prea mult timp aproape de
monarh şi era surprins că şahul îşi amintise de sfatul lui de a ieşi
să călărească.
I se spuse să aştepte lângă grajdurile Casei Paradisului; după
un timp destul de îndelungat, Alā veni, însoţit de un asemenea
alai, încât lui Rob i se păru că visează.
– Dhimmi.
– Majestate.
Alā Şah îi scurtă nerăbdător plecăciunea şi în curând erau în
şa.
Călăriră pe dealuri, şahul pe un armăsar arab alb ca neaua, ce
părea că zboară, iar Rob rămânând cu un pas în spatele lui.
Curând, şahul îi făcu semn să vină lângă el.
– Eşti un doctor excelent, Jesse, fiindcă m-ai îndemnat să
călăresc. Mă înecam în rahatul de la curte. Nu e plăcut să fii
departe de ceilalţi oameni?
– Ba da, majestate.
Peste câteva clipe, Rob aruncă o privire înapoi. La mare
depărtare, se vedeau „ceilalţi oameni”: Khuff şi soldaţii lui,
supraveghindu-şi monarhul, călăreţi cu poveri şi animale de
rezervă, căruţe ale căror roţi se hurducau pe pământul bolovănos.
– Doreşti să călăreşti un animal mai bun?
Rob zâmbi:
– Majestatea voastră şi-ar risipi dărnicia. Calul acesta e numai
bun pentru priceperea mea.
De fapt, se ataşase de cârlanul maroniu.
Alā pufni:
– E clar că nu eşti persan, fiindcă niciun persan n-ar pierde
ocazia de a căpăta un cal mai bun. Călăria e totul în Persia şi
copiii coboară din leagăn direct în şa.
Îşi înfipse entuziasmat călcâiele în coastele armăsarului. Acesta
ţâşni pe lângă un trunchi uscat şi şahul îşi întoarse arcul spre el,
381
hohotind de râs când săgeata mlădioasă nu-şi atinse ţinta.
– Cunoşti povestea acestui mod de a trage cu arcul?
– Nu, sire. Am văzut călăreţi făcând la fel la serbare.
– Da, unii se pricep foarte bine la asta. Se numeşte lovitura
partă. Acum unsprezece veacuri, parţii erau un neam de pe
pământul nostru. Trăiau în răsărit, în munţi şi în grozavul deşert
Dasht-i-Kavir.
– Cunosc Dasht-i-Kavir-ul. Am trecut prin el ca să ajung la
Măria Ta.
– Atunci cunoşti şi soiul de oameni care ar putea trăi acolo,
spuse Alā, strunindu-şi tare calul, pentru ca Rob să poată ţine
pasul cu el. A fost o luptă pentru Roma. Unul din comandanţi era
vârstnicul Crassus, guvernatorul Siriei. Avea nevoie de o cucerire
militară ca să-şi ajungă rivalii, Caesar şi Pompei şi s-a hotărât să-i
atace pe parţi.
Armata partă, de patru ori mai puţin numeroasă decât legiunile
temute ale lui Crassus, era condusă de un general pe nume Suren.
Era alcătuită din călăreţi arcaşi, pe armăsari iuţi şi din câţiva
catafracţi, lăncieri înzăuaţi.
Legiunile lui Crassus au pornit către Suren, care s-a retras în
Dasht-i-Kavir. Decât să se întoarcă spre Armenia, Crassus s-a
avântat în deşert. Şi s-a întâmplat o minune.
Catafracţii i-au atacat pe romani, înainte ca ei să se poată
apăra în careu. După primul asalt, lăncierii s-au retras şi au
atacat arcaşii. Aveau arcuri persane, ca al meu, lungi şi mai
puternice decât ale romanilor. Săgeţile lor au străpuns scuturile
romane, platoşele şi piepturile legionarilor şi parţii au continuat să
tragă la fel de bine şi peste umăr, din goana calului.
– Lovitura partă, spuse Rob.
– Lovitura partă. La început, romanii nu s-au descurajat,
aşteptând ca duşmanii să rămână fără săgeţi. Dar Suren a adus
cămile cu tolbe pline şi romanii n-au mai putut să ducă lupta corp
la corp, cu care erau obişnuiţi. Crassus şi-a trimis fiul să atragă o
parte din duşmani şi capul tânărului i-a fost întors în vârful unei
lănci parte. Romanii, cea mai puternică armată din lume, au fugit
la adăpostul nopţii! Au scăpat zece mii, conduşi de Cassius,
viitorul ucigaş al lui Caesar. Zece mii au căzut prinşi. Şi douăzeci
de mii, printre care şi Crassus, au pornit în luptă. Pierderile
parţilor au fost neînsemnate şi, de atunci, orice şcolar persan
învaţă lovitura partă.
Alā dădu pinteni armăsarului şi încercă din nou, strigând
382
entuziasmat când săgeata se înfipse vibrând în trunchiul unui
copac. Apoi îşi înălţă arcul în aer, semnalul cuvenit pentru ca
alaiul să se apropie.
Peste un covor gros, soldaţii înălţară cortul şahului. Apoi se
aduse mâncarea, în muzică de timpane.
Alā se aşeză şi-i făcu semn lui Rob să stea lângă el. Li se servi
piept de vânat condimentat, pilaf picant, pâine, pepeni păstraţi
probabil la rece toată iarna şi trei feluri de vin. Rob mâncă totul cu
poftă, în timp ce Alā gustă, puţin, dar bău vârtos, din toate soiurile
de vin.
La ordinul lui, se aduse un joc de şah. De data aceasta, Rob nu
mai greşi mutările, dar şahului nu-i fu deloc greu să-l bată de trei
ori la rând, în ciuda faptului că înghiţea cantităţi mari de vin.
– Qandrasseh va întări legea împotriva vinului, spuse Alā.
Rob nu ştiu ce să răspundă.
– Hai să-ţi spun despre Qandrasseh, dhimmi. Qandrasseh
crede – greşit! – că tronul există pe lume pentru a-i pedepsi pe cei
care încalcă litera Coranului. Tronul există pentru a spori ţara şi a
o face puternică, nu ca să ţină seama de micile păcate ale
sătenilor. Dar imamul se crede mâna dreaptă a lui Allah. Nu-i
ajunge că s-a ridicat de la un mic preot de moschee de la ţară până
la rangul de mare vizir al şahului Persiei. E rudă îndepărtată cu
familia Abbasizilor, în sânge îi curge sângele califilor din Bagdad. I-
ar plăcea să domnească într-o zi la Ispahan şi să-i trăsnească pe
toţi necredincioşii, de pe tronul meu.
Rob n-ar mai fi putut răspunde nici dacă ar fi ştiut ce, pentru
că era încremenit de groază. Limba dezlegată de vin a şahului îl
punea în primejdie, căci, dacă Alā, când se trezea, avea să-şi
regrete cuvintele, martorul lor avea să fie înlăturat fără nicio
greutate.
Dar Alā nu părea prea ameţit. Li se aduse o nouă carafă
astupată, pe care i-o dădu lui Rob, chemându-l să încalece din
nou. Nu făcură nicio încercare de a vâna, ci călăriră pur şi simplu
în aerul blând, obosind şi încălzindu-se într-un mod plăcut.
Dealurile sclipeau de flori, clopoţei roşii, galbeni şi albi pe tulpini
groase. Nu văzuse asemenea plante în Anglia. Alā nu ştia numele
lor, dar îi spuse că nu ieşeau din seminţe, ci din nişte bulbi ca
cepele.
– Te duc într-un loc pe care nu trebuie să-l mai arăţi nimănui,
spuse Alā şi-l conduse printre tufişuri până la gura unei peşteri.
Înăuntru se simţea miros de ouă clocite, care părea că vine
383
dintr-un mic lac cu apă cafenie, înconjurat de pietre cu muşchi
roşiatic crescut pe ele. Alā începuse deja să se dezbrace.
– Hai, nu mai sta. Scoate-ţi hainele, dhimmi prost ce eşti!
Rob se dezbrăcă nervos, întrebându-se dacă nu cumva Şahul
era amator de bărbaţi. Dar Alā era deja în apă măsurându-l fără
ruşine, dar fără perversitate.
– Adu vinul. Nu-ţi atârnă cine ştie ce, europeanule.
Îşi dădu seama că n-ar fi fost politic să observe că organul lui
era mai mare decât al regelui. Dar şahul simţi rezerva lui şi-i
zâmbi larg:
– Eu n-am nevoie să fiu făcut ca un cal, pentru că pot avea
orice femeie. Nu iau niciodată de două ori aceeaşi femeie, ştiai? De
aceea, gazdele nu-mi organizează o serbare decât dacă au neveste
noi.
Rob se scufundă cu grijă în apa fierbinte, cu miros mineral şi
Alā desfăcu vinul şi bău, apoi se lăsă pe spate şi închise ochii.
Obrajii şi fruntea i se umplură de broboane de sudoare şi curând
faţa îi era udă de parcă şi-ar fi scos-o din apă. Rob îl studie,
întrebându-se cum era să fii în fruntea lumii.
– Când ţi-ai pierdut virginitatea? îl întrebă Alā fără să deschidă
ochii.
Rob îi vorbi despre văduva care-l luase în patul ei.
– Şi eu tot la unsprezece ani. Tata i-a poruncit sorei lui să
înceapă să vină în patul meu, aşa cum e obiceiul pentru tinerii
prinţi. Mătuşa mea mă învăţa cu blândeţe, ca o mamă. Ani de zile,
am crezut că după fiecare împreunare urmează o ceaşcă de lapte şi
o prăjitură.
Se scăldau în tăcere; apoi Alā vorbi din nou:
– Voi fi regele regilor, europeanule.
– Sunteţi regele regilor.
– Aşa mi se spune.
Deschise ochii şi-l privi pe Rob fără să clipească:
– Xerxes, Alexandru, Cyrus, Darius. Toţi mari, şi, chiar dacă n-
au fost toţi persani din naştere, au murit ca regi ai Persiei. Regi
măreţi ai unor imperii măreţe.
Acum, nu mai suntem imperiu. Eu sunt regele la Ispahan. În
apus, Toghrul-beg stăpâneşte numeroasele triburi nomade de turci
seliuci. La răsărit, Mahmud domneşte peste munţii Ghaznei.
Dincolo de Ghazna, două duzini de rajahi slabi stăpânesc în India,
ameninţători doar unii pentru alţii. Singurii care contează sunt
Mahmud, Toghrul-beg şi eu. Când ies în oraş, şaunii şi beglerbegii
384
oraşelor se grăbesc să-mi iasă înainte cu birul şi cu măguliri. Dar
aceiaşi şauni şi beglerbegi s-ar purta la fel cu Mahmud şi cu
Toghrul-beg, dacă ei ar înainta spre zidurile lor în fruntea unei
armate.
Pe vremuri, a mai fost un timp ca acesta, când regi mici se
luptau între ei ca să-şi alcătuiască un imperiu. Până la urmă, doi
dintre ei îşi împărţiră puterea. Ardashir şi Ardewan se luptară
singuri, iar armatele lor îi priveau. Doi cavaleri înzăuaţi, dându-şi
târcoale în deşert. Ardewan muşcă nisipul, iar Ardashir fu primul
rege cu titlul de Şahinşah. Nu ţi-ar plăcea să fii un astfel de rege al
regilor?
Rob clătină din cap:
– Eu nu vreau decât să fiu doctor.
Pe chipul şahului se citi nedumerirea:
– Asta e ceva nou. Toată viaţa cei din jurul meu n-au pierdut
nicio ocazie ca să mă linguşească. Totuşi, tu n-ai schimba locul cu
mine. Am făcut cercetări. Se spune că eşti un student remarcabil.
Că se aşteaptă lucruri mari de la tine, când vei deveni hakim. Voi
avea nevoie de oameni care pot face lucruri mari, dar nu mă pupă
în fund.
Voi folosi puterea tronului ca să-l dau jos pe Qandrasseh.
Şahul a trebuit să lupte întotdeauna ca să păstreze Persia. Îmi voi
folosi armatele şi spada împotriva altor regi. Înainte de a-mi trece
vremea, Persia va fi din nou un imperiu, iar eu şahinşah.
Mâna lui cuprinse încheietura lui Rob:
– Vei fi prietenul meu, Jesse ben Benjamin?
Rob ştia că fusese ademenit şi încolţit de un vânător iscusit. Alā
Şah îşi recruta oameni de încredere pentru scopurile sale. O făcea
la rece, cu paşi gândiţi dinainte; fără îndoială, acest monarh
reprezenta mai mult decât un domnitor beţiv.
N-ar fi vrut să intre în politică şi-i păru rău că ieşise să
călărească în ziua aceea. Dar era prea târziu şi Rob îşi cunoştea
datoriile. Luă şi el încheietura şahului.
– Aveţi supunerea mea, majestate.
Alā dădu din cap. Se lăsă din nou pe spate în apa caldă şi se
scărpină pe piept:
– Aşa. Şi-ţi place locul meu de aici?
– E sulfuros ca o burtă cu gaze, Sire.
Alā nu era omul care să pufnească în râs. Îşi deschise alene
ochii şi zâmbi. După un timp, vorbi din nou:
– Dacă-ţi place, poţi să vii cu o femeie aici dhimmi.
385
 – Nu-mi place, spuse Mirdin, când află că Rob călărise cu Alā. E
imprevizibil şi periculos.
– E o mare ocazie pentru tine, spuse Karim.
– Ocazie pe care n-o doresc.
Spre uşurarea lui, zilele trecură şi şahul nu-l mai chemă la
curte. Simţea nevoia unor prieteni de seama lui şi-şi petrecea mult
din timpul liber cu Mirdin şi Karim.
Karim intrase în viaţa de doctor tânăr, lucrând, ca şi înainte, la
maristan, doar că acum al-Juzjani îi dădea o mică sumă de bani
pentru îngrijirea pacienţilor. Având timp şi bani mai mulţi, se
ducea pe maidane şi la bordeluri.
– Hai cu mine, îl îmbie el pe Rob. Te duc la o curvă cu părul
negru ca pana corbului şi moale ca mătasea.
Rob zâmbi şi clătină din cap.
– Ce fel de femeie vrei?
– Una cu părul roşu ca focul.
Karim rânji:
– Astea nu vin prin părţile noastre.
– Aveţi nevoie de neveste, le spunea Mirdin placid, dar ei nu-l
ascultau.
Rob îşi cheltuia energia studiind. Karim devenise de pomină în
spital cu incursiunile lui amoroase. Cunoscându-i povestea, Rob
ştia că dincolo de chipul frumos şi trupul de atlet, prietenul lui era
un băieţel singuratic, încercând să-şi uite amintirile teribile în
braţele femeilor.
Karim fugea şi mai mult decât înainte, dimineaţa şi seara. Se
antrena continuu, nu numai prin alergare. Îi învăţă pe Rob şi pe
Mirdin să folosească spada persană arcuită şi o suliţă mai grea
decât cele cu care era Rob obişnuit, pentru a cărei stăpânire aveau
nevoie de încheieturi suple şi puternice. Karim îi punea să exerseze
cu câte o piatră grea în fiecare mână, şi să întoarcă mâna în jos şi
în sus, ca să-şi modeleze încheieturile.
Mirdin nu era un sportiv şi nu putea deveni un luptător. Dar îşi
accepta cu veselie lipsa de îndemânare şi avea un intelect atât de
capabil, încât nu mai conta că era stângaci când ţinea o sabie în
mână.
După căderea serii, Karim dispărea – nu mai mergea la
bordeluri şi-i mărturisi lui Rob că era îndrăgostit de o femeie
măritată. În schimb, Rob era invitat tot mai des la masă în casa lui
Mirdin de lângă sinagoga Sionului.
386
 Văzând pe un dulap de-al lui Mirdin o tablă cu pătrate, fu
uimit:
– Ăsta e jocul şahului?
– Da. Îl ştii? În familia mea s-a jucat dintotdeauna.
Piesele lui Mirdin erau din lemn, dar jocul era identic cu cel al
lui Alā, cu excepţia faptului că Mirdin, în loc să alerge după o
victorie rapidă şi uşoară, era dornic să-i dea lecţii. Nu trecu mult
timp şi Rob, sub îndrumarea lui, începu să înţeleagă frumuseţea
mutărilor.
Casnicul Mirdin îl primea într-o atmosferă paşnică. Într-o seară
caldă, după ce mâncaseră din pilaful cu legume gătit de Fara, îl
însoţi pe Mirdin să-i ureze noapte bună lui Issachar, băiatul de
şase ani.
– Abba, tatăl nostru din ceruri mă vede?
– Da, Issachar. Te vede întotdeauna.
– Eu de ce nu pot să-L văd?
– E nevăzut.
Băiatul avea obrajii dolofani şi ochi căprui, serioşi. Deja avea
dinţii şi osul maxilar prea mare şi avea să aibă lipsa de distincţie a
tatălui, dar şi bunătatea lui.
– Dacă e invizibil, de unde ştie El cum arată?
Rob surâse. Din gura copiilor şi a sugarilor, gândi el.
Răspunde-i la asta, Mirdin, învăţat în ale legilor, maestru al jocului
de şah, filosof şi vindecător…
Dar Mirdin era pregătit:
– În Tora stă scris că El l-a făcut pe om după chipul şi
asemănarea lui şi de aceea, El îţi aruncă ţie o privire, fiule, şi se
vede pe Sine. Noapte bună, Issachar, îşi sărută el copilul.
– Noapte bună, Abba. Noapte bună, Jesse.
– Somn uşor, Issachar, spuse Rob şi, sărutând băiatul, ieşi cu
prietenul lui din dormitor.

387
 49
Cinci zile la apus

La Ispahan sosi o caravană din Anatolia şi un tânăr conducător

de cămile veni la maristan cu un coş de smochine uscate, pentru
evreul Jesse. Îl chema Sadi şi era fiul cel mare al lui Dehbid Hafiz,
kelonterul din Shīrāz, iar smochinele erau un semn de dragoste şi
recunoştinţă pentru luptătorii împotriva ciumei.
Sadi şi Rob se aşezară la ceai, gustând din smochinele
delicioase, cu stropi de zahăr în miezul cărnos. Sadi le cumpărase
în Midyat, de la un caravanagiu care le adusese tocmai de la Izmir,
traversând toată Turcia. Acum, Sadi se întorcea la Shīrāz şi era
mândru de călătoria aventuroasă pe care o făcuse. Vindecătorul
dhimmi îl rugă să-i ducă şi el tatălui lui, Dehbid Hafiz, un dar de
la Ispahan, nişte vinuri rare. Apoi Rob îl întrebă pe tânăr despre
drum, căci caravanele erau printre puţinele surse de ştiri din oraş.
Când caravana plecase din Shīrāz, nu mai existau semne de
ciumă. Fuseseră văzute trupe seliuce în munţi, dar nu erau
numeroase şi (lăudat fie Allah!) nu atacaseră caravana. Oamenii
din Ghazna sufereau de o mâncărime ciudată şi conducătorul
caravanei nu-i lăsase să poposească acolo, pentru ca nu cumva să
se molipsească de la localnici. La Hamadhān nu era ciumă, dar un
străin creştin adusese cu el o febră europeană şi mullahii
interziseseră credincioşilor să se apropie de diavolii ghiauri.
– Care sunt semnele bolii?
Sadi ibn Dehbid nu ştiu ce să-i răspundă, pentru că nu era
doctor şi nu-şi bătea capul cu astfel de lucruri. Ştia numai că
nimeni în afară de fiica omului creştin nu se apropia de el.
– Creştinul are o fiică?
Sadi nu-i putea descrie pe creştin sau pe fiica lui, dar spuse că
Boudi, neguţătorul de cămile care venise cu aceeaşi caravană, îi
văzuse pe amândoi.
Îl căutară împreună pe neguţător, un om cu ochi vicleni, care
scuipa printre dinţii înnegriţi de betel.
Boudi spunea că nu şi-i mai amintea pe creştini, dar o monedă
îi împrospătă memoria într-atât, încât putu să precizeze că-i

388
văzuse la distanţă de o jumătate de zi de oraşul Datur, aflat la
cinci zile de mers spre apus. Tatăl era de vârstă mijlocie, cu plete
cenuşii şi fără barbă. Purta nişte haine străine, negre ca roba
mullahilor. Femeia era tânără, înaltă şi avea un păr ciudat, puţin
mai deschis la culoare decât henna.
Rob îl privi aiurit:
– Cât de bolnav părea europeanul?
Boudi zâmbi îndatoritor:
– Nu ştiu, stăpâne. Bolnav.
– Aveau servitori?
– N-am văzut niciunul.
Probabil că slugile tocmite fugiseră, îşi spuse Rob.
– Păreau să aibă de mâncare?
– Le-am dat eu un coş cu grăunţe şi trei pâini, stăpâne.
Rob îl privi înfricoşător:
– De ce le-ai dat mâncare?
Neguţătorul de cămile ridică din umeri. Se aplecă şi trase dintr-
un sac un pumnal, ţinându-l de teacă. În orice piaţă din Persia se
găseau cuţite mai frumoase decât acela, dar, ultima oară când îl
văzuse, pumnalul atârna la cingătoarea lui James Geikie Cullen.

Ştia că dacă li s-ar fi destăinuit lui Mirdin şi Karim, ar fi vrut să

meargă cu el, iar el voia să se ducă singur. Le lăsă vorbă la Yussuf-
ul-Gamal:
– Spune-le că a trebuit să plec pentru o chestiune personală şi
o să le explic la întoarcere, îi spuse el bibliotecarului.
Dintre ceilalţi, îi spuse numai lui Jalal.
– Pleci? Dar de ce?
– E important. E vorba de o femeie…
– Bineînţeles, bombăni Jalal.
Ortopedul fu morocănos până când descoperi că erau destui
ucenici care să-l asiste la spital. Atunci încuviinţă cererea lui Rob.
Plecă în dimineaţa următoare. Era o călătorie lungă şi graba
nu-i era de folos, totuşi, îşi îndemna mereu calul, căci în faţa
ochilor îi stăruia imaginea femeii singure printre străini, cu un tată
bolnav.
Venise vara şi torentele secaseră sub razele fierbinţi ale
soarelui. Şaua i se impregnase de praful sărat al Persiei. Îl mânca
şi-l bea, depus la suprafaţa burdufului cu apă. Vedea pretutindeni
florile sălbatice ofilite, dar zări şi oameni lucrând pământul şi
încercând să capteze umezeala rămasă pentru viile şi grădinile lor,
389
aşa cum făceau de milenii.
Era mohorât şi nimeni nu se apropie de el. În amurgul celei de-
a patra zile, trecu de oraşul Datur. Aşteptă să treacă noaptea şi în
zori încălecă din nou. În satul Gusheh, un negustor încercă în
dinţi moneda oferită de el, apoi îi spuse că toată lumea ştia de
creştini. Erau într-o casă dincolo de wadiul lui Ahmad, la o
distanţă mică spre vest.
Wadiul fugi de el, dar dădu peste doi păstori de capre, un
bătrân şi un băiat. Când întrebă de creştini bătrânul scuipă.
Rob trase sabia. Aproape că uitase partea urâtă din sufletul lui.
Bătrânul o simţi acum şi cu ochii la sabie, arătă o direcţie cu
braţul.
Rob porni şi-l auzi pe băiat trăgând cu praştia după el, când se
mai depărtase. Piatra se ciocni de stânca din spatele lui.
Ajunse la wadi. Albia râului era aproape secată, dar pe
porţiunile încă umede, creşteau plante. Urmă malul până la o casă
din lut şi piatră. Ea fierbea ceva afară şi, când îl văzu, o zbughi în
casă ca o sălbăticiune. Când descălecă, ea trăsese deja un zăvor
greu în partea cealaltă a uşii.
– Mary?
– Tu eşti?
– Da.
Urmă liniştea, apoi un zgomot de bolovan dat la o parte. Uşa se
crăpă, apoi se deschise.
El îşi dădu seama că ea nu-l văzuse niciodată cu barbă şi cu
veşminte persane, îi cunoştea doar pălăria evreiască.
Ţinea în mână sabia tatălui ei. Pe faţă i se citea tot chinul, era
trasă, cu ochii mari, pomeţii proeminenţi şi nasul subţiat. Avea
băşici pe buze şi el îşi aminti că-i apăreau când era epuizată.
Obrajii îi erau mânjiţi de funingine, cu două dâre albe, de la
lacrimi. Dar clipi şi el o recunoscu, era la fel de vibrantă.
– Te rog, îl ajuţi? spuse ea, dându-i voie să intre în casă.
Când îl văzu pe James Cullen, i se strânse inima. Nu era nevoie
să-i ia mâinile ca să ştie că e pe moarte. Probabil că ştia şi ea, dar
se uita la el de parcă ar fi putut să-l vindece pe tatăl ei doar cu o
atingere. În casă era un miros greu.
– A vomitat?
Ea începu să-i descrie boala cu o voce obosită. Febra începuse
de câteva săptămâni, însoţind o durere teribilă în partea dreaptă a
abdomenului. Mary îl îngrijise cu devotament. Spre uşurarea ei,
febra începuse după un timp să scadă şi bolnavul părea să-şi
390
revină. După câteva săptămâni, era aproape refăcut, când
simptomele reapăruseră cu mai multă violenţă.
Cullen era palid şi tras la faţă, cu ochii opaci. Pulsul îi era abia
perceptibil. Era sfâşiat alternativ de febră şi frisoane, avea diaree şi
vomita.
– Servitorii au crezut că e ciumă şi au fugit.
– Nu, nu e ciumă.
Voma nu era neagră şi nu avea umflături. Slabă consolare. În
partea dreaptă, abdomenul îi era tare ca scândura. Când Rob îl
atinse, Cullen – deşi părea scufundat în comă – răcni.
Rob ştia ce are. Ultima oară când văzuse acest lucru, jonglase
şi cântase pentru ca un băieţel să nu-şi dea seama că moare.
– E o boală de maţe. I se mai spune durerea laterală. De acolo
porneşte o otravă care se răspândeşte în corp.
– De ce a făcut-o?
– Poate că s-a răsucit sau s-a blocat ceva, ridică el din umeri.
Amândoi simţiră disperarea din ignoranţa lui. Se strădui din
răsputeri, încercând să-l ajute pe James Cullen. Îi dădu lapte cu
ceai de muşeţel, doze de rubarbă şi săruri. Îi puse comprese
fierbinţi pe abdomen, dar ştia deja că nu avea rost.
Se aşeză lângă patul scoţianului. Ar fi vrut s-o trimită pe Mary
în camera cealaltă, să se odihnească, dar ea ştia că sfârşitul era
aproape şi-i spuse că se va odihni după aceea.
În puterea nopţii, Cullen tresări uşor.
– E totul bine, tată, şopti Mary, mângâindu-i mâinile şi
bolnavul se stinse uşor, atât de neobservat, încât un timp, nici el,
nici fata nu-şi dădură seama că tatăl ei nu mai era.

Avea o barbă ţepoasă, care trebuia rasă. Rob îl pieptănă şi-l

ţinu în braţe cât îl spălă ea, cu ochii uscaţi.
– Mă bucur să fac asta. La mama, nu mi s-a dat voie să ajut,
spuse ea.
Pe coapsa dreaptă, Cullen avea o cicatrice lungă.
– A căpătat-o când vâna un bour. Eu aveam unsprezece ani. A
trebuit să stea în casă toată iarna.
După ce-l pregătiră pentru îngropăciune, Rob aduse apă şi-o
încălzi. În timp ce ea se spăla, el săpă cu mare greutate în
pământul pietros. Folosi sabia lui Cullen, o creangă ascuţită şi
scoase pământul din groapă cu mâinile. Apoi făcu o cruce din
două crengi legate cu centura mortului.
Ea-şi puse rochia neagră în care o văzuse prima oară. El îl luă
391
pe Cullen într-un giulgiu făcut dintr-una din păturile lor scoţiene,
atât de frumoasă, încât îi părea rău s-o lase în groapă.
El nu avea încredere în latina lui, aşa că nu se încumetă să
rostească slujba de îngropăciune. Dar îi veni în minte un psalm
cântat de Mama:

„Domnul e păstorul meu; altul nu vreau.

El mă duce pe verzile pajişti, lângă apele line.
El îmi împacă sufletul; El îmi îndreaptă paşii, în numele Lui.
O, deşi umblu prin valea umbrelor morţii,
nu mă tem de rău, căci Tu eşti cu mine;
crucea Ta îmi dă mângâiere.
Tu îmi aşterni masa de faţă cu duşmanii mei;
Tu mi-ai uns capul cu ulei sfânt; cupa mea s-a terminat.
E sigur că bunătatea şi mila mă vor însoţi
în toate zilele vieţii mele; şi voi sta veşnic în Casa Domnului.”

Astupă groapa şi puse crucea. Apoi se îndepărtă, iar ea rămase

îngenuncheată, cu ochii închişi şi muşcându-şi buzele într-o
rugăciune pe care numai ea o auzea.
El îi lăsă timp pentru a fi singură. Îi spuse că-şi lăsaseră caii să
pască liberi şi se duse să-i caute. Văzu că-şi îngrădiseră un ţarc de
nuiele. Găsi înăuntru oasele a patru oi, ucise probabil de
sălbăticiuni. Aproape sigur că scoţianul mai cumpărase şi alte oi,
care fuseseră furate.
Ce nebun! Niciodată n-ar fi putut duce turma până în Scoţia. Şi
nici pe el nu se putuse duce, iar fiica îi rămăsese singură pe
pământ străin.
În mica vale stâncoasă, Rob descoperi rămăşiţele calului alb al
lui Cullen. Probabil îşi rupsese un picior şi devenise o pradă
uşoară; carnea îi era mâncată aproape în întregime, dar se puteau
încă vedea urme de şacali şi se întoarse la mormântul proaspăt şi
îngrămădi peste el pietre grele, pentru ca fiarele să nu-l dezgroape.
Dădu peste armăsarul ei negru la capătul văii, acolo unde
încercase să se ferească de colţii sălbăticiunilor. Nu-i fu greu să-l
priponească, animalul părea dornic de ocrotire şi siguranţă.
Când se întoarse la căsuţă, o găsi palidă şi calmă:
– Ce m-aş fi făcut dacă nu veneai?
El îi zâmbi, amintindu-şi uşa baricadată şi sabia din mâna ei:
– Te-ai fi descurcat.
Ea era preocupată să se controleze:
392
 – Aş dori să merg la Ispahan cu tine.
– Şi eu vreau asta.
Bătăile inimii îi fură potolite de cuvintele ei care urmară:
– Acolo este un caravanserai?
– Da. Foarte aglomerat.
– Atunci o să plec spre apus cu o caravană mare. Şi-o să găsesc
un port de unde să iau o corabie spre casă.
El îi luă mâinile. Era prima oară când o atingea după ce se
regăsiseră. Avea degetele asprite de muncă, nu ca ale unei cadâne,
dar nu-i venea să le mai dea drumul:
– Mary, am făcut o greşeală îngrozitoare. Nu pot să te las iar să
pleci.
Ochii ei îl priveau cu intensitate.
– Vino cu mine la Ispahan şi rămâi cu mine.
Ar fi fost mai uşor dacă nu ar fi trebuit să-i povestească despre
prefăcutul Jesse bin Benjamin. Mâinile lor păreau unite de un
curent invizibil, dar în ochii ei, el văzu mânie şi un soi de oroare.
– Câte minciuni, îi spuse domol.
Îşi trase mâinile din ale lui şi ieşi afară.
El ieşi după ea şi o văzu mergând către albia râului.
Lipsi destul de mult şi el începu să se îngrijoreze, dar ea se
întoarse:
– Spune-mi pentru ce e nevoie de atâtea înşelăciuni.
El se strădui să se exprime şi, cu toată stânjeneala, îi spuse tot,
căci o voia şi simţea că-i datora adevărul.
– Aşa mi-a fost dat. De parcă Dumnezeu ar fi spus: „Când am
creat oamenii, am făcut şi greşeli şi vă însărcinez să le îndreptaţi.”
Nu e ceva ce am dorit eu. Am fost ales.
Cuvintele lui o înspăimântară:
– Dar asta e blasfemie, să vrei să îndrepţi greşelile lui
Dumnezeu.
– Nu, spuse el cu blândeţe. Un doctor bun e unealta lui.
Ea dădu din cap şi i se păru că vede în ochii ei o licărire de
înţelegere, chiar puţină invidie.
– Te voi împărţi întotdeauna cu o iubită.
El se gândi prosteşte că, într-un fel sau altul, ea o simţise pe
Despina.
– Nu te vreau decât pe tine, îi spuse.
– Nu, vrei munca ta şi asta va fi întotdeauna pe primul loc,
înaintea familiei şi a oricui, dar, Rob, te-am iubit atât… şi vreau să
fiu soţia ta.
393
 El o luă în braţe.
– Cullenii se căsătoresc la biserică, spuse ea, de pe umărul lui.
– Chiar dacă am găsi un preot în Persia, n-ar uni o creştină cu
un evreu. Trebuie să le spunem oamenilor că ne-am căsătorit la
Constantinopol. După ce-mi termin pregătirea de doctor, ne
întoarcem în Anglia şi ne căsătorim cum se cuvine.
– Şi până atunci? întrebă ea întunecată.
– Facem un legământ, spuse el luându-i mâinile.
– Spune cuvintele, spuse ea.
– Mary Cullen, te iau de soţie, rosti el cu greutate. Mă leg să te
îndrăgesc şi să te apăr şi-ţi dăruiesc iubirea mea.
Ar fi vrut să găsească vorbe mai frumoase, dar, de emoţie,
limba nu-l mai asculta.
– Robert Jeremy Cole, te iau de bărbat, spuse ea limpede. Mă
leg să te urmez oriunde te vei duce şi să am grijă de tine. Ţi-am
dăruit iubirea mea din clipa când te-am văzut.
Îi strângea mâinile atât de tare, încât îl dureau şi-i simţea
zvâcnirea pulsului. Ştia că mormântul proaspăt de afară făcea
bucuria indecentă, dar era răvăşit de emoţii sălbatice şi-şi spuse
că legământul lor fusese mai puternic decât cel rostit în biserică.

Îi împachetă lucrurile şi le încărcă pe calul lui, iar ea încălecă

pe armăsarul negru. În fiecare dimineaţă muta povara de pe un
animal pe altul. Când drumul era neted, călăreau amândoi pe unul
din cai, dar, cel mai adesea, ea stătea în şa şi el mergea pe jos,
ţinând frâiele. Înaintau încet, dar nu se grăbeau.
Ea era mult mai tăcută decât şi-o amintea şi nu făcu nicio
încercare de a o atinge, respectându-i durerea. În cea de-a doua
noapte a călătoriei, poposiră într-un luminiş dintre tufişuri şi el o
auzi în sfârşit plângând.
– Dacă tu eşti ajutorul lui Dumnezeu şi îndrepţi greşelile, de ce
n-ai putut să-l salvezi?
– Nu ştiu destul.
Plânsul fusese zăvorât în ea multă vreme şi acum nu se putea
opri. El o luă în braţe. Ţinând-o cu capul pe umărul lui, începu să-
i sărute obrajii uzi şi apoi gura moale, al cărei gust şi-l amintea. Îi
mângâie spatele simţindu-i arcul încântător al taliei şi, când
patima din sărut li se înteţi, îi băgă mâna în haine.
Ea plângea din nou, dar se deschise şi-l primi. Mai mult decât
pasiunea, simţea nevoia s-o ocrotească şi-i era recunoscător. Se
uniră delicat, abia mişcându-se. Sfârşitul fu uluitor pentru el:
394
încercând să vindece, se vindeca şi căutând să mângâie, afla
mângâiere.
După aceea o ţinu în braţe, vorbindu-i încet despre Ispahan şi
Yehuddiyyeh, madrassa şi spital şi Ibn Sina. Şi despre prietenii lui
musulman şi evreu, Karim şi Mirdin.
– Au neveste?
– Mirdin are. Karim are o mulţime de femei.
Adormiră îmbrăţişaţi.
Fu trezit în zori de scârţâitul de piele al unor şei, duduitul
copitelor pe drumul prăfos, tusea sfâşietoare a cuiva şi zgomot de
voci bărbăteşti.
Privi peste umărul ei printre tufişuri şi văzu o coloană de
soldaţi călărind pe drum. Arătau fioroşi, cu săbii orientale şi arcuri
mai scurte decât ale oamenilor lui Alā. Aveau caftane zdrenţuite,
turbane cândva albe, pătate acum de praf şi transpiraţie şi mirosul
lor ajunse la nările lui Rob, care aştepta încremenit ca unul din
caii lui să necheze sau ca un soldat să-i zărească dincolo de
tufişuri, pe el şi pe femeia adormită.
În raza privirii îi apăru un chip familiar: Hadad-Han,
ambasadorul seliuc iute la mânie de la curtea lui Alā Şah.
Deci erau seliuci. Şi lângă Hadad văzu o altă figură cunoscută,
a mullahului Musa Ibn Abbas, mâna dreaptă a imamului Mirza-
aboul Qandrasseh, vizirul Persiei.
Rob mai văzu încă şase mullahi şi numără nouăzeci şi şase de
soldaţi călări. Nu ştia câţi mai trecuseră pe lângă ei în timp ce
dormea.
Nici calul lui, nici al lui Mary nu nechezară cât trecu armata
seliucă şi în cele din urmă putu respira uşurat, auzind tot mai
departe zgomotele duşmane.
Îşi sărută soţia ca s-o trezească şi nu mai pierdură deloc timpul
pe drum, căci aveau un motiv serios de grabă.

395
 50
Chatir

– Însurat? surâse Karim, privindu-l pe Rob.

– O soţie! Nu m-aş fi aşteptat să-mi urmezi sfatul! se lumină
Mirdin. Cine a aranjat căsătoria?
– Nimeni. Adică, spuse Rob repede, am avut o înţelegere acum
un an, dar abia acum am încheiat-o în fapt.
– Cum o cheamă? întrebă Karim.
– Mary Cullen. E scoţiană. Am întâlnit-o, împreună cu tatăl ei,
într-o caravană, când călătoream încoace.
Apoi le spuse câte ceva despre boala şi moartea lui James
Cullen.
Mirdin părea că nu-l mai ascultă.
– Scoţiană? Asta înseamnă europeană?
– Da. Vine dintr-un ţinut aflat la miazănoapte de ţara mea.
– E creştină?
Rob dădu din cap.
– Trebuie să văd femeia asta europeană, spuse Karim. E
drăguţă?
– E atât de frumoasă! izbucni Rob, iar Karim râse. Dar te voi
lăsa să judeci singur.
Rob se întoarse să-l includă şi pe Mirdin în invitaţia de a veni la
el acasă, dar prietenul lui plecase.

Lui Rob nu-i făcea plăcere să se ducă să-i raporteze şahului ce

văzuse, dar ştia că-i jurase credinţă şi nu avea de ales. Când apăru
la palat, Khuff îi zâmbi dur:
– De ce doreşti să fii primit?
Când Rob nu vru să spună, căpitanul Porţilor îi aruncă o
privire grea ca un pietroi. Totuşi, îi spuse să aştepte şi se duse să-l
anunţe pe şah. Curând, un soldat bătrân îl conduse în camera
regală.
Alā mirosea a vin, dar îl ascultă atent pe Rob, când el îi spuse
că vizirul îşi trimisese câţiva oameni de încredere în oastea
duşmanilor şahului.

396
 – Nu mi s-a raportat niciun atac în Hamadhān, spuse rar Alā.
Dacă n-a fost un raid seliuc, fără îndoială că s-au întâlnit să
vorbească despre trădare.
Îl privi pe Rob cu pleoapele lăsate:
– Cu cine ai mai vorbit despre asta?
– Cu nimeni, majestate.
– Aşa să rămână.
În loc să-l mai întrebe, Alā puse pe masă jocul de şah. Când
întâlni în Rob un adversar mai experimentat, fu sincer încântat:
– Ah, dhimmi, te-ai făcut şiret şi dibaci ca un persan!
Rob reuşi să-i ţină piept un timp. Până la urmă, Alā îl încolţi şi
fu, ca de obicei, şahtreng. Dar amândoi îşi dădură seama că jocul
lor căpătase o altă calitate. Semăna mai mult cu o luptă şi Rob ar
fi putut să-l înfrunte un timp îndelungat dacă n-ar fi fost
nerăbdător să se întoarcă la mireasa lui.

Ispahanul era oraşul cel mai frumos pe care-l văzuse Mary, sau
poate numai i se părea, pentru că acolo era cu Rob. Îi plăcu şi
căsuţa din Yehuddiyyeh, deşi cartierul era sărăcăcios. Casa era
mai mică decât cea în care locuise cu tatăl ei în Hamadhān, dar
era mai solid construită.
La insistenţele ei, Rob cumpără câteva materiale şi unelte şi ea
se apucă să repare pereţii, în prima zi când rămase singură.
Rochia neagră i se făcu leoarcă de transpiraţie în căldura persană.
Pe la mijlocul dimineţii, bătu la uşă cel mai frumos bărbat pe care-
l văzuse vreodată. Aducea un coş cu prune brumării, pe care-l
puse jos ca să-i atingă părul, înspăimântând-o. Chicotea şi părea
impresionat şi dinţii lui albi şi strălucitori pe faţa smeadă o
fascinau. Îi vorbi mult; părea ceva elocvent şi sentimental, dar era
în persană.
– Îmi pare rău, spuse ea.
El înţelese imediat şi se arătă pe el.
– Karim.
Teama ei dispăru, înlocuită de încântare.
– Deci tu eşti prietenul soţului meu. Mi-a vorbit de tine.
El zâmbi, apoi o aşeză pe un scaun şi-i dădu să mănânce
prune, în timp ce el lipi cu humă crăpăturile din pereţi şi fixă un
pervaz desprins. Ea îl lăsă să o ajute şi la plivitul grădinii.
Când veni Rob, Karim încă nu plecase şi Mary insistă să-l
oprească la cină, pe care trebuiră s-o amâne până la apusul
soarelui, căci erau în postul Ramadanului.
397
 – Îmi place de Karim, spuse ea, după ce acesta plecase. Când o
să-l văd şi pe Mirdin?
Rob o sărută şi clătină din cap:
– Nu ştiu.

Mary găsi că Ramadanul era foarte ciudat. Era al doilea pe care

Rob îl petrecea la Ispahan şi el îi explică şi ei că era o lună de post,
rezervată rugăciunilor, dar toată lumea părea să se gândească
numai la mâncare, căci musulmanii trebuiau să ajuneze de la
răsăritul până la apusul soarelui. Tarabele cu bunătăţi erau goale
şi maidanele rămaseră pustii toată luna. Totuşi, prietenii şi
familiile se adunau la masă după apusul soarelui, pentru a se
fortifica pentru următoarea zi de post.
– Anul trecut de Ramadan eram în Anatolia, spuse Mary cu
tristeţe. Tata a cumpărat miei şi a pregătit o masă pentru servitorii
noştri musulmani.
– Am putea să dăm şi noi o cină de Ramadan.
– Ar fi plăcut, dar eu sunt în doliu, îi reaminti ea.
Avea stări sufleteşti contradictorii, uneori era sfâşiată de durere
şi tristeţe din cauza pierderii suferite, alteori era foarte conştientă
că avusese un mare noroc în căsătorie. În rarele ocazii când se
aventura afară din casă, i se părea că oamenii o privesc cu
duşmănie. Rochia ei neagră de doliu nu distona faţă de
îmbrăcămintea celorlalte femei din Yehuddiyyeh, dar, fără îndoială,
capul descoperit şi părul roşu dovedeau că este din altă lume.
Încercă să poarte pălăria ei de călătorie, cu boruri largi, dar văzu
că era arătată cu degetul şi tratată la fel de rece ca înainte.
În alte condiţii, s-ar fi simţit singură, căci, aflată în furnicarul
unui mare oraş, nu putea comunica decât cu o singură persoană;
dar în loc de izolare, se simţea înconjurată de o intimitate
absolută, de parcă ea şi noul ei soţ ar fi fost singurii locuitori ai
universului.
În luna Ramadanului fură vizitaţi numai de Karim Harun şi de
mai multe ori îl văzură pe tânărul doctor persan fugind pe străzi,
ca o nălucă, şi-şi simţise inima bătând, căci alerga asemenea unui
cerb. Rob îi povesti despre cursa numită chatir, care avea să se
ţină în prima zi a Bairamului, sărbătoarea de trei zile de la
sfârşitul postului.
– I-am promis lui Karim că-l asist la cursă.
– Numai tu?
– Şi cu Mirdin. Dar cred că ar avea nevoie şi de tine.
398
 În vocea lui se simţi o întrebare şi ea ştiu că pe el îl îngrijora
faptul că ar fi putut considera participarea la cursă o lipsă de
respect faţă de tatăl ei.
– Trebuie să ne ducem, spuse ea cu fermitate.
– Cursa în sine nu e o sărbătoare. Nu poate fi un păcat ca o
persoană în doliu să asiste ca spectator.
După ce se gândi la cuvintele soţului ei, Mary se hotărî să
asiste şi ea la chatir.
Devreme dimineaţa, în prima zi a lunii Shawwal, aerul înceţoşat
îl făcu pe Karim să spere într-o vreme bună pentru alergare.
Dormise bine, dar îşi spuse că probabil şi ceilalţi concurenţi se
odihniseră, alungându-şi din minte gândul cursei. Îşi găti un pilaf
de orez cu mazăre şi cu seminţe de ţelină, în cantităţi măsurate
atent. Mâncă mai mult decât avea nevoie, aprovizionându-se cu
combustibil ca un foc, apoi se întinse din nou pe saltea,
legănându-şi mintea cu rugăciuni:

Allah, fă-mă azi sigur şi iute de picior.

Umflă-mi pieptul ca pe nişte foale fără greş.
Picioarele, fă-mi-le puternice şi mlădioase,
ţine-mi mintea trează şi simţurile agere
Şi ochii veşnic îndreptaţi spre Tine.

Nu se rugă pentru victorie. Când era copil, Zaki-Omar îi

spusese adesea: „Orice coiot alergător se roagă pentru victorie. Ce
încurcătură pentru Allah! Mai bine îl rogi să-ţi dea putere şi
rezistenţă şi te încumeţi cu ele să speri victoria.”
Se ridică şi-şi făcu nevoile, foindu-se ca să-şi golească bine
intestinele. Seminţele de ţelină îşi făcură datoria; era uşurat dar
nu golit şi slăbit şi crampele de foame nu aveau să-l cuprindă în
timpul cursei.
Încălzi apă şi se spălă repede la lumina lumânărilor, fiindcă
aerul nopţii era răcoros. Apoi se unse cu ulei de măsline pe tot
corpul, întinzând de două ori pe locurile unde frecarea din timpul
fugii se simţea mai tare.
Îmbrăcă haine de in, pantofi de alergător din piele uşoară şi un
turban elegant cu o pană. Îşi puse la gât tolba şi o amuletă într-un
săculeţ de pânză, apoi îşi aruncă pe umeri o mantie şi ieşi din
casă.
Merse încet, apoi mai repede, simţind cum i se dezmorţesc
muşchii şi încheieturile. Pe străzi nu erau prea mulţi oameni. Nu-l
399
observă nimeni când intră într-un tufiş, să se mai uşureze o dată.
Dar când ajunse la punctul de plecare, de lângă podul mobil al
Casei Paradisului, acolo se strânsese deja o mulţime de câteva
sute de oameni. Se strecură printre ei, ajungând la coadă, unde se
întâlni cu Mirdin, aşa cum stabiliseră şi peste puţin timp îi găsi şi
Jesse.
Prietenii lui se salutară protocolar. Karim văzu că aveau o
neînţelegere. Şi-o scoase din minte imediat. Acum era momentul
să se gândească numai la cursă.
Jesse îi surâse şi atinse întrebător săculeţul de pânză de la
gâtul lui.
– Norocul meu, spuse Karim. De la doamna mea.
Nu vru să mai vorbească înainte de cursă, nu putea. Le zâmbi
lui Jesse şi lui Mirdin, ca să-l înţeleagă şi închise ochii,
scufundându-se în liniştea interioară. Era mai uşor să ignore
râsetele şi strigătele oamenilor decât mirosurile de grăsime şi
transpiraţie care-l înconjurau.
Îşi spuse rugăciunea.
Când deschise ochii, ceaţa se albise. Prin ea se putea vedea
soarele, ca un disc perfect, roşu. Aerul devenise deja apăsător. Îşi
dădu seama, cu o strângere de inimă, că avea să fie o zi de arşiţă.
Nu depindea de el. Imshallah.
Îşi scoase mantia şi i-o dădu lui Jesse.
Mirdin era palid:
– Domnul cu tine.
– Fugi cu Dumnezeu, Karim, îi spuse Jesse.
Nu răspunse. Mulţimea tăcuse. Alergătorii şi spectatorii se
uitau la cel mai apropiat minaret, moscheea Vineri, unde Karim
văzu o siluetă mică, înveşmântată în negru, care intra în turn.
Peste o clipă, chemarea tânguitoare la rugăciune pluti către
urechile lor şi Karim se prosternă către sud-vest, în direcţia
Meccăi.
Când rugăciunea se termină, izbucniră cu toţii în urale. Erau
puternice şi înspăimântătoare, îl făcură să tremure. Câţiva strigau
pentru încurajare, alţii îl chemau pe Allah; cei mai mulţi urlau pur
şi simplu, cu glasuri care le-ar fi făcut părul măciucă duşmanilor,
dacă spectatorii chatirului ar fi fost o armată pornită la atac.
Mişcarea primelor rânduri de alergători începu să se simtă şi la
el, în spate; ştia din experienţă cum se împingeau unii pentru a
ajunge în faţă, dând din coate şi îmbrâncind, nepăsători la
accidentele pe care le provocau. Chiar şi cei care se ridicaseră mai
400
lent de la rugăciune erau în pericol, căci alergătorii le puteau lovi
feţele cu braţele în mişcare, îi puteau răsturna sau să-i calce pe
glezne, scoţându-i din cursă.
De aceea aşteptă, cu răbdare dispreţuitoare, ca valurile de
alergători să plece unul după altul, cu strigăte asurzitoare.
După aceea porni şi el. Chatirul începuse şi el era la coada
coloanei şerpuitoare.

Alerga foarte încet. Avea să-i ia mult timp să parcurgă primele

cinci mile şi un sfert, dar lucrul acesta făcea parte din planul lui.
Alternativa ar fi fost să se posteze în fruntea plutonului, apoi,
presupunând că nu era rănit în învălmăşeală, să ia distanţă în
faţă, imprimându-şi un ritm de siguranţă. Dar ar fi consumat prea
multă energie la pornire. Alesese calea cea mai sigură.
Alergară printre Porţile Paradisului, apoi parcurseră peste o
milă pe bulevardul Celor O Mie de Grădini, care cobora şi urca,
formând un deal lung pe prima jumătate a turei şi un deal mai
scurt, dar mai abrupt, la întoarcere. După aceea, cursa cotea la
dreapta, pe strada Apostolilor, lungă de numai un sfert de milă;
era însă în coborâre, îngreunând alergarea la întoarcere. O lua la
stânga pe bulevardul Ali şi Fatima, apoi alergau pe acesta până la
madrassa.
Plutonul era alcătuit din tot felul de oameni. Printre tinerii
nobili era moda să alerge jumătate de tură şi caftanele brodate se
mişcau cot la cot cu zdrenţele săracilor. Karim se ţinea în
ariergardă, căci, în momentul acela, alergătorii erau mai mult o
gloată entuziasmată de sfârşitul Ramadanului. Nu era rău pentru
el să înceapă astfel, căci pasul măsurat permitea fluidelor să se
echilibreze.
Aveau spectatori, dar nu prea mulţi; cursa era lungă şi
marginile străzilor aveau să se aglomereze mai târziu. La
madrassa, se uită imediat spre acoperişul lung al maristanului,
unde femeia care-i dăduse amuleta – o buclă de păr într-un
săculeţ de pânză – îi spusese că soţul ei aranjase să aibă un loc de
spectatoare. Ea nu era încă acolo, dar doi infirmieri stăteau în faţa
spitalului şi-i strigară „Hakim! Hakim!”, când trecu pe lângă ei. Le
făcu semn cu mâna, ştiind că aveau să fie dezamăgiţi văzându-l
atât de în urmă.
Se răsuciră pe terenurile madrassei către maidanul central,
unde fuseseră înălţate două mari corturi deschise. Unul era pentru
curteni, aşternut cu covoare şi căptuşit cu brocart, plin de mese cu
401
băuturi şi mâncăruri alese. Celălalt cort era pentru alergătorii de
rând şi acolo li se oferea pâine, pilaf şi şerbet. În acest punct,
cursa îşi pierduse aproape jumătate din participanţi, care se
repeziră la gustări cu strigăte de bucurie.
Karim fu printre cei care alergară pe lângă corturi, înconjurară
marcajele, apoi porniră înapoi către Casa Paradisului.
Rămăseseră mai puţini în cursă şi Karim avea mai mult spaţiu
să alerge.
Câţiva aleseseră să parcurgă rapid primele ture, pentru a
profita de răcoarea dimineţii. Dar pe el, Zaki-Omar îl învăţase să-şi
aleagă un pas care să-i epuizeze energia abia în final şi să şi-l
păstreze neschimbat. Era capabil să intre în ritm cu obişnuinţa
unui cal trăpaş. Mila romană avea o mie cinci sute de paşi, dar
Karim făcea paşi mai puţini, cu spatele drept şi capul sus. Lipăitul
tălpilor pe pământ în ritmul ales de el îi suna în urechi ca glasul
unui prieten vechi.
Începu să depăşească alţi alergători, dintre cei mai nepricepuţi
şi când ridică prima săgeată la porţile palatului, alerga degajat.
Mirdin îi oferi un balsam împotriva soarelui, pe care-l refuză şi
apă, pe care o bău recunoscător, cu înghiţituri mici.
– Eşti al patruzeci şi doilea, îi spuse Jesse şi el dădu din cap şi
se îndepărtă.

Acum alerga în lumina clară a dimineţii şi soarele nu urcase,

însă ardea deja cu putere, vestind arşiţa zilei. Uneori Allah era
blând cu alergătorii, dar de cele mai multe ori, chatirul era un chin
în canicula Persiei. Punctele de vârf ale carierei atletice a lui Zaki-
Omar fuseseră câştigarea locului doi în două chatiruri, când Karim
avea doisprezece şi paisprezece ani. Îşi amintea groaza cu care
privise faţa congestionată a lui Zaki şi ochii holbaţi de epuizare.
Zaki alergase cât de departe şi de repede putuse, dar, în ambele
curse, existase un atlet care fugise mai mult şi mai rapid.
Posomorât, Karim îşi alungă gândul din minte.
Dealurile nu-i mai părură atât de înalte ca la prima tură şi le
urcă aproape fără să-şi dea seama. Mulţimea se adunase, pentru
că era o dimineaţă frumoasă şi era sărbătoare. Cele mai multe
dughene erau închise şi oamenii se strânseseră în grupuri la
marginea pistei – armenii cu armenii, indienii cu indienii, evreii cu
evreii, organizaţiile religioase laolaltă.
Ajungând din nou la spital, Karim n-o văzu nici de data asta pe
femeia pe care o aştepta şi simţi o gheară de durere. Poate că,
402
până la urmă, soţul ei îi interzisese să mai vină.
Spectatorii din faţa universităţii îl aclamară când trecu pe lângă
ei.
Apropiindu-se de maidan, văzu acolo o animaţie demnă de
serile de joi. Muzicanţi, jongleri, acrobaţi, dansatori şi magicieni
evoluau în faţa unei audienţe numeroase, în timp ce alergătorii
treceau pe lângă piaţă, aproape neobservaţi.
Karim începu să treacă pe lângă concurenţi epuizaţi, zăcând pe
marginea drumului.
Când îşi luă a doua săgeată, Mirdin încercă din nou să-i dea
alifia, dar o refuză, deşi în sinea lui recunoştea cu ruşine că n-o
voise pentru că uns ar fi arătat urât şi dorea ca ea să-l vadă fără
unsoare. Totuşi, dacă avea nevoie, avea să-i dea Jesse, căci se
înţeleseseră dinainte ca el să călărească pe marginea pistei,
începând cu tura a treia. Karim îşi cunoştea rezistenţa; primul
punct critic venea inevitabil după 25 de mile romane.
Fu aşa cum prevăzuse. La jumătatea pantei de pe bulevardul
Celor O Mie de Grădini, simţi o rosătură la piciorul drept. Ştia că
era imposibil să fugi atât de mult fără să-ţi uzezi gleznele şi că
trebuia să ignore senzaţia de jenă, dar în curând începu să-l înţepe
splina şi durerea crescu, astfel încât nu mai putea pune jos
piciorul drept fără să tragă aer adânc în piept.
Îi făcu semn lui Jesse, care ducea în şa un burduf cu apă, dar
lichidul călduţ, cu gust de piele de capră, nu-i fu de mare ajutor.
Dar când se apropie de madrassa zări femeia pe care o
aşteptase şi toate necazurile dispărură de parcă nici n-ar fi fost.
Rob, călărind ca un scutier în urma lui Karim, o văzu pe Mary
la maristan şi-şi zâmbiră. În rochia ei neagră de doliu, ar fi trecut
neobservată dacă, spre deosebire de toate celelalte femei, n-ar fi
avut faţa descoperită. Femeile se ţineau la distanţă de soţia lui, de
parcă le-ar fi fost frică să nu fie corupte de obiceiurile ei europene.
Printre sclavi îl recunoscu pe Wasif, în spatele unei siluete micuţe,
ascunse de o rochie informă. Avea faţa acoperită de un voal, dar
Rob cunoştea ochii Despinei şi văzu încotro erau îndreptaţi.
Urmărindu-i privirea, Rob simţi că respiraţia i se îngreunează.
Despina şi Karim se priveau stăruitor. Alergând pe lângă ea, mâna
lui se ridică şi atinse săculeţul de la gât. Lui Rob i se păru o
declaraţie în văzul tuturor, dar aclamaţiile nu se modificară. Rob
încercă să-l vadă şi pe Ibn Sina printre spectatorii din jurul
madrassei, dar nu reuşi să-l descopere.

403
 Karim fugi până uită de durerea din partea dreaptă şi de
rosătura de la picior. Venise timpul abandonurilor şi căruţe trase
de măgari încărcau alergătorii care nu mai puteau continua.
Când îşi ridică a treia săgeată, îl lăsă pe Mirdin să-l ungă cu o
alifie din ulei de trandafir, cu nucşoară şi scorţişoară. Pielea lui
măslinie se îngălbeni, dar acum era apărată de soare. Jesse îi
masă picioarele cât îl unse Mirdin, apoi îi ţinu o cană la buzele
crăpate, dându-i să bea apă mai multă decât voia.
Karim încercă să protesteze:
– Nu vreau să mă duc la…
– Transpiri prea tare ca să-ţi mai vină.
Ştia că era adevărat şi bău. Apoi alergă şi alergă, până se
îndepărtă.
Când trecu pe lângă universitate, ştiu că ea îl văzuse ca o
arătare, cu dâre galbene de unsoare pe faţă, amestecate cu
transpiraţie şi praf.
Soarele se înălţase fierbinte în slavă şi praful încins al drumului
îl ardea prin tălpile pantofilor. De-a lungul pistei erau vase cu apă
şi uneori se oprea şi se băga cu capul în ele, ţâşnind apoi mai
departe.
După ce-şi luă cea de-a patra săgeată, Jesse dispăru şi reveni
după scurt timp, călare pe negrul soţiei sale. Fără îndoială că-şi
lăsase calul lui undeva la răcoare, să se odihnească şi să se adape.
Mirdin aştepta la începutul turei, observându-i pe ceilalţi
alergători, aşa cum plănuiseră.
Karim alerga pe lângă trupuri prăbuşite. Un concurent stătea
frânt din mijloc pe pistă, vomitând slab un lichid subţire. Un
indian se opri bolborosind şi-şi aruncă pantofii. Mai alergă şase
paşi lăsând în praf urme însângerate, apoi se opri şi aşteptă liniştit
o căruţă.
Când Karim trecu pe lângă maristan în cea de-a cincea tură,
Despina nu mai era acolo. Poate o înspăimântase înfăţişarea lui.
Nu conta, pentru că o văzuse şi din când în când putea atinge
săculeţul cu bucla neagră, tăiată din părul ei cu mâna lui.
Pe alocuri, alergătorii şi căruţele ridicaseră un praf gros, care-i
astupa nările şi-l făcea să tuşească. Începu să uite de el însuşi,
până când fiinţa îi deveni doar o licărire neînsemnată, îndepărtată,
lăsându-i trupul să continue mişcările cu care era obişnuit de
atâta vreme.
Cântarea muezinului fu un şoc.
Pe tot drumul, alergătorii şi spectatorii se prosternară cu faţa la
404
Mecca. Zăcu tremurând, cu faţa în jos, nevenindu-i să creadă că
solicitarea fizică încetase, chiar pentru scurt timp. Ar fi vrut să-şi
poată scoate pantofii, dar ştia că nu şi i-ar fi putut pune la loc în
picioarele umflate. După terminarea rugăciunii, rămase nemişcat o
secundă.
– Câţi?
– Optsprezece. Acum începe cursa, îi spuse Jesse.
Karim se ridică, forţându-se să alerge prin pâcla fierbinte. Ştia
că totuşi cursa nu începuse.
Îi fu foarte greu să urce dealurile, dar îşi păstră pasul
neschimbat. Acum era cel mai greu, cu soarele în creştetul capului
şi partea cea mai chinuitoare a traseului înainte. Se gândi la Zaki
şi ştiu că numai moartea l-ar opri să continue până va câştiga
măcar locul doi.
Nu mai făcuse experienţa asta niciodată şi peste un an sau doi,
trupul avea să-i fie poate prea bătrân pentru o asemenea
pedeapsă. Trebuia să fie acum.
Gândul îl ajută să găsească în el putere şi când luă a şasea
săgeată, se întoarse spre Mirdin:
– Câţi?
– Au rămas doar şase, se minună Mirdin şi Karim dădu din cap
şi porni.
Asta era adevărata cursă.

Văzu în faţă trei alergători; pe doi dintre ei îi cunoştea. Depăşi

un indian mic, cu o construcţie armonioasă. Poate la optzeci de
paşi în faţă, fugea un tânăr al cărui nume nu-l ştia, dar îl
recunoştea după faţă: era soldat în garda palatului. Şi mult înainte
era un alergător de clasă din Hamadhān, numit al-Harāt.
Indianul încetinise, dar prinse ritmul lui Karim, când acesta îl
ajunse şi alergară o vreme umăr la umăr. Avea pielea foarte
întunecată, aproape de culoarea abanosului şi muşchii lungi şi
plaţi îi erau bine reliefaţi.
Pielea lui Zaki fusese întunecată, ceea ce era avantajos pe
soarele puternic. Pielea lui Karim avea nevoie de unsoarea galbenă;
era de un măsliniu deschis şi Zaki spunea întotdeauna că vreo
strămoaşă de-a lui fusese încălecată de un grec frumos din oastea
lui Alexandru cel Mare. Karim credea şi el că aşa ceva putea fi
adevărat. Grecii năvăliseră în ţară de mai multe ori şi cunoştea
persani cu pielea deschisă la culoare şi femei de acolo cu sânii ca
zăpada.
405
 Un căţeluş pătat răsărise de nu se ştie unde şi alerga pe lângă
ei, lătrând.
Când trecură pe lângă domeniile de pe bulevardul Celor O Mie
de Grădini, oamenii le întinseră felii de pepene şi şerbet, dar Karim
nu luă, temându-se de crampe. Primi apă, pe care şi-o turnă în
cap, simţindu-se uşurat în clipele scurte care durară până când
soarele topi umezeala.
Indianul apucă o felie de pepene verde şi începu să mănânce în
fugă, aruncând sâmburii peste umăr.
Îl depăşiră amândoi pe tânărul soldat. Era ieşit din cursă, fiind
cu o tură în urmă; în tolba lui se aflau doar cinci săgeţi. În faţă, pe
cămaşă, se vedeau două dâre întunecate de sânge, de la frecarea
dintre piept şi pânză. La fiecare pas, genunchii îi alunecau în părţi
şi se vedea că nu mai putea să alerge prea mult.
Indianul îl privi pe Karim şi-i surâse cu dinţii albi. Karim
observă amărât că celălalt părea să alerge uşor şi avea chipul
concentrat, dar nu îngrijorat. Intuiţia îi spunea că omul acela e
mai puternic şi mai puţin obosit decât el. Poate că era şi mai rapid.
Căţelul pătat care fugise patru mile cu ei, îi părăsi brusc,
apucând-o pe un drum lăturalnic. Pentru a face asta le tăie calea.
Karim sări ca să-l evite şi-i simţi pe picioare blana caldă, dar
câinele se izbi în plin de celălalt alergător şi indianul căzu la
pământ.
Tresări când Karim se întoarse spre el, apoi se ridică, îşi
scrântise rău piciorul drept şi-şi privea glezna neîncrezător, fără să
înţeleagă că pentru el, cursa se terminase.
– Du-te! îi strigă Jesse lui Karim. Am eu grijă de el. Tu du-te!
Karim o luă din nou la fugă, de parcă forţa indianului s-ar fi
transmis în membrele lui şi simţea că Allah îi vorbise cu vocea
dhimmiului şi că poate, într-adevăr, acesta era timpul lui.

Se ţinu în urma lui al-Harāt aproape toată tura. O dată, pe

strada Apostolilor, se apropie mult de el şi celălalt alergător se uită
peste umăr. Se cunoscuseră în Hamadhān şi văzu în ochii lui al-
Harāt un uşor dispreţ, de parcă şi-ar fi spus: „Uite-l şi pe băiatul-
praştie al lui Zaki-Omar.”
Al-Harāt mări pasul şi în curând era cu două sute de metri în
faţa lui.
Karim luă cea de-a şaptea săgeată şi Mirdin îi spuse despre
ceilalţi alergători, în timp ce-i dădea apă şi-l ungea cu alifie:
– Eşti al patrulea, primul e un afgan al cărui nume nu-l ştiu. Al
406
doilea e un om din al-Rayy, Mahdavi. Apoi al-Harāt şi cu tine.
Timp de o tură şi jumătate, alergă după al-Harāt ca un om care
şi-a fixat locul, mirându-se că nici măcar nu-i vedea pe ceilalţi doi
din faţă. În Ghazna, un ţinut muntos, afganii fugeau pe trasee cu
aer rarefiat, aflate la înălţime şi se spunea că, dacă aleargă la
altitudini mai joase, nu obosesc. Şi auzise şi că Mahdavi din al-
Rayy era un alergător bun.
Dar, coborând pe o porţiune a bulevardului Celor O Mie de
Grădini, văzu un alergător năucit la marginea pistei, ţinându-se de
partea dreaptă şi plângând. Trecură pe lângă el şi Jesse îi spuse că
era Mahdavi.
Şi pe Karim îl durea într-o parte şi îl mai dureau şi amândouă
picioarele. Chemarea a treia a muezinului îl prinse la începutul
celei de-a noua ture. Venise ora de care se temea, căci soarele
coborâse şi muşchii ar fi putut să i se blocheze. Dar căldura
copleşitoare nu-i iertase, apăsându-i ca o pătură grea şi Karim era
leoarcă de sudoare când se ridică şi reîncepu să alerge.
De data aceasta, deşi nu-şi schimbă pasul, îl depăşi pe al-Harāt
de parcă acesta ar fi mers încet. Când fu lângă el, omul din
Hamadhān încercă să sprinteze, dar puterile nu-l ţinură şi în
curând gâfâia după aer. Arşiţa îl doborâse. Ca doctor, Karim ştia
că omul ar fi putut fi ucis dacă avea acel rău de soare cu faţa
congestionată şi pielea uscată, dar chipul lui al-Harāt era palid şi
umed.
Cu toate acestea, se opri când celălalt se împletici şi rămase pe
loc.
Al-Harāt reuşi să-l fulgere cu o privire dispreţuitoare, dar şi el
voia să câştige un persan:
– Fugi, ticălosule.
Karim îl părăsi cu bucurie De pe vârful pantei următoare, zări o
siluetă pierzându-se în depărtare.
Privindu-l, văzu cum afganul cade, apoi se ridică şi o ia din nou
la fugă, dispărând pe strada Apostolilor. Lui Karim îi fu greu să nu
sprinteze, dar îşi menţinu ritmul şi nu-l revăzu pe celălalt alergător
decât pe bulevardul Ali şi Fatima.
Erau mult mai aproape. Afganul căzu din nou şi se ridică,
alergând dezordonat; poate era obişnuit cu aerul din munţii
răcoroşi ai Ghaznei, iar căldura din Ispahan îl favoriza pe Karim,
care se apropia.
Trecând pe lângă maristan nu-i mai văzu pe spectatori, fiindcă
se concentră asupra celuilalt alergător.
407
 Karim îl ajunse după ce căzu pentru a patra şi ultima dată.
Afganului i se adusese apă şi era tamponat cu şervete umede, în
timp ce zăcea ca un peşte pe uscat, un om scund cu umeri laţi şi
pielea oacheşă. Ochii lui căprui, puţin oblici, îl priviră calmi pe
Karim, când acesta trecu de el.
Victoria îi aduse mai mult tulburare decât bucurie, pentru că
acum trebuia să ia o decizie. Câştigase cursa; oare mai avea
destulă energie pentru a ţinti la calaat? Mărinimia şahului,
veşmintele de preţ, cinci sute de galbeni şi titlul de mare Chatir,
toate aveau să fie ale omului care alerga cele 126 de mile în mai
puţin de douăsprezece ore.
Înconjurând maidanul, Karim se uită la soare. Alergase toată
ziua, parcurgând aproape nouăzeci şi cinci de mile. Îi ajungea şi ar
fi vrut să-şi prezinte cele nouă săgeţi şi să-şi ia banii, apoi să li se
alăture celorlalţi concurenţi care se bălăceau acum în Râul Vieţii.
Avea nevoie să se scalde în invidia, în admiraţia lor şi, în acelaşi
timp, în apele verzi ale râului.
Soarele stăruia pe cer. Avea oare timp? Mai avea putere?
Bunăvoinţa lui Allah? Probabil că nu avea să fie în stare să
străbată 31 mile până la cea de-a patra cântare a muezinului, de
la apusul soarelui.
Totuşi, ştia că o victorie deplină l-ar fi izgonit pe Zaki-Omar din
mintea lui mai mult decât dacă, pentru aceasta, s-ar fi culcat cu
toate femeile din lume.
De aceea, după ce luă o nouă săgeată, în loc să se îndrepte spre
cortul oficial, porni pentru a zecea oară. Praful i se ridica în faţă pe
drumul pustiu şi acum alerga doar împotriva nălucii întunecate a
omului căruia tânjise să-i fie fiu, dar care, în schimb, îl făcuse o
curvă.

Când chatirul rămăsese cu un singur om, spectatorii

începuseră să se împrăştie, dar, văzându-l pe Karim alergând
singur, se adunară din nou, realizând că se încumeta să încerce
imposibilul. Ştiau multe în materie de curse şi înţelegeau chinul
unei zile de fugă prin arşiţă şi-şi înălţară glasurile cu atâta iubire,
încât îi insuflară forţe noi şi fu aproape o tură de plăcere. La spital,
zări câteva chipuri radiind de mândrie, al-Juzjani, infirmierul
Rūmī, bibliotecarul Yussuf, Hadji Davout Hosein, chiar şi Ibn Sina.
Văzându-l pe bătrân, ridică ochii spre acoperiş şi acolo era din nou
ea şi ştiu că, atunci când vor fi singuri, avea să-şi primească
adevăratul premiu.
408
 Dar în jumătatea a doua a turei începu să aibă neplăceri. Luase
des apă şi şi-o vărsase pe cap şi oboseala îl făcuse neglijent, astfel
că nişte picături îi pătrunseseră în pantoful stâng. Udată,
încălţămintea începu să-i roadă piciorul. Probabil că ritmul paşilor
avu de suferit din cauza asta, pentru că începu să simtă aproape
imediat o durere în şold.
Şi mai rău, când se apropie de porţi, soarele era mai jos decât
se aşteptase. Era chiar deasupra dealurilor şi porni în penultima
tură simţind cum slăbeşte şi scufundându-se în tristeţe la gândul
că nu mai avea timp destul.
Totul deveni greu. Îşi păstră pasul, dar tălpile îi erau ca de
piatră, tolba plină de săgeţi îl lovea tare în spate la fiecare mişcare,
chiar şi săculeţul de pânză de la gât îl apăsa. Îşi turna tot mai des
apă pe cap şi simţea cum se pierde.
Dar populaţia oraşului fusese cuprinsă de o febră ciudată.
Fiecare ins devenise Karim Harun. Femeile ţipau când trecea pe
lângă ele. Bărbaţii făceau mii de jurăminte şi rugăciuni,
implorându-i pe Allah, Profet şi cei doisprezece imami martiri.
Întâmpinându-l cu aclamaţii, stropeau drumul, îl presărau cu flori,
alergau pe lângă el făcându-i vânt cu evantaie sau presărându-i
parfum pe mâini şi pe faţă.
Îi simţi intrându-i în sânge şi în oase şi se aprinse de focul lor.
Pasul i se întări şi deveni mai regulat.
Tălpile se ridicau şi cădeau ritmic. Acum nu mai alunga
durerea şi încerca să îndepărteze oboseala concentrându-se
asupra acelor din tălpi, din şold, din gambe…
Când luă cea de-a unsprezecea săgeată, soarele arăta ca o
jumătate de monedă lipită de dealuri.
Alerga prin lumina muribundă, cu ultimele puteri, sus pe prima
pantă, în jos spre bulevardul Celor O Mie de Grădini, pe loc drept,
apoi urcând, cu inima duduindu-i în piept.
Ajungând pe bulevardul Ali şi Fatima, îşi azvârli pe cap apă, dar
n-o mai simţi.
Durerea pulsa în el la fiecare mişcare. La madrassa nu se mai
uită după prieteni, preocupat de faptul că nu-şi mai simţea
picioarele.
Totuşi, le auzea continuându-i fuga, lipăind ritmic, slap-slap-
slap.
De data aceasta, nimeni de pe maidan nu se mai uita la circari,
dar Karim nu le auzi uralele. Reintrând pe bulevardul Celor O Mie
de Grădini, văzu pe dealuri o geană de lumină sângerie. I se părea
409
că se mişcă încet, atât de încet, pe locul drept şi în sus de deal –
ultimul deal!
O luă în jos, conştient de pericol: dacă picioarele amorţite i-ar fi
alunecat sau s-ar fi împiedicat, ar fi rămas la pământ.
Când intră pe Porţile Paradisului, soarele apusese. Văzu în
obscuritate oameni care păreau că plutesc, îndemnându-l muţi,
dar în mintea lui, mullahul intra în minaret, aştepta răbdător ca
ultima rază de soare să dispară…
Ştia că nu mai avea decât secunde.
Încercă să-şi forţeze picioarele umflate, să iuţească pasul. În
faţa lui, un băieţel plecase de lângă tatăl lui şi ieşise în drum;
acum se holba îngrozit la uriaşul care se prăvălea spre el din
umbră.
Karim luă copilul şi şi-l puse pe umeri, în uralele care zguduiau
pământul. Când ajunse la punctul de plecare, Alā îl aştepta şi
când luă cea de-a douăsprezecea săgeată, şahul îşi scoase
turbanul şi îl schimbă cu al lui.
Aclamaţiile fură întrerupte de cântarea muezinului. Oamenii se
întoarseră spre Mecca şi se rugară. Copilul de pe umerii lui
începuse să scâncească şi Karim îl, lăsă jos. Rugăciunea se
termină şi când se ridică, regele şi nobilii se adunară în jurul lui ca
nişte căţeluşi. Oamenii de rând se îmbulzeau să-l vadă şi ei şi totul
era de parcă acum Persia i-ar fi aparţinut întreagă lui Karim
Harun.

410
 Partea a cincea

Chirurg de companie

411
 51
Încrederea

– De ce mă urăsc aşa? îl întrebă Mary pe Rob.

– Nu ştiu.
Nu încercă să nege; ea nu era proastă. Când fetiţa familiei
Halevi alergase către ei din pragul casei vecine, mama ei, Yudit,
care nu-i mai aducea pâine caldă evreului străin, venise şi-şi
înşfăcase fiica în tăcere, plecând imediat, de parcă s-ar fi temut să
n-o corupă. Rob o luă pe Mary la piaţa evreiască şi descoperi că
nimeni nu-i mai zâmbea şi nici nu mai era favoritul precupeţei
Hinda. Trecură pe lângă vecinii ceilalţi şi Naoma şi fiica ei, Lea,
priviră rece în altă parte, de parcă Yaakob ben Rashi nu l-ar fi
îmbiat pe Rob, în timpul unei mese de Sabat, să facă parte din
familia lor.
Oriunde ar fi mers în Yehuddiyyeh, Rob îi vedea pe evrei
oprindu-se din vorbă şi privindu-l acuzator. Observă clătinările din
cap, murmurele duşmănoase, chiar auzi un blestem pe buzele lui
Reb Asher Jacobi, îndreptat împotriva unuia dintre ei care gustase
fructul oprit.
Îşi spuse că nu-i păsa; ce-i erau lui oamenii din cartierul
evreiesc?
Dar cu Mirdin Askari era altceva; faptul că Mirdin îl evita nu
fusese doar o închipuire de-a lui. Îi lipsea zâmbetul de cal a lui
Mirdin şi îl durea salutul lui scurt şi rigid din fiecare dimineaţă,
urmat de o plecare grăbită.
Îl căută pe Mirdin şi-l găsi întins la umbra unui castan din
curtea madrassei şi citind cel de-al douăzecilea volum, ultimul, din
Al-Hawi de Rhazes.
– Rhazes era bun. Al-Hawi cuprinde toată medicina, spuse
Mirdin stânjenit.
– Eu am citit douăsprezece volume. O să pun curând mâna şi
pe celelalte, spuse Rob, apoi îl privi în ochi: E aşa de rău că am
găsit o femeie pe care o iubesc?
Mirdin îşi întoarse privirea:
– Cum de te-ai putut însura cu o Alta?
– Mirdin, e o bijuterie de femeie.

412
 – „Pentru că buzele unei femei străine sunt ca fagurii de miere
şi gura ei, moale ca mătasea.” Jesse, e o creştină! Prostule, noi
suntem un popor lovit şi împrăştiat, luptăm pentru supravieţuire.
De fiecare dată când unul dintre noi se căsătoreşte în afara
credinţei, asta înseamnă pentru noi sfârşitul unei generaţii
viitoare. Dacă nu înţelegi asta, nu eşti omul pe care l-am crezut şi
nu mai sunt prietenul tău.
Se amăgise singur – oamenii din cartierul evreiesc contau,
pentru că-l acceptaseră fără rezerve şi de la început. Iar omul
acesta conta şi mai mult, pentru că-i oferise prietenia lui şi Rob nu
avea atât de mulţi prieteni încât să-l poată uita pe Mirdin.
– Nu sunt omul pe care l-ai crezut.
Simţi nevoia să vorbească, fiind convins că nu greşea arătându-
şi încrederea:
– Nu m-am căsătorit în afara credinţei mele.
– E creştină.
– Da.
Sângele din obrajii lui Mirdin secă:
– Asta e o glumă stupidă?
Cum Rob nu spunea nimic, apucă febril cartea şi se ridică în
picioare:
– Nenorocitule! Dacă ar fi adevărat şi nu eşti nebun, nu-ţi rişti
numai pielea ta, mi-o primejduieşti şi pe a mea. Dacă ai citi în
Fiqh, ai vedea că, spunându-mi, mă culpabilizezi şi voi fi pedepsit
la fel ca tine dacă nu te dau în vileag.
Scuipă:
– Fiu al Celui Rău, mi-ai pus copiii în pericol şi blestem ziua
când ne-am cunoscut.
Şi Mirdin se îndepărtă.
Zilele trecură una după alta şi oamenii kelonterului nu veniră
după Rob. Mirdin nu-l trădase.
La spital, căsătoria lui Rob nu era o problemă. Circulase deja
zvonul că se însurase cu o creştină, dar personalul maristanului se
obişnuise deja cu ideea că evreul străin care trecuse din închisoare
la calaat era un excentric şi acceptă faptul ca pe o altă aberaţie de
a lui Jesse. În afară de asta, în societatea musulmană, unde unui
bărbat i se permitea să aibă patru soţii, apariţia unei femei nu
stârnea multă zarvă.
Cu toate acestea, îl durea adânc pierderea lui Mirdin. Nici pe
Karim nu-l mai vedea, decât rar; tânărul hakim fusese preluat de
nobilii de la curte şi era invitat fără încetare la ospeţe. De la chatir,
413
numele lui Karim era pe buzele tuturor.
Aşa că Rob era la fel de izolat ca şi soţia lui. Şi el şi Mary
intrară uşor în rutina vieţii în doi. Casei îi lipsise o femeie; acum
devenise un loc mult mai plăcut şi mai primitor. Vrăjit, îşi petrecea
cu ea toate clipele libere şi, când erau despărţiţi, se pomenea
visând la carnea trandafirie, linia nobilă a nasului ei, inteligenţa
din privire.
Călăriră pe dealuri şi făcură dragoste în apele calde şi
sulfuroase ale lacului secret al lui Alā. Lăsă volumul indian cu
poze într-un loc unde ea putea să-l vadă şi când încercă unele din
poziţiile descrise acolo, descoperi că-l studiase. Unele practici
sexuale erau plăcute, altele le stârneau ilaritatea. Râdeau de multe
ori în pat, jucând jocuri ciudate şi senzuale.
El era întotdeauna atent la detaliile ştiinţifice.
– De ce eşti aşa umedă? Parcă eşti un vârtej care mă soarbe.
Ea îi dădea un ghiont în coaste. Dar propria ei curiozitate nu
întârzia să se manifeste:
– Îmi place când eşti mic, slab şi sleit şi ca satinul la atingere.
De ce te schimbi aşa? Odată, o bătrână mi-a spus că se umflă cu
aer, când se face mare şi greu. Crezi că aşa e?
El clătină din cap:
– Nu cu aer. Se umple cu sânge din artere. Am văzut un
spânzurat cu prepuţul roşu de cât sânge se adunase în el.
– Dar eu nu te-am spânzurat, Robert Jeremy Cole!
– Se leagă de miros şi de văz. Odată, spre sfârşitul unei călătorii
obositoare, aveam un cal stors de vlagă, care abia mai putea să se
mişte. Dar a mirosit o iapă şi chiar înainte de a o vedea, organul a
crescut şi muşchii i s-au umflat şi a pornit-o spre ea atât de vajnic,
încât a trebuit să-l ţin.
O iubea atât de mult. Pentru ea, suferea orice pierdere. Totuşi,
inima îi bătu mai tare când, într-o seară, o siluetă familiară le
călcă pragul, dând din cap în semn de salut.
– Intră, Mirdin.
Prezentată vizitatorului, Mary îl privi curioasă; dar, după ce le
aduse vin şi prăjituri, plecă imediat, urmându-şi instinctul pe care
Rob îl îndrăgea.
– Chiar eşti creştin?
Rob dădu din cap.
– Te pot duce la vărul meu, care e rabin într-un oraş îndepărtat
din Fars. Dacă le ceri convertirea învăţaţilor de acolo, poate vor
accepta să te ajute. Şi n-o să mai fie nevoie de minciuni şi amăgiri.
414
 Rob îl privi lung şi clătină din cap.
Mirdin oftă:
– Dacă ai fi un ticălos, ai primi imediat. Dar eşti un om cinstit
şi credincios şi un doctor deosebit. Din cauza asta, nu pot să-ţi
întorc spatele.
– Mulţumesc.
– Nu te cheamă Jesse ben Benjamin.
– Nu. Numele meu e…
Dar Mirdin ridică o mână şi clătină din cap:
– Să nu vorbeşti de faţă cu mine despre celălalt nume. Trebuie
să rămâi Jesse ben Benjamin. Te-ai amestecat în Yehuddiyyeh.
Păreai fals în unele privinţe. Îmi spuneam că e vina tatălui tău, un
evreu european apostat, care s-a rătăcit de la căile noastre şi n-a
ştiut să-şi îndrume fiul. Trebuie să fii atent tot timpul, să nu faci o
greşeală mortală. Dacă eşti descoperit, vei primi o pedeapsă
cumplită. Moartea, fără îndoială. Dacă eşti prins, îi pui în pericol
pe toţi evreii de aici. Deşi nu sunt ei de vină pentru înşelăciunea
ta, în Persia, cei inocenţi pot avea uşor de suferit.
– Eşti sigur că vrei să ai de-a face cu mine? îl întrebă Rob
liniştit.
– M-am gândit. Trebuie să-ţi fiu prieten.
– Îmi pare bine.
Mirdin dădu din cap:
– Dar cer un preţ.
Rob aşteptă să-l audă.
– Trebuie să înţelegi în cine te prefaci. Ca să fii evreu, nu e de
ajuns să porţi caftan şi barba tunsă într-un anumit fel.
– Şi cum o să capăt această înţelegere?
– Trebuie să înveţi poruncile Domnului.
– Ştiu cele zece porunci.
Agnes Cole îi învăţase poruncile pe toţi copiii ei.
Mirdin cătină din cap:
– Cele zece porunci sunt fragmente din legile care alcătuiesc
Tora noastră. Tora conţine 613 porunci. Pe acestea trebuie să le
studiezi împreună cu Talmudul – comentariile la fiecare dintre
aceste legi. Numai atunci vei înţelege sufletul poporului meu.
– Mirdin, dar e mai rău decât Fiqhul. Sunt sufocat de
învăţătură, ripostă el disperat.
Ochii lui Mirdin sclipiră:
– Acesta e preţul meu, spuse el.
Rob văzu că era serios. Oftă:
415
 – La naiba. Fie.
Acum îl văzu pe Mirdin zâmbind. Îşi turnă vin şi, dispreţuind
masa şi scaunele europene, se aşeză pe podea cu picioarele sub el.
– Hai să începem. Prima poruncă este: „Veţi fi roditori şi vă veţi
înmulţi.”
Rob se simţi cuprins de bucurie la vederea chipului cald şi
plăcut al lui Mirdin acolo, în casa lui.
– Mă străduiesc, Mirdin, îi zâmbi prietenului său. Fac tot
posibilul!

416
 52
Modelându-l pe Jesse

– O cheamă Mary, ca pe mama lui Josua, îi spuse Mirdin soţiei

sale, în limba lor.
– O cheamă Fara, îi spuse Rob lui Mary, în engleză.
Cele două neveste se examinară una pe alta. Mirdin venise în
vizită cu Fara şi cu cei doi băieţei, David şi Issachar. Femeile nu
puteau vorbi, pentru că nu împărtăşeau aceeaşi limbă. Cu toate
acestea, după un scurt timp începură să comunice prin chicoteli,
semne cu mâinile, rotirea ochilor şi exclamaţii de frustrare. Poate
că Fara devenise prietena lui Mary la îndemnul soţului ei, dar cele
două femei, deosebite una de alta din toate punctele de vedere, se
respectară de la început.
Fara îi arătă lui Mary cum să-şi prindă părul roşu şi lung şi să-l
acopere cu un voal înainte de a ieşi din casă. Unele evreice îşi
acopereau şi faţa, ca musulmanele, dar cele mai multe se
mulţumeau cu un voal sau o basma de păr şi, făcând la fel, Mary
nu mai sărea în ochii vecinilor. Fara o duse la piaţă la negustorii
cu produse proaspete şi bune şi-i arătă tarabele care trebuiau
evitate. O învăţă să spele şi să săreze bine carnea, ca să fie kasher.
Şi să gătească o mâncare din carne, usturoi, foi de dafin şi sare
ţinute într-o oală de pământ înconjurată de cărbuni şi coaptă
foarte încet, toată ziua, pentru masa de sâmbătă. Felul acesta,
numit shalent, era deosebit de aromat şi fraged şi deveni meniul
preferat al lui Rob.
– Aş vrea aşa de mult să stau de vorbă cu ea! îi spuse Mary lui
Rob.
– O să te învăţ limba lor.
Dar ea nici nu voia să audă de idiş sau de persană.
– Eu nu sunt bună la limbi străine, ca tine. Ani întregi m-am
chinuit să învăţ latina şi nici engleza n-am deprins-o uşor. N-o să
mergem curând într-un loc unde o să pot auzi scoţiana mea?
– Când va veni timpul, îi spuse el, dar nu-i făcu nicio
promisiune exactă.

417
 Mirdin îşi luă asupra lui să medieze re-acceptarea lui Jesse ben
Benjamin în Yehuddiyyeh.
– Din timpul regelui Solomon, ba chiar dinainte de el, evreii şi-
au luat neveste creştine şi au rămas în comunitatea evreiască. Dar
au demonstrat prin toate actele vieţii lor că nu se separaseră de
poporul nostru.
La sugestia lui Mirdin, stabiliră să se întâlnească de două ori pe
zi la rugăciune în Yehuddiyyeh, pentru şaharitul de dimineaţă, la
mica sinagogă numită Casa Păcii, care-i plăcea lui Rob, şi pentru
ma’ariv seara, la sinagoga Casa Sionului, de lângă locuinţa lui
Mirdin. Pe Rob nu-l deranja. Legănatul, reveria şi intonarea ritmică
a rugăciunii îi liniştiseră sufletul întotdeauna. Cu cât se obişnuia
mai mult cu Vorbirea, uita că venitul la sinagogă făcea parte din
deghizarea lui şi uneori avea impresia că Dumnezeu îi aude
gândurile. Nu se ruga ca Jesse, Rob, evreu sau creştin, ci ca un
om care-şi caută pacea şi mângâierea. Uneori, le găsea într-o
rugăciune evreiască, alteori într-o amintire din copilărie. I se
întâmpla, în timp ce bărbaţii din jurul lui bolboroseau versete
vechi de când lumea, să se roage lui Iisus, la un sfânt sau chiar la
Mama.
Treptat, oamenii din Yehuddiyyeh nu-l mai priviră duşmănos,
căci se obişnuiseră cu uriaşul evreu european, ţinând în mână o
portocală şi fluturând o ramură de măslin în sinagoga Casa Păcii,
în timpul sărbătorii Sukkot a recoltei, postind alături de ceilalţi de
Yom Kippur sau dansând în procesiunile care celebrau ziua când
Domnul i-a dat Tora poporului Lui. Yaakob ben Rashi îi spuse lui
Mirdin că era limpede că Jesse ben Benjamin încerca să se facă
iertat pentru căsătoria cu o femeie creştină.
Mirdin era subtil şi cunoştea diferenţa dintre camuflajul
protector şi dăruirea totală.
– Îţi cer un singur lucru, spuse el. Să nu primeşti niciodată să
fii cel de-al zecelea om.
Rob J. înţelese. Dacă evreii voiau să aleagă zece bărbaţi de
vază, care să-i reprezinte, ar fi fost cumplit să-i înşele numai de
dragul măştii lui. Promise că n-o va face şi se ţinu de cuvânt.
Aproape în fiecare zi, el şi Mirdin îşi făceau timp să studieze
poruncile. Nu foloseau cărţi. Mirdin cunoştea pe de rost preceptele.
– Se admite, în general, că cele 613 porunci pot fi desprinse din
Tora, spuse el. Dar nu există un acord complet asupra formei lor
exacte. Un învăţat poate considera un precept ca poruncă
separată, iar altul îl poate include în porunca precedentă. Eu îţi
418
ofer versiunea celor 613 porunci predate în familia mea de-a
lungul generaţiilor şi auzită de mine de la tata, Reb Mulka Askar
din Masqat.
Mirdin îi spuse că 248 mitzvot erau porunci pozitive, cum ar fi
aceea că evreul trebuie să aibă grijă de văduve şi orfani, iar 365
erau negative, cum ar fi avertismentul că un evreu nu trebuie să
accepte mită.
Lui Rob îi plăcea mai mult să înveţe cu Mirdin decât pentru
şcoală, căci ştia că nu avea să urmeze niciun examen. Îi plăcea să
asculte la un pahar de vin legile evreilor şi în curând descoperi că
şedinţele acestea îi foloseau şi pentru studiul Fiqhului islamic.
Muncea mai îndârjit decât oricând, dar simţea că trăieşte din
plin. Ştia că viaţa în Ispahan e mult mai uşoară pentru el decât
pentru Mary. Deşi se întorcea nerăbdător la ea în fiecare seară,
dimineaţa pornea spre madrassa şi maristan cu un alt fel de
nerăbdare. Era în anul acela la studiul lui Galen şi se adâncise în
descrieri anatomice pe care nu le putea intui doar uitându-se la
pacienţi – diferenţa dintre artere şi vene, pulsul, lucrul inimii, ca
un pumn care strângea pereţii şi împingea sângele în timpul
sistolei, apoi se desfăcea şi se reumplea în diastolă.
Termină ucenicia la Jalal şi trecu de la oase, atele şi dispozitive
de tracţiune la instrumentarul chirurgical, căci fusese repartizat ca
asistent al lui al-Juzjani.
– Aşa începe cu fiecare învăţăcel, îi spuse Karim. Nu te
descuraja.
Pentru Karim, era uşor să vorbească despre răbdare. O parte
din calaat fusese o masă mare şi elegantă, unde-şi primea acum
clientela, compusă aproape numai din nobili de la curte. Era de
bon ton ca un bogătaş să amintească întâmplător într-o discuţie că
doctorul lui era eroul atlet al Persiei, Karim al chatirului şi
atrăsese pacienţii atât de repede, încât s-ar fi îmbogăţit şi fără
mărinimia şahului. Se îmbrăca numai cu haine alese şi-i copleşea
pe prieteni cu delicatese şi cu daruri, odată îi adusese lui Rob şi
un covor scump din Hamadhān, ca dar de nuntă. Îi arunca
ocheade lui Mary şi-i spunea în persană obrăznicii pe care ea se
bucura că nu le înţelege, dar în curând se ataşă de el şi-l trata ca
pe un frate neastâmpărat.
La spital, popularitatea lui Karim era la fel de mare. Învăţăceii
se adunau cârd după el la patul pacienţilor şi-l ascultau de parcă
ar fi fost înţeleptul înţelepţilor şi Rob nu putea decât să fie de
acord când Mirdin rânjea şi spunea că cel mai bun mijloc de a
419
deveni un doctor de succes e să câştigi un chatir.

Ocazional, al-Juzjani îl întreba pe Rob cum se numea şi la ce

folosea instrumentul din mâna lui. Erau mult mai multe decât
avusese Rob ca bărbier, special alcătuite pentru diverse operaţii, şi
curăţa şi ascuţea bisturie rotunjite, curbate, scalpele, ferăstraie de
oase, chiurete, sonde, cuţitaşe pentru desfăcut chisturi, burghie
pentru înlăturarea unor corpuri străine din os…
Până la urmă, metoda lui al-Juzjani fusese logică, pentru că,
după două săptămâni, când Rob începu să-l asiste în sala de
operaţii a maristanului, chirurgul nu trebuia decât să spună o
dată şi Rob alegea instrumentul cerut şi i-l înmâna imediat.
Mai erau la chirurgie doi asistenţi, care stăteau de câteva luni
pe lângă al-Juzjani. Li se dădea voie să opereze cazurile uşoare şi
nu erau scutiţi niciodată de criticile caustice ale maestrului.
Fu nevoie de zece săptămâni pentru ca al-Juzjani să-i permită
lui Rob să taie, sub directa lui supraveghere. Ocazia veni când
trebui să i se amputeze degetul arătător unui hamal călcat pe
mână de o cămilă.
Învăţase privind. Al-Juzjani punea întotdeauna un garou
subţire de piele. Rob îl legă cu îndemânare şi execută fără ezitare
amputaţia, pentru că făcuse ani de zile acest lucru, pe când era
bărbier. Întotdeauna, sângele îl împiedicase şi era încântat de
tehnica lui al-Juzjani, care-i permise să tragă pielea şi să facă o
cusătură curată, fără să fie nevoit să tamponeze decât o dată.
Al-Juzjani îl privi cu încruntarea lui obişnuită. După ce Rob
termină, chirurgul plecă fără nicio vorbă de laudă, dar nici nu-l
critică şi nu-i spuse că ar fi existat o modalitate mai bună şi,
curăţind masa de operaţie şi instrumentele, tânărul simţi în piept
căldura unei victorii.

420
 53
Patru prieteni

Orice măsuri ar fi luat regele regilor pentru a-l supraveghea pe

vizirul său în urma dezvăluirilor făcute de Rob, aceste măsuri erau
invizibile. Poate că mullahii lui Qandrasseh erau şi mai activi şi
mai zeloşi decât înainte în strădania de a transforma Ispahanul
într-un oraş drept-credincios.
Trecuseră şapte luni de când fusese chemat ultima oară la
curte. Rob era mulţumit cu situaţia, căci, împărţit între soţie şi
pregătirea medicală, nu-i mai rămânea deloc timp de pierdut.
Într-o dimineaţă, soldaţii bătură la uşă, alarmând-o pe Mary.
– Şahul doreşte să călăriţi astăzi cu el.
– Nu te speria, îşi linişti el nevasta şi se duse.
Lângă grajdurile din spatele Casei Paradisului se întâlni cu
Mirdin Askari, un Mirdin pământiu la faţă. Chibzuiră că în spatele
invitaţiei amândurora nu putea să fie decât Karim, care, de la
concurs, devenise favoritul lui Alā.
Aşa era. Şahul călări spre ei, urmat la un pas de prietenul lor, a
cărui figură era luminată de un zâmbet larg.
Zâmbetul îi păli când văzu că şahul îşi pleca urechea să asculte
vorbele lui Mirdin, care, în timp ce se prosterna în ravi zemin,
murmura în evreieşte.
– Hai, spune-ne acum în persană ce bâiguiai! îl repezi Alā.
– Este o binecuvântare, Sire, pe care o rostesc evreii când îl văd
pe rege, se încumetă Mirdin să răspundă. „Fii binecuvântat,
Doamne Dumnezeule, împărat al lumii, care i-ai dat omului slava
Ta.”
– Dhimmii îi mulţumesc lui Dumnezeu când îl văd pe şah? se
miră Alā, plăcut surprins.
Rob ştia că era o berakhah rostită de evrei la vederea oricărui
rege, dar nici el, nici Mirdin nu găsiră cu cale să strice impresia
şahului, care părea foarte bine dispus când dădu pinteni calului
lui alb.
– Mi s-a spus că ţi-ai luat o nevastă europeană, se întoarse el
spre Rob.

421
 – E adevărat, Măria Ta.
– Am auzit că părul ei e roşu ca henna.
– Da, majestate.
– Părul unei femei trebuie să fie negru.
Rob nu putea discuta preferinţele şahului şi nici nu voia; era
bucuros că avea o femeie pe care Alā nu punea preţ.
Petrecură ziua cam la fel ca atunci când fusese singur cu şahul,
doar că acum, împărţind cu cei doi prieteni povara atenţiei lui Alā,
se simţi mai bine decât data trecută. Alā fu încântat să descopere
în Mirdin un bun cunoscător al istoriei persane şi comentară
amândoi cucerirea Persepolisului de către Alexandru, pe care
şahul o deplângea ca persan, dar o aplauda ca om de arme. Înainte
de amiază, Alā şi Karim practicară lupta cu suliţa într-un umbrar,
în timp ce el şi Mirdin stăteau într-o parte şi, uitând de zăngănitul
fierului şi fierbinţeala bătăliei, discutau despre cusăturile
chirurgicale şi materialele cele mai bune folosite: mătasea, inul
(despre care amândoi conveniră că se descompune prea repede),
părul de cal şi favoritul lui Ibn Sina, părul uman.
Mâncară şi băură copios în cortul regelui, încercându-şi pe
rând îndemânarea la jocul de şah. Mirdin luptă vitejeşte şi era cât
pe aci să-l bată pe rege, ceea ce îndulci pentru Alā gustul victoriei.
Se scăldară liniştiţi în apa caldă din peştera secretă, lăsându-se
mângâiaţi de unde şi înveseliţi de o cantitate inepuizabilă de vin de
soi. Karim îl ţinu pe limbă înainte de a-l gusta, ridicându-şi
pleoapele, apoi îi zâmbi lui Alā:
– Eu am fost cerşetor în copilărie. V-am mai spus asta,
majestate?
Alā îi întoarse zâmbetul şi clătină din cap.
– Un băiat cerşetor bea acum vinul regelui regilor.
– Da. Mi-am ales drept prieteni un băiat cerşetor şi o pereche de
evrei, râse Alā, mai mult şi mai tare decât ei. Am planuri mari
pentru marele meu chatir şi mi-a intrat la inimă acest dhimmi, îi
dădu el lui Rob un ghiont, uşor ameţit de băutură. Şi acum aflu că
şi un alt dhimmi e un bărbat vrednic de luat în seamă. Să rămâi la
Ispahan când termini madrassa, Mirdin Askari, să te fac doctor la
curte.
Obrajii lui Mirdin se îmbujorară:
– Sire, mă onoraţi. Vă implor să nu vă mâniaţi, dar vă rog să-mi
îngăduiţi să mă întorc, după ce devin hakim, acasă, pe
pământurile din jurul marelui golf. Tatăl meu e bătrân şi suferind.
Eu sunt primul doctor din neamul nostru şi aş vrea să mă vadă
422
stabilit în sânul familiei, înainte de a muri.
Alā dădu din cap cu nepăsare:
– Şi cu ce se ocupă familia asta a ta de lângă marele golf?
– Bărbaţii noştri călătoresc de-a lungul ţărmului, cumpărând
perle de la scufundători, majestate.
– Perle! E bine, îmi place să cumpăr perle de valoare. O să-ţi
îmbogăţeşti rudele, dhimmi. Spune-le să caute cea mai mare şi cea
mai rotundă perlă şi să mi-o aducă şi vor primi o avere în schimb.
La întoarcere, se legănau în şei. Alā se lupta să stea drept şi li
se adresa cu o afecţiune care ar fi putut să dispară după ce aburii
băuturii s-ar fi împrăştiat. Ajungând la grajdurile regale, slujitorii
şi pajii făcură roată în jurul lor şi Alā se hotărî să-i uluiască:
– Suntem patru prieteni! răcni el, în auzul tuturor. Patru
oameni de treabă care sunt prieteni!

Cuvintele lui făcură repede înconjurul oraşului, ca toate bârfele

legate de şah.
– E nevoie să fii prevăzător faţă de anumiţi prieteni, îl sfătui Ibn
Sina pe Rob, cu o săptămână mai târziu.
Erau la o serbare organizată pentru şah de către Fath Ali,
bogătaşul care aproviziona curtea cu vinuri alese. Rob fu fericit să-
l întâlnească acolo pe Ibn Sina. De la căsătoria lui, marele doctor,
cu sensibilitatea lui caracteristică, nu-i mai solicitase decât rareori
tovărăşia la cină. Acum treceau amândoi pe lângă Karim, închis
într-un cerc de admiratori, mai mult ca un prizonier decât ca un
stăpân.
Prezenţa lor acolo se datora faptului că beneficiaseră de calaat,
dar Rob era deja plictisit de serbările regale, condamnate toate să
semene unele cu altele. În plus, îi repugna să piardă timpul:
– Aş prefera să fiu acum în maristan, la lucru, acolo unde mi-e
locul, spuse el.
Ibn Sina privi cu prudenţă în jur. Se plimbau pe domeniul
negustorului, bucurându-se de câteva momente de libertate,
datorate faptului că Alā tocmai intrase în haremul lui Fath Ali.
– Nu trebuie să uiţi niciodată că ai de-a face cu un monarh,
care nu e un om obişnuit, spuse Ibn Sina. Un rege nu e ca tine sau
ca mine. Face un semn nepăsător cu mâna şi un om ca noi e
trimis la moarte. Sau îndoaie un deget şi un alt om e lăsat să
trăiască. Asta e puterea absolută şi niciun om născut din femeie
nu poate să-i reziste. Îi înnebuneşte puţin chiar şi pe cei mai buni
domnitori.
423
 Rob ridică din umeri:
– N-am cerut niciodată să mă aflu în compania lui şi nici n-am
vrut să mă amestec în politică.
Ibn Sina dădu din cap aprobator.
– Stăpânitorilor din Orient le place să-şi aleagă vizirii dintre
doctori, simţind că lecuitorii se bucură, într-un anumit fel, de
atenţia lui Allah. Ştiu ce uşor e să fii ademenit de o astfel de putere
şi am băut şi eu din vinul ei otrăvitor. Când eram tânăr, am
acceptat de două ori să fiu vizir în Hamadhān. A fost o
îndeletnicire mult mai primejdioasă decât medicina. Prima dată,
viaţa mea a atârnat de un fir de păr. Am fost închis în castelul
Fardajān, unde am fost lăsat luni de zile. După ce am fost eliberat,
am ştiut că nu mai puteam fi în siguranţă la Hamadhān. Mi-am
luat familia şi pe al-Juzjani şi ne-am stabilit la Ispahan, punându-
ne sub protecţia şahului.
Se întoarse spre grădinile unde se desfăşura serbarea.
– Ce bine e pentru Persia că Alā le dă voie marilor doctori să-şi
facă meseria, spuse Rob.
Ibn Sina zâmbi:
– Face parte din planul lui să fie considerat un mare rege,
ocrotitor al artelor şi ştiinţelor, spuse el sec. Încă din tinereţe, era
însetat de putere. Acum încearcă să-şi lărgească imperiul,
devorându-şi duşmanii înainte ca ei să-l înghită.
– Seliucii.
– Dacă aş fi vizir la Ispahan, mi-ar fi teamă cel mai mult de
seliuci, spuse Ibn Sina. Dar Alā stă cu ochii îndreptaţi asupra lui
Mahmud al Ghaznei, pentru că ei doi sunt făcuţi din acelaşi aluat.
Alā a pătruns de patru ori în India şi a capturat douăzeci şi opt de
elefanţi de război. Mahmud e mai aproape de India şi are peste
cincizeci de elefanţi. Alā îl invidiază şi se teme de el. Dacă vrea să-
şi împlinească visurile, Mahmud trebuie eliminat.
Ibn Sina se opri şi puse o mână pe braţul lui Rob:
– Să ai multă grijă. Oameni cu scaun la cap spun că zilele de
vizir ale lui Qandrasseh sunt numărate. Şi că un doctor tânăr îi va
lua locul.
Rob nu spuse nimic, dar îşi aminti ca Alā spusese că avea
„planuri mari” pentru Karim.
– Dacă e adevărat, Qandrasseh îl va lovi fără milă pe rivalul
său. Nu e destul să nu râvneşti puterea. Când un doctor are de-a
face cu stăpâni mari, trebuie să înveţe să se încline şi să se
mlădieze, dacă vrea să trăiască.
424
 Rob nu era prea sigur că avea să reuşească să se încline şi să
se mlădieze.
– Nu fi prea îngrijorat, îi spuse Ibn Sina. Alā se răzgândeşte
uşor şi nu-ţi poţi face planuri sigure de viitor.
Nu mai vorbiră şi se întoarseră în grădini, cu puţin înainte ca
personajul conversaţiei lor să revină din haremul lui Fath Ali,
odihnit şi bine dispus. În timpul serbării, Rob nu putu să nu se
întrebe dacă Ibn Sina nu fusese şi el gazda şahului. Se duse la
Khuff şi-l întrebă.
Căruntul căpitan al porţilor îşi îngustă ochii concentrat, apoi
dădu din cap:
– Acum câţiva ani, spuse el.
Era limpede că Alā n-ar fi putut fi interesat de Reza, prima
soţie, aşa că probabil că-şi ceruse drepturile de rege asupra
Despinei. Rob şi-l imagină pe şah urcând scara în spirală din
turnul de piatră, în timp ce Khuff stătea de pază.
Încălecând trupul micuţ şi voluptos al femeii.
Aproape fascinat, Rob îi observă pe cei trei bărbaţi, idolatrizaţi
fiecare în felul lui. Şahul era înconjurat de haita lui obişnuită de
linguşitori. Ibn Sina, grav şi senin, răspundea liniştit la întrebările
unor învăţaţi. Karim, ca întotdeauna în ultimul timp, era aproape
sufocat de admiratori, care tânjiseră să-l atingă, să-i vorbească şi
să se îmbete de gloria lui.
Această Persie încerca să-l facă pe rând pe orice bărbat un
încornorat.

Instrumentele de chirurgie i se păreau prelungiri naturale ale

mâinilor lui. Al-Juzjani îi acorda tot mai mult timp, învăţându-l
fiecare tehnică şi dovedind o răbdare nesfârşită. Persanii aveau un
mod de a adormi simţurile pacienţilor. Cânepa ţinută câteva zile în
zeamă de orz alcătuia o infuzie care, înghiţită, îi permitea
pacientului să rămână treaz, amorţindu-i durerea. Rob petrecu
două săptămâni cu spiţerul-şef al spitalului, învăţând să prepare
băuturi adormitoare. Efectele substanţelor erau imprevizibile şi
greu de controlat, dar uneori le permiteau doctorilor să opereze
fără gemetele şi zbaterile pacientului chinuit de durere.
Reţetele păreau să ţină mai mult de magie decât de medicină.

Luaţi carnea unei oi. Curăţaţi-o de grăsime şi tăiaţi-o în bucăţi, pe

care le tăvăliţi bine prin seminţe de agavă, ţineţi-o într-un vas de
pământ acoperit cu o grămadă de gunoi de cal, până se umple de
425
viermi. Apoi puneţi viermii într-un vas de sticlă, până se zgârcesc. La
folosire, luaţi două părţi din ei şi o parte de praf de opium, care
trebuie trase pe nas.

Opiul era extras din polenul macului, o floare orientală. Se

cultiva în preajma Ispahanului, dar se aducea şi din Ghazna şi
Turcia, căci opiul era folosit atât în medicină, cât şi în ritualul
religios musulman. Era la baza tuturor reţetelor de amorţire a
durerii.

Luaţi opiu şi scorţişoară. Măcinaţi-le şi coaceţi-le împreună, apoi

lăsaţi-le la înmuiat patruzeci de zile, într-o oală cu vin vechi. Ţineţi
vasul la soare, până conţinutul se face ca o pastă. Fărâmiţaţi din ea
pastile. Acestea se dau pacienţilor câte una, făcându-i să-şi piardă
cunoştinţa pe loc.

De cele mai multe ori foloseau o altă prescripţie, favorizată de

Ibn Sina.

Luaţi părţi egale de agavă, opiu, laptele-câinelui şi lemn-dulce.

Măcinaţi-le separat, apoi amestecaţi-le. Presăraţi în mâncare puţin
din acest amestec şi cel care o mănâncă va adormi pe loc.

În ciuda părerii lui că al-Juzjani îl antipatiza pentru relaţia cu

Ibn Sina, Rob ajunse în curând să lucreze cu toate instrumentele
chirurgicale. Ceilalţi învăţăcei erau invidioşi pe îndemânarea lui şi-
şi exprimau sentimentele prin bombăneli şi insulte răutăcioase.
Lui Rob nu-i păsa, căci învăţa mai mult decât îndrăznise să viseze
că e posibil. Într-o după-amiază, după ce făcuse operaţia care-l
neliniştise cel mai mult, îndepărtarea opacităţii de pe ochi, încercă
să-i mulţumească lui al-Juzjani, dar chirurgul îi reteză vorbele:
– Ai mână de chirurg. N-o au prea mulţi învăţăcei şi ţi-arăt şi
din egoism, fiindcă îmi faci multă treabă.
Era adevărat. În fiecare zi făcea amputări, curăţa orice fel de
răni, elibera fluide din abdomen, smulgea vene varicoase…
– Am impresia că a început să-ţi placă prea mult să tai, îi spuse
Mirdin într-o seară, când stăteau la o partidă de şah, la casa
ultimului.
În cealaltă cameră, Fara asculta cum Mary îi adormea pe copii
cu un cântec în scoţiană.
– Mă simt atras de asta, recunoscu Rob.
426
 Se gândise în ultima vreme să se specializeze în chirurgie după
ce avea să devină hakim. În Anglia, chirurgii erau consideraţi mai
prejos de doctori, dar în Persia erau la fel de respectaţi şi prosperi
şi primeau titlul special de ustad. Totuşi, avea rezerve:
– Atât cât e, chirurgia e bună. Dar ne limităm la operaţii de
suprafaţă. Interiorul corpului e un mister închis în cărţi vechi de
mii de ani. Nu ştim aproape nimic despre el.
– Aşa trebuie să fie, spuse Mirdin placid şi luă o rukh cu un
pion. Creştinii, evreii şi musulmanii sunt de acord că e un păcat să
strici forma umană.
– Eu nu vorbesc de stricarea formei umane, ci de chirurgie, de
disecţie. Anticii nu se împiedicau de teama de păcat şi puţinul pe
care-l ştim astăzi, îl ştim de la vechii greci, care erau liberi să
studieze corpul uman. Disecau morţii şi observau cum sunt făcuţi
pe dinăuntru. Atunci ştiinţa a cunoscut un moment de lumină, iar
apoi, sute de ani la rând, s-a scufundat în întuneric.
Rămase pe gânduri şi lui Mirdin nu-i fu greu să-i ia cealaltă
tură şi un cal.
– Cred, continuă Rob, pe un ton domol, că şi în secolele acestea
întunecate au existat focuri tainice.
Mirdin deveni atent.
– Oameni care au avut tăria să disece morţi, sfidându-i pe
preoţi ca să-şi îndeplinească lucrarea lor de doctori, după voia
Domnului.
– Doamne sfinte, se minună Mirdin. Asemenea oameni ar fi
consideraţi vrăjitori.
– N-ar fi în stare să-şi împărtăşească altora cunoştinţele, dar
măcar le-ar folosi pentru ei.
Mirdin era din ce în ce mai alarmat. Rob îi zâmbi:
– Nu, eu n-aş face-o, spuse el blând. Eu am destule griji şi aşa,
prefăcându-mă că sunt evreu. Nu am şi un astfel de curaj.
– Trebuie să ne arătăm recunoscători pentru puţinul pe care-l
avem, spuse Mirdin sec.
Devenise destul de neatent pentru a juca slab, pierzând repede
o tură şi doi cai, dar Rob nu învăţase regulile suficient de bine
pentru a forţa victoria. Mirdin îşi regrupă forţele rapid şi lucid şi,
după o duzină de mutări, Rob experimentă înciudat, ca totdeauna,
temutul şahtreng.

427
 54
Aşteptările lui Mary

Mary nu avea nicio altă prietenă în afară de Fara, dar evreica îi

ajungea. Cele două femei învăţară să comunice ore în şir, fără
întrebările şi răspunsurile de convenienţă, obişnuite în societate.
Uneori Mary vorbea şi Fara asculta şuvoiul scoţian pe care nu-l
înţelegea, alteori Fara folosea Vorbirea şi Mary auzea cuvintele fără
înţeles.
Cuvintele erau ciudat de lipsite de importanţă. Contau mai
mult emoţiile reflectate în trăsăturile feţei, gesturile, inflexiunile
vocii, tainele dezvăluite prin privire.
Astfel, îşi împărtăşeau sentimentele şi Mary se bucura că Fara
n-o înţelege, căci astfel nu i-ar fi vorbit atât de deschis unei
cunoştinţe atât de recente. Îi dezvălui tristeţea generată de lipsa
tatălui; singurătatea ei, izolarea de biserică; dorul cu care se trezea
după ce o visase pe femeia tânără şi frumoasă care fusese cândva
Jura Cullen, angoasa care o cuprindea în căsuţa din Yehuddiyyeh,
când deschidea ochii şi-şi dădea seama că mama ei murise de
mult. Şi-i mai vorbea şi despre alte lucruri, pe care nu i le-ar fi
pomenit nici prietenei celei mai bune: despre cât de mult îl iubea,
despre dorinţa şi căldura pe care le stârnea în ea, făcând-o să
înţeleagă iepele în călduri; despre faptul că nu mai putea vedea o
oaie încălecată de berbec fără să vadă picioarele ei încolăcindu-l,
să simtă gustul gurii lui şi mirosul cărnii lui tari.
Nu ştia dacă şi Fara îi vorbea despre astfel de lucruri, dar
uneori i se părea că soţia lui Mirdin îi dezvăluia intimităţi la fel de
importante şi cele două femei diferite se legară una de alta ca două
prietene adevărate.
Într-o dimineaţă, Mirdin râse şi prinse încântat umărul lui Rob:
– Ai ascultat porunca să te înmulţeşti. Aşteaptă un copil, măi,
berbec european!
– Nu-i adevărat!
– Ba da, spuse ferm Mirdin. O să vezi. Fara nu se înşală
niciodată când e vorba de asta.
După două dimineţi, Mary păli după masă şi vomită mâncarea,

428
iar Rob trebui să cureţe şi să presare nisip pe podeaua de lut. În
săptămâna aceea, ea vomită de mai multe ori şi când nu mai avu
ciclu, fură siguri. N-ar fi trebuit să se mire, pentru că făcuseră
dragoste fără nicio precauţie; dar ea se gândise înainte că poate lui
Dumnezeu nu-i era pe plac unirea lor.
De regulă, avea un ciclu dureros şi fu bucuroasă să scape de el,
deşi acum avea o stare permanentă de greaţă. Rob îi ţinea capul şi
făcea curăţenie, aşteptând copilul cu încântare şi nervozitate şi
întrebându-se cum va arăta creatura izvorâtă din sămânţa lui.
Acum îşi dezbrăca soţia cu şi mai multă ardoare decât înainte, căci
omul de ştiinţă din el se delecta cu observarea modificărilor
treptate suferite de trupul ei: înroşirea sfârcurilor, îngreunarea
sânilor, arcuirea pântecului, schimbarea expresiei feţei din cauza
umflării buzelor şi a nasului. Insista ca ea să stea pe burtă, ca să-i
observe îngroşarea şoldurilor şi a coapselor. La început, Mary se
bucură de atenţia pe care i-o acorda, dar apoi începu să-şi piardă
răbdarea:
– Dar degetele de la picioare? mormăi ea. Ia uită-te şi la ele.
El îi studia cu seriozitate picioarele, apoi îi spunea că degetele
rămăseseră neschimbate.
***
Atracţia lui Rob pentru chirurgie se destrămă după o serie de
castrări.
Acestea se practicau des şi erau de două feluri. Bărbaţii
frumoşi, aleşi pentru a păzi intrarea haremurilor, sufereau numai
pierderea testiculelor, pentru că nu veneau des în contact cu
femeile. Serviciile din interiorul haremului erau asigurate de
pocitanii, care primeau şi un premiu pentru desfigurare, dacă
veneau cu nasul strâmb sau buza spartă sau dacă aveau dinţi
negri şi rari. Acestora li se înlăturau, complet, organele genitale şi
cărau cu ei, un tub subţire pentru a putea urina.
Băieţii erau castraţi de multe ori la vârste fragede. Uneori erau
trimişi la şcolile de eunuci din Bagdad, unde învăţau să cânte şi să
danseze sau să administreze bunurile stăpânului lor, devenind
nişte servitori foarte apreciaţi, ca Wasif, sclavul lui Ibn Sina.
Tehnica era primitivă. Chirurgul apuca cu mâna stângă
obiectul amputaţiei şi-l tăia cu o lamă ascuţită, dintr-o singură
mişcare, căci viteza era esenţială. Apoi se aplica cenuşă caldă pe
zona sângerândă şi bărbatul nu mai era întreg.
Al-Juzjani îi spuse că uneori, când castrarea era socotită o
pedeapsă, nu i se mai punea cenuşă şi condamnatul era lăsat să
429
sângereze până la moarte.
Într-o seară, Rob îşi privi soţia şi încercă să nu se mai
gândească la faptul că niciun băiat sau bărbat operat de el nu
avea să mai facă vreodată o femeie să palpite de viaţă. Puse mâna
pe pântecul ei cald, care nu devenise încă foarte mare.
– În curând, o să fie cât un pepene.
Fusese la Casa Înţelepciunii şi citise despre fetus. Ibn Sina
scria că după ce sămânţa se închide în pântec, viaţa se formează
în trei etape. După marele doctor, în prima etapă, cheagul se
transformă într-o inimă mică; în etapa a doua, mai apare un
cheag, care alcătuieşte apoi ficatul; iar în etapa a treia se dezvoltă
toate organele.
– Am găsit o biserică, spuse Mary.
– O biserică creştină? întrebă el uimit, iar ea dădu din cap.
Nu ştia că există o biserică la Ispahan.
Cu o săptămână înainte, ea şi Fara fuseseră să cumpere grâu
de la piaţa armenească. Se rătăciseră pe o cărare strâmtă şi urât
mirositoare şi acolo văzuse biserica Sf. Arhanghel Mihail.
– Catolici orientali?
Ea dădu din nou din cap.
– E o bisericuţă tristă, slujită umil, la care vine o mână de
muncitori armeni săraci. Probabil că e tolerată fiindcă-i prea slabă
ca să fie o ameninţare.
Ea mai mersese acolo de două ori, singură, invidiindu-i pe
armenii zdrenţăroşi.
– Slujba se ţine în limba lor. Noi nici n-am putea să dăm
răspunsurile.
– Dar te împărtăşesc. Îl au pe Iisus în altar.
– Ne-am risca viaţa dacă am merge acolo. Du-te la sinagogă cu
Fara şi roagă-te în gând. Când merg la sinagogă, mă rog lui Iisus şi
sfinţilor.
Ea-şi ridică ochii şi în ei văzu pentru prima oară resentimentul
mocnit:
– N-am nevoie să-mi permită evreii să mă rog, îi spuse ea cu
glas arzător.

Mirdin fu de acord că nu trebuia să-şi aleagă chirurgia ca

profesie:
– Nu numai din cauza castrărilor, deşi sunt cumplite. Dar în
locurile unde tribunalele nu au medici, chirurgul e chemat să
îngrijească prizonierii după aplicarea pedepselor. Mai bine să ne
430
folosim îndemânarea luptând cu bolile decât să curăţăm cioturile
unor organe care ar fi putut să fie sănătoase.
Stăteau în soarele dimineţii, pe treptele de piatră ale madrassei.
Mirdin oftă când Rob îi spuse că Mary tânjea după biserică.
– Când sunteţi singuri, rostiţi-vă rugăciunile voastre. Şi trebuie
să vă întoarceţi la ai voştri cât mai curând posibil.
Rob dădu din cap, privindu-l gânditor. Mirdin se purtase rece şi
dispreţuitor când îl crezuse evreu care şi-a renegat credinţa. Dar
de când aflase că Rob era altfel, se dovedise un prieten desăvârşit.
– Te-ai gândit, întrebă încet Rob, că fiecare credinţă se
consideră singura care se bucură de iubirea lui Dumnezeu? Noi,
voi şi Islamul – fiecare se crede credinţa cea dreaptă. Se poate să
ne înşelăm cu toţii?
– Poate că avem cu toţii dreptate, spuse Mirdin.
Rob se simţi năpădit de afecţiune. Mirdin avea să plece la
familia lui din Masqat şi Rob avea să se întoarcă acasă, după
dobândirea titlului de hakim. Fără îndoială, nu le era dat să se mai
întâlnească. Întâlnind ochii prietenului său, fu sigur că şi el se
gândea la acelaşi lucru.
– O să ne revedem în Paradis?
Mirdin îl privi grav:
– Îţi dau întâlnire în Paradis. Jurăm?
– Jurăm, zâmbi Rob.
Îşi strânseră încheieturile.
– Eu mă gândesc la marginea dintre viaţă şi Paradis ca la un
râu, spuse Mirdin. Dacă peste râu sunt mai multe poduri, de ce ar
conta pentru Dumnezeu pe care îl alegem ca să trecem râul?
– Cred că n-ar conta, spuse Rob.
Cei doi se despărţiră cu sufletul încălzit şi fiecare se duse la
munca lui.
Rob se duse la chirurgie împreună cu ceilalţi doi ucenici şi
ascultară cu toţii avertismentul de discreţie dat de al-Juzjani
înaintea operaţiei din ziua aceea. Nu dezvăluia identitatea
pacientei, pentru a-i proteja reputaţia, dar dădea de înţeles că era
rudă îndeaproape cu un om cunoscut şi puternic şi că suferea de
cancer la sân.
Din cauza gravităţii bolii, interdicţia religioasă numită aurat –
care interzicea oricărui bărbat în afară de soţ să vadă trupul unei
femei de la gât până la genunchi – era înlăturată, permiţându-li-se
să opereze.
Femeia fusese anesteziată cu opiu şi vin şi fu adusă la ei în
431
stare de inconştienţă. Era plină şi planturoasă şi sub pânza care-i
acoperea capul scăpau câteva şuviţe cărunte. Era înfăşurată peste
tot în văluri, lăsându-i-se descoperiţi doar sânii mari, moi şi flasci,
dezvăluindu-i vârsta trecută de tinereţe.
Al-Juzjani îi puse pe toţi învăţăceii să palpeze sânii, ca să înveţe
să recunoască tumoarea. Era detectabilă chiar şi fără palpare, o
umflătură vizibilă pe o parte laterală a sânului stâng, lungă cât
degetul mare al lui Rob şi de două ori mai groasă.
Îl interesa foarte mult operaţia; nu mai văzuse un sân deschis.
Când al-Juzjani tăie mult sub umflătură, dorind s-o scoată toată,
sângele ţâşni abundent sub carnea moale, femeia gemu şi
chirurgul lucră repede, pentru a termina înainte ca pacienta să se
trezească.
Rob văzu că înăuntru erau muşchi, o carne cenuşie şi bucăţi de
grăsime galbenă, ca cele dintr-un pui. Putea distinge clar mai
multe canale trandafirii, care se uneau în sfârc, aşa cum braţele
unui râu se varsă într-un golf; din sfârc ţâşnea un lichid înroşit, ca
un lapte roz.
Al-Juzjani scosese tumoarea şi cosea rapid. Dacă nu i s-ar fi
părut imposibil, Rob ar fi crezut că doctorul era nervos.
E ruda şahului, îşi spuse el. Poate o mătuşă; poate e chiar
femeia care-l iniţiase pe Alā în viaţa sexuală, cea despre care îi
vorbise în peşteră.
Mormăind, aproape complet trează, fu dusă de acolo imediat
după ce operaţia fu cusută. Al-Juzjani oftă:
– Nu are leac. Până la urmă, cancerul o va ucide, dar putem
încerca să-i încetinim progresul.
Îl văzu afară pe Ibn Sina şi se duse să-i dea raportul, în timp ce
ucenicii curăţiră sala de operaţie.
În curând, Ibn Sina apăru în sală şi-i spuse lui Rob câteva
cuvinte, bătându-l pe umăr înainte de a pleca.
Fu năucit de spusele marelui doctor. O porni spre khazanat-ul-
sharaf, spiţeria unde lucra Mirdin. Se întâlniră pe coridor. Rob
văzu pe faţa lui Mirdin că era răvăşit de aceleaşi emoţii ca şi el:
– Şi tu?
Mirdin dădu din cap.
– Peste două săptămâni?
– Da.
Simţi că-l cuprinde panica:
– Mirdin, nu sunt gata de examen. Tu eşti de patru ani aici, eu
doar de trei, nu sunt gata.
432
 Mirdin îşi uită nervozitatea proprie şi zâmbi:
– Eşti gata. Ai fost bărbier-felcer şi toţi şi-au dat seama aici de
valoarea ta. O să învăţăm împreună două săptămâni şi apoi vom
da examenul.

433
 55
Un desen anatomic

Ibn Sina se născuse într-o mică aşezare numită Afşanah, de

lângă satul Kharmaythan şi când era încă în scutece familia lui se
mutase în oraşul apropiat, Bukhara. Tatăl lui, perceptor de
impozite, îi luase de mic un profesor de Coran şi altul de literatură,
astfel că, pe la vârsta de zece ani, băiatul cunoştea pe de rost
cartea sfântă a musulmanilor şi era iniţiat în cultură. Tatăl lui
întâlnise un grădinar învăţat, pe nume Mahmud Matematicianul,
care-i predase copilului algebra şi sistemul de calcul indian.
Înainte de a-i da tuleiele, adolescentul era expert în drept şi în
geometria lui Euclid şi profesorii săi îi implorară tatăl să-l lase să
urmeze o carieră de savant.
Începu studiul medicinei la unsprezece ani şi, la, şaisprezece, le
dădea lecţii doctorilor mai vârstnici şi-şi petrecea o mare parte din
timp practicând dreptul. Avea să fie jurist şi filosof toată viaţa, dar
observă devreme că, oricât de respectate şi bine privite ar fi fost
aceste profesiuni în Persia, nimic nu conta pentru oameni mai
mult decât sănătatea şi bunăstarea lor. Soarta îl împinse pe Ibn
Sina de la o vârstă fragedă în preajma conducătorilor, a căror
sănătate o îngriji. Şi deşi scrise cărţi de drept şi filosofie, care-i
atraseră titulatura de Cel de-al Doilea învăţător (primul fiind
Mahomed), faima şi adoraţia semenilor şi le câştigă în calitate de
Prinţ al Doctorilor.
Sosit la Ispahan cu titlul de hakimbashi, hotărât să renunţe la
politică, găsi în oraş o mulţime de doctori şi pe alţii care se
declarau singuri lecuitori. Dintre aceştia, numai puţini aveau
cultura uriaşă sau geniul lui intelectual şi-şi dădu seama că era
nevoie de o instituţie care să ateste calitatea de medic. De peste un
secol, examenele de doctor se dădeau la Bagdad, dar Ibn Sina
reuşi să convingă stăpânirea că madrassa din Ispahan putea
deveni cea mai bună şcoală de medicină, avându-l pe el ca
examinator principal.
Ibn Sina era doctorul cel mai renumit din califate, dar şcoala
unde lucra nu avea nici prestigiul, nici mijloacele altora cu tradiţie.

434
Academia din Toledo îşi avea Casa Ştiinţei, Universitatea din
Bagdad avea şcoala de traducători, Cairo se lăuda cu tradiţie
medicală de sute de ani. Toate acestea aveau câte o bibliotecă
magnifică şi celebră. Prin contrast, madrassa din Ispahan era mică
şi biblioteca ei depindea de dărnicia celei din Bagdad. Maristanul
era o versiune redusă a marelui spital Azudi din Bagdad. Prezenţa
lui Ibn Sina trebuia să compenseze dimensiunile şi lipsa de
măreţie a localului.
Ibn Sina îşi recunoştea păcatul mândriei. Dorea ca doctorii pe
care-i pregătea să contribuie la consolidarea reputaţiei lui
extraordinare.
În cea de-a opta zi a lunii Shawwa, o caravană din Bagdad îi
aduse o scrisoare de la Ibn Sabur Yāqūt şeful medicilor
examinatori din Bagdad. Ibn Sabur venea la Ispahan şi avea să
viziteze maristanul în prima jumătate a lunii Zulkadah. Ibn Sina îl
cunoştea pe Ibn Sabur şi se oţeli, aşteptându-se la
condescendenţă şi comparaţii arogante din partea rivalului din
Bagdad.
Cu toate averile care se cheltuiau acolo pentru medicină, ştia că
examenul de absolvire de la Bagdad era adesea prea uşor. Avea la
maristan doi dintre cei mai bine pregătiţi învăţăcei din promoţiile
lui. Şi ştiu cum putea ului Bagdadul cu doctorii pe care-i pregătea
el.
Astfel, din cauză că Ibn Sabur Yāqūt venea la maristan, Jesse
ben Benjamin şi Mirdin Askari fură anunţaţi că-şi vor da examenul
pentru obţinerea titlului de hakim.

Ibn Sabur Yāqūt nu se schimbase. Succesul adăugase o licărire

imperioasă ochilor lui cu pleoape pufoase. Părul îi mai încărunţise
în cei doisprezece ani de când nu se mai văzuseră şi deşi purta un
costum scump şi pretenţios, care-i demonstra prosperitatea,
materialul colorat nu putea ascunde rotunjimile taliei. Făcu
înconjurul madrassei şi maristanului cu un zâmbet pe buze,
glumind degajat şi observând că-ţi trebuia multă abilitate ca să
faci lucrurile la scară atât de mică.
Distinsul vizitator păru încântat de invitaţia de a face parte din
comisia de examinare pentru doi candidaţi.
Comunitatea ştiinţifică din Ispahan avea câteva vârfuri
strălucite, care erau respectate şi la Toledo sau Cairo şi lui Ibn
Sina nu-i fu greu să întrunească o comisie de somităţi. Al-Juzjani
pentru chirurgie, imamul Yussef Gamali de la moscheea Vineri
435
pentru religie, Musa Ibn Abbas, un mullah din anturajul vizirului,
pentru drept şi Ibn Sina însuşi pentru filosofie. Vizitatorul din
Bagdad fu încurajat să aleagă cele mai dificile întrebări pentru
partea medicală.
Pe Ibn Sina nu-l deranja faptul că amândoi candidaţii lui erau
evrei. Bineînţeles că erau printre ei şi destui mediocri dar, venind
la medicină, un dhimmi avea avantajul culturii lui, cunoaşterea
religiei şi deprinderea de a da la iveală adevărul prin
argumentaţiile aprinse care se desfăşurau la casele lor de
învăţătură.
Primul fu chemat Mirdin Askari. Era concentrat, dar calm şi
când Musa Ibn Abbas îi puse o întrebare cu privire la legile
proprietăţii răspunse complet şi pe larg, citând exemple şi
precedente din Fiqh şi Sharī’a. Ceilalţi examinatori se încruntară
când întrebările lui Yussef Gamali amestecară dreptul cu religia,
dar îndoiala cu privire la capacitatea evreului necredincios le fu
spulberată de răspunsul lui Mirdin. Cu profunzime, el cită din
viaţa lui Mahomed pentru a argumenta comparaţiile dintre
islamism şi propria sa religie, folosind Tora ca pe o prelungire a
Coranului sau Coranul ca pe un fundament al Torei. Ibn Sina se
gândea că tânărul îşi folosea mintea ca pe o sabie, parând şi
fandând şi, din când în când, marcând puncte cu o răceală ca a
lamei de oţel. Erudiţia lui era atât de complexă încât membrii
comisiei, deşi erau şi ei nişte învăţaţi, fură încântaţi de dezvăluirea
treptată a minţii strălucite a candidatului.
Când prinse prilejul, Ibn Sabur îşi lansă întrebările ca pe nişte
săgeţi. I se răspunse fără ezitare, dar nu din perspectiva personală
a studentului. Mirdin îi cită din Ibn Sina, Rhazes, Galen sau
Hipocrates şi, o dată, chiar din Despre febra scăzută de Ibn Sabur
Yāqūt, iar doctorul din Bagdad stătu impasibil şi-şi ascultă
propriile cuvinte, primite ca răspuns.
Examinarea dură mult mai mult decât una obişnuită, până
când studentul tăcu şi-i privi pe rând şi niciun membru al comisiei
nu mai puse altă întrebare.
Ibn Sina îi dădu voie lui Mirdin să plece şi trimise după Jesse
ben Benjamin.
Când intră noul candidat, înalt şi solid, cu pielea arsă de
soarele Orientului şi Occidentului, ochii albaştri depărtaţi, puri şi
bătăioşi şi nasul rupt al unui spadasin, Ibn Sina simţi o uşoară
schimbare în atmosferă, de parcă bătrânii ascetici s-ar fi simţit
provocaţi de înfăţişarea lui Jesse. Mâinile lui mari şi puternice
436
păreau făcute să îndoaie fierul, dar maestrul său le văzuse
mângâind cu blândeţe obraji încinşi de febră şi tăind cu precizie în
carne vie.
Îl adusese dinadins pe Mirdin mai întâi, pentru a pregăti
impresia, căci calităţile lui Rob nu erau dintre cele care să iasă la
iveală într-o examinare academică. Studiase fără încetare în cei
trei ani de ucenicie, dar nu era un erudit, ca Mirdin. Era o
prezenţă, chiar şi acum, copleşit de emoţie.
Se uita la Musa Ibn Abbas şi avea buzele palide. Imamul –
ajutor al lui Qandrasseh – îi observase privirea aproape necioplită
şi începu cu o întrebare politică, al cărei pericol nici nu se obosi
să-l ascundă:
– Împărăţia e a moscheii sau a palatului?
Rob nu răspunse cu rapiditatea şi siguranţa care-i
impresionaseră la Mirdin.
– Este scris în Coran, spuse el într-o persană cu accent străin,
în a doua sura: „Aşez pe pământ un vicerege.” Iar în sura 38,
datoria şahului este exprimată în cuvintele: „Ia seama, Davide, te-
am numit vicerege pe pământ, să-i judeci cu dreptate pe oameni şi
să nu te iei după capricii, ca să nu te rătăceşti de căile Domnului.”
Prin urmare, împărăţia îi aparţine Domnului.
Dăruindu-i împărăţia Domnului, răspunsul evitase alegerea
între Qandrasseh şi Alā, deci era un răspuns înţelept. Mullahul nu
avu obiecţii.
Ibn Sabur îl puse pe candidat să facă deosebire între variolă şi
pojar.
Rob cită din Despărţirea bolilor de Rhazes, subliniind ca
trăsături distinctive pentru variolă febra şi durerea în spate, în
timp ce pojarul e asociat cu o febră şi mai mare şi cu o stare de
depresie accentuată. Îl cită pe Ibn Sina de parcă n-ar fi fost acolo,
spunând că părerea lui este că erupţia în pojar izbucneşte toată
deodată, în timp ce în variolă apare treptat. Vorbea calm şi
competent, fără să aducă vorba despre experienţa lui în
combaterea ciumei, aşa cum ar fi făcut un om cu suflet mai mic.
Dintre toţi examinatorii, numai Ibn Sina şi al-Juzjani cunoşteau
efortul uriaş pe care-l făcuse tânărul pentru a asimila atât.
– Cum tratezi un genunchi fracturat? întrebă al-Juzjani.
– Dacă piciorul e drept, trebuie imobilizat, adică legat între
două atele. Dacă e îndoit, hakim Jalal-ul-Din a închipuit o atelă
care poate folosi pentru genunchi, dar şi pentru un cot fracturat
sau dislocat.
437
 Lângă vizitatorul din Bagdad erau hârtii, pană şi călimară şi
candidatul se apropie de ele.
– Pot să fac un desen, ca să vedeţi poziţia atelei, spuse el.
Ibn Sina se îngrozi. Cu toate că era european, dhimmiul ar fi
trebuit să ştie că cel care încearcă să deseneze forma umană, fie
chiar parţial, va arde veşnic în focul iadului. Pentru un musulman,
era un păcat până şi să-şi arunce ochii pe un astfel de desen. Cu
prezenţa imamului şi a mullahului acolo, artistul care-şi bătea joc
de Dumnezeu şi-i corupea prin imitarea creaţiei divine avea să fie
judecat şi condamnat.
Membrii comisiei păreau cuprinşi de emoţii diferite. Pe chipul
lui al-Juzjani se citea un imens regret, Ibn Samur era gata să
zâmbească, imamul era contrariat, iar mullahul, de-a dreptul
supărat.
Pana alerga din călimară la hârtie. Făcu o schiţă rapidă şi
desenul fu gata. Rob i-l dădu lui Ibn Sabur şi omul din Bagdad îl
studie neîncrezător, când i-l dădu lui al-Juzjani, chirurgul nu-şi
putu reţine un surâs.
Când desenul ajunse la Ibn Sina, acesta văzu că desenul
reprezenta o… creangă! Creanga îndoită a unui cais, căci erau
desenate şi frunzele. Un nod lemnos închipuia genunchiul vătămat
şi atelele erau legate deasupra şi dedesubtul lui.
Nu mai fu nicio întrebare referitoare la atele.
Ibn Sina îl privi pe Jesse, având grijă să-şi ascundă uşurarea şi
afecţiunea. Îl amuza copios expresia vizitatorului din Bagdad.
Lăsându-se pe spate, îi puse studentului cea mai complicată
întrebare filosofică la care se putea gândi, sigur că maristanul din
Ispahan îşi mai putea permite o mică demonstraţie de valoare.
Rob fusese zguduit văzându-l pe Musa Ibn Abbas, omul
vizirului pe care-l întâlnise călărind alături de ambasadorul seliuc.
Dar apoi realizase că acela nu-l zărise, aşa că prezenţa lui în
comisia de examinare nu însemna un pericol.
După examen, se duse direct la aripa de chirurgie din maristan,
căci el şi Mirdin se înţeleseră să nu stea împreună şi să aştepte
rezultatul, căci n-ar fi putut suporta. Era mai bine să lucreze şi
intră în rutina îndatoririlor cu care se obişnuise: consultaţii,
bandaje, copci şi alte asemenea.
Trecu timpul şi nu află nimic.
Curând Jalal-ul-Din intră în chirurgie, ceea ce însemna că
membrii comisiei terminaseră discuţiile. Rob fu ispitit să-l întrebe
dacă ştia rezultatul, dar nu se încumetă. Jalal îl salută ca de
438
obicei, părând să nu-şi dea seama de neliniştea ucenicului.
Cu o zi înainte, îngrijiseră amândoi un văcar împuns de un
taur. Braţul drept al omului pleznise ca o creangă de salcie când
fiara îl călcase, apoi îl împunsese.
Rob cususe muşchii umărului şi Jalal redusese fractura şi-i
pusese atele. Examinându-şi pacientul, Jalal se plânse că
bandajul prea gros împiedica vindecarea fracturii.
– Nu putem scoate bandajele?
– E prea devreme, spuse Rob uimit, căci Jalal ştia mai bine
decât el acest lucru.
Jalal ridică din umeri, apoi îl privi pe Rob cu căldură şi zâmbi:
– Cum doriţi, hakim, spuse şi ieşi din salon.
Astfel, Rob fu informat. Rămase câteva minute pe loc, ameţit.
În cele din urmă, datoria îl dezmetici. Mai avea de văzut patru
bolnavi şi se strădui să-i acorde fiecăruia atenţia unui doctor bun.
Dar după ce termină şi cu ultimul, se lăsă în voia senzaţiei
năvalnice de bucurie, cea mai mare pe care o avusese în viaţa lui.
Împleticindu-se ca un beţiv, se grăbi spre casă să-i spună lui
Mary.

439
 56
Porunca

Rob devenise hakim cu şase zile înainte de a împlini douăzeci şi

patru de ani şi fu beat de bucurie mai multe săptămâni. Spre
satisfacţia lui, Mirdin nu îi propuse să meargă la maidane să-şi
sărbătorească noul statut; simţea şi el că schimbarea din viaţa lor
era prea importantă pentru a fi marcată de o seară de beţie. În loc
de asta, cele două familii se întâlniră în casa Askari şi luară cina
împreună.
Rob şi Mirdin îşi luară împreună măsurile pentru caftanul
negru de hakim.
– Te vei întoarce la Masqat? îl întrebă Rob pe prietenul său.
– Mai rămân câteva luni, căci mai am de învăţat leacuri în
khazanat-ul-sharaf. Şi tu? Când te întorci în Europa?
– Mary nu poate călători cât e însărcinată. Ar fi mai bine să
aşteptăm până când copilaşul mai creşte puţin.
Îi zâmbi lui Mirdin:
– Familia ta din Masqat o să organizeze un ospăţ în cinstea
doctorului ei. Le-ai trimis vorbă că şahul vrea să cumpere de la ei o
perlă mare?
Mirdin clătină din cap:
– Familia mea cumpără din satele pescuitorilor de perle mici
perle de cultură. Pe urmă le vând negustorilor care le cos pe
veşminte. Le-ar fi foarte greu să strângă bani pentru a cumpăra o
perlă mare. Şi nici nu se grăbesc să facă afaceri cu şahul, căci
monarhii rareori plătesc cinstit pentru perlele care le plac atât de
mult. Din partea mea, sper că Alā a uitat cum „o să-i facă bogaţi”
pe ai mei.

– Ţi s-a simţit lipsa la curte seara trecută, spuse Alā Şah.

– Am îngrijit o femeie grav bolnavă, spuse Karim.
În realitate, fusese la Despina. Se iubiseră cu disperare. Era
prima noapte după cinci zile când reuşise să scape de pretenţiile
curtenilor şi profitase din plin de fiecare moment al ei.
– Şi la curte sunt oameni bolnavi care au nevoie de

440
înţelepciunea ta, insinuă Alā.
– Da, majestate.
Alā îi oferise favoarea regală şi clienţii nobili se îmbulzeau la
uşa lui, plângându-se de suferinţe adesea închipuite, astfel că lui
Karim începuse să-i pară rău după truda onestă de la maristan,
unde putea fi folositor cu adevărat.
De fiecare dată când intra călare în curtea palatului şi străjerii
îl salutau, era emoţionat. Se gândea la cât de emoţionat ar fi fost
Zaki-Omar dacă l-ar fi văzut pe băiatul lui călărind cu şahul
Persiei.
– … am planuri mari, Karim, spunea şahul.
– Fie ca Allah să te binecuvânteze.
– Trimite după prietenii tăi evrei. Vreau să vă vorbesc.
– Da, majestate.
Peste două zile, Rob şi Mirdin fură chemaţi să călărească
alături de şah. Avură ocazia astfel de a-l vedea pe Karim, acaparat
de Alā în ultimul timp. Se întâlniră în grajdurile regale şi discutară
despre examen, apoi veni şahul şi porniră călare spre dealuri.
Se obişnuiseră deja cu drumul şi cu practicarea loviturii parte,
care le ieşea numai lui Alā şi lui Karim. Mâncară bine şi discutară
nimicuri până când se instalară în apa caldă, cu vinul la
îndemână. Atunci Alā le spuse calm că peste cinci zile avea să
plece din Ispahan cu o oaste.
– Încotro, majestate? întrebă Rob.
– Spre îngrăditurile cu elefanţi din sud-vestul Indiei.
– Pot merge cu Măria Ta? întrebă Karim, cu ochii aprinşi.
– Sper să mergeţi toţi trei, spuse Alā.
Le vorbi îndelung şi-i măguli dezvăluindu-le planurile lui
tainice. În vest, seliucii se pregăteau de război. În Ghazna,
sultanul Mahmud era tot mai îndrăzneţ şi ameninţător. Sosise
timpul ca Alā să-şi întărească oastea. Iscoadele lui îi vestiseră că,
la Mansura, elefanţii erau păziţi de o garnizoană indiană slabă.
Putea să-şi încerce oastea şi să captureze elefanţi, care, înzăuaţi,
deveneau coloşi redutabili, putând schimba soarta unei bătălii.
– Şi mai am o ţintă, spuse Alā, trăgând din teaca de pe mal un
pumnal cu o lamă neobişnuit de albastră, dintr-un oţel încrustat
cu mici spirale.
– Metalul ăsta se găseşte numai în India şi noi nu avem nimic
asemănător cu el. Se ascute mai bine decât oţelul nostru şi ţine
mai mult. E atât de tare, încât taie o armă obişnuită. Vom căuta să
luăm săbii de oţel albastru, pentru că având astfel de arme, o
441
armată poate învinge.
Le dădu pumnalul să-l examineze.
– Vii cu noi? îl întrebă pe Rob.
Amândoi ştiau că era o poruncă, nu o întrebare; venise
scadenţa şi lui Rob i se cerea datoria.
– Vin, Sire, spuse el, încercând să pară bucuros.
Simţea că-i vâjâie mintea şi sângele îi pulsa în vene.
– Şi tu, dhimmi? întrebă Alā din nou.
Mirdin era palid.
– Majestatea voastră mi-a acordat permisiunea de a mă întoarce
la familia mea din Masqat.
– Permisiune! Bineînţeles că ai permisiunea. Depinde de tine
dacă vii cu noi sau nu, spuse Alā înţepat.
Karim luă repede burduful şi umplu pocalele:
– Hai în India, Mirdin.
– Nu sunt soldat, spuse acesta încet, privindu-l pe Rob.
– Hai cu noi, Mirdin, se auzi Rob îndemnându-l. N-am discutat
nici o treime din porunci. Le mai putem studia pe drum.
– O să avem nevoie de chirurgi, spuse Karim. Şi apoi, să fie
Jesse singurul evreu curajos pe care-l cunosc?
Era un tachinat prietenesc, dar în ochii lui Mirdin apăru o
duritate.
– Nu-i adevărat. Karim, te-a prostit vinul, spuse Rob.
– Merg, spuse Mirdin şi toţi scoaseră strigăte de bucurie.
– Ia gândiţi-vă, spuse Alā satisfăcut. Patru prieteni năvălesc în
India!

Rob se duse în aceeaşi după-amiază la moaşa Nitka. Era o

femeie severă şi slabă, nu prea bătrână, cu un nas ascuţit pe faţa
suptă şi ochii migdalaţi. Ea îi oferi o băutură rece, apoi îl ascultă.
El îi spuse doar că trebuia să plece. Pe faţa ei se citi clar: soţul o ia
din loc şi nevasta e lăsată acasă, să sufere singură.
– Ţi-am văzut nevasta. Străina cu păr roşu.
– E creştină şi europeană.
Nitka îl fixă gânditoare cu privirea, apoi păru sa se hotărască:
– În regulă. O s-o ajut când îi vine sorocul. Dacă are greutăţi, o
să rămân în casa ta în ultimele săptămâni.
– E destul?
– E destul.
În loc să plece acasă, se duse neinvitat la Ibn Sina. Marele
doctor îl întâmpină şi-l ascultă cu gravitate.
442
 – Dar dacă pieri în India? Fratele meu, Ali, a pierit într-o
asemenea razie. Poate că nu te-ai gândit la o asemenea posibilitate
pentru că eşti tânăr şi puternic şi vezi numai viaţa în faţă. Dar
dacă te ia moartea?
– Îi las bani nevestei. Cei mai mulţi au fost ai tatălui ei. Dacă
mor, vreţi să vă îngrijiţi ca ea şi copilul să plece cu bine în patria
mea?
Ibn Sina încuviinţă:
– Ai grijă să nu fiu nevoit să-mi îndeplinesc promisiunile, zâmbi
el. Te-ai mai gândit la ghicitoarea pe care ţi-am spus-o?
Rob se minună că o minte ca a omului din faţa lui rămânea
legată de jocuri copilăreşti.
– Nu, domnule doctor.
– Nu contează. Cu voia lui Allah, o să ai destul timp ca să
ghiceşti.
Tonul i se schimbă când adăugă:
– Şi acum, vino mai aproape, hakim. Cred că ar fi bine să
discutăm puţin despre tratamentul rănilor.

Rob îi spuse lui Mary în pat. Îi explică foarte limpede că nu

avusese de ales; trebuia să-şi plătească datoria şi i se poruncise să
plece cu oastea.
– Nu-i nevoie să-ţi mai spun că nici eu, nici Mirdin nu ne vom
aventura nebuneşte, spuse el.
Nu-i mai spuse detaliat toate riscurile, dar o înştiinţă că
aranjase cu Nitka s-o asiste la naştere şi că Ibn Sina avea s-o ajute
pentru alte probleme.
Poate că era îngrozită, dar n-o arătă. I se păru că ghiceşte o
supărare ascunsă în întrebările ei, dar poate asta se datora
propriului lui sentiment de vinovăţie, căci în adâncul lui era
entuziasmat de ideea de a pleca într-o campanie de cucerire, ca
romanii din visurile lui copilăreşti.
În întuneric, îşi puse mâna pe pântecul ei cald, care începuse
deja să se ridice.
– S-ar putea să nu-l mai vezi cât un pepene verde, cum voiai,
spuse ea.
– Sigur mă-ntorc până atunci.
Înaintea plecării lui, Mary se retrase în ea însăşi, redevenind
femeia aprigă pe care o găsise singură, păzindu-şi tatăl muribund.
Când veni vremea să plece, ea îşi ţesăla calul negru. Îl sărută
cu ochii uscaţi şi-l privi din poartă, o femeie înaltă cu mijlocul
443
îngroşat, care începea să arate deja obosită.

444
 57
Conducătorul de cămile

Era o oaste mică, dar pentru o razie, erau destul de mulţi şase
sute de luptători pe cai şi cămile şi douăzeci şi patru de elefanţi.
Khuff îi ceru lui Rob calul imediat după ce acesta ajunse la
punctul de plecare.
– Ţi se va înapoia calul când ne întoarcem la Ispahan. Folosim
numai animale dresate să nu se sperie de mirosul elefanţilor.
Calul maroniu fu dus la grajduri şi, spre consternarea lui Rob
şi amuzamentul lui Mirdin, i se dădu o cămilă cenuşie, care-l privi
rece, rumegându-şi frâul cu buze ca de cauciuc.
Lui Mirdin i se dădu o cămilă cafenie; era obişnuit să
călărească pe cămile şi-i arătă lui Rob cum s-o mâne şi cum să-i
dea comanda să îngenuncheze, apoi să-şi plieze picioarele din
spate, lăsându-l să coboare. Stând pe-o parte şi ţinând frâul
strâns, călăreţul trebuia să rostească altă comandă pentru ca
dromaderul cu o singură cocoaşă să se ridice.
Dintre soldaţi, două sute cincizeci erau pedeştrii, două sute
călăreţi pe cai şi o sută cincizeci pe cămile. Apăru şi Alā, splendid
la vedere. Elefantul era mai înalt cu un metru decât toţi ceilalţi.
Colţii răsuciţi erau împodobiţi cu inele de aur. Mahoutul stătea
mândru pe capul colosului şi-l mâna cu picioarele, înfigându-şi
călcâiele în spatele urechilor uriaşe. Şahul stătea drept într-o
lectică încărcată cu perne, pe un spătar convex, înveşmântat în
mătase albastră şi cu turban roşu. Oastea îl aclamă. Poate unii îl
salutau cu ovaţii şi pe marele chatir Karim, care călărea un
armăsar arab argintiu şi sălbatic, mergând chiar în spatele
elefantului regal.
Khuff strigă o comandă scurtă şi temătoare, apoi porni la trap
după conducător şi Karim. Elefanţii se înşiruiră unul după altul şi
ieşiră din piaţă, urmaţi de cai, de cămile şi de câteva sute de catâri
de povară, cu nările lărgite artificial, pentru a respira mai bine.
Soldaţii pedeştri încheiau oastea.
Rob se afla din nou în sfertul de la coadă al coloanei,
regăsindu-şi astfel poziţia din caravană. Şi pentru că trebuia să se

445
apere de norii deşi de praf, şi el şi Mirdin renunţaseră la turbane
în favoarea pălăriilor evreieşti.
Pe Rob îl neliniştea cămila. Când îşi aşeza greutatea
considerabilă pe spinarea ei, aceasta pufnea şi fornăia, gemând
când se ridica în picioare. Călărea la o înălţime mult mai mare
decât cea cu care era obişnuit şi sălta necontenit pe spinarea slabă
a cămilei.
Trecând podul peste Râul Vieţii, Mirdin îi aruncă o privire şi
rânji:
– O să înveţi s-o iubeşti! îi strigă el prietenului său.

Rob nu putu să înveţe să-şi iubească animalul. De câte ori avea

ocazia, cămila îl scuipa şi se repezea să-l muşte sau încerca să-i
dea lovituri cu picioarele din spate, ca un catâr nărăvaş. Trebui să-
i lege fălcile şi să fie tot timpul cu ochii pe ea.
Îi plăcea să călătorească printre soldaţi, îşi imagina că face
parte dintr-o cohortă romană care poartă cu ea lumina civilizaţiei.
Visurile i se risipiră în prima după-amiază, când nu aşezară o
tabără organizată. Alā avea cortul lui căptuşit cu tapiserii scumpe,
muzicanţi şi mâncare din belşug. Ceilalţi se făcură covrig pe
pământ, înfăşuraţi în haine. Puţea a excremente de oameni şi
animale şi, dacă ajungeau la un râu, îl lăsau infect.
Nopţile, întins pe pământul tare, Mirdin continua să-l înveţe
poruncile Dumnezeului evreilor. Exerciţiul familiar al învăţării şi
repetării îi făcea să uite de disconfort şi nelinişte. Studiau câte
douăsprezece porunci odată şi progresau formidabil, ceea ce-i
prilejui lui Rob observaţia că războiul e o situaţie propice
învăţăturii. Vocea caldă şi cultivată a lui Mirdin îl asigură că vor
apuca şi zile mai bune.
Timp de o săptămână, mâncară din proviziile luate cu ei, aşa
cum plănuiseră. Apoi, o sută de soldaţi o luară înaintea coloanei.
Dădeau cu îndemânare iama prin ţinut şi mânau în fiecare zi vite
sau oi, aduceau alimente sau găini cârâitoare. Cele mai bune erau
păstrate pentru şah iar restul erau împărţite pe la oameni şi gătite
pe o sută de focuri. Năvălitorii mâncau bine.
De fiecare dată când aşezau tabăra se ţinea şi un consult
medical. Coada bolnavilor se vedea din cortul şahului, pentru ca
prefăcuţii să fie descurajaţi, totuşi, rândul era destul de larg. Într-o
seară veni la ei şi Karim.
– Vrei să munceşti? Avem nevoie de ajutor, spuse Rob.
– Mi s-a interzis. Trebuie să stau în preajma şahului.
446
 Karim le zâmbi şmecher:
– Aveţi nevoie de mâncare?
– Nu, spuse Mirdin.
– Pot să vă aduc ce vreţi. O să dureze câteva luni până ajungem
la ţarcurile cu elefanţi de la Mansura. Ar trebui să vă organizaţi
viaţa de tabără cât mai comod.
Rob se gândi la ce-i povestise Karim la Shīrāz, în timpul ciumei:
că o armată în trecere prin Hamadhān provocase sfârşitul trist al
părinţilor lui. Se întrebă câţi bebeluşi vor fi striviţi cu capul de
stânci, ca să nu moară de foame după trecerea armatei lor. Apoi îi
fu ruşine, căci năvala în India nu fusese ideea lui Karim.
– Aş vrea să cer ceva. Când aşezăm tabăra, să se sape şanţuri
la cele patru margini şi să fie folosite ca latrine.
Karim dădu din cap. Ordinul fu dat pe loc, spunându-se şi că
porunca venea de la chirurgi. Nu le asigură popularitatea, căci în
fiecare seară, soldaţii obosiţi erau puşi să sape şi noaptea iar dacă
unul avea crampe, trebuia să se târască până la şanţ. Cei care
încălcau regula erau bătuţi cu nuiele. Dar duhoarea nu mai era
atât de puternică şi dimineaţa nu mai trebuia să fie atenţi să nu
calce în murdărie.
Cei mai mulţi soldaţi îi priveau cu dispreţ. Nu le scăpase că
Mirdin plecase la luptă fără armă, iar Khuff îi făcuse rost de o
sabie proastă, pe care de obicei uita să o poarte. Pălăriile lor
deosebite, ca şi obiceiul de a recita rugăciuni legându-şi braţele cu
şireturi de piele îi făceau ciudaţi în ochii celorlalţi.
Mirdin era nedumerit:
– Aici nu sunt alţi evrei ca să te bănuiască. De ce te rogi cu
mine?
Când Rob ridică din umeri, zâmbi:
– Cred că ai devenit în sinea ta puţin evreu.
– Nu.
Îi spuse lui Mirdin cum se rugase înainte de a se deghiza, în
catedrala Sf. Sofia şi promisese că nu va abjura.
Mirdin dădu din cap, fără să mai zâmbească. Avură amândoi
înţelepciunea de a nu mai stărui asupra subiectului. Ştiau că
existau lucruri asupra cărora nu puteau fi de acord, căci fuseseră
crescuţi cu anumite credinţe despre suflet şi Dumnezeu, dar erau
mulţumiţi dacă puteau evita aceste puncte pentru a se putea
bucura de prietenia lor de doctori, oameni raţionali şi, în ultima
vreme, tovarăşi de marş.
***
447
 Când ajunseră la Shīrāz, kelonterul le ieşi în întâmpinare cu un
convoi de provizii, aşa cum se înţeleseseră. Sacrificiul acesta
scăpase Shīrāzul de a fi jefuit de soldaţi. După ce-i prezentă
şahului omagiile sale, kelonterul îi îmbrăţişă pe Rob şi pe Mirdin şi
băură un pahar de vin, aducându-şi aminte de zilele ciumei.
Rob şi Mirdin îl însoţiră la plecare până la porţile oraşului. La
întoarcere, întâlniră un drum neted şi cedând aburilor vinului
făcură întrecere cu cămilele. Pentru Rob fu o revelaţie, căci
împleticeala poticnită a cămilei se transforma complet când
aceasta alerga. Făcea salturi lungi, zburând parcă prin aer cu o
viteză lină. Rob stătea comod şi se bucura de senzaţiile noi: plutea,
se înălţa, era una cu vântul.
Acum înţelegea de ce evreii persani botezaseră aceste cămile,
foarte răspândite, gemala sarka, zburătoarele.
Cămila lui cenuşie întindea pasul cu disperare şi, pentru prima
oară, Rob simţi afecţiune pentru ea:
– Hai, păpuşico! Hai, fetiţo! îi striga el.
Cămila cafenie a lui Mirdin câştigă întrecerea, dar Rob se alese
cu o dispoziţie de zile mari. Îi rugă pe îngrijitorii de elefanţi să-i dea
nutreţ mai mult şi i-l dădu, iar ea îl muşcă de braţ. Nu-i zgârie
pielea, dar făcu o vânătaie dureroasă şi atunci îşi boteză cămila,
Javra.

448
 58
India

O luară de la Shīrāz pe Drumul Mirodeniilor şi apoi, pentru a

ocoli munţii, se apropiară de Ţărm lângă Hormuz. Era iarnă, dar
aerul din golf era cald şi parfumat. Uneori, după ce aşezau tabăra,
soldaţii se scăldau în oceanul sărat, în timp ce câţiva făceau de
pază să nu-i atace rechinii. Oamenii din locurile acelea aveau
pielea aproape neagră. Erau pescari sau, cei din oazele din nisipul
coastei, cultivatori de curmale şi mandarine. Locuiau în corturi
sau în case de lut, cu acoperişuri de piatră; din când în când,
dădeau peste un wadi, unde oamenii trăiau în peşteri. Lui Rob i se
părea un pământ sărac, dar Mirdin îl privea cu ochi calzi.
Când ajunseră la satul de pescari Tīz, Mirdin îl luă pe Rob de
mână şi-l duse la malul apei:
– Acolo, pe partea cealaltă, îi arătă el dincolo de azurul apei, e
Masqatul. De aici, am ajunge cu o barcă în câteva ore, chiar la
casa tatălui meu.
Pentru el era chinuitor să se afle atât de aproape, dar a doua zi
dimineaţa, tabăra fu ridicată şi fiecare pas îi îndepărta tot mai
mult de familia Askari.
La aproape o lună după ce părăsiseră Ispahanul, ieşiră din
Persia. Se făcură schimbări. Alā porunci trei cordoane de străji în
jurul taberei, cu o parolă schimbată în fiecare zi. Oricine încerca să
treacă fără să ştie parola, era ucis.
Ajunşi la pământul străin al Sindului, soldaţii îşi dezlănţuiră
instinctul de pradă şi, o dată, mânară în tabără câteva femei, ca pe
animale. Alā le spuse că le dădea voie să ţină femeile în tabără
doar în noaptea aceea. Avea să fie greu să se apropie neobservat de
Mansura dacă începeau să circule zvonuri despre femeile răpite de
soldaţi.
Avea să fie o noapte de dezmăţ. Îl văzură pe Karim alegând cu
grijă patru femei.
– De ce vrea patru? întrebă Rob.
– Nu le ia pentru el, spuse Mirdin.
Era adevărat. Karim ducea femeile la cortul şahului.

449
 – De asta ne-am luptat să-l ajutăm să ia examenul de doctor?
se miră cu amărăciune Mirdin.
Rob nu-i răspunse.
Trupeţii îşi trecură celelalte femei de la unul la altul. Stăteau în
grupuri şi priveau chiuind, iar santinelele fură înlocuite ca să se
bucure şi ele de spectacol.
Mirdin şi Rob stăteau într-o parte, cu un burduf de vin.
Încercară să studieze, dar nu era o seară potrivită pentru învăţarea
poruncilor Domnului.
– M-ai învăţat peste patru sute de legi, spuse Rob nevenindu-i
să creadă. În curând le vom termina.
– Doar ţi le-am înşiruit. Există înţelepţi care-şi dedică viaţa
înţelegerii unei singure dintre aceste legi.
Noaptea era plină de ţipete şi strigăte de beţivi.
Ani de zile, Rob se păzise să bea prea mult, dar acum era
singur şi bău cu nesaţ.
Peste puţin timp, era beat. Mirdin, uluit că prietenul lui blând
şi rezonabil devenise astfel, nu-i găsea nicio scuză. Dar când alt
soldat ameţit fu gata să se ia la harţă cu Rob, îl luă şi-l cocoloşi ca
pe un copil răsfăţat, momindu-l până într-un loc retras, unde îl
culcă.
A doua zi, femeile nu mai erau şi Rob îşi plăti prostia cu o
durere de cap amarnică. Mirdin i-o spori, punându-i tot felul de
întrebări ştiinţifice despre beţie şi ajungând la concluzia că pentru
unii oameni vinul e otravă curată.
Mirdin nu-şi luase armă, dar adusese cu el jocul de şah şi
jucau în fiecare seară, până la căderea întunericului. Ajunseră în
sfârşit să se înfrunte cu abilitate egală şi uneori Rob câştiga, având
şi puţin noroc.
În faţa tablei de şah îşi dezvălui grija pentru Mary.
– Sigur e bine. Fara spune că femeile ştiu de foarte mult timp
cum se fac bebeluşii, spuse Mirdin vesel.
Rob se întreba dacă o să aibă o fiică sau un fiu.
– La cât timp după oprirea ciclului l-aţi conceput?
El ridică din umeri.
– Al-Habib scrie că dacă se întâmplă între prima şi a cincea zi
după încetarea sângerării, va fi băiat. Dacă e între ziua a cincea şi
a opta, e fată.
Şovăi şi Rob ştiu că din cauză că al-Habib mai scrisese şi că,
dacă împerecherea se producea după cea de-a cincisprezecea zi,
copilul ar fi putut fi hermafrodit.
450
 – Al-Habib scrie şi că oamenii cu ochi căprui fac fii, iar cei cu
ochii albaştri, fiice. Totuşi, în ţara mea sunt mulţi oameni cu ochi
albaştri care au fii, spuse Rob necăjit.
– Fără îndoială, al-Habib a scris despre oamenii de aici, din
Orient, spuse Mirdin.
Uneori, în loc să joace şah, revizuiau învăţăturile lui Ibn Sina
despre tratamentul rănilor sau îşi inspectau trusele ca să fie siguri
că sunt pregătiţi pentru urgenţe. Era necesar şi le prinse bine,
pentru că într-o seară fură invitaţi la masă în cortul lui Alā şi
întrebaţi despre pregătirile lor. Karim era acolo şi-şi salută
stânjenit prietenii; în curând, deveni limpede că i se poruncise să
le pună întrebări şi să le judece eficienţa.
Servitorii le aduseră apă de spălat şi prosoape. Alā îşi muie
mâinile într-un castron de aur cu încrustaţii şi le şterse pe un
şervet de borangic albastru, brodat cu versete din Coran.
– Spuneţi-ne cum veţi trata tăieturile, spuse Karim.
Rob spuse aşa cum îi învăţase Ibn Sina: trebuia să toarne ulei
fierbinte în rană, pentru a preveni apariţia supuraţiilor şi a
umorilor rele.
Karim dădu din cap.
Alā ascultase palid. Apoi îi instrui ca, în cazul în care el însuşi
ar fi fost rănit mortal, să-i amorţească durerile cu medicamente
imediat după ce mullahul ar rosti rugăciunea finală.
Masa era simplă pentru un rege, pasăre friptă cu verdeţuri, dar
era foarte bine gătită şi servită pe farfurii. După aceea, în sunet de
talgere, Mirdin îl înfruntă pe Alā la jocul şahului, dar fu bătut cu
uşurinţă.
Deşi schimbarea fusese bine venită în rutina lor zilnică, lui Rob
nu-i păru rău când plecară de la rege. Nu-l invidia pe Karim, care
începuse să călătorească în lectica şahului, pusă pe spinarea
elefantului Zi.
Rob era fascinat în continuare de elefanţi şi-i studia cu fiecare
ocazie. Unii erau împlătoşaţi ca nişte cavaleri în zale. Cinci dintre
elefanţi cărau douăzeci de mahouţi, aduşi de Alā în speranţa că la
întoarcere aveau să fie ocupaţi cu îngrijirea elefanţilor capturaţi de
la Mansura. Toţi mahouţii erau indieni capturaţi în raidurile
anterioare, dar şahul era sigur de loialitatea lor, pentru că fuseseră
trataţi bine şi plătiţi generos.
Elefanţii îşi luau singuri hrana de pe câmpiile şi din pădurile
unde erau duşi seara. Mâncau iarbă, frunze, crengi mici şi scoarţă
şi uneori doborau câte un copac cu o uşurinţă uimitoare. Într-o
451
seară, elefanţii speriară din copaci o liotă de creaturi păroase şi
asemănătoare cu omul, despre care Rob citise că se numeau
maimuţe. După aceea, văzură în fiecare zi maimuţe, păsări cu
penajul colorat strălucitor şi şerpi, în copaci sau pe pământ.
Harsha, mahoutul şahului, îi spuse lui Rob că unii dintre şerpi
erau veninoşi.
– Dacă muşcă, trebuie tăiat locul şi otrava suptă cu sângele şi
scuipată. Apoi se omoară un animal mic şi i se pune ficatul pe
rană, ca s-o tragă.
Indianul îi avertiză că cel care sugea otrava nu trebuia să aibă
tăieturi pe buze sau zgârieturi în gură.
– Dacă are, va muri într-un pătrar de zi.
Trecură pe lângă statuetele lui Buddha, mari zeităţi aşezate, la
care unii rânjeau stânjeniţi, dar pe care nimeni nu îndrăzni să le
batjocorească, pentru că, deşi fuseseră învăţaţi că nu există alt
Dumnezeu în afara lui Allah, pe chipurile fără vârstă ale idolilor
desluşeau un amuzament ameninţător, care le amintea că sunt
foarte departe de casă. Privind chipurile pânditoare ale zeilor de
piatră, Rob recită în gând „Tatăl nostru”. Poate că şi Mirdin era
încercat de aceleaşi temeri, pentru că în seara aceea îi predică
poruncile Domnului cu o însufleţire neobişnuită.
În seara cu pricina ajunseră la porunca cinci sute douăzeci şi
patru, care începea cu o frază ciudată: „Dacă un om a comis un
păcat de moarte şi este condamnat la moarte şi-l spânzuraţi de un
copac, trupul lui nu va rămâne toată noaptea în copac, ci îl veţi
îngropa în aceeaşi zi.”
Mirdin îi spuse să ţină bine minte cuvintele acelea:
– Din cauza lor, noi nu studiem morţii aşa cum făceau păgânii
greci.
Lui Rob i se făcu pielea de găină şi se ridică în capul oaselor.
– Din această poruncă, învăţaţii şi înţelepţii extrag alte trei,
spuse Mirdin. Prima, dacă trupul unui criminal trebuie tratat cu
atâta respect, cu atât mai mult cel al unui cetăţean onorabil, care
trebuie îngropat repede, fără a fi deteriorat sau batjocorit. A doua,
că oricine păstrează peste noapte trupul unui mort nu se supune
poruncii. Şi a treia, corpul trebuie îngropat întreg, căci, dacă
rămâne afară chiar şi o singură bucăţică, e ca şi cum
înmormântarea nu ar fi avut loc.
– Din cauza asta s-a produs greşeala, se minună Rob. Pentru că
legea asta interzice să laşi neîngropat trupul unui criminal, evreii,
musulmanii şi creştinii le interzic doctorilor să studieze ceea ce vor
452
să vindece!
– E porunca lui Dumnezeu, spuse cu severitate Mirdin.
Rob se lăsă pe spate în întuneric. Alături, un soldat sforăia urât
şi altcineva îşi drese vocea şi scuipă. Se întrebă pentru a suta oară
ce căuta el acolo.
– Cred că dovediţi lipsă de respect faţa de morţi. Abia aşteptaţi
să scăpaţi de ei şi vă grăbiţi să-i băgaţi în pământ.
– E adevărat că noi nu facem mare caz de cadavru. După
funeralii, onorăm memoria unei persoane prin shiva, şapte zile în
care îndoliaţii rămân în casă, în durere şi rugăciune.
Răbdarea lui Rob ajunsese la o margine şi el răbufni de parcă
ar fi băut o băutură tare:
– Nu are sens deloc. E o poruncă ignorantă.
– Nu trebuie să spui asta despre cuvântul lui Dumnezeu!
– Nu vorbesc de cuvântul lui Dumnezeu, ci de felul cum a fost
interpretat. Din cauza asta, omenirea a fost ţinută o mie de ani în
întuneric şi ignoranţă.
Mirdin rămase câteva clipe tăcut.
– Nu ţi se cere să aprobi, spuse el în cele din urmă. Nici să fii
înţelept şi decent. Ne-am înţeles doar ca tu să studiezi legile
Domnului.
– Da, am fost de acord să le studiez, dar nu să-mi închid mintea
şi să renunţ să mai judec.
De această dată, Mirdin nu mai răspunse.

Peste două zile, ajunseră în sfârşit la ţărmul unui fluviu, Indus.

Exista un vad bun la câteva mile spre nord, dar mahouţii le
spuseră că uneori era păzit de soldaţi, aşa că se îndreptară spre
sud, către un alt vad, mai adânc dar accesibil. Khuff puse un grup
de oameni să construiască plute. Cei care putură, înotară călări
până la malul celălalt. Ceilalţi trecură cu plutele. Unii elefanţi
traversară fluviul în picioare, ţinându-şi afară din apă numai
vârful trompei, ca să aibă aer. Când nu mai putură merge, înotară
la fel de bine ca nişte cai.
După ce ajunseră pe partea cealaltă, năvălitorii se regrupară şi
porniră către Mansura, făcând un ocol larg în dreptul vadului
păzit.
Karim îi chemă pe Rob şi pe Mirdin la şah şi pentru o vreme,
călăriră cu Alā pe spinarea lui Zi. Rob trebuia să se concentreze ca
să audă cuvintele şahului, căci lumea i se părea complet diferită,
privită de pe spinarea elefantului.
453
 Iscoadele lui Alā îi spuseseră că Mansura avea o gardă mică.
Bătrânul rajah al locului, care fusese un comandant de temut,
murise de curând şi se spunea că fiii lui nu sunt în stare să-şi
stăpânească soldaţii.
– Trebuie să trimit cercetaşi să-mi confirme, spuse Alā. O să
mergeţi voi, pentru că doi negustori evrei pot să se apropie de
Mansura fără să stârnească multă zarvă.
Rob rezistă impulsului de a-l privi pe Mirdin.
– Uitaţi-vă după capcane pentru elefanţi în preajma aşezării.
Uneori, cei de aici înfig ţepuşe de fier în gropi puţin adânci, apoi le
astupă cu o plasă de nuiele şi cu frunziş. Dacă păşeşte în vârfurile
ascuţite, un elefant e distrus şi trebuie să ne asigurăm să nu
cădem în astfel de capcane.
Rob dădu din cap. Din vârful spinării unui elefant, totul i se
părea posibil.
– Da, majestate, îi spuse el şahului.

Îşi aşezară tabăra, aşteptând întoarcerea cercetaşilor. Rob şi

Mirdin îşi lăsară cămilele şi plecară cu doi catâri încărcaţi.
Era o dimineaţă proaspătă şi însorită. În pădurea luxuriantă se
chemau păsări sălbatice şi o ceată de maimuţe îi însoţea cu ţipete
caraghioase.
– Mi-ar plăcea să disec o maimuţă.
Mirdin mai era încă supărat pe el, iar condiţia de spion îl
deranja şi mai tare decât aceea de soldat.
– De ce? întrebă el.
– Păi, să descopăr ce se poate, spuse Rob.
– Credeam că te hotărâseşi să fii doctor, nu chirurg.
– Şi asta face parte din meseria de doctor.
– Nu, asta înseamnă să fii disecator. Eu o să fiu doctor şi o să-i
îngrijesc pe oamenii din Masqat când o să fie bolnavi. Tu nu poţi
să te hotărăşti dacă să fii chirurg, disecator, doctor sau moaşă cu
nădragi! Le vrei pe toate!
Rob îi zâmbi prietenului lui şi nu mai spuse nimic. Nu avea ce
spune, pentru că acuzele lui Mirdin erau în mare parte adevărate.
Un timp, călătoriră în tăcere. Trecură de două ori pe lângă
indieni, o dată pe lângă un om băgat până la genunchi în noroiul
unui şanţ de irigaţie şi a doua oară pe lângă doi localnici, purtând
pe o prăjină un coş mare cu prune galbene. Cei doi îi salutară într-
o limbă de neînţeles şi nu le putură răspunde decât cu un zâmbet;
Rob speră să nu se ducă până la tabără, căci acolo ar fi devenit
454
inevitabil ori sclavi, ori cadavre.
La o cotitură se întâlniră cu vreo şase călători şi Mirdin îi zâmbi
în sfârşit lui Rob, căci aceştia purtau pălării şi caftane evreieşti şi,
după toate semnele, păreau că vin de departe.
– Shalom! strigă Rob, când se apropiară.
– Shalom aleikhem! Bine v-am găsit.
Conducătorul lor se numea Hillel Nafthali, negustor de
mirodenii din Ahwaz. Era voios şi zâmbitor, avea la coada ochiului
stâng o pată din naştere, ca o căpşună şi părea dispus să petreacă
toată ziua cu introduceri şi genealogii. Îl însoţeau fratele lui, Ari,
fiul lui şi trei gineri. Nu-l cunoştea pe tatăl lui Mirdin, dar auzise
de familia negustorilor de perle Askari din Masqat şi, din vorbă în
vorbă, descoperiră un văr îndepărtat, pe nume Nafthali şi
rămaseră satisfăcuţi că nu sunt străini.
– Veniţi din nord? întrebă Mirdin.
– Am fost în Multan. O mică plimbare, spuse Nafthali cu o
satisfacţie care indica importanţa tranzacţiei încheiate acolo. Unde
mergeţi?
– La Mansura. Cu afaceri felurite, spuse Rob, iar ceilalţi
încuviinţară. Cunoaşteţi bine Mansura?
– Foarte bine. Am dormit acolo la Ezra ben Husik, negustor de
piper. Un om foarte vrednic şi care ne acordă întotdeauna toată
ospitalitatea.
– Aţi văzut şi garnizoana? întrebă Rob.
– Garnizoana? îi privi nedumerit Nafthali.
– Câţi soldaţi sunt în Mansura? întrebă Mirdin liniştit.
Înţelegerea căzu ca un trăsnet asupra celorlalţi şi Nafthali se
trase înapoi, palid:
– Nu vrem să ne amestecăm în aşa ceva, spuse el, aproape în
şoaptă.
Se întoarseră, gata să plece. Rob ştia că era momentul să le dea
o dovadă de credinţă:
– Să nu mergeţi mai departe pe drumul acesta, căci vă veţi
primejdui viaţa. Şi nici să nu vă întoarceţi la Mansura.
Evreii îl priviră speriaţi.
– Atunci, unde să ne ducem? întrebă Nafthali.
– Scoateţi caii de pe drum şi ascundeţi-vă în păduri. Staţi acolo
până auziţi trecând o oaste mare. Aşteptaţi să treacă, apoi reveniţi
la drum şi luaţi-o cât de repede puteţi spre Ahwaz.
– Mulţumim, spuse îngândurat Nafthali.
– Putem să intrăm nestingheriţi în Mansura? întrebă Mirdin.
455
 Negustorul de mirodenii dădu din cap:
– Sunt obişnuiţi cu vederea evreilor călători.
Rob nu era mulţumit. Amintindu-şi limbajul prin semne cu
care Loeb îi spuse că se înţelegeau negustorii evrei de pretutindeni,
întinse mâna şi şi-o întoarse, întrebând: Câţi?
Nafthali îi aruncă o privire lungă. Până la urmă, îşi duse mâna
dreaptă la cotul stâng, semnul pentru sute. Apoi îşi răsfiră
degetele. Ascunzându-şi degetul mare în palmă, duse mâna la
cotul drept.
Rob trebuia să fie sigur că a înţeles:
– Nouă sute de soldaţi?
Nafthali dădu din cap.
– Shalom, spuse el cu o ironie liniştită.
– Mergeţi în pace, le ură Rob.

La capătul pădurii, văzură Mansura. Aşezarea se întindea într-o

mică vale străjuită de o coastă stâncoasă de munte. De pe
înălţime, văzură dispunerea garnizoanei: barăcile, câmpul de
exerciţii, ţarcurile de cai şi de elefanţi. Rob şi Mirdin observară
toate amănuntele şi le înregistrară în memorie.
Oraşul şi garnizoana erau închise cu un rând de buşteni înfipţi
în pământ în picioare, unul lângă altul, cu vârfurile ascuţite
pentru a împiedica escaladarea.
Când se apropiară de palisadă, Rob altoi cu o nuia unul din
catâri, apoi o luă la fugă după el, în râsetele copiilor, în timp ce
Mirdin înconjura gardul pe partea cealaltă, ca pentru a tăia calea
animalului.
Nu se vedea niciun semn de capcane de elefanţi. Nu se grăbiră,
dar nici nu întârziară să se întoarcă în tabără.
Parola zilei era mahdi, ceea ce însemna „salvator”; după ce o
schimbară cu cei trei soldaţi de pe rândurile de strajă, li se
permise să-l urmeze pe Khuff până la şah.
Alā se încruntă când auzi de nouă sute de soldaţi, pentru că
iscoadele îl informaseră că Mansura avea mult mai puţini
apărători. Totuşi, rămase neclintit:
– Dacă-i surprindem, vom avea un avantaj.
Rob şi Mirdin desenară pe pământ amplasamentul garnizoanei
şi al ţarcurilor, iar şahul îi ascultă cu atenţie făcându-şi planuri.
Toată dimineaţa, ostaşii îşi curăţară şi unseră armele şi
harnaşamentul, apoi îşi ascuţiră săbiile.
Elefanţii fură adăpaţi cu vin.
456
 – Nu mult, doar cât să-i facă posomorâţi şi gata de luptă, îi
spuse Harsha lui Rob la privirea lui mirată. Li se dă numai la
bătălie.
Fiarele părură să înţeleagă. Se mişcau neliniştite şi mahouţii
trebuiră să fie foarte atenţi când îi echipară. Pe colţi li se fixară
nişte săbii lungi, speciale, şi aspectul lor de forţă brută deveni de-a
dreptul fioros.
Când Alā ordonă plecarea, toţi ţâşniră agitaţi înainte.
Se mişcară agale de-a lungul Drumului Mirodeniilor, căci
timpul era important şi Alā le spusese că voia să ajungă la
Mansura la căderea serii. Nu vorbea nimeni. Întâlniră pe drum
câţiva nefericiţi pe care-i legară imediat, luându-i sub pază. Când
ajunseră la locul unde se întâlniseră cu evreii din Ahwaz, Rob şi-i
imagină ascunşi în pădure, ascultând tropotul copitelor şi
zornăitul zalelor elefanţilor.
Ieşiră din pădure în amurg şi Alā profită de crepuscul pentru a-
şi dispune forţele pe deal.
În spatele fiecărui elefant, pe care stăteau câte patru arcaşi,
spate la spate, se înşirau luptătorii cu săbii, călări pe cai şi pe
cămile, iar după ei veneau soldaţii pedeştri, cu lănci şi suliţe.
Doi elefanţi fără harnaşamente şi călăriţi numai de mahouţi
porniră înainte. Cei de pe vârful dealului îi priviră coborând paşnic
prin lumina cenuşie. Dincolo de ei, străluceau focurile la care
femeile din Mansura îşi pregăteau cina.
Când cei doi elefanţi ajunseră la palisadă, îşi plecară frunţile,
gata să izbească lemnul.
Şahul ridică braţul.
Elefanţii porniră. Se auzi un pârâit urmat de bufnituri când
gardul căzu. Braţul şahului coborî şi oastea persană se urni.
Elefanţii coborâră dealul cu repeziciune. În spatele lor, caii şi
cămilele porniră la galop. Din oraş începură să se audă primele
strigăte slabe.
Rob lovea coastele Javrei lui cu sabia goală, dar nu era nevoie
s-o îndemne. La început se auzi doar clinchetul armurilor şi
duduitul copitelor, apoi oamenii sloboziră strigătul de luptă şi
animalele li se alăturară, fiecare cu chemările lor.
Lui Rob i se zburli părul de pe ceafă şi când ajunse lângă
Mansura urla ca un animal.

457
 59
Fierarul indian

Rob vedea crâmpeie de imagini alergând pe lângă el. Cămila îşi

făcu repede loc prin gardul sfărâmat. Spaima cumplită de pe feţele
oamenilor îi dădea un sentiment de invulnerabilitate, asociat cu
forţă şi ruşine în acelaşi timp, ca senzaţiile pe care le avusese în
Anglia când îl alungase din han pe bătrânul evreu.
Când ajunse la garnizoană, bătălia era în toi. Indienii luptau de
pe pământ, dar ştiau cum să atace elefanţii. Încercau să le scoată
ochii cu prăjini lungi şi ascuţite şi Rob văzu că deja unul dintre
elefanţii fără armură era doborât lângă întăritură. Mahoutul fusese
fără îndoială omorât, iar dobitocul orb stătea tremurând şi răcnind
jalnic.
Rob se trezi privind un chip tuciuriu şi contorsionat şi văzu o
lamă de sabie ridicată spre el. Nu-şi mai aminti nicio lecţie de
scrimă; îşi înfipse vârful sabiei în gâtul indianului. Omul căzu şi
Rob se întoarse spre o siluetă care încerca să se caţere pe cămila
lui din partea cealaltă şi începu s-o hăcuiască.
Câţiva indieni aveau securi sau topoare şi încercau să reteze cu
ele trompa şi picioarele ca nişte coloane ale elefanţilor, dar era un
efort zadarnic. Elefanţii atacau cu furie, cu urechile în vânt, ca
pânzele unei corăbii. Îndoindu-şi trompa, loveau cu colţii,
răsturnând valuri de oameni dintr-o singură izbitură. Apoi coloşii,
prinşi parcă într-un dans infernal, călcau peste cei căzuţi,
amestecându-i cu pulberea. Cei prinşi sub copitele lor plezneau ca
nişte teci de mazăre.
Era închis într-un iad de crimă şi spaimă, gemete, urlete,
răgete, zbierete şi blesteme.
Zi, fiind cel mai mare elefant şi cu un harnaşament regal,
atrăgea un număr impresionant de atacatori şi Rob văzu cum
Khuff se dusese să lupte lângă şah. Khuff îşi pierduse calul. Îşi
flutura sabia grea, rotind-o deasupra capului, iar Alā stătea pe
spinarea elefantului, trăgând cu arcul.
Toţi luptătorii se băteau cu furie, sporind amploarea măcelului.
Îndemnându-şi cămila după un lăncier care încercase să-l

458
atace, Rob dădu peste Mirdin, pe jos, cu sabia atârnându-i la şold
de parcă n-ar fi fost folosită. Încerca să tragă un rănit la marginea
câmpului de bătălie, nepăsător la orice altceva.
Pentru Rob, vederea lui fu ca un duş de gheaţă. Clipi şi trase
frâul cămilei, sărind de pe ea înainte ca Javra să îngenuncheze. Se
duse la Mirdin şi-l ajută să ducă omul pământiu la faţă din cauza
unei răni la gât.
Din clipa aceea, Rob uită de bătălie şi-şi făcu datoria de doctor.
Cei doi cărară răniţii într-o casă, unul câte unul, în timp ce
măcelul continua. Nu puteau decât să-i adune, căci leacurile lor
pregătite cu grijă se aflau pe spinările unor catâri care rătăceau
cine ştie pe unde, aşa că nu aveau opiu, ulei sau bandaje. Când
aveau nevoie de feşe, Rob şi Mirdin tăiau pânză din hainele
morţilor.
Foarte curând, bătălia deveni un masacru. Indienii fuseseră
surprinşi şi doar jumătate reuşiseră să pună mâna pe arme, restul
se apăraseră cu beţe şi pietre. Nu era greu să-i ucidă, cu toate că
se luptau cu disperare, căci ştiau că altfel îi aştepta o execuţie
ruşinoasă sau o viaţă de sclavi sau de eunuci în Persia.
Lupta se prelungi în noapte. Rob trase sabia şi, cu o torţă în
mână, se duse la casa cea mai apropiată. Înăuntru era un omuleţ
zvelt, cu nevasta şi cei doi copii. Cele patru chipuri tuciurii se
întoarseră spre el, văzându-l cu sabia.
– Făceţi-vă nevăzuţi, îi spuse Rob omului, cât mai aveţi timp.
Dar nu înţelegeau persana şi omul răspunse ceva în limba lor
ciudată.
Rob se duse la uşă şi le arătă pădurea, apoi făcu nişte gesturi
de alungare cu mâinile.
Omul dădu din cap. Părea îngrozit; poate că erau sălbăticiuni în
pădure. Dar îşi adună familia şi în curând se strecurară cu toţii
afară.
Rob găsi acolo lămpi şi, în altă casă, ulei şi cârpe, pe care le
aduse la răniţi.
Noaptea târziu, persanii uciseseră toţi apărătorii şi după ce le
dădură lovitura de graţie şi răniţilor, începură jaful şi violurile. El,
Mirdin şi câţiva soldaţi străbătură cu torţe câmpul de luptă. Nu se
atinseră de morţi sau muribunzi, ci numai de persanii care mai
puteau fi salvaţi. Mirdin găsi şi doi dintre catârii cu provizii şi, la
lumina torţelor, începură să cureţe rănile cu ulei, să le coasă şi să
le bandajeze. Amputară patru membre distruse, dar trei dintre
pacienţi muriră. Munciră toată noaptea în atmosfera aceea teribilă.
459
 Aveau treizeci şi unu de pacienţi şi, la ivirea zorilor, mai găsiră
încă şapte răniţi în viaţă.
După rugăciune, Khuff le ordonă doctorilor să se ocupe din nou
de soldaţi. Trei elefanţi aveau tăieturi la picioare, iar trompa
ultimului fusese vătămată. Rob recomandă ca acesta şi elefantul
orbit să fie doborâţi.
După pilaful de dimineaţă, mahouţii intrară în ţarcurile de
elefanţi din Mansura şi începură să-i aleagă, vorbindu-le blând şi
atingându-le urechile cu ţepuşele încârligate numite ankusha.
– Aici, tăticule.
– Mişcă, fetiţo. Uşurel, fiule! Hai să văd ce puteţi, copii.
– Îngenunchează, mămico, şi lasă-mă să mă urc pe capul tău
frumos.
Astfel, mahouţii separară dobitoacele dresate de cele care erau
încă pe jumătate sălbatice. Nu puteau lua decât animale docile în
marşul de întoarcere la Ispahan. Cele mai sălbatice aveau să fie
eliberate în păduri.
Vocilor mahouţilor li se alătură un bâzâit, căci muştele găsiseră
deja cadavrele. În curând, în arşiţa zilei, mirosul avea să fie
insuportabil. Pieriseră şaptezeci şi trei de persani. Numai o sută
trei indieni capitulaseră şi se predaseră, acceptând cu uşurare să
intre în oastea lui Alā; preferau să fie soldaţi decât să fie eunuci.
Acum începuseră să sape o groapă mare pentru morţii persani.
Mirdin se uită la Rob.
Mai rău decât mă temeam, spuneau ochii lui.
Rob îl înţelegea, dar se mângâia cu gândul că se terminase şi în
curând aveau să fie în drum spre casă.
Karim veni la ei. Le spuse că un ofiţer indian ucis de Khuff nu
murise înainte ca sabia lui fină să taie jumătate din lama
căpitanului Porţilor. Karim le adusese sabia, ca să vadă cât de
adânc era tăiată lama. Sabia indianului era acum a lui Alā şi era
făcută din oţelul cel mai preţios. Şahul supraveghease personal
interogarea prizonierilor, până când aflase că sabia fusese făurită
de un meşter pe nume Dhan Vangalil din Kausambi, un sat aflat la
trei zile de drum faţă de Mansura.
– Alā s-a hotărât să atace Kausambi, spuse Karim.
Aveau să-l captureze pe fierarul indian şi să-l ia cu ei la
Ispahan, unde avea să-i facă şahului arme din oţel invincibil,
pentru ca acesta să-şi cucerească vecinii şi să reîntemeieze
Imperiul Persan de altădată.
Fu uşor de spus, dar realizarea se dovedi mai dificilă.
460
 Kausambi era un sat pe malul de vest al Indului, compus din
câteva duzini de case coşcovite, aliniate de-a lungul a patru străzi,
care duceau toate la o garnizoană militară. Reuşiră din nou să
atace prin surprindere, furişându-se din pădure. Soldaţii indieni
ţâşniră ca o ceată de maimuţe speriate, căutându-şi scăparea.
Alā era încântat, crezând că laşitatea duşmanului îi asigurase
cea mai uşoară dintre victorii. Lipind vârful sabiei de gâtul unui
sătean îngrozit, îi porunci să-l ducă la Dhan Vangalil. Meşterul se
dovedi a fi un om vânos, cu ochi liniştiţi, părul cărunt şi o barbă
albă care ascundea o faţă de o vârstă incertă. Vangalil se învoi
bucuros să meargă la Ispahan şi să-l slujească pe Alā Şah; dar
punea condiţia să-şi ia cu el nevasta, doi fii şi o fiică şi,
bineînţeles, o mulţime de materiale necesare fabricării renumitului
oţel.
Şahul fu de acord. Dar înainte de a părăsi aşezarea, iscoadele
aduseră ştiri alarmante. Trupele indiene se regrupau în păduri şi-i
aşteptau să plece din Kausambi, gata să le închidă drumul.
Alā ştia că soldaţii nu i-ar fi putut înfrunta cu şanse de reuşită;
ca şi cei din Mansura, erau prost înarmaţi; în plus, nu mai aveau
drept hrană decât ceea ce le oferea sălbăticia.
Comandanţii şahului îi spuseră că duşmanii trimiseseră după
întăriri, dar cea mai apropiată unitate indiană se afla la Sehwan, la
şase zile de călătorie.
– Duceţi-vă în pădure şi curăţaţi-o, le porunci Alā.
Cei cinci sute de persani fură împărţiţi în zece grupe de câte
cincizeci de oameni, toţi pedeştri. Părăsiră satul bătând tufişurile,
de parcă ar fi plecat la vânătoare de mistreţi. Când dădeau de
indieni, urmau lupte lungi şi sângeroase. Alā ordonă să fie scoşi
toţi morţii din pădure pentru ca duşmanii, numărându-i, să nu-şi
dea seama de scăderea forţei persane. Soldaţii ucişi zăceau în
grămezi pe uliţele din Kausambi, aşteptând să fie aruncaţi de
prizonierii din Mansura în gropi comune. Chiar la începutul
luptelor, fu adus leşul căpitanului Porţilor. Khuff fusese ucis de o
săgeată indiană, trasă în spate. Fusese un om sever şi mohorât,
dar de o loialitate legendară. Cicatricile de pe trupul lui
mărturiseau despre campaniile grele duse sub domnia a doi şahi.
Soldaţii persani veniră toată ziua să-l privească. Moartea lui îi
încrâncenă şi uciseră mulţi indieni, chiar şi pe cei care doreau să
se predea. Fură întâmpinaţi de îndârjirea unor oameni hăituiţi,
care ştiau că nu li se va arăta milă. Războiul era în toi, fiecare
bărbat trăgea cu arcul sau mânuia sabia din toate puterile,
461
străpungând, spintecând şi ciopârţind.
Răniţii erau adunaţi de două ori pe zi într-un luminiş şi unul
din doctori, bine păzit, mergea şi le dădea primul ajutor, apoi îi
aducea în sat pe cei care mai puteau fi salvaţi. Luptele durară trei
zile. Dintre cei treizeci şi opt de răniţi din Mansura, unsprezece
muriseră chiar acolo, iar şaisprezece pieriseră în cursul marşului
până la Kausambi. Celor unsprezece răniţi supravieţuitori li se
adăugară încă treizeci şi şase în cele trei zile de hărţuială.
Patruzeci şi şapte de persani fură ucişi.
Mirdin făcu o amputare, iar Rob trei, una dintre ele constând
doar în tragerea pielii peste osul braţului tăiat de la cot de sabia
unui indian. La început, tratară rănile aşa cum îi învăţase Ibn
Sina: turnau în tăietură ulei fierbinte. Dar în ultima dimineaţă,
Rob rămase fără ulei; aducându-şi aminte că Bărbierul prevenea
infecţiile cu meteglin, luă un burduf de vin tare şi spălă bine
fiecare rană, înainte de a o bandaja. Luptele începuseră chiar în
zori. Înainte de amiază sosi un nou grup de răniţi şi soldaţii
aduseră pe cineva înfăşurat într-o pătură indiană.
– Puneţi numai răniţii, spuse Rob tăios.
Dar soldaţii îl puseră jos şi pe cel înfăşurat, aşteptând şovăitori,
şi el observă deodată că mortul purta pantofii lui Mirdin.
– Dacă ar fi fost un soldat obişnuit, l-am fi pus în stradă, spuse
cineva. Dar e hakim, aşa că l-am adus la hakim.
Povestiră că un om cu un topor le ieşise în faţă la întoarcere. Îl
lovise numai pe Mirdin, apoi fusese doborât.
Rob le mulţumi şi le spuse să plece.
Dând pătura la o parte, văzu că acolo era într-adevăr Mirdin.
Avea pe faţă o strâmbătură nedumerită şi înduioşător de supărată.
Rob îi închise ochii şi-i legă falca lungă şi caracteristică. Nu se
gândea, se mişca de parcă era beat. Se mai ducea din când în când
să îngrijească răniţii şi să mângâie muribunzii, dar întotdeauna se
întorcea şi se aşeza. Sărută obrazul rece, dar nu credea că Mirdin
îşi dăduse seama. La fel simţi şi când încercă să-l ţină de mână.
Mirdin nu mai era acolo.
Spera că traversase unul dintre podurile acelea.
Până la urmă, Rob îl părăsi, încercând să muncească. Execută
ultima amputare a campaniei, tăindu-i unui om mâna dreaptă de
deasupra încheieturii. Când se înapoie, la Mirdin se adunaseră
muştele.
Dădu la o parte pătura şi văzu că toporul îi despicase pieptul.
Aplecându-se asupra rănii uriaşe, o deschise mai mult cu mâinile.
462
Uită de mirosurile de moarte şi de iarbă strivită din jur. Gemetele
răniţilor, bâzâitul muştelor, sunetele îndepărtate ale bătăliei, toate
îi dispărură din urechi. Uită că prietenul lui murise şi că era el
însuşi zdrobit de durere.
Pentru prima oară, atinse cu mâna inima umană din interiorul
corpului ucis.

463
 60
Patru prieteni

Rob îl spălă pe Mirdin, îi tăie unghiile şi-l pieptănă, apoi îl

înfăşură în şalul de rugăciune, de la care tăiase jumătate din
franjuri, aşa cum era obiceiul.
Îl căută pe Karim, care clipi de parcă ar fi fost pălmuit când
auzi vestea:
– Nu vreau să-l ducem la groapa comună, spuse Rob. Familia o
să vină fără îndoială să-l caute şi să-l ducă la Masqat, ca să-l
înmormânteze în pământ sfânt.
Aleseră locul în faţa unui bolovan uriaş, pe care nu i-ar fi putu
urni niciun elefant şi îşi luară repere precise, de la piatră până la
marginea celui mai apropiat drum. Karim obţinu pergament, pană
şi cerneală şi, după ce făcură groapa, Rob întocmi atent o hartă a
locului. Avea s-o redeseneze şi s-o trimită la Masqat. Dacă nu
exista o dovadă sigură ca Mirdin era mort, Fara avea să fie
considerată o nevastă părăsită, agunah şi nu avea să i se permită
să se recăsătorească. Aşa era legea lor; Mirdin i-o explicase.
– Poate vrea şi Alā să vină, spuse el.
Se uită cum Karim se apropie de şah. Alā bea cu comandanţii
lui, încălzindu-se de bucuria victoriei. Rob îl văzu ascultându-l pe
Karim o clipă, apoi făcându-i nerăbdător semn să plece.
Rob se simţi cuprins de ură, amintindu-şi vocea regelui în
peşteră: „Suntem patru prieteni”.
Karim se întoarse ruşinat şi spuse că puteau continua;
murmurară frânturi de rugăciuni islamice, pe când umpleau
groapa. Rob nu încercă să se roage. Mirdin merita un cor de voci
îndurerate, înălţându-se în prohodul Hashkavot, apoi în Kaddish.
Dar Kaddishul trebuia spus de zece evrei, iar el era un creştin care
se pretindea evreu, stând amorţit şi tăcut în faţa pământului care-i
înghiţea prietenul.

În după-amiaza aceea, persanii nu mai găsiră niciun indian în

pădure. Drumul era liber. Alā îl numi pe Farhad, un veteran dur,
noul căpitan al Porţilor şi acesta începu să latre ordine scurte,

464
biciuind nervii obosiţi ai soldaţilor şi insuflându-le dorinţa de a
pleca.
În uralele generale, Alā făcu o numărătoare. Îşi dobândise
fierarul indian. Pierduse doi elefanţi la Mansura, dar luase de acolo
alţi douăzeci şi opt. În plus, alţi patru elefanţi tineri şi sănătoşi
fuseseră găsiţi de mahouţi într-un ţarc din Kausambi; erau
animale de povară, nepregătite pentru bătălii, dar totuşi valoroase.
Caii indieni erau mici şi costelivi, fără preţ pentru persani, dar
capturaseră la Mansura o mică turmă de cămile rapide şi zeci de
alte cămile de povară la Kausambi.
Alā era entuziasmat de succesul incursiunilor lui.
Dintre cei şase sute de soldaţi plecaţi din Ispahan, o sută
douăzeci erau morţi, iar Rob era răspunzător pentru patru zeci şi
şapte de răniţi. Mulţi dintre ei nu puteau supravieţui călătoriei,
dar nu se punea problema abandonării lor în satul devastat, căci
ar fi fost ucişi de trupele indiene sosite ca întăriri.
Rob trimise soldaţi prin case să adune carpete şi pături, din
care să încropească brancarde. A doua zi dimineaţa, când părăsiră
satul, brancardele erau cărate de indieni.
Călătoriră încordaţi trei zile şi jumătate, până găsiră un vad
prin care puteau trece fără luptă. Doi oameni fură luaţi de curent
şi se înecară. În mijlocul Indului, apa nu era adâncă, dar curgea
repede şi mahouţii îşi plasară elefanţii în susul curentului, să-l
stăvilească asemenea unui zid, dovedindu-şi astfel din nou
valoarea.
Dintre răniţi, primii muriră cei cu răni în piept şi în pântece şi
unul cu gâtul străpuns. Şase oameni pieriră doar într-o singură zi.
După cincisprezece zile de drum, ajunseră în Baluchistan şi-şi
aşezară tabăra pe un câmp. Rob îşi duse răniţii într-un hambar
deschis în părţi. Încercă să obţină o audienţă de la Farhad, dar
acesta dorea să pozeze în noua funcţie şi-l amână cu pompă. Din
fericire, îl auzi Karim şi-l duse imediat la cortul şahului.
– Mai am douăzeci şi unu de răniţi, dar, dacă îi mişcăm din loc,
vor muri şi aceştia, majestate.
– Nu pot să stau după răniţi, spuse Alā, nerăbdător să-şi facă
intrarea triumfală în Ispahan.
– Vă cer permisiunea să rămân cu ei.
Şahul îl fulgeră cu privirea:
– Nu mă lipsesc de Karim, ca să-l las aici ca doctor. Trebuie să
vină cu mine.
Rob dădu din cap. Îi lăsară cincisprezece indieni şi douăzeci şi
465
şapte de soldaţi înarmaţi, doi mahouţi şi toţi cei cinci elefanţi
răniţi. Karim aranjă să le rămână şi provizii. A doua zi, tabăra se
strânse ca de obicei. Apoi convoiul principal porni şi Rob fu lăsat
cu pacienţii şi cu o mână de oameni, în mijlocul unei tăceri în
acelaşi timp binevenite şi înfricoşătoare.

Pacienţii profitară de odihna la adăpost de praf, soare şi

neajunsurile călătoriei. Îi mai muriră trei oameni, dar cei rămaşi
erau bărbaţi rezistenţi, care se agăţau de viaţă, şi popasul în
Baluchistan le permise să trăiască.
La început, soldaţilor nu le conveni să rămână. Ceilalţi
năvălitori aveau să intre curând în Ispahan, ovaţionaţi ca nişte
învingători, în timp ce pe ei îi aşteptau o muncă murdară şi un risc
prelungit. Doi dintre membrii gărzii înarmate se făcură nevăzuţi în
cea de-a doua zi. Indienii şi ceilalţi soldaţi nu încercară să fugă. În
curând, veteranii îşi dădură seama că oricare dintre ei ar fi putut fi
lovit în lupta următoare şi-i fură recunoscători hakimului că risca
pentru ei.
Trimitea în fiecare dimineaţă mici grupuri la vânătoare şi
carnea, gătită cu orezul lăsat de Karim, îi înzdrăvenea pe pacienţi
văzând cu ochii.
Pe elefanţi îi trata la fel ca pe oameni, spălându-le rănile cu vin
şi schimbându-le regulat bandajele. Uriaşele dobitoace îl lăsau,
chiar dacă le durea, înţelegând parcă datoria lui. Oamenii răbdau
la fel ca animalele, chiar dacă rănile făceau puroi şi era nevoit să le
taie şi să le cureţe, turnând apoi vin pe ele înainte de a le coase din
nou.
Observă un lucru ciudat: de câte ori folosise ulei, rana obrintise
şi se umpluse de puroi. Mulţi pacienţi muriseră, în timp ce aceia
ale căror răni fuseseră curăţate cu vin supravieţuiseră. Începu să-
şi noteze observaţiile, întrezărind în sfârşit un oarecare folos al
prezenţei lui acolo. I se terminau rezervele de vin, dar, de pe
vremea când fabrica băutura „Universal Specifică”, ştia că la ţărani
se găseşte întotdeauna câte un butoi cu rachiu. Aveau să mai
cumpere pe drum.
După trei săptămâni porniră. Patru pacienţi puteau călări.
Doisprezece soldaţi nu aveau niciun bagaj, aşa că puteau ajuta la
transportarea brancardelor. Rob ieşi la prima ocazie de pe Drumul
Mirodeniilor şi urmă o cale mai puţin umblată. Aveau să ocolească
destul de mult şi soldaţii se posomorâră. Dar nu voia să rişte să
meargă pe urmele şahului, care atrăsese fără îndoială mânia
466
sătenilor din partea locului, jefuiţi şi înfometaţi de trupele lui.
Trei dintre elefanţi mai şchiopătau şi nu fură împovăraţi. Rob
se urcă pe cel a cărui trompă avusese câteva tăieturi superficiale.
Fu fericit s-o lase pe Javra şi-şi dorea să nu mai fie nevoit
niciodată să călătorească pe o cămilă. De pe spatele elefantului
avea o perspectivă regală asupra lumii.
Dar comoditatea călătoriei îi permitea să se gândească,
amintirea lui Mirdin îl însoţea pretutindeni şi minunăţiile naturii –
zborul brusc al unui stol de mii de păsări, nuanţele cerului în
apus, felul cum un elefant surpase cu piciorul un şanţ, privind
apoi ca un copil nisipul care se rostogolea – nu-i aduceau
mângâiere.
Iisuse se gândi el. Sau Shaddai, Allah, oricine ai fi, cum ai
putut îngădui o asemenea pierdere?
Regii îi trimit la luptă pe oameni şi uneori supravieţuiesc cei
mai şterşi şi cei mai răi, gândea el amar. Dumnezeu a vrut să-l
piardă pe un înţelept cu suflet de sfânt. Mirdin şi-ar fi petrecut
viaţa numai încercând să vindece şi să ajute oamenii.
Rob nu mai fusese atât de zguduit de gândul morţii de la
dispariţia Bărbierului şi când ajunse la Ispahan, era încă învăluit
de disperare.
Oraşul se vedea ca întâia oară când îl privise, case albe cu
umbre albastre, şi turle în care soarele trimitea reflexe aurii şi
trandafirii. Se îndreptară către maristan, unde cei optsprezece
răniţi fură lăsaţi în îngrijire.
Apoi merse la grajdurile Casei Paradisului şi se eliberă de
responsabilitatea trupelor, sclavilor şi animalelor. Apoi îşi ceru
cârlanul cafeniu. Farhad, noul căpitan al Porţilor, îl auzi şi-i
porunci grăjdarului să nu-şi piardă timpul căutând calul în
herghelie:
– Adu-i hakimului alt animal.
– Khuff a spus că voi primi acelaşi cal.
Nu trebuie să se schimbe chiar toate, îşi spuse el.
– Khuff e mort.
– Cu atât mai mult.
Spre marea lui surpriză, Rob simţi cum vocea şi privirea i se
aspresc. Venea dintr-un măcel care-l îngreţoşase, dar acum simţea
nevoia compensatoare de a fi violent.
– Doresc acelaşi cal.
Farhad se pricepea la oameni şi recunoscu provocarea din
vocea hakimului. Nu avea nimic de câştigat dacă se lua la harţă cu
467
un dhimmi, în schimb avea foarte mult de pierdut. Ridică din
umeri şi se îndepărtă.
Rob călări prin herghelie alături de grăjdar. Era deja ruşinat de
comportarea lui, când îşi văzu calul. Îl separară de ceilalţi şi-l
înşeuară, iar Farhad trecu pe acolo, arătându-şi vădit dispreţul că
dhimmiul voise să se bată pentru un animal aşa de puţin nobil.
Dar căluţul cafeniu tropăi nerăbdător prin praf, ducându-l spre
Yehuddiyyeh.

Auzind zgomote afară, Mary luă sabia tatălui ei şi felinarul şi

deschise uşa dintre casă şi grajd.
Se întorsese.
Dăduse jos şaua de pe cal şi acum îl ducea în boxa lui. Se
întorsese şi în lumina slabă, ea văzu că slăbise simţitor; acum
semăna destul de bine cu băiatul subţire şi sălbăticit din caravana
lui Karl Fritta.
Din trei paşi, o îmbrăţişă şi o ţinu fără să vorbească, apoi îi
atinse pântecul plat:
– A mers bine?
Ea râse tremurat, căci era sleită de puteri. Dacă ar fi venit cu
cinci zile mai devreme, i-ar fi auzit ţipetele sfâşietoare.
– Fiului tău i-au trebuit două zile ca să se nască.
– Un fiu.
Îşi puse palma mare pe obrazul ei. Uşurarea pe care o simţi o
făcu să verse uleiul din lampă şi flacăra pâlpâi. Cât fusese plecat,
se întărise şi se asprise şi era un lux al sufletului să se încreadă
din nou în protecţia lui. De parcă ar mai fi putut să se transforme
din fier în mătase.
Puse sabia jos şi-l luă de mână, ducându-l la coşul căptuşit cu
pături unde dormea copilul.
Văzu copilul cu ochii lui Rob, un ghemotoc roşu, cu trăsăturile
umflate de travaliul naşterii şi cu un puf negru pe creştet. Se
supără pe omul ei, fiindcă nu putea ghici dacă e dezamăgit sau
copleşit de bucurie. Când o privi, pe faţa lui se citeau în acelaşi
timp plăcerea şi suferinţa.
– Ce face Fara?
– I-a spus Karim. Am stat cu ea şapte zile, în shiva. Pe urmă a
plecat cu David şi Issachar la Masqat, cu o caravană. Cu ajutorul
lui Dumnezeu, acum ar putea să fie acasă.
– O să-ţi fie greu fără ea.
– Pentru ea e şi mai greu, spuse ea cu amărăciune.
468
 Copilul începu să scâncească şi Rob îl luă în braţe, oferindu-i
degetul lui mic, care fu luat cu foame.
Mary purta o rochie largă cu un şiret la gât, dăruită de Fara. Şi-
o desfăcu la piept şi-i luă bebeluşul. Rob se întinse lângă ea pe pat
când alăpta. În curând, îi simţi obrazul pe sânul liber.
Nu-l auzise niciodată pe tatăl ei plângând sau vreun alt bărbat
şi suspinele lui convulsive o înfricoşară.
– Dragul meu. Rob al meu, murmură ea.
Din instinct, îi puse sfârcul sânului în gură. Nu se pricepea atât
de bine la supt ca bebeluşul, dar ea era foarte mişcată şi cuprinsă
de o tandreţe amuzată: de data asta, o parte din trupul ei intra în
el. Se gândi în treacăt la Fara şi, cu puţină vinovăţie, îi mulţumi
sfintei Fecioare pentru că cel luat nu fusese soţul ei. Cu bărbatul
şi copilul la sân, se simţi traversată de o căldură uriaşă, de parcă,
printr-un miracol dumnezeiesc, ei trei ar fi devenit o singură fiinţă.
În cele din urmă, Rob se sculă şi când o sărută, îşi simţi gustul
pe buzele lui.
– Nu sunt un luptător roman, spuse el.

469
Partea a şasea

Hakim

470
 61
Întâlnirea

În dimineaţa care urmă întoarcerii lui, Rob îl studie pe omuleţ

şi văzu că era un bebeluş frumos, cu ochii albaştri ca ai englezilor
şi mâini şi picioare mari. Îi numără şi-i îndoi cu blândeţe degetele
de la mâini şi de la picioare şi se delectă privindu-i membrele
rotunde. Un copil puternic, mirosind ca o presă de măsline, fiindcă
fusese uns de mama lui cu ulei. Apoi mirosul nu mai fu atât de
plăcut şi Rob schimbă primul scutec pe care punea mâna de când
îşi îngrijise fraţii şi surioara. În adâncul lui, tot mai spera să-i
găsească într-o zi pe William Stewart, Anne Mary şi Jonathan
Carter. N-ar fi fost minunat ca cei pierduţi să-şi vadă nepoţelul de
frate?
El şi Mary se certară pentru circumciziune.
– N-o să-i facă niciun rău. Aici toţi sunt circumcişi, şi evreii şi
musulmanii şi o să fie mai uşor acceptat.
– Nu vreau să fie mai uşor acceptat în Persia, spuse ea cu
oboseală. Vreau să fie acceptat acasă, unde oamenii nu sunt tăiaţi
şi jupuiţi, ci sunt lăsaţi în voia lor.
El râse, iar ea începu să plângă. O mângâie şi, când putu, se
duse să discute cu Ibn Sina.
Prinţul Doctorilor îl întâmpină cald, mulţumindu-i lui Allah că
rămăsese în viaţă şi vorbind trist de Mirdin. Îi ascultă cu atenţie
relatările despre amputaţii şi tratarea rănilor, interesat mai ales de
constatările lui Rob cu privire la eficienţa alcoolului pentru
curăţarea rănilor deschise. Ibn Sina se arătase întotdeauna mai
preocupat de adevărul ştiinţific decât de propria lui infailibilitate.
Chiar dacă observaţiile lui Rob îi contraziceau concluziile, el
insistă ca tânărul medic să le scrie.
– Această chestiune, aplicarea vinului pe răni, va fi subiectul
primului tău curs de hakim, spuse el şi Rob fu de acord cu
mentorul lui.
Apoi bătrânul se uită la el:
– Mi-ar plăcea să fii asistentul meu, Jesse ben Benjamin.
Nici nu visase vreodată că va ajunge aici. Ar fi vrut să-i spună
marelui doctor că venise la Ispahan, dintr-o ţară atât de

471
îndepărtată şi îndurând atâtea greutăţi, numai ca să atingă poala
veşmântului lui Ibn Sina. Dar nu făcu decât să dea din cap:
– Mi-ar plăcea şi mie, hakim-bashi.
Mary nu ridică nicio obiecţie când îi spuse. Era la Ispahan de
destul timp pentru a-şi da seama că soţul ei nu putea refuza o
asemenea onoare, care, pe lângă un venit considerabil, îi acorda şi
prestigiul de a fi asociat cu un om venerat ca un semizeu. Când
Rob văzu cât se bucura pentru el, o luă în braţe.
– Te voi duce acasă, îţi promit, Mary. Te rog să ai încredere în
mine.
Ea avea încredere, dar îşi dădea seama că aceasta n-ar fi
rezistat o perioadă mai lungă de timp. Se hotărî să facă un efort de
adaptare la obiceiurile ţării. Şi cedă cu rezerve destul de mari în
problema circumciziunii copilului.
Rob se duse să-i ceară sfatul moaşei Nitka.
– Hai, spuse ea şi-l duse peste două străzi, la Reb Asher Jacobi,
mohelul.
– O circumciziune, spuse mohelul, iar mama… (o privi pe Nitka
îngustându-şi ochii şi scărpinându-se în barbă)… e o străină!
– Nu trebuie făcut cu toate rugăciunile, spuse Nitka
nerăbdătoare.
Hotărâtă să-l ajute pe copil, îşi asumă imediat rolul de
apărătoare:
– Dacă tatăl cere ca pecetea lui Abraham să se lase asupra
copilului, e o binecuvântare să-l tai împrejur, nu-i aşa?
– Ba da, recunoscu Reb Asher. Tatăl tău vrea să ţină copilul? îl
întrebă el pe Rob.
– Tata a murit.
Reb Asher oftă:
– Ce membri ai familiei vor fi prezenţi?
– Numai soţia mea. Aici nu avem alte rude. Copilul o să-l ţin eu.
– E o sărbătoare, spuse Nitka amabilă. Te-ar deranja să fie de
faţă fiii mei, Shemuel şi Chofni şi câţiva vecini?
Rob încuviinţă.
A doua zi dimineaţa, ea ajunse prima la casa lui Rob, însoţită
de cei doi fii voinici, tăietori de piatră. Hinda, precupeaţa din piaţa
evreiască, veni şi ea cu Isaac al ei, un învăţat înalt, cu barba
căruntă şi ochi visători. Deşi nu-i trecuse de loc supărarea, Hinda
aduse în dar un acoperământ pentru leagăn. Iacob Pantofarul şi
soţia lui, Naoma, aduseră un bidon cu vin. Veni şi brutarul Micah
Halevi, cu soţia lui, Yudit şi aduseră două pâini mari şi dulci.
472
 Ţinându-şi pruncul în poală, Rob avea îndoieli când îl lăsă pe
Reb Asher să taie o fâşie de piele de pe micul penis.
– Fie să crească puternic la trup şi la minte, pentru o viaţă de
fapte bune, îi ură mahelul copilului, care plângea.
Vecinii se cinstiră şi se bucurară iar Rob îi dădu copilului
numele evreiesc Mirdin ben Jesse.
Mary urî fiecare moment al ceremoniei. Peste o oră, când vecinii
plecaseră, îşi muie degetele în apă şi-şi atinse uşor fiul pe creştet,
pe bărbie, pe o ureche, apoi pe cealaltă.
– În numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, te botez
Robert James Cole, spuse ea limpede alăturând numele tatălui şi
bunicului băieţelului.
După aceea, când erau singuri, îşi striga soţul Rob, iar pe copil,
Rob J.

Către mult stimatul Reb Mulka Askari, negustor de perle din

Masqat, salutări.
Fiul dumneavoastră, Mirdin, a fost prietenul meu. Odihnească-se
în pace.
Am fost amândoi doctori în campania din India, de unde am
adus câteva lucruri, pe care vi le trimit prin bunătatea lui Reb Moise
ben Zavil, negustor din Qum, care pleacă astăzi spre oraşul
dumneavoastră, cu o caravană de ulei de măsline. Reb Moise vă va
aduce şi pergamentul care vă arată locul exact al îngropării lui
Mirdin, pentru ca, dacă doriţi, să-l puteţi duce în pământul familiei.
Vă mai trimit şi tefillinul pe care şi-l răsucea zilnic pe braţ şi despre
care mi-a spus că i l-aţi dăruit când a intrat în minyan, la
paisprezece ani. De asemenea, vă trimit şi jocul de şah, în faţa
căruia eu şi Mirdin am petrecut multe ore fericite.
Alte bunuri nu a avut în India. L-am îngropat, aşa cum se
cuvenea, în tallit.
Mă rog ca Dumnezeu să ne uşureze înţelegerea şi să ne mângâie
puţin pentru această pierdere. Dispariţia lui a stins o lumină din
viaţa mea. A fost omul cel mai desăvârşit pe care l-am avut în
preajmă. Ştiu că Mirdin este cu Adashem şi sper să fiu într-o zi
alături de el.
Vă rog să-i transmiteţi văduvei toată afecţiunea şi respectul meu,
să-i sărutaţi pe copii şi să le spuneţi că soţia mea a născut un fiu
sănătos, Mirdin ben Jesse, şi le doreşte cu dragoste o viaţă bună.

Yivorechachah Adonai V’Yishmorechah,

473
 Domnul să vă binecuvânteze şi să vă dea zile.
Sunt Jesse ben Benjamin, hakim

De ani de zile, asistentul lui Ibn Sina era al-Juzjani. Acesta

atinsese faima profesională şi era unul dintre cei mai mari
chirurgi, dar şi asistenţii dinaintea lui fuseseră vrednici. Hakim-
bashiul îşi muncea asistenţii, dându-le o nouă posibilitate de a-şi
continua pregătirea şi învăţătura. De la început, Rob făcu mult
mai mult decât să-l urmeze pe Ibn Sina şi să-i aducă lucrurile pe
care le cerea, aşa cum făceau mulţi dintre asistenţii oamenilor
importanţi. Ibn Sina se aştepta să fie consultat în chestiuni mai
dificile sau să i se ceară părerea, dar tânărul hakim se bucura de
încrederea lui şi era lăsat să acţioneze şi pe cont propriu.
Fu o perioadă fericită pentru Rob, ţinu la madrassa un curs
despre spălarea rănilor deschise; nu avu prea mulţi studenţi,
pentru că în acelaşi timp, un doctor din al-Rayy vorbea despre
actul fizic al dragostei. Doctorii persani se întreceau să-şi aleagă
subiecte legate de sex, ceea ce lui Rob i se părea curios, pentru că
domeniul nu-i interesa pe doctorii europeni. Totuşi, se duse şi el la
multe dintre cursurile acelea şi, din cauza lor sau fără nicio
legătură cu ele, căsnicia lui prosperă.
Mary îşi reveni repede după naştere. Urmară sfaturile lui Ibn
Sina, care prescria şase săptămâni de abstinenţă după naştere,
timp în care organele genitale ale femeii trebuiau unse cu ulei de
măsline şi cu un amestec de miere şi fiertură de orz. Tratamentul
avu un efect extraordinar. Cele şase săptămâni li se părură o
eternitate la amândoi şi, la capătul lor, Mary îl îmbrăţişă la fel de
nerăbdătoare ca el.
Peste câteva săptămâni, laptele ei începu să se împuţineze. Fu o
surpriză, pentru că până atunci alăptase cu uşurinţă; îi spusese că
are în ea un râu de lapte cu care poate să-i hrănească pe toţi copiii
lumii. Când bebeluşul sugea, scăpa de apăsarea dureroasă din
sânii plini, dar acum, această apăsare nu mai era, durând-o în
schimb scâncetul înfometat al lui Rob J. Îşi dădură seama că
aveau nevoie de o doică şi, prin Nitka, Rob găsi o armeancă
robustă, pe nume Prisca, dispusă să-şi împartă laptele între fetiţa
ei şi fiul hakimului. Mary îşi ducea copilul de patru ori pe zi la
magazinul de tăbăcărie al lui Dikran, soţul Priscăi şi aştepta ca
băieţelul să sugă. Nopţile, Prisca venea la ei acasă şi stătea într-
una din camere cu amândoi copiii, în timp ce Rob şi Mary se
străduiau să facă dragoste pe tăcute şi se bucurau apoi de luxul
474
unui somn fără întreruperi.
Mary se simţea împlinită şi fericirea o lumina. Situaţia de
siguranţă o înflorea. Uneori, lui Rob i se părea că ea se considera
singura creatoare a micii fiinţe concepute de amândoi, dar o iubea
şi mai mult pentru asta.
În prima săptămână a lunii Shaban, caravana lui Reb Moise
ben Zavil poposi din nou la Ispahan, în drum spre Qum şi
negustorul le aduse daruri de la Reb Mulka Askari şi nora lui,
Fara. Fara îi trimise lui Mirdin ben Jesse şase costumaşe mici din
in, brodate cu migală şi dragoste. Negustorul de perle îi trimise
înapoi lui Rob jocul de şah care fusese al fiului lui.
Mary plânse din nou pentru Fara. După ce se linişti. Rob aşeză
pe tablă piesele lui Mirdin şi o învăţă jocul. După aceea, jucară
des. El nu se aştepta la multe, pentru că era un joc de războinici,
iar ea era doar o femeie. Dar învăţă repede şi-i captura piesele cu
un strigăt de luptă demn de un tâlhar seliuc. Îndemânarea ei în
treburi militare, oricât de uluitoare la o femeie, nu-l şocă totuşi,
căci învăţase de mult că Mary Cullen era o fiinţă extraordinară.

Postul Ramadanului îl prinse pe Karim adâncit în păcat şi

nepregătit să îndure purificarea şi reţinerea necesară acestei
perioade. Rugăciunile şi postul nu reuşiră să-i stingă dorinţa
pentru trupul Despinei. Ibn Sina îşi petrecea mai multe seri pe
săptămână la unele moschei, aşteptând cu mullahii să apună
soarele şi să poată lua masa; de acea, Ramadanul se dovedea ideal
pentru întâlniri de dragoste şi Karim o vizita mai des ca niciodată.
În timpul Ramadanului, Alā Şah era şi el ocupat cu slujbe şi
alte solicitări şi într-o zi, Karim reuşi să ajungă la maristan, prima
oară după luni de zile. Din fericire, Ibn Sina nu era acolo, se
dusese să consulte un curtean cuprins de febră. Karim se simţea
vinovat; Ibn Sina îl tratase întotdeauna corect şi nu voia să dea
ochii cu el.
Vizita la spital fu o mare dezamăgire. Ucenicii îl urmară prin
săli la fel ca odinioară – poate în număr şi mai mare, căci legenda
lui crescuse. Dar nu mai cunoştea niciun pacient; toţi cei pe care-i
tratase muriseră sau se făcuseră bine de mult. Şi deşi fusese o
vreme când se mişca prin spital plin de siguranţă, acum se trezi
bâlbâindu-se şi punând întrebări nervoase unor pacienţi pentru
care, de fapt, ştia că nu era răspunzător.
Reuşi să nu se facă de râs până la sfârşitul vizitei, dar înţelese
mohorât că dacă nu găsea timp să practice medicina cu adevărat,
475
avea să-şi piardă deprinderile şi cunoştinţele dobândite cu atâta
efort.
Dar nu avea de ales. Alā Şah îi dăduse de înţeles că-l aştepta o
glorie pe lângă care cea de doctor pălea.
În anul acela, Karim nu alergă în chatir. Nu se antrenase şi era
mai greu decât trebuia să fie un alergător. Privi cursa de lângă Alā
Şah.
Prima zi a Bairamului debută şi mai arzătoare decât ziua când
câştigase, iar cursa fu slabă. Regele îşi reînnoise promisiunea că-i
va dărui un calaat oricui va repeta recordul lui Karim, reuşind să
termine cele douăsprezece ture înainte de ultima cântare a
muezinului, dar era clar că nimeni nu avea să alerge în
douăsprezece ore cele 126 de mile romane.
Cursa rămase de la tura a cincea în doi oameni, al-Harāt din
Hamadhān şi un soldat tânăr, pe nume Nafis Jurjis. Amândoi
fuseseră siliţi să abandoneze cursa cu un an înainte din cauză că-
şi aleseseră un ritm prea rapid. Acum, amândoi alergau prea încet.
Karim îl încurajă pe Nafis. Îi spuse lui Alā că o făcea din cauză
că Nafis supravieţuise campaniei indiene, dar adevărul era că nu
voia să câştige al-Harāt, căci alergătorul din Hamadhān îl cunoştea
de când era băiatul lui Zaki-Omar şi-i simţea dispreţul şi acum.
Dar Nafis căzu după ce-şi luă cea de-a opta săgeată şi cursa
rămase a lui al-Harāt. Era deja aproape seară şi căldura era
sufocantă. Rezonabil, al-Harāt semnală că-şi va încasa premiul
după terminarea turei.
Karim şi Şahul se îndreptară spre linia de sosire ca să-l felicite,
Alā pe armăsarul lui alb şi Karim pe pursângele lui cenuşiu. Karim
se simţi mai bine dispus, dându-şi seama că oamenii ştiau că va
mai trece mult timp până ce un alt om va alerga la chatir aşa cum
alergase el. Pentru asta, îl întâmpinau cu urale, recunoscându-l şi
ca eroul de la Mansura şi Kausambi. Alā îi zâmbi şi Karim se
hotărî să-l privească pe al-Harāt cu bunăvoinţă, fiindcă acela era
doar un biet ţăran din Hamadhān, în timp ce el avea să fie vizirul
Persiei.
Trecând pe lângă madrassa, îl văzu pe eunucul Wasif şi pe
Despina, acoperită de văl. Inima începu să-i bată mai repede şi
Karim zâmbi. Era mai bine aşa, să treacă pe lângă ea călare şi
îmbrăcat ca un prinţ, decât să se împleticească puţind a
transpiraţie şi orb de epuizare.
În apropierea Despinei, o altă femeie acoperită cu un văl nu mai
putu suporta căldura şi scutură din cap, asemenea calului lui
476
Karim. Părul i se desfăcu şi-i flutură pe umeri, lung şi ondulat.
Soarele îl îmbrăcă în lumină, aurindu-i nuanţele roşcate. Îl auzi pe
şah vorbindu-i:
– Asta-i nevasta dhimmiului? Femeia din Europa?
– Da, majestate. Femeia prietenului nostru, Jesse ben
Benjamin.
– M-am gândit eu, spuse Alā.
Regele o privi pe femeia cu capul descoperit până trecură de ea.
Nu mai puse alte întrebări şi în curând, Karim reuşi să-l antreneze
într-o discuţie despre meşterul indian Dhan Vangalil, care avea să
fabrice săbii într-un atelier din curtea Casei Paradisului.

477
 62
În semn de răsplată

Rob continuă să-şi înceapă fiecare zi la sinagoga Casa Păcii,

pentru că amestecul de slavă evreiesc se îmbina liniştitor cu
rugăciunea creştină pe care o rostea în gând.
Dar şi pentru că simţea că, fiind prezent în sinagogă, îşi plătea
pe deplin datoria faţă de Mirdin. Totuşi, nu se simţea în stare să
intre în sinagoga lui Mirdin, Casa Sionului. Şi, deşi învăţaţii
discutau zilnic în Casa Păcii şi ar fi putut să-l roage pe oricare să
studieze cu el cele optzeci şi nouă de porunci rămase, nu avea
inima să se apuce de ele fără Mirdin. Îşi spuse că cinci sute
douăzeci şi patru de porunci erau suficiente pentru un evreu fals
ca el şi se gândi la alte lucruri.

Maestrul scrisese despre toate subiectele. Ca student, Rob

citise multe dintre operele lui medicale, dar acum citea şi lucrări
de-ale lui Ibn Sina din alte domenii şi veneraţia lui creştea.
Scrisese despre muzică, poezie, astronomie, metafizică orientală,
intelectul activ şi comentase toate cărţile lui Aristotel. Când era
închis în castelul Fardajān, scrisese o îndreptare, rezumând toate
ramurile filosofiei. Întocmise chiar şi un manual militar,
Organizarea şi aprovizionarea soldaţilor, a trupelor de sclavi şi
armatelor, care i-ar fi fost foarte folositor lui Rob dacă l-ar fi citit
înainte de plecarea în India. Scrisese analize matematice, ale
sufletului uman şi ale esenţei tristeţii. Şi mai scrisese şi despre
islamism, religia tatălui său, în care credea, cu toate că avea o
minte atât de deschisă.
De aceea era iubit de oameni. Vedeau că, dincolo de calaatul
împărătesc şi gloria care-l făcea căutat de înţelepţii din toată
lumea, dincolo de faptul că regii se socoteau onoraţi să fie văzuţi
alături de el, Ibn Sina, asemenea celui mai umil dintre ei, îşi înălţa
ochii la cer, strigând:

La ilaha illa-l-Lah;
Muhammadun rasulu-l-Lah.

478
 Nu este alt Allah în afară de Allah;
Mohamed este profetul lui Allah.

În fiecare dimineaţă, înainte de rugăciune, mulţimea se aduna

la poarta casei lui: cerşetori, mullahi, păstori şi negustori, bogaţi şi
săraci. Prinţul Doctorilor îşi scotea afară covoraşul de rugăciune şi
se prosterna odată cu ei, apoi admiratorii îl însoţeau pe drumul
către maristan, mergând pe lângă calul lui şi cântând versete din
Coran.
Elevii lui erau primiţi în casa maestrului de mai multe ori pe
săptămână. De obicei, se ţineau conferinţe medicale.
De douăzeci şi cinci de ani, al-Juzjani citea câte o seară pe
săptămână din operele lui Ibn Sina, cel mai adesea din faimosul
Qānūn. Uneori, Rob era chemat şi el să citească din lucrarea lui
Ibn Sina, intitulată Shifa. Apoi urma o discuţie aprinsă, într-o
atmosferă destinsă. Oaspeţii erau trataţi cu băuturi, uneori
spiritele se încingeau şi se întâmplau şi incidente amuzante, dar
întotdeauna, ucenicii plecau de acolo iluminaţi.
– Cum ajunge sângele în degete? repeta al-Juzjani disperat
întrebarea unui învăţăcel. Uiţi că Galen a spus că inima e o pompă
care împinge sângele în corp?
– O! exclamă Ibn Sina. Şi vântul împinge pe mare o corabie cu
pânze. Dar cum îşi găseşte aceasta drumul până la Bahrain?
Când pleca, Rob îl putea zări pe eunucul Wasif, ascuns în
umbra scărilor care urcau în turnul de sud. Într-o seară, Rob se
strecură până în spatele curţii lui Ibn Sina. Pe câmpie văzu
armăsarul cenuşiu al lui Karim, aşteptând şi scuturând nervos din
cap. Întorcându-se la calul lui, priponit la vedere, Rob ridică ochii
spre apartamentul din turnul de sud. Printre dungile oblonului
rotund al ferestrei săpate în piatră, lumina strecura licăriri tainice
şi, fără invidie sau regret, îşi aminti că Despinei îi plăcea să facă
dragoste la lumina a şase lumânări.

Ibn Sina îl iniţia pe Rob în misterele existenţei.

– În noi sălăşluieşte o făptură ciudată – unii îi spun minte, alţii
suflet – care are un mare efect asupra trupului şi sănătăţii
noastre. Prima dată am avut o dovadă a acestui lucru când eram
tânăr la Bukhārā. Pe atunci mă interesa subiectul pulsului, despre
care mai târziu am scris şi o carte. Aveam un pacient, un tânăr ca
mine, pe nume Achmed; nu mai avea poftă de mâncare şi slăbise.
479
Tatăl lui, un negustor bogat, era disperat şi m-a rugat să-l ajut.
L-am examinat pe Ahmed, dar n-am găsit nimic. Dar când îl
pipăiam, s-a întâmplat un lucru ciudat, ţineam degetele pe artera
încheieturii lui şi discutam prieteneşte despre oraşele din zona
Bukhārei. Avea pulsul normal şi regulat, dar când i-am pomenit de
satul Efsene, unde m-am născut, am simţit o asemenea zvâcnire în
sângele lui încât m-am înspăimântat!
Cunoşteam bine satul şi am început să-i pomenesc diverse
locuri fără mare efect pentru el, până am ajuns la Uliţa Celui de-ai
Unsprezecelea Imam, când pulsul i s-a iuţit din nou, dar, tot
întrebând, am aflat că pe uliţă şedea un arămar, Ibn Razi, care
avea trei fete. Cea mare, Ripka, era foarte frumoasă. Când Achmed
mi-a vorbit de ea, pulsul i se zbătea ca o pasăre rănită.
Am vorbit cu tatăl lui, spunându-i că numai căsătoria cu
această Ripka i-ar aduce tânărului vindecarea.
Lucrul s-a aranjat. Curând după aceea, lui Achmed i-a revenit
pofta de mâncare. Când l-am văzut ultima oară, era un bărbat gras
şi mulţumit.
Galen ne învaţă că inima şi arterele pulsează toate în acelaşi
ritm, aşa că, apăsând pe una, le poţi simţi pe toate. El spune că un
puls lent şi regulat dovedeşte un organism sănătos. Dar, de când
cu Achmed, am învăţat că pulsul indică şi starea de linişte sau de
nelinişte a minţii. Întotdeauna, pulsul s-a dovedit a fi trimisul care
nu minte niciodată.
Astfel, Rob află că pulsul îi putea dezvălui şi alte lucruri despre
un pacient, în afară de date privitoare la vitalitate. Avea
posibilitatea să încerce în practică să observe cum se lega pulsul
de dispoziţia pacienţilor. Oameni disperaţi se adunau la Prinţul
Doctorilor, sperând în lecuiri miraculoase. Săraci sau bogaţi, li se
aplica acelaşi tratament, dar Ibn Sina nu-i putea primi pe toţi şi
cei mai mulţi erau îndreptaţi către alţi doctori.
Cei mai mulţi pacienţi ai lui Ibn Sina erau curteni bine priviţi
din anturajul şahului. Într-o dimineaţă maestrul îl lăsă pe Rob la
Casa Paradisului, s-o îngrijească pe Siddha, soţia meşterului
indian Dhan Vangalil, care avea dureri abdominale.
Rob îl luă ca traducător pe mahoutul lui Alā, Harsha. Siddha se
dovedi o femeie căruntă, cu faţa rotundă şi plăcută. Familia
Vangalil era budistă, aşa că interdicţia aurat nu se aplica şi Rob îi
putu pipăi stomacul fără teama de a fi denunţat mullahilor. După
ce o examină pe îndelete, îşi dădu seama că avea o problemă de
digestie. Siddha îi spuse că indienii erau obişnuiţi să pună în
480
mâncare chimion, ardei iute şi şofran şi nici una dintre familiile
indiene de la curte nu primea aceste mirodenii în cantităţi
suficiente.
Rob rezolvă problema îngrijindu-se personal de distribuirea
condimentelor. Câştigase deja respectul mahouţilor ai căror
elefanţi îi îngrijise şi acum câştigă şi recunoştinţa familiei Vangalil.
Mary şi Rob J. le făcură şi o vizită, Rob sperând ca situaţia lor
de străini de Persia să fie o bază de prietenie. Din păcate, scânteia
de afecţiune care apăruse imediat între Fara şi Mary nu se mai
arătă. Cele două femei se măsurară stânjenite, cu o politeţe rece,
Mary încercând să nu se holbeze la kumkumul rotund şi negru
pictat pe fruntea Siddhei. Rob nu-şi mai aduse familia în vizită a
doua oară la Vangalil.
Dar reveni singur, fascinat de lucrurile care ieşeau din mâinile
lui Dhan Vangalil.
Dhan construise un furnal pe o groapă din pământ, cu un
perete de lut, înconjurat cu altul din cărămizi, întărit cu crengi
mlădioase. Era înalt până la umerii unui om şi lat de un pas,
îngustându-se uşor la vârf, pentru a concentra căldura şi a preveni
prăbuşirea pereţilor.
În acest cuptor, Dhan făcea fier forjat, arzând alternativ straturi
de cărbune şi minereu. În jurul cuptorului fusese săpat un şanţ
mic. Stând cu picioarele în el, meşterul acţiona foalele făcute din
pielea unei capre întregi, trimiţând în metal cantităţi precise de
aer. În partea cea mai încinsă, minereul se transforma în stropi de
fier, care se adunau pe fundul furnalului, într-un amestec de
cărbune, zgură şi fier, numit mugure.
Apoi Dhan destupa gaura lipită cu lut, pentru a putea trage
mugurele afară; pe acesta îl bătea energic cu ciocanul
reîncălzindu-l în forjă de mai multe ori. Cea mai mare parte a
minereului se pierdea, dar cel rămas era un fier forjat de bună
calitate.
Doar că era moale, îi explică el lui Rob, prin Harsha. Drugii de
oţel indian, aduşi de elefanţi de la Kausambi, erau foarte tari. Pe
aceştia îi topea. După răcire, oţelul devenea foarte casabil şi aşeza
sfărâmăturile pe bucăţi de fier forjat.
Apoi, etalându-şi muşchii ca nişte şerpi, subţiraticul indian
dădea forma metalului, asudând între nicovală, cleşti, baros şi
ciocane. Părea posedat de un demon, aşezând strat de metal,
tăind, ciocănind şi potrivind, amestecând ca un olar sau ca o
femeie care-şi frământă aluatul.
481
 Privindu-l, Rob îşi dădea seama că nu poate prinde toate
subtilităţile meseriei, transmise şi desăvârşite de fiecare generaţie
de fierari, totuşi, reuşi, prin tot felul de întrebări, să dobândească
o înţelegere a procesului.
Dhan făcu un iatagan şi-l curăţă cu funingine muiată în zeamă
de lămâie, obţinând o lamă cu sclipiri albastre-fumurii. Alcătuit
numai din fier, ar fi fost moale şi tocit; numai din oţel indian, ar fi
fost casabil. Aşa, devenise o armă mlădioasă, cu un tăiş care putea
tăia în două un fulg în zbor.
Săbiile pe care Alā i le comandase lui Dhan nu erau pentru
regi. Erau arme fără mânere înflorite şi bătute în pietre scumpe,
destinate să le asigure soldaţilor persani superioritatea într-un
război viitor.
– Peste câteva săptămâni, n-o să mai aibă oţel indian, observă
Harsha.
Totuşi, Dhan se oferi să-i facă lui Rob un pumnal, în semn de
recunoştinţă pentru ceea ce hakimul făcuse pentru familia lui şi
pentru mahouţi. Rob refuză, cu puţin regret; armele erau
frumoase, dar nu voia să mai aibă de-a face cu ele. Dar apoi nu
putu rezista şi-i arătă lui Dhan cuţitele din trusa lui, un scalpel,
două bisturie, două cuţite cu lama încovoiată şi subţire şi cu lama
lată şi zimţată, pentru a tăia osul.
Dhan zâmbi larg, observând că lamele erau ştirbite şi dădu din
cap.
Peste o săptămână, îi dădu instrumente din oţel nobil, ascuţite
perfect şi cu o rezistenţă remarcabilă.
Ştia că vor dura mai mult decât viaţa lui. Era un dar regesc şi
merita un alt dar în schimb, dar pe moment era prea copleşit ca să
se gândească. Dhan văzu cât de încântat era şi se lumină la faţă.
Incapabili să se înţeleagă cu cuvinte, se îmbrăţişară. Unseră
instrumentele şi le înveliră pe fiecare într-o pânză, apoi Rob le
puse în sacul lui de piele.
Se îndepărtă în al nouălea cer de Casa Paradisului când întâlni
un echipaj de vânătoare, în frunte cu şahul. În hainele lui
grosolane de vânător, Alā arăta exact ca atunci când Rob îl văzuse
prima oară, cu ani în urmă.
Îşi dădu calul înapoi şi se înclină, sperând să treacă
neobservat, dar, după câteva secunde, Farhad îşi îndreptă calul
spre el, în buiestru:
– Doreşte să te apropii.
Rob îl urmă călare până la şah.
482
 – A, dhimmi. Călăreşte puţin cu mine.
Alā le făcu semn soldaţilor din escortă să rămână în urmă şi el
şi Rob se îndreptară spre palat.
– Nu ţi-am răsplătit serviciile aduse Persiei.
Rob fu surprins, căci credea că trecuse vremea recompenselor
pentru campania din India. Mai mulţi ofiţeri fuseseră promovaţi şi
soldaţii primiseră bani. Karim fusese ridicat în slăvi în public chiar
de către şah, aşa că mulţimea şoptea că i se vor acorda cele mai
înalte demnităţi. Rob era mulţumit că fusese uitat şi bucuros că
năvălirea era acum de domeniul istoriei.
– Mă gândesc să-ţi ofer un nou calaat, o casă mare şi
pământuri multe, ca să poţi organiza o serbare pentru curte.
– Nu este nevoie de alt calaat, Sire, spuse el cu gâtul uscat.
Prezenţa mea în luptă a fost doar un mod de a-mi arăta marea
recunoştinţă pentru Majestatea Voastră.
Ar fi fost mai abil să vorbească de iubirea lui pentru monarh,
dar nu putu şi, în orice caz, Alā nu păru să-l asculte cu atenţie.
– Oricum, meriţi o răsplată.
– Atunci îl rog pe şah să mă răsplătească îngăduindu-mi să
locuiesc mai departe în căsuţa din Yehuddiyyeh, unde mă simt
foarte bine.
Şahul îl privi lung. Până la urmă, dădu din cap:
– Pleacă acum, dhimmi.
Înfipse călcâiele în coastele calului şi armăsarul cel alb ţâşni
înainte. Escorta se grăbi să-l ajungă şi soldaţii trecură pe lângă
Rob în zăngănit de arme şi tropot de copite.
Gânditor, îşi întoarse calul şi se îndreptă spre casă, să-i arate
lui Mary instrumentele cele noi.

483
 63
Doctor la Idhaj

În anul acela, Persia avu parte de o iarnă timpurie şi grea. Într-

o dimineaţă, crestele munţilor se albiră şi a doua zi, un vânt rece
spulberă pe străzile Ispahanului un amestec de sare, nisip şi
zăpadă. Încotoşmănaţi în şube lungi până la glezne, numite
cadabi, se încălzeau în jurul unor oale cu mangal, bârfindu-şi
regele. Deşi de obicei reacţionau la întreprinderile lui Alā cu câte
un chicotit sau o privire tristă şi resemnată, cel mai nou scandal le
înăsprise expresiile, şi aşa înfrigurate.
Imamul Mirza-aboul Qandrasseh, văzând că şahul întrecea
măsura cu băutura şi desfrâul, îşi trimisese principalul ajutor, pe
mullahul Musa Ibn Abas, să-i aducă aminte că băutura era un
păcat în ochii lui Allah şi Coranul o interzicea.
Când îl primise pe mullah, Alā bea încontinuu de câteva ore. Îl
ascultase grav pe Musa. Când auzise mesajul şi tonul de
admonestare implicită din el, şahul coborâse de pe tron şi se
apropiase de mullah.
Deconcertat, dar neştiind ce trebuie să facă, Musa continuase
să vorbească. Fără nicio tresărire, regele turnase vin pe capul
bătrânului, în uluirea curtenilor, servitorilor şi sclavilor prezenţi.
Cât timp acesta mai vorbise, şahul îi turnase băutură pe veşminte,
udându-i barba şi lăsându-l apoi pe Musa să se întoarcă la
Qandrasseh, profund umilit.
Semnul acesta vizibil de dispreţ pentru preoţimea din Ispahan
le arătă tuturor că zilele de vizir ale lui Qandrasseh se apropiau de
sfârşit. Mullahii se obişnuiseră cu influenţa şi onorurile asigurate
de protecţia lui Qandrasseh şi a doua zi, în toate moscheile din
Ispahan se putură auzi predici şi profeţii sumbre cu privire la
viitorul Persiei.
Karim Harun veni să discute cu Rob şi Ibn Sina.
– Şahul nu e cum spun ei. Poate fi tovarăşul cel mai altruist,
vesel şi generos. L-ai văzut în India, dhimmi. E luptătorul cel mai
curajos din lume şi dacă are ambiţia de a deveni Şahinşah, o are
pentru binele Persiei.

484
 Cei doi îl ascultară tăcuţi.
– Am încercat să-l reţin de la băutură, spuse Karim, privindu-i
nefericit pe fostul lui profesor şi pe prietenul lui.
Ibn Sina oftă:
– Pentru ceilalţi, e mai periculos dimineaţa devreme, când se
trezeşte bolnav de vinul băut cu o zi înainte. Dă-i atunci ceai de
henna, să-l cureţe de venin şi să-i ia durerea de cap şi presară-i în
mâncare praf de iarba-faptului, ca să-i alungi melancolia. Dar
nimic nu-l va apăra de el însuşi. Când bea, încearcă să te fereşti de
el, dacă poţi.
Îl privi pe Karim cu gravitate:
– De asemenea, trebuie să ai grijă cum te porţi în oraş, pentru
că eşti privit ca favorit al şahului şi rivalul lui Qandrasseh. Acum
ai duşmani puternici, cu motive serioase de a încerca să te
doboare.
Rob îi prinse privirea lui Karim:
– Trebuie să duci o viaţă fără pată, spuse el cu înţeles, căci
duşmanii îţi vor surprinde orice slăbiciune.
Îşi aminti cât de ingrat se simţise când îşi încornorase
maestrul. Îl cunoştea pe Karim: în ciuda ambiţiei şi a dragostei
pentru femei, avea un fond bun şi Rob îşi imagină cât de prost se
simţea pentru că-l trăda pe Ibn Sina.
Karim dădu din cap. Plecând, prinse încheietura lui Rob şi-i
zâmbi. Rob zâmbi şi el; îi era imposibil să nu-i răspundă. Karim
era la fel de fermecător, cu toate că nu mai era lipsit de griji. Rob
văzu încordarea şi neliniştea împletite pe chipul lui şi privi cu milă
în urma prietenului.
***
Ochii albaştri ai micului Rob priveau lumea cu neînfricare.
Începuse să se târască în patru labe şi părinţii fură încântaţi când
învăţă să bea din cană. La sugestia lui Ibn Sina, Rob încercă să-i
dea lapte de cămilă, căci maestrul spuse că era alimentul cel mai
complet pentru un copil mic. Avea un miros puternic şi ochiuri
galbene de grăsime, dar băieţelul îl bău cu poftă. Din acel moment,
Prisca nu-l mai alăptă. În fiecare dimineaţă, Rob aducea de la
piaţa armenească lapte de cămilă, într-un ulcior de piatră. Fosta
doică se uita după el din pragul tăbăcăriei, ţinându-şi în braţe
unul din copii:
– Domnule dhimmi, domnule dhimmi! Ce face băieţelul meu?
striga Prisca, zâmbind luminos când afla că micuţul o duce bine.
Din cauza aerului rece, oamenii veneau la doctor cu guturai,
485
dureri de oase şi încheieturi umflate. Tânărul Plinius indicase că
răceala se vindecă dacă pacientul sărută botul păros, al unui
şoarece, dar Ibn Sina nu-l considera pe Plinius cel Tânăr o lectură
potrivită. El avea un remediu favorit împotriva catarului şi a
reumatismului. Îl învăţă pe Rob să amestece două măsuri de ricin
cu aceeaşi cantitate de galban de Ispahan, asafetidă, sămânţă de
ţelină, schinduf sirian, colţul babei, sămânţă de hamei, opoponax,
tulpină de rută şi miez de sămânţă de dovleac. Toate se uscau şi se
pisau. Tulpinile erau ţinute o noapte în ulei, apoi pisate şi pe ele se
turna miere caldă spumuită. Compoziţia era frământată cu restul
ingredientelor pisate şi păstrată într-un vas de sticlă fină.
– Doza e de un mithqal, spuse Ibn Sina şi, cu voia lui Allah,
ajută.
Rob se duse la ţarcurile elefanţilor, unde mahouţii tuşeau şi
strănutau, neobişnuiţi cu ierni atât de aspre. Îi vizită trei zile la
rând, dându-le să aspire fum de salcie şi să ia leacul lui Ibn Sina.
Rezultatele fură atât de diferite, încât ar fi preferat să-i trateze cu
Universal Specificul Bărbierului. Elefanţii nu mai arătau splendizi
ca în bătălie. Acum erau înveliţi în pături şi arătau ca nişte corturi
uriaşe.
Rob stătu cu Harsha şi se uitară la Zi, elefantul şahului, cum
se îndopa cu fân.
– Bieţii mei copii, spuse încet Harsha. Odată, înainte de
Buddha, Brahma, Vishnu sau Shiva, elefanţii erau atotputernici şi
oamenii li se rugau. Acum au ajuns nişte zei atât de slabi, încât
omul îi prinde şi-i pune să-l asculte.
Zi tremura şi Rob îl sfătui să le dea elefanţilor să bea apă
încălzită. Harsha se îndoia de efecte:
– Lucrăm bine cu ei, în ciuda frigului.
Dar Rob învăţase despre elefanţi din cărţile Casei Înţelepciunii:
– Ai auzit de Hanibal?
– Nu, spuse mahoutul.
– A fost un războinic şi un mare conducător.
– Mare ca Alā Şah?
– Cel puţin la fel de mare, dar a trăit demult. A condus treizeci
şi şapte de elefanţi peste Alpi, nişte munţi mari şi abrupţi,
acoperiţi de zăpadă, şi nu a pierdut niciun animal. Dar frigul şi
marşul i-au slăbit. Mai târziu, când au trecut nişte munţi mai
mici, au murit toţi elefanţii, în afară de unul. De aici, am tras
învăţătura că trebuie să-ţi ţii animalele la căldură şi să le laşi să se
odihnească.
486
 Harsha dădu din cap respectuos.
– Ştii că eşti urmărit, hakim?
Rob tresări.
– Omul acela, care stă la soare.
Era un om înfofolit în cadabiul miţos, rezemându-se cu spatele
de un zid, ca să se apere de vântul rece.
– Eşti sigur?
– Da, hakim, l-am văzut şi ieri urmărindu-te. Chiar şi acum stă
cu ochii pe tine.
– Când plec, poţi să te ţii după el, ca să aflăm cine e?
Ochii lui Harsha sclipiră:
– Da, hakim.
În aceeaşi seară, Harsha bătu la uşa lui Rob.
– Te-a urmărit până acasă, hakim. Apoi s-a dus până la
moscheea Vineri. Am fost ca o umbră, onorabile, nu m-a văzut. A
intrat în casa mullahului în cadabiul zdrenţuit şi după puţin timp,
a ieşit de acolo în veşminte negre şi s-a dus la moschee pentru
ultima cântare. E un mullah, hakim.
Rob îi mulţumi şi Harsha plecă, lăsându-l gânditor.
Era sigur că mullahul era trimis de oamenii lui Qandrasseh.
Fără îndoială, îl urmăriseră pe Karim când îi vizitase pe el şi pe Ibn
Sina şi se hotărâseră să afle ce amestec avea Rob cu viitorul vizir.
Poate că ajunseseră la concluzia că era inofensiv, pentru că a
doua zi, oricât se uită, i se păru că nu-l mai urmărea nimeni şi nu
reuşi să observe vreun spion nici în zilele următoare.

Vremea rămase rece, dar se simţea venirea primăverii. Zăpada

urcă spre vârfurile munţilor cenuşii-roşietici şi crengile caişilor din
grădină se acoperiră cu muguraşi negri şi rotunzi.
Într-o dimineaţă, doi soldaţi veniră să-l cheme pe Rob la Casa
Paradisului. În friguroasa sală a tronului, cu pereţi de piatră,
curteni cu buzele vinete se adunaseră în mici grupuri. Karim nu
era printre ei.
Şahul stătea la masa de deasupra grătarului prin care venea
aer cald. După plecăciunea ravi zemin, îi făcu semn lui Rob să vină
lângă el şi doctorul simţi căldura plăcută de sub faţa de masă
lungă, din fetru.
Jocul de şah era aşezat şi fără nicio vorbă, Alā făcu prima
mutare.
– A, dhimmi, te-ai făcut un motan flămând, spuse el peste
puţin.
487
 Era adevărat; Rob învăţase să atace.
Şahul juca fără să-şi ia ochii de pe tablă, cu o strâmbătură pe
faţă. Rob îşi folosi turele şi reuşi să captureze repede cămila, un
cal şi trei pioni. Curtenii urmăreau jocul absorbiţi. Fără îndoială,
unii erau îngroziţi şi alţii încântaţi că un necredincios european
părea să-l bată pe şah.
Dar regele avea o mare experienţă a tacticii de învăluire. Tocmai
când Rob începuse să se creadă isteţ, Alā îi oferi câteva piese,
atrăgându-l în cursă. Îşi folosi cele două ture mai abil decât îşi
condusese Hannibal cei treizeci şi şapte de elefanţi, capturând
amândouă turele şi caii lui Rob. Rob luptă totuşi cu încăpăţânare,
amintindu-şi toate învăţăturile lui Mirdin, şi trecu destul timp
până când fu făcut mat. Curtenii aplaudară victoria şahului şi Alā
îşi îngădui să arate mulţumit.
Scoţându-şi de pe mână un inel de aur masiv, şahul îl puse pe
degetul lui Rob:
– Îţi dau calaatul. Vei avea o casă potrivită pentru o serbare
regală.
Cu un harem. Şi cu Mary în el.
Nobilii îi urmăreau din priviri.
– Voi purta inelul cu mândrie şi recunoştinţă. Cât despre
calaat, sunt fericit cu ceea ce generozitatea Măriei Voastre mi-a
oferit în trecut şi voi rămâne în casa mea.
Vorbise cu respect, dar prea ferm şi nu-şi plecase ochii destul
de repede pentru a părea umil. Şi toţi cei prezenţi auziră vorbele
dhimmiului.

A doua zi dimineaţă, le află şi Ibn Sina.

Marele doctor nu fusese degeaba vizir de două ori. Avea
informatori la curte şi printre servitorii Casei Paradisului şi află
din mai multe surse despre stupiditatea pripită a asistentului lui,
dhimmi.
Ca întotdeauna în momentele de criză, Ibn Sina se aşeză şi se
gândi. Ştia că prezenţa lui în Ispahan îl onora pe Alā, permiţându-i
să se compare cu regii protectori ai artelor şi ştiinţelor din Cairo
sau Bagdad. Dar Ibn Sina cunoştea şi limitele influenţei lui: o
rugăminte directă nu l-ar fi putut salva pe Jesse ben Benjamin.
Alā visase toată viaţa să fie un mare conducător, un şah cu
faimă nepieritoare. Acum se pregătea pentru un război care-i putea
împlini visurile sau i le putea spulbera şi în momentul acela era
imposibil ca cineva să se împotrivească voinţei lui nepedepsit. Ibn
488
Sina ştia că regele avea să poruncească moartea lui Jesse ben
Benjamin.
Poate că se ordonase deja ca atacatori mascaţi să-l atace pe
stradă pe tânărul hakim sau ar fi putut fi arestat de soldaţi şi
condamnat de un tribunal islamic. Alā cunoştea toate sforile
politicii şi avea să folosească execuţia dhimmiului pentru a-şi
îmbunătăţi imaginea publică.
Ibn Sina îl studia pe Alā Şah de ani de zile şi înţelese cum lucra
mintea acestuia. Ştia ce trebuia să facă.
În aceeaşi dimineaţă, îşi adună personalul la maristan.
– Ni s-a trimis vorbă că în oraşul Idhaj sunt oameni prea
bolnavi pentru a putea ajunge la spitalul de aici, spuse el, ceea ce
era adevărat. Prin urmare, îi spuse el lui Jesse ben Benjamin,
trebuie să pleci la Idhaj şi să deschizi un cabinet pentru aceşti
pacienţi.
După ce discutară ce ierburi şi leacuri trebuia să ia cu el din
Ispahan şi cum trebuia să-i trateze pe unii pacienţi a căror boală
era cunoscută, Jesse îşi luă rămas bun şi nu mai zăbovi.
Oraşul Idhaj era la cale de trei zile spre sud şi consultaţiile de
acolo aveau să mai dureze cel puţin încă trei zile, ceea ce însemna
că Ibn Sina avea timp suficient.
A doua zi la amiază, plecă singur la casa asistentului său, în
Yehuddiyyeh.
Femeia îi deschise uşa cu copilul în braţe. Când îl văzu pe
Prinţul Doctorilor în prag, păru surprinsă şi uşor zăpăcită, dar îşi
reveni repede şi-l pofti înăuntru cu respectul cuvenit. Era o casă
modestă, dar confortabilă, cu pereţii şi podeaua de lut aşternute
cu covoare şi carpete. Îi puse în faţă o farfurie cu susan şi şerbet
de trandafiri, aromat cu nucşoară.
Nu se gândise că ea nu cunoştea limba. Când încercă să-i
vorbească, văzu imediat că nu pricepea decât câteva cuvinte
persane.
Ar fi vrut să-i ţină un discurs lung şi convingător, să-i spună
că, de când i se dezvăluise calitatea minţii şi a instinctelor soţului
ei, îl dorise pe uriaşul tânăr străin alături de el, aşa cum un sărac
râvneşte o comoară sau un bărbat o femeie. Îl dorise pe european
pentru medicină, pentru că era limpede că Dumnezeu îl hărăzise
să fie lecuitor.
„Va fi strălucitor. E aproape realizat, dar e prea devreme, mai
are de învăţat.
Toţi regii sunt nebuni. Pentru un om înzestrat cu puterea
489
absolută, e la fel de uşor să curme o viaţă sau să dăruiască un
calaat. Totuşi, dacă fugiţi acum, va exista între voi un resentiment
toată viaţa, fiindcă el a mers prea departe, a îndrăznit prea mult,
ştiu că nu e evreu.”
Femeia stătea cu copilul în poală, privindu-l pe Ibn Sina cu
încordare crescândă. El încercă să-i vorbească în ebraică, turcă şi
arabă, fără succes. Era filolog şi lingvist, dar nu cunoştea multe
limbi europene, căci învăţase limbi străine numai ca să-şi poată
adânci erudiţia. Îi vorbi în greacă şi ea nu-l înţelese. Apoi trecu la
latină şi o văzu clipind şi dând uşor din cap.
– Rex te venire ad se vult. Si non, maritus necabitur, repetă el.
Regele vrea să te duci la el. Dacă nu, soţul tău va fi omorât.
– Quid dicas? Ce spui? întrebă ea.
El repetă foarte rar.
Copilul începuse să se foiască, dar femeia nu-i dădu nicio
atenţie. Mary îl privea fix pe Ibn Sina, cu sângele pierit din obraji.
Era un chip ca de piatră, dar el remarcă o trăsătură pe care
înainte n-o observase. Bătrânul se pricepea la oameni şi pentru
prima oară neliniştea i se micşoră, căci recunoscu forţa femeii.
El avea să aranjeze totul şi ea avea să facă ce era necesar.

Fu luată într-o lectică purtată de sclavi. Nu ştia unde să-l lase

pe Rob J. aşa că-l luă şi pe el; fu o soluţie bună, căci copilul fu
primit cu încântare de femeile Casei Paradisului.
Fu dusă la baie, ceea ce o stânjeni. Rob îi spuse că femeile
musulmane erau obligate de religie să-şi epileze părul pubian o
dată la zece zile, cu un amestec de arsenic şi zeamă de lămâie. De
asemenea, părut de la axilă era smuls sau înlăturat o dată pe
săptămână de o nevastă, o dată la două săptămâni de o văduvă şi
o dată pe lună de către fecioare. Femeile care o serviră la baie se
holbau la ea cu un dezgust vădit.
După ce se spălă, i se oferiră trei tăvi cu alifii şi vopsele, dar ea-
şi dădu doar cu puţin parfum.
Fu condusă la o cameră şi lăsată să aştepte. Era mobilată doar
cu o saltea mare, perne, pături şi un mic lavoar închis, cu un
lighean cu apă. În apropiere cântau câţiva muzicanţi. Îi era frig.
După ce aşteptă un timp care i se păru lung, se înfăşură într-o
pătură.
Alā sosi destul de repede. Ea era îngrozită, dar el zâmbi când o
văzu ghemuită în pătură. Îi făcu semn cu degetul s-o lase jos şi
apoi, nerăbdător, să-şi scoată şi rochia. Ştia că era slabă în
490
comparaţie cu femeile orientale şi persanele avuseseră grijă să-i
dea de înţeles că pistruii erau pedeapsa lui Allah pentru o femeie
care nu purta văl.
El îi atinse părul bogat şi roşu, mirosindu-l. Nu se parfumase şi
lipsa miresmei îl făcu să se strâmbe. O clipă, Mary se refugie în
grija pentru copilul ei. Oare avea să-şi aducă aminte că a fost în
locul acesta? Să păstreze în memorie gunguritul bucuros cu care-l
alintau femeile, chipurile lor tandre luminate de zâmbet şi mâinile
lor catifelate?
Mâinile regelui erau tot în părul ei. Vorbea în persană, cu ea
sau pentru el însuşi, nu-şi dădea seama. Nu îndrăznea nici să
clatine din cap ca să-i arate că nu înţelege, de teamă ca gestul ei
să nu fie interpretat ca un refuz. El începu să-i examineze părul de
pe corp, părând foarte curios.
– Henna?
Ea înţelese şi-l asigură că nu era colorat cu henna, într-o limbă
necunoscută lui. Trecu o şuviţă printre degete, încercând să
îndepărteze roşul. Peste o clipă, îşi scoase halatul larg de bumbac.
Avea braţele musculoase, talia groasă şi stomacul proeminent şi
păros. Era păros peste tot. Penisul părea mai mic şi mai întunecat
ca al lui Rob.
Pe drumul spre palat îşi făcuse închipuiri în lectică. Îşi imagina
că-i spunea plângând că femeile creştine nu se pot culca în afara
căsătoriei cu un bărbat; şi, ca într-o istorioară din vieţile sfinţilor,
el se înduioşa de lacrimile ei şi o lăsa să plece. Altă închipuire o
purta pe tărâmurile voluptăţii celei mai extraordinare, în braţele
unui amant formidabil, care, deşi putea avea toate frumuseţile
Persiei, o alesese pe ea.
Realitatea nu semăna cu niciuna din închipuiri. Îi examină
sânii, atingându-le sfârcurile; poate că şi ele aveau o culoare
diferită faţă de cea cu care era obişnuit. Aerul rece îi întărise sânii,
dar şi interesul lui păru să se piardă. Când o împinse pe
cuvertură, ea o chemă în ajutor pe Maica Domnului, al cărei nume
îl purta. Nu voia să-l primească, era un receptacul rece şi uscat
pentru acest bărbat care fusese aproape de a ordona moartea
soţului ei. Nu avu parte de niciuna din mângâierile cu care Rob o
încălzea şi o topea. În loc să fie vertical, organul lui Alā era
încovoiat şi avu nevoie de ulei de măsline, pe care-l vărsă iritat şi
pe ea. Până la urmă, îşi făcu loc în ea, şi ea zăcu închizând ochii.
Deşi ea făcuse baie, descoperi că el nu se spălase. Nu era viguros.
Părea aproape plictisit, gemând uşor când împingea. După foarte
491
puţin timp, se cutremură într-un fel lipsit de regalitate şi scoase
un strigăt dezgustat. Apoi se trase din ea cu un plescăit de ulei şi
ieşi cu paşi mari din cameră, fără să-i mai arunce nicio privire.
Ea zăcu aşa cum o lăsase, ţeapănă de umilinţă şi neştiind ce să
mai facă. N-avea să-şi îngăduie să plângă.
În cele din urmă, fu chemată de nişte femei şi dusă la fiul ei. Se
îmbrăcă repede şi-l luă pe Rob J. Când o trimise acasă, o femeie îi
puse în lectică un sac cu pepeni verzi. Când ajunseră în
Yehuddiyyeh, se gândi să lase pepenii în drum, dar i se păru mai
uşor să-i care în casă şi să dea drumul lecticii.
Pepenii de la pieţe erau proşti, fiind păstraţi pe timpul iernii în
peşteri. Aceştia erau foarte buni şi perfect copţi când se întoarse
Rob de la Idhaj şi se dovediră a avea o aromă şi un gust deosebite.

492
 64
Fata beduină

Ciudat. Intrarea în maristan, locul acela răcoros şi sfânt, cu

mirosurile lui de boală şi gemete de suferinţă, foşnetul şi
clinchetul, muzica spitalului… Şi acum îi bătea inima cu putere
când intra în maristan. Rob inspiră adânc şi trecu pragul şi
imediat în jurul lui se adună un cârd gălăgios de studenţi.
Îl urmau pe el, care, cu puţin timp în urmă făcea parte dintre
ei!
Oprirea la un pat, pentru a-l auzi pe învăţăcel făcând istoria
cazului. Şi apoi consultarea pacientului. Îl pipăi şi îl întorci pe
toate părţile, ca să miroşi boala aşa cum un vulpoi adulmecă
prada cu pene. Încerci să-l întreci în iscusinţă pe lepădătura de
Cavaler Negru. Discuţi cazul în amănunt şi primeşti din grup
păreri adesea fără valoare şi stupide, dar uneori minunate. Pentru
învăţăcei, era o lecţie; pentru Rob – o ocazie de a modela
capacitatea critică a acestor minţi, de a le învăţa să propună un
tratament şi să respingă altul cu argumente, extrăgând din aceste
discuţii observaţii la care altfel nu s-ar fi gândit.
Ibn Sina îl îndemna să ţină cursuri şi o făcea, dar nu se simţea
niciodată în largul lui în amfiteatru, în timp ce asuda expunând
onest toate teoriile din cărţi cu privire la subiect. Era conştient de
felul cum îl vedeau studenţii, un uriaş cu nasul strâmb, vorbind
într-o persană cu accent străin.
La fel, pentru că Ibn Sina îi cerea să fie scriitor, întocmi un
articol despre tratamentul rănilor cu vin. Munci din greu pentru el,
dar nu simţi nicio bucurie când îl termină şi fu transcris şi dus în
Casa Înţelepciunii.
Ştia că trebuie să transmită şi altora învăţătura şi îndemânarea
care-i fuseseră dăruite, dar Mirdin nu avusese dreptate: nu voia să
facă de toate. Nu voia să devină un al doilea Ibn Sina. Nu avea
ambiţia să fie un filosof, educator sau teolog şi nu simţea imboldul
de a predica sau de a scrie. Fusese forţat să studieze şi să caute
pentru a şti ce să facă într-o situaţie practică. Pentru el era şi
acum la fel de provocator să ţină mâinile unui pacient şi să simtă

493
vraja unui organism, şi atunci devenea din nou băiatul de nouă
ani.

Într-o dimineaţă, o fată pe nume Sitara fu adusă la maristan de

tatăl ei, un beduin care meşterea corturi. Îi era foarte rău, vomita
şi avea greţuri şi era sfâşiată de o durere cumplită în partea
dreaptă a burţii. Rob ştia ce are, dar nu cunoştea niciun tratament
pentru „boala laterală”. Fata gemea şi de abia putea să-i răspundă
la întrebări, dar el o chestionă amănunţit, sperând că ar putea găsi
o cale de tratament.
Îi făcu o purgaţie, încercă împachetări fierbinţi şi comprese reci
şi în noaptea aceea o rugă pe Mary să se roage pentru fata
beduină.
Mary fu întristată aflând că o tânără era lovită de aceeaşi boală
care-l doborâse pe James Geikie Cullen. Îşi aduse aminte că tatăl
ei zăcea într-un mormânt abandonat în wadiul lui Ahmad din
Hamadhān.
A doua zi, Rob îi luă sânge fetei şi-i dădu leacuri şi ierburi, dar
fără niciun folos. O văzu devenind febrilă, cu ochii sticloşi şi
începând să se ofilească asemenea unei frunze prinse de îngheţ.
Muri a treia zi.
Îi trecu în revistă, cu durere, scurta istorie a vieţii.
Fusese sănătoasă, apoi o serie de atacuri dureroase o
omorâseră. O fecioară de doisprezece ani, care avea ciclu de
curând… ce avea ea în comun cu un băieţel şi cu socrul lui? Rob
încă nu înţelegea nimic.
Şi totuşi, toţi muriseră la fel.
Ruptura dintre Alā şi vizirul său, imamul Qandrasseh, deveni
publică după audienţa şahului. Imamul era aşezat ca de obicei în
dreapta lui Alā, pe un tron mai mic, dar i se adresa şahului cu o
curtenie atât de rece, încât toată lumea înţelegea care erau
raporturile dintre ei.
În seara aceea, Rob îl vizită pe Ibn Sina şi jucară şah. Fu mai
mult o lecţie decât o întrecere, de parcă un adult ar fi jucat cu un
copil. Ibn Sina părea să cunoască dinainte toată desfăşurarea
jocului. Muta piesele fără nicio ezitare. Rob nu-l putea contracara,
dar înţelese cât de importantă este anticiparea în şah şi-şi însuşi
lecţia de strategie.
– Oamenii şoptesc, pe maidane şi pe străzi, spuse Rob. Sunt
înspăimântaţi de neînţelegerile dintre preoţi şi stăpânii Casei
Paradisului. Le e teamă că ar putea aduce dezastrul.
494
 Ibn Sina luă un nebun cu calul.
– Va trece. Întotdeauna trece, iar cei binecuvântaţi
supravieţuiesc.
Mai jucară un timp în tăcere, apoi îi spuse lui Ibn Sina de
moartea fetei beduine, descriindu-i simptomele şi pomenindu-i şi
de celelalte două morţi asemănătoare la care fusese martor.
– Pe mama o chema Satira, oftă Ibn Sina.
Dar nu avea niciun răspuns la boala care-i răpise unul din
părinţi:
– Sunt mai multe răspunsuri care nu ne-au fost date.
– Nu ne vor fi date decât dacă le căutăm, spuse Rob apăsat.
Ibn Sina ridică din umeri şi schimbă subiectul, trecând la
noutăţile de la curte şi dezvăluindu-i lui Rob că se pregătea o altă
campanie în India. De data aceasta nu aveau să fie soldaţi, ci
negustori împuterniciţi de şah să cumpere oţel indian, căci rezerva
lui Dhan Vangalil se terminase.
– Le-a spus să nu se întoarcă fără o caravană încărcată de oţel
şi minereu, chiar dacă ar trebui să meargă după ele până la
capătul Drumului Mătăsii.
– Ce se află la capătul Drumului Mătăsii? întrebă Rob.
– Chung-Kuo, o ţară uriaşă.
– Şi dincolo de ea?
Ibn Sina ridică din umeri:
– Apă. Oceane.
– Unii călători mi-au spus că lumea e întinsă şi înconjurată de
foc. Că un om nu trebuie să se aventureze prea departe, ca să nu
cadă în focul iadului.
– Pălăvrăgeli de-ale călătorilor, spuse Ibn Sina cu dispreţ. Nu e
adevărat. Am citit că restul lumii e doar nisip şi sare, ca Dasht-i-
Kavir-ul. De asemenea, s-a scris că o mare parte a lumii e
acoperită cu gheaţă.
Îl privi gânditor pe Rob:
– Ce se află dincolo de patria ta?
– Britania e o insulă. Dincolo de ea e oceanul, apoi Danemarca,
pământul nordicilor, de unde a venit regele nostru. Dincolo de
aceasta, se spune că ar fi o ţară de gheaţă.
– Şi dacă mergi la nord de Persia, dincolo de Ghazna, dai de
ţinutul rus, iar după el e o ţară de gheaţă. Da, cred că e adevărat
că o mare parte a lumii e acoperită de gheaţă, spuse Ibn Sina. Dar
la marginile ei nu există niciun iad fioros, pentru că gânditorii au
ştiut întotdeauna că pământul e rotund ca o prună. Ai călătorit pe
495
mare. Ai văzut că o corabie care vine din depărtare îşi dezvăluie la
început doar vârful catargului, apoi, încetul cu încetul, se arată
întreagă, căci navighează pe rotundul lumii.
Îl învinse pe Rob la şah, întinzându-i o capcană aproape distrat,
apoi trimise un sclav să le aducă şerbet şi fistic.
– Nu-ţi aduci aminte de astronomul Ptolemeu?
Rob zâmbi; nu citise decât atâta astronomie cât să facă faţă
cerinţelor madrassei.
– Un grec din cei vechi, care şi-a scris opera în Egipt.
– Exact. El a scris că pământul e rotund. E acoperit de cer şi se
află în centrul universului. Soarele şi luna se învârt în jurul lui,
însemnând ziua şi noaptea.
Lumea aceasta ca o minge, cu pământ şi apă, munţi, râuri,
păduri, deşerturi şi gheţuri – este oare goală pe dinăuntru sau
plină? Şi dacă e plină, din ce este alcătuit miezul ei?
Bătrânul zâmbi. Se afla în elementul lui şi se simţea bine.
– Nu putem şti. Pământul e uriaş, aşa cum ai văzut, călătorind
un timp atât de îndelungat. Şi noi suntem doar nişte omuleţi, care
nu putem scobi atât de adânc pentru a răspunde la aceste
întrebări. Dar dacă ai putea să priveşti centrul Pământului, te-ai
uita?
– Bineînţeles!
– Totuşi, poţi să priveşti interiorul corpului omenesc dar n-o
faci.
Zâmbetul lui Ibn Sina se stinse:
– Umanitatea e aproape sălbatică şi trebuie să trăiască după
reguli. Dacă n-ar fi aşa, ne-am scufunda în propria noastră natură
animală şi am pieri. Una dintre reguli interzice mutilarea morţilor,
care vor fi ridicaţi din morminte de către profet.
– De ce suferă oamenii de durerea laterală?
Ibn Sina ridică din umeri:
– Deschide burta unui purcel şi examinează enigma. Organele
porcului sunt identice cu ale omului.
– Sunteţi sigur de asta, maestre?
– Da. Este scris aşa din timpul lui Galen, pe care compatrioţii
lui greci nu-l lăsau să taie oameni. Evreii şi creştinii au aceleaşi
interdicţii. Toţi oamenii împărtăşesc oroarea de disecţie.
Ibn Sina îl privi cu o duioşie îngrijorată:
– Ai înfruntat multe ca să devii doctor. Dar trebuie să-ţi practici
vindecările în cadrul religiei şi al voinţei majorităţii. Altfel, puterea
lor te va distruge, spuse el.
496
 Rob călări spre casă, contemplând cerul până când punctele
luminoase începură să danseze. Nu putea distinge decât luna şi
planeta Saturn şi o strălucire care ar fi putut fi Jupiter, căci
lumina puternic în mijlocul licăririlor din jur.
Îşi dădu seama că Ibn Sina nu era un semizeu. Prinţul
Doctorilor nu era decât un învăţat care îmbătrânea prins între
medicină şi religie, în care fusese crescut să creadă cu pioşenie.
Rob îl iubea şi mai mult pe bătrân, cunoscându-i limitele, dar se
simţea înşelat pe undeva, ca un băieţaş care a descoperit
slăbiciunile tatălui său.
Îşi îngriji calul, gânditor. Mary şi copilul adormiseră şi se
dezbrăcă atent să nu facă zgomot, apoi se întinse şi rămase treaz,
gândindu-se la cauzele durerii laterale.
La miezul nopţii, Mary se sculă şi fugi afară, unde vomă. El o
urmă; obsedat de boala care-i răpise tatăl, ştia că voma era primul
simptom. Deşi ea nu vru, o examină în casă, dar avea abdomenul
moale şi nu ardea de febră.
În cele din urmă, se culcară din nou.
– Rob! strigă ea tare. Rob, îl chemă din nou, un strigăt disperat,
ca dintr-un coşmar.
– Taci, să nu scoli copilul, şopti el.
Era surprins, pentru că ştia că ea nu visa urât. O mângâie pe
cap şi-o alină şi ea se strânse lângă el cu disperare.
– Aici sunt, Mary. Aici sunt, iubirea mea.
Vorbi cu ea blând şi liniştit până o calmă, alintând-o în engleză,
persană şi ebraică.
Peste puţin, ea tresări din nou, dar apoi îi atinse faţa, oftă şi-i
legănă capul în mâini, iar Rob stătu cu capul pe sânul ei moale,
până când ritmul inimii ei îl trimise şi pe el în apele somnului.

497
 65
Karim

Razele calde trăgeau din câmpiile Ispahanului fire de iarbă

verde deschis, vestind primăvara. Păsări săgetau prin aer, cărând
în cioc paie şi crengi pentru cuiburi, iar gheţurile din pâraie şi
lacuri se topeau. Albia Râului Vieţii se umflase. Rob se simţea de
parcă ar fi ţinut în mâini mâinile pământului şi le-ar fi simţit
vitalitatea pulsând. Mary sporea fertilitatea naturii. Greţurile ei
deveniră frecvente şi de data asta, nu avură nevoie de Fara ca să
ştie că era însărcinată. El fu încântat, dar Mary era prost dispusă
şi mai arţăgoasă decât la prima sarcină. Rob petrecea timp mai
mult cu fiul lui. Când Rob J. îl vedea, faţa lui mică se lumina şi se
răsfăţa ca un căţeluş care se gudură. Rob îl învăţă să-i dea
ghionturi voioase.
– Trage de barba lui tăticu’, îi spunea el şi se mândrea cu forţa
copilului.
– Trage de nasul lui tăticu. Trage pe tata de urechi.
Copilul începu să vorbească în aceeaşi săptămână în care făcu
şi primii paşi. Nu fu de mirare că primul lui cuvânt fu: „tata”. Când
auzi cum i se adresa fiinţa aceea mică, Rob se simţi plin de o
iubire copleşitoare şi aproape neîncrezător în atâta noroc.
Într-o după-amiază caldă, o convinse pe Mary să-i însoţească,
pe el şi pe copil, până la piaţa armenească. Acolo îl puse pe băieţel
să facă singur câţiva paşi până la tăbăcărie, la Prisca, şi fosta
doică ţipă de bucurie şi-l ridică în braţe.
Pe drumul către casă, se salutară zâmbind cu toţi cunoscuţii.
Evreii din Yehuddiyyeh se obişnuiseră cu prezenţa lui Mary şi cu
toate că nicio femeie nu se mai împrietenise cu ea, niciuna nu o
mai condamna.
Mai târziu, când Mary gătea pilaf şi el curăţa unul dintre caişi
de uscături, două fetiţe ale Micăi Halevi, brutăreasa, fugiră din
casa de alături, ca să se joace la ei în grădină, cu fiul lui. Rob se
îmbăta de bucurie auzindu-le ţipetele copilăreşti.
Erau pe lume şi oameni mai răi decât evreii din Yehuddiyyeh şi
locuri mai mohorâte decât Ispahanul, îşi spuse el.

498
 Într-o zi, aflând că al-Juzjani urma să disece un porc la o lecţie
cu studenţii, Rob se oferi să-l asiste. Animalul se dovedi a fi un
mistreţ solid, cu nişte colţi fioroşi ca ai unui elefant, ochi mici şi
meschini, un trup lung acoperit cu peri aspri şi cenuşii, dar fusese
hrănit cu grăunţe şi când i se deschise stomacul, mirosea doar a
bere fermentată. Rob învăţase că nu erau mirosuri bune sau
proaste: fiecare miros era interesant, pentru că dezvăluia o
poveste. Dar nici ochii, nici nasul şi nici mâinile nu-l ajutară să
descopere în măruntaiele animalului vreo urmă a bolii laterale. Al-
Juzjani, care era mai interesat să-şi înveţe elevii decât să-l lase pe
Rob să scotocească în burta porcului, fu pe drept cuvânt iritat de
timpul prea lung de disecţie pe care-l cheltui asistentul.
După curs, Rob se duse la maristan să se întâlnească acolo cu
Ibn Sina. De cum îl văzu, ştiu că se întâmplase ceva.
– Despina mea şi Karim Harun au fost arestaţi.
– Stai jos, maestre, uşurează-te, spuse el blând, căci Ibn Sina
era zguduit şi nedumerit şi arăta bătrân.
Se împlineau cele mai îngrozitoare temeri ale lui Rob. Se forţă
să pună întrebările cuvenite şi află, fără surprindere, că acuzele
erau: adulter şi înşelăciune.

În dimineaţa aceea, agenţii lui Qandrasseh îl urmăriseră pe

Karim până la casa lui Ibn Sina. Mullahii şi soldaţii năvăliseră în
turnul de sud şi-i găsiseră pe îndrăgostiţi.
– Dar eunucul?
O clipă, Ibn Sina îl privi şi Rob se urî, conştient de mărturisirea
de trădare din întrebarea lui. Dar Ibn Sina clătină doar din cap:
– Wasif e mort. Dacă nu l-ar fi ucis, n-ar fi putut niciodată să
pătrundă în turn.
– Cum putem să-i ajutăm pe Karim şi Despina?
– Numai Alā Şah poate să-i ajute, spuse Ibn Sina. Trebuie să-l
rugăm pe el.
Când călăreau pe străzile Ispahanului, oamenii îşi întorceau
ochii, nedorind să-l ruşineze pe Ibn Sina cu mila lor.
La Casa Paradisului, Căpitanul Porţilor îl salută pe Prinţul
Doctorilor cu obişnuita curtenie, dar în loc să fie conduşi la şah,
fură lăsaţi să aştepte într-o anticameră.
Farhad se întoarse curând şi le răspunse că regelui îi părea
rău, dar nu le putea acorda timp în ziua aceea.
– O să aşteptăm, spuse Ibn Sina. Poate că va găsi un răgaz.
499
 Farhad era bucuros că-i vedea ajunşi în dizgraţie; înclinându-se
îi zâmbi lui Rob.
Aşteptară toată ziua, apoi Rob îl conduse pe Ibn Sina acasă.
A doua zi dimineaţa reveniră. Farhad fu la fel de curtenitor. Li
se permise să aştepte în aceeaşi anticameră, dar era clar că şahul
nu voia să-i primească.
Cu toate acestea, aşteptară.
Ibn Sina vorbi puţin. O dată, oftă:
– Întotdeauna mi-a fost ca o fiică, spuse el.
Şi, după un timp:
– Pentru şah, e mai uşor să considere lovitura îndrăzneaţă a lui
Qandrasseh ca o mică înfrângere decât să-l provoace pe vizir.
Rămaseră şi în ziua aceea în Casa Paradisului. Treptat,
înţeleseră că în ciuda faimei Prinţului Doctorilor şi a faptului că
tânărul Karim era favoritul şahului, acesta din urmă nu avea de
gând să mişte un deget.
– Vrea să i-l lase pe Karim lui Qandrasseh, spuse Rob mohorât.
De parcă ar juca şah şi Karim ar fi o piesă sacrificabilă.
– Peste două zile e audienţă, spuse Ibn Sina. Trebuie să-i
arătăm şahului o cale uşoară de a-i ajuta. Voi cere în public
regelui să fie milostiv. Eu sunt soţul femeii şi Karim e iubit de
mulţime. O să-mi sprijine cu urale cererea, ca să-l salveze pe eroul
chatirului. Şahul va părea că-şi îngăduie să le acorde iertarea,
rugat de supuşii lui.
Astfel, spuse Ibn Sina, Karim ar fi putut să scape doar cu
douăzeci de lovituri de baston, iar Despina avea să fie condamnată
la închisoare pe viaţă în casa stăpânului ei.
Dar, plecând de la Casa Paradisului, se întâlniră cu al-Juzjani,
care-i aşteptase. Chirurgul îl iubea nespus pe Ibn Sina. De aceea,
venise să-i spună veştile proaste.
Karim şi Despina fuseseră deferiţi tribunalului islamic.
Depuseseră mărturie trei persoane, toţi mullahi. Fără îndoială
pentru a nu fi torturaţi, nici Karim, nici Despina nu încercaseră să
se apere.
Muftiul îi condamnase la moarte şi sentinţa avea să fie
executată a doua zi dimineaţa.
– Femeia va fi decapitată. Lui Karim Harun i se va spinteca
pântecul.
Se priviră abătuţi. Rob se aştepta ca Ibn Sina să-i spună lui al-
Juzjani cum puteau fi încă salvaţi Karim şi Despina, dar bătrânul
clătină din cap.
500
 – Nu mai putem preveni îndeplinirea sentinţei, spuse el cu
greutate. Nu putem decât să ne asigurăm că nu vor suferi prea
tare.
– Atunci avem treabă, spuse al-Juzjani liniştit. Avem mite de
dat şi, în loc de studentul din închisoare, trebuie să trimitem un
doctor în care să avem încredere.
Cu toată căldura aerului de primăvară, Rob era înfiorat:
– Mă duc eu, spuse el.

În noaptea aceea nu putu să doarmă. Se sculă înainte de zori

şi-şi mână calul pe străzile întunecate ale oraşului. La casa lui Ibn
Sina, aproape se aştepta să-l vadă pe eunucul Wasif în umbra unei
uşi. În camerele din turn nu se vedea nicio lumină.
Ibn Sina îi dădu o cană de must:
– E amestecată cu o pudră din sămânţă de cânepă, numită
buing, spuse el. Aici e riscul. Să le dai să bea mult, dar, dacă
vreunul dintre ei nu mai poate umbla când va fi dus la locul
execuţiei, vei fi şi tu trimis la moarte.
Rob dădu din cap:
– Facă-se voia Domnului.
– Facă-se voia Domnului, spuse Ibn Sina.
Când Rob părăsi camera, bătrânul recita din Coran.
La închisoare, îi spuse santinelei că el era doctorul şi fu lăsat să
intre, însoţit de un gardian. Merseră mai întâi la celulele femeilor,
de unde se auzea un glas care alterna cântecele cu suspinele.
Îi era teamă că aceea era Despina, dar ea aştepta tăcută într-o
celulă mică. Nu se spălase şi nu se parfumase şi părul îi atârna în
şuviţe. Trupul ei frumos, minion, era învelit cu o rochie neagră şi
murdară.
El puse jos cana cu buing, se duse la ea şi-i ridică vălul.
– Ţi-am adus să bei ceva.
Pentru el, ea avea să fie întotdeauna o femelă, o combinaţie
între sora lui, Anne Mary, soţia lui, Mary, târfa care-l slujise în
trăsura de pe maidan şi orice altă femeie de pe suprafaţa
pământului.
Avea lacrimi în ochi, dar refuză să bea.
– Trebuie să bei. O să te ajute.
Ea clătină din cap. Voi fi curând în Paradis, îl implorau să
creadă ochii ei înspăimântaţi.
– Dă-i lui, şopti ea şi Rob îi spuse adio.
Paşii lor răscoliră ecouri între pereţii de piatră, când coborâră
501
două rânduri de scări şi străbătură un coridor, pentru a se opri în
faţa altei celule, la fel de mici.
Prietenul lui era palid.
– Aşa, europeanule.
– Aşa, Karim.
Se îmbrăţişară cu putere.
– Ea e…?
– Am văzut-o. E bine.
Karim oftă:
– Nu mai vorbisem cu ea de câteva săptămâni! N-am vrut decât
să-i aud vocea, înţelegi? Eram sigur că nu sunt urmărit.
Rob dădu din cap.
Buzele lui Karim tremurau. Apucă imediat cana şi sorbi adânc,
golind două treimi din ea.
– O să te ajute. Ibn Sina a făcut amestecul cu mâna lui.
– Bătrânul pe care-l venerezi. Am visat adesea să-l otrăvesc şi s-
o iau pe ea pentru mine.
– Orice om are gânduri rele. Dar tu nu le-ai transforma în fapte.
Pentru un motiv încă neclar, i se părea esenţial ca prietenul lui
să înţeleagă asta înainte ca narcoticul să-şi facă efectul.
– Înţelegi?
Karim dădea din cap. Rob îl urmărea cu atenţie, temându-se că
băuse prea mult buing. Dacă efectul avea să fie prea rapid, curtea
muftiului putea condamna încă un doctor.
Ochii lui Karim erau grei. Era treaz, dar nu dorea să vorbească.
Rob rămase lângă el până se auzi un zgomot de paşi.
– Karim.
– Acum? clipi el.
– Gândeşte-te că ai câştigat chatirul, spuse Rob cu blândeţe.
Paşii se opriră şi uşa se deschise; erau trei soldaţi şi doi
mullahi.
– Gândeşte-te la cea mai fericită zi din viaţa ta.
– Zaki-Omar avea şi părţi bune, spuse Karim, dăruindu-i lui
Rob un mic zâmbet pierdut.
Doi soldaţi îl luară de braţe. Rob merse în spatele lor pe
coridorul de piatră. Apoi urcară scările şi ieşiră în curtea de piatră,
luminată de un soare metalic. Era o dimineaţă frumoasă, venită ca
o ultimă cruzime. Văzu că genunchii lui Karim se clătinau când
mergea, dar s-ar fi putut crede că era un efect al fricii. Trecură de
cele două şiruri de prizonieri prinşi în carcan, acel veşnic coşmar
al nopţilor lui.
502
 Deja lângă forma neagră de pe pământul îmbibat cu sânge se
afla ceva îngrozitor, dar buingul îi înşelase pe mullahi: Karim nu
văzu trupul Despinei.
Călăul părea doar cu puţin mai în vârstă decât Rob; era un om
scund, cu ceafă de taur, braţe vânjoase şi ochi nepăsători. Banii
lui Ibn Sina îl convinseseră să-şi dovedească dibăcia şi puterea şi
să folosească lamele cele mai bine ascuţite.
Când soldaţii îl împinseră înainte, ochii lui Karim erau
înceţoşaţi. Nu se rostiră cuvinte; lovitura călăului fu sigură şi
fulgerătoare. Vârful lamei urcă până în inimă, omorându-l pe loc şi
Rob îşi auzi prietenul scoţând un sunet ca un suspin de
nemulţumire.
Urmă ca Rob să se îngrijească de transportarea trupurilor într-
un cimitir din afara oraşului. Plăti bine pentru a li se cânta imnuri
şi rugăciuni, o ironie amară, căci mullahii din cor erau aceia care-i
condamnaseră la moarte.
După îngropăciune, Rob bău ce mai rămăsese în cană şi-şi lăsă
calul să-l ducă singur acasă.
Totuşi, apropiindu-se de Casa Paradisului, trase de frâu şi o
privi atent. În ziua aceea, palatul era nespus de frumos, cu
stindardele lungi fluturând în adierea de primăvară şi cu soarele
oglindindu-se în ornamentele de aur, în vârfurile halebardelor şi în
coifurile străjilor.
Auzea în gând vocea lui Alā. Suntem patru prieteni… patru
prieteni…
Îşi agită pumnalul:
– Nu ne meritai!
Ecoul strigătului bubui în ziduri, alertând santinelele. Ofiţerul
se apropie de un soldat:
– Cine e ăsta? Îl ştii?
– Da. Cred că e hakimul Jesse. Dhimmiul.
Examinară silueta de pe cal, îl văzură agitându-şi încă o dată
pumnul şi ţinând cana de vin în mâna cealaltă.
Ofiţerul ştia că evreul rămăsese să îngrijească luptătorii răniţi
în campania indiană.
– E beat turtă, rânji el. Dar nu e om rău, ticălosul. Lasă-l în
pace, spuse el şi-l urmăriră pe doctor trecând prin faţa palatului,
către porţile oraşului.

503
 66
Oraşul cenuşiu

Rămăsese ultimul supravieţuitor al expediţiei medicale din

Ispahan. Când se gândea că Mirdin şi Karim sunt în pământ, era
năpădit de furie, regret şi tristeţe; totuşi, într-un mod pervers,
moartea lor făcea ca viaţa lui să-i apară şi mai dulce. Savura
bucuriile comune ale vieţii. O respiraţie adâncă, o masă bună,
somnul, când era obosit. Să-şi atingă nevasta, să-i audă gâfâitul
de femeie însărcinată, să frământe burtica fiului lui până când
gunguritul copilăresc îl făcea să lăcrimeze.
Cu toate acestea, Ispahanul devenise un loc sumbru.
Dacă Allah şi imamul Qandrasseh îl putuseră condamna pe
eroul atlet al oraşului, ce om de rând mai putea îndrăzni să încalce
învăţăturile profetului?
Prostituatele dispărură şi maidanele nu mai erau gălăgioase
după lăsarea întunericului. Mullahii patrulau câte doi pe străzile
oraşului, atenţi la o femeie cu faţa prea puţin acoperită, la un
muncitor care nu se grăbea să răspundă chemării muezinului, la
un patron atât de prost încât să vândă vin. Chiar şi în
Yehuddiyyeh, unde femeile purtau de obicei doar basmale pe cap,
ele începură să-şi acopere chipurile cu groasele văluri musulmane.
Unii suspinau în taină după muzica şi veselia nopţilor de
odinioară, dar alţii erau satisfăcuţi şi la maristan, hagiul Davout
Hosein îi mulţumi lui Allah la rugăciunea de dimineaţă.
– Moscheea şi statul sunt născute din aceeaşi tulpină şi legate
între ele. Nu mai trebuie despărţite de acum înainte, spuse el.
La casa lui Ibn Sina se adunau mai mulţi credincioşi decât
oricând, dar, după ce rostea cu ei rugăciunea de dimineaţă, Prinţul
Doctorilor intra în casă şi nu mai era văzut decât la ora rugăciunii
următoare. Se lăsase în voia durerii şi a introspecţiei şi nu mai
mergea la maristan să predea sau să trateze pacienţii. Cei care nu
voiau să fie atinşi de un dhimmi erau consultaţi de al-Juzjani, dar
aceştia nu erau mulţi şi Rob devenise foarte ocupat, trebuind să
preia, alături de ai lui, şi pacienţii lui Ibn Sina.
Într-o dimineaţă, un bătrân costeliv, cu respiraţia mirositoare şi

504
picioare murdare, nimeri la spital. Picioarele lui Qasim ibn Sahdi
semănau cu cele noduroase ale unei păsări de baltă şi avea un
fuior de barbă albă, tocată. Nu-şi cunoştea vârsta şi nu avea casă,
căci mai toată viaţa fusese servitor în caravane.
– Am călătorit peste tot, stăpâne.
– Şi în Europa, de unde sunt eu?
– Aproape peste tot.
Îi spuse că nu avea familie, dar Allah veghease asupra lui.
– Am ajuns aici ieri, cu o caravană cu lână şi curmale din Qum.
Pe drum, am fost lovit de o durere rea ca un djin întunecat.
– Durere unde?
Qasim îşi atinse gemând partea dreaptă a abdomenului.
– Ţi-a venit să verşi?
– Stăpâne, mi-e rău şi sunt cuprins de o mare slăbiciune. Dar
când moţăiam, Allah mi-a trimis un vis, spunându-mi că în
apropiere se află cineva care o să mă vindece. Când m-am trezit, i-
am întrebat pe oameni dacă există un spital pe aici şi ei m-au
trimis la maristan.
Fu dus pe o saltea, spălat şi hrănit uşor. Era primul pacient cu
boala laterală pe care Rob îl putea observa în primul stadiu al
afecţiunii. Poate Allah ştia cum să-l vindece pe Qasim, căci Rob
habar n-avea.
Rămase mai multe ore în bibliotecă; până la urmă, amabilul
Yussuf-ul-Gamal, custodele Casei Înţelepciunii, îl întrebă ce căuta
cu atâta ardoare.
– Secretul bolii abdominale. Încerc să găsesc relatări ale
anticilor care au deschis burta oamenilor înainte de a li se interzice
s-o facă.
Venerabilul bibliotecar clipi şi dădu din cap cu blândeţe:
– Voi încerca să găsesc ce căutaţi, spuse el.
***
Ibn Sina nu putea fi deranjat şi Rob se duse la al-Juzjani, care
nu avea atâta răbdare.
– Oamenii se plâng adesea de asta, spuse al-Juzjani, unii vin la
maristan plângându-se că-i doare şi-i arde în partea dreaptă, dar
durerea trece şi pacienţii pleacă acasă.
– De ce?
Al-Juzjani ridică din umeri cu privire supărată şi nu mai fu
dispus să piardă timpul cu subiectul.
Şi durerea lui Qasim dispăru după câteva zile, dar Rob nu voia
să-i dea drumul:
505
 – Unde o să te duci?
Bătrânul ridică din umeri:
– La mine acasă, hakim, într-o caravană.
– Să ştii că nu toţi cei care vin aici pleacă acasă. Unii mai şi
mor.
Qasim dădu serios din cap:
– Toţi oamenii trebuie să moară odată şi odată.
– Să speli morţii şi să-i pregăteşti pentru îngropăciune e un
lucru plăcut lui Allah. Poţi să faci asta?
– Da, hakim. E o muncă sfântă, aşa cum spui, zise solemn
bătrânul. Allah m-a adus aici şi poate că El vrea să rămân.
Lângă cele două camere care serveau ca morgă, spitalul mai
avea o mică debara. Făcură amândoi curăţenie în ea şi Qasim ibn
Sahdi se mută acolo.
– Mănânci la noi, după ce sunt hrăniţi pacienţii şi te poţi spăla
în băile maristanului.
– Da, hakim.

Mai trecură două săptămâni până când programul încărcat al

lui Rob îi permise să treacă din nou pe la Casa Înţelepciunii. Îi
aduse în dar lui Yussuf-ul-Gamal un coş de trestie plin cu curmale
moi şi dulci.
Se aşeză cu bibliotecarul în sala pustie şi mâncară din fructe.
Era seara târziu.
– M-am întors în timp, spuse Yussuf, cât de departe am putut,
până în antichitate. Chiar şi egiptenii, cunoscuţi pentru
îmbălsămare, erau învăţaţi că deschiderea pântecului era
interzisă, pentru că batjocorea morţii.
– Dar… când îşi făceau mumiile?
– Erau ipocriţi. Plăteau o castă de oameni dispreţuită, numită
paraschistes, să păcătuiască făcând prima incizie. Imediat după ce
tăiau, aceşti paraschistes o luau la fugă, pentru a nu fi ucişi cu
pietre, recunoscându-şi vina şi lăsându-i pe îmbălsămătorii
respectabili să-şi vadă nestingheriţi de treabă, scoţând toate
organele din burta mortului.
– Şi studiau organele pe care le scoteau? Au lăsat observaţii
scrise?
– Şi-au îmbălsămat morţii timp de cinci mii de ani, golind
milioane de oameni ucişi de tot felul de boli şi păstrându-le
organele în vase de lut, calcar sau alabastru sau aruncându-le pur
şi simplu. Dar n-au lăsat nicio dovadă scrisă că le-ar fi studiat.
506
 Grecii făceau altceva, cam în aceeaşi regiune a Nilului, se mai
servi Yussuf cu nişte curmale. Cu nouă sute de ani înainte de
naşterea lui Mahomed, Alexandru cel Mare a năvălit în Persia ca
un zeu de aur al războiului. El a cucerit lumea veche şi la capătul
dinspre nord-vest al deltei Nilului a întemeiat, pe o bucată de
pământ cuprinsă între Mediterana şi lacul Mareotis un oraş
graţios, căruia i-a dat numele lui.
Peste zece ani, a murit de friguri, dar Alexandria devenise deja
un centru cultural grecesc. Când s-a destrămat imperiul lui
Alexandru, Egiptul şi noul oraş i-au revenit lui Ptolemeu al
Macedoniei, unul dintre cei mai învăţaţi sfetnici ai fostului
împărat. Ptolemeu a înfiinţat muzeul din Alexandria, prima
universitate a lumii, şi marea bibliotecă din Alexandria. Ştiinţele
au înflorit, iar şcoala de medicină a atras studenţi din toată lumea.
Pentru prima dată în istorie, anatomia era disciplina de bază şi
timp de trei sute de ani, s-a practicat intens disecţia corpului
uman.
Rob se aplecă nerăbdător spre el.
– Pot citi descrierile făcute de ei pentru bolile organelor interne?
Yussuf clătină din cap:
– Cărţile din acea magnifică bibliotecă s-au pierdut când
legiunile lui Octavian au cucerit Alexandria, cu treizeci de ani
înainte de era creştină. Romanii au distrus cele mai multe dintre
cărţile medicale. Celsus a cules puţinul rămas şi a încercat să-l
păstreze în tratatul lui intitulat De re medicina, dar nu are decât o
menţiune scurtă a unei „afecţiuni a intestinului gros, în zona
caecumului, însoţită de o inflamaţie violentă şi dureri mari, mai
ales în partea dreaptă”.
Rob mormăi dezamăgit:
– Ştiu citatul. Ni l-a spus Ibn Sina la un curs.
Yussuf strânse din umeri:
– Deci drumul meu în trecut te aduce tot în locul de unde
plecaseşi. Descrierile pe care le cauţi nu există.
Rob dădu mohorât din cap.
– De ce crezi că numai în timpul grecilor accepta omenirea să
fie deschis trupul uman?
– Nu aveau avantajul unui Dumnezeu puternic, care să le
interzică să se atingă de făpturile Lui. Aveau în schimb tot
furnicarul ăla de zei şi zeiţe bicisnice.
Bibliotecarul scuipă câteva seminţe de curmală în palma făcută
căuş şi zâmbi senin:
507
 – Puteau diseca oameni pentru că, la urma urmei, hakim, ei nu
erau decât nişte barbari, spuse el.

508
 67
Două sosiri

Sarcina era prea avansată pentru a-i permite să călărească, dar

Mary mergea pe jos să cumpere de-ale gurii, punându-şi pe un
măgar pachetele şi pe Rob J. bine legat cu o chingă. Povara
copilului nenăscut o obosea şi-i încovoia spatele şi se mişca
greoaie de la o piaţă la alta. Ca întotdeauna când ajungea la piaţa
armenească se opri la tăbăcărie, să guste cu Prisca un pahar de
şerbet şi un codru de pâine caldă, nedospită.
Prisca se bucura întotdeauna s-o vadă cu băieţelul pe care-l
alăptase, dar în ziua aceea era deosebit de volubilă. Mary încercase
să înveţe şi ea persana, dar nu putea înţelege decât câteva cuvinte.
Străin. De departe. La fel ca hakimul. Ca tine.
Nu înţelese mare lucru şi cele două femei se despărţiră fără să
fi comunicat. În seara aceea, Mary îi povesti iritată incidentul
soţului ei.
Ştia ce încercase să-i spună Prisca lui Mary, căci vestea
ajunsese şi la maristan.
– La Ispahan a sosit de curând un european.
– Din ce ţară?
– Anglia. E negustor.
– Un englez? îl privi ea lung.
El o văzu îmbujorată, cu ochii strălucind de interes şi observase
că mâna i se ridicase la piept.
– De ce nu te-ai dus imediat la el?
– Mary…
– Trebuie să te duci! Ştii unde stă?
– Stă în cartierul armenesc, de aceea a auzit Prisca de el. Se
spune că acceptă să stea numai între creştini, zâmbi Rob. Dar
când a văzut în ce cocioabe locuiesc bieţii creştini armeni, a
închiriat repede o casă de la un musulman,
– Scrie-i un mesaj. Roagă-l să vină la noi la cină într-o seară.
– Nici nu ştiu cum îl cheamă.
– Ce dacă? Oricine din cartierul armenesc îi va arăta trimisului
nostru unde locuieşte. Rob! Trebuie să aibă veşti!

509
 Contactul periculos cu un creştin englez era ultimul lucru pe
care l-ar fi dorit. Dar ştia că nu-i putea refuza lui Mary plăcerea de
a afla noutăţi din patrie, aşa că scrise mesajul.

– Sunt Bostock. Charles Bostock.

Rob şi-l aminti de îndată. La prima întoarcere la Londra după
ce devenise ucenicul Bărbierului, călătoriseră sub protecţia
caravanei lui Bostock, care aducea sare de la ocnele Arundel.
Jonglase pentru negustor şi acesta-i dăduse doi bănuţi, ca să aibă
ce cheltui la Londra.
– Sunt Jesse ben Benjamin, doctor.
– Mi-ai scris invitaţia în engleză şi vorbeşti limba mea.
Rob nu-i putea răspunde decât îngrijorat. Trecuseră
paisprezece ani. Era puţin probabil ca Bostock să-l privească pe
doctorul evreu peste măsură de înalt şi să şi-l reamintească pe
băieţaşul jongler de odinioară.
– Iar ea e Mary, soţia mea, care vine din nordul ţării şi e
scoţiană.
– Doamnă…
Mary se străduise să arate frumoasă, dar rochia ei albastră nu-i
mai intra din cauza pântecului rotund şi-şi pusese o rochie neagră
şi largă ca un cort. Părul frumos pieptănat îi strălucea, prins cu o
bentiţă brodată şi purta un mic pandantiv din perle de cultură,
singura ei bijuterie.
Bostock îşi purta părul lung la fel de înzorzonat cu panglici, dar
nu mai era blond ca odinioară, ci cărunt. Costumul bogat din
catifea roşie, înnegrit de călătorie, era prea călduros şi prea
costisitor. Rob se gândi că ochii îi rămăseseră la fel, cântărind cu
precizie necruţătoare casa, grădina şi fiecare lucru din încăpere. Şi
contemplă cu o curiozitate amestecată cu dezgust evreul smead şi
bărbos, femeia cu părul roşu şi burta la gură şi, pe un pat, copilul
lor adormit, o altă dovadă a unirii acesteia ciudate.
În ciuda neplăcerii lui vădite, vizitatorul era la fel de doritor să
audă limba engleză ca şi ei, aşa că în curând sporovăiau toţi trei.
Rob şi Mary nu se mai puteau opri din întrebat:
– Ce mai ştiţi de Scoţia?
– Ce fel de timpuri erau când aţi plecat de la Londra?
– Era pace?
– Tot Canute era rege?
Bostock fu nevoit să ciripească de zor ca să-şi capete cina, deşi
„noutăţile” lui erau vechi de doi ani. Nu ştia nimic despre Scoţia
510
sau despre nordul Angliei. Timpurile erau bune şi Londra se
mărea, adăugându-şi clădiri noi şi primea pe apele Tamisei tot mai
multe corăbii. Bostock le mai spuse că regele Canute murise cu
două luni înainte de plecarea lui, iar când corabia ancorase la
Calais, aflase şi despre moartea lui Robert I, duce de Normandia.
– Acum, nişte bastarzi domnesc pe ambele maluri ale Canalului
Mânecii. În Normandia e duce William, fiul nelegitim al lui Robert,
care, deşi e doar un copil, e susţinut de prietenii şi de rudele
tatălui său.
În Anglia, succesiunea îi aparţinea de drept lui Harthacnut, fiul
lui Canute şi al reginei Emma, dar Harthacnut trăieşte de ani de
zile în Danemarca, străin de Anglia, aşa că fratele lui vitreg, mai
tânăr, i-a uzurpat tronul. Acum regele Angliei e Harold Harefoot,
pe care Canute l-a recunoscut ca fiu nelegitim, dobândit de la o
femeie puţin cunoscută din Northampton, pe nume Aelfgifu.
– Dar Edward şi Alfred, cei doi fii ai prinţesei Emma cu primul
ei soţ, regele Aethelred? întrebă Rob.
– Sunt în Normandia, sub protecţia ducelui William şi probabil
că trag cu ochiul peste mare, spuse Bostock.
Foamea de veşti se împleti cu foamea stârnită de mirosul cinei
şi ochii negustorului se mai încălziră când văzu ce mâncare îi
preparase Mary. Piept de fazan fraged, umplut cu orez şi cu
struguri şi lăsat să se înăbuşe încet în ulei. O salată de vară.
Pepeni dulci. O tartă cu miere şi cu caise. Şi un burduf de vin
rozaliu, cumpărat cu riscuri la un preţ piperat. Mary mersese cu
Rob la piaţa evreiască şi la început, Hinda negase că avea vin de
vânzare, privind temătoare împrejur, să vadă dacă nu asculta
cineva. După o muncă de convingere îndelungată şi un preţ triplu
faţă de cel obişnuit, precupeaţa scoase un burduf dintr-un sac de
grâu şi Mary îl ferise de ochii mullahilor, ducându-l acasă în
pătura cu care înfăşurase copilul.
Bostock se delectă cu masa şi în curând le spuse că peste
câteva zile avea să plece înapoi în Europa.
– După ce am ajuns la Constantinopol, n-am rezistat tentaţiei
de a continua drumul spre răsărit. Ştiaţi că regele Angliei îl va
înălţa la rangul de thane pe orice negustor care îndrăzneşte să facă
trei călătorii pentru a deschide noi posibilităţi pentru comerţul
englez, în ţinuturi străine? Aflaţi că e adevărat şi un om liber îşi
poate câştiga astfel un rang de nobleţe, fără să mai pomenesc de
profitul afacerii. „Mătăsuri”, m-am gândit eu. Dacă aş putea ajunge
la Drumul Mătăsii, m-aş întoarce cu o încărcătură cu care aş
511
putea cumpăra toată Londra! Am fost fericit că am ajuns în Persia,
deşi am cumpărat, în loc de mătăsuri, covoare şi ţesături fine. Dar
nu mă voi mai întoarce aici, fiindcă nu e profitabil – trebuie să
plătesc o mică armată ca să mă duc cu marfa în Anglia.
Când Rob îl întrebă ce drum urmase ca să ajungă acolo,
Bostock îi spuse că se oprise întâi la Roma.
– Am împletit afacerile cu o însărcinare primită de la
Aethelnoth, arhiepiscopul de Canterbury. La palatul Lateran, papa
Benedict al IX-lea mi-a promis o răsplată bună pentru expeditiones
in terra et mari şi mi-a ordonat, în numele lui Iisus Cristos, să mă
abat pe la Constantinopol, unde trebuia să-i dau patriarhului
Alexius nişte scrisori papale.
– Un trimis papal! exclamă Mary.
Bostock păru să se bucure de entuziasmul ei, deşi Rob se gândi
că negustorul fusese mai mult o unealtă decât un trimis.
– Biserica din Apus se ceartă cu cea din Răsărit de şase sute de
ani, spuse Bostock, plin de importanţă. În Constantinopol, Alexius
e privit ca egalul papei, spre groaza Romei. Blestemaţii de preoţi
bărboşi ai patriarhului – se căsătoresc! Şi nu se roagă lui Iisus,
Mariei sau Sfintei Treimi cu destulă veneraţie. Aşa că mereu se
trimit scrisori cu plângeri de la o biserică la alta.
Carafa era goală şi Rob o luă în camera cealaltă, s-o umple încă
o dată.
– Eşti creştină?
– Da, spuse ea.
– Atunci cum ai ajuns să fii legată de evreul ăsta? Ai fost luată
de piraţi sau de musulmani şi el te-a cumpărat?
– Sunt soţia lui, spuse ea limpede.
În camera alăturată, Rob îşi destinse trăsăturile într-un surâs
trist. Bostock îl dispreţuia atât de tare, încât nici măcar nu se
ostenea să-şi coboare vocea.
– Te-aş primi în caravana mea pe tine şi pe copil. Ai putea
călători într-o litieră până când naşti, apoi ai călări.
– Nu e posibil, domnule Bostock. Sunt a soţului meu de
bunăvoie, spuse Mary, mulţumindu-i totuşi cu răceală.
El îi replică plin de o curtenie gravă că era datoria lui
creştinească, pe care ar fi vrut să şi-o manifeste orice om faţă de
propria lui fiică, dacă ea s-ar fi aflat vreodată într-o situaţie
similară cu a lui Mary.
Rob Cole ar fi vrut să-i tragă o bătaie lui Bostock, dar Jesse ben
Benjamin îi turnă vin oaspetelui, cu o desăvârşită politeţe
512
orientală. Cu toate acestea, conversaţia deveni reticentă şi
împiedicată. Negustorul englez plecă aproape imediat după ce
termină de mâncat, lăsându-i singuri pe soţi. Strânseră masa,
adânciţi fiecare în gândurile lui. Până la urmă ea spuse:
– Ne vom întoarce vreodată acasă?
– Bineînţeles, răspunse uluit.
– Deci Bostock n-a fost ultima mea şansă, nu?
– Îţi jur că nu.
Ochii ei străluciră:
– Are dreptate să închirieze o oaste. Călătoria e atât de
periculoasă… cum o s-o ducă doi copii mici la capăt?
Era mai înverşunată decât de obicei, dar el o luă cu grijă în
braţe:
– După ce ajungem la Constantinopol, vom fi creştini şi vom
merge cu o caravană puternică.
– Şi de aici până la Constantinopol?
– Am învăţat secretul când am venit încoace.
El o ajută să se întindă pe pat. Era o perioadă grea pentru ea,
căci, oricum ar fi stat, o durea undeva. El o ţinu în braţe şi o
mângâie, povestindu-i ca unui copil:
– De la Ispahan la Constantinopol, o să rămân Jesse ben
Benjamin. Şi o să fim primiţi în toate satele evreieşti, ospătaţi şi
îndrumaţi, ca şi cum am trece un râu vijelios, călcând din piatră în
piatră.
Îi atinse faţa, apoi îi puse palma pe pântecul ei mare şi cald şi
simţi, copleşit de recunoştinţă şi milă, zvâcnetul copilului
nenăscut. Aşa se va întâmpla, se asigură pe sine. Dar nu i-ar fi
putut spune momentul plecării.

Se obişnuise să doarmă ghemuit în jurul trupului ei îngroşat,

dar într-o noapte se trezi simţind umezeală şi căldură şi când îşi
veni în fire, fugi după moaşa Nitka. Deşi era obişnuită ca oamenii
să-i bată în uşă noaptea, ieşi supărată şi se răsti la el să se
potolească şi să aibă răbdare.
– I s-a rupt apa.
– Foarte bine, mormăi ea.
În curând porniră prin oraşul întunecat, Rob în frunte, cu o
torţă, urmat de Nitka ducând o boccea mare cu feşe curate şi de
cei doi fii voinici ai ei, care duceau scaunul de născut.
Chofni şi Shemuel puseră scaunul lângă sobă, ca pe un tron şi
Nitka îi porunci lui Rob să aţâţe focul, fiindcă noaptea aerul era
513
rece. Mary se căţără pe scaun ca o regină goală. Fiii moaşei
plecară, luându-l şi pe Rob J. cu ei. Aşa se proceda în
Yehuddiyyeh între vecini, chiar dacă unul din ei era o creştină.
Mary se chirci de durere şi urletul neomenesc ţâşnit din gâtlejul
ei îl umplu pe Rob de disperare. Scaunul era solid, făcut să
suporte împingeri şi lovituri puternice şi Nitka îşi văzu de treabă
netulburată, adunându-şi cârpele, în timp ce Mary se ţinea
suspinând de marginile scaunului.
Îi tremurau picioarele şi din când în când îi zvâcneau mai tare.
După a treia contracţie, Rob se duse în spatele ei şi-i ţinu umerii
lipiţi de spătarul scaunului. Mary mârâia ca un lup; n-ar fi fost
surprins dacă l-ar fi muşcat.
Tăiase mâini şi picioare şi se obişnuise să vadă suferinţa
oamenilor, dar acum, sângele îi vuia în tâmple. Moaşa îl privi dur
şi-l ciupi tare de braţ, ajutându-l să-şi revină.
– Împinge, spuse Nitka. Scoate-l afară! Ieşi şi tu afară!
Aşa că se duse în grădină, ascultând sunetele care veneau din
casă. Era linişte şi răcoare; se gândi că pe zidul de piatră s-ar fi
putut târî vipere, dar nu-i păsa. Pierdu noţiunea timpului, dar
deodată îşi aminti de foc şi intră să-l mai înteţească.
Genunchii lui Mary erau larg desfăcuţi.
– Hai, poruncea cu severitate Nitka. Hai, munceşte!
Ca în transă, văzu creştetul copilului apărând dintre coapsele
soţiei lui, ca un călugăr cu tonsura umedă şi roşie şi fugi din nou
în grădină. Stătu acolo un timp nesfârşit, până auzi un scâncet
slab şi atunci intră din nou.
– Încă un băiat, spuse vioaie Nitka, ştergând gura copilului cu
degetul mic.
Ombilicul gros ca o sfoară părea albastru în lumina slabă a
zorilor.
– A fost mult mai uşor decât prima oară, îi spuse Mary.
Nitka o spălă şi-i dădu lui Rob rămăşiţele să le îngroape în
grădină. Acceptă plata generoasă cu satisfacţie, apoi plecă acasă.
Rămaşi singuri, se îmbrăţişară, apoi Mary ceru apă şi boteză
copilul Thomas Scott Cole.
Rob examină nou-născutul: era puţin mai mic decât fratele lui,
dar vânjos. Un bebeluş cu ochi rotunzi, căprui şi un moţ întunecat
cu sclipiri roşii, ca părul mamei lui. I se păru că ochii, forma
capului, gura mare şi degeţelele subţiri semănau cu ale fraţilor lui,
William Steward şi Jonathan Carter, când se născuseră.
Întotdeauna era uşor să-i recunoşti pe cei din neamul Cole, îi
514
spuse el lui Mary.

515
 68
Diagnosticul

Qasim lucra de două luni la morga spitalului când îi reveni

durerea din abdomen.
– Cum e? îl întrebă Rob.
– E rău, hakim.
Dar nu părea la fel de rău ca prima oară.
– E o durere surdă sau ascuţită?
– E de parcă un djin ar locui în mine şi mi-ar prinde în gheare
măruntaiele, răsucindu-le şi sfâşiindu-le.
Descrierea reuşi să-l umple de groază pe bătrân şi el se uită la
Rob, sperând că doctorul îl va linişti.
Nu era febril, aşa cum fusese când venise la maristan şi nici nu
avea abdomenul rigid. Rob îi prescrise o doză regulată de vin
amestecat cu miere, iar Qasim se supuse bucuros tratamentului,
căci fusese băutor şi abstinenţa impusă de religie nu-i pria deloc.
Qasim petrecu mai multe săptămâni de moţăială plăcută,
schimbând păreri şi sfaturi cu ceilalţi pacienţi. Aveau despre ce să
vorbească. Ultima veste era că imamul Qandrasseh părăsise
oraşul, în ciuda victoriei politice şi strategice obţinute asupra
şahului.
Se zvonea că vizirul plecase la turcii seliuci şi avea să se
întoarcă în fruntea unei armate, să-l detroneze pe Alā şi să aşeze
un dreptcredincios fanatic – poate el însuşi – în locul şahului. Între
timp, perechile de mullahi sumbri patrulau în continuare pe
străzile Ispahanului, căci Qandrasseh îşi lăsase omul de încredere,
pe Musa Ibn Abbas, să vegheze la păstrarea învăţăturilor
Coranului.
Şahul stătea retras în Casa Paradisului ca într-o ascunzătoare.
Nu mai ţinea divane. Rob nu mai primise nicio veste de la Alā de la
moartea lui Karim. Nu mai fusese invitat la serbări, la vânătoare
sau la jocul de şah. Dacă era nevoie de un doctor la Casa
Paradisului, în locul lui Ibn Sina era chemat al-Juzjani, dar
niciodată Rob.
Totuşi, cel de-al doilea fiu al lui primi un cadou de la şah.

516
 Sosi în ziua următoare botezului evreiesc al copilului. De data
aceasta, Rob invită singur vecinii şi mohelul îi ură copilului să
crească puternic şi dornic de fapte bune şi-l tăie împrejur.
Bebeluşului i se dădu un scutec muiat în vin ca să-i aline durerea
şi fu numit Tam, fiul lui Jesse.
Alā nu trimisese cadouri la naşterea lui Rob J. dar acum
trimise o carpetă scumpă, din lână uşoară, albastră, împletită cu
mătase bleumarin, închipuind din fire lucioase stema familiei
regale a Samanizilor.
Lui Rob îi plăcu darul şi ar fi vrut să pună carpeta lângă
leagăn, dar Mary, care se făcuse năzuroasă după naştere, spuse că
nu voia s-o vadă. Cumpără în schimb un cufăr de santal, un lemn
care apăra de molii, şi închise carpeta în el.

Rob făcu parte dintr-o comisie de examen. Ştia că era acolo

pentru că lipsea Ibn Sina şi-i era ruşine chiar şi să gândească
prezenţa lui acolo ca pe o pretenţie de a fi asemenea Prinţului
Doctorilor. Totuşi, pentru că fusese convocat, îşi dădu toată
silinţa. Se pregăti de parcă el însuşi ar fi fost candidatul. Puse
întrebări chibzuite, menite să reflecte cunoştinţele studentului, nu
să-l încurce şi ascultă răspunsurile cu atenţie. Comisia examină
patru candidaţi şi promovă trei doctori. Cel de-al patrulea fu
respins cu stânjeneală. Gabri Beidhawi era student de cinci ani.
Picase de două ori la test, dar tatăl lui era un om bogat şi influent,
care-l măgulise pe hagi Davout Hosein, administratorul madrassei,
iar Hosein ceruse ca Beidhawi să fie examinat din nou.
Rob fusese coleg cu Beidhawi şi-l ştia nepăsător şi superficial
cu pacienţii. Iar la examen se dovedi prost pregătit.
Rob ştia ce ar fi făcut Ibn Sina.
– Resping candidatul, spuse el ferm şi fără regrete.
Ceilalţi examinatori se grăbiră să i se alăture şi şedinţa comisiei
se încheie.
La câteva zile după examen, veni şi Ibn Sina la maristan.
– Bine ai venit, maestre! se bucură Rob.
– Nu m-am întors, clătină Ibn Sina din cap.
Părea obosit şi slăbit şi spuse că venise pentru un consult pe
care dorea să-l facă al-Juzjani şi Jesse ben Benjamin. Se aşezară
cu toţii în cabinetul de consultaţii şi întocmiră istoria cazului, aşa
cum îi învăţase el s-o facă.
Aşteptase acasă, sperând că va putea reveni curând la
îndatoririle lui, le spuse doctorul. Dar nu-şi putea reveni după cele
517
două pierderi, a Rezei şi a Despinei şi începuse să arate şi să se
simtă rău.
Se simţea moale şi slăbit, incapabil să îndeplinească actele cele
mai simple ale vieţii. La început, îşi pusese simptomele pe seama
melancoliei:
– Căci ştim cu toţii ce efecte ciudate poate avea starea de spirit
asupra trupului.
Dar în ultima vreme avea mişcări explozive de intestine şi un
scaun cu puroi şi cu sânge; avea deci nevoie de un examen
medical.
Îl consultară de parcă era ultimul om rămas pe planetă. Nu
trecură cu vederea nimic. Ibn Sina se lăsă ciocănit, pipăit şi
întrebat, îndurând totul cu o răbdare care-ţi mergea la inimă.
Când terminară, al-Juzjani era palid, dar îşi luă o expresie
optimistă:
– Maestre, e o sângerare produsă de agravarea emoţiilor.
Dar intuiţia îi spunea lui Rob altceva. Se uită la profesorul lui
iubit:
– Cred că e schirri, în prima fază.
Ibn Sina clipi o singură dată:
– Cancer intestinal? întrebă el, calm de parcă ar fi discutat
despre un pacient nou.
Rob dădu din cap, încercând să nu se gândească la modul lent
în care avea să-l tortureze boala.
Al-Juzjani clocotea de furie, dar Ibn Sina îl mângâie. Rob îşi
dădu seama că acesta era motivul pentru care ceruse să fie
mângâiat de amândoi – ştiuse că al-Juzjani, orbit de iubire, va fi
incapabil să descopere crudul adevăr.
Lui Rob i se muiaseră picioarele. Luă mâinile lui Ibn Sina în ale
lui şi ochii lor se întâlniră:
– Încă eşti puternic, maestre. Trebuie să-ţi pui intestinele la
lucru, ca să te păzeşti de acumularea de fiere neagră, care va duce
la creşterea tumorii.
Marele doctor dădu din cap.
– Mă rog să fi pus un diagnostic greşit, spuse Rob.
Ibn Sina îi dărui un mic zâmbet:
– O rugăciune nu strică.
Îi spuse că-l va vizita în curând şi-şi vor petrece seara cu jocul
de şah, iar Ibn Sina îi răspunse că Jesse ben Benjamin avea să fie
întotdeauna binevenit în casa lui.

518
 69
Pepeni verzi

Într-o zi uscată şi prăfoasă, către sfârşitul verii, din ceţurile de

la miazănoapte răsări o caravană de o sută şaisprezece cămile.
Animalele purtau clopoţei şi mergeau aliniate, iar la colţurile gurii
aveau dâre de salivă, căci erau împovărate de încărcătura de
minereu de fier. Poposiră la Ispahan după-amiaza târziu. Alā
sperase că Dhan Vangalil va face mai multe săbii din oţel albastru,
folosind minereul acela. Meşterul încercă fierul şi din păcate acesta
se dovedi prea moale pentru fabricarea de arme; în schimb veştile
aduse de caravană stârniră agitaţie într-o parte a oraşului.
Un om pe nume Khendi, conducătorul cămilarilor, fu chemat la
palat pentru a-i spune chiar şahului noutăţile, apoi fu dus la
maristan, pentru a le relata şi doctorilor cele aflate.
De câteva luni, Mahmud, sultanul Ghaznei, se îmbolnăvise
grav. Avea febră şi puroi în piept şi doctorii lui hotărâseră că
Mahmud nu avea să trăiască dacă nu i se drena lichidul din
plămâni.
Khendi le spuse că sultanul fusese uns pe spate cu un lut
special, folosit pentru oale.
– De ce? întrebă unul din doctori.
Khendi ridică din umeri, dar al-Juzjani, care le era conducător
în absenţa lui Ibn Sina, cunoştea răspunsul:
– Prima bucată de lut care se usucă arată partea cea mai
fierbinte a pielii, adică locul cel mai bun pe unde să se taie.
Khendi le mai spuse că, atunci când îl deschiseseră, puroiul lui
Mahmud ţâşnise cu putere şi-i instalaseră tuburi care să dreneze
restul.
– Scalpelul avea vârful rotund sau ascuţit? întrebă al-Juzjani.
– I-au dat ceva ca să-i amorţească durerea?
– L-au drenat cu tuburi de metal sau de lemn?
– Puroiul era alb sau negru?
– Avea urme de sânge?
– Stăpânilor, eu sunt cămilar, nu hakim! exclamă Khendi,
ameţit. Nu cunosc răspunsul la toate aceste lucruri. Nu mai ştiu

519
decât un singur amănunt, stăpânilor.
– Şi care e ăsta? întrebă al-Juzjani.
– La trei zile după ce l-au tăiat, sultanul din Ghazna a murit.

Fuseseră doi lei, Alā şi Mahmud. Amândoi urcaseră devreme pe

tron, urmându-le unor taţi puternici şi-şi supravegheaseră unul
altuia regatele, conştienţi că într-o zi se vor ciocni, că Ghazna va
înghiţi Persia sau Persia va înghiţi Ghazna.
Dar nu se întâmplase nimic. Îşi dăduseră târcoale de câte ori
simţiseră că puterea unuia crescuse prea mult, dar nu ajunseseră
niciodată la un război deschis. Totuşi, Mahmud fusese mereu
prezent în gândurile lui Alā. Şahul îl visa adesea. Era mereu
acelaşi vis, cele două armate faţă în faţă şi Alā călărind singur
către înspăimântătorii nomazi afgani ai lui Mahmud şi strigându-i
sultanului cuvântul pe care Ardashir i-l răcnise lui Ardewan,
înainte ca înfruntarea lor să decidă cine va fi regele regilor. Acum,
voia lui Allah fusese ca Alā şi Mahmud să nu se mai întâlnească în
luptă. În cele patru zile de după sosirea caravanei, trei spioni
experimentaţi şi de încredere intraseră pe rând în Casa Paradisului
şi-l puseseră la curent pe sultan cu lucrurile care se petrecuseră în
capitala Ghazni.
Imediat după moartea sultanului, fiul lui, Muhammad,
încercase să se înscăuneze, dar întâmpinase rezistenţă din partea
fratelui lui, Abu Said Masūd, un războinic tânăr, susţinut de
armată. În câteva ore, Muhammad fu luat prizonier, iar Masūd fu
declarat sultan. După funeraliile lui Mahmud, întâmpinate de unii
cu durere adâncă şi de alţii cu bucurie frenetică, Masūd îşi adună
căpitanii şi îşi declară intenţia de a face ceea ce nu făcuse tatăl lui:
armata fu înştiinţată că va porni spre Ispahan în termen de câteva
zile.
Aceste informaţii îl scoaseră în sfârşit pe Alā din Casa
Paradisului.
Invazia apropiată îi convenea din două motive. Masūd era
impetuos şi pripit şi lui Alā îi făcea plăcere să-şi desfăşoare
strategia în faţa unui comandant neexperimentat. Şi pentru că
firea persanilor era atrasă de război, şahul era destul de viclean ca
să-şi dea seama că poporul lui se va avânta bucuros în nebunia
luptei, dornic să se elibereze de constrângerile religioase.
Ţinu câteva întruniri militare într-o atmosferă sărbătorească,
având grijă să fie vin şi femei, ca în timpurile bune. Consultă
hărţile cu generalii lui şi văzu că din Ghazna nu există decât un
520
singur drum potrivit pentru o armată numeroasă. Masūd trebuia
să traverseze colinele de lut şi dealurile de la nord de Dasht-i-
Kavir, ocolind deşertul până avea să intre cu armata în
Hamadhān. De acolo, avea s-o ia spre sud.
Alā hotărî ca armata persană să mărşăluiască până în
Hamadhān şi să înfrunte duşmanul acolo.

Pregătirile militare deveniseră singurul subiect de conversaţie,

de care Rob nu putea scăpa nici la maristan, deşi încerca. Nu se
gândea la război pentru că nu voia să aibă de-a face cu el. Îşi
plătise datoria faţă de Alā. Raidul din India îl convinsese să nu mai
participe niciodată la vreun război.
Îşi făcea griji şi se aştepta să fie chemat la curte, dar somaţia
întârzia.
Între timp muncea din greu. Durerile abdominale ale lui Qasim
dispăruseră; spre încântarea bătrânului, Rob îi prescrise în
continuare o porţie zilnică de vin şi-l trimise să-şi reia slujba la
morgă. Avea mai mulţi pacienţi decât oricând, căci preluase şi
câţiva de la al-Juzjani, chirurgul fiind ocupat să-i ţină locul lui Ibn
Sina.
Aflând că Ibn Sina se oferise să conducă grupul de medici care
aveau să plece cu armata în nord, fu uluit. Al-Juzjani, care trecuse
peste supărare sau şi-o ascunsese, fu cel care-i dădu vestea.
– Ce pierdere, să trimiţi o asemenea minte la război.
Al-Juzjani ridică din umeri:
– Maestrul doreşte să ia parte la o ultimă campanie.
– E bătrân şi n-o să reziste.
– Întotdeauna a arătat bătrân, dar n-a împlinit nici şaizeci de
ani, oftă cu amărăciune al-Juzjani. Cred că speră să-l întâlnească
o suliţă sau o săgeată. N-ar fi tragic să găsească mai repede
moartea acum, când ştie ce-l aşteaptă.
Prinţul Doctorilor alese unsprezece medici să-l însoţească în
campanie. Patru erau studenţi, trei, doctori proaspeţi şi ultimii
patru, doctori cu ani de experienţă.
Al-Juzjani devenise conducătorul maristanului, cu numele şi în
fapt. Fu o promovare tristă, căci comunitatea medicală înţelese că
Ibn Sina nu avea să revină pentru a-i conduce.
Rob fu consternat să afle că primise câteva însărcinări pe care
al-Juzjani le îndeplinise până atunci pentru Ibn Sina, căci
chirurgul ar fi putut alege pentru acestea doctori mai
experimentaţi. De asemenea, pentru că cinci dintre cei are plecau
521
erau profesori, i se spuse că trebuia să ţină mai des cursuri şi să
predea studenţilor în spital.
În plus, fu numit în comisia permanentă de examinare şi în cea
care supraveghea cooperarea dintre universitate şi maristan. Prima
întâlnire a acestei comisii se desfăşură în casa luxoasă a lui Rotun
bin Nasr, guvernatorul şcolii. Acesta era un preşedinte onorific şi
nu se osteni să asiste la întâlnire, dar le puse casa la dispoziţie şi
porunci ca doctorilor să li se servească o masă bogată. Primul fel
fură felii de pepeni verzi mari, dulci şi aromaţi, care se topeau în
gură. Rob nu mai gustase decât o dată din astfel de pepeni şi era
cât pe aci să remarce lucrul, când Jalal-ul-Din îi zâmbi larg:
– Putem să-i mulţumim noii mirese a guvernatorului pentru
fructele astea delicioase.
Rob nu înţelese. Ortopedul îi făcu cu ochiul:
– Rotun bin Nasr e general şi, aşa cum ştii, e vărul Şahului. Alā
l-a vizitat acasă săptămâna trecută să plănuiască războiul şi a
trecut, fără îndoială, şi pe la nevasta lui cea tânără. După ce
plantează sămânţa regală, Alā dăruieşte întotdeauna câţiva din
pepenii lui speciali. Şi dacă seminţele încolţesc şi dau un bărbat se
mai dăruieşte o carpetă cu stema Samanizilor.

Nu reuşi să termine masa, se scuză şi plecă de la întâlnire. Se

duse drept spre casă, cu mintea tulburată. Rob J. se juca în
grădină cu mama lui, dar copilul era în leagăn şi Rob îl luă în
braţe şi-l examină.
Era doar un bebeluş. Acelaşi copil pe care-l iubea când plecase
de acasă de dimineaţă.
Puse copilul la loc şi scoase din cufărul de santal carpeta
dăruită de şah. O întinse pe podea, lângă leagăn.
Când ridică privirea, o văzu pe Mary în prag.
Se priviră şi înţelese, sfâşiat de durere şi milă pentru ea.
Se duse la ea vrând s-o ia în braţe, dar se pomeni că-i
încleştează strâns umerii. Încercă să vorbească, dar nu putu
scoate niciun cuvânt.
Ea se smulse din strânsoare, masându-şi umerii.
– Tu ne-ai ţinut aici. Eu am avut grijă să rămânem în viaţă,
spuse ea cu dispreţ.
Tristeţea din ochii ei reflecta o răceală, opusul dragostei.
În după amiaza aceea, se mută din camera lui. Îşi luă o saltea
îngustă şi şi-o întinse între paturile copiilor, lângă carpeta regală.

522
 70
Camera lui Qasim

În noaptea aceea nu putu să doarmă. Parcă fusese vrăjit şi i se

smulsese pământul de sub picioare şi nu era în stare să umble pe
aer. Ştia că în ţara aceea un bărbat şi-ar fi putut ucide soţia şi
copilul, dar Mary şi Tam erau în siguranţă în camera alăturată.
Era răvăşit de gânduri nebuneşti, dar nu era nebun.
Dimineaţa, se sculă şi se duse la maristan, dar lucrurile nu
mergeau bine nici acolo. Patru infirmieri fuseseră luaţi de Ibn Sina
ca să adune răniţii şi să poarte litiere şi al-Juzjani nu găsise încă
alţi patru corespunzători. Infirmierii rămaşi erau posomorâţi şi
vlăguiţi şi Rob îşi consultă pacienţii neasistat, oprindu-se să cureţe
sau să umezească o faţă febrilă sau nişte buze uscate.
Dădu apoi peste Qasim ibn Sahdi zăcând livid şi gemând pe
podeaua murdară de vomă. Qasim ieşise din camera lui şi se
înscrisese ca pacient, simţindu-se bolnav şi ştiind că Rob avea să-l
găsească printre ceilalţi internaţi. Îi spuse că avusese mai multe
atacuri de durere în săptămâna aceea.
– Dar de ce nu mi-ai spus?
– Stăpâne, aveam vinul. Îl beam şi durerea pleca. Dar acum,
vinul nu mă mai ajută, hakim, şi nu pot să-l suport.
Era febril, dar nu ardea şi avea abdomenul dureros, dar moale.
De durere, gâfâia uneori ca un câine; avea limba umflată şi respira
greu.
– Îţi prepar o băutură.
– Allah să te binecuvânteze, stăpâne.
Rob se duse imediat la farmacie. Amestecă extracte de opiu şi
buing în vinul roşu care-i plăcea lui Qasim, apoi se grăbi să se
întoarcă la el. Bătrânul înghiţi calmantul cu ochii agonici.
Prin pânzele subţiri prinse în golul ferestrelor deschise
zgomotele oraşului crescură, umplând maristanul şi când Rob ieşi
afară, văzu că oamenii îşi luau rămas bun de la armată.
Se luă după ei până la maidane. Armata aceasta era prea mare
pentru a mai încăpea în ele. Se revărsa dincolo de locurile virane,
pe străzi până aproape de centrul oraşului. Nu erau sute, ca cei

523
care participaseră la campania din India, ci mii. Şiruri lungi de
infanterie cu armament greu şi şiruri şi mai lungi de soldaţi
înarmaţi uşor. Aruncători de suliţă. Lăncieri pe cai şi cavaleri
călare pe cămile. Mulţimea se înghesuia, vociferând asurzitor: se
rosteau cuvinte de despărţire, unii plângeau, femeile ţipau, alţii
urlau tachinări obscene, porunci şi încurajări şi peste toate se
auzeau comenzile ofiţerilor.
Îşi croi drum ca şi cum ar fi înotat împotriva curentului, prin
duhoarea de carne încinsă şi balegă de cal. Soarele se reflecta
orbitor în luciul armelor. Elefanţii deschideau coloana. Rob
numără treizeci şi patru. Alā luase toţi elefanţii de război pe care-i
avea.
Rob nu-l văzu pe Ibn Sina. Îşi luase rămas bun de la
majoritatea doctorilor care plecau, dar Ibn Sina nu venise la
maristan să-şi ia la revedere şi nici nu-l chemase pe Rob acasă şi
era evident că voia să plece fără cuvinte de despărţire.
Veneau şi muzicanţii regali. Câţiva suflau în trompete aurite,
alţii scuturau clopote de argint, vestind apropierea marelui elefant
Zi. Mahoutul Harsha era îmbrăcat în alb, iar şahul în mătase
albastră, costumul lui de luptător.
Mulţimea izbucni în urale văzându-şi regele pornind la război.
Ştiau că salutul lui cu mâna ridicată însemna că le promite
Ghazna. Rob privi spatele ţeapăn al şahului – în clipa aceea, Alā
nu mai era Alā, ci Xerxes, Darius şi Cyrus cel Mare la un loc. Era
cuceritorul total.
Suntem patru prieteni. Suntem patru prieteni. Gândindu-se la
toate ocaziile în care i-ar fi fost uşor să-l omoare, Rob ameţi.
Se întoarse cu spatele. Nu mai aşteptă să treacă parada celor
sortiţi gloriei şi morţii. Îşi făcu loc prin mulţime şi umblă fără să se
uite la nimeni, până ajunse la malul Râului Vieţii, Zayendeh.
Îşi scoase de pe deget inelul de aur masiv cu care-l răsplătise
Alā pentru serviciile aduse în India şi-l lăsă să cadă în apa tulbure
şi cafenie. Apoi se îndepărtă de mugetul gloatei şi porni înapoi spre
maristan.
Qasim fusese amorţit de calmante, dar părea că-i este foarte
rău. Avea ochii goi, faţa trasă şi palidă. Deşi era o zi caldă, tremura
şi Rob îl acoperi cu o pătură. Aceasta se umezi în curând şi
punând mâna pe obrazul bătrânului, îl simţi fierbinte.
După-amiaza târziu, durerea devenise atât de puternică, încât
bolnavul ţipă când îi atinse abdomenul.
Nu se duse acasă. Rămase la maristan şi veghe lângă Qasim.
524
 Seara, bătrânul păru că se uşurează. Respiraţia i se normaliză
şi adormi. Rob îndrăzni să spere, dar febra reveni curând, iar
pulsul bolnavului abia se mai putea simţi. Delira, zvârcolindu-se:
– Nuwas, striga el, ah, Nuwas!
Uneori vorbea cu tatăl lui sau cu unchiul lui, Nili, apoi din nou
cu necunoscutul Nuwas.
Rob îi luă mâinile şi simţi că se stingea; dar nu-l lăsă, căci
acum nu-i mai putea oferi decât mângâierea unei atingeri
omeneşti. Respiraţia greoaie se încetini, apoi se opri. Când Qasim
muri, îi ţinea încă mâinile scheletice în ale lui.
***
Îl luă în braţe şi-l duse la morgă, apoi intră în camera alăturată.
Nu era aerisită; trebuia să facă din nou curăţenie. Se uită la cele
câteva bunuri lumeşti ale lui Qasim: un cufăr zdrenţuit, un
covoraş de rugăciune ponosit, câteva foi de hârtie şi un sul de
piele, pe care Qasim plătise un scrib să-l picteze cu versete din
Coran. Două sticle din vinul interzis. O bucată de pâine
armenească mucegăită şi o farfurie cu măsline verzi, râncede. Un
pumnal ieftin, cu lama ştirbită.
Era trecut de miezul nopţii şi spitalul era adormit. Din când în
când, un pacient gemea sau suspina. Nimeni nu-l văzu scoţând
lucrurile lui Qasim din cămăruţă. Întâlni un infirmier când căra
masa, dar criza de personal îi dădu acestuia curajul de a se face că
nu-l vede pe hakim, de teamă să nu mai primească încă o muncă
în plus.
Puse masa de lemn în camera bătrânului şi sub două picioare
de la un capăt băgă o scândură, ca s-o încline puţin. La capătul
mai lăsat puse un lighean. Avea nevoie de lumină şi cotrobăi prin
spital, furând patru lămpi şi douăsprezece lumânări, pe care le
aşeză în jurul mesei ca într-un altar. Apoi îl aduse pe Qasim de la
morgă şi-l întinse pe masă.
Chiar înainte de moartea lui Qasim, ştiuse că va încălca
porunca.
Venise momentul, şi era sufocat de încordare. Nu era preot
egiptean, ca să cheme un paraschiste dispreţuit să deschidă corpul
şi să ia păcatul asupra lui. Dacă era un păcat, şi-l asumă în
întregime.
Luă un bisturiu cu lama încovoiată şi făcu o incizie, deschizând
abdomenul de la vintre la stern. Carnea se deschise şi începu să
sângereze.
Nu ştiu ce să facă şi desprinse pielea de pe stern, apoi îşi
525
pierdu cumpătul. Amândoi părinţii lui muriseră cu răni
îngrozitoare în pântec sau în piept. Dacă era prins, avea să moară
şi el la fel, dar mai înainte avea să fie jupuit de viu. Plecă din
cămăruţă şi se plimbă nervos prin spital, dar nimeni nu-i dădu
nicio atenţie. Se simţea în continuare de parcă îi fugea pământul
de sub picioare, dar în plus, se adăugase senzaţia că privea într-un
abis.
Luă un ferăstrău cu dinţi mărunţi şi tăie sternul în forma rănii
lui Mirdin. Apoi tăie dinspre interiorul coapsei o bucată de piele
mare şi grosolană, pe care o depărtă, expunând cavitatea
abdominală. În spatele burţii trandafirii se vedea carnea roşie a
stomacului, cu fire albe de muşchi şi chiar un om atât de slab ca
Qasim avea depozite de grăsime galbenă.
Conturul peretelui abdominal era inflamat şi acoperit cu o
substanţă coagulată. Organele îi părură sănătoase, cu excepţia
intestinului subţire, care era înroşit în mai multe locuri. Chiar şi
vasele mici erau atât de pline de sânge, încât păreau îndesate cu
ceară roşie. O porţiune mică şi gâtuită era neobişnuit de neagră şi
lipită de abdomen; când încercă s-o desprindă, trăgând de ea,
membranele se rupseră şi dădură la iveală o cantitate de puroi,
infecţia care-i produsese lui Qasim atâta durere. Bănui că nu mai
suferise după ce se rupsese ţesutul afectat. Un lichid subţire,
întunecat şi urât mirositor se scursese din inflamaţie în cavitatea
abdominală. Îşi muie un deget în el şi îl adulmecă plin de interes,
căci acesta putea să fie sucul otrăvitor, care producea febră şi
moarte.
Ar fi vrut să examineze şi celelalte organe, dar îi era frică.
Cusu cu grijă tăietura, astfel ca, dacă preoţii aveau dreptate,
Qasim să se poată ridica întreg din mormânt. Apoi îi încrucişă
braţele şi-i înfăşură şoldurile cu o pânză. Înveli cadavrul cu un
giulgiu şi-l duse înapoi la morgă, pentru a fi îngropat de dimineaţă.
– Mulţumesc, Qasim, spuse el sumbru. Dormi liniştit.
Se duse la baie cu o lumânare, se curăţă şi se schimbă. Dar tot
i se părea că simte mirosul morţii şi-şi frecă mâinile cu parfum.
În întuneric, se simţi înfricoşat. Nu-i venea să creadă ce făcuse
şi merse repede către casă.
Când se aşeză pe o saltea, era aproape dimineaţă. În curând,
dormea dus şi chipul lui Mary împietri când simţi parfumul unei
alte femei în căminul lor.

526
 71
Eroarea lui Ibn Sina

Yussuf-ul-Gamal îi făcu semn lui Rob să intre în umbra

bibliotecii:
– Vreau să-ţi arăt o comoară.
Era o carte groasă, o copie nouă după capodopera lui Ibn Sina,
Canonul Medicinei.
– Acest Qanūn nu este al Casei Înţelepciunii. E o copie făcută
de scribul unei cunoştinţe şi e de vânzare.
Rob luă cartea în mână. Era încântătoare, cu litere negre şi
clare pe pagini de culoarea fildeşului. Era un codex, o carte cu mai
multe legături, prinse astfel, încât paginile lucioase să poată fi
întoarse cu uşurinţă. Coperţile erau din piele moale.
– E scumpă?
Yussuf dădu din cap.
– Cât costă?
– O vinde pentru optzeci de bestis de argint, pentru că are
nevoie de bani.
Îşi strânse buzele, pentru că nu avea atât. Mary avea o sumă
însemnată, de la tatăl ei, dar el şi cu Mary nu mai erau…
Rob clătină din cap.
Yussuf oftă:
– Simţeam că ţi se cuvine.
– Când trebuie vândută?
Yussuf ridică din umeri:
– Pot s-o mai ţin două săptămâni.
– E bine. Păstreaz-o.
Bibliotecarul îl privi cu îndoială:
– O să ai bani până atunci, hakim?
– Dacă vrea Dumnezeu.
– Da. Imshallah, zâmbi Yussuf.

Puse un drug greu şi un lacăt la uşa camerei de lângă morgă,

mai aduse înăuntru o masă, un cleşte, un cuţit, câteva scalpele
ascuţite, hârtie, peniţe şi cărbuni, ceară, gumă de lipit şi o

527
călimară.
Într-o zi, luă cu el la piaţă câţiva studenţi, să-l ajute să care de
acolo, cu destulă greutate, un porc întreg. Nimeni nu păru să se
mire când spuse că se va ocupa de disecţii în cămăruţă.
În noaptea aceea, cără singur trupul unei femei tinere, Melia,
care murise de câteva ore şi-l puse pe masa goală.
De data asta, era mai nerăbdător şi mai puţin înfricoşat. Se
gândise la fapta lui şi nu credea că e posedat de un demon malefic.
Credea că i se permisese să fie doctor pentru a proteja cea mai
bună dintre creaţiile Domnului şi era sigur că El nu s-ar fi
încruntat văzându-l că încearcă să afle mai multe despre o creaţie
atât de complexă şi interesantă.
Deschise porcul şi femeia şi se pregăti să facă o comparaţie
detailată a celor două anatomii.
Îşi începu examenul în regiunea unde apărea durerea
abdominală şi zări imediat prima deosebire. Caecumul porcului,
din care începea intestinul gros, era mare şi lung de aproape
optsprezece inci. În schimb al femeii era foarte mic, de doi sau trei
inci şi gros doar cât degetul mic al lui Rob! Şi… atenţie!… legat de
acest caecum mic era ceva. Nu arăta mai mare decât un vierme
trandafiriu, nimerit din întâmplare în abdomenul femeii.
Porcul nu avea aşa ceva şi Rob nu observase un astfel de
apendice la niciun alt porc disecat.
Nu se grăbi să tragă concluzii. La început, crezu că viermişorul
acela era vreo anomalie, poate o tumoare rară. Pregăti cu grijă
corpul Meliei pentru înmormântare, aşa cum făcuse şi cu al lui
Qasim şi o depuse la morgă. Dar în nopţile următoare deschise
trupurile unui tânăr, al unei femei de vârstă mijlocie şi al unui
băieţel de şase ani. De fiecare dată, cu tot mai mare însufleţire,
regăsea micul apendice. „Viermele” se afla în toate persoanele şi
constituia o mică dovadă că omul şi porcul nu erau făuriţi la fel în
interior.
Blestemat Ibn Sina.
– Bătrân afurisit, şopti el. Ai greşit, în ciuda celor scrise de
Celsus şi a învăţăturilor de mii de ani, bărbaţii şi femeile erau
deosebiţi. Şi cine ştie câte alte mistere puteau fi dezlegate dacă
răspunsurile erau căutate în interiorul corpului omenesc!

Rob fusese singur toată viaţa până îl întâlnise şi acum era

singur din nou şi nu mai putea suporta. Într-o seară, se întoarse
acasă şi se întinse pe saltea lângă ea, între cei doi copii adormiţi.
528
 Nu făcu nicio încercare de a o atinge, dar ea se răsuci ca o fiară.
Îl lovi, înţepându-l în faţă cu unghiile. Era o femeie puternică şi-l
duru. Îi luă mâinile şi i le ţinu strâns de-o parte şi de alta a
corpului.
– Nebuno!
– Să nu vii la mine de la matracucile persane!
Era parfumul, îşi dădu el seama.
– Îl folosesc fiindcă fac disecţii pe animale la maristan.
O clipă, ea nu mai spuse nimic, apoi încercă să se elibereze. Îi
simţea contururile familiare ale trupului şi mireasma părului în
nări.
– Mary.
Ea se mai linişti; poate ceva din vocea lui o mişcase. Totuşi, n-
ar fi fost surprins dacă l-ar fi muşcat când o sărută, dar ea n-o
făcu. Dură câteva clipe până-şi dădu seama că îl săruta şi ea. Nu-i
mai ţinu mâinile şi fu cuprins de fericire când îi atinse sânii tari.
Nu-şi dădea seama dacă plângea sau era excitată, pentru că
gemea uşor. Îi gustă sânii lăptoşi şi-i adulmecă buricul. Dincolo de
pielea aceasta moale, viscere calde şi şerpi trandafirii se încolăceau
ca nişte făpturi marine, dar membrele ei nu erau rigide, ci vii şi-l
invitau umede şi fierbinţi.
Se uniră ca două mâini care se încleştează, strângându-se şi
încercând să strivească între ele un lucru pe care nu-l puteau
înfrunta. Exorcizau demonul. Unghiile ei îi zgâriau spatele. În cele
din urmă, ea strigă, apoi strigă şi el. Tam scânci şi Rob J. se trezi
plângând şi toţi patru erau împreună, adulţii râzând şi plângând
în acelaşi timp.
Lucrurile se aranjară din nou. Micul Rob J. adormi la loc şi
copilul fu alăptat şi pe când îi dădea să sugă, ea îi povesti lui Rob
cu linişte cum venise Ibn Sina la ea şi-i spusese ce are de făcut.
Astfel află cum femeia lui şi bătrânul doctor îi salvaseră viaţa.
Fu surprins şi şocat de amestecul lui Ibn Sina în toată povestea
aceea.
Experienţa ei fusese cam cum îşi imaginase şi el şi după ce
adormi Tam, o luă în braţe şi îi spuse că ea era femeia pe care o
dorise dintotdeauna, îi netezi părul roşu şi-i sărută ceafa albă.
Când adormi şi ea, el rămase treaz, cu ochii în tavan.
Ea zâmbi mult în zilele care urmară şi îl întristau şi-l mâniau
urmele de teamă din zâmbetele ei, deşi el încerca să-i dovedească
mereu că o iubea şi-i era recunoscător.
Într-o dimineaţă îngrijindu-l pe copilul bolnav al unui nobil de
529
la curte, văzu lângă patul lui carpeta albastră cu stema
Samanizilor. Privind băiatul, văzu tenul smead, nasul coroiat şi o
anumită formă a ochilor. Era un chip familiar, devenit şi mai
familiar de câte ori îşi privea fiul cel mic.
Veni mai devreme acasă, îl ridică pe micul Tam în braţe şi-l ţinu
la lumină. Parcă era frate cu copilul bolnav.
Şi totuşi Tam părea că seamănă foarte bine şi cu Willum, fratele
pierdut al lui Rob.
Şi înainte şi după ce venise de la Idhaj făcuse dragoste cu Mary.
Cine putea spune că acest copil nu era din sămânţa lui?
Schimbă scutecele bebeluşului, îi atinse mânuţa şi-i sărută
obrăjorul moale, apoi îl puse la loc în leagăn.
Şi în noaptea aceea, el şi Mary făcuseră dragoste cu tandreţe,
uşurându-se de tensiunea adunată în ei, dar nimic nu mai era ca
înainte. Ieşi afară şi stătu în grădina scăldată în lumina lunii,
lângă florile pe jumătate ofilite, îngrijite de ea cu toată rezerva de
afecţiune care-i rămăsese.
Nimic nu mai este la fel, îşi dădu el seama. Ea nu mai era
tânăra care-l urmase atât de încrezătoare în lanul de grâu şi el nu
mai era bărbatul care-o dusese acolo.
Şi aceasta nu era cea mai mică dintre datoriile pe care tânjea să
i le plătească lui Alā Şah.

530
 72
Omul transparent

Din răsărit se ridică un nor de praf atât de mare, încât oamenii

se aşteptau să vadă apărând din el mai multe caravane. Dar când
praful se aşeză, văzură că de oraş nu se apropia o caravană, ci o
armată.
Când ajunseră la porţi, se văzu că soldaţii erau afgani din
Ghazna. Se opriră în afara zidurilor şi comandantul, un tânăr cu
un caftan negru-albăstrui şi turban alb ca zăpada, intră în
Ispahan însoţit de patru ofiţeri. Nu-l opri nimeni. Armata lui Alā
era în Hamadhān şi porţile erau păzite de câţiva soldaţi vârstnici,
care îşi luară tălpăşiţa văzând puterea duşmanului. Aşa că
sultanul Masūd – căci el era – intră în oraş fără să întâmpine nicio
împotrivire. La moscheea Vineri, afganii descălecară şi intrară
pentru cea de-a treia cântare a muezinului, după care se izolară
mai multe ore cu imamul Musa Ibn Abbas şi acoliţii lui mullahi.
Cei mai mulţi locuitori ai Ispahanului nu-l văzură pe Masūd,
dar când se află că sultanul era acolo, Rob şi al-Juzjani urcară
alături de alţii pe zid pentru a se uita la soldaţii din Ghazna.
Păreau oameni aspri, în şalvari zdrenţuiţi şi cămăşi lungi şi largi.
Câţiva purtau capătul turbanului petrecut peste nas şi gură,
pentru a se apăra de praf şi căluţii lor istoviţi aveau prinse în
spatele şeilor saltele înfăşurate. Erau bine dispuşi şi-şi agitau
suliţele şi arcurile lungi, uitându-se la oraşul bogat cu femeile lui
neapărate aşa cum s-ar fi uitat o haită de lupi la un cârd de iepuri;
dar erau disciplinaţi şi aşteptară liniştiţi ca leader-ul să se întoarcă
din moschee. Rob se întreba dacă printre ei nu era şi afganul care
alergase atât de bine la chatirul câştigat de Karim.

– Ce-o vrea Masūd de la mullahi? îl întrebă el pe al-Juzjani.

– Probabil că spionii i-au spus despre neînţelegerile lor cu Alā.
Cred că doreşte să obţină binecuvântarea şi ascultarea preoţilor,
pentru că intenţionează ca în curând să fie stăpân aici.
Poate că aşa era, căci Masūd şi oamenii lui se întoarseră
curând la armată şi oraşul nu fu jefuit. Sultanul era tânăr,

531
aproape un băieţandru, dar ar fi putut fi rudă cu Alā: aveau
amândoi aceeaşi faţă crudă şi mândră, de animal de pradă. Îl
priviră desfăcându-şi turbanul alb şi depunându-l cu grijă în
mâinile unui sclav, apoi înfăşurându-şi turbanul negru, comun,
înainte de a relua marşul.
Afganii porniră spre sud, urmând traseul armatei lui Alā.
– Şahul a greşit când a socotit că vor veni prin Hamadhān.
– Cred că cele mai multe trupe din Ghazna sunt deja în
Hamadhān, spuse rar al-Juzjani.
Rob îşi dădu seama că avea dreptate. Afganii plecaţi erau mai
puţini la număr decât persanii şi nu aveau elefanţi de război;
probabil că mai aveau şi alte trupe.
– Asta înseamnă că Masūd pregăteşte o capcană?
Al-Juzjani dădu din cap:
– Am putea alerga să-i vestim pe persani!
– E prea târziu, altfel Masūd ne-ar fi măcelărit pe toţi. Oricum,
adăugă ironic al-Juzjani, nu prea contează dacă Alā îl învinge pe
Masūd sau Masūd pe Alā. Dacă imamul Qandrasseh a plecat, aşa
cum se spune, să-i aducă pe seliuci la Ispahan, nici Masūd, nici
Alā nu mai au nicio şansă. Seliucii sunt înspăimântători şi sunt la
fel de numeroşi ca firele de nisip.
– Dacă vin seliucii sau Masūd cucereşte oraşul, ce se va alege
din maristan?
Al-Juzjani ridică din umeri:
– Spitalul o să se închidă pentru o vreme şi noi o să ne
împrăştiem, ca să ne ferim de dezastru. Pe urmă o să ieşim din
vizuini şi o să trăim la fel ca înainte. Cu maestrul nostru, am slujit
o jumătate de duzină de regi. Stăpânii vin şi se duc, dar lumea are
în continuare nevoie de doctori, spuse chirurgul.
Rob o rugă pe Mary să-i dea bani pentru carte şi Qanūn-ul
deveni al lui. Îl luă în mână plin de veneraţie. Era prima carte
numai a lui şi încântarea pe care o simţea la gândul proprietăţii
asupra ei îl făcu să jure că-şi va mai lua şi altele.
Totuşi, nu petrecea prea mult timp citind-o, căci îl atrăgea
camera lui Qasim.
Făcea disecţii mai multe nopţi pe săptămână şi începuse să
facă şi desene. Nu se mai sătura de căutat, dar nu putea face mai
mult, pentru că avea nevoie de somn ca să lucreze ziua la
maristan.
Studiind cadavrul unui tânăr înjunghiat la o încăierare dintr-o
cârciumă, văzu un apendice înroşit şi aspru şi-şi dădu seama că
532
avea în faţă primul stadiu al „bolii laterale”, când pacientul începea
să simtă dureri intermitente. Acum avea tabloul bolii de la început
până la sfârşit şi notă în carnetul lui:

Afecţiunea abdominală care se perforează a fost observată la

şase pacienţi, care au murit cu toţii.
Primul simptom al bolii este o durere bruscă.
De obicei, durerea e mai intensă şi mai rar slabă.
Ocazional e însoţită de ameţeală şi mai des de greaţă şi vomă.
Al doilea simptom constant e febra.
Palpând burta în partea de jos, în dreapta, se simte o rezistenţă
a zonei, cu dureri la apăsare şi muşchii încordaţi şi rigizi.
Acestea provin de la un apendice al caecumului, care apare ca o
râmă mare şi trandafirie, din cele obişnuite. Dacă acest organ se
infectează, se face roşu, apoi negru, se umple cu puroi şi în cele din
urmă plezneşte, iar conţinutul se varsă în cavitatea abdominală.
În acest caz, moartea survine rapid, de regulă între o jumătate de
oră şi treizeci şi şase de ore după instalarea febrei ridicate.

Tăia şi studia numai părţile trupului care urmau să fie

acoperite cu linţoliu. Capul şi picioarele erau excluse şi se simţea
frustrat, pentru că nu se mai mulţumea cu studiul creierului
porcului. Respectul lui pentru Ibn Sina rămase neabătut, dar era
conştient că mentorul lui fusese învăţat să creadă în anumite
greşeli cu privire la alcătuirea scheletului şi a muşchilor, greşeli pe
care le transmisese apoi şi elevilor lui.
Rob lucra cu răbdare, dezvelind muşchii ca firele şi ca funiile,
prinzându-se de oase cu capete plate sau rotunde, unii cu un
singur capăt şi alţii cu două, valoroşi probabil prin aceea că, dacă
un capăt era lovit, celălalt îi prelua funcţiile. Începuse neştiutor,
dar treptat, într-o stare de însufleţire febrilă, ca de vis, învăţa.
Făcea schiţe ale oaselor şi ale structurii articulaţiilor, cu forme şi
poziţii, conştient că acele desene ar fi fost o învăţătură nepreţuită
pentru doctorii tineri, care se ocupau cu fracturile.
Când termina lucrul, acoperea şi punea la loc trupurile, apoi îşi
lua toate desenele cu el. Nu mai simţea că priveşte în bezna
iadului, dar era mereu conştient de sfârşitul groaznic care-l
aştepta dacă era descoperit. Disecând în lumina pâlpâitoare a
lumânărilor, în cămăruţa neaerisită, tresărea la fiecare zgomot şi
îngheţa terorizat în rarele ocazii când cineva trecea pe lângă uşă.
Avea motive serioase să fie înspăimântat.
533
 Într-o dimineaţă, luă de la morgă trupul unei femei vârstnice
care murise de curând. Ieşind pe uşă, văzu un infirmier care
aducea trupul unui bărbat. Capul femeii atârna şi o mână îi
alunecă. Rob se opri tăcut, privindu-l pe infirmier. Acesta dădu
politicos din cap:
– Să vă ajut, hakim?
– Nu e grea.
Luând-o înaintea infirmierului, se întoarse în cameră, aşezară
cele două trupuri unul lângă altul şi părăsiră împreună morga.
Porcul pe care-l disecase stătuse patru zile, atingând un grad
de putrefacţie care nu mai permitea să fie păstrat. Totuşi, din
stomacul uman ieşea o duhoare mult mai puternică decât din cel
mai gras porc. Cu toată apa şi săpunul, mirosul se impregnase în
toate lucrurile.
Într-o dimineaţă, cumpără un alt porc. În după-amiaza aceea, îl
văzu pe hagi Davout Hosein încercând uşa încuiată a camerei lui
Qasim.
– De ce e încuiată? Ce e înăuntru?
– E o cameră în care disec un porc, spuse Rob calm.
Guvernatorul adjunct al şcolii îl măsură cu o privire dezgustată.
În zilele acelea, suspecta pe toată lumea, căci fusese delegat de
poliţia preoţilor să supravegheze maristanul şi madrassa pentru a
preveni încălcarea legilor islamice.
Rob îl observă pândind prin apropiere toată ziua.
În seara aceea, se înapoie devreme acasă. A doua zi dimineaţa,
când veni la spital, văzu că încuietoarea cămăruţei fusese forţată şi
stricată. Înăuntru, lucrurile erau cam la fel cum le lăsase el. Porcul
era acoperit, pe masă. Instrumentele erau în dezordine, dar nu
lipsea niciunul. Nu găsiseră nimic incriminator şi, pentru moment,
era în siguranţă. Dar inspecţia aceea îi dădea fiori.
Ştia că, mai devreme sau mai târziu, avea să fie descoperit, dar
învăţa lucruri preţioase şi vedea minuni şi nu era dispus să se
oprească.
Aşteptă două zile, în care hagiul îl lăsă în pace. Un bătrân muri
în spital, în timp ce discuta liniştit cu el. În noaptea aceea îi
deschise trupul să vadă ce anume cauzase o moarte atât de
paşnică şi văzu că artera care hrănise inima şi membrele inferioare
era zgârcită şi strânsă ca o frunză ofilită.
Văzu în trupul unui copil de ce cancerul îşi merita groaznicul
nume, căci tumoarea îşi întinsese cleştii în toate direcţiile, ca un
crab. În trupul altui om văzu că ficatul, în loc să fie moale şi
534
maroniu roşcat, se transformase într-o masă lemnoasă şi gălbuie.
În săptămâna următoare, disecă o femeie gravidă de mai multe
luni şi schiţă forma uterului, ca o cupă răsturnată în care se
adăpostea viaţa. În desen, îi dădu femeii faţa Despinei, care nu
dăduse viaţă nici unui copil şi-l etichetă: „Femeia însărcinată”.
Într-o noapte, desenă şi chipul lui Karim, o asemănare
imperfectă. Totuşi, toţi cei care-l iubiseră l-ar fi recunoscut. Rob
desenă silueta de parcă pielea ar fi fost făcută din sticlă. Ceea ce
nu putuse vedea cu ochii lui în interiorul trupului, desenă după
descrierile lui Galen. Ştia că nu toate detaliile erau precise, totuşi,
desenul i se păru chiar şi lui remarcabil, căci arăta organele şi
vasele de sânge de parcă ochiul lui Dumnezeu scruta carnea opacă
a omului.
După ce-l termină, semnă, puse data şi numi exultând desenul:
„Omul transparent”.

535
 73
Casa din Hamadhān

Nu mai aveau nicio veste despre război. Aşa cum fusese

aranjat, patru caravane cu provizii plecaseră să întâlnească
armata, dar nu se mai întorseseră şi se presupusese că
rămăseseră în luptă. Şi apoi, într-o după-amiază, înainte de cea
de-a patra cântare a muezinului, un călăreţ le aduse vestea cea
mai proastă cu putinţă.
Aşa cum ghiciseră, în timp ce Masūd venise la Ispahan, grosul
armatei lui se încleştase deja cu persanii. Masūd trimisese doi
generali încercaţi, pe Abū Sahl al-Hamdūnī şi pe Tāsh Farrāsh, să-
i conducă armata. Aceştia plănuiseră atacul frontal şi-l executară
perfect. Împărţindu-se în două, se ascunseseră în spatele satului
al-Karaj şi trimiseseră înainte iscoade. Când persanii se
apropiaseră, oastea lui Abū Sahl al-Hamdūnī se revărsase dintr-o
parte a satului, iar afganii lui Tāsh Farrāsh veniseră prin partea
cealaltă, îl luaseră pe Alā Şah din flancuri, prinzându-l ca într-un
cleşte.
După surpriza iniţială, persanii luptaseră vitejeşte, dar erau
depăşiţi numeric şi strategic şi pierduseră teren câteva zile la rând.
În cele din urmă, descoperiră că în spatele lor erau alte trupe din
Ghazna, conduse de sultanul Masūd. Lupta devenise disperată,
dar sfârşitul ei era inevitabil. Persanii aveau în faţă doi generali
experimentaţi, iar în spate erau hărţuiţi de soldaţi puţini, dar bine
pregătiţi. Afganii loveau rapid, apoi se retrăgeau şi loveau în altă
parte.
La sfârşit, profitând de izbucnirea unei furtuni de nisip, Masūd
îşi aruncase toate forţele asupra persanilor slăbiţi şi dezorientaţi,
într-un atac decisiv.
A doua zi, soarele răsărise deasupra unui câmp de morţi,
majoritatea persani. Câţiva scăpaseră şi se zvonea că Alā Şah era
printre ei, dar mesagerul nu era sigur de acest lucru.
– Ce s-a întâmplat cu Ibn Sina? îl întrebă al-Juzjani.
– Ibn Sina a părăsit armata cu mult înainte de a ajunge la al-
Karaj, hakim. L-a cuprins o durere teribilă şi nu mai era bun de

536
nimic, aşa că, obţinând permisiunea şahului, cel mai tânăr doctor,
Bibi al-Ghurī, l-a dus în oraşul Hamadhān, unde Ibn Sina mai are
încă locuinţa care a fost a tatălui lui.
– O ştiu, spuse al-Juzjani.
Rob ştia că al-Juzjani avea de gând să se ducă acolo.
– Lasă-mă să vin şi eu, îl rugă el.
O clipă, în ochii bătrânului se citiră gelozia şi resentimentul,
dar raţiunea le învinse şi el dădu din cap:
– Plecăm imediat.
Fu o călătorie grea şi apăsătoare. Îşi mânară tot timpul caii,
neştiind dacă-l vor mai găsi în viaţă. Al-Juzjani părea prostit de
disperare şi nu era de mirare; Rob îl iubea pe Ibn Sina numai de
câţiva ani, în timp ce chirurgul îl adorase toată viaţa.
Fură nevoiţi să facă un ocol pe la răsărit pentru a nu se întâlni
cu războiul, căci presupuneau că se mai dădeau lupte pe teritoriul
Hamadhānului. Dar ajungând în capitala Hamadhān, aceasta le
apăru paşnică şi adormită, fără să poarte niciuna dintre urmele
măcelului care avusese loc la mică distanţă de acolo.
Când Rob văzu casa, i se păru că i se potrivea lui Ibn Sina mai
bine decât domeniul luxos din Ispahan. Clădirea aceasta din piatră
semăna la lipsa de pretenţii şi confort cu felul cum se purtase
marele doctor întotdeauna.
Dar în ea se simţea duhoarea bolii.
Gelos, al-Juzjani îi spuse lui Rob să aştepte afară. De lângă
uşă, Rob auzi un murmur de voci scăzute, apoi, spre surpriza şi
alarma lui, zgomotul inconfundabil al unei lovituri.
Tânărul doctor Bibi al-Ghurī ieşi din cameră. Era alb la faţă şi
plângea. Îşi făcu loc pe lângă Rob fără să-l salute şi ieşi grăbit din
casă.
Al-Juzjani ieşi peste puţin timp, urmat de un mullah vârstnic.
– Şarlatanul ăla tânăr l-a condamnat pe Ibn Sina. Când au
ajuns aici, al-Ghurī i-a dat seminţe de ţelină, să-i uşureze digestia.
Dar în loc de două dānaq i-a dat patru dirhame şi de atunci, Ibn
Sina pierde mult sânge.
O dirhamă avea şase dānaq; deci leacul îi fusese dat într-o
cantitate mult mai mare decât era nevoie.
– Şi eu am fost în comisia care l-a făcut hakim pe al-Ghurī,
spuse al-Juzjani cu amărăciune.
– Nu puteai să priveşti în viitor până la această greşeală, spuse
blând Rob.
Dar al-Juzjani nu voia să fie consolat:
537
 – Ce ironie crudă, spuse el. Doctorul cel mai mare să fie îngrijit
de un hakim netrebnic!
– Maestrul e conştient?
Mullahul dădu din cap:
– Şi-a eliberat toţi sclavii şi le-a împărţit averea lui săracilor.
– Pot să intru?
Al-Juzjani dădu din mână.
Intrând în cameră, Rob fu şocat. În cele patru luni de când îl
văzuse ultima oară, carnea lui Ibn Sina se topise. Ochii închişi
erau încercănaţi, obrajii scobiţi şi pielea ca de ceară.
Al-Ghurī îi făcuse rău, dar tratamentul greşit nu făcuse decât
să accelereze evoluţia inevitabilă a cancerului de stomac.
Rob îi luă mâinile şi simţi atât de puţină viaţă în ele, încât îi fu
greu să vorbească. Ibn Sina deschise ochii; simţea că-i vede
gândurile fără să mai fie nevoie să le rostească.
– Stăpâne, întrebă el cu amărăciune, de ce, cu toate eforturile
doctorilor, omul nu e decât o frunză în vânt şi toată puterea lui e
în mâna lui Allah?
Deodată, o lumină transfigură trăsăturile devastate ale
bolnavului şi-şi dădu seama că Ibn Sina încerca să zâmbească.
– Asta e ghicitoarea? întrebă el slab.
– Asta e… europeanule. Să-ţi petreci restul vieţii… încercând…
să răspunzi la ea.
– Stăpâne…
Ibn Sina închisese din nou ochii şi nu mai vorbi. Rob rămase
un timp în tăcere.
– Aş fi putut să mă duc în altă parte, spuse el în engleză. În
califatele apusene Toledo, Cordova. Dar am auzit de un om.
Avicenna, al cărui nume arab mă apăsa ca o vrajă. Abu Ali at-
Husain ibn Abdullah ibn Sina.
Nu putea să fi înţeles mai mult decât numele, dar deschise din
nou ochii şi apăsă uşor mâinile lui Rob.
– Să-ţi ating poala veşmântului. Cel mai mare doctor din lume,
şopti Rob.
Abia-şi mai amintea de tâmplarul obosit de viaţă care-i fusese
tată. Bărbierul se purtase bine cu el, dar fusese zgârcit cu
afecţiunea. Acesta era singurul tată pe care-l cunoscuse sufletul
lui. Uită de toate nemulţumirile şi simţi o nevoie urgentă.
– Îţi cer binecuvântarea.
Ibn Sina rosti cu greu câteva cuvinte în araba cultă. Nu fu
nevoie să le înţeleagă. Ştia că Ibn Sina îl binecuvântase demult.
538
 Îl sărută pe bătrân şi-şi luă rămas bun. Când plecă, mullahul
se aşezase din nou lângă pat şi citea din Coran.

539
 74
Regele regilor

Se întoarse singur la Ispahan. Al-Juzjani rămăsese în

Hamadhān şi-i dăduse clar de înţeles că dorea să fie singur cu
maestrul în ultimele zile ale acestuia.
– Nu-l vom mai revedea pe Ibn Sina, îi spuse Rob lui Mary când
ajunse acasă şi ea-şi ascunse faţa şi plânse ca un copil.
După ce se odihni, se grăbi spre maristan. Fără Ibn Sina şi al-
Juzjani, spitalul era dezorganizat şi-şi petrecu toată ziua
examinând şi tratând pacienţii, ţinând un curs despre răni şi – cel
mai dezgustător – întâlnindu-se cu hagi Davout Hosein, pentru
treburi legate de administraţia şcolii.
Din cauza timpurilor nesigure, cei mai mulţi studenţi se
întorseseră la casele lor din provincie.
– Nu mai rămân destui pentru munca de spital, bombănea
hagiul.
Din fericire, nici pacienţi nu mai avea atât de mulţi, căci
oamenii se temeau mai mult de război decât de boală.
În noaptea aceea, Mary avea ochii roşii şi umflaţi de plâns şi se
agăţă de Rob cu o tandreţe aproape uitată de el.
Dimineaţa, ieşind din căsuţa din Yehuddiyyeh, simţi
schimbarea în aer, plutind ca umezeala prevestitoare de furtună.
La piaţa evreiască, multe tarabe erau deja goale şi Hinda îşi
împacheta în pripă mărfurile.
– Ce-i cu voi? întrebă el.
– Vin afganii.
Îşi mână calul spre zidurile oraşului. Oamenii se urcaseră de
mult pe ele şi priveau tăcuţi oastea Ghaznei care se adunase deja
la porţi. Pedestraşii lui Masūd ocupaseră jumătate din câmpia din
partea de vest a oraşului, călăreţii pe cai şi cămile erau dispuşi pe
coline, iar elefanţii pe înălţime, lângă corturile nobililor şi
comandanţilor. În mijlocul taberei se înălţa flamura Ghaznavizilor,
un cap de leopard negru pe un fond portocaliu.
– De ce n-au intrat în oraş? îl întrebă el pe un gardian de la
kelonter.

540
 – L-au urmărit pe Alā până aici şi el e în oraş.
– Şi de ce rămân afară?
– Masūd spune că Alā trebuie să fie trădat chiar de poporul lui.
Ne-a spus că dacă îl predăm pe şah, vieţile ne vor fi cruţate. Dacă
n-o facem, pe maidanul principal se va înălţa un munte de oase.
– Şi o să ne lepădăm de Alā?
Omul îl fulgeră cu privirea şi scuipă:
– Suntem persani şi el e şahul.
Rob dădu din cap, nu prea încrezător.
Coborî de pe ziduri şi se întoarse acasă. Îşi pusese sabia
englezească la păstrare în nişte cârpe unse cu ulei. Şi-o prinse la
brâu şi-i spuse lui Mary să-şi ţină la îndemână sabia tatălui ei şi
să zăvorască uşa după el.
Apoi încălecă din nou şi porni către Casa Paradisului.
Pâlcuri îngrijorate de oameni se strânseseră pe bulevardul Ali şi
Fatima. Pe bulevardul Celor o Mie de Grădini erau mai puţini
oameni şi în curtea palatului nu era nimeni. Bulevardul regal, de
obicei imaculat, părea neglijat; grădinarul nu mai avusese grijă de
iarbă şi tufişuri. La capătul aleii se afla o singură santinelă.
Aceasta făcu un pas când îl văzu pe Rob apropiindu-se.
– Sunt Jesse, hakim la maristan. M-a chemat şahul.
Străjerul era aproape un băieţandru şi părea nesigur, aproape
speriat. În cele din urmă, dădu din cap şi lăsă calul să treacă.
Rob trecu de crângul artificial, de terenul pentru jocul „Loveşte
mingea”, de cele două piste de curse şi de pavilioane.
Se opri în spatele grajdurilor, la locuinţa lui Dhan Vangalil.
Meşterul armurier şi fiul lui cel mai mare plecaseră la Hamadhān,
cu oastea şahului. Rob nu ştia dacă supravieţuiseră, dar familia
lor plecase. Căsuţa era părăsită şi cineva dărâmase micul furnal pe
care Dhan îl construise cu atâta grijă.
Călări pe aleea pietruită care cobora la Casa Paradisului. Nu se
vedea niciun străjer. Copitele calului stârniră ecouri găunoase pe
pietrele podului mobil. Trecu de porţile deschise.
Ecoul îi însoţi paşii şi pe coridoarele pustii ale palatului. Ajunse
în camera de audienţe, unde aşteptase întotdeauna înainte de a fi
primit de şah şi-l văzu pe Alā singur, stând jos într-un colţ cu
picioarele încrucişate. Avea în faţă o carafă de vin pe jumătate
goală şi o tablă cu o problemă de şah.
Părea la fel de dezorientat ca soldatul de afară, cu barba
neîngrijită, pungi sub ochi şi nasul subţiat, semănând tot mai
mult cu clonţul unei păsări de pradă. Se uită la Rob, care stătea în
541
picioare, cu mâna pe garda sabiei.
– Ei, dhimmi, ai venit să te răzbuni?
Trecură câteva clipe până când Rob înţelese că era vorba de
jocul de şah şi-l văzu pe Alā aranjând piesele pentru o partidă.
Ridică din umeri şi-şi descinse sabia, aşezându-se pe podea, în
faţa şahului.
– Armate noi, spuse Alā fără intonaţie şi mută un pion de fildeş.
Rob mută un pion negru.
– Unde e Farhad? A fost ucis în bătălie?
Nu se aşteptase să-l găsească singur pe Alā. Se gândise că avea
să fie nevoit să-l ucidă mai întâi pe căpitanul Porţilor.
– Farhad n-a fost ucis. A fugit.
Alā luă un pion cu calul şi Rob luă şi el un pion cu calul negru.
– Khuff nu te-ar fi părăsit.
– Nu, Khuff n-ar fi fugit, încuviinţă Alā absent.
Studie tabla şi mută nebunul de fildeş cu mâinile strânse fioros
pentru a cuprinde în căuşul palmelor sângele duşmanilor.
Rob îi întinse o capcană şi dădu un cal pentru nebun.
Alā îl privi ţintă.
După aceea, jucă mai atent, gândind mai mult fiecare mişcare.
Când câştigă celălalt cal îi luciră ochii, dar sclipirea se stinse când
pierdu o tură.
– Ce s-a întâmplat cu elefantul Zi?
– A fost un elefant bun. L-am pierdut la poarta al-Karajului.
– Şi mahoutul Harsha?
– A fost ucis înaintea elefantului. O lance în piept.
Bău fără să-i ofere şi lui Rob, direct din carafă, vărsând câţiva
stropi de vin în jur şi pe tunica deja murdară. Îşi şterse barba şi
gura cu dosul palmei.
– Gata cu vorbăria, spuse el, observând că piesele de abanos
aveau un mic avantaj.
Alā încercă toate atacurile şi cursele pe care le ştia, dar Rob
jucase în ultimii ani cu minţi mai subtile. Mirdin îi arătase când să
îndrăznească şi când să fie prudent, iar Ibn Sina îl învăţase să
anticipeze jocul într-o asemenea măsură, încât i se părea că Alā se
lasă condus orbeşte de manevrele armatei lui de abanos.
După un timp, stropi de sudoare apărură pe faţa lui Alā, deşi
pereţii şi podeaua de piatră menţineau camera răcoroasă.
I se părea că Mirdin şi Ibn Sina joacă odată cu el.
Piesele de fildeş dispăreau de pe tablă, până nu mai rămaseră
decât regele, regina şi un cal; Rob luă şi calul cu regina lui,
542
privindu-l pe şah drept în ochi.
Alā îşi puse regina în faţa regelui, pentru a bloca atacul, dar
Rob mai avea încă cinci piese şi în curând schimbă un pion cu o
tură, căci pionul ajunsese la marginea tablei şi regulile îi
permiteau să-l înlocuiască.
După trei mutări, sacrifică tura abia dobândită pentru a
captura regina de fildeş.
Şi peste alte două mutări, regina lui de abanos îl ameninţă pe
regele alb.
– Şah, spuse el încet.
Mai repetă de trei ori acelaşi cuvânt, încercuind regele inamic,
astfel încât acestuia nu-i mai rămânea nicio scăpare.
– Şah mat, spuse atunci.
– Da. Moartea regelui, spuse Alā, măturând cu mâna piesele
rămase.
Se priviră din nou şi mâna lui Rob se îndreptă către sabie.
– Masūd le-a spus oamenilor că dacă nu te predau, afganii vor
jefui şi vor măcelări populaţia oraşului.
– Afganii o să ucidă şi o să jefuiască şi dacă mă dau prins şi
dacă nu mă dau. Nu există decât o şansă pentru Ispahan.
Se ridică în picioare şi Rob făcu la fel, din respect pentru
conducător.
– Îl voi provoca la luptă pe Masūd. Un duel al regilor.
Rob ar fi vrut să-l ucidă, nu să-l admire şi se încruntă.
Alā îndoi arcul greu pe care puţini bărbaţi puteau să-l
strunească, apoi arătă către sabia făcută de Dhan Vangalil,
rezemată de peretele îndepărtat.
– Adu-mi arma, dhimmi.
Rob i-o aduse şi-l privi încingându-se.
– Vreţi să-l înfruntaţi pe Masūd acum?
– Acum pare un moment bun.
– Vreţi să vă însoţesc?
– Nu!
Rob văzu cât de şocat păruse monarhul de ideea ca un rege
persan să fie escortat de un evreu. În loc să se supere, se simţi
uşurat; propunerea lui fusese impulsivă şi-i păruse rău că o
rostise, căci nu vedea nicio glorie în a muri alături de Alā Şah.
Totuşi, chipul de şoim se îmblânzi şi Alā se opri în pragul sălii:
– A fost o ofertă curajoasă, spuse el. Ia-ţi ce răsplată doreşti.
După ce mă întorc, îţi voi da un calaat.

543
 Rob urcă o scară îngustă de piatră către crenelurile Casei
Paradisului. De acolo se vedeau bine casele bogătaşilor din
Ispahan, persanii urcaţi pe ziduri, câmpia şi oastea din Ghazna
desfăşurată pe coline.
Aşteptă multă vreme, cu barba şi părul fluturând în vânt, dar
Alā nu apăru.
Se învinuia că nu-l omorâse, sigur că Alā îl păcălise, căutând
doar să fugă.
Dar peste puţin timp, pe poarta de vest, ascunsă privirilor lui,
ieşi Alā Şah. Îl văzu înaintând pe câmpie, călare pe armăsarul lui
alb şi mândru, care-şi flutura coama. Mergea drept către tabăra
inamică. Când se apropie, trase de frâu şi se ridică în scări,
strigându-şi provocarea. Rob nu auzea cuvintele, ci doar un strigăt
îndepărtat. Dar câţiva din cei aflaţi pe ziduri auziră şi, crescuţi cu
legenda lui Ardewan şi Ardashir, care se luptaseră pentru a
rămâne un singur şah îşi aclamară regele. Câţiva călăreţi se
desprinseră din tabăra Ghaznei. Cel din frunte purta un turban
alb, dar Rob nu ştia dacă era Masūd. Şi chiar dacă Masūd auzise
de bătălia dintre cei doi regi legendari, nu-i păsa prea mult de ea.
O linie de arcaşi ţâşni din oastea afgană.
Armăsarul cel alb era calul cel mai rapid pe care-l văzuse Rob,
dar Alā nu încercă să fugă. Se ridică din nou în scări. Rob era
sigur că de data aceasta îi arunca insulte tânărului sultan care nu
voia să se bată. Călărind cu viteză, se întoarse în şa şi-l doborî cu
o săgeată pe primul afgan, o lovitură partă care stârni ovaţii din
partea celor urcaţi pe ziduri. Dar i se răspunsese cu o ploaie de
săgeţi.
Patru săgeţi găsiră trupul calului şi o spumă roşie îi ţâşni din
bot. Armăsarul îşi încetini goana, apoi se opri şi se prăbuşi pe
pământ, cu călăreţul mort.
Rob se simţi năpădit de tristeţe.
Îi văzu legând trupul lui Alā cu o frânghie, apoi târându-l către
tabăra Ghaznei într-un nor de praf. Şi Rob nu înţelegea de ce îl
supăra atât de tare faptul că-l târau pe rege cu faţa în jos.
Duse calul maroniu în ţarcul din spatele grajdurilor şi-i scoase
şaua. Îi fu greu să deschidă poarta masivă, dar în jur nu era
nimeni, aşa că trebui să se descurce.
– La revedere, prietene, spuse el dându-i calului o palmă pe
crupă.
Când îl văzu alăturându-se hergheliei, închise grijuliu poarta.
Numai Dumnezeu ştia al cui avea să fie calul în ziua următoare.
544
 La ţarcul cămilelor, luă două harnaşamente şi-şi alese două
femele tinere şi puternice. Văzându-l venind, îngenuncheară
rumegând.
Prima încercă să-l muşte de braţ când se apropie cu frâul; dar
blândul Mirdin îl învăţase cum să se poarte cu asemenea bestii şi-i
dădu cămilei un ghiont zdravăn în coaste, tăindu-i respiraţia.
După aceea nu mai avu necazuri, iar cealaltă cămilă fu mai
ascultătoare, de parcă ar fi învăţat din lecţia celei dintâi. Încălecă
pe cea mai mare şi o duse pe a doua de funie.
Tânărul străjer de la poarta palatului dispăruse şi Rob îşi croi
drum printr-un Ispahan cuprins de panică. Oamenii alergau
grăbiţi în toate părţile, cu boccele şi animale împovărate.
Bulevardul Ali şi Fatima vuia; un cal răzleţit îi sperie cămilele lui
Rob. Negustorii îşi abandonaseră marfa în pieţe. Văzu priviri
lacome îndreptându-se spre cămile şi-şi ţinu sabia la vedere,
mânându-le cât putea de repede. Ca să ajungă la Yehuddiyyeh,
trebui să ocolească; oamenii stăteau la o coadă de câteva sute de
metri la poarta de est, încercând să-şi găsească scăparea în
direcţia opusă celei în care se afla oastea duşmană.
Când ajunse acasă, o strigă pe Mary şi ea deschise uşa,
pământie la faţă şi cu sabia tatălui ei în mână.
– Plecăm acasă.
Ea era îngrozită, dar murmură o rugăciune de mulţumire.
El îşi scoase veşmintele persane şi îmbrăcă un caftan şi pălăria
evreiască.
Împachetară Canonul medicinei de Ibn Sina, desenele anatomice
într-un băţ de bambus, trusa medicală, jurnalul profesional, jocul
lui Mirdin, mâncare şi medicamente, sabia tatălui ei şi o casetă cu
bani. Le puseră pe toate pe cămila mai mică.
Pe cea mare cumpăni un coş de trestie şi un sac dintr-o
ţesătură rară. Mai avea puţin buing într-un flacon şi, muindu-şi
degetul în el, îi dădu să sugă lui Rob J. apoi lui Tom. Când
adormiră, îi puse pe Rob J. în coş şi pe cel mic în sac şi Mary
încălecă pe aceeaşi cămilă.
Nu se întunecase de tot când îşi părăsiră căsuţa din
Yehuddiyyeh, dar nu îndrăzniră să întârzie, căci afganii puteau
năvăli în oraş în orice moment.
Când îşi mână cămilele pe poarta de vest, era noapte. Poteca de
vânătoare de pe dealuri trecea atât de aproape de tabăra Ghaznei,
încât îi auziră pe soldaţi cântând şi petrecând şi le văzură focurile.
O dată, li se păru că un călăreţ venea drept spre ei, dar
545
zgomotul de copite se pierdu în noapte.
Efectul buingului trecu şi Rob J. începu să scâncească, apoi să
plângă. Lui Rob i se părea că face prea mult zgomot, dar Mary luă
copilul din coş şi-l linişti la pieptul ei.
Nu fură urmăriţi. În curând depăşiră focurile taberei, dar, când
Rob se uită în urmă, văzu că partea de jos a cerului se înroşise şi
înţelese că Ispahanul ardea.
Călăriră toată noaptea şi în lumina slabă a zorilor văzură că
depăşiseră dealurile şi nu fuseseră urmăriţi. Rob se simţea amorţit
şi ştia că picioarele aveau să-i devină duşmani dacă se oprea.
Amândoi copiii plângeau şi soţia lui călărea palidă şi cu ochii
închişi, dar nu se opri. Îşi forţă picioarele să se târască mai
departe, ducând de frâu cămilele spre apus, către primul sat
evreiesc.

546
Partea a şaptea

Cei întorşi acasă

547
 75
Londra

Traversară Canalul Mânecii pe 24 martie, în 1043 A.D. şi

puseră piciorul pe ţărm după amiaza târziu, la Queen’s Hythe.
Poate că vieţile le-ar fi fost diferite dacă ar fi ajuns în patrie într-o
zi călduroasă de vară, dar aşa, ducându-şi în braţe fiul cel mic,
care, ca şi tatăl lui, gemuse şi vomitase în tot timpul cât fusese pe
mare, Mary simţi din primul moment o aversiune pentru Londra,
cu şiroaiele ei de ploaie şi ceaţa sumbră.
Abia putuseră să tragă la ţărm, Rob numără peste douăzeci de
nave de luptă la ancoră, iar vasele comerciale umpleau restul
cheiului. Erau epuizaţi de călătorie toţi patru. Îşi croiră drum către
unul dintre hanurile din Southwark pe care le ţinea minte Rob, dar
acesta se dovedi a fi un loc mizerabil, sporindu-le şi mai mult
deprimarea.
A doua zi dis-de-dimineaţă, porni singur să caute un loc mai
bun, trecând pe podul Londrei, care era reparat şi în stare bună şi
era unul din puţinele lucruri neschimbate din oraş. Londra
crescuse; unde altădată erau livezi şi grădini, acum se
întortocheau nişte străduţe la fel de aglomerate ca cele din
Yehuddiyyeh. Partea de nord a oraşului, unde în copilăria lui se
înălţau conacele cu grădini ale nobililor de viţă veche, i se păru
complet străină. Multe din clădiri fuseseră vândute şi transformate
în ateliere. Era o fierărie, o breaslă a aurarilor, alta a argintarilor şi
a arămarilor. Nu era un loc unde ar fi ales să trăiască; aerul era
îmbâcsit de pale de fum, era plin de duhoarea de la tăbăcării şi de
zgomotul ciocanelor şi al uneltelor care transformau cartierul într-
un cuib industrial.
Nu găsi nicio zonă care să-i fie pe plac. În Cripplegate erau
mlaştinile neasanate, Holborn şi Fleet Street erau departe de
centru, Cheapside prea aglomerată de negustori. Oraşul de jos era
şi mai înghesuit, dar acolo îşi petrecuse copilăria şi se simţi atras
de malul apei.
Strada Tamisei era artera cea mai importantă a Londrei.
Cuprinsă între Puddle Dock şi Tower Hill, din care porneau alei
unde locuiau hamali, docheri, servitori şi alţi nevoiaşi, strada

548
Tamisei era totuşi înţesată de depozite şi prospera din afaceri de
import, export şi vânzări en-gros. Înspre sud, cheiul şi malurile
râului creau o impresie de ordine, dar în partea de nord strada se
îngusta sau se lărgea parcă la întâmplare. Etajele caselor atârnau
deasupra parterelor mai înguste. Uneori trebuia să ocolească
gardul unei mici grădini, în timp ce mergea pe strada a cărei
animaţie şi-o amintea atât de bine.
Intră într-o cârciumă şi întrebă de case de vânzare şi i se spuse
că era un loc aproape de Walbrook. Se dovedi a fi aproape şi de o
bisericuţă a Sf. Asaf şi-şi spuse că lui Mary avea să-i placă.
Proprietarul, Peter Lound, locuia la parter. Etajul întâi era de
închiriat; avea două camere, una mică şi una mare, legate de
stradă printr-o scară abruptă.
Nu părea să aibă ploşniţe şi preţul era cinstit. Şi era într-un loc
bun, pentru că pe străzile alăturate locuiau negustori cu magazine
bine aprovizionate.
Rob se duse imediat în Southwark să-şi ia familia.
– Nu e chiar o casă bună, dar deocamdată o să meargă, nu-i
aşa? îşi întrebă el soţia.
Ochii lui Mary erau sfioşi şi răspunsul i se pierdu în sunetul
puternic al clopotelor de la biserica Sf. Asaf.
După ce se instalară, se duse la un meşter de firme şi-i
comandă un panou de stejar cu litere negre. Îl bătu în cuie lângă
uşa de la intrarea casei de pe strada Tamisei, pentru ca toată
lumea să vadă că acolo locuia doctorul Robert Jeremy Cole.

La început, Mary se simţi bine printre englezi, deşi continua să

le vorbească băieţilor pe limba ei, pentru a-i învăţa şi scoţiana. Îşi
comandă la o croitoreasă o rochie cuviincioasă, ca cea pe care i-o
vopsise tatăl ei, albastră ca cerul de vară, dar era o dorinţă
imposibil de realizat. Totuşi, rochia era frumoasă, lungă şi strânsă
la mijloc, cu guler înalt şi rotund şi mâneci bogate.
Pentru Rob comandară pantaloni cenuşii şi o tunică. Deşi el
protestă faţă de o asemenea extravaganţă, ea îi cumpără două
costume de doctor, unul de vară, uşor, şi unul de iarnă, cu
capişon cu blană de vulpe pe margini. Avea nevoie de haine,
pentru că le purta încă pe cele cumpărate la Constantinopol, după
ce urmase lanţul gazdelor evreieşti, verigă după verigă. Acolo îşi
potrivise barba stufoasă şi-şi pusese veşminte apusene şi când se
alăturaseră unei caravane, Jesse ben Benjamin dispăruse. În locul
lui se afla Robert Jeremy Cole, un englez care-şi ducea familia
549
acasă.
Fire practică, Mary făcuse din caftanul lui oriental veşminte
pentru băieţi. Îi păstra hainele lui Rob J. ca să le poarte şi Tam,
deşi primul era un copil neobişnuit de voinic, iar al doilea era mai
plăpând, căci fusese foarte bolnav. În oraşul franc Freising,
amândoi copiii răciseră, cu ochi apoşi, dureri de gât şi febră mare,
care o îngrozise pe mama lor. Febra îi topise mai multe zile; Rob J.
se vindecase aparent fără urme, dar piciorul stâng al lui Tam era
alb şi părea lipsit de vlagă.
Familia Cole venise la Freising într-o caravană care pleca mai
departe şi conducătorul ei le spuse că nu avea de gând să stea
după copiii bolnavi.
– Du-te şi fii blestemat, îi spuse Rob, pentru că ştia că băieţelul
avea nevoie de repaus şi îngrijire.
Pusese bandaje umede şi fierbinţi pe piciorul lui Tam,
renunţând la somn ca să le înlocuiască permanent şi masase
picioruşul cu mâinile lui mari, îndoind genunchiul şi frământând
muşchii şi frecându-i cu grăsime de urs.
Tam îşi revenise greu. Când se îmbolnăvise, abia învăţase să
meargă; trebuise să înveţe din nou să se târască şi să meargă de-a
buşilea şi când reîncepu să umble nu avea echilibru, căci piciorul
stâng îi rămăsese puţin mai scurt decât celălalt.
Stătuseră în Freising aproape un an, aşteptând să se facă bine
Tam şi să se poată alătura unei alte caravane. Deşi nu-i plăceau
francii, Rob ajunse să respecte câteva din obiceiurile lor. Oamenii
veniseră la el să-i lecuiască deşi nu le ştia limba, văzând cu câtă
grijă îşi tratase propriul copil. Acum, deşi îşi târa puţin piciorul
stâng, Tam era unul dintre cei mai zglobii copii ai Londrei.
Amândoi copiii se simţeau în capitală mai bine decât mama lor,
care nu se putea împăca de loc cu situaţia. I se părea că vremea e
umedă şi englezii sunt reci. Când se ducea la piaţă, trebuia să se
abţină să se târguiască amical, aşa cum se obişnuise în Orient.
Oamenii de aici erau mult mai puţin amabili decât se aşteptase.
Chiar şi Rob spunea că-i lipseau efuziunile şi muzicalitatea
persanei.
– Deşi măgulirile nu valorau nimic, te făceau să te simţi bine, îi
spunea el cu tristeţe.
O neliniştea şi relaţia lor. Ceva lipsea din patul lor, o bucurie pe
care n-o putea defini. Cumpără o oglindă, observând că pielea îşi
pierduse strălucirea în soarele necruţător din timpul călătoriei.
Faţa i se îngustase şi pomeţii se ascuţiseră. Ştia că sânii îi fuseseră
550
modificaţi de alăptare. Oraşul era plin de femeiuşti cu ochi
hrăpăreţi şi unele erau frumoase. Oare avea să se întoarcă, mai
devreme sau mai târziu, spre una din ele? Şi-l imagina povestindu-
i unei târfe ce învăţase în Persia despre dragoste şi o durea numai
gândul că aceea ar fi râs în hohote, cum făcuse şi ea pe vremuri.
Pentru ea, Londra era o mocirlă neagră în care se înfundaseră
deja până la glezne. Nu era o comparaţie întâmplătoare, căci
oraşul mirosea mai prost decât toate mlaştinile pe lângă care
trecuseră în călătorie. Gropile de gunoi şi noroaiele semănau cu
cele din Ispahan, dar aici erau mult mai mulţi oameni şi în unele
zone locuiau atât de înghesuiţi, încât mirosul era insuportabil.
Când ajunseră la Constantinopol şi se simţise din nou într-o
lume creştină, se dusese excesiv de mult la biserică, dar acum
bucuria aceea trecuse, căci bisericile Londrei o copleşeau. În
Londra erau peste o sută de biserici, mai multe decât moscheile
din Ispahan. Se înălţau dintre clădiri şi clopotele lor răsunau
asurzitor, făcând-o să se cutremure. Uneori i se părea că vibraţia
clopotelor se va transforma într-un uragan care o va ridica şi o va
duce departe. Deşi biserica Sf. Asaf era mică, sunetul clopotelor
reverbera în casa lor de pe malul Tamisei, împletindu-se cu
dangătele de la celelalte lăcaşuri, mult mai ameţitor decât cântatul
muezinilor. Clopotele îi chemau pe credincioşi la rugăciune,
anunţau sărbătorile, îi avertizau pe păcătoşi, băteau iute la nunţi
şi botezuri şi într-o dungă la înmormântare, sunau alarma la
incendii şi-i întâmpinau cu clinchete ceremonioase pe nobilii de
seamă şi cântau înfundat în caz de catastrofe. Pentru Mary
clopotele însemnau oraşul.
Şi le ura.

Prima persoană atrasă de firma lor nu fu un pacient. Era un

om bondoc şi care clipea des, cu ochii îngustaţi.
– Nicholas Hunne, doctor, spuse el, aplecându-şi capul pleşuv
ca o vrabie şi aşteptând o reacţie. Al străzii Tamisei, adăugă el cu
înţeles.
– V-am văzut firma, spuse Rob zâmbind. Sunteţi la un capăt al
străzii, domnule Hunne, iar eu mă stabilesc la celălalt capăt. Între
noi sunt destui londonezi suferinzi ca să ţină ocupaţi o duzină de
doctori.
Hunne pufni:
– Nu sunt atât de mulţi suferinzi cât ţi-ai închipui. Şi doctorii
nu sunt chiar atât de ocupaţi. Londra e şi aşa plină de lecuitori şi
551
după părerea mea, locul dumitale ar fi într-un oraş de provincie.
Când îl întrebă unde învăţase, Rob minţi ca un negustor de
covoare şi spuse că făcuse timp de şase ani ucenicie în Regatul
Franc de Răsărit.
– Şi ce preţ iei?
– Preţ?
– Da. Tarifurile, omule, tarifurile dumitale!
– Nu m-am gândit încă la asta.
– Fă-o acum. O să-ţi spun cum e obiceiul pe aici, pentru că nu
se face ca un nou venit să scadă preţul. Tarifurile variază în
funcţie de averea pacientului şi pot urca nelimitat. Totuşi, să nu
cobori sub patruzeci de pence pentru o flebotomie, pentru că
luarea de sânge e specifică meseriei. Şi să nu iei mai puţin de
treizeci şi şase de pence pentru examinarea urinei.
Rob îl privi gânditor, căci nu se aşteptase la tarifuri atât de
neruşinat de mari.
– Să nu te ocupi de prăpădiţii de la capetele străzii Tamisei, ei
îşi au bărbierii lor. Nici nu e bine să tânjeşti după clientela nobilă,
fiindcă de nobili au grijă doar câţiva doctori – Dryfield, Hudson,
Simpson şi cei ca ei. În rest, pe strada asta se găsesc destui
negustori bogaţi şi e bine să le iei banii înainte de a începe
tratamentul, când îi doare mai rău şi sunt speriaţi.
Îi aruncă lui Rob o privire şireată:
– Putem să nu intrăm în concurenţă, fiindcă e important să
chemi un coleg ca să te consulţi cu el, când bolnavul e om cu
stare, şi ne putem găsi unul altuia de lucru cu un câştig bunişor.
Nu-i aşa?
Rob făcu doi paşi spre uşă.
– Eu prefer să lucrez singur, îi spuse rece.
Celălalt se îmbujoră, pentru că oferta îi fusese respinsă în
modul cel mai evident.
– Atunci, stai liniştit, domnule Cole, voi răspândi vorba şi
niciun alt doctor n-o să-ţi mai dea nici măcar bună ziua.
Dădu scurt din cap în semn de salut, apoi plecă repede.

Îi veneau pacienţi, dar nu prea des.

Era de aşteptat, îşi spuse Rob; era un peşte nou într-o mare
străină şi trebuia să mai treacă un timp pentru ca prezenţa lui să
fie luată în seamă. Mai bine să stea şi să aştepte decât să prospere
prin jocuri murdare, ca Hunne.
Între timp se acomodau. Îşi luă soţia şi copiii la mormintele
552
familiei şi băieţeii se jucară printre pietrele funerare din curtea
bisericii sf. Botolf. În sinea lui, se împăcase cu gândul că nu-şi va
mai regăsi sora şi fraţii, dar se mângâia şi se mândrea cu familia
pe care şi-o făcuse şi spera că, într-un fel, mama, tata şi Samuel îi
văd pe soţia şi copiii lui acolo.
Găsi în Cornhill o cârciumă care-i plăcu. Se numea „Vulpea” şi
era un local pentru muncitori, de felul celor în care se refugia tatăl
lui când Rob era copil. Evita meteglinul şi bea bere brună şi
descoperi un constructor pe nume George Markham, care fusese în
breasla tâmplarilor în acelaşi timp cu tatăl lui. Markham era un
bărbat voinic şi roşu la faţă, cu părul şi barba negre, înălbite la
tâmple şi la vârf. Nu făcuse parte din Suta lui Nathanael Cole, dar
şi-l amintea şi se dovedi că era nepotul lui Richard Bukerel, care
fusese Tâmplar Şef pe atunci. Fusese prieten şi cu Turner Horne,
maistrul tâmplar la care locuise Samuel până se accidentase pe
docuri.
– Turner şi femeia lui au murit de friguri de baltă acu’ cinci ani,
cu copilul ăla mic. A fost o iarnă de pomină, spuse Markham.
Rob le spuse oamenilor de la „Vulpea” că învăţase ani de zile în
Regatul Franc de răsărit.
– Cunoşti un ucenic pe nume Anthony Tite? îl întrebă pe
Markham.
– Era asociat al breslei anul trecut, când a murit de o boală de
piept.
Rob dădu din cap şi băură o vreme în tăcere. De la clienţii
„Vulpii”, află ce se mai petrecuse cu tronul Angliei. Câteva lucruri
cunoştea din Ispahan, de la Bostock. Acum află că după ce-i
urmase lui Canute, Harold Harefoot se dovedise un rege slab, dar
avea un prieten puternic în Godwin, contele Saxoniei de Vest.
Fratele lui vitreg, Alfred, care se numea pe sine Atheling, adică
prinţ încoronat, venise din Normandia, dar oastea lui fusese
măcelărită de forţele lui Harold. Lui Alfred i se scoseseră ochii şi
fusese închis într-o celulă, unde murise din cauza infecţiei, cu
dureri groaznice.
Harold murise repede de prea multă îmbuibare şi Harthacnut,
un alt frate vitreg, se întorsese din războaiele daneze şi-i urmase la
tron.
– Harthacnut a poruncit ca trupul lui Harold să fie dezgropat de
la Westminster şi aruncat într-o mlaştină puturoasă de lângă
insula Thorney, spuse George Markham, cu limba dezlegată de
băutură. Trupul propriului său frate vitreg! De parcă ar fi un sac
553
de rahat sau un câine mort.
Markham îi spuse cum trupul regelui Angliei zăcuse printre
trestii, acoperit şi descoperit de flux.
– Până la urmă, câţiva dintre noi ne-am strecurat pe furiş până
acolo. Ce noapte rece şi luna era pe jumătate înghiţită de o ceaţă
groasă! Am pus leşul într-o barcă şi am vâslit pe Tamisa în jos. L-
am îngropat creştineşte în cimitirul bisericii sf. Clement. Asta ar fi
făcut orice credincios.
Îşi făcu imediat cruce şi trase o înghiţitură din cană.
Harthacnut nu domnise decât doi ani, la sfârşitul cărora murise
subit, în timpul unei petreceri. Atunci venise rândul lui Edward,
care se căsătorise între timp cu fata lui Godwin şi era puternic
influenţat de contele saxon, dar poporul îl iubea.
– Edward e un rege bun, îi spuse Markham lui Rob. A ridicat o
flotă ca lumea.
Rob dădu din cap.
– Am observat. Sunt corăbii iuţi?
– Destul de iuţi ca să-i ţină departe pe piraţi.
Toată această poveste cu regi, împănată cu amintiri personale
şi cu toasturi pentru morţi, usca gâtlejurile şi ele se cereau udate
tot mai des. Aşa că, timp de mai multe seri, Rob uită că ştia să se
împotrivească băuturii şi se duse acasă împleticindu-se, iar Mary
se văzu nevoită să-l dezbrace şi să-l culce ca pe un animal.
Cutele de pe faţa ei se adânciră.
– Iubitule, hai să plecăm de aici, îi spuse ea într-o zi.
– De ce, unde am putea să mergem?
– Am putea trăi în Kilmarnock. Acolo e moşia mea şi am câteva
rude care s-ar bucura să-mi vadă soţul şi copiii.
– Hai să-i mai dăm o şansă Londrei, spuse el cu blândeţe.
Nu era prost, şi-i promisese că va fi mai grijuliu când mergea la
„Vulpea” şi că n-o va mai frecventa atât de des. Dar nu-i spuse că
Londra reprezenta pentru el mai mult decât posibilitatea de a se
afirma ca un vraci de rând. În Persia, învăţase lucruri care aici nu
erau cunoscute. Tânjea după schimbul liber de idei medicale de la
Ispahan. Aceasta ar fi putut exista într-un spital şi Londra era cel
mai bun loc pentru o instituţie ca maristanul.

În anul acela, primăvara lungă şi friguroasă fu urmată de o

vară umedă. În fiecare dimineaţă, din fluviu se ridicau pale groase
de ceaţă. Pe la prânz, în zilele când nu ploua, soarele se strecura
printre norii cenuşii şi oraşul prindea deodată viaţă. Lui Rob îi
554
plăcea în mod deosebit să se plimbe în astfel de momente şi într-o
zi, când soarele strălucea mai puternic, trecu pe lângă un ponton
unde nişte sclavi cărau berbeci grei de fier pentru corăbii.
Erau vreo douăsprezece bare, stivuite pe un loc prea îngust,
sau poate una din ele era neregulată. Rob se bucura privind
metalul sclipind în soare, când conducătorul convoiului se grăbi
să-şi mâne căruţa şi caii albi se speriară, iar partea din spate a
vehiculului se lovi de stivă cu un bufnet.
Rob îşi jurase că băieţii lui nu aveau să fie lăsaţi să se joace pe
chei. Ura căruţele de transport. Nu putea vedea una fără să se
gândească la Samuel, strivit sub greutatea ei. Acum privi cu
groază cum se întâmplă un nou accident.
Bara de fier din vârf fusese deplasată, aşa că începuse să
alunece, urmată de încă două.
Se auzi un strigăt de avertisment şi oamenii se grăbiră să se
împrăştie, dar doi dintre sclavi îi aveau pe alţii în faţă. Grăbindu-
se, ei căzură, aşa că greutatea berbecilor căzu pe ei, omorându-l pe
loc pe unul.
Piciorul drept al celuilalt fu prins sub metal şi răcnetul lui îl
îndemnă pe Rob la acţiune.
– Hai, luaţi-l de pe el. Repede, fiţi atenţi, spuse el şi şase
oameni ridicară berbecii de metal de pe cei doi.
Îi puse să-i mute departe de stivă. Dintr-o singură privire, se
convinse că unul era mort. Avea pieptul zdrobit şi traheea
astupată şi era deja vânăt şi sufocat.
Celălalt sclav nu mai ţipa, căci leşinase când fusese mutat. Era
mai bine; laba piciorului şi glezna nu mai puteau fi salvate.
Trimise un sclav acasă să-i aducă trusa chirurgicală de la Mary şi,
cât omul era încă inconştient, inciză pielea sănătoasă deasupra
rănii şi o trase înapoi, ca să o poată coase după aceea.
Omul emana o duhoare care-l enerva, mirosul acela de straturi
de sudoare care se îmbibă unul peste altul în hainele nespălate şi
în piele, până ajung să facă parte din trup, la fel ca piciorul sau
craniul ras. Lui Rob îi amintea de cei doi sclavi care-l aduseseră de
pe docuri pe tatăl lui, să moară acasă.
– Ce dracu’ crezi că faci?
Ridică ochii şi se luptă să-şi păstreze expresia neschimbată,
căci în faţa lui stătea o persoană pe care o întâlnise ultima dată în
casa lui Jesse ben Benjamin din Persia.
– Îngrijesc un om.
– Dar spun că eşti doctor.
555
 – Au dreptate.
– Eu sunt Charles Bostock, negustor importator, proprietarul
depozitului şi al cheiului. Şi, pe barba lui Dumnezeu, nu sunt aşa
de prost ca să-mi angajez un doctor la sclavi.
Rob ridică din umeri. Îi venise trusa; luă ferăstrăul de oase şi
tăie piciorul zdrobit, apoi cusu pielea de parcă ar fi dat examen cu
al-Juzjani.
Bostock era tot acolo:
– N-am vorbit în vânt, spunea el. N-am de gând să te plătesc. N-
o să iei nici juma’ de penny de la mine.
Rob dădu din cap. Bătu uşurel faţa sclavului cu două degete şi
omul gemu.
– Cine eşti?
– Robert Cole, doctor pe strada Tamisei.
– Ne-am mai cunoscut, domnule?
– După câte ştiu, nu, domnule negustor.
Îşi adună lucrurile, dădu din cap şi se îndepărtă. La capătul
docului, aruncă o privire înapoi şi-l văzu pe Bostock împietrit şi
adânc nedumerit, continuând să se holbeze după el.
***
Îşi spunea că Bostock se întâlnise cu un evreu exotic, purtând
turban şi veşminte persane. Iar pe chei, negustorul vorbise cu un
londonez în haine simple cu chipul… transformat?… de barba
retezată.
Era posibil ca Bostock să nu-şi mai amintească deloc de el. Dar
la fel de bine ar fi putut să-l ţină minte.
Rob era îngrijorat de problema aceasta şi o suci pe toate părţile.
Nu era îngrijorat atât pentru el (deşi era speriat), cât pentru ceea
ce s-ar fi întâmplat cu soţia şi copiii lui dacă el ar fi dat de vreun
necaz.
Aşa că, atunci când Mary îi vorbi din nou despre Kilmarnock în
seara aceea, o ascultă, ştiind ce era de făcut.
– Ce mult aş vrea să mergem acolo! spuse ea. Mi-e dor să
păşesc pe pământul meu şi să fiu iar printre rubedenii şi scoţieni.
– Sunt nişte treburi pe care trebuie să le fac aici, spuse el rar,
luându-i mâinile. Dar cred că tu şi cei mici ar trebui să mergeţi în
Kilmarnock fără mine.
– Fără tine?
– Da.
Ea rămase perfect nemişcată. Paloarea îi transforma chipul,
umbrindu-i pomeţii şi lărgindu-i ochii, care îl cercetau. Colţurile
556
gurii ei, atât de sensibile, se lăsaseră în jos, dezvăluindu-i cât de
prost era primită propunerea lui.
– Dacă asta vrei, o să mergem, spuse ea liniştită.
În următoarele zile, el se răzgândi de zece ori. Nu era cazul să
fie alarmat. Nu veni niciun soldat să-l aresteze. Era clar că, deşi
Charles Bostock fusese nedumerit, nu-l recunoscuse pe Jesse ben
Benjamin.
Nu pleca, ar fi vrut el să-i spună.

De mai multe ori, fu pe cale să deschidă gura, dar ceva îl opri

întotdeauna; avea înăuntru lui povara fricii şi n-ar fi fost rău dacă
ea şi copiii ar fi fost pentru un timp în altă parte, în siguranţă.
Aşa că discutară din nou.
– Dacă poţi, du-ne în portul Dunbar, spuse ea.
– Ce e acolo?
– Familia Macphee, rudă cu noi. O să aibă grijă să ajungem cu
bine în Kilmarnock.
Dunbarul nu-i dezamăgi. Ajunseră acolo spre sfârşitul verii şi
portul era plin de corăbii, pregătite să mai facă mici traversări
înainte ca furtunile iernii să închidă Marea Nordului pentru
navigaţie. Rob află la „Vulpea” de un vas cu cabine care se oprise
la Dunbar. Se numea Aelfgifu, după mama lui Harold Harefoot şi
căpitanul ei era un danez grizonat, care acceptă cu plăcere plata
pentru trei pasageri, dintre care doi erau copii.
Aelfgifu urma să plece peste două săptămâni, aşa că Mary
trebuia să se grăbească să pregătească bagajele. Timpul trecu pe
nesimţite şi nu le mai rămaseră decât câteva zile.
– Vin şi eu în Kilmarnock îndată ce am să pot.
– Vii? întrebă ea.
– Bineînţeles.
În noaptea dinaintea plecării, ea spuse:
– Dacă nu poţi să vii…
– Voi veni.
– Dar… dacă nu poţi. Dacă va trebui să rămânem despărţiţi, să
ştii că rudele mele vor avea grijă de băieţi.
Cuvintele ei avură darul mai mult de a-l supăra decât de a-l
linişti, alimentându-i regretul că se despărţeau.
Se atinseră ca doi orbi, încercând să păstreze fiecare, în
memoria palmelor, trupul familiar al celuilalt. Era o iubire tristă,
ca pentru ultima oară. Ea plânse la sfârşit fără zgomot şi el o ţinu
în braţe. Ar fi vrut să-i spună multe lucruri, dar nu putea.
557
 Dimineaţa, îi îmbarcă pe Aelfgifu. Corabia avea stabilitatea
vaselor vikinge, dar era mult mai mică şi avea puntea deschisă.
Avea un singur catarg cu o pânză pătrată şi prora era construită
din lemn de stejar. Navele de război aveau s-o păzească pe Aelfgifu
de piraţi, ajutând-o să-şi ducă marfa la destinaţie în siguranţă.
Rob rămase pe chei. Mary arborase expresia aceea oţelită, de
luptătoare. Deşi corabia se legăna, încă ancorată, bietul Tam se
înverzise şi se simţea rău.
– Să-i mai freci piciorul, strigă Rob, făcând gesturi de masaj.
Ea dădu din cap. Un om din echipaj ridică ancora şi corabia
porni spre larg. Douăzeci de vâslaşi traseră o singură dată,
punând-o în curent. Mary se aşezase cu băieţii chiar în mijloc,
unde tangajul nu se simţea atât de tare.
Când marinarii ridicau pânza, se aplecă şi-i spuse ceva lui Rob
J.
– Rămas bun tăticule! strigă acesta ascultător, cu un glas
subţire.
– Mergeţi cu Dumnezeu! strigă Rob.
În curând dispărură din raza vederii lui, dar nu-i venea să plece
de pe chei. I se părea că ajunsese de unde plecase, singur şi
pierdut în oraşul Londra.

558
 76
Lyceum-ul Londrei

În anul acela, pe nouă decembrie, tot oraşul vorbi despre

arestarea unei vrăjitoare, pe nume Julia Swane. Era acuzată că-şi
transformase fiica de şaisprezece ani într-un cal zburător şi apoi o
călărise atât de brutal încât fata rămăsese schiloadă.
– Dacă e adevărat, e o câinoşenie să-i faci copilului tău aşa
ceva, îi spuse proprietarul lui Rob.
Îi era dor de copii şi de mama lor. Prima furtună pe mare
avusese loc la patru săptămâni după plecarea lor. Avuseseră timp
destul să ajungă la Dunbar şi se rugă ca, oriunde ar fi fost, să
rămână pe ţărm în siguranţă, până trecea furtuna.
Deveni din nou un hoinar singuratic, cutreierând locurile
cunoscute din Londra şi descoperind şi altele pe care nu le ştiuse.
În faţa casei regelui, care i se păruse pe vremuri întruchiparea
luxului, se minună că o considerase astfel, cunoscând acum
opulenţa trufaşă a Casei Paradisului, pe lângă care aceasta era
simplă şi austeră. Regele Edward îşi petrecea majoritatea timpului
în castelul din Winchester, dar într-o dimineaţă, Rob îl văzu
mergând printre oamenii lui din curtea reşedinţei din Londra,
gânditor şi abstras. Edward părea mai bătrân de patruzeci şi unu
de ani. Se spunea că părul îi albise în tinereţe, când auzise ce-i
făcuse lui Alfred fratele lor, Harold Harefoot. Lui Rob, Edward nu i
se părea un monarh atât de impunător ca Alā, dar, spre deosebire
de şah, regele Angliei era încă în viaţă.
După Sf. Mihail, toamna fu rece şi vântoasă, începutul iernii fu
cald şi ploios. Se gândea adesea la familia lui şi-i părea rău că nu
ştia data exactă când ajunsese în Kilmarnock. De singurătate, îşi
petrecea adesea serile la „Vulpea”, dar îşi controla setea, ca să nu
ajungă iar la încăierările din tinereţe. Băutura îl făcea mai degrabă
melancolic decât senin, căci îşi dădea seama că ajunsese ca tatăl
lui, un obişnuit al cârciumilor. Starea aceasta îl ajută să reziste
ispitelor feminine, căci se încăpăţâna să nu ajungă întrutotul ca
Nathanael Cole, craiul prostituatelor.
Îi fu greu în ajunul Crăciunului, o sărbătoare de familie prin

559
tradiţie. A doua zi, luă masa la „Vulpea”: o plăcintă de berbec cu
brânză frământată, stropită din belşug cu mied. Mergând spre
casă, văzu doi marinari bătând un om în caftan negru, a cărui
tichie alunecase în noroi. Unul ţinea mâinile evreului, iar celălalt îl
burduşea cu lovituri.
– Opriţi-vă, blestemaţilor.
Bătăuşul încetă să lovească:
– La o parte, domnule, cât mai eşti în siguranţă.
– Ce-a făcut?
– E vinovat de o crimă de acum o mie de ani şi o să-l trimitem
în Normandia mort pe împuţitul de evreu francez.
– Lăsaţi-l în pace.
– Dacă-ţi place atâta de el, o să te punem să-l pupi în fund.
Întotdeauna alcoolul stârnise agresivitatea din el şi acum nu-i
trebui mai mult ca să izbucnească. Pumnul lui lovi faţa grosolană
şi urâtă. Celălalt marinar îl lăsă pe evreu şi sări într-o parte, pe
când tovarăşul lui se străduia să se ridice în picioare.
– Ticălosule! Vrei să bei sângele lui Cristos ca mizerabilul de
evreu!
Rob nu se luă după ei, lăsându-i să fugă. Evreul, un bărbat
înalt, de vârstă mijlocie, rămăsese tremurând spasmodic. Avea
nasul însângerat şi buzele zdrobite, dar părea că suferă mai mult
pentru umilinţă decât pentru durere.
– Hei, ce se-ntâmplă aici? întrebă un trecător cu părul roşu
buclat cu fierul şi un nas plin de vinişoare purpurii.
– Nimic important. Omul ăsta a fost atacat.
– Hmm… Eşti sigur că nu el a fost instigatorul?
– Da.
Evreul îşi recăpătase autocontrolul. Era clar că-şi exprima
recunoştinţa, dar vorbea într-o franceză curgătoare.
– Înţelegi limba asta? îl întrebă Rob pe omul cu păr roşu, care
clătină din cap cu dispreţ.
Rob ar fi vrut să i se adreseze evreului pe limba lui şi să-i
dorească o sărbătoare a Luminilor paşnică, dar, în prezenţa unui
martor, nu îndrăznea. Curând, evreul îşi luă tichia şi se îndepărtă
şi trecătorul făcu la fel.
Rob găsi o tavernă mică pe malul fluviului şi se mângâie cu o
cană de vin roşu. Înăuntru era întuneric şi aer îmbâcsit, aşa că-şi
luă vinul pe chei şi stătu pe unul din pontoanele ridicate poate de
tatăl lui, udat de ploaie şi bătut de vânt şi privind rostogolirea
ameninţătoare a valurilor cenuşii.
560
 Era mulţumit. Prevenise o crucificare, în ziua cea mai potrivită.
Vinul nu era prea de soi şi-l înţepa pe limbă, dar, cu toate
acestea, îi plăcea.
Era fiul tatălui lui şi-şi îngădui să se lase în voia bucuriilor
băuturii.
Da, într-adevăr se transformase; era Nathanael Cole. Era tatăl
lui. Şi, într-un fel ciudat, era şi Mirdin şi Karim. Şi Alā şi Dhan
Vangalil. Şi Abu Ali at-Husain din Abdullah ibn Sina (da, era mai
ales Ibn Sina)… Dar era şi tâlharul gras pe care-l omorâse cu ani
în urmă şi era şi viermele acela bătrân şi pios, hagi Davout
Hosein…
Cu o limpezime care-l ameţea mai tare decât vinul, ştia că era
toţi oamenii şi că toţi oamenii erau el. Şi de câte ori se lupta cu
mizerabilul de Cavaler Negru, nu făcea decât să-şi apere viaţa.
Singur şi beat, înţelese lucrul acesta pentru prima oară.
După ce-şi termină vinul, se ridică de pe ponton. Ducându-şi
stacana, în care avea să toarne poate o doctorie, sau urina cuiva
pentru analiză, el şi toţi ceilalţi care erau el se îndreptară cu grijă
către locuinţa de pe strada Tamisei.
A doua zi, când se trezi de-a binelea, îşi spuse cu severitate că
nu se despărţise de nevastă şi de copii să se transforme într-un
porc.
Hotărât să se apuce serios de meserie, se duse la un magazin
de plante medicinale, căci în Londra era mai uşor să cumperi
anumite ierburi decât să le strângi din natură. Îl cunoştea deja pe
vânzător, un om agitat, pe nume Rolf Pollard, care părea un
farmacist capabil.
– Unde pot să mă întâlnesc cu alţi doctori? întrebă Rob.
– Păi, cred că la Lyceum, domnule Cole. Acolo se întâlnesc
regulat doctorii din oraş. Nu cunosc detaliile, dar domnul Rufus
trebuie să ştie, spuse el, arătând un om aflat în celălalt capăt al
încăperii, care adulmeca un praf de iarbă-grasă, pentru a-i testa
volatilitatea.
Pollard i-l prezentă lui Rob pe Aubrey Rufus, doctor de pe
strada Fenchurch.
– I-am spus domnului Cole despre Lyceum-ul doctorilor dar nu-
mi amintesc detaliile, spuse el.
Rufus, un bărbat serios, mai în vârstă cu vreo zece ani decât
Rob, îşi trecu mâna subţire prin părul nisipiu şi dădu din cap cu
destulă amabilitate.
– Se ţine în seara primei luni a lunii, la ora cinei, în camera de
561
deasupra tavernei lui Illingsworth din Cornhill. Cel mai adesea, e
un pretext de a ne da frâu liber lăcomiei. Fiecare îşi plăteşte
separat mâncarea şi băutura.
– Trebuie să fii invitat ca să participi?
– Nici vorbă. Pot veni toţi doctorii din Londra. Dar dacă-ţi face
plăcere să fii invitat, te invit eu acum, spuse Rufus gentil, iar Rob
zâmbi, îi mulţumi şi plecă.
Astfel, în prima luni a noului an, pe o vreme cu zloată, se duse
la taverna Illingsworth, unde găsi o duzină de medici. Erau aşezaţi
la mese, cu băutură în faţă, discutau şi râdeau şi-l examinară pe
furiş cu curiozitatea acordată întotdeauna nou-veniţilor.
Primul care-l recunoscu fu Hunne, care se strâmbă când îl văzu
şi le mormăi ceva tovarăşilor lui. Dar era şi Aubrey Rufus, la altă
masă şi el îi făcu semn lui Rob să i se alăture. Îl prezentă celorlalţi
doctori, menţionându-le că Rob era nou venit în oraş şi se stabilise
pe strada Tamisei.
Fu ţintuit de patru perechi de ochi care exprimau, în grade
diferite, rezerva lui Hunne faţă de un alt concurent.
– La cine ai făcut ucenicia? îl întrebă un om numit Brace.
– La un doctor Heppmann, în Freising, în Francia de răsărit.
Heppmann era numele proprietarului casei din Freising unde
stătuse cât fusese Tam bolnav.
– Hmm, spuse Brace, exprimându-şi astfel opinia despre un
doctor pregătit în străinătate. Cât a durat ucenicia?
– Şase ani.
Interogatoriul fu întrerupt de apariţia mâncării, friptură de
pasăre cam arsă, napi copţi şi bere din care Rob bău cu măsură,
pentru că nu voia să se facă de râs. După masă, Brace ţinu o
cuvântare. Vorbi despre punerea ventuzelor, prevenindu-şi colegii
să încălzească mai mult sticlele, pentru că numai căldura aceea
trăgea murdăria sângelui la suprafaţa pielii, aceasta putând fi apoi
eliminată prin luarea de sânge.
– Trebuie să le arătaţi pacienţilor încrederea dumneavoastră în
aplicări repetate de ventuze şi luări de sânge, să le demonstraţi că-
i vindecă şi să le daţi speranţe, spuse Brace.
Cuvântarea era pregătită prost şi Rob ştia de când era de
unsprezece ani, de la Bărbier, mult mai multe lucruri despre
ventuze şi sângerare şi când foloseau acestea, decât ştiau mulţi
dintre doctorii aceia.
Lyceum îl dezamăgise repede.
Toţi păreau obsedaţi de tarife şi venituri. Rufus chiar îl luă în
562
derâdere invidios pe preşedintele adunării, un doctor regal,
Dryfield, pentru că obţinea anual haine şi un venit stabil.
– Se poate să ai un venit stabil şi fără să lucrezi pentru rege,
spuse Rob.
Cuvintele lui atraseră atenţia tuturor.
– Cum se poate aşa ceva? întrebă Dryfield.
– Un doctor poate lucra la un spital, un centru de vindecare,
unde se îngrijesc pacienţii şi se studiază bolile.
Unii îl priviră fără să înţeleagă, dar Dryfield dădu din cap:
– Asta e o idee orientală care a început să aibă adepţi. S-a auzit
de spitalul din Salerno, iar Hôtel Dieu s-a fondat de mult la Paris.
Dar să ştiţi că Hôtel Dieu e mai degrabă un iad, unde oamenii nu
se duc decât ca să moară.
– Nu toate spitalele trebuie să fie ca Hôtel Dieu, spuse Rob,
nemulţumit că nu le putea vorbi de maristan.
Dar Hunne interveni chiar atunci:
– Ideea asta poate să funcţioneze la alte neamuri, dar doctorii
englezi au un spirit prea independent şi trebuie să-şi conducă pe
cont propriu afacerile.
– Totuşi, medicina e mai mult decât o afacere, obiectă Rob cu
blândeţe.
– E mai puţin decât o afacere, spuse Hunne, cu tarifele care
sunt şi cu tot felul de blegi şi mucoşi care răsar ca ciupercile în
Londra să facă aceeaşi meserie. Cum o poţi socoti mai mult decât o
afacere?
– E o chemare, domnule Hunne, spuse el, aşa cum se spune că
oamenii bisericii sunt chemaţi de Dumnezeu.
Brace huidui. Dar preşedintele tuşi, sătul de împunsături:
– Cine va ţine cuvântarea de luna viitoare? întrebă el.
Nimeni nu vorbi.
– Haideţi, fiecare trebuie să contribuie, spuse Dryfield
nerăbdător.
Rob ştia că era o greşeală să se ofere de la prima participare.
Dar, cum toţi tăceau, se hotărî să ia cuvântul:
– Dacă doriţi, voi vorbi eu.
Sprâncenele lui Dryfield se ridicară:
– Despre ce subiect, domnule?
– Despre durerea abdominală.
– Despre durerea abdominală? Domnule… Crowe, aţi zis?
– Cole.
– Domnul Cole. Păi, ar fi splendid să discutăm, despre durerea
563
abdominală, spuse preşedintele, cu un zâmbet larg.

Julia Swane, acuzată de vrăjitorie, mărturisise. Semnul de

vrăjitorie fusese găsit pe partea din interior a braţului, chiar puţin
mai jos de umărul stâng. Fiica ei, Glynna, mărturisi că Julia o
ţinuse la pământ şi râsese în timp ce era batjocorită de cineva pe
care fata îl credea a fi fost Necuratul. Mai multe victime o acuzară
de vrăji aruncate asupra lor. Închisă în celula întunecoasă, cu
perspectiva de a fi scufundată în apa îngheţată a Tamisei, femeia
se hotărî să spună totul şi acum discuta cu inchizitorii bisericii,
care o chestionau în detaliu despre meşteşugurile vrăjitoreşti. Rob
încerca să nu se gândească la asta.
Cumpără o iapă cenuşie, voincă şi o cază unde fuseseră
odinioară grajdurile Egglestan, aflate acum în proprietatea unui
anume Thorne. Era bătrâioară şi plebee, îşi spuse el, dar n-avea de
gând să joace „Loveşte mingea” cu ea. Când era chemat la pacienţi,
se ducea călare. Alţii îi veneau chiar la uşă. Era sezonul
laringitelor şi, cum nu avea la îndemână mandarine, rodii şi praf
de smochine, făcea loţiuni cu ce se găsea: iarbă-grasă amestecată
în apă de trandafiri pentru gâturi inflamate, infuzie de violete
uscate pentru dureri de cap şi febră, răşină din pin amestecată cu
miere, împotriva tusei.
Unul din pacienţii lui îi spuse că îl chema Thomas Hood. Avea
părul şi barba roşcovane şi chipul lui i se părea cunoscut; curând
Rob îşi dădu seama că fusese trecătorul care asistase la incidentul
cu evreul şi cei doi marinari. Se plângea de afte, dar nu avea nicio
băşică în gură, nici febră, nici roşu în gât şi era mult prea vioi
pentru a fi suferind. În plus, nu mai contenea cu întrebările. La
cine-şi făcuse Rob ucenicia? Locuia singur? Ce, n-avea nevastă şi
copii? De când era la Londra? Cam când venise? Şi de unde?
Şi un orb ar fi văzut că acesta nu era pacient, ci o iscoadă. Rob
nu-i spuse nimic, îi prescrise un purgativ puternic, pe care ştia că
Hood nu-l va lua şi-l dădu afară, fără să-i ia în seamă potopul de
întrebări.
Dar vizita îl deranjase. Cine-l trimisese pe Hood? Şi era numai o
coincidenţă faptul că asistase la bătaia cu marinarii?
A doua zi căpătă câteva răspunsuri la magazinul de ierburi,
unde-l întâlni pe Aubrey Rufus, sosit şi el să cumpere plante
pentru reţete.
– De câte ori poate, Hunne vorbeşte împotriva dumitale, îi spuse
Rufus. Spune că eşti prea obraznic, arăţi necioplit şi se îndoieşte
564
că eşti doctor. Încearcă să le închidă accesul la Lyceum doctorilor
care nu şi-au făcut ucenicia în Anglia.
– Ce sfat îmi daţi?
– A, nu face nimic, spuse Rufus. E limpede că nu se împacă
deloc cu ideea de a împărţi strada Tamisei cu dumneata. Ştim cu
toţii că Hunne şi-ar dezgropa bunicul pentru o monedă în plus. N-
o să-i dea nimeni atenţie.
Liniştit, Rob se întoarse acasă.
O să le spulbere îndoielile cu învăţătura, îşi spuse şi-şi pregăti
discursul despre durerea abdominală de parcă ar fi ţinut o
conferinţă la madrassa. Lyceum-ul fusese locul unde Aristotel
ţinuse lecţii, lângă Athena; el nu era Aristotel, dar fusese ucenicul
lui Ibn Sina şi avea să le arate doctorilor din Londra ce însemna un
discurs medical.
Subiectul eră fără îndoială interesant, căci toţi doctorii de la
adunare pierduseră pacienţi din cauza durerii abdominale. Dar
atitudinea generală era de dispreţ.
– Un viermişor? spuse un doctor holbat, pe nume Sargent. Un
viermişor roz în abdomen?
– Un apendice ca un vierme, spuse Rob înţepat. Ataşat de
caecum şi care supurează.
– Desenele lui Galen nu arată niciun fel de apendice ca un
vierme, spuse Dryfield. Celsus, Rhazes, Aristotel, Dioscorides –
care dintre ei a scris despre apendicele acesta?
– Niciunul. Ceea ce nu înseamnă că nu există.
– Ai disecat porci, domnule Cole? întrebă Hunne.
– Da.
– Bun, atunci ştii că interiorul porcului e la fel cu al omului. Ai
observat vreodată un apendice roz la caecumul porcului?
– Era un cârnăcior, domnule! strigă un spiritual şi toată lumea
râse.
– În interior, porcul este la fel ca omul, spuse Rob răbdător, dar
sunt câteva diferenţe de nuanţă. Una dintre ele este micul
apendice al caecumului uman.
Desfăşură „Omul Transparent” şi prinse ilustraţia în pioneze,
pe perete.
– Iată despre ce vorbesc. Apendicele e arătat aici în prima etapă
a inflamării.
– Dacă presupunem că boala se manifestă din această cauză,
sugeraţi vreun tratament? întrebă un doctor, cu un puternic
accent danez.
565
 – Nu cunosc vreo cură.
Toţi bombăniră.
– Atunci nu contează nici cât o ceapă degerată că ştim originea
bolii.
Se ridicară murmure de aprobare, căci doctorii, uitând că nu-i
puteau suferi pe danezi, se solidarizaseră împotriva noului venit.
– Medicina e asemenea muncii anevoioase a celui care înalţă o
clădire, spuse Rob. Dacă suntem norocoşi, o viaţă ne ajunge ca să
punem o cărămidă. Explicând cauza bolii, un altul, încă nenăscut,
poate găsi tratamentul.
Spusele lui fură primite tot cu bombăneli. Apoi se înghesuiră cu
toţii să studieze „Omul transparent”.
– E desenul dumitale, domnule Cole? întrebă Dryfield,
observând semnătura.
– Da.
– O treabă excelentă. Ce model ai avut?
– Un bărbat cu burta sfâşiată.
– Asta înseamnă că ai văzut doar un singur apendice din acela,
spuse Hunne. Şi probabil vocea atotputernică, aceeaşi care ţi-a
dezvăluit chemarea, ţi-a spus că apendicele e universal, nu-i aşa?
Râsetele care urmară îl ofensară pe Rob.
– Cred că apendicele caecumului este universal. L-am văzut la
mai multe persoane.
– La câte… patru să zicem?
– La mai multe, la şase.
Acum nu se mai uitau la desen, ci la el.
– Dar cum ai ajuns să vezi şase persoane cu pântecul sfâşiat,
domnule Cole? întrebă Dryfield.
– Am asistat la câteva accidente, la urmările unei încăierări. N-
au fost toţi pacienţii mei şi a durat mai mult timp până am putut
vedea atâţia.
Nici măcar lui nu i se părea credibil ceea ce spunea.
– Şi femei? întrebă Dryfield.
– Erau şi câteva femei, spuse el fără să vrea.
– Hmmmh, făcu preşedintele, care îl considera, fără îndoială un
mincinos.
– Atunci şi femeile se duelaseră? întrebă Hunne lin şi de data
aceasta până şi Rufus izbucni în râs. Chiar că e o coincidenţă
remarcabilă să poţi fi acolo pentru a vedea atâţia oameni
spintecaţi, continuă Hunne şi, văzându-i luminiţa răutăcioasă din
ochi, Rob înţelese că fusese o greşeală să ia cuvântul la Lyceum.
566
 Julia Swane nu scăpă de calvarul Tamisei. În ultima zi a lunii
februarie, peste două sute de privitori se strânseră să asiste la
coaserea ei într-un sac, împreună cu un şarpe, un cocoş, o piatră
pe care le scufundară în fluviu într-un loc cu apă adâncă.
Rob nu asistă la înecare. Se duse la depozitul lui Bostock să-l
caute pe sclavul căruia îi amputase piciorul, dar omul nu era de
găsit şi, la prima vedere, se părea că fusese trimis în afara Londrei.
Rob era îngrijorat pentru el, ştiind că existenţa unui sclav
depindea de aptitudinile lui de muncitor. Pe chei, văzu un alt sclav
cu spatele brăzdat de lovituri de bici, care-i săpaseră dâre roşii în
carne. Se duse acasă şi prepară o alifie din grăsime de capră şi de
porc, ulei, tămâie şi oxid de aramă, apoi se întoarse şi unse pielea
omului bătut.
– Hei! Ce blestemăţie mai e şi asta?
Un supraveghetor îi observase şi deşi Rob nu terminase să-l
ungă, sclavul fugi.
– Acesta e depozitul domnului Bostock. Ştie că te afli aici?
– Nu contează.
Supraveghetorul îl privi fioros, dar nu se luă după el şi Rob fu
bucuros că poate să plece fără alte incidente.
Avea şi pacienţi care-l plăteau. Vindecă de scurgere o femeie
palidă şi plânsă prescriindu-i lapte bine fiert. Un marangoz cu
stare veni la el cu tunica leoarcă de sânge de la o tăietură adâncă
în încheietura mâinii. Omul admise că încercase să-şi ia singur
viaţa, fiind beat.
Atinsese aproape adâncimea fatală, oprindu-se foarte aproape
de os. Rob ştia, datorită disecţiilor făcute la maristan, că în
apropierea osului se afla o arteră mare, pe care, dacă ar fi tăiat-o,
beţivul şi-ar fi dat într-adevăr duhul. Aşa, îşi tăiase fibrele tari care
controlau mişcarea degetului mare şi a arătătorului. După ce Rob
îl cusu, degetele acestea rămaseră ţepene şi amorţite.
– O să le pot simţi şi mişca iar?
– Dumnezeu ştie. Ai făcut o treabă de meseriaş, dacă ai încerca
din nou, cred că te-ai omorî de-a binelea. Aşa că, dacă vrei să
trăieşti, bea mai puţin.
Îi era teamă că omul avea să încerce din nou. Fiind sfârşitul
iernii, când nu fuseseră legume, toţi pacienţii aveau nevoie de
laxative. Prepară o tinctură de rubarbă şi o dădu pe toată într-o
săptămână. Trată un om muşcat de un măgar la gât, tăie un puroi,
puse la loc un deget rupt şi bandajă o încheietură scrântită. Într-o
567
noapte, o femeie îngrozită îl chemă în zona „nimănui” de pe strada
Tamisei, aflată la jumătatea distanţei dintre locuinţa lui şi cea a lui
Hunne. Ar fi avut noroc dacă l-ar fi chemat pe Hunne, pentru că
soţul ei avea dureri mari. Era grăjdar la Thorne, se tăiase la
degetul mare cu trei zile înainte şi în seara aceea se dusese la
culcare cu dureri în vintre. Acum avea fălcile încleştate, făcea
spume la gură şi trupul îi devenise asemenea unui arc încordat, cu
stomacul în aer şi sprijinit numai în cap şi călcâie. Rob nu văzuse
până atunci asemenea boală, dar o recunoscu din descrierile lui
Ibn Sina: era tetanosul, „spasmul spatelui”. Nu se cunoştea leacul
ei şi omul muri până dimineaţa.
Experienţa la Lyceum îi lăsase lui Rob un gust amar. În lunea
aceea se forţă să asiste la întâlnirea din martie ca un simplu
privitor şi să-şi ţină gura, dar răul fusese deja făcut. Toţi îl priveau
ca pe un flecar care se lăsa condus de închipuiri. Unii îi zâmbeau
cu dispreţ, alţii îl priveau rece. Aubrey Rufus nu-l mai invită la
masă şi-şi feri ochii de ai lui şi nimeni nu-i adresă vreun salut.
Discursul era despre fracturi ale braţului şi dislocări ale
maxilarului, umărului şi cotului. Îl ţinea un doctor scund şi gras,
Tyler, cu atâtea greşeli de metodă şi exemple, încât ortopedul Jalal
ar fi fost înfuriat la culme auzindu-le. Rob ascultă în tăcere.
După ce vorbitorul termină, conversaţia se concentră în jurul
înecării vrăjitoarei.
– O să fie prinşi şi alţii, ţineţi minte ce vă spun, zise Sargent.
Când examinăm trupurile bolnavilor, trebuie să căutăm semnul
diavolului.
– Trebuie să avem grijă să fim nepătaţi, spuse Dryfield gânditor,
pentru că mulţi cred că doctorii sunt aproape de vrăjitorie. Am
auzit că un doctor-vrăjitor poate face ca oamenilor să le apară
spume la gură şi să înţepenească de parcă ar fi morţi.
Rob se gândi îngrijorat la grăjdarul care murise de tetanos, dar
nimeni nu-l acuză pe el.
– Cum mai poate fi recunoscut un vrăjitor? întrebă Hunne.
– Par la fel ca ceilalţi oameni, spuse Dryfield. Deşi unii zic că au
prepuţul tăiat ca păgânii.
Rob înlemni de groază. Plecă imediat, cu gândul de a nu se mai
întoarce într-un loc unde viaţa i-ar fi fost în pericol dacă vreun
coleg l-ar fi văzut urinând.
Cu toată experienţa dezamăgitoare şi reputaţia ştirbită în ochii
celorlalţi doctori, îşi spuse că-i rămăseseră sănătatea şi încrederea
în munca lui.
568
 Dar în dimineaţa următoare, Thomas Hood, iscoada roşcovană,
apăru la uşa casei din strada Tamisei însoţit de doi oameni
înarmaţi.
– Cu ce te pot ajuta? întrebă Rob cu răceală.
Hood zâmbi:
– Lucrăm pentru tribunalul episcopal.
– Şi? întrebă Rob, ştiind deja ce avea să urmeze.
Lui Hood îi făcu plăcere să scuipe de sus pe podeaua curată a
doctorului:
– Am venit să te arestăm, Robert Jeremy Cole, şi să te ducem la
judecata Domnului, spuse el.

569
 77
Călugărul

– Unde mă duceţi? îi întrebă.

– Procesul se ţine la biserica Sf. Paul.
– De ce sunt acuzat?
Hood ridică din umeri şi clătină din cap. La Sf. Paul, fu băgat
într-o cămăruţă plină de oameni care aşteptau. Uşa era păzită.
Avea senzaţia că mai trăise o dată experienţa. Stând pe banca
tare şi aşteptând să urmeze o judecată a preoţilor, s-ar fi putut
crede iarăşi pe tărâmul imamului Qandrasseh, doar că, de data
aceasta, nu mai era doctorul curţii regale. Ştia că era un om cu
cugetul curat, dar, în faţa lor, era vinovat fără drept de apel.
Totuşi nu era vrăjitor.
Îi mulţumea lui Dumnezeu că Mary şi copiii nu erau cu el. Ar fi
vrut să ceară voie să se roage într-o biserică, dar ştia că nu i s-ar fi
dat. Se rugă în gând să nu fie cusut într-un sac cu un cocoş, un
şarpe şi o piatră şi apoi aruncat în apă.
Îl îngrijorau martorii care ar fi putut depune împotriva lui:
doctorii care-l auziseră vorbind despre interiorul corpului omenesc
sau femeia al cărei soţ făcuse spume la gură şi înţepenise. Sau
Hunne, ticălosul mizerabil care ar fi inventat orice pentru a scăpa
de el.
Totuşi, ştia că martorii n-ar fi avut nicio contribuţie dacă
tribunalul se decisese deja cu privire la el. O să-l dezbrace şi o să
ia circumcizia drept dovadă că era însemnat şi vrăjitor.
Fără îndoială, ştiau să smulgă o mărturisire la fel de bine ca
mullahii.
Doamne sfinte…
Avu destul timp să se umple de groază. Abia la începutul după-
amiezii fu chemat în prezenţa unei feţe bisericeşti. Pe un jilţ din
lemn de stejar stătea un episcop în vârstă, cu rasă de lână cafenie
şi odăjdii; din spusele celor de afară, Rob aflase că era Aelfsige,
preotul de la Sf. Paul, un inchizitor sever. La dreapta episcopului
stăteau doi preoţi în negru, iar la stânga, un călugăr benedictin
tânăr, în rasă cenuşie.

570
 Un preot îi dădu Scriptura s-o sărute şi Rob fu pus să jure
solemn că va spune numai adevărul. Interogatoriul începu cu o
discuţie banală.
– Cum te cheamă? îl scrută Aelfsige.
– Robert Jeremy Cole, excelenţă.
– Locuinţa şi ocupaţia.
– Doctor pe strada Tamisei.
Episcopul întoarse capul spre preotul din dreapta lui.
– I-ai luat partea pe douăzeci şi cinci decembrie unui evreu
străin, care i-a atacat fără motiv pe cetăţenii londonezi liberi Edgar
Burstan şi William Symesson?
Rob fu o clipă nedumerit, apoi îşi dădu seama, nespus de
uşurat, că nu era acuzat de vrăjitorie. Marinarii îl pârâseră că
ajutase un evreu! O acuzaţie minoră, chiar dacă urma să fie
condamnat.
– Un evreu normand, pe nume David ben Aharon, spuse
episcopul, clipind des.
Părea să aibă necazuri cu vederea.
– N-am ştiut nici numele evreului, nici pe al celor care s-au
plâns. Dar marinarii n-au spus adevărul. Ei s-au repezit asupra
evreului. Atunci am intervenit.
– Eşti creştin?
– Botezat.
– Mergi regulat la slujbe?
– Nu, Excelenţă.
Episcopul pufni pe nări şi dădu din cap cu gravitate:
– Aduceţi martorul, îi spuse el călugărului în cenuşiu.
Uşurarea lui Rob se risipi când îl văzu pe nimeni altul decât pe
Charles Bostock, îmbrăcat luxos, cu un lanţ de aur la gât şi cu un
inel cu pecete pe mână. În timpul depunerii mărturiei, spuse că
regele Harthacnut îl ridicase la rangul de thane pentru cele trei
călătorii îndepărtate făcute. Oamenii bisericii îl tratau cu
deferenţă.
– Domnule Bostock, spuneţi-ne dacă-l cunoaşteţi pe omul
acesta.
– E Jesse ben Benjamin, doctor evreu, spuse Bostock fără
şovăială.
Ochii preoţilor se îndreptară asupra lui:
– Sunteţi sigur că e evreu?
– Excelenţă, acum patru sau cinci ani, călătoream spre
Imperiul Bizantin, ca trimis al Sanctităţii Sale, papa şi cu treburi
571
negustoreşti. În oraşul Ispahan, am aflat despre o femeie creştină,
care, rămasă singură datorită morţii tatălui ei scoţian, s-a măritat
cu un evreu. Primind o invitaţie, m-am dus să verific dacă
zvonurile erau adevărate. Acolo, spre tristeţea şi dezgustul meu,
am constatat că erau. Femeia era nevasta acestui om.
Călugărul vorbi pentru prima dată:
– Sunteţi sigur, bunule thane, că acesta e acelaşi om?
– Sunt sigur, sfinţia-ta. Acum câteva săptămâni, a încercat să
mă pună să plătesc scump pentru că mi-a măcelărit pe chei unul
din salahori, dar am refuzat, bineînţeles. Când i-am văzut faţa, mi
s-a părut cunoscută şi m-am gândit la chestiune până mi-am adus
aminte. El este doctorul evreu din Ispahan, nu poate fi nicio
îndoială la mijloc. Un stricător de femei creştine. În Persia, femeia
avea deja un copil de la evreu şi o lăsase grea din nou.
Episcopul se aplecă spre el:
– Sub jurământ solemn care ţi-e numele, domnule?
– Robert Jeremy Cole.
– Evreul minte, spuse Bostock.
– Domnule negustor, întrebă călugărul, în Persia nu l-ai văzut
decât o singură dată?
– Da, doar o dată, spuse Bostock fără ţâfnă.
– Şi apoi nu l-ai revăzut timp de aproape cinci ani?
– Mai mult patru decât cinci. Aşa e.
– Totuşi eşti sigur?
– Da, vă spun că nu am nicio îndoială.
Episcopul dădu din cap:
– Foarte bine, thane Bostock. Vă mulţumim, spuse el.
Negustorul fu condus afară, iar clericii îl priviră pe Rob, care se
lupta să rămână calm.
– Dacă eşti creştin şi un om liber, spuse lin episcopul, nu e
ciudat că ai fost adus aici cu două acuzaţii diferite, una că ai
ajutat un evreu şi alta că dumneata însuţi eşti evreu?
– Sunt Robert Jeremy Cole. Am fost botezat la jumătate de milă
de aici, la biserica sf. Botolf. O să mă găsiţi în catastiful parohiei.
Tatăl meu a fost Nathanael, asociat al breslei tâmplarilor. E
îngropat în cimitirul bisericii sf. Botolf, ca şi mama mea, Agnes,
care s-a ocupat cu broderie şi croitorie.
– Ai urmat şcoala la biserica sf. Botolf? întrebă călugărul cu
răceală.
– Numai doi ani.
– Cine preda Scriptura?
572
 Rob închise ochii şi-şi încreţi fruntea:
– Era părintele… Philibert. Da. Părintele Philibert.
Călugărul îi aruncă o privire episcopului, care clătină din cap:
– Numele nu mi-e cunoscut.
– Dar latina? Cine te-a învăţat latina?
– Părintele Hugolin.
– Da, spuse episcopul. Părintele Hugolin a predat latina la
şcoala de la sf. Botolf. Mi-aduc bine aminte de el. A murit de mult.
Se trase de nas, privindu-l cu ochii îngustaţi pe Rob. În cele din
urmă, oftă:
– O să verificăm catastiful parohiei.
– Veţi găsi că am spus adevărul, Excelenţă, spuse Rob.
– Bun, o să-ţi îngădui să dovedeşti că eşti cel drept care te dai.
Trebuie să apari din nou la judecată peste trei săptămâni. Trebuie
să aduci cu dumneata doisprezece oameni liberi, gata să jure că
eşti Robert Jeremy Cole, om liber şi creştin. Înţelegi?
Dădu din cap şi i se dădu voie să plece.
Rămase în stradă, nevenindu-i să creadă că nu mai era ţinta
privirilor ascuţite şi a întrebărilor tăioase.
– Domnule Cole! strigă cineva şi întorcându-se, îl văzu pe
benedictin grăbindu-se să-l ajungă. Vrei să intrăm într-un local,
domnule? Aş dori să-ţi vorbesc.
Ce-o mai fi şi asta? se gândi. Dar îl urmă într-o cârciumă şi se
aşezară într-un colţ retras. Călugărul spuse că era fratele Paulinus
şi comandară amândoi bere.
– Cred că la sfârşit, judecata ţi-a fost favorabilă.
Rob nu spuse nimic şi călugărul îşi ridică sprâncenele cu
mirare:
– Haide, doar un om cinstit poate să găsească alţi doisprezece
oameni cinstiţi.
– M-am născut în partea bisericii sf. Botolf. Dar am părăsit-o
când eram copil, spuse Rob întunecat, ca să cutreier Anglia, ca
ucenic la un bărbier-felcer. O să fie al naibii de greu să găsesc
doisprezece oameni, fie ei şi cinstiţi, care să vrea să vină până la
Londra să jure pentru mine.
Fratele Paulinus sorbi din bere:
– Dacă nu găseşti doisprezece, îndoiala va trebui să fie
spulberată printr-o probă.
Berea lui avea gustul disperării:
– Ce fel de probă?
– Biserica foloseşte patru probe: apă rece, apă fiartă, fier înroşit
573
şi pâine sfinţită. Pot să-ţi spun că episcopul Aelfsige preferă fierul
înroşit. O să bei apă sfinţită şi o să fii stropit cu ea pe mâna
supusă la probă. O să alegi singur care mână. O să apuci un fier
înroşit din foc şi o să-l duci trei metri, făcând trei paşi, apoi o să-l
laşi să cadă şi o să fugi la altar, unde mâna o să-ţi fie bandajată şi
legată. Bandajul va fi scos peste trei zile. Dacă mâna ţi-e albă şi
curată, eşti nevinovat. Dacă nu, vei fi excomunicat şi predat
autorităţilor civile.
Rob încerca să-şi ascundă emoţiile, dar îşi dădea seama că nu
mai avea culoare în obraji.
– Dacă nu cumva ai conştiinţa mai curată decât a majorităţii
oamenilor, cred că trebuie să părăseşti Londra, spuse sec fratele
Paulinus.
– De ce-mi spui lucrurile astea? Şi de ce-mi dai sfaturi?
Se priviră în ochi. Omul avea o barbă încreţită şi tonsura de
culoarea grâului copt, ochii albaştri ca ardezia, duri şi ascunşi,
ochii unui om care trăieşte în interior. Gura îi era dreaptă, cu buze
subţiri. Rob era sigur că nu-l mai văzuse înainte de a intra la
judecată în dimineaţa aceea.
– Ştiu că eşti Robert Jeremy Cole.
– Cum de ştii?
– Înainte de a primi numele Paulinus, mă chema Cole. Sunt
aproape sigur fratele tău.
Rob îl crezu imediat. De douăzeci şi doi de ani aştepta să i se
întâmple asta, dar bucuria năvalnică din pieptul lui era
împiedicată de o lipsă parcă vinovată de încredere. Încercase să se
ridice, dar omul celălalt stătea, privindu-l cu ochi atenţi şi
calculaţi. Se aşeză şi el la loc, respirând greu:
– Eşti mai mare decât ar fi Roger, spuse el. Samuel e mort.
Ştiai?
– Da.
– Atunci, eşti… Jonathan sau…
– Nu, eram William.
– William.
Călugărul continua să-l privească.
– După ce a murit tata, te-a luat un preot pe nume Lovell.
– Părintele Ronald Lovell. M-a dus la mănăstirea Sf. Benedict
din Jarrow. El a mai trăit numai patru ani; după aceea, eu am fost
orânduit vieţii monahale. Abatele din Jarrow se numea Edmund.
El mi-a îndrumat tinereţea, cu dragoste. El m-a modelat şi m-a
îndemnat să mă desăvârşesc, astfel că am devenit novice, călugăr
574
şi apoi paroh la o vârstă tânără. Am fost mai mult decât mâna lui
dreaptă. El era abate şi prezbiter, devotat până la sacrificiu
învăţăturilor Domnului şi-i învăţa pe alţii şi pe sine. Eu am fost
administratorul lui Edmund. Ca paroh, n-am fost prea popular,
zâmbi el cu buzele lipite. Când a murit abatele, acum doi ani, nu
am fost ales în locul lui, dar arhiepiscopul urmărise activitatea
mea şi mi-a cerut să părăsesc familia comunităţii de acolo. Acum
slujesc ca episcop auxiliar de Worcester.
Rob se gândi că această recitare lucidă a unei cariere, cu
implicaţiile ei de ambiţie, era un discurs ciudat pentru întâlnirea a
doi fraţi.
– Probabil că vei avea răspunderi mari, spuse el întunecat.
– Facă-se voia Lui, ridică Paulinus din umeri.
– Cel puţin, spuse Rob, am găsit pe cineva care să depună
jurământ. Poate că episcopul va accepta mărturia fratelui meu.
Paulinus nu zâmbi:
– Când ţi-am văzut numele pe lista de plângeri, am făcut o
cercetare. Încurajat, domnul Bostock ne-a dezvăluit amănunte
interesante. Dacă eşti întrebat dacă nu cumva te-ai pretins evreu
ca să fii admis la o academie păgână, sfidând biserica?
Rob îi făcu semn fetei care servea să plece de la masa lor.
– Aş răspunde că, în înţelepciunea Lui, Domnul mi-a îngăduit
să devin vindecător, pentru că El nu i-a creat pe oameni numai
pentru suferinţă şi moarte.
– Dumnezeu îi are pe unşii Lui, care ştiu ce-i trebuie omului,
pentru trup şi pentru suflet. Nici bărbierii, nici doctorii păgâni nu
sunt unşii Lui şi avem legi bisericeşti împotriva celor ca tine.
– Ne-aţi îngreunat munca şi uneori ne-aţi oprit din drum. Dar,
William, cred că nu ne-aţi oprit de tot.
– Să părăseşti Londra.
– Te îngrijorează soarta fratelui tău, sau faptul că el ar fi
excomunicat pentru păgânism, care l-ar deranja pe viitorul episcop
de Worcester?
Trecură clipe lungi şi nu vorbiră niciunul.
– Toată viaţa te-am căutat. Am sperat mereu că vă voi regăsi,
spuse el cu amărăciune.
– Nu mai suntem copii. Şi realitatea nu are legătură cu
speranţele, spuse Paulinus.
Rob dădu din cap, apoi îşi împinse în spate scaunul:
– Ştii ceva despre ceilalţi?
– Numai despre fată.
575
 – Unde e?
– A murit de şase ani.
Rob făcu efortul de a se ridica în picioare.
– Unde o să-i găsesc mormântul?
– Nu are. A pierit într-un foc mare.
Rob dădu din cap, apoi ieşi din local, fără să-l mai privească pe
călugărul în rasă cenuşie.

Acum nu-i mai era frică numai de arestare, ci şi de ucigaşi

plătiţi pentru a-i scăpa de stânjeneală pe cei puternici. Se grăbi să-
şi ia calul de la grajdurile Thorne, iar în casa din strada Tamisei
nu zăbovi decât ca să-şi ia lucrurile esenţiale pentru viaţa lui.
Era obosit de plecări precipitate, urmate de călătorii lungi, dar
devenise expeditiv în astfel de situaţii.
Când fratele Paulinus îşi lua cina în cantina bisericii, fratele lui
de sânge părăsea Londra. Rob îşi mână calul prin noroaiele de pe
şoseaua Lincoln, care ducea spre nordul ţării. Mergea ca un erou
antic urmărit de furii, de care nu putea scăpa, pentru că, fără
îndoială, pe unele le purta chiar în el.

576
 78
Din nou pe drum

În prima noapte dormi bine pe o căpiţă de fân din marginea

drumului. Era fân uscat şi îndesat, înmiresmat şi cald şi aerul era
blând. A doua zi în zori, se trezi cu gândul amar că uitase jocul de
şah al lui Mirdin în casa de pe strada Tamisei. Îl cărase cu el
tocmai din Persia şi acum îşi dădea seama că era pierdut pentru
totdeauna.
Îi era foame, dar nu voia să ceară de mâncare la vreo fermă, ai
cărei stăpâni şi l-ar fi amintit prea bine dacă ar fi fost căutat.
Călări o jumătate de zi până ajunse într-un sat cu piaţă, unde
cumpără pâine şi brânză ca să se sature şi să şi mai ia cu el.
Gândurile nu încetau să-l chinuiască. Să găsească un
asemenea frate era mai rău decât dacă nu l-ar fi găsit deloc şi se
simţea înşelat şi rănit.
Dar îşi spuse că-l plânsese pe copilul William după ce fuseseră
despărţiţi şi că ar fi fost bucuros să nu mai dea niciodată ochii cu
îngheţatul Paulinus.
– Du-te dracu’, episcop auxiliar de Worcester! Strigă el.
Ţipătul sperie păsările, care zburară din copaci, iar calul îşi
ciuli nervos urechile. Suflă din cornul saxon, ca să-şi anunţe
intenţiile paşnice şi sunetul familiar îl mângâie, amintindu-i de
copilărie şi tinereţe.

Dacă era urmărit, aveau să-l caute pe drumurile principale, aşa

că ieşi de pe şoseaua Lincoln şi porni pe cărările lăturalnice, care
legau satele din apropierea coastei. Era un drum pe care-l făcuse
adesea cu Bărbierul. Acum nu mai organiză nicio reprezentaţie şi
nici nu-şi căută pacienţi, de teamă să nu fie recunoscut ca un
doctor fugar. Niciun sătean nu-l recunoscu pe tânărul bărbier-
felcer de odinioară; i-ar fi fost imposibil să găsească oameni
dispuşi să jure în favoarea lui. Ar fi fost condamnat. Ştia că
avusese noroc scăpând şi mohoreala îl părăsi când îşi dădu seama
că viaţa îi mai oferea încă o dată un evantai de posibilităţi.
Recunoştea unele locuri, dându-şi seama că aici o biserică

577
arsese, iar în altă parte pământul fusese defrişat pentru a se clădi
case. Înainta chinuitor de încet pe drumurile mocirloase şi, în
curând, calul lui era epuizat. Fusese perfect pentru a-l duce în
miez de noapte la locuinţele pacienţilor, mergând agale, dar nu era
potrivit pentru o călătorie lungă pe câmpii şi dealuri înglodate – era
bătrân şi lipsit de vlagă. Făcu tot posibilul ca să-l cruţe, oprindu-
se adesea şi lăsându-l să pască iarba fragedă de pe malul apelor,
în timp ce el se odihnea lungit pe spate. Dar calul nu mai putea
întineri şi nu mai era bun de călărit.
Rob îşi gospodărea banii. De câte ori putea, dormea în
hambare, pe paie sau, în cel mai rău caz, trăgea la hanuri. Într-o
seară, într-o cârciumă din oraşul Middlesbrough, privi cum doi
marinari dădeau gata o cantitate uriaşă de bere.
Unul din ei, voinic şi îndesat, cu părul negru pe jumătate
ascuns de o bonetă, bătu cu halba în masă:
– Avem nevoie de un om în echipaj. Mergem de-a lungul coastei
până în portul Eyemouth din Scoţia. Pescuim heringi. Vrea careva
să vină cu noi?
Localul era plin, dar toţi tăcură şi nu se auziră decât câteva
chicoteli.
Să îndrăznesc? se întrebă Rob. Ar fi înaintat cu mult mai
repede.
Oceanul era mai bun decât să se poticnească prin noroi cu
calul. Se hotărî şi se duse la masa marinarilor.
– E corabia dumitale?
– Da, eu sunt căpitanul. Mă cheamă Nee. El e Aldus.
– Eu sunt Jonsson, spuse Rob.
Era un nume la fel de bun ca oricare altul.
Nee îi aruncă o privire scrutătoare:
– Eşti ditamai găliganul.
Luă mâna lui Rob şi o întoarse, pipăindu-i cu dispreţ palma
moale.
– Pot să muncesc.
– O să vedem noi, spuse Nee.

Rob îi dădu calul unui străin de la cârciumă, căci nu mai avea

timp să-l vândă şi probabil n-ar fi câştigat oricum prea mult de pe
urma lui. Văzând corabia de pescuit, i se păru la fel de veche şi
uzată ca şi calul, dar Nee şi Aldus nu stătuseră cu mâinile
încrucişate în timpul iernii. Crăpăturile erau lipite cu catran,
pânzele reparate şi puntea curată.
578
 Imediat după ce ieşiră în larg, începu să vomite şi i se făcu rău,
iar pescarii îl ameninţară înjurând că-l vor azvârli peste bord. În
ciuda stării de greaţă, se forţă să muncească. Lăsară plasa în apă,
trăgând-o o oră după ei, apoi se opintiră s-o scoată, goală şi
şiroind de picături. Repetară operaţiunea de mai multe ori, dar nu
prinseră decât puţin peşte şi Nee deveni îmbufnat şi arţăgos. Rob
era convins că numai statura lui de uriaş îl împiedica pe căpitan
să-i ia la bătaie.
Seara mâncară pâine tare, peşte afumat şi apă cu gust de
heringi. Rob încercă să mestece şi el, dar i se făcu rău. În plus,
stomacul deranjat al lui Aldus înrăutăţea lucrurile, transformând
găleata pentru făcut nevoile într-o tortură pentru nas şi ochi.
Totuşi, amintindu-şi că lucrase într-un spital, Rob goli găleata în
mare şi o spălă bine. Poate că asumarea de bună voie a acestei
corvezi îi surprinse pe ceilalţi doi, care nu-l mai înjurară după
aceea.
În noaptea aceea, zăcând în corabia care se hurduca şi se
balansa, Rob se târî până la marginea punţii până nu mai avu ce
să vomite. Dimineaţa îşi reluară munca, dar, când traseră a şasea
oară năvodul, ceva se schimbă. Plasa părea o ancoră. O traseră
încet şi cu trudă pe punte, încărcată cu un şuvoi de peşti argintii.
– Aşa da pescuit de heringi! exclamă Nee.
Mai scoaseră trei năvoade pline, apoi mai goale, până când îşi
umplură butoaiele din cală şi îndreptară corabia pe vânt, spre
ţărm.
A doua zi dimineaţa vândură peştele şi porniră din nou pe
mare.
Mâinile lui Rob făcură băşici, se aspriră şi se întăriră. Năvodul
se rupse şi învăţă să facă noduri şi să-l repare. În cea de-a patra
zi, fără să-şi dea seama, răul de mare îi dispăru. Şi nu mai reveni.
Trebuie să-i spun asta lui Tam, se gândi el bucuros şi
recunoscător.
În fiecare zi mai parcurgeau o bucată de drum, trăgând mereu
la ţărm pentru a vinde peştele cât era proaspăt. Uneori, în nopţile
cu lună, Nee vedea apa argintată de sclipirea unui banc de heringi
şi aruncau năvodul şi trăgeau din apă darul mării.
Nee zâmbea des acum şi Rob îl auzi spunându-i lui Aldus că
Jonsson le purtase noroc. Ajungând seara în câte un port, Nee le
aducea bere şi o cină caldă şi rămâneau treji până târziu, cântând.
Printre alte achiziţii ale vieţii de marinar, Rob învăţă şi o mulţime
de cântece porcoase.
579
 – Ai fire de pescar, îi spuse Nee. Rămânem cinci, şase zile la
Eyemouth, să reparăm năvoadele. Apoi ne întoarcem la
Middlesbrough, fiindcă ăsta-i drumul nostru, înainte şi înapoi. Vrei
să rămâi cu noi?
Rob îi mulţumi pentru ofertă, dar îi spuse că-i va părăsi la
Eyemouth.
Ajunseră peste câteva zile în portul frumos şi aglomerat şi Nee îl
răsplăti cu câteva monede şi o palmă pe spate. Când Rob îi spuse
că avea nevoie de un cal, Nee merse cu el la un negustor pe care-l
cunoştea şi care-i spuse că avea două animale bune. Un jugan şi o
iapă.
Iapa era de departe un animal mai frumos.
– Am avut noroc odată cu un cârlan, spuse Rob şi luă juganul.
Era un cal englezesc, cu picioare scurte şi păroase şi coama
încurcată. Avea doi ani şi era puternic şi vioi.
Îşi puse bocceaua pe spinarea lui, apoi sări în şa şi-şi luă
rămas bun de la Nee.
– Noroc la pescuit.
– Du-te cu Domnul, Jonsson, îi spuse Nee.

Îi plăcea căluţul vânos. Era mai puternic decât părea şi se

decise să-l numească Al Borak, după calul despre care legendele
musulmane spuneau că-l purtase pe Mohammed de pe pământ
până în cel de-al şaptelea cer.
În după-amiezile calde, se oprea lângă râuri şi pieptăna coama
lui Al Borak cu degetele, dorindu-şi să fi avut o ţesală de lemn.
Calul părea neobosit şi drumurile erau uscate, aşa că acum
avansa repede. Corabia de pescuit îl purtase spre nişte ţinuturi
unde nu mai umblase şi totul i se părea interesant pentru că era
nou. Urmă malul râului Tweed până ce acesta făcea un cot spre
sud. Atunci îl părăsi şi o luă către nord, călărind printre dealuri
prea blânde pentru a fi numite munţi. Zona era mlăştinoasă şi
stâncoasă. Zăpada care se topea forma torente repezi, a căror
traversare era de fiecare dată o ispravă vitejească.
Casele erau rare şi depărtate unele de altele. Unele erau
impunătoare, altele mai modeste; observă că majoritatea erau bine
întreţinute şi ordinea din curte era menţinută printr-o muncă
stăruitoare. Sufla adesea în cornul saxon. Oamenii îl urmăreau din
priviri, dar nimeni nu încerca să se lege de el. Observând ţara
aceasta, începea să înţeleagă pentru prima dată anumite trăsături
ale lui Mary.
580
 N-o mai văzuse de câteva luni. Oare nu era o prostie să se ducă
la ea? Poate-şi găsise un alt bărbat, poate chiar pe vărul ăla
blestemat.
Era un ţinut făcut pentru turmele de oi şi de vaci. Culmile
dealurilor erau pleşuve, dar pantele erau înverzite de păşuni
bogate. Toţi păstorii aveau câini de care învăţă să se teamă.
La cale de o jumătate de zi de Cumnock, se opri la o fermă să
ceară permisiunea de a dormi în fân şi află că stăpâna fusese
muşcată cu o zi înainte de un câine şi avea sânul sfâşiat.
– Lăudat fie Iisus! şopti soţul ei când Rob îi spuse că era doctor.
Era o femeie voinică şi avea copii mari, dar acu era scoasă din
minţi de durere. Fusese atacată sălbatic.
– Unde e câinele?
– Nu mai e, spuse omul posomorât.
O forţă să bea rachiu de cereale. O făcu să se sufoce, dar o
ajută să îndure ca Rob să taie carnea zdrenţuită şi s-o coasă. Ar fi
supravieţuit oricum, dar totuşi o ajutase. Avea nevoie de
supraveghere încă o zi sau două, dar rămase o săptămână, până
când într-o dimineaţă îşi dădu seama că stătea pentru că nu era
departe de Kilmarnock şi-i era frică de finalul călătoriei.
Îi spuse gospodarului încotro mergea şi acesta-i arătă drumul
cel mai bun.
La două zile după ce plecase, un dulău mare îi tăie calea,
mârâind fioros. Îşi scoase pe jumătate sabia din teacă, dar
animalul fu chemat de un păstor. Acesta-i adresă lui Rob câteva
cuvinte în scoţiană.
– Nu înţeleg limba.
– Eşti pe tărâmu’ Cullen.
– Aici şi voiam să ajung.
– Zău? Păi de ce?
– O să-i spun lui Mary Cullen.
Rob îl măsură din priviri. Era un bărbat încă tânăr, dar
încărunţit, bătut de vreme şi la fel de îndârjit ca dulăul.
– Cine eşti?
Scoţianul se holba la el, părând nehotărât, apoi se decise să-i
răspundă.
– Craig Cullen.
– Numele meu e Cole. Robert Cole.
Păstorul dădu din cap, fără să pară nici surprins nici
binevoitor.
– Hai după mine, spuse el.
581
 O luă înainte şi-i făcu semn câinelui să urmeze îndeaproape
calul lui Rob, conducându-l ca pe o oaie rătăcită.
Casa şi hambarul erau vechi şi clădite temeinic, din piatră.
Când intră în curte, nişte copii se uitară curioşi la el şi dură ceva
timp până când îi recunoscu pe fiii lui printre ei. Tam vorbea
liniştit în scoţiană cu fratele lui.
– Ce a spus?
– A întrebat dacă eşti tatăl lui şi i s-a spus că eşti.
Rob zâmbi şi vru să-i ia în braţe, dar băieţii fugiră cu ceilalţi
copii când îl văzură descălecând. Rob observă cu bucurie că Tam
şchiopăta puţin, dar alerga cu uşurinţă.
– Sunt ruşinoşi, dar o să vină înapoi, spuse ea din prag.
Îşi ferea ochii de ai lui şi se gândi că nu era bucuroasă să-l
vadă. Apoi i se aruncă în braţe, atât de nerăbdătoare! Dacă avea
un alt bărbat, acesta nu putea să fie prea fericit.
Sărutând-o, descoperi că-i lipsea o măsea din dreapta.
– Încercam să bag o vacă în staul şi m-am lovit, spuse ea
plângând. Sunt bătrână şi urâtă.
– Da’ eu n-am luat un blestemat de dinte de nevastă, spuse el.
Şi nici în pat nu m-am culcat cu un dinte.
Cu ochii încă umezi, ea zâmbi:
– În lanul de grâu, spuse. Pe jos, în ţărână, printre şoareci şi
lăcuste, ca un berbec încălecând o oaie.
Apoi se şterse la ochi:
– Oi fi obosit şi flămând, îi spuse şi luându-l de mână, îl
conduse în bucătărie.
Pentru el era ciudat s-o vadă atât de familiarizată cu locul
acela. Îi dădu turte şi lapte şi el îi povesti despre fratele pe care-l
găsise şi-l pierduse şi despre cum fugise din Londra.
– Ce ciudat şi ce trist… Dacă nu s-ar fi întâmplat asta ai fi venit
la mine?
– Mai devreme sau mai târziu, îi întoarse el zâmbetul. Asta e o
ţară frumoasă dar aspră.
– E mai uşor când e cald. Nu mai e mult şi o să vină timpul de
arat.
– Şi acum e timpul de arat, spuse el, lăsând pâinea din mână.
Ea se îmbujoră uşor; asta nu se schimbase, gândi el încântat. Îl
duse în casă şi se luară în braţe cu sălbăticie, dar în curând
râdeau atât de tare, încât lui îi fu teamă că nu avea să poată face
dragoste, dar se dovedi că se îngrijorase degeaba.

582
 79
La miei

A doua zi dimineaţa luară fiecare câte un copil în şa şi ea-l

conduse împrejurul moşiei întinse şi deluroase. Pretutindeni, la
trecerea cailor, oile îşi ridicau din iarba grasă boturile albe, negre
sau cafenii. Ea îl duse peste tot cu mândrie. Alături de domeniul
lor, se aflau douăzeci şi şapte de ferme mici.
– Toţi fermierii sunt rudă cu mine.
– Câţi bărbaţi sunt acolo?
– Patruzeci şi unu.
– Toată familia ta se află aici?
– Aici sunt Cullenii. Şi familiile MacPhee şi Tedder sunt rudă cu
noi. MacPhee-ii locuiesc în dealurile acelea mici de la răsărit, la o
jumătate de zi de mers cu calul. Tedderii locuiesc puţin mai
departe, în nord, în vâlcea şi dincolo de râul cel mare.
– În toate trei familiile, câţi bărbaţi aveţi?
– Poate vreo sută cincizeci.
– Armata voastră, îşi strânse el buzele.
– Da. E liniştitor.
Lui i se părea că şirurile de oi de pe păşuni nu se mai sfârşesc.
– Ţinem turmele pentru lână şi carne. Carnea se strică repede,
aşa că o mâncăm toată. O să te saturi de friptură de oaie.
Apoi îl iniţie în afacerile familiei:
– Oile au început să fete, zise Mary şi zi şi noapte cineva trebuie
să fie lângă ele, să le ajute. Unii miei trebuie ucişi când au între
trei şi zece zile, ca să obţinem pielea cea mai fină.
După ce-i spuse aceste lucruri, îl lăsă pe mâna lui Craig. Peste
câteva ore, păstorii îl acceptară, văzând că ştia să ţină un cuţit în
mână şi nu se intimida în faţa unei naşteri.
Era uluit de metoda lor de a castra mieii masculi abia născuţi.
Muşcau gonadele fragede, apoi le scuipau într-o găleată.
– De ce faceţi asta? întrebă el.
Craig îi rânji cu gura însângerată.
– Trebuie să le tăiem boaşele, nu putem să lăsăm atâţia
berbeci.

583
 – De ce n-o faceţi cu cuţitul?
– Aşa am făcut tot timpul. Merge repede şi pe miei îl doare cel
mai puţin.
Rob îşi luă scalpelul de oţel fin şi în curând păstorii
recunoscură bombănind că şi modul lui de lucru era eficient. Nu le
spuse că se antrenase pe oameni, încercând să-i cruţe de durere
pe viitorii eunuci.
Văzu că păstorii erau spirite independente, fiecare având
calităţi aparte.
– Nu mă mir că m-ai vrut pe mine, îi spuse mai târziu lui Mary.
Toţi ceilalţi bărbaţi din ţara asta blestemată îţi sunt rude.
Ea îi zâmbi obosită, fiindcă jupuise toată ziua. Camera duhnea
a oaie, a sânge şi a carne şi mirosurile grele îi aduceau aminte de
maristan şi de spitalul de campanie din India.
– Acum, că am venit, poţi să eliberezi un alt păstor.
Zâmbetul îi pieri:
– Taci, îi spuse. Eşti nebun?
Îl luă de mână şi-l duse spre o clădire de piatră, cu trei camere
proaspăt văruite. Una era biroul. Alta era copia sălii de consultaţii
din Ispahan, cu mese şi dulapuri. Iar în cea de-a treia erau puse
bănci de lemn, unde bolnavii urmau să aştepte să fie văzuţi de
doctor.
Începu să înveţe mai mult despre oamenii din jur. Ostric era
muzicantul. Un cuţit de jupuit îi alunecase din mână şi-i tăiase
braţul, iar Rob îi opri sângele şi-l bandajă.
– O să mai pot cânta? întrebă Ostric neliniştit. Pe mâna asta ţin
greutatea cimpoiului.
– Peste câteva zile o să-ţi treacă, îl asigură Rob.
Peste puţin, trecând prin sala folosită pentru curăţatul şi
tăbăcitul pieilor, îl văzu pe Malcolm, bătrânul tată al lui Craig
Cullen, vărul lui Mary. Văzu că avea degetele chircite şi umflate şi
unghiile încovoiate.
– Tuşeşti rău, de multă vreme şi faci şi febră, îi spuse el
bătrânului.
– Cine ţi-a spus? întrebă Malcolm Cullen.
Erau degetele pe care Ibn Sina le numea „hipocratice”, care
trădau o boală de plămâni.
– Pot să văd după mâinile dumitale şi degetele de la picioare le
ai la fel, nu-i aşa?
Bătrânul dădu din cap.
– Mă poţi ajuta cu ceva?
584
 – Nu ştiu.
Îşi puse urechea pe pieptul lui şi auzi sunete ca ale vinului
când fermentează.
– Eşti plin de lichid. Vino la mine într-o dimineaţă. O să-ţi fac o
găurică între două coaste şi-o să trag apa, puţin câte puţin. Pe
urmă o să-ţi dau un regim şi nişte plante fumigante ca să te usuci.
În seara aceea, Mary îi zâmbi:
– Cum l-ai vrăjit pe bătrânul Malcolm? Le spune tuturor că eşti
un mare vindecător.
– Încă n-am făcut nimic ca să-l vindec.
A doua zi, nu veni nimeni la cabinetul lui, nici măcar Malcolm;
şi nici în ziua următoare. I se plânse lui Mary, care clătină din cap:
– N-o să vină nimeni până ce nu terminăm cu mieii.
Avea dreptate. Timp de zece zile nu se arătă nimeni. Apoi urmă
perioada dintre jupuit şi tuns şi când deschise uşa sălii de
aşteptare, băncile erau pline de oameni şi bătrânul Malcolm îi
dădu bună ziua.
După asta, veniră regulat şi din văile apropiate, căci se dusese
vestea că bărbatul lui Mary Cullen vindeca oamenii. Nu avuseseră
până atunci niciun doctor în Kilmarnock şi recunoscu în sinea lui
că aveau să treacă ani până să-i dezveţe de metodele cu care se
doftoriceau singuri. În plus îi aduceau şi animale bolnave şi nu se
sfiau să-l ducă în grajdurile lor. Învăţă să le lecuiască şi, când avu
ocazia, disecă oi şi vaci şi observă că alcătuirea lor internă nu
semăna deloc cu a porcului sau a omului.
În întunericul camerei lor, ţinând-o în braţe, încercă să-i
mulţumească pentru dispensar; oamenii îi spuseseră că fusese
primul lucru pe care-l făcuse Mary când ajunsese la Kilmarnock.
Ea se lipi de el:
– Cât ai rămâne lângă mine dacă nu te-aş lăsa să-ţi faci munca
ta, hakim?
Dar n-o spuse cu amărăciune şi-l sărută imediat, nelăsându-l
să răspundă.

585
 80
O promisiune onorată

Rob îşi luă băieţii cu el la cules de ierburi de leac, apoi le

uscară şi le pisară împreună. Stătea cu ei şi-i învăţa, arătându-le
frunzele şi florile. Le explică la ce era bună fiecare – la febră, dureri
de cap, guturai, crampe la stomac, oase înţepenite sau lipsă de
somn.
Craig Cullen ştia să meşterească obiecte din lemn şi-i făcu nişte
cutii de lemn acoperite, în care să-şi poată păstra ierburile. Cutiile
erau ornate cu nimfe, spiriduşi şi animale sălbatice, cioplite cu
iscusinţă. Văzându-le, Rob desenă şi el piesele necesare jocului de
şah.
– Ai putea să le faci din lemn?
Craig îl privi nedumerit:
– De ce să nu pot?
Rob îi desenă şi tabla cu pătrate. Fără să aibă nevoie de
îndrumări, Craig sculptă totul, aşa că el şi Mary îşi putură petrece
timpul liber jucând şah.
Rob era hotărât să înveţe limba locului. Mary nu avea cărţi, dar
începu să-l înveţe chiar ea, luând-o de la cele optsprezece litere ale
alfabetului. Având experienţa învăţării limbilor străine, munci cu
sârguinţă toată vara şi toamna şi la începutul iernii încerca să
rostească propoziţii scurte în scoţiană, spre amuzamentul
păstorilor şi al fiilor lui.
Aşa cum presupusese, iarna se dovedi aspră în locurile acelea.
Gerul se lăsă înainte de întâmpinarea Domnului. După aceea veni
sezonul bun de vânătoare, căci zăpada groasă le permitea să
urmărească lupii şi pisicile sălbatice care ameninţau oile. Serile,
oamenii se adunau în sala fermei celei mari, la foc. Craig venea cu
ceva de meşterit, alţii reparau hamuri şi curele sau se
îndeletniceau cu alte treburi care puteau fi făcute la căldură, în
compania cunoscuţilor. Uneori, Ostric cânta din cimpoi. În
Kilmarnock se fabrica un postav de lână extraordinar, din lâna
cenuşie a celor mai bune oi, vopsită cu licheni de stâncă. Ţeseau
în familiile lor, dar se adunau la foc pentru a dărăci şi a toarce

586
lâna. Apoi udau postavul cu apă cu săpun şi-l treceau dintr-o
mână în alta, frecându-l cu putere. Toate femeile cântau şi vocile
lor pe fondul cimpoiului lui Orie alcătuiau pentru Rob o muzică
ciudată şi impresionantă.

Cea mai apropiată capelă se afla la trei ore de călărit şi Rob

crezu că avea să reuşească să evite preoţii, dar într-o zi, în cea de-
a doua primăvară petrecută de el în Kilmarnock, în curte intră un
omuleţ durduliu, cu un zâmbet obosit.
– Părintele Domhnall! A venit părintele Domhnall! strigă Mary,
repezindu-se în întâmpinarea lui.
Cu toţii se adunară bucuroşi în jurul lui. El le adresă fiecăruia
câte un cuvânt de mângâiere, o întrebare, un zâmbet, ca un
stăpân bun slugilor lui, gândi Rob cu acreală.
Apoi se uită la Rob:
– Deci tu eşti bărbatul lui Mary Cullen.
– Da.
– Eşti pescar?
Întrebarea îl descumpăni:
– Pescuiesc păstrăvi.
– Aşa mă gândeam. Te-aş lua mâine la pescuit de somoni,
spuse el, iar Rob se învoi.
A doua zi, porniră amândoi către râul mic şi năvalnic.
Domhnall adusese două undiţe prea mari şi prea grele, cu cârlige
ascunse în mijlocul momelii îmbietoare:
– Ca nişte oameni pe care-i cunosc eu, observă Rob, iar preotul
îl privi curios.
Domhnall îi arătă cum să arunce momeala şi cum să mişte
pluta, imitând rotirile unui peşte mic. La început nu avură succes,
dar lui Rob nu-i păsa şi se lăsă legănat de vuietul apei. Soarele se
înălţase pe cer. Sus, în văzduh, plutea un vultur şi auzi în
apropiere ţipătul unei potârnichi.
Peştele trase momeala, plescăind din coadă. Apoi începu să
înoate în susul apei.
– Du-te după el, altfel rupe aţa sau sfâşie cârligul! strigă
Domhnall.
Rob fugea deja prin albie, târât de forţa somonului. Înainte ca
peştele să-şi consume rezerva de putere, aproape îl învinse,
prăvălindu-l în apa rece ca gheaţa, printre pietre şi bulboane. Îl
purta contra curentului. Domhnall îi strigă îndrumări până când
prinse ceva la undiţa lui şi fu nevoit să sară şi el în râu.
587
 Rob se lupta să ţină peştele în mijlocul apei, ca să-l obosească.
În cele din urmă, păru să-l ţină sub control, deşi atârna periculos
de greu la capătul cârligului. Îl târî în apa mică de la mal. Peştele
se zbătea slab şi cu un ultim efort, rupse cârligul, ieşind sfâşiat
din el. Rob îl privi împietrit alături de el, în timp ce sângele
întunecat îi ţâşnea prin branhii, apoi peştele alunecă spre apa
adâncă şi fu pierdut pentru el.
Rămase tremurând dezgustat, căci spuma sângerie îi spunea că
ucisese peştele, apoi îl irosise.
Porni mai mult din instinct în josul apei, până văzu în undă o
pată argintie. Îl mai pierdu de două ori până când somonul, încă
viu, fu oprit din alunecare de un bolovan din râu.
Fu nevoit să se scufunde în apa îngheţată, să-l ia în braţe şi să-
l care la mal, unde-i sfârşi agonia cu o piatră. Cântărea peste
douăsprezece kilograme.
Domhnall îşi aducea şi el la mal peştele, care nu era atât de
mare.
– Al tău ajunge pentru toţi, nu-i aşa?
Rob dădu din cap şi Domhnall îşi aruncă peştele înapoi în râu.
Aripioarele somonului plutiră la început inerte în curent, apoi
branhiile începură să-i pulseze şi licărul vieţii îi fulgeră spinarea
argintie. Când peştele începuse să înoate şi le dispăru din vedere,
Rob ştiu că preotul avea să-i fie prieten.

Îşi scoaseră hainele ude şi le întinseră pe o piatră încălzită de

soare, aşezându-se şi ei alături.
– Nu e aşa uşor ca la păstrăvi, oftă Domhnall.
– E ca şi cum întâi ai culege o floare, apoi ai tăia un copac,
admise Rob.
Era zgâriat şi lovit pe picioare din cauza căzăturilor din râu.
Îşi zâmbiră deschis.
Domhnall îşi scărpină burtica albă ca a unui peşte, apoi se
afundă în gânduri. Rob se aşteptase să-i pună întrebări, dar îşi
dădu seama că preotul făcea parte dintre oamenii care ascultau cu
atenţie şi cântăreau cu răbdare mişcările partenerului, calităţi care
l-ar fi făcut un jucător de şah redutabil, dacă ar fi ştiut jocul.
– Eu şi Mary nu ne-am căsătorit la biserică. Ştiaţi?
– Auzisem ceva.
– În toţi anii ăştia, am fost cununaţi cu adevărat, dar ne-am
jurat singuri.
Domhnall mormăi.
588
 Îi spuse preotului povestea lor. Nu încercă să minimalizeze
acuzaţiile care i se aduseseră la Londra.
– Mi-ar place să ne căsătoriţi, dar vă previn că probabil am fost
excomunicat.
Reflectară amândoi, tolăniţi la soare.
– Dacă episcopul auxiliar de Worcester a avut putere, a ocolit
acest lucru, spuse Domhnall. Un om atât de ambiţios preferă să
uite că are un frate decât să-l supună unui scandal bisericesc.
– Dar dacă nu m-a putut acoperi? întrebă Rob.
– Ai vreo dovadă sigură că eşti excomunicat? se încruntă
preotul.
– Nu, dar e posibil.
– Posibil? Eu nu-mi conduc parohia după temerile tale. Omule,
omule, ce au de-a face aceste temeri cu Christos? Eu m-am născut
în Prestwick. De când am fost hirotonisit, mă aflu aici şi sper să
mor tot aici. În afară de tine, n-am mai întâlnit pe nimeni din
Londra sau din Worcester. N-am primit niciodată vreo epistolă de
la episcopi. Crezi că Dumnezeu nu doreşte ca voi patru să deveniţi
o familie după legea creştină?
Rob îi zâmbi şi clătină din cap.

Fiii lor aveau să-şi amintească nunta părinţilor lor, ca s-o poată
povesti nepoţilor mai târziu. Slujba fu restrânsă şi paşnică. Mary
purta o rochie uşoară, argintie, cu o broşă de argint şi o curea de
piele argintată. Era o mireasă stăpânită, dar ochii îi străluceau
când părintele Domhnall declară că în ochii lui Dumnezeu, ea şi
copiii erau uniţi pentru totdeauna cu Robert Jeremy Cole.
După aceea, Mary le trimise invitaţii tuturor rudelor,
chemându-le să-l cunoască pe soţul ei.
În ziua stabilită, familiile MacPhee veniră din apus iar Tedder
de dincolo de marele râu. Veniră cu daruri, vânat, băutură,
plăcintă cu carne şi prăjituri cu fructe. La ferma lor, ţepuşele se
roteau cu boi, oi şi miei, şi nenumărate păsări se frigeau în jar.
Mary se alătură femeilor care cântau în sunetul harpelor, viorilor
cimpoiului şi trompetelor.
După-masă se desfăşurară întreceri sportive şi Rob îi cunoscu
pe bărbaţii din familie. Unii îl plăcură imediat, alţii nu. Încercă să
nu se uite prea fix la verii soţiei lui, care erau numeroşi. Mulţi se
îmbătară şi încercară să-l atragă şi pe mire să bea cu ei. El toastă
pentru Mary, copii şi neamuri, apoi glumi, zâmbi şi rămase treaz.
Seara, când petrecerea era în toi, porni prin curte, depăşind
589
casa şi ţarcurile. Era o noapte frumoasă, răcoroasă şi înstelată.
Simţea mirosul fripturii, auzea îndepărtat vocile oamenilor,
suprapunându-se peste rumegatul oilor şi mergând prin adierea
blândă a vântului, i se părea că simte cum îi răsar sub tălpi
rădăcinile înfipte adânc în pământul devenit al lui.

590
 81
Un cerc închis

Felul cum o femeie poate înflori a doua oară este misterios şi

minunat. După cinci ani, Mary rămase din nou însărcinată,
imediat după nunta lor. Era grijulie, cerând mai des ajutorul
bărbaţilor pentru muncile grele. Cei doi fii se ţineau după ea,
ajutând-o după puterile lor. Era uşor de văzut care dintre băieţi
avea să fie păstorul; şi Rob J. muncea uneori cu plăcere, dar Tam
era întotdeauna nerăbdător să dea de mâncare mieilor sau să ajute
la tuns. Mai avea şi alte calităţi; văzând contururile pe care le
scrijelea cu un băţ în pământ, tatăl lui îi dădu o tăbliţă din lemn
de pin şi un cărbune şi-l învăţă să deseneze. Şi nu fu nevoie să-l
instruiască să nu ocolească defectele modelelor din natură.
Pe peretele de lângă patul lui atârna carpeta cu stema
samanidă şi toţi ştiau că e darul lui de la un prieten de familie din
Persia. Mary şi Rob nu avură de înfruntat decât o dată adevărul pe
care se străduiseră să şi-l înăbuşe în minte. Văzându-l alergând
după o oaie rătăcită, Rob înţelese că nu l-ar fi ajutat cu nimic să
ştie că are în altă ţară o armată de fraţi străini.
– N-o să-i spunem niciodată.
– E al tău, spuse ea.
Se întoarse şi-l luă în braţe, lipindu-şi de el pântecul de unde
avea să se nască Jura Agnes, unica lor fiică.
Rob învăţă limba scoţienilor. Părintele Domhnall îi împrumută o
Biblie scrisă de nişte călugări irlandezi şi învăţă după ea scoţiana,
aşa cum învăţase persana după Coran.
Îşi agăţă „Omul transparent” şi „Femeia însărcinată” şi începu
să le dea băieţilor lecţii de anatomie şi să le răspundă la întrebări.
Adesea, când era chemat la un bolnav sau la un animal, lua unul
dintre copii sau pe amândoi cu el. Într-o zi, îl luă pe Rob J. cu el la
căsuţa lui Ostric, unde soţia acestuia, Ardis, zăcea pe moarte.
Băiatul îl privi cum prepara o băutură, apoi luă din mâna lui o
batistă umezită.
– Spal-o pe faţă, îi spuse tatăl.
Rob J. o făcu blând, având grijă să nu-i rănească buzele

591
crăpate. La sfârşit, Ardis bâjbâi după mâinile copilului şi le luă în
ale ei.
Rob văzu zâmbetul lui transformându-se în uimire. Băiatul păli
şi lăsă jos mâinile bolnavei.
– E în regulă, spuse el, luându-l pe Rob J. pe după umerii
micuţi. Nu-i nimic.
Avea numai şapte ani. Cu doi ani mai mic decât fusese el. Ştiu
că cercul vieţii lui se închisese.
O mângâie şi o îngriji pe Ardis. Când ieşiră afară, luă mâinile
lui Rob J. pentru ca băiatul să se liniştească, simţind vitalitatea
tatălui lui. Îl privi în ochi:
– Ceea ce ai simţit la Ardis şi viaţa pe care o simţi în mine…
este un dar de la Atotputernicul. Un dar bun. Să nu te temi de el.
Şi nu încerca să-l înţelegi acum. O să ai timp să-l înţelegi. Să nu-ţi
fie frică.
Obrajii copilului îşi recăpătară culoarea:
– Da, tăticule.
Îşi puse băiatul în şa şi încălecă în spatele lui, ducându-l
acasă.
Ardis muri după opt zile. Luni de zile după aceea, Rob J. nu
mai călcă pe la dispensar şi nu-l mai însoţi pe tatăl lui la bolnavi.
Rob nu-l îndemnă. Simţea că pornirea de a se implica în suferinţa
umană trebuie să vină din partea lui, chiar dacă era doar un copil.
Rob J. încercă să aibă grijă de turme, cu Tam. Apoi se apucă de
cules ierburi şi stătea toată ziua pe dealuri. Era nedumerit. Dar
avea încredere deplină în tatăl lui şi veni şi ziua când alergă după
el:
– Tăticule, pot veni cu tine? Să am grijă de cal?
Rob dădu din cap şi-l urcă în şa.
În curând Rob J. începu să vină la dispensar şi la nouă ani, îl
rugă pe tatăl lui să-l ia ucenic.

În anul următor naşterii fetiţei, Mary avu un al treilea fiu, pe

Nathanael Robertsson, Apoi născu un alt copil, care muri imediat
şi fu botezat Carrik Lyon Cole înainte de înmormântare. După alte
două sarcini pierdute, Mary nu mai rămase grea, deşi era încă la
vârsta când ar fi putut avea copii. Ştia că o durea, pentru că dorise
să-i dăruiască mulţi copii, dar îi părea bine văzând-o cum, încetul
cu încetul, îşi recapătă puterile.
Într-o zi, când fiul lor cel mai mic avea cinci ani, în Kilmarnock
poposi un om în caftan negru, cu pălărie de piele, ducând de frâu
592
un catâr împovărat.
– Pace ţie, îi spuse Rob în idiş, iar evreul rămase cu gura
căscată, apoi răspunse:
– Şi ţie, pace.
Era un om musculos, cu barba stufoasă, castanie, pielea arsă
de soare şi cute de epuizare în colţurile gurii şi ale ochilor. Îl
chema Dan ben Gamliel din Rouen şi se afla foarte departe de
casă.
Rob îi hrăni animalele, îi dădu apă să se spele şi-i puse în faţă
bucate îngăduite. Descoperi că uitase limba, dar îşi aminti cum se
binecuvântau pâinea şi vinul.
– Sunteţi evrei? întrebă mirat Dan ben Gamliel.
– Nu, creştini.
– Atunci, de ce faceţi asta?
– Avem o datorie mare, spuse Rob.
Copiii lui se uitau uluiţi la străinul acela ciudat, ascultând cum
tatăl lor rostea binecuvântarea într-o limbă necunoscută.
– Poate, după masă, vii cu mine în birou, propuse Rob însufleţit
de un entuziasm de mult uitat. Să stăm împreună şi să cugetăm
asupra poruncilor.
– Îmi pare rău, nu pot, bolborosi Dan ben Gamliel pălind. Eu
nu sunt un învăţat.
Ascunzându-şi dezamăgirea, Rob îi dădu un loc bun de dormit,
aşa cum i s-ar fi dat într-un sat evreiesc.
A doua zi, se sculă devreme. Îşi găsi şalul de rugăciune şi
filacteriile aduse din Persia şi se duse să i se alăture lui Dan ben
Gamliel la rugăciunea de dimineaţă.
Evreul îl privi uluit înfăşurându-şi curelele în forma literelor din
numele Celui Nedesluşit şi-i ascultă rugăciunile.
– Ştiu ce eşti, spuse el cu greutate. Un evreu apostat. Un om
care i-a întors spatele lui Dumnezeu şi nouă şi s-a dăruit altui
neam.
– Nu este aşa, îi spuse Rob, cu părere de rău că-i tulburase
rugăciunea. După ce termini, îţi voi explica.
Dar când se întoarse să-l cheme la masă, Dan ben Gamliel
plecase. Îşi luase calul şi catârul cu bocceaua cu mărfuri şi fugise
mai degrabă decât să înfrunte pericolul unui apostat.

Fu ultimul evreu pe care-l văzu Rob; nu mai avu niciodată

ocazia să vorbească idiş.
Simţea că-i dispar din minte şi cunoştinţele de persană şi într-o
593
dimineaţă se hotărî să traducă în engleză Canonul ca să nu uite
cuvintele şi să poată consulta cartea prinţului doctorilor. Îi luă un
timp înspăimântător de lung. Îşi spunea mereu că Ibn Sina nu
avusese nevoie, ca s-o scrie, de timpul necesar lui Robert Cole doar
ca s-o traducă!
Uneori îi părea rău că nu ajunsese la capăt cu studiul
poruncilor. Se gândea adesea la Jesse ben Benjamin, dar se
împăcă până la urmă cu trecutul – era greu să fii evreu! – şi ajunse
să nu mai pomenească de timpurile acelea. Doar copiilor le mai
povestea. Când se întrecură la fugă, pe dealuri, de sărbătoarea
sfântului Columb, le spuse povestea minunatului alergător Karim,
care câştigase un chatir. I se întâmpla când era prins de câte o
muncă de fiecare zi, curăţindu-şi penele de scris, tăind lemne sau
strângând zăpada, să simtă în nări mirosul deşertului noaptea, s-o
vadă în gând pe Fara Askari aprinzând lumânările de Sabat, să
audă trâmbiţatul furios al unui elefant de luptă sau să aibă
senzaţia de zbor provocată de goana pe cămilă. Toate erau însă
uitate, i se păreau ca o poveste depănată iarna lângă focul din
Kilmarnock, ţinutul acesta care devenise viaţa lui.
Copiii lui creşteau şi se schimbau, soţia i se înfrumuseţa cu
vârsta. Anotimpurile treceau. Singurul lucru care nu-l părăsea şi
nu se transforma era sensibilitatea de vindecător. Chemat noaptea
la patul bolnavilor sau intrând dimineaţa în dispensarul
aglomerat, le simţea întotdeauna suferinţa. Se grăbea să se arunce
în lupta cu boala. Şi îl încerca mereu, ca în prima zi petrecută la
maristan, recunoştinţa plină de veneraţie că era un ales, că mâna
Domnului îl alesese ca să-L slujească tocmai pe el, băiatul
Bărbierului.

594
 Note
Doctorul conţine două personaje care au existat în realitate, Ibn
Sina şi Al-Juzjani. A existat un şah pe nume Alā-al-Dawla, dar nu
s-au păstrat date despre el, iar personajul este compus din
portretele mai multor şahi.
Maristanul a fost reconstituit după descrierile spitalului
medieval Azudi, din Bagdad.
Multe dintre faptele şi farmecul secolului al unsprezecelea sunt
pierdute pentru totdeauna. În locurile unde nu existau informaţii
istorice, n-am ezitat să-mi folosesc imaginaţia; aceasta este o
ficţiune, nu relatarea unor fapte reale. Greşelile, mari sau mici,
făcute în încercarea de a recrea atmosfera acelui spaţiu şi timp,
îmi aparţin. Totuşi, acest roman n-ar fi existat fără ajutorul unor
biblioteci şi persoane.
Sunt recunoscător pentru permisul de liberă intrare în
bibliotecile Universităţii din Massachusetts şi pentru
împrumuturile de la alte biblioteci, făcute prin bunăvoinţa Edlei
Holrn.
Biblioteca Lamar Soutter a Centrului Medical din Worcester al
Universităţii din Massachusetts mi-a fost de mare folos pentru
cărţile de medicină şi istoria medicinei.
De asemenea, fiind numit „specialist” prin amabilitatea
conducerii de la Smith College, am avut acces la bibliotecile
William Allan Neilson şi Werner Josten, unde am găsit detalii
preţioase despre costumele epocii.
Barbara Zalenski, bibliotecară la biblioteca Belding Memorial
din Ashfield, Massachusetts, nu m-a refuzat niciodată, oricât de
mult ar fi trebuit să caute cărţile pe care i le ceream.
Kathleen M. Johnson, referentă la biblioteca Baker a colegiului
Harvard, mi-a trimis materiale despre istoria banilor în Evul
Mediu.
De asemenea, aş dori să mulţumesc bibliotecarilor şi
bibliotecilor de la Amherst College, Mount Holyoke College,
Brandeis University, Clark University, a facultăţilor de medicină de
la Harvard, bibliotecii publice din Boston şi consorţiului bibliotecar
Boston.
Au comparat anatomia umană şi cea a porcului pentru mine

595
Richard M. Jakowski, fiziopatolog veterinar din Tufts – New
England Veterinary Medical Center şi Susan L. Carpenter,
cercetătoare la laboratoarele Institutului Naţional al Sănătăţii din
Hamilton, Montana.
Timp de mai mulţi ani, rabinul Louis A. Rieser din Greenfield,
Massachusetts, a răspuns întrebărilor mele despre iudaism.
Rabinul Philip Kaplan al sinagogilor reunite din Boston mi-a
explicat detaliile ritualului tăierii vitelor.
Facultatea de geografie de la Clark University mi-a furnizat
hărţi şi informaţii despre lumea secolului al 11-lea.
Departamentul de limbi clasice al colegiului Holy Cross din
Worcester, Massachusetts, m-a ajutat la traducerile din limba
latină.
Robert Ruhloff, fierar din Ashfield, Massachusetts, mi-a povestit
despre oţelul din India şi mi-a arătat revista fierarilor.
Guvernatorul Phelps din Ashfield mi-a povestit despre pescuitul
de somon în Scoţia.
Am fost încurajat de Patricia Schartle Myrer, fosta mea agentă
literară (acum la pensie) şi de actualul meu agent, Eugene Winick,
de la McIntosh şi Otis, Inc. La sugestia lui Pal Myrer, am continuat
povestea destinului unei generaţii de doctori, cu o nouă carte, la
care lucrez în prezent.
Editura mea, Herman Gollob fiind reprezentantul ei ideal, m-a
ajutat mult să fac din publicarea acestei cărţi o experienţă plină de
semnificaţii.

Lise Gordon mi-a editat manuscrisul şi m-a încurajat cu

dragoste, alături de Jamie Gordon, Vincent Rico, Michael Gordon
şi Wendi Gordon.
Şi, ca întotdeauna, Lorraine Gordon m-a criticat cu
înţelepciune, căldură şi dragostea pentru care-i sunt atât de
recunoscător.
Ashfield, Massachusetts
26 Decembrie, 1985

596
597
 Noah Gordon

ȘAMAN

(Trilogia familiei Cole)

Cartea a doua

www.virtual-project.eu

Traducere de Ana-Gabriela Fruntelată

SHAMAN (1992)
Editura Vivaldi (2003)

598
 Noah Gordon (n. 11 noiembrie 1926 în Worcester-Massachusetts)
este un scriitor american. Gordon a absolvit în 1950 jurnalistica și
engleza la Boston University. A fost corespondent mai mulți ani la
publicația Boston Herald. Primul lui roman de succes a fost Rabinul. Au
urmat o serie de succese literare cu romanele Doctorul, Șamanul,
Matters of Choice . Unul dintre personajele din romanul Doctorul este
Avicenna. Cele mai recente romane ale sale se ocupă de teme ca
inchiziția și istoria culturii iudaice.
Opere:
- Rabinul (1965)
- Clinica: comitetul morții (1969)
- Diamantul Ierusalimului (1979)
- Doctorul (1986) (trilogia familiei Cole)
- Șaman (1992) (trilogia familiei Cole)
- Matters of Choice (1996) (trilogia familiei Cole)
- Ultimul evreu (2000)
- Sam and Other Animal Stories (2002) (povești pentru
copii)
- Catalanul (2007)

599
 Văzuse multe alte lucruri pe care i-ar fi plăcut să le deseneze dacă
medicina i-ar mai fi lăsat ceva timp și energie. Începuse ca student la
arte plastice în Edinburgh, o răzvrătire împotriva tradiției medicale a
familiei Cole, visând numai să devină pictor, mai ales că ai lui îl
credeau talentat. În al treilea an la Universitatea din Edinburgh i s-a
spus că are talent artistic, dar nu suficient. Era prea prozaic. Îi lipsea
imaginația vitală, viziunea metaforică. „Ai flacăra, dar îți lipsește
căldura”, îi spusese profesorul de portretistică, nu brutal, dar destul de
limpede. Fusese distrus până ce se petrecură două lucruri. În arhivele
prăfuite ale bibliotecii universitare dădu peste un desen anatomic. Era
foarte vechi, poate de dinainte de Leonardo, un mascul gol ce părea
tăiat pentru a releva organele și vasele de sânge. Se intitula „Al Doilea
Om Transparent” și văzu, șocat, dar și încântat, că fusese desenat de
unul din strămoșii săi, a cărui semnătură era vizibilă, „Robert Jeffrey
Cole, după un model de Robert Jeremy Cole”. Era o dovadă că mai mulți
dintre înaintașii săi fuseseră atât artiști, cât și medici. Iar două zile mai
târziu se aventură într-o sală de operație și îl văzu pe William
Fergusson, un geniu care opera cu siguranță absolută și viteză pentru a
minimaliza șocul provocat pacientului de durerea înfiorătoare.
Pentru prima oară, Rob J. înțelese lungul șir al doctorilor din familia
Cole în clipa în care căpătă certitudinea că cea mai formidabilă pânză
nu poate prețui cât o singură viață umană, în acea clipă, medicina îl
acapară.

600
Această carte este dedicată cu dragoste
lui Lorraine Gordon, lui Irving Cooper,
lui Cis și lui Ed Plotkin, lui Charlie Ritz
și memoriei dragi a Isei Ritz.

601
 I

ÎNTOARCEREA ACASĂ

22 aprilie 1864

602
 1

Pe drum de fier

Spirit of Des Moines semnaliză ascuțit în timp ce se apropia de gara

Cincinnati în răcoarea zorilor și a fost detectat de Șaman mai întâi ca
un tremur ușor în platforma de lemn a stației, apoi ca o zdruncinătură
mai pronunțată, pe care o simți clar, terminată într-o cutremurare.
Dintr-o dată monstrul era acolo, cu parfumul său de metal unsuros
încins și de abur, apropiindu-se amenințător de el prin semiîntunericul
cenușiu, încețoșat al zorilor, cu încheieturile de oțel strălucind pe
trupul de dragon negru, cu pistoanele puternice în mișcare, cu fumul
palid ridicându-se în urmă-i ca o coadă de balenă, ce se diluă și se topi
în dâre subțiri când locomotiva se opri.
În al treilea vagon, doar câteva dintre scaunele tari de lemn erau
libere, iar el se așeză pe unul dintre ele chiar când trenul își reluă
cursul zdruncinat. Trenurile erau încă o noutate, dar ele te obligau să
călătorești în compania prea multor oameni. Lui îi plăcea să
călătorească singur, pierdut în gânduri. Vagonul lung era plin cu
soldați, toboșari, fermieri și femei de toate categoriile, cu și fără copii
mici. Bineînțeles că plânsul copiilor nu îl deranja câtuși de puțin; dar
aerul era respingător, o combinație de ciorapi nespălați, țoale
murdare, digestii proaste, sudoare și fum de țigară și pipă. Fereastra
părea proiectată pentru a te pune la încercare, dar el era mare și
puternic și într-un final reuși să o ridice, un act ce se dovedi imediat a
fi o greșeală. Cu trei vagoane mai în față, coșul înalt al locomotivei
vărsa, în afară de fum, un amestec de funingine, zgură stinsă sau
arzând încă, cenușă, aruncate în urmă de viteza trenului, o parte
făcându-și loc prin fereastra deschisă. În curând, haina cea nouă a lui
Șaman era plină de cenușă. Tușind și bombănind exasperat, el închise
fereastra și își scutură haina.
De pe locul de vizavi, o femeie îl privi și zâmbi. Era probabil cu vreo
zece ani mai în vârstă ca el, îmbrăcată elegant, dar suficient de comod
pentru călătorie, într-o rochie cenușie de lână, cu fustă fără schelet de

603
sârmă, brodată cu pânză albastră, ce îi scotea în evidență părul blond.
Ochii li se întâlniseră o clipă înainte ca ai ei să se întoarcă în poală, la
dantela pe care o împletea. Șaman a fost ușurat să-și întoarcă privirea;
doliul nu era o perioadă potrivită pentru jocuri între bărbați și femei.
Își luase o carte nouă și importantă de citit, dar, de fiecare dată când
încerca să se concentreze, gândurile i se întorceau la Pa.
Controlorul își croise drum prin vagon până în spatele lui și Șaman
nu realiză prezența acestuia, până când nu a fost atins pe umăr.
Tresărind, se întoarse și văzu o față roșie, înfloritoare. Mustața
controlorului se termina în două vârfuri întoarse date cu ceară și avea
și o barbă ce începuse să încărunțească, dar care îi plăcu lui Șaman,
fiindcă îi lăsa gura clar vizibilă.
— Trebuie să fiți surd! spuse omul jovial. V-am cerut biletul de trei
ori, domnule.
Șaman îi zâmbi ușurat, fiindcă era o situație pe care o întâlnea
mereu și mereu în viața sa.
— Da. Sunt surd, răspunse el și îi întinse omului biletul.
Privi preria ce se desfășura în fața ochilor săi dincolo de fereastră,
dar nu era ceva care să merite atenție. Peisajul era monoton, iar trenul
mergea mult prea repede ca să poată observa ceva. Cea mai bună
modalitate de a călători era tot pe jos sau în șaua calului; dacă ajungeai
undeva și-ți era foame sau vroiai să te ușurezi, n-aveai decât să te
oprești și să-ți faci treaba. Când trenul trecea de locuri potrivite pentru
popas, ele se topeau în zare înainte să apuci să le observi. Cartea pe
care o adusese cu el era „Schițe din spital”, de o femeie din
Massachusetts, pe nume Alcott, care fusese soră medicală pe front încă
de la începutul războiului și ale cărei schițe despre agonia și condițiile
îngrozitoare din spitalele armatei creaseră rumoare în cercurile
medicale. Citind despre toate acestea se simțea și mai rău,
imaginându-și suferințele pe care le-ar putea încerca fratele său,
Bigger, care fusese dat dispărut în luptă ca cercetaș al Confederației.
Asta, se gândi el, dacă nu cumva Bigger era printre nenumărații morți
anonimi. Gândul morții îl aduse din nou la Pa și, simțind cum urcă în el
durerea, aruncă o privire disperată în jur.
În partea din față a vagonului, un băiețel numai piele și os începu să
vomite, iar mama sa, albă la față, așezată între mormane de boccele cu

604
încă alți trei copii mici, se aplecă și-i susținu fruntea ca să nu verse
peste bagaje. Când Șaman ajunse lângă ea, deja începuse să-l curețe.
— Pot să-l ajut? Sunt doctor.
— N-am bani să te plătesc.
El dădu din mână a refuz. Băiatul transpirase după criza de vomă,
dar avea fruntea rece când îl atinse. Ganglionii nu erau umflați, iar
ochii păreau suficient de strălucitori.
Ea era doamna Jonathan Sperber, după cum îi spuse când a fost
întrebată. Din Lima, Ohio. Mergea să se alăture soțului ei, care plecase
să găsească o nouă casă pentru el și familia sa, împreună cu alți
quakeri, în Springdale, la o sută de kilometri vest de Davenport.
Pacientul se numea Lester și avea opt ani. Era epuizat, dar culoarea
începuse să-i revină în obraji și nu părea a fi grav bolnav.
— Ce a mâncat?
Dintr-un sac unsuros, mâinile ei șovăitoare scoaseră la iveală un
cârnat făcut în casă. Era verzui și nările îi confirmară ce ochii îi
spuseseră deja. Iisuse!
— Uh… i-ai hrănit pe toți din chestia asta?
Ea încuviință din cap, iar el îi privi pe ceilalți copii plin de respect
pentru stomacurile lor.
— Ei, bine, nu poți să le mai dai și în continuare așa ceva. E stricat
cam de multă vreme.
Gura ei deveni o linie subțire.
— Nu chiar așa de demult. E bine sărat. Am mâncat și altele mai
rele. Dacă ar fi așa de rău, ar fi și ceilalți copii bolnavi, și eu la fel.
El știa destule despre cei ce plecau pentru concesionarea unui lot de
pământ, de orice religie ar fi fost ei, ca să înțeleagă ce îi spunea de fapt
femeia: cârnatul acela era tot ce aveau; îl mâncau stricat sau nu
mâncau nimic. Dădu din cap și se întoarse la locul său. Mâncarea lui
era într-un cornet răsucit dintr-o foaie din Cincinnati Comercial, trei
sandvișuri groase cu friptură de vacă și pâine neagră nemțească, o
tartă cu gem de zmeură și două mere cu care jonglă câteva clipe ca să-i
facă pe copii să râdă. Când îi dădu mâncarea doamnei Sperber, ea
deschise gura să protesteze, dar o închise imediat la loc. Soția unui
concesionar avea nevoie de o doză sănătoasă de realism.

605
 — Îți rămânem datori, prietene, spuse ea. De pe locul de vizavi,
femeia blondă privise totul, dar Șaman se cufundase din nou în cartea
sa când sosi a doua oară controlorul.
— Ia spune, te cunosc, tocmai mi-am dat seama. Ești băiatul
doctorului Cole, din Holden Crossing. Nu-i așa?
— Așa e. Șaman își dădu seama că îl identificase fiindcă era surd.
— Nu-ți mai amintești de mine, Frank Fletcher? Pe vremuri
cultivam porumb pe dealul Hooppole. Tatăl tău a avut grijă de noi
șapte, mai mult de șase ani, până am vândut totul și m-am angajat la
calea ferată și ne-am mutat în East Moline. Mi-aduc aminte că uneori,
când erai doar un puști, veneai, în spatele lui în șa, agățat strâns cu
mâinile de el, să nu cazi.
Vizitele acasă la bolnavi erau singurul mod în care tatăl său își putea
petrece ceva timp cu băieții lui și ei abia așteptau să i se alăture.
— Acum mi-amintesc, îi spuse lui Fletcher. Și casa ta. Cu lemnărie
albă și un grajd roșu, cu acoperiș de tablă. Pe cel propriu-zis îl foloseați
drept magazie.
— Așa e. Uneori veneai tu cu doctorul, alteori fratele tău, cum îl
cheamă? Bigger3?
— Alex, îl cheamă Alex.
— Mda. Unde e acum?
— În armată. Nu spuse care.
— Bineînțeles. Studiezi ca să devii preot? îl întrebă controlorul, cu
ochii la costumul negru care, cu douăzeci și patru de ore mai devreme,
atârna încă în magazinul Seligman’s din Cincinnati.
— Nu. Sunt doctor, ca și tatăl meu.
— Doamne! Nu pari destul de vârstnic pentru așa ceva!
El strânse din buze, fiindcă vârsta lui era o piedică și mai mare decât
surzenia.
— Sunt destul de bătrân. Am lucrat într-un spital din Ohio. Domnule
Fletcher… tatăl meu a murit marțea trecută.
Zâmbetul i se topi atât de total, încât nu lăsă nicio îndoială în
privința tristeții ce îl copleși.
— O! Îi pierdem pe cei mai buni, nu-i așa? Războiul?
— Se întorsese deja acasă. Telegrama pomenea de febră tifoidă.
Controlorul clătină din cap.
3 Cel mai mare (lb. engl.)

606
 — Vrei, te rog, să-i spui mamei dumitale că rugăciunile multor
oameni vor fi alături de ea?
Șaman îi mulțumi și îi spuse că mama sa le va fi recunoscătoare.
— Se urcă vânzători în tren la vreuna din stațiile care urmează?
— Nu. Toată lumea își aduce de mâncare. Omul îl privi îngrijorat. Nu
poți cumpăra nimic până la Kankakee, unde schimbi trenul. Pentru
numele Domnului, nu ți-au spus când ai cumpărat biletul?
— O, ba da. Eram doar curios.
Controlorul duse mâna la cozoroc în semn de salut și se îndepărtă.
Femeia de vizavi se ridică și luă din plasa de bagaje un coș mare din
coajă de stejar, acoperit cu un șervet frumos brodat, iar Șaman se
ridică și el s-o ajute.
Ea îi zâmbi.
— Trebuie să împărți cu mine, îi spuse ferm. După cum vezi, am
destulă mâncare să hrănesc o armată.
El nu a fost de acord, dar admise că poate avea destul pentru un
pluton. În curând, mânca pui fript, plăcintă cu dovleac și cartofi.
Domnul Fletcher, care se întoarse cu un sandviș cu șuncă, pe care îl
ceruse de undeva pentru Șaman, zâmbi larg și declară că dr. Cole era
mai priceput la cuceriri decât armata din Potomac, apoi plecă din nou,
cu intenția nedeclarată de a mânca sandvișul el însuși.
Șaman mâncă mai departe și vorbi, rușinat și uimit de foamea pe
care o simțea, cu toată durerea în urma morții tatălui său. Ea mai mult
vorbi decât mâncă. Numele ei era Martha McDonald. Soțul ei, Lyman,
era agent comercial în Rock Island pentru compania American Farm
Implements. Își exprimă regretul pentru pierderea suferită de Șaman.
Când îl servi, genunchii li se atinseră, creând un sentiment plăcut de
intimitate. El aflase de multă vreme că femeile reacționau la faptul că
era surd, fie simțind repulsie, fie excitare. Poate că cele din ultima
categorie erau stimulate de contactul vizual prelungit; ochii lui nu
părăseau fața persoanei care îi vorbea, o necesitate ce provenea din
faptul că trebuia să citească pe buze.
Nu-și făcea iluzii în privința înfățișării sale. Dar, dacă nu era frumos,
era voinic, fără să pară stângaci și exulta de energia bărbatului tânăr,
cu o sănătate excelentă, iar trăsăturile regulate și ochii albaștri
scrutători, pe care îi moștenea de la tatăl său, îl făceau cel puțin
atrăgător.

607
 Oricum, nimic din toate astea nu conta în ceea ce o privea pe
doamna McDonald. Își impusese o regulă – inviolabilă, ca și necesitatea
de a se spăla pe mâini înainte de a face o operație, de a nu se încurca
niciodată cu o femeie măritată. De îndată ce socoti că a sosit momentul
să o respingă fără a o insulta, îi mulțumi pentru prânzul excelent și se
mută la locul lui.
Își petrecu majoritatea după-amiezii cu ochii în carte. Louise Alcott
scria despre operații fără medicamente, care să ușureze durerea
provocată de tăieturi, despre bărbați murind din răni infectate, în
spitale în care domneau mizeria și corupția.
Moartea și suferința îl făceau întotdeauna să se întristeze, dar
durerea inutilă și moartea ce ar fi putut fi evitată îl scoteau din sărite.
Târziu, spre sfârșitul după-amiezii, domnul Fletcher își făcu apariția și
anunță că trenul călătorea cu 75 km pe oră, de trei ori mai mult față de
viteza unui cal în galop, și asta fără să obosească!
Un mesaj telegrafic îl anunțase pe Șaman despre moartea tatălui său
cu o dimineață mai târziu decât aceasta avusese loc. Se gândi cu uimire
că lumea se îndrepta grăbită spre o eră a transporturilor și
comunicațiilor rapide, a unor spitale noi și a unor metode noi de
tratament, în care chirurgia nu va mai însemna o tortură. Obosit de
gânduri mari, o dezbrăcă pe furiș din priviri pe Martha McDonald și
petrecu o plăcută, dar lașă, jumătate de oră imaginându-și un examen
medical ce se transforma în seducție, cea mai sigură și mai nevinovată
violare a jurământului hipocratic pe care îl depusese.
Diversiunea nu dură mult. Pa! Cu cât se apropia de casă, cu atât mai
greu îi era să accepte realitatea. Lacrimi își făcură loc îndărătul
pleoapelor. Medicii de douăzeci și unu de ani n-ar trebui să plângă în
public. Pa… Noaptea căzu, neagră, cu mult înainte să ajungă la
Kankakee, unde trebuia să schimbe trenul. Într-un final, dar prea
curând parcă, la mai puțin de unsprezece ore de la plecarea din
Cincinnati, domnul Fletcher anunță stația: „Ro-o-ock I-i-i-sla-a-and!”
Peronul era o oază de lumină. Cum coborî din tren, Șaman îl zări pe
Alden așteptându-l sub una din lămpile cu gaz. Angajatul îl bătu pe
braț, cu un zâmbet trist și o întâmpinare familiară.
— Din nou acasă, din nou acasă, plimbărețule.
— Bună, Alden. Rămaseră o clipă în lumină ca să poată vorbi. Ce
face ea? întrebă Șaman.

608
 — Ei, știi tu. La naiba. Încă nu realizează ce s-a întâmplat. N-a avut
prea mari șanse să fie singură, cu toată comunitatea pe capul ei și cu
reverendul Blackmer la ea în casă toată ziua.
Șaman dădu din cap. Pietatea inflexibilă a mamei sale era o piatră
de încercare pentru ei toți, dar dacă Prima Biserică Baptistă îi putea
ajuta să treacă de momentul ăsta, atunci nu-i putea fi decât
recunoscător.
Alden ghicise corect că Șaman va aduce doar un bagaj și își
permisese să ia cabrioleta, în loc de trăsură, prima având hățuri mai
bune. Calul era Boss, un armăsar cenușiu, castrat, la care tatăl lui
ținuse mult; Șaman îi mângâie botul înainte să se urce în cabrioletă.
După ce porniră, conversația deveni imposibilă, fiindcă nu putea vedea
fața lui Alden pe întuneric. Alden mirosea la fel ca întotdeauna, a fân și
a tutun, și a lână netoarsă și a whisky. Traversară Rocky River pe
podul de lemn și apoi urmară drumul spre nord-est în pas de trap.
Nu putea vedea pe unde treceau din cauza întunericului, dar
cunoștea fiecare copac și fiecare piatră. În unele locuri drumul era
prost, fiindcă zăpada se topise și lăsase în urmă numai noroi. După o
oră, Alden trase de hățuri, să lase calul să se odihnească, iar el și Șaman
coborâră și urinară la marginea terenului din vale al lui Hans Buckman
și făcură apoi câțiva pași, să-și dezmorțească încheieturile. În curând,
traversau podul îngust de peste propriul lor râu și partea de care se
temuse Șaman cel mai tare veni când casa și magazia apărură în față.
Până acum nu fusese nimic neobișnuit, Alden venise să-l ia de la Rock
Island și îl adusese acasă, dar, când sosiră, Pa nu avea să mai fie acolo,
să-l întâmpine. Niciodată.
Șaman nu se duse direct în casă, îl ajută pe Alden să deshame și îl
urmă în grajd, unde aprinse lampa de petrol, ca să poată vorbi. Alden
căută în fân și scoase o sticlă de whisky încă plină cam o treime, dar
Șaman clătină din cap.
— Ai devenit abstinent acolo, în Ohio?
— Nu. Era greu de explicat. Era un băutor slab, ca toți bărbații din
familia Cole, dar, mai important, cu mult timp în urmă, tatăl său îi
atrăsese atenția că alcoolul îndepărta Darul. Doar că nu prea mai beau
așa de mult, se justifică el.
— Ei, ești ca el. Dar în noaptea asta, ar trebui s-o faci.

609
 — Nu vreau ca ea să simtă că miros a alcool. Sunt destul de
îngrijorat din pricina ei ca să mai avem discuții și pentru asta. Dar lasă-
l aici. O să vin să iau sticla când mă duc la priveghi, după ce ea o să se
culce.
Alden încuviință din cap.
— Să fii răbdător cu ea, spuse după o ezitare. Știu că uneori e cam
dificilă, dar… îngheță de uimire când Șaman se apropie și îl strânse în
brațe. Asta nu făcea parte din relația dintre ei; bărbații nu obișnuiau să
se poarte așa. Angajatul îl bătu pe Șaman pe umăr, înțelegător. După o
clipă, spre ușurarea sa, Șaman stinse lampa și ieși afară, în întuneric,
luând-o spre bucătărie, unde, după ce toți ceilalți plecaseră, mama lui
aștepta.

610
 2

Moștenirea

Dimineața următoare, deși nivelul lichidului din sticla lui Alden

scăzuse doar cu vreo doi centimetri, capul lui Șaman zvâcnea. Dormise
prost; salteaua veche nu mai fusese umplută și recondiționată de ani
de zile. Își tăie bărbia în timp ce se rădea. La jumătatea dimineții, nimic
din toate acestea nu mai conta. Tatăl său fusese îngropat repede
fiindcă murise de febră tifoidă, dar slujba religioasă fusese amânată
până la venirea lui Șaman. Micuța Primă Biserică Baptistă gemea de
trei generații de pacienți aduși pe lume de tatăl său, tratați de el pentru
diverse boli, răni de glonț sau cuțit, oase rupte, erupții pe piele și
atâtea altele. Reverendul Lucian Blackmer rosti elogiul – destul de
călduros pentru a potoli animozitatea celor de față, totuși nu atât de
călduros ca cineva să-și facă iluzia că era bine și drept să mori ca dr.
Robert Judson Cole, fără a avea bunul simț să te alături singurei
biserici adevărate. Mama lui Șaman își exprimase de mai multe ori
recunoștința că, din respect pentru ea, domnul Blackmer permisese ca
soțul ei să fie îngropat în pământul bisericii.
Toată după-amiaza casa Cole a fost plină de oameni, cei mai mulți
dintre ei venind cu farfurii cu fripturi, budinci, plăcinte și musacale,
atât de multă mâncare, încât ocazia aproape căpătă aspect festiv. Chiar
Șaman se trezi ciugulind bucăți de inimă friptă, rece, felul lui preferat
de carne. Makwa-ikwa fusese cea care îl învățase s-o prețuiască; își
închipuise că e o delicatesă indiană, la fel ca veverița sau câinele fierte
și umplute și fusese plăcut surprins să descopere că mulți dintre
vecinii săi albi găteau și ei inima după tăierea unei vaci sau vânarea
unui cerb. Tocmai mai lua o bucată când o văzu pe Lillian Geiger
traversând camera spre mama lui. Era mai bătrână și mai muncită, dar
încă atrăgătoare totuși; de la mama ei moștenise Rachel frumusețea.
Lillian purta cea mai bună rochie de satin negru cu față din dantelă
neagră deasupra și un șal alb îndoit pe umeri, iar mica Stea a lui David
de argint îi atârna de un lănțișor pe decolteul frumos. El observă cât
611
era de atentă salutându-i pe unii dintre oaspeți; pentru că unii dintre ei
ar fi putut saluta – cu reținere – o evreică, dar niciodată pe o partizană
a sudiștilor. Lillian era verișoară cu Judah Benjamin, secretarul de stat
confederat, iar soțul ei, Jay, plecase la începutul războiului în Carolina
de Sud, locul său de baștină, pentru a se alătura Armatei Confederației,
cu doi dintre cei trei frați ai săi.
Până să ajungă în dreptul lui Șaman, zâmbetul ei era deja forțat.
— Mătușă Lillian, o întâmpină el.
Nu îi era mătușă, dar familiile Geiger și Cole fuseseră ca și rude de
când ținea el minte și întotdeauna i se adresase așa. Ochii ei se
îmblânziră.
— Bună ziua, Rob J., îi spuse cu tonul ei tandru atât de cunoscut lui;
nimeni nu îi spunea așa – toată lumea îl numea astfel pe tatăl său – dar
Lillian rar i se adresase cu Șaman. Îl sărută pe obraz și nu se mai obosi
să-i transmită condoleanțe.
Din ce aflase de la Jason, spuse apoi, ceea ce se întâmpla rar, fiindcă
scrisorile lui trebuia să străbată liniile inamice, soțul ei era sănătos și
nu părea a fi în pericol. Farmacist de meserie, fusese numit
administrator al unui mic spital militar din Georgia când se înrolase,
iar acum era comandant al unui spital mai mare pe malurile lui James
River în Virginia.
În ultima lui scrisoare, mai spuse ea, scria că fratele lui, Joseph
Reuben Geiger, farmacist ca și ceilalți bărbați din familia lor, dar care
se înrolase la cavalerie, fusese ucis în bătălie sub comanda lui Stuart.
Șaman dădu din cap sobru, și el fără să dea glas regretelor pe care
oamenii și le exprimă în asemenea ocazii.
— Și ce mai fac copiii?
— Ei sunt bine. Băieții au crescut atât că Jay n-o să-i recunoască!
Mănâncă mai dihai ca tigrii.
— Și Rachel?
— Și-a pierdut soțul, pe Joe Regensberg, în iunie. A murit de febră
tifoidă, ca tatăl tău.
— O, spuse el cu un oftat. Am auzit că febra tifoidă a făcut victime la
Chicago vara trecută. Ea e bine?
— O, da. Rachel e foarte bine, la fel și copiii. Are un fiu și o fiică.
Lillian ezită. Se întâlnește cu un bărbat, un văr de-al lui Joe. Logodna
lor va fi anunțată când se termină anul ei de doliu.

612
 Ah! Surprinzător că încă mai conta atât pentru el, că îl lovea atât de
adânc.
— Și cum te simți ca bunică?
— Sunt încântată, spuse ea și, depărtându-se de el, începu să discute
încet cu doamna Pratt, al cărei pământ se învecina cu al familiei Geiger.
Spre seară, Șaman umplu o farfurie cu mâncare și porni spre micuța
cabană a lui Alden Kimball, care mirosea totdeauna a fum. Angajatul
stătea numai în izmene pe o bancă și sorbea dintr-o cană. Picioarele îi
erau curate, se spălase în cinstea serviciului funerar. Cealaltă pereche
de izmene, din bumbac, pe care o mai avea, mai mult cenușie decât
albă, era atârnată la uscat în mijlocul camerei, pe o funie.
Șaman refuză din cap cana ce îi era întinsă. Se așeză pe unicul scaun
de lemn și îl privi pe Alden cum mânca.
— Dac-ar fi fost după mine, l-aș fi îngropat pe Pa pe pământul
nostru, cu fața spre râu.
Alden clătină din cap.
— Ea nici n-ar fi vrut să audă. Ar fi fost prea aproape de mormântul
indiencei. Înainte ca ea să fie… ucisă, spuse el cu șovăire, oamenii
vorbeau cam mult despre ei doi. Mama ta era grozav de geloasă.
Șaman era curios să pună întrebări despre Makwa și despre mama
și tatăl său, dar nu i se păru corect să-și bârfească părinții cu Alden.
Așa că își luă rămas bun și ieși. Se lăsase seara când coborî spre râu,
către ruinele fostului hedonoso-te al Makwei-ikwa.
Un capăt al casei lungi era intact, dar celălalt se prăbușise, iar
bârnele și crengile se încovoiaseră, alcătuind un culcuș prielnic pentru
șerpi și rozătoare.
— M-am întors, spuse.
Simți prezența Makwei. Era moartă de multă vreme; ce simțea față
de ea acum era un regret ce pălea în fața durerii pentru tatăl său. Ar fi
vrut să afle alinare, dar nu simți decât mânia ei teribilă, atât de acut că
i se zbârli părul pe ceafă. Nu departe se afla mormântul ei, fără vreun
semn, dar bine îngrijit, cu iarba tăiată și marginile plantate cu crini
galbeni sălbatici, aduși de pe poteca de pe malul râului. Frunzulițele
verzi răsăreau deja din pământul ud. Știa că tatăl său a fost cel care
îngrijea mormântul și îngenunche să smulgă câteva buruieni dintre
flori.

613
 Se întunecase aproape de tot. Avu impresia că simte cum Makwa
încearcă să-i spună ceva. I se mai întâmplase asta și aproape crezuse
întotdeauna că de aceea simțea furia ei, fiindcă ea nu-i putea spune
cine o omorâse. Ar fi vrut s-o întrebe ce să facă mai departe, acum că
Pa nu mai era. Vântul încreți suprafața apei. Văzu primele stele palide
și se cutremură de un fior. Frigul iernii încă mai zăbovește, se gândi în
timp ce se îndrepta spre casă.

În ziua următoare știa că ar trebui să stea acasă, în caz că mai venea

cineva să-și exprime regretele, dar descoperi că nu era în stare. Se
îmbrăcă în haine de lucru și își petrecu dimineața scăldând oile cu
Alden, pentru deparazitare. Apăruseră miei noi și îi castră pe masculi,
iar Alden îi ceru fuduliile să le prăjească pentru cină, cu ouă.
După-amiaza se îmbăie și îmbrăcă din nou costumul negru, apoi se
așeză în salon cu mama lui.
— Mai bine aruncă o privire la lucrurile tatălui tău și vezi ce trebuie
dat din ele și cui, îi spuse ea.
Chiar și cu părul blond încărunțit aproape de tot, mama sa era una
dintre cele mai interesante femei pe care le văzuse vreodată, cu nasul
ei frumos, lung și gura senzuală, între ei doi fusese totdeauna o rezervă
și încă mai era acolo și ea îi simți totuși reținerea.
— Tot va trebui s-o faci, mai devreme sau mai târziu, Robert, îi
spuse.
Se pregătea să meargă la biserică, să ducă farfuriile și platourile
goale, pentru ca cei care aduseseră mâncare la înmormântare să și le
poată recupera, iar el se oferi să le care în locul ei. Dar ea dorea să
treacă și pe la reverendul Blackmer.
— Vino și tu, îi spuse, dar el clătină din cap, știind că asta
presupunea o nouă și lungă predică despre cum ar trebui el să accepte
să primească Duhul Sfânt.
Puterea și prozaismul cu care mama sa credea în rai și în iad îl
uimeau continuu. Amintindu-și certurile ei cu tatăl său, știu cât trebuia
ea să sufere acum și cât de neliniștită trebuia să fie, fiindcă totdeauna o
torturase gândul că soțul ei, refuzând botezul, nu o va aștepta în
paradis.
Ea ridică mâna și arătă pe fereastra deschisă.
— Vine cineva călare.

614
 Așteptă o clipă și îi zâmbi larg.
— O femeie l-a întrebat pe Alden dacă doctorul e aici, spune că soțul
ei s-a rănit la ei acasă. Alden i-a spus că doctorul a murit. „Și doctorul
tânăr?” întreabă femeia. Alden îi spune: „O, el nu, el e aici”.
Și lui Șaman i se păru caraghioasă situația. Ea deja se îndreptă spre
locul unde aștepta trusa medicală a lui Rob J., lângă ușă, și i-o întinse
fiului său.
— Ia trăsura, e gata pregătită. Eu o să merg mai târziu la biserică.

Femeia era Liddy Geacher. Ea și soțul ei, Henry, cumpăraseră

pământul lui Buchanan când Șaman fusese plecat. El știa drumul, era la
numai câțiva kilometri. Geacher căzuse de pe o căpiță de fân. Îl
găsiseră întins în locul unde căzuse, respirând greu, dureros. Gemu
când încercară să-l dezbrace, așa că Șaman trebui să-i taie hainele, cu
grijă să respecte cusăturile, ca doamna Geacher să le poată coase la loc.
Nu era sânge, doar o vânătaie urâtă și glezna stângă umflată. Din
geantă-Șaman scoase stetoscopul tatălui său.
— Vino aici, te rog. Vreau să-mi spui ce auzi, îi ceru femeii și îi puse
aparatul la urechi. Ochii doamnei Geacher se măriră când plasă
receptorul pe pieptul bărbatului ei. O lăsă să asculte mult, în timp ce
palpa pulsul bărbatului cu mâna liberă.
— Bum-bum-bum-bum-bum! șopti ea.
Șaman zâmbi. Pulsul lui Henry Geacher era rapid și cine ar fi putut
să-l învinuiască pentru asta?
— Ce altceva mai auzi? Nu te grăbi.
Ea ascultă un timp.
— Nicio pârâitură, ca și cum cineva ar călca pe paie uscate?
Ea clătină din cap.
— Bum-bum-bum.
Bine, niciuna dintre coastele rupte nu atinsese plămânul. Îi scoase
femeii stetoscopul de la urechi și apoi palpă cu grijă, cu amândouă
mâinile, fiecare centimetru din corpul lui Geacher. Lipsit de auz, era
obligat să fie mai atent și mai perspicace cu toate celelalte simțuri
decât mulți alți doctori. Când prinse mâinile bărbatului, dădu din cap a
satisfacție la ceea ce îi comunica Darul.
Geacher avusese noroc, aterizase pe destul fân ca să scape ușor. Își
rupsese coastele, dar Șaman nu găsi niciun semn de fracturi mai grave.

615
Își spuse că erau fisurate coastele de la a cincea la a opta, și posibil și a
noua. După ce le legă, Geacher începu să respire mai ușor. Șaman îi
bandajă și glezna și apoi scoase o sticlă cu analgezicul tatălui său din
geantă, mai mult alcool cu puțină morfină și câteva ierburi.
— O să aibă dureri. Două linguri la fiecare oră.
Un dolar pentru vizita acasă, cincizeci de cenți pentru bandaj,
cincizeci pentru doctorie. Dar nu rezolvase totul. Cei mai apropiați
vecini ai lui Geacher erau familia Reisman, la zece minute călare.
Șaman se duse până acolo și vorbi cu Tod Reisman și cu fiul său Dave,
care au fost de acord să treacă și să se ocupe de ferma Geacher, până ce
Henry se va putea ridica.
Îl mână pe Boss încet până acasă, savurând primăvara. Pământul
negru era încă prea umed pentru arat. În dimineața aceea, pe pajiștea
lor, văzuse răsărind primele flori: brândușele violete, brebeneii, floxul
roz de prerie, iar în câteva săptămâni câmpurile vor fi smălțuite în cele
mai vii culori. Respiră încântat parfumul dulce, greu, atât de familiar, al
pământului umed.
Când ajunse acasă, nu găsi pe nimeni și coșul de ouă lipsea din cuiul
lui, ceea ce însemna că mama sa era la cotețe. Nu se duse s-o caute.
Examină geanta medicală înainte de a o pune la locul ei de lângă ușă,
de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Pielea era uzată, dar era o
piele de vacă bună și avea să mai reziste încă multă vreme. Înăuntru,
instrumentele, bandajele și doctoriile erau așa cum le aranjase tatăl lui
cu propriile mâini, în ordine, la îndemână pentru orice situație.
Șaman intră în birou și începu o inspecție metodică a lucrurilor
tatălui său, căutând prin sertare, deschizând scrinul încrustat,
separând totul în trei categorii: pentru mama lui, mai întâi, toate
obiectele mici care ar fi putut avea valoare sentimentală; pentru
Bigger, cele circa zece pulovere împletite de Sarah Cole din propria lor
lână ca să-i țină de cald doctorului la vizitele din timpul nopții,
echipamentul de pescuit și vânătoare al tatălui său și o comoară
suficient de nouă, pe care Șaman o văzu pentru prima oară, un
revolver Colt de calibrul 44 al Marinei Texane, cu mâner de lemn negru
și țeavă de 11 centimetri. Pistolul a fost un șoc și o surpriză. Deși tatăl
său, pacifist convins, fusese de acord în cele din urmă să trateze
trupele unioniste, o făcuse întotdeauna cu pretenția clară că el era non

616
combatant și nu va purta arme; de ce, atunci, achiziționase un pistol
atât de scump?
Cărțile de medicină, microscopul, trusa medicală și ierburile și
drogurile din farmacie îi vor aparține lui Șaman. În dulapul de sub
microscop era o colecție de cărți, câteva volume legate, din hârtie
bună. Când Șaman se uită prin ele, văzu că era jurnalul de o viață al
tatălui său.
Volumul pe care îl alese la întâmplare fusese scris în 1842.
Răsfoindu-l, Șaman găsi o colecție bogată, pe jumătate haotică, de note
medicale, farmacologie și gânduri intime. Jurnalul era plin de schițe –
figuri, desene anatomice, portretul în întregime al unei femei goale;
era, realiză el, mama sa. Studie fața tânără și se holbă fascinat la carnea
interzisă, conștient că în pântecul evident gravid fusese un fetus ce
avea să devină el însuși. Deschise un alt volum, scris mai devreme,
când Robert Judson Cole era tânăr, în Boston, abia coborât de pe vasul
ce-l adusese din Scoția. Și aici era un nud de femeie, de data asta o față
necunoscută lui Șaman, cu trăsăturile estompate, dar cu vulva
desenată cu detalii clinice și se trezi citind despre aventura pe care
tatăl său o avusese cu o femeie în hotelul în care locuise.
Citind întreaga poveste, se simți mai tânăr, mai mic. Anii o luară
înapoi. Pământul și-a inversat rotirea și misterele fragile și tulburările
tinereții au fost regăsite. Era din nou copil, citind cărți interzise chiar
în această bibliotecă, căutând cuvinte și poze care să-i dezvăluie
fiecare secret al lucrurilor, poate uluitor de minunate, pe care bărbații
le făceau cu femeile. Stătu acolo tremurând, așteptând parcă să intre
tatăl său și să-l prindă asupra faptului.
Apoi simți vibrația ușii din spate, închisă ferm de mama lui, care se
întorcea cu ouăle și se forță să închidă jurnalul și să-l pună la loc în
dulap.
La cină îi spuse mamei că începuse să trieze lucrurile tatălui său și
că va aduce o ladă goală din pod să pună ce urma să-i revină fratelui
său.
Între ei rămase suspendată întrebarea nerostită, dacă Alex mai era
sau nu în viață pentru a se întoarce să folosească lucrurile acelea, dar
apoi Sarah își reveni și înclină din cap.
— Bine, spuse vizibil ușurată că se ocupa el de asta.

617
 În noaptea aceea, neputând să doarmă, își spuse că a citi jurnalele ar
însemna să devină un intrus în viețile părinților săi, poate chiar în
dormitorul lor și că trebuie să le ardă, mai bine. Dar logica îi șopti că
tatăl său le-a scris ca să înregistreze ceea ce fusese important în viața
lui, iar acum Șaman, întins pe patul incomod, se întrebă care era
adevărul despre viața și moartea Makwei-ikwa și își spuse îngrijorat că
acest adevăr ascuns ar putea conține pericole neștiute.
Într-un târziu se sculă și aprinse lampa, pe care o luă cu el jos,
mergând încet, să nu-și trezească mama.
Potrivi fitilul și înălță flacăra la maximum. Lumina abia dacă era
suficientă pentru citit. Biroul era friguros, în acel moment al nopții. Dar
Șaman luă primul volum și începu să citească și curând uită de lumină
și de temperatură, căci începu să afle mai multe decât ar fi vrut
vreodată să știe despre tatăl său și despre el însuși.

618
 II

O PÂNZĂ NOUĂ O PICTURĂ NOUĂ

11 martie 1839

619
 3

Imigrantul

Rob J. Cole văzu pentru prima oară Lumea Nouă într-o zi cețoasă, de
primăvară, când pachebotul Cormorant – o corabie greoaie cu trei
punți pătrate și o navigație proastă, dar cu mândria unei Black Ball
Line – a fost absorbit într-un port spațios de marea care creștea și a
lăsat ancora în valurile agitate. Bostonul de est nu era cine știe ce, vreo
două străduțe cu case de lemn prost construite, dar de pe chei, pentru
trei pence, luă un feribot cu aburi care își croi drum printr-o
aglomerare impresionantă de vase, de-a lungul portului, până la cheiul
principal, o lăbărțare de locuințe muncitorești și magazine mirosind
familiar a pește stricat, cală de corabie și funie gudronată, ca orice port
scoțian.
Era înalt și solid, mai mare decât majoritatea bărbaților. Când
coborî pe străduțele pietruite ce se depărtau de apă, mersul îi era
greoi, fiindcă voiajul lung îi înmuiase oasele. Pe umărul stâng purta
cufărul greu, iar sub brațul drept, ca și cum ar fi ținut o femeie de talie,
ducea un instrument mare cu coarde. Absorbi America prin toți porii.
Străzi înguste, abia lăsând loc trăsurilor și căruțelor. Majoritatea
clădirilor erau din lemn sau cărămidă foarte roșie. Magazine bine
aprovizionate, cu firme colorate, scrise cu litere aurite. Încercă să nu se
uite după femeile care intrau și ieșeau din magazine, deși simțea o
nevoie aproape imperioasă să miroasă o femeie.
Pătrunse într-un hotel, The American House, dar a fost intimidat de
candelabre și de covoarele turcești, realizând că prețurile erau prea
mari. Într-o cantină pe Union Street mâncă o supă de pește și întrebă
doi chelneri unde poate găsi o cameră curată și ieftină.
— Hotărăște-te, omule, va fi sau una, sau cealaltă, îi spuse unul
dintre ei. Dar celălalt chelner clătină din cap și-l trimise la pensiunea
doamnei Burton pe Spring Lane.
Singura cameră liberă fusese construită pentru servitori și împărțea
podul cu camerele angajaților și a subretei. Era mică, la capătul a trei

620
etaje de scări, sub streașină, cu siguranță fierbinte vara și friguroasă
iarna. Înăuntru erau un pat îngust, o masă micuță cu un lighean ciobit
și o oală de noapte albă acoperită cu un șervet de pânză brodat cu flori
albastre. Micul dejun – porridge, biscuiți și un ou de găină – era inclus
în prețul de un dolar și jumătate pe săptămână, îi spuse Louise Burton.
Era o văduvă gălbejită, de vreo 60 de ani, cu o privire directă.
— Ce e obiectul ăsta?
— Se numește viola da gamba.
— Îți câștigi existența ca muzician?
— Nu, cânt de plăcere. Îmi câștig existența ca doctor.
Ea dădu din cap a îndoială. Ceru plata înainte și îi recomandă un
local pe Beacon Street, unde putea lua cina pentru un dolar pe
săptămână.
Căzu în pat imediat ce ea plecă. Dormi toată după-amiaza și seara și
noaptea, fără vise, simțind totuși clătinatul și țiuitul vaporului, dar
dimineața se trezi din nou tânăr. Când coborî pentru micul dejun se
așeză lângă un alt chiriaș, Stanley Finch, care lucra în atelierul unui
pălărier, pe Summer Street. De la Finch află două lucruri de maxim
interes: apa putea fi încălzită și turnată printr-o țeavă de metal de
către portar, Lem Raskin, pentru 25 de cenți, iar Bostonul avea trei
spitale, Massachusetts General, Lying-in și Infirmeria de Ochi și Urechi.
După-masă moțăi satisfăcut în baie, frecându-se numai când se răci
apa, apoi se strădui să-și facă hainele să arate cât mai prezentabil
posibil. Când coborî scările, fata în casă ședea în genunchi, frecând
podeaua. Brațele goale îi erau pline de pistrui, iar fesele rotunde
tremurau de vigoarea cu care freca. O față de cumătră ursuză privi
după el când trecu și el văzu că sub bonetă părul ei avea culoarea care-
i plăcea cel mai puțin, o nuanță de morcovi curățați.
La spitalul Massachusetts General așteptă jumătate de dimineață
până a fost intervievat de dr. Walter Channing, care, fără să piardă
vremea, îi spuse că spitalul nu avea nevoie de doctori noi. Experiența
se repetă întocmai și la celelalte două spitale. La Lying-in, un doctor
tânăr, David Humphreys Storer, clătină din cap înțelegător:
— Școala medicală Harvard ne dă în fiecare an doctori care trebuie
să stea la coadă pentru slujbe, dr. Cole. Adevărul e că un nou venit n-
are prea multe șanse.

621
 Rob J. știa și ceea ce nu spusese dr. Storer: unii dintre absolvenții
locali erau ajutați de prestigiul familiei și de relații, la fel cum în
Edinburgh el se bucurase de avantajul de a face parte din seria
doctorilor Cole.
— Eu aș încerca în alt oraș, poate Providence, sau New Haven, îi mai
spuse dr. Storer, iar Rob J. mormăi niște mulțumiri și plecă.
Dar un moment mai târziu, Storer veni alergând după el.
— Există o mică posibilitate, spuse el. Trebuie să vorbești cu dr.
Walter Aldrich.
Cabinetul doctorului era chiar la el acasă. Într-o căsuță bine
întreținută cu rame albe la ferestre, în partea de sud a pajiștii verzi pe
care aici o numeau Common. Erau orele de vizită și Rob J. avu mult de
așteptat. Dr. Aldrich era un om corpolent, cu o barbă mare, căruntă, ce
nu reușea să-i ascundă gura subțire ca o crestătură de cuțit. Ascultă ce
avea Rob J. de spus, întrerupând din când în când cu o întrebare.
— Spitalul Universitar din Edinburgh? Ai lucrat direct cu chirurgul
William Fergusson? De ce ai părăsit un loc ca ăsta?
— Dacă nu plecam, aș fi fost deportat în Australia. Era conștient că
singura lui șansă era să spună adevărul. Am scris un pamflet care a
condus la o revoltă industrială împotriva coroanei Angliei, care de ani
însângerează Scoția. Au fost lupte și au fost uciși oameni.
— Ai fost sincer, clătină din cap dr. Aldrich. Un bărbat trebuie să
lupte pentru binele țării sale. Și tatăl și bunicul meu s-au luptat cu
englezii. Îl privi pe Rob J. cu un aer critic. Ar fi o șansă. Cu un fond de
caritate care trimite doctori să consulte sărăcimea orașului.
Suna ca o slujbă murdară, fără perspective; dr. Aldrich spuse că cei
mai mulți doctori erau plătiți cu cincizeci de dolari pe an și se bucurau
că pot căpăta experiență, iar Rob J. se întrebă ce ar putea învăța un
doctor din Edinburgh într-o mahala provincială.
— Dacă te alături Dispensarului Boston, pot aranja pentru tine să
lucrezi serile ca docent în laboratorul de anatomie al Școlii Medicale
Tremont. Asta o să-ți aducă încă două sute cincizeci de dolari pe an.
— Mă îndoiesc că mă voi putea descurca numai cu trei sute de
dolari pe an, domnule. Practic, nu am niciun fel de fonduri.
— N-am altceva să-ți ofer. De fapt, venitul tău va fi de trei sute
cincizeci de dolari. Vei lucra în Districtul Opt, pentru care consiliul de

622
conducere al Dispensarului tocmai a votat o plată de o sută de dolari în
loc de cincizeci, pentru medicul consultant.
— Ce e cu Districtul Opt de merită o plată dublă față de alte zone?
Acum era rândul dr. Aldrich să mimeze candoarea:
— Acolo locuiesc irlandezii, spuse pe un ton subțire și livid ca și
buzele sale.

În dimineața următoare, Rob J. urcă scările șubrede din Washington

Street 109 și intră în farmacia strâmtă care constituia unicul birou al
Dispensarului Boston. Era deja aglomerat cu doctori ce își așteptau
programările pentru consultațiile zilnice. Directorul, Charles K. Wilson,
a fost brusc mai eficient când veni rândul lui Rob J.:
— Așa. Un nou doctor pentru Districtul Opt, este? Ei bine, zona asta
n-a fost acoperită de nimeni în ultima vreme. Astea te așteaptă pe tine,
spuse întinzându-i un teanc de bilete, fiecare purtând un număr și o
adresă.
Wilson îi explică regulile și îi descrise Districtul Opt. Broad Street se
întindea între docuri și aglomerarea confuză de locuințe din Fort Hill.
Pe vremea când orașul era nou, locuitorii erau mici negustori care își
construiseră case încăpătoare, ca să fie aproape de magazine și de
afacerile ce se derulau pe malul oceanului. Cu timpul, se mutaseră pe
străzi mai luxoase, iar casele fuseseră ocupate de muncitori yankei, iar
apoi de alții cu origini mai modeste, pe măsură ce locuințele se
subdivizau; și, în final, de imigranții irlandezi care nu încetau să curgă
din calele vapoarelor. În vremea asta, casele enorme se dărăpănaseră
și se degradaseră, fiind subdivizate și subînchiriate la prețuri
nejustificat de mari. Magazinele fuseseră convertite în aglomerări de
cămăruțe fără nicio sursă de aer sau lumină, iar spațiul era insuficient
într-o asemenea măsură, încât lângă sau în spatele oricărei structuri
existente se ridicaseră barăci șubrede și urâte. Rezultatul era o mahala
viciată în care, într-o singură cameră, ajungeau uneori să trăiască până
la doisprezece oameni – copii, neveste, bărbați, frați, surori – uneori
dormind toți în același pat.
Urmând instrucțiunile lui Wilson, găsi Districtul Opt. Duhoarea din
Broad Street, miasma prea puținelor toalete folosite de prea mulți
oameni erau mirosul sărăciei, comun în toate orașele lumii. Ceva
dinlăuntrul lui, obosit să tot fie străin, întâmpină cu bucurie figurile

623
irlandeze, cu care avea în comun originea celtică. Primul său bilet era
pentru Patrick Geoghegan din Half Moon Place; adresa ar fi putut la fel
de bine să fie pe Soare, fiindcă imediat se rătăci în puzderia de alei și
intrări fără nume ce porneau din Broad Street. În final, îi dădu unui
băiețel murdar un penny și acesta îl conduse într-o curte mică și
aglomerată. Tot întrebând, ajunse la un etaj de sus al casei vecine,
unde își făcu loc prin camere locuite de alte două familii pentru a găsi
locuința mică a familiei Geoghegan. O femeie așezată în lumina lămpii
căuta un copil în cap.
— Patrick Geoghegan?
Rob J. trebui să repete numele până primi drept răspuns o șoaptă
răgușită:
— Tatăl meu… a murit în ultimele cinci zile, de febră la cap.
Așa numeau și oamenii din Scoția orice febră mare ce preceda
moartea.
— Îmi pare rău de necazul dumneavoastră, doamnă, spuse el încet,
dar ea nici măcar nu-l privi a doua oară.
Ajuns în stradă, stătu și privi în jur cu ochii mari. Știa că fiecare țară
are străzi, ca aceea, rezervate pentru existența unei nedreptăți atât de
zdrobitoare, încât își creează propriile imagini și sunete și mirosuri: un
copil cu fața străvezie așezat pe un buștean și rozând o bucată de os ca
un câine; trei pantofi desperecheați, atât de purtați că nimeni nu s-ar
mai fi ostenit să-i repare, aruncați în mijlocul unei alei murdare,
blocate de pubele de gunoi; o voce de bărbat beat intonând ca pe un
imn un cântec de cârciumă despre dealurile verzi dintr-o țară
îndepărtată; înjurături vociferate cu aceeași pasiune ca și rugăciunile;
mirosul de varză fiartă, amestecat cu duhoarea omniprezentă de ape
de canal și tot felul de alte murdării. Împrejurimile sărace ale orașelor
ca Edinburgh și Paisley îi erau familiare, cum îi erau și casele de
cărămidă roșie din altă duzină de orașe, unde copiii și adulții plecau de
acasă înainte de răsăritul soarelui, îndreptându-se spre fabricile de
bumbac sau de lână, pentru a se întoarce după căderea nopții,
călătorind astfel numai pe întuneric. Ironia situației îl izbi: fugise din
Scoția fiindcă se împotrivise forțelor care generau o astfel de mizerie și
acum, în țara asta nouă, era vârât cu nasul tot în ea.
Următorul bilet era pentru Martin O’Hara din Humphrey Place, o
mahala de cocioabe tăiată în coasta lui Fort Hill, unde se ajungea

624
urcând niște trepte de lemn atât de abrupte că erau practic verticale.
De-a lungul scării era un jgheab de lemn pe care gunoaiele din
Humphrey Place alunecau și se adăugau mormanelor deja existente în
Half Moon Place. În ciuda mizeriei din jurul său, urcă repede,
obișnuindu-se deja cu noua sa muncă.
Era o slujbă epuizantă, iar la sfârșitul după-amiezii nu îl așteptau
decât o cină prăpădită și o seară la cea de-a doua slujbă. Niciuna dintre
ele nu îi asigura însă banii necesari pentru o lună, iar economiile pe
care le mai avea n-aveau să-i ajungă pentru prea multe cine.
Laboratorul de disecții și sala de clasă ale Școlii Medicale Tremont
erau o singură cameră largă deasupra farmaciei lui Thomas Metcalfe
de la numărul 35, Tremont Place. Acolo preda un grup de profesori ce
absolviseră la Harvard și care, impulsionați de educația medicală pe
care o primiseră acolo, întocmiseră un program controlat de cursuri cu
durata de trei ani, menit, în credința lor, să scoată doctori mai buni.
Profesorul de patologie sub conducerea căruia urma să lucreze ca
ajutor la disecții se dovedi a fi un bărbat scund, cu picioare crăcănate,
cam cu zece ani mai în vârstă decât el. Îi răspunse la salut cu un gest
neglijent din cap.
— Eu sunt Holmes. Ai experiență ca docent, dr. Cole?
— Nu. N-am fost niciodată docent. Dar am experiență în chirurgie și
disecții.
Profesorul Holmes făcu un gest rece din cap: vedem noi. Îi înșiră
scurt preparatele care ar trebui să fie gata înainte de cursul său; cu
excepția câtorva detalii, era rutină, lucruri cu care Rob J. era
familiarizat. El și Fergusson făceau autopsii în fiecare dimineață
înainte de a merge la vizită, pentru cercetări și pentru a-și menține
viteza în vederea operațiilor pe cei vii. Acum trase cearșaful de pe
cadavrul slăbănog al unui tânăr, apoi își luă un șorț de disecție lung,
cenușiu și își aranjă instrumentele în timp ce clasa începea să sosească.
Erau doar șapte studenți. Dr. Holmes se așeză la un pupitru de curs,
la un capăt al mesei de disecție.
— Când am studiat anatomia la Paris, începu el, orice student putea
cumpăra un cadavru întreg pentru doar cincizeci de bănuți, dintr-un
loc care le vindea ziua în amiaza mare. Dar astăzi, cadavrele pentru
studiu sunt din ce în ce mai puține. Acesta, un băiat de șaisprezece ani,
care a murit în dimineața asta de congestie pulmonară, ne-a sosit de la

625
Comitetul Statal de Binefaceri. Nu-l veți diseca în seara aceasta. La
următoarea oră, corpul va fi împărțit între dumneavoastră, doi veți
primi câte un braț, pentru studiu, doi un picior, iar restul trunchiul.
În timp ce dr. Holmes descria ceea ce face docentul, Rob J. deschise
toracele băiatului și începu să scoată organele și să le cântărească,
anunțând fiecare măsurătoare cu voce clară, pentru ca profesorul să o
poată înregistra. După aceasta, datoria sa era să arate diverse zone ale
corpului, în scopul de a ilustra ce spunea profesorul. Holmes vorbea
ascuțit și sacadat, dar Rob J. realiză repede că studenții considerau
cursurile sale ca pe o favoare. Nu se temea de expresii picante.
Ilustrând cum se mișcă brațul, descrise un upercut feroce prin aer.
Explicând mecanica piciorului, schiță un șut și, ajungând la coapsă, un
dans din buric. Studenții îi sorbeau cuvintele. La sfârșitul cursului îl
asaltară cu întrebări. În timp ce le răspundea, profesorul privi cum
noul său docent punea cadavrul și preparatele anatomice în cuva cu
lichid, spăla masa, apoi curăța și ștergea instrumentele și le așeza la
loc. Rob J. tocmai se spăla pe mâini când ieși ultimul student.
— Te-ai descurcat destul de bine.
De ce nu, ar fi vrut el să răspundă, de vreme ce e o muncă pe care ar
putea-o face și un student bun? În loc de asta, se trezi întrebând cu
jumătate de gură dacă era posibil să primească ceva bani în avans.
— Mi s-a spus că lucrezi pentru dispensar. Și eu am lucrat cândva
pentru el. Al dracului de grea muncă și sărăcie garantată, dar e
instructiv. Holmes scoase din buzunar două bancnote de cinci dolari.
Ajunge salariul pe prima jumătate de lună?
Rob J. încercă să-și mascheze ușurarea din voce când îl asigură pe
dr. Holmes că era suficient. Stinseră luminile împreună, își spuseră
noapte bună în capul scărilor și se despărțiră. Era ușor amețit de
senzația bancnotelor din buzunar. Când trecu pe lângă brutăria lui
Allen, un bărbat tocmai scotea prăjiturile din vitrină și închidea
magazinul, iar Rob J. intră și cumpără două tarte cu afine, ca să
sărbătorească.
Intenționa să le mănânce în camera lui, dar în pensiunea de pe
Spring Street fata în casă era încă trează, terminând cu spălatul
vaselor, așa că el intră în bucătărie și îi arătă tartele.
— Una e a ta, dacă mă ajuți să fur niște lapte. Ea zâmbi.

626
 — Nu-i nevoie să vorbești în șoaptă. Ea doarme. Arătă spre
dormitorul doamnei Burton, de la etajul al doilea. Nimic n-o mai
trezește o dată ce-a adormit.
Își șterse mâinile și aduse vasul cu lapte și două căni curate. Se
simțiră apropiați de complicitatea furtului. O chema Margaret Holland,
îi zise: toată lumea îi spunea Meg. Când terminară de mâncat, o dâră de
lapte rămase în colțul gurii ei pline, iar el se întinse peste masă și, cu
un deget sigur de chirurg, înlătură evidența.

627
 4

Lecția de anatomie

Aproape imediat își dădu seama de eroarea imensă în sistemul

folosit de dispensar. Numele de pe biletele pe care le primea în fiecare
dimineață nu aparțineau celor mai bolnavi locuitori din Fort Hill.
Planul de sănătate preventivă era incorect și nedemocratic; biletele de
tratament erau împărțite între bogătașii care făceau donații și care le
dădeau cui doreau ei, drept recompense, de cele mai multe ori
propriilor servitori. Adesea Rob J. trebuia să scotocească un etaj întreg
pentru a acorda o consultație într-o suferință minoră, în timp ce jos, în
holul aceleiași clădiri, un șomer lefter murea din lipsă de doctor.
Jurământul pe care îl depusese devenind medic îi interzicea să refuze
tratamentul celor în situații disperate, dar, dacă dorea să-și păstreze
slujba, trebuia să înapoieze un număr mare de bilete și să raporteze că
i-a tratat pe cei ale căror nume erau înscrise pe ele.
Într-o seară, la Școala Medicală, discută problema cu dr. Holmes.
— Când lucram la dispensar, colectam bilete de tratament de la
prieteni de familie care donau bani, îi spuse profesorul. O s-o fac și
acum și o să ți le dau ție.
Rob J. i-a fost recunoscător, dar nu se entuziasmă prea tare. Știa că
nu va putea strânge atâtea bilete cât să trateze toți pacienții din
Districtul Opt care aveau nevoie de el. Pentru asta ar fi fost nevoie de o
armată de doctori.
Cea mai bună parte a zilei era adesea pentru el seara, când se
întorcea târziu în Spring Street și petrecea câteva minute mâncând
rămășițe de la bucătărie, șterpelite împreună cu Meg Holland. Căpătă
obiceiul de a o mitui cu mici cadouri, câte un buzunar de alune prăjite,
o bucată de marțipan, mere galbene. Irlandeza îi împărtășea bârfele
casei: cum domnul Stanley Finch, la etajul al doilea în față, se fandosea
– era un lăudăros! — că ar avea o fată cu care fusese căsătorit în
Gardner și a părăsit-o; cum doamna Burton putea fi uneori
surprinzător de amabilă și alteori o scorpie afurisită; cum angajatul
628
casei, Lemuel Raskin, care ocupa camera vecină cu a lui Robert, avea o
sete de nepotolit.
Când trecuse cam o săptămână de la venirea lui Rob, ea menționă,
ca în treacăt, că Lem, dacă primea un sfert de coniac, îl înghițea pe dată
și după aceea nu mai putea fi trezit, orice s-ar fi întâmplat.
Rob J. îi dădu lui Lemuel o sticlă de coniac în seara următoare.
Era greu să aștepți, și își spuse nu o dată că era un prost și că
probabil fata doar flecărise. Casa veche era plină de tot felul de
zgomote în timpul nopții, podele scârțâind, sforăitul gutural al lui Lem,
bocăneli misterioase în fațada de lemn. Într-un târziu, se auzi un
zgomot slab la ușă, doar sugestia unui ciocănit și, când deschise,
Margaret Holland intră în cămăruța lui, purtând mirosul feminității ei
și al apei de spălat vasele și șopti că va fi o noapte rece, oferindu-i
drept scuză o pătură în plus.
La nici trei săptămâni după disecția corpului băiatului, Școala
Medicală Tremont primi un alt cadou. Cadavrul unei femei tinere care
murise în închisoare de febră puerperală, după ce dăduse naștere unui
copil. În seara aceea, dr. Holmes fusese reținut la spitalul
Massachusetts General, așa că dr. David Storer, de la Lying-in, îi ținu
locul, înainte de disecție, dr. Storer insistă să examineze mâinile
docentului.
— Fără răni sau unghii încarnate?
— Fără, domnule, răspunse Rob J. resemnat, fără să priceapă
motivul acestui interes pentru mâinile sale.
Când lecția de anatomie se sfârși, dr. Storer le spuse studenților să
treacă în celălalt capăt al sălii, unde va demonstra cum se examinează
pacientele însărcinate sau cu boli femeiești.
— Veți descoperi că femeia modestă din Noua Anglie se va intimida
în fața unei astfel de examinări sau chiar nu o va permite, spuse el.
Totuși, va fi responsabilitatea dumneavoastră să-i câștigați încrederea
pentru a o putea ajuta.
Dr. Storer venise însoțit de o femeie greoaie, cu o sarcină avansată,
probabil o prostituată angajată pentru demonstrație. Profesorul
Holmes sosi când Rob J. tocmai curăța masa de disecție și punea totul
la loc. Când termină porni să se alăture studenților care examinau
femeia, dar un dr. Holmes agitat îi blocă subit drumul.

629
 — Nu, nu! spuse profesorul. Trebuie să te speli bine pe mâini și să
pleci. Chiar acum, dr. Cole! Du-te la taverna Essex și așteaptă-mă acolo
până îmi adun câteva cursuri și hârtii.
Rob făcu ce i se spusese, uimit și încurcat. Taverna era aproape,
după colț. Comandă bere englezească fiindcă era nervos, deși îi trecu
prin minte că poate urma să fie concediat din slujba de docent și n-ar
trebui să cheltuiască banii. Abia băuse jumătate de pahar, când apăru
un student din anul doi, Harry Loomis, cu două carnete de notițe și mai
multe copii după articole medicale.
— Poetul ți-a trimis astea.
— Cine?
— Nu știai? E laureatul din Boston. Când Dickens a vizitat America,
lui Oliver Wendell Holmes i s-a cerut să scrie rândurile de bun venit.
Dar nu-ți face probleme, e mai bun ca doctor decât ca poet. Și un
profesor formidabil, nu-i așa? Loomis făcu un semn voios să i se aducă
și lui un pahar cu bere. Totuși, cam prea pedant uneori în ceea ce
privește spălatul mâinilor. Crede că murdăria provoacă infecția
rănilor.
Loomis îi mai adusese un bilet mâzgălit pe dosul unei rețete
expirate de laudanum de la farmacia Weeks & Potter:
„Dr. Cole, citește acestea înainte să te întorci la Școala Medicală
Tremont mâine seară. Fără să sari peste nimic, te rog.
Al dumitale sincer, Holmes”.
Începu să citească aproape de cum sosi în camera sa de la dna
Burton, la început cu ranchiună, apoi cu interes crescând. Faptele
fuseseră expuse de Holmes într-un articol publicat în New England
Quarterly Journal of Medicină4 și rezumate în American Journal of the
Medical Sciences5. La început i-au fost familiare lui Rob J., deoarece
erau identice celor ce se întâmplau în Scoția – un procent ridicat de
femei gravide se îmbolnăveau, cu temperatură foarte mare, ce ducea în
curând la infecție generală și moarte.
Dar articolul doctorului Holmes relata că un medic din Newton,
Massachusetts, pe nume Whitney, asistat de doi studenți, examinase
post-mortem o femeie decedată de febră puerperală. Dr. Whitney avea

4 Jurnalul Semestrial de Medicină al Noii Anglii.

5 Jurnalul American de Științe Medicale.

630
o unghie încarnată la un deget, iar unul dintre studenți o mică cicatrice
superficială de la o arsură pe mână. Niciunul dintre ei nu considerase
rana sa ca fiind importantă dar, în câteva zile, mâna doctorului
începuse să ardă. La jumătatea brațului apăruse o pată roșie de
dimensiunea unui bob de fasole, de la care o linie roșie pornea către
unghia bolnavă. Brațul se umflase repede, la de două ori dimensiunea
normală, iar doctorul făcuse febră foarte ridicată și vomita
necontrolabil. În același timp, studentul cu mâna arsă făcuse și el febră,
iar starea sa se deteriorase rapid în câteva zile. Se înroșise tot, i se
umflase abdomenul și, în final, decedase. Dr. Whitney zăcuse și el gata
să moară, dar își revenise încet și în cele din urmă se însănătoșise. Cel
de-al doilea student, care nu avusese tăieturi sau răni pe mâini în
momentul autopsiei, nu dezvoltase niciun simptom.
Cazul fusese raportat, iar doctorii din Boston discutaseră despre
corelația aparentă dintre rănile deschise și infecția cu febră
puerperală, dar nu ajunseseră la niște concluzii clare.
Totuși, cu câteva luni mai târziu, un medic din orașul Lynn
examinase un caz de febră puerperală în timp ce avea răni deschise pe
mâini și în câteva zile era mort cu o infecție masivă. La o întâlnire a
Societății din Boston pentru dezvoltare medicală, a fost ridicată o
întrebare interesantă. Dar dacă medicul decedat nu ar fi avut răni pe
mâini? Chiar dacă nu s-ar fi infectat el însuși, ar fi purtat cu el
materialul infecțios, răspândind dezastrul ori de câte ori ar fi atins
rănile sau plăgile vreunui alt pacient sau uterul unei noi mame?
Lui Oliver Wendell Holmes nu-i mai ieșise din minte această
întrebare. Săptămâni întregi cercetase subiectul, colindând bibliotecile,
revizuindu-și propriile însemnări și cerșind cazuri de la alți doctori cu
activități în obstetrică. Ca un om care dezleagă un puzzle complicat,
reușise să adune o colecție însemnată de dovezi ce acopereau un secol
de practică medicală pe două continente: cazurile care apăruseră
sporadic și trecuseră neobservate în literatura medicală. Numai când
au fost puse toate laolaltă și gândite din nou, au alcătuit un argument
uimitor și îngrozitor totodată: febra puerperală era cauzată de doctori,
surori, moașe și alți angajați ai spitalelor care, după ce atingeau un
pacient contagios, mergeau să examineze o femeie necontaminată,
condamnând-o astfel la moarte prin febră.

631
 Febra puerperală este o maladie cauzată de profesia medicală,
scrisese Holmes. O dată ce un doctor realizează asta, trebuie
considerat o crimă ca acesta să infecteze o femeie.

Rob citi articolele de două ori și apoi rămase întins pe pat, zguduit.
Ar fi vrut să găsească contraargumente, dar statisticile lui Holmes
nu erau vulnerabile pentru cei cu o minte deschisă. Cum se face că
doctorul ăsta mărunt din Lumea Nouă știe mai multe decât Sir William
Fergusson? Fuseseră ocazii în care Rob îl ajutase pe Sir William la
autopsii pe paciente moarte de febră puerperală. După aceea
examinaseră femei însărcinate. Iar acum se chinuia să-și amintească
dacă acestea muriseră după examinare.
La urma urmei, se părea ca provincialii ăștia aveau câte ceva să-l
învețe despre arta și știința medicinei.
Se sculă și aprinse lampa, ca să poată citi materialul încă o dată, dar
auzi un râcâit la ușă și Margaret Holland se strecură în cameră. Era
timidă când trebuia să se dezbrace, dar în cămăruța minusculă nu era
loc pentru intimitate și, oricum, el deja începuse să se dezbrace. Își
împături și ea hainele și își scoase crucifixul de la gât. Corpul îi era plin,
dar musculos. Rob își plimbă degetul pe urmele pe care balenele
corsetului le lăsaseră în carnea ei și era gata să meargă mai departe cu
mângâierile, când se opri brusc, lovit de un gând terifiant.
Lăsând-o în pat, se sculă și turnă apă în lighean. În timp ce fata îl
privea de parcă și-ar fi pierdut mințile, se săpuni și se frecă pe mâini.
Din nou și din nou. Apoi se șterse, se întoarse în pat și reîncepu jocul
dragostei. În curând, nemaiputându-se abține, Margaret Holland
începu să chicotească.
— Ești cel mai ciudat tânăr gentleman pe care l-am cunoscut
vreodată, îi șopti ea la ureche.

632
 5

Districtul blestemat

Noaptea se întorcea în camera sa atât de obosit, încât doar rareori

mai apuca să cânte la viola da gamba. Arcușul îi cam scârțâia, dar
muzica era o binecuvântare, din nefericire rapid refuzată lui când Lem
Raskin începu să bată în perete, strigându-i să facă liniște. Nu-și putea
permite să-l aprovizioneze pe Lem cu whisky și pentru muzică, și
pentru sex, așa că muzica avu de suferit. Un jurnal din biblioteca școlii
medicale recomanda ca o femeie care nu dorește să devină mamă să se
spele după contactul sexual cu o infuzie de scoarță de stejar alb și
alaun, dar el era sigur că Meggy nu s-ar lăsa convinsă să se spele
regulat. Harry Loomis îl luă foarte în serios când Rob J. îi ceru sfatul,
trimițându-l la o casă cenușie în partea de sud a Cronhill-ului. Doamna
Cynthia Worth era o matroană cu părul alb. Zâmbi și dădu din cap la
auzul numelui lui Harry.
— Am un preț avantajos pentru doctori.
Produsul pe care îl vindea era făcut din cecum de oaie, o cavitate
naturală a intestinului, deschisă la un capăt și extrem de potrivită
scopurilor doamnei Worth. Era atât de mândră să-și arate marfa de
parcă se afla la piața de pește și expunea cele mai arătoase mărfuri.
Rob J. oftă adânc când auzi prețul, dar doamna Worth a fost
netulburată.
— Munca e considerabilă, spuse ea.
Îi descrise cum cecumul trebuia ținut ore întregi în apă; întors pe
dos; macerat apoi într-o soluție alcalină slabă, care era schimbată la
douăsprezece ore; râcâit până se curăța complet de mucoasă, lăsând
tunicile musculară și peritoneală, ce erau expuse apoi la abur de sulf;
spălat cu apă și săpun; umflat și uscat; tăiat la capetele deschise până
la o lungime de doisprezece centimetri; și livrat cu o fundă roșie sau
albastră, astfel încât să poată fi bine strâns, oferind protecție. Cei mai
mulți domni cumpărau trei, spuse ea, fiindcă astfel prețul era mai
ieftin.
633
 Rob J. cumpără unul. Nu-și exprimă preferința pentru o culoare
anume, dar funda era albastră.
— Dacă aveți grijă, unul vă e de ajuns.
Îi explică apoi că putea fi refolosit de mai multe ori dacă era spălat
după fiecare utilizare, umflat și pudrat. Când Rob J. dădu să plece cu
noua sa achiziție, ea îi ură zâmbitoare bună ziua și îl rugă s-o
recomande la colegi și pacienți.
Meggy ura prezervativul. În schimb aprecie mult mai mult un cadou
pe care Harry Loomis i-l dădu lui Rob, urându-i distracție plăcută. Era
o sticluță conținând un lichid incolor, oxid de azot, numit gaz hilariant
de către studenții la medicină și tinerii doctori care se obișnuiseră să-l
folosească regulat ca să se amuze. Rob turnă puțin pe o cârpă și el și
Meggy traseră pe nas înainte de a face dragoste. Experiența a fost un
succes de necontestat, niciodată trupurile lor nu li se păruseră mai
caraghioase sau actul sexual mai comic de absurd.
În afară de plăcerile patului nu era nimic între ei. Când actul sexual
era lent, exista prea puțină tandrețe, iar când era furios, era mai multă
disperare decât pasiune. Când vorbeau, ea avea tendința să bârfească
în legătură cu pensiunea, ceea ce îl plictisea, sau să-și amintească de
Scoția, ceea ce el evita, fiindcă amintirile îl îndurerau. Nu exista niciun
contact între mințile și sufletele lor. Hilaritatea chimică pe care o
împărtășiră o singură dată prin mijlocirea oxidului de azot nu a mai
fost încercată, fiindcă veselia lor sexuală se dovedi zgomotoasă; deși
bețivanul de Lem nu se amestecă, știau că avuseseră noroc să scape
nedescoperiți. Mai râseră împreună doar o dată, când Meggy,
arțăgoasă, îi spuse că prezervativul trebuie să fi provenit de la un
berbec și îl boteză Old Horny6. Pe el îl necăjea gândul că se folosea de
ea. Observând că furoul ei era zdrențuit, îi cumpără unul nou, o
ofrandă vinovată. Ea a fost mai mult decât încântată, iar el o schiță în
jurnalul său culcată pe patul îngust, o fată dolofană cu un zâmbet de
pisică.
***
Văzuse multe lucruri pe care i-ar fi plăcut să le deseneze dacă
medicina i-ar mai fi lăsat ceva timp și energie, începuse ca student la
arte plastice în Edinburgh, o răzvrătire împotriva tradiției medicale a

6 Old Horny (engl.) = joc de cuvinte: bătrânul cu coarne, totodată „horny” însemnând, în argou, erectil,

ațâțător.

634
familiei Cole, visând numai să devină pictor, mai ales că ai lui îl
credeau talentat. În al treilea an la universitatea din Edinburgh i s-a
spus că are talent artistic, dar nu suficient. Era prea prozaic, îi lipsea
imaginația vitală, viziunea metaforică; „Ai flacăra, dar îți lipsește
căldura” îi spusese profesorul de portretistică, nu brutal, dar destul de
limpede. Fusese distrus, până ce se petrecură două lucruri. În arhivele
prăfuite ale bibliotecii universitare dădu peste un desen anatomic. Era
foarte vechi, poate de dinainte de Leonardo, un mascul gol, ce părea
tăiat pentru a releva organele și vasele de sânge. Se intitula „Al Doilea
Om Transparent” și văzu, șocat, dar și încântat, că fusese desenat de
unul din strămoșii săi, a cărui semnătură era vizibilă, „Robert Jeffrey
Cole, după un model de Robert Jeremy Cole”. Era o dovadă că mai mulți
dintre înaintașii săi fuseseră atât artiști, cât și medici, iar două zile mai
târziu se aventură într-o sală de operație și îl văzu pe William
Fergusson, un geniu care opera cu siguranță absolută și viteză pentru a
minimaliza șocul provocat pacientului de durerea înfiorătoare. Pentru
prima oară, Rob înțelese lungul șir al doctorilor din familia Cole, în
clipa în care căpătă certitudinea că cea mai formidabilă pânză nu poate
prețui cât o singură viață umană. În acea clipă, medicina îl acapară.
Încă de la începutul pregătirii sale avu ceea ce unchiul său Ranald,
care era medic lângă Glasgow, numea „Darul Cole” – abilitatea de a ști,
ținând mâinile pacientului, dacă acesta va trăi ori va muri. Era un al
șaselea simț diagnostic, în parte instinct, intuiție, în parte răspunsul
unor senzori ereditari pe care nimeni nu-i putea identifica sau
înțelege; dar funcționa atâta timp cât nu era inhibat de consumul
excesiv de alcool. Pentru un medic era un adevărat har, dar acum,
transpus în această țară îndepărtată, era un dar ce deprima permanent
spiritul lui Rob J., căci Districtul Opt avea mai mult decât partea
cuvenită de pacienți care mureau.
Districtul Blestemat, cum ajunsese să-l numească în gândul său, îi
domina existența. Irlandezii veniseră aici cu cele mai mari speranțe.
Acasă la ei, ziua de muncă se plătea cu șase pence, când aveai ce să
lucrezi. În Boston existau mai puțini șomeri și se câștiga mai mult, dar
erau munciți cincisprezece ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Plăteau
chirii mai mari pentru cocioabele în care locuiau, plăteau mai mult pe
mâncare și nu exista mica grădiniță, cu peticul de livadă pe care să
crească meri, nu existau vaca cu lapte și porcul pentru șuncă. Districtul

635
îl obseda cu sărăcia, mizeria și nevoile lui, care ar fi trebuit să-l
paralizeze, dar în loc de asta îl stimulau să muncească asemenea unui
gândac ce vrea să mute un morman de gunoi.
Duminicile ar fi trebuit să fie un scurt timp de răgaz după
săptămâna de muncă îngrozitoare. Dar fiecare duminică îl găsea pe
Rob J. înapoi în cartier, eliberat de necesitatea de a se conforma
programului de pe bilete, capabil să dăruiască ore ce îi aparțineau și pe
care nu trebuia să le fure. Nu-i luă prea mult timp să-și transforme
duminica în zi de consultație, practic neplătită, fiindcă oriunde
întorcea capul erau boală, durere, răni. Vestea se răspândi repede
despre doctorul care putea discuta în erse, vechea limbă gotică
împărtășită de scoțieni și irlandezi. Când îl auzeau bombănind
cuvintele vechii lor patrii, chiar și cei mai aprigi și mai dușmănoși
dintre ei se luminau și se închinau. Beannacht De ort, dochtuir oig – Fii
binecuvântat, tinere doctor! — îi strigau pe stradă. Își povesteau unii
altora despre doctorul cel tânăr care „știa limba”, așa că în curând
vorbea erse în fiecare zi. Dar, dacă era adorat în Fort Hill, era mai puțin
popular în biroul Dispensarului Boston, fiindcă tot soiul de pacienți
neașteptați începuseră să apară cu rețete de la dr. Robert J. Cole pentru
medicamente și cârje sau chiar pentru hrană, prescrisă ca tratament
pentru malnutriție.
— Ce se întâmplă? Ce? Nu sunt pe lista celor propuși de donatori
pentru tratament, se plângea domnul Wilson.
— Sunt aceia din Districtul Opt care au cea mai mare nevoie de noi.
— Nu contează. Căruța nu trebuie pusă înaintea calului. Dacă vrei să
rămâi la Dispensar, dr. Cole, trebuie să respecți regulile, îi replică sever
domnul Wilson.

Unul din pacienții de duminică era Peter Finn din Half Moon Place,
care avea gamba dreaptă zdrobită de o ladă ce căzuse dintr-un vagon
când își încasa banii după jumătate de zi de muncă pe chei. Lacerația,
legată cu o cârpă murdară, era umflată și dureroasă când se prezentă
la doctor. Rob spălă și cusu buzele rănii, dar infecția se instală imediat
și, în ziua următoare, a fost obligat să scoată firele și să pună un drenaj.
Infecția avansă cu o viteză terifiantă și, după câteva zile, Darul îi spuse
că piciorul trebuia tăiat dacă voia să salveze viața lui Peter Finn.

636
 Era într-o marți și operația nu putea fi amânată pentru duminică,
așa că trebui să fure din nou din timpul dispensarului. Nu numai că a
fost obligat să folosească unul din biletele necompletate de tratament
pe care i le dăduse Holmes, dar îi mai și dădu Rosei Finn din banii lui
puțini și greu câștigați ca să cumpere de la cârciumă o cană de whisky
irlandez, la fel de necesară operației ca și bisturiul.
Joseph Finn, fratele lui Peter și Michael Bodie, cumnatul său, se
lăsară cu greu convinși să asiste. Rob J. așteptă până Peter deveni
inconștient, după whisky-ul cu morfină, zăcând pe masa din bucătărie
ca un animal de sacrificiu. Dar, la prima tăietură, ochii docherului se
holbară uriași, gâtul i se încordă și geamătul lui de durere sună ca o
acuzație, la care Joseph Finn se albi la față, iar Bodie se dădu deoparte,
tremurând. Rob legase piciorul bolnav de masă, dar Peter se zbătea și
zbiera ca o fiară în agonie și a fost nevoit să strige la cei doi bărbați:
— Țineți-l! Țineți-l jos, acum!
Tăie cum îl învățase Fergusson, curat și rapid. Țipetele încetară în
timp ce își croia drum prin carne și mușchi, dar clănțănitul dinților lui
Peter era mai înfiorător ca gemetele, când tăie artera femurală, sângele
țâșni cu forță și încercă să-i ia mâna lui Bodie și să-i arate cum să
stăvilească fântâna arterială. Dar cumnatul se dădu înapoi.
— Vino aici! Of, nemernicule!
Dar Bodie alerga în jos pe scări, plângând. Rob încercă să lucreze de
parcă ar fi avut șase mâini. Statura și forța lui îi permiteau să-l ajute pe
Joseph, să-l țintuiască de masă pe Peter care tremura tot, reușind în
același timp să prindă capătul lunecos al arterei, oprind sângerarea.
Dar când îi dădu drumul să-și ia ferăstrăul, hemoragia porni din nou.
— Arată-mi ce să fac.
Rose Finn se strecurase lângă el. Fața ei era de culoarea făinii, dar
reuși să apuce capătul arterei și să oprească sângele. Rob tăie osul cu
ferăstrăul, ajustă tăieturile din mușchi și piciorul se desprinse de corp.
În clipa aceea, ochii lui Peter Finn erau încețoșați de șoc și singurul
sunet pe care-l mai scotea era respirația aspră, sacadată.
Rob dădu de-o parte piciorul învelit într-un șervet zdrențuit, pentru
a fi studiat mai târziu în sala de disecții. Era amorțit de oboseală, mai
mult din cauză că fusese tot timpul conștient de martiriul lui Peter
Finn, decât din cauza operației în sine. Nu avea ce să facă în privința
hainelor pline de sânge, dar se opri la o fântână publică pe Broad

637
Street și se spălă pe mâini înainte de a se duce la următorul pacient, o
femeie de douăzeci și doi de ani, despre care știa că va muri de
tuberculoză.

Când se aflau acasă, în cartierele lor, irlandezii trăiau mizerabil. În

afara acestora, erau calomniați. Rob J. vedea afișe pe străzi: „Toți
catolicii și toate persoanele care simpatizează cu Biserica Catolică sunt
impostori, mincinoși, ticăloși și criminali, lași. UN AMERICAN
ADEVĂRAT”.
O dată pe săptămână asista la un curs medical în amfiteatrul de la
etajul doi al Athenaeum-ului, o clădire strălucitoare obținută prin
unirea a două case mari de pe Pearl Street. Uneori, după curs, stătea în
bibliotecă și citea ziarul de seară din Boston, Evening Transcript, care
oglindea ura ce măcina societatea. Prelați distinși, ca reverendul
Lyman Beecher, reprezentant al Bisericii Congregaționale Hanover
Street, scriau articol după articol despre „desfrâul din Babylon” și
„fiara sălbatică a catolicismului roman”. Partidele politice îi ridicau în
slăvi pe cei născuți în America și scriau despre „imigranții irlandezi și
germani murdari și ignoranți”.
Când citi știrile naționale ca să învețe câte ceva despre America,
descoperi că aceasta era o țară acaparantă, care aduna pământuri cu
amândouă mâinile. Anexase recent Texasul, obținuse teritoriul
Oregonului în urma unui tratat cu Marea Britanie și începuse un război
cu Mexicul pentru California și porțiunile de sud-vest ale continentului
american. Frontiera era râul Mississippi, separând civilizația de
sălbăticia spre care fuseseră împinși nativii indieni. Rob J. era fascinat
de indieni, căci își petrecuse adolescența devorând romanele lui James
Fenimore Cooper. Citi tot ce exista în Athenaeum despre aceștia, apoi
ajunse la poezia lui Oliver Wendell Holmes. Îi plăcu mai ales portretul
bătrânului supraviețuitor neînduplecat din „Ultima Frunză”, dar Harry
Loomis avea dreptate, Holmes era mai bun ca doctor decât ca poet. Era
un doctor la superlativ.
Harry și Rob se obișnuiseră să-și petreacă serile în fața unui pahar
de bere englezească la Essex și, de multe ori, li se alătura și Holmes.
Era evident că Harry era studentul preferat al profesorului și lui Rob i-
a fost greu să nu-l invidieze. Familia Loomis avea multe relații; când
avea să vină timpul, Harry va primi de lucru într-un spital

638
corespunzător și își va asigura o carieră medicală satisfăcătoare în
Boston. Într-o seară, în fața paharelor, Holmes le spuse că, lucrând în
bibliotecă, dăduse peste referințe despre „gușa lui Cole” și „holera
malignă a lui Cole”. Curiozitatea îl mânase să caute în literatură și
găsise dovezi ample privind contribuția familiei Cole la dezvoltarea
medicinei, inclusiv despre „guta lui Cole” și „sindromul Cole și Palmer”,
o maladie cu edem, transpirații abundente și respirație gâfâită.
— Și mai mult, le spuse el, am descoperit că peste o duzină de Cole
au fost profesori de medicină la Edinburgh sau Glasgow. Sunt rude cu
tine?
Rob J. dădu din cap, stânjenit, dar încântat.
— Toți. Dar cei mai mulți Cole au fost timp de secole doar simpli
doctori de țară în dealurile țărilor de jos, ca tatăl meu. Nu spuse nimic
despre Darul Cole; nu era ceva ce putea fi discutat cu alți doctori, care
l-ar putea crede nebun sau mincinos.
— Tatăl tău e încă acolo?
— Nu, nu. A fost ucis de niște cai sălbatici când aveam doișpe ani.
— Ah.
Acela a fost momentul în care Holmes, în ciuda diferenței relativ
mici de vârstă dintre ei, se hotărî să umple golul lăsat de tată în
existența lui Rob, obținându-i acestuia primirea în cercurile bogate ale
familiilor din Boston, printr-un mariaj avantajos.
Curând după aceea, Rob acceptă de două ori invitații în casa lui
Holmes de pe Montgomery Street, unde gustă o clipă din stilul de viață
pe care și-l închipuise cândva posibil și pentru el în Edinburgh. Cu
prima ocazie, Amelia, soția vivace a profesorului, care era expertă în
aranjamente matrimoniale, îl prezentă pe Rob Paulei Storrow, a cărei
familie era veche și bogată, dar care era o femeie șleampătă și cumplit
de proastă. La a doua cină, partenera lui a fost Lydia Parkman. Era
prea slabă și n-avea sâni deloc, dar în spatele părului ei mătăsos de
culoarea castanei și a ochilor radia un umor misterios, ștrengăresc și
petrecură seara într-o conversație ironică, dar elevată. Ea știa câte
ceva despre indieni, dar vorbiră mai mult despre muzică, fiindcă ea
cânta la harpă.

În noaptea aceea, când Rob se întoarse la pensiunea de pe Spring

Street, stătu pe pat sub cearșaf și contemplă în minte cum ar fi să-și

639
petreacă viața în Boston, coleg și prieten cu Harry Loomis și Oliver
Wendell Holmes, însurat cu o gazdă ce prezida fermecătoare o masă
întinsă.
Apoi se auzi micul ciocănit cunoscut.
Meg Holland se strecură în cameră. Ea nu era prea slabă, observă el
și îi zâmbi, începând să-și desfacă nasturii de la cămașă. Dar, pentru
prima oară, Meggy se așeză pe marginea patului și rămase nemișcată.
Când vorbi, era doar o șoaptă răgușită, iar tonul ei, mai mult decât
cuvintele, îi pătrunse până în adâncul sufletului. Vocea ei avea un sunet
ca de moarte, ca de frunze uscate târâte de vânt pe un pământ tare,
rece.
— S-a întâmplat, îi spuse.

640
 6

Vise

În mod cert și așa cum trebuie, îi spuse ea. El nu găsi niciun cuvânt
de răspuns. Ea fusese experimentată când venise prima oară la el, își
aminti prudent. De unde știa că era copilul lui? Totdeauna port
prezervativul, protestă în sinea lui. Dar de fapt știa că nu se protejase
cu nimic la început, și nici în noaptea când încercaseră gazul hilariant.
Educația lui medicală îl obliga să fie împotriva avortului și a fost
suficient de sensibil acum să reziste să nu-i sugereze un avort,
conștient că religia era lucrul cel mai puternic în cugetul ei.
Într-un târziu îi spuse că va rămâne cu ea. El nu era Stanley Finch.
Ea nu păru prea tulburată de declarație. Încercă să o ia în brațe și să
o strângă la piept. Ar fi dorit să fie tandru și grijuliu. Era cel mai
potrivit moment pentru a percepe că fața ei felină va deveni, în câțiva
ani, cu desăvârșire bovină. Departe de imaginea din visele lui.
— Ești protestant. Nu a fost o întrebare, fiindcă ea știa răspunsul.
— Așa am fost crescut.
Era o femeie sensibilă. Ochii i se umplură de lacrimi pentru prima
oară când el îi spuse că nu era sigur de existența lui Dumnezeu.

— Vrăjitorule, seducătorule! Lydia Parkman a fost favorabil

impresionată de tine, îi spuse Holmes în seara următoare, la Școala
Medicală, și se înclină când Rob J. îi răspunse că i se păruse o femeie
extrem de plăcută.
Holmes menționă în treacăt că Stephen Parkman, tatăl ei, era
judecător al Curții Supreme și totodată supraveghetor al Colegiului
Harvard. Familia ei începuse cu negoțul de pește uscat, apoi
deveniseră negustori de făină și în prezent aveau controlul asupra
comerțului larg răspândit cu produse coloniale.
— Când intenționezi s-o vezi din nou? îl întrebă Holmes.
— Curând, poți fii sigur, răspunse Rob, cu un sentiment de
vinovăție, incapabil să se gândească la asta.
641
 Ideile lui Holmes despre igiena în medicină revoluționaseră practica
medicală pentru Rob. Holmes îi povesti două întâmplări care îi
confirmau teoriile. Una se referea la scrofuloză, tuberculoza
ganglionilor limfatici și a articulațiilor; în Europa medievală, se credea
că scrofuloza poate fi vindecată de atingerea mâinilor regale. Cealaltă
poveste era despre practica superstițioasă de a spăla și bandaja rănile
soldaților și de a aplica apoi unsori – unguente teribile conținând
ingrediente ca sânge uman, carne putrezită și mușchi de pe scalpul
unui om executat – pe arma ce provocase rana. Ambele metode erau
faimoase și încununate de succes, spuse Holmes, pentru că amândouă
presupuneau curățenia pacientului. În primul caz, pacienții cu
scrofuloză erau spălați complet și cu multă grijă, pentru ca
„vindecătorii” de sânge regal să nu fie ofensați când trebuiau să-i
atingă. În al doilea caz, era mânjită cu porcării, dar rănile soldatului,
spălate și lăsate în pace, aveau o șansă de a se vindeca fără infecție.
Magicul „ingredient secret” era igiena.
Era dificil să menții curățenia în Districtul Opt. Rob J. se obișnui să
care prosoape și săpun cafeniu în geantă și să-și spele mâinile și
instrumentele de mai multe ori pe zi, dar condițiile de sărăcie se
combinau pentru a face din cartier un loc în care era ușor să te
îmbolnăvești și să mori.
Încercă să-și umple viața și mintea cu activitatea medicală zilnică,
dar, în timp ce muncea îndelung și din greu în scopul acesta, se întreba
dacă nu cumva destinul îi hărăzise să se distrugă cu mâna lui. Își
pierduse cariera și rădăcinile în Scoția amestecându-se în politică, iar
acum, în America, se îndrepta spre propria ruină lăsându-se prins de o
sarcină dezastruoasă. Margaret Holland înfrunta situația în mod
practic; îl întrebase ce venituri avea. Departe de a o îngrijora, venitul
lui anual de 350 de dolari îi păru satisfăcător. Îl întrebă despre rudele
lui.
— Tatăl meu a murit. Mama era foarte rău când am părăsit Scoția și
sunt sigur că până acum… Am un singur frate, Herbert. Se ocupă de
averea familiei în Kilmamock, crește oi. El e proprietarul.
Ea dădu din cap.
— Eu am un frate, Timothy, care locuiește în Belfast. E membru în
Tânăra Irlandă și tot timpul intră în încurcătură din cauza asta; mai
erau un tată și patru frați în Irlanda, dar al cincilea frate, Samuel, locuia

642
în Boston, în împrejurimile lui Fort Hill. Îl întrebă timid dacă n-ar
trebui să-i spună fratelui ei despre Rob și să-l roage pe Samuel să se
intereseze de o locuință pentru ei, poate chiar în vecinătatea
apartamentului său.
— Nu încă. E prea devreme, spuse el și o mângâie pe obraz, ca s-o
încurajeze.
Ideea de a locui în District îl îngrozea. Totuși, știa că dacă va rămâne
medicul săracilor imigranți, numai acolo ar putea să-și permită să
trăiască pentru a-și întreține soția și copilul. În dimineața următoare
privi Districtul cu teamă și cu furie, iar disperarea îi cuprinse sufletul,
integrându-se în mizeria și lipsa de speranță pe care le vedea peste tot,
pe străduțele și aleile murdare.
Începu să doarmă prost noaptea, bântuit de coșmaruri. Două vise se
repetau mereu. Într-o noapte rea, le avu pe amândouă. Când nu putea
dormi, zăcea întins pe pat în întuneric și își derula în minte imaginile la
infinit, încât până la urmă nu mai era sigur dacă fusese adormit sau
treaz.

Dimineața devreme. Vreme cenușie, dar cu un soare promițător. Stă

printre mai multe mii de oameni în față la Canon Iron Works, unde se
fabrică tunurile de calibru mare pentru navele marinei britanice.
Începe bine. Un bărbat urcat pe o movilă citește manifestul pe care Rob
J. l-a scris anonim pentru a aduna oamenii la demonstrație: „Prieteni și
tovarăși! Ridicați din starea în care am fost ținuți atâția ani, suntem
obligați de gravitatea poziției noastre și de atitudinea cu care au fost
respinse petițiile noastre să ne câștigăm drepturile cu riscul vieții!”
Vocea bărbatului e ascuțită și tremură din când în când de teamă. E
bucuros când termină de citit. Trei cimpoieri cântă și mulțimea li se
alătură cu avânt, la început cu imnuri, apoi cu melodii mai înflăcărate,
sfârșind cu „Scots wha hall wi allace Bled”. Autoritățile știu de
manifestul lui Rob și sunt pregătite. Se află aici polițiști înarmați,
miliția, primul batalion al brigăzii de pușcași și soldați de cavalerie
bine instruiți de la regimentele șapte și zece de husari, veterani ai
războaielor europene. Soldații poartă uniforme strălucitoare. Cizmele
lustruite ale husarilor lucesc ca niște oglinzi întunecate. Trupele sunt
mai tinere decât polițiștii, dar pe fețele lor se citește aceeași încântare
dură. Harababura începe când Andrew Gerould din Lanark, prietenul

643
lui Rob, începe să vorbească despre distrugerea fermelor și despre
incapacitatea muncitorilor de a trăi din munca ce le era oferită, menită
să îmbogățească Anglia și să sărăcească Scoția și mai mult. Pe măsură
ce vocea lui Andrew se încălzește, oamenii încep să se frământe și să-și
manifeste mânia, strigând „Libertate sau moarte!” Dragonii își mână
caii înainte, împingând demonstranții de lângă poarta fabricii. Cineva
aruncă o piatră. Lovește un husar, care cade din șa. Imediat ceilalți
călăreți trag săbiile din teacă, urlând, și un val de pietre se abate
asupra lor, împrăștiind sânge pe uniformele albastre, roșii și aurii.
Miliția începe să tragă în mulțime. Cavaleriștii taie în dreapta și-n
stânga. Oamenii țipă și plâng. Rob e prins la mijloc. Nu poate fugi. Nu
poate decât să se lase târât în fața răzbunării soldaților, luptându-se să
se mențină în picioare, fiindcă știe că, dacă se împiedică și cade, va fi
călcat în picioare de mulțimea ce fuge terorizată.

Al doilea vis era și mai rău.

Din nou în mijlocul unei mulțimi.

Tot atâția câți și la fabrica de tunuri, dar de data asta bărbații și
femeile stau în fața a opt spânzurători ridicate la Castelul Stirling, iar
gloata e încadrată de miliție, care a umplut toată piața. Un însărcinat,
dr. Edward Bruce din Renfrew, citește calm. În fața lui stă un bărbat
îmbrăcat în negru. Rob J. îl recunoaște înainte să apuce să-și acopere
fața cu masca neagră; e Bruce Nu-Știu-Cum, un student la medicină
sărac, care câștigă cincisprezece lire făcând pe călăul. Dr. Bruce citește
împreună cu mulțimea Psalmul 130: „Din adâncuri am strigat către
Tine, Doamne.” Fiecăruia dintre condamnați i se dă obișnuitul pahar de
vin, apoi sunt conduși spre platformă, unde așteaptă opt sicrie. Șase
prizonieri nu au nimic de spus. Un bărbat pe nume Hardie privește
peste marea de fețe și spune cu voce înăbușită: „Mor ca martir pentru
cauza dreptății”. Andrew Gerould vorbește clar. Pare slăbit și mai
bătrân decât cei douăzeci și trei de ani ai săi. „Prieteni, sper că niciunul
dintre voi nu a fost rănit. După ce se va termina totul, vă rog să vă
duceți liniștiți la casele voastre și să citiți din Biblie.” Li se pun saci pe
cap. Doi dintre ei își iau rămas bun cu un gest din mână. Andrew nu
mai spune nimic. La un semnal totul e săvârșit și cinci dintre ei mor

644
fără luptă. Trei se mai zbat încă. Noul Testament cade dintre degetele
lui Andrew, acum lipsite de viață, și se rostogolește în mulțimea tăcută.
După ce sunt dați jos, călăul le taie capetele cu o toporișcă, unul câte
unul, și ridică fiecare obiect terifiant în aer, strigând de fiecare dată,
cum prevede legea: „Acesta e capul unui trădător!”

Uneori, când visul se termina, Rob J. zăcea pe patul îngust, sub

cearșafuri, și își atingea membrele tremurând, ușurat să descopere că e
încă în viață. Cu ochii larg deschiși în întuneric, se întreba câți oameni
muriseră, fiindcă el scrisese manifestul acela. Câte destine se
schimbaseră, câte vieți se sfârșiseră din cauză că el își proiectase
credințele asupra atâtor oameni?
Moralitatea unanim acceptată spune că pentru principii merită să te
lupți și să mori. Totuși, când luai în considerare toate aspectele, nu era
oare viața cel mai prețios dar al omului? Și, ca medic, nu era el obligat
s-o protejeze și s-o păstreze mai presus de orice? Își jură lui însuși și
lui Aesculapius, tatăl medicinei, că nu va mai provoca niciodată
moartea unei ființe umane din cauza unor diferențe în principii, că
niciodată nu va mai lovi o altă persoană la mânie și pentru a mia oară
se minună de cât de greu trebuie să-i fi fost acelui Bruce Nu-știu-cum
să câștige cincisprezece lire.

645
 7

Culoarea picturii

— Nu cheltuiești banii tăi! îi spuse acru domnul Wilson într-o

dimineață, în timp ce îi înmâna lista de consultații. Sunt banii donați
dispensarului de cetățeni de frunte ai orașului. Fondurile de caritate
nu sunt pentru a fi risipite după bunul plac de orice doctor pe care îl
angajăm.
— N-am risipit niciodată banii din fondul de caritate. N-am tratat și
n-am prescris rețete niciodată vreunui pacient care nu era cu adevărat
bolnav și care nu avea neapărată nevoie de ajutorul nostru. Sistemul
vostru e prost. Uneori mă obligă să tratez o întindere de mușchi când
alți pacienți mor din lipsă de tratament.
— Te întinzi mai mult decât îți e plapuma, domnule! Vocea și
privirea domnului Wilson erau calme, dar mâna în care ținea hârtiile îi
tremura. Înțelegi că în viitor trebuie să-ți limitezi consultațiile la
numele pe care ți le dau pe bilete în fiecare dimineață?
Rob își dori cu disperare să-i poată spune domnului Wilson ce
înțelegea el și ce ar fi mai bine să facă acesta cu biletele respective. Dar,
având în vedere complicațiile din viața sa, nu îndrăzni. În loc de asta,
se forță să dea din cap și îi întoarse spatele, mototolind biletele în
buzunar, își croi drum spre District.
În seara aceea, totul se schimbă. Margaret Holland veni în camera
lui și se așeză pe marginea patului, locul ei pentru anunțuri.
— Sângerez.
El se forță să gândească mai întâi ca doctor.
— Ai o hemoragie, pierzi sânge mult?
Ea clătină din cap.
— La început mai mult ca de obicei. Apoi, sângerarea mea obișnuită.
Aproape a trecut acum.
— Când a început?
— Acum patru zile.

646
 — Patru zile! De ce așteptase patru zile ca să-i spună? Ea nu-l privi.
Stătu perfect nemișcată, oțelindu-se parcă în fața furiei lui și el realiză
ce luptă se dăduse în ea în ultimele patru zile. Aproape că nu vroiai să-
mi spui deloc, nu-i așa?
Ea nu răspunse, dar el înțelesese. În ciuda faptului că era străin, că
era un protestant care se spăla pe mâini, fusese pentru ea o ocazie să
scape din închisoarea sărăciei. Cum fusese forțat de împrejurări să
privească de aproape închisoarea asta, era o minune pentru el că ea se
decisese totuși să-i spună adevărul. Așa că, în loc de mânie în fața
șovăielii ei, simți doar admirație și o copleșitoare recunoștință. Se
apropie de ea, o ridică în picioare și îi sărută ochii înroșiți.
Apoi o strânse în brațe și o ținu așa, bătând-o ușor cu palma pe
spate din când în când, alinând-o ca pe un copil speriat.
În dimineața următoare plecă pe străzi, amețit, simțindu-și din timp
în timp genunchii cum se înmoaie de ușurare. Bărbați și femei
zâmbeau în întâmpinarea lui. Era o lume nouă, cu soare mai strălucitor
și chiar și aerul era mai bun de respirat.
Își îngriji pacienții cu atenția obișnuită, dar între consultații mintea
îi lucra febrilă. Într-un târziu se așeză pe un butuc de lemn pe Broad
Street și își contemplă trecutul, prezentul și viitorul.
Pentru a doua oară scăpase de o soartă teribilă. Simțea că parcă a
primit un avertisment că trebuie să-și folosească existența cu mai
multă grijă și mai mult respect.
Se gândi la viața lui ca la o mare pictură neterminată. Orice i s-ar
întâmpla, pictura va arăta în final medicina, dar simțea că, dacă
rămâne în Boston, nuanțele dominante vor fi cenușii.
Amelia Holmes ar putea aranja ceea ce ea numea o partidă
strălucită pentru el, dar tocmai scăpase de o căsătorie lipsită de
dragoste, în sărăcie, și nu avea nicio dorință să se arunce cu sânge rece
în brațele unei bogătașe pe care n-o iubea sau să se lase scos la mezat
pe piața de tineri eligibili din Boston, carne vie cu nu știu câți dolari pe
kilogram.
Dorea ca viața lui să fie pictată cu cele mai puternice culori pe care
le-ar putea găsi.
Când își termină munca în după-amiaza aceea, merse la Athenaeum
și răsfoi din nou cărțile care îi captaseră atât atenția. Cu mult înainte
de a termina de citit, știu unde voia să meargă și ce dorea să facă.

647
 În noaptea aceea, stând în pat, Rob auzi semnalul familiar la ușă.
Deschise ochii în întuneric și nu se mișcă. Râcâitul se mai auzi o dată,
apoi a treia oară.
Pentru mai multe motive își dori să se scoale să deschidă ușa. Dar
zăcu pe pat fără să se miște, înțepenit într-un moment la fel de rău ca
cele din coșmarurile sale și, în cele din urmă, Margaret Holland plecă.

Îi luă mai mult de o lună să facă toate pregătirile și să-și dea demisia
de la Dispensarul Boston. În loc de petrecere de rămas bun, într-o
seară cumplit de geroasă de decembrie, el, Holmes și Harry Loomis
disecară corpul unei sclave negrese numită Della. Muncise toată viața
ei și avea o musculatură remarcabilă. Harry demonstrase un interes
special și talent în anatomie și avea să-l înlocuiască pe Rob J. ca docent
la Școala Medicală. Holmes le vorbea în timp ce tăiau, arătându-le
capătul fimbriat al trompei uterine, care era „ca marginea zdrențuită a
șalului unei femei sărace”. Fiecare organ și mușchi le amintea de o
poveste, o poezie, un desen anatomic sau o glumă scăbroasă. Era o
muncă științifică serioasă și erau atenți la fiecare detaliu și totuși, în
timp ce lucrau, râdeau în hohote și se simțeau bine. După disecție se
regăsiră la Taverna Essex și băură vin fiert până la închidere. Rob
promise să țină legătura atât cu Holmes, cât și cu Harry când va ajunge
la o adresă permanentă și să-i consulte pe amândoi în privința
problemelor de care se va lovi. Se despărțiră atât de buni prieteni,
încât Robert simți un regret pentru decizia sa.
Dimineața următoare merse până în Washington Street și cumpără
alune prăjite, pe care le aduse la casa din Spring Street într-un cornet
răsucit din Boston Transcript. Se furișă în camera lui Meggy Holland și
i le strecură sub pernă.
Curând după prânz se urcă în tren, care ieși imediat din gară tras de
o locomotivă cu abur. Controlorul care îi verifică biletul se uită
suspicios la bagajul său, fiindcă refuzase să-și dea atât lada, cât și viola
da gamba, la vagonul de bagaje. În afară de instrumentele medicale și
de haine, lada conținea o jumătate de duzină de bucăți de săpun
cafeniu, din cel folosit de Holmes și pe Old Horny. Așa că, deși avea
puțini bani, părăsea Boston-ul mult mai bogat decât sosise acolo.
Mai erau patru zile până la Crăciun. Trenul trecea pe lângă case cu
uși decorate și în care se puteau zări brazi împodobiți. Curând, orașul

648
rămase în urmă. Deși ningea ușor, în mai puțin de trei ore ajunseră lai
Worcester, punctul terminus al căii ferate a Bostonului. Pasagerii se
transferară pe linia de vest și, în trenul cel nou, Rob se așeză lângă un
bărbat corpolent, care îi oferi prompt sticla sa.
— Nu, mulțumesc frumos, răspunse Rob, dar acceptă conversația, ca
să îmblânzească refuzul băuturii. Omul era negustor și fabricant de
cuie netede – filetate, cu cap dublu, diamant, cu floare decorativă – și îi
arătă lui Rob mostrele sale, de la dimensiunea unui ac de gămălie, până
la piroane de corăbii; un bun mod de a trece timpul în goana trenului.
— Merg spre vest! Merg spre vest! spuse negustorul. Și dumneata?
Rob J. înclină din cap.
— Cât de departe mergi?
— Până la granița statului! Pittsfield. Dumneata, domnule?
Simți o satisfacție imensă să răspundă; o asemenea plăcere, încât
zâmbi cu gura până la urechi și abia se reținu să nu strige tare, să audă
toți cei din vagon, de parcă vorbele sale ar fi avut o muzică proprie și
ar fi răspândit o lumină romantică în toate colțurile trenului.
— Țara indienilor, spuse.

649
 8

Muzică

Trecu prin Massachusetts și New York, unde ajunse urmând mai

multe căi ferate scurte, legate prin curse de diligență. Era greu de
călătorit iarna. Uneori, diligența trebuia să se oprească până ce
doisprezece boi trăgeau pluguri ca să deszăpezească drumul sau târau
trunchiuri mari de copac ca să bătătorească zăpada. Hanurile și
cârciumile erau scumpe. Ajunsese în pădurea de pe Platoul Allegheny
din Pennsylvania când i se terminară banii și avu norocul să găsească
de lucru la exploatarea forestieră a lui Jacob Starr, doftoricind tăietorii
de lemne. Când avea loc vreun accident, deseori acesta era grav, dar în
majoritatea timpului n-avea mare lucru de făcut, așa că își găsi de lucru
alăturându-se echipelor care tăiau cu ferăstrăul pini albi și mesteceni
mai bătrâni de două sute cincizeci de ani. Trupul i se întări și i se
modelă. Cele mai multe exploatări nu aveau doctor și tăietorii știau cât
de prețios era el pentru ei, așa că îl protejau când făcea munca lor
primejdioasă. Îl învățară să-și înmoaie palmele însângerate în
saramură până se întăriră.
Seara făcea jonglerii în baracă, pentru a-și păstra agilitatea necesară
chirurgiei și cânta la viola da gamba pentru oameni, acompaniind
cântecele country pe care le îndrăgeau și alternând cu J. S. Bach și
Marais, pe care îi ascultau vrăjiți.
Toată iarna înălțară grămezi de bușteni uriași pe malurile râului. Pe
dosul capului fiecărui ferăstrău din tabără era imprimată în oțel, în
relief, o stea mare cu cinci colțuri. De fiecare dată când era doborât un
copac, oamenii întorceau ferăstrăul și imprimau steaua pe lemnul
proaspăt tăiat, marcând astfel bușteanul ca provenind din exploatarea
Starr. Când sosi dezghețul de primăvară, râul crescu, ducând buștenii
către Clarion River. Au fost construite plute imense, iar pe ele barăci,
bucătării, magazii de provizii.
Rob călători cu pluta ca un prinț în josul râului, o călătorie lentă, de
vis, întreruptă doar când buștenii se înțepeneau și erau imediat
650
eliberați de navigatori îndemânatici, răbdători. Văzu toate soiurile de
păsări și animale, plutind de-a lungul serpentinelor lui Clarion până la
vărsarea în Allegheny, apoi coborând cu buștenii pe Allegheny până la
Pittsburgh.
În Pittsburgh își luă la revedere de la Starr și oamenii lui. Într-un
saloon a fost angajat ca doctor al unei echipe de măsurători a
companiei feroviare Washington & Ohio Railroad, ce stabilea traseul
pentru o linie de cale ferată ce avea să concureze cu cele două linii
foarte aglomerate deja existente în stat. A călătorit cu echipa până la
Ohio, la granița unei câmpii imense intersectate de două linii
strălucitoare de cale ferată. Lui Rob i se oferi spațiu de locuit împreună
cu șefii, în patru vagoane. Primăvara pe câmpie era minunată, dar
lumea companiei W & ORR era urâtă. Muncitorii erau imigranți
irlandezi și germani, ale căror vieți erau privite ca ceva de care te
puteai dispensa fără prea mari pierderi. Sarcina lui Rob era să asigure
ca și ultima fărâmiță din puterea lor să poată fi exploatată pentru
munca la calea ferată. Avea nevoie de bani, dar slujba a fost proscrisă
pentru el de la început, căci superintendentul, un bărbat cu fața
întunecată, pe nume Cotting, era un suflet de câine care nu arunca
banii pe mâncare. Compania angajase vânători care ucideau destul ca
să fie carne la masă și servea și un fel de cicoare care trecea drept
cafea. Dar, în afară de masa la care stăteau Cotting, Rob și managerii,
nu existau verdețuri, varză, morcovi, cartofi, nimic care să suplinească
nevoia de acid ascorbic, cu excepția, foarte rară, a unei porții de fasole
verde. Oamenii se îmbolnăviră de scorbut. Deși anemici, n-aveau poftă
de mâncare. Articulațiile îi dureau, gingiile le sângerau, dinții le cădeau
și rănile nu se vindecau. Erau practic uciși prin malnutriție și muncă
grea. În cele din urmă, Rob forță ușa vagonului de provizii cu o rangă și
împărți oamenilor lăzi de varză și cartofi până când stocurile șefilor se
epuizară. Din fericire, Cotting nu știa că tânărul medic pe care îl
angajase făcuse jurământ de nonviolență. Statura și condiția fizică a lui
Rob și furia rece din ochii lui îl hotărâră pe intendent că era mai
înțelept să-l plătească pe doctor și să renunțe la serviciile sale decât să
se bată cu el.
Banii pe care îi câștigase de la compania feroviară abia îi ajunseră să
cumpere o iapă bătrână și înceată, o pușcă de calibrul doisprezece, la
mâna a doua, un pistol mic și ușor cu care să vâneze animale mici, ace

651
și ață, o undiță și cârlige, o tigaie ruginită și un cuțit de vânătoare. Își
boteză iapa Monica Grenville, în cinstea unei frumoase doamne mai în
vârstă, prietenă a mamei sale, pe care visase ani în șir că o călărește în
fanteziile febrile ale adolescentei lui. Calul Monica Grenville îi permise
să-și croiască drum spre vest pe cont propriu. Reuși să vâneze ușor
după ce descoperi că pușca bătea spre dreapta și pescui de câte ori
avea ocazia și câștigă bani sau bunuri ori de câte ori dădea peste
cineva care avea nevoie de doctor.
Dimensiunile ținutului îl uimeau, munte și vale și câmpie. După
câteva săptămâni a fost convins că ar fi putut-o ține așa întreaga sa
viață, călărind pe Monica Grenville la infinit, în direcția Soarelui-
Apune.
I se terminară medicamentele.
Era și așa destul de greu să opereze fără ajutorul celor câteva
paleative inadecvate care erau în uz, dar nu mai avea nici laudanum,
nici morfină și nici alt drog și trebui să se bazeze pe viteza lui de a
opera și pe orice fel de whisky de fabricație dubioasă pe care putea să-l
cumpere în drum. Fergusson îl învățase câteva șmecherii care să-l
ajute și pe care și le amintea. Lipsindu-i tinctura de nicotină, care se
dădea pe gură pentru a relaxa sfincterul anal în timpul operațiilor de
fistulă, cumpără cele mai tari trabucuri pe care le găsi și inseră câte
unul în rectul pacientului, până ce nicotină era absorbită din tutun și se
obținea relaxarea. Odată, în Titusville, Ohio, un orășean mai în vârstă
dădu peste el când îngrijea un pacient care stătea îndoit peste arborele
căruței, cu trabucul proeminând din anus.
— Aveți un chibrit, domnule? îl întrebase Rob J.
Mai târziu, la magazinul general, îl auzi pe bătrân spunându-le
prietenilor solemn:
— Nu vă puteți închipui cum le fumau…
Într-o tavernă din Zanesville văzu primul indian, care îl dezamăgi
crunt. În contrast cu superbii sălbatici ai lui James Fenimore Cooper,
acesta avea un trup fleșcăit, o față umflată de băutură – o creatură
demnă de milă, care cerșea un pahar de alcool.
— Cred că e un Delaware, spuse barmanul când Rob îl întrebă cărui
trib aparținea indianul. Miami, poate sau Shawnee. Ridică din umeri a
nepăsare. Cui îi pasă? Nenorociții ăștia mizerabili sunt totuna pentru
mine.

652
 Câteva zile mai târziu, în Columbus, Rob descoperi un tânăr evreu
corpolent, cu barbă neagră, pe nume Jason Maxwell Geiger, un
farmacist bine aprovizionat.
— Aveți laudanum? Tinctură de nicotină? Iodură de potasiu?
Indiferent ce ar fi cerut, Geiger răspundea cu un zâmbet și o înclinare
din cap. Iar Rob se învârti fericit printre vase și retorte. Prețurile erau
mai mici decât se temuse, pentru că tatăl și frații lui Geiger erau
fabricanți de medicamente în Charleston și el îi explică lui Rob că
putea comanda la prețuri convenabile familiei sale tot ce nu putea
prepara singur. Așa că Rob J. își alcătui o rezervă serioasă. Când
farmacistul îl ajută să care pachetele până la cal, văzu cutia cu
instrumentul muzical și se întoarse imediat spre vizitatorul său.
— E cu siguranță o violă?
— Viola da gamba, răspunse Rob și văzu imediat o sclipire nouă în
ochii celuilalt, nu lăcomie, ci o dorință atât de puternică, încât nu putea
trece neobservată. Vrei să o vezi?
— Trebuie neapărat s-o aduci în casă, s-o vadă și soția mea, spuse
nerăbdător Geiger. Îl conduse către clădirea din spatele farmaciei.
Înăuntru, Lillian Geiger își acoperi bustul cu un șervet când îi văzu
intrând, dar nu înainte ca Rob J. să apuce să vadă urmele de lapte de pe
sânii ei.
Într-un leagăn dormea fetița lor de două luni, Rachel. Casa mirosea
a lapte și a hallah proaspăt copt. Salonul întunecat conținea o sofa din
păr de cal, un scaun și un pian pătrat. Femeia se strecură în dormitor și
își schimbă rochia în timp ce Rob J. despacheta viola; apoi ea și soțul ei
examinară instrumentul, plimbându-și degetele pe coarde și pe cele
zece chei de parcă alintau un neprețuit obiect de familie, proaspăt
recuperat. Ea îi arătă pianul din lemn de nuc negru lăcuit cu grijă.
— Făcut de Alphens Babcock din Philadelphia, îi spuse.
Jason Geiger scoase la lumină un alt instrument din spatele pianului.
— A fost fabricat de un negustor de bere pe nume Isaac Schwartz,
care trăiește în Richmond, Virginia. E doar o scripcă, nu destul de bună
ca să poată fi numită vioară. Într-o bună zi sper să am o vioară
adevărată.
Dar după câteva clipe în care își acordară instrumentele, Geiger
produse cu scripca lui sunete dulci.

653
 Se priviră unul pe altul îngrijorați că ar putea descoperi că sunt
incompatibili muzical.
— Ce cântăm? întrebă Geiger, acordându-i musafirului onoarea de a
alege.
— Bach? Știți preludiul ăsta din „Clavecinul bine temperat?” E din
partea a II-a, am uitat numărul.
Le cântă primele acorduri și deodată i se alăturară și Lillian Geiger
și, în curând, și soțul ei.
— Doisprezece, murmură Lillian.
Lui Rob J. nu-i ardea însă să identifice piesa, fiindcă ce cânta acum
nu mai era pentru distracția tăietorilor de lemne. A devenit imediat
evident că cei doi erau obișnuiți să cânte împreună și a fost sigur că se
va face de râs. Pe măsură ce muzica lor progresa, a lui urma prea târziu
și prea jalnic. Degetele lui, în loc să alunece în ritmul muzicii, păreau să
se zbată neputincioase, ca niște pești înotând în josul unei cascade. Dar
spre jumătatea preludiului uită de complexe, căci reflexele dobândite
în atâția ani în care cântase biruiră neîndemânarea cauzată de lipsa de
exercițiu.
În curând observă că Geiger cânta cu ochii închiși, în timp ce soția
lui purta pe față o expresie de plăcere intensă, ce era în același timp și
împărtășită, și personală.
Satisfacția aproape îl durea. Nu realizase cât de mult îi lipsea
muzica. Când terminară, rămaseră pe loc, zâmbindu-și unul altuia.
Geiger alergă apoi să pună plăcuța cu „închis” pe ușa magazinului.
Lillian se duse să vadă ce face copilul și să pună o friptură în cuptor, iar
Rob o deșeuă și o hrăni pe biata Monica. Când se regăsiră, se dovedi că
Geiger-ii nu știau nimic de Marin Marais, în timp ce Rob J. nu
memorase niciuna din lucrările polonezului acela, Chopin. Dar toți trei
știau sonatele lui Beethoven. Toată după-amiaza își construiră între ei
o lume specială, strălucitoare. Când copilul gemând le întrerupse
cântecul cu plânsul său, erau amețiți de frumusețea propriilor sunete.
Farmacistul nu a vrut să audă de plecarea lui Rob. Cina a fost
alcătuită din miel fraged cu o ușoară aromă de rozmarin și usturoi,
prăjit cu morcovi mici și cartofi noi, și din compot de afine.
— Ai să dormi în camera de oaspeți, spuse Geiger.
Atras de ei, Rob îl întrebă ce șanse avea un doctor în împrejurimi.

654
 — Sunt mulți locuitori aici, căci Columbus e capitală de stat și există
deja destui doctori care să-i îngrijească. E un loc bun pentru o
farmacie, dar și noi vom părăsi orașul când copilul va fi suficient de
mare că să reziste călătoriei. Vreau să fiu și fermier și farmacist și
vreau să am pământ pe care să-l las copiilor mei. Pământul de ferme
din Ohio e prea scump. Am studiat locurile unde aș putea cumpăra
pământ fertil după buzunarul meu.
Avea hărți pe care le întinse pe masă.
— Illinois, spuse și îi arătă lui Rob J. zona pe care investigațiile sale
i-o indicaseră ca fiind cea mai bună, între Rocky River și Mississippi.
Sursă bună de apă. Păduri frumoase de-a lungul râurilor. Și restul e
prerie, pământ negru care n-a cunoscut niciodată plugul.
Rob J. studie hărțile.
— Poate ar trebui să mă duc și eu acolo, spuse în cele din urmă. Să
văd dacă-mi place.
Geiger înclină din cap. Petrecură mult timp aplecați peste hărți,
marcând cel mai bun drum, ciondănindu-se constructiv, fără supărare.
După ce Rob se duse la culcare, Jay Geiger rămase treaz până târziu
și copie la lumina lumânării notele unei mazurci de Chopin. O cântară
dimineața următoare, după micul dejun. Apoi cei doi bărbați
consultară harta marcată, pentru ultima oară. Rob J. accepta ca, dacă
Illinois se dovedea atât de bună pe cât credea Geiger, să se stabilească
acolo și să scrie imediat noului lui prieten, spunându-i să-și aducă
familia către granița de vest.

655
 9

Două parcele

Illinois se dovedi interesant chiar de la început. Rob trecu granița

statului la sfârșitul verii, când iarba verde a preriei era deja uscată și
îngălbenită de prea multe zile însorite.
La Danville văzu cum oamenii fierbeau apa de la izvoarele sărate în
uriașe ceainice negre, iar când plecă de acolo, ducea cu el un pachet de
sare pură. Preria era întinsă și, pe alocuri, presărată cu dealuri joase.
Statul era binecuvântat cu apă dulce. Rob nu întâlni decât puține lacuri,
dar văzu o mulțime de pârâuri și izvoare ce se întâlneau în râuri mari.
Află că, atunci când cei din Illinois vorbeau de pământul dintre râuri,
se refereau cel mai probabil la partea de sud a statului, dintre
Mississippi și Ohio. Aici erau soluri aluvionare bogate, aduse din
ambele râuri mari. Unii obișnuiau să numească regiunea Egipt, fiindcă
se spunea că era la fel de fertilă ca celebrul pământ al deltei Nilului. Pe
harta lui Jay Geiger, Rob J. văzu că erau mai multe „mici Egipturi” între
râurile din Illinois. În timpul scurtei sale întâlniri cu Geiger, acesta
reușise să-i câștige respectul și își continuă astfel călătoria către
regiunea despre care Jay îi spusese că era cea mai potrivită pentru a se
stabili acolo.
Îi luă două săptămâni să-și croiască drum de-a lungul statului
Illinois. În cea de-a paisprezecea zi, drumul pe care mergea pătrunse
într-o zonă de pădure, oferindu-i răcoarea mult așteptată și mirosul
umed al mușchiului. Urmând cărarea îngustă, auzi zgomotul unei ape
și ajunse curând pe malul de răsărit al unui râu destul de mare, pe care
îl identifică drept Rocky.
Era în sezonul uscat, dar curentul era puternic și stâncile mari care
dăduseră numele râului7 făceau apa să se ridice în spume. Călărind pe
Monica de-a lungul malului, încerca să găsească un loc prielnic
traversării, când ajunse la o porțiune a râului mai adâncă și mai lentă.

7 Rocky (engl.) = stâncos.

656
Între trei trunchiuri uriașe de pe malul celălalt era suspendat un cablu
gros de frânghie. Un triunghi de fier și o bucată de oțel erau
suspendate de o creangă lângă un indicator pe care scria:
HOLDEN’S CROSSING8
Sunați pentru feribot.
Lovi triunghiul viguros și, după un timp ce îi păru lung, văzu un
bărbat ce-și făcea drum fără grabă de-a lungul malului opus, unde era
ancorat bacul. Doi stâlpi de lemn verticali se găseau pe plută, terminați
cu inele mari de fier prin care trecea cablul suspendat, permițând
astfel plutei să alunece între cele două maluri. Când ajunse pe la
mijlocul râului, curentul trăsese funia în josul apei, așa că omul
parcurse o traiectorie în arc, în loc să traverseze râul în linie dreaptă.
Apele întunecate și uleioase erau prea adânci în mijlocul râului ca să
permită vâslei să ajungă la fund, așa că bărbatul trase bacul încet,
smucind cablul de frânghie. Plutașul cânta, iar vocea de bariton purta
cu claritate cuvintele până la Rob J.:

„Într-o zi mă plimbam și-aud cum se plângea

femeie bătrână – pe toți întristând
Ea privea noroiul din prag (afară ploua)
Și astfel cânta măturând:

O, viața-i o trudă, dragostea o povară.

Frumusețea trecu, averea s-a risipit
Plăcerile scăzură, prețurile se dublară
Și nimic nu e cum mi-aș fi dorit…”

Erau multe versuri și, cu mult înainte de a le sfârși, plutașul putea

din nou să atingă fundul râului cu vâsla. Pe măsură ce bacul se apropia,
Rob văzu un bărbat musculos, de vreo treizeci de ani. Era cu un cap
mai scund decât Rob și părea de prin partea locului, cu bocanci grei în
picioare, pantaloni cafenii de lână prea groși pentru vremea de afară, o
cămașă de bumbac albastră cu guler maro și o pălărie de piele pătată
de sudoare, cu panglica albă. Avea o claie de păr negru, pe care îl purta
în plete și o barbă bogată pe pomeții proeminenți, ce încadrau un nas

8 Holden’s Crossing (engl.) = traversarea lui Holden (vadul lui…)

657
subțire, curbat, ce ar fi dat cruzime feței sale dacă n-ar fi fost ochii
albaștri, care erau veseli și prietenoși. Pe măsură ce distanța dintre ei
se micșora, Rob simți un avertisment, în așteptarea acelei afectări pe
care n-o poți evita la o femeie de o frumusețe perfectă sau la un bărbat
prea chipeș. Dar plutașul nu părea din cale afară de afectat.
— Salve, strigă el. Cu un ultim efort, împinse bacul pe malul de nisip.
Îi întinse mâna. Nicholas Holden, la dispoziția dumitale.
Rob îi strânse mâna și se prezentă.
Holden scoase din buzunarul cămășii o rădăcină umedă, neagră și
își tăie cu cuțitul o bucată pe care începu s-o mestece. I-o oferi apoi și
lui Rob J., care însă clătină din cap a refuz.
— Cât mă costă să trec dincolo?
— Trei cenți pentru tine. Zece cenți pentru cal.
Rob plăti în avans cei treisprezece cenți. O legă pe Monica de niște
inele de fier bătute în plută special în acest scop. Holden îi dădu o a
doua vâslă și amândoi se opintiră să împingă bacul înapoi în apă.
— Vrei să te stabilești prin părțile astea?
— S-ar putea, răspunse Rob prudent.
— Nu cumva ești fierar? Holden avea cei mai albaștri ochi pe care îi
văzuse Rob vreodată la un bărbat, salvați de feminitate de o uitătură
piezișă, ce îl făcea să pară amuzat de ceva secret. La naiba, spuse, dar
nu păru surprins când Rob clătină din cap a negație. Mi-ar fi plăcut să-
mi găsesc un potcovar bun. Ești fermier, nu-i așa?
Tresări vizibil când Rob îi spuse că e doctor.
— De trei ori bun venit, și încă o dată! Avem nevoie de un doctor în
orașul Holden’s Crossing. Oricare doctor poate trece cu bacul pe gratis,
spuse și se opri din vâslit ca să-i înapoieze solemn trei cenți lui Rob J.
Rob privi monedele.
— Și cum rămâne cu ceilalți zece cenți?
— Rahat, doar nu vrei să cred că și calul e doctor, nu? Când zâmbi cu
toată gura, era destul de plăcut să-ți închipui că, de fapt, era urât.
Avea o cabană mititică din bușteni dați la rindea și vopsiți în alb,
lângă o grădină și un izvor, așezată pe un dâmb, cu vedere spre râu.
— Chiar la timp pentru cină, spuse și în curând mâncau o tocăniță în
care Rob identifică napi și varză și ceapă, dar a fost pus în încurcătură
de carne.

658
 — Am prins un pui de prerie și un iepure bătrân și sunt amândoi în
tigaia asta, spuse Holden.
În fața cănilor de lemn reumplute, își spuseră unul altuia destule
despre fiecare ca să înceapă să se simtă în voie. Holden era avocat, din
Connecticut. Avea planuri mari.
— Cum se face că au dat orașului numele tău?
— Nu i l-au dat ei. Eu am făcut-o, spuse afabil. Am venit aici primul
și am construit feribotul. De câte ori vine cineva să se stabilească aici,
le spun numele orașului. Până acum nimeni n-a avut nimic împotrivă.
În opinia lui Rob, casa de lemn a lui Holden nu era la înălțimea
cabanelor scoțiene. Era întunecoasă și înghesuită. Patul, prea apropiat
de foc, era acoperit cu funingine. Holden îi mărturisi bine dispus că
singurul lucru bun în legătură cu casa lui era locul pe care era așezată;
într-un an de zile, cabana va fi dărâmată, spuse el, și se va ridica o casă
bună în locul ei.
— Da, domnule, am planuri mari.
Îi spuse lui Rob despre progresele care se vor face în curând: un
han, un magazin general, eventual o bancă. A fost cinstit în privința
dorinței lui de a-l corupe pe Rob să se stabilească în Holden’s Crossing.
— Câte familii locuiesc acum aici? întrebă Rob J., și zâmbi cu milă
când auzi răspunsul. Un doctor nu-și poate câștiga existența îngrijind
doar șaisprezece familii.
— Nu, sigur că nu. Dar căutătorii de pământ vor veni în curând aici
cu limba scoasă. Iar cele șaișpe familii locuiesc în orașul propriu-zis.
Dincolo de limitele acestuia, nu e niciun doctor de aici până în Rock
Island și sunt o groază de ferme răspândite peste tot. N-ai decât să-ți
găsești un cal mai bun și să nu te dai în lături să călătorești puțin ca să
faci o vizită la domiciliu.
Rob își aminti ce frustrat se simțise că nu putuse practica o
medicină ca lumea în înghesuiala din Districtul Opt. Dar ăsta era
reversul monedei. Îi spuse lui Nick Holden că se mai gândește.
Noaptea aceea, dormi în cabană, pe podea, înfășurat într-o pătură în
timp ce Nick Holden sforăia în pat. Dar asta nu era ceva ieșit din comun
pentru cineva care petrecuse iarna într-o baracă împreună cu
nouăsprezece tăietori de lemne. Dimineața următoare, Holden pregăti
micul dejun, dar îl lăsă pe Rob să spele vasele și tigaia, pretinzând că
are o treabă și că se întoarce repede.

659
 Era o zi senină, proaspătă. Soarele ardea deja și Rob scoase viola și
se așeză pe o piatră la umbră, în luminișul dintre cabană și liziera
pădurii. Își întinse în față copia muzicii lui Chopin pe care i-o dăduse
Jay Geiger și începu să cânte, cu eforturi mari.
Cam jumătate de oră lucră la temă și la melodie până începu să sune
a muzică. Ridicând ochii de pe note, privi spre pădure și văzu doi
indieni călare uitându-se la el din marginea luminișului.
Se sperie o clipă, fiindcă aceștia îi readuceau încrederea în James
Fenimore Cooper, fiind bărbați cu obraji scobiți și piepturile dezgolite,
părând slabi și vânjoși, cu pielea strălucind ca unsă cu ulei. Cel mai
apropiat de Rob purta pantaloni din piele de cerb și avea un nas mare,
acvilin. Era ras în cap, cu excepția unui smoc de păr aspru, bățos. Era
înarmat cu o pușcă. Tovarășul său era un bărbat mare, la fel de înalt ca
Rob J., dar mai solid. Avea păr negru, lung, legat la spate cu o fâșie de
piele și purta un șorț de piele în jurul șoldurilor și apărătoare tot de
piele pe gambe. Pe umăr avea un arc și Rob văzu clar tolba de săgeți
agățată de gâtul calului, ca într-unul din desenele acelea cu indieni de
la Athenaeum-ul din Boston.
Nu știa dacă mai erau și alții în pădure în spatele lor. Dacă aveau
intenții ostile, era pierdut, fiindcă viola da gamba nu era o armă prea
grozavă. Îi veni ideea să continue să cânte și puse din nou arcușul pe
strune, dar nu cu Chopin; nu a vrut să mai ridice privirea spre ei să
vadă rezultatul. Fără să se gândească anume, cântă o bucată din secolul
al șaptesprezecelea, pe care o știa bine, Cara la vita mia, de Oratio
Bassani. O cântă până la sfârșit, apoi o luă de la capăt și mai cântă o
dată, până la jumătate. În cele din urmă se opri, fiindcă nu putea să
stea și să cânte la infinit.
Auzi ceva în spate și se întoarse rapid, ca să vadă o veveriță roșie
pierzându-se în frunziș. Când se îndreptă, a fost în același timp ușurat
și trist să observe că cei doi indieni dispăruseră. Pentru câteva clipe le
mai auzi caii depărtându-se; apoi, singurul sunet a fost șuierul vântului
printre crengile înfrunzite.

Nick Holden încercă să-și ascundă supărarea când se întoarse și i se

povesti ce se întâmplase. Făcu un tur rapid de inspecție, dar spuse că
nu părea să lipsească nimic.

660
 Indienii din împrejurimi erau Sauki. Fuseseră mânați peste
Mississippi în Iowa cu nouă sau zece ani în urmă, în timpul luptelor pe
care oamenii le numiseră apoi Războiul Șoimului-Negru. Cu câțiva ani
în urmă, toți Saukii ce supraviețuiseră fuseseră mutați într-o
rezervație în Kanssas. Luna trecută se aflase că vreo patruzeci de
bărbați cu femeile și copiii lor scăpaseră din rezervație. Erau zvonuri
că se îndreaptă spre Illinois.
— Mă îndoiesc că sunt atât de proști să ne facă probleme, când sunt
în număr atât de mic. Cred că speră pur și simplu că-i vom lăsa în pace,
spuse Nick.
Rob dădu din cap a încuviințare.
— Dacă ar fi vrut să-mi facă ceva, le-ar fi fost destul de ușor.
Nick a fost bucuros să schimbe subiectul care ar fi putut să
umbrească imaginea lui Holden’s Crossing în ochii oaspetelui său. Își
petrecuse dimineața uitându-se la patru parcele de pământ, îi spuse lui
Rob. Vroia să i le arate și, îmboldit de el, Rob își înșeuă iapa.
Pământurile erau proprietatea guvernului. În timp ce călăreau, Nick
îi explică lui Rob că pământul fusese împărțit de agenți federali în
parcele de optzeci de acri. Proprietățile particulare se vindeau la opt
dolari acrul sau chiar mai mult, în timp ce pământul guvernului era
prețuit la 1,25 dolari acrul, o secțiune de optzeci de acri pentru o sută
de dolari. A douăzecea parte din prețul de vânzare trebuia plătită
imediat pentru a căpăta pământul și douăzeci și cinci la sută trebuia
livrat în patruzeci de zile, restul fiind achitat în trei rate egale la
sfârșitul a doi, trei și patru ani de la intrarea în proprietate. Nick îi
spuse că era pământul cel mai bun pe care l-ar putea găsi și, când
ajunseră acolo, Rob văzu că era adevărat. Parcelele se aliniau de-a
lungul râului pe o distanță de aproape o milă, oferind o bucată bună de
pădure pe mal, cu mai multe izvoare pure și lemn pentru construcție.
În spatele pădurii se întindea, ca o promisiune, fertilitatea câmpiei ce
nu cunoscuse plugul.
— Uite ce te sfătuiesc, zise Holden. N-aș privi pământul ăsta ca pe
patru parcele de optzeci de acri, ci ca pe două, de o sută șaizeci. Acum,
guvernul permite celor ce vor să se stabilească aici să cumpere două
secțiuni cel mult, și asta aș face dacă aș fi în locul tău.
Rob J. zâmbi strâmb și clătină din cap.
— E pământ frumos. Dar n-am cei cincizeci de dolari necesari.

661
 Nick Holden îl privi gânditor.
— Viitorul meu e legat de orașul ăsta în devenire. Dacă pot atrage
oamenii să se stabilească aici, eu o să fiu proprietarul magazinului
general, al morii, al hanului. Oamenii se adună într-un loc în care există
un doctor. Pentru mine, e o investiție să te am în Holden’s Crossing.
Băncile împrumută bani cu o dobândă de 2,5 la sută pe an. Eu îți
împrumut cei cincizeci de dolari cu 1,5 la sută și mi-i dai înapoi în opt
ani.
Rob J. privi în jur și trase aer în piept. Era pământ frumos. Locul îi
plăcea atât de mult, încât se luptă să-și controleze vocea când acceptă
oferta. Nick îi strânse mâna cu căldură și nu acceptă mulțumiri.
— E doar o afacere bună.
Călăriră încet de-a lungul proprietății. Parcela dublă de la sud era o
vale, practic plană. Cea de la nord era deluroasă.
— Eu aș lua-o pe cea din sud, spuse Holden. Solul e mai bun și e mai
ușor de arat.
Dar Rob J. se hotărâse deja să cumpere parcela din nord.
— O să păstrez cea mai mare parte pentru pășune și o să cresc oi,
asta e agricultura pe care o înțeleg eu. Dar știu pe cineva care e dornic
să lucreze pământul și poate că el o să vrea să cumpere bucățile de la
sud.
Când îi povesti lui Holden despre Jason Geiger, avocatul rânji de
plăcere.
— O farmacie la Holden’s Crossing? Nu e asta ca sarea în bucate? Ei
bine, o să depun suma pentru secțiunea de sud în numele lui Geiger.
Dacă n-o să vrea, nu-mi va fi greu să vând un pământ atât de bun.
În dimineața următoare, cei doi călăriră până în Rock Island, iar
când părăsiră Biroul Funciar al Statelor Unite, Rob J. era proprietar de
pământ și datornic.
După-amiază, se întoarse singur călare, la proprietatea sa. Legă iapa
și exploră pădurea și preria pe jos, studiind și făcând planuri. Ca în vis,
se plimbă de-a lungul râului, azvârlind pietre în apă, nevenindu-i să
creadă că toate astea îi aparțineau. În Scoția, era îngrozitor de dificil să
cumperi pământ. Ferma de oi a familiei sale din Kilmarnock fusese
agonisită în multe secole, generație după generație.
În seara aceea îi scrise o scrisoare lui Jason Geiger, descriindu-i cei o
sută șaizeci de acri care îi fuseseră rezervați lângă propria sa parcelă și

662
îl rugă pe Geiger să-i dea de știre cât de curând dacă dorește să intre în
posesia pământului. De asemenea, îl rugă pe Jason să-i trimită o
provizie zdravănă de sulf, fiindcă Nick îi mărturisise după multe
șovăieli că primăvara apăreau mici epidemii de ceea ce oamenii
numeau „râia de Illinois”, iar administrarea de cantități mari de sulf
era singura ce părea să aibă efect.

663
 10

Înălțarea

Vestea despre venirea doctorului se răspândi imediat. La trei zile

după sosirea sa în Holden’s Crossing, Rob J. era chemat la șaisprezece
mile să vadă primul său pacient, iar după aceea avea să muncească fără
oprire. Spre deosebire de cei care se stabiliseră în partea centrală și de
sud a statului Illinois, care proveneau majoritatea din statele din sud,
cei din nordul Illinoisului veneau din New York și New England, din ce
în ce mai mulți în fiecare lună, pe jos, pe cai sau în căruțe cu coviltir,
uneori mânând o vacă, niște oi, câteva capre. Pacienții ce îi cădeau în
sarcină acopereau un teritoriu imens – preria desfășurându-se între
râurile mari, străbătută de mici pâraie ce se întretăiau, întreruptă de
petice de pădure, cu mlaștini adânci și bălți. Dacă pacienții veneau la el,
lua șaptezeci și cinci de cenți pe consultație. Dacă se ducea el acasă la
ei, prețul era de un dolar și de un dolar cincizeci dacă era noapte. Ziua
lui de lucru consta mai ales în călărit, pentru că fermele erau atât de
depărtate în ținutul acesta ciudat. Uneori, la căderea nopții, era atât de
obosit de stat în șa, că nu putea decât să cadă pe podea adormind
adânc.
Îi spuse lui Holden că îi va putea înapoia o parte din datorie la
sfârșitul lunii, dar Nick zâmbi și clătină din cap.
— Nu te grăbi. De fapt, mă gândeam că ar fi bine să-ți mai împrumut
niște bani. Iernile sunt grele și o să-ți trebuiască un animal mai
puternic decât iapa pe care o călărești. Și, cu munca ta de doctor, n-ai
timp să-ți ridici singur o cabană înainte de căderea zăpezii. Mai bine
lasă-mă să mă interesez de cineva care ți-ar putea ridica una, pentru
plată.
Nick găsi un constructor de barăci, pe nume Alden Kimball, un
bărbat neobosit, slab ca o scobitoare, cu dinții galbeni fiindcă fuma în
permanență o pipă puturoasă. Crescuse într-o fermă din Hubbardton,
Vermont și, mai recent, era mormon excomunicat din orașul Nauvoo,
Illinois, unde se spunea că locuitorii sunt Sfinți ai Zilei de Apoi, iar
664
bărbații puteau avea câte neveste doreau. Când Rob J. a făcut
cunoștință cu el, Kimball îi spuse că se certase cu bătrânii comunității
și plecase de acolo pur și simplu. Rob J. nu-i mai puse și alte întrebări.
Pentru el era suficient că Alden Kimball folosea toporul și ferăstrăul
de parcă ar fi făcut parte din corpul lui. Doborî și ciopârți trunchiuri și
le netezi pe două părți chiar în locul unde căzuseră și într-o zi Rob
împrumută un bou de la un fermier pe nume Grueber. Rob știa că
Grueber nu i-ar fi încredințat prețiosul său animal dacă n-ar fi fost
Kimball acolo.
Sfântul decăzut insistă ca boul să îngenuncheze la dorința sa și,
împreună, cei doi bărbați și animalul cărară trunchiurile la locul pe
care îl alesese Rob pe malul râului. Când Kimball uni stâlpii de fundație
cu scânduri de lemn, Rob văzu că cel mai mare stâlp, care susținea
singur peretele de nord, avea o cocoașă urâtă în el în treimea mijlocie
și îi atrase atenția lui Kimball asupra ei.
— O să fie în regulă, spuse acesta și Rob plecă și îl lăsă să-și vadă de
lucru.
Vizitând construcția două zile mai târziu, Rob constată că pereții
barăcii se ridicaseră. Alden lipise buștenii cu lut din albia râului și
vopsea în alb dungile de pământ dintre lemne. Pe peretele de nord, toți
buștenii erau strâmbi astfel că se potriveau perfect cocoașei din stâlpul
de fundație și întreg zidul era ușor înclinat. Probabil că-i luase o
grămadă de timp lui Alden să găsească bușteni cu defectul potrivit și,
într-adevăr, doi dintre ei trebuiseră să fie ciopliți cu rindeaua ca să se
încadreze.
Tot Alden a fost acela care îi spuse despre un cal de povară, pe care
Grueber vroia să-l vândă. Când Rob J. îi mărturisi că nu prea se
pricepea la cai, Kimball ridică din umeri.
— Are patru ani, încă mai e în creștere. Nu cred să fie vreo problemă
cu ea.
Așa că Rob cumpără iapa de povară. Era de o culoare pe care
Grueber o numi sângerie, mai mult roșie decât cafenie, cu picioare
negre, coamă și coadă la fel și cu pete negre ca pistruii pe frunte, înaltă
și ușor de călărit, cu o privire inteligentă.
Fiindcă pistruii îi aminteau de fata pe care o cunoscuse în Boston, o
numi Margaret Holland. Pe scurt, Meg.

665
 Își dădu seama că Alden avea ochi pentru animale și, într-o
dimineață, îl întrebă dacă vrea să rămână în serviciul lui după ce
cabana va fi înălțată, să lucreze la fermă.
— Ei bine… ce fel de fermă?
— De oi.
Alden se strâmbă.
— Nu știu nimic despre oi. Am muncit totdeauna cu vaci de lapte.
— Eu am crescut în mijlocul oilor, spuse Rob. Nu e mare lucru să le
păzești. Oile se țin toate împreună, pot fi mânate ușor prin prerie de un
singur om și un câine, cât despre celelalte treburi, castrarea și tunsul și
altele, aș putea să-ți arăt.
Alden păru să reflecteze, dar numai cât să nu pară nepoliticos.
— Să-ți spun drept, nu prea îmi plac oile. Nu, spuse în cele din urmă.
Mulțumesc frumos, dar nu cred că vreau să fac asta.
Poate ca să schimbe subiectul, îl întrebă pe Rob ce avea de gând să
facă în legătură cu bătrâna sa iapă. Monica Grenville îl cărase până în
vest, dar era prea obosită.
— N-o să iei prea mult pe ea dacă n-o pui întâi pe picioare. E iarbă
destulă în prerie, dar trebuie să cumperi fân pentru iarnă.
Problema se rezolvă câteva zile mai târziu, când un fermier care n-
avea bani gheață plăti pentru o naștere o căruță de fân.
După consultări, Alden a fost de acord să extindă peretele barăcii
dincolo de peretele de sud și să-i pună stâlpi în colțuri, creând astfel un
grajd deschis pentru cei doi cai. La câteva zile după ce construcția a
fost terminată, Nick trecu pe acolo și se opri să inspecteze. Zâmbi cu
toată gura văzând grajdul alăturat și ocoli ochii lui Alden Kimball.
— Baraca arată cam ciudat așa, trebuie să recunoști. Ridică
sprâncenele spre zidul de nord. Peretele ăsta blestemat e strâmb.
Rob J. își plimbă degetele admirativ peste îndoitura buștenilor.
— Nu, a fost construit așa special, așa ne place. Asta o face diferită
de alte barăci asemănătoare.
Alden lucră în liniște aproape o oră după plecarea lui Nick; apoi se
opri din bătut cuie și se îndreptă spre locul unde Rob o țesăla pe Meg.
Își scutură pipa de călcâiul bocancului.
— Cred c-o să învăț cum să mă ocup de oi, spuse.

666
 11

Singuratica

Pentru prima sa turmă, Rob J. alese oi merinos spaniole, fiindcă lâna

lor fină avea să fie vândută bine și fiindcă vroia să le încrucișeze cu
rasa englezească cu lână lungă, cum făcuse familia sa în Scoția. Îi spuse
lui Alden că nu va cumpăra animale până la primăvară, ca să
economisească efortul și cheltuielile de a le întreține în timpul iernii. În
timpul acesta, Alden munci să construiască țarcuri și adăposturi
pentru oi și să-și încropească și el o baracă în pădure. Din fericire,
angajatul era capabil să lucreze nesupravegheat, fiindcă Rob J. era
ocupat. Locuitorii din împrejurimi trăiseră timp îndelungat fără doctor
și își petrecu primele luni încercând să corecteze efectele neglijenței și
ale remediilor băbești.
Văzu pacienți cu gută și cancer și dropică și scrofuloză și prea mulți
copii cu viermi intestinali și oameni de toate vârstele cu tuberculoză.
Obosi scoțând dinți stricați. A scoate dinți era pentru el la fel cu a
amputa o mână sau un picior, căci detesta să îndepărteze ceva ce nu
mai putea pune la loc.
— Așteaptă până la primăvară, atunci toată lumea cade la pat cu un
soi de febră. O să te îmbogățești, îi spuse vesel Nick Holden.
Chemările pacienților îl purtau pe drumuri retrase, adeseori
inexistente. Nick se oferi să-i împrumute un revolver până avea să-și
cumpere unul. E periculos să călătorești așa. Există bandiți ca un fel de
pirați de uscat și acum mai sunt și blestemații ăia de ostili.
— Ostili?
— Indieni.
— I-a mai văzut cineva?
Nick se încruntă. Fuseseră zăriți de mai multe ori, spuse el, dar
trebui să admită, împotriva voinței sale, că nu făcuseră rău nimănui
până acum.
— Până acum, adăugă întunecat.

667
 Rob J. nu cumpără niciun pistol, nici nu-l purtă pe al lui Nick. Se
simțea în siguranță pe calul său cel nou. Iapa era foarte rezistentă și lui
îi plăcea felul ei sigur de a se cățăra pe maluri și de a traversa pârâurile
repezi. O învăță să se lase încălecată din amândouă părțile și să vină
spre el când o fluiera. Caii de felul ei erau folosiți pentru mânatul
turmelor și deja fusese obișnuită de Grueber să se oprească, să
pornească și să se întoarcă brusc, răspunzând la cea mai mică
schimbare în greutatea lui Rob și la cel mai mic imbold din călcâie.
Într-o zi de octombrie a fost chemat la ferma lui Gustav Schroeder,
care își zdrobise două degete de la mâna stângă între stânci.
Pe drum, Rob se rătăci și se opri să ceară lămuriri în fața unui
bordei prăpădit, așezat în marginea unor câmpuri bine îngrijite. Ușa se
deschise doar câțiva centimetri, dar a fost izbit de mirosul cel mai rău
cu putință, duhoare de resturi umane, aer închis, putrefacție. O față se
ivi în crăpătură și văzu niște ochi roșii umflați și un păr de vrăjitoare,
încleiat de murdărie.
— Pleacă! îi comandă o voce răgușită de femeie.
Ceva de dimensiunea unui câine mic se mișcă în cameră, în spatele
ușii. Nu cumva era un copil acolo? Ușa se trânti cu zgomot.
Câmpurile îngrijite se dovediră a fi ale lui Schroeder. Când Rob
ajunse la fermă, trebui să-i amputeze fermierului degetul mic și vârful
degetului al treilea, o nenorocire pentru pacient. Când termină, o
întrebă pe nevasta lui Schroeder despre femeia din colibă, iar Alma
Schroeder păru puțin rușinată.
— Aceea e doar biata Sarah, îi spuse ea.

668
 12

Indianul cel mare

Nopțile deveniră reci și limpezi, cu stele enorme, apoi timp de mai

multe săptămâni cerul coborî greu și întunecat. Veniră zăpezile,
frumoase și înfricoșătoare, înainte de sfârșitul lui noiembrie, apoi se
porni vântul, sculptând mantaua albă a pământului în dune ce puneau
la încercare iapa lui Rob. Dar nu reușeau s-o oprească. Abia când văzu
cum ținea cabana sa de lemn piept zăpezii, Rob J. ajunse s-o
îndrăgească pe de-a-ntregul.
Gerul mușcător dură toată luna decembrie și cea mai mare parte a
lui ianuarie. Făcându-și drum spre casă într-o dimineață devreme,
după o noapte petrecută într-o cocioabă afumată, cu cinci copii, din
care trei sufereau de crup, întâlni doi indieni într-o situație mizerabilă.
Îi recunoscu imediat pe cei doi care îl ascultaseră cântând la violă în
fața casei lui Nick Holden. Carcasele a trei iepuri de prerie dovedeau că
aceștia fuseseră la vânătoare. Unul dintre poneii lor se împiedicase și
își frânsese piciorul, iar în cădere îl prinsese sub el pe călăreț, Saukul
cu nas mare, acvilin. Tovarășul său, indianul cel uriaș, omorâse calul
imediat și reușise să elibereze rănitul și să-l vâre în burta tăiată
aburindă a animalului, ca să nu înghețe.
— Sunt doctor, te-aș putea ajuta.
Nu înțelegeau engleza, dar indianul cel mare nu încercă să-l
oprească să examineze rănitul.
Imediat ce își făcu drum prin hainele groase de blană, văzu că
vânătorul suferise o luxație posterioară a șoldului drept și era în
agonie.
Nervul sciatic era atins, fiindcă piciorul atârna inert, iar când Rob îi
scoase mocasinul de piele și îl înțepă cu vârful cuțitului, nu mișcă
degetele. Mușchii erau contractați, tari ca lemnul din cauza durerii și a
gerului cumplit și nu era nici locul, nici momentul să încerce să pună
articulația la loc.

669
 Spre îngrijorarea lui Rob J., indianul cel mare încălecă și îi abandonă
acolo, călărind peste prerie către liziera pădurii, poate ca să aducă
ajutoare. Rob purta un cojoc de oaie mâncat de molii, pe care îl
câștigase la poker de la un tăietor de lemne iarna trecută, iar acum îl
scoase și înveli pacientul; apoi își deschise trusa și luă fâșii de bandaj
cu care imobiliză șoldul luxat, legându-i indianului picioarele între ele.
În curând se întoarse indianul cel mare, trăgând după el două
trunchiuri flexibile de copac. Le legă de-o parte și de alta a calului și le
uni cu fâșii de piele care îi împodobeau veșmintele, întocmind astfel o
targă mobilă. Pe aceasta îl întinseră pe rănit, care probabil că suferea
îngrozitor fiind târât așa, deși zăpada moale era de preferat
pământului gol.
O lapoviță ușoară începu să cadă în timp ce Rob J. îl urma călare pe
indianul cel mare, cu targa. Merseră de-a lungul pădurii pe malul
râului. În cele din urmă, indianul își întoarse calul într-un luminiș
printre copaci și pătrunseră în tabăra Saukilor.
Corturi conice de piele – tipi – care se dovediră a fi șaptesprezece
când Rob J. găsi răgazul să le numere – fuseseră ridicate printre copaci,
la adăpost de vânt. Saukii erau îmbrăcați călduros. Peste tot erau
dovezi ale vieții în rezervație, pentru că purtau atât haine de-ale
albilor, cât și piei și blănuri de animale, iar lăzi vechi de muniție ale
armatei puteau fi zărite în mai multe corturi. Aveau destul lemn uscat
pentru foc și dâre de fum cenușiu se înălțau din găurile speciale ale
tipi-urilor. Dar precipitarea cu care mâinile se întinseră după cei trei
iepuri jigăriți nu-i scăpă lui Rob J., cum nu-i scăpă nici privirea
hămesită a fețelor pe care le văzu, căci mai trăise și înainte printre
oameni înfometați.
Rănitul a fost dus într-unul dintre tipi-uri, iar Rob îl urmă.
— Vorbește cineva engleza?
— Eu am limba ta. Vârsta era greu de determinat, fiindcă vorbitorul
purta aceleași haine de blană fără formă, ca toți ceilalți, cu capul
acoperit de o glugă din blănuri de veveriță, dar vocea era a unei femei.
— Pot să-l ajut pe omul ăsta, știu cum s-o fac. Sunt doctor. Știi ce e
un doctor?
— Știu. Ochii ei căprui îl priviră calm printre blănuri. Spuse ceva
repede în limba lor și ceilalți din cort se opriră, privindu-l. Rob J. luă
câteva crengi din grămadă și înteți focul. Când reuși să dezbrace

670
rănitul, văzu că avea coapsa rotată intern. Ridică genunchii indianului
până fură complet flectați și apoi, vorbindu-i femeii, se asigură că
mâini puternice îl țintuiau pe pacient la pământ.
Aplecându-se, își băgă umărul drept sub genunchiul piciorului luxat.
Apoi trase cu toată puterea și trosnitul cu care capul femural intră la
locul lui a fost auzit de toți.
Indianul zăcea ca mort, în tot timpul acesta abia gemuse, iar Rob J.
își spuse că o gură de whisky și niște laudanum erau exact ce-i trebuia.
Dar amândouă erau în geanta agățată de șaua lui și, înainte să se
întoarcă cu ele, femeia turnase apă într-un vas și o amesteca cu o
pulbere dintr-o pungă din piele de cerb, apoi o dădu rănitului, care bău
lacom. Ea își puse mâinile pe șoldurile acestuia și îl privi în ochi și
intonă ceva în limba lor.
Privind-o și ascultând-o, Rob J. simți că i se ridică părul pe ceafă.
Realiză că ea era doctorul lor. Sau poate un fel de preot.
În clipa aceea noaptea de nesomn și lupta cu nămeții din ultimele
douăzeci și patru de ore îl ajunseră în sfârșit și, amețit de oboseală, ieși
din tipi în mulțimea ninsă a Saukilor care așteptau afară. Un bătrân cu
ochi apoși îl atinse minunându-se:
— Cawso wabeskiou! spuse, iar ceilalți îi preluară vorbele.
— Cawso wabeskiou, Cawso wabeskiou.
Doctorița-preot ieși din tipi. Cum nu mai avea gluga pe cap, el văzu
că nu era bătrână.
— Ce spun?
— Te numesc șaman alb, îi răspunse ea.
Femeia-doctor îi spuse că, din motive care lui îi păreau evidente,
numele rănitului era Waucauche, Nas-de-Vultur. Indianul cel mare se
numea Pyawanegawa, Cel-Ce-Vine-Cântând. În timp ce Rob J. se
întorcea la cabana lui, îi întâlni pe Cel-Ce-Vine-Cântând și pe alți doi
Sauki, care probabil călăriseră înapoi la carcasa calului ucis de îndată
ce Nas-de-Vultur fusese adus în tabără, ca să recupereze carnea
înaintea lupilor. Tăiaseră în bucăți poneiul mort și îl încărcaseră pe doi
cai. Trecură pe lângă el fără să-i arunce măcar o singură privire, de
parcă ar fi trecut pe lângă un copac.
După ce ajunse acasă, Rob J. scrise în jurnalul său și încercă să
deseneze figura femeii din memorie, dar, oricât se căzni, nu reuși decât
o față generică de indian, asexuată și trasă de foame. Îi era somn, dar

671
salteaua de paie nu-l tentă. Știa că Gus Schroeder avea de vânzare
spice uscate, iar Alden îi menționase că Paul Grueber pusese deoparte
niște boabe pentru recolta viitoare. Încălecă pe Meg și o trase pe
Monica după el, iar în după-amiaza aceea se întoarse la tabăra Saukilor
și lăsă să cadă de pe cal doi saci de porumb, unul de mazăre și altul de
grâu.
Femeia-doctor nu-i mulțumi. Privi doar sacii cu mâncare și strigă
câteva ordine, la care mâini lacome răspunseră târând sacii în corturi.
Vântul îi luase gluga de pe cap. Era chiar o față roșie: pielea îi era de un
roșu închis, maroniu, ca ardezia. Nasul avea o cocoașă proeminentă și
nările îi erau aproape negroide. Ochii căprui, imenși, aveau o privire
directă. Când o întrebă cum o cheamă, îi spuse că Makwa-ikwa.
— Ce înseamnă în engleză?
— Femeia-Urs, răspunse ea.

672
 13

Anotimpul rece

Cioturile degetelor amputate ale lui Gus Schroeder se vindecară fără

să se infecteze. Rob J. îl vizita pe fermier cam prea des, poate fiindcă
era intrigat de femeia din baraca de pe pământul lui Schroeder. Alma
Schroeder era foarte secretoasă la început, dar curând se convinse că
Rob J. vroia s-o ajute și deveni de o volubilitate maternă în ceea ce o
privea pe tânăra femeie. La douăzeci și doi de ani, Sarah era văduvă și
sosise acolo din Virginia, în urmă cu cinci ani, cu tânărul ei soț,
Alexander Bledsoe.
Timp de două primăveri, Bledsoe se luptase cu pământul arid, plin
de rădăcini, cu un plug și o pereche de boi, ca să-și lărgească
proprietatea înainte ca iarba preriei să se înalțe mai sus de capul său,
în miezul verii. În luna mai a celui de-al doilea an se îmbolnăvise de
râie de Illinois, urmată de o febră care îl omorâse.
— Primăvara următoare ea a încercat să are și să semene singură,
spuse Alma. A obținut o recoltă kleine9 a mai desțelenit ceva pământ,
dar n-a reușit să continue. Nu e bună de fermieră. În vara aceea am
venit din Ohio, Gus și cu mine. Am făcut, cum îi zice! Un aranjament? Ea
ne dă pământul ei, noi îi dăm porumb și loc de grădină. Și lemn de foc.
— Câți ani are copilul?
— Doi ani, spuse Alma șovăind. Nu ne-a spus niciodată, dar credem
că Will Mosby e tatăl. Will și Frank Mosby, frați, au locuit mai în josul
râului. Când am sosit noi, Will Mosby își petrecea mult timp cu ea. Noi
ne-am bucurat. Aici o femeie are nevoie de un bărbat. Alma oftă
mulțumită de sine. Frații ăștia. Nu buni, nu buni. Frank Mosby fuge de
lege. Will omorât într-o bătaie la saloon, chiar înainte să se nască
băiatul. Două luni după, Sarah s-a îmbolnăvit.
— Nu e prea norocoasă.

9 Mică (germ.)

673
 — Deloc. E bolnavă rău, spune că moare de cancer. O doare burta
așa tare că nu poate… știi dumneata… să țină urina.
— A pierdut și controlul intestinului?
Alma Schroeder se coloră la față.
Să vorbești despre un copil născut din flori era ceva obișnuit între
problemele vieții, dar ea nu era obișnuită să discute despre ale
trupului cu alt bărbat în afara lui Gus, fie el și doctor.
— Nu. Doar urina… Vrea să iau eu băiatul când o să se prăpădească.
Deja cresc cinci… îl privi drept în ochi. Ai doctorii să-i dai pentru
dureri?
Cei cu cancer aveau de ales între whisky și opiu. Dar ea nu putea lua
niciuna nici alta și să continue să îngrijească de copil. Dar când plecă
de la familia Schroeder, el se opri lângă baraca ei, ce părea părăsită și
aproape dărâmată.
— Doamnă Bledsoe, strigă. Bătu la ușă. Sunt Rob J. Cole. Sunt doctor.
Bătu din nou.
— Pleacă. Pleacă de aici. Pleacă de aici.

Pe la sfârșitul iernii, cabana lui începu să-i dea sentimentul de

cămin. De oriunde se ducea cumpăra lucruri pentru casă – o oală de
fier, două cești de tablă, o sticlă colorată, un castron de ceramică,
linguri de lemn. Pe unele le plăti. Pe altele le primi drept plată, cum
erau cele două scoarțe uzate din petice, încă bune însă. Pe una o atârnă
pe peretele de nord, ca să-l ferească de curent, iar pe cealaltă o puse pe
patul pe care i-l făcuse Alden Kimball. Alden îi mai făcu un scăunel cu
trei picioare și o bancă joasă pe care o puse în fața căminului și, chiar
înainte să cadă prima zăpadă, rostogoli în cabană o bucată de trunchi
de sicomor, pe care îl așeză în picioare. Bătu pe ea câteva scânduri în
cuie și Rob o acoperi cu un ștergar de lână. La această masă, Rob șezu,
ca un rege, pe cea mai bună piesă de mobilă din casă, un scaun de lemn
lustruit, mâncând sau citindu-și cărțile și ziarele înainte de culcare, la
lumina incertă a unei zdrențe aprinse pe post de feștilă, într-o farfurie
cu untură topită. Căminul, construit din pietre de râu și pământ galben,
păstra căldura în cabană.
Deasupra lui, își agățase în cuier puștile, iar de grinzi atârnau
legături de ierburi, funii de ceapă și usturoi, șiraguri de felii uscate de
mere, un cârnat uscat și o bucată de șuncă afumată. Într-un colț își

674
îngrămădise uneltele – un clește, un ferăstrău, o greblă, o furcă de
lemn, toate făcute de diverși artizani, mai mult sau mai puțin pricepuți.
Din când în când cânta la viola da gamba. Dar mai tot timpul era
prea obosit ca să cânte de unul singur. Pe 2 martie sosi o scrisoare de
la Jay Geiger și o rezervă de sulf, la stația de poștă din Rock Island.
Geiger îi scria că pământul descris de Rob J. din Holden’s Crossing
era mai mult decât el și soția lui speraseră vreodată. Îi trimisese lui
Nick Holden suma de bani pe care acesta o depusese ca aconto și avea
să plătească în continuare ratele către biroul guvernamental. Din
nefericire, nu plănuiau să sosească în Illinois încă un timp; Lillian era
din nou însărcinată, „un eveniment neașteptat, care, deși ne umple de
bucurie, va întârzia plecarea noastră de aici”. Aveau de gând să aștepte
nașterea copilului și să pornească la drum când acesta va fi destul de
mare ca să supraviețuiască asprimii călătoriei peste prerie.
Rob J. citi scrisoarea cu sentimente amestecate. Era încântat că Jay
avusese încredere în recomandarea pe care i-o făcuse privind
pământul și că îi va deveni într-o zi vecin. Totuși, îl cuprinse disperarea
că ziua aceea era încă departe. Ar fi dat mult să poată sta din nou cu
Jason și Lillian și să cânte muzica aceea care-l liniștea și îi încălzea
sufletul. Preria era o închisoare imensă, tăcută și, de cele mai multe ori,
era singur în ea.
Își spuse că trebuia să înceapă să-și caute un câine.
Pe la mijlocul iernii, Saukii erau din nou slabi și înfometați. Gus
Schroeder se întrebă cu voce tare de ce vroia Rob J. să cumpere încă
doi saci de porumb, dar nu forță nota când Rob nu-i oferi nicio
explicație. Indienii acceptară noul dar în liniște și fără a arăta vreo
emoție, ca și prima oară. Îi aduse Makwei-ikwa o livră de cafea și își luă
obiceiul să petreacă câtva timp lângă focul ei. Ea amesteca în cafea
atâtea rădăcini sălbatice, încât nu mai semăna cu nicio cafea băută de
el vreodată. Amândoi o beau fără zahăr; nu era bună, dar era fierbinte
și avea, într-un fel, un gust indian. Încet, începură să învețe unul despre
altul. Ea făcuse patru ani de școală într-o misiune pentru copii indieni,
lângă Fort Crawford. Știa să citească puțin și auzise de Scoția, dar când
el o întrebă dacă e creștină, îl puse la punct imediat. Poporul ei îl
venera pe Se-wanna – zeul lor suprem – și pe alți manitou și ea îi
învăța pe ai ei cum s-o facă, după obiceiurile străvechi.

675
 El realiză că era în același timp preoteasa lor, ceea ce o ajuta să fie o
bună vindecătoare. Știa totul despre plantele din regiune și legături de
ierburi uscate atârnau de tavanul cortului ei. De mai multe ori, el o
privi cum îi trata pe Sauki, la început lăsându-se pe vine lângă bolnav
și bătând încet într-o tobă alcătuită dintr-un vas de pământ umplut
două treimi cu apă și acoperit la gură cu o fâșie subțire de piele. Ea
bătea în tobă cu un băț încovoiat. Rezultatul era un zgomot grav, ca de
tunet, care probabil că avea efect soporific. După un timp, își punea
amândouă mâinile pe locul bolnav și începea să vorbească în limba lor.
O văzuse ușurând astfel spatele înțepenit al unui tânăr și oasele
dureroase ale unei bătrâne.
— Cum faci să dispară durerea cu mâinile?
Dar ea clătinase din cap.
— Nu explic.
Rob J. luase mâinile bătrânei în ale sale. În ciuda faptului că nu mai
avea dureri, simți cum forțele ei se stingeau. Îi spusese Makwei-ikwa
că bătrâna mai avea doar câteva zile de trăit. Când se întoarse în tabăra
Saukilor, cinci zile mai târziu, bătrâna murise.
— De unde ai știut? întrebase Makwa-ikwa.
— Moartea care vine… unii oameni din familia mea o pot simți. Un
fel de dar. Nu pot să explic.
Așa că fiecare îl crezu pe celălalt fără explicații. El o găsea extrem de
interesantă, complet diferită de orice altă persoană pe care o
cunoscuse. Chiar de atunci, atracția fizică apăruse între ei. Majoritatea
timpului stăteau lângă micul ei foc, în tipi și beau cafea sau vorbeau.
Într-o zi el încercă să-i povestească despre Scoția, fără să știe cât putea
ea să înțeleagă, dar ea îl ascultă și îi puse din când în când întrebări
despre animale sălbatice și recolte. La rândul ei, îi explică structura
tribală a Saukilor și se dovedi răbdătoare, fiindcă lui i se părea
complicat. Națiunea Sauk era împărțită în douăsprezece grupuri,
similare clanurilor scoțiene, doar că în loc de McDonald și Bruce și
Stewart se numeau: Namawuck, Sturionul, Muc-keisson, Vulturul-
pleșuv, Pucca-hum-mowiick, Bibanul-inelat, Macco-pennyack,
Cartoful-ursului, Kicke-cumme, Marele-Lac, Payshake-issewuck,
Cerbul, Pesshe-pesheunick, Pantera, Waymeco-uck, Tunetul, Muck-
wuck, Ursul, Me-seco, Bibanul-Negru, Aha-wuck, Lebăda, și Muhwha-
wuck, Lupul. Clanurile trăiau împreună fără vrajbă, dar fiecare bărbat

676
Sauk aparținea uneia dintre cele două jumătăți înalt prețuite și aflate
în permanentă întrecere, Keso-qui, Plete-Lungi sau Ohs-cush, Vitejii.
Primul fiu al fiecărei familii era declarat membru al jumătății tatălui
său încă de la naștere; fiecare al doilea fiu devenea membru al
celeilalte jumătăți și tot așa, alternând, astfel încât cele două jumătăți
erau reprezentate mai mult sau mai puțin egal în fiecare familie și în
fiecare clan. Se întreceau în jocuri, la vânătoare, la câți copii făceau, în
muncă și în alte aspecte de vrednicie – de fapt, în toate aspectele vieții
lor. Competiția acerbă îi păstra pe Sauki puternici și curajoși, dar nu
existau vărsări de sânge între jumătăți. Rob J. a fost surprins să
descopere că era un sistem mult mai bun decât cel cu care era familiar,
mai civilizat, căci unii scoțieni mureau de mâna clanurilor rivale de
multe secole în care lupta se menținuse sălbatică.
Din cauza porțiilor reduse și a șovăielii pe care o simțea față de
modul indian de a prepara mâncarea, el evită la început să participe la
mesele Makwei-ikwa. Mai târziu, cu ocazia unor vânători mai bogate,
mâncă ce gătea ea și găsi că era chiar gustos. Observă că mâncau mai
mult grătar decât frigărui și că, dacă își permiteau să aleagă, preferau
peștelui carnea roșie sau de pasăre. Ea îi povesti despre festinurile cu
carne de câine, mese religioase, căci manitou păreau să prețuiască
această carne. Îi explică apoi că sacrificiul câinelui era cu atât mai
valoros, cu cât câinele fusese un animal îndrăgit și doctoriile făcute din
carnea sa erau astfel mai puternice. El nu-și putu ascunde repulsia.
— Nu vi se pare ciudat să vă mâncați propriul câine?
— Nu atât de ciudat ca a mânca trupul și sângele lui Cristos.
El era un bărbat tânăr și sănătos și uneori, deși erau înfășurați, de
teama frigului, în mai multe straturi de haine și blănuri, simțea cum
urcă în el dorința. Dacă degetele li se atingeau când ea îi dădea cafeaua,
simțea un șoc în vintre. Odată îi luă în mâinile sale mâinile reci,
pătrățoase și a fost zguduit de vitalitatea pe care o simți în ele. Îi
examină degetele scurte, pielea roșie cafenie, asprită, petele roz de pe
palme. O întrebă dacă ar vrea să vină uneori în vizită la cabana lui. Ea îl
privi în tăcere și își trase mâinile din ale lui. Nu spuse că nu va veni să-i
viziteze casa, dar n-o făcu niciodată.

În timpul sezonului ploios, Rob J. călări până în satul indian, evitând

bălțile și noroaiele care se lățeau peste tot, căci preria, ca un burete, nu

677
putea absorbi toată apa provenită din ploi și din topirea zăpezii. Îi găsi
pe Sauki strângând tabăra de iarnă și îi urmă șase mile până la o
poiană unde indienii își construiseră, în loc de tipi-urile din timpul
ierni, hedonoso-te-uri, case lungi, împletite din crengi, printre care
brizele răcoroase puteau bate toată vara. Exista un motiv serios de a-și
muta tabăra; Saukii n-aveau nicio noțiune despre salubritate, iar
tabăra de iarnă puțea de excremente. Faptul că supraviețuiseră iernii
aspre și se mutau în tabăra de vară însuflețea spiritul indienilor și,
oriunde întoarse ochii, Rob J. văzu bărbați tineri luându-se la trântă,
întrecându-se la fugă sau jucând un joc pe care nu-l mai jucaseră
înainte.
Foloseau bețe late de lemn, cu câte un buzunar de piele la un capăt
și o minge de lemn îmbrăcată în piele de cerb. Alergând cu viteză
maximă, unul dintre jucători arunca mingea din cuibul bățului său, iar
altul trebuia s-o prindă în propriul buzunar de la capătul crosei.
Trecându-și mingea unul altuia, se deplasau pe distanțe
considerabile. Jocul era rapid și foarte dur. Când un jucător avea
mingea, ceilalți se simțeau liberi să încerce să i-o ia, lovind cu bețele lor
și, de multe ori, izbind u-se peste picioare sau corp, cu zgomot.
Observând fascinația cu care Rob urmărea acțiunea, unul dintre cei
patru jucători indieni se opri și îi întinse bățul său.
Ceilalți rânjiră și îl prinseră repede în joc, care i se păru mai mult un
meșteșug de mutilare decât un sport. Era mai mare și mai musculos
decât majoritatea celorlalți. La prima ocazie, cel cu mingea trimise
sfera dură către Rob cu o mișcare îndemânatică a încheieturii. El se
întinse în zadar s-o prindă și trebui să alerge s-o recupereze de unde
căzuse, trezindu-se în mijlocul unei lupte ca între pisici sălbatice, cu
bețe agitându-se în aer și părând să-l lovească numai pe el. I-a fost de
ajuns. Apreciind sincer talentele pe care nu le poseda, a înapoiat cât a
putut de repede crosa proprietarului ei.
În timp ce mânca iepure fript în casa Makwei-ikwa, femeia-doctor îi
spuse calmă că Saukii doreau ca el să le facă un serviciu. În tot timpul
iernii prinseseră animale cu blană în capcanele lor. Aveau acum două
baloturi de castor, vulpe, vizon, guzgan, de cea mai bună calitate.
Vroiau să schimbe blănurile pe semințe pentru prima lor recoltă de
vară.
Faptul îl surprinse pe Rob J., care nu-i crezuse pe indieni fermieri.

678
 — Dacă am duce singuri blănurile unui negustor alb, am fi sigur
înșelați, îi mai spuse Makwa-ikwa. O spuse fără ranchiună, ca pe un
fapt oarecare.
Așa că, într-o dimineață, el și Alden Kimball purtară doi cai încărcați
cu baloturi și un altul doar cu șaua până la Rock Island. Rob J. se tocmi
îndelung cu proprietarul magazinului și, în schimbul blănurilor, obținu
cinci saci de sămânță de porumb – unul cu porumb mic, timpuriu, doi
cu un soi mai mare, mai rezistent și doi din soiul moale, dulce, de masă
– și încă trei saci de fasole, dovleac și dovlecel. În plus, mai primi trei
monede de aur a câte douăzeci de dolari SUA, pentru ca Saukii să-și
alcătuiască un fond de urgență, în caz că vor avea nevoie să mai
cumpere și altceva de la albi. Alden a fost plin de admirație pentru
șiretenia patronului său, fiind convins că Rob J. aranjase târgul acesta
complicat ca să obțină un profit pentru sine.
Noaptea rămaseră în Rock Island. Într-un saloon, Rob bău două
pahare de bere și ascultă povești despre jalnicele rămășițe de pe urma
bătrânilor luptători indieni.
— Toată zona asta aparținea fie tribului Sauk, fie Vulpilor, spuse
barmanul cu ochi apoși. Saukii își spuneau Osankie, iar Vulpile –
Mesquakies. Împreună stăpâneau tot teritoriul dintre Mississippi la
vest, lacul Michigan la est, Wisconsin la nord și râul Illinois la sud –
cincizeci de milioane de acri din cel mai bun pământ! Cel mai mare sat
al lor era Sauk-e-nuk, un oraș în toată legea, cu străzi și piață. Trăiau
acolo unșpe mii de Sauki, care arau și cultivau două mii cinci sute de
acri de pământ între Rock River și Mississippi. Ei, bine, nu ne-a luat
prea mult timp să-i scoatem pe bastarzii ăia roșii de acolo și să lucrăm,
ca lumea, în folosul nostru, pământul ăla bun!
Poveștile erau anecdote despre lupte sângeroase cu Șoimul-Negru și
războinicii lui, în care indienii erau totdeauna demonici, iar albii viteji
și nobili. Erau povești relatate de veterani ai Marilor Cruciade,
majoritatea minciuni transparente, visuri despre ce s-ar fi putut
întâmpla dacă cei ce povesteau ar fi fost bărbați mai de ispravă. Rob J.
realiză că majoritatea albilor nu vedeau ce vedea el când îi priveau pe
indieni. Ceilalți vorbeau de parcă Saukii erau animale sălbatice, ce
fuseseră pe drept vânate până dispăruseră prin fugă, lăsând locurile în
siguranță pentru oamenii adevărați. Rob fusese toată viața în căutarea
acelei libertăți spirituale pe care o găsea acum la Sauki. Asta era ceea

679
ce căutase când scrisese manifestul acela în Scoția, ceea ce gândise că a
murit sub ochii lui o dată cu spânzurarea lui Andrew Gerould. Acum
descoperea această libertate la o adunătură de exotici în zdrențe, cu
piele roșie. Nu era romantic; recunoștea abjecția taberei Sauki, cultura
lor înapoiată față de lumea care îi depășise de mult. Dar, sorbindu-și
spuma din paharul cu bere, încercând să pretindă că-l interesează
poveștile de beție despre spintecări, scalpări, jafuri și violuri, știu că
Makwa-ikwa și Saukii ei erau cel mai bun lucru care i se întâmplase în
locul acesta.

680
 14

Mingea-și-bățul

Rob J. nimeri peste Sarah Bledsoe și fiul ei în felul în care sunt

surprinse uneori animalele sălbatice în rarele lor momente de
relaxare. Văzuse păsări stând așa la soare, cu o încântare mută, după
ce-și curățaseră penele de praf. Femeia și copilul stăteau jos, pe
pământul din fața barăcii, cu ochii închiși. Ea nu se curățase. Părul ei
blond, lung, era murdar și nepieptănat, iar rochia șifonată care îi
acoperea trupul numai piele și os era împuțită. Pielea era umflată și
fața albă, trasă, îi reflecta suferința. Băiețelul, care dormea, avea păr
blond ca și mama sa, la fel de murdar.
Când Sarah deschise ochii albaștri și întâlni privirea lui Rob, totul
năvăli pe fața ei – surpriză, teamă, rușine și mânie – și, fără un cuvânt,
își luă copilul în brațe și fugi în casă. El se îndreptă spre intrare.
Ajunsese să urască aceste încercări periodice de a-i vorbi prin ușa de
lemn.
— Doamnă Bledsoe, vă rog, vreau să vă ajut, chemă el, dar singurul
ei răspuns a fost un icnet de efort în timp ce împingea bara groasă care
zăvora ușa.
***
Indienii nu arau pământul cu plugul, ca albii. În loc de asta, căutau
locuri prielnice în covorul de iarbă și făceau găuri în sol cu bețele lor
ascuțite, în care lăsau apoi să cadă semințele. Acopereau, cu crengi,
zonele cu prea multă iarbă, ca să facă buruienile să dispară cu timpul,
astfel încât anul următor să aibă mai mult loc disponibil pentru a-și
planta semințele.
Când Rob J. vizită tabăra de vară a Saukilor, plantarea porumbului
se terminase și sărbătoarea plutea în aer. Makwa-ikwa îi spuse că după
însămânțare urma Dansul Cocorului, cel mai vesel festival al lor.
Primul său eveniment era un mare joc mingea-și-bățul, la care
participau toți bărbații. Nu era nevoie să se împartă în echipe, căci se
înfruntau cele două jumătăți. Plete-Lungi aveau cu zece jucători mai
681
puțin ca Vitejii. Marele indian pe nume Cel-Ce-Vine-Cântând a fost cel
care îl implică pe Rob, căci veni să-i vorbească Makwei-ikwa în timp ce
Rob J. stătea și discuta cu ea.
— Te invită să alergi la mingea-și-bățul cu Plete-Lungi, spuse ea în
engleză, întorcându-se spre Rob.
— A, bine. Le zâmbi prostește. Era ultimul lucru pe care dorea să-l
facă, mai ales când își amintea îndemânarea indienilor și propria lui
nevrednicie. Cuvintele de refuz îi stăteau pe limbă, dar femeia și
bărbatul îl priveau cu un interes special în ochi și simți că invitația
avea o semnificație pe care n-o înțelegea pe deplin. Așa că, în loc să
refuze, cum ar fi făcut orice om cu scaun la cap, le mulțumi politicos și
le spuse că va fi onorat să alerge cu Pletele-Lungi.
În engleza ei precisă, de școlăriță – atât de ciudată urechii – ea îi
explică răbdătoare că jocul va începe în satul de vară. Jumătatea
câștigătoare va fi cea care va pune mingea într-o mică peșteră de pe
malul opus al râului, undeva la șase mile distanță în josul apei.
— Șase mile!
A fost și mai uimit să afle că nu existau culoare paralele pentru
fiecare echipă. Makwa-ikwa reuși să-l facă să înțeleagă că cel care va
fugi din raza vederii ca să-și evite adversarii nu va fi prea bine prețuit.
Pentru Rob era o competiție străină, un joc ciudat, o manifestare a
unei culturi primitive. Atunci de ce făcea asta? Își puse această
întrebare de zeci de ori în noaptea aceea, pe care o petrecu în
hedonoso-te-ul lui Cel-Ce-Vine-Cântând, fiindcă jocul avea să înceapă
devreme în zori. Casa era lungă de aproape cincizeci de picioare și lată
de douăzeci, construită din crengi acoperite la exterior cu fâșii din
scoarță de ulm. Nu existau ferestre, iar ușile de la fiecare capăt erau
acoperite cu piei de bizon, dar spațiile din pereți asigurau aer proaspăt
din plin. Înăuntru erau opt despărțituri, patru de fiecare parte a unui
coridor central. Cel-Ce-Vine-Cântând și soția lui, Luna, dormeau într-
unul din ele, bătrânii părinți ai Lunei în altul, iar un al treilea era
ocupat de cei doi copii ai lor. Restul încăperilor erau cămări și
depozite, iar în una dintre acestea Rob J. petrecu, o noapte neliniștită,
studiind stelele prin gaura de fum din tavan și ascultând oftaturi, vise
urâte, bătaia vântului și, de mai multe ori, sunete ce păreau să exprime
o copulație viguroasă și entuziastă, deși gazda sa nu cântă nicio notă și
nici măcar nu mormăi.

682
 Dimineața, după un mic dejun cu terci de porumb în care simți
resturi de cenușă și, din fericire pentru el, nu recunoscu celelalte
ingrediente, Rob J. se supuse unui ritual neplăcut.
Nu toate Pletele-Lungi aveau păr lung; cele două echipe aveau să fie
deosebite după vopseaua pielii. Plete-Lungi purtau vopsea neagră, o
mixtură de grăsime animală și cărbune. Vitejii se mânjiseră cu o pastă
albă de lut. Peste tot în tabără, bărbații și-au înmuiat degetele în
holurile cu vopsea și și-au decorat pielea. Cel-Ce-Vine-Cântând și-a
pictat dungi negre pe față, piept și brațe. Apoi îi oferi vopseaua lui Rob.
De ce nu? se întrebă el amuzat, băgând mâna în vopsea, ca unul care
mănâncă terci de fasole fără lingură. Era zgrunțuroasă când și-o aplică
pe frunte și pe obraji. Își lăsă cămașa să cadă pe pământ, ca un fluture
mascul nervos abandonându-și crisalida, și își pictă și torsul. Cel-Ce-
Vine-Cântând privi bocancii lui scoțieni grei și dispăru, pentru a se
întoarce cu o pereche de mocasini ușori din piele de cerb, din cei
purtați de Sauki; dar, deși Rob încercă mai multe perechi, avea
picioarele prea mari, chiar mai mari decât Cel-Ce-Vine-Cântând. Râseră
împreună de picioarele lui și indianul cel mare abandonă încercarea,
lăsându-l cu ghetele lui grele.
Cel-Ce-Vine-Cântând îi dădu un băț cu cuib în vârf, al cărui mâner de
lemn de hickory era gros ca al unei bâte și îi făcu semn să-l urmeze.
Forțele care urmau să se înfrunte se adunară în piața în jurul căreia
fuseseră construite colibele. Makwa-ikwa făcu o declamație în limba
lor, fără îndoială o binecuvântare, apoi, înainte ca Rob J. să-și dea
seama ce se întâmplă, își dădu brațul pe spate și aruncă mingea, care
zbură spre luptătorii așezați într-un semicerc, care sfârși într-un
vălmășag zgomotos de ciomege, strigăte sălbatice și gemete de durere.
Spre dezamăgirea lui Rob J., vitejii câștigară mingea, care a fost purtată
în plasa unui tânăr cu picioare lungi, încă un copil, dar cu mușchii unui
alergător adult.
El ieși repede din rândul lor, iar hoarda îl urmă ca o ceată de câini
de vânătoare în urmărirea prăzii. Era clar momentul pentru sprinteri,
fiindcă mingea a fost pasată de mai multe ori în goana turbată și
curând era departe de Rob.
Cel-Ce-Vine-Cântând rămase alături de el. De mai multe ori reușiră
să-i depășească pe cei mai rapizi în momentele în care se încingea
bătaia, care încetinea înaintarea mingii. Cel-Ce-Vine-Cântând mormăi

683
satisfăcut când mingea ateriză în plasa unui Plete-Lungi, dar nu a fost
surprins, câteva momente mai târziu, când o recapturară Vitejii. În
vreme ce gloata urma linia copacilor de pe mal în josul râului, indianul
cel mare îi făcu semn lui Rob să-l urmeze și ieșiră amândoi în afara
rutei și porniră de-a latul preriei; tălpile lor grele făceau să sară rouă
groasă de pe iarba tânără, de parcă roiuri de musculițe argintii ar fi
vrut să le înghită călcâiele.
Unde era dus oare? Putea avea încredere în indianul ăsta? Era prea
târziu să-și mai pună întrebări, fiindcă deja îi acordase încrederea. Își
concentră energia în a ține pasul cu Cel-Ce-Vine-Cântând, care se mișca
bine pentru cineva atât de solid. În curând înțelese scopul indianului:
alergau în linie dreaptă, ceea ce avea să facă posibilă interceptarea
celorlalți alergători, de pe ruta mai lungă de-a lungul râului. Când se
opriră în cele din urmă, lui Rob J. i se muiaseră picioarele, abia sufla și
simțea o înțepătură sub coaste. Dar ajunseseră la vadul de trecere
înaintea gloatei.
Într-adevăr, grosul cetei fusese lăsat în urmă de alergătorii mai iuți.
Pe când Rob și Cel-Ce-Vine-Cântând așteptau ascunși într-un tufiș,
sorbind în plămâni cât mai mult aer posibil, trei alergători pictați în alb
apărură în raza vederii. Cel din frunte nu avea mingea; își căra bățul ca
pe o lance în timp ce fugea. Avea picioarele goale și, drept
îmbrăcăminte, doar o pereche de pantaloni zdrențuiți ce fuseseră pe
vremuri izmenele unui alb. Era mai mic decât amândoi dintre bărbații
ascunși în tufiș, dar musculos și cu o figură fioroasă, accentuată de
faptul că urechea dreaptă îi fusese smulsă cu mulți ani în urmă, lăsând
în loc o cicatrice urâtă.
Rob J. se încordă, dar Cel-Ce-Vine-Cântând îl prinse de braț,
reținându-l și îl lăsară să treacă. Nu mult în urma lui, mingea apăru
purtată în plasa unui Viteaz tânăr, cel care o prinsese când o aruncase
Makwa-ikwa. Lângă el alerga un Sauk scund, îndesat, în pantaloni
scurți ce aparținuseră cândva cavaleriei Statelor Unite, albaștri, cu
vipușcă galbenă murdară.
Cel-Ce-Vine-Cântând arătă spre Rob, apoi spre tânăr, și Rob
încuviință din cap: băiatul era responsabilitatea lui. Știa că trebuia să
atace folosindu-se de efectul surpriză, fiindcă dacă tânărul le scăpa, nu
l-ar mai fi putut prinde.

684
 Așa că atacară ca tunetul și fulgerul, iar Rob J. înțelese unul din
motivele pentru care își legaseră fâșii din piele de brațe, fiindcă, la fel
de repede ca un bun păstor care a prins un berbec, Cel-Ce-Vine-
Cântând îl doborî pe alergătorul cel scund la pământ și îl legă de mâini
și de picioare cu curelele din piele. Și nu destul de repede, căci
cercetașul ce alergase primul se întoarse. Rob s-a dovedit mai încet în
a-l lega pe tânărul Sauk, așa că Cel-Ce-Vine-Cântând se întoarse să-l
înfrunte pe cel cu o singură ureche. Viteazul își folosi bățul ca pe un
ciomag, dar Cel-Ce-Vine-Cântând îi pară lovitura aproape disprețuitor.
Era o dată și jumătate cât adversarul său și arăta fioros, așa că îl puse
la pământ și îl legă înainte ca Rob J. să termine cu propriul său
prizonier.
Ce-Ce-Vine-Cântând culese mingea și o puse în plasa lui Rob. Fără o
vorbă și fără să mai arunce vreo privire la cei trei Sauki legați, Cel-Ce-
Vine-Cântând o luă la fugă. Ținând bățul cu mingea de parcă era o
bombă gata să explodeze, Rob J. porni în urma lui.
Înaintară fără piedici până ce indianul se opri și îi arătă că
ajunseseră la locul unde trebuia să traverseze râul. O altă utilitate a
curelelor de piele a fost demonstrată când le folosiră ca să-și lege
bețele în jurul mijlocului, păstrându-și astfel mâinile libere pentru înot.
Cel-Ce-Vine-Cântând își abandonă mocasinii, Rob J. se temu că
picioarele îi erau prea rănite ca să-i permită să alerge fără bocanci, așa
că îi legă de șireturi și îi puse în jurul gâtului. Mingea și-o vârî în
pantaloni.
Cel-Ce-Vine-Cântând rânji și ridică în sus trei degete. Deși nu era
cine știe ce, gestul spulberă tensiunea lui Rob, care își dădu capul pe
spate și râse cu poftă – o greșeală, căci apa care duse mai departe râsul
său le întoarse strigătele urmăritorilor, care le descoperiră astfel
poziția, așa că nu mai pierdură timp și intrară în apa rece.
Înotară cot la cot, deși Rob folosea stilul european, luând apa în
piept, în timp ce indianul își mișca mâinile în felul de a înota al
animalelor. Rob se distra minunat; nu se simțea el chiar ca un nobil
sălbatic, dar nu ți-ar fi trebuit mult să-l convingi că era Ciorap-de-
Piele10. Când atinseră țărmul opus, Cel-Ce-Vine-Cântând mormăi
supărat cât pierdu timpul să-și pună bocancii. Capetele urmăritorilor
se vedeau săltând la suprafața apei ca niște mere. Când, în cele din
10 Personaj al lui Fenimore Cooper.

685
urmă, Rob a fost gata și mingea a fost pusă la loc în vârful bățului, cel
mai rapid dintre înotători aproape atinsese țărmul.
Imediat ce începură să alerge, Cel-Ce-Vine-Cântând îi arătă cu
degetul gaura unei mici peșteri care constituia ținta lor și vederea ei îi
dădu un nou elan. Un strigăt de victorie în erse îi țâșni de pe buze, dar
era prematur. O jumătate de duzină de Sauki apărură între ei și gura
peșterii; deși apa le spălase mare parte din vopsea, urmele de lut alb
erau clare. Aproape imediat o pereche de Plete-Lungi apăru din pădure
și atacă. În secolul al cincisprezecelea, unul din strămoșii lui Rob, Brian
Cullen, ținuse piept singur unei întregi cete de război a McLaughlin-
ilor, învârtind sabia sa uriașă scoțiană într-un cerc al morții, în două
cercuri mai puțin mortale, dar la fel de înfricoșătoare, își roteau acum
bâtele cei doi Plete-Lungi, ținându-și în loc adversarii.
Asta lăsă liberi trei viteji pentru a încerca recapturarea mingii. Cel-
Ce-Vine-Cântând pară cu ușurință lovitura ce îi era adresată și apoi își
doborî adversarul cu o lovitură a piciorului gol.
— Așa, dă-i la fund, lovește-i fundul nenorocit, strigă Rob J., uitând
că nimeni nu putea să-l înțeleagă.
Un indian se năpusti spre el, cu o figură turbată. Rob se dădu într-o
parte și, în timp ce picioarele atacatorului loviră aerul, îi trase un
bocanc greu. Câțiva pași încă pe lângă victima gemând și a fost
suficient de aproape de peșteră, chiar și pentru îndemânarea lui
limitată. Cu o mișcare din încheietură, mingea porni pe drumul cel bun.
Nu mai conta că, în loc de o lovitură curată, sigură, mingea se bălăngăni
până își găsi drumul în interior. Lucrul important era că o văzuseră
intrând.
Își aruncă bățul în aer și strigă:
— Victorieeee! Pentru Clanul Negru!
Mai mult auzi decât simți cum bățul aruncat de cel din spatele lui îi
izbi capul.
A fost un sunet dur, solid, similar cu cel pe care învățase să-l
recunoască în tabăra tăietorilor de lemne, când toporul cu două tăișuri
izbea în scoarța stejarilor. Spre uimirea lui, pământul păru să se
deschidă. Căzu într-o groapă adâncă, apoi veni întunericul și se sfârși
totul, oprindu-l ca pe un ceas stricat.

686
 15

Un dar de la Câinele-de-Piatră

Nu-și amintea cum fusese târât înapoi în tabără ca un sac de

grăunțe. Când deschise ochii era noapte. Simți miros de iarbă arsă. De
carne friptă, probabil veveriță grasă. Fumul focului. Feminitatea
Makwei-ikwa, care stătea aplecată deasupra lui și îl privea cu un aer
antic în ochii ei tineri. Nu înțelese ce îl întreba, conștient doar de
durerea groaznică din cap. Mirosul cărnii îi făcea rău. Ea își dădu
probabil seama, fiindcă deja îi ridicase capul deasupra unui vas de
lemn, ca să-l ajute să vomite.
Când termină, slăbit și gâfâind, ea îi dădu să bea o poțiune, ceva
rece, verde și amar. I se păru că detectează menta, dar era ceva mai
tare și cu un gust mai puțin plăcut. Încercă să-și întoarcă fruntea a
refuz, dar ea îl ținu ferm și îl forță să înghită ca pe un copil. Se supără
pe ea. Dar, în curând, adormi. Din când în când se mai trezea și ea îl
hrănea cu lichidul verde, amar. Și în felul ăsta, dormind, semiconștient
sau sugând sânul cu gust ciudat al Mamei-Natură, petrecu aproape
două zile.
În a treia dimineață, cucuiul din ceafă se micșorase și durerea
dispăruse. Ea a fost de acord că îi mergea mai bine, dar îl drogă la fel ca
și până atunci și el dormi din nou.
În jurul lui, sărbătoarea Dansul Cocorului continua. Din când în când
se auzeau murmurele tobei cu apă și ale vocilor cântând în limba lor
ciudată, guturală, și zgomotele apropiate sau depărtate ale jocurilor și
curselor, strigătele spectatorilor indieni. Târziu, spre amiază, el
deschise ochii în obscuritatea cabanei și o văzu pe Makwa-ikwa
schimbându-și costumul. Rămase cu ochii la sânii ei feminini, care îl
uimiră fiindcă era destulă lumină ca să reveleze ceea ce păreau a fi
cicatrice și desene formând simboluri ciudate, linii șerpuind de la
peretele toracic la sfârcurile ambilor sâni.
Deși nu se mișcă și nu scoase niciun sunet, ea simți că se trezise.
Pentru o clipă, cum stătea în fața lui, ochii lor se întâlniră. Apoi ea se
687
întoarse cu spatele la el. Nu ca să ascundă triunghiul întunecat dintre
coapse, simți el, ci ca să protejeze de privirea lui simbolurile
misterioase de pe pieptul ei de preoteasă. Sâni sfințiți, își spuse el
uimit. Nu era însă nimic sfânt în fesele și coapsele ei. Avea oase mari,
dar el se întrebă de ce o numeau Femeia-Urs, fiindcă fața și suplețea ei
erau mai mult ca ale unei pisici puternice. Nu-i putea ghici vârsta.
Brusc, îl străbătu ideea de a o poseda din spate, ținând în mâini câte o
șuviță din pletele ei negre, groase, cum ar fi călărit un cal uman
senzual. Contemplă cu mirare faptul că plănuia să fie iubitul unei femei
sălbatice cu pielea roșie, mai frumoasă decât tot ce-și putuse închipui
vreodată James Fenimore Cooper și deveni conștient de un răspuns
fizic viguros. Priapismul putea fi un semn în multe afecțiuni, dar el știa
că acum era cauzat de femeia din fața lui și nu de vreo injurie și se
simți însănătoșit.
Zăcu liniștit și o privi cum își punea o rochie din piele de căprioară
cu franjuri. Pe umărul drept își agăță o traistă cu o curea împletită din
patru fâșii colorate, pictată cu figuri simbolice și un cerc din pene viu
colorate, ale unor păsări pe care Rob nu le cunoștea.
În clipa următoare ea dispăru afară. În curând, cum zăcea înăuntru,
el auzi vocea ei ridicându-se și coborând, cu siguranță într-o
rugăciune.
— Heugh! Heugh! Heugh! îi răspunseră ceilalți în cor și ea cântă mai
departe.
El nu avea nici cea mai mică idee despre ce îi spunea ea
Dumnezeului lor, dar vocea ei îi dădu fiori și ascultă concentrat,
privind în sus prin gaura de fum a casei ei, la stelele ca niște bucăți de
gheață cărora ea, cântând, parcă le dăduse foc.
În noaptea aceea el așteptă nerăbdător ca sunetele Dansului
Cocorului să se sfârșească. Moțăi, se trezi ca să asculte, se foi, mai
așteptă puțin, până ce sunetele încetară, vocile se topiră și sărbătoarea
ajunse la final. Într-un târziu a fost alertat de zgomotul făcut când
cineva intră în cabană, de sunetul hainelor dezbrăcate și lăsate să cadă.
Un trup se trânti lângă el cu un oftat, mâini pipăiră și le găsiră pe ale
lui, carnea se lipi de carnea lui. Totul se petrecu în liniște, doar cu
câteva gâfâieli, un geamăt amuzat, un șuierat ușor. El avu prea puțin de
făcut.

688
 Dacă ar fi dorit să prelungească plăcerea, nu putea s-o facă, fiindcă
era după un prea lung celibat. Ea era experimentată și agilă, el grăbit și
nestăpânit, iar într-un sfârșit, dezamăgit.
…Ca și cum, mușcând dintr-un fruct minunat, găsise alt gust decât
cel așteptat.
Explorând pe întuneric, i se păru acum că sânii cădeau mai mult
decât își amintea și, sub degete, pielea lor era netedă, fără cicatrice.
Târându-se spre foc, Rob J. luă o așchie și o aprinse la un capăt.
Când se întoarse în așternut și făcu lumină cu torța, oftă.
Fața lată ce îi zâmbi nu era deloc neplăcută, numai că n-o mai
văzuse niciodată înainte pe femeia aceea.

Dimineața, când Makwa-ikwa se întoarse în cabană, purta din nou

costumul ei fără formă, din pânză de casă decolorată. Era clar că
sărbătoarea Dansul Cocorului se sfârșise. În timp ce ea pregătea un
terci ca să pună capăt postului lui, el se arătă supărat. Îi spuse să nu-i
mai trimită niciodată o femeie și ea dădu din cap cu acea falsă pocăință
pe care o adopta, fără îndoială, când era fetiță și învățătorii ei creștini îi
vorbeau sever.
Femeia pe care i-o trimisese se numea Femeia-de-Fum, îi spuse ea.
În timp ce gătea, îi spuse fără emoție că ea, personal, nu se putea culca
cu niciun bărbat, fiindcă asta ar fi însemnat să-și piardă harul de
vindecătoare.
Absurdități nenorocite de primitiv, își spuse el disperat. Dar era
evident că ea credea în ele.
Cântări situația în timp ce mâncară, simțind cafeaua ei saukă mai
amară pentru el ca niciodată. Ca să fie cinstit cu el însuși, recunoscu în
sinea sa cât de repede ar fi respins-o el dacă a-și vârî penisul în ea ar fi
însemnat sfârșitul științei sale medicale.
Se simți obligat să admire modul în care ea rezolvase situația,
asigurându-se că focul dorinței lui e potolit înainte de a-i spune simplu
și onest cum stăteau lucrurile. Era o femeie extrem de neobișnuită, își
spuse în sinea sa, nu pentru prima oară.
***
În după-amiaza ce urmă, Saukii se adunară în hedonoso-te-ul ei. Cel-
Ce-Vine-Cântând spuse câteva cuvinte, adresându-se celorlalți indieni,
nu lui Rob, dar Makwa-ikwa îi traduse.

689
 — I’neni’wa. El e bărbat, spunea indianul cel mare. Mai spunea că
Șamanul-Alb, Cawso-wabeskiou, va fi, în plus, de acum înainte, și un
Sauk, și un Plete-Lungi. Câte zile vor avea, toți Saukii vor fi frații și
surorile lui Cawso-wabeskiou.
Viteazul care îl lovise în cap după ce jocul cu mingea-și-bățul fusese
câștigat a fost împins în față, zâmbind și șovăind. Era un bărbat numit
Câinele-de-Piatră. Saukii nu știau să-și ceară iertare, dar știau să
recompenseze o injurie. Câinele-de-Piatră îi dărui o traistă de piele
asemănătoare celei purtate uneori de Makwa-ikwa, doar că era
decorată cu smocuri de păr de mistreț în loc de pene.
Makwa-ikwa îi spuse că era pentru instrumentele sale medicale,
colecția de articole personale sacre pe care ei o numeau Mee-skome,
care nu trebuia arătată nimănui și din care fiecare Sauk își trăgea
putere și tărie. Traista nu avea mâner, așa că ea îi dărui patru fâșii
colorate – maro, portocaliu, albastru și negru – pe care le legă de
traistă în chip de curea, ca el să și-o poată agăța de umăr. Aceste fâșii
se numeau izze, îi spuse ea.
— De câte ori le porți, gloanțele nu te pot atinge, iar prezența ta va
ajuta recoltele și îi va vindeca pe cei bolnavi.
El a fost mișcat și stânjenit totodată.
— Sunt fericit să le fiu frate Saukilor.
Nu fusese niciodată prea priceput în a-și exprima aprecierea. Când
unchiul său, Ranald, cheltuise cincizeci de lire ca să-i cumpere un post
de îmbălsămător la Spitalul Universitar, astfel încât să poată câștiga
experiență chirurgicală ca student la medicină, abia reușise să îngaime
câteva mulțumiri. Nici acum nu a fost mai grozav. Din fericire, nici
Saukii nu erau obișnuiți cu expresii de gratitudine sau cu despărțiri
pompoase, așa că nimeni nu se ofensă când el ieși din casă, își înșeuă
calul și plecă.

Ajuns înapoi în cabana sa, se jucă alegând obiecte pentru colecția sa

sacră medicală. Cu câteva săptămâni în urmă găsise un craniu de
animal mic în pădure, alb și curat și misterios. După mărime, părea să
fi aparținut unui sconcs. Ei bine, și ce altceva? Degetul unui copil
sugrumat la naștere? Ochi de salamandră, labă de broască, păr de liliac,
limbă de câine? Dintr-o dată, își dori să alcătuiască serios colecția sa
medicală. Care erau obiectele esențiale meșteșugului său, dragi

690
sufletului, acel Mee-skome din care Robert Judson Cole își trăgea
puterile?
Puse în traistă moștenirea de preț a familiei Cole, bisturiul
chirurgical de oțel albastru, pe care cei din familie îl numeau „scalpelul
lui Rob J.” și care întotdeauna revenea celui mai vârstnic dintre fii, care
devenea medic.
Ce altceva mai avea din viața lui trecută? Nu putea pune aerul rece
al ținuturilor de acasă, din Highlands, în traistă. Sau sentimentul cald
de securitate pe care i-l oferise familia. Își dori să fi avut o poză a
tatălui său, ale cărui trăsături le uitase demult. Mama sa îi dăruise o
Biblie când se despărțiseră și, pentru că era de la ea, o păstrase cu
drag, dar cartea nu avea să facă parte din Mee-skome. Știa că n-o să-și
mai revadă mama niciodată; poate că ea murise deja. Îi trecu prin
minte să încerce s-o deseneze cât încă și-o mai amintea.
Când încercă s-o facă, trăsăturile ei se dovediră ușor de redat, cu
excepția nasului, și îi luă ore întregi de încercări neizbutite până reuși
să o deseneze așa cum era, apoi făcu sul hârtia, o legă și o puse în
traistă.
Adăugă foaia pe care Jay Geiger îi copiase mazurca lui Chopin, ca s-o
poată cânta singur la violă. Urmă o bucată de săpun cafeniu tare,
simbol al învățăturii pe care i-o dăduse Oliver Wendell Holmes despre
curățenie și chirurgie. Asta îl făcu să gândească lucrurile diferit și,
după câteva momente de reflecție, scoase totul din traistă, cu excepția
scalpelului și a săpunului. Apoi adăugă cârpe și bandaje, droguri și
doctorii selectate și instrumentele chirurgicale de care avea nevoie
când făcea consulturi acasă la pacienți.
Când termină, traista era o geantă medicală conținând uneltele și
ingredientele meșteșugului său.
Până la urmă, colecția medicală a fost cea din care își va trage
puterile și a fost extrem de fericit pentru darul pe care lovitura în
capul său tare o câștigase de la cel pictat în alb, pe nume Câinele-de-
Piatră.

691
 16

Vânătorii de ciute

Momentul în care își cumpără oile a fost un eveniment important,

fiindcă turma era ultimul element necesar ca să se simtă într-adevăr
acasă. La început, îngriji merinoasele, împreună cu Alden, dar se părea
că acesta era la fel de capabil cu oile ca și cu celelalte animale și, în
curând, Kimball descurca lâna de ciulini, castra berbecuții și îngrijea
turma singur, păzind-o de râie, de parcă ar fi fost cioban de ani de zile.
Era un noroc că Rob nu mai avea nevoie să muncească și la fermă, căci
de îndată ce se răspândi zvonul despre prezența unui doctor bun,
pacienții începură să-l cheme de la distanțe tot mai mari. Știa că în
curând va trebui să limiteze aria sa de intervenție, fiindcă visul lui Nick
Holden se împlinea văzând cu ochii și familii noi veneau să se
stabilească la Holden’s Crossing. Nick sosi călare într-o dimineață,
inspectă turma și o declară „puturoasă” și îl anunță că venise: „să te
introduc într-o afacere promițătoare. O moară de grăunțe”.
Unul din nou-veniții era un neamț pe nume Pfersick, morar din New
Jersey. Pfersick știa de unde să cumpere echipament de morărit, dar n-
avea destul capital.
— Nouă sute de dolari îi ajung. Eu pun șase sute pentru jumătate
din acțiuni, tu pui trei sute pentru douăzeci și cinci la sută – îți avansez
eu un împrumut – și îi dăm lui Pfersick restul de douăzeci și cinci la
sută ca să se ocupe de afacere.
Rob îi înapoiase lui Nick mai puțin de jumătate din banii
împrumutați și nu suporta să se știe dator.
— De fapt, tu dai toți banii, de ce nu iei pur și simplu șaptezeci și
cinci la sută pentru tine?
— Vreau să-ți netezesc cuibul până va fi așa de moale și îmbelșugat,
că n-o să mai vrei să-ți iei zborul. Ești la fel de necesar orașului ca apa.
Rob J. știa că acesta e adevărul. Când el și Alden merseseră la Rock
Island să cumpere oi, văzuseră o fițuică dată din mână în mână, pe care
o tipărise Nick Holden, descriind avantajele stabilirii în Holden’s
692
Crossing, printre care prezența dr. Cole ieșea în evidență. Nu i se păru
că a intra într-o afacere cu mori de grăunțe ar compromite imaginea
sa, ca medic, așa că până la urmă se arătă de acord.
— Batem palma! zise Nick.
Își strânseră mâinile. Rob refuză un trabuc voluminos în cinstea
evenimentului – folosirea acestora pentru a administra nicotină pe
cale anală îi scăzuse apetitul pentru tutun. Când Nick își aprinse
trabucul lui, Rob spuse că arăta exact ca un bancher.
— O să vină și asta, mai curând decât aștepți, iar tu vei fi printre
primii care vor afla, suflă Nick fumul satisfăcut. Week-end-ul ăsta
vânez ciute în Rock Island. Vrei să vii cu mine?
— Ce e acolo – în Rock Island?
— Poți să-ți încerci persuasiunea pe neamul femeiesc. Ce zici,
bătrâne?
— Mă feresc de bordeluri.
— Eu mă refer la marfă de calitate, la alegere.
— Bine. Vin și eu, spuse Rob J. Încercă să vorbească în așa fel ca și
când subiectul i-ar fi fost indiferent, dar vocea lui trăda, fără îndoială,
că nu obișnuia să ia ușor astfel de lucruri, fiindcă Nick Holden rânji.

Casa Stephenson reflecta pe de-a-ntregul personalitatea unui oraș

de pe malul râului Mississippi, unde ancorau anual o mie nouă sute de
vase cu abur și pe unde treceau plute de bușteni lungi de o treime de
milă. De câte ori marinarii și tăietorii de lemne aveau bani, hotelul
devenea zgomotos și, uneori, chiar violent. Nick Holden făcuse
aranjamente care erau pe cât de private, pe atât de scumpe, un
apartament cu două dormitoare, separate de o sufragerie. Femeile
erau verișoare, pe amândouă le chema Dawber, și se arătară încântate
că patronii lor erau oameni cu stare. Pe a lui Nick o chema Lettie, pe a
lui Rob, Virginia. Erau micuțe și obraznice, ca vrăbiile, dar aveau o
manieră de a ți se băga în suflet care îi puse lui Rob J. nervii la
încercare. Lettie era văduvă. Virginia îi spuse că nu fusese niciodată
măritată, dar în noaptea aceea, când a făcut cunoștință cu trupul ei,
văzu că născuse copii.
Dimineața următoare, când se reîntâlniră toți patru la micul dejun,
femeile șușotiră împreună și chicotiră. Probabil că Virginia îi povestise
lui Lettie despre teaca pe care Rob o numea Old Horny și Lettie, la

693
rândul ei, îi povestise lui Nick, căci acesta menționă în treacăt subiectul
în timp ce călăreau spre casă și râse:
— De ce te încurci cu chestii de-astea?
— Ei, bine, din cauza bolilor, spuse Rob neutru. Și ca să evit o
paternitate nedorită.
— Strică plăcerea.
Fusese oare plăcut? Recunoștea că își simțea sufletul și trupul
ușurate și, când Nick îi spuse că se simțise bine în compania fetelor și a
lui Rob, acesta a fost de acord și se arătă dornic să mai vâneze ciute și
altădată.

Când trecu din nou prin fața locuinței lui Schroeder, îl văzu pe Gus
pe pajiște mânuind coasa, în ciuda degetelor amputate și schimbară
saluturi. A fost tentat să călărească fără oprire prin fața barăcii lui
Bledsoe, fiindcă femeia îi dăduse clar de înțeles că era un intrus și
gândul la ea nu-i făcea plăcere. Dar, în ultima clipă, se răzgândi,
întoarse calul și descălecă în bătătura din fața casei.
La ușă își retrase mâna tocmai când era gata să ciocăne, fiindcă auzi
clar înăuntru plânsul copilului și gemete răgușite de adult. Sunau rău.
Când încercă ușa, descoperi că nu era încuiată. Înăuntru, mirosul era
abominabil și era semiîntuneric, dar putea s-o zărească pe Sarah
Bledsoe pe podea. Lângă ea stătea așezat copilul, cu fața udă,
schimonosită de groază la vederea acestui străin uriaș, o ultimă
lovitură pentru el, căci nu-i ieși niciun sunet din gura deschisă. Rob J.
ar fi vrut să ridice copilul și să-l mângâie, dar, cum femeia gemu din
nou, a știut că ei trebuia să-i acorde atenția sa.
Îngenunche și îi atinse obrazul. Sudoare rece.
— Ce s-a întâmplat, doamnă?
— Cancerul. Auuu!
— Unde vă doare, doamnă Bledsoe?
Mâinile ei, cu degetele rășchirate, se lipiră ca niște păianjeni albi de
abdomenul inferior, pe ambele părți ale pelvisului.
— O durere surdă sau ascuțită?
— Ca un pumnal! Mă sfâșie! Domnule… e înfiorător!
Se temu ca urina să nu se scurgă din ea printr-o fistulă cauzată de
naștere; în cazul ăsta, n-avea cum s-o ajute.

694
 Ea închise ochii, căci dovada incontinenței ei permanente era în
nările și plămânii lui cu fiecare respirație.
— Trebuie să vă examinez.
Cu siguranță că ar fi obiectat, dar când deschise gura a fost ca să țipe
din nou de durere. Era țeapănă de tensiune, dar se lăsă întoarsă pe
partea stângă, cu genunchiul și coapsa dreaptă ridicate. Văzu că nu era
nicio fistulă.
Avea în geantă o cutie cu untură albă proaspătă, pe care o folosi ca
lubrifiant.
— Nu vă faceți probleme. Sunt doctor, îi spuse, dar ea plânse și mai
tare, mai mult din umilință decât din disconfort, în timp ce degetul
mijlociu de la mâna lui stângă alunecă în vagin, iar mâna dreaptă palpa
abdomenul, încercă să-și folosească vârful degetului ca pe un ochi; la
început nu văzu nimic tot palpând și mutându-se, dar când se apropie
de osul pubian găsi ceva.
Și apoi încă ceva.
Cu blândețe, își retrase mâna și îi dădu o cârpă să se șteargă, apoi
ieși afară la cișmea să se spele pe mâini.
Ca să-i vorbească, o conduse, orbită, în lumina tare a soarelui de
afară și o așeză pe un buștean, cu copilul ghemuit în brațele ei ca o
păpușă.
— Nu aveți cancer. Își dori să se fi putut opri aici. Aveți pietre în
vezică.
— N-o să mor?
Obișnuia să spună adevărul.
— Cu cancer nu prea ați fi avut șanse. Cu pietre în vezică, șansa de a
trăi e considerabilă. Îi explică despre dezvoltarea pietrelor din
minerale în vezica urinară, cauzată probabil de o dietă monotonă și de
diareea prelungită.
— Da, am avut diaree o perioadă lungă de timp după ce am născut.
Există un medicament?
— Nu. Niciun medicament nu dizolvă pietrele. Uneori pietrele mici
se scurg cu urina și rănesc țesutul cu marginile lor ascuțite. Cred că din
cauza asta ați urinat cu sânge. Dar aveți două pietre mari. Prea mari ca
să poată trece.
— Atunci trebuie să mă tăiați? Pentru numele Domnului! spuse ea
cu voce nesigură.

695
 — Nu. El ezită, cântărind cât trebuia ea să știe. Jurământul lui
Hipocrat pe care îl făcuse spunea „nu voi tăia pe acela care suferă de
pietre”. Unii măcelari ignorau jurământul și tăiau oricum, deschizând
adânc perineul între anus și vulvă sau scrot pentru a elibera pietrele
din vezică, lăsând puține victime care își reveneau într-un târziu și
multe altele care mureau de peritonită sau erau condamnate pe viață
din cauză că mușchiul vezicii sau al intestinului fusese lezat.
— O să intru în vezică prin uretră, canalul prin care trece urina, cu
un instrument chirurgical. Acesta se numește litotritor. Are doi mici
clești de oțel, ca niște fălci, cu care se agață sau se sfărâmă pietrele.
— O să mă doară?
— Da, cel mai mult, când introduc și scot litotritorul. Dar durerea va
fi mai mică decât ce suferiți acum. Dacă procedura reușește ați putea fi
vindecată complet! Era greu să admită că cel mai mare risc era ca
îndemânarea lui să fie insuficientă. Dacă, încercând să apuc piatra în
cleștii litotritorului, o să ciupesc vezica și o s-o rup sau o să rup
peritoneul, probabil că o să muriți din cauza infecției. Studiindu-i fața,
văzu urme ale unei femei mai tinere și mai drăguțe. Trebuie să decideți
singură dacă vreți să încerc.
În agitația ei, strânse copilul prea tare și acesta începu să plângă din
nou. Din cauza asta, Rob J. nu auzi imediat cuvintele pe care le șopti ea.
— Vă rog.

Știa că va avea nevoie de ajutor în timpul litocentezei. Amintindu-și

cât de rigid fusese corpul ei în timp ce o examina, simți instinctiv că
asistentul său trebuia să fie o femeie. Așa că, plecând de la Sarah
Bledsoe, călări direct către ferma apropiată și avu o discuție cu Alma
Schroeder.
— O, nu pot, niciodată! se albi la față biata Alma. Consternarea ei era
înrăutățită de sentimentul de afecțiune pe care îl nutrea pentru Sarah.
Gott im Himmel!11 O, dr. Cole, vă rog, nu pot!
Când văzu așa, o asigură că nu era un păcat. Unii pur și simplu nu
suportă să vadă chirurgia.
— E-n regulă, Alma. O să găsesc pe altcineva.
Călărind la fermă spre casă, încercă să se gândească la o femeie din
ținut care l-ar fi putut asista, dar respinse cele câteva posibilități, una
11 Pentru numele Domnului! (germ.)

696
câte una. Se săturase de plâns; avea nevoie de o femeie inteligentă, cu
brațe puternice, o femeie al cărei spirit să-i permită să se țină tare în
fața suferinței.
La jumătatea drumului, întoarse calul și porni în direcția satului
indian.

697
 17

Fiica lui Mide’wiwin

Când Makwa își permitea să se gândească la trecutul ei, își amintea

de o vreme când prea puțini de-ai lor aveau haine de om alb, când o
cămașă zdrențuită sau o rochie sfâșiată erau tămăduitoare eficiente,
căci toți purtau piei tăbăcite până se înmuiau sau blănuri de animale.
Când era copil în Suk-e-nuk, era numită Nishiori-kekawi, Două-Ceruri,
atunci erau prea puțini oameni albi – mookamoni – care să influențeze
viețile lor. Exista o garnizoană a armatei pe insulă, stabilită acolo după
ce oficialitățile din St. Louis îmbătaseră câțiva Mesquakie și Sauk și îi
făcuseră apoi să semneze o hârtie al cărei conținut nu l-ar fi citit
oricum nici treji. Tatăl lui Două-Ceruri era Ashtibug-wa-gupichee,
Bizonul-Verde. El le spusese lui Două-Ceruri și sorei ei mai mari, Meci-
ikwawa, Femeia-înaltă, că, în timp ce se reconstruise garnizoana,
Cuțitele-Lungi distruseseră cele mai bune tufișuri de mure ale
Poporului. Bizonul-Verde aparținea celor din neamul Ursului, o origine
demnă de un conducător, dar el nu dorea să devină șef sau vraci. În
ciuda numelui său sacru (fusese botezat după manitou), el era un om
simplu, respectat fiindcă obținea recolte bune de pe pământurile sale.
În tinerețe luptase cu cei din Iowa și adunase victime. El nu era ca unii
care se grozăveau mereu, dar când murise unchiul ei, Winnawa, Corn-
Scurt, Două-Ceruri aflase despre isprăvile tatălui său. Corn-Scurt era
primul Sauk pe care îl văzuse ea bându-și sufletul până murise, cu
otrava pe care mookamonii o numeau whisky de Ohio, iar Poporul apă
de piper. Saukii își îngropau morții, spre deosebire de alte triburi, care
pur și simplu ridicau trupurile în crengile unui copac. Când îl
coborâseră pe Corn-Scurt în pământ, tatăl ei lovise gura mormântului
cu a sa pucca-maw, agitând sălbatic sulița de luptă.
— Am ucis trei bărbați în război și dăruiesc spiritele lor fratelui
meu care zace aici, să-l servească pe lumea cealaltă, spusese el și așa
aflase Două-Ceruri că tatăl ei fusese un războinic.

698
 Tatăl ei era blând, muncitor. La început, el și mama sa, Matapya,
Unirea-Râurilor, îngrijiseră două câmpuri de porumb, dovleac și napi,
dar când Consiliul văzuse că erau buni fermieri, le mai dăduse două
loturi. Necazurile începuseră în cel de-al zecelea an al vieții lui Două-
Ceruri, când un moockamon pe nume Hawkins veni și își construi o
cabană pe lotul învecinat cu cel pe care tatăl ei semăna porumb.
Câmpul pe care se stabili Hawkins fusese abandonat după ce fermierul
său, Wegu-wa, Dansatorul-Shawnee, murise, iar Consiliul nu apucase
să dea pământul altcuiva. Hawkins aduse cai și vite. Cele două terenuri
erau separate doar de garduri din tufișuri, iar caii lui Hawkins intrau
pe pământul Bizonului-Verde și îi mâncau porumbul. Bizonul-Verde
prinse caii și îi înapoie lui Hawkins, dar în dimineața următoare aceștia
erau înapoi în porumb. Se plânse, dar Consiliul nu știu ce să facă,
fiindcă alte cinci familii de albi veniseră și se stabiliseră la Rock Island,
pe pământul care fusese cultivat până atunci de Sauki, de mai bine de o
sută de ani.
Bizonul-Verde sfârși prin a sechestra vitele pe pământul său în loc
să le înapoieze și a fost imediat vizitat de negustorul din Rock Island,
un alb pe nume George Davenport. Davenport fusese printre primii
albi care veniseră să trăiască printre ei și Poporul avea încredere în el.
El îi spuse Bizonului-Verde să dea caii înapoi lui Hawkins, altfel
Cuțitele-Lungi îl vor băga la închisoare, iar Bizonul-Verde a procedat
așa cum îl sfătuise prietenul său, Davenport.
În toamna lui 1831, Saukii se retraseră la tabăra lor de iarnă din
Missouri, cum făceau în fiecare an. Când însă se întoarseră primăvara
la Sauk-e-nuk, descoperiră că alte familii de albi veniseră și se
stabiliseră pe pământurile lor, doborând gardurile și arzând cabanele.
Acum Consiliul nu a mai putut evita să acționeze și se consultă cu
Davenport și Felix St Vrain, agentul pentru indieni, și cu maiorul John
Bliss, șeful soldaților din fort. Convorbirile se tot întinseră și, între
timp, Consiliul dădu alte terenuri membrilor tribului ale căror
pământuri fuseseră uzurpate.
Un olandez scund și îndesat din Pennsylvania, pe nume Joshua
Vandruff, își însușise pământul unui Sauk pe nume Makataime-
shekiakiak, Șoimul-Negru. Vandruff începu să vândă whisky indienilor
din hedonoso-te-ul pe care Șoimul-Negru și fiii săi îl construiseră cu
propriile lor mâini. Șoimul-Negru nu era un șef, dar cea mai mare parte

699
a celor șaizeci și trei de ani ai săi și-o petrecuse luptând împotriva
celor din triburile Osage, Cherokee, Chippewa și Kaskaskia. Când, în
1812, izbucnise războiul între albi, el adunase o armată de Sauki și
împreună își oferiseră serviciile americanilor, dar fuseseră refuzați.
Insultat, el a făcut aceeași ofertă englezilor, care îl tratară cu respect și
îi câștigară loialitatea în tot timpul războiului, dându-i arme, muniție,
medalii și tunica roșie de soldat.
Acum, ajuns la vârsta bătrâneții, Șoimul-Negru a trebuit să vadă
cum casa sa era folosită ca loc de vânzare a whisky-ului. Mai rău, a fost
martorul coruperii tribului său la consumul de alcool. Vandruff și
prietenul său, B.F. Pike, îi îmbătau pe indieni și practic le furau blănuri,
cai, puști, capcane de vânătoare. Șoimul-Negru se duse la Vandruff și
Pike și le ceru să înceteze vânzarea whisky-ului către Sauki. Ignorat de
aceștia, reveni cu o duzină de războinici și răsturnară toate bidoanele
din fabrica de whisky, vărsându-le până ce băutura a fost înghițită de
pământ.
Imediat, Vandruff încărcă pe cal provizii pentru o călătorie lungă și
plecă spre Bellville, reședința lui John Reynolds, guvernatorul statului
Illinois. A făcut o depoziție sub jurământ că indienii Sauki porniseră o
răzmeriță ce avusese ca rezultat distrugerea caselor albilor. Îi mai duse
guvernatorului Reynolds o a doua petiție, semnată de B. F. Pike, care
susținea că „indienii își pasc caii în lanurile noastre de grâu, ne
împușcă vitele și ne amenință că ne vor da foc la case dacă nu părăsim
ținutul”.
Reynolds era proaspăt ales și promisese celor ce-l votaseră că
Illinois va fi un stat sigur pentru cei care vor dori să se stabilească aici.
Un guvernator care avea succes în lupta cu indienii își putea permite să
viseze la președinție.
— Pe Iisus, domnule, îi spusese emoționat lui Vandruff, ți-ai ales
omul potrivit pentru a-ți face dreptate.
***
Șapte sute de soldați călare veniră și își așezară tabăra lângă Sauk-
e-nuk, prezența lor stârnind agitație și îngrijorare. În același timp, un
vas cu aburi înconjurat de fum își croi drum în susul râului Rocky.
Acostă pe stâncile care dăduseră apei acest nume, dar mookamonii îl
despotmoliră și în curând a fost ancorat, cu unicul tun îndreptat direct
spre sat. Șeful de război al albilor, generalul Edmund P. Gaines, îi

700
chemă pe Sauki la tratative. Așezați în spatele unei mese erau
generalul, agentul indian St. Vrain și negustorul Davenport, care
traducea. Veniră aproape douăzeci dintre conducătorii Saukilor.
Generalul Gaines spuse că tratatul din 1803 care pusese bazele
fortului Rock Island îi conferise, de asemenea, Marelui Tată din
Washington toate pământurile Sauk de la est de Mississippi – cincizeci
de milioane de acri. El le mai spuse indienilor încremeniți de uimire că
primiseră și răscumpărare pentru aceste pământuri, iar acum Marele
Tată din Washington vroia ca aceștia să părăsească Sauk-e-nuk și să
meargă să locuiască de cealaltă parte a Mississippiului. Tatăl lor din
Washington le va face un dar de porumb ca să-i ajute să treacă peste
iarnă.
Șeful Saukilor era Keokuk și acesta știa cât de mulți erau americanii.
Când Davenport îi traduse cuvintele marelui războinic alb, inima lui
Keokuk se strânse dureros. Deși ceilalți se uitară la el, așteptându-i
răspunsul, rămase tăcut. Dar un bărbat se ridică în picioare, unul care
învățase limba suficient luptând pentru englezi, așa că vorbi direct:
— Noi nu ne-am vândut țara niciodată. N-am primit niciodată vreo
răscumpărare de la Tatăl American. Ne vom păstra satul.
Generalul Gaines văzu un indian aproape bătrân, fără însemnele
unui șef pe cap, în haine pătate, din piele de cerb. Cu pomeți
proeminenți și o frunte înaltă, osoasă. Mai mult alb decât negru în
smocul de păr ce-i împodobea scalpul ras. Un nas coroiat insolent între
ochii îndepărtați. O gură plină deasupra bărbiei cu gropiță, de amant,
ce nu se potrivea cu duritatea de topor a restului feței.
Gaines oftă și privi întrebător spre Davenport.
— Se numește Șoimul-Negru.
— Ce e el? îl întrebă generalul pe Davenport, dar răspunse Șoimul-
Negru.
— Sunt Sauk. Străbunii mei au fost Saukii, oameni mari. Vreau să
rămân unde odihnesc oasele lor și să fiu îngropat cu ei. De ce aș părăsi
pământurile lor?
El și generalul se priviră ochi în ochi, piatră și oțel.
— Am venit aici nu ca să vă rog și nici ca să vă plătesc să părăsiți
satul. Treaba mea e să vă mut de aici, spuse calm Gaines. Pașnic, dacă
pot. Cu forța, dacă sunt nevoit. Vă dau două zile din clipa asta ca să

701
plecați. Dacă după două zile n-ați traversat râul, vă voi obliga să o
faceți.
Reprezentanții Poporului vorbiră între ei, aruncând priviri tunului
de pe vas, îndreptat în direcția lor. Soldații care patrulau în jur, în mici
grupuri, erau bine hrăniți și bine înarmați, cu muniție suficientă. Saukii
aveau puști vechi, puține gloanțe și nicio rezervă de hrană.
Keokuk trimise un alergător să-l aducă pe Wabokie-shiek, Nor-Alb,
un vraci care trăia printre cei din tribul Winnebago. Nor-Alb era fiul
unui tată Winnebago și al unei mame Sauk. Era înalt și gras, cu păr
lung, cărunt și, o raritate printre indieni, o mustață neagră zbârlită. Era
un mare șaman, având în grija sa nevoile spirituale și medicale ale
celor din triburile Winnebago, Sauk și Mesquakies. Toate cele trei
triburi îl numeau Profetul, dar Nor-Alb nu-i putu oferi lui Keokuk nicio
profeție optimistă. El spuse că miliția era o forță superioară și că
Gaines nu va sta la discuții. Prietenul lor, negustorul Davenport, se
întâlni cu șeful și cu șamanul și îi conjură să facă ce li s-a ordonat și să-
și abandoneze pământurile înainte ca disputa să devină sângeroasă.
Așa că, în a doua noapte a celor două zile care li se acordaseră,
Poporul părăsi Sauk-e-nuk precum animalele mânate din urmă,
trecând peste Masesibowi, marele râu, în teritoriul dușmanilor săi, cei
din tribul Iowa.
În iarna aceea, credința pe care Două-Ceruri o avusese, cum că
lumea era un loc sigur, se topi. Porumbul livrat de agentul pentru
indieni în noul sat la vest de Masesibowi era de proastă calitate și nu
suficient ca să țină foamea departe. Poporul nu putu vâna sau pune
capcane destule, fiindcă mulți își dăduseră puștile pe whisky-ul lui
Vandruff. Jeliră recoltele pierdute de pe vechile lor câmpuri. Porumbul
galben ca mierea. Dovlecii mari, hrănitori, fasolea dulce. Într-o noapte,
cinci femei traversară râul și culeseră de pe fostele lor pământuri
câțiva știuleți degerați din porumbul pe care îl plantaseră cu mâinile
lor în primăvara trecută. Au fost descoperite de noii fermieri albi și
bătute bestial.
Câteva nopți mai târziu, Șoimul-Negru călări cu câțiva oameni la
Rock Island. Își umplură sacii cu porumb de pe câmp și sparseră un
depozit de unde furară dovleci și fasole. În miezul iernii teribile,
izbucni o dispută aprigă. Keokuk, șeful, spuse că acțiunea Șoimului-
Negru va aduce pe capul lor armatele albilor. Noul sat era Sauk-e-nuk,

702
dar putea deveni un loc bun în care să trăiești, mai spuse el, iar
prezența mookamonik-ilor de partea cealaltă a râului însemna o piață
pentru blănurile animalelor vânate de Sauki.
Șoimul-Negru replică, în schimb, că pieile albe îi vor împinge pe
Sauki cât mai departe posibil, apoi îi vor distruge. Singura soluție era
lupta. Singura șansă pentru cei cu pielea roșie era să uite rivalitatea
dintre triburi și să se unească din Canada până în Mexic, cu ajutorul
Tatălui Englez, împotriva dușmanului cel mai mare, american.
Saukii se certară îndelung. La sosirea primăverii, cei mai mulți din
Popor hotărâseră să rămână cu Keokuk pe coasta de vest a râului.
Numai trei sute șaizeci și opt de bărbați și familiile lor își uniră soarta
cu Șoimul-Negru. Printre aceștia din urmă era și Bizonul-Verde.

S-au construit canoe. Șoimul-Negru, Profetul și Neosho, un vraci al

Saukilor, se așezară în canoea din frunte, apoi ceilalți porniră după ei,
vâslind împotriva curentului puternic al lui Masesibowi. Șoimul-Negru
dorea să nu fie distrugeri sau omoruri până ce armata sa nu va fi
atacată. Vâslind, ajunseră în dreptul unui așezământ mookamon și el le
porunci oamenilor săi să bată din tobe și să cânte. Cu femeile, copiii și
bătrânii, erau aproape treisprezece mii de voci, iar locuitorii așezării
fugiră la auzul teribilului cor. În mai multe astfel de orășele colectară
mâncare, dar erau multe guri de hrănit și nu aveau timp să pescuiască
sau să vâneze.
Șoimul-Negru trimisese alergători în Canada să ceară ajutorul
britanicilor și, de asemenea, către circa o duzină de triburi. Mesagerii
se întoarseră cu vești proaste. Nu era de mirare că dușmani vechi, cum
erau indienii Sioux, Chippewa și Osage, nu aveau de gând să se unească
împotriva albilor cu Saukii, dar nici frații lor, Mesaudkies, și alții ca ei
nu li se alăturară. Mai rău. Tatăl lor Britanic trimise Saukilor doar
vorbe de îmbărbătare și urări de noroc bun în război.
Amintindu-și de tunurile de pe vapoare, Șoimul-Negru își retrase
oamenii de pe râu, târându-și canoele pe țărmul de est, de pe care
fuseseră alungați. Cum fiecare fărâmă de mâncare era prețioasă, toți au
fost puși să care, chiar și femeile însărcinate, ca Unirea-Râurilor.
Ocoliră Rock Island și urcară pe coasta lui Rocky River pentru a se
întâlni cu Potowatomi, de la care sperau să obțină ceva pământ ca să
poată crește o recoltă de porumb. De la aceștia află Șoimul-Negru că

703
Tatăl din Washington vânduse pământul Saukilor investitorilor albi.
Locul pe care fusese cândva Sauk-e-nuk și aproape toate pământurile
lor fuseseră cumpărate de George Davenport, negustorul care,
pretinzând că le e prieten, îi grăbise să-și abandoneze pământul.
Șoimul-Negru ordonă un festin cu carne de câine, fiindcă știa că
Poporul avea nevoie de sprijinul zeilor manitou. Profetul supraveghe
sacrificarea câinilor, curățirea și purificarea cărnii. În timp ce aceasta
se frigea, Șoimul-Negru își așeză traistele cu leacuri în fața oamenilor
săi.
— Vitejilor și războinicilor, le spuse el, Sauk-e-nuk nu mai e.
Pământurile noastre ne sunt furate. Soldați cu pielea albă ne-au ars
hedonoso-te-urile. Au răsturnat gardurile de pe câmpurile noastre. Au
arat Locul Morților noștri și au plantat porumb printre oasele sacre.
Astea sunt traistele cu leacuri ale tatălui nostru, Muk-ataquet, care a
fost începutul națiunii Sauk. Ele i-au fost transmise marelui conducător
de război Na-namakee, care a purtat lupte cu toate națiunile de la
lacuri și cu toate națiunile de la câmpie și nu a fost învins niciodată. Vă
cer tuturor să le apărați.
Războinicii mâncară carnea sacră și căpătară curaj și putere. Aveau
nevoie de asta, căci Șoimul-Negru știa că în curând vor fi atacați de
Cuțitele-Lungi. Poate voința zeilor manitou a fost ca Unirea-Râurilor
să-și nască pruncul în această tabără și nu mai târziu, pe drum. Era un
băiat și a fost la fel de prețios pentru spiritul războinicilor ca și festinul
cu carne de câine, căci Bizonul-Verde își boteză fiul Wato-kimita, Cel-
Ce-Stăpânește-Pământ.
Speriat de isteria publică și zvonurile că Șoimul-Negru și Saukii au
pornit la război, guvernatorul Reynolds din Illinois chemă o mie de
voluntari călare. În număr de peste două ori mai mare decât cel
pretins, aceștia se prezentară și au fost înrolați o mie nouă sute treizeci
și cinci de bărbați neinstruiți în ale milităriei. Au fost adunați la
Beardstown, alături de trei sute patruzeci și doi de militari de carieră
și împărțiți rapid în patru regimente și două batalioane de cercetași.
Samuel Whiteside din Districtul St. Clair a fost declarat general de
brigadă și pus la comandă.
Rapoartele iscoadelor indicară locul unde se afla Șoimul-Negru și
Whiteside își îndreptă brigada într-acolo. Fusese o primăvară
neobișnuit de umedă și au fost nevoiți să înoate chiar și în bălțile mai

704
mici, în timp ce mlaștinile deveniseră adevărate capcane în care se
scufundau cu totul. Trecură cinci zile de călătorie grea prin ținut fără
drumuri până ajunseră la Oquawka, unde ar fi trebuit să-i aștepte noi
provizii. Dar aici armata se împotmoli, nu erau niciun fel de provizii,
iar soldații terminaseră de mult hrana din desagii de pe șei.
Nedisciplinați și nestăpâniți, își agresară ofițerii ca niște civili ce erau,
cerând să fie hrăniți. Whiteside trimise o misivă generalului Henry
Atkinson la Fort Armstrong și acesta ordonă imediat vaporului
Chieftain să pornească în josul râului cu o încărcătură de hrană.
Whiteside îi trimise în întâmpinare două batalioane de miliție militară,
în timp ce mai bine de o săptămână grosul voluntarilor își umflară
burțile și se odihniră.
Nicio clipă nu-i părăsi sentimentul că se aflau într-un ținut ciudat și
neprietenos. Într-o dimineață blândă de mai, un grup al armatei, în jur
de o mie șase sute de călăreți, arseră din temelii orașul Profetului,
satul părăsit al lui Nor-Alb. După aceasta, au devenit în mod
inexplicabil nervoși și din ce în ce mai convinși că după fiecare deal se
ascundeau indienii. În curând nervozitatea se transformă în frică, iar
teroarea produse inevitabilul. Abandonând armele, echipamentul și
hrana, fugiră ca să-și salveze pielea din fața unui inamic inexistent,
călcând în picioare câmpii, tufișuri, păduri, fără să se oprească până ce
singuri sau în grupuri mici își arătară fețele în Dixon, la zece mile de
locul de unde porniseră să fugă.
Primul contact real a avut loc nu mult după aceea. Șoimul-Negru și
vreo patruzeci dintre vitejii săi erau în drum spre o întâlnire cu
Patawatomi, de la care încercau să închirieze un teren de porumb. Își
făcuseră tabăra pe malul râului, când o iscoadă îi vesti că o mare forță
a Cuțitelor-Lungi se deplasa în direcția lor. Imediat, Șoimul-Negru fixă
un steag alb pe un băț și trimise trei oameni neînarmați să ceară
albilor o întâlnire cu șeful lor. În urma lor trimise cinci Sauki călare, pe
post de observator.
Trupele nu aveau experiență în lupta cu indienii și au fost îngrozite
la apariția Saukilor. Pe cei trei soli îi luară imediat prizonieri și
trimiseră urmăritori după cei cinci observatori. Doi dintre aceștia au
fost ajunși din urmă și uciși. Ceilalți trei reușiră să ajungă înapoi în
tabără, urmăriți de miliție. Când soldații albi ajunseră în tabăra
indiană, au fost atacați de treizeci și cinci de viteji conduși de un Șoim-

705
Negru furios, care ucidea fără teamă de moarte pentru a răzbuna
trădarea pieilor-albe. Soldații din spatele cavaleriei n-aveau habar că
indienii nu aveau o armată vastă de războinici în spate. Aruncară o
privire luptătorilor Sauki, apoi își întoarseră caii și fugiră.
Nimic nu e mai contagios ca panica în luptă și, în curând, haosul
pătrunse în rândurile miliției. În confuzia ce urmă, doi dintre cei trei
Sauki ce fuseseră capturați cu steagul păcii reușiră să scape. Al treilea a
fost împușcat și ucis. Cei două sute șaptezeci și cinci de milițieni călare
și înarmați până în dinți au fost cuprinși de groază și au luat-o la fugă
la fel de isteric ca și corpul principal de voluntari, dar de data asta
teama lor nu era imaginară. Cei câțiva războinici ai Șoimului-Negru îi
urmăriră, uciseră câți putură și se întoarseră cu unsprezece scalpuri.
Câțiva dintre cei două sute șaizeci și patru de albi puși pe fugă nu se
opriră decât la casele lor, dar cei mai mulți reușiră să ajungă până la
urmă în orașul Dixon.

Pentru tot restul vieții ei, fetița numită Două-Ceruri avea să-și
amintească bucuria ce urmă bătăliei. Un copil simțea speranța. Vești
despre victorie se răspândiră în lumea pieilor-roșii și imediat li se
alăturară nouăzeci și doi de războinici dintre Winnebago. Șoimul-
Negru se învârtea printre ei purtând o cămașă albă boțită, cu o carte de
legi legată în piele sub braț – amândouă găsite în traista abandonată în
fugă de un ofițer alb. Discursul său luă avânt. Ei au arătat că
mookamonii puteau fi învinși, spuse el, iar acum celelalte triburi vor
trimite războinici și vor forma alianța la care visa.
Dar zilele trecură și nu se mai iviră alți războinici. Mâncarea se
împuțină și n-avură noroc nici la vânătoare. În cele din urmă, Șoimul-
Negru îi trimise pe Winnebago într-o direcție și îi conduse pe ai săi în
direcția opusă. Neascultând ordinele sale, Winnebago atacară așezări
lipsite de apărare și luară scalpuri, inclusiv pe cel al lui St. Vrain,
agentul pentru indieni. Două zile la rând cerul se făcu verde negru și
manitoul Shagwa scutură cerul și pământul. Wabokieshiek îl sfătui pe
Șoimul-Negru să nu înainteze niciodată fără a trimite iscoade mult
înainte, iar tatăl lui Două-Ceruri mormăi cu voce joasă că nu era nevoie
să fii profet ca să-ți dai seama că urmau să se întâmple lucruri rele.

706
 Guvernatorul Reynolds era furios. Rușinea pentru ce se întâmplase
miliției sale ajunsese la toate granițele statului. Jafurile celor din tribul
Winnebago erau amplificate și atribuite Șoimului-Negru. Noi voluntari
începură să se ivească, mai ales după ce aflară că un decret stabilit de
legislatorii din Illinois pe la 1814 era încă în vigoare – cincizeci de
dolari urmau să se plătească pentru fiecare bărbat indian ucis sau
fiecare femeie indiană sau copil cu pielea roșie capturați. Reynolds nu
se dădu înapoi de la a mai înrola încă trei mii de oameni. Două mii de
soldați nervoși se aflau deja încartiruiți în forturile de pe malurile
Mississippiului, sub comanda generalului Henry Atkinson, cu colonelul
Zachary Taylor al II-lea în frunte. Două batalioane de infanterie au fost
mutate de la Baton Rouge la Illinois și o armată de o mie de soldați a
fost transferată de la posturile din est sub comanda generalului
Winfield Scott. Aceste trupe fuseseră lovite de holeră în timp ce erau
transportate pe vapoare cu aburi peste Marile Lacuri, dar chiar și fără
ele, o forță enormă, mânată de ură rasială și de dorința răzbunării
onoarei, a fost pusă în mișcare.
Pentru fetița Două-Ceruri lumea deveni foarte mică. Întotdeauna i
se păruse enormă în timpul călătoriei pe care o făceau între tabăra de
iarnă și Saukii din Missouri și satul lor de vară de pe Rocky River. Dar
acum, oriunde s-ar fi îndreptat poporul său, apăreau iscoade albe și
izbucneau incendii și țipete înainte de a apuca să fugă din orice loc.
Luară câteva scalpuri și pierdură câțiva viteji. Au fost norocoși că nu
au întâlnit niciun corp principal al trupelor albilor. Șoimul-Negru își
camufla urmele și făcea ocoluri meșteșugite, lăsând indicii false ca să-i
înșele pe soldați, dar cei mai mulți dintre oamenii ce îl urmau erau
femei și copii și era greu să ascunzi trecerea unui grup atât de
numeros.
Se împuținară repede. Bătrânii muriră, la fel unii dintre copii.
Frățiorul nou-născut al lui Două-Ceruri avea fața mică și ochii mari.
Mama sa încă mai avea lapte, dar fluxul acestuia scăzu și se subție, așa
că băiatul nu se sătura niciodată. Două-Ceruri își ducea fratele în brațe
cea mai mare parte a timpului. În curând, Șoimul-Negru încetă să mai
vorbească despre izgonirea albilor. Acum vorbea despre scăparea prin
fugă în nordul îndepărtat, de unde Saukii veniseră cu sute de ani în
urmă. Dar, pe măsură ce treceau lunile, mulți dintre oamenii săi își
pierdură credința și îl părăsiră. Grup după grup se despărțea de tabăra

707
Sauk, alegând să se descurce pe cont propriu. Multe dintre aceste
grupuri nici n-aveau să supraviețuiască probabil, dar erau convinse de
acum că zeii manitou nu erau de partea Șoimului-Negru.
Bizonul-Verde îi rămase însă credincios, în ciuda faptului că, la
patru luni după ce părăsiseră tabăra lui Keokuk, armata Șoimului-
Negru abia mai număra câteva sute de oameni, care încercau să
supraviețuiască mâncând rădăcini și scoarță de copac. Se întoarseră la
Masesibowi, simțindu-se ca întotdeauna mai în siguranță alături de
marele râu. Vaporul Warrior ieși în întimpinarea Saukilor la gurile de
vărsare ale râului Wisconsin, când încercau să pescuiască. Când
vaporul se apropie de ei, Șoimul-Negru văzu un tun de calibru mare pe
punte și știu că lupta se încheiase. Oamenii lui fluturară un steag alb,
dar vaporul ancoră în apropierea lor și un mercenar Winnebago de pe
punte le strigă în limba lor:
— Fugiți și ascundeți-vă, albii vor să tragă!
Începuseră să se împrăștie, țipând, când tunul slobozi prima
încărcătură, urmată de o rafală de puști. Douăzeci și trei de Sauki au
fost uciși. Ceilalți reușiră să ajungă în pădure, unii cărând cu ei și răniți.
În noaptea aceea se sfătuiră între ei. Șoimul-Negru și Profetul
hotărâseră să se îndrepte spre ținutul indienilor Chippewa și să
încerce să se stabilească acolo. Trei grupuri li se alăturară, dar ceilalți,
inclusiv Bizonul-Verde, nu aveau încredere că Chippewa le vor da
Saukilor câmpuri de porumb dacă nici alte triburi n-o făcuseră și se
deciseră să se întoarcă la Keokuk. În dimineața următoare își luară la
revedere de la cei ce porneau spre Chippewa și o luară spre sud, spre
casă.
Vaporul Wairior luă urma indienilor ghidându-se după stolurile de
corbi și vulturi în josul râului. Oriunde se duceau Saukii acum, morții
erau pur și simplu abandonați. Unii dintre ei erau bătrâni și copii, alții
răniți în lupte. Când vaporul se oprea să examineze cadavrele, urechile
și scalpurile erau luate totdeauna. Nu conta dacă smocul de păr negru
provenea de la un copil sau urechea roșie era a unei femei; acestea
urmau să fie duse cu mândrie în orășele, ca dovadă că deținătorii lor
luptaseră cu indienii.
Saukii puțini rămași în viață se depărtară de Masesibowi spre
interiorul ținutului, dar pentru a-i întâlni pe mercenarii Winnebago
angajați în solda albilor. În spatele acestora, linii de soldați cu puști cu

708
baionete, cele care-i făcuseră pe indieni să-i numească pe albi Cuțite-
Lungi. Când albii încărcară puștile, un urlet ca de animal se înălță din
rândurile lor, mai puternic ca urletul lupului și la fel de sălbatic. Erau
atât de mulți, atât de porniți să ucidă pentru a redobândi ceva ce
credeau că au pierdut! Saukii nu putură decât să se retragă. Ajungând
din nou la Masesibowi încercară să lupte, dar au fost rapid mânați în
râu. Două-Ceruri stătea lângă mama ei în apa până la brâu când un
proiectil o lovi pe Unirea-Râurilor în maxilar. Aceasta căzu în apă cu
fața în jos. Două-Ceruri trebui s-o întoarcă pe spate în timp ce-și ținea
în brațe fratele, pe Cel-Ce-Stăpânește-Pământ. Reuși cu mare
dificultate să facă asta și înțelese imediat că Unirea-Râurilor era
moartă. Nu-i vedea pe tatăl sau pe sora ei. Aerul era plin de foc de
armă și țipete și, când Saukii se îndreptară prin apă spre o mică
insuliță plutitoare, li se alătură și ea.
Încercară să se mențină pe insulă, plutind printre stânci și bușteni
luați de apă. Dar în curând, ieșind din ceață ca o fantomă uriașă,
vaporul cu aburi avea insulița în bătaia tunului. Câteva femei se
aruncară în râu și încercară să se depărteze înot. Două-Ceruri nu știa
că armata îi angajase pe Sioux să aștepte pe malul opus și să ucidă pe
oricine reușea să traverseze râul și sări în apă, ținând bebelușul cu
dinții de pielea moale a cefei, pentru a avea mâinile libere pentru înot.
Dinții pătrunseră în carnea copilului și simți gustul sângelui fratelui ei,
iar mușchii spatelui și umerii îi obosiră complet de efortul de a ține
capul băiatului deasupra apei. Obosi repede și știu că, dacă ar mai
continua, copilul se va îneca. Curentul râului îi purtă la vale, departe de
focul luptei, și ea se întoarse spre țărm, înotând ca o vulpe sau ca o
veveriță tânără. Când ajunse la mal, căzu lângă bebelușul care plângea,
forțându-se să nu privească gâtul sfâșiat al acestuia.
În curând îl ridică pe Cel-Ce-Stăpânește-Pământ și îl duse departe
de zgomotul focurilor de armă. O femeie stătea pe malul râului și, pe
măsură ce se apropie de ea, Două-Ceruri văzu că era sora ei. Femeia-
înaltă era acoperită de sânge, dar îi spuse surorii ei că nu era al ei, ci al
soldatului care o viola în timp ce fusese lovit de un glonț. Reușise să
iasă de sub trupul plin de sânge; el ridicase o mână și îi ceruse ajutor în
limba lui, iar ea luase o piatră și îl omorâse.
Reuși să-și spună povestea, dar nu înțelese când Două-Ceruri îi
spuse la rândul ei că mama lor murise. Zgomotul focurilor și țipetele

709
părură să se apropie. Două-Ceruri îi trase pe fratele și sora ei în
adâncul tufișurilor și se culcară toți trei pe burtă. Femeia-înaltă nu
vorbi, dar Cel-Ce-Stăpânește-Pământ nu încetă nicio clipă să
scâncească, iar Două-Ceruri se temu că îl vor auzi soldații și-i vor
descoperi. Își desfăcu rochia și ridică gura copilului la sânul ei mic.
Sfârcul se întări sub buzele copilului și ea îl strânse tare în brațe.
Orele trecură și zgomotul luptei începu să se rărească și țipetele se
stinseră. Umbrele după-amiezii erau lungi când auzi pașii unei patrule
apropiindu-se și bebelușul începu să plângă din nou.
Se gândi să-l sugrume pe Cel-Ce-Stăpânește-Pământ pentru ca ea și
sora ei să poată pleca, dar, în loc de asta, nu se mișcă și în câteva
minute un băiat alb, numai piele și os, își vârî muscheta în tufiș și le
scoase de acolo.
Pe drumul spre vapor, oriunde priveau vedeau morți cunoscuți, fără
urechi sau scalpuri. Pe punte, Cuțitele-Lungi încolonaseră treizeci și
nouă de femei și copii. Toți ceilalți fuseseră uciși. Copilul încă plângea
și un Winnebago privi spre bebelușul înfometat.
— Șobolanul, spuse scârbit, dar un soldat cu părul roșu și două
dungi galbene pe mânecă amestecă apă cu zahăr într-o sticlă goală de
whisky și înmuie o cârpă în ea. Îi smulse copilul din brațe lui Două-
Ceruri și îi dădu acestuia să sugă cârpa udă, apoi se depărtă mulțumit,
luându-l pe fratele ei. Două-Ceruri încercă să-l urmeze, dar Winnebago
veni și o lovi peste ceafă cu palma, până începu să-i ardă urechile.
Vasul se depărtă de gurile lui Bad Axe, printre leșurile plutitoare ale
Saukilor. Îi duse patruzeci de mile în josul râului, către Prairie du
Chien. Aici, ea și Femeia-înaltă și alte trei fete Sauk, Femeia-de-Fum,
Luna și Pasăre-Galbenă au fost luate de pe vas și duse într-o căruță.
Luna era mai tânără ca Două-Ceruri. Celelalte două erau mai mari, dar
nu atât de mari ca Femeia-înaltă. Două-Ceruri nu a aflat ce se
întâmplase cu restul prizonierilor Sauki și nu l-a mai văzut pe Cel-Ce-
Stăpânește-Pământ niciodată.

Căruța ajunse la un post de armată pe care mai târziu aveau să

învețe să-l numească Fort Crawford, dar nu se opri acolo, ducându-le
pe tinerele femei Sauk trei mile mai jos de fort, la o fermă a albilor
înconjurată de ziduri și porți. Două-Ceruri văzu câmpuri arate și
semănate și mai multe soiuri de animale de curte și păsări. În casă abia

710
putea respira fiindcă aerul era străin, cu miros aspru de săpun și
podele date cu ceară, un miros al sanctității mookmnonilor, pe care
avea să-l urască toată viața. La Școala evanghelică pentru tinere
indiene, trebui să-l suporte timp de patru ani.

Școala era condusă de reverendul Edvard Bronsun și de Miss Eva,

un frate și o soră între două vârste. Cu nouă ani în urmă, sub
sponsorizarea Societății misionare a orașului New York, luaseră
decizia să pătrundă în sălbăticie și să-i convertească pe sălbaticii
indieni la credința lui Iisus. Își începuseră școala cu două fete
Winnebago, dintre care una era slabă la minte. În mod pervers, femeile
indiene rezistaseră invitațiilor repetate de a veni să muncească pe
pământurile familiei Bronsun, de a avea grijă de turmele lor, de a vărui
și vopsi clădirile și de a face menajul. Numai prin cooperarea
autorităților legale și militare reușiră să-și mărească audiența și, în
momentul sosirii Saukelor, aveau douăzeci și una de eleve proaste, dar
ascultătoare, îngrijind una dintre fermele cele mai bine întreținute din
zonă.
Domnul Edvard, înalt și slab, cu o chelie pătată de pistrui, le instruia
pe fete în agricultură și religie, în timp ce Miss Eva, corpolentă și cu
ochi de gheață, le învăța cum se așteaptă pieile-albe să le fie frecate
podelele și mobila lustruită.
Studiile elevelor constau în munca de menaj și lucrul neîncetat la
fermă, în învățarea limbii engleze și uitarea propriei lor limbi și culturi
și în rugăciunile adresate unor zei nefamiliari. Miss Eva, cu un zâmbet
rece, pedepsea infracțiuni ca insolența, folosirea vreunui cuvânt
indian, întrebuințând bețișoare suple tăiate din prunul fermei.
Celelalte eleve erau Winnebago, Chippewa, Illinois, Kickapoo,
Iroguois și Potawatomi. Toate le primiră pe nou-venite cu ostilitate,
dar Saukele nu se temeau de ele; sosind împreună constituiau o
majoritate tribală, deși sistemul aplicat în școală desființa acest
avantaj. Primul lucru pe care fiecare fată îl pierdu a fost numele său
indian. Cei doi Bronsun considerau doar șase nume biblice demne de a
inspira pietate într-o școală religioasă. Rachel, Ruth, Mary, Martha,
Sarah și Anna. De vreme ce aceste preferințe limitate însemnau că mai
multe fete împărțeau același nume, pentru a evita confuzia, fetele
primeau de asemenea și un număr ce devenea disponibil doar când

711
posesoarea lui părăsea școala. Astfel, Luna deveni Ruth Trei; Femeia-
înaltă – Mary Patru; Pasăre-Galbenă – Rachel Doi; și Femeia-de-Fum –
Martha Trei. Două-Ceruri era Sarah Doi.
Nu era greu să te acomodezi. Primele cuvinte englezești pe care le
învățară au fost „vă rog” și „mulțumesc”. La masă, toate mâncărurile și
băuturile erau identificate imediat în engleză. De atunci încolo, oricare
dintre fete care nu știa să le ceară în engleză rămânea nemâncată.
Fetele Sauk învățară engleza repede. Cele două mese zilnice constau
din fasole, pâine de porumb și legume. Carnea, rar servită, era grasă
sau prea puțină. Copiii care cunoscuseră înfometarea mâncau mereu
cu poftă. În ciuda muncii grele, puseră carne pe ele. Durerea dispăru
din ochii Femeii-înalte, dar dintre toate cele cinci Sauke, ea era cea
care uita cel mai des să se controleze și vorbea în limba Poporului, așa
că era cel mai des bătută. În a doua lună de când se aflau la școală, Miss
Eva o auzi pe Femeia-înaltă șușotind în limba Saukă și o biciui zdravăn
în timp ce domnul Edvard privea. În noaptea aceea, domnul Edvard
veni în dormitorul din pod și șopti că avea făină de salvie pentru
spinarea Femeii-înalte, ca să-i ia durerea. O conduse pe aceasta afară
din dormitor.
În ziua următoare, domnul Edvard îi dădu Femeii-înalte o traistă cu
pâine de porumb pe care ea o împărți cu celelalte Sauke. După aceasta,
el veni adesea în dormitor noaptea pentru Femeia-înaltă și fetele Sauk
se obișnuiră cu suplimentul de hrană.
În patru luni, Femeii-înalte începu să-i fie rău dimineața, iar ea și
Două-Ceruri știură, încă înainte să se vadă, că rămăsese însărcinată.
Câteva săptămâni mai târziu, domnul Edvard înhămă calul la
trăsurică, iar Miss Eva o luă pe Femeia-înaltă în trăsurică și plecară
împreună. Când se întoarse singură, Miss Eva îi spuse lui Două-Ceruri
că sora ei era binecuvântată. De acum încolo, Mary Patru va lucra la o
fermă creștină de cealaltă parte a Fortului Crawford. Două-Ceruri nu-și
revăzu niciodată sora.

De câte ori se asigura că sunt singure, Două-Ceruri le vorbea

celorlalte Sauke în limba lor. În timp ce culegeau gândaci de pe cartofi,
le povestea întâmplări pe care i le povestise și ei cândva Unirea-
Râurilor. Curățând mazăre, le cânta cântecele Saukilor. Tăind lemne, le
amintea de dansuri și sărbători, de rudele lor moarte sau încă în viață.

712
Dacă nu-i răspundeau în limba lor, le amenința că le bate mai rău ca
Miss Eva. Deși două dintre fete erau mai mari de vârstă ca ea și mai
voinice, niciuna n-o înfruntă, și așa reușiră să nu-și uite limba maternă.
Când se aflau acolo deja de peste trei ani, o fată Sioux sosi ca elevă.
Era din tribul Wabashaw, iar noaptea le îngrozi pe Sauke cu povești
despre cum tatăl și frații ei așteptaseră pe malul opus al lui
Masesibowi și omorâseră și scalpaseră pe toți dușmanii lor Sauki, care
reușiseră să traverseze râul în timpul masacrului de la gurile Bad Axe.
Bătaie-de-Aripă primi numele Femeii-înalte, Mary Cinci, încă de la
început, domnul Edvard o plăcu. Două-Ceruri visa să o ucidă, dar
prezența Bătăii-de-Aripă se dovedi norocoasă, căci în câteva luni și ea
rămase însărcinată; poate că numele de Mary era predestinat.
Două-Ceruri privi cum burta lui Bătaie-de-Aripi creștea, făcu
planuri și se pregăti. Miss Eva o luă pe Bătaie-de-Aripi în trăsurică într-
o zi fierbinte, la sfârșitul verii. Domnul Edvard era unul singur, nu
putea să le țină pe toate sub observație. De îndată ce sora lui plecă,
Două-Ceruri lăsă grebla cu care muncea pe câmp și dispăru din vedere
în spatele magaziei. Adună crengi de pin și făcu un morman lângă
peretele de lemn uscat al magaziei, pe care îl aprinse apoi cu
chibriturile pe care le furase și le ascunsese special pentru asta.
Până a fost observat focul, magazia arsese din plin. Domnul Edvard
alergă din câmpul de cartofi înnebunit, urlând și cu ochii scoși și țipând
la fete să stingă focul.
Două-Ceruri rămase calmă în mijlocul agitației generale. Le adună
lângă ea pe Luna, Pasărea-Galbenă și Femeia-de-Fum. Luă una din
nuielele de prun ale lui Miss Eva și o folosi ca să scoată porcul cel mare
al fermei din cocina lui de noroi negru. Mână porcul în casa lucind de
curățenie, lustruită și cu aer pios a Miss Evei și închise ușa. Apoi le
conduse pe celelalte fete spre pădure, departe de casa mookamonilor.
Evitară drumurile, stând ascunse în pădure până ajunseră la râu. Un
buștean de stejar era căzut pe mal și fetele îl împinseră în apă. Apele
călduțe conțineau oasele și spiritele celor dragi lor și le îmbrățișară pe
cele patru fete în timp ce, ținându-se de buștean, se lăsau purtate de
Masesibowi spre sud.
Ieșiră din apă când căzu întunericul. În noaptea aceea dormiră
flămânde în pădure. Dimineața, culegând mure într-o poiană de pe
malul apei, găsiră o canoe a Siouxilor ascunsă și o furară fără să stea pe

713
gânduri, sperând că aparținea unei rude a Bătăii-de-Aripă. Pe la
jumătatea după-amiezii, făcând un cot al râului, ajunseră la Orașul
Profetului. Pe mal, un bărbat cu pielea roșie curăța un pește. Când
văzură că era un Mesquakie, râseră ușurate și îndreptară barca drept
spre el.

De îndată ce reușise, după război, Nor-Alb se întoarse la orașul

Profetului. Soldații albi îi arseseră casa împreună cu celelalte, dar își
construi o nouă hedonoso-te. Când se răspândi vestea că s-a întors
șamanul, familii din triburile apropiate veniră ca și înainte și își
construiră case lângă a lui, ca să-și poată petrece viața în apropierea
omului sfânt. Alți discipoli mai veneau din când în când și acum, dar el
le privi cu un interes special pe cele patru fetițe care fugiseră de la albi
și își croiseră drum până la el. Patru zile le observă atent în timp ce se
odihneau și mâncau în locuința lui, băgând de seamă felul în care trei
dintre ele se întorceau mereu spre a patra pentru a cere sfat în orice
privință. Le interogă pe fiecare separat, pe îndelete, și fiecare îi vorbi
despre Două-Ceruri.
Mereu, Două-Ceruri. Începu să o privească pe Două-Ceruri cu
speranță crescândă.
În cele din urmă prinse doi ponei din țarcul său și îi spuse lui Două-
Ceruri să-l urmeze. Ea călări în spatele lui aproape întreaga zi, până ce
pământul începu să se ridice. Toți munții sunt sacri, dar la câmpie până
și un deal e un loc sfânt; pe vârful împădurit el o conduse într-o poiană
cu miros de urși, unde oasele animalelor erau împrăștiate, laolaltă cu
cenușa unor focuri vechi.
Când descălecară, Wabokieshiek își scoase pătura de pe umeri, o
întinse jos și îi spuse să se dezbrace și să se întindă pe ea. Două-Ceruri
nu îndrăzni să refuze, deși era sigură că bătrânul șaman vroia să facă
sex cu ea. Dar când Wabokieshiek o atinse, nu o făcu deloc ca un iubit.
El o examină până a fost satisfăcut că era intactă.
Pe măsură ce soarele apunea, intrară în pădure și el așeză trei
capcane. Apoi făcu un foc într-o poieniță și se așeză lângă el, incantând
în vreme ce ea se întinse pe pământ și adormi.
Când se trezi, el prinsese un iepure într-una din capcane și tocmai îi
despica burta. Două-Ceruri era flămândă, dar el nu arăta că ar avea
intenția să gătească iepurele; în loc de asta, îi scoase organele și le

714
examină cu și mai multă atenție decât examinase corpul fetei. Când
termină, mormăi satisfăcut și o privi cu îngrijorare, dar și cu surpriză.
După ce el și Șoimul-Negru aflaseră de masacrul de la râul Bad Axe,
sufletele li se îmbolnăviseră. Nu vroiau să mai moară și alți Sauki sub
conducerea lor, așa că se predaseră agentului pentru indieni la Prairie
du Chien. La Fort Crawford fuseseră transferați unui tânăr locotenent
pe nume Jefferson Davis, care își duse prizonierii în josul lui
Masesibowi, în St. Louis. Toată iarna o petrecuseră în închisoarea lui
Jefferson, suferind umilința lanțurilor. Primăvara, ca să arate pieilor-
albe cât de complet învinsese armata lor Poporul, Marele Tată din
Washington ordonase ca cei doi prizonieri să fie aduși în orașele
americane.
Văzuseră pentru prima oară drumul de fier și călătoriseră pe el
până la Washington, New York, Albany și Detroit. Peste tot, mulțimi ca
turmele de bizoni veneau să se uite la marile curiozități, la „Șefii
indieni” înfrânți.
Nor-Alb văzuse așezări enorme, clădiri magnifice, mașini
îngrozitoare. Americani – în număr nesfârșit. Când i se dăduse voie să
se întoarcă la Orașul Profetului, era în fața unui adevăr amar:
mookamonii nu vor putea fi niciodată goniți de pe pământurile Sauk.
Oamenii roșii vor fi împinși din ce în ce mai departe de cele mai bune
locuri de vânat și cultivat. Cei care erau copiii lui, Saukii și Mesquakies
și Winnebago, trebuia să se obișnuiască să trăiască într-o lume crudă,
dominată de oamenii albi. Problema nu mai era aceea de a-i îndepărta
pe albi.
Acum șamanul cântărea cum ar trebui să se schimbe poporul său
pentru a supraviețui și a-și păstra mai departe propriii manitou,
propria medicină. El era bătrân și avea să moară curând și începuse să
caute pe cineva căruia să-i transmită moștenirea sa, un vas în care să
toarne sufletul triburilor Algonguiene, dar nu găsise pe nimeni. Până la
această femeie.
Toate acestea i le explică lui Două-Ceruri în timp ce stăteau în locul
sfânt de pe deal, căutând semne favorabile în carcasa unui iepure care
începea să miroasă. Când termină, o întrebă dacă îi va da voie să o
învețe să fie o femeie-vindecătoare.

715
 Două-Ceruri era un copil, dar știa destule lucruri ca să se
înspăimânte. Erau multe pe care nu le putea înțelege, dar simți cât era
de important.
— Voi încerca, îi șopti ea Profetului.

Nor-Alb le trimise pe Luna, Pasărea-Galbenă și Femeia-de-Fum să

locuiască la Saukii lui Keokuk, dar Două-Ceruri rămase în Orașul
Profetului, trăind în casa lui Wabokieshiek ca o fiică favorită. El îi arătă
frunze și rădăcini și scoarțe de copac și o învăță care dintre ele puteau
înălța spiritul din trup, făcându-l să converseze cu zeii manitou; care
puteau vopsi pielea de cerb și din care se făceau vopselele de război;
care trebuiau uscate și care opărite; care folosite ca infuzii și care ca
poțiuni; de asemenea, care trebuiau răzuite în sus și care în jos; care
deschideau intestinele și care le închideau, care scădeau febra și care
micșorau durerea; care vindecau și care ucideau.
Două-Ceruri îl asculta. La sfârșitul a patru anotimpuri, când Profetul
o testă, a fost mulțumit. Îi spuse că a condus-o prin primul cort al
înțelepciunii.
Înainte de a fi condusă și prin al doilea cort al înțelepciunii,
feminitatea ei se arătă pentru prima oară. Una dintre nepoatele lui
Nor-Alb îi arătă cum să-și poarte de grijă și în fiecare lună se ducea să
locuiască în casa femeilor în timpul sângerării. Profetul îi explică cum
că nu trebuia să conducă o ceremonie sau să trateze vreo boală înainte
de a locui în casa femeilor pentru a se purifica după fluxul lunar.
În următorii patru ani, ea învăță cum să-i convoace pe manitou cu
cântece și tobe, cum să ucidă câini prin metode ceremoniale severe și
să-i gătească pentru festinurile cu carne de câine, cum să-i învețe pe
cântăreți să participe la dansurile sacre. Învăță să citească viitorul în
organele unui animal ucis. Învăță puterea iluziei – să sugă boala din
trup și s-o scuipe din gură sub formă de piatră, pentru ca victima s-o
atingă și să vadă că a fost salvată. Când zeii manitou nu puteau fi
convinși să lase cuiva viața, învăță să conducă spiritul muribund pe
drumul spre lumea cealaltă.
Erau șapte corturi ale înțelepciunii. În cel de-al cincilea, Profetul o
învăță cum să-și controleze propriul trup, pentru a înțelege apoi cum
poate controla trupurile celorlalți. Învăță să suporte setea și să
petreacă lungi perioade fără hrană. Adesea o conducea călare la mari

716
distanțe și se întorcea singur cu cei doi cai, lăsând-o să-și croiască
drum spre Orașul Profetului pe jos. Treptat o învăță să stăpânească
durerea trimițându-și mintea departe, într-un colțișor atât de mic
dinăuntrul ei, încât aceasta să n-o poată ajunge.
Spre sfârșitul verii aceleia o conduse din nou în poiana sacră din
vârful dealului. Făcură un foc și îi invocară pe manitou cu cântece, apoi
așezară capcane. De data aceasta prinseră un iepure slab, cafeniu, și
când îi spintecă burta să citească în organe, Două-Ceruri recunoscu
semnele favorabile.
La lăsarea serii, Nor-Alb îi spuse să-și scoată rochia și încălțările.
Când rămase goală, cu cuțitul său englezesc îi crestă linii duble pe
amândoi umerii, apoi o tăie cu grijă, creând fâșii de cicatrice ce imitau
epoleții ofițerilor albi. Trecu o funie prin fâșiile de piele, făcu o buclă și
o legă de un copac, lăsând-o să atârne deasupra pământului
suspendată de propria carne însângerată.
Cu bețișoare de stejar cu vârfuri albite în foc îi arse pe sâni semnele
spiritelor Poporului și simbolurile zeilor manitou.

Întunericul căzu când încă se lupta să se elibereze. Jumătate din

noapte Două-Ceruri se zbătu, până când în cele din urmă fâșia de piele
de pe umărul ei stâng se rupse, în curând cedă și cea de pe umărul
drept și ea căzu la pământ. Cu mintea în acel colțișor îndepărtat,
ascuns de durere, adormi.
Când se arătă lumina slabă a dimineții, se trezi auzind mormăitul
unui urs care apăru în poiană pe partea opusă a luminișului. N-o
mirosi, fiindcă se mișca în aceeași direcție cu briza dimineții, cu o
asemenea încetineală că ea o putu observa în întregime și văzu că era
vorba de o ursoaică. Un al doilea urs o urma, un mascul tânăr, dornic
să se împerecheze în ciuda mormăitului amenințător al ursoaicei.
Două-Ceruri îi văzu coska rigidă, înconjurată de fire de păr aspru,
cenușii, în timp ce se apropia din spate de femelă, s-o încalece.
Ursoaica tresări și se întoarse, lovind repetat, până ce alungă masculul.
Pentru o clipă se ținu după el, apoi dădu peste carcasa iepurelui, o luă
în dinți și dispăru din vedere.
Într-un târziu, cu o imensă durere, Două-Ceruri reuși să se ridice în
picioare. Profetul îi luase hainele. Nu văzu urme de urs în noroiul uscat
al luminișului, dar în cenușa focului era o singură urmă clară de vulpe.

717
Poate că o vulpe venise în timpul nopții și luase iepurele; poate că
visase urșii sau poate că fuseseră zeii manitou.
Călători toată ziua. O dată auzi cai și se ascunse în tufișuri până ce
doi tineri Sioux trecură călare. Era încă lumină când intră în Orașul
Profetului înconjurată de umbrele serii, cu trupul gol acoperit de praf
și de sânge.
Trei bărbați se opriră din vorbit când se apropie, iar o femeie încetă
să mai curețe porumb. Pentru prima oară, văzu teamă pe fețele celor
ce o priveau.
Profetul însuși o primi. Îngrijindu-i umerii distruși și arsurile, o
întrebă dacă a visat. Când ea îi spuse despre urși, ochii lui străluciră.
— Cel mai puternic semn! murmură, îi spuse că atât timp cât nu se
va culca cu vreun bărbat, zeii manitou vor fi alături de ea.
În timp ce ea cântărea asta, îi mai spuse că nu va mai fi niciodată
Două-Ceruri, după cum nu va mai fi niciodată Sarah Doi. În noaptea
aceea, în Orașul Profetului, ea deveni Makwa-ikwa, Femeia-Urs.
***
Marele Tată din Washington îi mințise din nou pe Sauki. Armata le
promisese Saukilor lui Keokuk că vor putea trăi veșnic pe pământurile
din Iowa de pe malul de apus al lui Masesibowi, dar coloniștii albi
începură curând să adulmece acest ținut. Un oraș al albilor se ridică pe
partea opusă a râului, în dreptul lui Rock Island. Se numea Davenport,
în onoarea negustorului care îi sfătuise pe Sauki să abandoneze oasele
strămoșilor lor, părăsind Sauk-e-nuk, apoi cumpărase de la guvern
pământurile lor și se îmbogățise.
Acum armata le spuse Saukilor lui Keokuk că datorau mulți bani
americani și că trebuie să-și vândă pământurile din Iowa și să se mute
într-o rezervație pe care Statele Unite o organizase pentru ei departe,
spre sud-vest, în teritoriul Kansas.
Profetul îi spuse Femeii-Urs că, oricât va trăi, nu trebuie să accepte
niciodată cuvântul vreunui alb ca fiind adevărat.
În anul acela, Pasărea-Galbenă a fost mușcată de un șarpe și
jumătate din trupul ei se umplu cu apă și se umflă înainte să moară.
Luna găsise un soț, un Sauk pe nume Cel-Ce-Vine-Cântând și deja avea
copii. Femeia-de-Fum nu se căsători. Se culcase cu atâția bărbați, cu
atâta bucurie, încât oamenii zâmbeau când se rostea numele ei. Uneori
Makwa-ikwa era stârnită de lipsa sexului, dar învăță să-și controleze

718
dorințele cum învățase să-și controleze durerea. Lipsa copiilor era un
regret. Își amintea cum se ascunsese cu Cel-Ce-Stăpânește-Pământ în
timpul masacrului de la Bad Axe, cum frățiorul ei îi prinsese cu gura
sfârcul sânului și ce simțise atunci. Dar era resemnată; deja trăise mult
mai aproape de manitou ca să pună la îndoială decizia lor că ea nu va fi
niciodată mamă. Era mulțumită că devenise femeie-vindecătoare.
Ultimele două corturi ale înțelepciunii se ocupau de magie, de cum
să îmbolnăvești o persoană sănătoasă prin vrăji sau cum să menești
cuiva ghinion prin blesteme. Makwa-ikwa se familiariză cu micii
drăcușori ai răutății numiți watawinonas, cu stafii și vrăjitoare și cu
Panguk, Spiritul Morții. Aceste spirite nu erau abordate decât la
corturile finale, fiindcă o femeie-doctor trebuia să dețină controlul
asupra ei însăși înainte de a-i supune pe aceștia: altfel s-ar alătura
răutății acestor watawinonas. Magia neagră era cea mai grea
responsabilitate. Watawinonas îi răpiră Makwei-ikwa puterea de a
zâmbi. Deveni palidă. Carnea i se topi până ce oasele începură să-i pară
mari, iar uneori sângerarea lunară nu mai veni. Văzu cum
watawinonas sorbeau viața și din Wabokieshiek, căci acesta deveni din
ce în ce mai fragil și mai mic, dar îi promise că nu va muri încă.
La sfârșitul a încă doi ani, Profetul o conduse spre ultimul cort. Dacă
ar mai fi fost vremurile de altădată, asta ar fi presupus convocarea
Saukilor din toate ținuturile, triburile de departe, curse și jocuri,
mirosul și fumul făcliilor și o întâlnire secretă a Mide’wiwiu, societatea
medicală a triburilor Algoriquiene. Dar vremurile de odinioară erau
moarte. Oriunde îți întorceai ochii, pieile-roșii erau urmărite și
împrăștiate. Tot ce putu face Profetul a fost să aducă alți trei bătrâni,
ca judecători, pe Cuțit-Pierdut de la Mesquakies, Cal-Sterp de la Ojibwa
și Micul-Mare-Șarpe de la Menomini. Femeile din Orașul Profetului îi
făcuseră Makwei-ikwa rochie și încălțări din piele de cerb alb și ea
purta fâșiile izze și brățări la mâini și glezne ce zornăiau când se mișca.
A folosit bățul îndoit ca să ucidă doi câini și a supravegheat curățatul și
gătitul cărnii. După ospăț, ea și bătrânii se așezară în jurul focului,
unde petrecură toată noaptea.
La întrebările lor, ea răspunse cu respect, dar fără timiditate, ca o
egală. Scoase sunete de invocare din toba de apă în timp ce cânta,
chemându-i pe manitou și pe spiritele împăciuitoare. Bătrânii îi
împărtășiră secretele speciale ale societății Mide’wiwin, în timp ce își

719
păstrară propriile lor secrete, cum și ea avea să și le păstreze pe ale ei
de acum încolo. La sosirea dimineții, ea devenise șaman.
Cândva, această postură i-ar fi conferit o putere imensă. Acum însă
Wabokeeshiek o ajută să adune ierburile pe care nu le va găsi acolo
unde pleca. Cu tobele și trusa medicală, ierburile au fost legate pe șaua
unui catâr. Ea își luă la revedere de la Profet pentru ultima oară și
încălecă pe celălalt dar primit de la el, un ponei cenușiu, pornind spre
ținutul din Kansas, noua casă a Saukilor.

Rezervația era într-o zonă mai plată chiar decât câmpiile din Illinois.
Secetoasă.
Abia era destulă apă de băut, care trebuia adusă de la mare distanță.
De data aceasta albii le dăduseră Saukilor un pământ pe care nu
puteau semăna nimic. Semințele pe care le plantară încolțiră viguroase
primăvara, dar se îngălbeniră și se uscară în primele zile ale verii.
Vântul stârnea praful prin care soarele ardea ca un ochi roșu, rotund.
Așa că au fost nevoiți să mănânce hrana oamenilor albi, pe care le-o
aduceau soldații. Carne stricată, grăsime de porc împuțită, legume
uscate. Resturi de la mesele fețelor-palide.
Nu existau hedonoso-te-uh. Poporul locuia în barăci din lemn verde,
care se îndoia și crăpa, lăsând găuri suficient de largi ca să pătrundă
frigul iernii. De două ori pe an, un agent pentru indieni, mititel, nervos,
venea cu soldații și lăsa pe prerie o legătură de cadouri: oglinzi ieftine,
mărgele de sticlă, un harnașament crăpat și rupt, cu clopoței, haine
vechi, carne de coțofană. La început, Saukii scotoceau cu toții prin
grămada de vechituri, până când cineva îl întrebă pe agent de ce
aducea lucrurile astea, iar el răspunse că erau plata pentru pământul
Saukilor confiscat de guvern. După asta, numai cel mai slab și mai
prăpădit dintre ei abia dacă mai lua câte ceva. Mormanul crescu în
înălțime la fiecare șase luni și începu să putrezească.
Auziseră de Makwa-ikwa. Când sosi ea, o primiră cu respect, dar nu
mai erau un trib adevărat, ca să aibă nevoie de un șaman. Cei mai viteji
dintre ei plecaseră cu Șoimul-Negru și fuseseră uciși de albi sau
muriseră de foame, se înecaseră în Masesibowi sau fuseseră uciși de
Siouxi, dar cei rămași în rezervație erau aceia care păstraseră tăria de
caracter a Saukilor de odinioară. Curajul le era mereu pus la încercare
în luptele cu triburile din regiune, fiindcă acestea se săturaseră de

720
jocuri și Comanșii, Kiowa, Cheyennii și Osagii întoarseră competițiile
de vânătoare împotriva triburilor din est, mutate de americani. Albii
zădărniceau posibilitățile de a se apăra ale Saukilor, fiindcă aveau grijă
să existe permanent whisky prost, iar în schimb cereau majoritatea
blănurilor din capcane. Tot mai mulți dintre Sauki își petreceau zilele
beți de alcool.
Makwa-ikwa locui în rezervație ceva mai mult de un an. În
primăvara ce urmă, o mică turmă de bizoni se aventură în prerie. Soțul
Lunii, Cel-Ce-Vine-Cântând, călări cu alți vânători și aduse carne de
bizon. Makwa-ikwa hotărî un Dans al Bizonului și instrui cântăreții.
Poporul dansă după obiceiul vechi și, în ochii unora dintre ei, ea văzu o
lumină ce nu mai apăruse demult, o lumină care o umplu de bucurie.
O simțiră și alții. După Dansul Bizonului, Cel-Ce-Vine-Cântând o
chemă afară și îi spuse că unii din Popor vroiau să părăsească
rezervația și să trăiască în continuare cum trăiseră tații lor. Întrebau
dacă șamanul lor va merge cu ei.
Ea îl întrebă unde se vor duce.
— Acasă, răspunse el.
Așa că cei mai tineri și mai în putere părăsiră rezervația și ea merse
cu ei. La începutul toamnei ajunseră în teritoriile care le înălțau
spiritul și le îndurerau inimile în același timp. Era greu să-i evite pe
albi în timp ce călăreau; făceau ocoluri largi în jurul așezărilor.
Vânătoarea era săracă. Iarna îi prinse prost pregătiți. Wabokieshiek
murise în vara trecută și Orașul Profetului era părăsit. Ea nu se putea
duce la albi după ajutor, amintindu-și că Profetul o învățase să nu se
încreadă niciodată într-o față-palidă.
Dar când se rugă, zeii manitou trimiseră ajutor pentru
supraviețuirea lor sub forma unui doctor alb pe nume Cole și, în ciuda
spiritului Profetului, ea ajunse să simtă că putea avea încredere în
acesta.
Așa că atunci când el sosi călare în tabăra Sauki și îi spuse că avea, la
rândul său, nevoie de ajutorul ei pentru medicina lui, ea a fost de acord
fără ezitare să meargă cu el.

721
 18

Pietre

Rob J. încercă să-i explice Makwei-ikwa ce era un calcul vezical, dar

nu a fost sigur că ea îl crezu că boala lui Sarah Bledsoe era într-adevăr
produsă de pietre în vezica urinară. Makwa-ikwa îl întrebă dacă va
extrage pietrele și, pe măsură ce vorbeau, deveni clar că ea se aștepta
să fie martora vreunui giumbușluc, a vreunui truc care s-o facă pe
pacientă să creadă că sursa răului ei a fost îndepărtată. El îi explică de
mai multe ori că pietrele erau reale, că ele existau și dureau în vezica
femeii și că el va pătrunde cu un instrument în corpul lui Sarah pentru
a le scoate.
Uimirea ei continuă când ajunseră la cabana lui și el spălă bine cu
multă apă și săpun cafeniu masa pe care Alden i-o construise, pe care
intenționa s-o folosească pentru operație. S-au dus împreună după
Sarah Bledsoe, cu trăsurica. Băiețelul, Alex, fusese lăsat cu Alma
Schroeder, iar mama îl aștepta pe doctor, cu ochii mari pe fața albă,
trasă. Pe drumul spre cabană, Makwa-ikwa rămase tăcută, iar Sarah
Bledsoe aproape paralizată de frică. El încercă să ușureze situația
vorbind despre fleacuri, dar nu a avut succes.
Când ajunseră la cabană, Makwa-ikwa sări cu ușurință din trăsură.
O ajută pe fata albă să se dea jos din scaunul înalt cu o blândețe care îl
surprinse pe Rob și vorbi pentru prima oară.
— Pe vremuri mi se spunea Sarah Doi, îi spuse lui Sarah Bledsoe,
doar că Rob J. a crezut că a spus „Pe vremuri mi se spunea și mie
Sarah”12.

Sarah nu era obișnuită să bea. Tuși când încercă să înghită cele trei
degete de whisky ieftin pe care i le dădu el și se trase înapoi când el îi
mai turnă încă în cană. Vroia să fie amețită și insensibilă la durere, dar
capabilă să coopereze. În timp ce așteptau ca whisky-ul să-și facă

12 Joc de cuvinte între „Sarah Two” și „Sarah too”, „two” (engl.) – doi și „too” (engl.) – de asemenea.

722
efectul, el așeză lumânări în jurul mesei și le aprinse, în ciuda căldurii
toride a verii, fiindcă lumina din cabană era insuficientă. Când o
dezbrăcă pe Sarah, el văzu că avea pielea roșie de cât se frecase ca să
se curețe. Fesele ei topite erau mici ca ale unui copil, iar coapsele cu
pielea albăstruie păreau aproape concave de subțiri ce erau. Se
strâmbă când el introduse cateterul și îi umplu vezica de apă. Îi arătă
Makwei-ikwa cum trebuiau ținuți genunchii și unse litotritorul cu seu
de oaie curat, grijuliu să nu atingă însă fălcile mititele cu care avea să
apuce pietrele. Femeia gemu când băgă instrumentul în uretră.
— Știu că doare, Sarah. Doare până intră, dar… Gata. Acum va fi mai
ușor.
Ea era obișnuită cu dureri mult mai mari, așa că gemetele se
liniștiră, dar el era neîncrezător. Trecuseră mulți ani de când nu mai
extrăsese pietre, și chiar atunci o făcuse sub supravegherea unuia
dintre cei mai mari chirurgi din lume. În ziua precedentă petrecuse
mai multe ore exersând cu litotritorul, apucând boabe de struguri și
pietricele, prinzând nuci și spărgându-le coaja, într-un mic tub cu apă,
cu ochii închiși. Dar era cu totul altceva să faci asta în vezica fragilă a
unei ființe vii, conștient fiind că a trage neglijent sau a strânge clești în
jurul unei bucăți de țesut în loc de piatră însemna o ruptură care ar fi
adus după sine o teribilă infecție și moartea dureroasă.
De vreme ce ochii nu-l puteau ajuta, îi închise și mișcă litotritorul
încet și delicat, concentrându-și întreaga ființă într-un nerv atașat de
vârful instrumentului. Atinse ceva. Deschise ochii și studie pubisul și
abdomenul femeii, dorindu-și să poată vedea prin carnea ei.
Makwa-ikwa îi privea mâinile, îi studia fața, nepierzând nimic. El
alungă o muscă bâzâitoare, apoi se concentră doar la pacient și la
litotritorul din mâna sa, ignorând orice altceva. Piatra… Doamne, a
putut spune dintr-o dată că era una mare! Poate de dimensiunea
degetului său mare de la picior, estimă în timp ce manevra litotritorul
cu aceeași grijă și blândețe.
Ca să-și dea seama dacă piatra era mobilă, strânse cleștii
litotritorului în jurul ei, dar când trase foarte ușor de instrument,
femeia de pe masă deschise gura și țipă.
— Am prins piatra cea mai mare, Sarah, îi spuse calm. E prea mare
ca s-o scot dintr-o dată, așa că voi încerca să o sparg.

723
 Chiar în timp ce vorbea, mâinile i se mișcară pe mânerul cu filet de
la capătul litotritorului. Era ca și cum fiecare răsucire a șurubului
mărea și tensiunea din el. Fiindcă, dacă piatra nu avea să se spargă,
perspectivele femeii erau jalnice. Dar, din fericire, continuând să
răsucească mânerul, se auzi un scrâșnet surd, ca de ciob spart sub
călcâi.
Spărsese piatra în trei segmente. Deși a lucrat cu multă grijă, când
scoase prima bucată o răni. Makwa-ikwa udă o cârpă și îi șterse lui
Sarah fața transpirată. Rob se întinse și îi deschise pumnul stâng,
desfăcându-i degetele ca pe petale și îi puse în palma albă bucata de
piatră. Era un calcul urât, cafeniu cu negru. Piesa din mijloc era netedă,
în formă de ou, dar celelalte două erau colțuroase, ascuțite. Când ea le
ținea pe toate trei în mână, el inseră cateterul și îi spălă vezica,
eliminând o grămadă de cristale provenite din piatra sfărâmată.
Ea era epuizată.
— E suficient, decise el. Mai ai o piatră în vezică, dar e mică și va fi
ușor de scos. O s-o dăm afară altă dată.
În mai puțin de o oră, ea începu să ardă de febra ce urma celor mai
multe intervenții chirurgicale. O hrăniră cu forța cu lichide, inclusiv cu
ceaiul eficient din scoarță de salcie al Makwei-ikwa. Dimineața
următoare era încă ușor febrilă, dar o putură duce înapoi acasă la ea. El
știa că are dureri mari, dar ea răbdă călătoria pe drumul accidentat
fără să se plângă. Febra nu-i dispăruse din ochi, dar mai era încă o
lumină în ei, o lumină în care el recunoscu speranța.
Câteva zile mai târziu, Nick Holden îl invită la o nouă vânătoare de
ciute, iar Rob J. a fost de acord să meargă. De data asta luară vaporul în
susul râului până în Dexter, unde cele două surori Lasalle așteptau în
tavernă.
Deși Nick i le descrisese exagerat în stil tipic masculin, Rob J.
recunoscu dintr-o privire două prostituate consumate. Nick o alese pe
cea mai tânără și mai atrăgătoare, Polly, lăsând-o lui Rob pe cea mai
vârstnică, o femeie cu ochi răi și o buză superioară deasupra căreia
pudra din făină de orez nu putea ascunde mustața întunecată – Lydia.
Lydia a fost ostilă pe față insistențelor lui Rob J. de a folosi apa și
săpunul și pe Old Horny, dar își îndeplini partea de tranzacție cu
resemnare profesională. În noaptea aceea el zăcu lângă ea în camera ce
conținea mirosurile trecute ale altor pasiuni plătite și se întrebă ce

724
căuta acolo. Din camera de alături se auzeau voci supărate, o
pocnitură, strigătul răgușit al unei femei, icnete urâte, dar
neconfundabile.
— Iisuse! Rob J. bătu cu pumnul în peretele subțire. Nick! E totul în
ordine acolo?
— La naiba, Cole! Culcă-te odată. Sau fă ce vrei. Auzi? strigă Holden
drept răspuns, cu voce groasă de whisky și plictisită.
În dimineața următoare, la micul dejun, Polly avea o umflătură roșie
în partea stângă a feței. Nick o plătise probabil foarte bine pentru
bătaie, fiindcă vocea ei a fost destul de plăcută când își luară la
revedere.
Pe vapor, la întoarcere, incidentul nu a mai putut fi evitat. Nick puse
o mână pe brațul lui Rob.
— Uneori femeii îi place un pic de tratament mai dur, nu știai asta,
bătrâne? Practic o cerșește, ca să se excite mai bine.
Rob îl privi în tăcere, conștient că fusese ultima lui vânătoare de
ciute. Nick își luă mâna de pe brațul lui și începu să-i vorbească despre
alegerile ce se apropiau. Se hotărâse să candideze pentru un loc în
biroul legislativ, din partea statului lor. Știa că i-ar putea fi de ajutor, îi
explică el, dacă dr. Cole și-ar putea convinge pacienții să voteze pentru
un prieten bun, de câte ori făcea vizite la domiciliu.

725
 19

O schimbare

La două săptămâni după ce o scăpase de calculul cel mare, Rob J. a

fost gata să scoată și piatra mai mică din vezica lui Sarah, dar ea
devenise șovăitoare. Primele zile după scoaterea pietrei, eliminase
mici cristale în urină, uneori cu dureri. După ce și ultimele fărâme din
piatra spartă au fost eliminate, nu mai simți nimic. Pentru prima oară
de la începutul bolii ei, nu mai simțea durerea sfâșietoare, iar absența
spasmelor îi permise să recapete controlul asupra propriului ei trup.
— Mai ai încă o piatră în vezică, îi aminti.
— Nu vreau s-o scoți. Nu mă doare. Îl privi sfidătoare, apoi însă lăsă
ochii în jos. Mi-e mai frică acum decât mi-a fost prima dată.
El observă că deja arăta mai bine. Fața îi era încă suptă de suferință
după boala lungă, dar luase destul în greutate ca să înceapă să aibă din
nou forme.
— Piatra aceea mare pe care am scos-o a fost cândva mică. Pietrele
cresc, Sarah, îi explică el cu blândețe.
Așa că ea a fost de acord în cele din urmă. Din nou Makwaikwa o
susținu în timp ce el elimina calculul cel mic – cam un sfert din cel
mare – din vezica ei. Durerea a fost minimă și, când termină, el a avut
un sentiment de triumf.
Dar de data aceasta, când apăru febra postoperatorie, trupul ei se
congestionă. El recunoscu de îndată dezastrul iminent și se blestemă
că o sfătuise greșit. Înainte de căderea nopții, temerile ei se dovediră
justificate; în mod viclean, procedura ușoară de eliminare a pietrei
mici dusese la o infecție masivă. Makwa-ikwa și el făcură cu rândul de
veghe la căpătâiul ei patru nopți și cinci zile, în timp ce o luptă acerbă
se ducea în trupul ei firav. Luându-i mâinile în ale sale, Rob simțea cum
viața se scurgea din ea. Din când în când, Makwa-ikwa părea să
privească spre ceva invizibil, cântând încetișor în limba ei. Îi spuse lui
Rob că îl ruga pe Panguk, zeul morții, să n-o ia pe această femeie. Nu
putură face mare lucru pentru Sarah, decât s-o învelească în cârpe ude
726
și s-o forțeze să bea lichide și să-i ungă cu unsoare buzele crăpate. O
vreme ea continuă să se piardă, dar în a cincea dimineață – fusese
Panguk, propria ei forță sau ceaiul de salcie? — începu să transpire.
Cămășile de noapte se udau mai repede decât puteau fi schimbate. Pe
la jumătatea dimineții căzu într-un somn profund, senin, iar în după-
amiaza aceea, când îi atinse fruntea, era aproape rece, la o temperatură
apropiată de a lui.
Expresia Makwei-ikwa nu se schimbă prea mult, dar Rob J. începea
să o cunoască și avu impresia că era încântată de invitația lui, chiar
dacă la început n-o luase în serios.
— Să lucrez cu tine? Tot timpul?
El încuviință din cap. Văzuse că ea știa cum să îngrijească un pacient
și că nu ezita să facă ce i se cerea. Îi spuse că ar fi un bun argument
pentru amândoi.
— Poți învăța câte ceva din medicina pe care o practic eu. Și eu am
atâtea lucruri de învățat de la tine despre plante și ierburi. Ce vindecă
fiecare. Cum să le folosesc.
Discutară despre asta prima dată în trăsurică, pe drumul de
întoarcere, după ce o duseră pe Sarah acasă. El nu încercă să-i impună
ideea cu forța. Tăcu și o lăsă să se gândească.
Câteva zile mai târziu se opri în tabăra Sauk și vorbiră din nou în
fața unei fripturi de iepure. Lucrul care îi plăcu ei cel mai puțin în
oferta lui era insistența lui că va trebui să locuiască în apropierea
cabanei lui, ca s-o găsească repede în cazuri de urgență.
— Trebuie să fiu cu poporul meu.
El îi vorbi despre tribul Sauk.
— Mai devreme sau mai târziu un alb va cere de la guvern fiecare
bucățică de pământ pe care voi veți vrea s-o folosiți ca sat de vară sau
tabără de iarnă. N-o să mai aveți unde să vă duceți, cu excepția
rezervației din care ați fugit. Ce trebuiau să facă, îi spuse el, era să
învețe să trăiască în lumea cea schimbată. Am nevoie de ajutor la
ferma mea, Alden Kimball nu poate face totul singur. Mi-ar fi de folos o
familie ca Luna și Cel-ce-Vine-Cântând. V-ați putea construi barăci pe
pământul meu. Vă voi plăti pe toți trei în bani ai Statelor Unite și în
hrană de la fermă. Dacă treaba merge, poate și la alte ferme se va găsi
de lucru pentru Sauki. Și, dacă veți câștiga bani și veți economisi, mai
devreme sau mai târziu veți avea destul ca să vă cumpărați un pământ

727
al vostru, după obiceiurile și legile oamenilor albi și nimeni nu vă va
putea alunga vreodată de pe el.
Ea îl privi în ochi.
— Știu că ți se pare o ofensă să fiți nevoiți să cumpărați înapoi
propriul vostru pământ. Albii v-au mințit, v-au înșelat, v-au ucis. Dar și
pieile-roșii s-au mințit unele pe altele. Au furat unele de la celelalte. Și
triburile vrăjmașe s-au omorât între ele întotdeauna, chiar tu mi-ai
spus asta. Culoarea pielii nu contează, toți oamenii sunt niște
nenorociți. Dar nu fiecare om e o jigodie.
Două zile mai târziu, ea, Luna și Cel-Ce-Vine-Cântând, împreună cu
cei doi copii ai Lunei, intrară călare pe pământul lui. Construiră o
hedonoso-te cu două găuri pentru fum, o singură casă lungă pe care
șamanul avea s-o împartă cu familia saukă, destul de încăpătoare ca să
fie loc și pentru al treilea copil ce începea deja să umfle pântecul Lunei.
Ridicară cabana pe malul râului, la un sfert de milă în josul apei de
locuința lui Rob J. Alături, construiră o saună și o locuință pentru
femei, pe care s-o folosească în timpul menstruației.
Alden Kimball se învârtea în jur cu un aer rănit.
— Există destui albi care caută de lucru, îi spuse lui Rob J. pe un ton
dur. Albi. Nu ți-a trecut prin cap că poate nu vreau să muncesc cu
blestemații ăștia de indieni?
— Nu, răspunse Rob, nu mi-a trecut. Mi s-a părut că dacă ai fi
întâlnit vreun muncitor alb bun mi-ai fi spus de mult să-l angajez. Am
ajuns să-i cunosc pe oamenii ăștia. Sunt oameni cu adevărat
cumsecade. Uite ce e, știu că mă poți lăsa baltă oricând, Alden, fiindcă
oricare alt fermier ar fi un prost să nu pună mâna pe tine dacă ești
disponibil. Nu mi-ar plăcea să se întâmple asta, fiindcă tu ești cel mai
grozav bărbat pe care o să-l găsesc vreodată ca să conducă ferma asta.
Așa că sper că vei rămâne.
Alden se holbă la el, cu o privire perplexă, încântat de complimente,
dar conștient de limpezimea mesajului. În cele din urmă îi întoarse
spatele și începu să încarce bucățile de gard în căruță.
Ce mai îndulci lucrurile a fost faptul că Cel-Ce-Vine-Cântând, cu
statura sa impunătoare și puterea pe măsură și cu veșnica lui bună
dispoziție, era un muncitor minunat. Luna învățase să gătească pentru
albi când era fetiță, în școala creștină. Pentru bărbații ce trăiau singuri
era o sărbătoare să aibă pe masă biscuiți și plăcinte și mâncare

728
gustoasă. Într-o săptămână, a fost evident că, deși Alden rămăsese
reticent și n-ar fi admis în ruptul capului că cedase, Saukii deveniră
parte a fermei.
Rob J. a avut parte de o mică revoltă similară și din partea
pacienților săi. La o cană de cidru, Nick Holden îl avertiză:
— Câțiva dintre coloniști au început să te numească Injun Cole.
Spun că ești un iubitor de indieni. Pretind că probabil ai și tu în vine
sânge Sauk.
Rob J. zâmbi, încântat de idee.
— Să-ți spun ceva. Dacă cineva se plânge de doctor, dă-le una din
fițuicile alea colorate pe care tot obișnuiești să le împărți. Alea în care
scrie ce norocos e orașul ăsta că are un doctor cu educația și
experiența dr. Cole. Data viitoare când vor sângera sau vor fi bolnavi,
mă îndoiesc că vor fi prea mulți care să stea să obiecteze la așa-zișii
mei strămoși. Sau la culoarea mâinilor asistentei mele.

Când călări până la cabana lui Sarah ca să vadă cum se recupera,

observă că poteca ce ducea de la drumul principal la ușă fusese
netezită și măturată. Straturi de plante proaspăt plantate înveseleau
aspectul casei de jur împrejur. Înăuntru, toți pereții erau spălați, albi,
strălucitori și singurele mirosuri erau cele de săpun tare și lavandă
plăcută, purecariță și hasmațuchi agățate în mănunchiuri de rafturi.
— Alma Schroeder mi-a dat ierburile astea, îi spuse Sarah. E prea
târziu să mai semăn ceva în grădină în anotimpul ăsta, dar la anul o să
am grădina mea. Îi arătă locul de grădină, în parte curățat deja de
buruieni și bolovani.
Schimbarea în înfățișarea femeii era și mai uluitoare decât cea a
locuinței. Începuse să-și gătească singură în fiecare zi, îi spuse ea, în loc
să se bazeze pe ocazionalele farfurii cu mâncare fierbinte, aduse din
când în când de generoasa Alma. O hrană regulată, mai bună, înlocuise
deja oasele ei slabe cu o feminitate plină de grație. Se aplecă să smulgă
niște fire de ceapă care răsăriseră din întâmplare într-un colț al
grădinii și el îi studie ceafa trandafirie. În curând avea să fie ascunsă,
căci părul îi creștea la loc, într-o coamă blondă.
Ca un mic animal bălai, băiețelul se ținea după ea. Și el era curat,
deși Rob observă supărarea lui Sarah când văzu pete de noroi pe
genunchii fiului ei.

729
 — Nu-i poți opri pe băieți să se murdărească, îi spuse el vesel.
Copilul îl privi cu ochi sălbatici, temători. Rob purta mereu în geanta sa
câteva dulciuri pentru a se împrieteni mai ușor cu micii pacienți, iar
acum scoase o bomboană și îi desfăcu hârtia. Îi luă mai mult de
jumătate de oră de vorbe blânde ca să se poată apropia de Alex
suficient de mult și să-i întindă bomboana. Când mâna micuță o apucă
în cele din urmă, auzi oftatul de ușurare al lui Sarah și își ridică
privirea, pentru a o vedea studiindu-i fața. Avea ochi minunați, plini de
viață.
— Am făcut o plăcintă cu carne de căprioară, dacă vrei să rămâi la
noi la cină.
Îi stătea pe buze să refuze, dar cele două fețe erau întoarse spre el, a
băiețelului sugând din bomboană, a mamei serioasă, în expectativă.
Cele două fețe păreau să-l întrebe lucruri pe care nu le putea înțelege.
— Îmi place la nebunie plăcinta de căprioară, spuse.

730
 20

Petitorii lui Sarah

Rob J. avea motive medicale întemeiate să se oprească s-o vadă pe

Sarah Bledsoe de mai multe ori în săptămâna ce urmă, când se întorcea
de la vizitele la domiciliu și reuși să facă asta de fiecare dată, abătându-
se puțin din drum, ca să se asigure că recuperarea ei decurgea bine.
Într-adevăr, ea își revenise uimitor. Nici nu mai încăpeau discuții
despre sănătatea ei, de vreme ce culoarea pielii i se schimbase de la
albul cadaveric la un roz de piersică ce o prindea minunat, iar ochii îi
străluceau cu interes pentru lumea din jur și cu o inteligență
neașteptată.
Într-o după-amiază, ea îl servi cu ceai și cornuri. În săptămâna
viitoare el se opri de trei ori la cabana ei și de două ori acceptă
invitația de a rămâne la masă. Era o bucătăreasă mai bună ca Luna; el
nu se mai sătura de mâncarea ei. Ea îi spunea că gătește ca în Virginia.
El știa că ea nu prea avea resurse, așa că se obișnui să aducă mereu
câte ceva, un sac de cartofi, o bucată de șuncă. Într-o dimineață, un
pacient care nu avea bani îi oferi, în loc de plată, patru potârnichi
proaspăt vânate, iar el călări până la cabana familiei Bledsoe cu
păsările atârnate de șa.
Când ajunse acolo îi găsi pe Sarah și Alex așezați pe pământ în
dreptul grădinii, în timp ce un bărbat voinic, cu mușchii puternici și
pielea bronzată a unuia ce își câștigă existența în aer liber, gol până la
brâu și transpirat, săpa a doua oară grădina.
Sarah i-l prezentă ca fiind Samuel Merriam, un fermier din
Hooppole. Merriam venise din Hoopole cu o căruță de bălegar, din care
jumătate fusese deja împrăștiat în grădină.
— Cel mai bun ca să crească orice plantă, îi spuse voios lui Rob J.
Alături de darul princiar de aproape jumătate de vagon de bălegar,
micile păsări ale lui Rob păreau un cadou ridicol, dar el i le dădu
oricum și ea se arătă sincer recunoscătoare. Refuză politicos să se
alăture lui Samuel Merriam ca invitat la cină și, în schimb, trecu pe la
731
Alma Schroeder, care sporovăi entuziastă despre succesul lui în
vindecarea lui Sarah.
— Deja are un pețitor acolo, nu-i așa? spuse ea strălucind.
Merriam își pierduse soția în toamna trecută în epidemia de febră și
avea nevoie urgentă de o altă femeie care să aibă grijă de cei cinci copii
ai lui și să ajute la ferma de porci.
— O șansă bună pentru Sarah, spuse ea cumpătată. Deși femeile
sunt așa de rare aici, la frontieră, așa că sigur va avea mai multe oferte.
Pe drum spre casă, Rob se abătu din nou spre cabana Bledsoe. Călări
spre ea și se opri acolo, privind-o din șa. De data asta zâmbetul ei a fost
puțin descumpănit și îl văzu și pe Merriam cum se oprește din lucru și
îl privește întrebător. Până deschise gura, Rob nu știa ce avea de gând
să-i spună.
— Tu ar trebui să faci mare parte din muncă singură, îi spuse el
sever. Munca e foarte necesară pentru recuperarea ta.
Apoi își duse mâna la pălărie și întoarse bățos calul spre casă.

Trei zile mai târziu, când se opri din nou la cabană, nu mai era nici
urmă de pretendent. Sarah se lupta să despartă o rădăcină veche de
rubarbă în bucăți pe care să le replanteze și până la urmă el reuși s-o
ajute tăind rădăcina cu toporul. Săpară împreună gropile în pământ și
plantară rădăcinile, acoperindu-le cu sol gras, umed, o treabă care lui îi
plăcu și îl ajută să câștige o invitație la cina din seara aceea, cu
chifteluțe din carne roșie și apă rece de izvor.
După aceea, în timp ce Alex dormea la umbra unui copac, ei stătură
pe malul râului și el îi vorbi de Scoția, iar ea îi spuse că și-ar fi dorit să
aibă o biserică în apropiere, pentru ca fiul ei să învețe să creadă.
— Zilele astea mă gândesc adesea la Dumnezeu, spuse ea. Când
credeam că o să mor și Alex o să rămână singur pe lume, m-am rugat,
iar El te-a trimis pe tine.
Nu fără emoție, el îi mărturisi că nu crede în existența lui
Dumnezeu.
— Cred că zeii sunt inventați de oameni și așa au fost întotdeauna,
spuse el.
Văzu șocul din ochii ei și se temu că ceea ce tocmai spusese avea s-o
condamne la o viață pioasă la ferma de porci. Dar ea abandonă discuția
despre religie și îi vorbi despre viața ei în Virginia, unde părinții ei

732
aveau o fermă. Ochii ei mari erau de un albastru atât de închis, încât
uneori păreau negri; privirea ei nu se înmuie, dar el văzu în ea
dragostea pentru vremurile acelea mai bune, mai ușoare.
— Caii! zâmbi ea. Am crescut iubind caii.
Asta îi permise s-o invite să călărească împreună în ziua următoare,
să viziteze un bătrân care murea de tuberculoză, iar ea nu încercă să
ascundă încântarea pe care i-o provocă invitația lui. În dimineața
următoare, călare pe Margaret Holland și trăgând-o de hățuri pe
Monica Grenville, el apăru la ușa ei. Îl lăsară pe Alex la Alma Schroeder,
care strălucea de entuziasm că Sarah merge „la călărie” cu doctorul.
Era o zi bună pentru călărit, nu prea fierbinte, și lăsară caii la pas, ca
să se bucure de timpul împreună. Ea împachetase brânză și pâine în
traista de pe șa și făcură un picnic la umbra unui stejar. Când ajunseră
la casa bolnavului, ea stătu deoparte, ascultând respirația grea a
acestuia, privindu-l pe Rob J. cum lua mâinile pacientului într-ale sale.
El așteptă până se încălzi niște apă pe foc, spălă apoi picioarele numai
piele și os ale bătrânului și îi dădu o poțiune tare, lingură cu lingură,
pentru ca somnul să-i ușureze suferința. Sarah îl auzi spunându-le
fiului și norei bătrânului că acesta nu mai avea de trăit decât câteva
ore. Când plecară, în sfârșit, ea era mișcată de ceea ce văzuse și vorbi
puțin. Ca să încerce să recâștige firescul dinainte al relației dintre ei, el
sugeră ca la întoarcere să schimbe caii, pentru că ea era o bună
călăreață și avea să se descurce sigur cu Margaret Holland. Ei îi făcu
plăcere să călărească iapa mai zburdalnică.
— Amândouă sunt botezate după femei pe care le-ai cunoscut?
întrebă, iar el încuviință din cap.
Ea rămase gânditoare. În ciuda efortului lui, au rămas tăcuți pe
drumul spre casă.

Două zile mai târziu, când se abătu pe la cabana ei, găsi acolo un alt
bărbat, un negustor de o slăbiciune cadaverică, pe nume Timothy
Mead, care privea lumea prin niște ochi căprui morocănoși și vorbi
plin de respect când i-a fost prezentat doctorului. Îi dărui lui Sarah ață
de patru culori.
Rob J. scoase un spin din călcâiul lui Alex și observă că vara se
apropia de sfârșit și copilul nu avea încălțăminte potrivită. Luă măsura
piciorului și la următorul drum în Rock Island se opri la cizmar și

733
comandă o pereche de ghete pentru copil, lucru care îi făcu mare
plăcere. Săptămâna următoare, când își făcu apariția cu ghetuțele mici,
văzu că gestul a emoționat-o pe Sarah. Totuși, ea era încă o curiozitate
pentru el; nu putea fi sigur dacă era recunoscătoare sau îngrijorată
pentru atenția care îi era acordată.
În dimineața ce urmă alegerii lui Nick Holden în forul legislativ,
acesta se arătă călare în luminișul din fața cabanei lui Rob. În două zile
urma să plece la Springfield, să facă legi ce vor duce la prosperarea lui
Holden’s Crossing. Holden scuipă contemplativ și schimbă subiectul
către faptul că lumea vorbea că doctorul își face drum cam des la
văduva Bledsoe.
— A! Sunt lucruri pe care trebuie să le știi, bătrâne.
Rob îl privi țintă.
— Ei, bine, puștiul, fiul ei. Știi că e un pui al pădurii? Născut după
mai bine de doi ani de la moartea soțului ei.
Rob se ridică.
— La revedere, Nick. Călătorie bună la Springfield.
Tonul lui conținea un mesaj clar, iar Holden se ridică și el.
— Încerc doar să-ți spun că nu e neapărat necesar pentru un
bărbat… începu el, dar ceea ce văzu pe fața lui Rob J. îl făcu să-și
înghită restul cuvintelor și, o clipă mai târziu, se arunca în șa, luându-și
rămas bun cu jumătate de gură.

Rob J. vedea pe fața ei un amestec de trăiri care îl descumpănea:

plăcere că îl vede și că se află în compania lui, tandrețe când ea își
permitea s-o arate, dar uneori și un fel de teamă. Veni și seara în care o
sărută. La început buzele ei erau moi și dornice și ea își lipi trupul de al
lui, dar apoi se smulse și se întoarse cu spatele. La naiba, își spuse el,
nu-l plăcea, și cu asta basta. Dar se forță s-o întrebe cu blândețe ce s-a
întâmplat.
— Cum poți fi atras de mine? Nu m-ai văzut pierdută, în cea mai
mizerabilă condiție? Mi-ai… mirosit putreziciunea, spuse ea, cu fața în
flăcări.
— Sarah, îi spuse el. O privi drept în ochi. Cât ai fost bolnavă, am
fost doctorul tău. De atunci, am ajuns să te văd ca pe o femeie
fermecătoare și inteligentă, cu care îmi face mare plăcere să-mi

734
împărtășesc gândurile și visurile. Am ajuns să te doresc în toate
modurile posibile. Numai la tine mă gândesc. Te iubesc.
Singurul lor contact fizic a fost al mâinilor ei în ale lui. Ea îi strânse
mâinile, dar nu vorbi.
— Poate o să înveți să mă iubești și tu?
— Să învăț? Cum aș putea să nu te iubesc? întrebă ea cu voce
fierbinte. Pe tine, care m-ai readus la viață, ca un Dumnezeu?
— Nu, la naiba, nu sunt decât un om obișnuit! Și așa vreau să fiu în…
Acum se sărutau. O dată și încă o dată și tot nu le era de ajuns. Sarah
a fost cea care preveni ce putea să urmeze foarte ușor, împingându-l
deoparte și aranjându-și hainele.
— Mărită-te cu mine, Sarah.
Când ea nu răspunse, el vorbi din nou.
— Tu nu ești făcută să tai slănina cât e ziua de lungă la o fermă de
porci sau să colinzi ținutul în lung și-n lat cu bocceaua unui negustor
ambulant în spinare.
— Pentru ce sunt făcută, atunci? întrebă ea cu voce joasă, amară.
— Să fii soția doctorului. Mi se pare evident, spuse el grav.
Ea nu trebui să pretindă că e serioasă.
— O să fie mulți cei care vor alerga să-ți spună despre Alex, despre
descendența lui, așa că trebuie să ți-o spun chiar eu înainte.
— Vreau să fiu tatăl lui Alex. Mă interesează ce se întâmplă cu el
astăzi, și mâine. N-am nevoie să știu despre ieri. Am și eu zile de ieri
teribile. Mărită-te cu mine, Sarah.
Ochii ei se umplură de lacrimi, dar a mai avut încă o obiecție cu care
să-l uimească. Îl privi calmă.
— Oamenii spun că femeia indiană trăiește cu tine. Trebuie s-o
alungi.
— „Oamenii spun”. Și „O să fie mulți cei care o să spună”… Ei bine, o
să-ți spun ceva, Sarah Bledsoe. Dacă te măriți cu mine, va trebui să
înveți să le spui lor să se ducă la dracu. Trase aer în piept. Makwa-ikwa
e o femeie bună și muncitoare. Locuiește în propria ei casă pe
pământul meu. S-o alung ar fi o nedreptate și pentru ea și pentru mine
și n-am de gând s-o fac. Ar fi cel mai urât mod pentru noi doi de a
începe o viață împreună. Trebuie să mă crezi pe cuvânt că nu ai niciun
motiv să fii geloasă, mai spuse el.
O prinse strâns de mâini și nu-i dădu drumul.

735
 — Mai ai și alte condiții?
— Da, spuse ea cu voce sălbatică. Să schimbi numele iepelor tale.
Sunt numele unor femei pe care le-ai călărit, nu-i așa?
El începu să zâmbească, dar în ochii ei văzu o supărare reală.
— Una dintre ele. Cealaltă era o frumusețe în vârstă pe care am
cunoscut-o, când eram copil, o prietenă a mamei mele. Am dorit-o, dar
ea nu mă vedea decât ca pe un copil.
Ea nu întrebă care cal era numit după care femeie.
— E o glumă masculină crudă și de prost gust. Tu nu ești un bărbat
crud și necioplit, așa că trebuie să schimbi numele iepelor.
— Poți să le dai tu ce nume vrei, spuse el imediat.
— Și trebuie să-mi promiți că, indiferent ce se va întâmpla între noi
în viitor, n-ai să dai niciodată unui cal numele meu.
— Jur. Sigur, nu se abținu să adauge, am intenția să-i comand un
porc lui Samuel Merriam, așa că…
Din fericire, încă o ținea de mâini și nu-i dădu drumul până ce ea nu-
i întoarse sărutul cum se cuvine! Când se opriră, văzu că ea plângea.
— Ce e? o întrebă, îngrijorat de înțelegerea bruscă a faptului că a fi
însurat cu această femeie nu va fi deloc un lucru simplu.
Ochii ei umezi străluciră.
— Scrisorile trimise cu diligența vor fi o cheltuială teribilă, spuse ea.
Dar, în sfârșit, pot să le dau și o veste bună fratelui și surorii mele din
Virginia.

736
 21

Marea Trezire

Era ușor să hotărăști să te însori, dar mult mai greu să găsești un

preot. Din cauza asta, unele cupluri de la frontieră renunțau cu
ușurință la jurămintele religioase, dar Sarah a refuzat să fie „măritată
fără să fie măritată”. Avea darul să vorbească deschis.
— Știu ce înseamnă să porți și să crești un copil fără tată și n-o să
mai trec niciodată prin așa ceva, spuse ea.
El înțelese. Deja sosise toamna și el știa că, dacă apucă să cadă
zăpada pe prerie, va dura luni întregi până ce un preot călător sau
vreun misionar călare își vor face drum până în Holden’s Crossing.
Răspunsul la problema lor apăru într-o zi sub forma unei notițe scrise
de mână pe care el o citi la magazinul general, făcând publicitate unei
întâlniri religioase ce avea să țină o întreagă săptămână.
— Se numește Marea Trezire și se va ține la primăria din Belding
Creek. Trebuie să ne ducem, Sarah, fiindcă or să fie o mulțime de preoți
acolo.
Când el insistă să-l ia și pe Alex cu ei, Sarah a fost de acord, fericită.
Luară trăsurica. Era un drum de o zi și jumătate pe o șosea acceptabilă,
pietruită. În prima noapte se opriră în grajdul de fân al unui fermier
amabil și își așternură paturile peste iarba proaspăt cosită.
În dimineața următoare, Rob J. își petrecu o jumătate de oră
castrând cei doi boi ai fermierului și excizând o tumoare din coapsa
unei vite, în loc de plată pentru găzduire. În ciuda întârzierii, ajunseră
la Belding Creek înainte de prânz. Și aici era o comunitate nouă, cu
numai cinci ani mai veche decât Holden’s Crossing, dar deja mult mai
mare. Când intrară în oraș, Sarah făcu ochii mari și se strânse lângă
Rob, ținându-l pe Alex de mână, fiindcă nu era obișnuită să vadă atâția
oameni la un loc. Marea Trezire se ținea pe câmp, la umbra unei sălcii.
Atrăsese oameni din tot ținutul, peste tot fuseseră ridicate corturi care
să protejeze de soarele fierbinte din miezul zilei și de vântul de toamnă
ce apărea seara și erau căruțe de toate soiurile și cai și boi.
737
 Antreprenorii își ofereau serviciile mulțimii și cei trei călători din
Holden’s Crossing trecură pe lângă focuri aprinse în aer liber unde
vânzătorii găteau diverse mâncăruri, ale căror mirosuri făceau să-ți
lase gura apă – friptură de căprioară, saramură de pește de râu, porc la
frigare, porumb dulce, șuncă fiartă. Când Rob J. legă calul de un tufiș –
pe cel care se numise cândva Margaret Holland, acum rebotezat Vicky,
prescurtare de la Regina Victoria (N-ai călărit-o niciodată pe tânăra
regină, nu? întrebase Sarah) erau morți de foame în așteptarea cinei,
dar nu era nevoie să cheltuiască banii pe mâncare. Alma Schroeder le
dăruise un coș atât de mare, încât masa de nuntă ar fi putut dura o
săptămână și luară cina cu pui rece și mere în aluat.
Mâncară repede, cuprinși de excitația generală, holbându-se la
mulțime, ascultând țipetele și ciorovăielile. Apoi, fiecare ținându-l pe
băiețel de câte o mână, se apropiară încet de adunare. De fapt erau
două întâlniri religioase într-una, căci se desfășură un război nonstop
între predicile metodiștilor și ale baptiștilor.
O vreme ascultară un misionar baptist în luminișul de lângă salcie.
Numele lui era Charles Prentice Willard și urla și amenința, făcând-o
pe Sarah să tremure. Îi avertiza că Dumnezeu avea numele tuturor
scrise în cartea Sa, ale cui vor avea parte de viață veșnică și ale cui de
moarte fără sfârșit. Ceea ce aducea păcătoșilor moartea cea neagră,
spunea el, era purtarea imorală și necreștinească, de exemplu bătaia și
folosirea unui limbaj urât, împușcarea unui frate creștin, băutul
whisky-ului sau aducerea pe lume a unui bastard.
Rob J. arăta mohorât, iar Sarah tremura și era palidă când ieșiră din
luminiș și se îndreptară spre câmp, să-l asculte pe metodist, un bărbat
pe nume Arthur Johnson. Nu era un orator atât de puternic ca domnul
Willard, dar spunea că salvarea e posibilă pentru toți cei care fac fapte
bune și își mărturisesc păcatele, cerând iertare Domnului, iar Sarah
încuviință din cap când Rob J. o întrebă dacă nu era de părere că
domnul Johnson ar putea oficia căsătoria.
Domnul Johnson se arătă plăcut impresionat când Rob J. se apropie
de el după slujbă. Dori să-i cunune în fața întregii adunări, dar nici Rob
J., nici Sarah nu vroiau să devină parte a atracției generale. Când Rob îi
dădu trei dolari, preotul a fost de acord să-i urmeze în afara orașului și
îi aranjă sub un copac pe malul râului Mississippi, cu băiețelul așezat

738
pe pământ, privindu-i, și o femeie grasă, placidă, pe care John o
prezentă doar ca Sora Jane, drept martor.
— Am un inel, spuse Rob J., scotocindu-se în buzunar și Sarah făcu
ochii mari, fiindcă el nu pomenise nimic de verigheta mamei lui.
Degetele lungi ale lui Sarah erau subțiri și inelul era prea larg. Părul ei
blond era strâns la spate cu o panglică albastru închis pe care i-o
dăruise Alma Schroeder și ea își desfăcu panglica din păr, lăsându-l să-
i cadă liber în jurul feței.
Spuse că va purta inelul pe panglică în jurul gâtului până îl vor da la
strâmtat. Îl ținu pe Rob J. strâns de mână în timp ce domnul Johson le
recită legămintele cu ușurința rutinei îndelungate. Rob J. repetă
cuvintele cu o voce al cărei tremurat îl surprinse și pe el. Vocea lui
Sarah tremura și ea și părea ușor neîncrezătoare, ca și cum ceea ce se
întâmpla nu putea fi adevărat. După ceremonie, încă se mai sărutau în
timp ce domnul Johnson începu să se străduiască să-i convingă să se
întoarcă la întrunire, căci în seara aceea cele mai multe suflete aveau
să se mântuiască.
Dar ei îi mulțumiră și își luară rămas bun de la el, întorcând-o pe
Vicky spre casă. Băiețelul începu curând să moțăie, dar Sarah cântă
cântece vesele și spuse povești și de mai multe ori, când Rob J. opri
calul, ea îl luă pe Alex în brațe și săriră din trăsurică și se jucară pe
drum.
Luară o cină ușoară cu plăcinte de carne de vită de la Alma și
prăjitură cu zahăr pudră, udate cu apă din bidon, apoi purtară o
discuție sobră despre ce loc vor căuta pentru a înnopta. Era un han la
câteva ore de mers și perspectiva o încântă evident pe Sarah, care nu
avusese niciodată bani ca să locuiască într-un astfel de loc. Dar când
Rob J. menționă puricii și murdăria generală a unor astfel de
așezăminte, ea a fost repede de acord cu sugestia lui de a se opri la
același grajd la care înnoptaseră cu o seară înainte.
Ajunseră acolo în amurg și, căpătând repede permisiunea
fermierului, se cățărară în întunericul cald al fânului aproape cu
sentimentul binefăcător că se întorc acasă.
Epuizat de joc și de lipsa somnului de după-amiază, Alex căzu
imediat într-un somn adânc și, după ce-l înveliră, ei își întinseră o
pătură alături și se căutară unul pe altul înainte de a fi complet

739
dezbrăcați. Lui îi plăcu faptul că ea nu făcea pe inocenta și că foamea
lor unul pentru altul a fost onestă și de înțeles.
Au făcut dragoste zgomotos, cu pasiune, apoi au așteptat semne că
băiețelul fusese trezit, dar Alex dormea mai departe.
El termină s-o dezbrace și dori s-o vadă. În grajd era deja întuneric,
dar se târâră împreună până la mica ușiță prin care fânul era aruncat
în iesle. Când el deschise ușa, luna în al treilea pătrar aruncă o lumină
sub care se examinară unul pe altul în întregime. În lumina lunii, el
studie umerii auriți și brațele, sânii înmuguriți, triunghiul de păr
cârlionțat ca un cuib argintiu al unei păsări mici și fesele palide. El ar fi
vrut să facă dragoste la lumină, dar aerul era rece și ea se temu de
ochii fermierului, așa că închiseră ușa. De data asta o făcură încet și cu
multă tandrețe și, în clipa de extaz suprem, el îi strigă exaltat:
— Asta va face vlăstarul nostru! Asta! Iar băiețelul adormit a fost
trezit de geamătul mamei sale și începu să plângă.
Zăcură cu Alex făcut ghem între ei, iar mâna lui Rob o mângâie încet,
alungând firele de paie, memorând fiecare contur.
— Să nu mori, îi șopti ea.
— Niciunul din noi nu va muri, încă multă vreme de acum încolo.
— Un vlăstar e un copil?
— Da.
— Crezi că am conceput deja un copil?
— … Poate.
El o auzi trăgând aer în piept.
— Poate, ca să fim siguri, ar trebui să mai încercăm? Ca soț și ca
medic al ei, lui i se păru rezonabil. Pe coate și pe genunchi se târî în
întuneric prin fânul proaspăt, urmând strălucirea coapselor palide ale
soției sale, departe de fiul lor adormit.

740
 III

HOLDEN’S CROSSING

17 noiembrie 1841

741
 22

Binecuvântări și blesteme

Pe la mijlocul lui noiembrie, aerul deveni mușcător. Căzură devreme

zăpezi grele, iar Regina Victoria înota cu greu prin nămeți. Când Rob J.
pornea la drum pe vreme rea, uneori o striga pe iapă Margaret, iar
urechile ei mici ciuleau la auzul vechiului nume. Atât calul, cât și
călărețul își cunoșteau scopul final. Ea se lupta să ajungă la apa
fierbinte și la traista plină cu ovăz, în timp ce bărbatul se grăbea să se
întoarcă la cabana sa de căldură și lumină ce veneau mai mult de la
femeie și de la copil decât de la foc și lămpi. Dacă Sarah nu rămăsese
însărcinată în timpul călătoriei de nuntă, a făcut-o oricum curând după
aceea. Răul de dimineață nu le ostoi ardoarea. Așteptau nerăbdători să
adoarmă băiețelul și se cuprindeau unul pe celălalt, trupuri și guri, cu o
dorință ce rămânea constantă, dar pe măsură ce sarcina ei avansa, el
deveni un amant grijuliu și tandru. O dată pe lună o desena goală lângă
căldura focului, în caietul său, emoțiile amestecate în schițele sale
nediminuând cu nimic valoarea științifică a acestei înregistrări a
evoluției femeii gravide. A făcut și planuri arhitecturale și au căzut de
acord asupra unei case cu trei dormitoare, o bucătărie spațioasă și o
sufragerie. El desenă planul de construcție la scară, astfel încât Alden
să poată angaja doi tâmplari și să înceapă lucrul după însămânțările de
primăvară.
Sarah o pizmuia pe Makwa-ikwa pentru că era părtașă la o zonă a
vieții soțului ei care pentru ea rămânea închisă. Când zilele calde se
întoarseră în prerie, mai întâi ca un noroi brun, apoi ca un covor verde
crud, ea îi spuse lui Rob că va veni cu el să îngrijească bolnavii când va
începe epidemia de febră. Dar, pe la sfârșitul lui aprilie, trupul ei luase
proporții. Torturată de gelozie și de neajunsurile sarcinii, ea rămase
acasă în timp ce indianca pleca mereu călare cu bărbatul ei, pentru a se
întoarce după ore – uneori chiar zile. Mort de oboseală, Rob J. mânca
ceva, făcea baie când era posibil, fura câteva ore de somn apoi o lua pe
Makwa și încăleca din nou.

742
 Prin iunie, ultima lună de sarcină a lui Sarah, epidemia de febră
slăbi suficient pentru ca Rob s-o lase pe Makwa acasă. Într-o
dimineață, în timp ce el călărea printr-o ploaie torențială spre nevasta
unui fermier care murea în agonie, în cabană, soției lui îi veni sorocul.
Makwa plasă un băț între fălcile lui Sarah și legă o funie de ușă, dându-
i celălalt capăt de care să tragă.
Trecură ore până ce Rob J. pierdu lupta cu erizipelul cangrenos –
cum avea să raporteze într-o scrisoare adresată lui Oliver Wendell
Holmes, maladia fatală fusese rezultatul unei tăieturi neglijate la un
deget al femeii, căpătată în timp ce curăța cartofii încolțiți – dar, când
ajunse acasă, copilul său încă nu se născuse. Ochii nevestei lui erau
sălbăticiți.
— Îmi sfâșie trapul, fă-l să se oprească, nemernicule! îi strigă ea în
timp ce intra pe ușă.
Ostatic acum învățăturilor lui Holmes, el se spălă mai întâi pe mâini
până i se înroșiră, înainte de a se apropia de ea. După ce o examină,
Makwa îl urmă când se depărtă de pat.
— Copilul vine încet, spuse ea.
— Copilul vine cu picioarele înainte.
Ochii ei se întunecară, dar dădu din cap și se întoarse la Sarah.
Travaliul continuă. În mijlocul nopții, el se forță să ia mâinile lui
Sarah într-ale sale, îngrozit de posibilul lor mesaj.
— Ce e? întrebă ea cu voce răgușită.
El însuși simți forța ei vitală împuținată, dar îmbucurătoare, îi
murmură vorbe de dragoste, dar ea suferea prea mult ca să-l audă sau
să-i simtă sărutările.
Și încă și încă. Gemete și scremete. El nu putea rezista să nu se roage
fără prea multă convingere, speriindu-se singur că nu era capabil să se
târguiască acum cu Cel De Sus, simțindu-se și arogant, și ipocrit. „Dacă
mă înșel și exiști cu adevărat, te rog, pedepsește-mă altfel decât făcând
rău acestei femei. Ori acestui copil care se luptă să scape”, adăugă el
înecat. Pe la lăsatul zorilor apărură mici extremități roșii, picioare mari
pentru un nou-născut, cu numărul corespunzător de degete. Rob șopti
încurajări, îi spuse copilului șovăitor că toată viața e o luptă. Picioarele
ieșiră centimetru cu centimetru, înfiorându-l de bucurie pe tatăl ce le
privea mișcând.

743
 Organul mititel al unui băiat, mâini cu toate cele zece degete. Un
bebeluș frumos dezvoltat, dar umerii se înțepeniseră și trebui s-o taie
pe Sarah, provocându-i și mai multă durere. Fețișoara mică îi apăsa
peretele vaginului, îngrijorat că nou-născutul se va sufoca în pântecele
matern, el își insinuă două degete în interiorul ei și menținu canalul
deschis până ce fețișoara indignată alunecă în lumea amețitoare și
scoase de îndată primul strigăt subțire.
Cu mâini tremurânde, el tăie și legă cordonul ombilical și își cusu
nevasta care plângea încetișor. Când termină să-i maseze pântecul ca
să contracte uterul, Makwa spălase și înfășase nou-născutul și îl
așezase la sânul mamei sale. Travaliul durase douăzeci și trei de ore
grele; multă vreme după aceea, ea dormi ca și moartă. Când deschise în
sfârșit ochii, el îi luă mâna ușor.
— Bună treabă.
— E cât un bivol. Cam cât a fost și Alex, spuse ea răgușit. Când Rob J.
îl cântări, scala arăta 3 kilograme și 950 de grame.
— E un vlăstar bun? întrebă ea, studiindu-i fața și făcu o grimasă
când el răspunse că era un vlăstar al dracului de bun.
— Nu blestema.
El își lipi buzele de urechea ei.
— Ți-amintești cum mi-ai spus ieri? îi șopti.
— Cum?
— Nemernic.
— Niciodată! se revoltă ea, supărată, și nu mai vru să-i vorbească
după aceea o oră întreagă.

Robert Jefferson Cole, așa îl botezară. În familia Cole, primul născut

băiat se numea întotdeauna Robert, cu al doilea nume începând cu J.
Rob considera că al treilea președinte american fusese un geniu, iar
Sarah vedea în „Jefferson” o legătură cu Virginia. Se temuse că Alex va
fi gelos, dar tot ce demonstră celălalt băiat a fost fascinație. Nu se
depărta niciodată mai mult de unu-doi pași de fratele lui, mereu cu
ochii la acesta. De la început a fost clar că ceilalți doi puteau să
îngrijească bebelușul, să-l hrănească, să-i schimbe scutecele, să se
joace cu el, să-l sărute și să-i facă daruri. Dar bebelușul era al lui ca să-l
păzească.

744
 În toate privințele, 1842 a fost un an bun pentru mica familie. Ca să
ajute la construcția casei, Alden îl angajă pe Otto Pfersick, morarul, și
pe un alt colonist din statul New York, pe nume Nort London. London
era un tâmplar excelent, cu experiență. Pfersick era mai puțin priceput
la lucratul lemnului, în schimb știa zidărie și cei trei bărbați petrecură
zile întregi alegând cele mai bune pietre din albia râului și spărgându-
le pentru a le aduce lângă casă cu boii. Fundația, coșul și căminele
ieșiră frumoase. Lucrară încet, conștienți că acum construiau ceva
permanent într-un ținut al cabanelor de lemn și, la sosirea toamnei,
când Pfersick trebui să se întoarcă la moară și ceilalți doi la fermele lor,
casa era ridicată și acoperită.
Dar mai era mult până să fie terminată, așa că Sarah ședea tot în fața
cabanei curățând niște fasole verde, când căruța cu coviltir apăru pe
poteca lor în spatele a doi cai obosiți. Ea îl privi pe bărbatul trupeș de
pe capră, observând trăsături familiare și praful drumului în părul său
negru și în barbă.
— Aici stă doctorul Cole, doamnă?
— Aici stă, dar e plecat la o vizită. Pacientul e rănit sau bolnav rău?
— Nu e niciun pacient, slavă Domnului. Suntem prieteni ai
doctorului, ne mutăm în oraș.
Din spatele căruței își făcu apariția o femeie. Sarah văzu o bonetă
încadrând o figură albă, neliniștită.
— Nu sunteți… E posibil să fiți voi familia Geiger?
— E posibil și chiar suntem. Ochii bărbatului erau frumoși, iar
zâmbetul bun, larg, păru să-i adauge ceva în înălțime.
— O, sunteți atât de bineveniți, vecinilor! Coborâți chiar acum din
căruța asta!
Emoționată, împrăștie fasolea din poală când se ridică de pe bancă.
Erau trei copii în spate, în căruță. Bebelușul, prezentat drept Herman,
dormea, dar Rachel, care avea acum aproape patru ani, și David, de doi
ani, plângeau când au fost dați jos din căruță și bebelușul lui Sarah se
decise imediat să li se alăture.
Sarah observă că doamna Geiger era cu vreo șase centimetri mai
înaltă decât bărbatul ei și nici chiar oboseala călătoriei lungi și grele nu
putea masca finețea trăsăturilor ei. O fată din Virginia recunoștea
calitatea. Era o frumusețe exotică, nemaivăzută de Sarah, dar imediat
ea începu să se gândească neliniștită ce masă să servească pentru a nu

745
se face de rușine. Apoi văzu că Lillian începuse să plângă și timpul
interminabil pe care îl petrecuse și ea cândva într-o astfel de căruță o
năpădi brusc, așa că o luă în brațe pe cealaltă femeie și descoperi
uimită că plângea și ea, în timp ce Geiger rămase consternat în mijlocul
femeilor și al copiilor înlăcrimați. Într-un târziu, Lillian se desprinse de
ea, murmurând stânjenită că întreaga ei familie avea mare nevoie de
un loc unde să se spele.
— Asta e ceva ce se poate rezolva imediat, spuse Sarah, simțindu-se
din nou puternică.
Când Rob J. se întoarse acasă, îi găsi cu părul încă ud după baia în
râu.
După strângerile de mână și bătăile pe spate, avu șansa să-și vadă
ferma prin ochii nou-veniților. Jay și Lillian erau copleșiți de prezența
indienilor și impresionați de talentele lui Alden. Jay a fost de acord
bucuros când Rob îi sugeră să le înșeueze pe Vicky și pe Bess și să
meargă să inspecteze proprietatea lui Geiger. Când se întoarseră, la
timp pentru cina minunată, ochii lui Geiger străluceau de fericire în
timp ce încerca să descrie soției lui calitățile pământului pe care Rob J.
îl obținuse pentru ei.
— O să vezi, așteaptă numai să vezi! îi spuse el. După masă, se duse
la căruță și se întoarse cu vioara. Nu putuseră aduce pianul Babcock al
soției sale, spuse el, dar plătiseră ca acesta să fie depozitat într-un loc
sigur, uscat, și sperau să-l poată primi într-o zi.
— L-ai învățat pe Chopin? întrebă el și, drept răspuns, Rob J. își luă
viola da gamba și cântă primele note puternice ale mazurcii.
Muzica pe care el și Jay o cântaseră în Ohio fusese mai bogată, căci
pianul lui Lillian luase parte la ea, dar vioara și viola sunară și acum ca
un extaz. Când Sarah își termină treburile, veni și ascultă. Observă că,
în timp ce bărbații cântau, degetele doamnei Geiger se mișcau din când
în când, de parcă ar fi atins clape. Ar fi vrut să ia mâinile lui Lillian într-
ale ei și să-i ușureze sufletul cu cuvinte și promisiuni, dar în loc de asta
se așeză lângă ea pe podea în timp ce muzica se înălța și cobora,
oferindu-le tuturor speranță și confort.

Familia Geiger își făcu tabăra lângă un izvor de pe proprietatea sa,

în timp ce Jason curăța trunchiurile pentru a construi o cabană. Erau la
fel de hotărâți să nu-i deranjeze pe cei din familia Cole pe cât erau

746
aceștia din urmă de dornici să le acorde ospitalitate. Familiile se
vizitau una pe alta neîncetat. În timp ce stăteau în jurul focului lui
Geiger, într-o noapte geroasă, lupii începură să urle în prerie, iar Jay își
luă vioara și scoase un sunet similar, cutremurător. Primi răspuns și,
pentru un timp, animalele nevăzute și omul comunicară prin întuneric,
până când Jason observă că soția lui tremura mai rău decât de frig și,
aruncând încă un lemn în foc, puse instrumentul deoparte.
Geiger nu era un tâmplar prea grozav. Finisarea casei Cole a fost din
nou întârziată, căci Alden, de câte ori reușea să scape de la treburile
fermei, începea să ridice cabana lui Jason. În câteva zile i se alăturară
Otto Pfersick și Nort London. Cei trei construiră repede o cabană
micuță și atașară o odăiță drept farmacie, care să adăpostească
ierburile și cutiile de medicamente ce ocupaseră cel mai mult loc în
căruța lui Geiger.
Jay agăță în prag un mic tub de metal ce conținea un fragment scris
din Deuteronom, un obicei al evreilor, spuse el, iar familia sa se mută
în cabană pe optsprezece noiembrie, cu câteva zile înainte ca frigul
năprasnic să se reverse dinspre Canada.
Jason și Rob croiră o potecă prin pădure între casele Cole și cabana
lui Geiger. Aceasta deveni curând cunoscută drept Poteca Lungă,
pentru a fi deosebită de poteca deja existentă dintre casa lui Rob J. și
râu, care deveni Poteca Scurtă.
Constructorii își transferară eforturile spre casa Cole. Cu întreaga
iarnă la dispoziție ca să sfârșească interiorul, arseră crengi de arțar în
cămin ca să păstreze căldura și munciră cu elan, finisând pereții,
lustruind lambriurile de stejar și irosind ore în șir pentru a amesteca
vopseaua ca laptele până la nuanța exactă care s-o mulțumească pe
Sarah. Balta din apropierea casei înghețase și Alden se oprea uneori
din lucratul lemnului, suficient de mult cât să-și lege patine peste ghete
și să le arate figuri pe gheață învățate în copilăria sa, în Vermont. Rob J.
patinase în fiecare iarnă în Scoția și ar fi împrumutat cu plăcere
patinele lui Alden, dar erau prea mici pentru picioarele lui enorme.
Cea dintâi zăpadă adevărată căzu cu trei săptămâni înainte de
Crăciun. Vântul o spulberă în aer ca pe un fum, iar particulele
minuscule păreau să ardă pielea la prima atingere. Apoi căzură zăpezi
masive, grele, îngropând întreaga lume în alb. Cu entuziasm crescând,

747
Sarah plănui meniul de Crăciun, discutând la gura cuptorului rețete din
Virginia cu Lillian.
Acum descoperea diferențele dintre ei și cei doi Geiger, căci Lillian
nu-i împărtăși entuziasmul privind apropiata vacanță. În realitate,
Sarah a fost uimită să afle că noii ei vecini nu celebrau nașterea lui
Iisus, alegând în schimb să comemoreze sobru o bătălie antică de pe
Pământul Sfânt aprinzând lumânări și gătind clătite de cartofi. Totuși,
le făcură cadouri de vacanță celor din familia Cole, prune uscate pe
care le aduseseră tot drumul din Ohio și ciorapi călduroși, împletiți de
Lillian pentru fiecare dintre ei. Cadoul familiei Cole pentru soții Geiger
a fost un păianjen greu din fier negru, un grătar cu trei picioare pe care
Rob îl cumpărase la magazinul general din Rock Island.
Se rugară de soții Geiger să li se alăture pentru cina de Crăciun și
aceștia veniră până la urmă, deși Lillian nu mânca deloc carne în afara
propriei case. Sarah se ospătă cu supă de ceapă, pisică de mare cu sos
de ciuperci, gâscă friptă cu sos de potroace, găluști de cartofi, puding
englezesc cu prune din rezervele lui Lillian, biscuiți, brânză și cafea.
Sarah dărui familiei ei pulovere de lână. Rob J., la rândul său, îi
cumpărase un mantou de vulpe atât de strălucitor, încât i se tăie
respirația când îl văzu și stârni exclamații de apreciere din partea
tuturor. Lui Alden îi dădu o pipă nouă și o cutie de tutun, iar angajatul
îl surprinse cu patinele ascuțite, făcute chiar în atelierul fermei – și
suficient de mari pentru picioarele lui!
— Zăpada a acoperit deja gheața de-acum, dar o să le folosești anul
viitor, spuse Alden, rânjind.
După ce oaspeții plecară, Makwa-ikwa bătu la ușă și aduse papuci
din piele de iepure, o pereche pentru Sarah, una pentru Rob și alta
pentru Alex. Dispăru înainte să apuce s-o invite înăuntru.
— E ciudată, spuse Sarah gânditoare. Ar fi trebuit să-i dăruim și noi
ceva.
— Am avut eu grijă, spuse Rob, explicându-i soției sale că îi
cumpărase Makwei un păianjen ca cel pentru familia Geiger.
— Doar nu vrei să spui că i-ai dăruit indiencei ăsteia un cadou
scump, de la magazin? Când el nu răspunse, vocea ei se ascuți. Cred că
te gândești mult la femeia asta!
Rob o privi în ochi.
— Mă gândesc, spuse cu voce plată.

748
 Noaptea temperatura crescu și, în loc să ningă, căzu ploaia. Spre
dimineață, ud leoarcă, Freddy Grueber veni să bată la ușa lor, un
băiețaș înlăcrimat de cincisprezece ani. Boul care era mândria fermei
lui Hans Grueber dăduse peste lampa de gaz și, în ciuda ploii, grajdul
lor luase foc.
— N-am mai văzut așa ceva, Iisuse, pur și simplu n-am putut să-l
stingem. Am reușit să salvăm turma, cu excepția boului. Dar tata s-a
ars rău, brațul și gâtul și amândouă picioarele. Trebuie să vii repede,
Doc!
Băiatul călărise paisprezece mile pe vreme aprigă și Sarah încercă
să-i dea să mănânce și să bea, dar el clătină din cap și se întoarse
imediat spre casă.
Ea împachetă un coș cu rămășițele cinei, în timp ce Rob J. aduna
cârpe curate și prafurile de care avea nevoie, apoi plecă spre casa
lungă s-o aducă pe Makwa-ikwa. În câteva minute Sarah îi privea
dispărând în întunericul brăzdat de ploaie. Rob pe Vicky, cu gluga trasă
pe cap, cu trapul lui voinic bălăngănindu-se în șa sub bătaia potrivnică
a vântului. Femeia indiană era înfășurată într-o pătură și călărea pe
Bess. Pe calul meu, și pleacă împreună cu bărbatul meu, își spuse
Sarah, apoi se decise să frământe pâinea, fiindcă n-ar mai fi putut
oricum să se culce la loc.
Toată ziua îi așteptă să se întoarcă. La căderea nopții se așeză lângă
foc și stătu până târziu, ascultând căderea ploii de afară și privind cina
pe care se chinuise să i-o păstreze caldă cum se transformă în ceva ce
el va refuza să mai mănânce. Când se băgă în sfârșit în pat, zăcu fără să
adoarmă, spunându-și că dacă erau probabil adăpostiți prin vreo
scorbură sau vreo peșteră, într-un cuib călduț, era vinovată că îl
alungase cu gelozia ei.
Dimineața, era așezată la masă, torturându-se cu tot felul de
închipuiri, când veni Lillian Geiger, căreia îi lipsea viața de la oraș și
singurătatea o mânase să iasă, în ciuda ploii. Sarah avea cearcăne
întunecate în jurul ochilor și arăta rău, dar o salută pe Lillian și
sporovăi de zor înainte de a izbucni în plâns în mijlocul unei discuții
despre semințe de flori. Într-o clipă, Lillian o strângea în brațe și, spre
propria consternare, Sarah îi împărtăși cele mai cumplite temeri.

749
 — Până să apară el, viața mea era așa de rea! Acum e așa bună! Dacă
l-aș pierde…
— Sarah, o certă Lillian cu blândețe. Nimeni nu poate ști ce se
petrece în căminul altuia, desigur dar… Tu singură recunoști că
bănuielile tale ar putea fi neîntemeiate. Sunt sigură că așa și sunt. Rob
J. nu pare genul de bărbat care să înșele pe cineva.
Sarah o lăsă pe cealaltă femeie să o aline și să-i alunge tristețea.
Când Lillian plecă acasă, furtuna sentimentală se sfârșise.
Rob J. sosi la prânz.
— Ce face Hans Grueber? îl întrebă ea.
— A, are niște arsuri groaznice, spuse el obosit. Dureri mari. Sper să
se facă bine. Am lăsat-o pe Makwa să-l îngrijească.
— Ai făcut bine, răspunse ea.

El dormi toată după-amiaza și toată seara, timp în care ploaia stătu

și temperatura scăzu brusc. Se trezi în mijlocul nopții și se îmbrăcă
pentru a ieși afară, să deszăpezească în jurul casei, fiindcă zăpada
îmbibată de apă înghețase până la o duritate de marmură. După ce-și
ușură rinichii și se întoarse în pat, nu mai putu adormi. Spera să se
poată întoarce la Grueber dimineața, dar acum se temea că potcoavele
calului nu vor găsi stabilitate pe pojghița de gheață. Se îmbrăcă din nou
și ieși afară în întuneric, ca să descopere că temerile sale se confirmau.
Când bătu cu călcâiul în zăpadă, cu toată forța, nu reuși să spargă
suprafața dură.
În grajd găsi patinele pe care i le făcuse Alden și și le puse în
picioare. Poteca ce ducea la intrarea casei înghețase neregulat, fiind
prea folosită, așa că era greu de patinat pe ea, dar la capătul ei era
preria largă, iar suprafața linsă de vânt a zăpezii înghețate era netedă
ca sticla. Patină sub lumina strălucitoare a lunii, la început șovăitor,
apoi cu mișcări din ce în ce mai largi, pe măsură ce-și recăpăta
încrederea, aventurându-se la distanță ca pe o vastă mare arctică,
auzind numai scrâșnetul patinelor și suflul greu al respirației sale.
Într-un târziu, bătut de vânt, se opri și examină lumea ciudată a
preriei înghețate în miez de noapte. Destul de aproape și alarmant de
tare, un lup urlă în căutare de pradă, ridicându-i perii pe ceafă lui Rob
J. Dacă ar fi căzut și și-ar fi rupt un picior, prădătorii înfometați de
iarnă s-ar fi adunat în câteva minute, știa asta. Lupul urlă din nou, sau

750
poate era altul; era în urletul său tot ce respingea ființa omului,
singurătate, foame și inuman și, dintr-o dată, se întoarse și porni spre
casă, patinând mult mai grijuliu ca înainte, dar cu viteză, ca și când ar fi
fost urmărit.
Când intră în cabană, verifică dacă Alex sau bebelușul nu s-au
dezvelit. Dormeau amândoi dulce. Când se băgă în pat, soția lui se
întoarse și îi atinse fața înghețată cu sânii. Ea gemu ușurel și se alintă
ca o pisică, un sunet de dragoste și de răsfăț, încolăcindu-se cu brațele
și picioarele.
Doctorul era blocat de vremea rea; Grueber va fi bine atât timp cât
Makwa e cu el, se gândi Rob J. și se abandonă căldurii buzelor, a
trupului și a sufletului, familiare lui, dar mai misterioase decât lumina
lunii, mai plăcute decât patinajul pe gheață fără lupi.

751
 23

Transformări

Dacă Robert Jefferson Cole s-ar fi născut în nordul Marii Britanii, la

naștere ar fi fost numit Rob J., iar Robert Judson Cole ar fi devenit Big
Rob13 sau pur și simplu Rob. Fără inițială. La cei din familia Cole, în
Scoția, „J”-ul era păstrat de primul născut, dar până ce acesta devenea
la rândul său tată al unui fiu, căruia i se trecea inițiala cu grație și fără
discuții.
Lui Rob J. nici nu-i trecea prin minte să încalce o tradiție de secole a
familiei, dar aceasta era o țară nouă pentru cei din neamul Cole, iar
celor dragi lui aici nu le stătea capul la tradiții familiale seculare. Oricât
încercă să le explice, niciodată nu reușiră să-l transforme pe noul fiu în
Rob J. Pentru Alex, la început, fratele mai mic a fost Boby. Pentru
Alden, Băiatul; Makwa-ikwa a fost cea care-i dădu numele ce avea să
facă de atunci corp comun cu ființa lui. Într-o dimineață, copilul, ce
încă nu mergea decât în patru labe și abia începuse să gângurească
primele cuvinte, stătea pe podea în hedonoso-te cu doi dintre cei trei
copii ai Lunei și ai lui Cel-Ce-Vine-Cântând. Copiii erau Anemoha,
Micul-Câine, de trei ani, și Cisaw-ikwa, Femeia-Pasăre, cu un an mai
mică. Se jucau cu păpuși din frunze de porumb, dar băiețelul alb se târî
de lângă ei. În lumina obscură care intra prin pătratele de fum, văzu
toba de apă a femeii vindecătoare și, punând o mână pe ea, produse un
sunet care făcu să se ridice toate capetele în casa cea lungă.
Băiatul se îndepărtă de sunet, dar nu înapoi la ceilalți copii. În loc de
asta, ca un bărbat în inspecție, se târî până la rafturile cu ierburi și se
opri serios în fața fiecărui mănunchi, studiindu-l cu interes deplin.
Makwa-ikwa zâmbi.
— Ești ubenu migegee-ieh, un mic șaman, îi spuse ea.
După aceea, ea îl numi mereu Șaman și ceilalți adoptară repede
acest nume, fiindcă părea să se potrivească și el răspundea imediat la

13 Marele Rob (engl.)

752
el. Existau și excepții. Lui Alex îi plăcea să-l cheme Brother14, în timp ce
el era Bigger15 pentru cel mic, pentru că de la început mama lor le
vorbi unuia de celălalt ca Baby Brother și Bigger Brother.
Numai Lillian Geiger încercă să-l numească pe copil Rob J., fiindcă
Lillian auzise ce spunea prietenul ei despre obiceiul familiei sale, iar ea
avea o credința nestrămutată în familie și în religie. Dar chiar și Lillian
uita și îl chema pe băiat Șaman din când în când, iar Rob J. Cole (tatăl)
abandonă repede lupta și își păstră inițiala. Cu inițială sau nu, el știa că,
pe la spate, unii dintre pacienți îl numeau Injun Cole, iar alții
„blestematul ăla de sac de oase iubitor de Sauki”. Dar chiar bigoți sau
cu mintea îngustă, toți îl recunoșteau drept un bun doctor. Când era
chemat, era încântat să se ducă la ei, fie că îl plăceau sau nu.

În timp ce cândva Holden’s Crossing fusese doar o descriere în

fițuicile tipărite ale lui Nick Holden, acum exista o Stradă Principală cu
case și magazine, știută de toată lumea ca Satul. Adăpostea birourile
orașului; Magazinul general Haskin’s; mărunțișuri, băcănie, unelte de
fermă și coloniale; N. B. Reimer’s – hrană și semințe; Compania de
economii și ipoteci a Instituției Holden’s Crossing; o pensiune ținută de
doamna Anna Wiley, care servea și mese pentru trecători; magazinul
lui Jason Geiger, farmacia; saloon-ul lui Nelson (care trebuia să fie un
han în planurile inițiale pentru oraș ale lui Nick dar care, din cauza
prezenței pensiunii Annei Wiley, nu deveni niciodată mai mult decât o
odaie cu plafonul jos și un bar lung); grajdurile și fierăria lui Paul
Williams, potcovar general. Din casa ei din sat, Roberta Williams,
nevasta potcovarului, făcea croitorie și broderie. Timp de mai mulți
ani, Harold Ames, un agent de asigurări din Rock Island, veni în
Holden’s Crossing, la magazinul general, în fiecare după-amiază de
miercuri pentru a participa la încheierea tranzacțiilor. Dar, de vreme
ce parcelele de pământ guvernamentale se vândură cam toate și unii
dintre fermierii în devenire eșuară și începură să-și vândă loturile nou-
veniților, necesitatea de a avea un birou permanent deveni evidentă și
Carroll Wilkenson veni și se stabili în oraș ca om al statului și agent de
asigurări. Charlie Anderson – care, câțiva ani mai târziu, avea să devină
și președintele băncii – a fost ales primar al orașului în primele alegeri

14 Frate (engl.)
15 Cel mai mare (engl.)

753
și în toate celelalte care urmară, ani la rând. Anderson era plăcut de
oameni în general, deși nu era nimeni care să nu priceapă că el era
primarul ales de Nick Holden și că se afla cu totul în buzunarul mic al
acestuia, în orice împrejurare. Același lucru era valabil și pentru șerif.
Lui Nort London nu-i trebui mai mult de un an ca să descopere că nu
era făcut să fie fermier. Nu era destul de lucru în echipă prin
împrejurimi ca să aibă un mijloc de trai stabil, fiindcă majoritatea
coloniștilor își lucrau singuri tâmplăria de câte ori era posibil.
Așa că, atunci când Nick se oferi să-l sprijine pentru candidatura de
șerif, Nort acceptă bucuros. Era un bărbat placid, care își vedea de
treaba lui și a cărui principală ocupație era să mențină bețivii liniștiți
la Nelson’s. Pentru Rob J. conta cine era șeriful. Orice doctor din ținut
era și medic legist, iar șeriful era cel care decidea cine va conduce o
autopsie când survenea o moarte, prin crimă sau accident. De multe
ori o autopsie era singurul mod în care un doctor de țară putea face
disecțiile care să-i mențină mâna chirurgicală. De câte ori efectua o
disecție, Rob J. se conforma standardelor științifice riguroase de la
Edinburgh și cântărea toate organele vitale, păstrând propriile lui
notițe. Din fericire, se înțelesese întotdeauna bine cu Nort London,
având astfel prilejul să facă o mulțime de autopsii.
Nick Holden se întoarse în forul legislativ trei candidaturi la rând.
Uneori, unii dintre cetățenii orașului se cam saturau de aerele lui de
proprietar, reamintindu-și unul altuia că Nick deținea majoritatea
acțiunilor băncii, parte din moară, din magazinul general și din saloon
și Dumnezeu știe câți acri de pământ, dar, slavă Domnului, nu era și
proprietarul lor sau al pământului lor! În general, asistau cu mândrie și
uimire la modul cum se comporta el ca un adevărat politician acolo, în
Springfield, bând whisky burbon cu guvernatorul originar din
Tennessee, participând la comisii legislative și trăgând sfori atât de
repede și cu atâta îndemânare, încât tot ce puteau face ei era să scuipe,
să rânjească și să clatine din cap. Nick avea două ambiții recunoscute
deschis:
— Vreau să aduc calea ferată la Holden’s Crossing, așa încât poate
într-o zi orășelul ăsta să devină o metropolă, îi spuse el lui Rob J. într-o
dimineață, savurând o țigară regească pe banca din fața magazinului
Haskin’s. Și mai vreau neapărat să fiu ales în Congresul Statelor Unite.
N-o să aduc la noi calea ferată doar stând acolo, la Springfield.

754
 Nu pretinseseră ei mare tandrețe în relația lor de când Nick
încercase să-l convingă pe Rob J. să nu se însoare cu Sarah, dar cel
puțin erau amândoi suficient de prietenoși când se întâlneau. Acum,
Rob îl privi cu îndoială.
— Să ajungi în Congres va fi greu, Nick. Vei avea nevoie de voturi de
la tot districtul, nu numai de aici, din jur. Și mai e și bătrânul Singleton.
Neînvinsul congressman, Samuel Turner Singleton, cunoscut oriunde
în districtul Rock Island ca „bătrânul nostru Sammil”, era ferm pe
poziție.
— Sammil Singleton e bătrân. Și în curând va muri sau se va retrage.
Când se va întâmpla asta, o să-i fac pe toți cei din district să înțeleagă
că a vota pentru mine înseamnă să votezi pentru prosperitate. Nick îi
zâmbi larg. Am reușit binișor, ce zici, doctore?
El trebui să recunoască că da. Era și el acționar la moară și la bancă.
Nick avea, de asemenea, controlul și asupra magazinului general și al
saloonului, dar nu-l invitase pe Rob J. să participe și la acestea din
urmă. Rob înțelegea: rădăcinile sale erau adânci acum și înțepenite în
Holden’s Crossing, iar Nick nu împrăștia niciodată binefaceri fără să fie
absolut necesar.

Prezența farmaciei lui Jay Geiger și fluxul continuu de coloniști în

regiune sfârșiră prin a atrage un al doilea doctor la Holden’s Crossing.
Dr. Thomas Beckermann era un bărbat palid, de vârstă mijlocie, cu
respirație mirositoare și ochii roșii. Originar din Albany, New York, el
se stabili într-o căsuță din Village, în apropierea farmaciei. Nu
absolvise o școală de medicină și devenea vag când se punea în
discuție instrucția ce o primise, spunând doar că învățase cu dr.
Cantwell din Concord, New Hampshire. La început, Rob J. privi cu
bucurie venirea sa. Erau destui pacienți pentru doi doctori care nu se
arătau prea lacomi, iar prezența unei alte persoane cu pregătire
medicală ar fi însemnat împărțirea vizitelor pe care le făcea mergând
călare distanțe mari, în prerie. Dar Beckermann era un doctor prost și
un băutor înrăit, iar comunitatea observă repede ambele aspecte. Așa
că Rob J. continuă să călărească prea departe și să trateze prea mulți.
Acest lucru începu să-l depășească abia primăvara, când izbucni
epidemia anuală cu cazuri de febră de-a lungul râurilor, râia de Illinois
în fermele din prerie și boli contagioase peste tot. Sarah se și vedea

755
alături de soțul ei, îngrijind bolnavii și, în primăvara ce urmă nașterii
celui mai mic dintre fiii ei, începu o campanie susținută pentru a fi
lăsată să-l însoțească pe Rob J. și să-l ajute. Momentul ales a fost prost.
În anul acela, bolile care făceau ravagii erau febra laptelui și pojarul și
când ea începu să-l roage s-o ia cu el, el avea deja pacienți foarte
bolnavi, unii dintre ei pe moarte, și nu avea timp să-i acorde atenție
soției sale. Așa că Sarah trebui s-o privească pe Makwa-ikwa cum
călări cu el toată primăvara, iar furia ei interioară crescu.
Pe la jumătatea verii epidemia se liniști și Rob ajunse la numărul de
vizite obișnuit. Într-o seară, după ce el și Jay Geiger se relaxaseră cu
Duetul în G pentru vioară și violoncel de Mozart, Jay ridică problema
delicată a nefericirii lui Sarah. De-acum erau deja foarte buni prieteni,
totuși Rob a fost luat prin surprindere de faptul că Geiger îndrăznea să
pătrundă într-o lume pe care el o considera intimă și inviolabilă.
— De unde știi tu ce simte Sarah?
— Sarah vorbește cu Lillian. Și Lillian cu mine, spuse Jay, luptându-
se să învingă momentul de tăcere penibilă. Sper să mă înțelegi. Îți spun
asta cu… cea mai sinceră afecțiune… pentru voi amândoi.
— Înțeleg. Și, în afară de grija ta plină de afecțiune, ai și… vreun
sfat?
— De dragul soției tale, trebuie să scapi de femeia indiană.
— Nu e altceva decât prietenie între noi, replică Rob, luptând să-și
înăbușe resentimentele.
— Nu contează. Prezența ei e o sursă de nefericire pentru Sarah.
— Dar n-are unde să se ducă! Niciunul dintre ei n-are unde să se
ducă. Albii îi numesc sălbatici și nu le permit să trăiască în felul cum
obișnuiau cândva. Cel-Ce-Vine-Cântând și Luna sunt cei mai grozavi
fermieri pe care și-i poate dori cineva, dar nimeni altul din jur n-ar
angaja niște Sauki. Makwa și Luna și Cel-Ce-Vine-Cântând îi susțin și pe
ceilalți din tribul lor cu puținul de bani pe care îl câștigă aici. Makwa
muncește din greu și e loială, nu pot s-o gonesc, ca să moară de foame
sau mai rău.
Jay oftă și ridică din umeri și nu mai abordă niciodată subiectul.

Primirea unei scrisori era un lucru rar. Aproape o ocazie. O

scrisoare sosi pentru R. J., trimisă de Oficiul de poștă la Rock Island

756
unde o păstrară cinci zile până când Harold Armes, agentul de
asigurări, făcu o călătorie de afaceri la Holden’s Crossing.
Rob rupse plicul nerăbdător. Era o scrisoare de la dr. Harry Loomis,
prietenul său din Boston. Când termină de citit, o luă de la capăt și o
citi încă o dată, mai atent. Apoi încă o dată.
Fusese scrisă pe 20 noiembrie 1846 și îi trebuise o iarnă întreagă ca
să ajungă la destinație. Harry era, în mod evident, pe drumul unei
frumoase cariere în Boston. Îi scria că fusese de curând numit profesor
asistent de anatomie la Harvard și că era pe punctul de a se căsători cu
o domnișoară pe nume Julia Salmon. Dar scrisoarea era mai mult o
informare medicală decât un raport personal. O descoperire recentă
făcea acum posibilă chirurgia fără durere, scria Harry, cu o însuflețire
evidentă. Era vorba despre gazul numit eter, care fusese folosit ani de
zile ca solvent pentru parfumuri și creme. Harry îi amintea lui Rob de
experiențele din spitalele din Boston, care încercaseră să evalueze
efectul împotriva durerii al oxidului nitric, cunoscut cu numele de „gaz
ilariant”. Adăuga șmecherește că Rob își amintea probabil recreările cu
gaz ilariant ce se desfășurau în afara spitalelor. Rob își amintea, cu un
amestec de vinovăție și plăcere, cum împărtășise cu Meg Holland
flaconul de gaz pe care i-l dăduse Harry.
Poate că timpul și distanța făceau amintirea mai frumoasă și mai
amuzantă decât fusese în realitate.

„Pe 5 octombrie”, scria Loomis,” un alt experiment, de data aceasta

cu eter, a fost programat să se desfășoare în amfiteatrul de operații de
la Massachusetts General Hospital.
Încercările precedente de a opri durerea cu oxid nitric fuseseră
eșecuri jalnice, cu galeria de studenți și doctori hulind și strigând:
«Impostor! Impostor». Experimentele ajunseseră un prilej de
distracție și, de aceea, operația programată la Massachusetts General
promitea să fie la fel.
Chirurgul era dr. John Collins Warren. Sunt sigur că îți amintești că
dr. Warren e un chirurg experimentat, mai cunoscut pentru viteza sa
cu scalpelul decât pentru răbdarea cu proștii. Așa că ne-am adunat în
număr mare în amfiteatrul chirurgical în ziua respectivă, așteptând să
ne distrăm.

757
 Imaginează-ți, Rob: cel care trebuia să administreze eterul, un
dentist pe nume Norton, întârzie. Warren, supărat foc, folosește
întârzierea ca să explice auditoriului cum va proceda pentru a exciza o
tumoare mare de pe limba unui tânăr pe nume Abbott, care stătea deja
pe scaunul roșu de operație, pe jumătate mort de groază. Într-un sfert
de oră, Warren termină ce avea de spus și, cu o grimasă, își scoate
ceasul. Galeria începuse deja să murmure, când apare dentistul. Dr.
Norton administrează gazul și anunță de îndată că pacientul e gata. Dr.
Warren dă din cap încă furios, își suflecă mânecile și alege bisturiul
potrivit. Ajutoarele îi desfac fălcile lui Abbott și trag limba afară. Alte
mâini îl țintuiesc în scaun ca să nu se miște. Warren se apleacă
deasupra lui și face o primă incizie rapidă, adâncă, o mișcare cu viteza
luminii ce face sângele să curgă pe la colțul gurii lui Abbott.
Acesta nu se mișcă.
În galerie e o liniște mormântală. Cel mai ușor oftat sau geamăt s-ar
auzi imediat. Warren se așterne la treabă. Face o a doua incizie, apoi o
a treia. Cu grijă, rapid, excizează tumoarea, o îndepărtează, coase,
aplică un burete ca să oprească sângerarea.
Pacientul doarme. Și doarme. Warren își îndreaptă spatele. Dacă
poți să mă crezi, Rob, ochii acestui autocrat caustic sunt umezi!
«Domnilor» spune el, «aceasta nu e impostură».”
Descoperirea eterului ca analgezic chirurgical a fost anunțată în
presa medicală din Boston, spunea Harry.
„Holmes al nostru, totdeauna în prima linie, a și sugerat să fie
numită anestezie, de la cuvântul grecesc pentru insensibilitate”.
În stocul farmaciei Geiger nu exista eter.
— Dar sunt un chimist destul de bun, spuse Jay gânditor. Probabil
că îl pot prepara. Trebuie să distilez alcool de cereale cu acid sulfuric.
Nu pot să folosesc distilatorul meu de metal, căci acidul l-ar perfora.
Dar am o țeavă de sticlă și o sticlă mare.
Când scotociră prin rafturi, găsiră o cantitate mare de alcool, dar
niciun pic de acid sulfuric.
— Poți să prepari acid sulfuric? îl întrebă Rob.
Geiger se scărpină pe bărbie, savurând în mod evident momentul.
— Pentru asta, trebuie să amestec sulf cu oxigen. Am destul sulf, dar
procesul chimic e complicat. Oxidează sulfura o dată și obții dioxid de

758
sulf. Am nevoie s-o oxidez a doua oară, ca să fac acid sulfuric. Dar…
sigur, de ce nu?
În câteva zile, Rob J. avea o cantitate de eter. Harry Loomis îi
explicase cum să asambleze un con de eter din sârmă și cârpe.
La început, Rob încercă gazul pe o pisică și aceasta rămase
insensibilă douăzeci și două de minute. Apoi urmă un câine, care a fost
menținut inconștient mai mult de o oră, timp atât de lung încât deveni
evident că eterul era periculos și trebuia tratat cu precauție.
Administră gazul unui berbecuț înainte de castrare și glandele au fost
îndepărtate fără un behăit.
Într-un târziu, îi instrui pe Geiger și pe Sarah în folosirea eterului și
ei i-l administrară lui însuși. A rămas inconștient doar câteva minute,
căci nervozitatea îi determină să greșească doza, dar experiența a fost
singulară.
Câteva zile mai târziu, Gus Schroeder, care rămăsese doar cu opt
degete și jumătate, își prinse indexul de la mâna dreaptă între pământ
și piatra morii. Rob îi dădu eter iar Gus se trezi cu șapte degete și
jumătate și întrebă când va începe operația.
Rob era uimit de posibilități. Se simțea ca și când i s-ar fi dat aripi să
zboare dincolo de stele și înțelese imediat că eterul era mai puternic
decât Darul său. Darul era dat numai câtorva membri ai familiei sale, în
timp ce oricare doctor din lume va fi capabil să opereze fără să
tortureze pacientul. În mijlocul nopții, Sarah veni în bucătărie și îl găsi
pe soțul ei stând acolo, singur.
— Te simți bine?
El studia lichidul incolor din sticlă, de parcă ar fi vrut să și-l imprime
în memorie.
— Dacă aș fi avut asta, Sarah, nu te-aș fi chinuit când te-am operat.
— Te-ai descurcat foarte bine și fără el. Mi-ai salvat viața, știu asta.
— Gazul ăsta. Ridică sticla în aer. Pentru ea, gazul lichefiat arăta ca
apa obișnuită. O să salveze o grămadă de vieți. E o sabie împotriva
Cavalerului Negru.
Sarah nu suporta ca el să vorbească de moarte ca de o persoană
care ar putea să deschidă ușa și să intre în casa lor în orice moment. Își
cuprinse sânii grei cu brațele albe, tremurând ușor în frigul nopții.
— Vino în pat, Rob J., spuse ea.

759
 În ziua următoare, Rob începu să-i contacteze pe doctorii din
regiune și să-i invite la o întâlnire.
Aceasta se ținu câteva săptămâni mai târziu într-o cameră de
deasupra magazinului de grăunțe din Rock Island. Șapte doctori și Jay
Geiger se adunară și ascultară rândurile scrise de Loomis, ca și un
raport asupra propriilor cazuri ale lui Rob J.
Reacțiile au fost de la interes manifestat la scepticism nemascat. Doi
dintre cei prezenți comandară eter și conuri de eter de la Jay.
— E o modă trecătoare, spuse Thomas Beckermann, ca și tot
nonsensul ăla despre spălatul mâinilor.
Mai mulți dintre doctori zâmbiră, fiindcă toată lumea știa despre
obiceiul excentric al lui Rob Cole de a folosi săpun și apă.
— Poate că spitalele metropolitane își permit să piardă timpul cu
așa ceva. Dar nu avem noi nevoie de doctorii din Boston ca să ne învețe
să practicăm medicina pe frontiera de vest.
Ceilalți doctori au fost mai discreți ca Beckermann. Tobias Barr
spuse că îi plăcuse experiența de a se întâlni cu alți medici și de a
împărtăși idei și sugeră să formeze Societatea medicală din Rock
Island County, ceea ce au și făcut. Dr. Barr a fost ales președinte. Rob J.
a fost ales secretar corespondent, o onoare pe care n-a putut-o refuza,
fiindcă fiecare din cei de față primi o funcție în comitetul de conducere,
pe care Tobias Barr îl descrise ca fiind de importanță capitală.

A fost un an prost. Într-o după-amiază fierbinte, lipicioasă, spre

sfârșitul verii, când recoltele ajunseseră la maturitate, cerul deveni
brusc negru, greu. Tunete și fulgere țâșniră din vălătuci de nori
întunecați. Aflată în grădină, unde smulgea buruienile, Sarah văzu
departe, în prerie, un vârtej subțire, ce se desprindea din stratul de
nori și se desfăcea într-o serpentină, șuierând din ce în ce mai tare și
transformându-se în muget pe măsură ce aduna praf și ierburi uscate
de pe câmp.
Deși vârtejul se depărta de ea, Sarah tot alergă să-i adune pe copii și
să-i ducă în pivniță.
La opt mile depărtare, Rob privea și el cum se forma tornada.
Dispăru în câteva minute dar, când ajunse la ferma lui Hans Buckman,
văzu că patruzeci de acri de porumb de cea mai bună calitate fuseseră
măturați de furtună.

760
 — De parcă Satana și-ar fi trecut coada pe aici, spuse amărât
Buckman.
Unii fermieri pierdură și porumbul, și grâul. Bătrâna iapă albă a lui
Mueller a fost ridicată de vârtej și aruncată fără viață într-o poiană, la o
sută de pași mai departe. Dar niciun om nu-și pierdu viața și toată
lumea știu că Holden’s Crossing avusese noroc.

Oamenii încă se mai felicitau reciproc când izbucni o epidemie de

toamnă. Era sezonul când cerul rece, aspru, era socotit ca garant al
vigorii și sănătății.
În prima săptămână a lui octombrie, opt familii căzură la pat cu o
maladie pe care Rob J. nu o putu recunoaște.
Era o febră acompaniată de câteva dintre simptomele biliare ale
febrei tifoide, deși el suspectă că nu era vorba de febră tifoidă. Când
începu să audă în fiecare zi de cel puțin câte un caz nou, știu că
epidemia începuse.
Pornise deja spre casa lungă să-i spună Makwei-ikwa să se
pregătească să plece călare cu el, când schimbă brusc direcția și intră
în bucătăria propriei case.
— Oamenii încep să cadă bolnavi cu o febră ciudată, care se va
răspândi cu siguranță. S-ar putea să lipsesc săptămâni întregi.
Sarah dădu din cap gravă, ca să arate că înțelege. Când o întrebă
dacă vrea să meargă cu el, fața ei se învioră într-un mod care îi
spulberă îndoielile soțului ei.
— Vei fi departe de băieți, îi atrase el atenția.
— Makwa o să aibă grijă de ei cât vom fi plecați. Makwa e foarte
bună cu ei, spuse ea.
Plecară în după-amiaza aceea. La începutul unei astfel de epidemii,
obiceiul lui Rob era să treacă pe la fiecare casă unde auzea că a apărut
boala. Dacă simptomele de debut erau urmate de frisoane și dureri ale
extremităților, pacientul avea să-și revină probabil. Abcesele și
veziculele apărute la sfârșitul febrei erau, de asemenea, semne
favorabile. N-avea nicio idee de cum să trateze boala. De vreme ce
diareea precoce făcea să scadă febra mare, încercă în unele cazuri să
administreze laxative.
Când pacienții tremurau în plin frison, le administră tonicul verde al
Makwei-ikwa, cu puțin alcool, și îi împachetă cu muștar. Curând după

761
începutul epidemiei, el și Sarah îl întâlniră pe Tom Beckermann
călărind spre victimele febrei.
— Febră tifoidă, cu siguranță, spuse Beckermann.
Rob nu era de aceeași părere. Nu existau pete roșii pe abdomen și
niciun bolnav nu avea hemoragii rectale. Dar nu se certă. Orice boală i-
ar fi doborât pe oameni, fie că se numea într-un fel sau altul, nu era mai
puțin înfricoșătoare.
Beckermann îi spuse că doi dintre pacienții săi muriseră în ziua
precedentă, după sângerări masive pe care le provocase. Rob încercă
să-l convingă să nu mai sângereze pacienții pentru a le scădea febra,
dar Beckermann era tipul de doctor care n-ar fi urmat niciodată
tratamentul recomandat de alt doctor din oraș. Nu pierdu mai mult de
câteva minute cu dr. Beckermann, înainte de a-și lua la revedere. Nimic
nu-l îngrijora pe Rob J. mai mult decât un doctor prost.

La început a fost ciudat s-o aibă lângă el pe Sarah, în locul Makwei-

ikwa. Sarah se străduia din toate puterile, grăbindu-se să facă tot ce îi
cerea el. Diferența era că trebuia să-i ceară și s-o învețe, în timp ce
Makwa ajunsese să știe tot ce e necesar, fără să mai fie nevoie să-i
spună, în fața pacienților și călărind între vizite, el și Makwa păstrau o
tăcere lungă și confortabilă; la început Sarah vorbi într-una, fericită că
avea șansa să fie cu el, dar, pe măsură ce tratau mai mulți pacienți și
extenuarea deveni o regulă, ea era din ce în ce mai tăcută.
Boala se răspândea repede. De obicei, dacă cineva dintr-o casă se
îmbolnăvea, imediat boala se întindea și la ceilalți membri ai familiei.
Totuși, Rob J. și Sarah călăriseră de la o casă la alta și nu se
îmbolnăviseră, de parcă ar fi purtat o armură invizibilă. La fiecare trei
sau patru zile încercau să se abată pe acasă pentru o baie, haine curate
și câteva ore de somn. Casa era caldă și curată, plină de mirosul
mâncării fierbinți pe care Makwa o pregătea pentru ei. Se jucau puțin
cu copiii, apoi împachetau tonicul verde preparat de Makwa în lipsa lor
și amestecat, la indicația lui Rob, cu puțin vin roșu și încălecau din nou.
Între vizitele acasă dormeau îmbrățișați oriunde cădeau, în căpițe de
fân sau pe podea, în fața focului cuiva.
Într-o dimineață, un fermier pe nume Benjamin Haskell intră în
grajdul propriu și deschise ochii mari la vederea doctorului cu brațul

762
sub cămașa nevestei sale. Asta fusese tot ce reușiseră în materie de sex
pe toată perioada epidemiei, șase săptămâni.
Frunzele începuseră să se îngălbenească la izbucnirea febrei, iar la
sfârșitul epidemiei căzuse primul strat de zăpadă.
În ziua în care sosiră acasă și realizară că nu mai era nevoie să plece
din nou, Sarah îi trimise pe copii și pe Makwa cu trăsurica la ferma lui
Mueller, să aducă mere de iarnă pentru sos. Se spălă îndelung în fața
focului, apoi încălzi din nou apă și pregăti baia lui Rob. Când el intră în
cada de fier, ea se întoarse și îl spălă încet și delicat, cum spălaseră și
bolnavii, dar totuși într-un fel diferit, folosindu-și mâinile în loc de
cârpe. Uscat apoi și tremurând, el alergă după ea prin casa rece, în sus
pe scări și până sub păturile calde de pe pat, unde rămaseră mai multe
ore, până se întoarseră Makwa și copiii.
Sarah rămase însărcinată câteva luni mai târziu, dar pierdu sarcina
repede, speriindu-l pe Rob fiindcă sângera mult și îndelungat. El își
dădu seama că era periculos pentru ea să rămână din nou gravidă și,
de atunci, își luă precauțiile necesare. Așteptă îngrijorat semne ale
umbrelor negre deasupra ei, care apăreau adesea când o femeie
avorta, dar, în afară de o astenie și o paloare care se manifestau prin
lungi perioade pe care ea le petrecea cu frumoșii ei ochi violeți închiși,
Sarah păru să-și revină cu rapiditatea care era de așteptat.

763
 24

Muzică de primăvară

Așa că, adesea și pentru perioade lungi, băieții Cole au fost lăsați în
grija femeii Sauke. Șaman se obișnui cu mirosul de mure strivite al
Makwei-ikwa cum se obișnuise cu mirosul de om alb al mamei sale
naturale, cu figura ei întunecată, ca și cu Sarah cea blondă. Și apoi
Makwa îi deveni din ce în ce mai familiară. Dacă Sarah se dădu înapoi
de la funcția ei de mamă, Makwa acceptă ocazia oferită cu interes și
bucurie, luându-l în brațe pe băiat, fiul lui Cawso-wabeskiou și
strângându-l la căldura pieptului ei, simțind o încântare pe care n-o
mai simțise de când îl luase în brațe pe fratele ei nou-născut, Cel-Ce-
Stăpânește-Pământ. Aruncase descânt de dragoste asupra micului
băiețel alb. Uneori îi cânta:

Ni-na ni-gi-se ke-wi-ti-se-me-ne ni-na,

Ni-na ne-gi-se ke-wi-to-se-me-ne ni-na,
Wi-a-ya-ni,
Ni-na ne-gi-se ke-wi-to-se-me-ne ni-na,
Merg cu tine, fiul meu,
Merg cu tine, fiul meu,
Oriunde te vei duce,
Merg cu tine, fiul meu.

Alteori îi cânta ca să-l protejeze:

Tti-la-ye ke-wi-ta-mo-ne î-no-ki,

Tti-la-ye ke-wi-ta-mo-ne I-no-ki-i-i.
Me-ma-ko-te-si-ta
Ke-te-ma-to-me-ga.
Ke-te-na-go-yo-se Spirite, te chem azi,
Spirite, îți vorbesc acum.
Cel ce are nevoie de tine Te va preamări.

764
 Trimite-mi binecuvântarea ta.

Așa că acestea erau cântecele pe care le gângurea Șaman ținându-se

după ea ca un cățel. Alex îi urma și el morocănos, privind cum un alt
adult își pretindea dreptul la îngrijirea fratelui său. O asculta pe
Makwa, dar ea recunoștea că suspiciunea și disprețul pe care le vedea
uneori în ochii lui de copil erau o reflectare a sentimentelor pe care
Sarah Cole le avea față de ea. Nu conta prea mult pentru ea. Alex era un
copil și putea să-i câștige până la urmă încrederea. Cât despre Sarah –
de când ținea Makwa minte, Saukii avuseseră dușmani.
Ocupat cu farmacia sa, Jay Geiger îl angajase pe Nort London să are
prima parcelă a fermei sale, o sarcină grea și lungă. Nort se luptă din
aprilie până la sfârșitul lui iulie să spargă pământul pietros, un proces
și mai costisitor cu cât bolovanii întorși trebuiau lăsați să se sfărâme
încă doi sau trei ani până ce ogorul era potrivit pentru a fi arat din nou
și, în sfârșit, plantat și pentru că Nort se îmbolnăvi de râie de Illinois,
pe care o făceau cei mai mulți dintre cei care munceau la câmp deschis.
Unii credeau că solul proaspăt arat emana o miasmă care transmitea
boala la fermieri, în timp ce alții susțineau că boala se trage din
mușcăturile unor mici insecte tulburate de aratul pământului.
Afecțiunea era neplăcută, pe piele apărând mici vezicule care se
spărgeau, dând o mâncărime greu de suportat. Tratată cu sulfură,
trecea ca orice altă neplăcere, dar neglijată, evolua spre o febră fatală,
ca cea care îl omorâse pe Alexander Bledsoe, primul soț al lui Sarah.
Jay insistă ca și cele mai îndepărtate colțuri ale pământului său să
fie arate și semănate cu grijă. Conform vechilor legi evreiești, la
vremea recoltei lăsă marginile neculese, pentru săraci. Când prima
parcelă a lui Jay începu să dea recolte bune de porumb, a fost gata să
pregătească o a doua parcelă pentru cultura grâului. Dar la vremea
aceea Nort London era deja șerif și niciunul dintre coloniștii din jur nu
era dornic să lucreze pentru bani. Era un timp când chinezii-coolie nu
îndrăzneau să se desprindă din bandele de pe calea ferată, fiindcă
riscau să fie uciși, dacă se apropiau de orașe. Din când în când câte un
irlandez sau, rar, vreun italian, scăpați de la munca de sclavi, de săpare
a Canalului Illinois și Michigan, se aventurau până în Holden’s
Crossing, dar catolicii erau priviți cu suspiciune de majoritatea
populației și acești rătăciți erau repede puși pe fugă. Jay îi cunoștea din

765
vedere pe unii dintre Sauki, fiindcă ei erau săracii care profitau de
porumbul rămas pe câmpul lui. Într-un târziu, cumpără patru boi și un
plug de oțel și angajă doi războinici, Corn-Mic și Câinele-de-Piatră, să
are preria pentru el.
Indienii cunoșteau secrete pentru a tăia câmpul și a-l fărâmița,
expunând ce avea pământul mai bun, solul negru din adânc. În timp ce
munceau, cereau iertare pământului fiindcă îl tăiau și cântau cântece
ca să alunge spiritele rele. Ei știau că albii obișnuiau să are prea adânc.
Când reglară plugul pentru cultivare la adâncime mică, rădăcinile de
sub stratul arat începură să putrezească mai repede și în felul acesta
reușiră să însămânțeze doi acri și un sfert pe zi în loc de unul singur. Și
nici Corn-Mic, nici Câinele-de-Piatră nu se îmbolnăviră de râie.
Uimit și încântat, Jay încercă să împărtășească metoda lor cu toți
vecinii săi, dar nu găsi pe nimeni dornic să-l asculte.
— Asta fiindcă bastarzii ăștia ignoranți mă consideră un străin, deși
eu m-am născut în Carolina de Sud și mulți dintre ei s-au născut în
Europa, se plânse el furios lui Rob J. N-au încredere în mine. Îi urăsc pe
irlandezi, și pe evrei, și pe chinezi, și pe italieni, și Dumnezeu mai știe
pe câți alții, fiindcă au sosit în America prea târziu. Îi urăsc pe francezi
și pe mormoni din motive generale. Și îi urăsc pe indieni pentru că au
fost în America înaintea lor. Mă întreb cine dracu le place?
Rob rânji la el.
— Ei bine, Jay… se plac pe ei înșiși! Își închipuie că ei au dreptate,
fiindcă au avut înțelepciunea să sosească aici exact la momentul
potrivit.
În Holden’s Crossing, a fi plăcut era o treabă, a fi acceptat cu totul
alta. Rob J. Cole și Jay Geiger câștigaseră o acceptare morocănoasă,
fiindcă era nevoie de profesiunile lor. Pe măsură ce deveneau membre
importante ale comunității, cele două familii continuară să fie
apropiate una de alta, să se sprijine și să se stimuleze reciproc. Copiii
se familiarizară cu muzica marilor compozitori, stând în pat în fiecare
seară și ascultând muzica ce se ridica și cădea asupra lor cu toată
frumusețea și armonia instrumentelor cu coarde mânuite cu dragoste
și pasiune de tații lor.
În anul în care Șaman împlini cinci ani, boala primăverii a fost
pojarul. Armura invizibilă care îi protejase pe Rob și pe Sarah căzu, la
fel și norocul care îi păstrase neatinși. Sarah aduse boala acasă și făcu o

766
formă ușoară, la fel și Șaman. Rob J. considera că oricine făcea boala
ușor era norocos, fiindcă știa din experiență că boala nu lovea a doua
oară în viață; dar Alex făcu pojarul în forma cea mai teribilă. În timp ce
mama și fratele său erau subfebrili, el ardea. În timp ce pe ei îi mânca
ușor pielea, trupul lui era roșu și însângerat de scărpinat, încât Rob J.
trebui să-l înfășoare în frunze de varză și să-i lege mâinile pentru
propria lui protecție.
În primăvara următoare bântui scarlatina. Tribul Sauk făcu boala și
Makwa-ikwa o luă de la ei, așa că Sarah trebui să stea acasă plină de
resentimente și s-o îngrijească pe femeia indiană, în loc să călărească
alături de bărbatul ei, ca asistentă. Apoi se îmbolnăviră amândoi
băieții. De data asta, Alex făcu forma mai blândă a bolii, în timp ce
Șaman ardea, vomita, plângea de dureri de urechi și se acoperise de o
iritație atât de intensă, încât pe alocuri pielea i se cojea ca a unui șarpe.
Când boala își sfârși stagiul, Sarah deschise casa pentru aerul cald
de mai și declară că familia avea nevoie de o vacanță. Fripse o gâscă și
le dădu de știre soților Geiger că prezența lor ar fi apreciată, iar în
seara aceea muzica domni într-un loc unde nu mai fusese auzită de
săptămâni.
Copiii Geiger au fost duși la culcare pe saltele în camera băieților
Cole. Lillian Geiger se strecură în odaie să îmbrățișeze și să sărute pe
fiecare copil de noapte bună. La ușă se opri și le ură somn ușor. Alex îi
ură și el noapte bună, la fel și copiii ei, Rachel, Davey, Herm și Cubby,
care era prea tânăr ca să fie împovărat cu numele real, care era Lionel.
Ea observă că unul dintre copii nu-i răspunse.
— Noapte bună, Rob J., spuse ea. Nu primi niciun răspuns și Lillian
observă că băiatul privea drept înainte, ca pierdut în gânduri.
— Șaman? Dragul meu! După o clipă, când nu primi răspuns, bătu
tare o dată din palme. Cinci fețe se întoarseră spre ea și una nu.
În camera de alături, muzicienii interpretau duetul de Mozart, piesa
pe care o cântau cel mai bine împreună și care îi făcea să strălucească.
Rob J. a fost uimit când Lillian se opri în fața violei sale și întinse mâna,
oprind arcușul în mijlocul unei bucăți pe care el o îndrăgea în mod
special.
— Fiul tău, spuse ea. Cel mic. Nu aude.

767
 25

Copilul tăcut

Rob J., luptându-se toată viața lui să salveze oamenii de afecțiuni ce

provocau invalidități fizice sau mentale, fusese surprins de cât de tare
îl durea când pacientul era unul dintre cei dragi. Îi îndrăgea pe toți cei
pe care îi trata, chiar și pe cei pe care boala îi făcea răi, pentru că, o
dată ce îi cereau ajutorul, deveneau ai săi. Ca tânăr doctor în Scoția o
văzuse pe mama sa degradându-se și apropiindu-se de moarte și asta
fusese o lecție amară, cu totul specială, a neputinței lui ca medic. Și
acum se simțea adânc rănit de ceea ce i se întâmplase băiețelului
puternic, vânjos, dezvoltat pentru vârsta lui, care era din sămânța și
din sufletul lui.
Șaman păru uimit când tatăl său începu să bată din palme, să arunce
cărți grele pe podea în fața lui, să țipe la el.
— POȚI… SĂ AUZI… CEVA… FIULE? urla Rob J., arătându-și urechile,
dar băiețelul se holba la el descumpănit. Șaman era cu desăvârșire
surd.
— O să-i treacă? își întrebă Sarah soțul.
— Poate, spuse Rob, dar el era și mai speriat ca ea, fiindcă știa mai
multe și văzuse tragedii a căror probabilitate ea abia o întrezărea.
— Ai să faci tu cumva să-i treacă. Sarah avea în el o încredere
absolută.
Așa cum o salvase pe ea cândva, așa îl va salva acum pe copilul lor.
El nu știa cum, dar încercă. Îi turnă lui Șaman în urechi ulei cald. Îi
făcu băi fierbinți, îi aplică apoi comprese. Sarah se rugă lui Iisus. Soții
Geiger se rugară lui Iehova. Makwa-ikwa bătu din tobă și cântă pentru
zeii manitou și pentru spirite. Niciun zeu sau spirit nu dădură vreo
atenție rugăciunilor lor.

La început, Șaman era prea zăpăcit ca să fie speriat. Dar, în câteva

ore, începu să plângă și să țipe. Își clătina capul și se ținea strâns cu
mâinile de urechi. Sarah crezu că durerile teribile de urechi reveniseră,
768
dar Rob își dădu repede seama că nu era vorba de asta, fiindcă mai
văzuse așa ceva.
— Aude zgomote pe care noi nu le auzim. Le aude în cap.
Sarah păli.
— Are ceva la cap?
— Nu, nu. Îi putea spune cum se numea asta – tinitus – dar nu-i
putea explica ce provoacă aceste sunete particulare pentru Șaman.
Șaman nu se opri din plâns. Tatăl și mama sa și Makwa făcură cu
rândul de veghe lângă patul lui, strângându-l în brațe. Mai târziu Rob
avea să afle că fiul său auzea un amestec de scârțâieli, țiuituri, bubuieli
de tunet, șuierături. Totul era foarte tare și Șaman era terifiat
continuu.
Barajul intern dispăru după trei zile. Ușurarea pe care o simți
Șaman era profundă, iar liniștea recăpătată reconfortantă, dar adulții
care îl iubeau erau torturați de disperarea de pe fețișoara lui albă.
În noaptea aceea, Rob îi scrise lui Oliver Wendell Holmes în Boston,
cerându-i sfatul despre tratamentul surzeniei. Îl întrebă, de asemenea,
pe Holmes, în cazul că nu se putea face nimic pentru vindecarea
afecțiunii, să-i trimită informații despre cum se poate crește un fiu
surd.

Niciunul dintre ei nu știa cum să se poarte cu Șaman, în timp ce Rob

J. căuta o soluție medicală, Alex a fost acela care își asumă
responsabilitatea. Deși speriat și paralizat de ceea ce i se întâmplase
fratelui său, Alex se adaptă rapid. Îl luă pe Șaman de mână și nu-i mai
dădu drumul. Unde se ducea băiatul mai mare, cel mic îl urma. Când
degetele începeau să-i doară, Alex trecea de partea cealaltă a fratelui
său și schimbau mâinile. Șaman se obișnui repede cu siguranța oferită
de strângerea de mână transpirată și adesea murdară a lui Bigger.
Alex îl supraveghea de aproape.
— Mai vrea, remarca el la masă, luând farfuria goală a lui Șaman și
întinzând-o mamei sale ca să fie reumplută.
Sarah își privea cei doi fii, observând cum sufereau, fiecare în felul
său. Șaman înceta să mai vorbească și Alex i se alătura în tăcerea lui,
vorbind puțin sau deloc, comunicând cu Șaman printr-o serie de
gesturi exagerate, în timp ce se priveau unul pe altul în ochi cu
intensitate.

769
 Ea se tortura pe sine cu tot felul de situații imaginare în care Șaman
înfrunta pericole teribile din cauză că nu putea auzi strigătele ei
îngrozite de avertisment. Îi obligă pe băieți să nu se depărteze de casă.
Ei se plictiseau și se așezau pe pământ, jucând jocuri stupide cu nuci și
pietricele, desenând cu bățul în praf. Incredibil, uneori ea îi auzea
râzând. Neputând să-și audă propria voce, Șaman nu putea vorbi clar,
așa că trebuia să-l oblige să repete ce îngăima, dar el nu-i înțelegea.
Începu să mormăie în loc să vorbească. Când Alex devenea exasperat,
uita realitatea.
— Ce-i? striga el. Ce, Șaman? Apoi își amintea de surzenie și se
întorcea la gesturi.
Dezvoltă un obicei nesuferit de a mormăi ca Șaman, ca să
accentueze ceva ce încerca să explice cu mâinile. Sarah nu putea
suporta sunetul mormăielilor, care îi făcea pe fiii ei să semene cu două
mici animale.
Căpătă și ea un obicei prost, testând prea des surditatea lui Șaman,
apropiindu-se pe la spate de ei și bătând din palme, pocnind din degete
sau chemându-i pe nume. În casă, dacă bătea din picioare, vibrațiile
podelei îl făceau pe Șaman să întoarcă și el capul. Dar, de fiecare dată,
doar privirea lui Alex se ridica la întreruperile ei.
Fusese o mamă prezentă doar din când în când, alegând să
călărească împreună cu Rob J. la fiecare ocazie în loc să stea să aibă
grijă de copiii ei. Recunoștea în sinea sa că soțul ei era cea mai
importantă persoană din viața ei, la fel cum recunoștea că medicina
era prioritatea numărul unu în viața lui, chiar mai importantă decât
dragostea lui pentru ea; asta era realitatea. Nu simțise niciodată
pentru Alexander Bledsoe sau pentru alt bărbat ce simțea pentru Rob
J. Cole. Acum, când unul dintre fiii ei era amenințat, își întoarse
dragostea către copii cu toată forța, dar era prea târziu. Alex n-ar fi
cedat nicio parte din autoritatea asupra fratelui său, iar Șaman se
obișnuise să depindă de Makwa-ikwa.
Makwa nu descuraja această dependență; îl lua pe Șaman în
hedonoso-te pentru lungi perioade de timp și îi supraveghea fiecare
mișcare. Odată, Sarah o văzu alergând spre locul unde băieții trecuseră
apa pe un buștean și aplecându-se să ia într-un vas mic din pământul
ud de pe fundul râului, de parcă ar fi colectat relicvele unui sfânt. Sarah
avea impresia că femeia era o vrăjitoare care încercase să-i răpească

770
bărbatului ei partea la care acesta ținea cel mai mult, iar acum încerca
să-i răpească și fiul. Știa că Makwa făcea vrăji, cânta, se deda la
ritualuri sălbatice al căror simplu gând îi ridica părul măciucă lui
Sarah, dar nu îndrăznea să obiecteze. Oricât de disperat ar fi dorit ca
cineva – oricine, orice – să-i aducă vindecare fiului său, nu se putea
abține să nu simtă o indignare justificată, să nu dorească o afirmare a
singurei credințe adevărate, când zi după zi trecea și nonsensurile
păgâne ale indiencei nu aduceau nicio îmbunătățire în starea fiului ei.
Noaptea, Sarah zăcea trează, torturată de gândul la surdo-muții pe
care îi cunoscuse, amintindu-și în mod particular de o femeie slabă la
minte pe care ea și prietenele ei o urmăriseră pe străzi, în satul lor din
Virginia, batjocorind-o pe biata ființă pentru obezitatea și surditatea ei.
Bessie o chema, Bessie Turner. Aruncau cu bețe și pietre, prăpădindu-
se de râs când Bessie răspundea la insultele fizice, după ce ignorase
insultele oribile pe care i le strigaseră. Se întreba dacă și pe Șaman îl
vor urmări pe străzi copii plini de cruzime.

Încet își făcu loc în mintea ei realitatea că Rob – chiar Rob! — nu

știa cum să-l ajute pe Șaman. El se trezea în fiecare dimineață și pleca
pe cal la vizitele sale, absorbit de suferințele altora. De fapt, nu își
abandona familia. Dar ei așa i se părea uneori, fiindcă ea rămânea cu
fiii ei zi de zi, asistând la lupta lor.
Soții Geiger, vrând să-i susțină, le făcură mai multe invitații pentru
seri ca cele pe care cele două familii le pe trecuseră adesea, dar Rob J.
refuză. Nu mai cânta la viola da gamba; lui Sarah i se părea că el nu mai
suporta să cânte muzica pe care Șaman n-o putea auzi.
Ea se aruncă în munca la fermă, cu toată energia. Alden Kimball îi
săpă de două ori un nou lot și ea își plantă cea mai ambițioasă grădină
de legume. Prospectă malul râului pe mile întregi ca să găsească crini
galbeni de zi și să-i transplanteze în fața casei. Îi ajută pe Alden și pe
Luna să mâne oile în grupuri mici până pe o stâncă, de unde le obligau
să sară în mijlocul râului și apoi le mânau înot spre țărm, curățindu-le
astfel primăvara; Alden a fost surprins neplăcut de faptul că ea îi ceru
momițele, delicatesa lui favorită. Sarah le curăță de pielițe, întrebându-
se dacă la fel arătau și glandele unui bărbat sub pielea cutată a
scrotului. Apoi tăie micile sfere moi în jumătăți și le prăji în untură cu

771
ceapă și felii de ciuperci. Alden mâncă porția lui cu poftă, declară că
fusese a-ntâia și nu mai bombăni.
Ea aproape că se simți încântată.
Rob J. veni acasă într-o zi și îi spuse că se sfătuise cu Tobias Barr în
legătură cu Șaman.
— Recent s-a înființat în Jacksonville o școală pentru surzi, dar Barr
nu știe prea multe despre ea. Aș putea să mă duc până acolo să mă
interesez. Dar… Șaman e încă atât de mic.
— Jacksonville e la o sută cincizeci de mile depărtare. Abia dacă o
să-l mai vedem din când în când.
El îi mai spuse că doctorii din Rock Island își mărturisiseră
ignoranța asupra tratamentului unui copil surd. De fapt, cu câțiva ani
în urmă, chiar el întâlnise un caz cu o fetiță de opt ani și fratele ei de
șase ani. În cele din urmă, copiii fuseseră trimiși pe cheltuiala statului
în azilul Illinois din Springfield.
— Rob J., spuse ea. Prin fereastra deschisă veni mormăitul gutural al
fiilor ei, un sunet de nebuni și ea avu brusc în minte imaginea ochilor
goi ai lui Bessie Turner. Să trimiți un copil surd să fie închis cu
nebunii… asta e o ticăloșie. Gândul la așa ceva o înfioră, ca de obicei.
Crezi, șopti ea, că Șaman e pedepsit pentru păcatele mele?
El o luă în brațe și ea se lipi de el, căutând să soarbă putere din
puterea lui, ca întotdeauna.
— Nu, răspunse el. O ținu în brațe multă vreme. O, Sarah a mea. Nici
să nu te gândești la asta.
Dar nu-i spuse ce ar trebui să facă.

Într-o dimineață, când cei doi băieți stăteau în fața hedonoso-teului,

cojind bețe de salcie împreună cu Micul-Câine și Femeia-Pasăre,
pentru ca Makwa să le fiarbă și să-și prepare doctoria, un indian ciudat
apăru pe un cal scheletic din pădurea de pe malul râului. Era o apariție
de Sioux, trecut de vârsta tinereții, la fel de slab ca și calul său, la fel de
roșu și tăbăcit la piele. Avea picioarele desculțe și murdare. Purta
jambiere și șorț din piele de căprioară și o bucată zdrențuită de piele
de bizon în jurul umerilor, ca pe un șal, strânsă pe mijloc cu o fâșie de
cârpă înnodată. Pletele cărunte erau neîngrijite, cu cozi scurte la spate
și pe lângă urechi, legate cu fâșii subțiri de piele.

772
 Cu câțiva ani mai devreme, un Sioux ar fi fost întâmpinat de Sauki cu
arma în mână, dar acum știau și unii și alții că sunt înconjurați de un
inamic comun și, când călărețul o salută cu semnul folosit de triburile
preriei ce nu aveau aceeași limbă, Makwa îi întoarse salutul cu
degetele.
Ghici că el trebuie să fi călărit prin Wisconsin, urmând fâșia de
pădure de pe malul lui Masesibowi. Semnele lui îi spuseră că el venea
cu intenții pașnice și că urmase drumul spre apus către Cele Șapte
Națiuni. Îi ceru de mâncare.
Cei patru copii erau fascinați. Chicoteau și mimau gestul mâncatului
cu mânuțele lor mici.
El era un Sioux, așa că ea nu-i putea da absolut nimic. El schimbă un
colac de frânghie uzată pe o farfurie cu friptură de veveriță și o bucată
mare de prăjitură de porumb și o traistă mică de fasole uscată pentru
cal. Friptura era rece, dar el descălecă și o mâncă, vizibil înfometat.
El văzu toba de apă și întrebă dacă ea era vraci și a fost vizibil
neliniștit când ea îi răspunse afirmativ. Nu-și oferiră unul altuia
onoarea de a-și împărtăși numele. În timp ce mânca, ea îl avertiză să
nu vâneze oi, căci oamenii albi îl vor ucide, iar el se urcă pe calul slab și
dispăru din vedere.
Copiii încă se mai jucau cu degetele, făcând semne ce nu însemnau
nimic, cu excepția lui Alex, care făcu semnul mâncatului. Ea rupse o
bucată din prăjitura de porumb și i-o dădu, apoi le arătă celorlalți cum
să facă semnul, răsplătindu-i cu bucăți de prăjitură când reușeau.
Limbajul intertribal era ceva ce copiii Sauki trebuiau să învețe, așa că
le arătă semnul pentru salcie, incluzându-i și pe băieții albi în lecție,
până ce observă că Șaman prindea semnele foarte repede și a fost
izbită de un gând atrăgător, care o făcu să se concentreze asupra lui
mai mult decât asupra celorlalți.
În afară de mâncat și salcie, îi învăță semnele pentru față, băiat,
spălat și îmbrăcat. Era destul pentru prima zi, gândi ea, dar îi puse să
exerseze o dată și încă o dată, ca pe un nou joc, până ce copiii știură
semnele perfect.
În după-amiaza aceea, când Rob J. veni acasă, ea duse copiii la el și
demonstrară ce învățaseră.

773
 Rob J. își privi gânditor fiul surd. Văzu că ochii Makwei străluceau
de bucurie și îi lăudă pe toți și mulțumi Makwei, care promise să-i mai
învețe și alte semne.
— La ce bun toate astea? îl întrebă Sarah supărată când rămăseseră
singuri. De ce am vrea ca fiul nostru să vorbească prin semne când
doar o ceată de indieni îl poate înțelege?
— E un limbaj prin semne ca cel pentru surzi, spuse gânditor Rob J.
Inventat de francezi, cred. Când am fost la școala de medicină, am
văzut cu ochii mei doi surzi conversând cu mâinile la fel de ușor cum o
facem noi cu vocile. Dacă trimit după o carte cu semnele astea, putem
învăța cu el și astfel vom putea vorbi cu Șaman și el va putea vorbi cu
noi.
Șovăind, ea căzu de acord că merita încercarea. Între timp, Rob J.
spuse că nu-i va face rău băiatului să învețe semnele indiene.

O scrisoare lungă veni de la Oliver Wendell Holmes. Cu seriozitatea

lui tipică, acesta căutase în literatura de specialitate la biblioteca Școlii
medicale Harvard și interogase mai multe autorități în materie, dându-
le detaliile trimise de Rob J. în legătură cu cazul lui Șaman.
Nu le oferea decât prea puțină speranță în ceea ce privea
reversibilitatea stării lui Șaman.
„Uneori”, scria el, „auzul va reveni la un pacient cu surditate
completă consecutivă unor boli ca pojarul, scarlatina sau meningita.
Dar adesea, infecția masivă din cursul bolii creează cicatrice în
țesuturi, distrugând procese delicate și sensibile care nu mai pot fi
restaurate după vindecare.
Îmi scrii că ai examinat ambele canale auditive externe vizual, cu un
speculum, și te felicit pentru ingeniozitatea de a lumina interiorul
urechii cu o lumânare focalizată cu ajutorul unei oglinzi. Aproape sigur
că afecțiunea e mai profundă față de cât ai putut tu examina. Noi doi
am făcut disecții și cunoaștem delicatețea și complexitatea urechii
medii și interne. Dacă problemele lui Robert cel mic țin de timpane, de
oscioarele urechii medii, ciocanul, nicovala sau scărița sau de cohlee,
cu siguranță că nu vom ști niciodată. Ceea ce știm, dragul meu prieten,
e că, dacă fiul tău e încă surd la vremea când citești scrisoarea aceasta,
probabil că va fi surd întreaga lui viață.

774
 Problema ce trebuie dezbătută în aceste condiții e cum e cel mai
bine să-l crești.”
Holmes se consultase cu dr. Samuel G. Howe din Boston, care
lucrase cu doi elevi surzi, muți și orbi, învățându-i să comunice unul cu
altul și să pipăie alfabetul cu degetele. Cu trei ani în urmă, dr. Howe
făcuse turul Europei și văzuse copii surzi care erau învățați să
vorbească eficient și clar.
„Dar nicio școală din America nu-i învață pe copii să vorbească”,
scria Holmes, „în schimb, îi instruiesc pe toți elevii în limbajul
semnelor. Dacă fiul tău va învăța limbajul semnelor, nu va putea
comunica decât cu persoane surde. Dacă poate învăța să vorbească și,
citind buzele celorlalți, să înțeleagă ce i se spune, nu va exista niciun
motiv ca el să nu poată trăi o viață normală printre oameni, în
societate.
De aceea, dr. Howe recomandă ca fiul tău să fie ținut acasă și educat
de tine și eu mă alătur acestei recomandări.”
Cei consultați îl avizau că, dacă Șaman nu învăța să vorbească, avea
să devină mut prin nefolosirea organelor vorbirii. Dar Holmes îl
avertiza că, dacă vroiau să reușească să-l învețe să vorbească, nimeni
din familia Cole nu trebuia să folosească semne formale față de tânărul
Robert și nici nu trebuiau să accepte vreodată vreun semn de la el.

775
 26

Legarea

La început, Makwa-ikwa nu înțelese când Cawso-wabeskiou îi ceru

să înceteze să-i mai învețe pe copii semnele națiunilor. Dar Rob J. îi
explică de ce semnele erau o procedură proastă pentru Șaman. Băiatul
învățase deja nouăsprezece semne. Știa cum să indice foamea, cum să
ceară apă, cum să exprime frigul, căldura, boala, sănătatea, aprecierea
sau neplăcerea, putea să răspundă la un semn de rămas-bun, să descrie
mărimea, să comenteze asupra înțelepciunii sau prostiei. Pentru
ceilalți copii limbajul indian al semnelor era un joc nou. Pentru Șaman,
căruia îi fusese tăiată comunicarea în cel mai neașteptat mod, era
reînnoirea contactului cu lumea.
Degetele lui continuară să vorbească.
Rob J. le interzise celorlalți să participe, dar erau doar niște copii și,
când Șaman făcea un semn, uneori impulsul de a-i răspunde era
irezistibil.
După ce a fost de mai multe ori martorul unor astfel de încercări de
a comunica prin semne, Rob J. desfășură un sul de pânză moale pe care
Sarah îl făcuse pentru bandaje. Îi împreună lui Șaman încheieturile
mâinilor și i le legă împreună în jurul mijlocului.
Șaman țipă și plânse.
— Îți tratezi fiul… ca pe un animal, șopti Sarah.
— S-ar putea să fie deja prea târziu pentru el. Asta ar putea fi
singura lui șansă. Rob luă mâinile soției sale într-ale lui și încercă s-o
aline. Dar nicio rugăminte nu-i putu schimba hotărârea și mâinile fiului
său rămaseră legate, ca și cum copilul ar fi fost un mic prizonier.

Alex își amintea cum se simțise când avusese pojarul acela cumplit
și Rob J. îi legase mâinile ca să nu se mai scarpine. Acum uitase că
trupul îi sângera și își amintea doar mâncărimea teribilă și teroarea de
a fi legat. La prima ocazie, găsi o secure în magazie și tăie legăturile
fratelui său.
776
 Când Rob J. îl pedepsi să nu iasă din casă, Alex nu-l ascultă. Luă un
cuțit din bucătărie și ieși afară și îl eliberă din nou pe Șaman, apoi își
luă fratele de mână și îl trase după el.
Era miezul zilei când absența lor a fost observată și toată lumea de
la fermă porni în căutarea lor, răspândindu-se peste tot prin pădure, în
prerie, de-a lungul malurilor râului, chemând numele pe care numai
unul dintre băieți îl putea auzi. Nimeni nu menționă râul, dar în
primăvara aceea doi francezi din Nauwoo se aflaseră într-o canoe care
se răsturnase într-o bulboană. Amândoi bărbații se înecaseră, iar acum
amenințarea râului era extrem de vie în mințile tuturor.
Nu găsiră nici urmă de băieți până când, la lăsarea întunericului, Jay
Geiger își făcu apariția călare la casa Cole, cu Șaman în fața lui, în șa, și
cu Alex în spate. Îi spuse lui Rob J. că îi găsise în mijlocul câmpului său
de porumb, stând pe pământ între rânduri și ținându-se încă de mână,
plânși amândoi.
— Dacă nu treceam pe acolo să smulg buruieni, ar sta și acum acolo,
spuse Jay.
Rob J. așteptă până ce dârele de lacrimi de pe fețe au fost spălate și
băieții, hrăniți. Apoi îl luă pe Alex afară, pe poteca din fața casei.
Curentul făcea apa să cânte peste pietrele de lângă mal, iar noaptea
neagră se reflecta în unde. Broaștele săreau și orăcăiau, atingând din
când în când suprafața apei. Undeva, deasupra, un cocor țipă și se lăsă
spre râu, aterizând cu finețea unei corăbii.
— Știi de ce te-am adus aici?
— Ca să mă bați.
— Nu te-am bătut niciodată, nu-i așa? N-am de gând să încep acum.
Nu, vreau să mă sfătuiesc cu tine.
Ochii băiatului îl priviră alarmați, nesiguri dacă sfătuitul era mai
bun ca bătaia.
— Cum adică?
— Știi ce înseamnă un troc?
Alex dădu din cap.
— Sigur. Am făcut troc cu multe lucruri, de mai multe ori.
— Ei, bine, vreau să fac un troc de idei cu tine. Despre fratele tău.
Șaman e norocos că are un frate mai mare, așa ca tine, unul care are
grijă de el. Eu și mama ta… suntem mândri de tine. Îți mulțumim.
— … Ești rău cu el, Pa, când îi legi mâinile și toate celelalte.

777
 — Alex, dacă mai continui să-ți faci semne cu el, nu va mai putea să
vorbească. În curând nu-și va mai aduce aminte cum s-o facă și n-o să-i
mai auzi niciodată vocea. Niciodată. Mă crezi?
Ochii băiatului erau mari, încărcați de îngrijorare. Dădu din cap.
— Vreau să-i lași mâinile legate. Te rog să nu mai folosești semnele
cu el niciodată. Când vorbești cu el, întâi arată la gura ta, astfel încât el
să se uite la ea. Apoi vorbește încet și clar. Repetă ce îi spui, ca să
înceapă să-ți citească buzele. Rob J. îl privi în ochi. Înțelegi, fiule? O să
ne ajuți să-l învățăm să vorbească?
Alex încuviință din cap. Rob J. îl trase spre el și îl strânse la piept.
Mirosea ca orice băiat de zece ani care a stat toată ziua în lanul de
porumb, transpirând și plângând. De îndată ce aveau să ajungă acasă,
avea să-l ajute să care apă pentru baie.
— Te iubesc, Alex.
— … Și eu, Pa, șopti Alex.

Fiecare primi același mesaj.

Captează-i atenția lui Șaman. Arată la buze. Vorbește-i clar și rar.
Vorbește ochilor lui, în loc de urechi.
Dimineața, de îndată ce se sculară, Rob J. legă mâinile fiului său. La
masă, Alex îl dezlega ca să poată mânca. Apoi lega din nou mâinile
fratelui lui. Alex avu grijă ca niciunul dintre ceilalți copii să nu mai
folosească semne.
Dar privirea lui Șaman deveni din ce în ce mai hăituită pe fața trasă
și închisă către ei. Nu putea înțelege. Și nu vorbi deloc.

Dacă Rob J. ar fi auzit de un altul care își ține fiul cu mâinile legate,
ar fi făcut totul pentru a salva copilul. Cruzimea nu era unul din
talentele sale și vedea efectele suferinței lui Șaman asupra celorlalți
din casă. Era o evadare pentru el să-și ia trusa și să plece la vizitele
medicale.
Lumea din afara fermei mergea înainte, neafectată de problemele de
la ferma Cole. Alte trei familii construiau case cu schelet de lemn ca să
înlocuiască bordeiele de lut din Holden’s Crossing în vara aceea. Se
manifestă un interes crescut pentru construirea unei școli și angajarea
unui profesor și atât Rob J., cât și Jay Geiger sprijiniră ideea din plin.
Fiecare își învăța copiii acasă, uneori ținându-și locul unul altuia în caz

778
de urgență, dar erau de acord că ar fi mai bine pentru copii să meargă
regulat la o școală. Când Rob se opri la farmacie, Jay explodă cu vești
noi. Pianul Babcock al lui Lillian fusese în sfârșit trimis. Ambalat în
Colombus, fusese purtat mai mult de o mie de mile cu pluta și cu
vaporul pe râu.
— În josul râului Scioto până la Ohio, apoi pe Ohio până la
Mississippi și în susul lui Mississippi, până la docurile companiei Great
Southern Transport din Rock Island, unde așteaptă acum căruța și boii
mei!
Alden Kimball îl rugă pe Rob să-l trateze pe unul dintre prietenii săi
care căzuse bolnav în orașul mormon abandonat, Nauvoo.
Alden veni cu el ca ghid. Cumpărară o călătorie pentru ei și caii lor
pe bac, coborând în cel mai ușor mod pe râu. Nauvoo era un oraș
fantomatic, aproape complet părăsit, o împletitură de străzi largi pe un
ponton drăguț, pe malul râului, cu case mari, frumoase și, în mijloc,
ruinele de piatră ale unui mare templu ce arăta de parcă ar fi fost
construit de regele Solomon. Numai o mână de mormoni mai locuia
acolo, îi spuse Alden, bătrâni și rebeli care o rupseseră cu conducerea
când Sfinții Zilei de Apoi se mutaseră la Utah. Era un loc care atrăgea
gânditorii independenți; un colț al orașului fusese închiriat unei mici
colonii de francezi care se autodenumeau „icarieni” și trăiau în stil
cooperatist. Alden îl conduse pe Rob J. chiar prin cartierul francez, de
neclintit în rectitudinea cu care stătea în șa, îndreptându-se în cele din
urmă spre o casă de cărămidă roșie uzată, așezată în mijlocul unei
pajiști frumoase.
O femeie între două vârste, cu o față gravă, răspunse la bătaia lor în
ușă și dădu din cap drept salut. Înclină capul și spre Rob J. când Alden
o prezentă ca doamna Bidamon. Cam zece oameni stăteau pe jos sau în
picioare în salon. Dar doamna Bidamon îl conduse pe Rob în sus pe
scări, unde un corp umflat al unui băiat de șaisprezece ani zăcea
cuprins de pojar. Nu era un caz sever. Rob îi dădu mamei copilului
semințe de muștar și o instrui cum să amestece făina obținută din ele
în apa de baie a băiatului și un pachet de flori uscate de soc pentru
ceai.
— Nu cred c-o să mai aveți nevoie de mine, îi spuse. Dar să trimiteți
după mine imediat dacă vedeți că face infecție în urechi.

779
 Ea îl urmă în jos pe scări și probabil că spuse o vorbă de încurajare
celor din salon. Când Rob J. înaintă spre ușă, ei îl așteptară cu daruri,
un vas cu miere, trei borcane de conserve, o sticlă de vin. Și o bâlbâială
de mulțumire. Afară, Rob stătu în fața lui Alden cu brațele încărcate,
nevenindu-i să creadă.
— Îți sunt recunoscători că l-ai tratat pe băiat, spuse Alden. Doamna
Bidamon e văduva lui Joseph Smith, Profetul Sfinților Zilei de Apoi, cel
care a fondat religia. Băiatul e fiul lui, se numește tot Joseph Smith. Ei
cred că și tânărul e un profet.
În timp ce se depărtau călare, Alden privi orașul Nauvoo și oftă.
— Era un loc bun în care să trăiești. Totul s-a prăbușit din cauză că
Joseph Smith nu-și putea ține scula în pantaloni. El și poligamia lui. Le
spunea neveste spirituale. Nu era nimic spiritual la mijloc, pur și
simplu îi plăcea să reguleze.
Rob J. știa că Sfinții fuseseră alungați din Ohio, Missouri și, în final, și
din Illinois, pentru că zvonurile despre mariajele lor multiple
scandalizaseră populația locului. Nu-l supărase niciodată pe Alden cu
întrebările despre viața lui anterioară, dar acum nu se putu abține.
— Ai avut și tu mai mult de o soție?
— Trei. Când am rupt-o cu Biserica, au fost împărțite și ele între
ceilalți Sfinți, împreună cu copiii lor.
Rob nu îndrăzni să întrebe câți copii. Dar un demon îi împinse limba
să mai pună o întrebare.
— Asta te-a deranjat? Alden se gândi puțin, apoi scuipă.
— Varietatea era foarte interesantă, n-o să neg asta. Dar fără ea,
pacea e minunată, spuse el.

În săptămâna aceea, Rob trecu de la tratarea unui tânăr profet la cea

a unui bătrân congresman. A fost chemat la Rock Island să-l examineze
pe reprezentantul Statelor Unite, Samuel T. Singleton, care fusese lovit
de boală când se întorcea în Illinois de la Washington.
Când intră în casa lui Singleton, Thomas Beckermann tocmai ieșea;
Beckermann îi spuse că Tobias Barr îl examinase și el pe congresman.
— Are nevoie de o grămadă de opinii medicale, nu-i așa? spuse
Beckermann acru.
Asta indica dimensiunea fricii lui Samuel Singleton și, pe măsură ce
îl examina pe congresman, Rob J. realiză că frica era justificată.

780
Singleton avea șaptezeci și nouă de ani, un om scund, aproape în
întregime chel, cu carne fleșcăită și un stomac imens, proeminent. Rob
J. ascultă cum inima lui șuiera și pocnea, luptându-se să bată.
Luă mâinile bătrânului într-ale sale și îl privi în ochi pe Cavalerul
Negru.
Asistentul lui Singleton, un bărbat pe nume Stephen Hume, și
secretarul său, Billy Rogers, stăteau la picioarele patului.
— Am stat la Washington tot anul. Are cuvântări de pregătit.
Impozite de reglat. Le-a încurcat al naibii pe toate, Doc, spuse acuzator
Hume, de parcă Rob J. era vinovat de indispoziția lui Singleton. Hume
era un nume scoțian, dar Rob J. nu încercă să se apropie mai mult de el.
— Trebuie să stați în pat, îi spuse de-a dreptul lui Singleton. Lăsați
conferințele și impozitele. Treceți la regim. Nu mai beți alcool.
Rogers ridică privirea.
— Ceilalți doctori nu ne-au spus același lucru. Dr. Barr a zis că
oricine ar fi slăbit după o călătorie de la Washington. Celălalt tip din
orașul vostru, dr. Beckermann, a fost de acord cu Barr, a zis că are
nevoie de mâncare gătită și aer de prerie.
— Am crezut că ar fi o idee bună să chemăm pe mai mulți dintre voi,
spuse Hume, în caz că există diferențe de opinie. Ceea ce s-a și
întâmplat, nu-i așa? Ceilalți doctori nu sunt de acord cu tine, doi la unu.
— Democratic. Dar aici nu suntem la alegeri. Rob J. se întoarse spre
Singleton. Dacă ții la viața dumitale, sper să faci ce ți-am spus.
Ochii reci ai bătrânului părură amuzați.
— Ești prieten cu senatorul Holden. Ești complice cu el în mai multe
aventuri, dacă nu mă înșel.
Hume chicoti.
— Nick așteaptă cam nerăbdător să se retragă congresmanul.
— Sunt doctor. Nu dau doi bani pe politică. Dumneata ai trimis după
mine, domnule congresman.
Singleton dădu din cap și le aruncă o privire cu înțeles celorlalți doi.
Billy Rogers îl conduse pe Rob afară din cameră. Când încercă să-i
arate acestuia gravitatea stării lui Singleton, obținu o încuviințare de
secretar și fraza unsuroasă de mulțumire a unui politician. Rogers plăti
consultația de parcă ar fi dat bacșiș unui băiat de la grajduri și îl
împinse ușor și repede spre ușa de la ieșire.

781
 Două ore mai târziu, călărind pe Vicky de-a lungul Străzii Principale
din Holden’s Crossing, văzu că sistemul de spionaj al lui Nick Holden
era la lucru. Nick aștepta în pragul magazinului Haskin’s, cu scaunul
lipit de perete și o cizmă pe rama ușii. Când îl zări pe Rob J., îl chemă
prin gesturi spre postul de observație.
Îl conduse repede în camera din spate a magazinului și nu încercă
să-și ascundă nerăbdarea.
— Ei, bine?
— Ei, bine, ce?
— Știu că tocmai ai ieșit de la Samuel Singleton.
— Nu discut despre pacienții mei decât cu ei înșiși. Sau, uneori, cu
cei apropiați lor. Ești cumva unul din apropiații lui Singleton?
Holden zâmbi.
— Mi-e foarte drag.
— N-ajunge să-ți fie drag, Nick.
— Nu te juca, Rob J. Vreau să știu un singur lucru. Va fi nevoit să se
retragă?
— Dacă vrei să știi, întreabă-l pe el.
— Isuse Christoase, se supără Nick.
Rob J. ocoli cu grijă o cursă de șoareci și ieși din magazie. Furia lui
Nick îl urmă cu mirosul de harnașamente de piele și de cartofi încolțiți.
— Necazul cu tine, Cole, e că ești prea prost ca să-ți dai seama cine-
ți sunt prietenii adevărați!
Probabil că la sfârșitul zilei Haskins are probleme cu strânsul
brânzei de pe jos, cu lipitul unui butoi spart și alte lucruri din astea. În
plus, șoarecii își făceau de cap cu marfa în timpul nopții, se gândi el
ieșind din magazin; și n-aveai cum să scapi de șoareci când locuința ți-
e atât de aproape de prerie.
Patru zile mai târziu, Samuel T. Singleton stătea la masă cu doi aleși
din Rock Island și alții trei din Davenport, Towa, explicându-le poziția
asupra taxelor, a Companiei Feroviare Chicago și Rock Island, care își
propusese să construiască un pod de cale ferată peste Mississippi între
cele două orașe. Tocmai discuta despre drepturile la drum când scoase
un mic oftat, ca de exasperare, și căzu pe locul unde stătea. Până când a
fost chemat dr. Tobias și sosi la saloon, toată lumea din împrejurimi
aflase că Samuel Singleton a murit.

782
 Guvernatorului îi trebui o săptămână ca să numească un succesor.
Imediat după înmormântare, Nick Holden plecă la Springfield, să
încerce să forțeze numirea. Rob își putea imagina lupta în care se
angajase acesta și cu siguranță că se cheltuia efort și din partea
prietenului de băutură al lui Nick, guvernatorul, născut în Kentucky.
Dar se vede că organizația lui Singleton avea și ea prietenii de pahar,
căci guvernatorul îl numi pe ajutorul lui Singleton, Stephen Hume,
pentru cele optsprezece luni de mandat care mai rămăseseră.
— Șansa lui Nick s-a cam fumat, observă Jay Geiger.
De acum și până la sfârșitul mandatului, Hume o să-și facă loc. Va
candida data viitoare ca fost congresman și lui Nick îi va fi aproape
imposibil să-l învingă.
Lui Rob J. nu-i păsa. Era împovărat de problemele dintre pereții
casei sale.
După două săptămâni încetă să mai lege mâinile fiului său. Șaman
nu mai încercă se facă semne, dar nici nu vorbi. Era ceva mort și
cenușiu în ochii băiețelului. Îl îmbrățișau și îl sărutau tot timpul, dar
copilul nu era alinat decât momentan. Rob se simțea neajutorat și plin
de îndoieli de câte ori își privea copilul.
În acest timp, toți ceilalți îi urmau instrucțiunile, de parcă el ar fi
fost infailibil în tratamentul surzeniei. Când vorbeau cu Șaman, rosteau
cuvintele rar și distinct, arătându-și gurile cu degetul și încurajându-l
să le citească buzele.
Makwa-ikwa a fost cea care s-a gândit la un nou mod de a aborda
problema. Îi povesti lui Rob cum fuseseră învățate ea și celelalte fete să
vorbească englezește atât de repede la Școala evanghelică pentru fete
indiene: nu li se dăduse nimic de mâncare la masă până nu cerură în
engleză.
Sarah explodă de furie când Rob îi expuse opțiunea.
— N-a fost destul că l-ai legat ca pe un sclav! Acum vrei să-l și
înfometezi!
Dar Rob J. n-avea prea multe variante de încercat și începea să simtă
disperarea. Vorbi lung și serios cu Alex, care a fost de acord să
coopereze și îi ceru soției sale să pregătească ceva deosebit. Șaman
avea o pasiune pentru gustul dulce-acrișor, așa că Sarah găti pui cu
mere și plăcintă fierbinte de rubarbă ca desert.

783
 În seara aceea, când familia se așeză la masă și ea aduse primul fel,
totul se derulă aproape la fel ca până atunci.
Rob ridică grijuliu capacul de pe oala aburindă și lăsă mirosul
apetisant de pui, mere și legume să se răspândească deasupra mesei.
O servi întâi pe Sarah, apoi pe Alex. Dădu din mână până obținu
atenția lui Șaman, apoi arătă spre gură.
— Pui, spuse el, ridicând oala aburindă. Mere.
Șaman se holbă la el în tăcere.
Rob J. își puse mâncare în propria farfurie și se așeză.
Șaman îi privi pe părinții și pe fratele lui mâncând cu poftă și ridică
propria lui farfurie goală, mormăind neliniștit.
Rob arătă din nou la gură și ridică lingura de servit.
— Pui.
Șaman întinse farfuria.
— Pui, zise din nou Rob J. când fiul lui rămase tăcut, puse lingura la
loc în oală și începu din nou să mănânce.
Șaman începu să se smiorcăie. Privi spre mama sa care, forțându-se
să mănânce, terminase ce avea în farfurie. Ea arătă spre gură și apoi îi
întinse farfuria lui Rob J.
— Pui, te rog, spuse, și el o servi.
Alex ceru și el a doua porție și o primi. Șaman stătu și tremură de
supărare, cu fața frământată de acest nou asalt, de această nouă
teroare, de privarea de hrană.
Puiul cu mere o dată mâncat, farfuriile au fost strânse și Sarah
aduse desertul fierbinte din cuptor și o cană mare cu lapte. Sarah era
mândră de plăcinta ei cu rubarbă, cu un strat gros de zahăr lăsat să se
topească deasupra și să se amestece cu sucul picant de rubarbă, pentru
a forma un strat de caramel care îmbia către plăcerea ascunsă sub
crustă.
— Plăcintă, spuse Rob și cuvântul a fost repetat de Sarah și Alex.
— Plăcintă, îi spuse el lui Șaman.
Nu a avut niciun efect. Simți că i se frânge inima. Nu putea, la urma
urmei, să-și lase fiul să moară de foame, își spuse în sinea lui; mai bine
un copil mut decât unul mort.
Morocănos, își tăie o bucată de plăcintă.
— Plăcintă!

784
 A fost un urlet de răzbunare, un răcnet împotriva tuturor
nedreptăților din lume. Vocea era familiară și mult iubită, o voce pe
care n-o mai auzise de atâta timp! Totuși, rămase un moment ca
prostit, încercând să se asigure că nu era Alex, cel care strigase.
— Plăcintă! Plăcintă! Plăcintă! țipă Șaman. PLĂCINTĂ!
Trupușorul mic se cutremura de furie și frustrare. Fața lui Șaman
era udă de lacrimi. Se smulse de la încercarea mamei lui de a-i șterge
nasul.
Politețurile nu mai contau în clipa aceea. Rob J. se gândi că „te rog”
și mulțumesc” aveau să vină mai târziu. Arătă spre propria gură.
— Da, îi spuse fiului său, dând din cap și tăind o bucată uriașă în
același timp. Da, Șaman! Plăcintă.

785
 27

Politică

Bucata de pământ plată, acoperită cu iarbă înaltă de la sud de ferma

lui Jay Geiger, fusese cumpărată de la guvern de un imigrant suedez pe
nume August Lund. Lund petrecuse trei ani spărgând solul gros, uscat,
dar în primăvara celui de-al patrulea an nevasta lui se îmbolnăvise și
murise repede de holeră, iar moartea ei otrăvise locul pentru el și îi
întunecase sufletul. Jay cumpărase de la el vaca și Rob J.
harnașamentul și câteva unelte, plătind amândoi mai mult decât făcea,
fiindcă știau cât de disperat își dorea Lund să plece de acolo. Se
întorsese în Suedia și, timp de două sezoane, pământul lui rămăsese
gol, ca o femeie părăsită, luptându-se să devină ce fusese cândva. Apoi,
proprietatea fusese vândută unui negustor de pământ din Springfield.
Câteva luni mai târziu, o caravană de două căruțe sosi aducând un
bărbat și cinci femei, care urmau să locuiască acolo.
Dacă ar fi fost un pește și cele cinci târfe ale lui, venirea lor ar fi
provocat mai puțină agitație în Holden’s Crossing. Erau un preot și
călugărițe din ordinul romano-catolic al Sfântului Francisc de Assisi și
vestea se răspândi în tot comitatul Rock Island că aceștia veniseră să
deschidă o școală parohială și să-i atragă pe copii către cariera
preoțească. Holden’s Crossing avea nevoie și de biserică, și de școală.
Ambele proiecte ar fi rămas probabil un timp indefinit în stadiul de
discuții, dar sosirea franciscanilor acceleră zdravăn lucrurile. După o
serie de „seri sociale” în saloanele diverselor ferme, a fost creat un
comitet de construcție care să strângă fonduri pentru ridicarea
bisericii, dar Sarah era deja plictisită.
— Pur și simplu nu se pot pune de acord, ca niște copii care se
ceartă. Unii vor doar o cabană de lemn, ca să fie mai ieftin. Alții vor
schelet de lemn și cărămidă sau piatră. Ea însăși era în favoarea unei
clădiri de piatră, cu clopotniță, altar și vitralii – o biserică adevărată.
Cât durară vara, toamna și iarna, se purtară discuții, dar în martie,
conștienți de faptul că același comitet de construcție va trebui să
786
plătească și pentru clădirea școlilor, se deciseră pentru o biserică
simplă de lemn, cu pereți alungiți în sus și vopsită în alb. Controversa
privind arhitectura păli în fața disputei pe ton aspru privind afilierea și
denumirea, dar erau mai mulți baptiști în Holden’s Crossing decât
oricare alt grup și majoritatea avu câștig de cauză. Comitetul contactă
congregația Primei Biserici Baptiste din Rock Island, care îi ajută cu
sfaturi și o mică sumă de bani de sămânță, pentru a pune bazele unei a
doua biserici surori.
Toți subscriseră cu bani și Nick Holden îi uimi pe toți cu cea mai
mare donație, cinci sute de dolari.
— O să aibă nevoie de mai mult decât de acțiuni filantropice ca să
fie ales în Congres, îi spuse Rob J. lui Jay. Hume a tras din greu și și-a
aranjat deja nominalizarea din partea Partidului Democrat.
În mod evident, și Nick gândea la fel, fiindcă în curând se răspândi
zvonul că o rupsese cu Democrații. Unii se așteptau de la el să caute
sprijin la Whigs16. Dar, în loc de asta, el se declară membru al
Partidului American.
— Partidul American. Asta e ceva nou pentru mine, spuse Jay.
Rob îl lămuri, povestindu-i de articolele și jurămintele anti
irlandeze pe care le văzuse la Boston.
— E un partid care îi glorifică pe cei născuți în America, albi, și
pledează pentru suprimarea catolicilor și a străinilor.
— Nick se joacă mereu cu toate fricile și pasiunile pe care le
întâlnește, spuse Jay. Seara trecută, în pragul magazinului general, îi
avertiza pe oameni despre micul grup al Makwei, vorbind despre Sauki
de parcă ar fi fost însăși banda Șoimului-Negru. Pe unii dintre ei i-a
stârnit de tot. A spus că, dacă nu avem grijă, va fi vărsare de sânge,
fermierii se vor trezi cu beregata tăiată. Se strâmbă. Nick al nostru.
Totdeauna om de stat.
Într-o zi, Rob J. primi o scrisoare de la fratele său din Scoția. Era
răspunsul la o scrisoare pe care i-o trimisese Rob cu opt luni înainte,
descriindu-i familia sa, munca sa, ferma. Scrisoarea sa oferea o imagine
realistă asupra vieții pe care o ducea în Holden’s Crossing și, în schimb,
îi cerea lui Herbert vești despre el și despre cei dragi rămași în țară.
Acum, scrisoarea sa îi aducea știri cumplite, dar nu neașteptate, pentru
că Rob știa când părăsise Scoția că viața mamei sale e pe sfârșite. Ea
16 Whig = partid istoric din Anglia, opus partidului Tory; azi, liberal-conservator.

787
murise la trei luni după plecarea lui, scria Herbert, și fusese
înmormântată lângă tatăl lor în „noul cimitir” înverzit al bisericii din
Kilmarnock. Fratele tatălui lor, Ranald, murise și el în anul următor.
Herbert mai scria că mărise turma și construise un nou grajd,
folosind piatră spartă din baza stâncii. Menționă aceste lucruri
răspicat, încântat să-l înștiințeze pe Rob că se descurca bine cu
pământul, dar grijuliu să nu scape vreun cuvânt despre prosperitate.
Probabil că fuseseră momente în care Herbert se temuse că fratele lui
se va întoarce în Scoția, realiză Rob. Pământul era moștenirea de drept
a lui Rob J., ca frate mai mare; în noaptea dinaintea fugii sale îl uimise
pe Herbert, care iubea cu pasiune ferma și oieritul, semnând pentru
trecerea proprietății către fratele său mai mic.
Herbert scria că se căsătorise cu Alice Broome, fiica lui John
Broome, cel care arbitra târgul de miei din Kilmarnock, și a soției lui,
Elsa, care era din familia Melarkin. Rob și-o amintea vag pe Alice
Broome, o fată slabă și mustăcioasă, care zâmbea acoperindu-și gura
cu mâna, fiindcă avea dinții lungi. Ea și Herbert aveau trei copii, toți
trei fete, dar Alice era din nou însărcinată la timpul când Herbert
scrisese scrisoarea și acesta spera un fiu, fiindcă munca la oi creștea și
va avea nevoie de ajutor. „Cum situația politică s-a liniștit, nu te
gândești să te întorci acasă?”
Rob simți tensiunea întrebării în scrisul chinuit al lui Herbert,
rușinea față de cât muncise acesta și față de drepturile pe care le știa
ale fratelui său. Se așeză imediat și porni să stingă fricile fratelui său.
Nu avea de gând să se întoarcă în Scoția, scrise el, decât poate să vină
în vizită când, bogat și încă sănătos, se va retrage din activitate.
Transmise dragostea sa cumnatei și nepoatelor și îl felicită pe Herbert
pentru succesele sale; era clar, scrise în continuare, că ferma Cole avea
proprietarul potrivit.
Când termină scrisoarea, făcu câțiva pași de-a lungul potecii dinspre
râu, până la piatra de hotar care marca granița dintre pământul său și
cel al lui Jay. Știa că nu va părăsi niciodată locul acesta. Illinois îl
captivase, în ciuda tornadelor sale neașteptate și distrugătoare și a
extremelor de temperatură. Sau poate chiar din cauza acestora și a
multor altor lucruri.
Această fermă Cole era un pământ mai bun decât cel din
Kilmarnock, cu strat argilos mai gros, mai multă apă și iarbă grasă.

788
Deja se simțea responsabil pentru ea. Mirosurile și sunetele ei i se
imprimaseră în memorie și o iubea în diminețile fierbinți, galbene, de
vară, când vântul făcea copacii să șoptească, ca și în îmbrățișarea rece,
brutală, a iernii înghețate. Era pământul lui, la urma urmei.
Două zile mai târziu, în Rock Island, participând la o întâlnire a
Societății medicale, renunță la orgolii și principii și completă un
document prin care cerea naturalizarea.
Roger Murray, șeful Cancelariei, citi formularul în silă.
— Știi, doctore, că va dura trei ani până vei obține cetățenia.
Rob J. dădu din cap.
— Pot să aștept. Nu plec nicăieri, zise el.

Cu cât mai mult se afunda Tom Beckermann în alcool, cu atât mai

mult medicina din Holden’s Crossing devenea unilaterală, toată povara
căzând pe Rob J., care blestema beția lui Beckermann și și-ar fi dorit să
existe un al treilea doctor în oraș. Steve Hume și Billy Rogers îi
îngreunaseră sarcina, răspândind peste tot știrea că Doc Cole fusese
singurul medic care îl avertizase pe Samuel Singleton cât de bolnav
era. Dacă Samuel l-ar fi ascultat pe Cole, spuneau, el ar mai putea fi și
acum printre ei. Legenda lui Rob J. crescu și noi pacienți veniră să-l
caute.
Se lupta din greu să-și facă timp și pentru Sarah și băieți. Șaman îl
uimea, era ca o plantă care a fost ruptă și gata să se ofilească, dar apoi
revenise la viață cu o izbucnire de muguri verzi, bogați. Se dezvolta sub
ochii lor. Sarah, Alex, Saukii, Alden și toți ceilalți de la ferma Cole
exersau cu el cititul pe buze, cu răbdare și îndelung, aproape
exagerând, atât de mare era ușurarea lor că ieșise în sfârșit din tăcere
și, o dată pornit, băiatul vorbi fără să se mai oprească.
Sarah îi învățase pe fiii ei tot ce știuse, dar ea nu făcuse decât o
școală rurală de șase clase și era conștientă de propriile limite. Rob J. îi
instruia în latină și aritmetică. Alex se descurca bine; era inteligent și
muncea cu sârguință. Dar Șaman era acela care îi uimea prin
rapiditatea cu care învăța. Uneori, Rob simțea cum i se strânge inima
văzând inteligența băiatului.
— Ce doctor ar fi ieșit din el, numai eu știu, îi spuse cu regret lui Jay,
într-o după-amiază, când stăteau în partea umbrită a casei lui Geiger și

789
beau apă de ghimber. Recunoscu în fața lui Jay că orice Cole avea în el
bine înrădăcinată speranța că fiul său va deveni medic.
Jay dădu din cap a înțelegere.
— Ei, bine, îl ai pe Alex. Pare potrivit. Rob J. clătină din cap.
— E atât de nedrept! Șaman, cel care nu va fi niciodată doctor,
fiindcă nu poate auzi, e cel mereu dornic să meargă la pacienți cu mine.
Alex, care poate deveni orice când va crește, preferă să se țină după
Alden Kimball prin fermă, ca o umbră. Îi place mai mult să-l privească
pe angajat cum pune un gard sau castrează un miel decât să se
intereseze de orice aș putea face eu.
Jay zâmbi.
— N-ai fi făcut și tu la fel, la vârsta lor? Ei, bine, poate că cei doi frați
se vor ocupa de fermă împreună. Sunt amândoi niște băieți minunați.
În casă, Lillian exersa Concertul 23 pentru pian de Mozart. Era
foarte pretențioasă cu ea însăși și era exasperant să auzi aceeași
bucată interpretată până ce avea exact culoarea și expresia potrivite;
dar când era satisfăcută și lăsa notele să curgă, era muzică adevărată.
Pianul Babcock sosise în stare de funcționare perfectă, dar o zgârietură
lungă, de origine necunoscută, brăzda unul din cele șase picioare din
lemn de nuc lustruit. Lillian plânsese când o văzuse, dar soțul ei
spusese că zgârietura nu va fi reparată niciodată, „ca să le amintească
și nepoților lor cum călătoriseră ei până aici”.

Prima Biserică din Holden’s Crossing a fost sfințită la sfârșitul lui

iunie, așa că intrară cu sărbătoarea în cea din iulie. Atât congresmanul
Steven Hume, cât și Nick Holden, care candida pentru postul lui,
vorbiră la inaugurare. Rob J. își spuse că Hume arăta relaxat și în largul
său, în timp ce Nick părea a avea disperarea celui care știe că a rămas
mult în urmă.
În duminica de după vacanță, primul dintr-un lung șir de preoți ce
aveau să-i viziteze, ținu slujba de sabat. Sarah recunoscu față de Rob J.
că era puțin nervoasă și el știu că ea își amintea de predicatorul baptist
la Marea Trezire, care amenințase cu focul iadului pe femeile ce
nășteau copii din flori. Ea ar fi preferat un pastor mai blând, ca domnul
Arthur Johnson, misionarul metodist care o căsătorise cu Rob J., dar
alegerea unui preot avea să se facă de către întreaga congregație. Așa
că, toată vara, preoți diverși veniră la Holden’s Crossing. Rob merse de

790
mai multe ori la slujbă ca să-și acompanieze soția, dar cea mai mare
parte din timp se ținu deoparte.
În august, o fițuică bătută în cuie pe zidul magazinului general
anunță vizita unui oarecare Eliwood R. Patterson, care avea să țină o
predică intitulată „Valul care amenință creștinătatea”, în sâmbăta de 2
septembrie, ora 7 seara, la biserică, iar apoi va oficia și slujba de a doua
zi, duminică.
În dimineața acelei sâmbete, un bărbat apăru la dispensarul lui Rob
J. Se așeză răbdător în micul salonaș ce servea drept cameră de
așteptare, în timp ce Rob se ocupa de degetul mijlociu de la mâna
dreaptă al lui Charley Haskins, care fusese prins între doi bușteni.
Charley, fiul proprietarului magazinului, avea douăzeci de ani și era
tăietor de lemne. Avea dureri mari și îi era ciudă că nu avusese grijă și
se accidentase, dar avea o gură slobodă și mult umor.
— Ei, bine, doctore? Chestia asta o să mă împiedice să mă însor?
— O să-ți poți folosi degetul ca și până acum, spuse Rob cu voce
neutră. O să-ți pierzi unghia, dar va crește la loc. Acum șterge-o. Și vino
înapoi peste trei zile, ca să-ți pot schimba pansamentul.
Zâmbind încă, îl invită înăuntru pe bărbatul din camera de
așteptare, care se prezentă ca fiind Eliwood Patterson. Predicatorul
vizitator, realiză Rob, amintindu-și numele de pe fițuică. Observă că
era un bărbat de vreo patruzeci de ani, supraponderal dar țanțoș, cu o
față mare, arogantă, păr negru tăiat în plete, un ten roșu și vene mici,
dar proeminente, albastre, pe nas și obraji.
Domnul Patterson spuse că suferă de piele. Când își dezgoli toracele,
Rob văzu pe pielea lui zone de cicatrice mai vechi și pustule infectate,
vezicule, coji și mici noduli moi.
Se uită cu milă la bărbat.
— Știți ce boală aveți?
— Mi s-a spus că-i sifilis. Cineva de la saloon spunea că ești un
doctor special. Am vrut să știu dacă se mai poate face ceva.
Cu trei ani în urmă, o târfă din Springfield i-o făcuse în stil francez și
după aceea făcuse un șancru dur și o umflătură în spatele testiculelor,
îi spuse el lui Rob.
— M-am întors s-o caut. N-o să mai dea boala nimănui acum.
Două luni mai târziu, era lovit de febră și apăruseră pete maronii pe
piele, însoțite de dureri mari de cap și în articulații. Toate simptomele

791
trecuseră și crezuse că s-a vindecat, dar acum apăruseră nodulii și
rănile astea noi.
Rob îi scrise numele pe o foaie de înregistrare, iar în dreptul
numelui, sifilis terțiar.
— De unde sunteți, domnule?
— … Chicago. Dar pacientul ezitase suficient înainte să răspundă
pentru ca Rob J. să suspecteze că mințea. Oricum, n-avea nicio
importanță.
— Nu există vindecare, domnule Patterson.
— Mda… și ce o să se întâmple cu mine acum? Nu servea la nimic să
ascundă adevărul.
— Dacă vă infectează inima, veți muri. Dacă ajunge la creier, o să
înnebuniți. Dacă intră în oase și articulații, o să vă cocoșați. Dar adesea
nu se întâmplă nimic din toate lucrurile astea groaznice. Uneori
simptomele dispar pur și simplu și nu mai revin. Ce trebuie să faceți e
să sperați că faceți parte dintre cei norocoși.
Patterson se strâmbă.
— Până acum, bubele nu s-au văzut de sub haine. Puteți să-mi dați
ceva ca să nu apară pe față și pe gât? Duc o viață publică.
— Vă pot da niște salvie. Nu știu dacă va fi bună la felul ăsta de răni,
spuse Rob cu blândețe, iar domnul Patterson dădu din cap și își luă
cămașa.

În dimineața următoare, un băiat desculț, în pantaloni peticiți, veni

călare pe un catâr chiar după ivirea zorilor și spuse: „Vă rog, mama
mea nu se simte bine; ar putea doctorul să fie bun și să vină?” Era
Malcolm Howard, cel mai mare fiu al unei familii care venise din
Louisiana doar cu câteva luni în urmă și se stabilise pe pământul
deluros din josul râului, la șase mile depărtare. Rob o înșeuă pe Vicky
și urmă catârul pe drumurile proaste până la o baracă doar puțin mai
bună ca adăpost decât cotețul de pui ce se sprijinea de ea.
Înăuntru îi găsi pe Mollie Howard, cu soțul ei, Julian, și progeniturile
lor adunați în jurul patului. Femeia era în plină criză de malarie, dar el
văzu că nu era chiar așa de grav și câteva cuvinte de îmbărbătare și o
doză bună de chinină o liniștiră pe pacientă și alungară grijile familiei.
Julian Howard nu făcu niciun gest care să indice că ar avea intenția
să plătească, nici Rob J. nu-i ceru nimic, văzând cât de greu o duceau.

792
Howard îl urmă afară și se porni să-i vorbească despre ultima acțiune
a senatorului lor, Stephen A. Douglas, care tocmai reușise cu succes să
introducă în Congres Actul Kansas-Nebraska, care stabilea două noi
teritorii în vest. Propunerea lui Douglas cerea să se permită forurilor
legislative locale să decidă dacă vor exista sau nu sclavi în aceste zone
și, din această cauză, opinia publică din Nord era împotriva Actului,
opunându-se pe față.
— Blestemații ăia de nordiști, ce știu ei despre negri? Câțiva dintre
noi, fermierii, vrem să alcătuim o mică organizație care să ajute
Illinois-ul să se mai deștepte nițel și să ne permită să avem sclavi.
Poate vrei să te alături și dumneata? Oamenii ăștia cu piele închisă au
fost făcuți ca să muncească pe pământurile albilor. Văd că deja ți-ai
făcut rost de o pereche de negri roșii ca să-ți lucreze ferma.
— Sunt Sauki, nu sclavi. Muncesc pe bani. Eu nu cred în sclavie.
Se priviră în ochi. Howard se înroși. Tăcu din gură, dublu constrâns
de a-l pune la punct pe Rob J. de faptul că doctorul nu-i luase bani
pentru consultație. Cât dinspre partea lui, Rob a fost fericit să-i
întoarcă spatele.
Le mai lăsă niște chinină și se întoarse repede acasă, dar ajuns acolo
îl găsi pe Gus Schroeder așteptându-l în panică pentru că Alma,
încercând să curețe ieslea, nimerise prostește între zid și bivolul mare
de care erau amândoi atât de mândri. Boul o strivise și o doborâse
chiar când Gus intra în grajd.
— Și după aceea afurisitul nu vroia să se miște! Stătea acolo peste
ea, amenințând cu coarnele, până când am reușit să-l gonesc afară cu
furca. Zice că nu s-a lovit rău, dar o cunoști pe Alma.
Așa că, tot fără să apuce micul dejun, el se duse la familia Schroeder.
Alma era bine, doar palidă și șocată.
Scânci când îi atinse coastele cinci și șase din stânga și el nu
îndrăzni s-o lase fără bandaj de fixare. Știa că era îngrozită de gândul
de a se dezbrăca în fața lui, așa că îl rugă pe Gus să iasă și să vadă de
cal, ca să nu-l facă martor la umilirea ei. O puse să-și ridice sânii
fleșcăiți, cu vene albăstrui, și o atinse cât mai puțin posibil în timp ce o
bandaja, vorbind în continuu despre oi și grâu și nevasta și copiii lui.
Când termină, ea reuși să-i zâmbească și se duse la bucătărie să facă o
cafea proaspătă și se așezară toți trei s-o bea.

793
 Gus îi spuse că „predica” de sâmbătă a lui Eliwood Patterson fusese
de fapt o campanie prost deghizată în favoarea lui Nick Holden și a
Partidului American.
— Băieții zic că Nick a aranjat venirea lui aici.
„Valul care amenință creștinătatea”, în viziunea lui Patterson, era
imigrația catolicilor în Statele Unite. Soții Schroeder lipsiseră de la
slujbă în dimineața aceea pentru prima oară; atât Alma cât și Gus
fuseseră crescuți luterani, dar le ajunsese ce auziseră de la Patterson la
conferință; el spusese că străinii – și asta îi includea și pe soții
Schroeder – furau pâinea muncitorilor americani. Ceruse ca perioada
de așteptare pentru naturalizare să fie crescută de la trei la douăzeci și
unu de ani.
Pe fața lui Rob J. apăru o grimasă.
— N-aș vrea să aștept chiar atât, spuse el.
Dar toți trei aveau de lucru în duminica aceea, așa că îi mulțumi
Almei pentru cafea și își văzu de drum. A fost nevoit să călărească cinci
mile în susul râului până la casa lui John Ashe Gilbert, al cărui socru
bătrân, Fletcher White, avea o răceală urâtă. White avea optzeci și trei
de ani și era un moșneag rezistent; mai avusese bronșite și înainte și
Rob J. era sigur că va mai avea. Îi spusese lui Suzy, fiica lui Fletcher, să-i
toarne bătrânului băuturi fierbinți pe gât și să fiarbă ceainic după
ceainic, pentru ca Fletcher să respire în aburi. Rob J. îl vizitase de mai
multe ori decât era necesar, dar își prețuia în mod special pacienții
vârstnici, fiindcă erau puțini. Pionierii erau mai degrabă tineri
puternici, care își lăsaseră bătrânii în urmă când porniseră spre vest,
iar bătrânii care suportau călătoria erau rari.
Îl găsi pe Fletcher mult mai bine. Suzy Gilbert îi oferi o masă cu
prepeliță friptă și clătite de cartofi și îl rugă să se oprească și la casa
celui mai apropiat vecin al lor, Baker, al cărui fiu avea un deget la
picior infectat și care trebuia deschis. Îl găsi pe Danny Baker, de
nouăsprezece ani, într-o stare gravă, febril, cu dureri mari de la infecția
teribilă. Jumătate din talpa piciorului drept al băiatului era neagră. Rob
ampută două degete și deschise talpa, punând un tub de drenaj, dar
avea îndoieli serioase în privința salvării piciorului și văzuse multe
cazuri în care astfel de infecții nu puteau fi oprite decât prin
amputarea piciorului.

794
 Era după-amiaza târziu când se îndreptă spre casă. Era cam la
jumătatea drumului când auzi un strigăt pe potecă și trase de hățuri,
oprind-o pe Vicky ca să-i permită lui Nort London să-l ajungă, călare pe
mânzul său cafeniu-roșcat.
— Șerife!
— Doc, eu… Nort își scoase pălăria și alungă iritat o muscă ce îi
dădea târcoale. Fir-ar să fie. Mă tem că avem nevoie de un legist.
Rob J. simți și el că se supără. Clătitele de cartofi ale lui Suzy Gilbert
îi căzuseră greu la stomac. Dacă Baker l-ar fi chemat cu o săptămână
mai devreme, i-ar fi fost mult mai ușor să se ocupe de degetul lui
Danny Baker. Acum urma să fie mare bătaie de cap, poate o tragedie.
Se întreba câți dintre pacienții lui mai erau în primejdie și nu îl
anunțau și se hotărî să treacă pe la cel puțin trei dintre ei înainte de
căderea nopții.
— Mai bine îl cauți pe Beckermann, spuse. Am multe de făcut azi.
Șeriful răsuci pălăria în mâini.
— Uf! Poate o să vrei să faci dumneata autopsia asta, dr. Cole.
— Unul din pacienții mei? Începuse să-și deruleze în gând lista de
posibilități.
— Femeia Saukă.
Rob îl privi drept în ochi.
— Femeia indiană care lucra pentru tine, spuse London.

795
 28

Arestul

Își spuse în sinea sa că era vorba de Luna. Nu că s-ar fi putut

dispensa de Luna, sau că ea nu i-ar fi plăcut și n-ar fi prețuit-o, dar
numai două femei Sauke munceau pentru el și, dacă nu era Luna,
alternativa era inimaginabilă. Dar…
— Cea care te ajută cu doftoricitul, spunea Nort London.
Înjunghiată, spunea el, de mai multe ori. Oricine ar fi făcut-o a și bătut-
o înainte. Hainele sunt sfâșiate. Cred că a fost violată.
Câteva minute călăriră în tăcere.
— Trebuie să fi fost mai mulți cei care i-au făcut-o. O grămadă de
urme de potcoave în luminișul unde a fost găsită, spuse șeriful. Apoi
tăcu tot restul drumului.
Când ajunseră la fermă, Makwa fusese deja adusă în magazie. Afară,
un mic grup se adunase între dispensar și grajd: Sarah, Alex, Șaman,
Jay Geiger, Luna și Cel-Ce-Vine-Cântând și copiii lor. Indienii nu se
jeleau zgomotos, dar ochii lor le trădau durerea și disperarea,
conștiința că viața era urâtă. Sarah plângea încet și Rob J. se duse la ea
și o sărută.
Jay Geiger îl trase deoparte.
— Eu am găsit-o. Clătină din cap de parcă ar fi vrut să alunge o
insectă. Lillian mă trimisese la voi cu niște gem de caise pentru Sarah.
Următorul lucru pe care l-au văzut e Șaman dormind sub un copac.
Asta îl șocă pe Rob J.
— Șaman era acolo? A văzut-o pe Makwa?
— Nu, n-a văzut-o. Sarah zice că Makwa l-a luat de dimineață să
culeagă ierburi în pădure, cum mai făcea uneori. Când el a obosit, l-a
lăsat să tragă un pui de somn la umbră. Și știi că niciun zgomot, strigăt,
geamăt sau altceva nu-l deranjează pe Șaman. Mi-am închipuit că nu
era singur acolo, așa că l-am lăsat să doarmă și am călărit mai încolo,
până în luminiș. Și am găsit-o pe ea… Arată foarte rău, Rob. Mi-au
trebuit câteva minute ca să-mi revin. M-am întors și am trezit băiatul.
796
Dar el n-a văzut nimic. L-am adus aici și am plecat să-l chem pe
London.
— Se pare că mereu tu ești cel care-mi aduce băieții acasă.
Jay îl privi pe sub sprâncene.
— Te simți bine?
Rob dădu din cap.
Jay, pe de altă parte, era palid și șocat.
Se strâmbă.
— Cred că ai treabă. Saukii or să vrea s-o spele și s-o îngroape.
— Ține-i pe toți de-o parte o vreme, spuse Rob J., apoi intră singur
în magazie și închise ușa după el.

Ea era acoperită cu un cearșaf. Nu fusese adusă aici nici de Jay, nici

de Sauki, ci mai degrabă de două dintre ajutoarele lui London, fiindcă o
aruncaseră neglijent pe masa de disecție, pe-o parte, ca pe un obiect
neglijabil, un buștean sau o indiancă moartă. Ce văzu prima oară când
dădu de-o parte cearșaful au fost ceafa ei, spatele gol, fesele și
picioarele.
Porțiunile livide arătau că murise pe spate; spatele și fesele plate
erau vineții de sânge capilar extravazat. Dar în anusul violat văzu o
crustă roșie și o dâră albă uscată, ce se amestecase cu sânge.
O întoarse cu blândețe pe spate.
Avea zgârieturi pe obraji, de la crengile pe care fusese târâtă în
pădure.
Rob J. îndrăgea în mod special coapsele și fesele feminine. Soția lui
descoperise repede acest lucru. Lui Sarah îi plăcea să i se ofere cu
spatele, cu ochii apăsați în pernă, sânii striviți de cearșaf, cu picioarele
ei subțiri, elegante, depărtate larg și fesele alb-roze în formă de pară
mișcându-se deasupra vulvei aurii. O poziție neconfortabilă, dar pe
care o adopta din când în când pentru că excitația sexuală pe care o
stârnea în el creștea și pasiunea ei. Rob J. vedea în coit o formă de
dragoste și nu numai un mijloc de procreere, așa că nu credea că un
singur orificiu e sfânt pentru sex. Dar, ca doctor, observase că
sfincterul anal folosit abuziv avea tendința de a-și pierde elasticitatea
și îi era ușor, când făcea dragoste cu Sarah, s-o facă într-un mod care ei
nu-i făcea rău.
Cineva nu avusese aceeași considerație față de Makwa.

797
 Avusese corpul modelat de muncă al unei femei cu cel puțin zece ani
mai tânără decât vârsta ei. Cu ani în urmă, el și Makwa ajunseseră la un
compromis în ceea ce privea atracția fizică dintre ei, ținută mereu cu
grijă în șah. Dar fuseseră ocazii când el se gândise la trupul ei și
încercase să-și imagineze cum ar fi să facă dragoste cu ea.
Acum, moartea începuse să facă deja ravagii. Abdomenul era umflat,
sânii se turtiseră, cu țesuturile în plină distrugere. Se instalase deja în
mare măsură rigiditatea musculară și el se grăbi să-i întindă picioarele
și genunchii cât mai era posibil. Pubisul ei era ca o lână neagră buclată,
plin de sânge; poate că era o ușurare că nu supraviețuise, fiindcă
medicina ei n-ar mai fi mers.
— Ticăloși! Ticăloși! Nenorociți!
El se șterse la ochi, realizând brusc că cei de afară l-au auzit
probabil țipând, știind că era singur cu Makwa-ikwa. Toracele ei
superior era o masă de răni și vânătăi, iar buza de jos fusese spartă,
probabil de un pumn uriaș.
Pe podea, lângă masă, erau dovezile adunate de șerif: rochia ei ruptă
și plină de sânge (o rochie veche pe care i-o dăduse Sarah); coșul plin
mai mult de jumătate cu mentă, crețișoară și câteva feluri de frunze de
copac, probabil cireș negru, și un pantof din piele de căprioară. Un
pantof? Îl căută pe celălalt, dar nu-l găsi. Picioarele ei maronii,
pătrățoase erau desculțe; erau picioare aspre, îndelung folosite, cu
degetul al doilea de la piciorul stâng strâmb după o fractură veche. El
văzuse de multe ori piciorul acela gol și se întrebase cum își rupsese
degetul, dar n-o întrebase niciodată.
Ridică privirea spre fața ei și o văzu pe buna lui prietenă. Ochii ei
erau deschiși, dar vitrosul pierduse presiunea și se uscase și erau acum
cel mai mort lucru din întreaga ei făptură. El îi închise repede și puse
doi bănuți pe pleoape, dar se simțea ca și cum ea ar fi avut încă
privirea ațintită asupra lui. Moartă, avea nasul și mai pronunțat, mai
urât. N-ar fi fost frumoasă pe măsură ce ar fi îmbătrânit, dar trăsăturile
ei aveau o mare demnitate. Îl trecu un fior și își lipi palmele strâns, ca
pentru o rugăciune.
— Îmi pare așa de rău, Makwa-ikwa.
Nu-și făcea iluzii că ea l-ar putea auzi, dar se simțea mai bine dacă-i
vorbea. Luă hârtie, toc și cerneală și copie semnele ca feriga de pe sânii
ei, simțind că erau importante. Nu știa dacă cineva le va înțelege

798
vreodată, fiindcă ea nu instruise pe nimeni care să-i urmeze ca
îmblânzitor de spirite al Saukilor, crezând că mai avea mulți ani
înainte. El credea că ea sperase ca unul dintre copiii Lunei și ai lui Cel-
Ce-Vine-Cântând să devină un discipol potrivit.
Îi schiță repede fața, așa cum fusese ea.
Ceva teribil li se întâmplase, atât lui, cât și ei. Așa cum avea să aibă
toată viața coșmaruri cu studentul la medicină – călău ridicând în aer
capul despărțit de trup al prietenului său, Andrew Gerould de Lanark,
așa avea să viseze mereu moartea asta.
Nu înțelegea pe deplin din ce se năștea prietenia, cum nu înțelegea
din ce se năștea dragostea, dar femeia aceasta indiană îi devenise
cumva o prietenă adevărată și moartea ei era o mare pierdere pentru
el. Pentru o clipă uită de jurământul său de nonviolență; dacă cei care
făcuseră asta ar fi fost în puterea lui, i-ar fi strivit ca pe niște gândaci.
Clipa grea trecu. Își acoperi nasul și gura cu o legătură împotriva
mirosului. Luând bisturiul, făcu tăieturi rapide, deschizând-o în formă
de V de la un umăr la altul, apoi tăind printre sâni o linie dreaptă până
la ombilic, formând un Y care nu mai sângera. Degetele lui se mișcau în
viteza inerției, ascultându-i mintea încețoșată; era bine că nu tăia un
pacient viu. Până să tragă cele trei fâșii, corpul cenușiu era Makwa. Dar
când apucă costotomul să elibereze sternul, se forță să atingă alt nivel
de conștiință, care să-i șteargă din minte orice altceva decât
îndatoririle sale și reveni la gesturi de rutină, făcând tot ce trebuia să
facă.

RAPORT DE MOARTE VIOLENTĂ

Subiect: Makwa-ikwa
Adresa: Ferma de oi Cole, Holden’s Crossing, Illinois
Ocupație: Asistent, dispensarul doctorului Robert J.Cole
Vârsta: Aproximativ 29 ani înălțime: 1,752 m
Greutate: Aproximativ 63 kg.
Circumstanțe: Corpul subiectului, o femeie din tribul Sauk, a fost
descoperit într-o secțiune împădurită a fermei de oi Cole de un
trecător, în după-amiaza de 3 septembrie 1851. S-au găsit unsprezece
răni prin tăiere, desfășurându-se pe o linie neregulată de la venele
jugulare în josul sternului, până la aproximativ doi centimetri inferior
de apendicele xifoid. Leziunile au diametre între 0,947 și 0,952 cm. Au

799
fost produse de un instrument ascuțit, de formă triunghiulară,
probabil o lamă metalică, cu toate trei marginile ascuțite.
Subiectul, care era virgină, a fost violată. Resturile himenului indică
un tip imperforatus, cu membrana groasă, inflexibilă. Probabil că
violatorul (violatorii) nu au reușit penetrația cu penisul, deflorarea a
fost completată cu ajutorul unui instrument ascuțit, cu margini
neregulate, dure, provocând distrugeri masive ale vulvei, inclusiv
leziuni adânci ale perineului și labiei superioare; precum și rupturi și
sângerare în labia inferioară și în vagin. Fie înainte, fie după această
deflorare sângeroasă, victima a fost întoarsă cu fața în jos. Echimozele
de pe coapse arată menținerea forțată a poziției în timpul sodomizării,
indicând că atacatorii au fost cel puțin doi. Ca urmare a sodomiei s-au
produs relaxarea forțată și ruptura canalului anal. O cantitate de
spermă era prezentă în rect și în colonul descendent s-a evidențiat
hemoragie masivă. Alte contuzii pe tot corpul și pe față sugerează că
victima a fost bătută crunt, probabil cu pumnii.
Există evidențe că subiectul a rezistat atacului. Sub unghiile
degetelor doi, trei și patru de la mâna dreaptă s-au găsit mostre de
piele și două fire de păr negru, probabil dintr-o barbă.
Înjunghierea s-a făcut cu suficientă forță pentru a străpunge coasta
a treia și a penetrat repetat sternul. Plămânul stâng a fost străpuns de
două ori, iar cel drept de trei ori, cu ruptura pleurei și lacerația
parenchimului pulmonar, ambii plămâni au colabat imediat. Trei
dintre lovituri au penetrat inima, două lăsând urme în regiunea
auriculului drept, cu lărgime de 0,887 și, respectiv, 0,799 cm. Cea de-a
treia plagă, de 0,803 cm, a fost în ventriculul drept. Sânge din cordul
lacerat a inundat masiv cavitatea abdominală.
Cu excepția traumelor, organele au rămas într-o stare remarcabilă!
La cântărire, inima avea 263 grame: creierul 1,43 kilograme; ficatul
1,62 kg; splina 199 grame. Concluzii: Homicid precedat de atac sexual,
cu atacator sau atacatori necunoscuți.
(semnat)
Robert Judson Cole, MD
Autopsier asociat
Districtul Rock Island
Statul Illinois

800
 Rob J. stătu până târziu în noaptea aceea, copiind raportul pentru
procurorul districtual și făcând apoi o altă copie pentru Nort London.
Dimineața, Saukii veniră la fermă și o îngropară pe Makwa-ikwa pe
tăpșanul de lângă hedonoso-te, cu fața spre râu. Rob oferise locul de
veci fără să se consulte cu Sarah.
Ea se supără când află.
— Pe pământul nostru? Nu te-ai gândit deloc? Un mormânt e pentru
totdeauna, ea va rămâne aici cu noi. N-o să scăpăm de ea niciodată!
spuse îndârjită.
— Ține-ți gura, femeie, răspunse calm Rob J., iar ea îi întoarse
spatele și se depărtă de el.
Luna o spălă pe Makwa și o îmbrăcă în rochia ei de șaman din piele
de căprioară. Alden se oferi să-i facă un sicriu de pin, dar Luna spuse că
obiceiul lor era să-și îngroape morții doar în cel mai bun veșmânt. Așa
se făcea, explică ea: mormântul săpat devreme dimineața,
înmormântarea la începutul după-amiezii. Luna spuse că Makwa
trebuia așezată cu picioarele spre apus și trimise în tabăra Sauk după
coada unei femele de bizon pentru a fi așezată în mormânt. Aceasta o
va ajuta pe Makwa-ikwa să treacă în siguranță peste râul de spumă
care separă lumea viilor de Lumea din Apus, îi explică ea lui Rob J.
Funeraliile se făcură după un rit amestecat. Indienii, familia Cole și
Jay Geiger se adunară lângă groapă și Rob J. așteptă ca cineva să
înceapă, dar n-o făcu nimeni. Nu aveau șaman. Spre nemulțumirea sa
văzu că Saukii se uitau spre el. Dacă ea ar fi fost creștină, ar fi fost
poate destul de ipocrit să încropească două-trei fraze în care nu
credea. Dar așa, ar fi fost total nepotrivite. De undeva, din adâncurile
memoriei, îi veniră în minte cuvintele:

Corabia în care stătea ea, ca un tron în flăcări

Ardea pe apă; cu pupa aurită,
Pânzele purpurii și-atât de parfumate, că vântul
De dorul lor se-mbolnăvea; vâslele de argint
Izbeau apa în ritmul fluierelor,
Făcând valurile să le urmeze cu nesaț,
îndrăgostite de mângâierea lor.
Cât despre înfățișarea ei,
Făcea orice descriere zadarnică.

801
 Jay Geiger îl privi ca pe un nebun. Cleopatra? Dar el realiză că,
pentru el, ea avusese un fel de măiestrie prăfuită, o strălucire regală,
sacră, un soi special de frumusețe. Ea era mai bună decât Cleopatra;
Cleopatra n-a știut totul despre sacrificiul personal sau loialitate,
credință și ierburi. Nu avea să mai întâlnească niciodată pe cineva ca
ea, iar John Doime îi dădu alte cuvinte pe care să le arunce bătrânului
Cavaler Negru:

Nu te mândri, o, Moarte,
oricât unii ți-ar spune
Puternică și groaznică;
așa nu ești
Pentru că cei pe care crezi
că-i nimicești
Nu mor, o, biată Moarte
și nu mă poți răpune.

Când a fost evident, în cele din urmă, că el nu mai avea de gând să

spună altceva, Jay își drese vocea și mormăi câteva fraze în ceva ce Rob
J. presupuse că era ebraică.
Pentru o clipă, se temu că Sarah îl va amesteca și pe Iisus, dar ea era
prea timidă.
Makwa îi învățase pe Sauki câteva cântece de rugăciune, iar acum ei
cântau fals, dar împreună, unul din ele:

Tti-la-ye ke-wi-ta-mo-ne i-no-ki,

Tti-la-ye ke-wi-za-tap-mopne i-no-ki-i-i.
Me-ma-ko-te-si-ta
Ke-te-ma-ga-yo-se.

Era un cântec pe care Makwa i-l cântase adesea lui Șaman, iar Rob J.
văzu că, deși Șaman nu cânta, buzele i se mișcau după cuvinte. Când se
termină și cântecul, se termină înmormântarea; asta a fost tot.
După aceea, el se duse în luminișul din pădure unde se petrecuse
totul. Era un talmeș-balmeș de urme de cai. O întrebase pe Luna dacă
Saukii erau căutători de urme, dar ea spusese că toți căutătorii de
urme muriseră. Oricum, mai mulți dintre oamenii lui Nort London erau
deja acolo, iar pământul era frământat de bocanci și potcoave. Rob J.
802
știa ce caută. Găsi bățul într-un tufiș, unde fusese aruncat. Arăta ca
orice alt băț, cu excepția culorii ruginii de la un capăt. Celălalt pantof al
Makwei fusese zvârlit la capătul opus al poienii, de către cineva cu braț
puternic. Nu găsi nimic altceva, așa că împachetă cele două probe într-
o cârpă și călări spre biroul șerifului.
Nort London primi raportul scris și probele fără comentarii. A fost
rece și repezit, poate fiindcă oamenii lui scăpaseră bățul și pantoful
când făcuseră cercetările. Rob J. nu întârzie prea mult cu el.
În fața ușii șerifului, lângă magazinul general, a fost acostat de Julian
Howard.
— Am ceva pentru dumneata, spuse Howard. Se scotoci în buzunar
și Rob J. auzi clinchetul unor monede mari. Howard îi întinse un dolar
de argint.
— Nu e nicio grabă, domnule Howard.
Dar Howard gesticulă spre el cu moneda.
— Îmi plătesc datoriile, spuse cu voce plată. Și Rob luă moneda, fără
să pomenească despre cei cincizeci de cenți lipsă pentru doctoria pe
care le-o lăsase. Howard se și întorsese cu spatele.
— Ce face nevasta dumitale? întrebă Rob.
— Mult mai bine. N-are nevoie de dumneata.
Asta era o veste bună, care îl scutea pe Rob de o călătorie călare
lungă și dificilă.
În loc de asta, se duse la ferma Schroeder, unde Alma începuse
devreme curățenia de toamnă; era evident că nu avea nicio coastă
ruptă. Următoarea vizită a fost la Danny Baker, unde băiatul era încă
febril, iar carnea piciorului arăta de parcă infecția ar fi putut evolua în
ambele sensuri. Rob nu putu face altceva decât să-i schimbe
pansamentul și să-i dea laudanum pentru durere.
De atunci încolo, o dimineață mohorâtă și tristă trecu încet. Ultima
vizită a fost la casa Gilbert, unde îl găsi pe Fletcher White într-o stare
gravă, cu ochii umflați și nemaivăzând, cu bătrânul lui trup slab istovit
de tuse, fiecare respirație fiind un efort dureros.
Era mai bine, șopti Suzy Gilbert.
Rob J. știa că Suzy avea o casă plină de copii și treburi interminabile;
oprise aburul și băuturile fierbinți prea repede, iar lui Rob îi veni s-o
scuture zdravăn și s-o înjure.

803
 Dar când îl luă de mâini pe Fletcher, știu că bătrânul nu mai avea
decât foarte puțin timp și ultimul lucru pe care și-l dorea era s-o
împovăreze pe Suzy cu gândul că neglijența ei îi omorâse tatăl. Le lăsă
din tonicul puternic al Makwei ca să-i ușureze bătrânului suferința.
Realiză că nu mai avea decât o mică rezervă din tonicul ei. O privise de
mai multe ori cum îl prepara și credea că știe cele câteva ingrediente
simple din ierburi. Trebuia să se apuce să-l facă singur.
Avea programate ore la dispensar în după-amiaza aceea, dar când
se întoarse la fermă, totul era un haos. Sarah era albă la față. Luna, care
nu vărsase nicio lacrimă la moartea Makwei, plângea în hohote, iar
copiii erau terorizați. Nort London și Fritz Graham, ajutorul său, și Otto
Pfersick, nominalizat doar pentru această ocazie, veniseră în timp ce
Rob J. era plecat. Îl amenințaseră cu puștile pe Cel-Ce-Vine-Cântând.
Apoi Nort îl declarase arestat. Îi legaseră mâinile la spate și îl agățaseră
cu o funie de caii lor, ca pe un bivol, și porniseră trăgându-l după ei.

804
 29

Ultimii indieni din Illinois

— Faci o greșeală, Nort, îi spuse Rob J.

Nort London nu părea în largul său, dar clătină din cap.
— Nu. Noi credem că nemernicul ăsta mare a omorât-o.
Când Rob J. fusese în biroul șerifului cu numai câteva ore înainte,
London nu spusese nimic despre intenția de a merge la ferma lui și de
a aresta pe unul dintre angajații săi. Ceva nu era în regulă; problema
lui Cel-Ce-Vine-Cântând era ca o boală fără etiologie aparentă.
Observând acel „noi”. Știa cine era „noi” și bănui că, într-un fel, Nick
Holden spera să-și creeze capital politic din moartea Makwei. Dar Rob
își arătă supărarea fățiș:
— O greșeală gravă, Nort.
— E un martor care l-a văzut pe indianul cel mare chiar în luminișul
cu pricina, cu scurt timp înainte de crimă.
Nu era de mirare, îi spuse Rob J., știut fiind că Cel-Ce-Vine-Cântând e
unul dintre angajații săi și pădurea de la râu aparținea fermei.
— Vreau să plătesc cauțiunea.
— Nu putem fixa o sumă. Trebuie să așteptăm să vină un judecător
de la Rock Island.
— Și cât o să dureze asta?
London ridică din umeri.
— Unul dintre lucrurile bune pe care le-am luat de la englezi e
respectul față de lege. Se presupune că trebuie să ținem seama de asta
aici.
— Nu putem grăbi un judecător pentru un singur indian. Cinci, șase
zile. Poate chiar o săptămână.
— Vreau să-l văd pe Cel-Ce-Vine-Cântând.
I.ondon se ridică și îl conduse până la celula de lângă biroul
șerifului. Ajutorii șerifului stăteau în coridorul întunecos de lângă
celule, cu puștile în poală. Fritz Graham părea să se distreze. Otto

805
Pfersick arăta de parcă ar fi dorit să fie la moara lui, măcinând făină.
Celula alăturată era ocupată de Cel-Ce-Vine-Cântând.
— Dezlegați-l, spuse Rob J., cu voce stinsă.
London ezită. Le era frică să se apropie de prizonier, înțelese Rob J.
Cel-Ce-Vine-Cântând căpătase nu se știe cum o vânătaie urâtă sub
ochiul drept (de la țeava unei puști?). Dimensiunile sale erau
intimidante.
— Lăsați-mă pe mine înăuntru. Îl dezleg eu.
London descuie celula și Rob J. intră înăuntru singur.
— Pyawanegawa, spuse el, punând o mână pe umărul lui Cel-Ce-
Vine-Cântând, chemându-l pe numele său adevărat.
Se duse în spatele lui și începu să dezlege legătura, dar nodul se
strânsese prea tare.
— Trebuie tăiat, îi spuse lui London. Dă-mi un cuțit.
— Pe dracu?
— O pereche de foarfeci, din trusa mea medicală.
— Și foarfecile pot fi o armă, mormăi London, dar îl lăsă pe Graham
să le aducă și Rob J. tăie sfoara. Frecă încheieturile lui Cel-Ce-Vine-
Cântând cu mâinile sale, privindu-l în ochi, vorbindu-i de parcă ar fi
fost fiul lui surd.
— Cawso-wabeskiou o să-l ajute pe Pyawanegawa. Suntem frați în
aceeași jumătate, Cei-Cu-Părul-Lung, Keeso-qui.
Ignoră surpriza, încântarea și amuzamentul din ochii albilor care
ascultau de partea cealaltă a gratiilor. Nu știa cât înțelesese Cel-Ce-
Vine-Cântând din ce îi spunea. Ochii Saukului erau întunecați și
umflați, dar Rob J. îi căută privirea și văzu o schimbare acolo, o urmă a
ceva de care nu putea fi sigur, dar care ar fi putut fi furie sau poate
doar o fărâmă renăscută de speranță.
În după-amiaza aceea o aduse pe Luna la soțul ei. Ea traduse în timp
ce London îl interoga.
Cel-Ce-Vine-Cântând păru surprins de interogatoriu.
Recunoscu imediat că fusese în luminiș în dimineața aceea. Era
timpul să adune lemne pentru iarnă, spuse el, privind către bărbatul
care îl plătea să facă asta. Și căuta sfeclă de zahăr, marcând locurile în
memorie ca să o culeagă la revenirea primăverii.
El locuia în aceeași casă lungă cu femeia moartă, observă London.
Da.

806
 Făcuse vreodată sex cu ea?
Luna ezită înainte de a traduce, dar Rob J., privindu-l aprig pe
London, o atinse pe braț și dădu din cap. Așa că ea îi puse întrebarea
soțului ei. Cel-ce-Vine-Cântând răspunse imediat, aparent, fără să se
supere.
Nu. Niciodată.
Rob J. îl urmă pe Nort London în biroul său la sfârșitul
interogatoriului.
— Poți să-mi spui de ce l-ai arestat pe omul ăsta?
— Ți-am spus. Un martor l-a văzut în poiană chiar înainte de crimă.
— Cine e martorul tău?
— … Julian Howard.
Rob se întrebă ce căuta Julian Howard pe pământul său. Își aminti
clinchetul monedelor de un dolar când Howard își plătise datoria față
de el.
— L-ai plătit pentru mărturia asta, spuse, ca și când ar fi știut sigur
lucrul ăsta.
— Nu. N-am făcut-o, spuse London, roșind, dar era un ticălos
amator, neîndemânatic și mimând prost indignarea și supărarea.
Probabil că Nick plătise recompensa, împreună cu o doză
considerabilă de lingușeli și asigurări pentru Julian că era un prieten
de nădejde și nu-și făcea decât datoria.
— Cel-Ce-Vine-Cântând era acolo unde trebuia să fie, muncind pe
proprietatea mea. Poți, la fel de bine, să mă arestezi pe mine, fiindcă
sunt proprietarul terenului pe care a fost ucisă Makwa sau pe Jay
Geiger, pentru că a găsit-o.
— Dacă n-a făcut-o indianul, asta o să iasă la iveală într-un proces
cinstit. Trăia cu femeia aceea…
— Ea era șamanul lui. La fel cum ar fi fost preotul său. Faptul că
locuiau în aceeași casă făcea ca sexul între ei să fie interzis, erau ca
frate și soră.
— Oamenii își mai omoară preoții. Și mai întrețin relații sexuale cu
surorile, dacă vrei să știi.
Rob J. începuse să spună ceva, dezgustat, dar renunță.
— Încă nu e prea târziu să faci lucrurile așa cum trebuie, Nort. A fi
șerif e numai o slujbă ca oricare alta, dacă o pierzi o să supraviețuiești.

807
Cred că ești un tip cumsecade. Dar dacă faci un lucru ca ăsta o dată, o
să-ți vină ușor s-o faci și a doua, și a treia oară.
Făcuse o greșeală. Nort putea trăi cu conștiința că tot orașul știa că e
omul lui Nick Holden, atât timp cât nimeni nu îi arunca asta în față.
— Am citit rahatul ăla pe care îl numești raport de autopsie, dr.
Cole. O să ai de furcă să convingi un judecător și pe jurați că femeia aia
era virgină. O indiancă arătoasă de vârsta ei, mai ales că tot orașul știe
că era femeia ta. Ai ceva nerv, nu glumă. Acum cară-te naibii de-aici. Și
nu mai veni să mă plictisești dacă nu te asiguri mai întâi că e vorba de
ceva oficial.

Luna îi spuse că Cel-Ce-Vine-Cântând se temea.

— Nu cred că-i vor face vreun rău, spuse Rob J.
Ea îi arătă că nu de a fi rănit se temea el.
— Știe că uneori oamenii albi își spânzură prizonierii. Dacă un Sauk
moare spânzurat, nu mai poate trece râul de spumă și nu ajunge
niciodată în Lumea de la Apus.
— Nimeni n-o să-l spânzure pe Cel-Ce-Vine-Cântând, spuse Rob J.
iritat. N-au nicio dovadă că el ar fi făcut ceva. E un joc politic și în
câteva zile îi vor da drumul.
Dar frica ei era contagioasă. Singurul avocat din Holden’s Crossing
era Nick Holden. Erau mai mulți avocați în Rock Island, dar Rob J. nu-i
cunoștea personal. În dimineața următoare, vizită repede pacienții
care aveau nevoie de îngrijire imediată și apoi călări spre capitala
districtului. Erau mai mulți cei care se aflau în sala de așteptare a lui
Steven Hume decât văzuse adesea chiar la el la dispensar și trebui să
aștepte aproape nouăzeci de minute până îi veni rândul.
Hume îl ascultă atent.
— De ce ai venit la mine? îl întrebă în cele din urmă.
— Pentru că tu candidezi să fii reales și Nick Holden e adversarul
tău. Pentru un motiv pe care încă nu l-am înțeles, Nick le face câte
necazuri poate Saukilor în general și lui Cel-Ce-Vine-Cântând, în
particular.
Hume oftă.
— Nick e cu o grupare dură și nu pot să-i iau în neserios
candidatura. Partidul American îi îndoapă pe nativii Statelor Unite cu
ură și teamă față de imigranți și catolici. Au o lojă secretă în fiecare

808
oraș cu o gaură în ușă, ca să-i poată ține la distanță pe cei care nu sunt
membri. Sunt porecliți Partidul „Nu Știu Nimic”, fiindcă dacă întrebi pe
vreun membru despre activitățile lor, acesta e instruit să spună că nu
știe nimic despre ele. Promovează și folosesc violența împotriva
străinilor și mi-e rușine să recunosc că realmente au cuprins toată țara,
din punct de vedere politic. Imigranții continuă să sosească, dar în
clipa asta șaptezeci la sută dintre locuitorii din Illinois sunt nativi în
SUA, iar din restul de treizeci la sută, majoritatea n-au cetățenie și,
deci, nu votează. Anul trecut cei de la „Nu Știu Nimic” aproape au ales
un guvernator în New York și au câștigat patruzeci și nouă de locuri în
Legislativ. O alianță între Whig și ei a cucerit cu ușurință alegerile în
Pennsylvania și Delaware, iar în Cincinnati au fost învinși numai după
o luptă aprigă.
— Dar ce are Nick cu Saukii? Ei nu sunt născuți în afara
continentului!
Hume se strâmbă.
— Are instinct politic foarte ascuțit. N-au trecut decât nouăsprezece
ani de când albii erau masacrați de indieni în locurile astea. Mulți
oameni au murit în timpul războiului cu Șoimul-Negru. Băieții care au
supraviețuit raidurilor indiene și cu cicatrice făcute de indieni sunt cei
care votează acum și încă îi urăsc pe indieni și se tem de aceștia. Așa că
vrednicul meu oponent agită apele. Noaptea trecută, în Rock Island, a
făcut cinste cu o grămadă de whisky și apoi a reamintit tuturor de
războaiele cu indienii, nelăsând la o parte niciun scalp luat, nicio
atrocitate. Apoi le-a povestit despre ultimii indieni însetați de sânge
din Illinois, care s-au refugiat în orașul vostru și a promis că, atunci
când va fi ales reprezentant al Statelor Unite, o să aibă el grijă ca
aceștia să se întoarcă în rezervația din Kansas, unde le e locul.
— Poți să iei măsuri ca să-i ajuți pe Sauki?
— Să iau măsuri? oftă Hume. Dr. Cole, eu sunt politician. Indienii nu
votează, așa că n-am cum să iau poziție publică în favoarea lor, nici
individual, nici colectiv. Dar, ca fapt politic, m-ar ajuta să amortizez
situația asta, fiindcă oponentul meu încearcă să se folosească de ea ca
să-mi ia locul.
Cei doi judecători care se deplasează prin orașe în district într-un
circuit al curții sunt onorabilul Daniel P. Allan și onorabilul Edwin
Jordan. Judecătorul Jordan e mediocru și, în plus, e din Whig. Dan Allan

809
e un judecător destul de bun și un Democrat și mai bun. Îl cunosc bine
și am lucrat mult timp cu el și, dacă preia cazul, n-o să-i lase pe oamenii
lui Nick să transforme totul în carnaval și să-l condamne pe prietenul
tău Sauk cu dovezi neconcludente, inventate, doar ca să-l ajute pe
Holden să câștige alegerile. N-avem cum să aflăm dacă va fi el sau
Jordan cel care va judeca procesul. Dar dacă va fi Allan, el va fi nu mai
mult decât corect, dar corect sigur va fi.
Niciunul dintre avocații din oraș nu va fi de acord să apere un
indian, asta e realitatea. Cel mai bun avocat pe aici e unul tânăr, pe
nume John Kurland. Lasă-mă să vorbesc eu cu el, să văd dacă pot să-i
forțez un pic mâna.
— Vă rămân recunoscător, congresman.
— Ei, bine, poți să arăți asta votând.
— Sunt unul dintre cei treizeci la sută. Am depus cerere pentru
naturalizare, dar perioada de așteptare e de trei ani…
— Asta îți permite să votezi data viitoare, când voi candida pentru a
fi reales, spuse Hume, cu simț practic. Zâmbi, strângându-i mâna lui
Rob. Între timp, poți să le spui prietenilor tăi.

Orașul n-avea să fie agitat prea mult timp din cauza unei indience
moarte. Mai interesantă era perspectiva deschiderii Academiei
Holden’s Crossing. Oricine din oraș s-ar fi arătat dornic să ofere o
bucată de pământ pentru construirea școlii, asigurându-și astfel
accesul facil pentru propriii copii, dar se căzu de acord ca instituția să
fie așezată în zona centrală, așa că în final adunarea orașului acceptă
trei acri de la Nick Holden, care a fost foarte satisfăcut, pentru că lotul
respectiv fusese prevăzut ca școală pe hărțile imaginare pe care și le
tot construia la începuturile lui Holden’s Crossing.
O clădire lungă de lemn, cu o singură încăpere, a fost construită în
cooperare. O dată lucrul început, proiectul prinse viață. În loc de
pământ bătătorit, bărbații aduseră bușteni de la șase mile depărtare ca
să facă dușumele de scândură. Un raft lung a fost construit de-a lungul
unui perete pentru a servi drept pupitru colectiv și în fața lui se puse o
bancă lungă, pentru ca elevii să poată sta cu fața la perete în timp ce
scriau și să se poată răsuci cu fața spre învățător când recitau. O sobă
pătrată de fier a fost așezată în mijlocul camerei. Se hotărî ca școala să
înceapă în fiecare an după strângerea recoltei și să dureze trei

810
trimestre a câte douăsprezece săptămâni, iar învățătorul să primească
nouăsprezece dolari pe trimestru, plus casă și masă. Legea statului
susținea că un învățător trebuie să fie calificat în citit, scris și
aritmetică și să aibă cunoștințe fie de geografie, fie de gramatică sau
istorie.
Nu se iviră prea mulți candidați, fiindcă plata era mică și condițiile
modeste, dar în cele din urmă a fost angajat Marshall Byers, văr primar
cu Paul Williams, potcovarul.
Domnul Byers era un tânăr slab (de douăzeci și unu de ani), cu ochii
bulbucați, care predase în Indiana înainte de a veni în Illinois și, de
aceea, știa la ce să se aștepte de la „masă și casă”, stând câte o
săptămână la familiile fiecărui elev. El îi spuse lui Sarah că era bucuros
să stea la o fermă de oi, fiindcă îi plăceau carnea de miel și morcovii
mai mult decât porcul cu cartofi.
— Oriunde altundeva, tot ce-ți dau să mănânci e carne de porc cu
cartofi, carne de porc cu cartofi, repetă el.
Rob J. zâmbi către el.
— O să-ți placă la nebunie familia Geiger, îi spuse el.
Rob J. nu a fost prea încântat de învățător. Era ceva obraznic în
privirile furișe pe care le arunca lui Sarah și Lunei și în felul în care se
uita la Șaman, de parcă băiatul era ciumat.
— Abia aștept să-l am pe Alexander ca elev, spuse domnul Byers.
— Șaman așteaptă și el cu nerăbdare să înceapă școala, spuse Rob J.,
cu voce plată.
— O, dar asta e imposibil. Băiatul nu vorbește bine. Și cum poate un
copil care nu aude nimic să învețe ceva la școală?
— Citește pe buze. Învață cu ușurință, domnule Byers.
Domnul Byers se încruntă. Părea gata să protesteze în continuare,
dar se răzgândi când văzu fața lui Rob J.
— Desigur, dr. Cole, spuse înțepat. Desigur.
În dimineața următoare, înainte de micul dejun, Alden Kimball bătu
la ușa din spate. Fusese la magazinul de semințe dis-de-dimineață și
ardea să spună noutățile.
— Cretinii ăia de indieni! Au făcut-o de data asta, spuse el. S-au
îmbătat azi-noapte și au dat foc magaziei călugărițelor ălora.
Luna negă imediat când a fost întrebată de Rob.

811
 — Am fost la tabăra Sauki noaptea trecută cu prietenii mei, să
vorbim despre Cel-Ce-Vine-Cântând. E o minciună ce i s-a spus lui
Alden.
— Poate au început să bea după ce ai plecat tu.
Nu. E o minciună. Părea calmă, dar începuse deja să și dezlege
șorțul. Mă duc să vorbesc cu Poporul.
Rob oftă. Se decise să-i viziteze pe catolici.

Auzise că li se spunea „blestematele de gângănii cafenii”. Înțelese de

ce când le văzu, pentru că purtau robe de lână maro ce arătau prea
călduroase pentru toamnă și probabil că erau o tortură în căldura
verii. Patru dintre ele munceau printre ruinele magaziei suedeze
cochete pe care August Lund și soția lui o construiseră cândva cu
speranțele tinereții lor.
Păreau să cerceteze rămășițele arse, încă fumegând într-un colț, în
caz că ceva mai merita salvat.
— Bună dimineața, strigă el.
Nu-l simțiseră apropiindu-se. Își ridicaseră poalele lungi ale
rochiilor și le prinseseră în brâu ca să poată lucra mai lesne, iar acum
se grăbiră să-și ascundă patru perechi de picioare butucănoase,
încălțate în ciorapi groși, albi.
— Sunt doctorul Cole, spuse el, descălecând. Vecinul vostru
îndepărtat. Se holbară la el fără să spună nimic și îi trecu prin minte că
poate nu înțelegeau limba. Pot să vorbesc cu persoana care conduce
locul ăsta?
— Asta înseamnă cu Maica Superioară, spuse una dintre ele, cu
vocea abia mai puternică decât o șoaptă.
Se mișcă ușor și se îndreptă spre casă, cu Rob pe urmele ei. Lângă
casă, un bătrân înveșmântat în negru grebla o grădină de zarzavaturi
degerată. Nu-i arătă niciun interes lui Rob. Călugărița bătu de două ori,
repede și încet, cum era și vocea ei.
— Poți intra.
Straiul cafeniu îl precedă și făcu o plecăciune.
— Domnul acesta dorește să vă vorbească, Reverența voastră. E
doctor și vecin cu noi, spuse călugărița cu voce ca o șoaptă și se înclină
din nou înainte de a ieși.

812
 Maica Superioară stătea într-un jilț de lemn, în spatele unei mese.
Fața încadrată de voal era lată, cu un nas mare și generos, cu ochii
iscoditori de un albastru penetrant, mai deschiși decât ochii lui Sarah,
și care îl înfruntau pe interlocutor.
Se prezentă și îi spuse că îi părea rău de incidentul cu focul.
— Vă putem ajuta cu ceva?
— Sunt sigură că Domnul ne va ajuta. Vorbea o engleză aleasă,
educată; el își spuse că accentul era probabil german, deși nu semăna
cu al familiei Schroeder. Poate că proveneau din regiuni diferite ale
Germaniei.
— Te rog, ia loc, îi spuse ea, indicând singurul scaun confortabil din
încăpere, încăpător ca un tron, îmbrăcat în piele.
— Ați cărat asta până aici în căruță?
— Da. Când episcopul ne vizitează, o să aibă un scaun decent, pe
care să se așeze, spuse ea serioasă. Bărbații veniseră în timpul
Cântecului vecerniei, adăugă. Comunitatea surorilor era ocupată cu
rugăciunea și nu auzise zgomotele și trosniturile, dar în curând
mirosiseră fumul.
— Mi s-a spus că au fost indieni.
— Indieni de felul celor care au participat la petrecerea cu ceai din
Boston, spuse ea acru.
— Sunteți sigură?
Ea zâmbi fără umor.
— Erau bărbați albi beți, scuipând înjurături de om alb băut.
— Există o lojă a Partidului American aici.
Ea dădu din cap.
— Cei care „Nu Știu Nimic”. Acum zece ani eram la Comunitatea
franciscană din Philadelphia, abia sosită din orașul meu natal,
Württemberg. „Nu știu Nimic” m-au tratat cu o săptămână de teroare
în care două biserici au fost atacate, doisprezece catolici bătuți de
moarte și o duzină de case de catolici arse din temelii. Mi-a luat o
vreme să accept după aceea că nu toată America e așa.
El încuviință. Observă că transformaseră una din cele două camere
ale casei lui August Lund într-un dormitor spartan. Această cameră
fusese inițial camera de grâne a lui Lund. Acum, rogojini de dormit
erau stivuite într-un colț. În afară de masa ei de lucru cu scaunul ei și

813
scaunul episcopului, singura mobilă mai era o masă lungă, cu bănci de
lemn proaspăt și el comentă construcția lor.
— Sunt făcute de preotul vostru?
Ea zâmbi și se ridică.
— Părintele Russel e capelanul nostru. Tâmplarul e sora Mary Peter
Celestine. Vrei să vezi capela noastră?
El o urmă în camera în care familia Lund mâncase, dormise și făcuse
dragoste și în care murise Greta Lund. Fusese curățată lună și văruită.
Lipit de perete era un altar de lemn, iar în fața sa un prie-Dieu pentru
îngenunchiat. În fața crucifixului de pe altar, o candelă mare cu sticlă
roșie era înconjurată de altele mai mici. Mai erau patru statuete de
ghips ce păreau segregate după sex. O recunoscu pe Fecioară la
dreapta. Maica Superioară îi spuse că alături de Sf. Maria era Sfânta
Clara, cea care fondase ordinul lor de călugărițe, iar de partea opusă a
altarului erau Sf. Francisc și Sf. Iosif.
— Mi s-a spus că plănuiți să deschideți o școală.
— Ți s-a spus greșit.
El zâmbi.
— Și că intenționați să furați copii pentru viața de mănăstire.
— Ei, bine, asta nu e chiar atât de greșit, spuse ea serioasă.
Totdeauna sperăm să salvăm un suflet cu ajutorul lui Christos, copil
sau femeie sau bărbat. Întotdeauna ne luptăm să câștigăm prieteni, să
atragem catolicii din comunitate. Dar ordinul nostru e un ordin de
călugărițe și surori medicale totodată.
— Surori medicale! Și unde o să vă faceți meseria? O să construiți
aici un spital?
— A, spuse ea cu regret. Nu avem bani. Sfânta Biserică Mamă a
cumpărat proprietatea asta și ne-a trimis aici. Și aici trebuie să ne
câștigăm singure existența. Suntem sigure că Domnul ne va ajuta.
El era mai puțin sigur.
— Pot să apelez la surorile voastre dacă bolnavii mei vor avea
nevoie de ele?
— Să mergem în casele lor? Nu, nu facem asta niciodată, spuse ea
severă.
El nu se simțea în largul său în capelă și începu să se retragă.
— Cred că dumneata nu ești catolic, dr. Cole.
El clătină din cap. Un gând brusc îl cotropi.

814
 — Dacă va fi necesar, pentru a-i ajuta pe Sauki, veți depune
mărturie că oamenii care v-au ars magazia au fost albi?
— Desigur, spuse ea rece. De vreme ce e purul adevăr.
El realiză că novicele trebuiau să fie probabil terorizate continuu de
ea.
— Mulțumesc… Ezită, incapabil să se încline în fața acestei femei
aprige și s-o numească „Reverența voastră”: Care e numele
dumneavoastră, Maică Superioară?
— Sunt maica Miriam Ferocia.
El fusese latinist la școală, muncind pe brânci să-l traducă pe Cicero
și însoțindu-l pe Caesar prin războaiele galice. Reținuse destul ca să
știe că numele însemna Maria cea Curajoasă. Dar și după trecerea
anilor, când avea să se gândească la femeia aceasta, avea s-o numească,
numai și numai pentru sine, Miriam cea Feroce.
Făcu o călătorie lungă călare până la Rock Island să-l vadă pe
Stephen Hume și a fost imediat răsplătit, deoarece congresmanul avea
vești bune. Daniel P. Allan avea să conducă procesul. Din cauza lipsei
de dovezi, judecătorul Allan nu vedea vreo problemă în eliberarea lui
Cel-Ce-Vine-Cântând pe cauțiune.
— Crimă capitală, totuși – n-a putut stabili cauțiunea la mai puțin de
două sute de dolari. Va trebui să te duci la Kockford sau Springfield
pentru un tip care să plătească și să-l păzească după aceea.
— O să dau eu banii. Cel-Ce-Vine-Cântând n-o să fugă de la mine,
spuse Rob J.
— Bine. Tânărul Kurland a fost de acord să-l reprezinte. E mai bine
pentru tine să nu te arăți prin preajma închisorii, date fiind
circumstanțele. Avocatul Kurland te va aștepta peste două ore la banca
dumitale. E cea din Holden’s Crossing?
— Da.
— Fă un cec pentru districtul Rock Island, semnează-l și dă-i-l lui
Kurland. Se va ocupa el de rest. Hume rânji. Cazul va fi audiat în câteva
săptămâni. Între Dan Allan și John Kurland, se va avea grijă ca Nick,
dacă încearcă să facă larmă din cazul ăsta, să pară cel puțin ca un prost.
Strângerea lui de mână a fost fermă și încurajatoare.
Rob J. se duse acasă și pregăti trăsurica, fiindcă simțea că Luna
trebuie să aibă și ea un rol în comitetul de recepție. Ea se așeză dreaptă
în trăsurică, purtând rochia ei obișnuită de casă și o bonetă ce

815
aparținuse Makwei, neobișnuit de tăcută chiar și pentru ea. Își dădu
seama că era foarte nervoasă. Opri calul în fața băncii și ea așteptă în
trăsură în timp ce el se ocupă de problema banilor, făcând un extras
din cont și dându-i-l lui John Kurland, un bărbat tânăr, serios, care
arătă politețe, dar nu căldură, când a fost prezentat Lunei.
Când avocatul îi părăsi, Rob J. se urcă în trăsurică și se așeză lângă
Luna. Lăsă calul legat și stă tură amândoi și se uitară fix și îndelung la
ușa biroului lui Nort London. Soarele era fierbinte pentru septembrie.
Așteptară un timp ce păru fără sfârșit. Apoi Luna îi atinse brațul
fiindcă ușa se deschise și ieși Cel-Ce-Vine-Cântând, aplecându-se ca să
iasă. Kurland venea chiar în spate.
Îi văzură imediat pe Luna și pe Rob J. și porniră spre ei. Poate că Cel-
Ce-Vine-Cântând reacționă de bucurie fiindcă era liber sau poate că
ceva instinctiv îl făcu să vrea să fugă de acolo, dar nu făcu decât câțiva
pași, alergând, când ceva se abătu de deasupra și din dreapta, apoi de
pe un acoperiș de pe partea cealaltă a străzii.
Pyawanegawa vânătorul, șeful, eroul jocului cu mingea-și-bățul ar fi
trebuit să cadă cu eleganță și demnitate, ca un copac gigant, dar se
prăbuși greoi ca oricare alt om, cu fața în praf.
Rob J. sări din trăsurică și într-o clipă a fost lângă el, dar Luna a fost
incapabilă să se miște. Când ajunse lângă Cel-Ce-Vine-Cântând și îl
întoarse, văzu că Luna știa deja. Un glonț lovise exact în gât. Celelalte
două în piept, foarte aproape unul de celălalt, și probabil că amândouă
nimeriseră inima, provocând moartea.
Kurland ajunse lângă ei, neajutorat și înspăimântat. Le trebuiră alte
două minute lui London și lui Holden pentru a ieși din biroul șerifului.
Nort ascultă explicațiile lui Kurland în legătură cu ce se întâmplase și
începu să strige ordine, verificând acoperișul de pe partea opusă a
străzii, apoi pe celălalt. Nimeni nu păru teribil de surprins să
descopere că nu era nimeni acolo.
Rob J. rămăsese în genunchi lângă Cel-Ce-Vine-Cântând, dar acum se
ridică și îl privi în față pe Nick. Holden era alb la față, dar relaxat, gata
pentru orice. În mod ciudat, Rob a fost izbit de frumusețea lui
masculină. Purta un revolver la șold, observă Rob J., și știu că ceea ce
avea să-i spună lui Nick îl putea pune în pericol și cuvintele trebuiau
alese cu grijă, dar trebuiau spuse.

816
 — Nu mai vreau să am de-a face cu tine niciodată. Cât voi trăi, îi
spuse.

Cel-Ce-Vine-Cântând a fost adus la adăpostul de la fermă și Rob J. îl

lăsă acolo cu familia lui. În amurg, ieși să-i aducă pe Luna și pe copii în
casă să mănânce și descoperi că dispăruseră, la fel și corpul lui Cel-Ce-
Vine-Cântând. Târziu, în seara aceea, Jay Geiger găsi trăsurică și calul
familiei Cole legate de un stâlp în fața grajdului său și i le aduse lui Rob
J. la ferma lui de oi. Spuse că Micul-Corn și Câinele-de-Piatră plecaseră
de la ferma Geiger. Luna și copiii ei nu s-au mai întors. În noaptea
aceea, Rob J. zăcu fără somn, gândindu-se la-Cel-Ce-Vine-Cântând
îngropat undeva într-un mormânt nemarcat, în pădurile de pe râu. Pe
pământul altcuiva și care cândva aparținuse Saukilor.
Rob J. nu află noutățile decât târziu, în dimineața zilei următoare,
când Jay sosi din nou călare și-i spuse că silozul cu provizii enorme al
lui Nick Holden arsese din temelii în noaptea trecută.
— Nu-i nicio îndoială, de data asta sunt Saukii. Au fugit cu toții. Nick
și-a petrecut cea mai mare parte din noapte încercând să țină flăcările
departe de casă și promițând că o să cheme miliția și armata Statelor
Unite. Deja a plecat după ei cu aproape patruzeci de oameni, cei mai
neisprăviți luptători împotriva indienilor pe care i-ai fi putut găsi. Nort
London, dr. Beckermann, Julian Howard, Fritz Graham, cei mai mulți
obișnuiți ai barului lui Nelson – jumătate dintre radicalii din zonă – toți
imaginându-și că se duc după Șoimul-Negru. Au noroc dacă nu se
împușcă unul pe altul în călcâie.
În după-amiaza aceea, Rob J. călări până în tabăra Saukă. Felul în
care arăta locul îi spuse că plecaseră pentru totdeauna. Pieile de bizon
fuseseră scoase din pragurile hedonoso-te-urilor, care arătau ca niște
găuri într-o gingie de pe care au căzut dinții. Mizeria vieții de tabără
împuțea pământul. Culese o cutie de conserve, al cărei capac fusese
tăiat cu cuțitul sau baioneta. Eticheta releva că, în cutie, fuseseră
jumătăți de piersică din statul Georgia. Nu reușise niciodată să-i
convingă pe Sauki de necesitatea de a săpa latrine și acum a fost
împiedicat să regrete plecarea lor de mirosul de excremente umane ce
năvăli asupra lui când vântul bătu dinspre tabără, un ultim indiciu
sordid că ceva de valoare dispăruse din acel loc și nu avea să mai fie
adus înapoi de vrăjitori sau de politică.

817
 Nick Holden și grupul său îi urmăriră pe Sauki timp de patru zile. Nu
se apropiară niciodată cu adevărat de oi. Indienii se menținură în zona
împădurită de-a lungul râului Mississippi îndepărtându-se mereu spre
nord. Nu erau atât de buni în sălbăticie ca alții din Popor care
muriseră, dar și cel mai slab dintre ei era mai în largul său în pădure
decât albii, așa că se răsuciră și își dublară urmele, lăsând semne false
pe care albii le urmară orbește.
Albii se săturaseră de urmărire când ajunseseră deja în Wisconsin.
Ar fi fost mai bine dacă s-ar fi putut întoarce cu câteva trofee, câteva
scalpuri sau urechi, dar își spuseră unul altuia că repurtaseră o mare
victorie. Se opriră la Prairie du Chien și cumpărară o groază de whisky
și Eritzie Graham se luă la bătaie cu un soldat și sfârși la închisoare,
dar Nick îl scoase, convingându-l pe șerif că puțină curtoazie
profesională era de dorit față de un deputat în vizită. Când se
întoarseră, treizeci și opt de discipoli porniră să cutreiere, răspândind
vestea că Nick Holden scăpase statul de amenințarea pieilor-roșii și că
era un tip grozav pe care să-l susții.
Era o toamnă blândă în anul acela, mai bună decât vara, fiindcă
toate insectele fuseseră omorâte de frigul de la început. O vreme aurie,
cu frunzele de pe apa râului colorate de nopțile reci, dar cu zile blânde
și plăcute.
În octombrie, biserica îl chemă la sânul ei pe reverendul Joseph Hills
Perkins. Acesta ceruse o locuință și un salariu, așa că după recoltă a
fost construită o casă mică și preotul se mută în ea împreună cu soția
sa, Elizabeth. Nu aveau copii.
Sarah se agită mult ca membră a comitetului de primire. Rob J. găsi
crini trecuți pe malul râului și le plantă rădăcinile la capul
mormântului Makwei. Obiceiul Sauk nu era să se marcheze
mormintele cu pietre, dar îl rugă pe Alden să taie un dreptunghi de
piatră neagră, care să nu se tocească. Nu părea potrivit să-i pună un
epitaf cu cuvinte englezești, dar el și Alden gravară în piatră semnele
ca feriga pe care ea le purtase pe trup, ca să marcheze locul ca fiind al
ei. Avu o singură convorbire nesatisfăcătoare cu Nort London, în
intenția de a-l convinge pe șerif să cerceteze moartea ei și a lui Cel-Ce-
Vine-Cântând, dar London îi spuse că era satisfăcut că ucigașul ei
fusese împușcat probabil de către ceilalți indieni.

818
 În noiembrie, pe întreg cuprinsul Statelor Unite, cetățeni peste
douăzeci și unu de ani de sex masculin se prezentară la urne. Peste tot,
muncitorii reacționară la competiția cu imigranții pentru locurile de
muncă. Rhode Island, Connecticut, New Hampshire, Massachusetts și
Kentucky aleseră guvernatori ai Partidului „Nu Știu Nimic”. Legislatori
ai aceluiași partid au fost aleși în opt state. În Wisconsin, „Nu Știu
Nimic” ajută la alegerea avocaților republicani, care se porniră să
abolească agențiile de imigrare. „Nu Știu Nimic” câștigară Texas-ul,
Tennessee, California și Maryland și pierdură strâns în cele mai multe
state din sud.
În Illinois câștigară majoritatea voturilor, în Chicago și regiunea de
sud a statului. În districtul Rock Island, fostul congresman al SUA,
Stephen Hume, își pierdu locul în favoarea luptătorului cu indienii,
Nick Holden, la o diferență de o sută optzeci de voturi. Nick plecă
aproape imediat după alegeri la Washington D.C. să-și reprezinte
districtul.

819
 IV

BĂIATUL SURD

12 octombrie 1851

820
 30

Lecții

Drumul de fier pornea din Chicago. Cei proaspăt veniți din

Germania, Irlanda sau Scandinavia găseau de lucru la împingerea
șinelor strălucitoare de-a lungul terenului mai mult plat, ajungând în
cele din urmă pe malul de est al râului Mississippi, la Rock Island. În
același timp, pe malul opus al râului, Compania de cale ferată
Mississippi și Missouri construia o linie de-a lungul Iowei, de la
Davenport la Council Bluffs, iar Compania de poduri peste râul
Mississippi fusese fondată pentru a uni cele două linii de cale ferată
printr-un pod peste marele râu.
În misterele adânci ale apelor învolburate, curând după amurg, în
seara blândă, milioane de larve acvatice se transformară în muște
friganide. Fiecare insectă, de formă asemănătoare libelulei, ieși din râu
cu patru aripi argintii; se uniră în roiuri, căzând asupra Davenportului
într-un nor de fulgi sclipitori care acoperi ferestrele, intră în ochii,
urechile și gurile oamenilor și animalelor, provocând neplăceri teribile
oricui se aventura afară din casă.
Friganidele trăiau o singură noapte. Atacul lor scurt era un fenomen
ce se petrecea o dată sau de două ori pe an și oamenii nu-l luau în
serios. La apus, invazia era terminată, muștele erau moarte. La opt
dimineața, patru bărbați stăteau pe băncile de pe malul râului în
lumina slabă a răsăritului, fumând și privind cum grupe de muncitori
măturau corpurile insectelor în grămezi ce erau apoi încărcate în
căruțe și aruncate înapoi în râu. Curând sosi un alt bărbat călare,
trăgând după el alți patru cai, iar ceilalți se ridicară de pe bănci și
încălecară.
Era o dimineață de marți. Ziua plăților. Pe Strada A Doua, în biroul
Companiei feroviare Chicago și Rock Island, contabilul și două ajutoare
pregăteau salariile echipei care construia noul pod.
La 8:19 cei cinci bărbați apărură călare în fața biroului. Patru dintre
ei descălecară și intrară, lăsându-l pe al cincilea cu caii. Nu erau

821
mascați și arătau ca niște fermieri obișnuiți, cu excepția faptului că
erau cu toții înarmați. Când își formulară cererea calm și politicos, unul
dintre ajutoare a fost suficient de prost să încerce să ia un pistol de pe
raftul apropiat și a fost împușcat pe loc, ca friganidele, un singur glonț
în cap. Nicio altă rezistență nu a fost opusă și cei patru jefuitori
colectară calmi întreaga sumă pentru salarii, de 1.106.37 dolari, într-
un sac de pânză murdară, apoi ieșiră. Contabilul spuse mai târziu
autorităților că era sigur că banditul care dădea ordinele era un bărbat
pe nume Frank Mosby, care avusese timp de mai mulți ani o fermă pe
malul opus al râului, la sud, mai jos de Holden’s Crossing.

Sarah nu-și alese un moment prea fericit. În dimineața aceea de

duminică așteptă la biserică până ce reverendul Perkins îi rugă pe
credincioși să mărturisească! Apoi, făcându-și curaj, se ridică și ieși în
față. Cu voce joasă mărturisi preotului ei și congregației că, după ce
rămăsese văduvă de tânără, concepuse în afara sfintelor legături ale
căsătoriei și născuse un copil.
Acum, le spuse ea, încearcă prin spovedirea în public, să se spele de
păcat prin mila lui Iisus Christos.
Când termină, ridică fața albă și privi drept în ochii strălucitori ai
reverendului Perkins.
— Roagă-te Domnului, șopti el. Degetele lui lungi, subțiri, o apăsară
pe cap, silind-o să îngenuncheze. Doamne! rosti el ferm, iart-o pe
această femeie bună, de greșeală, căci ea s-a spălat de păcat aici în casa
Ta în această zi, a lepădat pata de pe sufletul ei, făcându-l alb ca
trandafirul, pur ca prima zăpadă.
Murmurele congregației se ridicară în strigăte și exclamații.
— Rugați-vă Domnului!
— Amin!
— Aleluia!
— Amin, amin!
Sarah simți cum i se înalță sufletul. Se gândi că ar putea zbura în
Paradis chiar în acea clipă, iar puterea Domnului îi pătrunse trupul
prin degetele ca o gheară ale domnului Perkins.
Congregația era amețită de încântare. Fiecare persoană era la
curent cu jaful de la oficiul feroviar și cu faptul că șeful bandiților
fusese identificat ca fiind Frank Mosby, al cărui frate decedat, Will, se

822
șoptea peste tot, era responsabil de primul născut al lui Sarah Cole. Așa
că oamenii din biserică se lăsară cuprinși de drama confesiunii,
studiind fața și corpul lui Sarah Cole și imaginându-și o varietate de
scene lascive, care aveau să fie povestite mai departe, în șoaptă,
prietenilor și vecinilor lor.
Când domnul Perkins îi dădu în sfârșit voie lui Sarah să se întoarcă
la locul ei, mâini se întinseră dornice spre ea. Și multe voci murmurară
cuvinte de bucurie și felicitare.
Era realizarea încununată de succes a unui vis care o tulburase ani
de zile. Era o dovadă că Dumnezeu e bun, că iertarea creștină făcea
speranța posibilă și că fusese acceptată în lumea în care domneau doar
dragostea și mila. Era cel mai fericit moment al vieții ei.

În dimineața următoare era deschiderea Academiei, prima zi de

școală. Șaman se bucură de compania a optsprezece copii de vârste
diferite, de mirosul de lemn proaspăt șlefuit al clădirii și mobilei, de
tăblița lui și de creioanele cu care se scria pe ea, de copia lui personală
din Al Patrulea Abecedar Eclectic al lui McGuffey, zdrențuit și uzat,
fiindcă școala din Rock Island achiziționase Al Cincilea Abecedar
Eclecticul lui McGuffey pentru elevii săi, așa că Academia Holden’s
Crossing cumpărase cărțile lor vechi. Dar aproape imediat a fost
copleșit de probleme.
Domnul Byers așeză elevii în ordine alfabetică, în patru grupe, în
funcție de vârstă, așa că Șaman se trezi la un capăt al băncii lungi
comune, iar Alex era așezat prea departe ca să-l poată ajuta cu ceva.
Învățătorul vorbea cu nervozitate, repede, și Șaman reușea cu greu să-i
citească buzele. Elevilor li se ceru să deseneze casa în care locuiau pe
tăblițe și să-și scrie numele, vârsta, numele și ocupația taților lor. Cu
entuziasmul școlarilor în prima zi, ei se întoarseră spre masă și în
curând erau ocupați cu lucrul. Primul semn pentru Șaman că ceva nu
era în ordine a fost când simți arătătorul de lemn lovindu-l pe umăr.
Domnul Byers ordonase clasei să se oprească din scris și să se
întoarcă spre el. Toți ascultaseră, cu excepția băiatului surd, care nu îl
auzise.
Când Șaman se răsuci speriat, văzu că ceilalți copii râdeau de el.

823
 — Acum vom citi cu voce tare ce ați scris pe tăblițe; fiecare va fi
chemat și va arăta desenul său clasei. Începem cu tine, îl lovi din nou
arătătorul.
Șaman citi, bâlbâindu-se la câteva cuvinte. După ce arătă desenul și
termină, domnul Byers o chemă pe Rachel Geiger, de la celălalt capăt al
clasei. Deși Șaman se înclină în față cât putu de mult de pe locul său,
nu-i putea vedea fața sau citi buzele. Ridică mâna.
— Ce e?
— Vă rog, spuse, adresându-i-se învățătorului cum îl instruise
mama lui, nu le pot vedea fețele de aici. N-aș putea să stau în fața lor?
La ultimul său loc de muncă, domnul Byers avusese probleme
disciplinare, uneori atât de grave încât îi era groază să intre în clasă.
Această școala nouă era o schimbare binevenită și era hotărât să-i țină
din scurt pe micii sălbatici. Decisese că unul din modurile în care va
realiza asta va fi prin controlul locurilor. Alfabetic, în patru grupe mici,
după vârstă. Fiecare la locul său.
Știa că nu va merge dacă-l punea pe băiatul ăsta să stea în fața lor și
să se holbeze la gurile lor în timp ce recitau, poate făcând strâmbături
pe la spatele lui, făcându-i să râdă.
— Nu, nu îți permit.
Cea mai mare parte a dimineții aceleia, Șaman stătu pur și simplu,
incapabil să înțeleagă ce se petrece. La prânz, copiii merseră afară și
jucară leapșa. Îi plăcu până când cel mai solid băiat din școală, Lucas
Stebbins, îl lovi pe Alex ca să „i-o dea”, făcându-l să cadă grămadă.
Când Alex se ridică în picioare, cu pumnii strânși, Stebbins se apropie
de el.
— Vrei să te bați, ai, rahatule? N-ar trebui să te lăsăm să te joci cu
noi. Ești un bastard. Tata așa a zis.
— Ce e aia? întrebă Davey Geiger.
— Nu știi? spuse Luke Stebbins. Înseamnă că altcineva decât tatăl
lui, un bandit murdar pe care-l chema Will Crosby, și-a băgat scula în
gaura doamnei Cole.
Când Alex se aruncă asupra băiatului mai mare, primi o lovitură în
nas care-i făcu sângele să sară în toate părțile și îl trânti la pământ.
Șaman alergă la atacatorul fratelui său și primi atâtea lovituri în
urechi, încât câțiva dintre ceilalți copii, speriați tare de Luke, o luară la
fugă.

824
 — Oprește-te, îi faci rău, strigă Rachel Geiger, cu ochii strălucind.
De obicei, Luke o asculta, uimit de faptul că la numai doisprezece
ani ea avea deja sâni, dar de data asta doar rânji.
— E deja surd. Nu-i poate face mai rău la urechi. Ce caraghios
vorbesc nătângii, spuse bine dispus și îi aplică lui Șaman lovitura
finală, apoi se depărtă. Dacă Șaman i-ar fi permis, Rachel l-ar fi luat în
brațe și l-ar fi mângâiat. El și Alex, spre oroarea lor ulterioară, stătură
pe pământ și plânseră împreună, în timp ce colegii lor îi priveau.
După prânz a fost ora de muzică. Ea consta în învățarea melodiei și
cuvintelor imnurilor și cânturilor religioase, o lecție populară fiindcă
era o ușurare după învățatul din cărți. În timpul orei de muzică,
domnul Byers îl puse pe băiatul surd să golească cenușarul de lângă
sobă și să umple lada de lemne cu bușteni grei cărați de afară. Șaman
decise că ura școala.

Alma Schroeder a fost cea care îi pomeni admirativ lui Rob J. despre
confesiunea din biserică, închipuindu-și că el știa de ea. O dată ce află
detaliile, el se certă cu Sarah. Simțise zbuciumul ei și acum îi simțea
ușurarea, dar era uimit și stânjenit că ea oferise unor străini detalii
intime ale vieții ei, fie ele dureroase sau nu.
Nu străini, îl corectase ea.
— Frați întru milă, surori întru Christos, care au împărtășit cu mine
penitența.
Domnul Perkins le spusese că oricine dorește să fie botezat în
primăvara următoare trebuie să se împărtășească, explică ea. O supăra
faptul că Rob J. nu părea să înțeleagă. Pentru ea era atât de limpede.
Când băieții începură să vină acasă de la școală cu semne de bătaie,
Rob J. suspectă că cel puțin unii dintre frații ei întru milă și surorile ei
întru Christos nu erau dispuși să împartă cu alții împărtășania din
biserică. Fiii lui aveau gura pecetluită în legătură cu vânătăile. Îi era
imposibil să discute cu ei despre faptele mamei lor, altfel decât vorbind
de ea cu dragoste și admirație ori de câte ori se ivea ocazia. Dar vorbi
cu ei despre bătaie.
— Nu merită să lovești pe cineva când ești furios. Lucrurile scapă
repede de sub control și pot duce la moarte. Nimic nu justifică să ucizi.
Băieții erau nedumeriți. Ei vorbeau despre bătăi cu pumnii în curtea
școlii, nu despre ucideri.

825
 — Cum poți să nu lovești și tu când cineva te lovește primul, Pa?
întrebă Șaman.
Rob J. clătină din cap, cu înțelegere.
— Știu că e o problemă. Trebuie să-ți folosești creierul în loc de
pumni.
Alden Kimball auzise discuția. Ceva mai târziu îi privi pe cei doi frați
și scuipă scârbit.
— La dracu’! La dracu’! Tatăl vostru trebuie că e unul din cei mai
deștepți oameni care au trăit vreodată pe lumea asta, dar cred că poate
greși și el. Vă zic eu, dacă cineva te lovește, trebuie să-l pui la pământ
pe nemernic, altfel continuă să te lovească.
— Luke e groaznic de puternic, Alden, spuse Șaman.
Așa gândea și fratele lui mai mare.
— Luke? E puștiul boului ăluia de Stebbins? Luke Stebbins? spuse
Alden și scuipă din nou când ei dădură din cap nefericiți.
— Când eram tânăr, eram luptător la târguri. Știți ce înseamnă asta?
— Un luptător care e bun?
— Foarte bun! Eram mai bun decât foarte bun. Boxam la târguri.
Carnavale și de-astea. Luptam trei minute cu oricare punea la bătaie
două mâini și două picioare. Dacă mă băteau, luau trei dolari. Și să nu
credeți că nu încercau o grămadă de bărbați puternici să câștige ăia
trei dolari.
— Câștigai mulți bani, Alden? întrebă Alex. Fața lui Alden se
întunecă.
— Nu. Era și un manager și el câștiga o grămadă de bani. Am
continuat doi ani, vara și toamna. După aia m-a bătut cineva.
Managerul i-a plătit trei dolari tipului care m-a bătut și l-a angajat în
locul meu. Îi privi în ochi. Treaba e că vă pot învăța cum să vă bateți,
dacă vreți.
Două perechi de ochi tineri se ridicară spre el. Apoi două capete
încuviințară.
— Opriți-vă. Spuneți doar „da”, nu puteți? spuse Alden iritat. Arătați
ca două oi proaste.

— Puțină frică e un lucru bun, le spuse el. Îți pune sângele în

mișcare. Dar fii prea speriat și o să pierzi sigur. Și nici nu trebuie să te

826
înfurii prea tare. Un luptător înfuriat începe să se răsucească aiurea și
se lasă descoperit.
Șaman și Alex zâmbiră conștiincioși, dar Alden a fost foarte serios
când le arătă cum să-și țină mâinile, cea stângă la nivelul ochilor ca să
protejeze fața, cea dreaptă mai jos, ca să apere trunchiul. Era insistent
în felul în care strângeau pumnii, cerându-le să strângă bine degetele,
întărindu-și oasele, ca să-și lovească adversarul de parcă ar avea o
piatră în fiecare mână.
— Lupta e doar din patru lovituri, spuse Alden, scurtă de stânga,
croșeu de stânga, croșeu de dreapta, directă de dreapta. Scurta mușcă
șerpește. Trebuie să împingi puțin, dar nu să-l rănești pe celălalt prea
tare, doar să-l faci să-și piardă echilibrul, să rămână descoperit pentru
ceva mai serios. Croșeul de stânga nu face prea mult, dar te ajută – te
întorci spre stânga, îți lași greutatea pe piciorul drept, te răsucești și
lovești tare în capul adversarului. Croșeul de dreapta – acum te lași pe
celălalt picior și îți iei avânt, cu o răsucire rapidă a pieptului, uite-așa.
Favorita mea, directa de dreapta, căreia îi spun Bățul. Te întorci puțin
spre stânga, te lași pe piciorul stâng și îi tragi cu pumnul drept în plină
burtă, parcă ai avea o suliță în loc de braț.
Le arătă din nou loviturile una câte una, ca să nu le confunde. În
prima zi îi puse să lovească în aer vreo două ore, ca să scape de
stânjeneala de a lovi și să se familiarizeze cu ritmul muscular.
În după-amiaza următoare erau din nou în luminișul din spatele
barăcii lui Alden, unde nu puteau fi deranjați și la fel, în fiecare după-
amiază ce urmă. Exersară fiecare lovitură din nou și din nou, înainte ca
el să le permită să boxeze unul cu celălalt. Alex era cu trei ani și
jumătate mai mare, dar Șaman era atât de solid, încât diferența nu
părea mai mare de un an. Erau foarte grijulii unul cu altul.
În cele din urmă, Alden îi puse pe fiecare să se lupte cu el și le ceru
să lovească în el cât pot de tare, ca într-o bătaie adevărată.
Spre uimirea lor, se răsuci și se dădu de-o parte, apoi le blocă fiecare
lovitură cu brațul sau pumnul.
— Vedeți, ce vă învăț nu e niciun secret. Și ceilalți cu care-o să vă
bateți o să știe să lovească. Trebuie să învățați să vă apărați.
Insistă ca ei să-și țină bărbia în piept până atingea sternul. Le arătă
cum să-și imobilizeze adversarul, dar îl avertiză pe Alex să nu încerce
așa ceva cu Luke, cu niciun preț.

827
 — Tipul ăla e prea mare pentru tine, ține-te departe de el. Nu-l lăsa
să te pună la pământ.
Era imposibil ca Alex să poată bate un băiat atât de mare, se gândi
Alden în sinea lui, dar poate că o să-l atingă suficient cât să-l facă să-i
lase în pace. Nu încerca să facă luptători de circ din cei doi băieți Cole.
Vroia doar ca ei să fie capabili să se apere, așa e i-i învață doar
elementele de bază, fiindcă știa doar cât să învețe niște copii să se bată
cu pumnii. Nu încercă să le spună ce să facă în legătură cu picioarele.
Cu ani mai târziu, avea să recunoască în fața lui Șaman că, dacă el
însuși ar fi știut mai bine jocul de picioare, probabil că n-ar mai fi fost
niciodată bătut de luptătorul pentru trei dolari.

De cel puțin zece ori, Alex se crezu gata să-l înfrunte pe Luke, dar
Alden spusese că o să-i zică el când era gata, dar nu acum.
Așa că în fiecare zi, Șaman și Alex se duceau la școală și știau că
pauza va fi o perioadă grea. Luke se obișnuise cu frații Cole și îi trata ca
pe un joc nou. Îi lovea și îi insulta cum îi venea și nu-i scotea din
Nătâng și Bastard. Îi izbea viclean la leapșa și apoi îi împingea cu fața
în praf.
Pentru Șaman, Luke nu era singura problemă de la școală. Nu vedea
decât o mică parte din ce se spunea în timpul orelor și rămase serios în
urmă încă de la început.
Marshall Byers a fost nesatisfăcut să vadă ce se întâmpla; încercase
să-l facă să înțeleagă pe tatăl băiatului că o școală obișnuită nu era
locul potrivit pentru un băiat surd.
Dar învățătorul juca prudent, știind că la următoarea abordare a
subiectului trebuia să aibă dovezile pregătite. Ținu o listă atentă cu
notele proaste ale lui Robert J. Cole și opri băiatul în mod repetat după
ore pentru muncă suplimentară, ceea ce nu păru să-i îmbunătățească
performanțele.
Uneori, domnul Byers o ținea și pe Rachel Geiger după ore, spre
surprinderea lui Șaman, fiindcă Rachel trecea drept cea mai bună elevă
din școală. Când se întâmpla asta, se întorceau împreună acasă. Într-
una din aceste după-amieze, o zi cenușie când prima zăpadă abia
începuse să cadă, ea îl sperie izbucnind brusc în lacrimi în timp ce
mergeau spre casă.
Nu putu decât să se uite la ea descumpănit.

828
 Ea se opri și îl privi, ca el să-i poată citi buzele.
— Domnul Byers ăla! De câte ori poate, stă… prea aproape. Și mă
atinge tot timpul.
— Te atinge?
— Aici, spuse ea, punându-și mâna pe pieptul hainei albastre.
Șaman se simți pierdut în fața unei astfel de dezvăluiri, neștiind cum să
reacționeze, căci situația depășea cu mult experiența lui.
— Ce putem face? se întrebă mai mult pe sine decât pe ea.
— Nu știu. Nu știu. În fața acestei orori, Rachel începu să se
smiorcăie din nou.
— Va trebui să-l omor, decise el calm.
Asta captă întreaga ei atenție și se opri din plâns.
— E o prostie.
— Nu. Am s-o fac.
Zăpada cădea grea. Se așeza pe pălăria și pe părul ei. Ochii ei căprui,
cu gene grele negre, încă pline de lacrimi, erau întrebători. Un fulg
mare, alb se topi pe obrazul ei neted, care era mai închis decât al lui,
undeva între albul mamei sale și întunecimea pe care o avusese pielea
Makwei.
— Ai face asta pentru mine?
El încercă să privească lucrurile cinstit. Să scape de domnul Byers i-
ar fi plăcut și pentru el însuși, dar problemele ei cu învățătorul atârnau
și mai greu în balanță, așa că dădu din cap cu convingere. Zâmbetul ei,
descoperi Șaman, îl făcea să se simtă bine într-un fel cu totul nou.
Ea îi atinse pieptul solemn, chiar în zona pe care o declarase
interzisă pentru domnul Byers pe propria ei persoană.
— Ești cel mai credincios prieten al meu și eu sunt a ta, spuse ea și
el realiză că așa era. Când își reluară drumul, a fost uimit când mâna
înmănușată a fetei își făcu drum spre mâna lui. Ca și mănușile ei
albastre, ale lui, roșii, fuseseră făcute de mama ei, care întotdeauna le
împletea mănuși de ziua lor celor din familia Cole. Prin stratul de lână,
mâna ei trimitea un val de căldură surprinzător în tot brațul lui. Dar
Rachel se opri din nou și se întoarse spre el.
— Cum o să… știi tu… să o faci?
El așteptă înainte de a rosti în aerul rece o expresie pe care o auzise
la tatăl său în numeroase ocazii.
— Asta va necesita o gândire considerabilă, spuse.

829
 31

Zile de școală

Lui Rob J. îi plăceau întâlnirile Societății medicale. Uneori erau

educative. Cel mai adesea însă ofereau ocazia unei seri petrecute în
compania altor oameni care au trăit experiențe similare și cu care
putea vorbi o limbă comună. La întâlnirea din noiembrie, Julius Barton,
un tânăr practician din nord, raportă despre mușcăturile de șerpi 17 pe
care le tratase, inclusiv un caz al unei femei care fusese mușcată de
fesa groasă cu suficientă forță ca să țâșnească sângele. Soțul ei a spus
că era vorba de un câine, ceea ce făcea din caz o adevărată raritate,
pentru că se părea, după mușcătură, că dulăul lor avea dinți umani!
Ca să nu se lase mai prejos, Tom Bechermann povesti și el despre un
iubitor de pisici cu testiculele sfâșiate, care puteau sau nu puteau fi
opera unei feline. Tobias Barr spuse că lucruri de genul ăsta nu erau
neobișnuite. Doar cu câteva luni în urmă tratase și el un bărbat cu fața
zgâriată.
— Mi-a spus că a fost zgâriat de o pisică și el, dar dacă-i așa, pisica
aia avea doar trei gheare și o labă mare ca de om, spuse dr. Barr,
provocând o nouă criză de râs.
Porni imediat să spună altă anecdotă și a fost neplăcut surprins
când Rob J. Cole îl întrerupse și îl întrebă dacă își amintea exact când a
tratat pacientul cu fața sfâșiată.
— N... Nu, spuse și se întoarse la istoria sa.
Rob J. îl încolți pe dr. Barr după terminarea întâlnirii.
— Tobias, în legătură cu pacientul cu fața zgâriată. E posibil să-l fi
tratat în duminica de 3 septembrie?
— Nu mai știu exact. Nu mi-am notat. Dr. Barr se apăra în legătură
cu faptul că nu înregistra în scris bolnavii, conștient de faptul că dr.
Cole practica o medicină mai științifică. Nu-i nevoie să scriu fiecare
fleac, nu-i așa, ce Dumnezeu? Mai ales pentru un pacient ca ăsta, un

17 Și despre alte cazuri de mușcături de animale bizare.

830
preot nomad din afara districtului, doar în trecere pe aici. Probabil că
n-o să-l mai văd niciodată, cu atât mai puțin o să-l mai tratez.
— Preot? Îți amintești numele lui?
Dr. Barr se încruntă, se gândi, apoi clătină din cap:
— Patterson, poate, spuse Rob J. Eliwood R. Patterson?
Dr. Barr se holbă la el.
Pacientul nu lăsase o adresă exactă, din câte își amintea dr. Barr.
— Cred că mi-a spus că e din Springfield.
— Mie mi-a zis Chicago.
— A venit la tine pentru sifilis?
— Stadiu terțiar.
— Da, sifilis terțiar, spuse dr. Barr. M-a întrebat de asta după ce i-
am pansat fața. Tipul de om care încearcă să obțină tot ce poate pentru
dolarul lui. Dacă ar fi avut și o unghie încarnată, m-ar fi pus s-o rezolv
și pe asta cât timp mai era în cabinet. I-am vândut niște salvie pentru
sifilis.
— Și eu la fel, spuse Rob J. și amândoi zâmbiră.
Dr. Barr părea nedumerit.
— A șters-o, fără să-ți plătească, nu-i așa? De-asta îl cauți?
— Nu. Am făcut autopsia unei femei care a fost ucisă în ziua în care
l-ai examinat. A fost violată de mai mulți bărbați. Era piele sub trei
dintre unghiile ei, probabil că îl zgâriase pe unul dintre atacatori.
Dr. Barr mârâi.
— Îmi amintesc că doi indivizi l-au așteptat afară în timp ce era în
cabinetul meu. Unul era masiv, ca un urs înainte de hibernare, cu un
strat zdravăn de grăsime. Celălalt era mai mult slab, mai tânăr. Cu o
pată vasculară pe obraz, sub ochi. Cred că sub ochiul drept. N-am auzit
numele lor și nu-mi amintesc altceva despre ei.
Președintele Societății medicale era înclinat spre gelozie
profesională și uneori era cam pompos la ocazii, dar Rob J. îl plăcuse
întotdeauna. Îi mulțumi lui Tobias Barr și se îndepărtă.

Nort London se mai calmase de la ultima lor întâlnire, poate fiindcă

se simțea nesigur cu Nick Holden tocmai la Washington sau poate
fiindcă își dăduse seama că nu se făcea ca o persoană oficial aleasă să
nu fie capabilă să ia vreo hotărâre. Șeriful îl ascultă pe Rob J., își luă
notițe privind descrierea fizică a lui Eliwood Patterson și a celorlalți

831
doi bărbați și promise lingușitor că va face cercetări. Rob avu impresia
clară că notițele vor ajunge la coșul de gunoi de îndată ce va părăsi
biroul lui London. Dacă ar fi fost pus să aleagă între un London furios
și unul abil, diplomat, Rob l-ar fi preferat pe cel furios.
Așa că făcu cercetări pe cont propriu. Carroll Wilkenson, agentul de
asigurări și bunuri imobiliare, era președintele comitetului pastoral al
bisericii și el fusese cel care aranjase vizitele preoților ce îl
precedaseră pe domnul Perkins. Un bun om de afaceri, Wilkenson
păstra notițe despre tot ce făcea.
— Aici e, spuse el, trăgând afară o fițuică de hârtie împăturită. Am
cules-o la o întâlnire de asigurări în Galesburg.
Fițuica propunea bisericilor creștine vizita unui preot care avea să
facă dezvăluiri asupra planurilor pe care Cel-de-Sus le avea pentru
valea râului Mississippi. Oferta era gratuită pentru biserica ce o
accepta, cheltuielile preotului fiind acoperite în întregime de Institutul
religios Stele și Dungi18, 282 Palmer Avenue, Chicago.
— Am scris o scrisoare și le-am dat datele a trei duminici. Mi-au
trimis vorbă că Eliwood Patterson va veni să predice pe 3 septembrie.
Au avut ei grijă de tot. Îi mărturisi că anatema lui Patterson nu se
bucurase de prea multă popularitate. În primul rând, vroia să ne
avertizeze împotriva catolicilor. Zâmbi. Nimeni nu s-a sinchisit prea
mult de asta, dacă vrei să știi. Dar apoi a ajuns la cei care vin în valea
Mississippi din alte țări. A spus că aceștia fură slujbele celor născuți
aici. Oamenii care nu s-au născut aici erau ca un cui în coastă. Nu avea
nicio adresă actuală a domnului Patterson. Nimănui nu i-a trecut prin
cap să-i ceară să se mai întoarcă. Ultimul lucru de care are nevoie o
biserică în situația noastră e un preot care să-i asmuță pe enoriași unii
împotriva altora.
Ike Nelson, proprietarul saloon-ului, și-l amintea pe Ellwood
Patterson.
— Au fost aici târziu sâmbătă seara. E un bețivan înrăit, Patterson
ăsta, la fel și ăilalți doi tipi care erau cu el. Aruncau cu banii, dar făceau
prea mult scandal ca să merite. Ăla mare, Hank, tot țipa la mine să mă
duc să fac rost de niște târfe, dar s-a îmbătat imediat și a uitat de femei.
— Care era al doilea nume al lui Hank ăsta?

18 Stars and Strips – simbolul steagului american.

832
 — Unu, caraghios. Nu Sneeze19… Cough20! Hank Cough. Ălălalt, ăla
mic și slab, mai tânăr, îi ziceau Len. Alteori Lenny. N-am auzit celălalt
nume, din câte țin minte. Avea pata aia roșie pe față. Șchiopăta de un
picior, poate avea un picior mai scurt decât altu’.
Toby Barr nu menționase șchiopătatul; probabil că nu-l văzuse
mergând, realiză Rob.
— Cu ce picior șchiopăta? întrebă, dar nu reuși decât să obțină o
privire surprinsă pe figura cârciumarului.
— Mergea așa? spuse Rob, alegând piciorul drept. Sau așa?
Șchiopătând acum cu stângul.
— Nu chiar șchiopătat, abia se observa. Nu știu pe ce parte. Tot ce
știu e că aveau toți trei picioarele întregi. Patterson a aruncat un fișic
gros de bani pe bar, mi-a spus să torn încontinuu și să-mi pun și mie.
La sfârșitul serii a trebuit să trimit după Nort London și Fritzie
Graham, să le dau câțiva dolari din grămadă ca să-i ducă pe cei trei la
pensiunea Annei Wiley și să-i pună în pat. Da’ am auzit că a doua zi, în
biserică, Patterson a fost sobru și sfânt cum se și aștepta lumea să fie.
Ike se înclină. Așa mai zic și eu tip!
***
Cu opt zile înainte de Crăciun, Alex veni la școală cu permisiunea lui
Alden de a se bate.
La pauză, Șaman îl privi pe fratele său mergând spre curtea școlii.
Spre oroarea sa, văzu că picioarele lui Bigger tremurau.
Alex merse direct spre locul unde Luke Stebbins stătea cu niște
băieți și exersau alergatul cu sărituri mari în zăpada proaspătă din
porțiunea nemăturată a curții. Spre norocul lui, Luke făcuse deja două
ture, terminate în sărituri nu prea grozave și, ca să câștige avantaj, își
scosese jacheta grea din piele de vacă. Dacă ar fi rămas cu ea, ar fi fost
ca și cum ar fi lovit cu pumnul în lemn.
Luke crezu că Alex vroia să se alăture jocului cu săritura și se
pregăti să se distreze puțin cu el. Dar Alex veni spre el și îi trase o
dreaptă în zâmbetul larg.
Fusese o greșeală, începutul unei confruntări stângace. Alden îi
dăduse instrucțiuni clare. Prima lovitură surpriză trebuia să fie în
stomac, dar teroarea alungase rațiunea din mintea lui Alex. Pumnul îi

19 Sneeze (engl.) = strănut.

20 Cough (engl.) = tuse.

833
sparse lui Luke buza de jos și el se aruncă furios asupra lui Alex. Atacul
lui Luke era ceva ce l-ar fi făcut pe Alex să înghețe de groază cu două
luni în urmă, dar acum se obișnuise cu Alden aruncându-se asupra lui,
așa că se feri din drum. Când Luke se năpusti, îi trimise un croșeu de
stânga în gura deja lovită. Apoi, când băiatul mai mare se străduia să-și
revină, înainte să apuce să se dezmeticească, Alex îi mai dădu doi
pumni în același loc dureros.
Șaman începuse să chiuie la prima lovitură, iar școlarii alergară
repede spre locul luptei din toate colțurile curții. A doua greșeală
majoră a lui Alex a fost să întoarcă privirea spre vocea lui Șaman.
Pumnul imens al lui Luke îl izbi chiar sub ochiul drept și îl trimise
clătinându-se la pământ. Dar Alden își luase sarcina în serios și Alex
începu să se ridice chiar în clipa când atinse pământul și era deja în
picioare, înfruntându-l pe Luke, care se repezi din nou la el fără să
șovăie.
Lui Alex îi amorțise fața și ochiul drept începu imediat să i se umfle
și să se închidă dar, surprinzător, își simți picioarele mai sigure. Își
adună puterile și se așternu la ceea ce devenise rutină în
antrenamentul lui zilnic. Ochiul stâng n-avea nimic și îl păstră ațintit,
cum îl instruise Alden, drept spre pieptul lui Luke, ca să vadă în ce
parte i se întorcea corpul, cu ce mână avea să lovească. Încercă să
blocheze doar un pumn, care îi amorți întreg brațul. Luke era prea
puternic. Alex începuse să obosească, dar sări și lovi, ignorând răul pe
care i l-ar fi putut face Luke dacă vreunul din pumnii lui l-ar fi lovit din
nou. Propriul lui braț stâng țâșni din nou, pedepsind gura și fața lui
Luke. Primul pumn, cel care deschisese lupta, slăbise unul din dinții
din față ai lui Luke, iar ploaia de croșeuri care urmă sfârși treaba. Spre
încântarea lui Șaman, Luke clătină furios din cap și scuipă dintele în
zăpadă.
Alex sărbători evenimentul lovind din nou cu stânga, apoi cu o
dreaptă care ateriză pe nasul lui Luke, făcând să curgă mai mult sânge.
Luke își ridică mâinile să-și protejeze fața, uluit.
— Bățul, Bigger! țipă Șaman. Bățul!
Alex îl auzise pe fratele lui și îi trase o dreaptă lui Luke în stomac cât
putu de tare, tăindu-i respirația și făcându-l să se îndoaie. Era sfârșitul
luptei, fiindcă cei care priviseră începeau să se împrăștie la apariția

834
învățătorului. Degetele de oțel răsuciră urechea lui Alex și domnul
Byers puse capăt recreației privind spre ei dezaprobator.
Înăuntru, în școală, atât Luke cât și Alex au fost expuși în fața
celorlalți elevi ca exemple rele – sub lozinca mare de pe perete pe care
scria „PACE PE PĂMÂNT”.
— N-o să tolerez bătăile în școala mea, spuse rece domnul Byers.
Luă nuiaua pe care o folosea drept arătător și îi pedepsi pe cei doi
bătăuși cu câte cinci lovituri entuziaste la palmă. Lui Luke i se umplură
ochii de lacrimi. Lui Alex îi tremură buza de jos când își primi partea
lui de pedeapsă. Ochiul lui umflat avea deja culoarea unui gălbenuș de
ou răscopt, iar mâna dreaptă era însemnată pe amândouă părțile, cu
încheieturile degetelor julite și palma roșie și umflată după loviturile
domnului Byers. Dar când îi aruncă o privire lui Șaman, amândoi frații
se uniră într-un sentiment de încântare și împlinire interioară.
Când se terminară orele, un grup de copii se adunară în jurul lui
Alex, râzând și punând întrebări în care se citea admirația. Luke
Stebbins plecă singur, morocănos și încă amețit. Când Șaman Cole veni
în fugă spre el, crezu că fratele mai tânăr venea să-i dea și el partea lui
de bătaie și ridică mâinile, stânga făcută pumn, dreapta deschisă,
aproape implorând.
Șaman îi vorbi cu blândețe, dar ferm:
— Îi vei spune fratelui meu Alexander, iar mie îmi vei spune Robert,
zise el.

Rob J. scrise Institutului religios Stele și Dungi și le spuse că ar dori

să-l contacteze pe reverendul Eliwood Patterson în legătură cu o
întrebare ecleziastică, rugând institutul să-i trimită adresa domnului
Patterson.
Chiar dacă aveau să-i răspundă, știa că vor trece săptămâni până să
primească scrisoarea lor. Între timp, nu spuse nimănui despre
suspiciunile lui, până într-o seară când el și soții Geiger tocmai
terminaseră de cântat „Eine kleine Nachtmusik”. Sarah și Lillian
sporovăiau în bucătărie, pregătind ceaiul și tăind checul în felii, iar Rob
J. își ușură inima în fața lui Jay.
— Ce să fac, dacă-l voi găsi pe preotul ăsta cu fața zgâriată? Știu că
Nort London nu se va abate de la obiceiul lui ca să-l aducă în fața
justiției.

835
 — Atunci trebuie să stârnești zgomot și fum să se observe până la
Springfield, spuse Jay. Și, dacă autoritățile statale nu te vor ajuta, va
trebui să faci apel la Washington.
— Nimeni de la putere n-a arătat dorința să depună vreun efort
pentru o femeie indiană moartă.
— În cazul ăsta, spuse Jay, dacă există dovezi de vinovăție, va trebui
să adunăm câțiva bărbați onești care știu să folosească puștile.
— Ai face asta?
Jay îl privi uimit.
— Bineînțeles. Tu, nu?
Rob îi spuse lui Jay despre legământul său de nonviolență.
— Eu n-am astfel de scrupule, prietene. Dacă oamenii răi amenință,
sunt liber să răspund.
— Biblia voastră scrie: „Să nu ucizi”.
— Ha! Tot acolo scrie „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Și: „Cel
care rănește un om și acesta moare, va fi la rândul său omorât”.
— „Dacă cineva te lovește pe obrazul drept, atunci întoarce-i și
obrazul celălalt”.
— Asta nu e din Biblia mea, spuse Jay.
— Of, Jay, asta-i problema, prea multe Biblii și fiecare pretinde că
deține cheia adevărului.
Geiger zâmbi înțelegător.
— Rob J., n-aș încerca niciodată să te fac să te abați de la starea ta de
liber-cugetător. Dar te las cu ceva la care să te gândești: „Frica lui
Dumnezeu este începutul înțelepciunii”.
Și conversația se întoarse la alte subiecte în momentul în care
femeile lor intrară cu ceaiul.
În timpul care urmă, Rob J. se gândi adesea la prietenul său, uneori
cu ciudă. Era ușor pentru Jay. De mai multe ori pe zi se înfășură în șalul
rugăciunilor, care îl acoperea cu un sentiment de securitate și
încredere în legătură cu ziua de ieri și de mâine. Totul era prescris:
asta era permis, asta interzis, direcțiile clar marcate. Jay credea în
legile lui Iehova și ale omului și nu avea decât să urmeze edictele
străvechi și statutul Consiliului general din Illinois. Revelația lui Rob J.
era știința, o credință mult mai puțin confortabilă și de departe mai
puțin liniștitoare. Adevărul era zeitatea sa supremă, dovada – starea de
grație, îndoiala – liturghia sa. Conținea tot atâtea mistere ca și celelalte

836
religii și era presărată cu întunecate cărări ce duceau la mari pericole,
la stânci terifiante, în cele mai adânci prăpăstii. Nicio putere mai mare
nu trimisese lumină asupra drumului întunecos și înfricoșător și el
avea numai judecata lui slabă pentru a alege potecile care să-l ducă la
adăpost.

În cea de-a patra zi friguroasă a noului an 1852, violența poposi din

nou în clădirea școlii.
În dimineața aceea cumplit de rece, Rachel întârzie la școală. Când
sosi, se strecură tăcută la locul ei de pe bancă fără să-i zâmbească lui
Șaman, murmurând un salut, cum îi era obiceiul. El observă surprins
că tatăl ei o urmă în clasă. Jason Geiger se îndreptă spre catedră și privi
spre domnul Byers.
— A, domnule Geiger. Ce plăcere, domnule. Cu ce vă pot ajuta?
Bățul domnului Byers era așezat pe catedră și Jay Geiger îl luă și îl
lovi pe învățător peste față.
Domnul Byers sări în picioare, răsturnându-și scaunul. Era cu un
cap mai înalt ca Jay, dar cu o constituție obișnuită. Chiar și după aceea
aveau să-și amintească scena ca fiind comică, bărbatul scund și gras
alergând după cel mai tânăr și mai înalt, cu propriul băț al
învățătorului, cu brațul ridicându-i-se și căzând și uluirea de pe fața
domnului Byers. Dar în dimineața aceea nimeni nu râse de Jay Geiger.
Copiii stătură drepți, abia respirând. Nu le venea să creadă că ce se
petrece e adevărat, nu mai mult decât domnului Byers: era și mai
incredibil decât lupta lui Alex cu Luke. Șaman se uită cea mai mare
parte a timpului la Rachel, observând că fața ei, la început întunecată
de jenă, devenise foarte palidă. Avu sentimentul că ea încerca să
devină în clipa aceea la fel de surdă ca el, ba încă și oarbă, la tot ce se
petrecea în jurul lor.
— Ce naiba faci? își ridică domnul Byers brațele ca să-și apere fața
și urlă de durere când bățul îi ateriză peste coaste. Făcu un pas
amenințător spre Jay. Idiotule! Jidan pitic și nebun!
Jay continuă să-l lovească pe învățător și să-l împingă spre ușă până
ce domnul Byers țâșni afară și trânti ușa după el. Jay luă haina
învățătorului și o aruncă afară în zăpadă, apoi se întoarse, gâfâind. Se
așeză pe scaunul domnului Byers.

837
 — Școala s-a terminat pe ziua de azi, spuse într-un târziu, apoi o luă
pe Rachel și o duse acasă pe calul său, lăsându-i pe băieți să vină cu
frații Cole.
Era foarte frig afară. Șaman purta două fulare, unul în jurul capului
și pe sub bărbie, celălalt în jurul gurii și nasului, dar tot îi înghețau
nările pentru o clipă, de câte ori respira.
Când ajunseră acasă, Alex alergă înăuntru să-i spună mamei lor ce
se întâmplase la școală, dar Șaman trecu de casă, o luă în jos spre râu,
unde văzu că gheața crăpase de frig.
Lucru care probabil că suna tare frumos dacă puteai auzi. Frigul
despicase și un arbore acoperit de zăpadă, masiv, nu departe de
hedonoso-te-ul Makwei, acum îngropat în nămeți; arăta de parcă
fusese trăsnit de fulger.
Era bucuros că Rachel îi spusese lui Jay. Era ușurat că nu mai
trebuia să-l omoare pe domnul Byers și că acum probabil nu mai era în
pericol să ajungă vreodată să fie spânzurat. Dar un gând îl măcina ca o
bubă care nu-ți dă pace: dacă Alden era de părere că e bine să te bați,
când trebuie s-o faci, și dacă Jay gândea că e bine să se bată ca să-și
apere fiica, atunci ce era în neregulă cu tatăl său?

838
 32

Vizite de noapte

La câteva ore numai după ce Marshall Byers fugise din Holden’s

Crossing, un comitet a fost numit pentru a găsi un nou învățător. A fost
ales și Paul Williams, pentru a demonstra că nimeni nu-l condamna pe
potcovar din cauză că vărul său, domnul Byers, se dovedise a fi un măr
stricat.
Jason Geiger a fost ales și el în comitet, ca să fie clar că oamenii erau
de părere că se purtase corect când îl alungase pe domnul Byers.
Carroll Wilkenson a fost ales, ceea ce a fost un noroc, fiindcă agentul de
asigurări tocmai plătise o mică poliță de asigurare pe viață lui John
Meredith, proprietarul unui magazin din Rock Island, pentru tatăl
acestuia. Meredith îi pomenise lui Carroll că era extrem de
recunoscător că nepoata lui, Dorothy Burnham, își lăsase slujba de
învățătoare pentru a-l îngriji pe tatăl lui în ultimele sale zile. Când
comitetul o intervievă pe Dorothy Burnham, Wilkenson o plăcu pentru
vocea ei prietenoasă și pentru faptul că era fată bătrână la cei aproape
treizeci de ani ai ei, așa că era improbabil să părăsească școala ca să se
mărite. Paul Williams o susținu fiindcă oamenii aveau să-l uite cu atât
mai curând pe blestematul său de văr Marshall, cu cât angajau pe
cineva mai repede în locul lui. Jay a fost atras de ea, fiindcă vorbea
despre meserie cu un calm plin de încredere și cu o căldură ce indica
pasiunea ei pentru ceea ce făcea. O angajară cu 17,50 dolari pe
trimestru, cu 1,50 dolari mai puțin decât avusese domnul Byers,
fiindcă era femeie.
La opt zile după ce domnul Byers fugise din clădirea școlii, Miss
Burnham deveni învățătoare. Păstră aranjamentul în bancă al lui
Byers, deoarece copiii erau obișnuiți cu el. Mai predase înainte la două
școli, una mai mică decât aceasta, în satul Bloom, și alta mai mare, la
Chicago. Singurul handicap pe care îl mai întâlnise la un copil fusese un
picior mai scurt și se arătă extrem de interesată de faptul că un băiat
surd cădea în sarcina ei.
839
 La prima conversație cu tânărul Robert Cole, a fost intrigată de
faptul că el putea citi pe buze. Spre nemulțumirea ei, îi luă aproape o
jumătate de zi ca să înțeleagă că, de la locul său în bancă, el nu putea
vedea ce spuneau cei mai mulți dintre copii. Exista un scaun în școală
pentru adulții care veneau în vizită și Miss Burnham făcu din el
scaunul lui Șaman, plasându-l în fața băncii lateral, în așa fel încât el să
poată vedea atât buzele ei, cât și pe cele ale colegilor lui.
Cealaltă mare schimbare pentru Șaman se petrecu la ora de muzică.
După cum se obișnuise, el începu să ducă afară cenușarul și să aducă
lemne de foc, dar de data asta Miss Burnham îl opri și îi spuse să se
așeze la locul lui.
Dorothy Burnham le dădu elevilor tonul suflând într-un mic
fluieraș, apoi îi învăță să spună cuvinte pe scara ascendentă: „Școala-
noastră-e-un-paradis-prețios!” și pe scara descendentă: „Și-învățăm-
în-ea-să-gândim-și-să-creștem!” Pe la jumătatea primului cântec,
deveni clar că nu-i făcuse nicio favoare tânărului surd incluzându-l și
pe el, fiindcă tânărul Cole stătu pur și simplu și se uită la ei și în curând
ochii lui exprimau o răbdare pe care ea o găsi insuportabilă. Ar trebui
să i se dea un instrument prin ale cărui vibrații să „audă” și el ritmul
muzicii, hotărî ea. Poate o tobă? Dar zgomotul unei tobe ar distruge
muzica celorlalți copii.
După ce se gândi o vreme, se duse la magazinul general Haskin’s și
ceru o cutie de trabucuri, în care puse șase pietricele roșii, din cele pe
care le foloseau băieții ca să joace pietre primăvara. Pietrele făceau
prea mult zgomot când cutia era scuturată, așa că ea îmbrăcă interiorul
cutiei într-o pânză moale, albastră, dintr-o bluză veche, și rezultatul a
fost satisfăcător.
În dimineața următoare, în timp ce Șaman ținea cutia, ea o scutura
la fiecare notă când elevii cântau „America”. El prinse ritmul, citind
buzele învățătoarei în timp ce simțea cutia scuturată. Nu putea cânta,
dar se obișnui cu ritmul și măsura, murmurând cuvintele fiecărui
cântec interpretat de colegii săi, care se obișnuiră curând cu zgomotul
surd al „cutiei lui Robert”. Șaman iubea cutia de trabucuri. Eticheta
reprezenta o pictură a unei regine cu părul întunecat și piept
proeminent, acoperit de dantele și cuvintele Panatellas de la Jardines
de la Reina, alături de marca Gottlieb Tobacco Importing Company of

840
New York City. Când ridica la nas cutia, simțea mirosul aromat de
cedru și parfumul slab al tutunului cubanez.
Miss Burnham rândui în curând ca fiecare băiat să vină dimineața
mai devreme și să scoată cenușa afară și să aducă lemne de foc. Deși
Șaman nu gândi niciodată în felul acesta, viața lui se schimbase
dramatic pentru că Marshall Byers nu se putuse abține să nu mângâie
niște sâni de adolescentă.

La începutul lunii martie, pe un îngheț teribil, pe când preria era

încă sub zăpadă, pacienții se îngrămădeau în camera de așteptare a lui
Rob J. în fiecare dimineață; când termina orele la dispensar, se forța să
facă vizite la domiciliu cât mai multe posibil, fiindcă în câteva
săptămâni urma să înceapă topirea zăpezilor și noroiul va împiedica
orice călătorie. Când Șaman nu era la școală, tatăl său îi dădea voie să
vină cu el la consultații, fiindcă băiatul avea grijă de cal și îi permitea să
intre cât mai repede la pacient.
Târziu, într-o după-amiază, erau pe drumul de lângă râu,
întorcându-se de la Freddy Wall, care avea pleurezie. Rob J. se întreba
dacă să treacă sau nu pe la Anne Frazier, care se simțise rău toată
iarna, sau să lase pe ziua următoare, când trei călăreți se iviră dintre
copaci. Erau înfășurați în haine multe și legați peste față ca să se apere
de frig, la fel ca cei doi Cole, dar lui Rob J. nu-i scăpă faptul că toți
purtau arme, câte două pistoale la centură și al treilea într-un buzunar
de la șa.
— Tu ești doctorul, nu?
Rob J. dădu din cap.
— Tu cine ești?
— Avem un prieten care are nevoie repede de doctor. Un mic
accident.
— Ce fel de accident? Și-a rupt vreun os?
— Nu. Nu prea știm sigur. Poate. Aici sus, spuse, bătându-se cu
mâna pe brațul stâng, lângă umăr.
— Pierde mult sânge, nu-i așa?
— Nu.
— Bine, o să vin, dar să-l las întâi pe băiat acasă.

841
 — Nu, zise bărbatul din nou, și Rob J. îl privi țintă. Știm unde
locuiești, în partea ailaltă a orașului. Avem mult de călărit până la
prietenul nostru, în direcția asta.
— Cât de mult?
— Aproape o oră.
Rob J. oftă.
— Ia-o înainte, spuse.
Bărbatul care vorbise o luă înainte. Lui Rob J. nu-i scăpă că ceilalți
doi așteptară până trecu el și rămaseră în urmă, ținându-se aproape de
calul doctorului.

La început, călăriră spre nord-vest, Rob J. a fost sigur de asta. Era

conștient de faptul că se întorceau și ocoleau din când în când, ca să-și
încurce urmele, ca niște vulpi hăituite. Stratagema funcționă, fiindcă în
curând rătăci drumul, nemaiștiind unde se află. În circa o jumătate de
oră ajunseră într-o zonă de dealuri împădurite, care se înălțau între
râu și prerie. Între dealuri erau mlaștini, înghețate acum. Puteau fi
trecute, dar când începeau căldurile, noroiul avea să le facă
periculoase. Călăuza se opri.
— Trebuie să te legăm la ochi.
Rob J. știu că nu trebuia să protesteze.
— O clipă, spuse, și se întoarse cu fața spre Șaman. O să te lege la
ochi, dar nu trebuie să-ți fie frică, spuse apoi și se declară mulțumit
când Șaman dădu din cap că a înțeles. Cârpa care îl orbi pe Rob J. nu
era prea curată și speră ca Șaman să fi avut mai mult noroc, căci îi
repugna ideea sudorii uscate a străinului pe pielea fiului său.
Luară calul lui Rob J. de frâu. Păru o veșnicie cât călăriră printre
dealuri, dar poate că timpul trecea mai încet acum, când nu putea
vedea. În cele din urmă simți cum calul de sub el începe să urce o
pantă, apoi se opriră. Când legătura de la ochi i-a fost scoasă, văzu că se
aflau în fața unei mici construcții, mai mult adăpost decât baracă,
așezată sub niște copaci mari. Ziua se apropia de sfârșit și ochii li se
acomodară repede cu lumina amurgului.
Văzu cum băiatul clipea.
— Ești bine, Șaman?
— Foarte bine, Pa.

842
 Cunoștea fața asta. Cercetând-o, văzu că Șaman era destul de
inteligent ca să-fie speriat. Dar în timp ce băteau din picioare ca să-și
alunge amorțeala și apoi, când intrară în cabană, Rob J. a fost pe
jumătate amuzat să vadă că ochii lui Șaman, pe lângă teamă, străluceau
de interes și, totodată, a fost furios pe el însuși că nu găsise un mod de
a-l lăsa pe băiat în urmă, în afara pericolului.
Înăuntru ardeau cărbuni încinși și aerul era cald, dar stătut. Nu
exista nicio mobilă. Un bărbat gras zăcea pe podea cu capul sprijinit de
șa, și, în lumina focului, Șaman văzu că era chel, dar avea în schimb păr
negru pe față, mai mult decât au alții pe cap. Niște pături mototolite pe
podea indicau locul unde dormiseră ceilalți.
— V-a luat ceva vreme, spuse grăsanul. Ținea în mână o cană
neagră, din care sorbi o înghițitură și tuși.
— N-am zăbovit deloc, spuse îmbufnat cel care îi condusese. Când
își scoase eșarfa care îi protejase fața, Șaman văzu că avea o barbă
mică, albă și că părea mai bătrân decât ceilalți. Își puse mâna pe
umărul lui Șaman și îl împinse.
— Stai, spuse, de parcă ar fi vorbit cu un câine.
Șaman se ghemui nu departe de foc. Era mulțumit să se afle acolo,
de unde putea vedea bine gura bărbatului rănit și pe cea a tatălui său.
Bătrânul scoase pistolul din toc și îl aținti spre Șaman.
— Vezi să-l dregi cum trebuie pe prietenul nostru, doctore.
Șaman era speriat de-a binelea. Gura de la capătul țevii părea un
ochi negru, rotund, care îl privea țintă.
— Nu fac nimic atât timp cât cineva amenință cu pistolul, îi spuse
tatăl lui omului de pe podea.
Grăsanul păru să se gândească.
— Ieșiți afară, le spuse oamenilor săi.
— Înainte să plecați, le spuse tatăl lui Șaman, aduceți lemne și
întețiți focul. Puneți apă la fiert. Mai aveți o lampă?
— Lanternă, spuse bătrânul.
— Aduceți-o. Tatăl lui Șaman puse mâna pe fruntea grăsanului. Îi
descheie cămașa și o dădu deoparte. Când s-a întâmplat asta?
— Ieri dimineață. Bărbatul se uită la Șaman pe sub sprâncene. Ăsta
e băiatul tău?
— Fiul meu cel mic.
— Cel surd.

843
 — … Se pare că știi câte ceva despre familia mea…
Bărbatul dădu din cap.
— De cel mare zic unii că ar fi progenitura lui frate-meu, Will. Că și
Willy al meu, e deja un armăsar dat naibii. Știi cine sunt?
— Pot să ghicesc. Acum Șaman îl văzu pe tatăl său cum se apleacă
înainte și îl fixează pe celălalt cu privirea. Amândoi sunt băieții mei.
Dacă vorbești de fiul meu mai mare – e fiul meu mai mare. Și o să te ții
departe de el în viitor, cum te-ai ținut și până acum.
Bărbatul de pe podea zâmbi.
— Ei, asta-i, ce pretenție aș avea eu de la el?
— Cel mai important motiv e că e un băiat minunat, drept, și cu
toate șansele de a avea o viață decentă. Și dacă era al fratelui tău, nu
cred că ai vrea să-l vezi vreodată în starea în care ești tu acum, zăcând
ca un animal vânat, rănit într-o cocină murdară ascunsă de lume.
Se priviră lung unul pe celălalt. Apoi bărbatul se mișcă și se strâmbă
de durere, iar tatăl lui Șaman începu să-l îngrijească. Dădu deoparte
cana și scoase de tot cămașa bărbatului.
— Nu e orificiu de ieșire.
— A, mizerabilul e încă acolo, puteam să-ți spun și eu asta. O să
doară ca dracu, când o să-l scoți, știu asta. Pot să mai trag o înghițitură,
două?
— Nu, o să-ți dau eu ceva ca să dormi.
Bărbatul clipi.
— N-o să adorm ca să faci tu după aia ce vrei și eu să nu pot să mă
apăr.
— Cum vrei, spuse tatăl lui Șaman. Îi dădu cana înapoi și îl lăsă să
bea în timp ce se încălzea apa. Apoi spălă în jurul rănii cu săpun și cu o
cârpă curată din trusa lui medicală: Șaman nu putea vedea clar rana.
Dr. Cole luă un băț subțire de oțel și îl vârî în gaura prin care intrase
glonțul, iar grăsanul încremeni, deschise gura și scoase afară o limbă
lungă, roșie.
— … E acolo înăuntru, aproape de os, dar n-ai fractură.
— Norocul meu, spuse bărbatul. Mizerabilul era la ceva distanță.
Barba îi era udă de sudoare și pielea cenușie.
Tatăl lui Șaman scoase din geantă un forceps.
— Cu asta o să ți-l scot. E mult mai gros decât bățul de oțel și o să
doară mult mai mult. Mai bine ai avea încredere în mine, spuse simplu.

844
 Pacientul întoarse capul și Șaman nu putu vedea ce a zis, dar
probabil că ceru ceva mai tare ca whisky-ul. Tatăl său scoase un con de
eter din geantă și îi făcu semn lui Șaman, care văzuse de mai multe ori
cum se administra eterul, dar nu ajutase niciodată. Acum ținu cu grijă
conul deasupra gurii și nasului rănitului, în timp ce tatăl său picura
eterul. Gaura glonțului era mai mare decât se așteptase Șaman, cu un
inel roșu în jur. Când eterul își făcu efectul, tatăl său introduse
forcepsul foarte încet, puțin câte puțin. O picătură roșie strălucitoare
apăru la marginea găurii și alunecă în jos pe brațul bărbatului. Dar
când forcepsul a fost retras, cleștii strângeau o bucată de plumb.
Tatăl lui curăță glonțul și îl lăsă pe pătură, pentru ca bărbatul să-l
găsească de îndată ce își va reveni.
Când tatăl său îi chemă pe ceilalți de afară, din frig, aceștia aduseră
o oală de fasole albă pe care o ținuseră la gheață pe acoperiș. După ce o
încălziră pe foc, le dădură să mănânce lui Șaman și tatălui său.
Fasolea avea în ea ceva ce semăna a carne de iepure nu prea bine
curățată, se gândi Șaman, dar o mâncă flămând.
După cină, tatăl său încălzi mai multă apă și începu să spele și să
curețe întreg trupul pacientului, lucru pe care ceilalți îl priviră întâi cu
suspiciune, apoi cu plictiseală. Se întinseră pe jos unul câte unul și
adormiră, dar Șaman rămase treaz. În curând îl văzu pe pacient
vomitând.
— Whisky-ul și eterul nu sunt o combinație prea fericită, zise tatăl
său. Culcă-te. Am eu grijă.
Șaman îl ascultă și, când tatăl său îl trezi și-l puse să se îmbrace,
lumina cenușie a zorilor pătrundea deja prin crăpăturile din perete.
Grăsanul zăcea pe spate, uitându-se la ei.
— O să te doară destul de tare încă vreo două-trei săptămâni, îi
spuse tatăl său. Îți las ceva morfină, nu prea multă, dar e tot ce am la
mine. Cel mai important lucru e să ții rana curată. Dacă începe să se
infecteze, cheamă-mă și vin imediat.
Bărbatul pufni.
— La naiba, o să fim departe de locul ăsta înainte să apuci tu să vii
înapoi.
— Bine, dacă ai probleme, trimite după mine. O să vin oriunde ai fi.
Bărbatul dădu din cap.

845
 — Plătește-l bine, îi spuse celui cu barbă albă, care luă un teanc de
bancnote dintr-un pachet și i le dădu. Tatăl lui Șaman alese două și lăsă
restul să cadă pe pătură.
— Un dolar și jumătate pentru vizita de noapte, cincizeci de cenți
pentru eter. Se întoarse să plece, dar se opri. N-ați auzit cumva de un
tip pe nume Eliwood Patterson? Călătorește uneori cu unul Hank
Cough și cu altul mai tânăr, Lenny?
Fețele lor se întoarseră spre el fără expresie. Bărbatul de pe podea
dădu din cap. Tatăl lui Șaman mulțumi cu un gest și apoi ieșiră în aerul
care mirosea a copaci.

De data asta veni cu ei numai omul care îi condusese la venire.

Așteptă ca ei să încalece și îi legă din nou la ochi. Rob J. auzi cum
respirația fiului lui se accelera și își dori să-i fi vorbit cât acesta mai
putea să-i vadă buzele.
Urechile lui lucrau în plus. Calul lor era condus de frâu; auzea
zgomotul copitelor în fața sa, în spate nu se auzea nimic. Totuși, ar fi
putut să aibă pe cineva care aștepta pe drum. Tot ce ar fi avut de făcut
ar fi fost să-i lase să treacă, apoi să ațintească pistolul doar la câțiva
centimetri de capul orb și să tragă.
A fost o călătorie lungă. Când se opriră, știu că, dacă avea să fie
vreun glonț, urma să se întâmple acum. Dar legăturile le-au fost smulse
de la ochi.
— Călăriți în direcția asta, bine? O să ajungeți curând la locuri pe
care le știți.
Clipind, Rob J. dădu din cap, fără să-i spună că deja recunoștea locul
în care se aflau. Porniră într-o direcție, iar pistolarul în cea opusă.
În cele din urmă, Rob J. se opri ca să se ușureze și să-și îndrepte
picioarele.
— Șaman, spuse, ieri te-ai uitat la ce vorbeam cu tipul ăla împușcat?
Băiatul dădu din cap că da, privindu-l.
— Fiule! Ai înțeles despre ce vorbeam?
Din nou da.
Rob J. îl crezu.
— Spune-mi, cum se face că ai înțeles lucruri ca astea? V-a spus
cineva ceva vreodată despre… nu putu spune „mama voastră”… fratele
tău?

846
 — Niște băieți la școală…
Rob J. oftă. Niște ochi de bătrân pe o față atât de tânără, se gândi el.
— Uite, Șaman, ascultă ce-ți spun. Cred că ceea ce s-a întâmplat –
faptul că am fost cu oamenii ăștia, că l-am tratat pe bărbatul împușcat
și, mai ales, lucrurile despre care am vorbit cu el – cred că toate astea
trebuie să rămână secretul nostru. Al tău și al meu. Fiindcă dacă le spui
mamei și fratelui tău despre asta, i-ar putea răni. S-ar simți neliniștiți.
— Da, Pa.
Se urcară din nou pe cal. O briză călduță începuse să bată.
Primăvara venea în sfârșit, se gândi el. Pâraiele or să se pornească într-
o zi sau două. După puțin timp, a fost uimit să audă vocea înecată a lui
Șaman.
— Vreau să fiu exact ca tine, Pa. Vreau să fiu un doctor bun.
Rob J. simți că-l ustură ochii. Era un moment prost, cu spatele la
Șaman în șa, cu băiatul înghețat, flămând și obosit, să încerce să-i
explice că anumite vise erau imposibil de realizat dacă ești surd.
Trebui să se mulțumească să-și întindă în spate brațele lungi și să-și
strângă băiatul aproape. Simți fruntea lui Șaman apăsată pe spatele lui
și încetă să se mai frământe pentru o clipă, lăsându-se să cadă pradă
unui somn ușor, ca un om flămând, căruia îi e frică să înfulece o
farfurie plină, în timp ce calul, lăsat în voia lui, îi ducea spre casă.

847
 33

Dr. Robert J.Cole

Holden’s Cross
Institutul religios Illinois
18 mai 1852

Dragă dr. Cole,

Am primit cererea dumneavoastră privind informații despre

reverendul Eliwood Patterson. Ne pare rău, dar nu vă putem fi de
ajutor în această problemă.
După cum probabil știți, institutul nostru servește atât bisericile, cât
și Partidul Muncitoresc American din Illinois, aducând mesajul creștin
al Domnului oneștilor Mecanici, oameni din acest stat.
Anul trecut, domnul Patterson ne-a contactat și s-a oferit să ne ajute
în munca noastră, ceea ce a dus la vizita dânsului în comunitatea
dumneavoastră, la minunata ei biserică. Dar, de atunci, dânsul s-a
mutat din Chicago și nu avem nicio informație privind locul în care s-ar
putea afla.
Vă asigurăm că, dacă vreo astfel de știre va ajunge la noi, ne vom
grăbi să v-o trimitem. Între timp, dacă aveți vreo problemă în care v-ar
putea ajuta vremii dintre bunii păstori ai Domnului care ne sunt
asociați – sau vreo problemă teologică în privința căreia v-aș putea
asista personal, nu ezitați să mă contactați.
Al dumneavoastră întru Christos,
(semnat)
Oliver G. Prescott, DD, Director
Institutul religios Stele și Dungi

Răspunsul era, mai mult sau mai puțin, ce așteptase Rob J. să fie. Se
așeză și scrise, sub formă de scrisoare, o relatare a crimei făptuite
asupra Makwei-ikwa. În scrisoare raportă prezența celor trei străini în
Holden’s Crossing. Scrise că găsise eșantioane de piele umană sub trei
dintre unghiile Makwei în timpul autopsiei și că dr. Barr îl tratase pe

848
reverendul Eliwood R. Patterson, în chiar după-amiaza crimei, de trei
zgârieturi severe pe față.
Trimise scrisori identice guvernatorului de Illinois, în Springfield, și
celor doi senatori ai săi, la Washington. Apoi se forță să-i trimită o a
treia copie lui Nick Holden, adresându-i-se oficial. Cerea autorităților
să-și folosească birourile pentru a-l găsi pe Patterson și pe cei doi
tovarăși ai săi și să investigheze ce legătură există între aceștia și
moartea Femeii-Urs.

La întâlnirea din iunie a Societății medicale avură un oaspete, un

doctor pe nume Naismith, venit în vizită din Hannibal, Missouri. În
pauza dinaintea discuțiilor, el le povesti despre un proces legal ce se
purtase în Missouri, pornit de un negru ce dorea să devină om liber.
— Înainte de Războiul Șoimului-Negru, dr. John Emerson a fost
numit chirurg aici, în Illinois, la Fort Armstrong. El avea un negru pe
nume Dret Scott, iar când guvernul a pus în vânzare fostele pământuri
indiene, a cerut o secțiune în ceea ce, pe vremea aceea, se numea
Stephenson, iar azi e Rock Island. Sclavul a construit un adăpost pe
pământul acela și a trăit acolo mai mulți ani, pentru ca stăpânul său să
se poată justifica drept colonist. Dret Scott a plecat în Wisconsin cu
Emerson când chirurgul a fost transferat, apoi s-a întors cu acesta în
Missouri, unde doctorul a murit. Negrul a încercat să-și obțină
eliberarea de la văduvă, împreună cu a soției sale și a celor două fiice.
Din motive personale bine întemeiate, doamna Emerson a refuzat să
vândă. Drept care negrul, obraznic, a făcut petiție cerând eliberarea sa
la curțile de justiție, pretinzând că ani de zile fusese un om liber în
Illinois și Wisconsin.
Tom Beckermann pufni:
— În proces cu un blestemat de negru!
— Ei, bine, spuse Julius Barton, mie mi se pare că cererea lui are
fond. Sclavia e ilegală atât în Illinois, cât și în Wisconsin.
Dr. Naismith continuă să zâmbească.
— A, dar cu siguranță că fusese vândut și cumpărat în Missouri și
apoi s-a reîntors în acest stat.
Tobias Barr părea gânditor.
— Care e opinia dumitale în problema sclaviei, dr. Cole?

849
 — Cred, spuse Rob J. deliberat, că e drept pentru om să dețină un
animal dacă are grijă de el și îi dă destulă apă și mâncare. Dar nu cred
că e drept ca un om să stăpânească o altă ființă umană.
Dr. Naismith se strădui să rămână jovial.
— Sunt fericit că sunteți colegii mei de breaslă, domnilor și nu
avocați sau jurați ai Curții.
Dr. Barr dădu din cap în fața încercării evidente a musafirului lor de
a evita o dispută neplăcută.
— Ați avut multă holeră în Missouri anul acesta, doctore Naismith?
— Nu prea multă holeră, dar am avut multe cazuri din ceea ce unii
numesc plaga frigului, spuse dr. Naismith. Continuă să descrie etiologia
aparentă a bolii și restul întâlnirii a fost ocupat cu discuții privind
probleme medicale.

Într-o după-amiază, câteva zile mai târziu, Rob J. călărea prin fața
lăcașului Surorilor Sfântului Francisc de Assisi și, fără premeditare,
întoarse calul și o luă pe aleea lor.
De data asta, apropierea sa a fost observată din vreme, o tânără
călugăriță oprindu-se din lucrul în grădină și alergând înăuntru. Maica
Miriam Ferocia îi oferi scaunul episcopului cu un zâmbet calm.
— Avem cafea, spuse pe un ton care lui îi indica că nu era
întotdeauna așa. Vrei o ceașcă?
El nu simțea nicio dorință să consume din resursele lor și așa
precare, dar ceva de pe fața ei îl făcu să accepte oferta cu mulțumiri.
Cafeaua sosi, neagră și fierbinte. Era foarte tare și lui i se păru veche,
ca și religia lor.
— Fără lapte, spuse bine dispusă maica Miriam Ferocia. Dumnezeu
mai are încă să ne trimită o vacă.
Când el o întrebă care erau veniturile mănăstirii, ea îi răspunse
puțin cam înțepată că supraviețuiau foarte bine, într-adevăr.
— Există un mod de a aduce bani mănăstirii voastre.
— E întotdeauna înțelept să asculți când oamenii vorbesc de bani,
spuse ea calmă.
— Sunteți un ordin de surori fără un loc în care să îngrijiți bolnavii.
Eu tratez pacienți care au nevoie de îngrijire. Unii dintre ei au cu ce
plăti.

850
 Dar nu obținu o reacție mai favorabilă decât prima oară când
ridicase subiectul. Maica Superioară făcu o grimasă:
— Suntem surori de caritate.
— Unii dintre pacienți nu pot plăti nimic. Îngrijiți-i și veți fi
caritabile. Alții au bani. Îngrijiți-i și pe ei și în felul ăsta vă veți întreține
lăcașul.
— Când Domnul ne va oferi un spital în care să îngrijim bolnavi,
atunci o vom face.
El se simți frustrat.
— Puteți să-mi spuneți de ce nu vă lăsați măicuțele să îngrijească
pacienții în propriile lor case?
— Nu. N-ai înțelege.
— Încercați-mă.
Dar ea abia dacă îi aruncă o privire de gheață. Maria cea Feroce.
Rob J. oftă și blestemă firea ei dură.
— Mai e ceva. Îi spuse despre faptele pe care le aflase și despre
încercările lui de a da de urma lui Eliwood Patterson. Mă întrebam
dacă știți ceva despre omul acesta.
— Nu despre domnul Patterson. Dar am auzit de Institutul religios
Stele și Dungi. O organizație anticatolică, sprijinită de o societate
secretă, partizană a Partidului American. Se numește Ordinul Suprem
al Drapelului cu Stele și Dungi.
— Cum ați aflat despre… Supremul ăsta?
— Ordinului Drapelului cu Stele și Dungi i se spune SDSD. Îl privi
țintă. Mama Biserică e o organizație vastă. Are mijloacele ei de a obține
informații. Întoarcem noi și obrazul celălalt, dar ar fi stupid din partea
noastră să nu fim în stare să aflăm din ce direcție va veni lovitura
următoare.
— Poate Biserica mă poate ajuta să-l găsesc pe acest Patterson.
— Văd că e important pentru dumneata.
— Cred că a ucis o prietenă de-a mea. N-ar trebui lăsat să mai
omoare și pe alții.
— Nu-l poți lăsa în seama Domnului? întrebă ea încet.
— Nu.
Ea oftă.
— E puțin probabil să-l găsești cu ajutorul meu. Uneori o cerere
trece abia de o verigă-două în lanțul infinit al Bisericii. De multe ori

851
cineva întreabă, dar nu mai primește niciodată răspuns. Dar o să fac
cercetări.
Când părăsi mănăstirea, călări până la ferma lui Daniel Rayner,
unde se luptă fără succes cu spinarea dureroasă a Lydiei-Belle Rayner,
apoi porni spre ferma de capre a lui Lester Shedd. Shedd fusese gata să
moară de o inflamație în piept și era un prim exemplu unde îngrijirea
surorilor ar fi fost de neprețuit.
Dar Rob J. trecuse pe la Lester cât de des putuse o bună perioadă
din iarnă și toată primăvara și, ajutat de munca grea a doamnei Shedd,
reușise să-l însănătoșească.
Când Rob J. anunță că nu mai era necesar să vină să-l consulte de
acum încolo, Shedd a fost ușurat, dar abordă subiectul plății doctorului
cu stânjeneală.
— Se întâmplă să ai vreo capră cu lapte? întrebă Rob J. Nu-i veni nici
lui să creadă că întrebase asta când se auzi.
— Nu dau lapte acum. Dar am o frumusețe mică, puțin cam tânără
încă pentru împerechere. În vreo două luni o dau la unul din țapii mei
verificați. Cinci luni mai târziu – lapte cât vrei!
Rob J. trase de o funie animalul care protesta în spatele calului său,
nu mai departe de mănăstirea de măicuțe.
Maica Miriam îi mulțumi suficient, nu însă fără să observe înțepată
că, atunci când le va vizita peste șapte luni, va avea frișcă la cafea, de
parcă ar fi vrut să-l acuze că le făcuse darul ca să-și satisfacă propriile
dorințe egoiste.
Dar observă că ochii ei clipeau repede. Când ea zâmbi, pe față i se
citiră căldură și relaxare în loc de aerul scorțos și dur obișnuit, așa că
el călări spre casă cu credința că ziua sa fusese bine întrebuințată.
Dorothy Buraham nu-l văzuse niciodată pe tânărul Robert Cole
altfel decât ca pe un elev sârguincios și inteligent. La început a fost
surprinsă de cifra record de note mici pe care le descoperi în dreptul
numelui său în catalogul domnului Byers, apoi se înfurie, fiindcă
băiatul avea o minte excepțională și era clar că fusese rău tratat.
Nu avea absolut nicio experiență în ceea ce privește surzenia, dar
era tipul de învățătoare care profita de orice ocazie.
Când veni rândul familiei Cole s-o găzduiască pentru două
săptămâni, așteptă un moment prielnic ca să-i vorbească doctorului
Cole între patru ochi.

852
 — E vorba despre limbajul lui Robert, spuse ea și văzu, din felul în
care el dădu din cap, că stârnise întreaga lui atenție. Suntem norocoși
fiindcă vorbește clar. Dar, după cum știți, există alte probleme.
Rob J. dădu din nou din cap.
— Vorbirea lui e plată și monotonă, i-am sugerat să varieze tonurile,
dar… El clătină din cap.
— Cred că dicția lui e monotonă pentru că a uitat din ce în ce mai
mult sunetele vocii umane, suișurile și coborâșurile vorbirii normale.
Cred că am putea să-i reamintim, spuse ea.

Două zile mai târziu, cu permisiunea lui Lillian Geiger, învățătoarea

îl aduse pe Șaman acasă la familia Geiger după ore. ÎI așeză lângă pian,
cu mâna pe capacul de lemn, cu palma în jos. Lovind prima clapă în
registrul bas cât putu de tare și ținând-o apăsată ca să vibreze în cutia
de rezonanță și apoi în palma băiatului, privi spre el și spuse:
— „A noastră!” Propria ei mână dreaptă, cu palma în sus, rămase pe
capacul pianului.
Lovi următoarea clapă.
— „Școală!”. Acum mâna ei dreaptă se ridică ușor.
Clapa următoare.
— „Este!” Și ridică și mai sus mâna.
Notă cu notă, urcă pe scara ascendentă, cu fiecare notă pronunțând
o parte din litania cu care el era deja obișnuit din clasă:
— „A-noastră-școală-este-un paradis-prețios!”
Apoi coborî pe scara descendentă.
— „Și-învățăm-să gândim-și să creștem-aici!”
Cântă gama din nou și din nou, lăsându-l să se obișnuiască de-a
binelea cu diferențele în vibrațiile ce-i ajungeau în palmă și
asigurându-se că el observă ridicarea și coborârea gradată a mâinii ei
cu fiecare notă.
Apoi îi ceru să cânte cuvintele pe care ea le pusese pe note, cu voce
tare, nu murmurând doar cu buzele, cum făcea la școală. Rezultatul a
fost departe de a fi muzical, dar nu muzica o interesa pe domnișoara
Buraham. Vroia ca Șaman să capete oarecare control asupra tonurilor
vocii sale și, după un număr de încercări, ca răspuns la ridicările
frenetice în aer ale mâinii ei, vocea lui urcă. Urcă mai mult decât o
singură notă, în orice caz, și Șaman se holbă transfigurat la degetul

853
arătător al învățătoarei care, împreună cu degetul mare, îi indică o
distanță mică.
Astfel îl forță și îl munci, iar Șaman detestă toată aventura. Mâna
stângă a lui Miss Burnham mărșăluia de-a lungul clapelor, lovind
notele, urcând și coborând gama cu încăpățânare. Mâna ei dreaptă
urca și ea cu câte o notă, apoi cobora în același mod. Șaman se lepădă
în gând de dragostea sa pentru școală, o dată și încă o dată. Uneori fața
îi era înțepenită, de două ori ochii i se umplură de lacrimi, dar Miss
Burnham păru să nu observe asta.
Într-un târziu, învățătoarea se opri din cântat. Deschise brațele și îl
strânse la piept pe Robert Cole, un moment lung, mângâindu-l pe părul
des de pe ceafă înainte de a-i da drumul.
— Du-te acasă, îi spuse, dar îl opri când se întorcea. Mâine, după
școală, vom face asta din nou.
Fața lui se pleoști.
— Da, Miss Burnham, spuse. Vocea nu-i trădă sentimentele, dar ea
nu se lăsă păcălită. Se așeză la pian după plecarea lui și cântă gamele
încă o dată.
— Da, spuse ea.

A fost o primăvară scurtă în anul acela, o perioadă foarte rapidă de

căldură confortabilă, apoi o pătură de arșiță copleșitoare se așternu
peste câmpuri. Într-o dimineață toridă de vineri, pe la jumătatea lui
iunie, Rob J. a fost oprit pe Strada Principală din Rock Island de către
George Cliburne, un fermier quaker transformat acum în negustor de
cereale.
— Ai cumva un moment liber, doctore? îl întrebă Cliburne politicos
și, printr-un consens tacit, se mutară amândoi de sub arșița soarelui la
umbra aproape răcoroasă a unui arbore hicori.
— Mi s-a spus că ai o simpatie pentru oamenii supuși sclaviei.
Rob J. nu a fost uimit de observație. Îl cunoștea pe negustorul de
cereale doar din vedere. George Cliburne avea o reputație de bun om
de afaceri, viclean, dar corect.
— Părerile mele personale nu privesc pe nimeni. Cine ți-a spus asta?
— Doctorul Barr.

854
 Își aminti conversația lor cu dr. Naismith la întâlnirea Societății
medicale. Văzu cum Cliburne aruncă a privire iute în jur ca să se
asigure că nu-i ascultă nimeni.
— Deși statul nostru a condamnat sclavia, oamenii legii din Illinois
recunosc dreptul celor din alte state de a deține sclavi. De aceea, sclavii
fugiți din statele din Sud sunt urmăriți aici, prinși și înapoiați
stăpânilor lor. Sunt tratați cu cruzime. Am văzut cu ochii mei o casă
mare la Springfield, în care s-au construit o mulțime de celule
minuscule, fiecare cu lanțuri de fier și cătușe pentru mâini și picioare,
prinse de perete.
— Unii dintre noi… oameni care gândim la fel și suntem de acord că
sclavia e un păcat, încercăm să-i ajutăm pe cei care au fugit ca să-și
capete libertatea. Te invităm să ni te alături în lucrarea Domnului.
Rob J. așteptă să audă mai multe, dar după un timp își dădu seama
că i se făcuse o ofertă.
— Să-i ajutăm… cum?
— Nu știm de unde vin. Nu știm nici unde se duc de aici. Sunt aduși
la noi și apoi luați numai în nopțile fără lună. Am avea nevoie să
pregătești o ascunzătoare sigură în care să încapă doar un singur om.
O pivniță, o grotă, o groapă sub pământ. Mâncare suficientă pentru
trei, patru zile.
Rob J. nu-și oferi timp de gândire. Clătină din cap.
— Îmi pare rău.
Expresia de pe fața lui Cliburne nu arăta nici surpriză, nici
resentiment, ba chiar îi era într-un fel familiară.
— O să păstrezi secretul asupra acestei conversații?
— Da. Da, bineînțeles.
Cliburne respiră adânc și dădu din cap.
— Domnul fie cu tine, spuse, și ieșiră amândoi din umbră în căldura
toridă.
Două zile mai târziu, familia Geiger veni la casa Cole pentru o cină
de duminică.
Băieții Cole erau încântați de câte ori veneau soții Geiger, fiindcă
meniul era un răsfăț. La început Sarah regretase că, de câte ori veneau
la ea la masă, cei doi Geiger refuzau fripturile, protejându-și kashruth-
ul. Dar acum ajunsese să înțeleagă și să compenseze. De câte ori îi avea

855
ca oaspeți la cină, oferea feluri în plus, o supă fără carne, pudinguri și
legume și mai multe variante de desert.
Jay aduse cu el o copie după ziarul Weekly Guardian din Rock
Island, care conținea un reportaj despre procesul lui Dred Scott și
comentă că acțiunea legală a sclavului avea șanse mici sau nule de
succes.
— Malcolm Howard mi-a spus că în Louisiana, de unde au venit ei,
toți au sclavi, spuse Alex, și mama lui zâmbi.
— Nu toată lumea, spuse ea cu voce subțire. Mă îndoiesc că tatăl lui
Malcolm Howard a avut vreodată sclavi sau orice altceva.
— Tatăl tău a avut sclavi în Virginia? întrebă Șaman.
— Tatăl meu n-a avut decât o fabrică mică de cherestea, spuse
Sarah. A avut trei sclavi, dar apoi a sărăcit și a fost nevoit să-i vândă și
pe ei, și fabrica, și să meargă să muncească pentru tatăl lui, care avea o
fermă mare și peste patruzeci de sclavi care munceau pe ea.
— Dar familia tatălui meu, în Virginia? întrebă Alex.
— Familia primului meu soț avea niște magazine, răspunse Sarah.
Nu țineau sclavi.
— De ce ar vrea cineva să se facă sclav, la urma urmei? întrebă
Șaman.
— Ei nu vor asta, îi spuse Rob J. fiului său. Sunt doar niște bieți
oameni lipsiți de noroc prinși într-o situație proastă.
Jay sorbi o înghițitură de apă de fântână și își supse buzele.
— Vezi tu, Șaman, pur și simplu așa stau lucrurile și așa au fost ele
în Sud de două sute de ani încoace. Există radicali care scriu că negrii
ar trebui să fie eliberați. Dar, dacă un stat cum e Carolina de Sud ar da
drumul tuturor sclavilor, cum ar trăi aceștia? Vezi, acum ei muncesc
pentru albi și albii au grijă de ei. Acum câțiva ani, vărul Lillianei, Judah
Benjamin, avea o sută patruzeci de sclavi pe plantația sa de trestie de
zahăr din Louisiana. Și avea multă grijă de ei. Tatăl meu, în Charleston,
avea doi servitori negri în casă. A fost stăpânul lor aproape de când mă
știu. Îi tratează cu atâta blândețe, încât sunt convins că n-ar vrea să-l
părăsească nici dacă ar fi alungați.
— Exact, spuse Sarah. Robert J. Deschise gura să spună ceva, apoi o
închise din nou și o servi pe Rachel cu piure de piersici și morcovi.

856
 Sarah se duse la bucătărie și se întoarse cu o budincă de cartofi
gigantică, făcută după rețeta lui Lillian Geiger, iar Jay mormăi că e
îmbuibat, dar întinse totuși farfuria.
Când soții Geiger își duseră copiii acasă, Jay se rugă de Rob J. să vină
și el și să cânte în trio împreună cu Lillian. Dar el îi spuse lui Jay că e
obosit.
Adevărul era că nu se simțea prea sociabil în seara aceea. Ca să se
mai liniștească, se plimbă pe malul râului, respirând briza. La
mormântul Makwei smulse câteva buruieni cu gesturi brutale.
Realiză de ce expresia de pe fața lui George Cliburne îi păruse
familiară. Era identică cu expresia pe care o văzuse cândva pe fața lui
Andrew Gerould când acesta îl rugase prima oară să scrie manifestul
împotriva administrației engleze și fusese refuzat. Trăsăturile ambilor
bărbați fuseseră cuprinse de un amestec de sentimente – fatalism,
forță neînduplecată, stânjeneala de a ști că se făcuseră vulnerabili în
fața caracterului său și a continuei sale tăceri.

857
 34

Întoarcerea

Într-o dimineață în care ceața zorilor atârna ca un abur gros

deasupra râului și se pierdea printre primii copaci ai pădurii, Șaman se
aventură afară din casă și se duse să urineze la marginea râului. Un
disc portocaliu ardea deja în straturile superioare ale ceții, ajungând
aproape de pământ doar ca o strălucire albă. Lumea era nouă și
răcoroasă și mirosea bine și ceea ce văzu din pădure și din râu se
potrivea cu pacea veșnică din urechile sale. Dacă cineva avea de gând
să pescuiască azi, trebuia să înceapă devreme, își spuse el.
Băiatul se întoarse de la râu. Între el și casă era mormântul și, când
văzu figura printre valurile de ceață, nu simți teamă, ci doar o luptă
rapidă se dădu în el între neîncredere și o bucurie copleșitoare, cea
mai dulce fericire și mulțumire.
— Makwa! chemă el vesel și păși înainte.
— Șaman?
Când ajunse la ea, prima realizare dureroasă a fost că nu era Makwa.
— Luna? spuse întrebător, fiindcă ea arăta atât de rău.
În spatele Lunei văzu apoi alte două figuri, doi bărbați.
Unul era un indian pe care nu-l cunoștea, celălalt era Câinele-de-
Piatră, care lucrase pentru Jay Geiger. Câinele-de-Piatră avea pieptul
gol și purta un șort din piele de cerb. Străinul avea pantaloni din pânză
de casă și o cămașă zdrențuită. Amândoi bărbații erau încălțați cu
mocasini, dar Luna purta ghete de lucru de om alb și o rochie albastră
veche și murdară, ruptă la umărul drept. Bărbații cărau lucruri pe care
Șaman le recunoscu, un calup de brânză, o șuncă afumată, un picior de
mânzat crud și realiză că spărseseră magazia.
— Aveți whisky? întrebă Câinele-de-Piatră, arătând spre casă, iar
Luna îi spuse ceva pe un ton tăios în limba Saukă și apoi se prăbuși.
— Luna, ce ai? întrebă Șaman.
— Șaman, ce mare ești. Ea îl privi minunându-se.
El îngenunche lângă ea.
858
 — Unde ați fost? Sunt și ceilalți aici?
— Nu… ceilalți în Kansas. Rezervație. Lăsat copii acolo, dar… închise
ochii.
— Mă duc să-l chem pe tata, spuse el și ochii ei se deschiseră.
— Ne-au făcut atâta rău, Șaman, șopti ea. Mâinile ei le căutară pe ale
lui și îl ținu strâns.
Șaman simți ca și cum ceva ar fi trecut din corpul ei în mintea lui. Ca
și cum ar fi putut auzi din nou și tocmai trecuse un trăsnet, și știu –
cumva, știu ce urma să se întâmple cu ea. Mâinile lui tresăriră.
Deschise gura, dar nu putu să țipe, nu putu s-o avertizeze. Era
încremenit de o frică ce îi era cu totul nouă, mai sălbatică decât
teroarea unei noi surzenii, mult mai rea decât orice altă frică pe care o
mai simțise vreodată în viața lui.
Într-un târziu, găsi puterea să îndepărteze mâinile ei. Alergă spre
casă de parcă era ultima lui șansă.
— Pa! țipă el.

Rob J. era obișnuit să fie trezit în caz de urgență, dar nu de propriul

său fiu, isterizat. Șaman continua să bolborosească, spunând că Luna s-
a întors și că era pe moarte. Trecură mai multe minute până pricepură
ce vroia să zică și îl convinseră să le urmărească buzele, pentru ca
părinții lui să-i poată pune întrebări. Când înțeleseră că Luna chiar se
întorsese și că era foarte bolnavă și zăcea pe pământ jos, la râu, se
grăbiră să iasă din casă.
Ceața se topea repede. Se vedea mai bine acum și putură zări foarte
clar că nu era nimeni acolo. Părinții lui îl chestionară pe Șaman cu
grijă, de mai multe ori. Luna și Câinele-de-Piatră și un alt Sauk au fost
acolo, insista el. Le spuse cu ce erau îmbrăcați, ce-au spus, cum arătau.
Sarah se îndepărtă grăbită când auzi ce duceau cu ei indienii și se
întoarse supărată, fiindcă magazia fusese spartă și anumite provizii
obținute cu greu dispăruseră.
— Robert Cole, întrebă ea aspră, nu cumva ai luat chiar tu mâncarea
aceea din greșeală și acum inventezi povestea asta despre întoarcerea
Saukilor?
Rob J. merse în jos pe malul râului, strigând-o pe Luna, dar nimeni
nu răspunse.
Șaman plângea fără să se poată opri.

859
 — Ea o să moară, Pa.
— Cum poți să știi tu asta?
— Mă luase de mâini, și… Băiatul se cutremură.
Rob J. privi lung la fiul său și suspină. Apoi dădu din cap. Se duse la
Șaman și îl cuprinse în brațe și îl strânse tare.
— Nu fi speriat. Nu e vina ta pentru ce s-a întâmplat cu Luna. O să
vorbim despre asta și o să-ți explic. Dar mai întâi cred că e mai bine să
încerc s-o găsesc, spuse el.

Porni în căutare călare pe cal. Toată dimineața se concentra pe zona

de pădure deasă de pe malul râului, fiindcă dacă el ar fi fost fugar și ar
fi vrut să se ascundă, pădurea era primul loc pe care l-ar fi ales. Mai
întâi călări spre nord, către Wisconsin, apoi se întoarse și o luă spre
sud. Din când în când o striga pe nume dar niciodată nu primi niciun
răspuns.
Poate că, în căutarea lui, ajunsese la un moment dat în apropierea
lor. Cei trei Sauki ar fi putut să aștepte în tufișurile învecinate, lăsându-
l pe Rob J. să treacă, poate chiar de mai multe ori. La începutul după-
amiezii trebui să recunoască în sinea sa că nu știa cum ar gândi niște
Sauki fugari, pentru că el nu era Sauk fugar. Poate că părăsiseră de la
început malul râului. Erau ierburi înalte la sfârșitul verii în prerie, care
ar fi putut masca înaintarea a trei oameni, și câmpuri de porumb cu
cocenii mai înalți cu un cot decât un cap de om, furnizând o
ascunzătoare perfectă.
Când renunță în sfârșit, se întoarse acasă și îl găsi pe Șaman, a cărui
dezamăgire a fost evidentă, când află că cercetările tatălui său au fost
zadarnice.
Se așeză singur cu băiatul pe malul râului, sub un copac, și îi spuse
despre Dar, cum acesta era dat anumitor membri ai familiei Cole de
multe sute de ani.
— Nu tuturor. Uneori sare peste câte o generație. Tatăl meu îl avea,
dar nu și unchiul, și nici fratele meu. Unii dintre noi îl au de când sunt
foarte tineri.
— Tu îl ai, Pa?
— Da.
— Câți ani aveai, când…?

860
 — Nu mi-am dat seama de el până nu am fost cu cinci ani mai mare
decât ești tu acum.
— Ce e? întrebă băiatul cu voce slabă.
— Ei, Șaman… nu știu exact. Știu însă că nu e niciun fel de magie la
mijloc. Cred că e un fel de simț, ca auzul sau văzul sau mirosul. Unii
dintre noi sunt capabili să țină mâinile cuiva și să spună dacă persoana
aceea o să moară. Cred că e doar o suprasensibilitate ca aceea de a
putea să simți pulsul când atingi diverse părți ale corpului. Uneori…
Ridică din umeri. Uneori e un har care îți aduce multe foloase, dacă ești
doctor.
Șaman dădu din cap înfiorat.
— Cred că o să-mi fie și mie de folos când o să devin doctor.
Rob J. cântări faptul că, dacă băiatul era destul de mare ca să se
confrunte cu Darul, era suficient de vârstnic ca să se confrunte și cu
alte realități.
— Tu n-o să devii doctor, Șaman, spuse blând. Un doctor trebuie să
poată să audă. Îmi folosesc auzul în fiecare zi când tratez pacienți. Le
ascult pieptul, respirația, calitatea vocii. Un doctor trebuie să poată
auzi un strigăt de ajutor. Are pur și simplu nevoie de toate cele cinci
simțuri.
Îl duru privirea pe care i-o aruncă fiul său.
— Atunci, ce o să fac eu când o să fiu bărbat?
— Asta e o fermă bună. Te poți ocupa de ea cu Bigger, răspunse Rob
J., dar băiatul clătină din cap.
— Ei bine, atunci poți deveni poate om de afaceri, poate să lucrezi
într-un magazin. Miss Burnham spune că ești aproape cel mai bun elev
pe care l-a avut ea vreodată. Poate o să vrei să predai și tu la școală.
— Nu, nu vreau să mă fac învățător.
— Șaman, ești încă un copil. Mai sunt mulți ani până va trebui să iei
o decizie. Între timp, ține ochii bine deschiși. Studiază diferiți oameni,
ocupațiile lor. Sunt multe feluri de a-ți câștiga traiul. Poți să alegi orice.
— Cu o excepție, spuse Șaman.
Rob J. nu-și permise să-i lase băiatului vreo speranță pentru
realizarea unui vis pe care el însuși nu îl credea cu adevărat posibil.
— Da. Cu o excepție, răspunse ferm.

861
 Fusese o zi tristă, care îi lăsă lui Rob J. o supărare adâncă pe
nedreptatea lumii și a vieții. Detesta să distrugă visul bun și frumos al
băiatului său. Era la fel de rău cu a spune cuiva care iubește viața că n-
are rost să-și facă planuri pe termen lung.
Se plimbă de-a latul fermei. Lângă râu, țânțarii erau supărători,
bătându-se cu el pentru umbra copacilor și câștigând.
Știa că nu avea s-o mai vadă niciodată pe Luna. Își dori să-și fi putut
lua la revedere. Ar fi vrut s-o întrebe unde era îngropat Cel-Ce-Vine-
Cântând. Ar fi dorit să-i îngroape pe amândoi așa cum trebuie, dar de
acum și Luna, probabil, fusese abandonată într-un mormânt
neînsemnat. Cum ai îngropa o murdărie de câine.
Îl înfuria acest gând și îl determina să se simtă vinovat, fiindcă el
făcuse parte din problemele lor și la fel și ferma lui. Cândva, Saukii
avuseseră ferme bogate și Sate ale Morților în care mormintele erau
marcate.
„Ne-au făcut atâta rău”, îi spusese ea lui Șaman.
Exista o constituție bună în America și el o citise cu atenție. Acorda
libertăți, dar care erau valabile numai pentru cei cu pielea variind de la
roz la creol. Cei cu piele mai închisă puteau la fel de bine să aibă blană
sau pene.
Tot timpul cât umblă prin fermă, căută. La început nu-și dădu seama
de asta, iar apoi, când realiză ce făcea, se simți puțin mai bine. Locul pe
care îl căuta nu trebuia să fie în pădure sau pe câmp, unde Alden sau
vreunul dintre băieți sau chiar vreun vânător rătăcit ar putea da peste
el. Casa în sine nu era potrivită, pentru că trebuia să păstreze secretul
față de ceilalți din familie, lucru care îi dădea multă bătaie de cap.
Dispensarul său era uneori pustiu, dar când îl folosea era asaltat de
pacienți. Grajdul era și el destul de des umblat. Dar…
În spatele grajdului, separat de locul de muls printr-un zid fără uși,
era un adăpost îngust. Adăpostul lui Rob J. era locul în care el depozita
doctorii, tonice și alte articole medicinale. Alături de mănunchiurile de
ierburi atârnate la uscat și de rafturile cu sticluțe și recipiente, mai
avea acolo o masă de lemn și un set de tăvi de drenaj suplimentar,
fiindcă atunci când i se cerea să facă o autopsie, făcea disecția în
adăpost, care avea de partea cealaltă o ușă groasă de lemn, cu lacăt
solid.

862
 Peretele îngust din nord al adăpostului, ca și întreg peretele de nord
al grajdului, era construit într-o falie de pământ. În adăpost, parte din
perete era lemn, dar o bucată era din pământ.
Ziua următoare a fost folosită pentru ore la dispensarul extrem de
aglomerat și prea multe vizite acasă, dar în dimineața ce urmă, Rob J. a
fost liber să ia o pauză de la munca sa de doctor. Se dovedi o zi
prielnică, fiindcă Șaman și Alden reparau un gard și construiau o iesle
pentru oi într-o zonă îndepărtată a fermei, iar Sarah se ocupa de un
proiect la biserică. Numai Kate Stryker, pe care Sarah o angajase ca
ajutor în casă după plecarea Lunei, mai rămăsese, dar Kate n-avea cum
să-l deranjeze.
Aduse înăuntru un târnăcop și o lopată și se apucă de îndată de
treabă. Trecuse ceva vreme de când muncise fizic și își recăpătă mai
greu ritmul. Solul era tare și plin de pietre, ca mai tot pământul fermei,
dar el era puternic și târnăcopul își făcu loc fără dificultate. Săpă în
peretele de pământ și cără pământul cu lopata la o distanță bunicică de
grajd, într-o groapă mică. Crezuse că săpatul o să-i ia mai multe zile,
dar pe la începutul după-amiezii dădu de stâncă. Peretele stâncos se
întindea spre nord, așa că excavația care rezultă abia ajungea pentru
un om care să stea culcat, mai ales dacă mai trebuiau ascunse acolo și
mâncare și băutură, dar Rob J. știu că era suficient. Acoperi adăpostul
săpat cu scânduri verticale care zăceau pe afară de mai mult de un an.
Așa că arătau la fel de vechi ca restul hambarului. Lărgi și unse găurile
câtorva dintre cuie, pentru ca o parte din scânduri să se poată scoate și
pune la loc repede.
Era foarte prudent, cărând apoi în pădure pământul scos din
adăpost și presărând mușchi și frunze peste el, ca să-l mascheze.
Apoi, în dimineața următoare, călări până la Rock Island și avu o
discuție scurtă, dar folositoare, cu George Cliburne.

863
 35

Camera secretă

În toamna aceea, lumea începu să se schimbe pentru Șaman, nu o

schimbare atât de profundă, bruscă și tulburătoare ca atunci când își
pierduse auzul, dar o inversare complexă de poli, care nu era mai puțin
însemnată, deși se desfășura gradat. Alex și Mal Howard deveniră cei
mai apropiați prieteni și râsul lor, camaraderia pe care o arătau nu îl
includeau și pe Șaman. Rob J. și Sarah nu văzură cu ochi buni această
prietenie; știau că Mollie Howard era o femeie văicăroasă și neglijentă,
iar soțul ei, Julian, un tip obtuz, și nu le plăcea că fiul lor își petrecea tot
timpul în baraca aglomerată și murdară a familiei Howard, unde o
bună parte dintre locuitorii orașului se duceau să cumpere rachiu de
casă dublu-distilat de Julian din malț de porumb, într-un căzănel
ascuns într-un adăpost jalnic.
Sentimentele lor căpătară substanță la sărbătoarea de Haloween,
când Alex și Mal încercară și ei whisky-ul pe care Mal îl pusese grijuliu
deoparte într-o zi când asistase la munca tatălui său. Inspirați astfel, se
porniră să demoleze o coloană de latrine… care se extindea deja în
jumătate de oraș, când Alma Schroeder ieși târându-se și țipând din
privata acoperită care începuse să se miște, iar Gus Schroeder puse
capăt veseliei lor, apărând cu pușca de bizoni.
Incidentul stârni o serie de conversații morocănoase între Alex și
părinții lui, pe care Șaman încercă să le împiedice cât putu, pentru că,
după ce asistă la primele schimburi de cuvinte, nu mai reuși să le
citească pe buze. O întâlnire între băieți, tații lor și șeriful London a
fost și mai neplăcută.
Julian Howard scuipă într-o parte și spuse că „se făcea prea mare
caz pentru doi puști care s-au distrat și ei puțin de Haloween”.
Rob J. încercă să facă abstracție de antipatia sa pentru Howard,
despre care putea paria că ar fi fost membru al Ordinului Suprem al
Drapelului cu Stele și Dungi dacă ar fi existat un astfel de ordin în
Holden’s Crossing și care era perfect capabil să stârnească scandal și
864
pe cont propriu. Căzu de acord cu Howard că băieții nu erau criminali
sau infractori, dar, deoarece prin munca lui trata cu seriozitate digestia
umană, a fost înclinat să nu împărtășească punctul general de vedere,
cum că tot ce are a face cu rahatul ar fi amuzant, inclusiv distrugerea
latrinelor. Știa că șeriful London se înarmase cu o jumătate de duzină
de plângeri împotriva băieților și că va acționa contra lor, fiindcă nu-l
plăcea pe niciunul dintre tați. Rob J. speră ca Alex și Mal să fie puși să
răspundă de repararea stricăciunilor. Trei latrine se spărseseră sau se
dezmembraseră. Două nu mai puteau fi așezate peste aceleași gropi,
care erau pline. Ca să-și răscumpere fapta, băieții ar trebui să sape
gropi și să repare privatele. Dacă era nevoie de lemn, Rob J. îl va plăti și
Mal va lucra la ferma lui pentru partea sa de datorie. Și dacă nu vor
reuși să îndeplinească sarcina, atunci șeriful London poate acționa
împotriva lor cum va crede de cuviință.
Nort London acceptă cu jumătate de gură, nevăzând nimic rău în
planul lui Rob J. Julian Howard a fost împotrivă până află că atât
băiatul său, cât și puștiul Cole vor trebui să facă față în același timp și
îndatoririlor lor obișnuite, și atunci acceptă. Nici lui Alex, nici lui Mal
nu li se dădu ocazia să refuze, așa că în toată luna care urmă deveniră
experți în reabilitarea latrinelor, mai întâi săpând, înainte ca iarna
avansată să înghețe complet pământul, apoi făcând tâmplărie cu mâini
degerate de frig. Construim bine; toate privatele „lor” aveau să dureze
ani, cu excepția celei din spatele casei lui Humphrey, care a fost
distrusă de uraganul care luă pe sus și casa și grajdul în vara lui ’63,
omorându-i pe Irving și Lety Humphrey.
Alex însă era de neoprit. Târziu, într-o noapte, veni în dormitorul pe
care îl împărțea cu Șaman, purtând lampa cu gaz și anunță cu deplină
încântare că o făcuse.
— Ce-ai făcut? întrebă Șaman, clipind trezit din somn.
— Știi tu. Am făcut-o. Cu Pattie Drucker.
Șaman a fost dintr-o dată treaz.
— Pe naiba. Ești un mincinos, Bigger.
— Nu, am făcut-o cu Pattie Drucker. Chiar în casa tatălui ei, când ai
ei plecaseră la unchiul său.
Șaman se holbă la el cu o privire plină de încântare, incapabil să
creadă, totuși extrem de tentat s-o facă.
— Dacă ai făcut-o, cum a fost?

865
 Alex îi zâmbi și vorbi ca pentru sine:
— Când îți împingi scula prin păr și tot restul, e cald și bine. Foarte
cald și foarte bine. Da, după aia, te excită de tot, nu știu cum naiba și te
tot miști înainte și înapoi fiindcă ești fericit. Înainte și înapoi, ca
ferăstrăul când taie un buștean.
— Și fata se mișcă înainte și înapoi?
— Nu, spuse Alex. Fata zace foarte fericită, te lasă pe tine să te miști.
— Și după aia?
— Păi, ochii ți se întâlnesc cu ai ei. Sămânța țâșnește din scula ta ca
un glonț.
— Uau, ca un glonț! O rănește pe fată?
— Nu, tâmpitule, am vrut să zic repede ca un glonț, nu tare ca un
glonț. E mai moale ca pudingul, ca atunci când te tragi singur. Oricum,
după aia e cam gata totul.
Șaman se lăsă convins de sumedenia de detalii.
— Asta înseamnă că Patty Drucker e fata ta acum?
— Nu! spuse Alex.
— Ești sigur? întrebă Șaman neliniștit. Pattie Drucker era deja la fel
de mare și grasă ca mama ei, cu fața îndopată, și avea un râs de
măgăriță.
— Ești prea mic să înțelegi, murmură Alex, supărat, și suflă în lampă
ca să încheie discuția.
Șaman zăcu în întuneric și se gândi la ce-i povestise Alex, la fel de
excitat cum era de îngrijorat. Nu-i plăcea partea cu întâlnitul ochilor.
Luke Stebbins îi spusese că dacă te joci cu scula singur, poți să orbești.
Poate că începuse deja să orbească, își spuse, și în dimineața
următoare umblă cu o neliniște extremă, testându-și vederea pe
obiecte apropiate și îndepărtate.

Cu cât Bigger petrecea mai puțin timp cu el, cu atât Șaman stătea
mai mult în compania cărților. Le parcurgea rapid și cerea altele, fără
rușine, din toate părțile. Soții Geiger aveau o bibliotecă bună și îl lăsau
să împrumute. Cărțile erau cadoul de ziua lui și de Crăciun,
combustibilul pentru focul care îl ardea, pentru frigul singurătății sale.
Miss Burnham spunea că nu mai văzuse așa un cititor.
Ea lucra cu el necruțătoare, ca să-i îmbunătățească vorbirea. În
timpul vacanțelor școlare, avea casă și masă gratuite în casa familiei

866
Cole și Rob J. avea grijă ca eforturile ei cu fiul său să fie răsplătite cum
trebuie, dar ea nu lucra cu Șaman pentru câștigul personal. Exercițiile
cu mâna lui pe pian continuară. Ea a fost fascinată să observe că încă
de la început el era sensibil la diferența dintre vibrații și, în curând a
fost în stare să deosebească notele imediat ce ea le lovea.
Vocabularul lui Șaman se îmbogăți din cauza cărților, dar avea
probleme cu pronunția, fiind incapabil să învețe forma corectă
ascultând alte voci. De exemplu, pronunța „cathedral”21 – „cath-a-dral”
și ea observă că mare parte din dificultățile lui era că ignora plasarea
corectă a accentelor. Folosi o minge de cauciuc ca să rezolve problema,
bătând-o ușor, ca să-i arate accentul obișnuit și tare, ca să demonstreze
accentuarea. Chiar și asta ceru timp, căci prinderea mingii bătute îi
crea dificultăți băiatului. Miss Burnham își dădu seama că ea era
pregătită să prindă mingea de zgomotul pe care aceasta îl făcea când
lovea pământul. Șaman nu beneficia de această pregătire, așa că trebui
să învețe să prindă memorizând timpul exact care se scurgea între
lovirea mingii de podea și reculul acesteia în mâna sa, când era
aruncată cu o anumită forță.
De îndată ce începu să identifice mingea săltăreață ca reprezentând
accentele, ea întocmi o serie de exerciții cu cretă, pe tăbliță, scriind
cuvintele și apoi desenând mingi mici deasupra silabelor accentuate
vocal în mod obișnuit și mingi mai mari deasupra celor accentuate cu
emfază.
Ca-te-dra-la. Bu-nă di-mi-nea-ța. Ta-blou. Pe-tre-ce-re. Mun-te.
Rob J. se alătură eforturilor ei, învățându-l pe Șaman să jongleze, cu
Alex și Mal Howard alăturându-se și ei adesea lecțiilor. Rob jonglase
din când în când și înainte, ca să-i distreze, și ei se arătaseră amuzați și
interesați, dar îndemânarea se căpăta greu. Cu toate astea, el îi încurajă
să încerce.
— În Kilmarnock, toți copiii Cole sunt învățați să jongleze. E un
vechi obicei de familie. Dacă ei pot, atunci puteți și voi, spuse el și se
dovedi că avea dreptate.
Spre dezamăgirea lui, puștiul lui Howard se dovedi a fi cel mai
talentat jongler dintre ei trei, capabil în curând să se descurce cu patru
mingi. Dar Șaman era și el pe aproape și Alex exersă cu încăpățânare
până ce a fost în stare să țină în aer trei mingi, cu aplomb. Scopul nu
21 Catedrală (engl.)

867
era să facă din ei niște maeștri, ci să-i dea lui Șaman un sens al variației
ritmurilor, și acest scop a fost atins.
Într-o după-amiază, în timp ce Miss Burnham se afla cu băiatul la
pianul Lillianei Geiger, ea luă mâna lui de pe pian și o plasă pe propriul
ei gât.
— În timp ce vorbesc, spuse, corzile din laringele meu vibrează, ca
și corzile unui pian. Simți vibrațiile, cum se încarcă la cuvinte diferite?
El dădu din cap vrăjit și își zâmbiră.
— O, Șaman! îi spuse Dorothy Burnham, luându-i mâna de pe gât și
strângându-i-o în mâinile ei. Progresezi atât de bine! Dar ai nevoie de
exercițiu continuu, mai mult decât o să-ți pot oferi eu când va începe
școala! Nu e nimeni care ar putea să ne ajute?
Șaman știa că tatăl său era ocupat cu munca lui, mama lui își făcea
de lucru la biserică tot timpul și el simțea o reținere din partea ei de
câte ori avea de-a face cu surzenia lui, care îl nedumerea. Iar Alex
dispărea cu Mal de câte ori își termina treburile.
Dorothy oftă.
— Pe cine am putea găsi ca să te ajute regulat?
— Eu v-aș ajuta cu plăcere, se auzi de îndată o voce. Venea dintr-un
șezlong mare din păr de cal, care era așezat cu spatele la pian și, spre
uimirea ei, Dorothy o văzu pe Rachel Geiger ridicându-se repede de pe
șezlong și apropiindu-se de ei.
Cât de des, se întrebă ea, stătuse fata acolo neobservată și ascultase
exercițiile lor?
— Sunt sigură că pot s-o fac, Miss Burnham, zise Rachel cu
răsuflarea întretăiată.
Șaman păru încântat.
Dorothy îi zâmbi lui Rachel și îi strânse mâna.
— Sunt convinsă că o să te descurci minunat, draga mea, spuse ea.

Rob J. nu primi niciun cuvânt de răspuns la vreuna din scrisorile pe

care le trimisese privind moartea Makwei. Într-o noapte se așeză și își
transferă frustrarea pe hârtie, o altă scrisoare, cu un ton mai agresiv,
încercând să agite apele tulburi.
„… Delicte de viol și crimă au fost cu multă ușurință ignorate de
reprezentanți ai legii și ai guvernului, fapt care ridică întrebarea dacă
Statul Illinois – sau chiar Statele Unite ale Americii – sunt un leagăn de

868
reală civilizație sau un loc unde bărbaților li se permite să se poarte ca
ultimele fiare, fără să primească nici cea mai mică pedeapsă”.
Trimise scrisorile acelorași autorități pe care le contactase deja,
sperând că tonul tăios va aduce ceva rezultate.
Nimeni nu-i comunicase nimic, se gândi înciudat. Săpase camera din
adăpost aproape cu frenezie, dar acum, când ea era gata, nu mai auzea
nimic de la George Cliburne. La început, pe măsură ce zilele se
transformau în săptămâni, petrecea mult timp gândindu-se pe ce cale
avea să i se dea de veste, apoi începu să se întrebe de ce era ignorat. Își
scoase din minte camera secretă și se dedică zilelor din ce în ce mai
scurte, cu cârduri de gâște trecând în V-uri spre sud pe cerul albastru,
cu sunetul grăbit al râului devenind cristalin pe măsură ce apa se
răcea. Într-o dimineață călări în sat și Carroll Wilkenson părăsi scaunul
pe care stătea în fața magazinului general și se apropie de locul unde
Rob J. tocmai descăleca de pe un murg cu gât lung.
— Un cal nou, doctore?
— Am scos-o s-o încerc. Vicky a noastră aproape a orbit. E bună ca
s-o călărească puștii pe pajiște, dar… Fetița asta îi aparține lui Tom
Beckermann. Clătină din cap. Dr. Beckermann îi spusese că murgul
avea cinci ani, dar cicatricele de frâu de pe pieptul ei demonstrau că
avea cel puțin dublu, iar în plus se speria de orice insectă pe întuneric.
— Vrei neapărat iapă?
— Nu neapărat. Deși sunt mai rezistente ca armăsarii, pentru banii
mei.
— Cred că ai dreptate. Mare dreptate… m-am întâlnit ieri cu George
Cliburne. Mi-a zis să-ți spun că a făcut rost de niște cărți noi și poate
vrei să te uiți la ele.
Era semnalul așteptat și totuși îl luă prin surprindere.
— Mulțumesc, Carroll. George are o bibliotecă minunată, spuse,
sperând că nu-i tremura vocea prea tare.
— Da, are. Wilkenson ridică mâna în semn de rămas bun. O să
răspândesc zvonul că ești în căutare de cal.
— Îți rămân dator, spuse Rob J.

După cină, stătu cu ochii pe cer până se asigură că n-o să fie lună.
Nori groși, negri, se aglomeraseră deasupra toată după-amiaza. Aerul

869
era ca o lenjerie spălată timp de două zile și promitea să plouă înainte
de căderea dimineții.
Se duse la culcare devreme și reuși să doarmă câteva ore, dar avea
capacitatea doctorului de a ațipi repede și pe la unu noaptea era treaz
și vioi. Se sculă, smulgându-se de lângă trupul cald al soției sale cu
mult înainte de ora două. Se culcase în izmene și își adună hainele fără
să facă zgomot, pe întuneric, și coborî scările. Sarah era obișnuită ca el
să se ducă la pacienți la orice oră și dormi mai departe netulburată.
Ghetele lui erau pe podea sub haina atârnată în cuierul de la intrare.
În grajd o înșeuă pe regina Victoria, fiindcă nu avea de călărit decât
până la locul unde poteca lor se întâlnea cu drumul public și Vicky știa
drumul atât de bine, încât n-avea nevoie să vadă. În nervozitatea sa,
plecase prea devreme și, după ce ajunse la șosea, a fost nevoit să
aștepte vreo zece minute mângâind gâtul calului, în timp ce o ploaie
ușoară începu să cadă. Își ascuți urechile ca să audă zgomote
imaginare, dar în cele din urmă auzi sunete reale, zgomot de crengi și
frunze rupte, copitele unui cal de povară. În scurt timp, căruța prinse
formă, încărcată cu fân.
— Tu ești? Se auzi vocea lui George Cliburne, calmă.
Rob J. se luptă cu impulsul de a nega că era chiar el și stătu până ce
Cliburne scotoci în fân și apăru o a doua formă umană. Cliburne îi
dăduse cu siguranță instrucțiuni fostului sclav, fiindcă omul se apucă
fără un cuvânt de spatele șeii lui Vicky și se săltă pe cal înapoia lui Rob
J.
— Du-te cu Domnul, spuse Cliburne bine dispus, trăgând de frâie și
pornind căruța. La un moment dat – poate de mai multe ori – negrul
pierduse controlul asupra vezicii. Nasul său experimentat îi spuse lui
Rob J. că urina se uscase, probabil cu mai multe zile în urmă, dar își
trase instinctiv trupul departe de duhoarea de amoniac din spatele lui.
Când trecură prin fața casei, totul era în întuneric. Intenționase să
plaseze omul repede în adăpost, să îngrijească de cal și să se întoarcă
în patul său cald. Dar o dată ajunși în adăpost, procesul deveni mult
mai complicat.
Când aprinse lampa văzu un bărbat negru, între treizeci și patruzeci
de ani. Cu ochii temători, neliniștiți, de animal încolțit, cu un nas mare
coroiat și păr nepieptănat ca blana unui berbec negru. Purta pantofi de

870
drum lung, o cămașă adecvată și niște pantaloni atât de zdrențuiți,
încât lipsea mai mult din ei față de ce rămăsese.
Rob J. vru să-l întrebe cum îl cheamă, de unde fugise, dar Cliburne îl
avertizase: fără întrebări, e împotriva regulilor. Scoase scândurile și
explică conținutul ascunzătorii: un vas acoperit pentru nevoile firești,
ziare pentru șters, cană pentru apă, o pungă de biscuiți. Negrul nu
spuse nimic, se aplecă și intră, iar Rob bătu la loc scândurile.
Era un vas cu apă pe soba rece. Rob J. făcu focul. Atârnați de un cui
în grajd găsi cei mai vechi pantaloni de lucru ai săi, care erau prea
lungi și prea largi, o pereche de bretele cândva roșii, acum cenușii de
praf. Pantalonii suflecați puteau deveni periculoși dacă cel ce-i purta
trebuia să fugă, așa că tăie opt centimetri din fiecare crac cu foarfecă sa
chirurgicală. Până îngriji de cal, apa de pe sobă se încălzise. Scoase din
nou scândurile și pasă apa, cârpe, săpun și pantalonii prin
deschizătură; apoi repuse scândurile, stinse focul și suflă în lampă.
Ezită înainte să iasă.
— Noapte bună, spuse în direcția peretelui de scânduri. Se auzi un
foșnet, ca de urs în vizuină, în timp ce omul se spăla.
— Mulțam, auzi în cele din urmă o șoaptă răgușită, ca și cum cineva
ar fi vorbit într-o biserică.

Primul oaspete la han, gândi Rob J. despre el. Stătu șaptezeci și trei
de ore. George Cliburne, salutând relaxat și vesel, cu maniere atât de
politicoase încât totul părea oficial, veni și îl luă în mijlocul altei nopți
și îl duse de acolo. Deși era atât de întuneric încât Rob J. nu putu vedea
detalii, a fost sigur că părul quakerului era pieptănat cu grijă peste
chelia plată și că fălcile lui roze erau la fel de bine bărbierite ca la ora
prânzului.
O săptămână mai târziu, Rob J. se temu că el, Cliburne, dr. Barr și
Carroll Wilkenson vor fi cu toții arestați pentru participare la
înstrăinarea proprietății particulare, fiindcă află că un sclav fugit
fusese prins de Nort London. Dar se dovedi că omul nu era negrul „lui”,
ci un sclav care fugise din Louisiana și se ascunsese într-o barjă de râu,
fără știrea sau ajutorul cuiva.
Fusese o săptămână bună pentru Nort London. La câteva zile după
ce primi o recompensă în bani-gheață pentru returnarea sclavului,

871
Nick Holden îi răsplăti loialitatea îndelungată numindu-l șef-adjunct al
poliției Statelor Unite în Rock Island.
London demisionă imediat din funcția de șerif și, la recomandarea
sa, maiorul Anderson îl numi pe ajutorul său, Fritzie Graham, în postul
rămas liber, până la alegeri. Rob J. nu-l plăcea pe Graham, dar prima
oară când se întâlniră noul șerif nu pierdu ocazia să-l înștiințeze că nu
intenționa să-i calce pe urme lui Nort London.
— Sper că vei deveni din nou activ ca medic legist, dr. Cole. Cu
adevărat activ.
— Aș fi bucuros s-o fac, spuse Rob J. Era purul adevăr, fiindcă îi
lipsiseră mult ocaziile de a-și exersa tehnicile chirurgicale dobândite
prin disecții.
Încurajat astfel, nu putu rezista tentației de a-l ruga pe Graham să
redeschidă cazul asasinării Makwei, dar tot ce obținu a fost o privire
plină de îngrijorare și neîncredere, încât știu dinainte răspunsul, deși
Fritzie promise că „voi face tot ce pot, puteți fi sigur, domnule”.

Cataracta groasă, lăptoasă umplu ochii Reginei Victoria și blânda și

bătrâna iapă nu mai putu vedea deloc. Dacă ar fi fost mai tânără, el ar fi
operat-o ca să înlăture cataracta, dar puterea ei de muncă era sfârșită
și nu văzu niciun motiv ca să-i provoace durere. Nici nu se îndură s-o
omoare, fiindcă ea se arătă mulțumită să rămână pe pajiște, unde toți
cei de la fermă se opreau mai devreme sau mai târziu s-o hrănească, fie
cu un măr, fie cu un morcov.
Familia trebuia să aibă un cal pe care să-l folosească dacă el era
plecat. Cealaltă iapă, Bess, era mai bătrână decât Vicky și trebuia și ea
înlocuită în curând, așa că el rămase atent în caz că apărea vreun cal de
vânzare. Era genul de om cu tabieturi și nu-i plăcea să depindă de un
animal nou, dar în cele din urmă, în noiembrie, cumpără un cal de uz
general de la familia Schroeder, o mică iapă bălană nici prea tânără,
nici prea bătrână, la un preț destul de rezonabil, astfel ca el să nu se
simtă înșelat dacă iapa nu se dovedea a fi chiar ce așteptase. Familia
Schroeder îi spunea Trude, iar el și Sarah nu găsiră niciun motiv să-i
schimbe numele. Făcu scurte călătorii pe ea, așteptând să se simtă
dezamăgit, dar în adâncul său știa că Alma și Gus nu i-ar fi vândut un
cal prost.

872
 Într-o după-amiază geroasă, călări pe ea la vizitele lui obișnuite,
care îl purtau prin tot orașul și chiar mai departe. Ea era mai mică
decât Vicky și Bess și părea numai oase sub șaua lui, dar răspundea
bine comenzilor și nu era un animal nervos. La vremea când se
întoarseră acasă se lăsa deja seara și el știu că se va descurca foarte
bine cu ea, așa că nu se grăbi când o șterse de spumă, o hrăni și o
adăpă. Cei doi Schroeder îi vorbiseră numai în germană. Rob J. îi
vorbise în engleză toată ziua, dar acum o bătu pe coapsă și zâmbi.
— Gute Nacht, mein gnadiches Liebchen, spuse adaptându-și fără să
șovăie vocabularul german pe moment.
Luă lampa și tocmai ieșea pe ușă când a fost oprit de un zgomot
puternic. Ezită, încercând să-l identifice, luptându-se să se convingă că
orice alt sunet putea semăna cu zgomotul unei puști, dar imediat după
detunătură urmă o izbitură aproape simultană și ceva ca argintul viu
se înfipse în ușa grajdului, la nici opt centimetri deasupra capului său.
Dezmeticindu-se, intră repede înapoi și stinse lampa.
Auzi ușa din spate a casei deschizându-se și trântindu-se, apoi
zgomot de pași alergând.
— Pa? Ai auzit ceva? chemă Alex.
— Da. Treci înapoi în casă.
— Ce…
— Acum!
Pașii se retraseră, ușa se deschise și se trânti. Aruncând o privire
afară, observă că tremura. Cei trei cai se agitau neliniștiți în staul, iar
Vicky necheză. Timpul păru să încremenească.
— Dr. Cole? se auzi în apropiere vocea lui Alden. Ați tras cu pușca?
— Nu, cineva a tras spre grajd. Aproape că m-a nimerit.
— Stați acolo, spuse Alden apăsat.
Rob J. știa cum gândea angajatul său. I-ar fi luat prea mult timp să se
ducă să-și ia pușca de gâște din propria sa baracă; așa că va aduce
pușca de vânătoare din casa Cole. Rob îi auzi pașii, avertismentul „eu
sunt” și ușa deschizându-se și închizându-se.
…Și din nou deschizându-se. Îl auzi pe Alden depărtându-se, apoi
nimic. Un secol păru să treacă în doar șapte minute, apoi pașii se
apropiară de grajd.
— Nu e nimeni pe aici, din cât am putut să văd, dr. Cole, și am căutat
bine. Unde a nimerit? Când Rob J. îi arătă punctul argintiu, Alden trebui

873
să se ridice pe vârfuri ca să-l vadă. Niciunul dintre ei nu aprinse lampa
ca să se uite mai bine.
— Ce dracu! spuse Alden cu voce tremurată, cu fața palidă în
întunericul ce se lăsa. Nu că vâna pe pământul dumitale. Da, să vâneze
așa aproape de casă și fără lumină ca lumea! Dacă-l găsesc pe
nemernicul ăsta vreodată, o să-i pară al naibii de rău!
— Nu s-a întâmplat nimic. Îmi pare bine că te-ai nimerit pe-aici,
spuse Rob J., punându-i mâna pe umăr, apoi intrară împreună în casă
să-i liniștească pe ceilalți și să uite de accidentul posibil. Rob J. îi turnă
un coniac lui Alden și i se alătură și el, ceea ce se întâmpla rar.
Sarah pregătise o cină pe gustul lui, potârniche fragedă și ardei
verde, umplute cu carne tocată bine condimentată și fripte cu cartofi și
morcovi. Înghiți cu poftă și lăudă talentul la gătit al soției lui, dar după
aceea se retrase ca să fie singur, într-un scaun pe verandă.
Nu fusese niciun vânător, știa asta, care să fie așa de neglijent în
apropierea casei și care să vâneze în lumina proastă de la sfârșitul
zilei.
Cântări o posibilă legătură între incident și camera secretă și ajunse
la concluzia că nu era niciuna; oricine ar fi vrut să-i facă necazuri
fiindcă ajuta sclavi fugiți ar fi așteptat până sosea următorul negru.
Atunci l-ar fi arestat pe fraierul dr. Cole și ar fi colectat recompensa de
pe capul sclavului.
Totuși Rob nu putu să scape de bănuiala crescândă că împușcătura
fusese un avertisment de la cineva care vroia să-l facă să se gândească
mai bine. Era lună plină, un întuneric care strălucea, nu o noapte
pentru a muta oameni hăituiți. Stând și privind cerul, studiind umbrele
mișcându-se în lumina lunii și ascultând foșnetul vântului în frunzele
copacilor, deveni brusc conștient că primise, în sfârșit, un răspuns la
scrisorile sale.

874
 36

Primul evreu

Rachel se temea de Ziua Ispășirii, dar iubea Paștele evreiesc. Fiindcă

cele opt zile de Paște compensau cu vârf și îndesat faptul că alții aveau
Crăciun. De Paștele evreiesc, familia Geiger stătea acasă, iar casa lor i
se părea lui Rachel un paradis plin de lumină blândă. Era o vacanță de
muzică, cântece și jocuri, de povești biblice înfricoșătoare cu sfârșit
fericit și cu o mâncare specială în ajun, cu pască evreiască adusă cu
vaporul tocmai de la Chicago; iar mama ei cocea niște prăjituri pufoase
atât de înalte și de ușoare, încât, când era copil, îl credea pe tatăl ei
când îi spunea să privească atentă, că le va vedea cum plutesc.
În schimb, de Rosh Hashana și Yom Kippur, familia își făcea bagajele
după săptămâni de planuri și pregătiri și călătorea aproape o zi
întreagă, cu trăsura, până la Galesburg, apoi cu trenul până la un doc
pe râul Illinois, apoi în jos pe Illinois cu vaporul cu aburi până la
Peoria, unde existau o comunitate evreiască și o sinagogă. Deși veneau
la Peoria doar pentru cele două săptămâni sfinte în fiecare an, erau
membri ai congregației cu contribuțiile plătite la zi, cu scaune
rezervate pe numele lor. În timpul „vacanței luminate”, familia Geiger
trăgea întotdeauna la Morris Goldwasser, un negustor de textile care
era membru proeminent al shulului. Tot ce ținea de domnul
Goldwasser era mare și expansiv, inclusiv corpul lui, familia și casa. Nu
vroia să audă de plată de la Jason, accentuând că era o mitzvah să dai
posibilitatea unui alt evreu să-l venereze pe Domnul și insistând că
dacă soții Geiger ar plăti pentru ospitalitatea lui, l-ar priva de
binecuvântare. Așa că, în fiecare an Lillian și Jason se frământau
săptămâni întregi până alegeau un cadou potrivit care să demonstreze
aprecierea lor.
Rachel ura toată agitația care le ocupa fiecare toamnă – pregătirile,
grijile pentru alegerea cadoului, călătoria epuizantă, oroarea de a
supraviețui două săptămâni în fiecare an în casa unor străini, durerea

875
și amețeala celor douăzeci și patru de ore ale sărbătorii de Yom
Kippur.
Pentru părinții ei, fiecare vizită la Peoria era un prilej de a-și reînnoi
apartenența la neamul evreiesc. Erau foarte căutați social, fiindcă vărul
Lillianei, Judah Benjamin, fusese ales senator de Louisiana al Statelor
Unite – primul membru evreu al Senatului – și toată lumea dorea să
discute despre el cu familia Geiger. Se duceau la sinagogă cu fiecare
ocazie. Lillian schimba rețete, se punea la curent cu bârfele. Jay discuta
politică, bea cu bărbații șnapsuri, schimba trabucuri. Le vorbea despre
Holden’s Crossing în termeni superlativi și recunoștea că încearcă să
atragă alți evrei acolo, ca să poată alcătui cândva, eventual, un minyan
de zece bărbați, care i-ar permite și lui accesul la religia de grup.
Ceilalți îi priveau cu înțelegere și simpatie. Dintre ei toți, numai Jay și
Ralph Seixas, care era născut în Newport, Rhode Island, erau nativi
americani.
Ceilalți veniseră de peste ocean și știau ce înseamnă pionieratul. Era
greu, erau ei de acord, pentru cineva să fie primul evreu care se
stabilește într-un loc oarecare.
Familia Goldwasser avea două fiice dolofane, Rose, care era cu un an
mai mare ca Rachel, și Clara, care era mai mare cu trei ani. Când Rachel
era o fetiță, se jucase cu fetele Goldwasser (de-a casa, de-a școala, de-a
oamenii mari), dar în anul în care Rachel împlini doisprezece ani, Clara
se mărită cu Harold Green, un pălărier. Cuplul locuia cu părinții Clarei
și, în anul acela, când soții Geiger sosiră pentru „vacanța luminată”,
Rachel descoperi schimbări. Clara nu se mai juca de-a oamenii mari,
fiindcă ea însăși devenise un om mare, o femeie măritată. Vorbea blând
și îngăduitor cu sora ei și cu Rachel, își aștepta soțul cu loialitate plină
de dulceață și era lăsată să rostească binecuvântarea deasupra
lumânărilor de Sabbath, onoare rezervată stăpânei casei. Dar într-o
noapte, când cele trei fete erau singure în casa cea mare, băură vin de
struguri în camera Rosei și Clara cea de cincisprezece ani uită că era
matroană. Le spuse lui Rachel și sorei ei cum era să fii măritată. Le
divulgă cele mai sfinte secrete ale vieții adulților, comentând cu detalii
delicioase asupra fiziologiei și obiceiurilor bărbatului evreu.
Atât Rose, cât și Rachel văzuseră penisul, dar întotdeauna în
miniatură, atașat unor frați bebeluși sau verișori mai mici, copii la

876
îmbăiat – un apendice moale, roz, terminat într-un vârf circumcis de
carne netedă, cu o singură gaură prin care să curgă pipiul.
Dar Clara, sorbind vinul cu ochii închiși, sublinie vicleană
diferențele dintre bebelușii evrei și bărbații evrei. Și, lângă picăturile
de vin de pe partea exterioară a cănii, descrise transformarea cărnii
moi și informe când un bărbat evreu se întindea alături de nevasta lui
și ce se întâmpla după aceea.
Nimeni nu țipă de teroare, dar Rose își luase perna și își ascunse
fața în ea, apăsând-o cu amândouă mâinile.
— Asta se întâmplă des? întrebă vocea ei înăbușită.
— Foarte des, răspunse Clara, și obligatoriu de Sabbath și de
sărbătorile religioase, căci Domnul a informat bărbatul evreu că atunci
e binecuvântat.
— Nu și în timpul sângerării, bineînțeles.
Rachel știa de sângerare. Era singurul secret pe care i-l spusese
mama ei; nu i se întâmplase încă, fapt pe care nu-l împărtăși celor două
surori. Dar era tulburată de altceva, o problemă de mecanică a
măsurătorii, de bun-simț și diagrama pe care o văzu în minte era
neliniștitoare. Inconștient, își protejă poala cu mâna.
— Cu siguranță, spuse palidă, e imposibil ca asta să se întâmple.
— Uneori, le informă Clara, Harold al ei folosea unt curat kasher.
Rose Goldwasser își dădu perna la o parte de pe față și se holbă, cu
fața luminată de revelație.
— De asta ni se termină mereu untul așa de repede? țipă ea.
Zilele care urmară au fost deosebit de dificile pentru Rachel. Ea și
Rose, puse în fața alegerii dacă să privească dezvăluirile Clarei ca
oribile sau comice, în legitimă apărare, optară pentru comedie. În
timpul micului-dejun și al prânzului, care erau de obicei compuse din
lactate, era de ajuns să-și încrucișeze privirile ca să izbucnească într-
un râs atât de nebunesc, încât uneori erau gonite de la masă și
muștruluite aspru. La cină, când celor două familii li se adăugau și
bărbații, era și mai rău pentru ea, fiindcă nu putea sta la masă vizavi și
cu două scaune mai la stânga de Harold Green, să se uite la el și să
converseze, fără să și-l imagineze mânjit de unt.

În anul următor, când familia Geiger vizită Peoria, Rachel a fost

dezamăgită să afle că nici Clara, nici Rose nu mai stăteau cu părinții lor.

877
Clara și Harold deveniseră părinții unui băiețel și se mutaseră într-o
căsuță numai a lor, pe malul râului; când veniră la casa Goldwasser,
Clara se ocupa tot timpul de fiul ei și aproape că nu îi dădu atenție lui
Rachel. Rose se măritase în iulie trecut, cu un bărbat numit Samuel
Bielfield, care o luase cu el să locuiască în St. Louis.
La acel Yom Kippur, pe când stăteau în fața sinagogii, Rachel și
părinții ei au fost interpelați de un bărbat mai în vârstă, Benjamin
Schoemberg. Domnul Schoemberg purta o pălărie pleoștită de culoarea
cenușii, o cămașă de bumbac alb mototolită și o cravată subțire neagră.
El sporovăi cu Jay despre starea comerțului cu farmaceutice și apoi
începu s-o interogheze binevoitor pe Rachel despre școală și despre
cât făcea ea în casă ca s-o ajute pe mama ei.
Lillian Geiger îi zâmbi bătrânului și clătină din cap enigmatică.
— E prea devreme, spuse ea, și domnul Schoemberg zâmbi la rândul
lui și dădu din cap, a înțelegere, apoi se îndepărtă după ce mai
schimbaseră câteva banalități.
În seara aceea, Rachel auzi frânturi de conversație dintre mama ei și
doamna Goldwasser, care o lămuriră că Benjamin Schoemberg era un
shadehen, cel care aranja căsătoriile; într-adevăr, el fusese cel care
aranjase mariajele atât al Clarei, cât și al Rosei. Ea simți o teamă
teribilă, dar a fost ușurată de amintirea cuvintelor pe care mama ei i le
spusese celui ce făcea partidele. Era prea tânără pentru căsătorie, după
cum știau și părinții ei, își spuse ea, neglijând faptul că Rose
Goldwasser Bielfield era doar cu opt luni mai mare.

În toamna aceea, inclusiv în timpul celor două săptămâni petrecute

la Peoria, trupul lui Rachel se schimbă. Când sânii i se dezvoltară, au
fost feminini încă de la început, dezechilibrându-i trupul subțire, așa că
trebui să se obișnuiască repede cu sutienele și oboseala musculară și
durerile de spate. Acela a fost anul în care domnul Byers o atinsese și îi
făcuse viața urâtă până când tatăl ei pusese lucrurile la punct. Când
Rachel se examină în oglinda mamei ei, a fost ușurată să se convingă că
niciun bărbat n-o să vrea o fată cu păr negru drept, umeri înguști, un
gât care era prea lung, sâni prea mari, piele de o paloare care nu era la
modă și ochii căprui, banali, de vițică.
Apoi îi trecu prin cap că orice bărbat ar accepta o astfel de fată ar fi
și el urât și prost și foarte sărac și știu că fiecare zi ce trecea o apropia

878
de un viitor pe care nu vroia să-l contemple. Îi respinse pe frații ei și îi
trată disprețuitor fiindcă habar n-aveau ce privilegiați erau că se
născuseră băieți, cu dreptul de a trăi cât vroiau în siguranța caldă a
casei părintești și de a se duce la școală să învețe nelimitat.
Menstruația îi veni târziu. Mama ei o mai întrebase din când în când,
ca din întâmplare, manifestându-și îngrijorarea că încă nu se ivise; dar
apoi, într-o după-amiază când Rachel era în bucătărie și ajuta la gemul
de fragi sălbatice, fără vreun avertisment, trupul i-a fost îndoit de
crampe. Mama ei îi spuse să se uite și sângele era acolo. Inima îi bătu
să se spargă, dar nu era ceva neașteptat și nici nu se întâmplase când
era undeva singură, plecată de acasă. Mama ei era cu ea și îi vorbi
liniștitor și îi arătă ce să facă. Totul a fost în regulă până când mama ei
o sărută pe obraz și îi spuse că acum era femeie.
Rachel începu să plângă. Și nu se mai opri. Plânse ore în șir și a fost
de neconsolat. Jay Geiger veni în camera fiicei sale și stătu în pat lângă
ea, lucru pe care nu-l mai făcuse de când era mică.
O mângâie pe cap și o întrebă de ce plânge. Umerii ei se scuturau
într-un plâns care lui îi frânse inima și trebui s-o întrebe de mai multe
ori.
Într-un final, ea șopti:
— Tați, nu vreau să mă mărit. Nu vreau să vă părăsesc, nici pe voi,
nici casa noastră.
Jay o sărută pe obraji și se duse să vorbească cu soția lui. Lillian era
foarte îngrijorată. Multe fete erau deja măritate la treisprezece ani și
ea credea că ar fi mai bine pentru fiica ei dacă i-ar aranja viața printr-o
unire evreiască convenabilă, decât dacă i-ar încuraja teama prostească.
Dar soțul ei îi aminti că atunci când o luase de nevastă ea era deja
trecută de șaisprezece ani, nu mai era o fetiță. Ce fusese bine pentru
mamă va fi bun și pentru fiica ei, care avea nevoie de o șansă ca să
crească și să se obișnuiască treptat cu ideea căsătoriei.
Așa că Rachel se bucură de o lungă păsuire. Dintr-o dată, viața ei
deveni mai bună. Miss Burnham îi raportă tatălui ei că era o elevă
formidabilă și ar fi beneficiat enorm de continuarea educației. Părinții
ei deciseră că va rămâne la școală în loc să muncească toată ziua în
casă și la fermă, cum s-ar fi cuvenit, și au fost încântați de bucuria ei și
de felul în care viața i se întoarse în priviri.

879
 Ea avea o bunătate înnăscută, dar propria ei nefericire o făcu și mai
sensibilă la durerea celor năpăstuiți de împrejurări. Fusese
întotdeauna apropiată de familia Cole, de parcă ar fi fost de același
sânge. Când Șaman era un bebeluș care abia se târa în patru labe,
fusese pus o dată în patul ei și făcuse pipi pe el, iar Rachel fusese aceea
care îl mângâiase și îl alinase și îl ferise de râsetele celorlalți copii.
Boala care îi răpise auzul o tulburase și pe ea, fiindcă fusese primul
incident din viața ei care îi indicase prezența unor pericole
necunoscute și neașteptate. Fusese martoră la lupta lui Șaman, cu
frustrarea cuiva care ar vrea să îndrepte lucrurile dar nu are puterea s-
o facă, și privise fiecare progres pe care el îl făcea cu mândrie și
bucurie, de parcă i-ar fi fost frate. În perioada în care și ea se
dezvoltase, îl văzu pe Șaman schimbându-se dintr-un băiețel într-un
tânăr solid, bine făcut, care îl întrecu repede în înălțime pe fratele lui,
Alex. Fiindcă trupul i se maturiza repede, în primii ani în care crescu el
era adesea neîndemânatic și împiedicat, ca un cățeluș, și ea îl privise cu
o tandrețe aparte.
Stătuse nevăzută în șezlong de multe ori și asistase la curajul și
tenacitatea lui Șaman, ascultând fascinată inventivitatea lui Dorothy
Burnham și minunându-se de talentul ei de învățătoare. Când Miss
Burnham se întrebase cine l-ar putea ajuta, Rachel reacționă instinctiv,
bucuroasă de ocazie. Dr. Cole și soția lui îi fuseseră recunoscători
pentru faptul că îl ajuta pe Șaman și propria ei familie a fost plăcut
impresionată de ceea ce consideră a fi un gest generos. Dar ea înțelese
că, cel puțin în parte, dorise să-l ajute fiindcă era cel mai de încredere
prieten al ei, pentru că odată, cu deplină seriozitate, un băiețel se
oferise să omoare un bărbat care ei îi făcea rău.
***
Baza muncii de recuperare a lui Șaman consta în ore lungi în care
oboseala trebuia neglijată și el încercă repede să testeze autoritatea lui
Rachel, lucru pe care n-ar fi îndrăznit să-l facă învățătoarei.
— Ajunge pentru azi. Am obosit, spuse a doua oară când se întâlniră
singuri, după ce Miss Burnham i se alăturase lui Rachel de peste zece
ori, repetând cu ea toate exercițiile lui Șaman.
— Nu, Șaman, spuse ea fermă. N-am terminat încă. Dar el o ștersese.
A doua oară când se întâmplă la fel, ea se înfurie într-un mod care
pe el îl făcu să zâmbească și se întoarse la vremurile pe când erau copii

880
și se jucau împreună, făcându-l în toate felurile. Dar când totul se
repetă în ziua următoare, lacrimi țâșniră din ochii ei și el se pierdu.
— Să mai încercăm o dată, atunci, spuse nemulțumit.
Rachel a fost recunoscătoare, dar nu cedă niciodată tentației de a-l
controla în felul acesta, simțind că el ar beneficia mai mult de o
atitudine mai dură. După o vreme, orele lungi deveniră rutină pentru
amândoi. Lunile trecură și progresele lui Șaman erau vizibile, așa că ea
adaptă exercițiile lui Miss Burnham, avansând în dificultate.
Petrecură un timp lung exersând cum se putea schimba sensul
aceleiași fraze doar accentuând altfel diverse cuvinte:

The child is sick

The child is sick
The child is sick22

Uneori, Rachel îi lua mâna și i-o strângea ca să-i arate unde să pună
accentul și lui îi plăcea asta. Începuse să respingă exercițiile cu pianul
în care identifica notele după vibrațiile din palmă, pentru că mama lui
le considera trucuri de salon și uneori îl punea să demonstreze în fața
musafirilor. Dar Rachel continuă să lucreze cu el și cu pianul și era
fascinată când interpreta în game diferite, aceleași note și el putea
sesiza și această diferență subtilă.
Încet, el avansă de la a simți notele pianului la a discerne și alte
vibrații ale lumii din jurul lui. În curând, putea detecta când cineva
bătea la ușă, deși nu auzea ciocănitul. Simțea pașii cuiva urcând scara,
deși acesta putea rămâne neobservat de ceilalți.
Într-o zi, cum făcuse mai înainte și Dorothy Burnham, Rachel luă
mâna lui mare și și-o puse pe gât. La început îi vorbi tare, apoi își
moderă sonoritatea vocii și scăzu la șoaptă.
— Simți diferența?
Pielea ei era caldă și foarte netedă, delicată dar puternică. Șaman
simți mușchii și corzile. Se gândi la o lebădă, apoi la o pasăre mai mică
când pulsul ei îi bătu în palmă într-un fel pe care nu-l simțise când
palpase gâtul mai gros și mai scurt al lui Miss Burnham.
Îi zâmbi.
— Simt, spuse.

22 Copilul e bolnav (engl.) sau, schimbând accentul, Copilului îi e rău.

881
 37

Urme de apă

Nimeni altcineva nu mai trase cu pușca în Rob J. Dacă incidentul de

la grajd fusese un mesaj că trebuia să înceteze să agite apele în
legătură cu moartea Makwei, oricine ar fi fost cel care apăsase pe
trăgaci avea motive să creadă că avertismentul fusese luat în serios. Nu
mai făcu nimic fiindcă nu știa ce ar mai fi putut face. Într-un târziu,
scrisori politicoase sosiră de la congresmanul Nick Holden și de la
guvernatorul de Illinois. Au fost singurii care i-au răspuns, iar
răspunsurile lor erau refuzuri pe față. Căzu pe gânduri, dar se
concentră apoi asupra altor probleme, mai urgente.
La început, era căutat doar rareori pentru a oferi ospitalitate în
camera săpată, dar după ce trecură mai mulți ani de când ajuta sclavi
să fugă, exodul se transformă în puhoi și erau momente când camera
secretă era regulat ocupată de noi fugari.
Apăru un interes general și controversat în problema negrilor. Dred
Scott câștigase procesul pentru propria libertate la Curtea din
Missouri, dar Curtea Supremă de Stat îl declară încă sclav și avocații lui
aboliționiști au făcut recurs la Curtea Supremă a Statelor Unite. Între
timp, scriitorii și preoții tunară și fulgerară, iar ziariștii și politicienii
culminară de ambele părți în problema sclaviei. Primul lucru pe care îl
făcu Fritz Graham după ce a fost ales șerif pe termen de cinci ani a fost
să cumpere o haită de câini „vânători de negri”, fiindcă granițele
deveniseră un teatru de operațiuni frecvent. Recompensele pentru
prinderea fugarilor crescuseră și pedepsele pentru ajutorul acordat
sclavilor fugiți se înăspriră.
Rob J. continua să fie speriat de câte ori se gândea la ce i s-ar fi putut
întâmpla dacă era prins, dar de cele mai multe ori nu se lăsa pradă
unor astfel de gânduri.
George Cliburne îl saluta cu politețe somnoroasă, de câte ori se
întâlneau întâmplător, de parcă nu s-ar fi întâlnit niciodată și în alte
circumstanțe, în întunericul nopții.
882
 Un beneficiu suplimentar al asocierii a fost acela că Rob J. căpătă
acces la biblioteca vastă a lui Cliburne și se încărca mereu cu volume
pe care le cerea acasă pentru Șaman, iar uneori le citea și el. Colecția
negustorului de cereale era bogată în filosofie și religie, dar slab
reprezentată la capitolul știință, și așa găsea Rob J. că e și proprietarul
ei.
Când trecuse aproape un an de când devenise salvator de negri,
Cliburne îl invită să participe la o întâlnire a quakerilor și a fost
stânjenit dar înțelegător când a fost refuzat.
— Am crezut că ți-ar putea fi de folos. De vreme ce faci munca
Domnului.
Lui Rob J. îi stătu pe buze să-l corecteze, să-i spună că face munca
omului, și nu a Domnului, dar gândul era destul de pompos ca să nu
mai fie spus cu voce tare, așa că zâmbi ușor și dădu din cap.
Își dădea seama că ascunzătoarea lui era numai o verigă într-un lanț
lung, dar nu avea nicio informație despre restul sistemului. El și dr.
Barr nu se refereau niciodată la faptul că recomandarea celuilalt
doctor îl condusese la a încălca legea. Singurele lui contacte
clandestine erau Cliburne și Carroll Wilkenson, care îi spunea de câte
ori quakerul avea „o carte nouă interesantă”. Rob J. era sigur că fugarii
plecați de la el erau duși spre nord, prin Wisconsin și apoi în Canada.
Probabil cu barca peste Lacul Superior. Așa ar fi conceput el ruta
sclavilor dacă l-ar fi întrebat cineva.
Din când în când, Cliburne aducea câte o femeie, dar cei mai mulți
fugari erau bărbați. Erau de o varietate infinită, îmbrăcați în haine
zdrențuite, de căpătat. Unii aveau pielea atât de întunecată, încât i se
părea că reprezentau definiția însăși a negrului sau cafeniul strălucitor
al prunelor coapte, brunul osului ars sau negrul dens al aripilor de
corb. Tenul altora arăta o decolorare prin amestec cu albeața
asupritorilor lor, rezultând nuanțe de la café au lait la culoarea pâinii
prăjite.
Cei mai mulți erau bărbați vânjoși, cu trupuri musculoase, dar unul
era un tânăr slab, aproape alb, care purta ochelari cu rame de metal.
Spuse că era fiul unei negrese de casă și al unui proprietar de plantație
dintr-un loc numit Shreve’s Landing, în Louisiana. Știa că citească și a
fost recunoscător când R. J. îi dădu lumânări, chibrituri și exemplare
vechi ale ziarelor din Rock Island.

883
 Rob J. se simțea frustrat ca doctor fiindcă îi ținea pe fugari prea
puțin ca să aibă timp să le trateze problemele de sănătate. Văzu că
lentilele negrului cu piele deschisă erau mult prea puternice pentru el.
La câteva săptămâni după ce tânărul plecase, Rob J. găsi o pereche de
ochelari care i se părură mai potriviți. Data următoare când se duse la
Rock Island merse să-l vadă pe Cliburne și îl întrebă dacă putea aranja
cumva să trimită ochelarii, dar Cliburne se uită lung la ochelari și
clătină din cap.
— Ar trebui să ai mai multă minte, dr. Cole, spuse, și plecă fără să
dea bună ziua.
Cu altă ocazie, un bărbat solid cu piele foarte neagră rămase în
camera secretă trei zile, suficient pentru ca Rob J. să observe că era
nervos și suferea de disconfort abdominal. Uneori fața îi era cenușie și
arăta bolnav și apetitul său era capricios. Rob era sigur că suferă de
teniază intestinală. Îi dădu o sticlă de doctorie și îl avertiză să n-o ia
până nu ajungea unde vroia.
— Altfel o să fii prea slăbit ca să-ți continui călătoria și o să lași o
urmă de scaune diareice pe care o s-o poată urmări orice șerif din
ținut!
Avea să-și amintească toată viața de fiecare dintre ei. Simpatiza
imediat cu fricile și sentimentele lor și nu era numai faptul că fusese și
el cândva un fugar; realiză că o componentă importantă a grijii sale
erau familia lui și situația lor, pentru că fusese martor la distrugerea
Saukilor.
Trecuse ceva timp de când începuse să ignore ordinele lui Cliburne
că fugarii nu trebuiau interogați. Unii erau vorbăreți, alții cu buzele
pecetluite. Cel puțin încerca să le afle numele. Deși tânărul cu ochelari
se numea Nero, cele mai multe nume erau creștin-iudaice: Moses,
Abraham, Isaac, Aaron, Peter, Paul, Joseph. Ascultă aceleași nume de
nenumărate ori, amintindu-și poveștile Makwei despre numele biblice,
auzite la școala creștină pentru fete indiene.
Petrecea cât timp putea cu cei vorbăreți, atât cât îi permiteau
măsurile de siguranță. Un om din Kentucky mai fugise o dată și fusese
prins. Îi arătă lui Rob J. cicatricele de pe spate, lăsate de bici. Altul, din
Tennessee, spuse că nu fusese rău tratat de stăpânul său. Rob J. îl
întrebă de ce fugise dacă era așa, iar bărbatul strânse din buze și se
uită cruciș.

884
 — N-am putut s-aștept Jubileul, spuse.

Rob îl întrebă pe Jay despre Jubileu. În vechea Palestină, în fiecare al

șaptelea an, ogoarele erau lăsate să zacă necultivate și să se refacă, în
acord cu preceptele biblice. După șapte ani sabatici, al cincizecilea an
era declarat an de jubileu și sclavilor li se făcea un dar și erau eliberați.
Rob J. sugeră că Jubileul era oricum mai bun decât să ții ființe
umane în continuă sclavie, dar nu putea fi socotit o ofertă din cale-
afară de generoasă, mai ales că de cele mai multe ori cincizeci de ani de
sclavie erau mai mult decât o viață de om.
El și Jay abordară amândoi cu prudență subiectul, căci aflaseră cu
destulă vreme „în urmă” profunzimea diferențelor dintre ei.
— Știi câți sclavi există în statele sudice? Patru milioane. Asta
înseamnă un negru la doi albi. Eliberează-i și fermele și plantațiile care
hrănesc majoritatea aboliționiștilor din Nord vor trebui să fie închise.
Și ce-o să facem cu cei patru milioane? Cum vor trăi? Ce vor deveni?
— Eventual vor trăi ca toți ceilalți. Dacă au ceva educație, pot deveni
orice. Farmaciști, de exemplu, spuse el, incapabil să reziste.
Jay clătină din cap.
— Pur și simplu nu înțelegi. Existența însăși a Sudului depinde de
sclavie. Din cauza asta statele fără sclavie comit o crimă când ajută
fugarii.
Jay atinsese un punct sensibil.
— Nu-mi vorbi mie de crimă! Comerțul african cu sclavi a fost
declarat ilegal din 1808, dar populațiile africane sunt încă vânate cu
pușca și înghesuite pe corăbii și aduse în statele sudiste, unde sunt
vândute în piață.
— Păi, asta e legea națională, de care vorbești. Fiecare stat își face
propriile legi. Astea contează de fapt.
Rob J. pufni și acesta a fost sfârșitul conversației.

El și Jay rămaseră apropiați și se ajutară unul pe altul în toate

celelalte aspecte, dar problema sclaviei ridică o barieră între ei, pe care
amândoi o regretau. Rob era tipul de bărbat care prețuia o conversație
calmă cu un prieten și începu tot mai des s-o întoarcă pe Trude pe
poteca ce ducea la Mănăstirea Sf. Francisc, ori de câte ori era în
apropiere.

885
 N-ar fi putut preciza exact momentul în care deveni prietenul maicii
Miriam Ferocia. Sarah îi dăruia pasiunea fizică nestăvilită, care era la
fel de importantă pentru el ca pâinea și apa, dar își petrecea mai mult
timp vorbind cu pastorul decât cu soțul ei. Rob descoperise în relația
lui cu Makwa că era posibil pentru el să fie apropiat de o femeie și în
afara sexualității. Acum o dovedea din nou cu această soră din Ordinul
Sf. Francisc, o femeie cu cincisprezece ani mai vârstnică decât el, cu
ochii neînduplecați pe fața puternică, încadrată de vălul monahal.
O văzuse doar din când în când în vara aceea. Iarna fusese blândă și
ciudată, cu ploi masive. Nivelul apelor crescuse neobservat până ce
pâraiele și mlaștinile deveniră brusc greu de trecut, iar prin martie
orașul plăti poziția sa dintre două râuri, căci începuse deja inundația
din ’57. Rob văzu cum râul își iese din matcă pe pământul familiei Cole.
Năvăli în interior, luând pe sus sauna Makwei și locuința ei pentru
femei. Hedonoso-te-ul a fost cruțat fiindcă îl clădise pe o colină. Casa
Cole era situată mai sus decât nivelul inundației. Dar curând după ce
apele se retraseră, Rob a fost chemat să trateze primul caz al unei
febre virulente. Apoi altă persoană se îmbolnăvi. Și apoi alta.
Sarah era ocupată ca asistentă, dar ea și Rob și Tom Beckermann au
fost rapid copleșiți. Apoi, într-o dimineață, Rob sosi la ferma Haskell și
îl găsi pe Ben Haskell febril, gata îmbăiat și îngrijit de două surori ale
Sf. Francisc. Toate „albinele cafenii” erau pe la case făcându-și meseria
de surori. El văzu dintr-o dată și cu profundă ușurare că erau surori
medicale excelente. De câte ori le întâlni erau perechi. Chiar și stareța
lor muncea cu o parteneră. Când Rob protestă în fața ei, crezând că
asta era o slăbiciune în pregătirea lor, Miriam Ferocia îi răspunse cu
vehemență rece, lăsând clar să se înțeleagă că obiecțiile lui erau
zadarnice.
Lui îi trecu atunci prin minte că lucrau câte două ca să se poată păzi
unele pe altele de abateri de la credință și stoicism.
Câteva seri mai târziu, sfârșindu-și ziua cu o ceașcă de cafea la
mănăstire, îi reproșă că se temea să-și lase surorile singure în casele
protestanților. Mărturisi că pentru el era un motiv de uimire.
— Asta înseamnă că vă e slabă credința?
— Credința noastră e puternică! Dar ne plac căldura și confortul la
fel ca oricui altcuiva. Viața pe care ne-am ales-o e aspră. Și destul de
crudă și fără prezența tentațiilor.

886
 El înțelese. A fost bucuros să le accepte pe surori în condițiile maicii
Miriam Ferocia, iar îngrijirile lor constituiră un ajutor neprețuit.
Stareța comentă tipic, uitându-se la el cu privire pătrunzătoare.
— Nu ai altă geantă medicală, dr. Cole, decât obiectul ăla zdrențuit
de piele, decorat cu păr de porc?
— Acela e mee-shome al meu, trusa mea de medicină Saukă.
Curelele sunt făcute din fâșii izze. Când le port, niciun glonț nu mă
poate nimeri.
Ea îl privi cu ochii mari.
— Nu ai credință în Mântuitorul nostru, în schimb accepți protecție
de la zeii indienilor Sauki?
— A, dar protecția e reală. El îi povesti despre glonțul care era să-l
lovească în fața grajdului.
— Trebuie să fii extrem de prudent, îl admonestă ea, turnându-i
cafea.
Capra pe care el le-o donase fătase de două ori, doi iezi masculi.
Miriam Ferocia schimbase unul dintre țapi și obținuse trei capre de
lapte, începând să viseze la fabricarea brânzei, dar cu toate acestea, de
câte ori Rob J. venea la mănăstire, tot nu primea lapte la cafea, fiindcă
fiecare capră părea să fie grea sau cu iezii mici pe care îi alăpta. Se
descurcă și fără, ca și călugărițele, și învăță să aprecieze cafeaua
neagră.
Discuția lor luă o turnură sobră. El era dezamăgit că cercetările ei pe
linia bisericii nu făcuseră lumină în ceea ce-l privea pe Eliwood
Patterson. Făcuse un plan, se confesă.
— Ce-ar fi dacă am putea strecura un om în Ordinul Suprem al
Drapelului cu Stele și Dungi? Am putea afla intențiile lor rele la timp ca
să-i oprim.
— Cum ai putea face asta?
El se gândise mult. Era nevoie de un american nativ care să fie de
încredere și apropiat lui Rob J. Jay Geiger nu era bun, fiindcă OSSD-ul
ar respinge probabil un evreu.
— Mai e angajatul meu, Alden Kimball. Născut în Vermont. O
persoană foarte bună.
Ea clătină din cap îngrijorată.
— Dacă e o persoană bună, nu e bine, pentru că s-ar putea să-l
sacrifici cu un astfel de plan. Aceia sunt oameni extrem de periculoși.

887
 El trebui să accepte înțelepciunea vorbelor ei. Mai era și faptul că
Alden începuse să-și arate vârsta. Nu se prăbușise încă, dar își arăta
vârsta.
Și bea cam mult.
— Trebuie să ai răbdare, îi spuse ea blând. O să mai fac cercetări.
Între timp trebuie să aștepți.
Ea îi luă ceașca și el știu că era timpul să se ridice din scaunul
episcopului și să plece, ca ea să se poată pregăti pentru cântarea de
seară. Își luă scutul împotriva gloanțelor și zâmbi văzând privirea pe
care o aruncă ea către mee-shome.
— Mulțumesc, Maică Superioară, spuse.

888
 38

Auzind muzica

Tiparul educațional în Holden’s Crossing era ca o familie să-și

trimită copiii la Academie pentru unul sau două trimestre de școală,
pentru ca aceștia să poată citi puțin, să poată face calcule simple și să
aibă o caligrafie chinuită. Apoi se termina cu școala, iar copiii își
începeau viața ca muncitori cu normă întreagă la ferme. Când Alex
împlini șaisprezece ani, declară că îi ajungea atâta școală.
Cu toate că Rob J. se oferi să-i plătească să-și continue educația, el
începu să lucreze cu Alden la ferma de oi, iar Șaman și Rachel
rămaseră cei mai vârstnici copii din școală.
Șaman era dornic să continue să învețe, iar Rachel era mulțumită să
plutească mai departe pe cursul monoton al zilelor ei, agățându-se de
existența ei neschimbată, de parcă era o linie de viață.
Dorothy Burnham era conștientă de norocul pe care-l avea să aibă
astfel de elevi, cum alți învățători nu au într-o viață. Îi trata pe cei doi
ca pe niște comori, revărsând tot ce știa asupra lor și forțându-se să îi
mențină interesați. Fata era mai mare ca Șaman cu trei ani și făcuse
mai multă școală, dar în curând Miss Burnham le preda ca unei clase
compuse din doi elevi. Era firesc deci pentru ei să petreacă o mare
parte din timp studiind împreună.
De câte ori își terminau temele, Rachel trecea direct la exercițiile de
dicție ale lui Șaman. De două ori pe lună cei doi tineri se întâlneau cu
Miss Burnham și Șaman trecea o dată prin exerciții pentru învățătoare.
Uneori, Miss Burnham sugera o schimbare sau un exercițiu nou. Era
încântată de progresele lui și fericită că Rachel Geiger reușise să-l ajute
atât de mult.
Pe măsură ce prietenia lor se maturiza, uneori Rachel și Șaman își
permiteau unul cu altul mici confidențe. Rachel îi spuse cât de mult o
înfiora călătoria la Peoria din fiecare an pentru „vacanța luminată”
evreiască. El îi trezi tandrețea mărturisindu-i, fără prea multe cuvinte,
neliniștea lui că mama sa îl trata cu răceală. („Makwa mi-a fost mamă
889
mai mult decât ea și ea o știe. O doare, dar e purul adevăr.”) Rachel
observase că doamna Cole nu se referea niciodată la fiul ei numindu-l
Șaman, ca toți ceilalți; Sarah îi spunea Robert – aproape formal, ca Miss
Burnham la școală. Rachel se întreba dacă era din cauză că doamnei
Cole nu-i plăceau cuvintele indiene. O auzise pe Sarah spunându-i
mamei ei că era bucuroasă că Saukii au plecat pentru totdeauna.
Șaman și Rachel lucrau la exercițiile lor vocale oriunde se întâmpla
să fie, plutind cu barca lui Alden sau stând și pescuind pe malul râului,
culegând mătasea broaștei, alergând de-a lungul preriei sau curățind
fructe și legume pentru Lillian pe veranda în stil sudist a casei Geiger.
De mai multe ori pe săptămână, își reluau munca lângă pianul lui
Lillian. El putea simți tonalitatea vocii ei dacă îi atingea capul sau
spatele, dar cel mai mult îi plăcea să atingă pielea caldă a gâtului ei în
timp ce ea îi vorbea. Știa că Rachel îi simțea probabil degetele
tremurând.
— Aș vrea să-mi pot aminti sunetul vocii tale.
— Îți amintești muzica?
— Nu mi-o amintesc, de-a dreptul… Am auzit muzica în prima zi
după Crăciun, anul trecut.
Ea se uită la el surprinsă.
— Am visat.
— Și ai auzit muzică în vis?
El dădu din cap.
— Tot ce-am văzut au fost picioarele unui bărbat. Probabil că
aparțineau tatălui meu. Îți amintești cum părinții noștri ne culcau
uneori pe podea în timp ce cântau? Nu… i-am văzut pe părinții tăi, dar
le-am auzit vioara și pianul. Nu-mi amintesc ce cântau. Îmi amintesc
doar… muzica!
Ea vorbi cu greu.
— Le place Mozart, poate era asta, spuse, și cântă ceva la pian.
Dar după un timp el clătină din cap.
— Astea sunt doar vibrații pentru mine. Cealaltă era muzică
adevărată. Am încercat de atunci tot timpul s-o mai visez o dată, dar n-
am reușit.
El observă că ochii ei erau umezi și, spre uimirea sa, ea se aplecă în
față și îl sărută drept pe gură. O sărută și el, ceva nou, foarte
asemănător cu un alt fel de muzică, se gândi el. Nu știa cum anume, dar

890
mâna lui îi întâlni sânul și, când încetară să se sărute, rămase acolo.
Poate că totul ar fi fost în regulă dacă el și-ar fi retras mâna imediat.
Dar, ca o vibrație a unei note muzicale, simți mișcarea ușoară și tăria
sfârcului ei. Apăsă și ea îl lovi cu mâna peste gură.
A doua lovitură ateriză sub ochiul lui drept. El stătu ca amețit și nu
făcu nicio încercare să se apere. Ea ar fi putut să-l omoare dacă vroia,
dar nu-l mai lovi decât o dată.
Crescuse muncind la fermă și era puternică și îl lovise cu pumnul
strâns. Buza de sus i se sparse și sângele îi țâșni pe nas. O văzu
plângând sălbatic în timp ce se depărtă de el în fugă.
O urmări în holul de la intrare; din fericire, nimeni altcineva nu mai
era acasă.
— Rachel, chemă o singură dată, dar nu putea fi sigur că ea
răspunsese și nici nu îndrăznea s-o urmeze la etaj.
Ieși din casa ei și se îndreptă spre ferma de oi, smiorcăindu-se ca să
nu-i curgă sângele pe batistă. Pe când se apropia de casă se întâlni cu
Alden, care ieșea din grajd.
— Isuse Christoase! Ce ți s-a întâmplat?
— … O bătaie.
— Păi, asta văd și eu. Ce ușurare. Începusem să cred că Alex e
singurul Cole care are sânge în vine. Cum arată celălalt?
— Teribil. Mult mai rău ca mine.
— A! E bine, atunci, spuse voios Alden și se depărtă.
La cină, Șaman a fost nevoit să îndure lungi predici împotriva bătăii.
În dimineața următoare, copiii mai mici studiară rănile sale din
luptă cu respect, în timp ce Miss Burnham le ignoră deliberat. El și
Rachel abia dacă-și vorbiră în timpul zilei, dar, spre surpriza lui, când
se sfârșiră orele, ea îl așteptă afară ca de obicei și plecară împreună în
tăcere spre casa ei.
— O să-i spui tatălui tău că te-am atins?
— Nu! spuse ea cu voce ascuțită.
— Asta-i bine… Nu mi-ar plăcea să mă urmărească tatăl tău cu
biciușca, replică el, vorbind serios. Trebuia s-o privească pentru a-i
vorbi, așa că putea vedea că i se urca roșul în obraji, dar, spre confuzia
lui, mai văzu și că ea râdea.
— O, Șaman! Biata ta față! Îmi pare sincer rău! spuse ea și îi strânse
mâna.

891
 — Și mie, răspunse el, deși nu era sigur pentru ce își cerea iertare.
La casa lui Rachel, mama ei le dădu turtă dulce. În timp ce o mâncau,
stătură la masă așezați unul în fața celuilalt și își făcură lecțiile. Apoi se
duseră din nou în salon. El se așeză pe băncuța pianului cu ea, dar
având grijă să nu stea prea aproape. Ceea ce se întâmplase în ziua
trecută schimbase lucrurile dar, spre surpriza lui, nu se simțea rău.
Ceva stătea pur și simplu între ei, blând, ceva numai al lor, ca și cum ar
fi împărțit aceeași ceașcă.
O adresă legală îl chema pe Rob J. la Curtea de apel din Rock Island,
„pe douăzeci și unu iunie în Anul Domnului o mie opt sute cincizeci și
șapte, în scopul naturalizării”.
Ziua era caldă și senină, dar ferestrele din clădirea tribunalului erau
închise, fiindcă în sală se afla onorabilul Daniel R Allan și acesta nu
aprecia muștele. Procedeul legal era ușor și Rob J. avea toate motivele
să creadă că va scăpa repede, până când judecătorul Allan începu să
citească jurământul.
— Așa, deci. Pledezi că prin aceasta renunți la orice titluri străine și
obligații față de orice altă țară.
— Da, spuse Rob J.
— Și pledezi să sprijini și să aperi Constituția și să porți arma în
numele Statelor Unite ale Americii?
— Ei bine, nu, domnule, asta nu, răspunse ferm Rob J.
Trezit din toropeala sa, judecătorul Allan îl privi lung.
— Nu cred în a ucide, Onorată Instanță, așa că nu voi participa
niciodată la război.
Judecătorul Allan păru nemulțumit. La masa grefierului de lângă
bancă, Roger Murray își drese vocea.
— Legea spune, domnule judecător, că în cazuri ca acesta
candidatul trebuie să dovedească instanței că e o persoană conștientă,
ale cărei credințe o împiedică să poarte arme. Trebuie deci să aparțină
unui grup, cum sunt quakerii, despre care se știe că nu se luptă.
— Cunosc legea și înțelesul ei, spuse acid judecătorul, furios că
Murray nu se gândise să găsească un mod mai puțin public de a-l
instrui. Privi peste ochelari.
— Ești quaker, Dr. Cole?
— Nu, Onorată Instanță.
— Atunci, ce naiba ești?

892
 — Nu sunt afiliat nici unei religii, spuse Rob J., și văzu că judecătorul
arătă de parcă ar fi fost insultat personal.
— Onorată Instanță, îmi permiteți să mă apropii de bancă, spuse
cineva din spatele sălii. Rob J. văzu că era Stephen Hume, care devenise
avocat feroviar de când Nick Holden câștigase locul său în Congres.
Judecătorul Allan îi făcu semn să se apropie.
— Congresman!
— Domnule judecător, începu Hume cu un zâmbet. Aș vrea să
garantez personal pentru dr. Cole. Unul dintre cei mai distinși
gentelmani din Illinois, care e în slujba oamenilor zi și noapte ca medic.
Toată lumea știe: cuvântul lui e aur. Dacă el spune că nu poate lupta în
război din cauza credințelor sale, e singura dovadă de care are nevoie
un om rezonabil.
Judecătorul Allan se încruntă, nesigur dacă un avocat cu relații
politice din fața băncii sale tocmai l-a făcut nerezonabil și decise că cel
mai sigur era să se întoarcă spre Rob Murray.
— Să începem naturalizarea, spuse, fără a mai face caz, și Rob J.
deveni cetățean american.
Călare înapoi spre Holden’s Crossing, avu câteva amintiri ciudate,
nostalgice, despre patria sa, Scoția, la care tocmai renunțase, dar se
simțea bine ca american. Dacă nu ținea seama de faptul că noua lui țară
avea și ea partea ei deloc neglijabilă de probleme. Curtea Supremă a
Statelor Unite tocmai luase o decizie finală și Dred Scott a fost declarat
nimic altceva decât sclav, pentru că nu era legal ca Congresul să
excludă sclavia din teritorii. La început, Sudiștii se bucurară, dar
imediat se înfuriară din nou, fiindcă liderii Partidului Republican
declarară că nu vor accepta decizia Curții, ca restrictivă.
Nici Rob J. nu o acceptă, deși soția lui și cel mai mare dintre fii
deveniră simpatizanți plini de ardoare ai Sudiștilor. Trimisese mai
multe duzini de fugari prin camera sa secretă spre Canada și de multe
ori fusese gata să fie surprins. Alex îi spusese într-o zi că îl întâlnise pe
George Cliburne în noaptea trecută pe șosea, la nicio milă de ferma de
oi.
— Era acolo, stând în vârful unei căruțe cu fân la ora trei dimineața!
Ce părere ai despre asta?
— Cred că trebuie să te străduiești din răsputeri ca să te scoli mai
devreme decât un quaker industriaș. Dar tu de ce te întorceai acasă la

893
trei dimineața? întrebă Rob J., iar Alex a fost așa de grăbit să schimbe
subiectul privind mica beție pe care o trăsese cu Mal Howard, încât
etica stranie a muncii lui George Cliburne nu a mai fost luată în
discuție a doua oară.
În mijlocul altei nopți, Rob J. tocmai închidea zăvorul ușii din
adăpost când apăru Alden.
— N-am avut somn. Am rămas fără suc de vermin și mi-am amintit
că am ascuns o porție pe-aici prin grajd.
Ridică în sus cana și sorbi. Deși Rob J. bea foarte rar și știa că
alcoolul alunga Darul, i se alătură și el lui Alden. Destupă bidonul, luă o
înghițitură și tuși. Alden rânji.
Rob ar fi vrut să-l scoată pe angajatul său din adăpost, în camera
săpată, de cealaltă parte a ușii, era un negru între două vârste cu o
respirație ușor astmatică.
Rob J. își închipuia că gâfâitul devenea uneori auzibil chiar din locul
unde stăteau el și Alden de vorbă. Dar Alden n-avea de gând să plece
nicăieri; clătinându-se pe călcâie, îi arătă cum bea whisky un campion,
cu degetul prin toarta bidonului, cu bidonul sprijinit de umăr și umărul
ridicat exact cât să trimită în gură cantitatea corespunzătoare de lichid.
— Ai probleme cu somnul în ultimul timp?
Alden ridică din umeri.
— De cele mai multe ori adorm imediat, obosit de muncă. Atunci
când nu reușesc, o băuturică mă ajută totdeauna.
Alden arăta mult mai consumat, încă de când murise Cel-Ce-Vine-
Cântând.
— Ar trebui să mai găsesc un om să te ajute la fermă, spuse Rob J.
poate pentru a douăzecea oară.
— E greu să găsești un bărbat alb bun de muncă să vrea să se
angajeze. Și cu un negru n-aș lucra, spuse Alden și Rob J. se întrebă
dacă se auzea de partea cealaltă a peretelui. Și, în plus, acum îl am pe
Alex să lucreze cu mine și se descurcă foarte bine.
— Într-adevăr?
Alden își îndreptă spatele, tremurând totuși puțin; probabil că mai
avusese o groază de suc de vermin înainte să rămână fără rezerve.
— La dracu’, zise el. Doctore, niciodată nu le acorzi credit bieților
cățelandri. Ținând cu grijă bidonul, se întoarse clătinându-se spre
cabana lui.

894
 ***
Într-o zi, spre sfârșitul verii, un chinez între două vârste, cu nume
necunoscut, eșuă în Holden’s Crossing. Refuză serviciile saloon-ului
Nelson, angajă o prostituată, pe nume Penny Da vis, să cumpere o
sticlă de whisky și să-l ducă în camera ei, unde a fost găsit mort în pat a
doua zi dimineață.
Graham spuse că nu vrea nicio târfă în orașul lui, care să împartă
patul cu un chinezoi și apoi să dea bărbaților albi din oraș ce luase de
la el, așa că aranjă ca Penny Davis să părăsească orașul. Apoi puse
cadavrul într-o căruță și îl livră celui mai apropiat legist.
În după-amiaza aceea, Șaman îl aștepta pe tatăl său când Rob J. se
apropie de adăpost.
— N-am văzut niciodată un oriental.
— Ăsta din întâmplare e mort. Știai asta, nu-i așa, Șaman?
— Da, Pa.
— Da, Pa. Rob J. dădu din cap și descuie ușa hambarului.
Cadavrul era acoperit cu un cearșaf pe care el îl împături și îl puse
pe vechiul scaun de lemn. Fiul său era palid, dar se ținea tare, studiind
intens figura de pe masă. Chinezul era un bărbat mititel, slab, dar
musculos. Ochii îi fuseseră închiși. Pielea lui avea o culoare între
paloarea albilor și roșeața indienilor. Unghiile de la picioare, galbene și
colțuroase, aveau nevoie să fie tăiate; văzându-le cu ochii fiului său,
Rob J. a fost mișcat.
— Acum trebuie să-mi fac treaba, Șaman.
— Pot să mă uit și eu?
— Ești sigur că vrei asta?
— Da, Pa.
Rob luă scalpelul și deschise toracele. Oliver Wendell Holmes avea
un fel bombastic de a prezenta moartea; felul lui Rob J. era să fie
simplu. Îl avertiză că interiorul unui om pute mai groaznic decât orice
pradă de vânătoare pe care băiatul o curățase vreodată. Și îl sfătui pe
Șaman să respire pe gură. Apoi făcu observația că țesutul rece nu mai
era o persoană.
— Orice ar fi fost, ce l-a făcut pe acest om să fie cândva viu, unii îi
spun suflet, a părăsit acest corp.
Fața lui Șaman era palidă, dar ochii erau alerți.
— E partea care merge în rai?

895
 — Nu știu unde se duce, răspunse blând Rob J. în timp ce cântărea
organele, îl lăsă pe Șaman să noteze cifrele, ca să-l ajute.
— William Fergusson, care a fost mentorul meu, obișnuia să spună
că spiritul lasă în urmă trupul ca pe o casă golită, așa că trebuie să-l
tratăm cu grijă și cu demnitate, din respect pentru omul care a locuit în
el. Asta e inima și asta e ce l-a omorât. Scoase organul și îl puse în
mâinile lui Șaman, ca să-l poată studia și să vadă cercul întunecat de
țesut mort care baloniza în afara peretelui muscular.
— De ce i s-a întâmplat asta, Pa?
— Nu știu, Șaman.
Puse la loc organele și cusu inciziile și, în timp ce se spălau
împreună, culoarea se întoarse în obrajii lui Șaman.
Rob J. a fost impresionat de cât de bine suportase băiatul.
— M-am gândit, spuse. Dacă vrei să studiezi cu mine aici, din când
în când?
— Vreau, Pa! se lumină fața lui Șaman.
— Fiindcă mi-a trecut prin cap că poate o să vrei să-ți iei o diplomă
în științe. Ți-ai putea câștiga existența predând, poate chiar într-un
colegiu. Ți-ar plăcea asta, fiule?
Șaman îl privi sobru, cu fața din nou preocupată, în timp ce cântărea
întrebarea. Ridică din umeri.
— Poate, spuse.

896
 39

Învățători

În acel ianuarie, Rob J. puse pături suplimentare în camera săpată,

fiindcă fugarii din Sudul îndepărtat sufereau cumplit de frig. Era mai
puțină zăpadă ca de obicei, dar destulă ca să acopere câmpurile
cultivate și să le facă să arate ca preria pe timp de iarnă. Uneori, când
se întorcea acasă de la vreo vizită în miezul nopții, își închipuia că, în
orice moment s-ar uita în zare, ar putea vedea un șir lung de piei-roșii.
Călărind cai frumoși de-a lungul câmpiei de un alb imaculat, urmându-
și șamanul și șefii; sau creaturi masive cu blană mișcându-se în
întuneric spre el, cu țurțuri atârnându-le de blana cafenie, cu lumina
lunii sclipind pe colții întorși, ascuțiți. De un argintiu periculos.
Dar nu vedea niciodată nimic, fiindcă în fantome credea și mai puțin
decât în Dumnezeu.
Când sosi primăvara, dezghețul trecu ușor și râurile și pârâurile se
păstrară în matca lor. Poate că asta avea legătură cu faptul că în
anotimpul acesta trată mai puține cazuri de febră, dar, din nu se știe ce
motiv, mai mulți dintre cei care se îmbolnăviseră de febră muriră. Unul
dintre pacienții pe care îi pierdu a fost Matilda Cowan, al cărei soț,
Simeon, cultiva o jumătate de parcelă de porumb în partea de nord a
orașului, pământ foarte bun, chiar dacă puțin cam secetos. Aveau trei
fetițe mici. Când o femeie tânără murea lăsând copii, era de așteptat ca
soțul ei să se recăsătorească repede, dar când el o ceru de nevastă pe
Dorothy Burnham, învățătoarea, lucrul surprinse pe mulți. A fost
acceptat imediat.
La micul-dejun, într-o dimineață, Rob J. chicoti spunându-i lui Sarah
că cei din consiliul școlii erau supărați.
— Credeam că putem conta pe faptul că Dorothy va rămâne veșnic
fată bătrână. Cowan e deștept. O să fie o soție bună.
— E o femeie norocoasă, spuse Sarah cu voce uscată. E mult mai
bătrână ca el.

897
 — Simeon Cowan nu e decât cu trei sau patru ani mai tânăr decât
Dorothy, spuse Rob J., ungând un biscuit cu unt. Nu e chiar așa o
diferență. Și zâmbi surprins când îl văzu pe fiul său Șaman dând din
cap a aprobare, amestecându-se în bârfa lor despre învățătoarea sa.

În ultima zi pe care Miss Burnham o petrecu la Academie, Șaman

întârzie până ceilalți plecară la sfârșitul orelor, apoi se duse să-și ia la
revedere.
— Cred că o să vă mai văd prin oraș. Mă bucur că nu v-ați hotărât să
plecați în altă parte ca să vă măritați.
— Și eu mă bucur că voi locui în Holden’s Crossing, Robert.
— Vreau să vă mulțumesc, spuse el stânjenit. Știa ce însemnase
pentru viața lui această femeie bună și blândă.
— Cu plăcere, dragul meu. Ea îi informase pe părinții lui că nu va
mai face lecții de logopedie cu el, având o fermă, un nou soț și trei copii
de îngrijit. Sunt sigură că tu și Rachel o să vă descurcați minunat și fără
mine. Și, în plus, ai ajuns la un punct unde poți chiar renunța la
exercițiile vocale.
— Credeți că sunt la fel ca ceilalți oameni când vorbesc?
— Păi… Ea consideră serioasă întrebarea. Nu chiar. Când ești obosit,
ești încă gutural. Ai devenit foarte conștient de cum ar trebui să sune
cuvintele, așa că nu te repezi să vorbești ca alți oameni. Este o ușoară
diferență. Văzu că îl tulburase, așa că îi luă mâna și i-o strânse. E o
diferență încântătoare, îi spuse și a fost fericită să vadă că fața lui se
lumină.
El îi cumpărase un mic dar din Rock Island din propriii lui bani,
batiste brodate cu dantelă bleu pal.
— Am și eu ceva pentru tine, spuse ea și îi dădu un volum cu
sonetele lui Shakespeare. Când le vei citi, să te gândești la mine, îi ceru.
Cu excepția celor romantice, bineînțeles! adăugă îndrăzneață și apoi
râse cu el, simțindu-se eliberată la gândul că doamna Cowan va putea
spune lucruri la care biata domnișoară Burnham nici n-ar fi visat.
Cu tot traficul rivier de primăvară, au fost mai multe înecuri în susul
și în josul râului Mississippi. Un tânăr marinar căzu de pe
ambarcațiunea sa și se pierdu în curentul apei, iar trupul i-a fost luat și
scos la suprafață tocmai în jurisdicția lui Holden’s Crossing.

898
 Ceilalți marinari nu știau de unde venea și nici altceva, cu excepția
faptului că îl chema Billy, așa că șeriful Graham i-l trimise lui Rob J.
Șaman asistă la cea de-a doua autopsie și notă greutatea organelor
în carnetul tatălui său și învăță ce se întâmpla cu plămânii unui înecat.
De data asta i-a fost și mai greu să se uite. Chinezul fusese diferit de el
prin rasă și vârstă, dar acesta era un tânăr alb, doar cu câțiva ani mai
mare decât fratele său Bigger, un mort care îi amintea lui Șaman de
propria lui mortalitate. Totuși, reuși să-și alunge toate aceste gânduri
din minte, suficient ca să observe și să învețe.
Când terminară autopsia, Rob J. începu să disece mai jos de
încheietura mâinii lui Billy.
— Cei mai mulți chirurgi se tem cumplit de mână, îi mărturisi el lui
Șaman. Asta fiindcă nu o studiază niciodată destul. Dacă vei deveni
profesor de anatomie sau fiziologie, va trebui să știi mâna.
Șaman înțelese de ce unii se temeau să taie mâna, fiindcă era toată
mușchi și tendoane și articulații complicate și la sfârșitul disecției era
uimit și înfricoșat când tatăl său îl puse să disece el cealaltă mână, cea
stângă.
Tatăl său îi zâmbi, știind exact ce simțea.
— Nu-ți face griji. Nimic din ce vei face tu nu-l poate răni.
Așa că Șaman petrecu mare parte din restul zilei tăind și căutând și
observând, memorând numele tuturor oscioarelor mici, învățând cum
se mișcau articulațiile în mâna celor vii.
Câteva săptămâni mai târziu, șeriful îi aduse lui Rob J. trupul unei
femei în vârstă, care murise în azilul de săraci al districtului. Șaman se
arătă dornic să-și reia lecțiile, dar tatăl său îi bară intrarea în adăpost.
— Șaman, ai văzut vreodată o femeie fără haine pe ea?
— … Am văzut-o pe Makwa o dată. M-a luat cu ea în saună, a cântat
cântece ca să încerce să-mi readucă auzul.
Tatăl lui îl privi uimit, apoi se simți constrâns să explice.
— Prima oară când vezi un trup de femeie, nu cred că ea ar trebui să
fie bătrână și urâtă și moartă.
Băiatul dădu din cap, simțind cum îi ard obrajii.
— Nu e prima oară, Pa. Makwa nu era bătrână, nici urâtă.
— Nu, nu era, spuse tatăl său. Îl bătu pe Șaman pe umăr, apoi
intrară amândoi în adăpost și închiseră ușa.

899
 În iulie, comitetul școlii îi oferi lui Rachel Geiger postul de
învățătoare, la Academie. Nu era un fapt neobișnuit să i se ofere unui
elev mai vârstnic posibilitatea de a preda la școală, iar fata fusese
recomandată cu entuziasm de Dorothy Burnham în scrisoarea ei de
demisie. În afară de asta, după cum accentuă Carroll Wilkenson, o
puteau angaja cu un salariu de începătoare și, cum locuia deja la ea
acasă, nu ar mai avea nevoie de pensiune.
Oferta generă o nehotărâre plină de neliniște în casa Geiger și
conversații serioase, pe ton scăzut, între Lillian și Jay.
— Am amânat deja lucrurile prea mult, zise Jay.
— Dar un an ca învățătoare ar fi o adevărată reușită pentru ea, ar
ajuta-o să facă o partidă mai bună. A fi învățătoare e un lucru așa de
American!
Jason oftă. Îi îndrăgea pe cei trei fii ai săi, Davey, Herm și Cubby.
Băieți buni, drăgăstoși. Toți trei cântau la pian ca mama lor, cu grade
diferite de măiestrie, iar Dave și Herm vroiau să învețe instrumente de
suflat, dacă vor găsi pe cineva să-i învețe. Rachel era singura lui fiică și
primul lui născut, copilul pe care îl învățase să cânte la vioară. Știa că
va veni ziua când ea va trebui să plece din casa lui, să continue să
trăiască pentru el numai în scrisori rare, s-o vadă numai în vizite
sporadice, făcute într-un loc îndepărtat.
Se hotărî să fie egoist și s-o păstreze încă în sânul familiei.
— Bine, las-o să se facă învățătoare, îi spuse lui Lillian.

Trecuseră mai mulți ani de când apele luaseră cu ele sauna Makwei.
Tot ce mai rămăsese erau doi pereți de stâncă, lungi de șase picioare și
înalți de trei, la o distanță de două picioare și jumătate unul de altul.
În august, Șaman începu să construiască o emisferă de rogojini
curbate peste cei doi pereți. Lucră încet și neîndemânatic, împletind
tulpini verzi de trestie printre rogojini. Când tatăl său văzu ce face
întrebă dacă-l poate ajuta și el. Și amândoi, lucrând aproape două
săptămâni în timpul liber, reușiră să refacă o saună ce semăna cât de
cât cu cea construită de Makwa, cândva, în câteva ore, cu ajutorul
Lunei și al lui Cel-Ce-Vine-Cântând.
Folosind mai multe fâșii și nuiele, alcătuiră un coș de mărimea unui
om, pe care îl așezară în încăpere, deasupra pereților de stâncă.

900
 Rob J. avea o singură piele de bizon tăbăcită și o singură piele de
cerb. Când le întinseră peste coș, o porțiune mare rămăsese
neacoperită.
— Poate o pătură? sugeră Șaman.
— Mai bine două, una peste alta, altfel n-o să țină aburul.
Încercară sauna în prima zi friguroasă de septembrie. Pietrele de
baie de aburi ale Makwei erau tot acolo unde le lăsase și ei făcură un
foc puternic și așezară pietrele în el, ca să se încingă bine. Șaman intră
în sârmă învelit doar într-o pânză pe care o lăsă la intrare; tremurând,
se așeză în coș. Rob J. aduse înăuntru pietrele fierbinți, ținându-le cu
bețe de fier și le puse sub coș, apoi turnă pe ele apă rece și închise bine
sauna. Șaman zăcu în aburul ce se ridica, simțind cum îl cuprinde
umezeala fierbinte, amintindu-și ce frică îi fusese prima oară și cum se
cuibărise în brațele Makwei ca să se apere de căldură. Își aminti și
semnele ciudate de pe sânii ei și senzația cicatricelor pe obraz. Rachel
era mai slabă și mai înaltă ca Makwa și avea sâni mai mari. Gândul la
Rachel îl excită și se temu că tatăl lui va intra și îl va vedea așa. Se forță
să se gândească din nou la Makwa, amintindu-și afecțiunea calmă pe
care o transmitea ființa ei, la fel de reconfortantă ca prima căldură a
aburului. Se simți ciudat să se afle în sauna în care ea stătuse de atâtea
ori. Amintirea ei devenea din ce în ce mai estompată cu fiecare an care
trecea și se întrebă de ce ar fi vrut cineva s-o ucidă, de ce oamenii erau
atât de răi. Aproape fără să-și dea seama, începu să cânte unul din
cântecele învățate de la ea: „Wia-ya-ni, Ni-na ne-gi-sseke-wioi-to-
seme-ne ni-na…” Oriunde te vei duce, vin cu tine, fiul meu.
Peste puțin timp, tatăl său aduse alte pietre fierbinți și turnă apă
rece pe ele, iar aburul umplu cu totul încăperea. Suportă cât putu de
mult, până ce se trezi gâfâind într-un lac de sudoare, apoi sări din coș
și alergă afară în aerul rece, pentru a sări în apa ca gheața a râului.
Pentru o clipă crezu că a murit de o moarte foarte curată, dar în timp
ce stropea și înota sângele prinse să-i pulseze în trup și țipă ca un Sauk
când ieși din apă și alergă spre grajd, unde se șterse repede și se
îmbrăcă în haine calde.
Era evident că arătase prea multă bucurie, fiindcă ieșind din grajd îl
găsi pe tatăl său dornic să încerce sauna și a fost rândul lui Șaman să
încălzească și să care înăuntru pietrele și să toarne apă ca să facă abur.

901
 Ajunseră într-un târziu acasă, ca să descopere că pierduseră cina.
Mama lui Șaman, supărată foc, le lăsase farfuriile pe masă și mâncarea
se răcise. El și tatăl său se descurcară fără supă și trebuiră să curețe
grăsimea solidificată de pe carnea de vițel, dar au fost amândoi de
acord că meritase. Makwa știuse cu adevărat cum să facă o baie.

Când se deschise școala, Rachel nu află nicio dificultate în a fi

învățătoare. Îndeletnicirea îi era atât de familiară! Lecții, muncă în
clasă, cântece, temă pentru acasă.
Șaman era mai bun ca ea la matematică și ea îl rugă să țină el orele
de aritmetică. Deși nu era plătit, Rachel îi convinse pe părinți și pe cei
din consiliul școlii că era cea mai bună soluție, iar lui îi făcu plăcere să
lucreze cu ea la planificarea lecțiilor.
Nici unul dintre ei nu menționă opinia lui Miss Burnham că probabil
exercițiile lui vocale nu mai erau necesare. Acum, că Rachel era
învățătoare, făceau exercițiile la Academie, după plecarea copiilor, în
afară de cele la care aveau nevoie de pian.
Lui Șaman îi făcea plăcere să stea lângă ea pe băncuța pianului, dar
și mai mult să fie singur cu ea în clădirea școlii, în intimitate.
Copiii râdeau întotdeauna de faptul că Miss Burnham nu părea să
aibă vreodată nevoie să facă pipi, iar acum Rachel exersa aceeași
disciplină, dar, de îndată ce elevii plecau, se grăbea să se ducă la
toaletă.
Așteptând-o să se întoarcă, el făcea o mulțime de speculații în
legătură cu ce purta ea pe sub fuste. Bigger îi spusese lui Șaman că,
atunci când o făcuse cu Patty Drucker, trebuise să-i scoată de pe ea un
indispensabil vechi al tatălui ei, dar Șaman știa că cele mai multe
dintre femei purtau crinoline cu corset sau jupon din păr de cal, care
erau aspre, dar călduroase. Rachel nu era insensibilă la frig. Când intra
înăuntru își agăța pelerina în cuier și se grăbea mai întâi spre sobă,
unde se întorcea ca să se încălzească pe toate părțile.
Era învățătoare doar de o lună când a fost nevoită să se ducă la
Peoria cu părinții ei pentru sărbătorile evreiești și Șaman a fost
învățător suplinitor o jumătate din luna octombrie, pentru care primi
și plată. Elevii erau deja obișnuiți cu felul lui de a preda aritmetica.
Știau că trebuie să le vadă buzele ca să-i înțeleagă și, în prima
dimineață, Randy Williams, fiul cel mai mic al potcovarului, spuse ceva

902
răutăcios când se afla cu spatele la învățător. Șaman dădu din cap
liniștit când ceilalți copii râseră și îl întrebă pe Randy dacă vroia să fie
ridicat de călcâie un pic. El era mai mare decât majoritatea bărbaților
pe care îi cunoștea și zâmbetele dispărură, iar Randy spuse oarecum
tremurat că nu, nu vroia să se întâmple asta. Pentru restul celor două
săptămâni nu i-a fost greu să le predea.
Prima zi în care Rachel se întoarse la școală, a fost abătută. În după-
amiaza aceea, după ce plecară copiii, ea se întoarse de la privată
tremurând și plângând.
Șaman veni și o cuprinse în brațe. Ea nu protestă, ci rămase între el
și sobă cu ochii închiși.
— Urăsc Peoria, spuse încet. Oribil, să te întâlnești cu atâția oameni.
Mama și tatăl meu… m-au scos la mezat.
Lui i se păru de înțeles că erau mândri de ea. Pe lângă asta, ea nu va
trebui să se mai ducă la Peoria pentru încă un an întreg. Nu spuse
nimic. Nici nu-i trecu prin cap să o sărute, fericit doar să stea lipit de
căldura ei, convins că nimic din ce ar face împreună un bărbat și o
femeie nu putea fi mai frumos ca asta. După câteva clipe ea se
desprinse din brațele lui și îl privi gravă, cu ochii umezi.
— Prietenul meu cel mai credincios.
— Da, răspunse el.

Două incidente îi aduseră revelația lui Rob J. într-o dimineață

tăioasă de noiembrie. Șaman îl opri pe tatăl său pe drum spre grajd.
— Am vizitat-o pe Miss Burnham – adică pe doamna Cowan – ieri.
M-a rugat să vă transmit ție și mamei salutările ei.
Rob J. zâmbi.
— Da? Minunat. Presupun că începe să se obișnuiască la ferma
Cowan?
— Da. Fetițelor se pare că le place de ea. Bineînțeles, e o groază de
treabă de făcut, ei fiind numai doi. Îl privi pe tatăl său. Pa? Sunt multe
căsătorii ca a lor? Adică, vreau să spun, în care femeia e mai mare ca
bărbatul?
— Păi, Șaman, de obicei e invers, dar nu totdeauna. Cred că sunt
destule. Așteptă ca discuția să continue, dar fiul său abia dădu din cap
și plecă spre școală, iar el se duse să-și înșeueze calul.

903
 Câteva zile mai târziu, el și băiatul munceau împreună în casă. Sarah
văzuse niște podele în mai multe case din Rock Island și se rugase de
Rob J. până ce el fusese de acord că va avea și ea în trei camere podele
ca acelea. Erau făcute din pânză muiată în ceară și apoi vopsită cu cinci
straturi de vopsea. Rezultatul era rezistent la apă și murdărie și
decorativ. Îi folosise pe Alden și Alex ca să aplice ceara și primele patru
straturi de vopsea, dar îl conjurase pe bărbatul ei să aplice stratul final.
Rob J. amestecase vopseaua pentru toate cele cinci straturi, folosind
unt, ulei de la magazin și coji de ouă cafenii de culoarea pământului, ca
să facă o vopsea brună, în nuanța grâului nou. El și Șaman aplicară
împreună ultimul strat și acum, într-o dimineață însorită de duminică,
adăugau cu mult efort o margine neagră subțire la fiecare acoperământ
al podelei, încercând să termine înainte să vină Sarah de la biserică.
Șaman era răbdător. Rob J. știa că Rachel îl așteaptă în bucătărie, dar
observă că băiatul nu încerca să se grăbească în timp ce aplicau
bordura decorativă la ultimele trei laturi.
— Pa? spuse Șaman. Îți trebuie mulți bani ca să te însori?
— Hmm. Destui. Își șterse pensula pe o cârpă. Depinde, bineînțeles.
Unele cupluri locuiesc cu familia ei sau a lui, până își pot câștiga singuri
o existență independentă. Făcuse o margine din lemn subțire ca să-i
ușureze munca, iar acum Șaman o mută de-a lungul suprafeței pictate
și aplică vopseaua neagră, punând capăt muncii lor.
Curățară pensulele și duseră ustensilele în grajd. Înainte să se
întoarcă în casă, Șaman dădu din cap.
— Înțeleg că depinde.
— Ce depinde? întrebă neatent Rob J., cu mintea deja la felul în care
avea să scoată lichid din genunchiul umflat al lui Harold Hayse.
— Banii de care ai nevoie ca să te însori. Depinde de cât de mult
câștigi muncind, de cât de repede apare un copil, lucruri din astea.
— Exact, spuse Rob J. Se simțea indus în eroare, simțea că a pierdut
partea vitală a conversației lor.
Dar câteva minute mai târziu, Șaman și Rachel Geiger trecură prin
fața grajdului spre casă. Ochii lui Șaman erau la Rachel, ca să vadă ce îi
spune, dar, privind fața fiului său, Rob J. înțelese dintr-o dată ce
exprima ea.
Dintr-o dată lucrurile se limpezesc, se strâmbă el în sinea sa.

904
 Înainte de a se ocupa de genunchiul lui Harold Hayse, călări până la
ferma Geiger.
Prietenul său era în magazia de unelte, ascuțind o pereche de
foarfeci și zâmbi în întâmpinarea lui fără să se oprească din treabă.
— Rob J.
— Jason.
Mai era o piatră de ascuțit și Rob J. o ridică începând și el să ascută o
coasă.
— Trebuie să-ți vorbesc în legătură cu o problemă, spuse.

905
 40

Crescând

Ultimul strat de zăpadă al iernii încă mai domina câmpiile ca o

pojghiță subțire când Rob J. puse în mișcare activitățile de primăvară
la ferma de oi, iar Șaman a fost surprins dar și încântat să fie inclus
pentru prima oară în planul de muncă. Până acum, el îndeplinise doar
sarcini ocazionale și fusese lăsat să-și urmeze studiile și terapia vocală.
— Anul ăsta avem mare nevoie de ajutorul tău, îi spuse tatăl său.
Alden și Alex nu pot să recunoască asta, dar trei bărbați, singuri sau
împreună, nu pot face munca pe care Cel-Ce-Vine-Cântând o făcea fără
niciun ajutor. În afară de asta, mai spuse el, turma creștea cu fiecare an
și erau nevoiți să extindă pășunea. Am vorbit și cu Dorothy Cowan și
cu Rachel. Amândouă au admis că ai învățat tot ce puteai să înveți la
Academie. Mi-au mai spus că nu mai ai nevoie de exercițiile vocale, și-i
zâmbi lui Șaman – sunt de acord cu ele. Mi se pare că vorbești perfect!
Rob J. avu grijă să-i spună lui Șaman că aranjamentul nu era
permanent.
— Știu că nu vrei să-ți dedici viața fermei. Dar ajută-ne acum și o să
ne gândim ce vrei să faci mai departe.
Alden și Alex se ocupară de castrarea mieilor. Șaman a fost trimis să
planteze garduri vii de îndată ce pământul putu fi săpat. Gardurile din
nuiele sau șipci nu erau bune pentru oi, fiindcă animalele treceau
printre ele cu ușurință, la fel și prădătorii lor. Ca să marcheze o nouă
pajiște, Șaman ară o singură brazdă în jurul perimetrului, apoi plantă
tufișuri de portocali Osage, suficient de apropiați ca să formeze o
barieră groasă. Semănă cu grijă, fiindcă sămânța se vindea cu cinci
dolari pe pound23. Portocalii creșteau puternici și stufoși, cu țepi lungi
și ascuțiți care se împleteau ca să mențină oile înăuntru iar coioții și
lupii afară. Era nevoie de trei ani pentru ca acest gard viu să crească
suficient încât să protejeze pășunea, dar Rob J. plantase bariere de

23 pound = 0,454 kg.

906
spini încă de când pusese bazele fermei, iar când Șaman termină de
semănat gardurile noi, petrecu mai multe zile în vârful scării, tăindu-le
pe cele vechi. Când totul a fost gata, scoase din pământ pietrele de
hotar, ca să se vadă mai bine, construi adăposturi, scoase cioturile de
copac din rădăcini la marginea pădurii.
Mâinile și brațele îi erau zgâriate de spini, palmele se bătătoriră,
mușchii se întăriră și îl dureau. Noaptea avea vise erotice. Uneori nu și
le amintea și nu o putea identifica pe femeia din ele, dar de mai multe
ori și-o aminti clar pe Rachel. Cel puțin o dată știu că femeia era
Makwa, ceea ce îl tulbură și îl înfricoșă. Făcu ce putu ca să înlăture
mărturia înainte ce cearșaful său să fie dus la spălătorie.
Ani de zile o văzuse pe Rachel în fiecare zi, iar acum o întâlnea doar
rareori. Într-o duminică după-amiază se duse până la ea acasă și mama
ei a fost cea care îi deschise ușa.
— Rachel e ocupată și nu te poate primi acum. O să-i transmit eu
numai bine din partea ta, Rob J., spuse Lillian, nu fără simpatie.
Într-o seară de sâmbătă, când cele două familii se adunară pentru
muzică și conversație, reuși să se așeze lângă Rachel și vorbiră despre
școală. Îi era dor să predea aritmetică elevilor și o întrebă despre asta
și o ajută să planifice lecțiile următoare. Dar ea părea ciudat de
distantă. Ceva ce iubise întotdeauna la ea, un soi de lumină și căldură,
se stinsese, ca un foc pe care pui prea multe lemne. Când el speră să
facă o plimbare, a fost un moment în care adulții din încăpere
așteptară răspunsul ei și nu se relaxară decât când spuse nu, nu vroia
să se plimbe acum, dar mulțumesc oricum, Șaman.
Tatăl și mama ei îi explicaseră lui Rachel situația, vorbindu-i
înțelegători despre închipuirea băiatului și spunându-i clar că era
responsabilitatea ei să se ferească să-i arate vreun semn de încurajare.
Era foarte greu. Șaman era prietenul ei și îi simțea lipsa. Era îngrijorată
pentru viitorul lui, dar se afla suspendată deasupra unui abis personal
și încercarea de a vedea în adâncurile tulburi îi consuma cea mai mare
parte a neliniștii și fricii.
Poate și-ar fi dat seama că încrederea lui Șaman va fi forța care va
precipita o schimbare, dar negarea propriului viitor era atât de
puternică în ea, încât atunci când Johann C. Regensberg veni să
petreacă week-end-ul cu părinții ei, îl acceptă imediat ca prieten al
tatălui său. Era un bărbat afabil, către patruzeci de ani, cu tendință

907
spre îngrășare, care își numea plin de respect gazda domnul Geiger și
ceru în schimb să i se spună Joe. De înălțime medie, avea ochii albaștri
vioi, puțin sașii, care scrutau atent lumea din spatele unor ochelari cu
ramă de metal. Fața lui plăcută era încadrată de o barbă scurtă și de
părul castaniu, pieptănat pe spate. Mai târziu, Lillian avea să-l descrie
prietenilor ca având o „frunte înaltă”.
Joe Regensberg apăru la fermă într-o vineri, chiar la timp pentru
cina de Sabat. Seara aceea și ziua următoare le petrecu în casă cu
familia Geiger. În dimineața de sâmbătă el și Jason citiră din Scriptură
și studiară Leviticul. După un prânz rece, inspectă grajdul și farmacia și
apoi, îmbrăcat de teren, merse cu ei pe șosea să vadă câmpurile care
aveau să fie arate la primăvară.
Familia Geiger încheie Sabatul cu o masă cu cholent, un fel de
mâncare conținând fasole, carne, boabe de orz și prune uscate, care
fusese gătit încet pe cărbuni încinși, începând încă din seara trecută
pentru că evreii nu făceau foc cu flacără în timpul Sabatului. După
aceea începu muzica, Jason cântând o parte din sonata pentru vioară
de Beethoven și apoi trecându-i instrumentul lui Rachel, care se
bucură s-o sfârșească în timp ce străinul o privea cu evidentă plăcere.
La sfârșitul serii, Joe Regensberg se duse la geamantanul său imens
tapițat și scoase din el cadouri, un set de tăvi de pâine pentru Lillian,
făcute la fabrica de obiecte din metal al cărei proprietar era la Chicago,
o sticlă de coniac vechi pentru Jay; iar pentru Rachel o carte, The
Pickiwick Papers.
Ea observă că nu adusese cadouri și pentru frații ei. Dintr-o dată
știu care era semnificația vizitei lui și a fost copleșită de teroare și
confuzie. Cu buze pe care le simțea amorțite îi mulțumi, spunându-i că
îi plac scrierile domnului Dickens, dar n-a citit până acum decât
Nicholas Nickleby.
— The Pickwick Papers e cartea mea preferată, îi spuse el. Trebuie
să discutăm despre ea, după ce o citești.
El nu putea fi descris ca frumos de nicio persoană onestă, dar avea o
față inteligentă. O carte, se gândi ea cu speranță în suflet, era un cadou
pe care doar un bărbat excepțional îl face unei femei în astfel de
circumstanțe.
— M-am gândit că e un dar potrivit pentru o învățătoare, spuse el ca
și când i-ar fi citit gândurile. Hainele stăteau mai bine pe el decât pe

908
ceilalți bărbați pe care îi cunoștea ea, probabil că ale lui erau mai bine
făcute. Când zâmbea, colțurile ochilor i se încrețeau.

Jason îi scrisese lui Benjamin Schoemberg, shadehenul din Peoria și,

ca să fie sigur, trimisese o altă scrisoare unui aranjor de mariaje, pe
nume Solomon Rosen, la Chicago, unde populația evreiască era în
creștere. Schoemberg îi răspunse printr-o scrisoare plină de înflorituri,
declarând că avea un număr de tineri care ar fi partide minunate și că
familia Geiger îi va putea cunoaște când veneau la Peoria pentru
„vacanța luminată”. Dar Solomon Rosen acționase. Unul dintre cei mai
buni posibili pretendenți era Johann Regensberg. Când Regensberg
menționase că avea de gând să călătorească spre vest, în Illinois,
pentru a-i întâlni pe cei care îi desfăceau mărfurile, inclusiv la mai
multe magazine din Rock Island și Davenport, Solomon Rosen aranjase
întâlnirea.
La câteva săptămâni după vizită, o altă scrisoare sosi de la domnul
Rosen. Johann Regensberg fusese impresionat extrem de favorabil de
Rachel. Domnul Rosen îi informa că familia Regensberg avea yiches,
distincția de familie care provine din mai multe generații cu servicii
aduse comunității. Scrisoarea mai spunea că printre strămoșii
domnului Regensberg se numărau învățați și cărturari, până înapoi în
secolul paisprezece.
Dar în timp ce Jay continua să citească, fața i se înnegri de insultă.
Părinții lui Johann, Leon și Golda Regensberg, muriseră. Erau
reprezentați în această situație de doamna Harriet Ferber, soră a
defunctului Leon Regensberg. În încercarea de a urma tradiția familiei
ei, doamna Ferber ceruse mărturie sau alte dovezi privind virginitatea
viitoarei mirese.
— Aici nu e Europa. Și nu cumpără o vacă, spuse Jason cu voce
subțire.

Nota lui rece de refuz a fost urmată imediat de un răspuns de

conciliere de la domnul Rosen, retrăgând cererea formulată anterior și
întrebând în schimb dacă mătușa lui Johann ar putea fi invitată la
familia Geiger. Așa că, după alte câteva săptămâni, doamna Ferber sosi
la Holden’s Crossing, o femeie micuță, țeapănă, cu păr alb strălucitor
pieptănat lins într-un coc la spate. Însoțită de un coș conținând fructe

909
glasate, prăjituri și o duzină de sticle de whisky kasher, veni și ea la
timp pentru Sabat, îi plăcu mâncarea lui Lillian și muzica pe care o
interpreta familia, dar Rachel a fost cea pe care o urmări, cu care
discută despre educație și copii și care o interesă în mod evident încă
de la început.
Nu era în realitate chiar atât de dificilă cum se temuseră. Seara
târziu, în timp ce Rachel făcea curat în bucătărie, doamna Ferber stătu
cu Jay și Lillian și se puseră la curent unii pe alții cu privire la familiile
lor.
Strămoșii lui Lillian erau evrei spanioli, care fugiseră de inchiziție,
mai întâi în Olanda, apoi în Anglia. În America aveau tradiție politică.
Din partea tatălui era rudă cu Francis Salvador, care fusese ales de
vecinii lui creștini în Congresul provincial al Carolinei de Sud și care, în
timp ce servea în miliția patriotă la numai câteva săptămâni după
adoptarea Declarației de independență, fusese primul evreu care
murise pentru Statele Unite, atacat și scalpat de Tories și de indieni.
Din partea mamei era o Mendes, vară cu Judah Benjamin, senator de
Louisiana, al Statelor Unite. Familia lui Jason, cunoscuți fabricanți de
produse farmaceutice în Germania, venise în Charleston în 1819,
fugind de răscoalele în care mulțimea umpluse străzile căutându-i pe
evrei și urlând „Hep! Hep! Hep!”, un strigăt încă de pe vremea
Cruciadelor, format din inițialele de la Hierosolyma est perdiat,
Ierusalimul e pierdut.
Soții Regensberg părăsiseră Germania cu zece ani înainte de
răscoalele Hep, le dezvălui doamna Ferber. Aveau vii în țara Rinului.
Nu erau prea bogați, dar se bucurau de confort financiar, iar afacerea
cu fierărie a lui Joe Regensberg era prosperă. El era membru al tribului
Kahane, având sângele celor mai înalți preoți ai Templului lui Solomon
în vine. Dacă avea să se facă o căsătorie, le indică ea delicat lui Jason și
Lillianei, nepoții lor aveau să descindă din doi rabini-șefi ai
Ierusalimului. Cei trei stătură și se contemplară unul pe altul cu
plăcere, bând ceai englezesc bun, provenit din coșul opulent al
doamnei Ferber.
— Pe sora mamei mele o chema tot Harriet, spuse. Lillian. Noi îi
spuneam Hattie.

910
 Nimeni nu-i spunea ei altfel decât Harriet, spuse doamna Ferber,
dar cu atâta șarm și bunăvoință, încât lor le veni ușor să accepte când
ea îi invită la Chicago.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o miercuri, toți cei șase membri ai
familiei Geiger se urcară într-o cursă la Rock Island, care avea să-i ducă
direct, fără să schimbe trenul, la Chicago, în cinci ore. Chicago era
mare, murdar, aglomerat, zgomotos și, pentru Rachel, extrem de
excitant. Familia ei avea camere rezervate la etajul patru al hotelului
Palmer’s Illinois House. Joi și vineri, în timpul unor cine acasă la
Harriet pe South Wabash Avenue, întâlniră alte rude, iar sâmbătă
participară la slujbă la sinagoga familiei Regensberg, Congregația
Kekilath Anshe Maarib, unde Jason a fost onorat de a fi chemat la
Torah să intoneze o binecuvântare. În seara aceea se duseră la o sală
unde o companie ambulantă de operă prezenta Der Freischtitz, de Cari
Maria von Weber. Rachel nu mai fusese niciodată la operă și se simți
transportată de ariile romantice, triste.
În prima pauză dintre acte, Joe Regensberg o duse afară și o ceru de
nevastă, iar ea acceptă. Totul se realiză fără prea mult efort, fiindcă
adevărata cerere și acceptare fuseseră aranjate de familii. Din buzunar,
el scoase un inel care fusese al mamei lui. Diamantul, primul pe care îl
vedea Rachel, era modest, dar era frumos montat. Inelul era puțin cam
larg și ea ținu pumnul strâns ca să nu-i cadă de pe deget și să-l piardă.
Când se strecurară la locurile lor, opera reîncepuse. Stând în
întuneric lângă Lillian, Rachel luă mâna mamei ei și o puse pe inel și
zâmbi larg la uluirea bruscă a Lillianei. În timp ce lăsa muzica să o
transporte din nou glorioasă înapoi în pădurea germană, ea realiză că
evenimentul de care se temuse atât ar putea fi, de fapt, o poartă către
libertate și un nou fel de putere, deloc neplăcut.

În dimineața fierbinte de mai în care ea veni la ferma de oi, Șaman

cosise iarbă până se umpluse de sudoare, apoi se apucase să ridice
căpițe și era acoperit de pleavă și praf. Rachel purta o rochie cenușie
veche, care îi era familiară, cu pete umede de transpirație care deja
începeau să se vadă sub brațe, o bonetă gri pe care el n-o mai văzuse și
mănuși albe de bumbac. Când îl întrebă dacă poate să o conducă acasă,
el lăsă furca bucuros.

911
 Un timp vorbiră despre Academie, dar aproape brusc ea începu să-i
spună despre ea, despre ce se întâmpla în viața ei.
Zâmbindu-i, Rachel își scoase mănușa de pe mâna stângă și îi arătă
inelul și abia atunci înțelese el că ea urma să se mărite.
— Te vei muta departe de aici, atunci?
Ea îi luă mâna. Cu ani mai târziu, gândindu-se la această scenă din
nou și din nou, Șaman avea să se simtă rușinat că nu-i vorbise, să-i
ureze o viață bună, să-i spună ce însemnase ea pentru el, să-i
mulțumească.
Să-și ia la revedere.
Dar nu se putu uita la ea, așa că nu-și amintea ce-i spuse ea. Parcă
era de piatră, iar cuvintele ei îl spălau ca ploaia.
Când ajunseră la poteca ce ducea spre casa ei și el se întoarse și o
luă înapoi, mâna îl durea fiindcă ea i-o ținuse strâns.
În ziua ce urmă plecării familiei Geiger la Chicago, unde ea trebuia
să se mărite sub un baldachin în sinagogă, Rob J. veni acasă și Alex îl
întâmpină, spunându-i că are el grijă de cal.
— Ar fi bine să te duci să vezi. Ceva nu-i în regulă cu Șaman.
În casă, Rob J. stătu în fața camerei lui Șaman și ascultă plânsul
răgușit al acestuia. Când avea vârsta lui Șaman de acum, plânsese și el
așa când cățeaua lui turbase și mușca, fiindcă mama sa o dăduse unui
pustnic care locuia pe dealuri. Dar știa că fiul lui plângea după o ființă
umană, și nu după un animal.
Intră și se așeză pe pat.
— Sunt unele lucruri pe care trebuie să le știi. Evreii sunt foarte
puțini și sunt înconjurați în majoritate de o mulțime de alți oameni ca
noi. Așa că ei cred că, dacă nu se căsătoresc între ei, nu vor supraviețui.
Dar asta nu se referă și la tine. Tu n-ai avut de la început nicio șansă. N-
ai fi avut niciodată. Se întinse și îi îndepărtă bretonul de pe frunte, apoi
rămase cu mâna pe capul lui Șaman. Pentru că ea e o femeie. Iar tu ești
încă un băiat.
În timpul verii, comitetul școlii, în căutarea unui învățător bun care
să primească un salariu mic datorită tinereții, îi oferi slujba la
Academie lui Șaman, dar acesta spuse nu.
— Atunci ce ai vrea să faci? îl întrebă tatăl său.
— Nu știu.

912
 — E o școală superioară în Galesburg. Knox College, spuse Rob J. Se
pare că e o școala foarte bună. Ai vrea să-ți continui educația? Și să
schimbi aerul?
Fiul lui dădu din cap.
— Cred că aș vrea, răspunse. Așa că, la două luni după ce împlini
cincisprezece ani, Șaman părăsi casa părintească.

913
 41

Câștigători și învinși

În septembrie 1858, reverendul Joseph Hills Perkins a fost chemat

la sânul celei mai mari biserici baptiste din Springfield. Noua sa
parohie, extrem de prosperă, includea guvernatorul și un număr de
legislatori de stat, iar domnul Perkins a fost doar cu puțin mai surprins
de norocul său decât membrii parohiei sale din Holden’s Crossing, care
văzură în succesul lui dovada clară a inteligenței lor de a-l fi ales.
Pentru o vreme, Sarah a fost ocupată cu o serie de petreceri și mese de
adio, apoi, după plecarea familiei Perkins, reîncepu căutarea unui nou
preot și o nouă serie de preoți vizitatori sosiseră la Holden’s Crossing
și a trebuit să fie primiți și ospătați, urmând lungi discuții și dezbateri
despre eligibilitatea relativă a candidaților.
Un timp înclinară în favoarea unui preot din Illinois-ul de Nord, care
era un denunțător fervent al păcatului, dar, spre ușurarea unora dintre
ei, care nu-i agreau stilul, printre care și Sarah, a fost scos din discuție
de faptul că avea șase copii și încă unul era pe drum, iar casa parohială
era mică. În final se deciseră pentru domnul Lucian Blackmer, un
bărbat cu pomeții roșii și piept ca un butoi, recent sosit în Vest.
— Din Statul Rhode Island, cu voia Domnului, a fost prezentarea pe
care i-o făcu Carroll Wilkenson, când îl întâlniră pe Rob J. Domnul
Blackmer părea un om plăcut, dar Rob J. se posomorî după ce îi întâlni
soția, fiindcă Julia Blackmer era slabă și anxioasă, cu paloarea și tusea
unei boli severe de plămâni.
În timp ce îi ura bun venit simți privirea soțului ei, ca și cum domnul
Blackmer aștepta să se asigure că dr. Cole oferea noi speranțe pentru
tratament și vindecare.

Holden’s Crossing, Illinois

12 octombrie 1858
Dragul meu Șaman,

914
 Am fost bucuros să aflu că te-ai acomodat cu viața la Galesburg
și că ești sănătos și îți plac cursurile. Aici toate sunt bine. Alden și
Alex au terminat de tăiat porcii și se răsfață cu șuncă, costiță,
antricoate, șorici (fierte, afumate și condimentate), piftii și
untură.
Zvonurile arată că preotul cel nou e un tip interesant o dată ce
urcă în amvon. Ca să recunosc adevărul, e un om de curaj, fiindcă
prima lui predică a fost despre anumite chestiuni morale, ridicate
de sclavie și, deși a părut să fie în asentimentul majorității celor
prezenți, o minoritate puternică și gălăgioasă (inclusiv mama ta)
s-au arătat în dezacord cu el după plecarea de la biserică.
Am fost impresionat să aflu că Abraham Lincoln din
Springfield și senatorul Douglas vor conferenția la Colegiul Knox
pe 7 octombrie și sper să ai ocazia sa participi și tu. Cursa lor
pentru Senat coincide cu primul meu vot ca cetățean american și
abia dacă știu care dintre candidați ar fi o alegere mai proastă.
Douglas tună și fulgeră împotriva bigotismului și ignoranței
celor din „Nu Știu Nimic”, dar îi apără pe stăpânii de sclavi.
Lincoln se ridică împotriva sclaviei, dar acceptă sprijinul lui „Nu
Știu Nimic”. Ambii mă îngrijorează foarte tare. Politicieni!
Cursurile tale par interesante. Ține minte că, pe lângă botanică
și astronomie și fiziologie, sunt secrete de învățat și din poezie.
Poate banii alăturați îți vor prinde bine pentru cadouri de
Crăciun. Abia așteptăm să te vedem în vacanță!
Cu dragoste, Tata

Îi era dor de Șaman. Relația lui cu Alex era mai mult îngrijorare
decât căldură și afecțiune. Sarah era mereu ocupată cu munca ei la
biserică. Îi plăceau serile muzicale cu familia Geiger dar, când cântatul
se termina, erau confruntați cu diferențele de vederi politice dintre ei.
Din ce în ce mai mult, după ce termina vizitele de după-masă, își
îndrepta calul spre Mănăstirea Sf. Francisc de Assisi. Cu fiecare an ce
trecea, își dădea seama că maica Miriam era mai mult curajoasă decât
feroce, mai mult înțeleaptă decât aspră.
— Am ceva pentru dumneata, îi spuse ea într-o după-amiază și îi
dădu un teanc de foi de hârtie, cafenii, acoperite cu un scris mic,
chinuit, cu cerneală apoasă. Le citi stând în scaunul de piele și bând

915
cafea și văzu că era vorba de o descriere a activităților din interior ale
Ordinului Steagului cu Stele și Dungi și că nu putuse fi scrisă decât de
cineva care era membru. Începea cu o dare de seamă asupra structurii
naționale a societății politice secrete. Baza era compusă din consilii
districtuale, fiecare alegându-și propriii conducători, stabilindu-și
legile proprii și realizând inițierea noilor membri. Deasupra lor erau
consiliile regionale, formate din câte un singur delegat din partea
fiecărui consiliu districtual. Consiliul regional supraveghea activitățile
politice ale consiliilor districtuale și alegea candidați politici locali
demni de sprijinul ordinului.
Toate unitățile dintr-un stat erau controlate de un mare consiliu,
compus din câte trei delegați din fiecare consiliu districtual și condus
de un mare-președinte și alte oficialități alese. În vârful acestei
structuri elaborate exista un consiliu național, care lua decizii privind
toate problemele politice naționale, inclusiv selecția candidaților
ordinului pentru președinția și vicepreședinția Statelor Unite. Consiliul
Național decidea pedeapsa pentru abaterea de la datorie a membrilor
și fixa ritualurile amănunțite ale ordinului.
Erau două categorii de membri. Pentru a intra în prima categorie,
un candidat trebuia să fie adult, de sex masculin, născut în Statele
Unite din părinți protestanți și care nu era însurat cu o femeie catolică.
Fiecare candidat trebuia să răspundă la o întrebare tulburătoare:
„Ești gata să-ți folosești influența și votul numai pentru cetățeni nativi
americani, pentru toate funcțiile de onoare, încredere sau pentru
profitul poporului; excluzându-i pe toți străinii, în special pe romano-
catolici, indiferent de afilierea lor la partide?”
Cel care jura astfel trebuia apoi să renunțe la orice alt partid, pentru
a sprijini voința politică a ordinului și pentru a lupta în vederea
schimbării legilor privind naturalizarea. Apoi i se încredințau secrete,
descrise amănunțit în raport – semnul de recunoaștere, strângerea de
mână, încercările și avertismentele.
Pentru a intra în a doua categorie de membri, un candidat trebuia să
fie un veteran de încredere al ordinului.
Numai membrii de categoria a doua puteau fi aleși în funcții de
conducere, se puteau angaja în acțiunile clandestine și se bucurau de
sprijin în obținerea de funcții politice locale și naționale. Când erau
aleși sau deveneau influenți, li se ordona să-i demită pe toți străinii,

916
romano-catolici sau alții, care lucrau în subordinea lor și în niciun caz
„să nu angajeze pe vreunul dintre aceștia în scopuri personale”.
Rob J. ridică ochii spre Miriam Ferocia.
— Cât de mulți sunt?
Ea ridică din umeri.
— Nu credem să fie prea mulți membri în ordinul secret. Poate o
mie, dar ei formează coloana vertebrală a Partidului American. Ți-am
dat aceste pagini pentru că dumneata te opui acestui grup care vrea să
facă rău Bisericii Mame, pentru că trebuie să știi cine sunt aceia care
săvârșesc munca diavolului asupra noastră și pentru ale căror suflete
noi ne rugăm Domnului.
Ea îl privi sobră.
— Dar trebuie să promiți că nu vei folosi informațiile acestea pentru
a te apropia de vreun presupus membru al ordinului în Illinois, pentru
că a face asta ar însemna să-l expui pe cel ce a scris acest raport unei
primejdii cumplite.
Rob J. aprobă din cap. Împături foile și i le oferi înapoi, dar ea clătină
capul.
— Sunt pentru dumneata, spuse, împreună cu rugăciunile mele.
— Nu trebuie să vă rugați pentru mine! El nu se simțea în largul său
când discuta cu ea probleme de credință.
— Nu mă poți opri. Meriți să se roage cineva pentru dumneata și îi
vorbesc adesea Domnului despre dumneata.
— La fel cum vă rugați pentru dușmanii dumneavoastră, observă el
morocănos, dar ea nu se arătă tulburată.
Mai târziu, acasă, el reciti raportul, scrutând caligrafia chinuită.
Cineva îl scrisese (poate un preot?), cineva care trăia o minciună,
pretinzând a fi ceea ce nu era, riscându-și siguranța proprie, poate
chiar viața. Rob J. își dori să poată sta de vorbă cu omul acesta.

Nick Holden fusese reales de două ori cu ușurință, datorită

reputației sale de luptător contra indienilor, dar acum candida a patra
oară și contracandidatul său era John Kurland, avocatul din Rock
Island.
Kurland era foarte bine văzut de Democrați și de alții și poate că
sprijinul acordat de „Nu Știu Nimic” lui Holden începuse să se dizolve.

917
 Unii spuneau că congresmanul ar putea pierde de data aceasta, iar
Rob J. aștepta ca Nick să facă un gest spectaculos ca să câștige voturi.
Așa că nu a fost prea surprins când veni acasă într-o după-amiază și
află că șeriful Graham și congresmanul Holden adunau o nouă poteră.
— Șeriful a zis că Frank Mosby, banditul, e ascuns undeva în nord,
spuse Alden. Nick i-a întărâtat pe toți așa de tare, că sunt mai pregătiți
să linșeze decât să ia prizonieri. Graham adună oamenii din toate
părțile. Alex a plecat de acasă foarte excitat. A luat pușca de gâște și pe
Vicky și s-a dus în oraș. Încruntă din sprâncene nemulțumit. Am
încercat să-l conving să n-o facă, dar… Ridică din umeri.
Trude nu mai apucă să se răcorească, fiindcă Rob J. aruncă șaua la
loc pe ea și se duse și el în oraș.
Bărbații erau adunați pe stradă în grupuri mici. Se auzeau râsete
tari din fața magazinului general, unde Nick și șeriful țineau discursuri,
dar el îi ignoră. Alex stătea cu Mal Howard și alți doi băieți, toți cu
arme de foc și ochi strălucitori de importanță. Când îl văzu pe Rob J.,
fața îi căzu.
— Aș vrea să vorbesc cu tine, Alex, spuse Rob, trăgându-l de lângă
ceilalți. Vreau să te întorci acasă, spuse când nu-i mai putea auzi
nimeni.
— Nu, Pa.
Alex avea optsprezece ani și era labil. Dacă s-ar fi simțit împins prea
tare, ar fi putut foarte bine să-i spună tatălui său să se ducă la naiba și
să plece de acasă pentru totdeauna.
— Nu vreau să te duci. Am un motiv serios.
— Tot aud de motivul ăsta serios de când mă știu, spuse Alex
frustrat. Am întrebat-o pe Ma de-a dreptul o dată, e Frank Mosby
unchiul meu, sau nu? Și ea mi-a zis că nu.
— Ești un prost că ai pus-o pe mama ta într-o astfel de situație. Poți
să te duci acolo și să-l împuști cu mâna ta pe Mosby, nu contează. Unii
oameni tot o să vorbească. Dar ce spun ei n-are nicio importanță. Aș
putea să-ți spun să vii acasă fiindcă e pușca mea și e bietul meu cal orb
și bătrân. Dar motivul real pentru care nu poți să te duci e că ești
băiatul meu și n-o să te las să faci ceva ce o să regreți tot restul vieții
tale.
Alex aruncă o privire disperată spre locul unde Mal și ceilalți
priveau curioși.

918
 — Du-te și spune-le că am zis că ai prea multă treabă la fermă. Și
după aceea, ia-o pe Vicky de pe unde ai lăsat-o și vino acasă.
Se întoarse și încălecă pe Trude și o luă pe Strada Principală.
Bărbații se agitau în fața bisericii și își dădu seama ușor că deja
băuseră prea mult.
Nu întoarse capul cam jumătate de milă, dar când o făcu, văzu calul
cu pasul nesigur pe care îl căpătase de când nu mai vedea și figura
aplecată peste gâtul iepei, ca și când omul ar fi mers împotriva unui
vânt puternic, cu mica pușcă de gâște ținută cu țeava în sus, așa cum își
învățase fiii.

În săptămânile ce urmară, Alex îl ocoli, nu atât fiindcă era supărat

pe el, ci ca să-i evite autoritatea. Potera a fost plecată două zile. Își
găsiră ținta într-o casă dărăpănată de pământ și luară precauții
minuțioase înainte să intre peste el, dar acesta dormea. Și nu era Frank
Mosby. Era un tip numit Buren Harrison, care atacase un vânzător de
magazin în Geneseo și îi furase paisprezece dolari, iar Nick Holden și
oamenii săi îl escortară triumfători și beți la închisoare.
Mai târziu, se află că Frank Mosby se înecase în Iowa cu doi ani în
urmă, în timp ce încerca să treacă peste râul Cedar călare, în vremea
inundației.
În noiembrie, Rob J. votă pentru trimiterea lui John Kurland la
Congres și pentru reîntoarcerea lui Stephen A. Douglas la Senat. În
seara următoare se alătură mulțimii care aștepta rezultatele alegerilor
în magazinul Haskin’s și, pe un raft, văzu o pereche de bricege de
buzunar grozave. Fiecare avea o lamă mare, două lame mai mici și o
forfecuță mică, toate de oțel călit, o teacă din carapace de broască
țestoasă șlefuită și mâner de argint strălucitor. Erau cuțite pentru
bărbați care nu se temeau să taie viața de-a dreptul și el le cumpără
pentru fiii lui de Crăciun.
Imediat după lăsarea întunericului, Harold Ames sosi călare din
Rock Island cu rezultatele alegerilor. Fusese o zi a foștilor. Nick
Holden, luptător contra indienilor, îl învinsese pe John Kurland la
mustață, iar senatorul Douglas urma și el să se reîntoarcă la
Washington.

919
 — Asta o să-l învețe minte pe Abraham Lincoln să le mai spună
oamenilor să nu țină sclavi, hohoti Julian Howard, agitându-și pumnul
triumfător.
— Asta a fost ultima oară când mai auzim de ticălosul ăsta!

920
 42

La colegiu

Cum Holden’s Crossing nu se afla pe calea ferată, tatăl lui Șaman îl

conduse cele treizeci și două de mile până la Galesburg cu trăsurica,
având cufărul în spate. Orașul și colegiul fuseseră proiectate cu un
sfert de secol în urmă în statul New York, de prezbiterieni și
congregaționiști care veniseră și construiseră case pe străzile care se
întindeau într-o perfectă tablă de șah în jurul unei piețe publice. La
colegiu, decanul studenților, Charles Hammond spuse că, de vreme ce
Șaman era mai tânăr ca majoritatea celorlalți înscriși, nu va locui în
dormitorul comun. Decanul și soția lui luau câțiva chiriași în casa lor
cu ferestre albe de pe Cherry Street și acolo, într-o cameră de la etajul
al doilea, a fost găzduit Șaman.
În fața camerei sale, scările coborau la o ușă ce dădea spre pompa
din grădina din spate și spre privată. În camera din dreapta era o
pereche de studenți palizi, congregaționiști, care preferau să vorbească
unul cu altul. În cele două camere de vizavi locuiau bibliotecarul scund
și demn al colegiului și un student mai mare pe nume Ralph Brooke,
care avea o față veselă, pistruiată și ochi ce păreau totdeauna puțin
mirați. Brooke era student la latină. La micul dejun, în prima
dimineață, Șaman îl văzu cărând un volum de Cicero. Tatăl său îl
învățase temeinic latina pe Șaman.
— Incandi neti labores, zise el. Munca îndeplinită e plăcută.
Fața lui Brooke se lumină ca o lampă.
— Ita vivam, ut scio. Cum trăiesc, știu. Brooke deveni singura
persoană din casă cu care Șaman vorbea regulat cu excepția decanului
și a nevestei sale slăbănoage cu păr alb, care încercau să rostească
zilnic cele câteva cuvinte de complezență.
— Ave, îl întâmpina Brooke în fiecare dimineață. Quomo-de te
habes hodie, iuvenis? Ce faci în dimineața asta, tinere?

921
 — Tam bene quam fieri possit talibus in rebus, Caesar. Pe cât de
bine se poate aștepta în situația dată, o, Cezar, răspundea întotdeauna
Șaman, în fiecare dimineață. Era mica lor glumă.
La micul dejun, Brooke fura biscuiți și căsca tot timpul. Numai
Șaman știa de ce. Brooke avea o femeie în oraș și venea acasă adesea
foarte târziu. La două zile după sosirea lui Șaman acolo, latinistul îl
convinsese să se strecoare la parter și să descuie ușa de la intrare după
ce toți ceilalți se băgau în pat, în așa fel ca Brooke să se poată întoarce
neobservat. Era un serviciu pe care Brooke îl cerea des.
Orele începeau în fiecare zi la opt. Șaman alese fiziologie,
compoziție și literatură engleză și astronomie. Spre încântarea lui
Brooke, trecu o examinare la latină.
Forțat să studieze o limbă suplimentară, alese ebraica, și nu greaca,
din motive pe care nu le exploră. În prima sa duminică în Galesburg,
decanul și doamna Hammond îl luară la biserica prezbiteriană, dar
după aceea le spuse celor doi Hammond că e congregaționist și celor
doi congregaționiști că e prezbiter, așa că în fiecare duminică
dimineața a fost liber să se plimbe prin oraș.
Calea ferată ajunsese la Galesburg cu șase ani înaintea lui Șaman și
adusese cu ea prosperitate și un amestec corespunzător de oameni. În
plus, o colonie cooperatistă de suedezi eșuase lângă oraș, în Mission
Hill, și o parte a membrilor săi venise să locuiască în Galesburg. Îi
plăcea să le privească pe fetele și femeile suedeze, cu părul lor blond
strălucitor și pielea încântătoare.
Când luă măsuri ca să se asigure că nu păta cearșafurile doamnei
Hammond în timpul nopților, femeile din fanteziile sale au început să
fie suedeze. Odată, pe South Street, se opri brusc văzând o femeie cu
păr închis la culoare, pe care era sigur că o cunoaște și, pentru
moment, a fost incapabil să respire. Dar se dovedi că femeia era o
străină. Îi zâmbi repede când îi surprinse privirea, dar el coborî ochii și
se grăbi să se depărteze. Părea să aibă cel puțin douăzeci de ani. Nu
vroia să facă niciodată cunoștință cu nicio femeie mai bătrână ca el.
Îi era dor de casă și suferea din dragoste, dar ambele maladii se
diminuară curând și deveniră dureri suportabile, ca durerile cronice
de dinți. Nu-și făcu prieteni, poate din cauza tinereții și a surdității
sale, ceea ce îl ajută să fie un elev bun, fiindcă studia cea mai mare
parte din timp. Cursurile lui favorite erau astronomia și fiziologia, deși

922
fiziologia îl cam dezamăgi, fiind doar o înșiruire nu prea exactă a
părților și componentelor corpului. Singura discuție despre procese
fiziologice pe care o susținu domnul Rowells, instructorul, a fost o
predică despre digestie și importanța regularității ei. Dar în sala de
fiziologie era un schelet prins cu sârmă, suspendat de un șurub înfipt
în țeastă și Șaman petrecu ore în șir singur cu scheletul, memorând
forma, numele și funcția fiecărui oscior albit de vreme.
Galesburg era un oraș frumos, cu străzile încadrate de ulmi, castani
și arțari, ce fuseseră plantați de primii coloniști. Aici inventase Harvey
Henry May un plug de oțel automat. Un galesburghez, pe nume
Olmsted Ferris, obținuse un soi bun de porumb de floricele, fusese în
Anglia și făcuse o demonstrație în fața Reginei Victoria cu floricelele.
Iar senatorul Douglas și opozantul său, Lincoln, vorbiseră aici, la
colegiu, pe 7 octombrie 1859.
Șaman se duse în noaptea aceea la dezbatere, dar când ajunse în
Sala Principală era deja înghesuială și își dădu seama că, de pe cel mai
bun loc care mai era liber, n-ar putea citi buzele candidaților. Părăsi
sala și urcă scările până la o ușă ce dădea pe acoperiș, unde profesorul
Gardner, de astronomie, avea un mic observator, în care fiecare
student din clasa sa era obligat să stea și să studieze cerul mai multe
ore în fiecare lună. În noaptea aceea Șaman a fost singur și aruncă o
privire în ocularul telescopului Alvan Clark, cu refracție de cinci inci,
care era mândria profesorului Gardner. Ajustă lentila, scurtând
distanța dintre ocular și lentila convexă frontală, iar astrele sclipiră
drept către el, de două sute de ori mai mari decât cu o clipă înainte. O
noapte rece, destul de senină ca să se vadă două dintre inelele lui
Saturn.
Studie nebuloasele Orion și Andromeda, apoi începu să miște
telescopul spre tripodul propriu, căutând. Profesorul Gardner numea
tehnica aceasta „a mătura cerul” și spunea că o femeie pe nume Maria
Mitchell măturase cerul și își câștigase faimă veșnică descoperind o
cometă.
Șaman nu văzu nicio cometă. Privi până ce stelele părură că încep să
se rotească, enorme și strălucitoare. Din ce se formează ele oare, acolo
sus? Și stelele de lângă ele? Și cele din spatele lor?
Avu sentimentul că fiecare stea și fiecare planetă erau o parte a unui
sistem complicat, ca oasele dintr-un schelet sau ca o picătură de sânge

923
din trup. O parte atât de mare din natură părea să fie organizata,
gândită – atât de ordonată, și totuși atât de complicată. Ce o făcuse să
fie așa? Domnul Gardner îi spusese lui Șaman că pentru a deveni un
bun astronom n-aveai nevoie decât de ochi buni și abilitate
matematică. Timp de câteva zile consideră că astronomia va fi munca
vieții sale, dar apoi se răzgândi. Stelele erau magice, dar nu puteai face
altceva decât să le privești. Dacă un corp ceresc o lua razna, n-aveai
nicio speranță că îl mai poți îndrepta cumva.
Când reveni acasă de Crăciun, Holden’s Crossing nu mai era ce
fusese până atunci, ci într-un fel diferit, mai însingurat decât camera
lui din casa decanului și, la sfârșitul vacanței, a fost aproape bucuros să
se întoarcă la colegiu.
Era încântat de cuțitul pe care i-l dăduse tatăl său și cumpără o
bucată de cremene și un vas mic de ulei și ascuți fiecare lamă până tăia
un fir de păr.
În al doilea semestru alese chimia în locul astronomiei. Compoziția i
se părea dificilă. Mi-ai spus ÎNAINTE, mâzgăli neciteț profesorul său de
engleză, că Beethoven a scris cea mai mare parte din muzica sa după ce
a surzit. Profesorul Gardner îl încuraja să folosească telescopul de câte
ori vroia, dar în noaptea dinaintea examinării la chimie din februarie
mătură cerul în loc să învețe tabelul lui Berzelius cu greutățile atomice
și luă notă proastă. După asta, nu se mai uita atâta pe cer, dar începu să
se descurce foarte bine la chimie. Când se duse din nou la Holden’s
Crossing de Paște, familia Geiger îi invită la cină și interesul lui Jason
pentru chimie făcu momentul mai puțin chinuitor pentru Șaman,
fiindcă Jay îi puse o mie de întrebări despre curs. Răspunsurile lui
părură a-l satisface.
— Ce ai de gând să faci în viață, Șaman? întrebă Jay.
— Nu știu încă. M-am gândit… poate o să mă apuc de științe.
— Dacă îți vei alege farmacia, aș fi încântat să te învăț. El văzu pe
fețele părinților săi că oferta le făcea plăcere și îi mulțumi stângaci lui
Jay, spunând că o să se gândească la asta; dar știa că nu vrea să fie
farmacist. Își ținu ochii în farfurie câteva minute și pierdu o parte din
conversație, dar când ridică privirea văzu că fața Lillianei era umbrită
de tristețe. Tocmai îi spunea mamei lui că bebelușul lui Rachel ar fi
urmat să se nască peste cinci luni și o vreme după aceea continuară să
vorbească despre sarcini pierdute.

924
 În vara aceea, Șaman munci cu oile și citi cărți de filosofie
împrumutate de la George Cliburne. Când se întoarse la colegiu,
decanul Hammond îi permise să renunțe la ebraică și alese să studieze
piesele lui Shakespeare, matematici avansate, botanică și zoologie.
Numai unul din studenții la religie se întoarse la Knox după un an, dar
tot asta făcuse și Brooke, cu care Șaman continuă să converseze ca un
roman, menținându-și latina proaspătă. Profesorul său favorit,
Gardner, preda și cursul de zoologie, dar era un astronom mai bun
decât un biolog. Disecară numai broaște și șoareci și pești mici,
desenând o mulțime de diagrame. Șaman nu avea talentul artistic al
tatălui său, dar faptul că își petrecuse copilăria în preajma Makwei îi
oferise un început bun în botanică; scrise primul său proiect despre
anatomia florilor.
În anul acela disputa asupra sclaviei se încinse pasional la colegiu.
Împreună cu alți studenți și membri ai facultății se alătură Societății
pentru abolirea sclaviei, dar erau mulți în colegiu și în Galesburg care
se identificau cu Statele Sudiste și din când în când disputa devenea
urâtă.
În cea mai mare parte a timpului, ceilalți îl lăsau în pace. Locuitorii
orașului și studenții se obișnuiseră cu el, dar pentru ignoranți și
superstițioși el devenise un mister, o legendă locală. Nu înțelegeau
nimic despre surzenie și despre cum poate un surd să-și dezvolte
anumite sensibilități compensatorii. Stabiliseră rapid că era surd de-a
binelea, dar unii credeau că are puteri oculte, pentru că, dacă învăța
singur și cineva venea încet din spate, îi detecta întotdeauna prezența.
Spuneau că „are ochi în spate”. Nu pricepeau că el simțea vibrațiile
pașilor ce se apropiau, răceala aerului prin ușa deschisă, curentul care
îi flutura hârtia din mână. Era fericit că niciunul dintre ei n-avea să afle
vreodată că putea recunoaște notele pe pian. Știa că uneori vorbeau
despre el ca despre „băiatul ăla surd ciudat”.

Într-o după-amiază plăcută de mai, se plimbase prin oraș,

observând schimbările florilor din grădini și, la South Street și Cedar,
un poștalion tras de patru cai luă colțul cu viteză prea mare. Deși a fost
scutit de strigăte și scrâșnitul potcoavelor, văzu unica formă furioasă
scăpând de dezastrul ciocnirii frontale, numai pentru a fi prinsă de

925
roata dreaptă din spate, care cără câinele în jurul ei aproape o rotație
completă înainte de a-l izbi de pavaj. Vehiculul se depărtă lăsând
câinele să zacă în praf, iar Șaman se grăbi să se apropie.
Victima era o femelă gălbuie de rasă nedeterminată, cu picioare
strâmbe și o coadă cu vârf alb. Șaman își spuse că trebuie să fie
corcitură cu terrier. Zăcea pe spate și un fii subțire de sânge îi curgea la
colțul gurii.
Un cuplu care se plimbase pe acolo veni să se uite.
— Înfiorător, spuse bărbatul. Vizitii nebuni. Putea la fel de bine să
fie unul dintre noi. Ridică o mână a avertisment când văzu că Șaman se
pregătea să îngenuncheze. N-aș face-o să fiu în locul tău. Sigur o să te
muște în durerea ei de acum.
— Știți a cui e? întrebă Șaman.
— Nu, răspunse femeia.
— E o vagaboandă, spuse bărbatul, și cei doi se îndepărtară.
Șaman îngenunche și mângâie cățelul cu fereală, dar animalul îi
linse mâna. Îi simțea toate patru labele și nu păreau să fie rupte, din
fericire. După o clipă de gândire își scoase haina și înveli câinele în ea.
Ținând-o în brațe ca pe un copil sau o grămadă de rufe murdare, o
duse la el acasă. Nimeni nu se afla la ferestrele laterale, așa că nu a fost
observat când intră în curte cu povara sa. Nu se întâlni cu nimeni pe
scări. Ajuns în camera sa, puse câinele pe podea, apoi scoase chiloții și
ciorapii din primul sertar al biroului său. Din dulapul de pe hol luă
niște cârpe pe care doamna Hammond le folosea pentru curățenie.
Apoi făcu un fel de cuib în sertar și puse câinele acolo. Când își inspectă
jacheta, văzu că nu era decât puțin sânge pe ea. În plus, fusese întoarsă
pe dos.
Câinele zăcu în sertar și îl privi.
La vremea cinei, Șaman ieși. Pe coridor, Brooke îl privi uimit cum își
încuia camera, lucru pe care nimeni nu-l făcea dacă nu părăsea casa.
— Quid vis? spuse Brooke.
— Condo parvam catulam in meo cubiculo.
Brooke mări ochii de uimire.
— Ai?… Nu-și credea propria latină… Ai ascuns o cățelușă în camera
ta?
— Sic est.

926
 — Uau! spuse Brooke, nevenindu-i să creadă și îl bătu pe Șaman pe
spate. În sala de mese, fiind luni, mai era friptură rămasă de duminică.
Șaman strecură în buzunar mai multe bucățele din farfurie, în timp ce
Brooke îl observa cu interes. Când doamna Hammond ieși să aducă
desertul, luă jumătate de ceașcă de lapte și părăsi camera în timp ce
decanul era adâncit într-o conversație despre buget cu bibliotecarul.
Cățeaua nu se arătă niciun pic interesată de carne și nici nu linse
laptele. Șaman își muie degetele în lapte și i le puse pe limbă, cum ar fi
hrănit un miel rămas fără mamă și reuși s-o hrănească puțin în felul
acesta.
Apoi învăță timp de mai multe ore. La sfârșitul serii o mângâie.
Nasul ei era fierbinte și uscat.
— Culcă-te, fii fetiță cuminte, îi spuse și stinse lampa.
Era ciudat să mai aibă o creatură vie în camera lui, dar îi plăcea.

Dimineața se duse drept la cățel și descoperi că nasul ei era rece. De

fapt, tot corpul ei era rece, și înțepenit.
— La naiba, se oțărî Șaman.
Acum trebuia să se gândească cum să scape de ea. În timpul acesta,
se spălă și se îmbrăcă și merse la micul dejun, încuindu-și din nou
camera. Brooke îl aștepta în hol.
— Am crezut că glumești, spuse excitat. Dar am auzit-o țipând și
gemând jumătate de noapte.
— Îmi pare rău, spuse Șaman. N-o să se mai întâmple de-acum.
După micul dejun, se duse în camera lui, se așeză pe pat și se uită la
câine. Va trebui să aștepte până plecau toți la orele de dimineață ca să
scoată câinele afară, se gândi el. Trebuie să fie o lopată în pivniță. Va
pierde cu siguranță primul curs.
Dar realiză în același timp că era o ocazie pentru o investigație post-
mortem.
Posibilitatea îl intriga, dar ridica și probleme. Sângele, de exemplu.
Îl ajutase pe tatăl său la autopsii și știa că sângele se coagula la câtva
timp după moarte, dar tot o să mai sângereze…
Așteptă până ce aproape toți părăsiră casa, apoi se duse în holul din
spate unde cada de baie din metal atârna într-un cui. O cără în camera
lui și o așeză lângă fereastră, unde lumina era bună. Când puse cățeaua
în cadă pe spate, cu labele în aer, arăta de parcă ar fi așteptat să fie

927
mângâiată pe burtă. Ghearele îi erau lungi, ca ale unei persoane
neglijente, și una era ruptă. Avea patru degete la labele din spate și
încă unul mai mic, suplimentar, la cele din față. Vru să vadă cum arătau
articulațiile labelor față de cele umane. Desfăcu lama cea mică a
briceagului dăruit de tatăl său. Câinele avea perii lungi subțiri și alții
mai scurți și mai groși, dar blana de pe burtă nu-l împiedică și carnea
se deschise ușor sub lama cuțitului.

Nu se duse la ore și nici nu se opri pentru prânz. Toată ziua disecă și

își luă notițe și schiță diagrame. Târziu după-amiază, terminase cu
toate organele interne și cea mai mare parte a articulațiilor. Mai vroia
încă să studieze și să deseneze coloana, dar băgă câinele în sertar și îl
închise. Apoi puse apă în ligheanul lui propriu și se spălă îndelung,
folosind mult săpun cafeniu, apoi goli ligheanul în cadă. Înainte să
coboare la cină, își puse haine curate.
Totuși, abia terminaseră supa când decanul Hammond adulmecă în
aer cu nasul lui fleșcăit.
— Ce-i? întrebă soția sa.
— Ceva, replică decanul. Varză?
— Nu, răspunse ea.
Șaman a fost fericit să scape când se termină masa.
Ajunse în camera sa transpirat tot, temându-se cumplit că cineva s-
ar putea decide să facă o baie.
Nimeni n-o făcu. Prea nervos ca să doarmă, așteptă un timp extrem
de lung, până a fost atât de târziu încât toți se duseseră cu siguranță la
culcare. Apoi scoase cada din cameră, o cără în jos pe scări și goli
lichidul sângeriu pe pajiște afară. Fântâna din curte i se păru extrem de
zgomotoasă când mânui mânerul și exista mereu pericolul ca cineva să
coboare la pivniță, dar nu se întâmplă nimic. Curăță cada cu săpun de
mai multe ori și o clăti bine, apoi o duse înapoi înăuntru și o agăță în
cui.
Dimineața trebui să accepte că nu va putea diseca șira spinării,
fiindcă în cameră se încălzise și duhoarea era grea. Lăsă sertarul închis
și îngrămădi perna și hainele în jurul lui, sperând să înăbușe mirosul.
Dar când coborî la micul dejun, fețele din jurul lui erau palide.
— Un șoarece mort în zid, presupun, spuse bibliotecarul. Sau poate
un șobolan.

928
 — Nu, zise domnul Hammond. Am găsit sursa duhorii azi-
dimineață. Pare să vină din pământul din jurul puțului. Decanul oftă.
Sper că nu voi fi nevoit să sap altă fântână.
Brooke arăta de parcă nu dormise deloc. Se uita nervos în altă parte.
Amețit, Șaman se grăbi să ajungă la ora de chimie, ca să le dea
ocazia să plece toți de acasă. Când termină chimia, în loc să se ducă la
ora de Shakespeare, se precipită înapoi acasă, să pună lucrurile în
ordine. Dar când urcă scările din spate, îi găsi pe Brooke și pe doamna
Hammond împreună cu unul din cei doi polițiști ai orașului stând în
fața ușii lui. Ea ținea cheia ei.
Toți se uitară spre Șaman.
— E ceva mort înăuntru? întrebă polițistul.
Șaman nu se simți în stare să răspundă.
— Mi-a spus că a ascuns o femeie24 înăuntru, zise Brooke.
Șaman își regăsi vocea.
— Nu, spuse el, dar polițistul luase cheia de la doamna Hammond și
descuie iute ușa.
Înăuntru, Brooke tocmai vru să se uite sub pat, dar polițistul văzu
perna și cârpele și se duse direct și deschise sertarul.
— Un câine, spuse. Tăiat tot, se pare.
— Nu e o femeie? întrebă Brooke. Se uitară spre Șaman. Ai spus o
târfă.
— Tu ai spus o târfă. Eu am spus catulam, îi replică Șaman. „Câine”,
genul feminin.
— Presupun, domnule, spuse polițistul, că nu mai e nimic mort
ascuns pe aici? Pe onoarea dumitale?
— Nu, spuse Șaman.
Doamna Hammond îl privi dar nu spuse niciun cuvânt. Se grăbi să
iasă și să coboare scările și auziră imediat ușa de la intrare trântindu-
se în urma ei.
Polițistul oftă.
— O să se ducă drept la biroul soțului ei. Cred că ar trebui să te duci
și dumneata tot acolo.
Șaman dădu din cap și îl urmă, trecând pe lângă Brooke, ai cărui
ochi priveau încercați de regret peste batista pe care și-o ținea în
dreptul nasului și al gurii.
24 Joc de cuvinte: bitch (engl.) = cățea, dar și femeie ușoară.

929
 — Vale, spuse Șaman.

A fost dat afară. Mai rămăseseră mai puțin de trei săptămâni până la
sfârșitul semestrului și profesorul Gardner îi permise lui Șaman să
doarmă pe o laviță în magazia din grădina lui. Șaman curăță grădina și
semănă treizeci și două de picioare de cartofi, ca să-și arate
recunoștința. Un șarpe care locuia sub niște ghivece îi dădu puțin fiori,
dar după ce realiză că era doar un șarpe de casă, se înțeleseră bine.
Primi note excelente, dar i se dădu o scrisoare pecetluită, pentru
tatăl său. Când ajunse acasă, stătu în birou și așteptă ca tatăl său s-o
citească. Șaman cam știa ce scria acolo. Decanul Hammond îi spusese
că își câștigase calificative pentru doi ani de colegiu, dar că era
suspendat pe un an, ca să aibă timp să se maturizeze suficient pentru a
se putea integra în comunitate. Când avea să se întoarcă, trebuia să-și
caute altă gazdă.
Tatăl lui termină de citit scrisoarea și își ridică privirea spre el:
— Ai învățat ceva din această mică aventură?
— Da, Pa, spuse el. Câinele e surprinzător de asemănător cu omul pe
dinăuntru. Inima e, bineînțeles, mult mai mică, cam la jumătate față de
inima umană, dar seamănă foarte bine cu inimile pe care le scoți tu și
le cântărești. Aceeași culoare roșcată-maronie.
— Nu chiar maronie…
— Ei bine… roșcată.
— Da, roșcată.
— Plămânii și tractul intestinal sunt și ele similare. Dar nu și splina.
În loc să fie rotundă și compactă, splina e ca o limbă mare, lungă de un
picior, lată de doi inchi și groasă de un inch. Aorta era ruptă. De asta a
murit. Cred că și-a pierdut aproape tot sângele. O cantitate mare era
strânsă în cavitate.
Tatăl său îl privi.
— Mi-am luat notițe. Dacă te interesează, ți le dau să le citești.
— Mă interesează foarte mult, spuse tatăl său gânditor.

930
 43

Aplicantul

Noaptea, Șaman zăcea întins pe patul cu schelet de funii care ar mai

fi trebuit strânse, privind la pereții atât de familiari, încât din variația
luminii pe ei putea spune ce anotimp era. Tatăl său îi sugerase să-și
petreacă acasă anul de suspendare.
— Acum, că ai învățat ceva fiziologie, îmi poți fi mai folositor când
fac o autopsie. Și o pereche de mâini în plus pe care să mă bazez când
merg la vreo consultație. Între timp, mai zise Rob J., poți să mai ajuți la
fermă.
Curând, părea că Șaman nici nu plecase vreodată de acasă. Dar,
pentru prima oară în viața lui, tăcerea ce-l înconjura îi dădea un
sentiment de singurătate acută.
În anul acela, cu corpurile provenite din sinucideri și delicte și cu
alte victime drept manuale, Șaman învăță arta disecției. În casele celor
bolnavi și răniți, pregăti instrumente și pansamente și privi atent cum
se mobiliza tatăl său ca să facă față fiecărei noi situații. Știa că și tatăl
său îl urmărește și munci din greu și se păstră în alertă, învățând
numele instrumentelor, ale atelelor și ale pansamentelor, astfel încât
să le aibă pregătite ori de câte ori Rob J. cerea vreunul din ele.
Într-o dimineață, când se opriră lângă râu să se ușureze, îi spuse
tatălui său că intenționa să studieze mai departe medicina în loc să se
întoarcă la colegiul Knox când avea să-i expire anul de suspendare.
— La dracu’, spuse Rob J. și Șaman simți gustul amar al dezamăgirii,
fiindcă văzu pe fața tatălui său că nimic nu-i schimbase acestuia opinia.
— Nu înțelegi, băiete? Încerc să te feresc de suferință. E clar că ai un
talent real pentru știință. Termină colegiul și o să-ți plătesc pentru cea
mai bună educație înaltă care există, oriunde în lume. Poți să predai, să
faci cercetare. Cred că ai în tine forța de a face lucruri mari.
Șaman clătină din cap.

931
 — Nu-mi pasă dacă sufăr. Cândva mi-ai legat mâinile și nu mi-ai dat
să mănânc până nu mi-am folosit vocea, încercai să faci cum e mai bine
pentru mine, fără să mă protejezi de durere.
Rob J. oftă, apoi dădu din cap.
— Foarte bine. Dacă mintea ta e atrasă de medicină, poți să înveți cu
mine.
Dar Șaman clătină din cap.
— Ți-ai face o pomană cu fiul tău surd. Să încerci să faci ceva de
valoare din bunuri inferioare, împotriva credinței tale.
— Șaman… protestă tatăl său, cu voce grea.
— Intenționez să studiez cum ai făcut-o și tu, la o școală medicală.
— Asta e o idee deosebit de proastă. Nu-mi imaginez că vreo școală
bună o să te primească. Tot felul de școli medicale amatoriste răsar
peste tot și ele te vor accepta.
Ar accepta pe oricine poate plăti. Dar ar fi o tristă eroare să încerci
să înveți medicină la vreuna din școlile astea.
— Nici n-am intenția. Șaman îi ceru tatălui său să-i facă o listă cu
cele mai bune școli medicale aflate la o distanță rezonabilă de valea
râului Mississippi.
Rob J. se duse în biroul său de îndată ce ajunseră acasă și compuse
lista, pe care i-o dădu înainte de cină, ca și cum ar fi vrut să-și alunge
subiectul din minte. Șaman puse petrol proaspăt în lampă și se așeză la
masa mică din camera sa, unde stătu până mult după miezul nopții,
scriind scrisori. Se strădui să explice cât mai clar că aplicantul e un om
surd, fiindcă nu vroia să aibă surprize neplăcute.

Iapa pe nume Bess, fosta Monica Grenville, fusese piele și os când îl

cărase pe Rob J. peste jumătate din continent, dar acum era grasă și
plăcută la bătrânețea ei fără muncă. Dar, pentru biata Vicky cea oarbă,
viața luă o turnură urâtă. Într-o toamnă târzie, Rob J. veni acasă după-
amiaza și o găsi pe Vicky tremurând pe pășune. Capul îi cădea,
picioarele slăbănoage erau depărtate larg și era indiferentă la tot ce se
întâmpla în jur, ca orice om care a trecut, slab și neputincios, la vârsta
bătrâneții și a bolii.
În dimineața următoare se duse la soții Geiger și îl întrebă pe Jay
dacă avea o rezervă de morfină.
— Cât vrei?

932
 — Cât să omoare un cal, spuse Rob J.
O trase pe Vicky în mijlocul pajiștii și îi dădu doi morcovi și un măr.
Injectă drogul în vena ei jugulară dreaptă, vorbindu-i blând și
mângâind-o pe gât, în timp ce ea rumega ultimul morcov dulce.
Aproape imediat ea se prăbuși în genunchi și apoi se culcă pe o parte.
Rob J. stătu cu ea până se stinse, apoi oftă și le spuse fiilor lui să aibă
grijă de ea și plecă să-și facă vizitele.
Șaman și Alex începură să sape exact lângă spatele ei. Le luă mult
timp, fiindcă groapa trebuia să fie adâncă și largă. Când a fost gata, se
opriră și se uitară la cal.
— Ciudat, cum îi ies incisivii în afară, spuse Șaman.
— Așa își arată caii vârsta, după dinți, spuse Alex.
— Îmi amintesc când dinții ei erau drepți ca ai tăi și ai mei… A fost o
fată bună.
— Se bălega cam mult, spuse Alex, și zâmbiră amândoi. Totuși, după
ce o băgară în groapă, bătătoriră repede pământul deasupra, incapabili
să se uite la ea. Transpirau în ciuda zilei reci. Alex îl duse pe Șaman în
grajd și îi arătă unde ținea Alden whisky-ul sub niște saci și sorbi o
înghițitură zdravănă din bidon, iar Șaman una mai mică.
— Trebuie să scap de aici, zise Alex.
— Am crezut că-ți place să muncești la fermă.
— … Nu mă înțeleg cu Pa.
Șaman ezită.
— Ține la noi, Alex.
— Sigur, ține. A fost bun cu mine. Dar… mă întreb despre tatăl meu
natural. Nimeni nu-mi spune nimic și asta mă face să fiu rău și să
stârnesc și mai mult scandal, fiindcă mă simt ca ultimul bastard.
Asta îl duru pe Șaman.
— Îi ai pe Ma și pe Pa. Și un frate, spuse tăios. Ar trebui să fie de
ajuns pentru oricine nu-i un tâmpit.
— Bătrânul Șaman, totdeauna cu bun simț. Rânji. Să-ți spun eu, ce-
ar fi să plecăm noi doi de-aici. În Ca-li-for-ni-a. Trebuie să mai fie ceva
aur rămas pe-acolo. O să ne distrăm ca lumea, ca pe vremuri, o să ne
îmbogățim și o să ne întoarcem să cumpărăm blestematul ăsta de oraș
de la Nick Holden.
Era o perspectivă atrăgătoare, să plece la colindat cu Alex, iar oferta
era mai mult de jumătate serioasă.

933
 — Eu am alte planuri, Bigger. Și nu fugi, fiindcă dacă n-o să fii tu aici,
cine o să curețe rahatul oilor?
Alex se aruncă la el, îl trânti la pământ. Icnind și gâfâind, se luară la
bătaie. Bidonul lui Alden zbură într-un colț, unde se goli în praf, în timp
ce ei se rostogoleau pe podeaua presărată cu fân, a grajdului. Alex era
întărit de munca grea și puternic, dar Șaman era mai mare și mai
puternic și în curând îl prinse pe fratele său cu brațul de după gât și îl
puse la pământ. După un timp își dădu seama că Alex vroia să spună
ceva și își luă brațul stâng de după gâtul lui Alex, în timp ce cu dreapta
ridică fața fratelui său, ca s-o vadă.
— Dă-te bătut și-ți dau drumul, reuși Alex să îngaime și Șaman se
prăbuși pe spate în fân, râzând.
Alex se târî până la bidonul vărsat și se uită la el posomorât.
— Alden o să fie furios.
— Spune-i că l-am băut eu.
— Nu. Cine-ar crede una ca asta? zise Alex și duse bidonul la gură,
ca să salveze ultimele picături.
În toamna aceea plouă mult, până în sezonul când de obicei se
punea zăpada. Ploile cădeau în șiroaie grele argintii, dar intermitent,
cu mai multe zile de vreme bună între furtuni, așa că râurile se umflară
și mugiră între maluri, dar rămaseră în albiile lor. Pe pajiște, pământul
de pe mormântul lui Vicky, ce fusese cândva o moviliță, se turti până ce
deveni imposibil de localizat.
Rob J. cumpără un mânz sur cu oase zdravene pentru Sarah și îl
botezară Boss, deși când Sarah era în șa, ea era bossul.
Rob J. promise că va căuta un cal pentru Alex. Alex a fost suficient de
recunoscător, fiindcă nu era prea strângător din fire și orice ban ar fi
pus deoparte era pentru cumpărarea unei puști de vânătoare la care
visa.
— Se pare că sunt permanent în căutarea unui cal, spuse Rob J., dar
nu sugeră că ar urma să caute un cal și pentru Șaman.
Sacul de poștă sosea la Holden’s Crossing din Rock Island în fiecare
după-amiază de marți și vineri. În jurul Crăciunului, Șaman începu să
aștepte fiecare sosire a corespondenței, dar abia în a treia săptămână a
lui februarie scrisorile începură să vină. În marțea aceea primi două
scrisori scurte de respingere, una de la Colegiul medical din Wisconsin
și a doua de la Departamentul medical al Universității din Louisiana.

934
Vineri o altă scrisoare îl informa că pregătirea sa părea a fi excelentă,
dar că „Rush Medical College din Chicago nu dispunea de facilități
pentru persoane surde”.
Facilități? Credeau oare că are nevoie să fie pus în cușcă?
Tatăl lui știa că scrisorile au sosit și înțelese din purtarea controlată
a lui Șaman că au fost refuzuri. Șaman ar fi fost scârbit dacă tatăl său l-
ar fi tratat cu îngăduință sau cu simpatie, dar nu se întâmplă așa.
Refuzurile au fost uitate; nicio altă scrisoare nu apăru timp de șapte
săptămâni și Șaman se resemnă.

Rob J. citise notițele lui Șaman făcute în timpul disecției câinelui și le

găsise promițătoare, deși nu prea sofisticate. El sugeră că propriile lui
fișe ar putea să-l învețe pe Șaman despre rapoartele anatomice, iar
acesta începu să le studieze ori de câte ori avea timp liber. Astfel dădu
din întâmplare peste raportul de autopsie al Makwei-ikwa. Se simți
ciudat citindu-l, știind că, în timp ce se întâmplau lucrurile teribile
descrise în raport, el era un băiețel, dormind în pădure la mică distanță
de locul acela.
— A fost violată! Știam că a fost ucisă, dar…
— Violată și sodomizată. Nu e genul de lucru pe care să-l spui unui
copil, zise tatăl său.

Citi raportul din nou și din nou, uluit.

Unsprezece răni prin înjunghiere, dispuse într-o linie neregulată de
la gât în jos pe stern până la doi centimetri inferior de apendicele
xifoid.
Răni triunghiulare, largi între 0,947 și 0,952 centimetri. Trei
atingând inima, 0,887 centimetri, 0,799 centimetri, 0,803 centimetri.
— De ce au rănile dimensiuni diferite?
— Asta înseamnă că arma era ascuțită, îngroșându-se progresiv
spre mâner. Cu cât lovitura era mai puternică, rana era mai largă.
— Crezi că o să-i prindă vreodată pe cei care au făcut asta?
— Nu, nu cred, răspunse tatăl său. Cel mai probabil că au fost trei.
Multă vreme am avut oameni care l-au căutat peste tot pe un anume
Eliwood R. Patterson. Dar nici urmă de el. Probabil era un nume fals.
Mai era un bărbat cu el, pe nume Cough. N-am întâlnit niciodată un om
cu numele ăsta și nici n-am mai auzit de vreunul. Și un tânăr cu pată

935
roșie pe față și care șchiopăta. Obișnuiam să mă încordez de câte ori
vedeam pe cineva cu fața pătată sau șchiop. Dar niciodată nu le aveau
pe amândouă.
Autoritățile nu s-au străduit niciodată să-i găsească, iar acum…
Ridică din umeri. A trecut prea mult timp, prea mulți ani.
Șaman recunoscu tristețe în vocea tatălui său, dar văzu că cea mai
mare parte a mâniei și pasiunii se topiseră demult.

Într-o zi de aprilie, când Șaman și tatăl său călăreau prin dreptul

mănăstirii catolice, Rob J. întoarse pe Trude pe potecă și Șaman îl urmă
pe Boss.
Înăuntru, Șaman observă că multe dintre călugărițe îl salutau pe
tatăl său pe nume și nu păreau deloc surprinse să-l vadă acolo. Tatăl
său îl prezentă maicii Miriam Ferocia, care părea să fie șefa. Ea îi puse
să se așeze, pe tatăl său într-un tron mare de piele și pe Șaman pe un
scaun incomod de lemn sub crucifixul de pe perete, de care spânzura
un Iisus de lemn cu ochii triști, în timp ce una dintre călugărițe îi servi
cu cafea bună și pâine caldă.
— O să-l mai aduc pe băiat, îi spuse tatăl său Maicii Superioare. De
obicei, nu primesc pâine la cafea. Șaman realiză că tatăl său avea multe
părți surprinzătoare și că probabil n-avea să-l înțeleagă niciodată pe
deplin.
Șaman le văzuse pe surori îngrijind din când în când pacienții
tatălui său, totdeauna în perechi. Rob J. și călugărița vorbiseră pe scurt
despre mai multe cazuri, dar în curând ajunseră la politică și a fost clar
că vizita era una socială. Rob J. aruncă o privire crucifixului.
— Ralph Waldo Emerson e citat în Chicago Tribune cum că ar fi
spus că John Brown și-a făcut spânzurătoarea la fel de glorioasă ca pe
cruce, spuse el.
Miriam Ferocia observă că Brown, un aboliționist zelos care fusese
spânzurat pentru că prădase un depozit de arme al Statelor Unite în
partea de vest a Virginiei, devenise rapid un martir în ochii celor care
se opuneau sclaviei.
— Totuși, nu sclavia e cauza reală a disensiunilor dintre regiuni. Ci
economia. Sudul își vinde bumbacul și zahărul Angliei și Europei și
cumpără bunuri fabricate de acolo, în loc să cumpere din Nordul
industrial. Sudul a decis că nu are nevoie de restul Statelor Unite ale

936
Americii. În ciuda discursurilor domnului Lincoln împotriva sclaviei,
asta-i buba care doare.
— Nu mă pricep la economie, spuse Șaman gânditor. Trebuia s-o
studiez anul ăsta, dacă mă întorceam la colegiu.
Când călugărița întrebă de ce nu se întorsese, tatăl său îi dezvălui că
fusese suspendat pentru disecția unui câine.
— O, dragă! Și era mort în tot timpul ăsta? întrebă ea.
Asigurată că era, dădu din cap.
— Da, atunci e în regulă. Nici eu n-am studiat niciodată economia.
Dar o am în sânge. Tatăl meu și-a început viața ca tâmplar, care repara
căruțe de fân. Acum e proprietarul unei fabrici de trăsuri în Frankfurt
și al alteia în München. Zâmbi. Numele tatălui meu e Brotknecht. Asta
înseamnă brutar, fiindcă în Evul Mediu ai mei erau brutari. Totuși, în
Baaden, unde am fost novice, exista un brutar pe nume Wagenknecht!
— Care era numele tău înainte să devii călugăriță? întrebă Șaman.
Văzu ezitarea ei și pe tatăl său încruntându-se și realiză că întrebarea
fusese nepoliticoasă, dar Miriam Ferocia răspunse.
— Când eram în lume, mă numeam Andreea. Se ridică de pe scaun și
se duse la un raft din care luă o carte. Poate te va interesa să
împrumuți asta, spuse ea. E de David Ricardo, un economist englez.
Șaman stătu târziu în noaptea aceea și citi cartea. Unele părți erau
greu de înțeles, dar văzu că Ricardo pleda pentru comerțul liber între
națiuni, pentru care insista și Sudul.
Când adormi în cele din urmă, îl visă pe Christos pe cruce. În vis,
văzu nasul lung, acvilin, lărgindu-se și turtindu-se. Pielea se înroși și se
întunecă, părul deveni negru. Sâni de femeie apărură, cu sfârcuri
închise la culoare, marcate cu semnele runice. Apărură stigmatele. În
somn, fără să numere, Șaman știu că erau unsprezece răni și, în timp ce
privea, sângele începu să țâșnească și să curgă în jos pe picioarele
Makwei.

937
 44

Scrisori și note

În primăvara lui 1860, patruzeci și nouă de miei se născură la ferma

Cole și întreaga familie ajută la nașteri și castrări.
— Turma se mărește cu fiecare an, îi spuse Alden lui Rob J., cu
mândrie și îngrijorare. Va trebui să-mi spui ce ai de gând să faci cu
ăștia de acum.
Rob J. n-avea prea multe opțiuni. Nu puteau tăia decât câțiva.
Printre vecinii lor prea puțini cumpărau carne, căci toți creșteau
animale și carnea s-ar fi stricat cu siguranță înainte să ajungă la oraș
pentru a fi vândută. Animalele vii ar fi putut fi transportate și vândute,
dar era complicat și ar fi cerut timp, efort și bani.
— Lâna e mult mai prețioasă în comparație cu carnea, spuse Rob J.
Cel mai bun lucru e să continuăm să mărim turma și să câștigăm bani
din vânzarea lânii, cum a făcut dintotdeauna familia mea din Scoția.
— Hmm. Păi, atunci, o să fie mai multă muncă. O să trebuiască să
angajezi încă o pereche de mâini, spuse Alden stânjenit și Șaman se
întrebă dacă Alex i-a spus ceva angajatului despre intenția sa de a fugi.
Doug Penfield ar vrea să muncească pentru tine din când în când. Așa
mi-a spus.
— Crezi că e potrivit?
— Sigur că e, e din New Hampshire. Nu e același lucru ca Vermont,
dar e pe aproape.
Rob J. a fost de acord cu el și Doug a fost angajat.

În primăvara aceea, Șaman o întâlni pe Luciile Williams, fiica lui

Paul Williams, fierarul. Luciile fusese mai mulți ani la Academie, unde
Șaman îi predase matematica. Acum Luciile era o tânără femeie. Deși
părul ei blond, pe care îl purta într-un coc mare la spate, era mai
cenușiu decât al suedezelor platinate din visele lui, avea un zâmbet
plăcut și o față dulce. De câte ori o întâlnea în sat se oprea să-și
petreacă timpul cu ea ca un vechi prieten și s-o întrebe despre munca
938
ei, care se împărțea între grajdurile tatălui și croitoria de damă
„Roberta”, magazinul mamei, de pe Strada Principală. Aranjamentul îi
oferea o anume libertate, fiindcă părinții ei nu se îngrijeau niciodată
când lipsea, fiecare crezând că s-a dus să muncească la celălalt. Așa că
Șaman a fost nervos și excitat când Luciile îl rugă să-i aducă niște unt
de fermă la ora două după-amiaza, acasă la ea.
Ea avu grijă să-i explice că trebuie să-și lege calul pe Strada
Principală în fața magazinelor, apoi să dea colțul pe Illinois Avenue, să
taie prin curtea lui Reimer prin spatele tufelor dese de liliac fără să fie
văzut din casă, să sară gardul în curtea din spate a lui William și să
bată la ușa ei din dos.
— Ca să nu pară… știi tu, ceva suspect pentru vecini, spuse ea,
lăsând ochii în jos.
El a fost surprins, fiindcă Alex îi adusese și el unt un an întreg în
urmă, dându-i rapoarte lui Șaman, dar acesta din urmă era temător: el
nu era Alex.
În ziua următoare, liliacul lui Reimer era în plină floare. Gardul a
fost ușor de sărit și ușa din dos se deschise imediat când bătu. Luciile
se arătă entuziasmată de cât de frumos fusese untul învelit în șervet,
pe care îl împături și îl lăsă pe farfurie când duse untul în pivnița rece.
La întoarcere, îl luă de mână și îl conduse într-o cameră de lângă
bucătărie, care era evident odaia de probă a Robertei Williams. Un
morman de haine era îngrămădit într-un colț și resturi de mătase,
satin, în și bumbac erau împăturite îngrijit pe un raft lung.
Lângă o sofa mare din păr de cal stătea un manechin de croitorie din
sârmă și care, spre fascinația lui Șaman, avea fese de fildeș.
Ea își oferi fața pentru un singur sărut lung, apoi amândoi se
dezbrăcară repede și ordonat, lăsându-și hainele în două movilițe, cu
ciorapii în pantofi. El observă clinic că trupul ei era dezechilibrat;
umerii erau înguști și căzuți, sânii ca două prăjituri abia crescute,
fiecare centrată cu un mic cerc de sirop și ornată cu un bob de mure, în
timp ce fundul era greu, cu șolduri late și picioare groase. Când se
întoarse ca să arunce un cearșaf cenușiu peste sofa („Părul de cal
zgârie!”) el văzu că manechinul nu era pentru fustele ei, care trebuiau
să fie mai ample.
Ea nu-și desfăcu părul.

939
 — Îmi ia prea mult timp să-l strâng la loc, spuse scuzându-se și el o
asigură aproape formal că era foarte bine și așa.
O făcură cu ușurință. Ea procedă cu tact și el ascultase atâta timp
poveștile lui Alex și ale altora, încât, chiar dacă nu fusese niciodată pe
drumul acesta, știa destul de bine să recunoască urmele. Cu o zi înainte
n-ar fi visat să atingă nici măcar coapsele de fildeș ale păpușii de
croitorie, iar acum avea de-a face cu carne vie, și linse siropul și gustă
murele. Foarte repede și cu o mare ușurare scăpă de povara castității,
cu un climax cutremurător. Neavând abilitatea de a auzi ce-i murmura
ea la ureche, își folosi toate celelalte simțuri la maximum și ea îl ajută
luând toate pozițiile pentru ca el să le inspecteze de aproape, până ce a
fost gata să repete experiența de mai devreme, de data asta după mai
mult timp. Era pregătit să continue, dar în curând Luciile aruncă o
privire la ceas și sări de pe sofa, spunând că trebuia să pregătească
masa pentru părinții ei. În timp ce se îmbrăcau, făcură planuri de
viitor. Ea (și această casă goală!) erau la dispoziția lui în timpul zilei.
Aici interveni Șaman. Căzură de acord că ea va încerca să fie acasă în
fiecare marți la două după-amiază, în caz că el își poate face drum până
în oraș. În felul ăsta, explică el practic, o să-și poată ridica și
corespondența.
Ea a fost la fel de practică, dezvăluindu-i, în timp ce îl săruta de la
revedere, că îi plăceau bomboanele, cele din zahăr roz, nu cele verzi, cu
mentă. El o asigură că înțelegea diferența. De partea cealaltă a
gardului, mergând cu o ușurință nepământeană, el parcurse drumul
înapoi prin șirul lung de lilieci înfloriți, prin parfumul greu, care pentru
tot restul vieții lui avea să rămână un miros intens erotic.
Lui Luciile îi plăceau mâinile lui moi, fără să știe că erau așa fiindcă
majoritatea timpului erau acoperite cu grăsime bogată în lanolină de
pe lâna oilor. La fermă se tunse lâna până târziu în luna mai, iar Șaman,
Alex și Alden făcură mai toată treaba, iar Doug Penfield a fost și el
dornic să învețe, deși era neîndemânatic cu foarfecile. Le aduse vești
despre lumea din afară când veni la ei, inclusiv informația că
Republicanii îl aleseseră pe Abraham Lincoln ca nominalizat la
președinție. La vremea când lâna fusese deja rulată, legată și făcută
baloturi, aflaseră că Democrații se întâlniseră la Baltimore și îl
aleseseră pe Douglas, după dezbateri furtunoase.

940
 În câteva săptămâni, Democrații Sudiști convocaseră o a doua
convenție democratică în același oraș și îl nominalizaseră pe
vicepreședintele John C. Breckinridge drept candidat la președinție,
cerând protecție pentru sclavii pe care îi dețineau.
Pe plan local, Democrații erau mai uniți și îl aduseseră din nou pe
John Kurland, avocatul din Rock Island, să se lupte cu Nick Holden
pentru scaunul din Congres. Nick era candidat atât din partea
Partidului American, cât și a Republicanilor și se ținea tare după
Lincoln, sperând să se lipească strâns de suita prezidențială. Lincoln
acceptase sprijinul celor de la „Nu Știu Nimic” și de asta Rob J.
declarase că nu poate vota pentru el.
Șaman nu se putea concentra asupra politicii. În iulie primi răspuns
de la Cleveland Medical College, un nou refuz, iar până la sfârșitul verii
fusese respins și de Ohio College of Medicine și de Universitatea din
Louisville, își spunea mereu că nu avea nevoie decât de o singură
acceptare. În prima săptămână a lui septembrie, într-o marți, când
Luciile așteptă în van, tatăl său sosi călare cu corespondența și îi dădu
un plic cafeniu lung pe care scria că vine de la Școala de medicină
Kentucky. Se duse afară lângă grajd și rupse plicul acolo. A fost
bucuros că era singur, fiindcă scrisoarea conținea un nou refuz, așa că
se trânti pe spate în fân și încercă să nu se lase pradă panicii.
Încă mai avea timp să plece la Galesburg și să se înregistreze la
Colegiul Knox ca student de anul trei. Ar fi fost mai sigur să se întoarcă
la o rutină în care supraviețuise, în care se descurcase bine. După ce și-
ar fi luat bacalaureatul, viața ar fi putut chiar să devină interesantă,
fiindcă ar fi putut pleca în est să studieze. Poate chiar să se ducă în
Europa.
Dacă nu se întorcea la Knox și nu era admis la facultatea de
medicină, ce se va alege de viața lui?
Dar nu făcu nicio tentativă de a se duce la tatăl său să-l roage să-l
trimită înapoi la colegiu. Zăcu în fân multă vreme și, când se sculă, luă
o lopată și grebla și începu să curețe grajdul, un act care prin el însuși
era un fel de răspuns.

Politica era imposibil de evitat. În noiembrie, tatăl lui Șaman admise

deschis că va vota pentru Douglas, dar a fost anul lui Lincoln, fiindcă
Democrații Sudiști și Nordiști împărțiră voturile între candidații

941
separați și Lincoln câștigă ușor. Faptul că Nick Holden a fost de data
asta scos din funcție a fost doar o măruntă consolare.
— Cel puțin, Kurland va fi un bun congresman pentru noi, spuse
Rob J.
La magazinul general, oamenii se întrebau dacă Nick Holden se va
întoarce acum la Holden’s Crossing și va relua practica avocaturii.
Răspunsul se lăsă așteptat câteva săptămâni, până când Abraham
Lincoln începu să anunțe câteva din numirile pe care avea să le facă
sub noua administrație. Onorabilul congresman Nicholas Holden, eroul
războaielor Sauke și suporter fervent al candidaturii domnului Lincoln
a fost numit însărcinat al Statelor Unite cu Afaceri Indiene. A fost astfel
pus să încheie tratatele cu triburile din Vest și să le furnizeze acestora
rezervații potrivite în schimbul unei comportări pașnice și a renunțării
la orice alte pământuri și teritorii indiene.
Rob J. a fost arțăgos și deprimat săptămâni întregi.

Era un moment nefericit și plin de tensiune pentru Șaman personal

și un moment nefericit și plin de tensiune și pentru națiune, dar mult
mai târziu Șaman avea să privească iarna aceea cu nostalgie,
amintindu-și-o ca pe un peisaj rustic prețios sculptat de mâini
răbdătoare și pricepute și apoi înghețat într-un cristal: casa, grajdul,
râul înghețat, câmpul înzăpezit. Oile, caii și vacile de lapte. Fiecare
persoană în parte. Cu toții în siguranță și împreună la locul lor.
Dar cristalul fusese împins de pe masă și deja cădea.
La câteva zile de la alegerea Președintelui, care candidase sub
promisiunea că nu ar trebui să stăpânească sclavi, Statele Sudiste
începură să se agite pentru secesiune. Carolina de Sud se înfierbântă
prima, iar forțele Armatei Statelor Unite, care ocupaseră două forturi
în portul Charleston, se mutară în cel mai mare din cele două, Fort
Sumter. Dintr-o dată se treziră sub sechestru. Într-o succesiune rapidă,
milițiile statale din Georgia, Alabama, Florida, Louisiana și Mississippi
sechestrară instalațiile Statelor Unite de la forțele federale reduse ca
număr pe timp de pace, uneori după lupte adevărate.

Dragă Ma și Pa,
Plec cu Mal Howard să mă alătur Sudiștilor. Nu știm exact în ce
stat ne vom înrola. Lui Mal i-ar plăcea să ne ducem în Tennessee,

942
 ca să fie cu rudele lui. Pentru mine nu prea contează, doar dacă n-
am putea merge în Virginia să le salut pe rudele noastre.
Domnul Howard spune că e important pentru Sud să strângă o
armată serioasă, ca să-i arate lui Lincoln că nu mai e de glumit.
Zice că n-o să fie război, doar o ceartă în familie. Așa că o să mă
întorc la timp pentru mieii de primăvară.
Între timp, Pa, poate o să-mi dați un cal și o pușcă ale mele!
Fiul vostru iubitor,
Alexander Bledsoe Cole

Șaman găsi o altă notă în camera lui, mâzgălită pe o bucată

mototolită de hârtie maro de împachetat și pusă pe perna lui sub
perechea cuțitului de buzunar pe care tatăl său i-l dăruise.

Frățioare,
Ai grijă de ăsta pentru mine. N-aș vrea să-l pierd.
Ne vedem curând.
Bigger

Rob J. se duse imediat la Julian Howard, care admise cu trufie, dar

ușor stânjenit, că îi dusese pe băieți la Rock Island cu căruța în seara
precedentă, imediat după ce terminaseră treburile.
— Nu-i nevoie să te agiți așa, pentru numele Domnului! Sunt
ditamai bărbații și e doar o mică aventură.
Rob J. îl întrebă în ce port îi lăsase. Howard îl văzu pe Rob J. Cole
stând aproape de el cu statura lui uriașă și simți răceala și amenințarea
în vocea ascuțită a doctorului, așa că bâlbâi că îi lăsase aproape de
cheiul Three-Star Treight Transport.
Rob J. călări drept acolo, luând în considerare că exista o șansă
minimă să-l aducă acasă. Dacă ar fi fost temperaturile scăzute din alte
ierni, poate ar fi avut mai mult noroc, dar râul nu era înghețat și
traficul era încărcat.
Managerul companiei îl privi uimit când întrebă dacă nu observase
doi tineri căutând de lucru pe unul dintre șlepuri sau pe plutele ce
coborau pe râu.

943
 — Domnule, am descărcat și încărcat șaptezeci și două de
ambarcațiuni pe cheiul ăsta numai ieri și ăsta e sezonul sărac și
suntem numai una dintre multele companii de transport pe
Mississippi. Și multe bărci angajează tineri fugiți sau plecați de acasă
de cine știe unde, așa că nici nu-i mai bag în seamă, spuse el, nu fără
blândețe.
Șaman se gândi că Statele Sudiste săreau ca floricelele de porumb
într-o tigaie încinsă. Mama lui, cu ochii roșii, își petrecea timpul
rugându-se, iar tatăl său pleca la consultații fără să zâmbească. În Rock
Island, unul dintre magazinele de grăunțe, mută cât putu din stoc în
camera din spate și închirie jumătate din spațiu unei unități de
recrutare a armatei. Șaman trecu și el pe acolo o dată, gândindu-se că,
dacă totul avea să se năruie în viața lui, ar putea să se înroleze ca
brancardier, fiindcă era mare și puternic. Dar caporalul care îi
înregistra pe recruți ridică din sprâncene amuzat auzind că Șaman e
surd și îi spuse să se ducă acasă.
Simți că, de vreme ce o parte atât de mare din lume se ducea
dracului, n-avea dreptul să fie îngrijorat de confuzia din propria lui
viață. În a doua marți a lui ianuarie, tatăl său aduse acasă o scrisoare,
apoi încă una vineri. Tatăl său îl surprinse, fiindcă știa că îi
recomandase nouă școli și ținuse socoteala scrisorilor primite.
— Asta e ultima, nu-i așa? îl întrebă pe Șaman după cină în seara
aceea.
— Da. De la Missouri Medical College. Un refuz, spuse Șaman și tatăl
său dădu din cap fără să fie surprins. Dar asta e scrisoarea care a venit
marți, mai spuse Șaman și o scoase din buzunar, despăturind-o. Era de
la decanul Lester Nash Berwyn, MD, de la Cincinnati Polyclinic Medical
School. Îl accepta ca student cu condiția să încheie cu succes primul
trimestru de studii ca perioadă de probă. Școala, afiliată Spitalului
Southwestern Ohio din Cincinnati, oferea un program de doi ani de
studii, conducând la diploma de doctor în medicină, cu anul de studii
împărțit în patru termene. Următorul termen începea pe 24 ianuarie.
Șaman ar fi trebuit să simtă bucuria victoriei dar știa că tatăl său
vedea cuvintele „cu condiția” și „perioada de probă” și se pregăti să
argumenteze. Cu Alex plecat, era nevoie de el la fermă, dar era hotărât
să scape, să-și urmeze șansa. Din multe motive, unele egoiste, era
supărat că tatăl său permisese fuga lui Alex. Când se gândea la asta, era

944
supărat pe tatăl său fiindcă era așa de al naibii de sigur că nu există
Dumnezeu și pentru că nu-și dădea seama că cei mai mulți oameni pur
și simplu nu erau destul de puternici ca să fie pacifiști.
Dar când Rob J. ridică ochii de pe scrisoare, Șaman îi văzu ochii și
gura. Realiză că dr. Rob J. Cole nu era invulnerabil și aceasta îl săgetă
ca un pumnal.
— Alex n-o să fie rănit. N-o să pățească nimic! strigă Șaman, dar știa
că nu era declarația onestă a unei persoane responsabile, a unui
bărbat. În ciuda existenței camerei cu păpușa cu fund de fildeș și a
sosirii scrisorii din Cincinnati, înțelese că era doar promisiunea fără
valoare a unui băiețel disperat.

945
 V

O CEARTĂ ÎN FAMILIE

24 ianuarie 1861

946
 45

La Policlinică

Cincinnati se întindea mai mult decât se așteptase Șaman, cu străzi

colcăind de trafic și râul Ohio neînghețat și încărcat de bărci. Fumul
înfricoșător al fabricilor se ridica din coșuri înalte. Peste tot erau
oameni; își putea imagina zgomotul lor.
Un tramvai cu cai îl luase de la gara de pe malul râului, drept către
ținutul promis al Străzii Nouă. Spitalul Southwestern Ohio era alcătuit
dintr-o pereche de clădiri de cărămidă roșie, fiecare înaltă de trei etaje,
și un izolator de două etaje cu schelet de lemn. Vizavi, într-o altă
clădire de cărămidă roșie, acoperită cu o cupolă de sticlă, se găsea
Școala medicală Cincinnati Polyclinic. În clădirea scolii, Șaman văzu
clase mititele și săli de conferințe, întrebă un student de biroul
decanului și a fost îndrumat în sus, pe scara de stejar spre etajul al
doilea. Dr. Berwyn era un bărbat inimos, de vârstă mijlocie, cu mustăți
albe și cu un cap chelios, ce strălucea în lumina blândă a ferestrelor
înalte, prăfuite.
— A, deci tu ești Cole.
Îi făcu semn lui Șaman să se așeze. Apoi îi ținu o scurtă predică
despre istoria școlii medicale, responsabilitățile unui doctor bun și
necesitatea de a-ți forma obiceiul unui studiu riguros. Șaman știu
instinctiv că primirea era o piesă-standard, recitată fiecărui student
nou, dar de data asta a fost un final doar pentru el.
— Nu trebuie să-ți permiți să te lași intimidat de condiția ta, îi spuse
cu grijă dr. Berwyn. Într-un anume sens, orice student de aici trece
printr-o perioadă de probă și trebuie să se dovedească un candidat de
nădejde.
Într-un anume sens. Șaman ar fi putut să pună pariu că nu fiecare
student fusese informat de statutul lui condiționat printr-o scrisoare.
Dr. Berwyn îl îndrumă spre dormitorul comun, care se dovedi a fi o
clădire cu trei etaje și schelet de lemn care se ascundea în spatele școlii
medicale. O listă a dormitoarelor agățată pe peretele din hol îl informa

947
că studentul Cole, Robert J. Era repartizat în camera Doi-B, împreună
cu studenții Paul P. Cooke, Ruel Torrington și William Henried.
Doi-B era o cameră mică, ocupată în întregime de două paturi duble,
două birouri și o masă cu patru scaune, dintre care unul era ocupat de
un tânăr dolofan, care se opri din scrisul într-un caiet când intră
Șaman.
— Salut! Eu sunt P. P. Cooke, din Xenia. Bill Henried s-a dus să-și ia
cărțile. Așa că tu trebuie să fii sau Torrington din Kentucky, sau tipul
surd.
Șaman râse, dintr-o dată relaxat.
— Sunt tipul surd, spuse. Te deranjează dacă-ți spun Paul?

În seara aceea se priviră unii pe alții, trăgând concluzii. Cooke era

fiul unui vânzător de cereale – prosper, judecând după hainele și
lucrurile sale. Șaman văzu că era obișnuit să facă pe prostul, poate din
cauza proporțiilor sale, dar în ochii lui căprui, cărora nu le scăpa nimic,
era o inteligență vicleană. Billy Henried era slab și tăcut. Le spuse că a
crescut la o fermă din Columbus și că fusese la un seminar timp de doi
ani înainte de a decide că nu era potrivit pentru cariera preoțească.
Ruel Torrington, care nu sosi decât după cină, a fost o surpriză. Era de
două ori mai în vârstă decât colegii lui de cameră și deja un medic
veteran. Învățăcel în tinerețe al unui doctor, hotărâse să urmeze școala
medicală pentru a-și legaliza titlul de Doctor.
Ceilalți trei studenți din Doi-B au fost înveseliți de trecutul lui,
convinși că era un avantaj să studiezi alături de un medic cu
experiență, dar Torrington a fost de la început într-o dispoziție
proastă, care nu se schimbă pe tot cursul șederii lor acolo. Singurul pat
neocupat în momentul venirii lui era cel de sus, de lângă perete, lucru
care nu-i prea conveni. Lăsă să se înțeleagă clar că îl disprețuia pe
Cooke fiindcă era gras, pe Șaman fiindcă era surd și pe Henried fiindcă
era catolic. Animozitatea lui îi uni pe ceilalți într-o alianță încă de la
început și ei nu-și mai pierdură timpul cu el.
Cooke era acolo de mai multe zile și adunase informații pe care le
împărtăși celorlalți. Școala avea o facultate cu reputație în general
foarte bună, dar două dintre stelele ei străluceau mai puternic ca
celelalte. Unul era profesorul de chirurgie, dr. Berwyn, care era și

948
decan. Celălalt era dr. Barnett S.A. Megowan, patologul care ținea
înspăimântătorul curs cunoscut ca AF – anatomie și fiziologie.
— Pe la spate i se spune Barney, le dezvălui Cooke. Se zice că pică
mai mulți studenți decât tot restul facultății la un loc.

Dimineața următoare, Șaman merse la o bancă de economii și

depuse majoritatea banilor pe care îi adusese cu el. El și tatăl său
planificaseră cu grijă toate cheltuielile. Taxa era de șaizeci de dolari pe
an, cincizeci plătiți în avans. Adăugaseră bani pentru cameră și masă,
cărți, transport și alte cheltuieli. Rob J. fusese bucuros să plătească tot
ce era necesar, dar Șaman susținuse încăpățânat că, de vreme ce
educația medicală era propriul său plan, o va plăti singur. La sfârșit,
căzuseră de acord că va semna o notă către tatăl său, prin care
promitea să-i înapoieze până la ultimul dolar după absolvire.
După ce părăsi banca, următoarea grijă a fost să caute casieria școlii
și să-și plătească taxa. Nu se simți prea încurajat când contabilul îi
explică pedant că, dacă Șaman va fi refuzat de la studii pentru motive
de sănătate, banii de taxă îi vor fi înapoiați doar parțial.
Primul curs la care asistă ca student la medicină a fost o prelegere
de o oră despre bolile femeilor. Șaman învățase de la colegiu că era
esențial să ajungă la fiecare curs cât mai devreme posibil, ca să se
poată așeza suficient de aproape pentru a citi buzele celui ce vorbea.
Așa că își făcu apariția destul de devreme pentru a prinde un loc în
rândul din față, ceea ce a fost un noroc, fiindcă profesorul Harold Heigs
vorbea repede. Șaman învățase să-și ia notițe în timp ce privea buzele
vorbitorului în loc să se uite la foaia de hârtie. Scrise cu grijă, știind că
Rob J. va dori să-i citească notițele ca să se pună la curent cu ce mai era
nou în știința medicală.
Ora următoare, de chimie, îi dovedi că avea suficientă experiență de
laborator pentru școala medicală; asta îl înveseli și îi stimulă apetitul
atât pentru mâncare, cât și pentru muncă. Se duse în sala de mese a
spitalului pentru un prânz sărăcăcios, cu pesmeți și supă de carne, nu
prea grozave. Apoi se grăbi către Magazinul de cărți Cruiks-hand’s,
care deservea școala medicală, unde închirie un microscop și își
cumpără cărți după o listă obligatorie: Terapie generală și Materia
Medica de Dunglison, Fiziologie umană de Megowan, Planșe anatomice

949
de Quain, Chirurgie operatorie de Berwyn, Chimia lui Fowne și două
cărți de Meigs, Femeia, bolile și tratamentul lor și Bolile copiilor.
În timp ce vânzătorul în vârstă îi făcea socoteala, Șaman ridică
privirea și îl văzu pe dr. Berwyn discutând cu un omuleț scund,
strălucitor, a cărui barbă îngrijită era ușor căruntă, ca și părul ca o
coamă. Era tot atât de păros pe cât era Berwyn de chel. Erau evident
profund adânciți într-o dispută, deși vorbeau pe ton scăzut, cu toate că
nimeni dintre cei din jur nu le dădea atenție. Dr. Berwyn era pe
jumătate întors cu spatele la Șaman, dar celălalt era chiar în față, iar
Șaman îi citi pe buze mai mult din reflex decât din intenția de a trage
cu urechea.
— … știu că țara asta se îndreaptă spre război. Sunt perfect
conștient, domnule, că această clasă nouă are numai patruzeci și doi de
studenți în loc de cifra obișnuită de șaizeci, și știu foarte bine că unii
dintre ei vor fugi la război când studiul medicinei o să devină prea dur.
Mai ales în asemenea vremuri trebuie să ne ferim să ne coborâm
standardele. Harold Meign mi-a spus că ați acceptat câțiva studenți pe
care cu un an în urmă i-ați fi respins. Am aflat chiar că prime ei e și un
surdomut…
Din fericire, în punctul acesta, vânzătorul atinse brațul lui Șaman și
îi arătă bonul de plată.
— Cine e domnul care vorbește cu dr. Berwyn? întrebă Șaman,
mutul recăpătându-și vocea.
— Acela e dr. Megowan, domnule, răspunse vânzătorul și Șaman
dădu din cap, își adună cărțile și își luă tălpășița.

Doar câteva ore mai târziu, profesorul Barnett Alan Megowan stătea
la catedră în laboratorul de disecții al școlii de medicină și transcria
notițe pe fișe permanente. Toate fișele se refereau la morți, fiindcă dr.
Megowan avea doar prea rar de-a face cu pacienți vii. Pentru că unii
oameni privesc moartea ca pe un eveniment nu din cale-afară de
fericit, el se obișnuise să fie numit în locuri de muncă departe de ochiul
public. În spital, unde dr. Megowan era patolog-șef, sala de disecții era
la subsolul clădirii principale. Deși era avantajos de aproape de tunelul
din cărămidă roșie care lega pe sub stradă spitalul de clădirea școlii,
era un loc sordid, remarcabil prin mulțimea țevilor care se încrucișau
pe tavanul scund.

950
 Laboratorul de anatomie al școlii de medicină era la al doilea etaj al
clădirii. Se putea ajunge acolo atât din coridorul principal, cât și pe o
scară proprie, separată. O fereastră înaltă, fără perdea, lăsa lumina
slabă a iernii să intre în camera lungă și îngustă. La un capăt al podelei
ceruite, cu fața la catedra profesorului, era un mic amfiteatru cu
rândurile de scaune prea apropiate ca să te poți concentra. La celălalt
capăt era un șir triplu de mese de disecție pentru studenți. În mijlocul
camerei era un recipient mare de metal plin cu piese anatomice
umane, iar lângă el, o masă cu teancuri și mormane de instrumente de
disecție. Corpul unei femei tinere, acoperit în întregime de un cearșaf
alb curat, zăcea pe o brancardă plasată într-un loc unde să nu
împiedice accesul. Raportul privind acest cadavru era cel pe care
tocmai îl întocmea profesorul.
Cu douăzeci de minute înainte de începerea orei, un student singur
intră în laborator. Profesorul Megowan nu ridică privirea și nu-l salută
pe tânărul solid, își înmuie adânc penița în călimară și continuă să scrie
în timp ce studentul se duse direct la locul din mijloc al primului rând
și îl ocupă cu caietul. Nu se așeză, ci făcu un tur al laboratorului,
inspectând totul cu atenție.
Oprindu-se în fața recipientului de metal, spre urnirea dr. Megowan,
luă bățul de lemn prevăzut la un capăt cu un cârlig de fier și începu să
pescuiască printre bucățile de cadavre din soluția salină, ca un puști
care se joacă pe malul iazului. În cei nouăsprezece ani de când dr.
Megowan preda prima lecție de anatomie, nimeni nu se purtase în felul
acesta. Noii studenți veneau pentru prima oară la lecția de anatomie
plini de demnitate scorțoasă. De obicei se mișcau încet, adesea cu
groază.
— Hei, tu! Oprește-te imediat! Pune cârligul jos, ordonă McGowan.
Tânărul nu dădu vreun semn că ar fi auzit, chiar când profesorul
bătu tare din palme, iar Megowan realiză brusc cu cine avea de-a face.
Porni să se ridice, dar apoi se lăsă înapoi pe scaun, curios să vadă ce se
întâmplă.
Tânărul plimbă cârligul selectiv printre piesele din vas. Multe dintre
ele erau vechi și fuseseră ciopârțite de alte clase de studenți. Starea lor
generală de mutilare și descompunere era elementul-cheie al șocului
primei ore de anatomie. Megowan văzu cum tânărul aducea la
suprafață o mână, apoi un picior zdrobit. Apoi găsi o mână și un

951
antebraț, care evident erau într-o stare mai bună decât majoritatea
celorlalte piese anatomice. Megowan văzu cum folosea cârligul ca să
aducă specimenul dorit în colțul din dreapta sus al vasului și să-l
acopere cu alte piese, descompuse. Îl ascundea!
Imediat după aceea tânărul puse bățul cu cârlig la loc și se mută în
fața mesei, unde începu să încerce lama bisturielor. Când găsi unul pe
placul său, îl puse deasupra celorlalte de pe masă, apoi se întoarse în
amfiteatru și se așeză la locul său.
Dr. Megowan se hotărî să nu-l bage în seamă și continuă să lucreze
la fișe în următoarele zece minute. În cele din urmă începură să apară
și ceilalți studenți. Se așezară de cum intrară. Mulți dintre ei erau deja
palizi, fiindcă în aer pluteau mirosuri care le alimentau fanteziile și
temerile.
Când se făcu ora exactă, dr. Megowan puse tocul jos și se mută în
fața catedrei.
— Domnilor, spuse el.
Când se făcu liniște, se prezentă.
— În acest curs vom studia morții ca să învățăm despre vii și cum
să-i ajutăm. Primele astfel de studii au fost făcute de egiptenii antici,
care disecau trupurile celor pe care-i ucideau drept jertfe umane.
Grecii antici sunt adevărații părinți ai investigației fiziologice. În
Alexandria a fost o mare școală de medicină, iar Herofil din Calcedon a
studiat organele și viscerele umane. El a denumit calamus scriptorius
și duodenul.
Dr. Megowan era conștient că ochii tânărului de pe locul din mijloc
al primului rând nu-i părăseau deloc buzele. Se agățau practic de
fiecare cuvânt al său. Cu eleganță, trecu în revistă dispariția studiului
anatomic în perioada plină de superstiții a Evului Mediu și renașterea
sa, după 1300 d. Hr.
Ultima parte a cursului său se referi la faptul că, după ce spiritul viu
a pierit, cercetătorul trebuie să trateze corpul fără frică, dar cu
deferență.
— Când eram student în Scoția, profesorul meu obișnuia să spună
că trupul după moarte e ca o casă al cărei proprietar s-a mutat. Spunea
că trupul trebuie tratat cu grijă și demnitate, din respect pentru
sufletul care a locuit acolo, spuse dr. Megowan și a fost iritat să
observe că tânărul din primul rând zâmbea.

952
 Le spuse să-și ia fiecare un specimen din recipient și un bisturiu și
să-și disece fiecare piesa, desenând apoi ce vedeau, urmând să predea
desenele înainte de plecare, întotdeauna la o prima oră, acesta era un
moment de ezitare, o șovăială de a începe. În timpul clipei de răgaz,
tânărul care venise devreme a fost din nou primul, fiindcă se ridică
imediat și se duse la vas să ia piesa pe care o pusese deoparte și
scalpelul ascuțit. În timp ce ceilalți începură să se agite în jurul
recipientului, el se așezase deja la masa de disecție cu lumina cea mai
bună.
Dr. Megowan era mai mult decât conștient de tensiunile primei ore
de anatomie. Era obișnuit cu duhoarea dulceagă ce se ridica din vasul
de metal, dar știa care era efectul ei asupra începătorului. Le dăduse
unora dintre studenți o sarcină nedreaptă, pentru că multe dintre
specimene erau într-o stare așa de proastă, încât avea să fie imposibil
să le disece ca lumea și să le deseneze corect și ținea seama de asta.
Exercițiul era un mod de disciplinare, prima sângerare a mlădițelor
tinere. Era o provocare a capacității lor de a se confrunta cu ceva
neplăcut și potrivnic și un mesaj dur, dar necesar, care să le arate că
practica medicinei însemna mai mult decât primirea plăților și un loc
respectabil în comunitate.
În câteva minute, mai mulți studenți părăsiră încăperea, unul dintre
ei – un tânăr care plecă în mare grabă. Spre satisfacția doctorului
Megowan, în cele din urmă se întoarseră absolut toți. Aproape o oră se
plimbă printre mesele de disecție, verificând munca fiecăruia. Clasa
includea mai mulți bărbați maturi, care practicaseră medicina ca
învățăcei. Dr. Megowan știa din experiență că unii dintre ei vor fi fost
doctori excelenți, dar îl privi pe unul dintre ei, un bărbat pe nume Ruel
Torrington, măcelărind un umăr și oftă, gândindu-se la groaznicele
intervenții chirurgicale pe care acest om trebuie să le fi lăsat în urma
lui.
Se opri un moment mai lung la ultima masă, unde un tânăr gras, cu
fața transpirată, se lupta cu un cap din care rămăsese aproape numai
craniul.
Vizavi de tânărul gras, băiatul surd muncea. Se vedea că are
experiență și folosise bisturiul cum se cuvine ca să deschidă brațul în
straturi. Faptul că știuse să facă asta revela cunoștințe prealabile de
anatomie care îl surprinseseră și impresionaseră plăcut pe Megowan,

953
care observă că articulațiile, mușchii, nervii și vasele de sânge erau
desenate corect pe hârtie și etichetate. În timp ce se uita, tânărul își
scrise numele pe desen și i-l întinse. Cole, Robert J.
— Da. A! Cole, pe viitor să scrii puțin mai mare.
— Da, domnule, răspunse distinct Cole. Mai e ceva?
— Nu. Poți să pui specimenul tău la loc în vas și să cureți masa. Apoi
ești liber.
Aceste cuvinte aduseră alte vreo zece desene către dr. Megowan,
dar fiecare student a fost returnat la locul său cu o sugestie privind
revizia desenului sau îmbunătățirea disecției.
În timp ce discuta cu studenții, îl văzu pe Cole cum își punea piesa la
loc în lichid. Apoi îl văzu cum spălă și șterse bisturiul înainte de a-l
pune la loc pe masă. Observă cum Cole duse apă la masa de disecție și
curăță bine partea pe care lucrase, apoi luă săpun cafeniu și se spălă
bine pe mâini și pe brațe înainte să-și lase mânecile în jos.
Cole se opri la tânărul bucălat în drum spre ieșire și examină
desenul acestuia. Dr. Megowan îl văzu aplecându-se și șoptind. O parte
din disperare părăsi fața băiatului și acesta dădu din cap în timp ce
Cole îl bătea pe umăr. Apoi grăsanul se întoarse la treabă și băiatul
surd părăsi clasa.

954
 46

Zgomotele inimii

Școala de medicină era ca un pământ străin, izolat, de unde Șaman

auzea din când în când zvonuri înfricoșătoare despre războiul iminent
din Statele Unite. Află de Convenția pentru Pace din Washington D.C.,
la care participaseră o sută treizeci și unu de delegați din douăzeci și
unu de state. Dar în dimineața în care Convenția pentru Pace se
deschise în capitală, Congresul Provizoriu al Statelor Confederate ale
Americii se întruni în Montgomery, Alabama.
Câteva zile mai târziu, Confederația votă separarea de Statele Unite
și toată lumea deveni dureros de conștientă că nu va fi pace.
Totuși, Șaman nu putu acorda problemelor naționale decât o atenție
sporadică.
El ducea propriul său război pentru supraviețuire. Din fericire, era
un bun student. Stătea noaptea în fața cărților până nu mai putea
vedea și în majoritatea dimineților reușea să învețe mai multe ore
înainte de micul dejun. Cursurile se țineau de lunea până sâmbăta, de
la zece la unu și de la două la cinci.
Adesea un curs era ținut înainte sau în timpul uneia din cele șase
clinici care dădeau școlii renumele: marți după-masă, bolile toracelui;
joi seara, afecțiunile femeilor; sâmbătă dimineața, clinica de chirurgie;
și sâmbătă după-masă, clinica de medicină generală. Duminica după-
masă, studenții îi urmăreau pe doctorii practicieni prin saloane.
În cea de-a șasea sâmbătă a lui Șaman la Policlinică, doctorul Meigs
ținu o conferință despre stetoscop. Meigs studiase în Franța cu doctori
care fuseseră instruiți de inventatorul instrumentului. El le spuse
studenților că într-o zi din 1816 un medic pe nume Rene Lennes,
ezitând să pună urechea pe pieptul bine dezvoltat al unei paciente
stânjenite, făcuse un sul din niște hârtii și legase tubul rezultat cu o ață.
Când Lennes plasase un capăt al tubului pe pieptul pacientei și
ascultase la celălalt, fusese surprins să observe că, în loc să audă mai
prost, metoda amplifica zgomotele din torace.
955
 Meigs mai spuse că, până de curând, stetoscoapele fuseseră simple
tuburi de lemn la care doctorii ascultau cu o singură ureche. El deținea
o versiune mai modernă a instrumentului, cu tubul din mătase
împletită și două piese din fildeș care se potriveau în urechi. În timpul
practicii medicale care urmă conferinței, Dr. Meigs folosi un stetoscop
de abanos cu două capete, astfel încât studentul și profesorul să poată
asculta în același timp un pacient. Fiecărui student i se oferi
posibilitatea să asculte, dar când veni rândul lui Șaman, acesta îi spuse
profesorului că n-avea rost în cazul lui.
— N-aș auzi nimic.
Dr. Meigs își mușcă buzele.
— Trebuie măcar să încerci.
Îi arătă cu grijă lui Șaman cum să țină instrumentul la urechi. Dar
Șaman clătină doar din cap.
— Îmi pare rău, spuse profesorul Meigs.

Urma să fie un examen de medicină clinică. Fiecare student trebuia

să examineze un pacient, folosind stetoscopul și să raporteze ce a
auzit. Era clar pentru Șaman că va pica la acest examen.
Într-o dimineață rece se înfășură în haină și mănuși, își puse un
fular în jurul gâtului și porni departe de școală. Un băiat vindea într-un
colț ziare care relatau instalarea lui Lincoln. Șaman trecu spre malul
râului și apoi o luă pe chei, adâncit în gânduri.
Când se întoarse, se duse la spital și se plimbă prin saloane, studiind
infirmierii și surorile. Cei mai mulți erau bărbați și mulți erau bețivani
care preferau să muncească în spital fiindcă pretențiile erau mici. Îi
observă pe cei care păreau treji și inteligenți și în final hotărî că un tip,
pe nume Jim Halleck, ar servi scopului său. Așteptă până ce omul de
serviciu cără înăuntru un braț de lemne și îl aruncă pe podea lângă
sobă, apoi se apropie de el.
— Vreau să vă fac o propunere, domnule Halleck.

În după-amiaza examenului, atât dr. Megowan cât și dr. Berwyn

apărură la clinica medicală, amplificând nervozitatea lui Șaman. Dr.
Meigs strigă catalogul în ordine alfabetică. Șaman era al treilea, după
Allard și Bronson. Israel Allard se descurcă ușor; pacientul său era o
femeie tânără cu spatele drept, ale cărei zgomote cardiace erau

956
puternice, regulate și necomplicate. Clarck Bronson a fost rugat să
examineze un bărbat astmatic, trecut de vârsta tinereții. Descrise cu
stângăcie ralurile din toracele acestuia. Meigs trebui să-i pună mai
multe întrebări ajutătoare ca să obțină informațiile pe care le dorea,
dar a fost în mod clar satisfăcut la sfârșit.
— Domnule Cole?
Era evident că se aștepta ca Șaman să refuze să participe. Dar
Șaman veni în față și acceptă stetoscopul, de lemn monaural. Când se
uită înspre locul unde stătea Jim Halleck, infirmierul se ridică și se
apropie. Pacientul era un băiat de șaisprezece ani, bine clădit, care își
tăiase mâna lucrând la tâmplărie. Halleck puse un capăt al
stetoscopului pe pieptul băiatului și ascultă cu urechea la celălalt.
Șaman luă mâna pacientului și îi palpă pulsul.
— Bătăile inimii sunt normale și regulate. Cu o frecvență de
șaptezeci și opt pe minut, spuse în cele din urmă. Aruncă o privire
întrebătoare spre infirmier, care clătină ușor din cap. Nu sunt raluri,
spuse Șaman.
— Ce e cu… teatrul ăsta? întrebă dr. Meigs. Ce caută Jim Halleck aici?
— Domnul Halleck îmi folosește drept urechi, domnule, răspunse
Șaman și nu a fost prea fericit să observe rânjetele largi de pe fața mai
multor studenți.
Doctorul Meigs nu zâmbi.
— Înțeleg. Drept urechi. Și o să te însori cu domnul Halleck,
domnule Cole? O să-l iei cu dumneata de câte ori vei face o consultație?
Tot restul vieții dumitale?
— Nu, domnule.
— Atunci probabil că vei cere altora să-ți servească drept urechi?
— Probabil, din când în când.
— Și când vei fi medic și vei ajunge la un pacient care are nevoie de
ajutorul dumitale și vei fi singur, numai cu pacientul?
— Pot să aflu frecvența cardiacă din puls. Șaman palpă cu două
degete artera carotidă pe gâtul pacientului. Și pot să simt dacă pulsul e
normal, sau depresiv, sau slab. Depărtă degetele și puse palma pe
pieptul băiatului. Pot simți numărul de respirații. Și pot vedea pielea,
pot s-o ating să aflu dacă e febrilă sau rece, uscată sau umedă. Pot să
mă uit la ochi. Dacă pacientul e treaz, pot să vorbesc cu el și, conștient
sau nu, pot observa consistența sputei, culoarea urinei și mirosul ei,

957
pot chiar s-o gust dacă trebuie. Uitându-se la fața profesorului, anticipă
obiecția înainte ca dr. Meigs să apuce s-o facă.
— Dar n-o să pot auzi niciodată ralurile pulmonare.
— Nu, n-ai să poți.
— Pentru mine, ralurile nu vor fi avertismente că există o boală.
Când o să văd stadiile timpurii ale respirației șuierătoare, voi ști că
ralurile, dacă le-aș putea auzi, vor fi cu siguranță trepidante. Dacă
pacientul respiră și mai greu, voi ști că are raluri ronflante în piept.
Dacă există astm sau infecție bronșică, voi ști că sunt raluri sibilante.
Dar nu voi fi capabil să confirm această certitudine. Se opri și îl privi
drept în ochi pe dr. Meigs. Nu pot face nimic în ceea ce privește
surditatea mea. Natura mi-a răpit o importantă unealtă diagnostică,
dar mai am și altele. Și într-o urgență voi avea grijă de pacienții mei
folosindu-mi ochii, nasul, gura, degetele și creierul.
Nu era răspunsul politicos pe care dr. Meigs l-ar fi apreciat la un
student de anul întâi, iar fața lui exprima iritarea.
Dr. Megowan veni spre el și se aplecă peste scaunul lui, vorbindu-i
la ureche.
În curând, dr. Meigs se întoarse spre Șaman.
— Mi se sugerează că ar trebui să te credem pe cuvânt și să-ți dăm
un pacient căruia să-i pui diagnosticul fără stetoscop. Sunt gata să fac
asta, dacă ești de acord.
Șaman aprobă din cap, deși i se strânse stomacul.
Profesorul de medicină îi conduse în cel mai apropiat salon, unde se
opri în fața unui pacient a cărui fișă de la capul patului dezvăluia că
este Arthur Herrenshaw.
— Poți să examinezi acest pacient, domnule Cole.
Șaman văzu dintr-o privire că Arthur Herrenshaw avea probleme
serioase.
Dădu deoparte cearșaful și pătura și ridică poalele cămășii. Corpul
pacientului părea extrem de gras, dar când Șaman puse mâna pe
domnul Herrenshaw, simți ca și cum ar fi atins o cocă dospită. De la
gât, unde venele erau destinse și pulsau, până la gleznele fără formă,
țesuturile umflate erau încărcate de fluid. Gâfâia de efortul de a
respira.
— Cum vă simțiți astăzi, domnule Herrenshaw?

958
 Trebui să întrebe încă o dată, tare, înainte ca pacientul să răspundă
cu un clătinat anemic, din cap.
— Câți ani aveți, domnule?
— Eu… cincize… doi. Gâfâi din greu între silabe, ca un om care a
alergat drum lung.
— Vă doare ceva, domnule Herrenshaw?… Domnule? Vă doare
ceva?
— Oo… spuse el, punându-și mâna pe stern. Șaman observă că
părea să încerce să se ridice.
— Vreți să vă ridicați? Îl ajută s-o facă, sprijinindu-l cu perne la
spate. Domnul Herrenshaw transpira abundent și tremura totodată.
Singura sursă de căldură în salon era un burlan gros, negru, care
împărțea în două tavanul în drumul său de la soba cu lemne spre
exterior, așa că Șaman trase pătura peste umerii domnului
Herrenshaw. Își scoase ceasul. Când verifică pulsul pacientului, a fost
ca și cum minutarul și-ar fi încetinit brusc mișcarea. Pulsul era slab și
firav, dar incredibil de rapid, ca pașii disperați ai unui animal mic ce
fuge de atacatorul său. Șaman abia putu să numere atât de repede.
Animalul se opri, păși de câteva ori încet. Apoi reîncepu goana.
Era conștient că în momentul acesta dr. Meigs ar fi folosit
stetoscopul. Își imagina ce sunete tragice, interesante ar fi revelat
acesta, zgomotele unui om înecându-se în propriile fluide.
Apucă amândouă mâinile domnului Herrenshaw într-ale sale și se
îngrijoră și întristă de mesajul lor. Fără să-și dea seama ce făcea, atinse
umărul pacientului înainte de a se întoarce și de a se depărta.
Reveniră în camera clinicii pentru raportul lui Șaman.
— Nu știu care e cauza colectării fluidului în țesuturile lui. Nu am
experiența să înțeleg asta. Dar pulsul pacientului e slab și filiform.
Neregulat. Inima lui e în insuficiență și bate de o sută nouăzeci și două
de ori pe minut când gonește. Privi spre Meigs. În ultimii ani, l-am
ajutat pe tatăl meu să facă autopsia a doi bărbați și o femeie morți cu
insuficiență cardiacă. La fiecare, o mică porțiune din peretele inimii era
moartă. Țesutul părea ars, de parcă ar fi fost atins cu cărbune încins.
— Ce ai face pentru el?
— L-aș ține la căldură. I-aș da soporifice. Va muri în câteva ore, așa
că ar trebui să-i ușurăm durerea. Dintr-o dată știu că a spus prea mult,
dar cuvintele nu mai puteau fi luate înapoi.

959
 Meigs sări ca ars.
— De unde știi că va muri?
— Am simțit, spuse Șaman cu voce slabă.
— Poftim? Vorbește, domnule Cole, ca să te audă toată clasa.
— Am simțit asta, domnule.
— Nu ai destulă experiență ca să știi despre fluidele corpului, dar în
schimb ești capabil să simți moartea iminentă, spuse tăios profesorul.
Privi spre clasă. Lecția de față e clară, domnilor. Cât timp mai există
viață într-un pacient, niciodată – dar niciodată! — nu-l veți condamna
la moarte. Ne luptăm să le redăm o viață înnoită până ce se duc.
Înțelegi asta, domnule Cole?
— Da, domnule, spuse Șaman nefericit.
— Atunci poți să iei loc.
Îl luă pe Jim Halleck la cină într-un saloon de pe chei cu rumeguș pe
podea, unde mâncară rasol de vită cu varză și fiecare bău câte trei
halbe de bere neagră amară. Nu era o cină pentru sărbătorirea unei
victorii. Niciunul din ei nu se simțea prea bine după tot ce se
întâmplase, în afară de faptul că au fost de acord amândoi că Meigs era
o adevărată pacoste, nu avură prea multe să-și spună și, după ce
terminară de mâncat, Șaman îi mulțumi lui Halleck și îl plăti pentru
ajutorul său, lăsându-l să se ducă acasă la nevastă și la cei patru copii
cu câțiva dolari mai puțin sărac decât plecase de dimineață.
Șaman mai rămase și bău în continuare bere. Nu-și mai făcu griji în
legătură cu efectul alcoolului asupra Darului. Nu credea că va mai fi
multă vreme în poziția în care Darul său ar putea avea vreo
importanță.
Se întoarse în dormitor cu prudență, încercând să nu se gândească
decât la faptul că trebuia să pună un picior în fața celuilalt pe măsură
ce înainta și se cățără în patul său complet îmbrăcat de îndată ce
ajunse la el. Dimineața află un alt motiv serios pentru care trebuia să
evite băutura multă, fiindcă simți că durerile de cap îl pedepsesc. Îi luă
mult timp să se spele și să-și schimbe hainele; se îndrepta încet către
un mic dejun întârziat, când un alt student de anul întâi, pe nume
Rogers, intră în fugă în sala de mese a spitalului.
— Dr. Megowan zice să vii imediat la laboratorul lui din spital.
Când ajunse la sala de disecție din subsol, dr. Berwyn era acolo cu
dr. Megowan. Corpul lui Arthur Herrenshaw era întins pe masă.

960
 — Te-am așteptat, spuse iritat dr. Megowan, de parcă Șaman ar fi
întârziat la o întâlnire dinainte stabilită.
— Da, domnule, reuși să îngaime, neștiind ce să spună altceva.
— Vrei să deschizi tu? întrebă Megowan.
Șaman n-o mai făcuse niciodată, dar îl văzuse pe tatăl său făcând-o
de suficiente ori, așa că dr. Megowan îi întinse bisturiul când înclină
din cap. Era conștient de privirile atente ale celor doi medici când
inciză toracele. Dr. Megowan folosi el însuși costotomul și, când el
îndepărtă sternul, patologul se aplecă deasupra inimii, o apucă și o
ridică ușor, pentru ca dr. Berwyn și Șaman să poată vedea zona
rotundă ca o arsură de pe peretele inimii domnului Herrenshaw.
— Ceva ce trebuie să știi, îi spuse doctorul Berwyn lui Șaman, e că
uneori boala survine în interiorul inimii, așa că nu poate fi observată în
peretele inimii.
Șaman dădu din cap în semn că a înțeles. Megowan se întoarse spre
dr. Berwyn și spuse ceva, după care râseră amândoi. Dr. Megowan se
uită spre Șaman. Fața lui era ca pielea încrețită și a fost prima oară
când Șaman o vedea luminată de un surâs.
— I-am spus: „Du-te și adu-mi mai mulți din ăștia surzi”, spuse dr.
McGowan.

961
 47

Zile în Cincinnati

În fiecare zi a acelei primăveri cenușii de mare frământare

națională, o mulțime neliniștită se aduna în fața birourilor ziarului
Commercial din Cincinnati ca să citească noile buletine de război,
scrise cu cretă albă pe o tablă neagră. Președintele Lincoln ordonase
blocada tuturor porturilor confederate de către Departamentul Naval
federal și ceruse bărbaților din toate statele nordice să răspundă la
chemarea drapelului. Peste tot se vorbea de război, se făceau
speculații. Generalul Winfield Scott, generalul-șef al Armatei Unioniste,
era un sudist care sprijinea Statele Unite, dar era un bărbat bătrân și
obosit; un pacient din salonul medical îi împărtăși lui Șaman zvonul că
Lincoln îi ceruse colonelului Robert E. Lee să preia comanda Armatei
Unioniste. Dar câteva zile mai târziu apăru în ziare știrea că Lee
refuzase funcția federală, preferând să lupte de partea Sudului.
Înainte de sfârșitul semestrului la Școala de medicină a Policlinicii,
mai mult de o duzină dintre studenți, cei mai mulți aflați în încurcătură
academică, părăsiră studiile pentru a se alătura unei armate sau alteia.
Printre ei se afla și Ruel Torrington, care lăsă goale două sertare de
birou ce mai păstrau mirosul rufăriei nespălate. Alți studenți vorbeau
să sfârșească semestrul și să se înroleze după aceea. În mai, dr. Berwyn
convocă o adunare a corpului studențesc și le explică tuturor că
facultatea luase în considerare posibilitatea de a închide școala pe
perioada stării de urgență militară, dar după multe dezbateri hotărâse
să continue cursurile. Ceru fiecărui student să nu abandoneze școala.
— În curând, va fi nevoie de doctori mai mult ca niciodată, atât în
armată, cât și pentru îngrijirea civililor.
Dar dr. Berwyn avea vești proaste.
Pentru că facultatea era susținută prin banii încasați ca taxe și
numărul de studenți înscriși scăzuse, taxele urmau să crească simțitor.
Pentru Șaman, asta însemna că trebuia să facă rost de fonduri
suplimentare pe care nu le prevăzuse. Dar dacă nu fusese el împiedicat
962
de surzenie, era hotărât că, în niciun caz, nu avea să fie oprit să devină
doctor de un lucru neînsemnat cum erau banii.

El și Paul Cooke deveniră prieteni. În materie de școală și medicină,

Șaman era sfetnicul și ghidul, în timp ce în alte domenii conducea
Cooke. Paul îl iniție în mesele la restaurant și teatru. Plini de venerație,
se duseră la Pike’s Opera să-l vadă pe Edwin Thomas Booth în „Richard
al III-lea”. Sala operei avea trei rânduri de balcoane, trei sute de locuri
și loc în picioare pentru încă o mie. Nici locurile în rândul opt din față
obținute viclean de Cooke de la casa de bilete nu îi permiseră lui
Șaman înțelegerea completă a subiectului, dar el îl citise în întregime
pe Shakespeare la colegiu și reciti piesa înainte de reprezentație.
Fiind familiarizat cu subiectul și replicile, totul a fost diferit și piesa
îi plăcu enorm.
Într-o altă seară de sâmbătă, Cooke îl duse la un bordel, unde Șaman
urmă o femeie taciturnă în camera ei și primi servicii rapide. Femeia
păstră tot timpul un zâmbet fix pe față și nu spuse aproape nimic.
Șaman nu se simți tentat să se mai întoarcă acolo dar, din când în când,
pentru că era normal și sănătos, dorința sexuală reprezenta o
problemă. Într-o zi, când era rândul lui să conducă o ambulanță a
spitalului, se duse la Compania de lumânări P.L. Trent, care angaja
femei și copii și trată un băiat de treisprezece ani care suferise arsuri
pe picioare de la ceara fierbinte. Duseră băiatul la spital, acompaniați
de o femeie tânără cu pielea de culoarea piersicii și părul negru, care
renunță la propriii bani câștigați cu ora ca să meargă cu pacientul, care
îi era văr. Șaman o revăzu în următoarea seară de joi, în timpul orei
săptămânale de vizită în salonul de caritate. Alte rude mai așteptau să-l
vadă pe băiatul ars, așa că vizita ei a fost scurtă și el avu ocazia să stea
de vorbă cu ea. Numele ei era Hazel Melville. Deși nu-și putea permite,
o invită să ia cina cu el duminica următoare; ea încercă să pară șocată,
dar în loc de asta zâmbi satisfăcută și dădu din cap.
Locuia la o distanță mare de mers pe jos de la spital, la etajul al
treilea al unei clădiri foarte asemănătoare cu dormitorul școlii de
medicină. Mama ei murise. Șaman era foarte conștient de vorbirea lui
guturală și de tatăl ei roșu la față, aprod la Curtea Municipală
Cincinnati, care îl privea cu suspiciune și răceală, fără să poată decide
ce era diferit la prietenul cel nou al lui Hazel.

963
 Dacă ziua ar fi fost mai caldă, ar fi dus-o la o plimbare cu barca pe
râu. Sufla vânt dinspre apă, dar erau bine îmbrăcați și era plăcut să
meargă pe jos. Se uitară la vitrine în lumina slabă a amurgului. Era
foarte drăguță, își spuse el, cu excepția buzelor, care erau subțiri și
severe, cu mici linii de nemulțumire în colțurile gurii. Ea a fost șocată
să afle despre surzenia lui. În timp ce îi explica despre cititul pe buze,
zâmbi nesigură.
Totuși, era plăcut să vorbești cu o femeie care nu era rănită sau
bolnavă. Ea spuse că făcea lumânări de un an; ura munca asta, dar erau
puține locuri de muncă pentru femei. Îi spuse cu regret că mai avea doi
veri mai mari, care plecaseră să muncească pe bani buni la Wells &
Company.
— Wells & Company a primit o comandă de la Miliția Statului
Indiana să toarne zece mii de butoaie de gloanțe pentru muschete. Ce
rău îmi pare că nu angajează și femei!
Luară cina într-un mic restaurant ales cu ajutorul lui Cooke, fiindcă
era și ieftin și bine luminat, așa încât el vedea bine ce spunea ea. Ei
păru să-i placă, deși trimise chiflele înapoi fiindcă nu erau calde,
vorbindu-i chelnerului cu voce ascuțită. Când se întoarseră la
apartamentul ei, tatăl ei nu era acasă. Ea se lăsă cu ușurință sărutată de
Șaman, răspunzând atât de complet, încât a fost o urmare firească
pentru el s-o pipăie prin haine și în cele din urmă să facă dragoste cu
ea pe sofaua incomodă cu ciucuri. Mirosul ei de femeie era estompat de
cel al parafinei în care își înmuia degetele șase zile pe săptămână. În
caz că tatăl ei s-ar fi întors, lăsă lampa aprinsă și nu își scoase hainele,
trăgându-și doar fusta și combinezonul mult în sus peste talie. Șaman o
luă tare și repede și fără nicio plăcere, conștient că pot fi întrerupți
oricând cu furie de aprod, fără a avea mai mult contact uman cu ea
decât avusese cu femeia de la bordel.
Nici nu se mai gândi la ea timp de șapte săptămâni.
Dar într-o după-amiază, împins de o tânjală familiară, merse pe jos
până la Fabrica de lumânări Trent și o căută. Aerul din interiorul
atelierului era fierbinte de la grăsimea încinsă și mirosea greu a
parafină. Hazel Melville se arătă iritată să-l vadă acolo.
— N-am voie să am vizitatori, vrei să mă dea afară?
Dar înainte ca el să iasă, îi spuse în grabă că nu mai era posibil să se
întâlnească de acum încolo cu el, fiindcă în săptămâna în care el o

964
neglijase fusese promisă altui bărbat, unul pe care îl știa demult. Era
bine aranjat, contabil la o companie, îi spuse ea lui Șaman, neîncercând
să-și ascundă satisfacția.

Adevărul era că Șaman era mult mai puțin distras de necesitățile

fizice decât s-ar fi așteptat. Transforma totul – orice dorință și nevoie,
orice speranță și vis de plăcere, energia lui întreagă și imaginația – în
studiul medicinei. Cooke susținea cu invidie neascunsă că Robert J.
Cole fusese făcut pentru a deveni student la medicină, iar Șaman
simțea că era adevărat; toată viața așteptase acel ceva pe care-l găsise
în Cincinnati.
Pe la jumătatea semestrului, începu să apară în laboratorul de
disecție ori de câte ori avea o oră liberă, uneori singur, dar adesea cu
Cooke sau Billy Henried, ca să-i ajute să-și dezvolte tehnica folosirii
instrumentelor sau ca să facă lumină în diverse aspecte din manual sau
din curs. Destul de devreme de la începutul cursului de fiziologie și
anatomie, dr. Megowan începu să-l pună să-i ajute pe studenții care
întâmpinau greutăți. Șaman știa că notele lui la celelalte cursuri erau
excelente și chiar dr. Meigs fusese observat cum îl saluta din cap cu
plăcere de câte ori se întâlneau pe coridor. Oamenii se obișnuiseră cu
faptul că era diferit. Uneori, concentrându-se puternic în timpul unui
curs sau al unei prelegeri, reveni la vechiul lui obicei rău de a scoate
sunete mârâite, fără a-și da seama de asta. Odată, dr. Berwyn se opri în
timpul unui curs și spuse. „Nu mai mârâi, domnule Cole”. La început,
ceilalți studenți chicoteau, dar în curând învățară să-l atingă pe umăr și
să-i comunice din privire să tacă. Nu-l deranja. Era încrezător.
Îi plăcea să se plimbe singur prin saloane. Într-o zi, o pacientă se
plânse că trecuse de patul ei fără să se oprească, deși îl strigase de mai
multe ori. După asta, ca să-și dovedească singur că surditatea sa nu-i
rănea pe pacienți, își lua obiceiul de a se opri scurt la fiecare pat,
ținând mâinile pacientului în ale sale și vorbind puțin, liniștit, fiecărei
persoane.
Spectrul statutului său condiționat rămăsese demult în urmă când,
într-o zi, dr. Megowan îi oferi o slujbă în spital în lunile iulie și august,
când școala de medicină intra în vacanță. Megowan îi spuse franc că el
și dr. Berwyn se certaseră pentru serviciile lui și hotărâseră în cele din
urmă să le împartă.

965
 — Vei petrece vara lucrând pentru amândoi, făcând treaba murdară
în sala de operații dimineața pentru dr. Berwyn și ajutându-mă pe
mine după-amiaza să autopsiez greșelile lui.
Era o ocazie minunată, se gândi Șaman, iar micul salariu avea să-l
ajute să acopere creșterea taxelor.
— Mi-ar plăcea, îi spuse doctorului Megowan. Dar tatăl meu mă
așteaptă acasă să-l ajut la munca la fermă în vara asta. Va trebui să-i
scriu și să-i cer permisiunea de a rămâne aici.
Barney Megowan zâmbi.
— A, ferma, spuse el, dând din mână a lehamite. Tatăl tău e medic
de țară în Illinois, mi se pare? Am tot vrut să te întreb. A fost un bărbat
cu mai mulți ani înaintea mea la University College Hospital din
Edinburgh. Același nume ca tine.
— Da. Era tatăl meu. Spune anecdote identice cu cele pe care ni le-
ați spus la prima oră de anatomie, despre cum descrie Sir William
Fergusson cadavrul ca fiind o casă al cărei proprietar s-a mutat.
— Îmi amintesc că ai zâmbit când am povestit asta. Și acum înțeleg
de ce. Megowan îl privi gânditor, cu ochii îngustați. Știi de ce… ăă… a
plecat tatăl tău din Scoția?
Șaman văzu că Megowan încerca să fie discret.
— Da. Mi-a spus. A intrat într-o încurcătură politică. Aproape că a
fost deportat în Australia.
— Îmi amintesc. Megowan clătină din cap. Ne era prezentat ca un
avertisment. Toți știau despre el la University College Hospital. Era
protejatul lui Sir William Fergusson, cu un viitor nelimitat. Și acum e
doctor de țară. Ce păcat!
— Nu e nevoie de milă, se luptă Șaman cu supărarea și sfârși prin a
zâmbi. Tatăl meu e un om mare, spuse el și recunoscu, spre propria-i
surprindere, că era adevărat. Începu să-i spună lui Barney Megowan
despre Rob J., despre cum lucrase cu Oliver Wendell Holmes la Boston,
despre călătoria lui de-a latul țării prin tabere de tăietori de lemne și
ca doctor al companiei feroviare. Descrise o zi când tatăl său trebuise
să traverseze înot cu calul două râuri și un pârâu ca să ajungă la un
bordei de pământ unde ajutase o femeie să nască gemeni. Descrise
bucătăriile din prerie în care operase tatăl său și vorbi despre
numeroasele ocazii în care Rob J. Cole trebuise să opereze pe o masă
scoasă afară, dintr-o casă murdară, în lumina soarelui. Mai vorbi

966
despre cum fusese tatăl lui răpit de bandiți, care îl amenințaseră cu
arma și îl puseseră să scoată un glonț dintr-un bărbat împușcat.
Povesti despre cum se întorsese tatăl său acasă într-o noapte în care
erau treizeci de grade sub zero și își salvase viața alergând în spatele
lui Boss și ținându-se de coada calului, ca să-și forțeze sângele să
circule.
Barney Megowan zâmbi.
— Ai dreptate, spuse el, tatăl tău e un om mare. Și mai e și un tată
norocos.
— Mulțumesc, domnule. Șaman începuse să se depărteze, când se
întoarse brusc. Doctore Megowan, într-una din autopsiile tatălui meu,
o femeie a fost ucisă de unsprezece răni prin înjunghiere în piept, de
aproximativ 0.95 centimetri în diametru. Făcute cu un instrument
ascuțit, de formă triunghiulară, cu toate trei muchiile tăioase. Aveți
idee ce instrument ar putea provoca o asemenea rană?
Patologul se gândi, interesat.
— Poate a fost un instrument medical. Există un bisturiu Beer, un
scalpel cu trei fețe, folosit pentru a opera cataracta și pentru defecte
ale corneei. Dar rănile pe care le descrii sunt prea mari ca să fie făcute
cu un cuțit Beer. Poate au fost provocate de un alt fel de bisturiu.
Marginile leziunii aveau lărgime uniformă?
— Nu. Instrumentul, ce-o fi fost, se ascuțea spre vârf.
— Nu cunosc un astfel de bisturiu. Probabil că rănile n-au fost
făcute de un instrument medical.
Șaman ezită.
— Ar fi putut fi provocate de vreun instrument folosit în mod
obișnuit de femei?
— Andrele sau ceva de felul ăsta? E posibil, desigur, dar nu mă pot
gândi la vreun obiect din gospodărie care să facă o astfel de rană.
Megowan zâmbi. Lasă-mă să mă gândesc un timp și o să mai discutăm.
Când îi scrii tatălui tău, spuse el, trimite-i cele mai bune urări de la
cineva care a ajuns la William Fergusson cu puțini ani în urma lui.
Șaman promise că așa o să facă.
Răspunsul tatălui său nu ajunsese în Cincinnati decât cu opt zile
înainte de sfârșitul semestrului, dar sosi la timp ca să-i permită lui
Șaman să accepte slujba de vară la spital.

967
 Tatăl său nu-și amintea de dr. Megowan deloc, dar își exprimă
mulțumirea că Șaman studia patologie cu un alt scoțian care învățase
arta și știința disecției de la William Fergusson. Îl rugă pe fiul lui să
comunice respectul său profesorului, împreună cu permisiunea sa ca
Șaman să lucreze în spital.
Scrisoarea era călduroasă, dar scurtă, și din lipsa de detalii Șaman
ghici că tatăl său traversa o perioadă melancolică. Nu aflaseră nimic de
soarta lui Alex și tatăl său îi dezvălui că mama lui Șaman era din ce în
ce mai înfricoșată, cu fiecare bătălie care trecea.

968
 48

O plimbare cu vaporul

Rob J. nu trecea cu vederea faptul că atât Jefferson Davis, cât și

Abraham Lincoln ajunseseră la conducere ajutând la distrugerea
națiunii Sauke în războiul Șoimului-Negru. Ca tânăr locotenent de
armată, Davis îi dusese personal pe Șoimul-Negru și pe vraciul Nor-Alb
în jos pe Mississippi, de la Fort Crawford la închisoarea Jefferson, unde
fuseseră închiși în fiare și lanțuri. Lincoln luptase cu Saukii în miliție,
atât ca particular, cât și, apoi, drept căpitan. Acum amândoi
răspundeau când li te adresai cu Domnule Președinte și fiecare
conducea o jumătate de națiune americană împotriva celeilalte.
Rob J. vroia să fie lăsat în pace de lumea asta încurcată, dar era mai
mult decât putea cere. Războiul începuse de șase săptămâni când
Stephen Hume călări până în Holden’s Crossing să-l vadă. Fostul
congresman îi spuse deschis că își folosise influența ca să câștige un
post de colonel în Armata SUA. Venise la Rock Island drept consilier
legal al căii ferate pentru a organiza Regimentul de voluntari 102
Illinois și vroia să-i ofere lui Rob J. o slujbă de chirurg al regimentului.
— Nu e pentru mine, Stephen.
— Doctore, e în regulă să obiectezi împotriva ideii de război, la
modul abstract. Dar acum am ajuns la limită și sunt motive întemeiate
pentru care acest război trebuie purtat.
— … Nu cred că, dacă vor fi uciși o mulțime de oameni, se va
schimba părerea cuiva despre sclavie sau despre comerțul liber. Pe
lângă asta, ai nevoie de cineva mai tânăr și mai activ. Eu sunt un bărbat
de patruzeci și patru de ani, cu burtă.
Se îngrășase, într-adevăr. Pe vremea când ascundea sclavi în camera
secretă, Rob J. luase obiceiul să bage mâncare în buzunar de câte ori
trecea prin bucătărie – o costiță prăjită, o bucată de pui fript, două
chifle dulci – ca să-i poată hrăni pe fugari. Acum continua să facă
același lucru, dar mânca singur mâncarea în șa, ca să se simtă mai bine.

969
 — O, te vreau pe tine, gras sau slab, activ sau moale, spuse Hume.
Mai îngrijorător e că în clipa asta sunt doar nouăzeci de ofițeri-medici
în toată blestemata asta de armată. O să fie o ocazie formidabilă. Te
înrolezi căpitan și devii maior înainte să-ți dai seama. Un doctor ca tine
e făcut ca să avanseze în grad.
Rob J. clătină din cap. Dar îi plăcea de Stephen Hume și îi întinse
mâna.
— Îți doresc să te întorci cu bine, colonele.
Hume zâmbi forțat și îi strânse mâna. Câteva zile mai târziu, Rob J.
auzi la magazinul general că Tom Beckermann fusese numit chirurg la
regimentul 102.

Timp de trei luni, ambele părți se jucară de-a războiul, dar în iulie
deveni evident că se pregătea o confruntare la scară mare. Mulți erau
convinși încă de faptul că totul se va termina repede, dar prima bătălie
a fost o Bobotează pentru națiune. Rob J. citi rapoartele din ziare la fel
de avid ca un iubitor al războiului.
Peste treizeci de mii de soldați unioniști, sub comanda generalului
Irvin Medowell, înfruntară douăzeci de mii de confederați sub
comanda generalului Pierre G.T. Beauregrad la Manassas, Virginia, la
douăzeci și cinci de mile sud de Washington. Aproape unsprezece mii
din trupele adiționale confederate se aflau la Shenandoah Valley sub
conducerea generalului Joseph E. Johnston, în formație de luptă
împotriva unei forțe unioniste de paisprezece mii, cu generalul Robert
Patterson în frunte. Așteptându-se ca Patterson să-l țină pe Johnston
pe loc, pe 21 iulie Medowell porni la atac împotriva sudiștilor lângă
Sudley Fort, pe Bull Run Creek.
Atacul surpriză nu le prea reuși.
Chiar înainte ca Medowell să atace, Johnston reuși să se strecoare
de sub supravegherea lui Patterson și să-și unească forțele cu
Beauregard. Planul de atac al Nordiștilor era atât de bine cunoscut,
încât congresmanii și funcționarii civili părăsiră Washington-ul,
ducându-și nevestele și copiii în trăsuri și căruțe, până la Manassas,
unde organizară mese de picnic deosebite și se pregătiră să privească
spectacolul de parcă era vorba de o cursă festivă. Zeci de vizitii civili
fuseseră angajați de armată ca să stea pe aproape cu căruțe și tărgi,

970
care aveau să fie folosite drept ambulanțe în caz că erau răniți. Mulți
dintre vizitiii ambulanțelor își aduseră propriul whisky la picnic.
În timp ce publicul se holba cu plăcere și fascinație, soldații lui
Medowell se aruncară asupra forței confederate combinate. Mulți
dintre oamenii ambelor părți erau trupe noi, neinstruite, luptând cu
mai mult zel decât artă. Soldații confederați așteptară câteva mile și
apoi se retraseră repede, lăsându-i pe nordiști să se consume în mai
multe atacuri frenetice. Apoi Beauregard ordonă contraatacul. Trupele
unioniste, epuizate, cedară și se retraseră. În curând, retragerea lor
deveni o fugă.
Bătălia nu era ce se așteptase audiența să fie; sunetele combinate
ale focurilor de pușcă și ale artileriei, ca și strigătele oamenilor erau
groaznice, iar priveliștea și mai rea. În loc de confruntare atletică, au
fost martorii transformării unor oameni vii în cadavre fără cap, fără
membre, cu mațele scoase. Muriră mii. Unii dintre civili leșinară, alții
plânseră. Toți încercară să fugă, dar o ghiulea lovi o căruță și omorî un
cal, blocând drumul principal de retragere. Mulți dintre vizitiii civili ai
ambulanțelor, înspăimântați, treji sau beți, o luară la fugă cu căruțele
goale. Puținii care încercară să adune răniții se treziră prinși într-o
mare de vehicule civile, cu cai înnebuniți. Răniții rămaseră pe câmpul
de luptă și strigară după ajutor până muriră. Unele dintre ambulanțele
cu răniți nu reușiră să ajungă la Washington decât după mai multe zile.
În Holden’s Crossing, victoria Confederației dădu noi aripi
simpatizanților sudiștilor. Rob J. era mai deprimat de neglijarea
criminală a celor căzuți decât de înfrângere. La începutul toamnei
deveni un fapt știut că lupta de la Bull Run provocase aproape cinci
sute de morți, răniți și dispăruți și multe vieți fuseseră pierdute prin
lipsa de îngrijire.
Într-o seară, așezați în bucătăria Cole, el și Jay Geiger evitară să
vorbească despre bătălie. Vorbiră stânjeniți despre vestea că vărul
Lillianei, Judah P. Benjamin, fusese numit Secretar de Război al
Confederației. Dar au fost complet de acord amândoi că fapta
armatelor de a nu-și salva propriii răniți era o pură idioțenie.
— Oricât ne-ar fi de greu, spuse Jay, nu trebuie să lăsăm războiul
ăsta să pună capăt prieteniei noastre.
— Nu. Bineînțeles că nu!

971
 Poate n-o să-i pună capăt, se gândi Rob J., dar prietenia lor deja
fusese stricată. A fost uimit când Geiger, plecând acasă, îl îmbrățișă cu
dragoste.
— Pentru mine familia ta e ca și a mea, spuse Jay. N-aș precupeți
nimic pentru fericirea lor.
În ziua următoare, Rob J. înțelese gestul lui Jay când Lillian, așezată
cu ochii uscați în bucătăria familiei, le spuse că soțul ei plecase spre
sud în zori, ca să-și ofere voluntar serviciile forțelor Confederației.

Lui Rob J. i se părea că lumea întreagă a devenit sumbră ca cenușiul

uniformelor confederate. În ciuda tuturor eforturilor sale, Julia
Blackmer, nevasta preotului, tuși în continuare până se prăpădi, chiar
înainte ca aerul iernii să devină rece și rarefiat. În cimitirul bisericii,
preotul plânse citind slujba de înmormântare și, când prima lopată de
pământ căzu cu sunet înăbușit pe sicriul de brad al Juliei, Sarah îl
strânse atât de tare de mână pe Rob J., încât îl duru. Membrii parohiei
lui Blackmer se adunară pentru a fi alături de pastorul lor în zilele
următoare, iar Sarah le organiză pe femei în așa fel încât domnul
Blackmer să nu fie nicio clipă lipsit de companie înțelegătoare și de o
masă bună. Lui Rob J. i se părea că preotul avea dreptul la puțină
intimitate în durerea lui, dar domnul Blackmer păru recunoscător
pentru atenția acordată.
Înainte de Crăciun, maica Miriam Ferocia îi mărturisi lui Rob J. că
primise o scrisoare de la o firmă de avocați din Frankfurt, care îi
anunța moartea tatălui ei, Ernst Brotknecht. Testamentul lui prevedea
vânzarea fabricii de căruțe și trăsuri din München, iar scrisoarea
spunea că o sumă considerabilă de bani o aștepta pe fiica lui,
cunoscută în fosta ei viață ca Andreea Brotknecht.
Rob J. își exprimă regretele în legătură cu tatăl ei, pe care nu-l mai
văzuse de ani, apoi:
— Sfinte Doamne! Maică Miriam, sunteți bogată!
— Nu, spuse ea calm. Promisese să cedeze toate bunurile lumești
Sfintei Biserici Mame când îmbrăcase rasa călugărească. Deja semnase
hârtii privind moștenirea ei, care trecea în jurisdicția arhiepiscopului.
Rob J. se simți dintr-o dată obosit. După ce atâția ani, văzând cum
sufereau măicuțele, făcuse o serie de mici daruri comunității lor,

972
observase austeritatea vieții pe care o duceau, rigoarea severă și lipsa
oricărui lucru care ar fi putut fi considerat un lux.
— Niște bani ar însemna așa de mult pentru surorile din
comunitatea dumneavoastră. Dacă nu-i puteți accepta pentru sine, ar fi
trebuit să vă gândiți la maicile pe care le conduceți.
Dar ea nu-i permise s-o atragă în supărarea lui.
— Sărăcia e o parte esențială a vieții lor, spuse ea și dădu din cap cu
o resemnare creștină exasperantă când el își luă la revedere prea brusc
și plecă.

O dată cu plecarea lui Jason, bună parte din căldură dispăru din
viața lui Rob J. Ar fi putut continua să cânte cu Lillian, dar pianul și
viola da gamba sunau ciudat de gol, fără cimentul melodios al viorii lui
Jay și căutară scuze ca să evite să cânte singuri.
În prima săptămână a lui 1862, într-un moment când Rob J. se
simțea deosebit de dezamăgit, a fost bucuros să primească o scrisoare
de la Harry Loomis din Boston, acompaniată de traducerea unui articol
publicat la Viena cu mai mulți ani în urmă de un doctor ungur, pe
nume Ignaz Semmelweis. Articolul lui Semmelweis, intitulat Etiologia,
conceptul și profilaxia febrei puerperale, refăcea în linii mari munca lui
Oliver Wendell Holmes din America. La Spitalul General din Viena,
Semmelweis ajunsese la concluzia că febra puerperală, care omora
douăsprezece mame din o sută, era contagioasă. La fel cum făcuse și
Holmes cu decenii înainte, el descoperise că doctorii înșiși împrăștiau
boala, nespălându-se pe mâini.
Harry Loomis scria că devenise din ce în ce mai interesat de
modurile de prevenire a infecției în răni și incizii chirurgicale. Se
întreba dacă Rob J. era la curent cu cercetarea doctorului Milton
Akerson, care studia aceste probleme la spitalul Mississippi Valley din
Cairo, Illinois, despre care Harry își închipuia că nu e prea departe de
Holden’s Crossing.
Rob J. nu auzise despre munca lui Akerson, dar în clipa aceea își dori
să viziteze Cairo și să afle despre ea. Ocazia nu se ivi timp de mai multe
luni. Călări prin nămeți la consultații, dar în cele din urmă lucrurile se
mai liniștiră, chiar când începură ploile de primăvară. Maica Miriam îl
asigură că ea și surorile ei îi vor supraveghea pe pacienți, așa că Rob J.
anunță că se duce la Cairo pentru o scurtă vacanță. Pe 9 aprilie, într-o

973
miercuri, îl mână pe Boss prin noroiul adânc de pe șosele, până la Rock
Island, unde adăposti calul în grajd; apoi, în amurg, prinse un loc pe o
plută de bușteni în jos pe Mississippi. Toată noaptea pluti pe râu, sub
acoperișul adăpostului de pe plută, dormind ghemuit lângă soba de
gătit. În dimineața următoare, când coborî de pe plută la Cairo, era
înțepenit și afară încă ploua.
Cairo arăta groaznic, câmpuri inundate și multe străzi sub apă. Își
făcu toaleta cu grijă la un han care îi oferi și un mic dejun prost, apoi
găsi spitalul. Dr. Akerson era un omuleț inimos, cu ochelari, a cărui
mustață groasă îi traversa obrajii și se unea cu părul la urechi, după
jalnica modă introdusă de Ambrose Burnsrde, a cărui brigadă pornise
primul atac împotriva Confederaților la Bull Run.
Dr. Akerson îl salută pe Rob politicos și a fost vizibil plăcut
impresionat să audă că munca lui era în atenția unor colegi tocmai de
la Boston. Aerul din saloanele sale era tare din cauza aburilor de acid
clorhidric, care era agentul despre care credea că poate combate
infecția care aducea atât de des moartea răniților. Rob J. observă că
mirosul a ceea ce dr. Akerson numea „dezinfectant” masca alte
miasme, neplăcute, din saloane, dar găsi că era iritant pentru nas și
ochi.
Văzu curând că acest chirurg din Cairo nu deținea nicio cură
miraculoasă.
— Uneori, pare să existe un beneficiu evident în tratarea rănilor cu
acid clorhidric. Alteori… Dr. Akerson ridică din umeri. Nimic nu pare să
meargă.
Experimentase pulverizarea acidului clorhidric în aerul din sala de
operații și din saloane, îi spuse el lui Rob, dar trebuise să renunțe
fiindcă aburul îngreuia respirația și stânjenea vederea. Acum se
mulțumea cu înmuierea pansamentelor în acid și plasarea lor direct pe
răni. Spuse că el credea că cangrena și alte infecții erau provocate de
corpusculii de puroi care pluteau în aer ca și praful, iar pansamentele
muiate în acid îi țineau departe de răni.
Un infirmier veni ducând o tavă încărcată cu comprese și una căzu
pe podea. Dr. Akerson o ridică, o scutură puțin de murdărie cu mâna și
i-o arătă lui Rob J. Era o compresă obișnuită, făcută dintr-o cârpă de
bumbac stropită cu clorhidrat. Când Rob i-o înapoie doctorului
Askerson, chirurgul oftă și o puse la loc pe tavă pentru a fi folosită.

974
 — Păcat că nu putem determina de ce uneori merge și alteori nu,
spuse Akerson.
Vizita lor a fost întreruptă de un doctor tânăr care îl informă pe dr.
Akerson că domnul Robert Francis, reprezentant al Comisiei Sanitare a
Statelor Unite, dorea să-l vadă „într-o problemă de extremă urgență”.
Când Akerson îl conduse pe Rob J. pe coridor, îl găsiră pe domnul
Francis așteptând acolo neliniștit. Rob J. auzise despre Comisia
Sanitară și o aproba, fiind o organizație civilă cu scopul de a strânge
fonduri și de a recruta personal care să îngrijească răniții. Acum,
vorbind repede, domnul Francis le spuse că avusese loc o bătălie
disperată, care ținuse două zile, la Pittsburgh Landing, Tennessee,
treizeci de mile nord de Corinth, Mississippi.
— Sunt pierderi teribile, mult mai grave ca la Bull Run. Am adunat
voluntari care să servească drept asistenți medicali, dar suntem într-o
criză cumplită de doctori.
Dr. Akerson păru îndurerat.
— Războiul ne-a răpit cei mai mulți medici. Nimeni nu mai poate
pleca de aici.
Rob J. vorbi imediat.
— Eu sunt doctor, domnule Francis. Pot să merg.

Cu alți trei doctori, adunați din orașele vecine și cu cincisprezece

civili amestecați, care nu mai îngrijiseră pe nimeni niciodată, Rob J. se
îmbarcă pe pachebotul City of Louisiana la ora prânzului și porniră
prin ceața umedă care acoperea râul Ohio. La cinci după-amiază
ajunseseră la Paducah, Kentucky. Și intrară pe râul Tennessee. Acesta
era lung de două sute treizeci de mile. În întunericul nopții, nevăzând
și neauzind, trecură prin dreptul lui Fort Henry pe care Ulysses S.
Grant îl capturase doar cu o lună în urmă. Toată ziua următoare
depășiră orașele riviere, cheiurile de lemn, câmpurile inundate.
Aproape că se lăsase din nou întunericul când ajunseră la Pittsburgh
Landing la 5 p.m.
Rob J. numără douăzeci și patru de vapoare cu abur acolo, inclusiv
două vase de artilerie. Când echipa medicală debarcă, descoperi că
malul și cheiurile fuseseră îngropate în noroi de o retragere a
yankeilor în duminica precedentă, așa că se scufundară până la
genunchi. Rob J. a fost instruit să se ducă la War Hawk, un vas care

975
fusese încărcat cu patru sute șase soldați răniți. Aproape că
terminaseră transportul răniților când ajunse el acolo și plecară fără
întârziere. Un prim-ofițer scârbit îi spuse calm lui Rob J. că numărul
imens de răniți făcuse să se ocupe toate spitalele comunitare din
întregul Tennessee. War Hawk trebuia să-și ducă pasagerii șase sute
cincizeci și opt de mile în sus pe râul Tennessee, până la Ohio, apoi în
sus pe Ohio, până în Cincinnati.

Răniții fuseseră așezați pe orice suprafață disponibilă – jos, în

cabinele ofițerilor și pasagerilor și peste tot pe punțile descoperite sub
ploaia neîncetată. Rob J. și un ofițer de armată medic din Pennsylvania,
pe nume Jim Sprague, erau singurii doctori. Toate materialele fuseseră
aruncate într-una din magazii și nu porniseră de nici două ore când
Rob J. observă că alcoolul medicinal era furat. Comandantul militar al
vaporului era un tânăr prim-locotenent pe nume Crittendon, cu ochii
încă uimiți după luptă. Rob îl convinse că materialele aveau nevoie de
un paznic înarmat.
Rob J. nu-și adusese propria trusă medicală din Holden’s Crossing.
Exista o trusă chirurgicală între materiale și îl rugă pe ofițerul-inginer
să ascută mai multe instrumente. N-avea nicio dorință să le folosească.
— Călătoria e un șoc dur pentru răniți, îi spuse lui Sprague. Cred că
de câte ori e posibil, ar trebui să amânăm operațiile până când îi
ducem pe oamenii ăștia la un spital.
Sprague căzu de acord.
— Nu țin prea mult să tai, zise el. Se dădu deoparte, lăsându-l pe
Rob J. să ia deciziile. Rob decise că Sprague nu ținea prea mult nici să
îngrijească pacienții, dar îl însărcină cu pansarea rănilor și împărțirea
supei și a pâinii În răniți.
Rob văzu imediat că unii dintre soldați erau grav răniți și aveau
nevoie de amputare urgent.
Asistenții voluntari erau dornici să ajute, dar fiind librari, profesori,
funcționari, deveneau livizi în fața sângelui, a durerii și a tragediilor
cum nu-și imaginaseră că pot să existe. Rob îi adună pe mai mulți
dintre ei în jur, să-l ajute cu amputațiile și pe ceilalți îi trimise să
muncească sub ordinele doctorului Sprague, schimbând pansamente,
dând să bea apă celor însetați și adăpostindu-i pe cei de pe punte, de
ploaia rece, sub toate păturile și hainele pe care le puteau găsi.

976
 Rob J. și-ar fi dorit să poată trece pe la toți răniții, dar nu avu ocazia
s-o facă. În loc de asta, se duse la un pacient despre care cel care-l
îngrijise îi spusese că e „rău”. Teoretic, niciunul dintre cei care fuseseră
transportați pe War Hawk n-ar fi trebuit să fie atât de „rău” încât să nu
supraviețuiască drumului, dar mai mulți muriră aproape imediat.
Rob J. ordonă să fie golită cabina ofițerului secund și începu să
amputeze acolo, sub lumina a patru lămpi. În noaptea aceea, tăie
paisprezece membre. Mulți dintre cei de la bord fuseseră amputați
înainte de a fi urcați pe vas și îi examină pe unii dintre ei, întristându-
se de calitatea proastă a unora dintre operații.
Un bărbat pe nume Peters, de nouăsprezece ani, își pierduse
piciorul drept de la genunchi, pe cel stâng de la coapsă și întreg brațul
drept. La un moment oarecare, în timpul nopții, începu să sângereze
din bontul piciorului stâng sau poate că sângerase când fusese adus la
bord. El a fost primul descoperit mort.
— Tată, am încercat, plângea un soldat cu păr lung blond și o gaură
în spate în care lucea coloana, albă ca oasele unui cadavru. Am încercat
din greu.
— Da, ai încercat. Ești un bun fiu, îi spuse Rob J., mângâindu-l pe
cap.
Unii gemeau, alții se învăluiau în tăcere ca într-o armură, alții
plângeau și bolboroseau. Încet-încet, Rob J. reconstrui bătălia din
micile piese ale durerii lor individuale. Grant fusese la Pittsburgh
Landing cu trupe de patruzeci și două de mii de luptători, așteptându-l
pe generalul Don Carlos Buell să i se alăture cu forțele sale. Beauregard
și Albert Johnston hotărâseră că îl pot învinge pe Grant înainte să
ajungă Buell acolo și patruzeci de mii de confederați căzuseră asupra
bivuacurilor trupelor unioniste. Linia lui Grant fusese împinsă înapoi,
și în stânga, și în dreapta, dar centrul, susținut de soldați din Iowa și
Illinois, rezistase luptând în modul cel mai sălbatic.
Rebelii luaseră mulți prizonieri duminică. Grosul trupelor unioniste
fusese împins înapoi până la râu, în apă, cu spatele spre stuful care îi
împiedicase să se retragă mai departe. Dar luni dimineața, când
confederații ar fi trebuit să-i zdrobească, vase apărură pe râu din ceață,
purtând douăzeci de mii de soldați drept întăriri de la Buell și soarta
bătăliei se întorsese. La sfârșitul acelei zile de luptă cumplită, sudiștii
se retrăseseră la Corinth. La căderea nopții, cât de departe vedeai cu

977
ochii de la biserica Shiloh pe câmpul de bătaie, pământul era acoperit
de cadavre. Și unii dintre răniți au fost adunați și urcați pe vase.

Dimineața, War Hawk trecu pe lângă păduri strălucind de frunze noi

și grele de vâsc, apoi pe lângă câmpuri verzi, iar acum, pe lângă o
livadă de piersici înfloriți, dar Rob J. nu observă nimic.
Planul căpitanului fusese să acosteze în câte un oraș riveran
dimineața și seara și să încarce lemn. În același timp, voluntarii
trebuiau să coboare pe țărm și să rechiziționeze apă și orice mâncare
puteau obține pentru pacienții lor. Dar Rob J. și dr. Sprague obținură
de la căpitan să se oprească și la prânz, fiindcă rămâneau repede fără
apă. Răniții erau însetați.
Spre disperarea lui Rob J., voluntarii nu putură menține igiena.
Mulți dintre soldați avuseseră dizenterie înainte de a fi răniți. Defecau
și urinau în locul în care zăceau și nu puteau fi curățați. Nu existau
haine de schimb și dejecțiile le curgeau pe trup în ploaia rece.
Asistenții își petreceau majoritatea timpului distribuind supă fierbinte.
În cea de-a doua după-amiază, când ploaia se opri și răsări un soare
puternic, Rob J. întâmpină căldura cu mare ușurare. Dar cu aburul care
se ridică de pe punți și de pe oameni veni și pacostea duhorii enorme
de pe War Hawk. Mirosul era aproape palpabil. Uneori, când vaporul
se oprea, civilii patrioți urcau la bord cu pături, apă și hrană. Clipeau,
ochii li se umezeau și se grăbeau să se retragă fără întârziere. Rob J. se
trezi dorindu-și să fi avut o rezervă din acidul clorhidric al doctorului
Akerson.
Oamenii mureau și erau cusuți în cearșafurile cele mai murdare.
Ampută de douăzeci de ori mai mult, cazurile cele mai grave și, printre
cei treizeci și opt de morți până la destinație, erau și opt din cei
amputați de el. Ajunseră la Cincinnati marți dimineața devreme. Nu
dormise deloc și aproape nu mâncase trei zile și jumătate. Rămas
brusc fără răspundere, stătu pe chei și privi stupid cum alții împărțeau
pacienții în grupe și îi trimiteau la diverse spitale. Când un grup a fost
îndreptat spre South western Ohio Hospital, Rob J. se urcă în căruță și
se așeză jos între două tărgi.

Când descărcau pacienții, umblă prin spital, mișcându-se foarte

încet, fiindcă aerul din Cincinnati părea gros ca o budincă. Membri ai

978
personalului se uitau uimiți la gigantul nebărbierit, între două vârste,
care puțea. Când un infirmier îl întrebă tăios ce dorea, spuse numele
lui Șaman.
În cele din urmă a fost dus într-un mic balcon de unde se putea
viziona sala de operație. Începuseră deja să-i opereze pe pacienții de
pe War Hawk. Patru bărbați stăteau în jurul unei mese și văzu imediat
că unul dintre ei era Șaman. Pentru un timp îi privi cum operau, dar
prea curând valul cald al somnului îl năpădi și capul îi căzu cu deplină
ușurință.

Nu-și amintea cum fusese scos din spital și dus în camera lui Șaman
și dezbrăcat. Restul zilei și toată noaptea dormi adânc în patul fiului
său. Când se trezi era miercuri dimineața și afară strălucea soarele. În
timp ce se bărbierea și făcea baie, prietenul lui Șaman, un tânăr săritor
pe nume Cooke, îi aduse hainele de la spălătoria spitalului, unde
fuseseră fierte și călcate și se duse să-l aducă pe Șaman.
Șaman era mai slab, dar părea sănătos.
— Ai aflat ceva despre Alex? întrebă imediat.
— Nu.
Șaman dădu din cap. Îl conduse pe Rob J. la un restaurant departe
de spital, pentru intimitate. Mâncară bine ouă, cartofi și carne și băură
o cafea proastă care era mai mult cicoare. Șaman îl lăsă să soarbă
prima înghițitură fierbinte de cafea înainte să înceapă să-i pună
întrebări și ascultă cu interes povestea vasului War Hawk.
Rob J. puse și el întrebări despre școala de medicină și spuse că era
mândru de Șaman.
— Acasă, spuse el, știi scalpelul cel vechi de oțel albastru?
— Cel antic, cel căruia îi spui cuțitul lui Rob J.? Cel despre care se
crede că e de secole în familie?
— Acela. Și a fost în familie de secole. Revine primului fiu care
devine doctor. E al tău.
Șaman zâmbi.
— N-ar fi fost mai bine să aștepți până în decembrie, când voi
absolvi?
— Nu știu dacă voi putea fi aici la absolvirea ta. Voi deveni medic al
armatei.
Șaman făcu ochii mari.

979
 — Dar tu ești un pacifist! Urăști războiul!
— Sunt, și îl urăsc, răspunse el cu o voce mai amară decât cafeaua.
Dar vezi ce își fac unii altora.
Stătură îndelung, sorbind noi cești de cafea proastă pe care n-o
voiau, doi bărbați masivi, privindu-se intens în ochi, vorbind încet și
calm, de parcă ar fi avut tot timpul pentru a fi împreună.
Dar pe la unsprezece dimineața se întoarseră în sala de operații.
Povara răniților de pe War Hawk ocupase tot spitalul și toată echipa
chirurgicală. Unii dintre chirurgi munciseră toată noaptea și dimineața,
iar acum Robert Jefferson Cole opera un tânăr din Ohio cu scalpul,
umerii, spatele, fundul și picioarele prinse de o ploaie de șrapnel a
confederaților. Procedura era lungă și extrem de dureroasă, fiindcă
fiecare bucată de metal trebuia scoasă din carne cu minimă distrugere
a țesuturilor, iar suturile erau la fel de delicate, în speranța că mușchii
se vor reface cândva. Mica galerie era plină cu studenți și mai mulți
membri ai facultății, care observau tipurile de cazuri cumplite pe care
războiul le furniza doctorilor. Așezat în primul rând, doctorul Harold
Meigs îi dădu un ghiont lui Barney Megowan și, cu o mișcare a bărbiei,
îi arătă un bărbat care stătea într-o parte a sălii de operații de jos,
destul de departe ca să nu stea în drum și suficient de aproape ca să
observe totul. Un bărbat masiv, greoi, cu păr cărunt, care stătea cu
brațele încrucișate pe piept și ochii fixați pe masa de operație,
indiferent la orice altceva din jur. Văzând competența și siguranța
chirurgului, dădu din cap a aprobare inconștientă și cei doi profesori
se priviră unul pe altul și zâmbiră.

Rob J. se întoarse cu trenul sosind la cheiul din Rock Island, la nouă

zile după ce părăsise Holden’s Crossing. Pe strada dinspre gară se
întâlni cu Paul și Roberta Williams, care veniseră la Rock Island la
cumpărături.
— Hei, doctore. Tocmai ai coborât din tren? îl salută Williams. Am
auzit că ai fost plecat, o mică vacanță?
— Da, spuse Rob J.
— Și, te-ai distrat bine?
Rob J. deschise gura, apoi o închise la loc.
— Foarte bine, mulțumesc, Paul, spuse liniștit.
Apoi se duse la grajd, îl dezlegă pe Boss și porni spre casă.

980
 49

Chirurgul cu contract

Lui Rob J. îi luă o vară întreagă să facă planul. Primul gând a fost să
ofere o sumă atractivă altui doctor pentru a prelua Holden’s Crossing,
dar după o vreme trebui să recunoască imposibilitatea de a face acest
lucru, fiindcă războiul adusese o criză acută de doctori. Cel mai bun
lucru pe care-l putu face a fost să aranjeze cu Tobias Barr să vină la
dispensarul Cole în fiecare miercuri pentru consultații și să vadă
urgențele. Pentru probleme mai ușoare, cei din Holden’s Crossing
aveau să se ducă la cabinetul doctorului Barr din Rock Island sau să
consulte măicuțele.
Sarah era furioasă – tot atât de mult fiindcă Rob J. se alătura „părții
greșite”, cât din cauza faptului că pleca – așa i se părea lui uneori. Se
ruga și se sfătuia cu Blackmer. Va fi fără apărare în lipsa lui, insistă ea.
— Înainte să pleci, trebuie să scrii Armatei Unioniste, spuse ea, și
să-i întrebi dacă au vreo hârtie cum că Alex e prizonierul lor sau a
căzut în luptă. Rob J. făcuse asta cu luni în urmă, dar a fost de acord că
era timpul s-o facă din nou și avu grijă de asta.
Sarah și Lillian deveniră mai apropiate ca oricând. Jay găsise un
sistem eficient de a trimite scrisori și vești despre confederați Lillianei,
probabil prin contrabandiștii de pe râu. Înainte ca ziarele din Illinois să
publice vestea, Lillian le spuse că Judah P. Benjamin fusese promovat
din Secretar de Război al Confederației în Secretar de Stat. Cândva,
Sarah și Rob J. cinaseră cu soții Geiger și Benjamin, când vărul Lillianei
venise la Rock Island să se sfătuiască cu Stephen Hume în legătură cu
un decret feroviar. Benjamin părea inteligent și modest, nu tipul de om
care să profite de ocazie pentru a ajunge la conducerea unei noi
națiuni.
Cât despre Jay, Lillian le spunea că soțul ei e în siguranță. Avea
rangul de ofițer de război și fusese numit administrator al unui spital
militar de undeva din Virginia.

981
 Când află că Rob J. se alătura armatei nordiste, dădu din cap
prudentă.
— Mă voi ruga ca tu și Jay să nu vă întâlniți niciodată cât timp va
ține războiul.
— Cred că e extrem de improbabil să ne întâlnim, spuse el, și o bătu
ușor pe mână.
Își luă la revedere de la toți cât mai discret posibil. Maica Miriam
Ferocia îl ascultă cu o resemnare de piatră. Era o parte din disciplina
unei călugărițe, se gândi el, să-și ia la revedere de la cei care fuseseră
importanți în viața sa. Se duceau unde le poruncea Dumnezeul lor; în
privința asta, erau ca niște soldați.
Purta pe umăr Mee-shome-ul și căra o valiză mică în dimineața de
12 august 1862, când Sarah îl conduse la docul de vapoare, în Rock
Island. Plângea și îl sărută pe gură de mai multe ori, aproape sălbatic,
indiferentă la privirile celorlalți oameni de pe chei.
— Tu ești fetița mea dragă, îi spuse el blând.
Îl durea s-o părăsească așa, totuși a fost o ușurare să se îmbarce pe
vas și să-i facă cu mâna în timp ce echipajul puse motorul în mișcare și
vaporul se pierdu în ceață.

Stătu afară pe punte aproape tot timpul cât dură călătoria pe râu.
Iubea râul Mississippi și îi plăcea traficul încărcat din sezonul de vârf.
Până acum, Sudul avusese războinici mult mai îndrăzneți și mai
neobosiți și, de departe, generali mult mai buni decât Nordul. Dar când
federalii cuceriră New Orleans în primăvara aceea, uniră astfel
supremația Uniunii în secțiunile de jos și de sus ale râului Mississippi.
Împreună cu Tennessee și alte râuri mai mici, acest fapt oferea forțelor
federale o rută navigabilă drept spre buricul Sudului.
Unul dintre centrele de pornire la atac de pe această rută rivieră era
Cairo, de unde Rob J. își începuse voiajul cu War Hawk și aici debarcă
acum. Nu mai erau inundații la Cairo la sfârșitul lui august, dar nu se
putea spune că situația era mai bună, fiindcă mii de trupe erau
cantonate pe chei și dejecțiile omenirii aglomerate acoperiseră întreg
orașul, cu gunoaie, câini morți și alte deșeuri care putrezeau pe străzile
înnoroite, în fața caselor minunate. Rob J. urmă traficul militar până la
tabără, unde a fost oprit de o santinelă. Se legitimă și rugă să fie dus la
ofițerul comandant, iar în curând era în fața unui colonel pe nume

982
Sibley, de la Regimentul 67 de Voluntari Pennsylvania. 67
Pennsylvania avea deja cei doi chirurgi necesari conform regulilor
armatei, spuse colonelul Sibley. Spuse că mai erau încă trei regimente
încartiruite aici, 42 Uskansas, 106 Kansas și 23 Ohio. Sugeră că 106
Kansas ar avea un loc liber de asistent chirurg, așa că Rob J. se îndreptă
într-acolo.
Ofițerul comandant al Regimentului 106 era un colonel pe nume
Frederick Hilton, pe care Rob J. îl găsi în fața cortului său, mestecând
tutun și scriind la o măsuță. Hilton era dornic să-l primească. Vorbi de
un rang de locotenent („căpitan, cât de curând posibil”) și de un an
înrolare ca ofițer medical-asistent, dar Rob J. făcuse investigații
suficiente și se gândise bine înainte de a pleca de acasă. Dacă ar fi ales
să accepte postul de chirurg oferit de general, ar fi fost în poziție de
ofițer medic superior sau chirurg la un spital general. Dar el știa ce
voia.
— Nicio înrolare. Niciun comision. Armata folosește medici civili
temporari și voi lucra pentru voi cu un contract de trei luni.
Hilton ridică din umeri.
— O să pregătesc hârtiile pentru asistent-chirurg activ, întoarce-te
după cină să le semnezi. Opt dolari pe lună, îți asiguri singur calul. Pot
să-ți recomand un croitor de uniforme în oraș.
— Nu voi purta uniformă.
Colonelul îl cântări cu privirea.
— Te-aș sfătui s-o faci. Oamenii ăștia sunt soldați. N-o să sară la
ordinele unui civil.
— Nu-i nimic.
Hilton dădu din cap neutru. Scuipă tutunul. Chemă un sergent și îl
instrui să-l conducă pe dr. Cole la cortul ofițerilor-medici.
Nu se depărtaseră prea mult pe strada companiei când se auziră
primele sunete de goarnă ale stingerii, semnalul pentru coborârea
drapelului la asfințit. Orice mișcare și sunet încetă și oamenii se
întoarseră cu fața spre steag, salutând cu un pocnet din călcâie.
Era prima lui stingere și Rob J. găsi momentul ciudat de emoționant,
fiindcă simți că era o legătură aproape religioasă între toți acești
oameni, care rămaseră în poziție de salut până ce ultimele note ale
goarnei îndepărtate se stinseră. Apoi activitatea se reluă în tabără.

983
 Multe dintre adăposturi erau corturi dreptunghiulare, dar sergentul
îl conduse într-o arie cu corturi conice, care îi aminteau lui Rob J. de
tipis și se opri în fața unuia dintre ele.
— Acasă, domnule.
— Mulțumesc.
Înăuntru erau doar două locuri de dormit pe pământ, sub pânză. Un
bărbat, fără îndoială chirurgul regimentului, zăcea într-un somn adânc,
emanând miros acru de sudoare și aburi grei de rom.
Rob J. își puse traista jos și se așeză lângă ea. Făcuse multe greșeli și
se dovedise prost mai mult decât unii și mai puțin decât alții, gândi el.
Nu putea decât să se întrebe dacă poate acum nu făcea una din cele
mai mari prostii din viața sa.
Chirurgul era maiorul G. H. Woffenden. Rob J. află repede că nu
fusese niciodată la vreo școală de medicină, dar că fusese învățăcel un
timp „sub bătrânul doctor Cowan”, apoi începuse să lucreze pe cont
propriu. Fusese recrutat de colonelul Hilton în Topeka. Că solda de
maior era cea mai mare sumă regulată pe care o câștigase vreodată. Și
că era încântat să se dedice serios băuturii și să-l lase pe asistentul-
chirurg activ să facă toată treaba.
Vizita la bolnavi dura aproape toată ziua, fiindcă șirul de pacienți
părea fără sfârșit. Regimentul avea două batalioane. Primul era cu
efectiv complet, cinci companii. Al doilea batalion avea numai trei
companii. Regimentul era mai tânăr de patru luni și se formase după
ce bărbații cei mai potriviți plecaseră deja în armată. Mulți dintre cei
care așteptau să-l vadă pe Rob J. erau prea bătrâni pentru a fi soldați și
mulți erau prea tineri. Toți erau într-o stare extrem de proastă. Cele
mai frecvente probleme erau diareea și dizenteria, dar Rob J. văzu o
varietate de febre, răceli grave afectând plămânii, sifilis și gonoree,
delirium tremens și alte semne de alcoolism, hernii și multe cazuri de
scorbut.
Exista un cort-dispensar conținând dotarea medicală a Armatei
S.U.A., un cufăr mare de pânză și răchită plin cu diverse materiale
sanitare. Conform inventarului, ar fi trebuit să conțină ceai negru,
zahăr alb, extract de cafea, extract de vită, lapte condensat și alcool.
Când Rob J. îl întrebă pe Woffenden unde erau aceste articole,
chirurgul se arătă ofensat.
— Furate, presupun, se grăbi el să spună, puțin prea defensiv.

984
 După câteva mese, Rob J. înțelese motivul multiplelor probleme de
stomac. Îl căută pe ofițerul de la aprovizionare, un locotenent-secund,
grăbit, pe nume Zearing, și află că armata dădea regimentului
optsprezece cenți pe zi pentru hrana unui soldat. Rezultatul era o rație
zilnică de douăsprezece uncii de carne de porc grasă și sărată, două
uncii și jumătate de fasole sau mazăre sau optsprezece uncii de făină,
sau douăsprezece uncii de macaroane. Carnea era posibil să fie neagră
la suprafață și galbenă de putrefacție când o tăiai, iar soldații numeau
macaroanele „castele de viermi”, fiindcă tuburile mari, frecvent umede,
erau adăposturi adesea populate de tot soiul de târâtoare.
Fiecare soldat își primea rația negătită și și-o prepara singur pe
focul de tabără, de obicei fierbând fasolea și prăjind atât carnea, cât și
macaroanele sfărâmate – ba chiar și făina – în untură de porc. O dată
cu boala, dieta însemna un dezastru pentru mii de stomacuri și nu
existau latrine. Oamenii își făceau nevoile pe unde apucau, de obicei în
spatele propriilor corturi, deși mulți dintre cei cu diaree nu ajungeau
mai departe de spațiul dintre cortul lor și cel al vecinilor. Deasupra
taberei plutea o duhoare ce amintea de War Hawk, iar Rob J. decise că
întreaga armată puțea a rahat.
Își dădu seama că nu putea face nimic în legătură cu dieta, cel puțin
nu pentru moment și în schimb se hotărî să modifice condițiile. În
după-amiaza următoare, merse până la locul unde un sergent al
Companiei C, Batalionul Unu, instruia o jumătate de duzină de oameni
în folosirea baionetei.
— Sergent, știi unde există niște lopeți?
— Lopeți? Păi, da, știu, spuse șovăitor sergentul.
— Ei, bine, vreau să iei câte una pentru fiecare dintre oamenii ăștia
și vreau să-i pui să sape o groapă.
— O groapă, domnule? Sergentul se holbă curios la figura în costum
negru lăbărțat, cu cămașa mototolită, cravată subțire și pălărie neagră
de civil cu panglică lată.
— Da, o groapă, spuse Rob J. Chiar aici. Zece picioare lungime, trei
picioare lățime și adâncă de șase picioare.
Doctorul civil era un bărbat impunător. Părea foarte hotărât. Și
sergentul știa că era pe postul de prim-ofițer.

985
 Cei șase oameni săpau metodic la scurtă vreme după aceea, în timp
ce Rob J. și sergentul îi supravegheau, când sosiră colonelul Hilton și
căpitanul Irvin al Companiei C, Batalionul Unu.
— Ce naiba e asta? îl întrebă colonelul Hilton pe sergent, care
deschise gura și se uită spre Rob J.
— Sapă o privată, colonele, spuse Rob J.
— O privată?
— Da, domnule, o latrină.
— Știu ce e o privată. Timpul lor e mai bine petrecut la practica
folosirii baionetei. În curând oamenii ăștia vor fi în luptă. Le arătăm
cum să omoare rebeli. Regimentul ăsta îi va împușca pe confederați, îi
va împunge cu baioneta și îi va înjunghia și, dacă va fi nevoie, soldații
se vor ușura pe ei până își dau duhul. Dar nu vom săpa latrine.
Unul din oamenii cu lopețile scoase un oftat de ușurare. Sergentul
zâmbea, privindu-l pe Rob J.
— S-a înțeles clar, asistent-chirurg activ?
Rob J. nu zâmbi.
— Da, colonele.
Era cea de-a patra zi a sa cu cei de la 106. După asta, mai
rămăseseră optzeci și trei de zile și ele trecură foarte încet și au fost
numărate cu multă grijă.

986
 50

Scrisoare de la fiu

Cincinnati, Ohio
12 ianuarie 1863
Dragă Pa,
Ei, bine, sunt îndreptățit să cer bisturiul lui Rob J. Colonelul Peter
Brandon, ajutor principal al chirurgului general William A. Hammond,
a ținut cuvântările de deschidere. Unii au fost de părere că a fost un
discurs frumos, dar eu am fost dezamăgit. Dr. Brandon ne-a spus că
doctorii s-au îngrijit de nevoile medicale ale armatelor în tot cursul
istoriei. A dat o mulțime de exemple, evreii din Biblie, grecii, romanii
etc., etc. Apoi a spus totul despre ocaziile splendide pe care Armata
Statelor Unite le oferă unui doctor pe timp de război, salarii,
recompense pe care le primește cel care își servește țara. Noi așteptam
să fie numiți glorioșii vindecători din noua noastră profesie – Platon și
Galen, Hipocrate și Andreas Vesalius – în timp ce el ne ținea o
cuvântare de recrutare. Mai mult, o și făcea degeaba. Șaptesprezece
din cei treizeci și șase de noi medici din clasa mea aranjaseră deja să
intre în Departamentul Medical al Armatei.
Știu că mă vei înțelege când îți scriu că, deși aș fi vrut din toată
inima s-o văd pe Ma, m-am simțit ușurat de hotărârea ei dea nu o tenta
cu o călătorie la Cincinnati. Trenurile, hotelurile, etc. Sunt așa de
aglomerate și de murdare zilele astea, încât o femeie care călătorește
singură nu s-ar simți confortabil, sau mai rău. Ți-am simțit în mod
deosebit lipsa, ceea ce îmi oferă alt motiv de a urî războiul. Tatăl lui
Paul Cooke, care vinde semințe și cereale în Xenia, a venit la absolvire
și după aceea ne-a luat pe amândoi la o masă de sărbătoare, cu toasturi
frumoase cu vin și complimente: Paul e unul dintre cei care pleacă
direct în armată. Te descumpănește fiindcă e mereu pus pe șotii, dar a
fost cel mai bun din clasa noastră și a primit summa cum laude. Eu l-
am ajutat în munca de laborator și el m-a ajutat să primesc magna cum

987
laude, fiindcă ori de câte ori termina de citit la vreun subiect, îmi
punea întrebări mai dificile decât orice profesor.
După cină, el și tatăl lui s-au dus la Pike’s Opera House s-o asculte pe
Adelina Patti în concert și eu m-am întors la Policlinică. Știam precis ce
vreau să fac. Există un tunel cu pereți de cărămidă pe sub Strada Nouă,
între școala de medicină și clădirea principală a spitalului. E numai
pentru uzul medicilor. Ca să fie liber în caz de urgență, accesul este
interzis studenților la medicină, care sunt astfel nevoiți să traverseze
strada pe deasupra, oricât de aspră ar fi vremea. Am coborât în
subsolul școlii de medicină, simțindu-mă încă prea mult student și am
intrat în tunelul luminat de lămpi. Nu știu cum, când am ieșit în spital
la capătul celălalt, pentru prima oară m-am simțit ca un doctor!
Pa, am acceptat un post de doi ani ca medic la Spitalul Southwestem
Ohio. Nu câștig decât trei sute de dolari pe an, dar dr. Benvyn spune că
slujba asta mă va ajuta să obțin mai târziu un venit frumos din
chirurgie. „Nu subestima nicio dată importanța venitului”, mi-a spus el.
Trebuie să ții minte că persoana care se plânge amar de câștigurile
unui doctor, de obicei nu e doctor.
Stânjenitor și, spre marele meu noroc, atât Berwyn, cât și Megowan
se ceartă care să mă ia sub aripa sa ocrotitoare. Ieri, Barney Megowan
mi-a dezvăluit planul său în legătură cu viitorul meu. Voi lucra pentru
el câțiva ani ca asociat junior, apoi el îmi va aranja numirea ca profesor
asociat de anatomie. Astfel, a spus el, când el se va retrage, voi fi gata
să preiau scaunul de profesor de patologie.
A fost prea mult, amândoi au făcut să mi se învârtă capul fiindcă
visul meu nu a fost decât să ajung doctor. În cele din urmă, au stabilit
un program care mi-e avantajos. Cum am făcut și în timpul slujbei de
vară, voi petrece diminețile în sala de operații cu Benvyn și după-
amiezile la patologie cu Megowan, numai că, în loc să fac munca de jos
ca student, voi lucra acum ca doctor. Deși ei sunt atât de amabili și buni
cu mine, nu știu dacă mă voi hotărî vreodată să mă stabilesc
permanent la Cincinnati. Mi-e dor să trăiesc într-un loc mic, unde să-i
știu pe oameni.
Cincinnati e mai sudist în sentimente și simpatii decât Holden’s
Crossing. Billy Henried a mărturisit câtorva prieteni de încredere că se
va alătura Armatei Confederate după absolvire, oferindu-și serviciile

988
de chirurg. Acum două seri am fost la o masă de adio cu Henried și
Cooke. A fost ciudat și trist, amândoi știind unde pleacă celălalt.
Vestea că președintele Lincoln a semnat proclamația prin care
garantează libertatea sclavilor a stârnit mare supărare. Știu că nu-l
apreciezi pe președinte din pricina rolului său în distrugerea Saukilor,
dar eu îl admir pentru că i-a eliberat pe sclavi, oricare ar fi fost
motivele sale politice. Nordiștii de aici par gata să facă orice sacrificiu
când e vorba să salveze Uniunea, dar nu vor ca scopul războiului să
devină abolirea sclaviei. Par pregătiți să plătească acest teribil preț în
sânge dacă țelul luptei nu este doar eliberarea negrilor. Pierderile au
fost cumplite în bătălii ca Al doilea Bull Run și Antietam. Acum sosesc
vești despre masacrul de la Fredericksburg, unde aproape treisprezece
mii de soldați au fost doborâți pe când încercau să cucerească teren de
la sudiști. Disperarea i-a cuprins pe mulți dintre cei cu care am vorbit.
Îmi fac permanent griji pentru tine și Alex. S-ar putea să te
deranjeze să afli că am început să mă rog, deși nu știu la cine sau la ce,
și nu cer mereu decât ca voi amândoi să vă întoarceți acasă.
Te rog, fă tot ce poți ca să te îngrijești și de propria sănătate la fel de
bine ca și de a altora și amintește-ți de cei care își agață viața de
puterea și bunătatea ta.

Fiul tău iubitor,

Șaman
(Dr. Robert Jefferson Cole)

989
 51

Gornistul

Nu era atât de greu cum se temuse Rob J. să locuiești în cort, să

dormi din nou pe pământul gol. Ce era mai greu era să se confrunte cu
întrebările care îl bântuiau: de ce naiba se afla el acolo și care o să fie
finalul acestui teribil război civil. Evenimentele continuau să se
succeadă nefavorabil pentru cauza Nordului.
— Se pare că nu câștigăm pentru a pierde, observase maiorul G. H.
Woffenden în unul din momentele când era mai puțin beat.
Majoritatea soldaților printre care trăia Rob J. beau zdravăn când nu
erau de serviciu, mai ales după plata soldelor. Beau ca să uite, ca să-și
amintească sau să sărbătorească, sau pentru a compătimi unii cu alții.
Tinerii murdari și adesea beți erau ca niște câini turbați în lesă,
aparent indiferenți față de moartea iminentă, luptându-se să se arunce
asupra dușmanului lor natural, alți americani care, fără îndoială, erau
la fel de murdari și la fel de frecvent băuți.
De ce erau așa de dornici să ucidă Confederația? Prea puțini dintre
ei știau cu adevărat; Rob J. vedea că războiul le răpise substanța și
sensul lucrurilor până la un punct ce mergea dincolo de motive și
cauze. Erau însetați de luptă fiindcă războiul exista și fiindcă fusese
oficial declarat că era admirabil și patriotic să ucizi. Asta le era destul.
Ar fi vrut să urle și să țipe la ei, să-i închidă pe generali și politicieni
într-o cameră întunecoasă ca pe niște copii obraznici și neștiutori și să-
i ia de gulerul gâturilor lor colective, să-i scuture și să-i întrebe: „Ce-i
cu voi? Ce naiba aveți?”
Dar, în loc de asta, se ducea în fiecare zi să-i vadă pe cei bolnavi și
împărțea ipeca, chinină și tinctură de opiu și avea grijă să se uite
mereu pe unde calcă, precum un om care și-a încropit locuința într-un
canal de scurgere uriaș.
În ultima sa zi cu 106 Kansas, Rob J. îl căută pe cel care făcea plățile
și își primi cei optzeci de dolari, apoi se duse la cortul conic, își aruncă
pe umăr traista Mee-shautne și își ridică valiza. Maiorul G.H.
990
Woffenden, ghemuit în poncho-ul său cauciucat, nu deschise ochii și
nici nu murmură la revedere.
Cu cinci zile în urmă, oamenii din 67 Pennsylvania mărșăluiseră în
forță până la vasele cu abur și fuseseră duși spre sud pentru o
confruntare în Mississippi, așa se zvonea. Acum, alte vapoare îi
descărcaseră pe cei de la 131 Indiana, care tocmai își ridicau corturile
în vechea tabără a lui 67 Pennsylvania. Când Rob J. îl căută pe ofițerul
însărcinat cu comanda, găsi un colonel cu o față de copil de vreo
douăzeci și ceva de ani, Alonzo Symonds. Colonelul Symonds spuse că
tocmai era în căutare de doctor. Chirurgul său efectuase un contract de
trei luni și se întorsese în Indiana și nu existase un chirurg-asistent. Îl
interogă amănunțit pe dr. Cole și păru impresionat de ce auzi, dar când
Rob J. începu să-i spună că trebuie îndeplinite anumite condiții înainte
să semneze, fața colonelului Symonds trădă îndoiala.
Rob J. păstrase înregistrări atente ale activității sale la Regimentul
106.
— Aproape în fiecare zi treizeci și șase la sută dintre soldați erau la
coadă să-i consult sau zăceau pe spate. Uneori procentul era și mai
ridicat. Cum seamănă asta cu lista voastră zilnică de bolnavi?
— Am avut și noi foarte mulți bolnavi, recunoscu Symonds.
— Îți pot asigura mai mulți oameni sănătoși, colonele, dacă mă vei
ajuta.
Symonds era colonel doar de patru luni. Familia lui avea o fabrică în
Fort Wayne, unde se produceau sticle de lampă și știa ce ruină
însemnau lucrătorii bolnavi. Regimentul 131 Indiana fusese format cu
patru luni înainte, din trupe neinstruite și fusese aruncat în câteva zile
în serviciul de pichet Tennessee. Se considera norocos că avuseseră
doar două ciocniri suficient de serioase pentru a fi considerate contact,
dar în fiecare zi atât de mulți erau doborâți la pat de febră, încât
confederații i-ar fi putut spulbera regimentul fără nicio bătaie de cap
dacă ar fi știut.
— Ce trebuie să fac?
— Trupele tale își înalță corturile pe grămezile de rahat ale lui 67
Pennsylvania. Și apa e rea aici, beau apă din râul care colectează
propriile lor dejecții. Există un spațiu nefolosit la mai puțin de o milă
pe partea cealaltă a taberei, cu izvoare curate, care ar trebui să
furnizeze apă bună în tot timpul iernii, dacă montați niște țevi în ele.

991
 — Dumnezeule mare! O milă e mult când trebuie să te unești cu
celelalte regimente. Sau când ofițerii lor vin să mă caute.
Se studiară unul pe altul și colonelul Symonds decise. Se duse la
sergentul său major.
— Ordonă să fie ridicate corturile, Douglass. Regimentul se va muta.
Apoi se întoarse să discute afaceri cu acest doctor dificil.
Din nou Rob J. refuză șansa de a fi numit ofițer superior. Ceru să fie
angajat ca asistent-chirurg activ, cu un contract de trei luni.
— În felul ăsta, dacă nu obții ce vrei, poți să pleci, observă tânărul
colonel.
Doctorul nu negă și colonelul Symonds îl privi cu atenție.
— Ce altceva mai vrei?
— Latrine, spuse Rob J.

Pământul era tare, dar nu înghețase încă. Într-o singură dimineață

gropile au fost săpate și acoperite cu bușteni. Când tuturor
companiilor li se citi ordinul că urinatul și defecatul în orice alt loc în
afara latrinelor special amenajate vor fi pedepsite sever și imediat, îl
întâmpinară cu nemulțumire generală. Oamenii aveau nevoie de ceva
ce puteau urî și ridiculiza și Rob J. realiză că tocmai le furnizase ce
doreau. Când trecea printre ei, se îmboldeau unul pe altul, îl urmăreau
cu privirea și rânjeau crud, la figura jalnică pe care o făcea în costumul
său ponosit de civil.
Colonelul Symonds nu le dădu nici cea mai mică șansă să-și piardă
timpul plângându-se. Petrecură patru zile de muncă grea construind o
serie de cabane din bușteni și pământ, pe jumătate îngropate. Erau
întunecoase și prost ventilate, dar ofereau mult mai mult adăpost
decât corturile și un mic foc făcea posibil ca oamenii să doarmă în ele
în nopțile friguroase de iarnă.
Symonds era un comandant bun și atrăsese ofițeri decenți. Ofițerul-
comisionar al regimentului era un căpitan pe nume Mason și lui Rob J.
nu i-a fost greu să-i explice despre cauzele dietetice ale scorbutului,
mai ales că putea da exemple despre ravagiile bolii printre trupe. Ei
doi merseră cu o căruță la Cairo și cumpărară butoaie de varză și
morcovi, care deveniră astfel parte a rației zilnice. Scorbutul era și mai
frecvent în alte unități din tabără, dar când Rob J. încercă să atragă
atenția celorlalți doctori de la alte regimente, nu avu prea mare succes.

992
Aceștia păreau mai preocupați de rolul lor de ofițeri ai armatei decât
de cel de doctori. Toți purtau uniformă, doi târau săbii ca ofițerii de
front, iar chirurgul regimentului Ohio purta epoleți cu franjuri ca cei pe
care Rob J. îi văzuse cândva într-o gravură reprezentând un fălos
general francez.
Prin contrast, el se complăcea în statutul său de civil. Când un
sergent, recunoscător că-l vindecase de crampele la stomac, îi făcu rost
de o manta de lână albastră, el o primi cu bucurie, dar se duse în oraș,
o vopsi în negru și îi schimbă nasturii aurii cu unii obișnuiți de os. Îi
plăcea să pretindă că e încă un doctor de țară care se mutase temporar
în altă parte.
În multe aspecte, tabăra era ca un mic oraș, alcătuit exclusiv din
bărbați. Regimentul avea propriul său oficiu poștal, cu un caporal pe
nume Amasa Decker, drept poștaș. În serile de miercuri orchestra
dădea concerte pe terenul de instrucție și uneori, când cântau cântece
populare ca „Ascultă la pasărea care râde”, sau „Vino unde visează
dragostea mea” sau „Fata care mă așteaptă”, oamenii cântau cu ei.
Cantinierii aduceau o serie de bunuri în tabără. Din treisprezece dolari
pe lună, soldatul de rând nu-și putea permite mai mult decât brânză de
cincizeci de cenți livra sau lapte condensat la șaptezeci și cinci de cenți
cutia, dar toți cumpărau lichiorul cantinierilor. Rob J. se răsfăța de mai
multe ori pe săptămână cu prăjiturele de melasă, șase la un sfert de
dolar. Un fotograf își deschise magazin într-un cort mare și, într-o zi,
Rob plăti un dolar pentru o fotografie – care îl reprezenta înțepenit și
fără să zâmbească și pe care i-o trimise lui Sarah ca dovadă că soțul ei
era încă în viață și bine și o iubea din tot sufletul.
Deoarece condusese deja trupe neinstruite în teritorii disputate,
colonelul Symonds era hotărât să nu se mai lase niciodată surprins cu
soldații nepregătiți. Cât dură iarna, își munci din greu oamenii. Făceau
drumuri de antrenament de treizeci de mile, ceea ce îi aduse noi
pacienți lui Rob J. fiindcă unii dintre soldați făcură febră musculară și
întinderi de mușchi de la căratul echipamentului complet și al puștilor
grele. Alții făcură hernii de la curelele cu muniție. Cercetașii se
antrenau continuu în lupta cu baioneta și Symonds îi forța să exerseze
complicatul proces al încărcării muschetelor din nou și din nou:
— Mușcați hârtia ambalajului încărcăturii ca și cum ați fi furioși pe
ea. Turnați praful în țeavă, introduceți glonțul minie și după aceea

993
ghemotocul de hârtie și împingeți totul înăuntru. Luați o capsă de
percuție din buzunar și vârâți-o în orificiul special. Țintiți cu puștile
astea formidabile și foc!
O făcură din nou și din nou, repetat, la nesfârșit. Symonds îi spuse
lui Rob J. că vroia să-i aducă în stare de a încărca și de a trage când se
trezeau din cel mai adânc somn, când erau încremeniți de panică,
atunci când mâinile le tremurau de excitare sau de frică.
În același scop, ca să învețe să asculte ordinele fără ezitare în loc de
a-și desconsidera sau înfrunta ofițerii, colonelul îi punea să
mărșăluiască la nesfârșit în formație strânsă. În mai multe dimineți,
când pământul era acoperit de zăpadă, Symonds împrumutase
tăvăluguri imense de lemn de la departamentul de drumuri din Cairo
și echipe de cai ai armatei le trăseseră în jurul terenului de paradă
până fusese destul de plat și tare pentru ca trupele să poată mărșălui,
în timp ce orchestra regimentului cânta marșuri și quickstep-uri.
Într-o zi strălucitoare de iarnă, pe când străbătea perimetrul
terenului de paradă ocupat cu trupe de oameni în formație, Rob J.
aruncă o privire spre orchestra așezată într-o parte și observă că unul
dintre gorniști avea pe față o pată purpurie. Instrumentul, un corn
uriaș, se sprijinea pe umărul său stâng, strălucind auriu în soarele
iernii, în timp ce sufla în el – cântau „Hei, Columbia” – și obrajii i se
umflau și dezumflau în ritmul muzicii. De fiecare dată când fălcile i se
umpleau de aer, marca purpurie de sub ochi se întuneca, asemenea
unui semnal.
Timp de unsprezece ani lungi, Rob J. se încordase ori de câte ori
întâlnise un om cu o pată sângerie pe față, dar acum porni pur și
simplu la munca lui, mergând fără să-și dea seama în ritmul muzicii tot
drumul până la cortul dispensar.
Dimineața următoare, când văzu orchestra mărșăluind pe terenul
de paradă ca să cânte pentru inspecția Primului Batalion, se uită după
gornistul cu fața însemnată, dar omul nu era acolo.
Rob J. merse până la șirul de adăposturi în care locuia orchestra și
își găsi imediat omul, care aduna izmene înghețate de pe sfoara de
rufe.
— Mai țepene ca scula unui mort, îi spuse acesta dezgustat. N-are
niciun sens să te ții de inspecții în toiul iernii.

994
 Ipocrit, Rob J. a fost de acord, deși inspecțiile fuseseră sugerate de
el, ca să-i oblige pe oameni să-și spele cel puțin o parte din haine.
— Ți-ai luat liber azi, nu-i așa?
Bărbatul îl privi ursuz.
— Nu mărșăluiesc. Sunt șchiop.
În timp ce se depărta cu brațul plin de rufe înghețate, Rob J. văzu că
era. Gornistul ar fi distrus simetria unei orchestre militare. Piciorul său
drept părea puțin mai scurt decât stângul și avea un mers clar
șchiopătat.
Rob J. se duse la cabana lui și se așeză pe poncho-ul cauciucat în
lumina rece, cu pătura înfășurată în jurul umerilor.
Unsprezece ani. Își amintea cu precizie ziua. Își rememora una câte
una toate vizitele la domiciliu pe care le făcuse în timp ce Makwa-ikwa
era violată și ucisă.
Se gândi la cei trei bărbați care sosiseră la Holden’s Crossing chiar
înainte de crimă și după aceea dispăruseră. Timp de unsprezece ani nu
reușise să afle nimic despre ei, decât că erau niște „bețivi înrăiți”.
Un preot dubios, reverendul Eliwood Patterson, pe care îl tratase de
sifilis.
Un grăsan gălăgios, puternic, pe nume Hank Cough.
Un tânăr slăbănog căruia îi spuneau Len. Uneori, Lenny. Cu o pată
din naștere pe obraz sub ochiul drept. Și care șchiopăta.
Nu mai era atât de slăbănog, dacă era chiar el. Și nici atât de tânăr.
Probabil că nu era el cel pe care-l căuta, își spuse. Era posibil să
existe mai mulți oameni în America însemnați pe față și cu un defect la
picior.
Nu vroia să fie acesta omul, își dădu seama. Înfruntă realitatea că nu
mai dorea cu adevărat să-i găsească. Ce-o să facă dacă gornistul era
Lenny? Să-i taie beregata?
Neputința îi strânse inima.
Moartea Makwei era ceva ce reușise să dea deoparte, într-un
compartiment izolat al minții sale. Acum acest compartiment fusese
redeschis, cutia Pandorei, și simți o răceală aproape uitată cum începe
să crească în el, un bulgăre de gheață care nu avea nimic de-a face cu
temperatura din micul adăpost.
Ieși afară și merse către cortul care servea regimentului drept birou.
Numele sergentului major era Stephen Douglass, cu un „s” în plus față

995
de cel al senatorului. Acesta se obișnuise cu doctorul, care lucra adesea
la fișele lui personale. Îi spusese lui Rob J. că nu văzuse niciodată un
chirurg de regiment atât de atent să țină fișe medicale complete.
— Tot mai ai de lucru, doctore?
— Puțin.
— Poftim. Ordonanța s-a dus să aducă un ibric de cafea fierbinte.
Când vine, ești binevenit să bei cu noi. Numai să n-o verși pe afurisitele
mele de fișe, te rog.
Rob J. promise că n-o s-o facă.
Orchestra era atașată Companiei Comandamentului. Sergentul
Douglass păstra fișele fiecărei companii în ordine într-o cutie cenușie,
separată. Rob J. căută cutia Companiei Comandamentului și găsi
înăuntru un teanc de fișe legate separat cu o sfoară subțire și pe care
scria Orchestra Regimentului 131 Indiana.
Răsfoi fișele una câte una. Nu era nimeni în orchestră al cărui
prenume să fie Leonard, dar când Rob J. găsi fișa, știu imediat că acesta
era omul, după cum știa uneori că cineva avea să moară sau să
trăiască.
ORDWAY, LANNING A., particular. Reședința: Vincertnes, Indiana,
înrolat pe un an, 28 iulie 1862. Locul de înrolare, Fort Wayne. Născut:
Vincennes, Indiana, 11 noiembrie 1836. Înălțime: 1,70 în. Ten, deschis.
Ochi, cenușii. Păr, șaten. Înrolat cu îndatoriri limitate ca muzician
(corn-bas sol-major) și munci generale, datorită incapacității.

996
 52

Mișcări de trupe

Trecuseră săptămâni de când contractul lui Rob J. expirase înainte

ca Symonds să vină la el pentru a discuta reînnoirea acestuia. La
vremea aceea, febrele de primăvară începuseră să facă ravagii în
celelalte regimente, dar nu și în 131 Indiana. Oamenii lui 131 aveau
gripă de la dormitul pe pământul rece și diaree din cauza rațiilor, dar
lista de bolnavi a lui Rob J. era cea mai scurtă pe care o văzuse de când
începuse să lucreze în armată. Colonelul Symonds știa că trei
regimente erau bântuite de febră și malarie și că al lui era relativ
sănătos. Unii dintre cei mai bătrâni soldați, care n-ar fi trebuit să se
afle acolo încă de la început, fuseseră trimiși acasă. Mulți dintre cei
rămași aveau păduchi și picioare murdare, gâturi nespălate și
mâncărimi și beau prea mult whisky. Dar erau sprinteni și întăriți de
marșurile lungi, ascultători după instrucția permanentă, cu ochii
strălucitori și vioi, fiindcă asistentul-chirurg activ Cole reușise cumva
să-i treacă prin iarnă în stare bună pentru luptă, așa cum promisese.
Din cei șase sute de oameni ai regimentului, șapte muriseră în cursul
iernii, o mortalitate de doisprezece la mie. Prin comparație, cincizeci și
opt de oameni dintr-o mie muriseră din celelalte regimente, iar acum,
că apăruseră febrele, procentajul avea cu siguranță să crească.
Așa că acum colonelul venea la doctorul său gata să fie rezonabil, iar
Rob J. semnă contract pe încă trei luni, fără nicio ezitare. Nu era omul
să nu-și dea seama când se afla într-o poziție bună.
Ce trebuia să facă acum, îi spuse lui Symonds, era să alcătuiască o
ambulanță care să deservească regimentul în luptă.
Comisia Sanitară a Civililor făcuse anticameră la Secretarul de
Război, până ce, în cele din urmă, ambulanțele și brancardierii
deveniseră parte componentă a Armatei de la Potomac, dar reforma se
oprise aici, fără să furnizeze servicii similare răniților de la unitățile
din sectorul de vest.
— Va trebui să ne purtăm singuri de grijă, spuse Rob J.
997
 El și Symonds se așezaseră comod în fața cortului dispensar și
fumaseră trabucuri, fumul ridicându-se albăstrui în aerul călduț al
primăverii, în timp ce Rob J. îi povestea colonelului despre călătoria lui
la Cincinnati pe War Hawk.
— Am vorbit cu oameni care zăcuseră două zile pe câmpul de luptă
după ce fuseseră răniți. A fost un noroc că a plouat, fiindcă nu aveau
nici apă. Unul din ei mi-a spus că, în timpul nopții, porcii sălbatici au
venit până aproape de locul în care zăceau ca să mănânce cadavrele.
Unii dintre cei mâncați nici nu muriseră încă.
Symonds clătină din cap. Mai auzise toate detaliile acestea teribile.
— De ce ai nevoie?
— De patru oameni din fiecare companie.
— Vrei un pluton întreg să care tărgi, remarcă Symonds, șocat.
Regimentul ăsta e și așa mult sub efectiv. Ca să câștig bătălii am nevoie
de luptători, nu de brancardieri, își studie atent vârful trabucului.
Totuși, mulți dintre ei sunt bătrâni și bolnavi, n-ar fi trebuit să se
înroleze, ia-i pe ăștia.
— Nu. Avem nevoie de bărbați destul de puternici ca să ajungă la
ceilalți în toiul luptei, sub focuri și să-i aducă în siguranță. Nu e o
treabă care să poată fi făcută de bătrâni bolnavi.
Rob J. studie fața frământată a acestui tânăr pe care ajunsese să-l
admire, dar față de care simțea și milă. Symonds își iubea trupele și
voia să le protejeze, totuși colonelul deținea sarcina de neinvidiat de a
dispune de viețile omenești ca de gloanțe, sau rații, sau lemne de foc.
— Să presupunem că aș folosi oameni din orchestra regimentului,
spuse Rob J. Pot să sune goarna cea mai mare parte a timpului și, după
luptă, să care tărgile.
Colonelul Symonds dădu din cap ușurat.
— Foarte bine. Vezi dacă șeful orchestrei îți poate da câțiva oameni.
Șeful orchestrei, Warren Fitts, fusese cizmar timp de șaisprezece ani
înainte de a fi recrutat în Fort Wayne. Avusese parte de o educație
muzicală riguroasă și, tânăr, încercase timp de mai mulți ani să pună
bazele unei școli de muzică în South Bend. Când părăsise acel oraș
datorând bani, se apucase cu mânie, dar și cu ușurare, de cizmărie,
meseria tatălui său. Acesta îl învățase bine și era un cizmar bun.
Câștiga un trai modest, dar confortabil și, pe lângă asta, dădea lecții de
muzică, atât de pian cât și de instrumente de suflat. Războiul îi

998
redeșteptase vise pe care le credea de mult pierdute și neavenite. La
vârsta de patruzeci de ani i se oferise șansa să recruteze o orchestră
militară și s-o instruiască după vrerea sa. Trebuise să scotocească
după talente muzicale în toată regiunea Fort Wayne până ce găsise
destui muzicieni pentru orchestră și acum asculta uluit cum chirurgul
îi propuse să ia câțiva dintre oamenii săi ca brancardieri.
— Niciodată!
— Nu vor trebui să stea cu mine decât o parte din timp, spuse Rob J.
În rest, vor rămâne cu tine.
Fitts încercă să-și ascundă iritarea.
— Fiecare muzician trebuie să dea orchestrei atenția sa completă.
Când nu cântă trebuie să exerseze și să repete.
Din propria sa experiență cu viola da gamba, Rob J. știa că e
adevărat.
— Sunt instrumente în orchestră pentru care ai cântăreți de
rezervă? întrebă el fără să-și piardă răbdarea.
Întrebarea atinse o coardă sensibilă în Fitts. Poziția lui de șef de
orchestră era cea mai apropiată de a unui dirijor din câte ar fi putut
atinge vreodată și avea mare grijă ca prezența sa și cea a orchestrei să
fie demne de rolul lor de artiști. Fitts avea o chică bogată de păr cărunt.
Fața îi era bărbierită cu grijă, cu excepția mustăților, pe care le purta
întoarse; le ungea vârfurile cu ceară și le răsucea în sus, în două vârfuri
ascuțite. Uniforma lui era păstrată cu grijă și muzicienii știau că
trebuie să-și țină instrumentele lustruite, uniformele curățate și
cizmele bine date cu cremă și lucioase. Și trebuiau să defileze frumos,
fiindcă de câte ori șeful de orchestră dădea ordinul de start, agitându-
și bastonul, vroia să fie urmat de o orchestră care reflecta standardele
sale. Dar erau câțiva care stricau această imagine…
— Wilcox, Abner, spuse el. Gornist Wilcox avea albeață la un ochi.
Lui Fitts îi plăcea ca muzicienii să aibă și frumusețe fizică, pe lângă
talent. Nu suporta să vadă nici un fel de defect stricând perfecțiunea
ansamblului său și îl însărcinase pe Wilcox cu treburi auxiliare ca
gornist de rezervă al regimentului. Laivrence, Oscar. Toboșar. Un băiat
împiedicat de șaisprezece ani, a cărui lipsă de coordonare nu numai că
îl făcea să fie un prost toboșar, dar adesea îl scotea din ritmul marșului,
așa că de multe ori dădea din cap în alt timp decât restul muzicanților.
Ordway, Lanning, spuse Fitts, și chirurgul avu o ușoară zvâcnire din

999
cap. Corn bas sol-major. Muzician mediocru și vizitiu al uneia dintre
căruțele plate ale orchestrei, care uneori făcea și alte munci în tabără.
Potrivit să cânte la goarnă când dădeau concerte pentru trupe în serile
de miercuri sau când exersau așezați pe scaune pe terenul de
instrucție, dar șchiopătatul său făcea imposibil pentru el să
mărșăluiască fără a distruge efectul militar. Perry, Addison. Piculină și
fluier. Prost muzician și o persoană șleampătă, neglijentă. Fitts era
bucuros să scape de asemenea povară. Robinson, Lewis. Cornet
sopranino sol major. Un muzician capabil, trebui să recunoască Fitts,
dar o sursă de iritare extremă, un deștept care se dădea mare și avea
aspirații. În mai multe ocazii Robinson îi arătase lui Fitts piese despre
care pretindea că sunt compoziții originale și întrebase dacă n-ar fi
posibil ca orchestra să încerce să le cânte. Pretindea și că avea
experiență, ca dirijor al unei filarmonici comunitare în Columbus, Ohio.
Fitts n-avea nevoie să i se uite nimeni peste umăr sau să-i sufle în
ceafă.
— Și? întrebă chirurgul.
— Și nimeni altcineva, spuse șeful de orchestră satisfăcut.

În tot timpul iernii, Rob J. îl urmărise pe Ordway de la distanță. Era

nervos, fiindcă, deși ordinul de înrolare a lui Ordway mai avea mult
până să expire, nu era prea greu ca cineva să dezerteze și să dispară.
Dar orice îi ținea pe majoritatea lor în armată părea că funcționează și
pentru Ordway și el a fost unul dintre cei cinci particulari care se
prezentară la Rob J., un bărbat cu o înfățișare plăcută pentru un
suspect de crimă, cu excepția ochilor apoși, neliniștiți.
Niciunul dintre cei cinci nu a fost încântat de noua sarcină primită.
Lewis Robinson intră în panică.
— Eu trebuie să cânt! Sunt muzician, nu doctor.
Rob J. îl corectă:
— Brancardier. Pentru moment, vei fi brancardier, îi spuse el, și
ceilalți înțeleseră că afirmația li se aplică și lor.
Făcu tot ce putu dintr-un târg dezavantajos, rugându-l pe șeful de
orchestră să renunțe la orice pretenții asupra timpului lor și obținu
această concesie cu o ușurință suspectă. Ca să-i antreneze, începu cu
începutul, învățându-i să înfășoare bandaje și să formeze comprese și
apoi simulând diverse tipuri de răni și arătându-le cum să le panseze.

1000
Le arătă cum să miște și cum să transporte răniții și dădu fiecăruia un
mic rucsac ce conținea comprese, feșe, un vas cu apă proaspătă, opiu și
morfină în formă de pudră sau tablete.
În dotarea medicală a armatei existau mai multe feluri de ațele, dar
lui Rob J. nu-i plăceau, așa că rechiziționă lemn, care le permise
brancardierilor să-și confecționeze propriile ațele sub atenta lui
îndrumare. Abner Willcox se dovedi a fi un tâmplar bun și inventiv.
Construi mai multe tărgi ușoare din pânză întinsă între două bețe.
Ofițerul de la aprovizionare le oferi o trăsurică pe două roți pe care s-o
folosească drept ambulanță, dar Rob J. avea la activ ani de vizite la
domiciliu pe drumuri proaste și știa că pentru evacuarea răniților pe
teren accidentat avea nevoie de siguranța oferită de patru roți. Găsi o
căruță potrivită și Willcox îi construi părți laterale și un acoperiș. O
vopsiră în negru și Ordway copie îngrijit caduceul medical care era
imprimat pe materialele sanitare, pictând cu argintiu câte unul pe
fiecare parte a ambulanței. De la ofițerul însărcinat cu caii, Rob J. cerși
o pereche de cai urâți, dar zdraveni, nedoriți de nimeni, ca și restul
echipei de salvare.
Cei cinci oameni începură să simtă fără voia lor o mândrie de grup,
dar Robinson își făcea griji cu voce tare despre riscurile crescute ale
noii lor ocupații.
— Bineînțeles că există un pericol, spuse Rob J. Infanteria dintre
linii înfruntă și ea primejdii și există riscuri și pentru șarja de
cavalerie, altfel n-ar fi nevoie de brancardieri.
Știuse dintotdeauna că războiul te corupe și vedea acum că îl
corupsese și pe el la fel ca pe toți ceilalți. Aranjase viețile acestor cinci
tineri astfel încât acum se aștepta de la ei să se ducă după răniți din
nou și din nou, de parcă i-ar fi protejat ceva de gloanțele muschetelor
și focul artileriei și încerca să le abată gândurile furioase de la noua lor
situație, arătându-le că erau membri ai generației de sacrificiu.
Cuvintele lui ocolite și atitudinea sa încercau să facă abstracție de
propria responsabilitate, în timp ce încerca să creadă și el cu disperare,
împreună cu ei, că nu le era mai rău acum decât atunci când viața le
fusese complicată doar de temperamentul prostesc al lui Fitts și de
câtă expresie reușeau să dea valsurilor și marșurilor rapide.
Îi împărți în echipe de brancardieri: Perry și Lawrence. Wilcox și
Robinson.

1001
 — Și eu? întrebă Ordway.
— Tu o să faci echipă cu mine, spuse Rob J.

Caporalul Amasa Decker, poștașul, ajunsese să-l cunoască pe Rob J.

fiindcă îi aducea un șir nesfârșit de scrisori de la Sarah, care îi scria
scrisori lungi și pasionate. Faptul că soția lui era atât de prezentă
fusese unul din farmecele ei cele mai de preț în ochii lui Rob J. și uneori
stătea culcat în adăpostul lui și citea scrisoare după scrisoare,
transportat de dorință până i se părea că simte parfumul femeii sale.
Deși erau femei din belșug în Cairo, de la cele plătite la cele patrioate,
nu făcu nicio încercare de a se apropia de vreuna. Era atins de boala
loialității.
Își petrecea mare parte din timpul liber scriind scrisori tandre,
încurajatoare, care să contrabalanseze căldura neliniștită a scrisorilor
lui Sarah. Uneori îi scria lui Șaman și constant scria în jurnalul său.
Alteori, zăcea pur și simplu pe poncho și cântărea cum să facă să afle
de la Ordway ce se întâmplase în ziua în care fusese ucisă Makwa-
ikwa. Știa că trebuia, cumva, să câștige încrederea lui Ordway.
Se gândi la raportul pe care Miriam cea Feroce i-l dăduse asupra
celor de la „Nu Știu Nimic” și asupra Ordinului lor, al Steagului cu Stele
și Dungi. Oricine ar fi fost cel care scrisese raportul – își imaginase
întotdeauna că era vorba de un preot spion – se dăduse drept
protestant anticatolic. Ar putea oare aceeași tactică să aibă din nou
succes? Raportul era la Holden’s Crossing cu restul hârtiilor sale. Dar îl
citise atât de des și atât de pasionat, încât descoperi că își amintea
semnele și semnalele, cuvintele de cod și parolele – o panoplie întreagă
a comunicării secrete pe care ar fi putut-o inventa un băiețel dramatic
cu o imaginație exaltată.

Rob J. făcu exerciții cu brancardierii, unul dintre ei făcând pe

victima și descoperi că, în timp ce doi oameni puteau pune un rănit pe
targă și îl puteau ridica în ambulanță, aceeași doi oameni ar obosi
rapid și s-ar prăbuși dacă ar trebui să care targa o distanță apreciabilă.
— Avem nevoie de un brancardier în fiecare colț, spuse Perry și Rob
J. știu că avea dreptate.
Dar asta îl lăsa cu o singură targă mobilă, cea ce era clar insuficient
dacă regimentul dădea de vreun necaz.

1002
 Se duse cu problema sa la colonel.
— Ce ai de gând să faci? întrebă colonelul.
— Să folosesc întreaga orchestră. Fă-i pe cei cinci brancardieri ai
mei caporali. Fiecare dintre ei poate răspunde de o targă în situația în
care am avea mai mulți răniți, cu alți trei muzicieni sub comanda
fiecărui caporal. Dacă soldații ar avea de ales între muzicieni care
cântă frumos în timpul luptei și muzicieni care să le salveze viața dacă
sunt loviți, știu cu care din ei vor vota.
— Nu vor vota cu nimeni, spuse uscat Symonds. Eu sunt singurul
care votează aici.
Dar votă corect. Cei cinci sanitari își cusură trese pe mâneci și, ori
de câte ori se întâmpla ca Fitts să treacă pe lângă Rob J., șeful de
orchestră nu dădea bună ziua.
La mijlocul lui mai, vremea deveni toridă. Tabăra era așezată la
joncțiunea dintre râurile Ohio și Mississippi, ambele poluate de
gunoaiele din tabără. Dar Rob J. se asigură că fiecare om a primit o
bucată de săpun cafeniu și companiile erau încolonate pe rând, câte
una, și duse într-un loc curat în susul râului Ohio, unde soldaților li se
ordona să se dezbrace și să se spele. La început intraseră în apă
înjurând și spumegând, dar cei mai mulți dintre ei erau crescuți la țară
și nu puteau rezista scăldatului într-o baltă, așa că baia degenera în
joacă și stropit. Când ieșeau, erau inspectați de sergenți, cu atenție
specială la cap și la picioare și, spre hazul camarazilor, unii erau trimiși
înapoi să se mai spele.
Unele uniforme erau zdrențuite și rupte, cusute din pânză proastă.
Dar colonelul Symonds făcuse rost de un număr de uniforme noi și,
când au fost distribuite, oamenii își închipuiră, fără să greșească însă,
că urmau să plece. Ambele regimente din Kansas fuseseră transportate
în jos pe Mississippi cu vapoare cu aburi. Credința generală era că
plecaseră să ajute armata lui Grand să cucerească Vicksburg-ul și că
131 Indiana avea să urmeze.
Dar în după-amiaza de 27 mai, cu orchestra lui Warren Fitts făcând
o seamă de erori evidente din nervozitate, dar cântând totuși fără să se
oprească, regimentul porni în marș către calea ferată, în loc de râu.
Oamenii și animalele au fost încărcați în vagoane de marfă și așteptară
două ore până ce acestea au fost atașate la locomotive și apoi, în
amurg, Regimentul 131 își luă adio de la Cairo, Indiana.

1003
 Doctorul și brancardierii făcură călătoria într-un vagon-spital.
Acesta a fost gol când părăsiră Cairo, dar într-o oră, un tânăr leșină
într-unul din vagoanele de marfă și a fost adus la spitalul mobil, unde
Rob J. descoperi că ardea cu febră mare și era incoerent. Îl spălă pe
băiat cu un burete muiat în alcool și se hotărî să-l lase la un spital civil
de cum se va ivi ocazia.
Rob J. admiră vagonul spital care le-ar fi fost neprețuit dacă s-ar fi
întors din bătălie în loc să se îndrepte spre ea. Pe o parte a vagonului
era un șir triplu de brancarde, care se întindea pe toată lungimea
peretelui. Fiecare brancardă era suspendată ingenios, cu fâșii de
cauciuc, care îi legau cele patru colțuri de cârlige fixate în perete și în
stâlpi, astfel încât prin întinderea și contracția cauciucului să fie
atenuată cea mai mare parte a zdruncinatului provocat de mersul
trenului. În absența pacienților, cei cinci noi caporali își aleseseră
fiecare o targă și căzuseră de acord că n-ar fi putut călători mai
confortabil nici dacă erau generali. Addison Perry, care dovedise că
putea ațipi oriunde, zi și noapte, dormea deja, și la fel și tânărul
Lawrence. Lewis Robinson își alesese o targă la distanță de ceilalți, sub
lampă și făcea mici semne cu creionul negru pe o hârtie, compunând
muzică.
Habar n-aveau unde se duc. Când Rob J. merse la celălalt capăt al
vagonului și deschise ușa, zgomotul era puternic, dar se uită în sus
printre vagoanele care se clătinau la punctele luminoase de pe cer și
descoperi Carul Mare. Urmări cele două stele punctiforme de la capătul
osiei și acolo era Steaua Nordului.
— Mergem spre est, anunță el când se întoarse în vagon.
— La dracu’, spuse Abner Wilcox. Ne trimit la Armata de pe
Potomac.
Lew Robinson se opri din desenatul micilor semne negre.
— Ce-i rău în asta?
— Armata Potomac n-a făcut nimic bun niciodată. Tot ce face e să
aștepte. Când luptă, o dată la Paștele Cailor, capetele astea de lemn
reușesc totdeauna să-i scape pe rebeli. Vroiam să merg la Grand. Omul
ăla e un adevărat general.
— Nu ești omorât când aștepți, spuse Robinson.

1004
 — Mi-e scârbă să mă duc în est, spuse Ordway. Tot estul ăla
nenorocit e plin de irlandezi, scârnăvii, romano-catolici. Viermi
scârboși.
— Nimeni n-a cântat mai bine ca Brigada Irlandeză la
Fredericksburg. Cei mai mulți dintre ei au murit, spuse Robinson cu
jumătate de gură.
Lui Rob J. nu-i trebui prea mult timp să se gândească, a fost o decizie
instantanee. Își puse vârful degetului sub ochiul drept și trase pielea
ușor în jos, spre nas, semnalul de la un membru al ordinului către alt
membru că spunea prea mult.
Mersese sau a fost doar o coincidența? Lanning Ordway îl privi o
clipă, apoi încetă să mai vorbească și se culcă.

La trei dimineața făcură o escală lungă la Louisville, unde bateria de

artilerie se alătură trenului de trupeți. Aerul nopții era mai greu ca în
Illinois și mai cald. Cei care erau treji coborâră din tren să-și
dezmorțească picioarele și Rob J. aranjă pentru caporalul bolnav să fie
dus la spitalul local. Când termină, merse în josul convoiului și trecu pe
lângă doi bărbați care urinau.
— N-avem timp să săpăm latrine aici, domnule, spuse unul din ei și
râseră amândoi. Doctorul civil era încă un prilej de glume.
Se duse către locul unde Parrots-urile mari de zece livre ale bateriei
și Howitzer-urile de douăsprezece livre erau legate cu lanțuri grele pe
platformele deschise ale unui vagon. Tunurile erau încărcate în lumina
galbenă a unor felinare mari cu calciu, care clipeau și aruncau scântei,
creând umbre ce păreau să se miște cu o viață proprie.
— Doctore, chemă cineva, încet.
Omul ieși din beznă chiar lângă el și îi luă mâna făcând semnul de
recunoaștere. Prea nervos chiar pentru a se simți absurd, Rob J.
răspunse de parcă ar fi făcut-o de nenumărate ori până acum.
Ordway îl privi.
— Ei, bine, spuse el.

1005
 53

Lunga linie cenușie

Ajunseră să urască trenul militar. Se târa atât de încet de-a lungul

lui Kentucky și apărea obosit dintre dealuri, o închisoare plictisitoare,
în formă de șarpe. Când trenul pătrunse în Virginia, noutățile prinseră
să circule din vagon în vagon. Soldații ieșeau la geamuri, așteptând să
vadă imediat fața dușmanului, dar tot ce văzură a fost un ținut cu
munți și păduri. Când se opreau pentru combustibil și apă în orașele
mici, oamenii erau la fel de prietenoși ca și cei din Kentucky, deoarece
partea vestică a Virginiei sprijinea Uniunea. Simțiră imediat diferența
când ajunseră în celelalte părți ale Virginiei. Nu mai erau femei în gări
cu apă rece de munte și limonadă și bărbații aveau fețe severe,
neclintite, la pândă pe sub sprâncene.
131 Indiana coborî din tren într-un loc numit Winchester, un oraș
ocupat, cu uniforme albastre la tot pasul. În timp ce erau descărcați caii
și echipamentul, colonelul Symonds dispăru în clădirea Statului Major
de lângă gară și, când reapăru, trupele au fost aliniate în poziție de
marș și porniră spre sud.
Când Rob J. semnase contractul i se spusese că trebuia să-și
cumpere singur cal, dar nu avusese nevoie urgentă la Cairo, fiindcă nu
purta uniformă și nu lua parte la parade. Pe lângă asta, era criză de cai
peste tot pe unde trecea armata, fiindcă orice animal ivit era
rechiziționat de cavalerie, fie el cal de curse sau cal de povară. Așa că
acum, lipsit de cal, călătorea în ambulanță pe locul de lângă caporalul
Ordway, care conducea echipa. Rob J. era încă încordat în prezența lui
Lanning Ordway, dar singura nedumerire a acestuia fusese cum de un
membru al O.S.S.D. vorbește „cu limba unui străin”, referindu-se la
urmele de accent scoțian pe care le mai trăda vorbirea lui Rob J. Rob îi
spusese că se născuse în Boston și fusese dus la Edinburgh când era
foarte tânăr spre a fi educat, iar Ordway păruse satisfăcut. Acum era
vesel și prietenos, evident mulțumit să lucreze pentru un om care avea
motive politice să-i poarte de grijă.
1006
 Trecură de un indicator prăfuit, care arăta că erau pe drumul spre
Fredericksburg.
— Dumnezeule Mare, spuse Ordway. Sper că nu i-a venit nimănui
ideea să trimită un al doilea grup de yankei împotriva bandei de rebeli
de pe înălțimile din Fredericksburg.
Rob J. era și el de aceeași părere.
Cu câteva ore bune înainte de asfințit, Regimentul 131 ajunse pe
malul râului Rappahannock, iar Symonds opri oamenii și ordonă să se
așeze tabăra. Adună toți ofițerii în fața cortului său, iar Rob J. stătu
printre ciucurii uniformelor și ascultă.
— Domnilor, de o jumătate de zi suntem membri ai Armatei
Federale din Potomac, sub comanda generalului Joseph Hooker, le
spuse Symonds.
Le mai spuse că Hooker adunase o forță de aproape o sută douăzeci
și două de mii de oameni, desfășurată pe un perimetru întins. Robert E.
Lee avea în jur de nouăzeci de mii de confederați și se afla la
Fredericksburg. Cavaleria lui Hooker urmărise de multă vreme armata
lui Lee și erau convinși că Lee avea intenția de a invada Nordul pentru
a atrage forțele unioniste departe de sediul din Vicksburg, dar nimeni
nu știa când și unde va avea loc invazia. Cei de la Washington erau
bineînțeles nervoși, cu Armata Confederată la numai două ore distanță
de ușa Casei Albe. Regimentul 131 mărșăluia pentru a se alătura
celorlalte unități lângă Fredericksburg.
Ofițerii primiră veștile cu sobrietate. Aranjară mai multe lanțuri de
pichete apropiate și îndepărtate și armata se pregăti să înnopteze.
După ce își mâncă fasolea cu carne de porc, Rob J. se trânti pe spate și
privi spre cer la stelele mari ale serii. Era prea mult pentru el să se
gândească la forțe atât de uriașe ce urmau să se înfrunte. Aproape
nouăzeci de mii de soldați confederați! În jur de o sută douăzeci și
două de mii de unioniști! Și toți făcând tot ce puteau ca să-i omoare pe
ceilalți.
O noapte senină. Cei șase sute paisprezece soldați ai Regimentului
131 Indiana se culcară pe pământul gol, cald, fără să se mai ostenească
să ridice corturile. Mulți dintre ei sufereau încă de răceli aduse din
nord și zgomotul provocat de tusea acestora era suficient pentru a
preveni inamicul apropiat asupra prezenței lor. Rob J. avu un scurt
coșmar de doctor, întrebându-se cum ar suna o armată de o sută

1007
douăzeci și două de mii de oameni tușind toți în același timp.
Asistentul-chirurg activ își strânse brațele în jurul corpului, înfiorat.
Știa că dacă două armate atât de uriașe aveau să se întâlnească și să se
confrunte, oamenii din orchestră vor fi prea puțini pentru a căra
răniții.
***
Le luă două zile și jumătate să mărșăluiască până la Fredericksburg.
Pe drum, aproape că au fost copleșiți de arma secretă a Virginiei,
puricele roșu. Mica plagă roșie cădea pe ei de câte ori treceau pe sub
crengile încovoiate ale copacilor și li se agăța de picioare când
mergeau prin iarbă. Dacă se prindea de haine, migra până ajungea la
piele, unde își îngropa în întregime corpul în carnea umană pentru a se
hrăni. În curând, soldații aveau erupții printre degetele de la mâini și
de la picioare, pe fese și pe penisuri. Insecta avea corpul compus din
două părți; dacă soldatul atacat vedea un purice săpându-și drum în
pielea sa și încerca să-l tragă afară, acesta se rupea de la mijloc și
porțiunea deja intrată în carne făcea la fel de mult rău ca insecta
întreagă. În a treia zi, majoritatea soldaților se scărpinau și aveau răni,
unele deja infectate în căldura umedă. Rob J. nu putea face altceva
decât să presare sulfură peste insectele îngropate sub piele, dar unii
dintre oameni aveau experiență cu puricele roșu și îi învățară și pe
ceilalți că singurul remediu era să țină capătul aprins al unei țigări
deasupra locului unde începea puricele să pătrundă în piele, până ce
acesta se trăgea înapoi, atras de căldură. Atunci putea fi apucat și tras
afară cu grijă, să nu se rupă. În toată tabăra, oamenii își treceau unul
altuia țigări și își scoteau reciproc puricii, amintindu-i lui Rob J. de
maimuțele pe care le privise cândva, căutându-se una pe alta de
păduchi, în Grădina Zoologică din Edinburgh.
Necazurile provocate de puricele roșu nu alungară teroarea.
Aceasta creștea pe măsură ce se apropiau de Fredericksburg, care
fusese scena măcelăririi yankeilor în bătălia precedentă. Dar când
sosiră, văzură numai albastrul unionist, fiindcă Robert E. Lee își
retrăsese în liniște trupele cu câteva nopți în urmă, la adăpostul
întunericului, și armata sa, a Virginiei de Nord, se îndrepta spre nord.
Cavaleria unionistă urmărea îndeaproape înaintarea armatei lui Lee,
dar Armata de la Potomac nu pornise și ea după inamic, din motive
știute numai de generalul Hooker.

1008
 Poposiră la Fredericksburg timp de șase zile, odihnindu-se,
îngrijindu-și rănile de la picioare, scoțându-și puricii, curățind și
ungând armele. Când nu erau de strajă, se cățărau în mici grupuri pe
mica stâncă unde doar cu șase luni în urmă fuseseră uciși sau răniți
aproape treisprezece mii de soldați unioniști. Privind în jos la țintele
ușoare pe care le ofereau camarazii ce se luptau să urce în urma lor,
erau bucuroși că Lee plecase înainte să ajungă ei acolo.
Când Symonds primi noi ordine, porniră din nou spre nord. Erau în
marș pe o șosea prăfuită când auziră zvonul că Winchester, unde
coborâseră din trenul militar, fusese lovit din greu de confederați sub
comanda generalului Richard S. Ewell. Era o nouă victorie a rebelilor –
nouăzeci și cinci de oameni ai Uniunii fuseseră uciși, trei sute patruzeci
și opt răniți și peste patru mii lipseau sau erau prizonieri.
Călătorind neconfortabil în ambulanță prin peisajul pașnic de țară,
Rob J. își interzise să creadă în realitatea luptei, așa cum, când era doar
un băiețel, își interzisese să creadă în moarte. De ce trebuie să moară
oamenii? N-avea niciun sens, de vreme ce era așa de bine să trăiești. Și
de ce trebuie oamenii chiar să se lupte într-un război? Era mai plăcut
să străbați somnoros această șosea șerpuită, încinsă de soare, decât să
te apuci să omori.
Dar așa cum negarea morții în copilăria lui Rob J. fusese întreruptă
de moartea tatălui său, realitatea prezentului i se ivi în față când
ajunseră la Fairfax Courthouse și văzu ce vroia să spună Biblia când
descria o imensă armată ca pe o hoardă.

Așezară tabăra la o fermă, pe șase terenuri înconjurate de artilerie,

cavalerie și altă infanterie. Oriunde întorcea capul, Rob J. vedea soldați
unioniști. Armata era într-un flux continuu, soldații veneau și plecau.
În ziua ce urmă sosirii Regimentului 131, aflară că Armata Virginiei de
Nord a lui Lee invadase deja Nordul, traversând râul Potomac spre
Maryland. O dată ce Lee se porni, o făcu și Hooker, trimițându-și tardiv
primele unități de armată spre nord, încercând să se interpună între
Lee și Washington. Mai trecură patruzeci de ore până ce Regimentul
131 a fost și el pus în mișcare și își reluă marșul spre nord.
Ambele armate erau prea mari și răspândite ca să fie relocalizate
rapid și complet. O parte a forței lui Lee era încă în Virginia, înaintând
pentru a traversa râul ca să se alăture comandantului său. Cele două

1009
armate erau diforme, ca niște monștri, întinzându-se și contractându-
se, mereu în mișcare, uneori una alături de cealaltă. Când se întâmpla
ca marginile să li se atingă, izbucneau mici ciocniri ca niște scântei, la
Upperville, la Haymarket, la Aldie și în zeci de alte locuri. Indiana 131
nu a avut de-a face cu lupte concrete, cu excepția unui miez de noapte
când linia externă a pichetelor schimbă focuri scurte și lipsite de efect
cu niște călăreți care se grăbiră să dispară.
Bărbații lui 131 traversară Potomacul în mici bărci, în noaptea de
douăzeci și șapte iunie. Dimineața următoare își reluară marșul spre
nord și orchestra lui Fitts intonă „Maryland, my Maryland”. Uneori,
când întâlneau oameni, unii făceau cu mâna, dar civilii din Maryland nu
se arătară impresionați, fiindcă de zile întregi vedeau trupe
mărșăluind. Rob J. și soldații se săturară în curând de imnul statului
Maryland, dar orchestra încă îl mai cânta în dimineața când
pătrunseră, trecând peste un pământ bun de fermă, într-un mic sătuc
central.
— Ce parte din Maryland e asta? îl întrebă Ordway pe Rob J.
— Nu știu. Treceau pe lângă o bancă pe care stătea un bătrân,
privind armata.
— Domnule, spuse Rob J., care e numele acestui loc frumos?
Complimentul păru să-l descumpănească pe bătrân.
— Orașul nostru? E Gettysburg, Pennsylvania.
Deși oamenii din 131 Indiana nu o știură, în ziua în care intrară în
Pennsylvania aveau un nou general-comandant, de douăzeci și patru
de ore. Generalul George Meade fusese numit în locul generalului Joe
Hooker, care plăti prețul pentru întârzierea în urmărirea
confederaților. Trecură prin micul orășel și mărșăluiră pe strada
Taneytown. Armata Unionistă era comasată la sud de Gettysburg și
Symonds ordonă oprirea pe o poiană imensă, unde aveau să-și așeze
tabăra. Aerul era greu, fierbinte și încărcat de umezeală și de bravada
menită să mascheze spaima. Soldații lui 131 vorbeau despre strigătul
de luptă al rebelilor. Nu-l auziseră în Tennessee, dar auziseră multe
despre el și ascultaseră o mulțime de imitații. Se întrebau dacă în
următoarele zile aveau să audă și originalul.
Colonelul Symonds știa că munca era cel mai bun remediu pentru
nervi, așa că organiză echipe de lucru și le puse să sape adăposturi
pentru pozițiile de tragere în spatele unor grămezi de bolovani ce

1010
puteau fi folosite ca apărători. În noaptea aceea se culcară în cântecul
păsărilor și țipătul rozătoarelor și se treziră dimineața într-un aer și
mai fierbinte, și mai greu, și în sunetul unor focuri de armă de la mai
multe mile spre nord-vest, înspre Chambersburg Pike.
Pe la ora unsprezece dimineața, colonelul Symonds primi noi ordine
și Regimentul 131 porni la o jumătate de milă mai departe, pe o coastă
împădurită, până într-o poiană situată la înălțime, la est de
Emmitsburg Road. Dovadă că noua poziție era mai aproape de inamic a
fost descoperirea întâmplătoare a șase soldați unioniști care păreau să
fi fost omorâți în somn. Toți morții erau desculți. Sudiștii, prost
îmbrăcați, le furaseră bocancii.
Symonds ordonă săparea altor adăposturi și plasă pichete. La
cererea lui Rob J., un acoperiș de crengi a fost construit la marginea
pădurii pentru a oferi umbră răniților și masa de operații a fost plasată
în fața adăpostului.
Aflară de la călăreții răzlețiți că prima ciocnire fusese între armatele
de cavaleriști. Pe măsură ce ziua trecea, sunetele bătăliei creșteau în
nordul poziției Regimentului 131, un zgomot constant, răgușit, de
muschete și puști, ca lătratul a mii de câini loviți de moarte, și un
bubuit de tun continuu, ca un muget imens. Fiecare mișcare ușoară a
aerului greu părea să izbească drept în față.
La începutul după-amiezii, Regimentul 131 a fost mutat pentru a
treia oară în ziua aceea și porni spre oraș și spre zgomotul bătăliei,
spre flacăra tunurilor și norii de fum alb-cenușiu. Rob J. ajunsese să-i
cunoască pe soldați și știa că cei mai mulți dintre ei tânjeau după o
rană minoră, nu mai mult de o zgârietură, dar una care să lase semn
după ce se vindeca repede. Astfel încât cei de acasă să vadă cum
suferiseră ei pentru o victorie prețioasă. Dar acum se îndreptau spre
un loc unde mureau oameni. Trecură prin oraș și deodată, urcând un
deal, se treziră înconjurați de sunetele pe care mai devreme le auziseră
doar de la distanță. De mai multe ori schije de artilerie le vibrară
deasupra capului și trecură pe lângă infanteria îngropată în tranșee și
pe lângă patru baterii de artilerie care trăgeau. În vârf, unde li se
ordonă să se oprească, descoperiră că se aflau în mijlocul unui cimitir,
de unde și numele locului, Cemetery Hill.
Rob J. își așeză punctul medical în spatele unui mausoleu
impunător, care oferea atât protecție, cât și puțină umbră, când un

1011
colonel, transpirat tot, sosi și întrebă de un ofițer-medic. Se prezentă
ca fiind colonelul Martin Nichols de la Departamentul Medical și spuse
că era organizatorul serviciilor medicale.
— Aveți experiență în chirurgie? întrebă el.
Nu era timpul pentru modestie.
— Da, am chiar multă experiență, spuse Rob J.
— Atunci am nevoie de dumneata la un spital unde sunt trimise
pentru operație cazurile grele.
— Dacă nu vă supărați, colonele, aș vrea să rămân cu acest
regiment.
— Mă supăr, doctore, mă supăr. Am câțiva chirurgi buni, dar și unii
doctori tineri și fără experiență care fac operații vitale într-un mod
jalnic. Amputează membre fără să lase lambouri de acoperire și mulți
lasă bonturi cu zone mari de os descoperit. Încearcă operații
experimentale ciudate, pe care un chirurg cu experiență nu le-ar
încerca – rezecție de cap de humerus, dezarticulare de șold sau de
umăr. Transformă în mod inutil pe unii indivizi în invalizi și pacienți
care se vor trezi strigând de dureri groaznice în fiecare dimineață a
vieții ce le mai rămâne. O să-l înlocuiești pe unul dintre acești așa-ziși
chirurgi și îl voi trimite aici să panseze răniți.
Rob J. dădu din cap. Îi spuse lui Ordway că era responsabil de
punctul medical până la sosirea unui alt doctor și îl urmă pe colonelul
Nichols în jos pe deal.

Spitalul era în oraș, în clădirea Bisericii catolice, care văzu că se

numea Sf. Francisc; să nu uite să-i spună asta lui Miriam cea Feroce. O
masă de operație era plasată chiar la intrare, cu ușile duble deschise
larg, ca să-i ofere chirurgului lumină maximă. Podeaua fusese
acoperită cu scânduri peste care se împrăștiaseră paie și se întinseseră
cearșafuri, drept paturi pentru răniți. Într-o cămăruță mică și
întunecoasă din pivniță, luminată de lămpi ce aruncau o lumină
galbenă, mai erau încă două mese de operație și Rob J. preluă una
dintre ele, își scoase haina și își suflecă mânecile cât de sus putu, în
timp ce un caporal din Prima Divizie de Cavalerie administra
cloroform unui soldat care fusese lovit de o ghiulea de tun. De îndată
ce băiatul a fost anesteziat, Rob J. îi ampută mâna deasupra
încheieturii, lăsând un lambou bun pentru bont.

1012
 — Următorul! strigă.
Un alt pacient a fost adus și Rob J. se apucă de treabă.
Subsolul era de circa douăzeci de picioare pe patruzeci. Mai era un
chirurg la masa din partea cealaltă a încăperii, dar el și Rob J. nu se
uitară decât rar unul la celălalt și nu prea avură ce-și spune. În cursul
după-amiezii, Rob J. observă că celălalt făcea treabă bună și a fost la
rândul său apreciat similar, așa că fiecare se concentră asupra propriei
mese. Rob J. scoase gloanțe și alice, puse la loc intestine eviscerate și
cusu răni, făcu amputări. Și alte amputări. Glonțul minie era un
proiectil care se mișca încet, provocând distrugeri mari când lovea
osul. Când deplasa sau distrugea zone mari de os, singurul lucru pe
care-l mai putea face chirurgul era să amputeze membrul. Pe podeaua
murdară dintre Rob J. și celălalt chirurg se ridica un morman de mâini
și picioare. Din când în când, oamenii veneau și cărau afară membrele
pierdute.
După patru sau cinci ore, un alt colonel, de data asta în uniformă gri,
veni în camera de la subsol și le spuse celor doi doctori că erau
prizonieri.
— Suntem soldați mai buni ca voi, băieți, am cucerit tot orașul.
Trupele voastre au fost împinse spre nord și am capturat patru mii de-
ai voștri.
Nu era prea mult de spus. Celălalt chirurg îl privi pe Rob J. și ridică
din umeri. Rob J. opera și îi spuse colonelului să nu-i mai stea în
lumină.
De câte ori făceau câte o pauză, încerca să moțăie câteva minute, în
picioare. Dar erau puține pauze. Armatele inamice dormeau în timpul
nopții, dar doctorii munceau în continuare, încercând să salveze
oamenii sfârtecați de armate. Nu era nicio fereastră în odaia de la
subsol și lămpile erau mereu aprinse. În curând, Rob J. pierdu orice
noțiune a timpului.
— Următorul? strigă el.
Următorul! Următorul! Următorul!
Era echivalentul curățării grajdurilor lui Augias, fiindcă de îndată ce
termina cu un pacient, altul era adus înăuntru. Unele erau uniforme
cenușii zdrențuite și însângerate, altele uniforme albastre zdrențuite și
însângerate, dar în curând înțelese că numărul lor era inepuizabil.

1013
 Altele nu erau inepuizabile. Spitalul din biserică rămase în curând
fără provizii; n-aveau mâncare. Colonelul care-i spusese că sudiștii
erau soldați mai buni îi spusese acum că Sudul nu mai avea nici
cloroform, nici eter.
— Nu-i puteți încălța și nu le puteți da anestezie pentru durere. De
asta veți pierde până la urmă, spuse Rob J. fără pic de satisfacție și îl
puse pe ofițerul de serviciu să caute niște lichior. Colonelul plecă, dar
trimise pe cineva cu whisky pentru pacienți și supă fierbinte de
porumbel pentru doctori, pe care Rob J. o bău fără să o mai guste.
Fără anestezie, adună mai mulți bărbați puternici să țină pacientul
și operă cum făcuse când era tânăr, tăind, cosând, legând repede și
expert, cum îl învățase William Fergusson. Victimele sale țipau și se
zbăteau. El nu se oprea și, deși clipea des, ținea ochii deschiși. Simțea
cum picioarele și gleznele i se umflă și încep să doară și din când în
când, în timpul cât se schimbau pacienții, își freca mâna dreaptă cu
stânga. Fiecare caz era diferit, dar există atâtea moduri de a distruge o
ființă umană, încât până la urmă au fost toți la fel, niște duplicate, chiar
și cei cu gurile sfâșiate, cu organele genitale smulse, cu ochii scoși.
Orele trecură una câte una.
Ajunse să simtă ca și cum își petrecuse cea mai mare parte a vieții în
odăița întunecoasă, tăind oameni, și că era condamnat să rămână aici
pentru totdeauna. Dar în cele din urmă se schimbă ceva în zgomotele
care ajungeau până la el. Oamenii din biserică se obișnuiseră cu
gemetele și plânsetele, cu zgomotele de puști și tunuri. Cu tencuiala
care cădea și chiar cu vibrațiile dealurilor învecinate. Dar focul și
bombardamentul crescură din nou, cu o frenezie susținută a
zgomotului exploziv, care dură mai multe ore și apoi urmă o liniște
relativă, în timpul căreia cei din biserică începură brusc să se audă unii
pe alții.
Apoi veni un sunet nou, un muget care crescu și se rostogoli
deasupra lor ca un ocean și, când Rob J. trimise un soldat să vadă ce se
întâmplă, omul veni înapoi și murmură poticnindu-se că erau
blestemații de yankei mizerabili care „sărbătoreau”, asta era.

Lanning Ordway sosi câteva ore mai târziu și îl găsi încă în odăița de
la subsol, în picioare.
— Doctore, Dumnezeule, doctore. Vino cu mine.

1014
 Ordway îi spuse că stătuse acolo aproape două zile și că Regimentul
131 fusese încartiruit. Iar Rob J. îl lăsă pe „Bunul său camarad și
teribilul său inamic” să-l conducă într-un depozit de mărfuri sigur,
unde un pat moale și curat fusese pregătit și unde se întinse și adormi.

Târziu, în după-amiaza următoare, era trezit de gemetele și țipetele

răniților pe care îi întinseseră pe jos în jurul lui în magazie. Alți
chirurgi se aflau la mese și se descurcau excelent și fără el. N-avea rost
să încerce să folosească latrina bisericii, care se umpluse demult. Ieși
afară într-o ploaie grea, deasă și își goli vezica în spatele unor tufe de
liliac pe care Uniunea le recâștigase.
Uniunea recâștigase tot orașul Gettysburg. Rob J. merse prin ploaie,
privind în jur. Uitase unde îi spusese Ordway că era încartiruit
Regimentul 131 și întrebă pe oricine întâlnea.
În cele din urmă îi găsi împrăștiați pe mai multe câmpuri la fermele
din sudul orașului, adăpostiți în corturi.
Wilcox și Ordway îl întâmpinară cu o căldură care îl mișcă. Aveau
ouă! În timp ce Lanning Ordway sfărâma pesmet și îl prăjea împreună
cu ouăle în untură de porc pentru micul dejun ai doctorului, îl puseră
la curent cu noutățile, cele rele întâi. Cel mai bun cornist la orchestrei,
Thad Bushanan, fusese ucis.
— O gaură mititică în piept, doctore, spuse Wilcox, probabil a lovit
exact la țintă. Dintre brancardieri, Lew Robinson fusese primul
împușcat.
— A fost lovit în piciorul drept imediat după ce ai plecat, povesti
Ordway. Oscar Lawrence aproape că a fost despicat în două de
artilerie, ieri.
Ordway termină de prăjit ouăle și puse tigaia în fața lui Rob J., care
se gândea cu reală tristețe la tânărul toboșar neîndemânatic. Dar, spre
rușinea lui, nu putu rezista în fața mâncării pe care o înfulecă
înfometat.
— Oscar era prea tânăr. Ar fi trebuit să stea acasă cu maică-sa,
spuse amar Wilcox.
Rob J. se arse cu cafeaua fierbinte, care era cumplită, dar avea un
gust minunat.

1015
 — Toți ar fi trebuit să fim acasă cu mamele noastre, spuse el și
înghiți. Termină încet restul de ouă și mai bău o ceașcă de cafea, în
timp ce ceilalți îi povesteau ce se întâmplase cât stătuse în biserică.
— În prima zi ne-au împins înapoi până pe înălțimea aia din nordul
orașului, spuse Ordway. A fost cel mai bun lucru care putea să ni se
întâmple. Ziua următoare, eram pe coasta cimitirului într-o linie lungă
de atac întinsă între două perechi de dealuri, Cemetery Hill și Culp’s
Hill la nord, spre oraș, și Round Top și Little Round Top la câteva mile,
spre sud. Lupta a fost cumplită. O groază au fost uciși. Abia am prididit
cu adunatul răniților.
— Ne-am descurcat, spuse Wilcox. Exact cum ne-ai învățat.
— Sunt convins.
— Ziua următoare, 131 a fost mutat chiar pe coastă, ca să întărească
trupele lui Howard, continuă Ordway. Pe la amiază, am primit o bătaie
strașnică de la artileria confederată. Pichetele noastre din față au văzut
cum, în timp ce trăgeau în noi, o parte mare a trupelor confederate se
mișca în pădurile de pe partea cealaltă a lui Emmitsburg Road, mai jos
de noi. Au ținut focul pe noi mai mult de o oră și au nimerit ceva, dar în
tot timpul ăsta ne-am pregătit, fiindcă știam că o să atace.
La jumătatea după-amiezii, tunurile lor s-au oprit, la fel și ale
noastre. Și cineva a urlat „Vin!” și cincisprezece mii de bastarzi rebeli
în uniformă gri s-au repezit din pădure. Băieții lui Lee înaintau spre
noi umăr lângă umăr, linie după linie. Baionetele lor erau ca un gard
lung curbat deasupra capetelor lor, din vârfuri de oțel, cu soarele
sclipind drept pe el. N-au strigat, n-au scos un cuvânt, au venit doar
spre noi cu un pas rapid constant.
Îți spun eu, doctore, mai spuse Ordway, Robert E. Lee a pus biciul pe
fundurile noastre de mai multe ori până acum și știu că e un fiu de
cățea viclean și deștept, da’ aici, în Gettysburg, n-a fost prea isteț. Nu
ne-a venit să credem, când i-am văzut pe rebelii ăia venind așa spre noi
în plin câmp, cu noi sus pe deal, protejați. Știam că sunt gata morți și
probabil că știau și ei. I-am privit cum vin, aproape o milă. Colonelul
Symonds și alți ofițeri din susul și din josul dealului tot strigau „Nu
trageți”. Probabil că au auzit și ei asta.
Când au fost destul de aproape ca să le vedem fețele, artileria
noastră de pe Little Round Top și Cemetery Ridge a deschis focul și
mulți dintre ei au dispărut pur și simplu. Cei rămași au venit spre noi

1016
prin fum și Symonds a ordonat în sfârșit „Foc!” și fiecare a împușcat
câte un rebel. Cineva a strigat „Fredericksburg! Fredericksburg!” și am
tras, și am încărcat, am tras, și am încărcat, am tras…
Au ajuns la peretele de piatră chiar sub coasta noastră, toți într-un
loc. Au luptat ca nebunii, da’ au fost cu toții uciși sau capturați, mai
spuse Ordway și Rob J. clătină din cap. Atunci, știu el, auzise strigătele
de victorie.

Wilcox și Ordway munciseră toată noaptea cărând răniți și acum se

întorceau la treabă. Rob J. se duse cu ei prin ploaia de la asfințit. Pe
măsură ce se apropiau de locul bătăliei, văzu că ploaia era un noroc,
fiindcă nu lăsa să se ridice în aer mirosul morții, care și așa se simțea
destul de greu. Corpuri umflate zăceau peste tot. Printre epavele și
carnajul războiului, salvatorii căutau pe cei rămași în viață.
Tot restul dimineții, Rob J. munci în ploaie, pansând răni și ducând
de un colț al tărgii. Când duseră răniții la spital, înțelese de unde aveau
băieții ouă. Peste tot se descărnau vagoane. Era un belșug de
medicamente și anestezice, pansamente, hrană. Câte trei chirurgi
operau la fiecare masă. Recunoscătoare, Statele Unioniste aflaseră că
în sfârșit obținuseră și ele o victorie, plătită cu un preț teribil și
hotărâseră că nimic nu trebuia precupețit pentru supraviețuitori.
Lângă depoul gării a fost abordat de un bărbat civil, cam de vârsta
lui, care îl întrebă politicos dacă știa unde ar fi putut să îmbălsămeze
un soldat, de parcă l-ar fi întrebat cât e ceasul sau unde e primăria
orașului. Bărbatul spuse că era Winfield S. Walker Jr., fermier în Havre
de Grace, Maryland. Când auzise de bătălie, simțise că trebuie să vină
să-l vadă pe fiul său, Peter, pe care însă îl găsise printre morți.
— Acum aș vrea să-i îmbălsămez trupul ca să-l pot duce acasă, știți.
Rob J. știa.
— Am auzit că se fac îmbălsămări la hotelul Washington House,
domnule.
— Ddda. Dar acolo mi-au spus că au o listă de așteptare fără sfârșit,
mulți sunt înaintea mea. M-am gândit să caut în altă parte. Corpul fiului
său era la ferma Harold, un spital-fermă în afara lui Emmitsburg Road.
— Sunt doctor. Pot să fac asta pentru dumneata, spuse Rob J.
Avea cele necesare în trusa medicală de la regiment, așa că se duse
și luă ce-i trebuia, apoi se întâlni cu domnul Walker la fermă. Rob J.

1017
trebui să-i spună cu toată delicatețea posibilă să facă rost de un sicriu
al armatei care să fie dublat cu zinc, fiindcă altfel mirosul ar răzbi în
afară, în timp ce tatăl plecă să îndeplinească această sarcină tristă, el se
ocupă de fiu, într-un dormitor în care mai erau depozitați alți șase
morți. Peter Walker era un tânăr frumos, probabil de vreo douăzeci de
ani, cu trăsăturile cizelate ale tatălui său și păr negru, des. Era întreg,
doar că un obuz îi sfârtecase piciorul stâng la coapsă. Sângerase până
murise și cadavrul său avea albeața unei statui de marmură.
Rob J. amestecă o uncie de săruri de clorură de zinc în două sferturi
de alcool și apă. Legă artera piciorului rănit, ca să nu se piardă fluidul
și apoi, deschizând artera femurală a celuilalt picior, injectă soluția de
îmbălsămare cu o seringă.
Domnul Walker reuși cu ușurință să obțină un sicriu de la armată.
Încercă să plătească pentru îmbălsămare, dar Rob J. clătină din cap.
— Un tată care îl ajută pe altul, spuse.
Ploaia continua. Era o ploaie fioroasă. La primele averse sălbatice,
scosese din albii câteva mici pârâuri și înecase pe câțiva dintre cei grav
răniți. Acum se mai potolise, așa că el se întoarse pe câmpul de luptă și
căută răniți până la asfințit. Atunci se opri, fiindcă bărbați mai tineri și
mai puternici apărură cu lămpi și torțe ca să cerceteze terenul și
fiindcă era frânt de oboseală.
Comisia Sanitară amenajase o bucătărie într-un depozit lângă
centrul Gettysburgului și Rob J. se duse acolo și primi o supă care
conținea prima carne de vită pe care o mânca de luni de zile. Înghiți
trei castroane și șase felii de pâine albă.
După ce mâncă, se duse la Biserica prezbiteriană și străbătu toată
lungimea ei, oprindu-se la fiecare pat improvizat și încercând să facă
câte un gest mărunt care putea ajuta, să dea apă, să șteargă sudoarea
de pe câte o frunte. Ori de câte ori pacientul era un confederat, punea
mereu aceeași întrebare:
— Fiule, ai întâlnit vreodată, în armata ta, un tânăr blond de
douăzeci și trei de ani, din Holden’s Crossing, Illinois, pe nume
Alexander Cole?
Dar niciunul dintre cei cu care vorbi nu-l întâlnise.

1018
 54

Hărțuiala

În timp ce ploaia continua să cadă în averse, generalul Robert E. Lee

își adună armata însângerată și se târî încetișor înapoi în Maryland.
Meade n-ar fi trebuit să-l lase să scape. Armata de pe Potomac era la fel
de rău lovită, cu mai mult de douăzeci și trei de mii de pierderi,
inclusiv cu vreo opt mii de morți și dispăruți, dar nordiștii erau exaltați
de victorie și de departe mai puternici decât oamenii lui Lee, care se
retrăgeau încetiniți de un tren de răniți care se întindea în urma lor pe
șaptesprezece mile întregi. Dar, exact cum Hooker șovăise în a acționa
în Virginia, acum Meade eșuă în a acționa în Pennsylvania și nu a fost
nicio urmărire.
— De unde naiba își ia domnul Lincoln generalii ăștia? murmurase
Symonds dezgustat, către Rob J.
Dar, dacă întârzierea îi frustră pe colonei, oamenii înrolați au fost în
schimb încântați să se odihnească și să se refacă și poate să scrie acasă,
trimițând vestea formidabilă că erau încă în viață.
Ordway îl găsi pe Lewis Robinson într-una din fermele transformate
în spital. Piciorul drept îi fusese amputat la șase centimetri deasupra
gleznei. Era slab și palid, dar altfel părea sănătos. Rob J. examină
bontul și îi spuse lui Robinson că se va vindeca bine și că cel care îl
operase își cunoștea meseria. În mod clar, Robinson se bucura că
scăpase de război, în ochii lui se citea o ușurare atât de profundă, că
era aproape palpabilă. Rob J. avu sentimentul că Robinson era sortit să
fie rănit, fiindcă se temuse atât de tare de asta. Îi adusese lui Robinson
cornetul său sopranino, câteva creioane și hârtie și știa că totul va fi în
regulă cu el, fiindcă n-avea nevoie de două picioare ca să compună
muzică sau să cânte la corn.
Atât Ordway, cât și Wilcox au fost promovați sergenți. Mai mulți
oameni au fost promovați. Symonds completă tabela de organizare a
regimentului cu supraviețuitorii, oferindu-le rangurile celor căzuți.
131 Indiana avusese optsprezece la sută pierderi, ceea ce era puțin în
1019
comparație cu alte regimente. Un regiment din Minnesota își pierduse
optzeci și șase la sută din oameni. Acesta și multe altele fuseseră
practic decimate. Symonds și ofițerii săi petrecură mai multe zile
recrutând supraviețuitori din regimentele distruse și avură succes,
readucând forța Regimentului 131 la șapte sute șaptezeci și unu de
oameni. Oarecum stânjenit, colonelul îi spuse lui Rob J. că găsise un
chirurg militar. Dr. Gardner Coppersmith fusese căpitan într-una din
unitățile distruse din Pennsylvania, iar Symonds îl îmbiase cu
promisiunea promovării. Absolvent al școlii medicale din Philadelphia,
avea doi ani de experiență pe front.
— Te-aș face chirurgul regimentului într-o clipă dacă n-ai fi civil, dr.
Cole, spuse Symonds. Dar regulamentul cere un ofițer. Înțelegi că
maiorul Coppersmith va fi superiorul dumitale și că el va decide totul?
Rob J. îl asigură că înțelegea.
***
Pentru Rob J. era un război complicat, purtat de o națiune
complicată. În ziar citi că la New York avusese loc o răzmeriță rasială
din cauza nemulțumirii provocate de prioritățile aplicate la recrutarea
militară. O mulțime de cincizeci de mii de persoane, majoritatea
muncitori catolici irlandezi, dăduseră foc biroului de recrutare,
birourilor ziarului New York Tribune și unui orfelinat pentru negri, din
fericire fără copii în acel moment. Aparent învinuindu-i pe negri
pentru război, năvăliseră pe străzi, luând la bătaie și jefuind fiecare
persoană de culoare întâlnită, omorând și linșând negri timp de mai
multe zile până ce revolta a fost înăbușită de trupe federale proaspăt
întoarse de la lupta cu sudiștii la Gettysburg.
Articolul îl răni pe Rob J. Protestanții îi urau și îi persecutau pe
catolici și imigranți, iar catolicii și imigranții îi detestau și îi ucideau pe
negri, de parcă fiecare grup și-ar fi hrănit ura cu carnea și sângele
altuia, mai slab.
Când Rob J. se pregătise pentru a primi cetățenia, studiase
Constituția Statelor Unite și se minunase de capacitatea de previziune
a acesteia. Acum vedea că geniul celor care o scriseseră stătuse în
faptul că anticipaseră slăbiciunea caracterului uman și continua
prezență a răului în lume și se gândiseră să facă din libertatea
individuală realitatea legală la care țara să fie nevoită să se întoarcă
din nou și din nou.

1020
 Era fascinat de ceea ce îi făcea pe oameni să se urască unul pe altul
și îl studie pe Laruring Ordway de parcă sergentul ar fi fost o insectă
sub microscopul său. Dacă Ordway n-ar fi răbufnit de ură din când în
când, ca un ceainic care dă pe deasupra, și dacă Rob J. n-ar fi știut că o
teribilă crimă rămasă nepedepsită a fost comisă cu zece ani în urmă în
propria sa pădure din Illinois, l-ar fi apreciat pe Ordway ca pe unul
dintre cei mai plăcuți tineri din regiment. Acum îl privea pe
brancardier cum crește și înflorește, poate fiindcă experiențele pe care
Ordway le avusese în armată erau cel mai mare succes pe care îl
obținuse el vreodată.
Exista un sentiment de succes în întreg regimentul. Orchestra
Regimentului Indiana 131 demonstra strălucire și elan în timp ce
defila de la un spital la altul, dând concerte pentru răniți. Noul cântăreț
la tobă nu era atât de bun ca Thad Bushman, dar muzicienii cântau cu
mândrie, fiindcă demonstraseră că puteau fi valoroși în bătălie.
— Am trecut prin ce-i mai rău împreună, anunță solemn Wilcox
într-o noapte când băuse prea mult, fixându-l pe Rob J. cu ochii lui
sașii, fioroși. Ne-am zbătut să ieșim din ghearele morții, ne-am plimbat
pe Valea Umbrelor. Ne-am uitat chiar în ochii celei cu coasa. Am
ascultat strigătul rebelilor și le-am răspuns.
Oamenii se purtau unii cu alții cu mare tandrețe. Sergentul Ordway
și sergentul Wilcox și chiar alunecosul caporal Perry se simțeau
onorați fiindcă îi conduseseră pe colegii lor muzicieni către soldații
răniți și îi căraseră pe cei căzuți sub bătaia focului. Povestea
maratonului de două zile al lui Rob J. cu bisturiul era repetată în
fiecare cort și oamenii știau că meritul era al lui pentru serviciul de
ambulanță al regimentului lor. Îi zâmbeau călduros când îl întâlneau și
nimeni nu mai menționa latrinele.
Noua sa popularitate îi făcea o plăcere nemăsurată. Unul dintre
soldații Companiei B, Brigada a Doua, un bărbat pe nume Lyon, îi
aduse chiar un cal.
— L-am găsit fără călăreț pe marginea drumului și m-am gândit
imediat la dumneata, doctore, îi spuse Lyon, întinzându-i hățurile.
Rob J. s-a simțit jenat, dar a fost încântat de această dovadă de
afecțiune. În realitate, calul de culoarea mâlului nu era cine știe ce, un
animal prăpădit și costeliv. Probabil că aparținuse vreunui soldat
rebel, ucis sau rănit, fiindcă atât animalul, cât și șaua pătată de sânge

1021
purtau marca Armatei Confederate. Calului îi picau capul și coada,
ochii îi erau umflați și coama plină de ciulini. Arăta în plus ca un cal cu
viermi intestinali. Dar:
— Vai, soldat, dar e frumos! spuse Rob J. Nu știu cum să-ți
mulțumesc!
— Cred că merită patruj’doi de dolari, spuse Lyon.
Rob J. râse mai amuzat de nevoia lui stupidă de afecțiune decât de
situație. Când tocmeala se sfârși, calul a fost al lui în schimbul sumei de
4,82 dolari și al promisiunii că nu-l va pune niciodată pe Lyon să adune
răniți de pe câmpul de luptă.
Hrăni bine animalul, îi culese cu răbdare ciulinii din coamă și din
coadă, spălă sângele de pe șa și unse cu ulei rosăturile de pe spatele
calului, apoi îi perie acestuia părul. Când termină cu toate astea, încă
mai arăta ca un cal amărât, așa că Rob J. îl boteză Pretty Boy 25, în
speranța deșartă că un astfel de nume îi va da animalului un aspect
mai plăcut și mai plin de respect.
Când 131 Indiana mărșălui afară din Pennsylvania pe 17 august,
călărea pe cal. Capul și coada lui Pretty Boy încă mai cădeau, dar se
mișca înainte cu ținuta țeapănă a unui animal obișnuit cu drumul lung.
Dacă cineva din regiment se îndoia cu privire la direcția înspre care se
îndreptau, se lămuri imediat de îndată ce șeful de orchestră Warren
Fitts suflă din fluier, ridică bărbia și bastonul și orchestra începu să
cânte „Maryland, Maryland”…

Regimentul 131 traversă în sens invers Potomacul la șase

săptămâni după trupele lui Lee și la fix o lună după primele unități ale
propriei sale armate. Merseră spre sud până la sfârșitul verii, iar
toamna blândă și plăcută nu îi ajunse din urmă până ce nu intrară
adânc în Virginia. Erau veterani, cu experiență în atacul puricelui roșu
și testați pe câmpul de luptă, dar cea mai mare parte a războiului se
purta în clipa de față pe frontul de vest, așa că pentru Regimentul 131
Indiana atmosfera era liniștită. Armata lui Lee se deplasa de-a lungul
Văii Shendandoah unde cercetașii unioniști o spionau și raportau că se
află în bună stare, cu excepția unei crize de provizii și echipament, în
special a bocancilor decenți.

25 Pretty Boy – băiat drăguț (engl.)

1022
 Cerul Virginiei era întunecat de ploi când ajunseră la Rappahannock
și descoperiră că inamicul făcuse tabără aici de curând. În ciuda
obiecțiilor lui Rob J., își ridicară corturile chiar pe locul fostei tabere
rebele. Maiorul Coppersmith era un doctor bine educat și competent,
dar nu se îngrijora pentru un pic de rahat și nu presa pe nimeni
niciodată să sape latrine. Îl informă pe Rob J. fără menajamente că nu
mai era cazul ca un asistent-chirurg activ să ia decizii privind politica
medicală a regimentului. Maiorului îi plăcea să-și facă singur
consultațiile, neasistat, cu excepția zilelor când nu se simțea prea bine,
ceea ce nu se întâmpla prea des. Și spuse că, atâta timp cât o luptă nu
se transforma într-un nou Gettysburg, el și încă un soldat erau
suficienți ca să facă pansamentele la stația medicală.
Rob îi zâmbise.
— Și mie ce-mi rămâne?
Maiorul Coppersmith se încruntase și își netezise mustața.
— Ei, bine, aș vrea ca dumneata să te ocupi de brancardieri, dr. Cole,
spuse el.
Așa că Rob J. se trezi prins de monstrul pe care îl crease, în pânza pe
care singur o țesuse. N-avea nicio dorință să se alăture sanitarilor, dar
dintr-o dată ei deveniră principala sa îndatorire, așa că ar fi părut
stupid să-i trimită pur și simplu pe câmpul de bătaie și el să se uite să
vadă ce li se întâmplă. Recrută o echipă proprie: doi muzicieni – unul
cântăreț la com-bas, pe nume Alan Johnson și un cântăreț la fluier, pe
nume Lucius Wagner – iar pentru al patrulea membru îl atrase pe
poștașul regimentului, caporalul Amasa Decker. Brancardierii,
organizați în echipe, făceau cu rândul. Le spuse noilor oameni, cum le
spusese și primilor cinci (dintre care unul acum era mort și altul
amputat) că a te duce după răniți nu implica un risc mai mare ca orice
altceva asociat războiului. Încercă să se asigure pe sine însuși că totul
va fi bine și își plasă propria echipă pe programul de rotații.

Regimentul 131 și multe alte unități ale Armatei de pe Potomac îi

urmăriră pe confederați de-a lungul râului Rappahannock până la
principalul afluent al acestuia, Rapidan, mergând de-a lungul apei care
reflecta cenușiul cerului, zi după zi. Lee avea oameni mai puțini și era
în criză de provizii, dar se menținea în fața federalilor. Lucrurile nu se
încinseră în Virginia decât atunci când lupta de pe frontul de vest

1023
deveni foarte amară pentru Uniune. Confederații generalului Braxton
Bragg dădură o lovitură teribilă forțelor unioniste ale generalului
William Rosecrans pe Chicamauga Creek, lângă Chattanooga,
provocând peste șaisprezece mii de pierderi federalilor. Lincoln și
cabinetul său ținură o întrunire de urgență și deciseră să detașeze cele
două corpuri ale lui Hooker de Armata de la Potomac din Virginia și să
le trimită cu trenul în Alabama, în sprijinul lui Rosecrans.
Cu armata lui Meade mai puțin numeroasă cu două corpuri, Lee se
opri din fugă. Își împărți armata în două și încercă să-l prindă pe
Meade din flancuri, deplasându-se spre vest și spre nord, spre
Manassas și Washington. Așa că hărțuiala începu.

Meade avu grijă să se mențină între Lee și Washington, așa că

Armata Unionistă se dădu înapoi cu câte o milă-două o dată, până când
cedă patruzeci de mile în fața atacului sudist, cu lupte sporadice.
Rob J. observă că fiecare brancardier își făcea treaba în mod
personal. Wilcox se ducea după răniți cu o îndârjire de câine, în timp ce
Ordway demonstra un curaj fără margini, căutând ca un crab mare și
rapid, cu mersul său clătinat, și cărând victima înapoi cu grijă, ținându-
și partea de targă sus și sigur și preluând greutatea pe brațele
musculoase, ca să compenseze pentru șchiopătat.
Rob J. avu mai multe săptămâni la dispoziție ca să se gândească la
prima sa acțiune în luptă, înainte ca ocazia reală să se ivească. Necazul
cu el era că avea tot atât de multă imaginație ca Robinson, ba chiar mai
multă. Se putea gândi cum ar fi să fie lovit în nenumărate moduri și
circumstanțe. În cortul său, la lumina lămpii, făcu o serie de desene în
jurnal, reprezentându-l pe Wilcox cu echipa sa alergând, trei oameni
aplecați în fața unui posibil val de gloanțe, al patrulea cărând în fața sa
targa în timp ce fugea, ca pe un scut improvizat. Îl desenă pe Ordway
întorcându-se, ținând colțul din față și din dreapta al tărgii, cu ceilalți
trei brancardieri cu fețe speriate încordate, iar buzele subțiri ale lui
Ordway strânse într-un rictus care era pe jumătate zâmbet, pe
jumătate sfidare, un bărbat mare, neînsemnat până acum, care găsise
în sfârșit ceva la care era foarte bun. Ce avea să facă Ordway, se întreba
Rob J., când războiul avea să se sfârșească și nu va mai putea să alerge
după răniți sub bătaia focului?
Rob J. nu-și desenă propria echipă. Ea nu ieșise încă în luptă.

1024
 Prima lor ocazie a fost pe 7 noiembrie. 131 Indiana a fost trimis
peste Rappahannock lângă un loc numit Kelly’s Ford. Regimentul
traversă râul la jumătatea dimineții, dar în curând se trezi în bătaia
intensă a focului inamic și, în zece minute, vestea ajunse la corpul de
ambulanță că cineva fusese rănit. Rob J. și cei trei brancardieri ai săi
înaintară până la o fâneață de pe malul râului, unde jumătate de duzină
de oameni stăteau în spatele unui zid de pietre acoperite de mușchi,
trăgând spre pădure. În tot timpul cât alergară până la zid, Rob J.
așteptă să simtă proiectilele în propria sa carne. Aerul i se părea prea
gros ca să-l tragă pe nas. I se părea că trebuie să-și facă loc prin el
luptând din toată puterea și mâinile și picioarele abia i se mișcau.
Soldatul fusese rănit în umăr. Glonțul rămăsese în carne și trebuia
scos, dar nu în bătaia focului. Rob J. scoase o fașă din traista Mee-
shome și legă rana, asigurându-se că sângerarea s-a oprit. Apoi puseră
soldatul pe targă și porniră înapoi cu pas rapid. Rob J. era conștient de
ținta largă pe care o oferea spatele său lat în spatele tărgii.
Auzea fiecare glonț tras și șuieratul proiectilelor în iarba înaltă,
înfigându-se adânc în sol, în apropierea lor.
Amasa Decker gemu pe partea cealaltă a tărgii.
— Te-au lovit? suflă Rob J.
— Nnn-u!
Tropăind, aproape alergau cu povara grea, strecurându-se după un
timp, ce le păru o eternitate, în adăposturile în care maiorul
Coppersmith își încropise stația medicală.
După ce predară pacientul chirurgului, cei patru cărăuși se întinseră
pe iarba moale ca un vânat proaspăt prins.
— Zumzăiau ca albinele, gloanțele alea minie, spuse Lucius Wagner.
— Am crezut că o să murim dracului, replică Amasa Decker.
Dumneata nu, doctore?
— Am fost speriat, da’ m-am gândit că am o oarecare protecție, le
arătă Rob J. traista sa Mee-shome și le spuse că fâșiile izze care h
alcătuiau cureaua l-ar proteja de gloanțe, conform promisiunii
Saukilor. Decker și Wagner ascultară serioși, Wagner cu un zâmbet
ușor.
În după-amiaza aceea, focurile aproape încetară. Cele două părți au
fost în armistițiu până aproape de asfințit, când două brigăzi întregi
unioniste traversară râul și trecură ca nălucile pe lângă 131 în singurul

1025
atac cu baioneta pe care Rob J. avea să-l vadă în război. Infanteria lui
131 își fixă propriile baionete și se alătură atacului, a cărui surpriză și
ferocitate permise unioniștilor să-l copleșească pe inamic, ucigând sau
capturând mai multe mii de confederați. Pierderile Uniunii au fost
ușoare, dar Rob J. și cărăușii săi ieșiră pe câmp de vreo zece ori după
răniți până la căderea serii. Cei trei soldați se convinseseră că traista
medicală înjuri a doctorului Cole îi făcea norocoși și, pe când se
întoarseră la adăpost neatinși a șaptea oară, Rob J. credea în puterile
traistei sale Mee-shome la fel de mult ca oricare dintre ei.
În noaptea aceea, în cortul lor, după ce răniții fuseseră îngrijiți,
Gardner Coppersmith îl privise cu ochii strălucitori:
— Glorios atac la baionetă, nu-i așa, Cole?
El consideră întrebarea cu seriozitate.
— Mai mult măcel, răspunse, foarte obosit.
Chirurgul regimentului îl privi cu dezgust.
— Dacă așa simți, de ce dracu mai ești aici?
— Fiindcă aici sunt și pacienții, replică Rob J.

Totuși, pe la sfârșitul anului, decise că avea să părăsească 131

Indiana; venise în armată ca să ofere soldaților o bună îngrijire
medicală, iar maiorul Coppersmith nu-i permitea să facă asta. Înțelese
că era o pierdere pentru un doctor cu experiență ca el să nu facă nimic
mai mult decât să care targa și n-avea niciun sens ca un ateu cum era el
să se poarte ca și cum ar fi căutat martiriul sau sanctificarea. Se hotărî
să se întoarcă acasă când îi va expira contractul, în prima săptămână a
lui 1864.
Ajunul Crăciunului a fost un moment ciudat, trist și emoționant în
același timp. Se făcură slujbe religioase în fața corturilor. De o parte a
Rappahannockului, muzicanții lui 131 Indiana cântau „Adeste Fidells”.
Când terminară, o orchestră confederată de pe malul celălalt cânta
„Domnul să vă odihnească în pace”, muzica plutind straniu peste apele
întunecate, apoi începură direct cu „Silent Night”. Dirijorul Fitts ridică
bagheta și orchestrele unionistă și confederată cântară împreună, iar
soldații de ambele părți li se alăturară. Își puteau vedea unii altora
focurile.
Se dovedi într-adevăr o noapte liniștită, fără împușcături. Nu avură
curcan la cină, dar armata furnizase o supă acceptabilă cu ceva în ea,

1026
care putea fi carne de vită, și fiecărui soldat din regiment i se dădu o
porție de whisky. Asta păru a fi o greșeală, fiindcă nu făcu decât să le
deschidă setea pentru mai mult. După concert, Rob J. îi întâlni pe
Wilcox și Ordway, clătinându-se după ce supseseră un bidon de
whisky de la speculanți pe marginea râului. Wilcox îl sprijinea pe
Ordway, dar și el pășea cam nesigur.
— Du-te la culcare, Abner, zise Rob J. Îl duc eu în cortul lui. Wilcox
dădu din cap și se depărtă, dar Rob J. nu făcu ce promisese. În loc de
asta, îl ajută pe Ordway să se depărteze de corturi și îl așeză sprijinit
de o piatră.
— Lanny, îi spuse. Lan, băiete, să vorbim, tu și cu mine.
Ordway îl măsură cu ochi pe jumătate beți.
— … Crăciun fericit, Doc.
— Crăciun fericit, Lanny. Hai să vorbim despre Ordinul Steagului cu
Stele și Dungi, spuse Rob J.

Așa că decise că whisky-ul era cheia care avea să descuie ușa

secretelor lui Lanning Ordway.
Pe 3 ianuarie, când colonelul Symonds veni la el cu un alt contract, îl
privea pe Ordway cum își umple rucsacul cu feșe curate și pilule de
morfină. Rob J. ezită doar o clipă, neluându-și ochii de pe Ordway. Apoi
își mâzgăli semnătura și semnă pentru alte trei luni.

1027
 55

„Când l-ai cunoscut pe Eliwood R. Patterson?”

Rob J. credea că a fost extrem de subtil și de precaut în modul în

care îl chestionase pe Ordway când acesta se îmbătase în ajunul
Crăciunului. Interogatoriul îi confirmase imaginea pe care o avea
despre individ și despre OSSD. Sprijinit de stâlpul cortului, cu jurnalul
pe genunchi, scrise următoarele:
Lanning Ordivay a început să frecventeze întâlnirile Partidului
American în Vincennes, Indiana, cu cinci ani înainte de a fi destul de
mare ca să voteze.
(M-a întrebat unde m-am înscris în Partid, iar eu i-am zis „Boston”).
A fost dus la întruniri de tatăl său „fiindcă voia ca eu să devin un bun
american”. Tatăl lui a fost Nathanael Ordway, angajat ca fabricant de
mături. Întâlnirile se țineau la etajul doi deasupra unei taverne. Intrau
prin tavernă, ieșeau pe ușa din spate și urcau un etaj de scări. Tatăl său
bătea la ușă semnalul. Își amintește că tatăl lui era mereu mândru când
„Paznicul Porții (!)” se uita la ei prin gaura de ușă și îi lăsa să intre
„fiindcă eram oameni buni”.
În circa un an, când tatăl său era beat sau bolnav, Lanning ajunse să
se ducă uneori singur la întruniri. Când Nathanael Ordway muri („de
băutură și de pleurezie”), Lanning plecă la Chicago să lucreze într-un
saloon din apropierea gării, pe Galena Street, unde un văr al tatălui său
vindea whisky. Spăla voma bețivilor, presăra rumeguș proaspăt în
fiecare dimineață, spăla oglinzile lungi, lustruia tejgheaua – făcea tot ce
se găsea de făcut.
A fost normal pentru el să caute un nucleu al lui „Nu Știu Nimic” în
Chicago, ca și cum ar fi luat contact cu familia, fiindcă avea mai multe
în comun cu membrii activi ai Partidului American decât cu vărul
tatălui său. Partidul se lupta să aleagă numai funcționari publici care să
angajeze nativi americani ca muncitori, în defavoarea imigranților. În
ciuda șchiopătatului său (discutând cu el și observându-l, cred că s-a

1028
născut cu un defect în articulația șoldului, un acetabul prea plat),
membrii activi se obișnuiseră să apeleze la el când aveau nevoie de
cineva suficient de tânăr ca să îndeplinească sarcini importante și
suficient de vârstnic ca să-și țină gura închisă.
Pentru el a fost un motiv de mândrie când, după numai doi ani, la
vârsta de șaptesprezece ani, a fost primit în Ordinul secret al Steagului
cu Stele și Dungi. Își spuse în sinea sa că e și o sursă de speranță,
fiindcă simțea că bieții tineri născuți în America aveau nevoie de
conexiuni într-o organizație puternică dacă vroiau să se ridice în viață,
dat fiind că „străinii romano-catolici erau dornici să facă orice muncă a
americanilor aproape pe degeaba”.
Ordinul acesta „făcea lucruri pe care partidul nu le putea face”. Când
l-am întrebat pe Ordway ce a făcut pentru ordin, a spus: „Una și alta.
Am călătorit pe ici – pe colo.”
L-am întrebat dacă a întâlnit vreodată un bărbat pe nume Hank
Cough și a clipit. „Sigur că îl știu. Îl cunoști și dumneata? Ca să vezi! Da.
Hank!”
Am întrebat unde e Hank și s-a uitat la mine ciudat. „Păi, e în
armată.”
Dar când am întrebat ce acțiuni făcuseră împreună, și-a pus
arătătorul sub ochi și l-a mișcat spre nas. Și apoi și-a ațintit privirea
spre picioare și interviul s-a terminat.

În dimineața următoare, Ordway nu dădu niciun semn că și-ar mai

aminti interogatoriul. Rob J. avu grijă să se țină departe câteva zile. De
fapt, trecuseră mai multe săptămâni până ce ocazia se ivi din nou,
fiindcă rezervele de whisky fuseseră epuizate de trupe în timpul
vacanței, iar negustorilor nordiști care călătoreau cu trupele unioniste
le era frică să-și reîmprospăteze proviziile în Virginia, de teamă ca nu
cumva produsul să fie otrăvit.
Dar ca asistent-chirurg activ avea o rezervă de whisky de la guvern,
pentru nevoi medicale. Rob J. îi dădu bidonul lui Wilcox, știind că
acesta îl va împărți cu Ordway. În noaptea aceea așteptă și îi urmări și
când sosiră în sfârșit, Wilcox vesel, Ordway morocănos, îi spuse noapte
bună lui Wilcox și îl preluă pe Ordway, cum făcuse și înainte. Se duseră
în același loc, departe de corturi.
— Ei bine, Lanny, spuse Rob J. Să mai vorbim puțin.

1029
 — Despre ce, doctore?
— Când l-ai cunoscut pe Eliwood R. Patterson?
Ochii tipului deveniseră două puncte de gheață.
— Cine ești tu? întrebă Ordway și vocea îi era complet trează.
Rob J. era gata pentru adevărul dur. Așteptă un moment lung.
— Cine crezi tu că sunt?
— Cred că ești un blestemat de spion catolic, de pui toate întrebările
astea.
— Mai am și alte întrebări. Despre femeia indiană pe care ați ucis-o.
— Ce femeie indiană? întrebă Ordway cu groază sinceră.
— Câte indience ai ucis? Știi de unde sunt eu, Lanny?
— Mi-ai spus că din Boston, spuse Ordway, cu voce înăbușită.
— Asta a fost înainte. Apoi am trăit în Illinois, de mulți ani. Un
orășel pe nume Holden’s Crossing.
Ordway îl privi fără să spună nimic.
— Femeia indiană care a fost ucisă, Lanny. A fost prietena mea,
lucra pentru mine. Numele ei era Makwa-ikwa, în caz că nu știai. A fost
violată și omorâtă în pădurea mea, la ferma mea.
— Femeia indiană? Dumnezeule. Lasă-mă în pace, nebun nenorocit,
nu știu despre ce vorbești. Te avertizez. Dacă ești deștept – dacă ții la
binele tău, pui de spion mizerabil ce ești – ai face bine să uiți tot ce
crezi că știi despre Eliwood R. Patterson, spuse Ordway. Târându-se
departe de Rob J., se ridică și porni cu pas clătinat, dispărând în
întuneric, mișcând u-se repede, de parcă cineva ar fi tras cu pușca
după el.

Rob J. a fost cu ochii pe el toată ziua următoare, fără să dea impresia

că-l urmărește. Îl văzu antrenându-și echipa de brancardieri,
inspectând ranițele, îl ascultă cum îi avertiza să nu folosească pilulele
de morfină cu prea mare larghețe, fiindcă erau pe sfârșite, până ce
regimentul n-o să poată face rost de altele. Lanning Ordway, a fost
nevoit el să recunoască, se transformase într-un sergent bun și eficient
al Corpului de Ambulanță.
După-amiaza îl văzu pe Ordway în cortul său cu creionul în mână,
scriind ceva chinuit. Făcu asta timp de mai multe ore.
După stingere, Ordway duse plicul la cortul poștal.
Rob J. se opri pentru un timp, apoi se duse și el la oficiul poștal.

1030
 — Am găsit un comisionar în dimineața asta care avea niște brânză
adevărată, îi spuse lui Amasa Decker. Am lăsat o bucată și în cortul tău.
— Vai, doctore, ce frumos din partea dumitale, spuse Decker, vizibil
încântat.
— Trebuie să am grijă de echipa mea, nu? Mai bine te-ai duce s-o
mănânci înainte s-o găsească altcineva. Îți țin eu locul până vii.
Nu a fost nevoie de mai mult. Imediat după ce Decker plecă grăbit,
Rob J. se duse la cutia cu poștă de expediat. Nu-i luă mai mult de câteva
minute să găsească plicul și să-l strecoare în traista sa Mee-shome.
Abia când a fost singur în intimitatea propriului cort scoase
scrisoarea și o deschise. Era adresată Reverendului David Goodnow,
237 Bridgeton Street, Chicago, Illinois.
Dragă dl. Goodnow, Lanning Ordway. Eu’s în Indiana 131, dacă mai
știți. E un om aici, care pune ’ntrebări. Doctor, nume Robit Col. Vrea să
știe de Henry. Vorbește ciudat. Lam urmărit. Mia zis cam violat și ucis
fata aia indiană, atunci în Illinois. Aș putea sam io grijă de el, în multe
feluri. Dam folosesc capu și vă scriu ca să puteț afla de unde știe el de
noi. Eu’s sărgent. Cân să termină războiu o să lucrez pentru Ordin iar.
Lanning Ordway

1031
 56

Peste Rappahannock

Rob J. era conștient în mod dureros că, în mijlocul unui război, cu

arme la îndemână oriunde și pentru oricine și când crima putea trece
cu ușurință complet neremarcată, existau multe feluri și multe ocazii
în care un ucigaș cu experiență și care era hotărât putea „avea grijă” de
el.
Timp de patru zile încercă să fie mereu atent la ce se întâmpla în
spatele său și timp de cinci nopți dormi iepurește sau deloc.
Zăcea treaz, întrebându-se în cel fel va acționa Ordway. Decise că,
judecând după temperamentul lui Ordway și ținând seama de poziția
acestuia, probabil va aștepta până ce amândoi vor participa la vreo
înfruntare cu multe focuri de armă. Pe de altă parte, habar n-avea dacă
Ordway știa sau nu să se bată cu cuțitul. Dacă Rob J. era găsit
înjunghiat sau cu gâtul tăiat după o noapte întunecoasă când fiecare
umbră aruncată de lună era luată de pichete drept confederați
infiltrați, moartea sa n-ar fi provocat nici surpriză, nici vreo
investigație mai atentă.
Această situație se schimbă pe 19 ianuarie, când Compania B a
Brigăzii a Doua a fost trimisă peste Rappahannock în ceea ce vroia să
fie un atac rapid și inteligent, urmat de o retragere rapidă, dar nu ieși
deloc așa. În loc de asta, micuța companie de infanterie găsi pozițiile
confederate complet ocupate unde nu se așteptau să fie și a fost prinsă
sub focul inamicului în loc deschis.
Era o repetare a situației în care se aflase întregul regiment cu
câteva săptămâni mai devreme, dar în loc de șapte sute de soldați cu
baionetele fixate care să se grăbească peste râu ca să îndrepte situația,
Armata de la Potomac nu le oferi niciun sprijin. Cei o sută șapte
oameni rămăseseră unde se aflau și primiră focul în plin, răspunzând
cu toții cum putură mai bine. La căderea întunericului se retraseră
înapoi peste râu, pe care îl trecură aducând cu ei patru morți și șapte
răniți.
1032
 Prima persoană pe care o aduseră în cortul-spital a fost Lanning
Ordway.

Echipa lui Ordway povesti că acesta fusese lovit chiar înainte să se

lase întunericul. Tocmai căuta în buzunarul tunicii biscuiții și friptura
de porc pe care le pusese acolo dimineața împachetate într-o hârtie,
când două gloanțe minie îl loviseră unul după altul. Unul dintre
proiectile îi smulsese o bucată din peretele abdominal, prin care ieșea
acum o ansă intestinală cenușie. Rob J. începuse s-o vâre la loc
înăuntru, gândindu-se să închidă plaga, dar văzu repede alte lucruri și
își dădu seama că nu va putea face nimic ca să-l salveze pe Ordway.
A doua rană era perforantă și făcuse prea mult rău înăuntru,
stomacului sau intestinului, sau amândurora. Știa că dacă ar deschide
abdomenul ar găsi sângele adunat în cavitate. Fața suptă a lui Ordway
era albă ca laptele.
— Dorești ceva, Lanny? întrebă cu blândețe.
Buzele lui Ordway se mișcară. Ochii i se lipiră de ai lui Rob J. și o
liniște pe care Rob J. o mai văzuse la muribunzi i se întipări pe față,
revelând că era conștient.
— Apă.
Era lucrul cel mai rău pe care îl puteai da unui om împușcat, dar
Rob J. știa că nu mai contează. Luă două pastile de opiu din Mee-shome
și i le dădu lui Ordway cu multă apă. Aproape imediat, acesta vomită
roșu.
— Vrei un preot? întrebă Rob J., curățindu-l. Dar Ordway nu
răspunse, doar continuă să-l privească.
— Poate vrei să-mi spui exact ce s-a întâmplat cu Makwa-ikwa în
ziua aceea în pădurea mea. Sau poate vrei să-mi spui altceva, orice.
— Tu… la dracu’, reuși Ordway să îngaime.
Rob J. nu credea că o să se ducă vreodată la dracu’. Nu credea nici că
Ordway sau oricine altcineva or să se ducă acolo, dar nu era timpul să
discute asta.
— Credeam că te-ar ajuta să vorbești acum. Dacă vrei să-ți ridici
vreo povară de pe suflet.
Ordway închise ochii și Rob J. știu că trebuia să-l lase în pace.
Îi păruse întotdeauna rău să-și piardă pacienții în ghearele morții,
dar îi părea rău în mod special să-l piardă pe acest om care fusese gata

1033
să-l omoare, fiindcă închisă în creierul lui Ordway era informația după
care tânjea de ani, și când creierul omului avea să moară ca o lampă
care se stinge, informația avea să fie pierdută și ea pentru totdeauna.
Știa de asemenea că, în ciuda a tot ce se întâmplase, ceva din el
vibrase la contactul cu tânărul ciudat, complicat, prins în vârtejul
sorții. Cum ar fi fost să cunoască un Ordway abia ieșit inocent din
pântecele mamei sale, care să fi avut ceva școală în loc de ignoranță, să
fi simțit puțină grijă în loc de foame și un alt părinte în loc de tatăl său
alcoolic?
Știa că o astfel de speculație e lipsită de sens și, când se uită la figura
nemișcată, văzu că Ordway era în afara oricărei considerații.
Un timp ținu conul de eter, până ce Garder Coppersmith scoase un
glonte minie din fesa unui băiat, nu fără îndemânare. Apoi se întoarse
la Ordway și îi legă fălcile și îi închise ochii, punându-i două monede pe
pleoape. Apoi îl trase pe pământ, lângă ceilalți patru morți aduși înapoi
de Compania B.

1034
 57

Cercul Complet

Pe 12 februarie 1864, Rob J. scrise în jurnalul său:

Două râuri de acasă mi-au marcat pentru totdeauna viața, marele
Mississippi și modestul Rock, iar acum, în Virginia, am ajuns să cunosc
prea bine o altă pereche inegală de râuri, fiind martorul măcelurilor
repetate de-a lungul lui Rappahannock și al lui Rapidan. Atât Armata
de la Potomac, cât și Armata Virginiei de Nord au trimis mici grupuri
de infanterie și cavalerie peste Rapidan ca să se înfrunte în iarna târzie
și la începutul primăverii. La fel de ușor cum traversam Rock-ul ca să
vizitez un vecin bolnav sau să prind vreun copil plecat de acasă în
vremurile bune, acum însoțesc trupele peste Rapidan în douăzeci de
locuri, călare pe Pretty Boy, sau mergând pe jos prin vadurile puțin
adânci sau trecând cu barca sau pluta peste locurile adânci. În iarna
asta n-a fost nicio mare bătălie care să omoare mii, dar m-am obișnuit
să văd douăzeci de cadavre, sau unul. Există ceva infinit mai tragic într-
un singur mort decât într-un câmp de bătaie acoperit cu mii de
victime. Am învățat, nu știu cum, să nu mai văd morții, ci să mă
concentrez asupra răniților, să merg și să-i aduc pe tinerii ăștia nebuni,
adesea de sub focul altor tineri nebuni…
***
Soldații din ambele tabere luaseră obiceiul să-și prindă pe haine
fâșii de hârtie cu numele și adresele lor, în speranța că cei dragi vor fi
anunțați dacă ei ar cădea în luptă. Nici Rob J., nici altul dintre cei trei
cărăuși ai săi nu-și bătură capul cu etichetele de identificare. Acum
ieșeau pe câmpul de bătălie fără teamă și fără să stea pe gânduri,
fiindcă Amasa Decker, Alan Johnson și Lucius Wagner erau convinși că
traista medicală a Makwei-ikwa îi proteja cu adevărat, iar Rob J. se
complăcea și el în credința lor. Era ca și când Mee-shome ar fi generat
o forță care reflecta gloanțele, făcându-i invulnerabili.
Uneori li se părea că războiul dura dintotdeauna și că va continua o
veșnicie. Totuși, Rob J. putea detecta schimbări. Într-o zi citi într-o
1035
copie mototolită din Baltimore American că toți bărbații albi sudiști
între șaptesprezece și cincizeci de ani fuseseră recrutați pentru a servi
în Armata Confederată. Asta însemna că de acum încolo, de câte ori un
confederat cădea în luptă, el era de neînlocuit și armata sa devenea
mai slabă. Rob J. văzu cu ochii lui că soldații confederați care erau
capturați sau uciși purtau cu toții uniforme zdrențuite și încălțăminte
ruptă. Se întrebă disperat dacă Alex era în viață, dacă era hrănit,
îmbrăcat și încălțat. Colonelul Symonds anunță că, în curând, 131
Indiana urma să primească o cantitate de carabine Sharps cu magazii
de rezervă, care permiteau un tir mai rapid. Și asta demonstra către ce
părea să se îndrepte războiul, cu Nordul care fabrica puști mai bune,
muniție și vase mai bune și Sudul zbătându-se cu forțe umane pe cale
de epuizare și cu sfârșitul a tot ce era produs industrial.
Problema era că sudiștii nu păreau să-și dea seama că se luptau cu
un dezavantaj industrial teribil și astfel o făceau cu o ferocitate care
promitea să prelungească războiul.
Într-o zi de la sfârșitul lui februarie, cei patru brancardieri au fost
chemați în locul unde un căpitan pe nume Taney, comandantul
Companiei A a Primei Brigăzi, zăcea stoic fumând o țigară, după ce un
proiectil îi sfâșiase pulpa. Rob J. văzu că n-avea rost să pună o atelă,
fiindcă mai mulți centimetri din tibie și din fibulă fuseseră complet
distruși și piciorul urma să fie amputat undeva la jumătatea distanței
dintre genunchi și gleznă. Când vru să scoată un bandaj din Mee-
shome, traista medicală nu era acolo.
O gheară îi strânse stomacul și știu locul exact unde o lăsase, pe
iarba din fața cortului-spital.
Ceilalți știură și ei.
Luă centura de piele a lui Alan Johnson și o folosi ca garou, apoi îl
urcă pe căpitan pe targă și îl cărară de acolo ca beți.
— Dumnezeule mare, spuse Lucius Wagner.
Totdeauna spunea asta, pe un ton acuzator, când era foarte speriat.
Acum o repetă în șoaptă, fără oprire, până deveni enervant, dar nimeni
nu se plânse și nu-i spuse să tacă, fiindcă erau cu toții prea ocupați să
anticipeze impactul gloanțelor cu corpurile lor, atât de crud și brutal
dezgolite de magia care le proteja.
Drumul cu targa a fost mai încet și mai agonic decât primul pe care
îl făcuseră la început. Se auzeau rafale de focuri, dar sanitarii nu pățiră

1036
nimic. Într-un târziu, ajunseră înapoi la cortul-spital și, după ce îi
pasară rănitul lui Coppersmith, Amasa Decker culese traista Mee-
shome din iarbă și i-o înghesui în brațe lui Rob J.
— Pune-o pe umăr. Repede, spuse el, și Rob J. așa făcu.
Cei trei brancardieri se priviră sobri, slăbiți de emoție și ușurare, și
căzură de acord să împartă responsabilitatea de a controla că
asistentul-chirurg activ Cole își pune traista medicală pe umăr, primul
lucru în fiecare dimineață.
Rob J. era bucuros că purta traista Mee-shome două dimineți mai
târziu, când 131 Indiana, la jumătate de milă de locul unde Rapidan se
întâlnea cu râul mai mare, făcu un cot pe șosea și se trezi literalmente
holbându-se în ochii uimiți ai unei brigăzi în uniforme cenușii.
Soldații de ambele părți începură să tragă imediat, unii foarte de
aproape. Aerul se umplu de înjurături și țipete, rafale de muschete,
gemetele celor loviți, apoi rândurile din față se apropiară unele de
altele, ofițerii scoțând săbiile și pistoalele, soldații folosindu-și puștile
drept măciuci sau bătându-se cu pumnii, unghiile și dinții, nefiind timp
pentru reîncărcat.
Pe o parte a drumului era o pădure de stejar și pe cealaltă un câmp
îngrijit, ce părea de catifea, arat și gata pentru semănat. Câțiva oameni
din ambele forțe își căutară adăpost printre copaci, dar cea mai mare
parte a celor două tabere se repezi să strice perfecțiunea câmpului
arat. Trăgeau unii în alții de pe o linie neregulată, de hărțuială.
În mod obișnuit, Rob J. s-ar fi aflat în spate într-o încăierare,
așteptând să fie chemat la nevoie, dar în confuzia luptei de acum, se
trezi chinuindu-se să-și țină în frâu calul înspăimântat, în chiar
mijlocul bătăliei. Mânzul se ridică și se dădu pe spate, apoi păru să se
prăbușească pur și simplu sub el. Rob J. reuși să se lase să alunece în
siguranță, în timp ce calul atinse pământul și rămase acolo, zbătându-
se în agonie. La jumătatea gâtului lui Pretty Boy era o gaură mică,
lipsită de sânge, de mărimea unei monede, dar de pe nările calului se
scurgeau două șiroaie roșii, în timp ce animalul se lupta să respire,
zbătându-se spasmodic.
Trusa sa medicală cuprindea o seringă hipodermică și un ac lung și
morfină, dar opiaceele erau încă prea puține și nu puteau fi folosite
pentru un cal. La treizeci de pași mai încolo, un tânăr locotenent
confederat zăcea mort și Rob J. se duse la el și trase din teacă

1037
revolverul greu, negru. Apoi se întoarse la calul cel urât, puse țeava
pistolului sub urechea lui Pretty Boy și apăsă pe trăgaci.
Nu se depărtase apoi cu mai mult de zece pași, când simți o durere
sfâșietoare sub brațul stâng, de parcă ar fi fost înțepat de o viespe
sălbatică. Mai făcu trei pași, apoi pământul răcoros, stropit de rouă,
păru să se înalțe în întâmpinarea lui. Mintea îi era lucidă. Știu că
leșinase și că își va recăpăta repede puterea și zăcu și privi în sus cu
ochi de pictor la soarele de culoarea fânului și la cerul de un albastru
înnebunitor, în timp ce sunetele din jurul lui se estompau, de parcă
cineva ar fi așternut o cortină peste restul lumii. Nu știu cât timp
rămase așa. Deveni conștient că pierdea sânge de la rana din braț și se
târî să ia niște comprese din trusa medicală ca să oprească sângerarea.
Privind în jur, văzu sânge pe Mee-shome și ironia i se păru irezistibilă,
așa că în curând râdea de ateul care încercase să creeze un zeu dintr-o
traistă veche de piele și din câteva curele împletite.
În cele din urmă, echipa lui Wilcox veni să-l ridice. Sergentul – la fel
de urât ca Pretty Boy, cu ochii lui apoși plini de dragoste și grijă –
spuse toate cuvintele blânde fără sens pe care Rob J. le spusese de o
mie de ori pacienților, în speranța vagă de a -i alina. Sudiștii, văzându-
se copleșiți numeric, se retrăgeau. Era deja un morman de morți, cai,
căruțe strivite și echipament distrus, iar Wilcox remarcă morocănos
către Rob J. că fermierul urma să aibă ceva bătaie de cap ca să are din
nou terenul acela.

Știa că fusese norocos că rana nu era mai gravă, dar era mai mult
decât o zgârietură. Glonțul nu atinsese osul, dar distrusese carnea și
mușchii. Coppersmith cususe rana parțial și o pansase cu grijă, părând
foarte satisfăcut de această sarcină.
Rob J. a fost dus împreună cu alți treizeci și șase de răniți într-un
spital de sector în Fredericksburg, unde rămase timp de zece zile. Era o
fostă magazie, nu atât de curată pe cât ar fi trebuit să fie, dar ofițerul-
medic aflat la comandă, un maior pe nume Sparrow, era un tip
cumsecade. Rob J. își aminti experiențele doctorului Milton Akerson cu
acid clorhidric în Illinois, iar dr. Sparrow a fost de acord să-l lase să-și
spele rana din când în când cu o soluție slabă de acid clorhidric. Înțepa,
dar rana începu să se închidă curat și fără infecție și căzură de acord că
poate merita să încerce metoda și cu alți pacienți. Rob J. putea mișca

1038
degetele și flecta brațul stâng, deși îl durea s-o facă. A fost de părerea
doctorului Sparrow că era prea curând ca să-și dea seama cât va
recupera din puterea și funcția brațului rănit.
Colonelul Symonds veni să-l vadă când se afla deja acolo de o
săptămână.
— Du-te acasă, dr. Cole. Când te vei reface, dacă vei vrea să te întorci
la noi, ești binevenit, spuse el, deși știau amândoi că n-o să se mai
întoarcă. Symonds îi mulțumi stângaci. Dacă voi supraviețui și dacă te
vei afla într-o zi în Fort Wayne, Indiana, să treci pe la mine pe la
Fabrica de sticle de lampă Symonds și o să mâncăm și o să bem bine, o
să povestim de vremurile rele de demult, mai spuse, apoi își strânseră
mâinile, după care tânărul colonel plecă.

Îi luă trei zile și jumătate să ajungă acasă, folosind cinci linii ferate
diferite, începând cu Baltimore & Ohio Railway. Toate trenurile
circulau cu întârziere, erau murdare și aglomerate, cu tot soiul de
călători. Avea brațul legat de gât cu o eșarfă, dar în afară de asta era
doar un civil obișnuit între două vârste și de mai multe ori stătu în
picioare, în vagonul care se legăna, cincizeci de mile sau mai mult. În
Canton, Ohio, așteptă jumătate de zi să schimbe trenurile, apoi împărți
un loc dublu cu un toboșar pe nume Harrison, care lucra pentru o
firmă mare de comisionari care vindea pudră de cerneală armatei.
Omul se aflase de mai multe ori la o distanță de la care putuse auzi
focurile luptei, mărturisi el. Era plin de istorii improbabile despre
război, jongla cu numele personalităților politice și militare, dar pe
Rob J. nu-l deranjă, fiindcă poveștile făceau drumul să pară mai scurt.
Trenul încins, aglomerat, rămase fără apă. Ca și ceilalți, Rob J. bău ce
avea în bidon și apoi răbdă de sete. În cele din urmă, trenul se opri
într-o haltă lângă o tabără militară din afara lui Marion, Ohio, ca să-și
completeze combustibilul și să ia apă dintr-un mic pârâu, iar pasagerii
năvăliră din vagoane ca să-și umple bidoanele.
Rob J. a fost și el printre ei, dar, când îngenunche să ia apă, ceva de
pe partea cealaltă a pârâului îi atrase privirea și, dezgustat, recunoscu
imediat despre ce era vorba. Se apropie ca să-și confirme faptul că
cineva aruncase bandaje folosite, comprese însângerate și alte resturi
de spital în pârâu și, când o plimbare scurtă îi relevă și alte asemenea

1039
locuri, își astupă la loc bidonul și îi sfătui și pe ceilalți pasageri să facă
la fel.
Conductorul spuse că o să fie apă bună la Lima, nu departe în josul
liniei și el se întoarse la locul său; când trenul se urni în cele din urmă,
adormise adânc, în ciuda legănatului vagonului.
Când se trezi, află că trenul tocmai trecuse de Lima.
— Aș fi vrut să iau apă, spuse, iritat.
— Nu-ți face griji, zise Harrison. Eu am destulă acum Și îi pasă sticla
lui, din care Rob J. bău lung, cu poftă.
— Era multă lume care aștepta pentru apă la Lima? întrebă,
înapoind sticla.
— A, păi, n-am luat-o din Lima. Mi-am umplut sticla în Marion, unde
ne-am oprit după cărbune, spuse negustorul.
Omul păli când Rob J. îi spuse ce văzuse pe pârâul din Marion.
— Asta înseamnă că o să ne îmbolnăvim?
— Nu știu. După Gettysburg, Rob J. văzuse o companie întreagă care
băuse apă timp de patru zile dintr-o fântână, ce se dovedise ulterior a
conține doi confederați morți, fără consecințe grave. Ridică din umeri.
Nu m-ar surprinde dacă amândoi am face diaree în câteva zile.
— Nu putem lua ceva?
— Niște whisky ar ajuta, dacă am avea.
— Las’ pe mine, zise Harrison, și se grăbi să-l caute pe conductor.
Când se întoarse, fără îndoială ușurat de buzunare, avea o sticlă mare,
plină pe două treimi. Whisky-ul era suficient de tare ca să servească
scopului lor, spuse Rob J., după ce-l gustă. Când se despărțiră amețiți
câteva ore mai târziu în South Bend, Indiana, fiecare era convins că
celălalt e un tip grozav și își strânseră mâinile cu multă căldură. Rob J.
se afla deja în Gary când își dădu seama că nu-l întrebase pe Harrison
care e numele lui de botez.

Ajunsese la Rock Island în răcoarea proaspătă a dimineții, cu briza

adiind dinspre râu. Părăsi ușurat trenul și traversă orașul pe jos,
ducându-și valiza în mâna sănătoasă. Avusese intenția să închirieze un
cal, dar se întâlni foarte repede cu George Cliburne pe stradă, iar
negustorul de grâne îi pipăi mâna rănită și îl bătu pe spate și insistă să-
l ducă la Holden’s Crossing cu trăsurica lui.

1040
 Când Rob J. intră pe ușă, Sarah tocmai se așeza să-și mănânce micul
dejun cu ou și biscuiți rămași din seara precedentă; îl privi fără să
spună un cuvânt și începu să plângă. Se luară în brațe unul pe celălalt.
— Ești rănit grav?
El o asigură că nu era.
— Ești numai piele și os.
Ea spuse că o să-i pregătească o masă, dar el îi răspunse că o să
mănânce după. Începu s-o sărute și era plin de dorință ca un
adolescent, ar fi vrut-o acolo, pe masă sau pe podea, dar ea îi spuse că
era și timpul să se întoarcă în patul lui, așa că el o urmă îndeaproape în
sus pe scări. În dormitor, ea îl făcu să aștepte până se dezbrăcară
complet.
— Aș avea nevoie de o baie bună, spuse el nervos, dar ea îi șopti că
și baia putea s-o facă tot după aceea.
Anii mulți și toată oboseala lui cumplită și durerea provocată de
rană se topiră o dată cu alunecarea în jos a hainelor. Se sărutară și se
explorară unul pe altul mai pasionați decât în grajdul fermierului cu
ani în urmă, după ce se căsătoriseră la Marea-Trezire, fiindcă acum
știau de ce le fusese dor. Mâna lui sănătoasă o găsi pe a ei și degetele li
se împletiră. După o vreme, ea simți că o lasă picioarele și el gemu de
durere când se lăsă pe el cu toată greutatea. Ea se uită la rană fără să
pălească, dar îl ajută să-și bage brațul la loc în eșarfă și să se întindă pe
pat, după care preluă singură toată inițiativa și, în timp ce făceau
dragoste, Rob J. țipă tare de mai multe ori, o dată fiindcă îl duru brațul.

Era numai bucurie, nu numai pentru faptul că se întorsese la soția

lui, dar și pentru că se duse la grajd să le dea cailor mere uscate și văzu
că ei îl recunoscură; și când se duse la Alden, care repara garduri, și
observă bucuria extraordinară pe fața bătrânului angajat; când merse
pe poteca scurtă prin pădure, până la râu, și se opri să smulgă buruieni
de pe mormântul Makwei; și când stătu pur și simplu sprijinit de un
copac unde fusese pe vremuri hedo-noso-te-ul și privi apa liniștită
clipocind, fără ca nimeni să năvălească de pe celălalt mal, care să țipe
ca un animal și să tragă în el.
Târziu, în după-amiaza aceea, el și Sarah străbătură Poteca Lungă
dintre casa lor și casa Geiger; Lillian plânse și ea când îl văzu și îl

1041
sărută pe gură. Jason era în viață și bine când auzise ultima oară vești
de la el și era administrator al unui mare spital lângă James River.
— Am fost foarte aproape de el, spuse Rob J. Numai la două ore
distanță.
Lillian dădu din cap.
— Cu voia lui Dumnezeu, va fi și el în curând acasă, spuse cu voce
uscată și nu-și putu feri privirea de la brațul lui rănit.
Sarah nici nu voi să audă să rămână la cină, fiindcă îl dorea în
întregime numai pentru ea.
Nu-l putu ține doar singur cu ea decât pentru două zile, fiindcă în a
treia dimineață se răspândi vestea că doctorul s-a întors și oamenii
începură să sosească, câțiva doar ca să-i ureze bun venit acasă, dar cei
mai mulți ca să aducă vorba ca din întâmplare de o bubă la picior, o
tuse sâcâitoare sau o durere de stomac care nu trecea. În a treia zi,
Sarah capitulă. Alden îl înșeuă pe Boss pentru el și Rob J. călări în mai
multe locuri, vizitându-și vechi pacienți.
Tobias Barr ținuse clinică în Holden’s Crossing aproape în fiecare
miercuri, dar oamenii nu încercaseră să vină la el decât pentru cele
mai acute situații, așa că Rob J. găsi aceleași probleme ca atunci când
venise pentru prima oară în Holden’s Crossing: hernii neglijate, dinți
stricați, tuse cronică. Când se duse la familia Schroeder, le spuse că se
simțea ușurat să vadă că Gustav nu și-a mai pierdut niciun deget în
vreun accident la fermă, ceea ce era adevărat, deși o spuse ca pe o
glumă. Alma îi dădu cafea de cicoare și mandelbrot și îl puse la curent
cu noutățile locale, dintre care unele îl întristară. Hans Grueber căzuse
mort în lanul de grâu în luna august.
— Inima, cred, spuse Gustav.
Iar Suzy Gilbert, care insista întotdeauna ca Rob J. să rămână la
prăjiturile de cartofi care îi cădeau greu la stomac, murise după o
naștere, luna trecută.
Erau oameni nou-veniți în oraș, familii din New England și din
Statul New York. Și trei familii de catolici, proaspăt imigrați din
Irlanda.
— Nici măcar nu vorbesc der langvich, zise Gus, și Rob J. nu-și putu
stăpâni zâmbetul.
După-amiaza, intră călare pe aleea Mănăstirii Sf. Francisc de Assisi,
trecând prin ceea ce era de acum o turmă respectabilă de capre.

1042
 Miriam cea Feroce se înclină în semn de salut. El se așeză pe scaunul
episcopal și îi povesti ce i se întâmplase. Ea a fost extrem de interesată
să afle despre Lanning Ordway și despre scrisoarea acestuia către
reverendul David Goodnow din Chicago.
Îi ceru permisiunea să copieze numele lui Goodnow și adresa.
— Există persoane care abia așteaptă să afle această informație,
spuse ea.
În schimb, îi spuse și ea despre lumea ei. Mănăstirea prospera. Avea
patru călugărițe noi și o pereche de novice. Credincioșii veneau acum
duminica la slujbă. Dacă vor continua să vină coloniști, în curând vor
avea și o biserică catolică.
El bănui că ea aștepta o vizită, fiindcă nu stătuse prea mult și sora
Mary Peter Celestine îi servi cu un platou de prăjituri proaspete cu
brânză de capră excelentă. Și cafea adevărată, prima pe care o gusta de
mai mult de un an, cu lapte gras de capră.
— Vițelul cel gras, maică superioară?
— E bine că te-ai întors acasă, răspunse ea.

Cu fiecare zi se simțea mai puternic. Nu exagera, ci se scula târziu,

mânca hrană bună cu plăcere, se plimba prin fermă. În fiecare după-
amiază vedea câțiva pacienți.
Totuși, trebui să se reobișnuiască încet cu viața bună. În a șaptea zi
de când sosise acasă, brațele și picioarele îl dureau, la fel și spatele.
Râse și îi spuse lui Sarah că nu mai era obișnuit să doarmă într-un pat.
Stătea în pat în primele ore ale dimineții când simți cum i se zbate
ceva în stomac și încercă să ignore senzația, fiindcă nu vroia să se
scoale. În cele din urmă știu că trebuia s-o facă și era la jumătatea
scărilor când începu să horcăie și o trezi pe Sarah.
Nu reuși să ajungă la privată, ci ieși în afara potecii și vomită în
iarbă, ca un soldat beat, gemând și horcăind în timp ce dădea totul
afară din el.
Ea îl urmărise în jos pe scări și afară și îl supără că a fost surprins în
halul în care era.
— Ce-i? întrebă ea.
— Apă… în tren, gâfâi Rob J.

1043
 Mai avu trei crize în cursul nopții. Dimineața înghiți ulei de castor ca
să-și curețe boala din trup, iar când sosi seara și era la fel, luă sare
Epsom. Ziua următoare ardea de febră și începură niște dureri de cap
teribile și știu ce îl lovise înainte ca Sarah să-l dezbrace în seara aceea
ca să-l îmbăieze și să vadă amândoi petele roșii de pe abdomenul lui.
Când îi spuse, ea primi vestea cu calm.
— Ei, bine, noi am mai îngrijit oameni cu febră tifoidă și i-am scăpat.
Spune-mi despre dietă.
Lui îi era silă să se gândească la mâncare, dar îi spuse.
— Carne fiartă, cu legume, dacă poți să faci rost. Sucuri de fructe.
Dar în anotimpul ăsta…
Mai erau câteva mere într-un butoi în pivniță. Alden o să le
zdrobească, îi spuse ea.
Își făcu de lucru, preferând să muncească în loc să-și lase timp să fie
îngrijorată, dar după alte douăzeci și patru de ore știu că avea nevoie
de ajutor, fiindcă nu reușise să doarmă aproape deloc, cu căratul
ploștilor, fiertul lenjeriei, spălatul și schimbatul lui continuu ca să lupte
cu febra. Îl trimise pe Alden la mănăstirea catolică să ceară ajutorul
surorilor. Veniră două – ea auzise că munceau întotdeauna în perechi –
una tânără, cu o față de copil, pe nume sora Mary Benedicta, și o
femeie mai în vârstă, înaltă și cu un nas lung, care spuse ca era maica
Miriam Ferocia. Rob J. deschise ochii și le văzu și zâmbi, iar Sarah se
duse în camera băieților și dormi șase ore.

Camera bolnavului a fost păstrată curată și mirosind plăcut.

Călugărițele erau bune surori medicale. Când se aflau deja acolo de trei
zile, temperatura lui Rob J. scăzu. La început, toate trei se bucuraseră,
dar cea vârstnică îi arătă lui Sarah că scaunele aveau sânge și ea îl
trimise pe Alden călare la Rock Island după dr. Barr.
Până veni acesta, scaunele erau aproape numai din sânge, iar Rob J.
era foarte palid. Era în a opta zi de la primul semn al bolii.
— A avansat foarte repede, îi spuse dr. Barr, de parcă erau la o
întrunire a Societății Medicale.
— Se întâmplă așa uneori, răspunse Rob J.
— Poate chinină, sau calomel? zise dr. Barr. Unii cred că e malarică.
Rob J. îi explică greu că nici chinina, nici calomelul nu aveau vreun
efect.

1044
 — Febra tifoidă nu e malarică, zise cu efort.
Tobias Barr nu făcuse atâtea studii anatomice ca Rob J., dar știau
amândoi că hemoragia severă însemna că intestinele erau ciuruite de
perforații provocate de tifoidă și că ulcerele vor deveni și mai
pronunțate, nu vor trece.
— Ți-aș putea lăsa niște pudră Dover, spuse dr. Barr.
Pudra Dover era un amestec de ipeca și opiu. Rob J.
Clătină din cap și dr. Barr înțelese că dorea să fie conștient cât mai
mult posibil, în propria lui cameră, în propria lui casă.
Era mai ușor pentru Tobias Barr când pacientul nu știa nimic și
putea lăsa o speranță într-o sticluță, cu instrucțiuni despre când și cum
trebuie luată. Îl bătu pe umăr pe Rob J. și își lăsă mâna mai mult timp
acolo.
— Vin din nou mâine, spuse, compunându-și o anume figură;
trecuse prin asta de atâtea ori înainte. Dar ochii îi erau grei de regret.

— Nu te putem ajuta în alt fel? o întrebă Miriam Ferocia pe Sarah.

Sarah le spuse că e baptistă, dar cele trei femei îngenuncheară un timp
toate în holul din fața camerei bolnavului și se rugară împreună. În
seara aceea, Sarah le mulțumi surorilor și le trimise acasă.
Rob J. se odihni liniștit până spre miezul nopții, când mai sângeră
puțin. Îi interzisese să aducă preotul, dar acum ea îl rugă din nou să
vorbească cu reverendul Blackmer.
— Nu, pot s-o fac la fel de bine ca Ordway, spuse el limpede.
— Cine e Ordway? întrebă ea, dar Rob J. păru prea obosit ca să mai
răspundă.
Ea se așeză pe patul lui. El își scoase mâna de sub cearșaf și ea i-o
luă în mâna ei și în curând căzură amândoi într-un somn ușor. Puțin
înainte de două dimineața, ea se sculă brusc și a fost imediat
conștientă de răceala mâinii lui.
Pentru o vreme stătu cu el, apoi își adună puterea și se ridică.
Aprinse lămpile și îl spălă pentru ultima oară, curățind ultima
hemoragie care îi luase viața. Îl bărbieri și făcu toate lucrurile pe care i
le arătase cum să le facă pentru alții în timpul atâtor ani și îl îmbrăcă în
cel mai bun costum. Acum era prea larg, dar știa că n-are nicio
importanță.

1045
 Ca o bună nevastă de doctor, adună cearșafurile care erau prea
însângerate ca să mai poată fi fierte și le legă într-un alt cearșaf, ca să
le ardă mai târziu. Apoi încălzi apă și își pregăti o baie fierbinte în care
se spălă bine cu săpun, plângând. La ivirea zorilor, era îmbrăcată în
haine bune și așezată pe un scaun în ușa bucătăriei. De îndată ce îl auzi
pe Alden deschizând ușa la grajd, se duse la el și îi spuse că soțul ei nu
mai e și îi dădu mesajul să-l ducă la telegraf, în care își chema băiatul
acasă.

1046
 VI

DOCTORUL DE ȚARĂ

2 mai 1864

1047
 58

Sfătuitori

Când se trezi, Șaman a fost asaltat în mod uluitor de două emoții

contrare: valul crud și rapid al realității că Pa nu mai era și sentimentul
de siguranță al casei părintești, ca și când fiecare părticică a trupului și
a minții sale fusese menită acestui spațiu și acum își ocupa ușor și
firesc locul cuvenit, în perfectă ordine. Vibrația pereților casei sub o
pală de vânt din prerie era o senzație pe care o cunoștea; la fel,
atingerea pernei și a cearșafurilor aspre pe pielea lui, mirosurile
micului dejun care pluteau până la etaj și îl ademeneau în jos pe scări,
până și sclipirea familiară a soarelui galben fierbinte în rouă ierbii din
spatele grădinii. Când ieși din privată, a fost tentat de poteca spre râu,
dar mai trebuia să treacă multe săptămâni până ce vremea avea să fie
destul de caldă pentru înotat.
Când se întorcea spre casă, Alden ieși din grajd și îi făcu semn să se
oprească.
— Cât o să rămâi, Șaman?
— Nu știu sigur, Alden.
— Păi, uite ce e. Sunt o grămadă de garduri de plantat între pășuni.
Doug Penfield a arat deja brazdele, da’ am întârziat cu mieii și o duzină
de alte treburi, cu tot ce s-a întâmplat. Aș avea nevoie să m-ajuți cu
plantatul portocalilor Osage. Poate c-o să-ți ia cam patru zile.
Șaman clătină din cap.
— Nu, Alden, nu pot.
Când văzu privirea iritată a bătrânului, simți nevoia nevinovată de a
explica, dar se abținu. Alden încă îl mai privea pe fiul mai mic al șefului,
căruia să-i spună ce să facă, cel surd, care nu era chiar așa de bun la
munca fermei ca Alex. Refuzul constituia o schimbare a poziției lor,
unul față de celălalt și încercă s-o îmbuneze:
— Poate o să muncesc ceva la fermă peste vreo două zile. Dar dacă
nu reușesc, tu și Doug va trebui să vă descurcați singuri, mai spuse, și
Alden se întoarse și plecă de lângă el cu o privire rănită.

1048
 Șaman și mama sa schimbară zâmbete reținute când se așeză pe
scaun.
Se obișnuiseră să vorbească despre lucruri neimportante, sigure. El
o felicită pentru cârnații de casă și pentru ouă, perfect pregătite, un
mic dejun cum nu mai mâncase de când plecase de acasă.
Ea îi spuse că văzuse ieri trei stârci cenușii în drumul spre oraș.
— Cred că anul ăsta sunt mai mulți ca niciodată. Poate au fost
alungați din alte locuri de război, zise Sarah.
El stătuse treaz până târziu, cu jurnalul tatălui său. Erau întrebări pe
care ar fi vrut să i le pună mamei lui și știu că era trist că nu putea s-o
facă.
După micul dejun petrecu ceva timp cu fișele medicale ale tatălui
său. Nimeni nu ținea fișe medicale mai bune ca Robert Judson Cole.
Frânt de oboseală sau nu, tatăl său își completa întotdeauna fișele
înainte de a se duce la culcare, iar acum Șaman putu face o listă
amănunțită a tuturor celor pe care tatăl său îi tratase în cele câteva zile
după întoarcerea sa acasă.
O întrebă pe mama lui dacă îl putea folosi pe Boss și trăsurica în
ziua aceea.
— Vreau să trec pe la cei pe care i-a vizitat Pa. Febra tifoidă e o
boală foarte contagioasă.
Ea dădu din cap.
— E o idee bună să iei calul și trăsurica. Și prânzul tău? întrebă.
— O să împachetez câțiva din biscuiții tăi și o să-i pun în buzunar.
— El făcea adesea asta, spuse ea, cu voce scăzută.
— Știu.
— O să-ți împachetez ceva de mâncare.
— Dacă vrei, mamă, ar fi bine.
Se aplecă și o sărută pe frunte. Sarah stătu nemișcată, dar luă mâna
fiului ei și i-o strânse tare. Când îi dădu drumul în cele din urmă,
Șaman a fost din nou izbit de cât de frumoasă era.

Primul loc în care se opri a fost o fermă a unuia, William Bemis, care
își lovise spinarea pe când ajuta la nașterea unui vițel. Bemis șchiopăta
și avea gâtul țeapăn, dar zise că e mai bine.
— Deși aproape am terminat unsoarea puturoasă pe care mi-a dat-o
tatăl tău.

1049
 — Ați avut cumva febră, domnule Bemis?
— La naiba, nu. M-am lovit doar la spinare, de ce să fac febră? Se
încruntă la Șaman. O să-mi iei bani pe vizita asta? Eu n-am trimis după
doctor.
— Nu, domnule, nu plătiți nimic. Mă bucur că vă simțiți mai bine,
spuse Șaman, și îi mai dădu o porție din „unsoarea puturoasă”, ca să-l
lase pe pacient mulțumit.
Încercă să includă opriri pe care știa că tatăl său le-ar fi făcut doar
ca să dea bună ziua unor vechi prieteni. Ajunse la ferma Schroeder
puțin după amiază.
— La timp pentru prânz, îi spuse Alma bucuroasă și strânse din
buze dezamăgită când el îi spuse că avea prânzul la pachet.
— Ei, păi adu-l înăuntru și mănâncă-l în timp ce mâncăm și noi, zise
ea și el așa făcu, bucuros de companie. Sarah îi dăduse friptură rece de
miel, un cartof dulce copt și trei biscuiți umpluți cu miere. Alma aduse
un platou cu prepeliță friptă și ștrudele cu piersici.
— N-o să refuzi ștrudelele pe care le-am făcut cu ultimele mele
conserve de piersici, spuse ea, și el luă două și o porție de prepeliță.
— Tatăl tău știa să nu vină cu mâncare la pachet în casa mea la
vremea prânzului, îi spuse Alma morocănoasă, îl privi drept în ochi.
Acum o să rămâi în Holden’s Crossing, să fii doctorul nostru?
Întrebarea îl făcu să clipească. Era firească, o întrebare pe care ar fi
trebuit să și-o pună și el singur, dar pe care o evitase.
— Păi, Alma… nu prea m-am gândit, spuse cu lașitate.
Gus Schroeder se aplecă spre el și îi șopti, de parcă împărtășea un
secret:
— De ce nu te gândești?

La jumătatea după-amiezii, Șaman era la familia Snow. Edwin Snow

cultiva grâu pe o fermă din partea de nord a orașului, cam la cea mai
mare distanță de ferma Cole la care putea fi cineva și să facă încă parte
din Holden’s Crossing. El fusese unul dintre cei care trimiseseră după
„Doc Cole” când se răspândise vestea că acesta se întorsese acasă,
fiindcă Ed avea un deget de la picior urât infectat. Șaman îl găsi
plimbându-se fără urmă de șchiopătare.
— A, piciorul e bine, spuse el voios. Tatăl tău a pus-o pe Tilda să mi-l
țină în timp ce el l-a deschis cu cuțitașul lui și cu mâna lui bună, sigură

1050
ca de stâncă. L-am muiat în săruri, cum mi-a zis, ca să scot puroiul.
Ciudat că ai venit tocmai azi, totuși. Tilda nu se simte bine.
O găsiră pe doamna Snow hrănind puii, arătând de parcă n-avea
puterea să azvârle boabele de porumb. Era o femeie mare, solidă, cu
fața roșie, și admise că îi era „puțin cald”. Șaman văzu de îndată că avea
febră mare și simți ușurarea ei când i se ordonă să stea la pat, deși
protestă tot drumul spre casă că nu era nevoie.
Îi spuse că o duruse în spate în ultimele două zile și îi pierise pofta
de mâncare.
Șaman a fost înțelegător, dar trebui să se forțeze să vorbească
normal când îi spuse să se odihnească, fiindcă domnul Snow putea
avea grijă de pui și de restul orătăniilor. Le lăsă o sticlă de tonic și
spuse că o să treacă din nou a doua zi. Snow încercă să protesteze când
refuză plata, dar Șaman a fost ferm.
— Nu costă nimic. Nu e ca și cum aș fi doctorul vostru regulat, am
trecut doar pe aici, spuse el, incapabil să accepte bani fiindcă tratase o
boală care poate fusese luată de la tatăl lui.
La Mănăstirea Sfântului Francisc de Assisi făcu ultimul popas din
ziua aceea.
Maica Miriam păru sincer bucuroasă să-l vadă. Când îl invită să se
așeze, el alese scaunul incomod de lemn pe care stătuse în cele câteva
ocazii când venise acolo cu tatăl său.
— Deci, zise ea. Te uiți la ce mai e pe acasă?
— Fac chiar mai mult astăzi, încerc să aflu dacă tatăl meu n-a dat
febră tifoidă și altcuiva din Holden’s Crossing. Nu cumva dumneata sau
sora Mary Benedicta ați avut vreun simptom?
Maica Miriam clătină din cap.
— Nu. Nici nu cred că o să avem. Suntem obișnuite să îngrijim
oameni cu toate felurile de boli, cum era și tatăl tău. Probabil că și tu
ești la fel acum, Ja?
— Da, cred că sunt.
— Cred că Dumnezeu are grijă de cei ca noi.
Șaman zâmbi.
— Sper să aveți dreptate.
— Ai tratat multe cazuri de febră tifoidă în spitalul tău?
— Am avut și noi partea noastră din boala asta. Ținem bolnavii cu
boli transmisibile într-o clădire separată, departe de ceilalți.

1051
 — Ja, asta e bine, spuse ea. Povestește-mi despre spitalul tău.
Așa că el îi povesti despre Southwestern Ohio Hospital, începând cu
surorile, fiindcă ea ar fi putut fi mai interesată de asta, trecând apoi la
doctori și chirurgi și la patologie. Ea punea întrebări bune, care îl
ajutau. Îi povesti despre munca lui la chirurgie cu dr. Berwyn și despre
cea la patologie cu Barney Megowan.
— Deci ai o pregătire bună și experiență, de asemenea. Și ce-ai să
faci acum? Ai să rămâi în Cincinnati?
Șaman se trezi spunându-i ce îl întrebase Alma Schroeder și cât de
nepregătit fusese ca să răspundă.
Maica Miriam îl privi cu interes.
— Și de ce ți se pare așa de greu să dai un răspuns?
— Cât am trăit aici, m-am simțit mereu incomplet, un băiat surd
care creștea printre oameni ce puteau să audă. L-am iubit și l-am
admirat pe tatăl meu și mi-am dorit să fiu ca el. Am tânjit să mă fac
doctor, am muncit și am luptat, deși toată lumea – inclusiv tata – mi-au
spus că n-o să reușesc. Visul meu dintotdeauna a fost să devin doctor.
Am ajuns deja dincolo de locul unde se termină visul. Nu mai sunt
incomplet, m-am întors în locul pe care îl iubesc. Pentru mine, locul
ăsta va aparține întotdeauna doctorului adevărat, tatăl meu.
Maica Miriam încuviință din cap.
— Dar el nu mai e, Șaman.
Șaman nu spuse nimic. Simți cum îi bătea inima, ca și cum ar fi
primit vestea pentru prima oară.
— Vreau să faci ceva pentru mine, îi spuse ea. Arătă spre jilțul de
piele. Stai acolo, unde stătea el totdeauna.
Șovăitor, aproape țeapăn, el se ridică de pe scaunul de lemn și se
așeză pe cel tapițat. Ea așteptă o clipă.
— Nu e chiar așa de neconfortabil, cred?
— E destul de confortabil, spuse el serios.
— Și îl ocupi foarte bine. Ea zâmbi ușor și apoi îi dădu un sfat
aproape identic cu cel al lui Gus Schroeder. Trebuie să te gândești la
asta, îi spuse.

În drum spre casă, se opri la familia Howard și cumpără o sticlă de

whisky.

1052
 — Îmi pare rău de taică-tu’, murmură stânjenit Julian Howard și
Șaman mulțumi din cap, conștient că niciunul dintre ei doi nu avusese
nevoie de celălalt. Mollie Howard spuse că ea crede că Mal și Alex și-au
croit drum până în Armata Confederată, fiindcă ei n-auziseră absolut
nimic despre Mal de când fugiseră băieții.
— Cred că dacă erau pe undeva de partea astălaltă a liniei frontului,
unu’ din ei ar fi trimis o vorbă acasă, zise ea, și Șaman îi spuse că și el
credea că așa e.
După cină se duse cu sticla în baraca lui Alden, în semn de ofrandă
de pace. Ba chiar își turnă și el puțin într-unul din paharele nespălate,
știind că lui Alden nu-i plăcea să bea singur când mai era cineva cu el.
Așteptă până ce Alden bău mai multe pahare înainte ca discuția să se
întoarcă la fermă.
— De ce tu și Doug Penfield aveți atâta bătaie de cap cu munca la
fermă anul ăsta?
Cuvintele țâșniră cu forță.
— Asta se pregătea demult! Abia dacă vindem vreun animal, cu
excepția câtorva miei vecinilor pentru cina de Paște. Așa că turma
crește cu fiecare an și sunt mai multe animale de spălat și tuns și dus la
păscut. Am încercat să-l fac pe tatăl tău să se gândească la asta chiar
înainte să plece în armată, da’ n-am reușit niciodată.
— Păi, hai să vorbim noi doi despre asta acum. Cât luăm pe livra de
lână? întrebă, scoțându-și carnețelul și un creion din buzunar.
Aproape o oră stătură și discutară despre calități de lână și prețuri
și despre cam cum o să fie piața după război și el estimă aria de pășune
de care avea nevoie o oaie și zilele de muncă și costul pe zi. Când
termină, Șaman avea un carnet plin de însemnări.
Alden era îmblânzit complet.
— Acu’, dacă o să-mi spui că Alex se va întoarce curând, se schimbă
treaba, fiindcă băiatul ăsta e un muncitor adevărat. Da’ adevărul e că
poate e mort pe undeva pe acolo, prin țara caldă, și știi că s-ar putea să
fie așa, Șaman.
— Da, așa e. Dar până n-aud altceva, mă gândesc la el ca fiind în
viață.
— Ei, Doamne, bineînțeles. Da’ mai bine să nu-l pui la socoteală când
îți faci planurile, asta vreau să zic.
Șaman oftă și se ridică să plece.

1053
 — Uite ce e, Alden. Mâine după-masă trebuie să plec din nou, dar o
să-mi petrec dimineața plantând portocalii Osage, spuse el.
În dimineața următoare era pe câmp devreme, în haine de lucru. Era
o zi frumoasă pentru munca în aer liber, uscată și răcoroasă, cu un cer
mare plin de nori albi. Nu mai făcuse muncă fizică de mult timp și simți
că i se încordează mușchii înainte de a termina de săpat prima groapă.
Nu plantase decât trei arbuști când mama lui veni călărind prin
prerie pe Boss, urmată de un cultivator suedez de sfeclă, pe nume Par
Swanson, pe care Șaman îl știa din vedere.
— Fiica mea, țipă omul înainte să ajungă la Șaman. Cred că și-a rupt
gâtul.
Șaman luă calul mamei sale și îl urmă pe fermier. Era o distanță
călare cam de douăsprezece minute până acasă la Swanson. Din scurta
descriere, îi era groază de ce putea să găsească, dar când ajunseră
stabili repede că fata era în viață și în mari dureri.
Selma Swanson era o micuță cu păr cânepiu, mai mică de trei ani. Îi
plăcea să meargă cu tatăl ei pe semănătoare. În dimineața aceea,
echipa lor speriase un șoim mare care tocmai se hrănea cu un șoarece
de câmp. Șoimul zburase brusc, speriind caii. În timp ce țâșniseră
înainte, Selma își pierduse echilibrul și căzuse. Luptând să controleze
animalele, Par văzuse că fiica lui fusese lovită de colțul semănătoarei în
timp ce cădea.
— De unde stăteam eu, parcă a lovit-o în gât, zise el.
Fetița își ținea brațul stâng cu mâna dreaptă, strâns peste piept.
Umărul stâng era împins înainte.
— Nu, spuse Șaman după ce o examină. E clavicula.
— Ruptă? întrebă mama ei.
— Păi, îndoită și poate puțin crăpată. Nu vă faceți griji. Ar fi fost
grav dacă erați dumneavoastră sau tatăl ei. Dar la vârsta ei, oasele se
îndoaie ca nuielele și se vindecă foarte repede.
Clavicula era afectată nu departe de locul unde se articula cu sternul
și scapula. Cu niște cârpe pe care i le dădu doamna Swanson,
confecționă o eșarfă pentru brațul stâng al Selmei și apoi legă brațul
suspendat de trunchi cu altă cârpă, ca să imobilizeze clavicula.
Copilul se liniștise până termină de băut cafeaua pe care doamna
Swanson o avusese fierbinte pe sobă. Era aproape de mulți dintre cei

1054
pe care vroia să-i vadă în ziua aceea și i se păru lipsit de sens să se mai
ducă acasă ca să plece apoi din nou, așa că își începu direct vizitele.
O femeie pe nume Royce, soția unuia dintre coloniștii cei noi, îi dădu
plăcintă cu carne drept dejun. Era după-masa târziu când se întoarse la
ferma de oi. Trecând pe lângă terenul pe care începuse să muncească
de dimineață, văzu că Alden și Doug Penfield ridicaseră bariera vie și o
linie lungă, amenințătoare de tulpini verzi de portocali Osage se
întindea deja în prerie.

1055
 59

Tatăl secret

— Doamne ferește, șopti Lillian. Niciunul din familia Geiger nu arăta

vreun semn că ar fi contactat febră tifoidă, spuse ea.
Șaman se gândi că fața ei arăta oboseala produsă de lupta pe care o
dădea cu ferma și gospodăria, în lipsa soțului ei. Deși afacerea cu
farmacia avusese de suferit, ea continuase chiar o parte din comerțul
lui Jason, importând medicamente pentru Tobias Barr și Julius Barton.
— Problema e că Jay obișnuia să primească mare parte din
materiale de la compania farmaceutică a familiei sale, din Charleston.
Și, evident, Carolina de Sud e închisă pentru noi acum din cauza
războiului, îi spuse ea lui Șaman, turnându-i ceai.
— Ai aflat vești de la Jason de curând?
— Nu de curând.
Nu părea în largul ei, de câte ori el întreba de Jason, dar înțelese că
era firesc să șovăie în a vorbi prea mult despre soțul ei, ca să nu
dezvăluie ceva ce i-ar face rău lui Jason, sau să scape vreo informație
militară, sau să-și pună în primejdie familia. Era dificil pentru o femeie
să locuiască într-un stat unionist în timp ce soțul ei lucra în Virginia cu
confederații.
Lillian a fost mult mai deschisă când discutară despre cariera
medicală a lui Șaman. Era la curent cu progresele lui la spital și cu
promisiunile care i se făcuseră acolo. Se părea că mama lui îi
împărtășise veștile primite de la el în scrisori.
— Cincinnati e un loc așa de cosmopolit, spuse Lillian. Ar fi minunat
pentru tine să-ți faci o carieră acolo, să predai la școala de medicină și
să ai o clientelă selectă. Jay și cu mine suntem foarte mândri de tine.
Tăie felii subțiri din prăjitură de cafea și îi umplu din nou farfuria. Ai
idee când o să te întorci acolo?
— Nu sunt sigur.
— Șaman. Ea își puse mâna pe mâna lui și se aplecă în față. Te-ai
întors când a murit tatăl tău și ai avut grijă de toate foarte bine. Acum
1056
trebuie să începi să te gândești la tine și la cariera ta. Știi ce-ar fi vrut
tatăl tău să faci?
— Ce, mătușă Lillian?
— Tatăl tău ar fi dorit să te întorci la Cincinnati și să-ți reiei cariera.
Trebuie să te întorci acolo cât mai curând posibil! spuse ea solemn.

Știa că ea are dreptate. Dacă avea de gând să plece, ar fi fost cel mai
bine s-o facă fără întârziere. În fiecare zi era chemat la diverse case pe
măsură ce oamenii ajungeau la el, ca răspuns la faptul că era din nou
un doctor în Holden’s Crossing. De fiecare dată când trata pe cineva,
era ca și cum s-ar fi legat cu un nou fir, ca într-o pânză de păianjen. Era
adevărat că astfel de fire puteau fi rupte; când avea să plece, dr. Barr
putea prelua tratamentul tuturor celor care aveau nevoie de ajutor
medical. Dar pacienții se adăugau la sentimentul lui că erau lucruri aici
pe care n-ar fi vrut să le lase neterminate.
Tatăl său ținuse o listă de nume și adrese, iar Șaman o parcurse cu
atenție. Îi scrise despre moartea tatălui său lui Oliver Wendell Holms,
la Boston, și unchiului Herbert, pe care nu-l văzuse niciodată și care nu
avea să-și mai facă griji de acum încolo că fratele său mai mare se va
întoarce în Scoția să-și reclame pământul.
Orice clipă liberă, Șaman și-o petrecea citând jurnalul, captivat de
aspecte ale personalității tatălui său care îl excitau și erau
necunoscute. Rob J. Cole scrisese despre surditatea fiului său cu
neliniște și tandrețe și Șaman simți căldura dragostei lui când citi.
Durerea tatălui său când descria moartea Makwei-ikwa și morțile
ulterioare ale lui Cel-Ce-Vine-Cântând și Lunei îi treziră sentimente pe
care le îngropase adânc. Șaman reciti raportul tatălui său privind
autopsia Makwei-ikwa, întrebându-se dacă i-a scăpat ceva la primele
lecturi și încercând să determine dacă tatălui său îi scăpase ceva în
timpul examinării și dacă el ar fi făcut altfel în cazul în care ar fi condus
el însuși autopsia.
Când ajunse la volumul ce acoperea anul 1853, a fost zguduit. În
sertarul de la scrinul tatălui său găsi cheia adăpostului săpat în spatele
grajdului și se duse cu ea în grajd și descuie lacătul mare și intră în
adăpost.
Era un simplu adăpost, un loc unde mai fusese de sute de ori
înainte. Rafturile de pe perete conțineau rezerve de doctorii, tonice și

1057
plante agățate în mănunchiuri uscate, moștenirea de la Makwa. Mai era
bătrâna sobă cu lemne, nu departe de masa de autopsii unde îl asistase
pe tatăl său de atâtea ori. Tăvi de drenaj erau atârnate în cuie pe
pereți. Într-un alt cui, bătut într-unul din stâlpii de lemn, era agățat
vechiul pulover maroniu al tatălui său.
Adăpostul nu fusese măturat și șters de praf de mai mulți ani.
Pretutindeni erau pânze de păianjen, dar Șaman le ignoră. Se duse spre
locul din perete pe care îl crezu potrivit, dar când trase de scândură
aceasta nu se mișcă. Era o rangă în fața grajdului, dar nu a fost nevoie
să se ducă după ea, fiindcă de îndată ce încercă scândura următoare,
aceasta se desprinse cu ușurință și la fel și multe altele.
Era ca și cum s-ar fi uitat în gura unei peșteri. Era prea întuneric în
adăpost, o lumină naturală cenușie de la unica fereastră mică și
prăfuită. La început deschise larg ușa adăpostului, dar lumina tot nu a
fost suficientă și aduse lampa, în care mai era puțin ulei, și o aprinse.
Când o ținu în deschizătură, aceasta aruncă umbre mișcătoare în
camera secretă.
Șaman se târî înăuntru. Tatăl lui o lăsase curată. Încă mai conținea
un castron, o cană și o pătură veche strânsă, pe care Șaman o
recunoscu, fiindcă fusese a lor foarte demult. Era un loc strâmt și
Șaman era un bărbat mare, cum fusese și tatăl său.
Cu siguranță că și unii dintre sclavii fugiți fuseseră solizi.
Stinse lampa și se făcu întuneric în spațiul secret. Încercă să-și
imagineze că intrarea era pecetluită și că lumea de afară era o haită
stârnită care îl va vâna. Că alegerea era între un animal de povară și un
animal hăituit.
Când se târî afară după scurt timp, luă puloverul maro din cui și îl
îmbrăcă, deși se făcuse deja cald afară. Avea mirosul tatălui său.
În tot timpul acela, se gândi, în toți anii în care el și Alex locuiseră în
casă, se ciondăniseră, făcuseră pozne și fuseseră preocupați doar de
nevoile și dorințele lor, tatăl său purtase cu el acest secret imens.
Trăise această experiență singur. Șaman simți o nevoie copleșitoare să
vorbească acum cu Rob J., să-i împărtășească dragostea și admirația sa.
În camera sa de la spital plânsese scurt când primise telegrama despre
tatăl său. Dar fusese sobru în tren și se ținuse tare în timpul
funeraliilor și după, de dragul mamei sale. Acum se sprijini cu spatele
de peretele grajdului, lângă camera secretă, și se lăsă să alunece în jos

1058
până ajunse să stea pe podeaua murdară ca un copil și, ca un copil care
își cheamă tatăl, se lăsă în voia durerii, cu conștiința că liniștea sa va fi
de acum încolo și mai singuratică decât a fost vreodată.

1059
 60

Un copil cu crup

Au fost cruțați. Nu mai apărură alte cazuri de febră tifoidă în

Holden’s Crossing. Trecură două săptămâni și nicio erupție nu se ivi pe
corpul Tildei Snow. Febra îi scăzu repede, fără hemoragie și fără alt
semn de boală. Când Șaman trecu s-o vadă într-o după-amiază, o găsi
îngrijind porcii.
— A fost o gripă urâtă, dar i-a trecut, îi spuse el soțului ei.
Dacă Snow ar fi vrut să-l plătească acum, ar fi acceptat banii, dar în
loc de asta fermierul îi dădu două gâște pe care le tăiase, jumulise și
curățase special pentru Șaman.
— Am o hernie veche care mă supără, îi spuse Snow.
— Lasă-mă să văd.
— N-aș vrea să mă tratez până mă apuc de prima coasă la fân.
— Când o să fie asta? Șase săptămâni?
— Cam așa.
— Vino să mă vezi atunci, la dispensar.
— Cum, o să mai fii aici?
— Da, spuse el și îi zâmbi larg lui Snow și așa se decise să rămână
pentru totdeauna, în liniște și fără șovăială, fără măcar să-și dea seama
prea bine de hotărârea pe care o luase.

Îi dădu mamei sale gâștele și îi sugeră să-i invite la cină pe Lillian și

pe băieții ei. Dar Sarah spuse că nu era un moment potrivit pentru
Lillian să vină la ei la masă chiar acum și că mai bine mâncau păsările
doar ei doi cu cei doi angajați ai lor.
În noaptea aceea Șaman scrise două scrisori separate către Barney
Megowan și Lester Berwyn, exprimându-și recunoștința pentru ceea
ce făcuseră pentru el la școala de medicină și la spital și explicând că
renunța la poziția sa din spital pentru a prelua pacienții tatălui său din
Holden’s Crossing. Șaman scrise că va locui permanent în Holden’s

1060
Crossing de acum încolo și îl rugă pe dr. Barr să-i sponsorizeze
intrarea în Societatea Medicală Rock Island County.
Îi spuse și mamei sale de îndată ce termină scrisorile și văzu bucuria
și ușurarea ei că nu va fi singură. Ea veni la el și îl sărută repede pe
obraz.
— O să le spun femeilor de la biserică, zise ea, și Șaman zâmbi,
știind că n-o să mai fie nevoie de niciun fel de alt anunț.
Se așezară și făcură planuri. Avea să folosească dispensarul și
adăpostul din grajd cum le folosise și tatăl său, dând consultații
dimineața la dispensar și făcând vizite la domiciliu în fiecare după-
amiază. Va păstra aceeași schemă de prețuri pe care o stabilise tatăl
său, fiindcă nu era exagerată și totuși le asigurase întotdeauna
confortul.
El se gândise și la problemele fermei și Sarah îl ascultă explicându-i
sugestiile sale. Apoi dădu din cap a aprobare.
În dimineața următoare se așeză în baraca lui Alden și bău o cafea
îngrozitoare în timp ce îi explica acestuia că a decis să mai reducă
turma.
Alden ascultă atent, cu ochii la Șaman, în timp ce pufăia din pipă.
— Înțelegi ce vrei, nu? Știi că prețul lânii va rămâne ridicat, cât va
mai ține războiul. Și că dacă reduci turma, o să scadă și profiturile?
Șaman dădu din cap.
— Mama și cu mine înțelegem că unica alternativă ar fi să mărim
afacerea, asta cerând mai mult ajutor și mai multă administrare și
niciunul nu vrem asta. Meseria mea e medicina, nu oieritul. Dar nici nu
vrem ca ferma Cole să rămână vreodată fără oi. Așa că am vrea să
cercetezi tu turma și să separi cele mai bune animale pe care le vom
păstra și le vom înmulți. O să îmbunătățim turma în fiecare an ca să
obținem lână din ce în ce mai bună, ca să ne asigurăm că vom continua
să luăm un preț bun. O să oprim exact numărul de oi de care tu și Doug
Penfield puteți avea grijă.
Lui Alden îi străluceau ochii.
— Ei, asta-i ceea ce numesc eu o decizie înțeleaptă, spuse el și îi
umplu din nou ceașca lui Șaman cu cafea oribilă.

Uneori era foarte greu pentru Șaman să citească jurnalul, prea

dureros să se strecoare în mintea și emoțiile tatălui său. Au fost

1061
momente când îl împinse deoparte pentru câte o săptămână întreagă,
dar se întorcea mereu la el, simțind nevoia să citească și paginile
următoare, fiindcă știa că vor fi ultimul său contact cu tatăl lui. Când
termină de citit întreg jurnalul, nu avea nicio informație nouă despre
Rob J., doar amintiri.
Era o lună ploioasă de iunie și o vară ciudată și toate erau timpurii,
recoltele pe câmp și fructele din pomi și plantele din pădure. Populația
de iepuri și alte rozătoare se înmulți exploziv, iar animalele
omniprezente își făceau vizuina în iarba din apropierea caselor și
mâncau lăptuca și florile din grădina lui Șaman Cole. Umezeala
îngreuia cositul fânului și iarba crescu înaltă și putrezi pe câmp, creând
un mediu prielnic pentru mii de insecte care îl mușcau pe Șaman și îi
sugeau sângele când călărea la vizite, în ciuda acestui fapt, i se părea
minunat să fie doctor la Holden’s Crossing. Îi plăcuse să fie doctor și la
spitalul din Cincinnati; dacă avea nevoie de ajutor și confirmarea din
partea unui doctor mai în vârstă, avea întregul personal la îndemână,
doar să întrebe. Aici era complet singur și nu știa niciodată cu ce se va
confrunta în ziua următoare. Era esența practicii medicale și îi plăcea
la nebunie.
Tobias Barr îi spuse că Societatea Medicală Districtuală era
defunctă, fiindcă majoritatea membrilor ei erau pe front. Sugeră ca, în
lipsa acesteia, el, Șaman și Julius Barton să se întâlnească o seară pe
lună pentru cină și o discuție profesională; prima seară de acest fel le
produse o bucurie mutuală, principalul subiect al discuției fiind
pojarul, care începuse să apară în Rock Island, dar nu și în Holden’s
Crossing. Căzură de acord că era necesar să li se atragă stăruitor
atenția pacienților, fie ei tineri sau bătrâni, că pustulele nu trebuiau
scărpinate și rupte, oricât de iritante ar fi fost; tratamentul urma să fie
făcut cu comprese calmante cu salvie, băuturi reci și pudre Seidlitz.
Ceilalți doi părură interesați când Șaman le spuse că la spitalul din
Cincinnati tratamentul includea și gargară cu alaun, ori de câte ori
exista și afectare respiratorie.
La desert, ajunseră la politică. Dr. Barr era unul dintre mulții
republicani care considerau că Lincoln e prea blând cu sudiștii.
Aplauda nota de reconstrucție Wade-Davis, care cerea măsuri punitive
severe față de Sud la sfârșitul războiului, și pe care Camera
Reprezentanților o adoptase în ciuda obiecțiilor lui Lincoln. Încurajați

1062
de Horace Greeley, disidenții republicani se adunaseră la Cleveland și
căzuseră de acord să-și nominalizeze propriul candidat la președinție,
pe generalul Jolm Charles Fremont.
— Chiar crezi că generalul o să-l poată înfrânge pe domnul Lincoln?
Dr. Barr clătină din cap înnegurat.
— Nu, dacă e încă război. Nimic nu face ca un președinte să fie
reales mai mult decât războiul.
În iulie ploile se opriră în sfârșit, dar soarele era fierbinte și preria
scoase aburi, se pârjoli și deveni cafenie. Pojarul ajunsese în cele din
urmă și la Holden’s Crossing și Șaman începu să fie sculat noaptea din
pat ca să vadă unele dintre victime, deși epidemia nu a fost atât de
violentă ca cea din Rock Island. Mama lui îi spuse că pojarul măturase
orașul și în anul precedent, omorând o jumătate de duzină de oameni,
inclusiv mai mulți copii. Șaman se gândi că poate o formă severă a bolii
ajuta cumva la producerea unei imunități parțiale în anii următori. Se
gândi să-i scrie doctorului Harold Meigs, fostul său profesor de
medicină din Cincinnati, întrebându-l dacă observația sa ar putea avea
vreo valoare teoretică.
Într-o seară apăsătoare, liniștită, care se sfârși printr-o furtună cu
tunete și fulgere, Șaman se duse la culcare simțind vibrațiile ocazionale
ale câte unui tunet puternic și fiind silit să deschidă ochii ori de câte ori
odaia era străbătută de lumina albă a fulgerelor. În cele din urmă,
oboseala birui intemperiile naturii și el adormi, atât de adânc încât,
atunci când mama lui îl scutură de umăr, îi luă mai multe secunde să
înțeleagă ce se întâmplă.
Sarah ridică lampa ca să-și lumineze buzele.
— Trebuie să te scoli.
— Cineva cu pojar? întrebă el, trăgându-și deja hainele.
— Nu. A venit Lionel Geiger să te ia.
El deja se încălțase și ieși afară.
— Ce s-a întâmplat, Lionel?
— Băiețelul soră-mii. Gâfâie. Încearcă să respire, scoate un sunet
urât, ca o pompă care trage apă.
Ar fi durat prea mult s-o ia prin pădure pe Poteca Lungă și prea
mult să ia trăsurica sau să înșeueze unul din caii lui.

1063
 — Iau calul tău, îi spuse lui Lionel și se și aruncă în șa, galopând în
josul aleii, apoi un sfert de milă pe drumul principal și apoi pe aleea
din fața casei Geiger, strângând tare trusa medicală ca să n-o piardă.
Lillian Geiger aștepta la ușa din față.
— Pe-aici.
Rachel. Așezată pe pat în vechea ei cameră, cu un copil în poală.
Băiețelul era foarte albastru. Încerca fără putere să respire.
— Fă ceva. O să moară.
De fapt, lui Șaman i se păru că băiatul era pe moarte. Deschise gura
copilului și își băgă primele două degete pe gâtul acestuia. Fundul
gâtului și intrarea în laringe erau acoperite de o membrană mucoasă
urâtă; o membrană ucigașă, groasă și cenușie. Șaman o rupse și o trase
afară cu degetele.
Imediat copilul trase aer zgomotos în piept.
Mama lui îl strânse în brațe plângând.
— O, Doamne, Josua, te simți bine?
Respirația ei era grea, părul ciufulit. Totuși, incredibil, era Rachel. O
Rachel mai bătrână, mai femeie. Care avea ochi numai pentru copil.
Băiețelul arăta deja mai bine, mai puțin albastru, recăpătându-și
culoarea normală pe măsură ce oxigenul îi umplea plămânii. Șaman
puse palma pe pieptul copilului și o ținu acolo să simtă forța bătăilor
inimii; apoi îi luă pulsul și câteva clipe ținu câte o mânuță mică în
mâinile lui mari. Băiețelul începuse să tușească.
Lillian intră în cameră și Șaman îi vorbi.
— Cum sună tusea?
— Adâncă, spartă, ca un… lătrat.
— Șuieră?
— Da, la sfârșitul fiecărei crize, ca un fluierat.
Șaman dădu din cap.
— Are crup cataral. Pune apă la fiert și fă-i băi calde tot restul
nopții, ca să i se regleze mușchii respiratori. Și trebuie să respire în
abur. Scoase una dintre doctoriile Makwei din geantă, un ceai de
rădăcina-șarpelui și gălbenele. Fierbeți-o și dați-i-o s-o bea îndulcită și
cât de fierbinte posibil. O să-i țină laringele deschis și o să-i ajute tusea.
— Mulțumim, Șaman, spuse Lillian, apăsându-i mâna.
Rachel nu păru să-l vadă deloc. Ochii ei injectați păreau înnebuniți.
Cămașa îi era pătată de sputa copilului.

1064
 În timp ce se îndrepta spre ieșire, mama lui și Lionel apărură pe
Poteca Lungă, Lionel ducând felinarul care atrăsese un roi enorm de
țânțari și molii. Buzele lui Lionel se mișcau și Șaman ghici ce întreba.
— Cred că o să-i fie bine, spuse. Stinge felinarul și gonește insectele
înainte să intri în casă.
O luă și el tot pe Poteca Lungă, un drum pe care îl făcuse de atâtea
ori pe întuneric, încât n-avea nicio reținere. Din când în când, câte un
fulger întârziat mai lumina vârfurile copacilor departe în pădure.
Ajuns înapoi în camera lui, se dezbrăcă mecanic, ca un somnambul.
Dar când se trânti pe pat, nu putu adormi. Amorțit și confuz, stătu cu
ochii la tavanul întunecat și la pereții negri și, oriunde se uita, vedea
aceeași față.

1065
 61

O discuție francă

Când se duse la casa Geiger în dimineața următoare, ea îi răspunse

la ușă, purtând o rochie albastră de casă ce părea nouă. Părul îi era
pieptănat cu grijă. El îi simți parfumul ușor, amețitor, când ea îi luă
mâinile.
— Bună, Rachel.
— … îți mulțumesc, Șaman.
Ochii ei erau neschimbați, minunați și adânci, dar el observă că încă
erau încețoșați de oboseală.
— Ce face pacientul meu?
— Pare să fie mai bine. Tușea nu mai e așa de înspăimântătoare ca
înainte.
Îl conduse în sus pe scări. Lillian stătea lângă patul nepotului ei cu
un creion și câteva foi de hârtie maronie, distrându-l cu desene și
povești. Pacientul, pe care Șaman nu-l văzuse în noaptea trecută decât
ca pe o ființă umană bolnavă, era în dimineața asta un băiețel mic, cu
ochii negri și păr șaten, cu pistrui care ieșeau în evidență pe fața lui
palidă. Părea să aibă vreo doi ani. O fetiță, cu câțiva ani mai mare, dar
semănând remarcabil cu fratele ei, stătea la picioarele patului.
— Ei sunt copiii mei, spuse Rachel. Joshua și Hattie Regensberg. Și
acesta e doctorul Cole.
— Încântat de cunoștință, zise Șaman.
— Bună. Băiatul îl privi neliniștit.
— Bună dimineața, răspunse Hattie Regensberg. Mama spune că nu
auzi și că trebuie să ne uităm la dumneata când îți vorbim și să spunem
cuvintele clar.
— Da, e adevărat.
— De ce nu ne auzi?
— Sunt surd pentru că am fost bolnav când eram mic, spuse Șaman
fără să se supere.
— Și Joshua o să surzească?
1066
 — Nu. Joshua n-o să surzească, e sigur.
În câteva minute le putu asigura că Joshua e mult mai bine. Băile și
aburii îi scăzuseră febra și avea pulsul puternic și regulat, iar când
Șaman plasă stetoscopul și îi spuse lui Rachel ce să asculte, ea nu auzi
raluri. Șaman puse stetoscopul la urechile lui Joshua și îl lăsă să-și
asculte bătaia propriei inimi, apoi a fost rândul lui Hattie să ia
stetoscopul și să-l pună pe stomacul fratelui ei, anunțând că nu auzea
decât „ghiorăituri”.
— Asta fiindcă îi e foame, spuse Șaman, și o sfătui pe Rachel să-l
pună pe băiat pe o dietă ușoară, dar hrănitoare, timp de o zi-două.
Le spuse lui Joshua și lui Hattie că mama lor știa câteva locuri foarte
bune de pescuit pe râu și îi invită să viziteze ferma Cole, ca să se joace
cu mieii. Apoi își luă la revedere de la ei și de la bunica lor. Rachel îl
conduse la ușă.
— Ai copii frumoși.
— Sunt frumoși, nu-i așa?
— Îmi pare rău de soțul tău, Rachel.
— Mulțumesc, Șaman.
— Și îți doresc noroc în căsătoria ta iminentă.
Rachel păru uimită.
— Ce căsătorie iminentă? întrebă, tocmai când mama ei apăru pe
scări.
Lillian trecu prin hol calmă, dar culoarea aprinsă din obrajii ei era
ca un avertisment.
— Ai fost greșit informat, n-am niciun plan de căsătorie, spuse
Rachel răspicat, suficient de tare ca s-o audă și mama ei și fața îi era
palidă când își luă la revedere de la Șaman.

În după-amiaza aceea el călărea pe Boss spre casă, când depăși o

siluetă solitară de femeie mergând pe drum și, de aproape, recunoscu
rochia de casă albastră. Rachel purta pantofi grosolani de drum și o
bonetă veche care să-i apere fața de soare. El o strigă și ea se întoarse
și îl salută calmă.
— Pot să merg și eu cu tine?
— Da, te rog.
Așa că el coborî din șa și merse ținând calul de frâu.

1067
 — Nu știu ce a apucat-o pe mama, să-ți spună că urmează să mă
mărit. Vărul lui Joe a arătat ceva interes, dar n-o să ne căsătorim. Cred
că mama mă tot împinge spre el fiindcă vrea să aibă copiii un tată
cumsecade cât mai curând.
— Se pare că există o conspirație între mame. A mea a neglijat să-mi
spună că te-ai întors și sunt sigur că a făcut-o intenționat.
— E pur și simplu o insultă din partea lor, spuse ea și el văzu că
avea lacrimi în ochi. Își închipuie că suntem proști. Sunt conștientă de
faptul că am un fiu și o fiică ce au nevoie de un tată evreu. Și cu
siguranță că ultimul lucru de care ai tu nevoie e o evreică în doliu, care
mai are și doi copii.
El îi zâmbi.
— Sunt copii foarte drăguți. Și cu o mamă foarte drăguță. Dar e
adevărat, nu mai sunt un băiat infatuat de cincisprezece ani.
— M-am gândit des la tine după ce m-am măritat. Mi-a părut așa de
rău că ai suferit.
— Mi-a trecut repede.
— Eram niște copii, care s-au întâlnit într-o perioadă dificilă. Mie
îmi era așa de groază de măritiș, iar tu ai fost un prieten atât de bun. Îi
zâmbi. Când erai un băiețel, ai spus că vei ucide ca să mă aperi. Iar
acum suntem adulți și mi-ai salvat fiul. Ea îi puse o mână pe braț. Sper
să rămânem prieteni credincioși pentru totdeauna. Cât vom trăi,
Șaman.
El își drese vocea.
— O, sunt sigur că așa va fi, spuse reținut. Un timp merseră în
liniște, apoi Șaman o întrebă dacă nu vrea să se urce pe cal.
— Nu, prefer să-mi continuu plimbarea.
— Bine atunci, o să încalec eu, fiindcă am multe de făcut înainte de
cină. La revedere, Rachel.
— La revedere, Șaman, răspunse ea și el încălecă și se depărtă,
lăsând-o să meargă gânditoare pe șosea, în spatele lui.
El își spuse că ea e o femeie puternică și practică și are curajul să
privească lucrurile în față, așa cum sunt, și se hotărî să învețe de la ea.
Avea nevoie de compania unei femei. Îi făcu o vizită Robertei Williams,
care suferea de „o boală femeiască” și începuse să bea în exces.
Ferindu-și ochii de manechinul de croitorie cu fese de fildeș, întrebă de

1068
fiica ei și află că Luciile se măritase cu un factor poștal, cu trei ani în
urmă, și locuia la Davenport.
— Face câte un plod în fiecare an. Vine să mă vadă numai când vrea
bani, fata asta, îi spuse Roberta.
Șaman îi lăsă o sticlă de tonic.
Chiar în clipa în care căzuse în cea mai profundă nemulțumire, a fost
strigat pe Strada Principală de Tobias Barr, care stătea în trăsura lui cu
două femei. Una dintre ele era micuța lui nevastă blondă, Frances, iar
cealaltă nepoata lui Frances, care venise în vizită de la St Louis. Evelyn
Flagg avea optsprezece ani, era mai înaltă decât Frances Barr, dar la fel
de blondă ca ea și avea cel mai perfect profil feminin pe care îl văzuse
Șaman vreodată.
— Îi arătăm lui Evie împrejurimile, ne-am gândit că i-ar plăcea să
vadă Holden’s Crossing, spuse dr. Barr. Ai citit „Romeo și Julieta”,
Șaman?
— Păi, da, da, am citit-o.
— Ai menționat cândva că, dacă știi o piesă, îți place să vezi și
spectacolul. O companie e în turneu în Rock Island săptămâna asta și
tocmai alcătuiam o partidă pentru teatru. Vii și tu?
— Mi-ar plăcea, spuse Șaman și îi zâmbi lui Evelyn, al cărei zâmbet
de răspuns a fost tulburător.
— Atunci începem cu o cină ușoară la noi, la ora cinci, spuse Frances
Barr.

Își cumpără o cămașă albă nouă și o cravată neagră subțire și reciti

piesa. Familia Barr îi mai invitase pe Julius Barton și pe soția sa, Rose.
Evelyn purta o rochie albastră care se potrivea cu părul ei blond.
Câteva momente, Șaman se chinui încercând să-și amintească unde
mai văzuse recent nuanța aceea de albastru, apoi realiză că la rochia de
casă a lui Rachel Geiger.
Ideea lui Frances Barr despre o cină ușoară era compusă din șase
feluri de mâncare. Lui Șaman i-a fost greu să poarte o conversație cu
Evelyn. Când îi punea câte o întrebare, ea era tentată să răspundă cu
un zâmbet, iute, nervos și cu o înclinare sau un clătinat din cap. Vorbi
de două ori din proprie inițiativă, o dată ca să-i spună mătușii ei că
friptura era excelentă și a doua oară în timpul desertului, când îi
împărtăși lui Șaman că era moartă după piersici și pere și era

1069
recunoscătoare că nu se coc amândouă în același anotimp, ca să nu fie
nevoită să aleagă între ele.
Teatrul era plin și seara era fierbinte, ca o veritabilă seară de sfârșit
de vară. Ajunseseră chiar înainte să se ridice cortina, fiindcă cele șase
feluri le luaseră ceva timp. Tobias Barr cumpărase bilet și pentru
Șaman, drept care alesese secțiunea centrală a rândului al treilea și
abia se așezară, că actorii și începură replicile. În prima pauză îi însoți
pe dr. Barr și dr. Barton afară și, în timp ce așteptau la rând ca să
folosească privata din spatele teatrului, căzură de acord că piesa era
interesantă ca producție. Dr. Barton era de părere că actrița care o juca
pe Julieta e însărcinată. Dr. Barr spuse că Romeo purta un bandaj
pentru hernie pe sub colanți.
Șaman se concentrase la buzele lor, dar în timpul actului doi o
studie pe Julieta și nu văzu nicio bază pentru supoziția doctorului
Barton. Pe de altă parte, nu era nicio îndoială că Romeo purta într-
adevăr o centură pentru hernie.
La sfârșitul actului doi, ușile au fost deschise ca să intre aer curat și
se aprinseră lămpile. El și Evelyn rămaseră la locurile lor și încercară
să vorbească. Ea spuse că se ducea des la teatru în St. Louis.
— Mă inspiră mersul la teatru, pe tine nu?
— Ba da. Dar mă duc rar, spuse el absent. În mod curios, Șaman se
simțea privit. Cu binoclul de operă, studie spectatorii de la balcon din
partea stângă a scenei, apoi din dreapta. În a doua lojă pe dreapta le
văzu pe Lillian Geiger și pe Rachel. Lillian purta o rochie cafenie de
pânză cu mâneci de dantelă albă mari, în formă de clopot. Rachel
stătea chiar sub o lampă, alungând mereu cu mâna moliile atrase de
lumină, iar Șaman putu s-o examineze de aproape. Părul îi era
pieptănat cu grijă, periat pe spate și strâns pe ceafă într-un coc
strălucitor. Purta o rochie neagră ce părea de mătase; se întrebă când
avea să renunțe la doliu în public. Rochia nu avea guler și avea mâneci
scurte, bufante. El îi studie brațele rotunde și pieptul plin și se întoarse
din nou la fața ei. În timp ce o privea, ea își luă ochii de la mama ei și se
uită în jos spre locul unde stătea el. O clipă lungă îl observă privind-o
prin binoclu, apoi își feri privirea în timp ce ușierii începură să stingă
lămpile.
Actul Trei păru nesfârșit. În timp ce Romeo îi spunea lui Mercuțio
„Curaj, bărbate. Durerea nu poate fi prea mare”, deveni brusc conștient

1070
că Evelyn Flagg încearcă să-i spună ceva. Îi simți respirația caldă și
ușoară la ureche în timp ce șoptea, iar Mercuțio răspundea: „Nu, nu e
atât de adâncă precum o fântână, nici atât de largă precum o ușă de
biserică; dar e destulă, va face treaba”.
Își luă binoclul de la ochi și se întoarse spre fata care stătea lângă el
în întuneric, uimit că niște copii mici ca Joshua și Hattie Regensberg își
puteau aminti principiile cititului pe buze, în timp ce ea nu.
— Nu pot să te aud.
Nu era obișnuit să șoptească. Fără îndoială, vocea lui a fost prea
tare, fiindcă bărbatul care stătea în fața lui în rândul al doilea se
întoarse și-l privi.
— Îmi cer scuze, șopti Șaman. Speră din tot sufletul că de data asta
vorbise mai încet și își puse binoclul din nou la ochi.

1071
 62

La pescuit

Șaman se întreba cum de puteau oamenii ca tatăl său și George

Cliburne să întoarcă spatele violenței, în timp ce altora le era imposibil
s-o facă. Nu trecuseră decât câteva zile de la spectacolul de la teatru
când se trezi călărind din nou spre Rock Island, de data asta ca să
vorbească despre pacifism cu Cliburne. Cu greu îi venea să creadă în
revelația jurnalului că George Cliburne era persoana lucidă și
curajoasă care aducea sclavi fugiți la tatăl său și apoi îi recupera
pentru a-i conduce la următoarea ascunzătoare. Negustorul îndesat,
chelios, nu părea un erou sau tipul de persoană care să riște totul
pentru un principiu, chiar împotriva legii. Șaman era plin de admirație
pentru omul secret de oțel care locuia în trupul dolofan de vânzător de
magazin, al lui Cliburne.
Cliburne dădu din cap când își formulă rugămintea la magazinul de
semințe.
— Bine, tu poți să pui ce întrebări vrei despre pacifism și o să stăm
de vorbă, dar cred că ar fi potrivit să începi prin a citi câte ceva despre
subiect, și îi spuse casierului că se întoarce repede.
Șaman călări după el până la casa lui și în curând Cliburne alesese
mai multe cărți și un tratat din bibliotecă.
— Poate ți-ar plăcea să vii o dată la întâlnirea Prietenilor.
În sinea sa, Șaman se îndoia că i-ar plăcea, dar îi mulțumi lui
Cliburne și călări spre casă cu noile cărți. Se dovediră a fi aproape o
dezamăgire, fiind majoritatea despre quakeri. Societatea Prietenilor
fusese fondată aparent în Anglia anilor 1600, de către un individ pe
nume George Fox, care credea în „lumina interioară a Domnului”, care
sălășluia în inimile oamenilor obișnuiți. Potrivit cărților lui Cliburne,
quakerii se ajutau unul pe celălalt prin dragoste și prietenie. Nu erau
amatori de crezuri și dogme, priveau viața întreagă ca pe ceva sfânt și
nu urmau vreo liturghie specială. Nu aveau preoțime, ci credeau că

1072
laicii sunt capabili de a primi Sfântul Duh; o componentă de bază a
religiei lor era că respingeau războiul și luptau pentru pace.
Prietenii fuseseră persecutați în Anglia, iar numele lor fusese inițial
o insultă. Adus în fața unui judecător, Fox îi spuse acestuia să „tremure
la cuvântul Domnului”, iar judecătorul îl numise „quaker”26. William
Penn își fondase o colonie în Pennsylvania ca paradis pentru Prietenii
englezi persecutați și, timp de trei sferturi de secol, Pennsylvania nu
avusese miliție, doar câțiva polițiști.
Șaman se întrebă cum reușiseră să se descurce cu bețivii. Când puse
deoparte cărțile lui Cliburne, nu aflase prea multe despre pacifism și
nici nu fusese atins de „lumina interioară”.
***
Luna septembrie veni călduroasă, dar senină și proaspătă și el își
luă obiceiul de a merge de-a lungul râului de câte ori putea când se
ducea la vizite, ca să se bucure de lumina soarelui strălucind pe undele
mișcătoare ale apei și de frumusețea păsărilor de baltă cu picioare
lungi, mai puține acum, fiindcă mare parte deja zburaseră spre sud.
Într-o după-amiază călărea încet spre casă când văzu trei figuri
familiare sub un copac de pe malul râului. Rachel scotea cârligul dintr-
un pește în timp ce fiul ei îi întindea minciogul, iar când ea aruncă
prada înapoi în râu în loc s-o pună în minciog, Șaman văzu pe fața lui
Hattie că era supărată. Îl întoarse pe Boss de pe drum și se îndreptă
spre ei.
— Salut, voi, cei de acolo! spuse.
— Salut, răspunse Hattie.
— Nu ne lasă să păstrăm niciun pește, zise Joshua.
— Pariez că erau numai pești buni pentru pisică, zise Șaman și
zâmbi.
Rachel n-avusese voie niciodată să aducă acasă plevușcă fiindcă nu
era kasher, lipsindu-i mărimea. El știa că pentru un copil cea mai
importantă parte era să-și vadă familia cum mănâncă peștele prins de
el.
— Am fost în fiecare zi acasă la Jack Damon, fiindcă se simte rău.
Știți locul ăla unde râul face un cot în dreptul casei lui?
Rachel zâmbi.
— Cotitura aia cu multe stânci?
26 De la „to quake” (engl.) – a se cutremura, a dârdâi.

1073
 — Chiar acolo. Am văzut niște băieți care au prins niște bibani
frumoși acolo ieri, sub stânci.
— Îți rămân datoare. O să-i duc acolo mâine.
El observă că zâmbetul fetiței semăna foarte mult cu al ei.
— Păi, mi-a părut bine să vă văd.
— Și nouă! zise Hattie.
El își duse mâna la pălărie și întoarse calul.
— Șaman, Rachel făcuse un pas spre cal, uitându-se în sus spre el.
Dacă te duci mâine la Jack Damon pe la prânz, vino să mănânci cu noi
un picnic.
— Bine, s-ar putea să vin dacă pot, zise el.

În ziua următoare, când scăpă de respirația greoaie a lui Jack

Damon și călări spre râu, văzu imediat trăsurica maronie a mamei ei și
iapa cenușie legată la umbră, păscând iarbă grasă.
Rachel și copiii pescuiseră pe stânci și Joshua îl luă pe Șaman de
mână și îl trase spre locul unde șase bibani negri, de dimensiunea
potrivită pentru mâncat, înotau într-o bulboană umbrită, înșirați pe o
ață de undiță legată de un copac.
Rachel luase o bucată de săpun de cum îl văzuse și se spălă pe
mâini.
— Prânzul promite să aibă gust de pește, zise ea voioasă.
— Nu mă deranjează deloc, spuse el, și așa era. Aveau ouă fierte,
castraveți murați, limonadă și prăjituri de melasă. După prânz, Hattie
anunță serioasă că era vremea de somn și ea și fratele ei se întinseră
pe o pătură la umbră și se culcară.
Rachel curăță resturile prânzului, punând totul într-o plasă de
pânză.
— Poți să iei una din undițe și să pescuiești, dacă vrei.
— Nu, răspunse el, preferând să stea și să vadă ce spunea ea în loc
să urmărească un fir de undiță.
Ea dădu din cap și își îndreptă privirea spre râu. Un stol mare de
rândunele zbură deasupra apei, probabil trecând dinspre nordul
îndepărtat, se răsuci și ciripi în cor și sărută apa înainte de a se
depărta.
— Nu e extraordinar, Șaman? Nu e minunat să fii acasă?
— Ba da, Rachel.

1074
 Vorbiră o vreme despre viața la oraș. El îi spuse despre Cincinnati și
îi răspunse la întrebările despre școala medicală și despre spital.
— Și ție ți-a plăcut la Chicago?
— Mi-a plăcut să am teatrele aproape, și concertele. Cântam la
vioară într-un cvartet în fiecare joi. Joe nu era muzical, dar mă încuraja.
A fost un om foarte bun, spuse ea. A fost foarte grijuliu cu mine când
am pierdut un copil, în primul an după ce ne-am căsătorit.
Șaman dădu din cap.
— Apoi a venit Hattie, și războiul. Războiul a răpit tot timpul liber al
familiei mele. Eram mai puțin de o mie de evrei la Chicago. Optzeci și
patru de bărbați au alcătuit Compania Evreiască și am adunat fonduri
ca să-i echipăm complet. Au devenit Compania C a Regimentului 82
Illinois de infanterie. Au luptat și au fost distinși la Gettysburg și în alte
locuri și eu am participat la asta.
— Dar tu ești vara lui Judah P. Benjamin, iar tatăl tău e un sudist
înfocat!
— Știu. Dar Joe nu era, și nici eu. În ziua în care a sosit scrisoarea
mamei mele în care îmi spunea că tata a plecat la confederați, aveam
bucătăria plină de „Societatea femeilor evreice de ajutorare a
soldaților”, care făceau bandaje pentru Uniune. Ridică din umeri. Apoi
a venit Joshua. Și a murit Joe. Și asta e toată povestea mea.
— Până acum, zise Șaman, și ea îl privi.
El uitase linia vulnerabilă a obrazului ei neted sub pomeții
proeminenți, buza de jos plină și cum ochii ei căprui întunecați
străluceau de umbre și lumini. Nu avusese intenția să pună
următoarea întrebare, dar îi ieși din gură fără să-și dea seama:
— Deci ai fost fericită în căsnicie?
Ea studie îndelung râul. Pentru o clipă lui i se păru că pierduse
răspunsul, dar ea se întoarse spre el.
— Mi-ar fi plăcut să spun că am fost satisfăcută. Adevărul e însă că
am fost resemnată.
— Eu n-am fost niciodată satisfăcut sau resemnat, spuse el uimit.
— Tu nu te dai bătut, lupți totdeauna, de asta ești Șaman. Trebuie
să-mi promiți că n-o să-ți permiți niciodată să devii resemnat.
Hattie se trezi și își lăsă fratele adormit pe pătură. Veni la mama ei
și i se ghemui în poală.
— Promite-mi, zise Rachel.

1075
 Șaman zâmbi.
— Îți promit.
— De ce vorbiți ciudat? întrebă Hattie.
— Vorbesc ciudat? întrebă el, mai mult pentru Rachel decât pentru
Hattie.
— Da, zise Hattie.
— Ești mai gutural decât erai înainte să plec eu, spuse cu grijă
Rachel. Și pari să-ți controlezi mai puțin vocea.
El dădu din cap și îi spuse ce greutate întâmpinase când încercase să
șoptească la teatru în timpul reprezentației.
— Te-ai ținut de exerciții? întrebă Rachel.
Păru zguduită când el recunoscu că nu se mai ocupase de dicția lui
de când părăsise Holden’s Crossing pentru școala de medicină.
— N-am avut timp pentru exerciții de vorbire. Am fost prea ocupat
încercând să devin doctor.
— Dar acum nu trebuie să te complaci! Trebuie să-ți reiei exercițiile.
Dacă nu le faci din când în când, o să uiți cum trebuie să vorbești. O să
lucrez cu tine la vorbirea ta, dacă vrei, cum făceam cândva.
Ochii ei erau serioși când tăcu și se uită le el, briza de pe râu
umflându-i părul despletit, cu fetița având ochii și zâmbetul ei,
sprijinită pe sâni. Ținea capul sus și gâtul ei zvelt, frumos, îi aminti lui
Șaman de o leoaică pe care o văzuse într-un tablou.
Știu că pot s-o fac, Miss Burnham.
Își aminti de fetița care se oferise să ajute un băiețel surd să învețe
să vorbească și își aminti de cât de mult o iubea.
— Ți-aș fi recunoscător, Rachel, spuse țeapăn Șaman, atent să
accentueze ultima silabă din „recunoscător” și să-și scadă vocea la
sfârșitul propoziției.

Se hotărâră să se întâlnească într-un punct pe la mijlocul Potecii

Lungi, între cele două case ale lor. El era sigur că ea nu-i spusese lui
Lillian că lucra din nou cu el, iar el nu văzu niciun motiv să-i
menționeze ceva despre asta mamei sale. În prima zi, Rachel apăru la
trei, ora stabilită, însoțită de amândoi copiii, pe care îi puse să culeagă
alune de-a lungul cărării.
Rachel se așeză pe o pătură pe care o adusese cu ea, cu spatele
sprijinit de un stejar, iar el stătu cuminte cu fața la ea. Exercițiul pe

1076
care îl alese a fost să-i spună o propoziție lui Șaman, care i-o citea de
pe buze și o repeta cu intonația și accentul potrivite. Ca să-l ajute, ea îi
ținea degetele și i le strângea ca să-i arate unde un cuvânt sau o silabă
trebuiau accentuate. Mâna ei era caldă și uscată și tot atât de
profesională cum ar fi fost ținând fierul de călcat sau o rufă ce trebuia
spălată. Propria lui mână i se părea transpirată și fierbinte, dar
îndepărtă acest gând din mintea sa și se concentră asupra sarcinilor pe
care i le dădea ea. Dicția lui avea mult mai multe probleme decât se
temuse și confruntarea cu ele nu era deloc o plăcere. Se simți ușurat
când se întoarseră copiii, luptându-se cu un coș pe jumătate plin cu
alune. Rachel spuse că o să le spargă cu un ciocan când vor ajunge
acasă, apoi, vor coace o pâine cu alune pe care s-o împartă cu Șaman.
El trebuia să se întâlnească și a doua zi cu ea pentru noi exerciții,
dar în dimineața următoare, când termină cu dispensarul și porni
călare la vizite, descoperi că Jack Damon ceda în sfârșit în fața
tuberculozei. Stătu cu muribundul, încercând să-i ușureze suferința.
Când se termină totul, era prea târziu ca să mai ajungă la timp la
întâlnirea cu Rachel, așa că porni spre casă prost dispus.
Ziua care urmă a fost sâmbătă. În casa Geiger, Sabatul se respecta cu
sfințenie și știa că n-o s-o întâlnească pe Rachel în ziua aceea, dar după
ce termină munca la dispensar, Șaman parcurse singur exercițiile.
Se simțea fără sens și, într-un fel care nu avea nimic de-a face cu
munca sa, era nemulțumit de viața lui.
În după-amiaza aceea se întoarse la cărțile lui Cliburne și citi mai
mult despre pacifism și mișcarea quakerilor, iar duminică dimineața se
sculă devreme și călări spre Rock Island. Negustorul de grâne tocmai
își termina micul dejun când ajunse acasă la Cliburne. George primi
înapoi cărțile și îl servi cu o ceașcă de cafea și dădu din cap fără să fie
surprins când Șaman îl întrebă dacă putea veni și el la întrunirea
quakerilor.
George Cliburne era văduv. Avea o menajeră, dar aceasta era liberă
duminica, iar el era un om ordonat. Șaman așteptă până își spălă vasele
de la micul dejun, pe care i le lăsă lui să le șteargă. Îl duseră pe Boss în
grajd și el merse cu Cliburne în trăsurica acestuia, iar pe drum George
îi spuse câte ceva despre întâlnire.
— Intrăm în casa de întruniri fără să vorbim și ne așezăm, bărbații
într-o parte, femeile în alta. Asta ca să nu fim distrași de nimic,

1077
presupun. Oamenii stau în liniște până ce Domnul lasă asupra unuia
povara suferinței lumii, și atunci acesta se ridică pur și simplu și
vorbește.
Cliburne îl sfătui cu tact pe Șaman să se așeze în mijloc sau în spate.
Nu aveau să stea împreună.
— E un obicei ca cei mai în vârstă, care au activat în societate mulți
ani, să stea în față. Se aplecă spre Șaman confidențial. Unii quakeri ne
spun Prietenii Grei, spuse el și zâmbi.
Casa de întruniri era mică și banală, o construcție cu rame albe la
ferestre și fără scară. Înăuntru erau pereți albi, o podea cenușie. Bănci
vopsite într-o culoare închisă erau aranjate de-a lungul a trei pereți ca
să formeze un V pătrat, permițându-le tuturor să stea unii cu fața la
ceilalți. Patru bărbați erau deja așezați. Șaman își alese o bancă din
spate, aproape de ușă, ca cineva care testează apa adâncă punând
degetul de la picior în cea mai puțin adâncă dintre gropi. În fața lui
stăteau vreo zece femei și opt copii. Toți „bătrânii” erau bătrâni;
George și cinci dintre Prietenii Grei stătură pe o bancă pe o mică
platformă, înaltă de un picior, din fața lor.
Se făcu o liniște care semăna cu cea din lumea lui Șaman.
Din când în când, oamenii veneau și se așezau fără să vorbească. În
cele din urmă nu mai veni nimeni și erau unsprezece bărbați,
paisprezece femei și doisprezece copii, după cât numără Șaman.
Și tăceau.
***
Era odihnitor. Se gândi la tatăl său și speră că își găsise pacea.
Se gândi la Alex.
Te rog, se gândi în liniștea perfectă pe care acum o împărțea cu Alex.
Dintre sutele de mii de morți, te rog, cruță-mi fratele. Te rog, adu-l
înapoi acasă pe fratele meu nebun și drag care a fugit.
Se gândi la Rachel, dar nu îndrăzni să se roage.
Și la Hattie, care avea zâmbetul și ochii mamei ei și care vorbea
întruna.
Se gândi la Joshua, care nu spunea multe, dar părea mereu să se uite
la el.
Un bărbat între două vârste se ridică de pe bancă la numai câțiva
oameni distanță de el. Era slab și fragil și începu să vorbească.

1078
 — Războiul ăsta cumplit începe în sfârșit să se stingă. Foarte, foarte
încet, dar de-acum simțim deja că nu va ține la infinit. Multe din ziarele
noastre cer alegerea generalului Fremont ca președinte. Spun că
președintele Lincoln va fi prea blând cu Sudul când se va semna pacea.
Mai spun că nu e timp pentru iertare, ci e momentul răzbunării pe cei
din statele sudiste.
Iisus a spus „Tată, iartă-i pe ei, că nu știu ce fac”. Și a mai spus „Dacă
dușmanului tău îi e foame, dă-i să mănânce, dacă îi e sete, dă-i să bea.”
Trebuie să iertăm păcatele ambelor părți în acest război îngrozitor
și să ne rugăm ca în curând cuvintele psalmului să devină adevărate, ca
mila și adevărul să se întâlnească, și dreptatea și pacea să se
împlinească.
Binecuvântați fie cei care jelesc, căci vor fi mângâiați.
Binecuvântați fie cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția
Cerurilor.
Binecuvântați fie cei însetați de dreptate, căci de ea vor avea parte.
Binecuvântați fie cei miloși, căci vor primi la rândul lor mila.
Binecuvântați fie făcătorii de pace, căci ei vor fi numiți Copiii
Domnului.
Se așeză și se așternu din nou o liniște albă.

O femeie se ridică aproape chiar în extremitatea sălii opusă lui

Șaman. Spuse că încerca să găsească iertarea pentru o persoană care
greșise amarnic față de familia ei. Își dorea ca inima ei să se elibereze
de ură și să arate îndurare și dragoste recunoscătoare, dar în sinea ei
se ducea o luptă, fiindcă nu vroia să ierte. Își îndemna prietenii să se
roage pentru a-și regăsi puterea de a ierta.
Se așeză și o altă femeie se ridică, de data asta în colțul îndepărtat,
așa că Șaman nu-i putu vedea gura suficient de clar ca să priceapă
despre ce vorbi. După un timp, stătu și ea și rămaseră cu toții tăcuți
până ce un bărbat se ridică de pe banca de lângă fereastră. Era la vreo
douăzeci de ani, cu o față serioasă. Spuse că trebuia să ia o decizie
importantă care avea să-i afecteze tot restul vieții.
— Am nevoie de ajutorul Domnului și de rugăciunile voastre, zise el
și se așeză.
După asta, nu mai vorbi nimeni. Timpul se scurse încet și apoi
Șaman îl văzu pe George Cliburne întorcându-se spre bărbatul de lângă

1079
el și scuturându-i mâna. Era semnalul pentru sfârșitul adunării. Mai
mulți dintre cei așezați lângă Șaman îi strânseră mâna și se produse o
mișcare generală înspre ușă.
Fusese cel mai bizar serviciu religios la care asistase Șaman
vreodată. Pe drumul de întoarcere spre casa lui Cliburne, a fost
gânditor.
— Deci un quaker trebuie să se arate iertător față de orice crimă?
Cum rămâne atunci cu satisfacția când justiția învinge răul?
— A, noi credem în dreptate, spuse, Cliburne. Nu credem însă în
răzbunare sau în violență.
Șaman știa că tatăl său tânjise multă vreme să răzbune moartea
Makwei și evident că simțea și el aceeași dorință.
— Ai fi violent dacă ai vedea pe cineva gata să-ți împuște mama?
întrebă, dar a fost pus la punct când Cliburne chicoti.
— Mai devreme sau mai târziu această întrebare ni se pune tuturor
celor care ne preocupăm de pacifism. Mama mea a murit demult, dar
dacă aș ajunge vreodată într-o astfel de situație aș avea încredere că
Domnul mi-ar arăta cel mai bun lucru de făcut.
Vezi tu, Șaman, tu n-o să respingi violența fiindcă îți spun eu ce îți
spun. N-o să vină de aici, spuse atingându-și buzele. Și nici de aici.
Atinse fruntea lui Șaman.
Dacă se va întâmpla, trebuie să vină de aici. Bătu ușor cu palma pe
pieptul lui Șaman. Așa că până atunci poți să continui să-ți încingi
sabia, spuse, de parcă Șaman ar fi fost un roman sau un vizigot și nu un
bărbat surd care fusese respins de la serviciul militar. Când și dacă vei
lepăda sabia, va fi pentru că nu vei avea de ales, mai zise Cliburne și
plescăi din limbă când trase de hățuri ca să grăbească armăsarii.

1080
 63

Sfârșitul jurnalului

— Suntem invitați la ceai în după-amiaza asta la familia Geiger, îi

spuse lui Șaman mama sa. Rachel a zis că trebuie neapărat să venim.
Ceva în legătură cu copiii și alunele?
Așa că, în după-amiaza aceea, parcurseră Poteca Lungă și apărură în
salonul familiei Geiger. Rachel aduse o pelerină de toamnă nouă din
lână de culoare verde crud ca să i-o arate lui Sarah.
— Împletită din lâna Cole!
Mama ei i-o făcuse fiindcă anul ei de doliu se încheiase, spuse ea, și
toată lumea o felicită pe Lillian pentru frumusețea lucrului.
Rachel pomeni că o va purta în lunea următoare cu prilejul unei
călătorii la Chicago.
— O să stai mult? întrebă Șaman, și ea spuse că nu, va sta doar
câteva zile.
— Afaceri, spuse Lillian pe un ton încărcat de dezaprobare.
Când Sarah remarcă repede aroma minunată a ceaiului englezesc,
Lillian oftă și spuse că era norocoasă că îl avea. Aproape că nu mai
exista cafea în întregul Sud și niciun pic de ceai de soi.
— Jay spune că ceaiul și cafeaua se vând în Virginia cu cincizeci de
dolari livra.
— Deci ai primit din nou vești de la el? întrebă Sarah.
Lillian dădu din cap.
— Scrie că e bine, slavă Domnului.
Fața lui Hattie strălucea când mama ei aduse înăuntru pâinea, caldă
încă, din cuptor.
— Noi am făcut-o! anunță ea. Mama a pus ce trebuie și a amestecat,
iar Joshua și mine am turnat alunele!
— Joshua și cu mine, spuse bunica ei.
— Bubbie, da’ tu nici măcar n-ai fost în bucătărie!
— Alunele sunt pur și simplu delicioase, îi spuse Sarah fetiței.
— Hattie și mine le-am strâns, zise mândru Joshua.
1081
 — Hattie și cu mine, spuse Lillian.
— Nu, Bubbie, tu nu erai, a fost pe Poteca Lungă și Hattie și mine am
adunat alune în timp ce mama și Șaman au stat pe pătură și s-au ținut
de mână.
A fost un moment de tăcere.
— Șaman a avut câteva dificultăți cu vorbirea, spuse Rachel. Are
nevoie de puțin exercițiu. Îl ajut din nou, cum făceam cândva. Ne-am
întâlnit în pădure pentru ca Joshua și Hattie să se poată juca în
apropiere, dar îl voi chema și acasă, ca să folosim pianul pentru
exerciții.
Sarah dădu din cap.
— E un lucru bun pentru Robert să-și exerseze vorbirea.
Lillian dădu și ea din cap, dar foarte țeapănă.
— Da, ce noroc că ești acasă, Rachel, spuse și luă ceașca lui Șaman și
o reumplu cu ceai englezesc.

În ziua următoare, deși nu-și dăduse întâlnire cu Rachel, când se

întorcea spre casă de la vizite, pe Poteca Lungă, o întâlni venind din
direcție opusă.
— Unde sunt prietenii mei?
— Au ajutat la curățenia de toamnă și au ratat somnul de după-
amiază, așa că dorm acum.
El se întoarse și merse alături de ea.
Pădurea era plină de păsări și văzu într-un copac o pasăre cardinal
pregătindu-se să cânte.
— M-am certat cu mama. Ar fi vrut să ne ducem la Peoria pentru
„vacanța luminată”, dar eu am refuzat să mă duc acolo și să fiu scoasă
la mezat pentru burlacii eligibili și văduvi. Așa că vom petrece
sărbătorile acasă.
— Bine, spuse el calm, și ea zâmbi. Cealaltă ceartă, îi spuse ea,
fusese din cauză că vărul lui Joe Regensberg se căsătorea cu altcineva
și făcuse o ofertă pentru a cumpăra Compania de fierărie Regensberg,
de vreme ce n-o putuse obține prin căsătorie. De asta se ducea la
Chicago – îi mărturisi ea – ca să vândă compania.
— Mama ta o să se liniștească. Te iubește.
— Știu. Vrei să facem câteva exerciții?
— De ce nu? El îi întinse mâna.

1082
 De data asta detectă un tremur ușor al mâinii ei când se atinseră.
Poate că oboseala după curățenie o extenuase, sau poate cearta. Dar
îndrăzni să spere că era mai mult decât atât și percepu un fluid de
recunoaștere trecând între degetele lor, iar mâna i se mișcă involuntar
în mâna ei.
Lucrau asupra controlului respirației necesar pentru a rosti adecvat
mica explozie a literei p și el repeta serios o propoziție fără sens
despre un pointer perfect care pândește o potârniche perturbată, când
ea clătină din cap.
— Nu, uite cum fac eu, spuse și îi plasă palma pe gâtul ei.
Dar tot ce simți el sub degete a fost carnea caldă a lui Rachel.
Nu a fost ceva intenționat; dacă s-ar fi gândit la asta, n-ar fi făcut-o.
Își lăsă palma să alunece până îi cuprinse cu blândețe obrazul și se
aplecă spre ea. Sărutul a fost infinit de dulce, sărutul visat și dorit fără
măsură al unui băiat de cincisprezece ani cu fata de care era
îndrăgostit fără speranță. Dar în curând de veniră un bărbat și o femeie
care se sărută și foamea reciprocă a fost un șoc pentru el, atât de
contradictorie față de controlul permanent al prieteniei veșnice pe
care i-o oferise ea, încât i-a fost frică să îi acorde prea mult credit.
— Rachel… șopti când se desprinseră unul de altul.
— Nu. O, Doamne.
Dar când se strânseră din nou în brațe, ea îl sărută scurt pe toată
fața, săruturile căzând ca o ploaie fierbinte. El îi sărută ochii, nu nimeri
gura și îi sărută colțul gurii și nasul. Simți cum trupul ei se încordează
în contact cu trupul lui.
Rachel se lupta cu șocul propriu. Îi puse o mână tremurândă pe
frunte și el își mișcă fața până ajunse să-și apese buzele în palma ei.
O văzu spunând cuvinte ce-i fuseseră familiare cândva demult,
cuvintele pe care Dorothy Burnham le folosea ca să indice finalul
fiecărei zile de școală.
— Cred că asta e tot pentru azi, spuse ea cu respirația întretăiată.
Se întoarse cu spatele la el și Șaman rămase acolo privind-o cum
dispărea repede după o cotitură a Potecii Lungi.

În seara aceea începu să citească ultima parte a jurnalului tatălui

său, observând cu groază și mare tristețe cum se stingea încet

1083
existența lui Robert Judson Cole, prins în războiul teribil de-a lungul lui
Rappahannock, descris de tatăl său cu caligrafia lui mare, limpede.
Când Șaman ajunse la descoperirea lui Lanning Ordway de către
Rob J., rămase un timp fără să mai citească. Era greu pentru el să
accepte că, după atâția ani de căutări, tatăl său intrase în contact cu
unul din cei care provocasem moartea Makwei.
Stătu treaz toată noaptea, citind și întinzându-se ca să vadă mai bine
la lumina lămpii.
Parcurse de mai multe ori scrisoarea lui Ordway către Goodnow.
Chiar la ivirea zorilor ajunse la sfârșitul jurnalului – și al tatălui său.
Zăcu în pat complet îmbrăcat timp de o oră întreagă, în singurătate.
Când o simți pe mama lui în bucătărie, coborî la grajd și îl rugă pe
Alden să vină înăuntru. Le arătă amândurora scrisoarea lui Ordway și
le spuse cum o găsise.
— În jurnalul lui? I-ai citit jurnalul? întrebă mama sa.
— Da. Vrei să-l citești și tu?
Ea clătină din cap.
— N-am nevoie s-o fac, am fost soția lui, îl cunoșteam.
Amândoi văzură că Alden era dărâmat și nu se simțea prea bine și
ea turnă cafea pentru toți trei.
— Nu știu ce să fac în legătură cu scrisoarea.
Șaman îi lăsă pe amândoi s-o citească pe îndelete.
— Păi, ce poți să faci? spuse Alden nervos.
Alden îmbătrânea rapid, realiză Șaman. Sau bea prea mult, sau nu
mai rezista cum trebuie la whisky. Mâinile lui tremurânde împrăștiară
zahărul când își puse în ceașcă.
— Tatăl tău a încercat cât a putut să facă legea să acționeze la ce s-a
întâmplat cu femeia Saukă. Crezi că ei o să fie mai interesați acum
fiindcă ai numele cuiva în scrisoarea unui mort?
— Robert, când o să se termine o dată cu asta? spuse cu amărăciune
mama lui. Oasele femeii aceleia au zăcut atâția ani în pământul nostru
și voi doi, tatăl tău și acum tu, n-ați fost capabili s-o lăsați să se
odihnească în pace și nici să ne lăsați pe noi ceilalți să ne liniștim. Nu
poți să rupi pur și simplu scrisoarea, să pui capăt durerii ăsteia vechi și
să lași morții să se odihnească?
Dar Alden clătină din cap.

1084
 — Nu vreau să vă supăr, doamnă Cole. Da’ omu’ ăsta n-o să asculte
de rațiune sau de bunul simț când e vorba de indienii ăia, nu mai mult
ca tatăl lui. Suflă în cafea, ridică ceașca la gură cu amândouă mâinile și
luă o înghițitură care probabil îl fripse. Nu, o să se ocupe de asta până
la moarte, ca un câine care roade un os, cum a făcut și taică-său. Se uită
la Șaman. Dacă sfatul meu contează cât de cât, ceea ce nu cred, ar
trebui să te duci până la Chicago când o să poți și să-l cauți pe
Goodnow ăsta, să vezi dacă poate să-ți spună ceva. Altfel, o să
înnebunești de atâtea gânduri și o să ne înnebunești și pe noi.

Maica Miriam Ferocia nu a fost de acord. Când Șaman călări până la

mănăstire în după-amiaza aceea și îi arătă scrisoarea, ea dădu din cap.
— Tatăl tău mi-a spus despre David Goodnow, spuse ea calmă.
— Dacă reverendul Goodnow e chiar reverendul Patterson, ar
trebui tras la răspundere pentru moartea Makwei.
Maica Miriam oftă.
— Șaman, tu ești doctor, nu polițist. Nu poți să-l lași pur și simplu pe
omul ăsta judecății Domnului? Avem nevoie disperată de tine ca
doctor. Se aplecă înainte și îl fixă cu privirea. Am vești proaspete.
Episcopul nostru a trimis vorbă că ne va da fonduri ca să construim
aici un spital.
— Maică superioară, dar asta e o veste minunată!
— Da, minunată.
Zâmbetul îi lumina bătrânei întreaga față, se gândi Șaman. Își
amintea din jurnalul tatălui său că ea primise o moștenire după
moartea tatălui ei și o oferise bisericii și se întrebă dacă episcopul nu
avea să-i trimită propria ei moștenire, sau o parte din ea. Dar bucuria
ei nu tolera existența cinismului.
— Oamenii din regiune vor avea un spital, spuse ea strălucind.
Surorile din mănăstire vor îngriji bolnavi la spitalul Sfântului Francisc
de Assisi.
— Și eu voi avea un spital pentru pacienții mei, unde să-i trimit.
— De fapt, sperăm că vei avea mai mult decât atât. Surorile au căzut
de acord. Am dori să fii directorul medical al spitalului.
El amuți pentru o clipă.

1085
 — Mă simt onorat, maică, spuse în cele din urmă. Dar aș sugera ca
director medical un doctor cu mai multă experiență, mai bătrân. Și știți
că nu sunt catolic.
— Cândva, când am îndrăznit să visez la asta, am sperat că tatăl tău
va fi directorul nostru medical. Dumnezeu l-a trimis pe tatăl tău la noi
să ne fie prieten și doctor, dar tatăl tău nu mai e. Acum, Dumnezeu te-a
trimis pe tine. Ai o bună educație și talent și deja ai acumulat destulă
experiență. Tu ești medicul din Holden’s Crossing și tu ar trebui să
conduci acest spital. Ea zâmbi. Cât despre tinerețea ta, noi credem că
ești cel mai bătrân tânăr din câți am cunoscut vreodată. Va fi un spital
mic, de numai douăzeci și cinci de paturi și vom crește și noi cu el.
Aș vrea să-ți dau un sfat. Nu mai șovăi să te apreciezi la adevărata ta
valoare, căci alții te apreciază. Și nici nu ezita să aspiri la orice țel, căci
Domnul a fost darnic cu tine.
Șaman se simți stânjenit, dar zâmbi cu siguranța unui doctor căruia
tocmai i s-a promis un spital.
— E plăcerea mea să vă cred întotdeauna, maică superioară, spuse
el.

1086
 64

Chicago

Șaman împărtăși conversația cu maica superioară numai mamei

sale, iar Sarah îl surprinse și îi încălzi sufletul cu mândria pe care o
arătă.
— Ce bine va fi să avem aici un spital și să-i fii tu director! Ce fericit
ar fi fost tatăl tău!
El o înștiință că fondurile pentru construcție nu vor fi livrate de
către episcopia catolică până ce nu vor fi întocmite și aprobate
planurile pentru spital.
— Între timp, Miriam Ferocia m-a rugat să vizitez mai multe spitale
și să le studiez administrația, îi spuse el.
Știu imediat unde se va duce și ce tren va lua. În ziua de luni călări
până la Moline și aranjă să-l lase pe Boss într-un grajd timp de câteva
zile. Trenul de Chicago oprea în Moline la 3,20 după-amiază, numai cât
să încarce marfa sosită cu vaporul de la Fabrica de unelte agricole John
Deere, iar pe la 2,45 Șaman aștepta deja pe platforma de lemn.
Când sosi trenul, se urcă în ultimul vagon și porni spre locomotivă,
căutând. Știa că Rachel luase trenul din Rock Island doar cu câteva
minute înainte și o găsi cu trei vagoane mai în față, singură. Se
pregătise s-o salute cu nonșalanță, să glumească pe seama întâlnirii lor
„întâmplătoare”, dar fața ei se goli de sânge când îl văzu.
— Șaman… e ceva rău cu copiii?
— Nu, nu, deloc. Merg la Chicago cu afaceri personale, spuse,
supărat că nu se gândise că acesta va fi rezultatul surprizei sale. Pot să
stau cu tine?
— Bineînțeles.
Dar după ce își așeză valiza în suportul pentru bagaje lângă a ei și se
așeză, erau amândoi stânjeniți.
— În legătură cu ce s-a întâmplat ieri pe potecă, Șaman…
— Mi-a plăcut foarte mult, spuse el ferm.
— Nu pot să te las să-ți faci o idee greșită.
1087
 Din nou, se gândi el disperat.
— Cred că și ție ți-a plăcut foarte mult, spuse și o văzu înroșindu-se.
— Nu despre asta e vorba. Nu trebuie să ne complăcem în astfel
de… situații care nu fac decât ca realitatea să pară mai crudă.
— Care e realitatea?
— Sunt evreică văduvă cu doi copii.
— Și?
— Am jurat că n-o să-i mai las niciodată pe părinții mei să-mi aleagă
un soț, dar asta nu înseamnă că voi fi irațională în alegerea mea.
Îl duru. Dar de data asta nu avea să se lase îndepărtat cu lucruri
rămase nespuse.
— Te-am iubit aproape toată viața mea. N-am întâlnit nicio altă
femeie a cărei înfățișare și al cărei spirit să mi se pară mai frumoase. E
o bunătate în tine de care am nevoie.
— Șaman. Te rog. Ea se întoarse cu spatele la el și privi pe fereastră,
dar el nu se opri.
— M-ai făcut să-ți promit că nu voi fi niciodată resemnat sau pasiv
în viață. N-o să mă resemnez în a te pierde din nou. Vreau să mă însor
cu tine și să le fiu tată lui Joshua și Hattie.
Ea rămase cu spatele la el, privind câmpurile și fermele pe lângă
care treceau.
El spusese ce avea de spus, așa că scoase din buzunar un jurnal
medical și începu să citească despre etiologia și tratamentul tusei
convulsive. Imediat, Rachel scoase setul ei de lucru de sub scaun și
începu să croșeteze. El văzu că făcea un pulover mititel din lână
albastru închis.
— Pentru Hattie?
— Pentru Joshua.
Se priviră lung unul pe altul, apoi ea zâmbi ușor și își reluă lucrul.
Lumina pieri înainte să fi călătorit cincizeci de mile și conductorul
veni și aprinse lămpile. Nici nu era ora cinei când li se făcu prea foame
ca să mai amâne masa. Șaman avea la pachet pui fript și plăcintă cu
mere, iar Rachel pâine, brânză, ouă fierte și patru mici pere dulci.
Împărțiră plăcinta lui și ouăle și fructele ei. El avea apă bună într-un
bidonaș.
După ce trenul se opri la Joliet, conductorul stinse lămpile și Rachel
adormi pentru un timp. Când se trezi, capul ei era pe umărul lui Șaman

1088
și el o ținea de mână. Ea își trase mâna dar își lăsă capul pe umărul lui
încă un timp. Când trenul trecu din întunericul preriei într-o mare de
lumini, ea stătea dreaptă, aranjându-și părul, cu o agrafă în dinții albi,
puternici. Când termină, îi spuse că erau în Chicago.

Luară o trăsură de la gară până la Illinois House Hotel, unde

avocatul lui Rachel îi rezervase o cameră. Șaman se înregistra și el tot
acolo și i se dădu camera 508 la etajul cinci. O conduse până la camera
ei, 306, și dădu bacșiș valetului.
— Mai vrei ceva? Cafea, poate?
— Nu cred, Șaman. Se face târziu și am multe de făcut mâine. Nu
acceptă nici să se întâlnească la micul dejun. Ce-ar fi să ne vedem aici
mâine la trei și să-ți arăt orașul înainte de cină?
Așa că el îi spuse că e în regulă și o lăsă. Urcă până la 508, își
despachetă lucrurile și le puse în dulap. Apoi coborî cele cinci etaje ca
să folosească privata din spatele hotelului, care era încurajator de
curată și bine întreținută.
Pe drumul înapoi se opri un moment la etajul trei și privi spre
coridorul care ducea la camera ei, apoi urcă celelalte două etaje.

Dimineața, imediat după micul dejun, căută strada Bridgeton, care

se dovedi a fi într-un cartier de meșteșugari cu case de lemn. La
numărul 237, o femeie tânără, arătând obosită, îi deschise ușa, ținând
în brațe un bebeluș în timp ce un alt băiețel o ținea de fustă.
Clătină din cap când Șaman întrebă de reverendul David Goodnow.
— Domnul Goodnow nu mai locuiește aici de peste un an. Am auzit
că e foarte bolnav.
— Știți unde s-a dus?
— Da, e într-un… fel de spital. Noi nu l-am cunoscut niciodată.
Trimitem banii de chirie la spital, în fiecare lună. Așa am aranjat cu
avocatul dânsului.
— Ați putea să-mi dați numele spitalului? E important să-l văd.
Ea dădu din cap.
— Îl am scris în bucătărie. Plecă pentru scurt timp și se întoarse
trăgându-și fiul după ea și ținând în mână o bucată de hârtie. E la Azilul
Dearbom, spuse. Pe strada Sabie.

1089
 Semnul era modest și demn, o tăbliță de bronz pe coloana centrală
care se ridica deasupra unui zid scund de cărămidă roșie:
Azilul Dearbom
Pentru alcoolici
Și bolnavi psihic
Clădirea era un edificiu cu trei etaje din cărămidă roșie, cu gratii
groase de fier la ferestre.
Dincolo de ușa de mahon era un vestibul neluminat, cu o pereche de
scaune din păr de cal și, dincolo de acesta, într-un birou mic, un bărbat
între două vârste stătea la o masă, înregistrând vizitele într-un registru
cu coperte de piele. Dădu din cap când auzi cererea lui Șaman.
— Domnul Goodnow n-a mai avut un vizitator de Dumnezeu știe
când. Nici nu știu dacă a avut vreodată unul. Semnați în cartea de
oaspeți și o să vorbesc cu dr. Burgess.
Doctorul Burgess apăru câteva minute mai târziu, un omuleț scund,
cu păr negru și o mustață subțire, caraghioasă.
— Sunteți rudă sau prieten cu domnul Goodnow, doctore Cole? Sau
faceți o vizită profesională?
— Cunosc oameni care îl cunosc la rândul lor pe domnul Goodnow,
spuse cu prudență Șaman. Sunt doar pentru puțin timp la Chicago și m-
am gândit să-l vizitez.
Dr. Burgess dădu din cap.
— Orele de vizită sunt după-amiaza. Dar pentru un medic ocupat
putem face o excepție. Vă rog să mă urmați.
Urcară un etaj și dr. Burgess bătu la o ușă încuiată, care a fost
deschisă de un îngrijitor solid. Individul îi conduse pe un coridor lung,
unde femei palide stăteau sprijinite de ambii pereți, vorbind singure
sau privind în gol. Ocoliră o baltă de urină și Șaman văzu fecale întinse
pe podea. În unele dintre camerele pe lângă care treceau erau femei
legate cu lanțuri de perete. Șaman petrecuse patru săptămâni triste în
Azilul Statului Ohio pentru bolnavi psihic când făcuse școala de
medicină, și nu a fost surprins de priveliște sau de mirosuri. Era
bucuros că nu putea auzi sunetele.
Îngrijitorul descuie o altă ușă și îi duse pe alt coridor, în saloanele
bărbaților, care nu arătau mai grozav. În cele din urmă, Șaman a fost

1090
condus într-o cămăruță cu o masă și câteva scaune de lemn și i se
spuse să aștepte.
Doctorul și îngrijitorul se întoarseră imediat, escortând un bărbat în
vârstă, îmbrăcat în pantaloni de lucru cu nasturi lipsă la șliț și o jachetă
murdară, pusă direct peste maiou. Era netuns și părul cărunt de pe față
era neras și neîngrijit. Avea un zâmbet ușor pe buze, dar ochii lui
priveau o țintă nedeterminată.
— Iată-l pe domnul Goodnow, spuse dr. Burgess.
— Domnule Goodnow, eu sunt doctorul Robert Cole.
Zâmbetul rămase același. Ochii nu îl vedeau.
— Nu poate vorbi, spuse dr. Burgess.
Cu toate astea, Șaman se ridică de pe scaun și se apropie de el.
— Domnule Goodnow, ai fost vreodată Eliwood Patterson?
— N-a mai vorbit de peste un an, spuse răbdător dr. Burgess.
— Domnule Goodnow, ai ucis-o dumneata pe femeia indiană pe care
ai violat-o în Golden’s Crossing? Când ai fost acolo pentru Ordinul
Drapelului cu Stele și Dungi?
Doctorul Burgess și îngrijitorul se holbară la Șaman.
— Știi unde-l pot găsi pe Hank Cough?
Dar nu primi niciun răspuns.
— E sifilide. O parte din creierul său a fost distrusă de pareză, spuse
dr. Burgess.
— De unde știți că nu se preface?
— Noi îl vedem aici tot timpul și știm. De ce s-ar preface cineva ca să
ajungă să trăiască așa?
— Cu ani în urmă, acest om a luat parte la o crimă îngrozitoare,
inumană. Nu-mi place să văd cum scapă de pedeapsă, spuse Șaman cu
un ton amar.
David Goodnow începuse să scoată sunete nearticulate. Doctorul
Burgess îl privi și clătină din cap.
— Nu cred că a scăpat de pedeapsă, spuse el.

Șaman a fost condus înapoi prin saloane și către ușă, unde dr.
Burgess îi ură politicos la revedere și menționă că azilul primea cu
bucurie pacienți de la medicii din Illinois-ul de vest. Se depărtă de locul
acela, clipind în lumina strălucitoare a soarelui. Duhorile orașului erau

1091
mirosuri plăcute, prin contrast. Capul îi vâjâia și merse pe jos câteva
străzi, adâncit în gânduri.
Simțea că a ajuns la un capăt de drum. Unul dintre oamenii care o
distruseseră pe Makwa-ikwa era mort. Celălalt, din câte tocmai văzuse,
era prizonier într-un iad pământean, iar despre al treilea nu se mai știa
nimic.
Miriam Ferocia avusese dreptate, se gândi el. Era timpul să-i lase pe
ucigașii Makwei în grija judecății Celui-de-Sus și să se concentreze
asupra medicinei și a propriei sale vieți.

Luă un tramvai cu cai până în centrul orașului și un alt tramvai cu

cai până la Spitalul Chicago, care îi aminti de cum îl văzu de spitalul său
din Cincinnati. Era un spital bun și spațios, cu aproape cinci sute de
paturi. Când ceru să-i vorbească directorului medical și îi explică
scopul său, a fost tratat cu o plăcută curtoazie.
Medicul-șef îl duse la un chirurg senior și cei doi îi împărtășiră
opinia lor privind echipamentul și dotarea de care ar avea nevoie un
spital mic. Administratorul spitalului îi recomandă firme care ar putea
oferi marfă la prețuri rezonabile. Și Șaman vorbi cu menajera-șefă
despre numărul de cearșafuri necesare pentru a menține fiecare pat
curat. Își notă cu grijă totul în carnețelul său.
Puțin înainte de ora trei, când se întoarse la Palmer’s Illinois House
Hotel, Rachel era așezată în hol, așteptându-l. Din clipa în care îi văzu
fața, știu că avusese o zi bună.
— S-a terminat, compania nu mai e de acum responsabilitatea mea,
spuse ea.
Îi mai spuse că avocatul făcuse o treabă minunată pregătind actele
necesare și mare parte a banilor obținuți din vânzare fuseseră depuși
pentru Hattie și Joshua.
— Ei, bine, trebuie să sărbătorim, spuse el, și dispoziția cenușie în
care se afla după activitățile din dimineața aceea se topi ca prin farmec.
Luară prima trăsură frumoasă dintr-un lung șir aflat în fața
hotelului.
Șaman nu dori să vadă sala de concerte sau noile docuri. Un singur
lucru îl interesa la Chicago.
— Arată-mi locurile pe care le știai când locuiai aici, spuse el.
— Dar va fi așa de plictisitor!

1092
 — Te rog.
Așa că Rachel se aplecă în față și dădu indicații vizitiului și porniră.
La început a fost stânjenită când îi arătă magazinul de instrumente
de unde cumpărase corzi și un arcuș nou pentru vioara ei și reparase
cheile. Dar începu să-i placă după aceea să identifice magazinele de
unde își cumpăra pantofii și pălăriile și croitorul de cămăși unde
comandase câteva pentru ziua tatălui ei. Merseră vreo douăzeci de
blocuri, până îi arătă un edificiu impunător și îi spuse că era
Congregația Sinaiului.
— Aici cântam în cvartetul meu joia și veneam la slujbe în serile de
vineri. Aici ne-am căsătorit eu și Joe.
Era sinagoga Kehilath Anshe Maarib, unde mătușa lui Joe, Harriet
Ferber, era membră marcantă.
— Cu patru ani în urmă, Joe și câțiva alți membri s-au desprins de
sinagogă și au fondat Sinaiul, o congregație de iudaism reformat. Au
renunțat la mare parte din ritualuri și tradiții și au creat aici un
scandal enorm. Mătușa Harriet a fost furioasă, dar ruptura n-a fost atât
de gravă și am rămas apropiați. Când a murit după un an, am botezat-o
pe Harriet cu numele ei.
Îl îndrumă pe vizitiu spre un cartier de căsuțe mici, dar confortabile
și, pe strada Tyler, îi arătă o casă cu acoperiș de țigle cafenii.
— Aici am locuit.
Șaman își aminti cum arăta ea atunci și se aplecă înainte, încercând
să și-o imagineze pe fetița din memoria sa în casa aceea.
La cinci case mai departe erau mai multe magazine.
— O, trebuie să ne oprim! spuse Rachel. Părăsiră trăsurica și intrară
într-o băcănie care mirosea a mirodenii și a sare, unde un bătrân cu
barbă albă și fața rumenă, aproape la fel de mare ca Șaman, veni spre
ei, strălucind de încântare în timp ce-și ștergea mâinile pe șorț.
— Doamnă Regensberg, ce bine-mi pare să vă revăd!
— Mulțumesc, domnule Freudenthal. Și eu mă bucur să vă văd. Aș
vrea să iau câte ceva să-i duc mamei acasă.
Cumpărară mai multe varietăți de pește afumat, măsline negre și o
bucată mare de halva cu alune. Băcanul îi aruncă lui Șaman o privire
pătrunzătoare.
— Ehr is nit ah Yiddisheh27, observă el către ea.
27 Nu e evreu (idiș).

1093
 — Nein, spuse ea. Apoi, cum era de așteptat o explicație. Ehr is ein
guten freind28.
Șaman n-avea nevoie să cunoască limba ca să înțeleagă despre ce
era vorba. Simți o umbră de resentiment, dar realiză aproape imediat
că întrebarea bătrânului făcea parte din realitatea care venea cu ea, ca
și Hattie și Joshua. Când el și Rachel fuseseră copii într-o lume
inocentă, existau puține diferențe de combătut, dar acum erau adulți și
diferențele trebuiau acceptate.
Așa că, atunci când ea primi pachetele de la băcan, el îi zâmbi
bătrânului.
— O zi bună, domnule Freudenthal, spuse și o urmă pe Rachel afară
din magazin.

Duseră pachetele la hotel. Era vremea cinei și Șaman înclina spre

sala de mese a hotelului, dar Rachel spuse că știe un loc mai bun. Îl
duse la Parkman Cafe, un mic restaurant la ceva distanță de mers pe
jos de hotel. Era neostentativ și avea prețuri medii, dar mâncarea și
serviciul erau bune. După cină, când el o întrebă ce dorea să facă mai
departe, ea spuse că vroia să se plimbe pe malul lacului.
Briza adia dinspre apă, dar căldura verii se întorsese pentru scurtă
vreme în aer. Cerul era acoperit cu stele strălucitoare și luna era în
ultimul pătrar, dar era prea întuneric pentru el ca să-i vadă gura, așa că
nu vorbiră.
Cu o altă femeie acest fapt l-ar fi făcut să se simtă neliniștit, dar știa
că Rachel lua tăcerea lui drept firească din lipsa vizibilității.
Se plimbară pe faleza de lângă lac până ea se opri sub un felinar și
arătă în față la un șuvoi de lumină galbenă.
— Aud o muzică încântător de proastă, o mulțime de talgere!
Când ajunseră la locul luminat, li se dezvălui o priveliște ciudată, o
platformă rotundă, cât locul de muls dintr-un grajd, pe care erau fixate
animale pictate. Un bărbat slab, cu o față brăzdată de vreme, învârtea o
manetă mare.
— E o cutie muzicală? întrebă Rachel.
— Non, e un carrousel. Fiecare alege un animal și călărește pe el,
tres drole, tres plaisant, spuse omul. Fiecare rundă – douăzeci de cenți,
domniță.
28 Nu… E un prieten bun (idiș).

1094
 Rob stătu pe un urs cafeniu. Rachel, pe un cal pictat într-un roșu
îndoielnic. Francezul mormăi, învârti maneta și începură imediat să se
rotească.
În centrul caruselului era atârnat un inel de un stâlp, deasupra unei
tăblițe care spunea că oricine putea prinde inelul în timp ce era așezat
pe un animal în mișcare va căpăta un tur pe gratis. Cu siguranță că era
în afara razei majorității călăreților, dar Șaman își întinse trupul lung.
Când francezul îl văzu pe Șaman încercând să prindă inelul, mișcă
maneta mai repede și caruselul prinse viteză, dar Șaman apucă inelul
la a doua încercare.
Câștigă mai multe runde pe gratis pentru Rachel, dar în curând
proprietarul ceru o pauză ca să-și odihnească brațul, iar Șaman coborî
de pe ursul său și preluă maneta, învârti din ce în ce mai repede și calul
cei roșu trecu de la trap la galop. Rachel își aruncă părul pe spate și
țipă râzând ca un copil când trecu pe lângă el, cu dinții ei albi
strălucind. Nu era nimic copilăresc în atracția pe care o exercita asupra
lui. Nu numai Șaman era vrăjit; francezul arunca priviri fascinate în
timp ce își strângea lucrurile să închidă.
— Sunteți ultimii clienți din 1864, îi spuse lui Șaman. E fini pentru
sezon. În curând va veni înghețul.
Rachel rămase călare pentru unsprezece runde. Era evident că îl
ținuseră prea târziu pe proprietar; Șaman îi dădu bacșiș când plăti și
acesta îi dărui lui Rachel un vas din sticlă albă pe care era pictat un
buchețel de trandafiri.
Se întoarseră la hotel ciufuliți de vânt și zâmbind.
— M-am simțit așa de bine, spuse ea la ușa camerei 306.
— Și eu. Înainte să mai apuce să spună altceva, ea îl sărută ușor pe
obraz și ușa de deschise și se închise în urma ei.
În propria lui cameră, el stătu întins pe pat o oră întreagă, complet
îmbrăcat. În cele din urmă se sculă și coborî cele două etaje. Ei îi luă
ceva timp să răspundă la ciocănitul lui în ușă. Aproape că-și pierduse
curajul și se întorsese să plece, dar în cele din urmă ușa se deschise și
ea apăru în cămașă. Stătură privindu-se unul pe altul.
— Intri tu sau ies eu? spuse ea. El văzu că era nervoasă.
Intră în camera ei și închise ușa.
— Rachel, spuse, dar ea îi acoperi gura cu mâna.

1095
 — Când eram o fetiță, îmi plăcea să merg pe Poteca Lungă și să mă
opresc într-un anume loc perfect unde pădurea merge până aproape
de râu, pe partea tatălui meu, la granița dintre fermele noastre. Îmi
spuneam că tu o să crești repede și o să construiești o casă acolo și o să
mă salvezi de la măritișul cu un bărbat bătrân cu dinții stricați, îmi
imaginam copiii noștri, un fiu ca tine și trei fiice cu care tu ai fi fost
iubitor și plin de răbdare, lăsându-le să meargă la școală și să stea cu
noi până ce vor fi pregătite să ne părăsească.
— Te-am iubit toată viața mea.
— Știu, spuse ea și, în timp ce el o sărută, degetele ei începură să-i
desfacă nasturii de la cămașă.

Lăsară lampa aprinsă, ca ea să-i poată vorbi și ca să se vadă unul pe

altul.
După ce făcură dragoste, ea adormi la fel de ușor ca o pisică și el
stătu treaz și o privi cum respira. În cele din urmă ea se trezi și făcu
ochii mari când îl văzu.
— Chiar după ce am devenit soția lui Joe… chiar și după ce am
devenit mamă, am continuat să visez la tine.
— Într-un fel, am știut. De asta a fost și mai greu.
— Mi-e teamă, Șaman!
— De ce, Rachel?
— Ani de zile am îngropat orice speranță cu privire la noi… știi ce
face o familie evreiască, dacă cineva se căsătorește în afara credinței?
Acoperă oglinzile cu pânze și intră în doliu. Spune slujba pentru morți.
— Nu-ți fie teamă. O să le explicăm și vor înțelege.
— Și dacă n-or să înțeleagă niciodată?
El simți un junghi de frică, dar întrebarea trebuia înfruntată.
— Dacă n-or să înțeleagă, atunci va trebui să iei o decizie, spuse.
Se priviră unul pe altul.
— Niciun fel de resemnare toată viața… pentru niciunul din noi,
spuse Rachel. Corect?
— Corect.
Înțeleseră că făcuseră un angajament, mai serios decât orice alt
legământ și se lipiră unul de altul și se strânseră în brațe, ca și cum
fiecare s-ar fi agățat de o stâncă salvatoare.

1096
 Ziua următoare, în trenul ce mergea spre vest, discutară.
— Am nevoie de timp, spuse Rachel.
Când el întrebă cât de mult timp, ea spuse că vroia să-i spună
personal tatălui ei, nu într-o scrisoare.
— N-ar trebui să dureze mult. Toți simt că războiul e aproape
sfârșit.
— Te-am așteptat atâta vreme. Cred că mai pot să aștept acum,
spuse el. Dar nu vreau să mă întâlnesc cu tine pe ascuns. Vreau să vin
să te iau de acasă și să ieși cu mine. Și vreau să petrec timp cu Hattie și
Joshua, ca să ne cunoaștem bine.
Rachel zâmbi și înclină din cap.
— Da, spuse și îl luă de mână.
Era așteptată de Lillian la Rock Island. Șaman coborî la Moline și se
duse la grajd să-și ia calul. Călări în susul râului treizeci de mile și trecu
râul Mississippi la Clinton, Iowa, cu feribotul. În noaptea aceea rămase
la Randall Hotel, într-o cameră bună, cu cămin de marmură și apă
curentă rece și fierbinte. Hotelul avea în spate o privată minunată de
cinci etaje din cărămidă, accesibilă de la toate nivelele. Dar în ziua
următoare scopul vizitei sale se dovedi o dezamăgire, când se duse să
inspecteze Spitalul Inman. Era mic, ca spitalul plănuit pentru Holden’s
Crossing, dar era murdar și prost întreținut, o lecție despre ceea ce nu
trebuie să faci. Șaman scăpă de acolo cât putu de repede și plăti
căpitanul unei bărci să-i ducă pe el și pe Boss pe râu până la Rock
Island.
O ploaie rece începu să cadă în timp ce călărea spre Holden’s
Crossing, dar se încălzi cu gândul la Rachel și la viitor.
Când ajunse în cele din urmă acasă și după ce se ocupă de cal, intră
în bucătărie și o găsi pe mama sa stând foarte dreaptă pe marginea
scaunului ei obișnuit. Era evident că abia îl aștepta să se întoarcă,
fiindcă vorbele îi țâșniră de pe buze de cum îl văzu intrând:
— Fratele tău trăiește. E prizonier de război, spuse Sarah.

1097
 65

O telegramă

Lillian Geiger primise în ziua precedentă o scrisoare de la soțul ei.

Jason scria că văzuse numele caporalului Alexander Bledsoe pe o listă
cu prizonieri de război confederați. Alex fusese capturat de forțe
unioniste pe 11 noiembrie 1862 la Perryville, Kentucky.
— Din cauza asta Washington-ul nu a răspuns scrisorilor noastre în
care întrebam dacă au un prizonier Alexander Cole, spuse Sarah. A
folosit numele primului meu soț.
Șaman era exuberant.
— Cel puțin poate fi încă în viață! O să scriu imediat, să aflu unde îl
țin!
— Asta ar dura luni. Dacă e încă în viață, a fost prizonier timp de
aproape trei ani. Jason scrie că în lagărele de prizonieri condițiile sunt
îngrozitoare, în ambele tabere. Spune că ar trebui să încercăm să-l
scoatem pe Alex imediat.
— Atunci o să mă duc personal la Washington.
Dar mama lui clătină din cap.
— Am citit în ziar că Nick Holden vine la Rock Island și Holden’s
Crossing să vorbească în favoarea realegerii lui Lincoln. Du-te la el și
roagă-l să te ajute să-ți găsești fratele.
Șaman era nedumerit.
— De ce ne-am duce la Nick Holden în loc de propriul nostru
congresman sau senator? Tata îl disprețuia pe Holden, fiindcă a
contribuit la distrugerea Saukilor.
— Nick Holden este probabil tatăl lui Alex, spuse ea calmă.
Pentru o clipă, Șaman a fost ca lovit de trăsnet.
— … Am crezut întotdeauna… Vreau să spun, Alex crede că tatăl lui
natural e cineva pe nume Will Mosby.
Mama lui îl privi. Era foarte palidă, dar avea ochii uscați.
— Nu aveam decât șaptesprezece ani când a murit primul meu soț.
Eram singură într-o baracă în mijlocul preriei, în locul care e acum
1098
ferma Schroeder. Am încercat să duc singură gospodăria, dar nu aveam
puterea necesară. Pământul m-a biruit repede. Nu aveam bani. Nu
existau slujbe și erau foarte puțini oameni în împrejurimi pe vremea
aceea. La început m-a găsit Will Mosby. Era un criminal și pleca pentru
perioade lungi, dar când se întorcea, era întotdeauna plin de bani. Apoi
a început să vină Nick.
Erau amândoi bărbați frumoși, cu farmec. La început, am crezut că
nu știau unul de altul, dar când am rămas însărcinată s-a dovedit că
știau amândoi și că fiecare pretindea că celălalt e tatăl.
Lui Șaman i-a fost greu să vorbească.
— Nu te-au ajutat deloc?
Ea avu un zâmbet amar.
— Nu cât să se observe. Cred că Will Mosby mă iubea și în cele din
urmă s-ar fi însurat cu mine, dar ducea o viață fără odihnă,
primejdioasă și și-a ales tocmai momentul acela ca să se lase ucis. Nick
s-a ținut deoparte, deși întotdeauna am avut convingerea că el e tatăl
lui Alex. Alma și Gus au venit și au cumpărat pământul și bănuiesc că a
știut că ei mă vor întreține.
Când am născut, Alma era acolo, dar biata de ea se pierde mereu în
situații de urgență și a trebuit să-i spun eu ce să facă. După ce s-a
născut Alex, câțiva ani am avut o viață foarte proastă. La început m-au
lăsat nervii, apoi stomacul, și după asta am făcut pietre la rinichi.
Clătină din cap. Tatăl tău mi-a salvat viața. Până să apară el, nu am
crezut că pe lume există bărbați buni și gentili.
Adevărul e că am păcătuit. Când tu ți-ai pierdut auzul, am știut că
eram pedepsită pentru greșeala mea și că eu eram vinovată și abia
suportam să stau în preajma ta. Te iubeam așa de mult și conștiința mă
rodea așa de tare! Se întinse și îi atinse fața. Îmi pare rău că ai avut o
mamă așa de slabă și de păcătoasă.
Șaman îi prinse mâna.
— Nu, nu ești slabă și păcătoasă, ești o femeie puternică și ai avut
nevoie de curaj adevărat ca să supraviețuiești. Ca să nu mai spunem că
ți-a trebuit curaj ca să-mi spui povestea asta. Surditatea mea nu e din
vina ta, Ma. Dumnezeu nu vrea să te pedepsească. N-am fost niciodată
mai mândru de tine și nici nu te-am iubit mai mult ca acum.
— Îți mulțumesc, Șaman, spuse ea și atunci, când o sărută, obrazul
ei era ud.

1099
 Cu cinci zile înainte de sosirea lui Nick Holden în Rock Island,
Șaman îi lăsă un bilet la președintele Comitetului Republican
districtual. În el spunea că dr. Robert Jefferson Cole ar fi recunoscător
pentru prilejul de a discuta cu comisionerul Holden într-o problemă de
mare și urgentă importanță.
În prima zi a turneului politic, Șaman se duse la casa imensă a lui
Nick din Holden’s Crossing, unde un secretar dădu din cap când își
spuse numele.
— Comisionerul vă așteaptă, spuse omul, și îl conduse pe Șaman în
birou.
Holden se schimbase de ultima oară de când îl văzuse Șaman. Era
viguros, dar părul său cărunt se împuținase și o țesătură de vene îi
apăruse în colțurile nasului, însă era încă un bărbat bine și afișa
siguranța de sine ca pe un costum de haine bine croit.
— Ei, pe Dumnezeu, tu ești cel mic, cel mai tânăr, nu-i așa? Și ești
doctor acum? Mă bucur cu adevărat să te văd. Să-ți spun ce, simt
nevoia de un prânz bun, țărănesc. Vino cu mine la cantina Annei Wiley
și lasă-mă să-ți ofer un dejun a la Holden’s Crossing!
Șaman citise destul de curând jurnalul tatălui său, așa că îl vedea pe
Nick prin ochii și rândurile lui Rob J. și ultimul lucru pe care l-ar fi
dorit era să împartă pâinea cu el. Dar știa de ce se află acolo, așa că
suportă să fie târât la cantina pensiunii de pe Strada Principală, în
trăsura lui Nick. Bineînțeles, trebuiră să coboare mai întâi la magazinul
general, unde Șaman așteptă până ce Nick dădu mâna cu fiecare om de
pe prispă, ca un bun politician, și se asigură că fiecare făcu cunoștință
cu „bunul meu prieten, doctorul nostru”.
La sala de mese, Anna Wiley făcu multă zarvă în jurul lor și Șaman a
fost nevoit să mănânce friptura ei la cuptor, care era bună, și plăcintă
cu mere, care era ordinară. Și în cele din urmă ajunse să-i spună lui
Nick Holden despre Alex.
Holden ascultă fără să-l întrerupă, apoi dădu din cap.
— A fost prizonier trei ani, nu-i așa?
— Da, domnule. Dacă e încă în viață.
Nick scoase un trabuc din buzunarul interior al hainei și îi oferi și
lui. Când a fost refuzat, mușcă un capăt și și-l aprinse, suflând mici
rotocoale de fum spre Șaman.

1100
 — De ce ai venit la mine?
— Mama s-a gândit că o să fii interesat, spuse Șaman.
Holden îi aruncă o privire și dădu din cap. Zâmbi.
— Tatăl tău și cu mine… Știi, când eram tineri, am fost buni prieteni.
Am petrecut timpuri grozave împreună.
— Știu, spuse rece Șaman. Ceva în tonul său îl avertiză pe Nick să
renunțe la subiect. Acesta dădu din nou din cap.
— Ei, bine, spune-i mamei tale că îi transmit numai bine. Și mai
spune-i că mă voi ocupa personal de această problemă.
Rob îi mulțumi. Când ajunse acasă scrise congresmanului și
senatorului lor, rugându-l să-l ajute să-l găsească pe Alex.

La câteva zile după întoarcerea de la Chicago, atât Șaman, cât și

Rachel le comunicară mamelor lor că se hotărâseră să fie împreună.
Sarah subție din buze când auzi, dar dădu din cap fără surprindere.
— Vei fi foarte bun cu copiii ei, cum a fost și tatăl tău cu Alex. Dacă o
să ai și tu copii cu ea, vor fi botezați?
— Nu știu, Ma. Încă n-am ajuns acolo.
— Eu aș discuta despre asta dacă aș fi în locul vostru.
A fost tot ce avu să-i spună despre relația lui cu Rachel.
Rachel în schimb nu a fost atât de norocoasă. Ea și mama ei se
certau adesea. Lillian era politicoasă cu Șaman când venea la ei, dar
nu-i arătă niciun pic de căldură. El îi lua pe Rachel și pe copii cu
trăsurica de câte ori era posibil, dar natura conspiră împotriva lui și
vremea se strică. Așa cum vara venise devreme și fierbinte, aproape
fără primăvară, la fel iarna căzu prematur peste prerie în anul acela.
Luna octombrie a fost înghețată. Șaman găsi în grajd patinele tatălui
său; le cumpără copiilor patine „duble” de la Haskin’s și îi luă să
patineze pe Mlaștina Bizonului, acum înghețată, dar era prea frig
pentru jocuri în aer liber, în ziua alegerilor căzu zăpada. Lincoln a fost
reales fără probleme și, în ziua de optsprezece ale lunii, un viscol se
abătu asupra orașului Holden’s Crossing și pământul se acoperi de un
strat alb care avea să dureze până primăvară.
— Ai observat paralizia lui Alden? îl întrebă mama sa pe Șaman
într-o dimineață.
De fapt, el îl urmărea pe Alden de ceva vreme.
— Are boala Parkinson, Ma.

1101
 — Ce Dumnezeu e asta?
— Nu știu ce provoacă tremuratul, dar boala afectează controlul
asupra mușchilor.
— O să-l omoare?
— Uneori provoacă moartea, dar nu prea des. Mai probabil că o să
se înrăutățească încet. Poate că va cădea în pat.
Sarah înclină bărbia.
— Păi, bietul de el e prea bătrân și bolnav ca să mai conducă ferma.
Va trebui să ne gândim să-l punem șef pe Doug Penfield și să mai
angajăm pe cineva să-l ajute. Putem să ne permitem?
Îl plăteau pe Alden cu douăzeci și doi de dolari pe lună și pe Doug
Penfield cu zece. Șaman făcu rapid în minte niște calcule și aprobă din
cap.
— Și ce se va întâmpla cu Alden?
— Păi, o să stea în baraca lui și o să avem grijă cum trebuie de el,
bineînțeles. Dar va fi greu să-l convingem să nu mai facă munca grea.
— Cel mai bun lucru ar fi să-l rogi să facă alte treburi mici, care să
nu ceară prea mult efort, spuse ea vicleană și Șaman a fost de acord.
— Cred să am o treabă de-asta pentru el chiar acum, zise el.
În seara aceea, duse „scalpelul lui Rob J.” în baraca lui Alden.
— Are nevoie de ascuțit, nu-i așa? spuse Alden, luându-i-l din mână.
Șaman zâmbi.
— Nu, Alden, îl păstrez eu singur ascuțit. E un bisturiu chirurgical
care a fost în familia mea timp de secole. Tatăl meu mi-a spus că în
casa mamei sale era păstrat într-o ramă acoperită de sticlă, agățată de
perete. Mă întrebam dacă n-ai putea face o ramă pentru mine.
— Nu văd de ce n-aș putea. Alden răsuci scalpelul între degete. Bună
bucată de oțel, asta.
— Este. Are o margine minunată.
— Aș putea să-ți fac un cuțit ca ăsta, dacă te interesează încă unul.
Șaman se arătă intrigat.
— Ai vrea să încerci? Ai putea face unul cu o lamă mai lungă și mai
îngustă?
— Nu cred că e o problemă, spuse Alden, și Șaman se strădui să nu
observe cum îi tremura mâna când îi înapoie scalpelul.

1102
 Era foarte greu să fie atât de aproape de Rachel, și totuși atât de
departe. Nu exista niciun loc în care să poată face dragoste. Se afundau
în zăpada mare din pădure, unde se luau în brațe unul pe altul ca niște
urși și schimbau săruturi înghețate și mângâieri grosolane cu
mănușile. Șaman deveni prost dispus și morocănos și observă că lui
Rachel îi apăruseră cercuri negre sub ochi.
Când se despărțea de ea, Șaman făcea plimbări lungi, într-o zi își
croi drum pe Poteca Scurtă și observă că porțiunea din monumentul
funerar al Makwei-ikwa care ieșea din zăpadă era crăpată. Vremea
aproape ștersese semnele ca feriga pe care tatăl său și Alden le
săpaseră în lemn.
Simți testamentul furios al Makwei ridicându-se din pământ, prin
stratul de zăpadă. Cât era imaginația sa, cât conștiința?
Am făcut tot ce-am putut. Ce mai pot face în plus? În viața mea sunt
mai multe decât faptul că tu nu-ți poți găsi odihna, îi spuse el nervos și
se întoarse, înotând prin zăpadă, înapoi spre casă.

În după-amiaza aceea se duse acasă la Betty Cummings, care avea

reumatism sever la amândoi umerii. Își legase calul și se îndrepta spre
ușa din spate când văzu, chiar lângă magazie, o urmă dublă și o serie
de semne ciudate.
Sări peste un morman înghețat și îngenunche să se uite mai bine.
Urmele din zăpadă erau de formă triunghiulară. Se scufundau în
suprafață vreo opt centimetri și variau ușor în adâncime.
Aceste răni triunghiulare în albul zăpezii erau lipsite de sânge și
erau mai multe decât unsprezece.
Rămase îngenuncheat, cu ochii la ele.
— Doctore Cole?
Doamna Cummings ieșise afară și se aplecă peste el, cu fața
îngrijorată.
Spuse că urmele erau făcute de bețele de schi ale fiului ei. Își făcuse
schiurile și bețele din fildeș. Ascuțind vârfurile până deveniseră
punctiforme.
Erau prea mari.
— E totul bine, doctore Cole?
Ea se înfioră și își strânse șalul pe lângă umeri și el a fost dintr-o
dată rușinat că ținea în frig o bătrână reumatică.

1103
 — Totul e perfect, doamnă Cummings, spuse și se ridică, urmând-o
în bucătăria caldă.

Alden făcuse treabă bună cu suportul pentru scalpelul lui Rob J. Îl

făcuse din stejar și obținuse de la Sarah o rămășiță de catifea albastră
pe care să monteze bisturiul.
— N-am găsit însă o bucată de sticlă mai veche. A trebuit să cumpăr
una nouă de la Haskins. Sper că e bine.
— E mai mult decât bine. Șaman era foarte încântat. O să-l agăț în
holul din față, spuse.
A fost însă și mai încântat să vadă scalpelul pe care Alden i-l făcuse
urmându-i instrucțiunile.
— L-am turnat dintr-o bucată veche de fier. Mai e destul oțel acolo
pentru încă două-trei cuțite, dacă te mai interesează.
Șaman se așeză cu creion și hârtie și desenă un cuțit de sondare și o
furcă de amputație.
— Crezi că ai putea să le faci?
— Fără îndoială.
Șaman îl privi gânditor.
— În curând o să avem aici un spital, Alden. Asta înseamnă că o să
avem nevoie de instrumente, paturi, scaune – tot felul de lucruri din
astea. Cum ar fi să iei pe cineva să te ajute să faci toate astea pentru
noi?
— Păi, mi-ar face plăcere, dar… Nu cred că o să am timp.
— Da, văd. Dar dacă am angaja pe cineva să muncească la fermă cu
Doug Penfield și ei doi să se întâlnească doar de două ori pe săptămână
cu tine ca să le spui ce să facă?
Alden se gândi, apoi dădu din cap.
— Ar fi bine.
Șaman ezită.
— Alden… cum stai cu memoria?
— La fel de bună ca a ta, presupun.
— Te rog, spune-mi cât îți amintești de bine unde era fiecare în ziua
în care a fost omorâtă Makwa-ikwa.
Alden oftă din greu și ridică ochii spre cer.
— Încă te preocupă, văd. Dar, după câteva rugăminți, cooperă. Păi,
să încep cu tine. Erai adormit în pădure, din câte mi s-a spus. Tatăl tău

1104
era plecat să-și viziteze pacienții. Eu eram la Hans Grueber să-l ajut să
taie porcul în schimbul boilor lui pe care ne lăsa să-i folosim la arat și
însămânțat, iar acum la fertilizat câmpul… Ia să vedem, cine a mai
rămas?
— Alex. Mama mea. Luna și Cel-Ce-Vine-Cântând.
— Păi, Alex era plecat undeva, la joacă, la pescuit, nu știu. Mama ta
și Luna… îmi amintesc, curățau cămara, pregătind-o pentru atârnatul
cărnii când aveam să tăiem și noi porcul. Indianul cel mare muncea cu
turma și mai târziu în pădure. Se înclină spre Șaman. Cum ți se pare
memoria mea?
— Jason a fost cel care a găsit-o pe Makwa. Cum și-a petrecut Jay
ziua?
Alden era indignat.
— Ei, ei, de unde dracu’ vrei să știu? Dacă vrei să afli despre Geiger,
întreab-o pe nevastă-sa.
Șaman dădu din cap.
— Cred că așa o să fac, zise.
Dar când se întoarse în casă, toate celelalte gânduri i-au fost
alungate din minte, fiindcă mama lui îi spuse că venise călare Carroll
Wilkenson cu un mesaj pentru el. Venise la oficiul de telegraf din Rock
Island.
Degetele lui tremurau la fel de rău ca ale lui Alden când rupse plicul.
Suna ca un mesaj concis, de afaceri:
Caporalul Alexander Bledsoe, Regimentul 34 Louisiana Puști Călare,
în prezent întemnițat ca prizonier de război în Tabăra de prizonieri
Elmira, New York. Vă rog, căutați-mă, dacă vă mai pot ajuta în vreun
fel. Noroc. Nicholas Holden, Cms al S. U.A., Afaceri Indiene.

1105
 66

Tabăra Elmira

În biroul președintelui de la bancă, Charlie Aderson privi la suma de

pe cererea de retragere și strânse din buze.
Deși erau banii lui Șaman, el îi spuse fără ezitare lui Aderson
motivul pentru care și-i retrăgea, fiindcă știa că putea avea încredere
în bancher.
— Voi avea nevoie de fonduri ca să-l ajut. Aderson dădu din cap și
ieși din birou. Când se întoarse, aduse un teanc de bancnote într-un
mic săculeț de pânză. Avea și o centură pentru bani pe care i-o întinse
lui Șaman.
— Un mic dar din partea băncii pentru un prețuit patron. Împreună
cu urările noastre din inimă și câteva sfaturi, dacă ne permiteți.
Păstrați banii în centură și purtați-o direct pe piele, sub haine. Aveți
pistol?
— Nu.
— Păi, ar trebui să cumpărați unul. Aveți ceva distanță de mers și
sunt o grămadă de indivizi periculoși care ar ucide fără să stea pe
gânduri pentru atâția bani.
Șaman îi mulțumi bancherului și puse centura și banii într-o mică
plasă de pânză pe care o adusese cu el. Călărea în josul Străzii
Principale când își dădu seama că avea un pistol, Coltul 44 pe care tatăl
său îl luase de la un confederat mort ca să împuște un cal și pe care îl
adusese acasă din război. În mod normal, lui Șaman nu i-ar fi trecut
prin minte să călătorească înarmat, dar nu-și putea permite riscul de a
fi oprit în a-l găsi și ajuta pe Alex, așa că întoarse calul și călări înapoi
până la magazinul Haskins, unde cumpără o cutie de muniție pentru
44. Gloanțele și revolverul erau grele și ocupau loc în singura valiză pe
care și-o luă în afară de geanta medicală, când părăsi Holden’s Crossing
în dimineața următoare.

1106
 Luă un vapor în jos pe râu până la Cairo și apoi porni spre est pe
calea ferată. De trei ori trenurile lui avură lungi întârzieri sau au fost
oprite ca să facă loc trenurilor cu trupe. Trecură patru zile și nopți de
călătorie grea. Zăpada dispăruse când plecase din Illinois, dar nu și
iarna, iar frigul aprig care stăpânea în vagoanele ce se clătinau îi
pătrunse lui Șaman până la oase. Când ajunse în cele din urmă la
Elmira era epuizat de călătorie, dar nu zăbovi să facă baie sau să-și
schimbe hainele înainte de a încerca să-l vadă pe Alex, fiindcă simțea
nevoia irezistibilă să se asigure că fratele lui era în viață.
La ieșirea din gară trecu de o caleașcă elegantă și luă în schimb o
trăsurică, fiindcă se putu așeza lângă vizitiu ca să audă ce-i spune.
Acesta îi comunică mândru că populația orașului ajunsese la
cincisprezece mii. Parcurseră un orășel plăcut, cu case mici, până la un
cartier din marginea Elmirei, și în josul străzii Water, de-a lungul unui
râu pe care omul spuse că îl numeau Chemung River. În curând,
ajunseră la gardul de lemn al închisorii.
Vizitiul era mândru de așezământul local și își exersă talentul de
ghid. Îi spuse lui Șaman că gardul era construit din scânduri „din
partea locului”, înalte de douăsprezece picioare, și străjuia douăzeci și
opt de acri unde trăiau peste zece mii de confederați captivi.
— Au fost până la douăsprezece mii de rebeli aici pe la început, zise
el.
Îi arătă că la patru picioare de vârful gardului era o pasarelă pe care
patrulau santinelele.
Mânară în josul străzii West Water, unde antreprenorii făcuseră din
tabără o grădină zoologică umană. Un turn de lemn înalt de trei etaje,
cu scări ce duceau la o platformă suspendată, permitea oricui dădea
cincisprezece cenți să se uite peste gard la bărbații prizonieri.
— Inițial au fost două turnuri aici. Și o grămadă de standuri cu
răcoritoare. Vindeam prăjituri, biscuiți, alune, limonade și bere celor
care priveau prizonierii. Da’ blestemata de armată le-a închis.
— Păcat.
— Mda. Vrei să te oprești și să urci să arunci o privire?
Șaman clătină din cap.
— Lasă-mă la intrarea principală a taberei, te rog.
La poartă era o santinelă de culoare cu un aer foarte milităros. Se
părea că majoritatea santinelelor erau negri. Șaman urmă un soldat

1107
până la camera comandamentului, unde se prezentă unui sergent și
ceru permisiunea să vadă un prizonier pe nume Alexander Bledsoe.
Sergentul se sfătui un timp cu un locotenent care stătea la un birou
într-un oficiu mititel, apoi ieși bombănind că sosise un mesaj de la
Washington în ceea ce-l privea pe dr. Cole, ceea ce îl făcu pe Șaman să
se gândească mai îngăduitor la Nicholas Holden.
— Vizitele n-au voie să depășească nouăzeci de minute.
I se spuse că soldatul îl va conduce la fratele său în cortul Opt-C, așa
că îl urmă pe negru peste ierburile înghețate adânc în mijlocul taberei.
Oriunde întorcea privirea erau prizonieri, neliniștiți, mizerabili, prost
îmbrăcați. Înțelese imediat că erau pe jumătate morți de foame. Văzu
doi bărbați stând în fața unui butoi întors cu fundul în sus și jupuind
un șobolan.
Trecură pe lângă o serie de barăci de lemn. În spatele barăcilor erau
șiruri de corturi, iar în spatele corturilor un spațiu liber, care era în
mod evident folosit ca latrină în aer liber, fiindcă cu cât Șaman se
apropia mai tare, cu atât creștea duhoarea.
În cele din urmă, soldatul negru se opri în fața unui cort.
— Ăsta e Opt-C, spuse el, și Șaman îi mulțumi.
Înăuntru găsi patru bărbați cu fețele ciupite de ger.
Nu-i cunoștea și primul său gând a fost că unul dintre ei purta
același nume cu Alex și că bătuse atâta drum pentru o confuzie de
identitate.
— Îl caut pe caporalul Alexander Bledsoe.
Unul dintre prizonieri, un bărbat-băiat ale cărui mustăți negre erau
mult prea mari pentru fața lui scheletică, făcu un gest spre ceva ce
părea a fi un morman de zdrențe. Șaman se apropie cu fereală, de
parcă s-ar fi așteptat să dea peste un animal feroce sub cârpele
murdare – două pungi de mâncare, o bucată de tapiserie, ceva ce poate
fusese cândva o haină.
— Îi ținem fața acoperită din cauza frigului, spuse cel cu mustața
neagră și se întinse și dădu la o parte una dintre pungi.
Era fratele său și, totuși, nu era el. Șaman ar fi putut trece pe lângă el
pe stradă fără să-l recunoască, fiindcă Alex era enorm de schimbat. Era
foarte slab și vârsta îi fusese săpată pe față de experiențe la care
Șaman nici nu voia să se gândească. Șaman îi luă mâna. Alex deschise
ochii și se uită fix la el, fără să-l recunoască.

1108
 — Bigger, spuse Șaman, și nu reuși să continue.
Alex clipi din ochi uluit. Apoi trezirea se târî încet în mintea lui și își
făcu loc ca fluxul ce pune stăpânire pe un țărm ros de ape și începu să
plângă.
— Ma și Pa?
Au fost primele cuvinte pe care i le spuse Alex și Șaman minți
imediat și instinctiv.
— Sunt amândoi bine.
Frații stătură ținându-se de mâini. Erau așa de multe de spus, atâtea
întrebări și răspunsuri, încât la început nu putură scoate niciun cuvânt.
În curând, cuvintele îi veniră pe buze lui Șaman, dar Alex nu putu ține
pasul. În ciuda excitării sale, începu să alunece înapoi în somn, fapt
care îi arătă lui Șaman cât de bolnav era.
Se prezentă celorlalți patru bărbați, aflând la rândul său numele lor.
Berry Womack din Spartamburg, Carolina de Sud, scurt și vânjos, cu
păr blond, lung, murdar. Fox J. Byrd din Charlottesville, Virginia, care
avea o față somnoroasă și piele cutată, de parcă ar fi fost cândva mult
mai gras. James Joseph Waldron din Van Buren, Arkansas, agitat,
inimos și cel mai tânăr dintre ei, nu mai mare de șaptesprezece ani,
ghici Șaman. Și Barton O. Westmoreland din Richmond, Virginia,
băiatul cu mustață mare, care îi strânse mâna cu putere și îi spuse lui
Șaman să-l numească Buttons.
În timp ce Alex dormea, Șaman îl examină.
Nu mai avea piciorul stâng.
— … A fost împușcat?
— Nu, domnule, spuse Buttons. Eram cu el. Mai mulți dintre noi au
fost transferați aici cu trenul din tabăra de prizonieri de la Point
Lookout, Maryland, pe 16 iulie… Și, în Pennsylvania, la Sholola, a avut
loc un accident de tren oribil… Patruzeci și opt de prizonieri de război
și șaptesprezece paznici federali au fost uciși. I-au îngropat pur și
simplu în câmp lângă calea ferată, ca după o bătălie.
Optzeci și cinci dintre noi am fost răniți. Piciorul lui Alex a fost
zdrobit așa de tare, că i l-au tăiat direct. Eu am avut mare noroc, doar
un umăr scrântit.
— Fratele tău s-a simțit destul de bine un timp, zise Berry Womack.
Jimmie-Joe i-a făcut o cârjă și se mișca binișor cu ea. El era sergentul-

1109
medical în cortul ăsta și a avut grijă de noi toți. Ne-a spus că a învățat
ceva medicină din ce-a văzut la tatăl său.
— Îi spunem Doc, spuse Jimmie-Joe Waldron.
Când Șaman ridică piciorul lui Alex, văzu că el era sursa necazurilor
fratelui său. Amputația fusese prost făcută. Piciorul nu era încă
cangrenat, dar jumătate din ciotul înfășurat în zdrențe era
nevindecată; sub cicatrice, era puroi…
— Ești doctor cu adevărat? întrebă Waldron când văzu stetoscopul.
Șaman răspunse că e. Puse diafragmul stetoscopului pe pieptul lui Alex
pentru Jimmie-Joe și a fost ușurat să afle din raportul lui Waldron că
plămânii erau curați. Dar Alex era febril și pulsul său era slab și
filiform.
— Toată tabăra e pestilențială, domnule, spuse Buttons. Varicelă.
Febre de tot felul. Malarie, mai multe varietăți de friguri. Ce crezi că nu
e în regulă cu el?
— Piciorul lui e mortificat, spuse Șaman cu voce grea.
Era evident că Alex mai suferea și de malnutriție și de frig, ca și
ceilalți din cort. Îi spuseră lui Șaman că unele corturi aveau sobe de
tablă și câteva pături, dar cele mai multe nu aveau niciuna nici alta.
— Ce mâncați?
— Dimineața, fiecare primește o bucată de pâine și o bucată mică de
carne proastă. Seara, o bucată de pâine și o ceașcă din ceea ce ei
numesc supă, apa în care a fiert carnea proastă de dimineața, spuse
Buttons Westmoreland.
— Fără legume?
Ei clătinară din cap, dar el știa dinainte răspunsul. Semnele de
scorbut îl izbiseră de cum intrase în tabără.
— Când am sosit aici, eram zece mii, spuse Buttons. Tot aduc mereu
prizonieri, dar din cei zece mii de la început n-am mai rămas decât
cinci mii. Sunt foarte ocupați cu morții și au un cimitir enorm chiar
lângă tabără. Mor cam douăzeci și cinci pe zi.
Șaman se așezase pe pământul rece și ținea mâinile lui Alex,
privindu-i fața. Alex dormea întruna, prea adânc.
În cele din urmă, paznicul băgă capul în cort și îi spuse că se sfârșise
timpul.

1110
 În camera comandamentului, sergentul ascultă impasibil cum
Șaman se prezentă ca medic și îi descrise simptomele fratelui său.
— Aș dori să mă lăsați să-l iau acasă. Știu că dacă va rămâne
prizonier, va muri.
Sergentul scotoci într-o cutie și scoase o fișă, pe care o studie.
— Fratele dumitale nu poate fi eliberat pe cuvânt de onoare. Aici a
fost „inginer”. Așa le spunem noi celor care au încercat să sape un tunel
ca să evadeze.
— Tunel! se miră Șaman. Cum a putut să sape? Nu mai are decât un
picior.
— Are două mâini. Și înainte de a veni la noi, a evadat dintr-o altă
tabără și a fost recapturat.
Șaman încercă să rămână rațional.
— Nu asta ai fi făcut și dumneata? Nu asta ar face orice bărbat de
onoare?
Dar sergentul clătină din cap.
— Avem regulile noastre.
— Pot să-i aduc câteva lucruri?
— Nimic ascuțit sau de metal.
— E cumva vreo pensiune prin apropiere?
— E una, opt mile la vest de intrarea principală. Închiriază camere,
spuse sergentul, iar Șaman îi mulțumi și își recuperă bagajele.
De îndată ce Șaman se află în camera închiriată și scăpă de gazda sa,
scoase o sută cincizeci de dolari din centură și îi puse în buzunarul
hainei. Găsi un vizitiu care se arătă bucuros să-l ducă la oraș pe noul
chiriaș pentru o taxă. La oficiul de telegraf, Șaman îi trimise un mesaj
lui Nick Holden la Washington. Alex e grav bolnav. Trebuie asigurată
eliberarea lui sau va muri. Rog ajutor.
Găsi un grajd mare și închirie un cal și o căruță cu coviltir.
— Pe o zi sau pe o săptămână? întrebă grăjdarul. Șaman închirie pe
o săptămână și plăti în avans.
Magazinul general era mai mare decât Haskin’s și își umplu căruța
cu lucruri pentru oamenii din cortul lui Alex: lemn de foc, pături, un
pui umplut, o bucată de șuncă afumată, șase pâini, doi săculeți de
cartofi, un sac de ceapă, varză.
Sergentul făcu ochii mari când văzu „cele câteva lucruri” pe care
Șaman le adusese fratelui său.

1111
 — Deja ți-ai folosit cele nouăzeci de minute pe ziua de azi. Te rog,
descarcă ce-ai adus și pleacă.
În cort, Alex dormea încă. Dar pentru ceilalți a fost ca un Crăciun din
vremurile bune. Își chemară și vecinii. Bărbații din vreo duzină de
corturi veniră și luară legume și lemne de foc. Șaman ar fi vrut ca
lucrurile pe care le adusese să însemne o diferență reală pentru
bărbații din cortul Opt-C, dar ei aleseră să împartă cu alții aproape tot.
— Aveți o oală? îl întrebă pe Buttons.
— Da, dom’le! Buttons scoase o oală imensă, foarte uzată.
— Gătiți o supă din carne de pui, ceapă, varză, cartofi și puțină
pâine. Contez pe voi să-i dați să bea din ea cât mai multă posibil.
— Da, dom’le, așa o să facem! spuse Buttons.
Șaman ezită. O cantitate alarmantă din mâncare dispăruse deja.
— Mai aduc mâine. Încercați să mai păstrați ceva și pentru aici, în
cort.
Westmoreland dădu din cap sobru. Amândoi erau conștienți de
condiția neformulată cu voce tare care fusese subînțeleasă și
acceptată: mai presus de orice, Alex trebuia hrănit. Gazda lui Șaman îi
umplea mereu carafa cu apă și îi spunea să bea, cu atâta plăcere în
voce, de parcă i-ar fi oferit vin. Apa avea gust plăcut, dar nu era cu
nimic deosebită, după părerea lui Șaman.
— Chiar și fântânile din tabăra de prizonieri au apă excelentă. Asta
nu e puțin lucru. Fratele tău a fost cumva la Point Lookout, ca mulți
alții din tabără?
Șaman dădu din cap.
— O să-ți spună că apa de la Point Lookout era otravă.
Șaman nu se putu abține să nu-i spună că, în ciuda apei minunate,
un mare număr de prizonieri mureau în tabăra Elmira.
Gazda dădu din cap.
— Apa singură nu poate asigura sănătatea. Principala prioritate a
Guvernului e să susțină războiul, nu să hrănească prizonierii.
Oftă și îi mărturisi confidențial că toată lumea știa că tabăra avea un
chirurg care era un prost exemplu pentru profesiunea doctorului Cole
și era posedat de demoni care îl făceau să consume multe dintre
doctoriile pe care guvernul le furniza pentru prizonieri.
— Trebuie să încerci să-l scoți pe fratele dumitale de acolo cât mai
curând posibil.

1112
 Când se duse din nou în tabără în dimineața următoare, Alex
dormea și Jimmie-Joe îl veghea. Jimmie-Joe îi spuse că mâncase mare
parte din supă.
Când Șaman îi aranjă păturile, Alex se trezi speriat și Șaman îl bătu
pe umăr.
— E-n regulă, Bigger. E doar fratele tău.
Alex închise ochii din nou, dar după un moment vorbi.
— Bătrânul Alden mai trăiește?
— Da.
— Bine… Alex deschise ochii și văzu stetoscopul ieșind din traista
medicală. Ce faci cu traista lui Pa?
— … Am împrumutat-o, spuse răgușit Șaman. Acum sunt și eu
doctor.
— Nu mai spune! zise Alex, de parcă erau copii și se lăudau cu
lucruri imaginare.
— Da, sunt, răspunse el și își zâmbiră unul altuia înainte ca Alex să
adoarmă din nou.
Îi luă pulsul lui Alex fără să-l bage de fapt în seamă, știind că nu
poate face nimic acum în legătură cu el. Trupul nespălat al lui Alex
puțea în general, dar când Șaman descoperi bontul amputat și se
aplecă să-l miroasă, simți că inima i se prăbușește. Lunga experiență
alături de tatăl său și apoi alături de Lester Berwyn și Barney
Megowan îl învățase că nu era nimic bun în legătură cu ce unii chirurgi
mai puțin luminați numeau „puroiul lăudabil”. Șaman știa că puroiul
într-o incizie sau într-o rană însemna adesea începutul otrăvirii
sângelui, abceselor sau cangrenei. Știa ce trebuie făcut, dar știa că nu o
poate face într-o tabără de prizonieri. Își acoperi fratele cu două dintre
păturile noi și stătu acolo ținându-i mâinile și privindu-i fața.
Când soldatul îl dădu afară după o oră și jumătate, Șaman mână
calul închiriat și căruța spre est pe șoseaua ce se întindea de-a lungul
râului Chemung. Ținutul era mai deluros ca Illinois și mai împădurit.
Cinci mile mai jos de marginea orașului ajunse la un magazin general a
cărui firmă spunea că e al lui Barnard. Înăuntru, cumpără câțiva
pesmeți și o bucată de brânză drept masă de prânz, apoi mâncă și două
bucăți de plăcintă cu mere bună și bău două cești de cafea. Când îl
întrebă pe proprietar despre locuri de înnoptat în zonă, acesta îl

1113
îndemnă să meargă la doamna Pauline Clay în josul drumului, lângă
satul Wellsburg.
Casa se dovedi a fi mică și nezugrăvită, înconjurată de pădure. Patru
tufe de trandafiri erau înfășurate în saci de făină și legați cu sfoară ca
să nu înghețe. O tăbliță mică pe stâlpul porții spunea: „Camere”.
Doamna Clay avea o față deschisă, prietenoasă. Îl compătimi imediat
când auzi de fratele lui și îi arătă camera. Tăblița ei ar fi trebuit să fie la
singular, observă el imediat, fiindcă nu erau decât două dormitoare.
— Fratele dumitale ar putea lua camera de oaspeți, iar dumneata ai
lua-o pe a mea. Eu dorm des pe canapea.
A fost evident luată prin surprindere când el îi spuse că vroia să
închirieze întreaga casă.
— O, mi-e teamă că… Dar făcu ochii mari când el îi dezvălui cât era
dispus să plătească. Spuse deschis că o văduvă care se luptă cu
existența de ani de zile nu poate refuza o asemenea generozitate și că
s-ar putea muta în casa surorii ei din sat în perioada cât frații Cole vor
ocupa casa ei.
Șaman se întoarse la magazinul lui Barnard și cumpără provizii din
belșug, iar în timp ce le căra în casă în după-amiaza aceea, doamna
Clay se muta deja.

În dimineața următoare, sergentul a fost morocănos și ostentativ de

rece, dar era evident că armata auzise câte ceva de la Nick Holden sau
poate de la unii dintre prietenii lui.
Sergentul îi dădu lui Șaman o hârtie tipărită care conținea o
eliberare formală pe cuvânt de onoare, în care se promitea că, în
schimbul libertății lui Alex, „subsemnatul nu va mai purta niciodată
arme împotriva Statelor Unite ale Americii”.
— Pune-l pe fratele tău să semneze asta și poți să-l iei.
Șaman se arătă îngrijorat.
— Poate nu va fi în stare să semneze.
— Ei bine, regula spune că trebuie să-și dea cuvântul, altfel nu e
eliberat. Nu-mi pasă cât e de bolnav, dacă nu semnează, nu pleacă
nicăieri.
Așa că Șaman duse cerneală și un toc în cortul Opt-C și avu o
conversație cu Buttons în fața cortului.
— Va semna Alex hârtia asta dacă poate s-o facă?

1114
 Westmoreland se scărpină pe bărbie.
— Păi, mulți sunt dornici s-o semneze ca să scape de aici, alții o
consideră o înjosire. Nu știu ce simte fratele tău.
Cutia în care fusese varza era aruncată pe pământ lângă cort, așa că
Șaman o întoarse cu fundul în sus și puse pe ea hârtia și călimara.
Înmuie tocul și scrise repede în josul paginii: Alexander Bledsoe.
Buttons dădu din cap aprobator.
— Așa e bine, doctore Cole. Dă-i naibii fundul afară din iadul ăsta.

Șaman îi puse pe toți colegii de cort ai lui Alex să scrie pe o hârtie

numele și adresa celor dragi și promise că le va scrie să le comunice că
oamenii erau în viață.
— Crezi că poți să treci scrisorile dincolo de linii? întrebă Buttons
Westmoreland.
— Cred că da, o dată ce ajung acasă.
Lăsă hârtia sergentului și se grăbi să-și ia bagajul de la pensiune. ÎI
plăti pe argat să umple căruța cu fân moale și mână înapoi în tabără.
Un sergent negru și un soldat îi supravegheară pe prizonieri cum îl
încărcară pe Alex în căruță și îl acoperiră cu pături.
Bărbații din cortul Opt-C îi strânseră mâna lui Șaman și își luară la
revedere de la camaradul lor.
— Pe curând, Doc!
— La revedere, bătrâne Bledsoe!
— Dă-i dracului pe toți!
— Fă-te bine!
Alex, ai cărui ochi rămaseră închiși, nu le răspunse.
Sergentul îi goni și soldatul se urcă pe capră și luă frâiele, mânând
calul până la poarta principală a taberei. Șaman îi studie fața
întunecată, serioasă, și zâmbi, amintindu-și ceva din jurnalul tatălui
său.
— Ziua Jubileului, spuse.
Soldatul a fost întâi uimit, apoi zâmbi și el, arătându-și dinții albi,
frumoși.
— Cred că ai dreptate, omule, spuse și îi trecu frâiele.
***
Osiile căruței erau uzate. Așezat în fân, Alex a fost zdruncinat. Țipă
de durere și gemu când Șaman trecu de poartă și întoarse în șosea.

1115
 Calul duse căruța dincolo de turnul de observație, dincolo de
zidurile închisorii. De pe pasarelă, un soldat cu pușcă îi privi țintă în
timp ce se depărtau.
Șaman ținu calul la pas. Nu putea merge repede fără a-l tortura pe
Alex, dar se mișca încet și fiindcă nu vroia să atragă atenția asupra lor.
Într-un mod irațional, se simțea ca și când în orice moment lungul braț
al Armatei Statelor Unite avea să ajungă și să-l tragă pe fratele lui
înapoi și nu respiră de-a binelea până când zidurile închisorii nu
dispărură complet din vedere și trecură de linia orașului, ieșind din
Elmira.

1116
 67

Casa din Wellsburg

Casa doamnei Clay era primitoare. Era atât de mică, încât nu avu
prea multe de învățat despre ea și îi deveni repede familiară, de parcă
Șaman s-ar fi aflat acolo dintotdeauna.
Făcu un foc iute în sobă, încât fierul forjat al căminului se înroși
imediat, apoi încălzi apă în cele mai mari vase de gătit ale doamnei
Clay și umplu cada, pe care o așeză lângă foc.
Când Alex se trezi așezat în apă ca un bebeluș, ochii i se lărgiră de
plăcere.
— Când ai făcut ultima oară o baie adevărată?
Alex clătină încet din cap. Șaman înțelese că era atâta timp de-
atunci, încât nu-și mai amintea. Nu îndrăzni să-l lase pe Alex să stea în
apă să se înmoaie, de frică să nu înghețe și să se îmbolnăvească pe
măsură ce se răcea apa, așa că îl spălă cu o cârpă și săpun, încercând să
ignore că Alex avea coastele ieșite și tari ca marginea căzii sub cârpă și
având grijă să fie cât mai delicat posibil cu piciorul mortificat.
După ce îl scoase pe fratele lui din baie, îl așeză pe o pătură lângă
foc și îl șterse bine cu un prosop, apoi îl îmbrăcă într-o cămașă de
noapte din flanelă. Cu câțiva ani în urmă, a-l căra pe fratele său în brațe
în sus pe scări ar fi fost o sarcină dificilă, dar Alex slăbise atât de mult,
încât nu întâmpină nicio dificultate.
De îndată ce Alex a fost așezat pe pat în camera de oaspeți, Șaman
trecu la treabă. Știa exact ce are de făcut. Nu avea niciun rost să mai
aștepte, iar întârzierea putea fi periculoasă.
Scoase totul din bucătărie, cu excepția mesei și a unui scaun,
îngrămădind celelalte scaune și chiuveta uscată în hol. Apoi frecă
pereții, podeaua, tavanul, masa și scaunul cu apă fierbinte și săpun
tare. Spălă instrumentele chirurgicale și le întinse pe scaun, la distanță
mică de masă, ca să-i fie la îndemână. La sfârșit își tăie unghiile scurt și
se spălă pe mâini.

1117
 Când îl aduse din nou jos pe Alex și îl puse pe masă, fratele lui părea
atât de vulnerabil, încât pentru o clipă Șaman a fost zguduit. Era foarte
sigur în legătură cu ceea ce făcea, în afară de asta. Adusese cu el
cloroform, dar nu era prea sigur asupra cantității pe care trebuia s-o
folosească, fiindcă trauma și malnutriția îl slăbiseră pe Alex atât de
mult.
— Ce? se plânse amețit Alex, zăpăcit de transportul repetat.
— Respiră adânc, Bigger.
Stropi cu cloroform și ținu conul deasupra feței lui Alex, cât de mult
timp îndrăzni. Te rog, Doamne, se gândi el.
— Alex! Mă auzi? Șaman îl ciupi pe Alex de braț, îl bătu ușor pe
obraz, dar acesta dormea adânc.
Șaman n-avu nevoie să se gândească sau să plănuiască. Se gândise
deja pe îndelete și plănuise totul cu grijă, își alungă toată emoția din
minte și se așternu să facă ceea ce trebuia.
Vroia să păstreze cât de mult posibil din picior, tăind în același timp
suficient cât să se asigure că porțiunea înlăturată va conține tot țesutul
și osul infectat.
Făcu prima incizie circulară opt centimetri mai jos de inserția
cvadricepsului și prepară un lambou bun pentru ciotul rămas,
oprindu-se din tăiat numai ca să lege venele safene mare și mică,
venele tibiale și vena peronieră. Tăie tibia cu aceleași mișcări ca cel
care taie un vițel. Tăie apoi și fibula și partea infectată a piciorului a
fost complet separată – o treabă corectă, curată.
Șaman făcu un bandaj strâns cu feșe curate, ca să asigure un bont cu
o formă corespunzătoare. După ce termină și asta, îl sărută pe Alex,
care era încă inconștient, și îl duse înapoi în pat.
Un timp stătu pe marginea patului și își privi fratele, dar nu apăru
niciun semn de complicații, nu greață sau vomă, nici strigăte de durere.
Alex dormea din greu, ca un muncitor care își merită odihna.
În cele din urmă Șaman scoase afară din casă bucata de picior tăiată,
înfășurată într-un șervet, împreună cu o cazma pe care o găsise în
pivniță. Se duse în pădurea din spatele casei și încercă să îngroape
segmentul amputat, dar pământul era înghețat bocnă și cazmaua
aluneca pe suprafața sticloasă. În cele din urmă, adună lemne și făcu o
movilă, ca să ofere bucății de picior un funeraliu viking. Puse bucata de
carne deasupra și îngrămădi și mai multe crengi peste ea și le stropi cu

1118
gaz din lampă. Când aprinse un chibrit, focul izbucni. Șaman rămase în
apropiere cu spatele sprijinit de un copac, cu ochii uscați și cuprins de
o emoție înfiorătoare, convins că în cea mai bună dintre lumi un om n-
ar trebui să taie și să ardă piciorul fratelui său mai mare.
***
Sergentul din camera de serviciu a taberei de prizonieri era
familiarizat cu ierarhia militară din regiunea sa și știa că acest sergent-
major gras, cu pieptul ca un butoi, nu era staționat în Elmira. În mod
obișnuit i-ar fi cerut unui soldat venit din altă parte să raporteze
unitatea în care făcea serviciul militar, dar atitudinea acestui bărbat și
mai ales ochii lui spuneau clar că se afla aici ca să obțină informații și
nu ca să le furnizeze.
Sergentul știa că sergenții-majori nu erau niște dumnezei, dar era
perfect conștient de faptul că ei conduceau armata. Cei câțiva care erau
cei mai bine priviți în armată ar fi putut aranja foarte bine un post bun
sau, dimpotrivă, unul de pedeapsă într-un fort izolat. Puteau băga sau
scoate un om din armată și puteau clădi sau distruge cariere. În lumea
reală a sergentului, un sergent-major era mai înfricoșător decât un
ofițer, așa că se grăbi să fie amabil.
— Da, domnule, Saru Majuh, spuse vioi, după ce examină fișele. L-ați
scăpat pentru doar o zi și ceva. Tipul ăsta e bolnav rău. Nu mai are
decât un picior. Fratele lui e un doctor, îl cheamă Cole. L-a luat de aici
într-o căruță ieri dimineață.
— În ce direcție a luat-o?
Sergentul îl privi și clătină din cap.
Grăsanul mormăi, scuipând pe podeaua curată. Părăsind camera de
serviciu, încălecă pe frumoasa sa iapă cafenie de cavalerie și mână spre
poarta principală a închisorii. O zi avans nu însemna nimic, când
fratele ducea cu el un invalid. Nu era decât o șosea; n-o puteau lua
decât într-o direcție sau în cealaltă. Alese să o ia spre nord-vest. Din
când în când, de câte ori trecea pe lângă un magazin sau o fermă sau
alt călător, se oprea și făcea cercetări. În felul acesta trecu prin satul
Horseheads, apoi prin satul Big Flats. Nimeni din cei cu care vorbi nu-i
văzuse pe oamenii pe care îi căuta.
Sergentul-major era un cercetaș cu experiență. Știa că atunci când o
urmă e atât de invizibilă, cel mai probabil că e o urmă greșită. Așa că
întoarse calul și porni în direcția opusă. Trecu de tabăra de prizonieri

1119
și de orașul Elmira. Două mile mai departe, un fermier își aminti că
văzuse căruța lor. La alte două mile de marginea orașului Wellsburg
ajunse la un magazin general.
Înăuntru, proprietarul zâmbi când îl văzu pe soldatul gras
apropiindu-se grăbit de sobă.
— Frig, nu-i așa?
Când sergentul-major ceru o cafea neagră, i-o servi dând din cap.
Dădu din nou din cap când omul îi puse întrebarea.
— A, desigur. Au tras la doamna Clay, o să vă spun cum să ajungeți
acolo. Un tip tare simpatic, doctorul Cole. A venit pe-aici să cumpere
mâncare și altele. Prieteni de-ai dumitale, nu?
Sergentul-major zâmbi.
— O să-mi facă plăcere să-i văd, zise.

În noaptea ce urmă operației, Șaman stătu pe scaun lângă patul

fratelui său și ținu lampa aprinsă toată noaptea. Alex dormi, dar
somnul său a fost neliniștit, torturat de durere.
Spre zori, Șaman ațipi și el pentru scurt timp. Când deschise ochii în
lumina cenușie, îl văzu pe Alex uitându-se la el.
— Hei, Bigger.
Alex își trecu limba peste buzele uscate și Șaman aduse apă și îi
susținu capul cât bău, lăsându-l să ia doar câteva înghițituri.
— Mă întrebam… zise Alex în cele din urmă.
— Ce?
— Cum o să mai pot… să-ți trag un șut în fund… fără să cad în nas?
Ce bucuros a fost Șaman să-i vadă din nou zâmbetul șmecheresc!
— Ai mai ciopârțit ceva din piciorul meu, nu-i așa?
Ochii lui Alex erau acuzatori, ceea ce îl duru pe Șaman, care se
simțea epuizat.
— Da, dar în schimb am salvat altceva, cred.
— Ce anume?
— Viața ta.
Alex căzu pe gânduri, apoi dădu din cap. După o clipă adormi din
nou.

În prima zi după operație, Șaman schimbă pansamentul de două ori.

De fiecare dată mirosi bontul și îl examină, terifiat că ar putea

1120
descoperi duhoarea sau semnele de infecție, fiindcă văzuse mulți
murind infectați la câteva zile de la amputație. Dar nu era niciun miros,
iar țesutul roz de deasupra tăieturii părea neafectat.
Alex aproape că nu avea febră, dar avea puțină energie și Șaman nu
se încrezu prea mult în puterea de recuperare a fratelui său. Începu să
petreacă mult timp în bucătăria doamnei Clay. La jumătatea dimineții
îi dădu lui Alex puțină șuncă, iar la prânz un ou fiert. La scurt timp
după prânz, afară începură să cadă fulgi albi, deși. Zăpada acoperi
curând pământul, așa că Șaman făcu o trecere în revistă a proviziilor
pe care le făcuse și decise să facă un drum cu căruța până la magazin,
în caz că urmau să rămână înzăpeziți. Într-un scurt interval în care
Alex se trezi, îi explică ce avea de gând să facă, iar acesta dădu din cap
că a înțeles.
Era plăcut să mergi prin pădurea mută, înzăpezită. Motivul real
pentru care plecase era să cumpere o potârniche pentru supă; spre
dezamăgirea lui, Barnard nu avea potârniche de vânzare, dar avea
niște carne de vită frumoasă din care putea face o supă hrănitoare, iar
Șaman îi spuse că se va descurca și cu ea.
— Prietenul vostru v-a găsit? întrebă vânzătorul, tăind grăsimea de
pe carne.
— Prieten?
— Soldatul acela. I-am spus cum să ajungă de aici la casa doamnei
Clay.
— A! Când a fost asta?
— Ieri, cu vreo două ore înainte să închid. Un bărbat mare, gras.
Barbă neagră. Multe trese, spuse atingându-i brațul. N-a venit? Se uită
la Șaman îngustând ochii. Cred că n-am făcut rău că i-am spus unde
sunteți?
— Nu, sigur că nu, domnule Barnard. Oricine ar fi fost, probabil că s-
a decis că nu mai are timp să ne viziteze și a plecat mai departe.
Ce mai vroia armata acum? se gândi Șaman părăsind magazinul.
La jumătatea drumului spre casă avu dintr-o dată sentimentul că e
privit. Rezistă tentației de a se întoarce pe capră și de a se uita îndărăt,
dar în câteva minute opri calul și coborî să-și facă de lucru la o roată. În
același timp, aruncă o privire lungă în urma lui.
Era greu să vezi ceva prin ninsoarea deasă dar vântul răscoli fulgii
într-o spirală înaltă și Șaman văzu că un călăreț îl urmărea, la distanță.

1121
 Când ajunse acasă, îl găsi bine pe Alex. Deshămă calul și îl băgă în
grajd și descărcă apoi căruța. Se duse să pună carnea pe sobă să fiarbă
în apă, cu cartofi, morcovi, ceapă și napi.
Era îngrijorat. Se întreba dacă să-i dezvăluie lui Alex ce aflase și în
cele din urmă se așeză pe pat și îi spuse.
— Așa că s-ar putea să primim o vizită din partea armatei,
concluzionă el.
Dar Alex clătină din cap.
— Dacă era armata, te-ai fi trezit cu ei la ușă imediat… Unul ca tine,
venit să-și scoată o rudă din închisoare, trebuie să fie bine căptușit cu
bani. Mai probabil după asta umblă tipul… îmi închipui că n-ai un
pistol?
— Ba da.
Se duse și scotoci în traistă după Colt. La insistențele lui Alex, curăță
arma sub supravegherea fratelui său și o încărcă, asigurându-se că mai
are o încărcătură de rezervă la îndemână. Când puse pistolul pe
noptieră, era și mai îngrijorat ca la început.
— De ce mai așteaptă omul ăsta și ne supraveghează?
— Cercetează… se asigură că suntem singuri aici. Studiază lumina
lămpii noaptea ca să afle în ce dormitor suntem… lucruri din astea.
— Cred că facem prea mult caz de povestea asta, spuse Șaman încet.
Poate tipul care a pus întrebări despre noi e din serviciul de spionaj al
armatei și vrea să se asigure că nu vrem să ajutăm alți prizonieri să
evadeze. Probabil că nici n-o să mai auzim vreodată de el.
Alex ridică din umeri. Dar și lui Șaman îi era greu să-și creadă
propriile cuvinte. Dacă era să aibă necazuri, ultima situație la care s-ar
fi gândit era să fie încolțit în casa asta lângă fratele lui slăbit și
proaspăt amputat.

În după-amiaza aceea îi dădu lui Alex lapte cald îndulcit cu miere.

Vroia să-l hrănească forțat cu pudinguri sățioase, ca să-și pună carnea
la loc pe oase, dar știa că asta îi va lua ceva timp. Alex adormi din nou
și, când se trezi după câteva ore, dori să-i vorbească.
Încet, Șaman află ce i se întâmplase după ce plecase de-acasă.
— Eu și Mal Howard am ajuns la New Orleans pe un șlep. Ne-am
ciondănit în legătură cu o fată și el a plecat singur să se înroleze în

1122
Tennessee. Alex se opri și se uită la fratele lui. Știi ce s-a întâmplat cu
Mal?
— Ai lui n-au primit niciun cuvânt.
Alex dădu din cap fără să fie surprins.
— Atunci eram gata să mă întorc acasă. Mai bine o făceam. Dar erau
unități de recrutare confederate peste tot, așa că m-am înrolat. Mi-am
spus că știu să călăresc și să trag cu pușca, așa că m-am înscris la
cavalerie.
— Ai văzut multe lupte?
Alex dădu din cap sobru.
— Destule pentru doi ani. Am fost așa de furios pe mine când am
fost capturat în Kentucky! Ne-au ținut într-o închisoare din care putea
fugi și un copil. Mi-am așteptat șansa și am șters-o. Am fost liber timp
de trei zile, furând mâncare din grădini și alte de-astea. Apoi m-am
oprit la o fermă și am cerut ceva de mâncare. O femeie mi-a oferit
micul dejun și eu i-am mulțumit ca un gentleman, n-am făcut nicio
mișcare nepotrivită către ea, ceea ce a fost probabil o greșeală! O
jumătate de oră mai târziu am auzit haita de câini pe care o puseseră
pe urmele mele. Am fugit într-un lan imens de porumb. Porumb verde,
înalt, plantat înghesuit, de nu puteam să trec printre rânduri. A trebuit
să frâng cocenii ca să-mi fac loc, așa că arăta de parcă trecuse un urs
pe-acolo. Am stat în porumb aproape toată dimineața, fugind de câini.
Am început să cred că n-aveam să mai ies de-acolo. Apoi am ajuns la
capătul opus al lanului și acolo erau doi soldați yankei rânjindu-mi cu
puștile ațintite spre mine.
De data asta, federalii m-au trimis la Point Lookout. A fost cea mai
groaznică tabără de prizonieri! Mâncare proastă sau deloc, apă rea și
te împușcau mortal dacă te prindeau mai aproape de patru pași de
gard. Am fost al naibii de bucuros când s-au hotărât să mă mute de-
acolo. Dar după aia, bineînțeles, a fost accidentul de tren. Clătină din
cap. Nu-mi amintesc decât un zgomot mare, un scrâșnet și o durere în
picior. Am fost inconștient un timp, iar când m-am trezit îmi tăiaseră
deja piciorul și eram în alt tren, în drum spre Elmira.
— Cum ai reușit să sapi tunelul după ce te-au amputat?
Alex rânji.
— Asta a fost ușor. Am aflat că un grup de băieți săpa un tunel ca să
iasă. Mă simțeam destul de bine zilele alea și am preluat și eu un tur de

1123
săpat, am săpat două sute de picioare, drept pe sub zid. Ciotul meu nu
se vindecase și l-am tot murdărit în tunel. Poate de-asta am avut
necazuri cu el după aia. N-am putut pleca și eu cu ei, bineînțeles, dar
zece oameni au fugit și n-am auzit să fi fost prins vreunul. Obișnuiam
să adorm fericit, cu gândul la cei zece băieți liberi.
Șaman trase aer adânc în piept.
— Bigger, spuse el. Pa e mort.
Alex rămase tăcut o clipă, apoi înclină din cap.
— Cred că am știut de când am văzut traista lui la tine. Dacă ar fi
fost în viață și sănătos, ar fi venit el după mine în loc să te trimită pe
tine.
Șaman zâmbi.
— Da, ai dreptate.
Îi spuse fratelui său ce se întâmplase cu Rob J. înainte de moarte. În
timp ce-i povestea, Alex începu să plângă încetișor și îl luă pe Șaman de
mână. Când povestea se termină, stătură liniștiți, cu mâinile încă
încleștate. Mult după ce Alex adormise, Șaman stătu acolo și nu-i dădu
drumul la mână.

Ninse până spre seară. După căderea nopții, Șaman se duse pe rând
la toate ferestrele și se uită afară. Lumina lunii strălucea pe zăpada
neatinsă, fără urme.
Până în momentul acela își inventase singur o explicație. Credea că
soldatul cel gras fusese trimis să-l caute fiindcă cineva avea nevoie de
doctor. Poate că pacientul murise sau își revenise, sau poate că omul
găsise alt medic și nu mai avea nevoie de dr. Cole.
Era plauzibil și îl făcea să se simtă mai bine. Îi dădu lui Alex o
farfurie de supă groasă la cină, cu un biscuit muiat în ea. Fratele lui
adormi liniștit. Șaman se gândise să doarmă în noaptea aceea în patul
din camera cealaltă, dar ațipi pe scaun lângă patul lui Alex.
Dimineața devreme – văzu la ceasul de lângă pistolul de pe noptieră
că era 2,43 – a fost trezit de Alex. Ochii fratelui său erau sălbatici. Alex
se dăduse pe jumătate jos din pat.
— Cineva sparge o fereastră la parter, îi mimă Alex cu buzele.
Șaman dădu din cap. Se ridică și luă pistolul, ținându-l cu mâna
stângă, o unealtă nefamiliară. Așteptă, cu ochii pe fața lui Alex. Își

1124
imaginase Alex? Poate visase? Ușa dormitorului era închisă. Poate
auzise sunetul țurțurilor de gheață care se frângeau?
Dar Șaman stătu nemișcat. Întregul său trup deveni mâna de pe
capacul pianului și simți pașii apăsați.
— E înăuntru, șopti el.
Acum începu să simtă cum urca, note ascendente pe scală.
— Urcă scările. O să sting lampa.
Văzu că Alex înțelesese. Ei știau configurația dormitorului, iar
intrusul nu, un avantaj în întuneric. Dar Șaman era disperat, fiindcă pe
întuneric nu putea vedea buzele lui Alex.
Luă mâna fratelui său și și-o puse pe propriul picior.
— Când auzi că intră în cameră, strânge-mă, îi spuse și Alex dădu
din cap.
Unica cizmă a lui Alex era pe podea. Șaman își mută pistolul în mâna
dreaptă și cu stânga ridică cizma, apoi se aplecă și suflă în lampă.
Trecu un timp ce păru foarte lung. Nu era nimic altceva de făcut
decât să aștepte, încremeniți în întuneric.
În cele din urmă, crăpăturile din jurul ușii dormitorului se
schimbară din galben în negru. Intrusul suflase în lampa de pe peretele
din hol, ca să nu i se vadă silueta în ușă.
Încolțit în această lume perfect mută, Șaman simți când omul
deschise ușa după curentul de aer rece care îl izbi.
Iar mâna lui Alex îl strânse de picior.
Aruncă cizma de-a curmezișul camerei, către peretele opus.
Văzu cele două scântei gemene, una după alta și încercă să îndrepte
coltul greu spre locul de unde izbucniseră. Când apăsă pe trăgaci,
revolverul îi tresări în mână și își folosi amândouă mâinile ca să țină
pistolul în timp ce apăsa pe trăgaci din nou și din nou, simțind
zvâcnirile clipind la fiecare scânteie, mirosind respirația diavolului.
Când încărcătura se termină, simțindu-se mai gol și mai vulnerabil ca
niciodată, Șaman stătu și așteptă să simtă mușcătura teribilă a focului
de răspuns.
— Ești bine, Bigger? întrebă în cele din urmă, ca un prost, incapabil
să audă răspunsul. Se precipită spre masă după chibrituri și în cele din
urmă aprinse lampa cu mâini tremurânde.
— În regulă? îl întrebă din nou pe Alex, dar acesta îi arătă cu degetul
spre omul de pe podea. Șaman era un trăgător prost. Dacă bărbatul ar

1125
fi putut, i-ar fi împușcat pe amândoi, dar nu mai putea. Șaman se
apropie de el acum de parcă ar fi fost un urs vânat a cărui moarte era
incertă. Propria lui acțiune sălbatică era evidentă, fiindcă erau găuri în
perete și podeaua era făcută țăndări. Gloanțele intrusului rataseră
cizma dar distruseseră sertarul de sus al șifonierului de arțar al
doamnei Clay. Omul zăcea pe o parte ca adormit, un soldat gras cu
barbă neagră, cu o privire surprinsă pe fața moartă. Unul dintre
gloanțe îl nimerise în piciorul drept, chiar la nivelul de unde Șaman
tăiase piciorul lui Alex. Celălalt îl lovise în piept, drept în inimă. Când
Șaman îi palpă carotida, carnea gâtului era caldă încă, dar pulsul lipsea.
Alex nu mai avea resurse și se prăbuși nervos. Șaman se așeză pe
pat și îl strânse în brațe pe fratele său, legănându-l ca pe un copil, în
timp ce acesta tremura și plângea.
Alex era sigur că, dacă mortul va fi descoperit, se va întoarce la
închisoare. Vroia ca Șaman să-l ducă pe grăsan în pădure și să-l ardă,
cum arsese piciorul lui.
Șaman îl îmbărbătă și îl bătu pe spate, dar gândea rece și clar.
— Eu l-am ucis, nu tu. Dacă cineva va avea probleme, nu ești tu
acela. Dar omul acesta va fi dat dispărut. Proprietarul magazinului știe
că venea la noi și poate că mai știu și alții. Camera asta a suferit
stricăciuni și e nevoie de un tâmplar, care nu-și va ține gura. Dacă îl
ascund sau îi distrug cadavrul, risc să fiu spânzurat. N-o să-l mai
atingem deloc.
Alex se calmă. Șaman stătu cu el și vorbiră până ce lumina cenușie
pătrunse în cameră și putu stinge lampa. Își duse fratele la parter și se
culcă pe sofaua din salon, sub pături calde. Umplu soba cu lemne și
reîncărcă arma, pe care o așeză pe un scaun lângă Alex.
— Mă întorc cu armata. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog, nu
împușca pe nimeni până nu te asiguri că nu suntem noi.
Îl privi pe fratele său drept în ochi.
— O să ne chestioneze repetat, pe fiecare separat și împreună. E
important să spui adevărul exact în legătură cu totul. În felul ăsta nu
vor putea răstălmăci declarațiile noastre. Înțelegi?
Alex dădu din cap și Șaman îl bătu ușor pe obraz și ieși din casă.
Zăpada era până la genunchi și luă căruța. Era un căpăstru agățat în
grajd și el îl luă și i-l puse calului și încălecă pe spinarea lui fără șa. O
bucată bună după ce trecu de magazinul lui Barnard, a fost greu să

1126
înainteze prin zăpada mare, dar după ce intră în Elmira, zăpada fusese
bătătorită de tăvăluguri și i-a fost mai ușor.
Se simțea amorțit, și nu de frig. Pierduse pacienți pe care crezuse că-
i va salva și asta îl preocupa întotdeauna. Dar nu ucisese niciodată o
altă ființă umană.
Ajunse prea devreme la oficiul telegrafic și trebui să aștepte până la
șapte să se deschidă. Apoi îi trimise un mesaj lui Nick Holden.
Omorât soldat în legitimă apărare. Rog trimite autorități civile,
militare la Elmira imediat, cu asigurările tale privind caracterul meu și
al lui Alex Bledsoe Cole. Cu recunoștință, Robert J. Cole.
Se duse direct la biroul șerifului Districtului Steuben și raportă un
homicid.

1127
 68

Zbaterea în păienjeniș

În scurt timp, casa doamnei Clay se umplu de lume. Șeriful, un

bărbat îndesat cu păr cărunt, pe nume Jesse Moore, suferea de
dispepsie matinală, se încrunta ocazional și râgâia frecvent. Era însoțit
de două ajutoare, iar mesajul său către armată adusese repede cinci
militari: un prim-locotenent, doi sergenți și o pereche de soldați. În
jumătate de oră, sosi maiorul Olivier P. Poole, un ofițer inimos, cu
ochelari și mustață neagră, subțire. Toți se grăbiră să-i dea raportul –
era clar că el e șeful.
La început soldații și civilii își petrecură timpul uitându-se la
cadavru, tropăind în susul și în josul scărilor cu cizmele lor grele și
conversând în șoaptă, cu capetele lipite. Risipiră toată căldura din casă
și cărară înăuntru zăpadă și gheață, un dezastru pentru podelele de
lemn cernite ale doamnei Clay.
Șeriful și oamenii lui erau atenți, militarii – foarte serioși, iar
maiorul – politicos, dar rece.
Sus, în dormitor, maiorul Poole examină găurile de glonț din podea,
perete, sertarul dulapului și corpul soldatului.
— Nu-l poți identifica, doctore Cole?
— Nu l-am mai văzut niciodată.
— Presupui că avea intenția să te jefuiască?
— N-am nici cea mai mică idee. Tot ce știu e că am aruncat cizma
aceea în peretele camerei pe întuneric și el a tras, iar eu am tras în el.
— Te-ai uitat în buzunarele lui?
— Nu, domnule.
Maiorul se apucă să o facă, punând conținutul buzunarelor
soldatului pe pătura de la picioarele patului. Nu erau prea multe: o
cutie de tutun Clock-Time; o batistă mototolită și murdară;
șaptesprezece dolari și treizeci și opt de cenți; și o legitimație militară
pe care Poole o citi și i-o trecu lui Șaman.
— Numele îți spune ceva?
1128
 Legitimația era eliberată sergentului-major Henry Bowman Korff,
Comandament, Armata S.U.A., Sectorul de Est, Elizabeth, New Jersey.
Șaman o citi și clătină din cap.
— N-am văzut sau n-am mai auzit de numele ăsta vreodată, spuse
onest.
Dar câteva minute mai târziu, când porni să coboare scările, realiză
că numele stârnise ecouri îngrijorătoare în mintea sa. Pe la jumătatea
drumului își dădu seama de ce.
Niciodată de acum încolo nu va mai fi nevoit să facă speculații
privindu-l pe al treilea bărbat care fugise din Holden’s Crossing în
dimineața în care Makwa-ikwa fusese violată și ucisă. Nu mai trebuia
să caute un bărbat gras pe nume „Hank Cough”. Hank Cough îl găsise el
pe Șaman.

Imediat, medicul legist veni să declare mortul decedat legal. Salutul

său către Șaman a fost rece. Toți oamenii din casă îi arătau o opoziție
fățișă sau mascată și Șaman îi înțelese sursa. Alex era inamicul lor;
luptase împotriva lor, probabil ucisese nordiști și până de curând
fusese prizonierul lor de război. Iar acum fratele lui Alex omorâse un
soldat unionist în uniformă.
Șaman se simți ușurat când încărcară cadavrul voluminos pe o targă
și îl cărară cu greu în jos pe scări și afară din casă.
Atunci abia începu ancheta serioasă. Maiorul se așeză în dormitorul
în care avusese loc lupta. Lângă el, pe un alt scaun de bucătărie, un
sergent nota interogatoriul. Șaman stătu pe marginea patului.
Maiorul Poole îl întrebă despre convingerile sale și Șaman îi spuse
că singurele două organizații în care se înscrisese vreodată erau
Societatea pentru abolirea sclaviei în timp ce era la colegiu și
Societatea Medicală a Districtului Rock Island.
— Ești un Copperhead29, doctore Cole?
— Nu sunt.
— N-ai nici măcar o mică simpatie pentru Sud?
— Nu cred în sclavie. Vreau ca războiul să se termine fără alte
suferințe pentru ambele părți, dar nu sunt suporter al cauzei Sudului.
— De ce a venit sergentul-major Korff în casa asta?
— N-am idee.
29 Partizan secret al sudiștilor în timpul Războiului de Secesiune.

1129
 Se hotărâse aproape instantaneu să nu pomenească nimic de crima
de demult asupra unei femei indiene în Illinois și de faptul că trei
bărbați și o societate politică secretă fuseseră implicați în violul și
uciderea ei. Era totul prea vechi, prea tainic. Înțelegea că a dezvălui
lumii această poveste ar fi însemnat să-l facă neîncrezător pe acest
ofițer de armată antipatic, invitând astfel la o mulțime de riscuri
periculoase.
— Ne ceri să acceptăm că un sergent-major din Armata Statelor
Unite a fost ucis în timp ce comitea un jaf armat.
— Nu, nu vă cer să acceptați nimic. Domnule maior Poole, credeți că
i-am trimis invitație acestui om să spargă un geam în casa mea
închiriată, să intre ilegal în camera fratelui meu bolnav și să tragă cu
pistolul?
— Atunci de ce a făcut-o?
— Nu știu, spuse Șaman, și maiorul se încruntă la el.

În timp ce Poole îl interoga pe Șaman, în salon locotenentul îl

chestiona pe Alex. În același timp, cei doi soldați și ajutoarele șerifului
cercetau grajdul și casa, inspectau bagajul lui Șaman, goleau sertare și
dulapuri.
Din când în când, se făcea câte o pauză în interogatoriu și cei doi
ofițeri se sfătuiau.
— De ce nu mi-ai spus că mama dumitale e sudistă? îl întrebă
maiorul Poole pe Șaman după o astfel de pauză.
— Mama mea s-a născut în Virginia, dar a trăit mai mult de jumătate
din viață în Illinois. Nu v-am spus asta fiindcă nu m-ați întrebat.
— Acestea au fost găsite în trusa dumitale medicală. Ce sunt,
doctore Cole? Poole înșiră pe pat patru bucăți de hârtie. Fiecare are un
nume de persoană și o adresă. O persoană sudistă.
— Sunt adresele rudelor colegilor de cort ai fratelui meu din tabăra
de prizonieri Elmira. Oamenii aceștia au avut grijă de fratele meu și l-
au menținut în viață. Când se va termina războiul, le voi scrie să aflu
dacă au supraviețuit. Și, dacă da, le voi mulțumi.
Interogatoriul se continuă la nesfârșit. Adesea, Poole repeta
întrebări pe care le mai pusese și Șaman repeta aceleași răspunsuri.
La prânz, oamenii plecară să mănânce la magazinul lui Barnard,
lăsându-i în casă pe cei doi soldați împreună cu un sergent. Șaman se

1130
duse la bucătărie și găti o supă, apoi îi duse o farfurie lui Alex, care
arăta primejdios de epuizat.
Alex îi spuse că nu poate să mănânce.
— Trebuie să mănânci, e felul tău de a continua să lupți! îi spuse
Șaman cu voce fierbinte, iar Alex înclină din cap și începu să-și îndese
zeama groasă în gură.

După prânz, interogatorii schimbară locurile, maiorul

chestionându-l pe Alex, iar locotenentul pe Șaman. La mijlocul după-
amiezii, spre iritarea ofițerilor, Șaman ceru o pauză în anchetă și
schimbă fără să se grăbească pansamentul lui Alex, în fața unui public
numeros.
Spre uimirea lui Șaman, maiorul Poole îl rugă să-i însoțească pe trei
dintre soldați la locul din pădure unde arsese bucata amputată din
piciorul lui Alex. Când le arătă locul, săpară în zăpadă și scotociră prin
resturile carbonizate până găsiră câteva bucăți albite de tibie și fibulă
pe care le puseră într-un șervet și le luară cu ei. Oamenii plecară târziu
după-amiază. Casa deveni ușurător de aerisită, dar nesigură și violată.
O pătură fusese întinsă pe fereastra spartă. Podelele erau murdare și
aerul păstra duhoarea pipelor și a trupurilor lor.
Șaman încălzi supa de came. Spre plăcerea lui, Alex afișă brusc o
foame reală și îi dădu fratelui său porții mărite de bere, legume și
pâine. Asta îi făcu și lui poftă și, după supă, mâncară și pâine cu unt și
cu gem și sos de mere, iar Șaman făcu cafea proaspătă.
Șaman îl cără pe Alex la etaj și îl puse în patul doamnei Clay. Se
ocupă de nevoile fratelui său și stătu lângă el până târziu, dar în cele
din urmă se duse în camera de oaspeți și căzu epuizat pe pat,
încercând să uite că erau urme de sânge pe podea. În noaptea aceea
dormiră puțin.
În dimineața următoare nu mai veniră nici șeriful, nici oamenii săi,
dar soldații apărură înainte ca Șaman să apuce să strângă resturile
micului dejun.
La început, păru că ziua risca să fie o repetare a celei precedente,
dar dimineața abia începuse când un bărbat bătu la ușă și se prezentă
ca fiind George Hamilton Crockett, un comisioner adjunct al Statelor
Unite pentru Afaceri Indiene, staționat în Albany. El se așeză cu

1131
maiorul Poole și discutară îndelung, arătându-i ofițerului o serie de
hârtii la care reveniră de mai multe ori în cursul conversației lor.
În cele din urmă, soldații își adunară lucrurile și își îmbrăcară
mantalele. Conduși de un maior Poole morocănos, se retraseră.
Domnul Crockett mai rămase un timp să vorbească puțin cu frații
Cole. Le spuse că fuseseră subiectul unui mare număr de mesaje de
telegraf de la Washington, care sosiseră la biroul lui.
— Incidentul e nefericit. Armatei îi e greu să înghită faptul că a
pierdut pe unul de-al ei în casa unui soldat confederat. Sunt obișnuiți
să-i ucidă la rândul lor pe confederații care-i ucid.
— Au demonstrat clar intenția asta cu interogatoriul și insistența
lor, spuse Șaman.
— Nu aveți de ce să vă temeți. Evidența e prea clară. Calul
sergentului-major Korff era legat în pădure, ascuns. Urmele lui în
zăpadă mergeau de la cal la fereastra din spatele casei. Sticla spartă,
fereastra găsită deschisă. Când i-au examinat corpul, încă mai ținea
pistolul, din care se trăseseră două focuri.
În efervescența pasiunilor din vreme de război, o investigație
nescrupuloasă poate trece cu vederea dovezi puternice într-un astfel
de caz, dar nu când părți interesate importante sunt atente și urmăresc
ancheta îndeaproape.
Crockett zâmbi și le transmise salutările călduroase ale onorabilului
Nick Holden.
— Comisionerul m-a rugat să vă asigur că va veni personal la Elmira
dacă va fi nevoie. Sunt bucuros să-l pot informa că o astfel de călătorie
nu va fi necesară.
În dimineața următoare, maiorul Poole îl trimise pe unul dintre
sergenți cu mesajul că fraților Cole li se cerea să nu părăsească Elmira
până ce investigația nu va fi oficial încheiată. Când sergentul a fost
întrebat cât ar putea dura asta, răspunse politicos că nu știe.
Așa că rămaseră în căsuță. Doamna Clay auzise imediat ce se
întâmplase și făcuse o vizită cu fața palidă, privind lung, fără un cuvânt,
la fereastra spartă și îngrozită la găurile de glonț din podeaua pătată
de sânge. Ochii i se umpluseră de lacrimi când văzuse sertarul distrus
al dulapului.
— A fost al mamei mele.

1132
 — O să am grijă să fie reparat și să fie totul în ordine în casă, spuse
Șaman. Ne puteți recomanda un tâmplar?
Ea trimise pe cineva în după-amiaza aceea, un bărbat vârstnic,
deșelat, pe nume Bert Clay, văr cu răposatul ei soț. Acesta bombăni,
dar se apucă imediat de lucru. Cumpără un geam de dimensiunea
potrivită și repară repede fereastra. Stricăciunile din dormitor au fost
mai dificile. Scândurile sfărâmate din podea trebuiră înlocuite, iar
partea pătată de sânge dată la rindea și relustruită. Bert spuse că va
umple găurile din perete cu ghips și va zugrăvi încăperea. Dar când se
uită la sertarul dulapului, clătină din cap.
— Nu po’ să-l fac. Ăsta e arțar ochi-de-pasăre. Poate că aș putea să
găsesc o piesă de felul ăsta pe undeva, dar va fi scumpă.
— Fă rost, spuse Șaman zâmbind rece.
Reparațiile durară o săptămână. Când Bert termină, doamna Clay
veni și inspectă totul cu atenție. Dădu din cap și îi mulțumi lui Bert și îi
spuse că e în ordine, inclusiv sertarul dulapului. Dar a fost rece cu
Șaman și el înțelese că locuința ei nu va mai fi niciodată aceeași pentru
ea. Toți cei pe care îi întâlnea erau reci. Domnul Barnard nu mai
zâmbea și nu mai sporovăia când Șaman se ducea la magazin și văzu
cum oamenii îl priveau pe stradă și își spuneau ceva unii altora.
Animozitatea generală îl enerva. Maiorul Poole îi confiscase Coltul
când începuse ancheta și atât Șaman, cât și Alex se simțeau descoperiți.
Șaman se culca seara cu vătraiul și un cuțit de bucătărie pe podea
lângă pat și încerca mereu să detecteze vibrațiile produse de eventuali
intruși.
La capătul a trei săptămâni, Alex luase în greutate și arăta mai bine,
dar era disperat să ajungă departe de locul acesta; au fost ușurați și
fericiți când Poole le trimise vorbă că pot pleca. Șaman îi cumpărase
fratelui său haine civile și îl ajută să se îmbrace, ridicând pantalonul
stâng și prinzându-l cu un ac, ca să nu-l încurce. Alex încercă să meargă
cu ajutorul cârjelor, dar avu dificultăți.
— Simt că o iau într-o parte cu așa de mult din picior lipsă, spuse și
Șaman îl asigură că se va obișnui.
Șaman cumpără o roată mare de brânză de la domnul Barnard și o
lăsă pe masă pentru doamna Clay, un cadou de îmbunare. Aranjase să
returneze căruța și calul grăjdarului la gară și Alex călători până acolo
întins pe paie, la fel cum părăsise tabăra de prizonieri. Când sosi

1133
trenul, Șaman îl cără în brațe și îl așeză pe un scaun lângă fereastră, în
timp ce ceilalți pasageri se uitau fix sau, dimpotrivă, își fereau privirea.
Vorbiră puțin, dar când trenul își croi drum afară din Elmira, Alex își
puse mâna pe brațul fratelui său, un gest care spunea infinit de mult.

Călătoriră spre casă pe o rută mai la nord decât cea pe care o

folosise Șaman ca să vină la Elmira. Șaman ținti spre Chicago în loc de
Cairo, fiindcă nu credea că vor mai prinde râul Mississippi neînghețat
când aveau să ajungă în Illinois. Călătoria a fost grea. Clătinatul
trenului îi provoca lui Alex dureri continue, rebele. Schimbară de mai
multe ori trenul și Alex a fost cărat dintr-un vagon în altul în brațele
fratelui său. Trenurile aproape că nu veneau și nu plecau niciodată
după orar. De mai multe ori, trenul în care se aflau a fost tras pe o linie
auxiliară și trebuiră să stea să aștepte trecerea vreunui convoi militar.
O dată, pentru aproape cincizeci de mile, Șaman reuși să obțină locuri
în fotolii tapițate într-un vagon-salon, dar majoritatea voiajului stătură
pe scaune tari de lemn. La vremea când ajunseră în Erie, Pennsylvania,
Alex avea pete albe în colțul gurii și Șaman știu că fratele său nu putea
suporta să călătorească mai departe.
Luă o cameră la hotel, pentru ca Alex să se poată odihni o vreme pe
un pat moale.
În seara aceea, în timp ce-i schimba pansamentul, începu să-i spună
lui Alex o parte din lucrurile pe care le aflase din jurnalul tatălui său.
Îi povesti soarta celor trei bărbați care o violaseră și o omorâseră pe
Makwa-ikwa.
— Cred că e vina mea că Henry Kroff a venit după noi. Când am fost
la azilul din Chicago, unde e ținut David Goodnow, am vorbit prea mult
despre criminali. Am întrebat de Ordinul Drapelului cu Stele și Dungi și
de Hank Cough și am lăsat impresia că aveam de gând să le fac cât de
multe necazuri puteam. Cineva din personal trebuie să fi fost membru
al Ordinului – poate toți cei din conducerea azilului sunt fără îndoială
că i-au trimis vorbă lui Korff și el s-a hotărât să vină după noi.
Alex tăcu o vreme, apoi privi îngrijorat spre fratele său.
— Dar Șaman… Korff a știut unde să ne caute. Ceea ce înseamnă că
cineva din Holden’s Crossing l-a informat că ai plecat spre Elmira.
Șaman dădu din cap.
— M-am gândit mult la asta, spuse calm.

1134
 Ajunseră la Chicago la o săptămână după ce părăsiseră Elmira.
Șaman îi trimise o telegramă mamei sale, spunându-i că îl aduce pe
Alex acasă. Îi dezvălui că Alex pierduse un picior și o rugă să-i aștepte
la tren.
Când trenul ajunse la Rock Island o oră mai târziu, ea era pe peronul
gării cu Doug Penfield. Șaman îl cără pe Alex jos din vagon și Sarah își
îmbrățișă fiul plângând, fără un cuvânt.
— Lasă-mă să-l pun jos, e greu, se plânse Șaman în cele din urmă și
îl puse pe Alex pe scaunul trăsuricii. Alex plânsese și el.
— Arăți bine, Ma, reuși să spună până la urmă.
Mama lui se așeză lângă el și îl luă de mână. Șaman luă hățurile, iar
Doug încălecă pe calul lui, care venise legat în spatele șaretei.
— Unde e Alden? întrebă Șaman.
— A căzut la pat. I-a fost tot mai rău, Șaman, paralizia e mult mai
urâtă. Și a alunecat și a căzut rău acum câteva săptămâni, când tăiam
gheață pe râu, îi spuse Sarah.
Alex privea în jur nesățios în timp ce mergeau. La fel și Șaman; se
simțea ciudat. Așa cum casa doamnei Clay avea să pară de acum încolo
diferită pentru stăpâna ei, la fel fusese schimbată și viața lui. De când
plecase de acolo omorâse un om. Lumea părea desfigurată.
Când ajunseră acasă la căderea serii, îl puseră pe Alex în vechiul lui
pat. El zăcu acolo cu ochii închiși, cu o plăcere imensă pe față.
Sarah gătise pentru întoarcerea fiului risipitor, îl hrăni cu pui fript și
piure de cartofi și morcovi. Nici nu terminaseră bine de mâncat când
Lillian sosi alergând pe Poteca Lungă, ducând o tavă cu friptură.
— Zilele tale de foame s-au sfârșit! îi spuse lui Alex, după ce îl sărută
și îi ură bun-venit acasă.
Îi spuse că Rachel rămăsese cu copiii, dar avea să vină să-l vadă
dimineața.
Șaman îi lăsă vorbind, mama sa și Lillian lipite de Alex atât cât le
permiteau scaunele. Se duse până la baraca lui Alden. Când intră,
Alden dormea și aerul mirosea a whisky prost. Șaman ieși ușor și o luă
pe Poteca Lungă. Zăpada fusese bătătorită și înghețase și aluneca pe
alocuri. Când ajunse la casa Geiger, prin fereastra din față o văzu pe
Rachel citind lângă foc. Când bătu la geam, ea scăpă cartea din mână.
Se sărutară de parcă unul din ei era pe moarte. Ea îl luă de mână și îl
trase pe scări până în camera ei. Copiii dormeau câteva uși mai încolo,

1135
fratele ei Lionel repara un ham în grajd și mama ei ar fi putut sosi în
orice clipă, dar făcură dragoste pe patul lui Rachel cu hainele pe ei,
tandru și hotărât, cu o recunoștință disperată.
Când el se întoarse acasă pe potecă, lumea era din nou un loc drept
și neted.

1136
 69

Numele de familie al lui Alex

Șaman simți un pumnal în inimă când îl văzu pe Alden la treburile

fermei. Avea o rigiditate în gât și în umeri pe care n-o avusese când
plecase el de acasă și fața lui părea o mască răbdătoare, imobilă, chiar
și când crizele de necurmat erau severe. Făcea totul încet și deliberat,
ca un om care se mișcă sub apă.
Dar mintea îi era limpede. Îl găsi pe Șaman în adăpostul din grajd și
îi dădu caseta pe care o făcuse pentru scalpelul lui Rob J. și pentru noul
bisturiu pe care Șaman îl rugase să-l facă. Îl făcu pe Șaman să se așeze
și îl puse la curent cu felul în care trecuse ferma prin iarnă – numărul
de animale, cantitatea de nutreț consumată, prospectul pentru mieii de
primăvară.
— L-am pus pe Doug să ducă lemne tăiate în atelierul de zahăr, ca să
putem fierbe sirop de îndată ce începe dezghețul.
— Bine, spuse Șaman. Se întări pentru sarcina neplăcută și îi spuse
apoi lui Alden, ca din întâmplare, că îl instruise pe Doug să găsească un
muncitor bun care să-i ajute la muncile de primăvară.
Alden dădu încet din cap. Bolborosi un timp lung până își curăță
gâtul, apoi scuipă cu grijă.
— Nu mai sunt așa de în putere ca altădată, spuse, de parcă i-ar fi
dat cu blândețe o veste nouă.
— Păi, lasă pe altcineva să are în primăvara asta! Nu e nevoie ca
șeful fermei să facă munca grea când putem să-i punem pe cei mai
tineri să-și folosească mușchii, spuse Șaman, și Alden dădu din nou din
cap înainte să iasă din adăpost.
Șaman văzu că îi luă mult timp să înceapă să meargă, ca un om care
se hotărăște să urineze, dar nu poate. Dar apoi, când porni, arăta ca și
când picioarele lui se mișcau independent cu repezeală, iar restul lui
Alden era tras pur și simplu după ele.

1137
 Șaman a fost bucuros să se întoarcă la munca sa. Indiferent de cât
de corect încercaseră surorile să aibă grijă de pacienții lui, ele nu
putuseră ține locul doctorului. Timp de mai multe săptămâni munci
din greu, recuperând operațiile amânate și făcând mai multe vizite la
domiciliu în fiecare zi decât obișnuise înainte.
Când se opri la mănăstire, Maica Miriam Ferocia îl întâmpină cu
căldură și îi ascultă povestea despre întoarcerea lui Alex cu bucurie
calmă. Avea și ea noutăți. Arhiepiscopia trimisese vorbă că bugetul
preliminar a fost autorizat și le cereau să înceapă construcția
spitalului.
Episcopul revăzuse el însuși planurile și le aprobase, dar îi sfătuise
să nu construiască spitalul pe pământul mănăstirii.
— Spune că mănăstirea e prea inaccesibilă, prea departe de râu și
de drumurile principale. Așa că trebuie să căutăm un loc.
Se aplecă în spatele scaunului și îi întinse lui Șaman cărămizi grele
de culoare gălbuie.
Erau dure și aproape sunară când le lovi una de alta.
— Ce zici de ele?
— Nu prea mă pricep la cărămizi, dar mi se pare că arată minunat.
— Vor face ziduri ca de fortăreață, spuse călugărița. Spitalul va fi
răcoros vara și călduros iarna. Aceasta e cărămidă vitrificată, atât de
densă încât nu absoarbe apa. Și e disponibilă aproape, de la un om
numit Rosswell, care a construit un cuptor de ars cărămidă lângă
carierele sale de argilă. Are destulă gata ca să putem începe construcția
și e dornic să fabrice mai multă. Zice că dacă vrem o culoare mai
închisă, poate afuma cărămizile.
Șaman cântări cărămizile care păreau solide și reale, de parcă ar fi
avut în palme chiar zidurile spitalului însuși.
— Cred că nuanța asta e perfectă.
— Și eu la fel, spuse maica Miriam Ferocia și își zâmbiră larg unul
altuia cu plăcere, ca niște copii care împart o prăjitură.

Târziu, în noaptea aceea, Șaman stătu în bucătărie și bău cafea cu

mama lui.
— I-am spus lui Alex despre… relația lui cu Nick Holden, zise ea.
— … Și cum a reacționat?
Sarah ridică din umeri.

1138
 — Pur și simplu a… acceptat. Zâmbi descurajată. A spus că e mai
bine să-l aibă pe Nick drept tată decât pe un bandit mort.
Ea tăcu o vreme, dar apoi se întoarse din nou spre Șaman și el văzu
că era nervoasă.
— Domnul reverend Blackmer pleacă din Holden’s Crossing.
Conducătorul Bisericii baptiste din Davenport a fost chemat la Chicago
și congregația i-a oferit locul vacant lui Lucian.
— Îmi pare rău. Știu că îl prețuiai mult, iar acum biserica de aici va
trebui să-și caute un nou preot.
— Șaman, spuse ea. Lucian m-a rugat să vin cu el. Să mă mărit cu el.
El îi luă mâna, care era rece.
— … Și tu ce vrei să faci, mamă?
— Am devenit… foarte apropiați de când s-a prăpădit soția lui. Când
am rămas văduvă, el a fost un izvor de putere pentru mine. Strânse
tare mâna lui Șaman. L-am iubit pe tatăl tău total. Îl voi iubi toată viața.
— Știu.
— În câteva săptămâni se va împlini un an de la moartea lui. M-ai
disprețui dacă m-aș recăsători?
El se ridică și se apropie de ea.
— Sunt o femeie care are nevoie să fie soție.
— Vreau doar să fii fericită, spuse el, și își petrecu brațele după
umerii ei.
Ea se luptă să se elibereze din îmbrățișare, pentru ca el să-i vadă
buzele.
— I-am spus lui Lucian că nu ne putem căsători până când Alex nu
va fi bine și nu va mai avea nevoie de mine.
— Ma, o să-i fie mai bine dacă n-o să te mai ții atâta după el.
— Crezi?
— Sunt sigur.
Fața ei începu să strălucească. Lui i se păru pentru o clipă că o vede
așa cum era când era tânără și inima i se opri.
— Îți mulțumesc, dragul meu Șaman. O să-i spun lui Lucian, spuse
ea.

Bontul lui Alex se vindeca frumos. Era răsfățat peste măsură de

mama lui și de doamnele de la biserică. Deși luase în greutate și oasele
nu-i mai ieșeau pe sub piele, zâmbea rar și ochii lui ascundeau umbre.

1139
 Un bărbat pe nume Wallace începuse să-și creeze o reputație și o
afacere înfloritoare în Rock Island ca fabricant de membre false și,
după multe rugăminți, Alex a fost de acord să fie dus acolo. Atârnate pe
perete în atelierul lui erau mostre de mâini, picioare, gambe și brațe de
lemn, alcătuind o colecție fascinantă. Fabricantul de membre avea fața
rotundă, ce face de obicei ca purtătorul ei să fie calificat drept chefliu,
dar era foarte serios cu munca sa. Petrecu mai mult de o oră măsurând
în timp ce Alex stătea jos, mergea, flecta un genunchi, flecta ambii
genunchi, îngenunchea, întindea piciorul, mergea, se întindea ca
pentru somn. Apoi Wallace le spuse să revină pentru piciorul fals după
șase săptămâni.
Alex era numai unul dintre cei schilodiți de război. Șaman îi vedea
de câte ori se ducea la oraș, foști soldați cu părți din trup lipsă și mulți
dintre ei cu suflete otrăvite. Vechiul prieten al tatălui său, Stephen
Hume, se întoarse general cu o stea, cucerind o promovare pe câmpul
de luptă ca general de brigadă la Vicksburg, cu trei zile înainte de a
primi un glonț chiar sub cotul drept. Nu pierduse brațul, dar rana îi
distrusese nervii și membrul respectiv nu-i mai era de niciun folos, așa
că Hume îl purta mereu de gât într-o eșarfa neagră, de parcă ar fi avut
în permanență un braț rupt. Cu două luni înainte de întoarcerea acasă
a lui Hume, onorabilul Daniel P. Allan, judecător al Curții din Illinois,
aflat în circuit, murise, iar guvernatorul îl numi pe erou în locul său.
Judecătorul Hume începuse deja să audieze cazuri. Șaman văzu că unii
dintre foștii soldați aveau capacitatea de a se întoarce la viața civilă
fără să clipească, în timp ce alții aveau probleme care îi bântuiau și îi
handicapau.
Încercă să se consulte cu Alex de câte ori trebuia luată o decizie
privitoare la fermă. Ajutorul plătit era încă greu de obținut, dar Doug
Penfield găsi un bărbat pe nume Billy Edwards, care mai lucrase la oi
în Iowa. Șaman vorbi cu el și văzu că era puternic și dornic să
muncească și mai avea și o bună recomandare din partea lui George
Cliburne. Șaman îl întrebă pe Alex dacă dorea să-l intervieveze pe
Edwards.
— Nu, nu vreau.
— Nu crezi că ar fi bine s-o faci? La urma urmei, omul va lucra cu
tine când o să te întorci la munca fermei.
— Nu cred că o să mă întorc la munca de la fermă.

1140
 — A?
— Poate o să lucrez cu tine. Aș putea să fiu urechile tale, ca tipul ăla
de care mi-ai povestit din Spitalul Cincinnati.
Șaman zâmbi.
— N-am nevoie permanent de urechi. Pot împrumuta urechile cuiva
de câte ori e cazul. Serios, ai idee ce vrei de fapt să faci?
— … Nu prea știu.
— Ei, bine, ai timp destul să te hotărăști, îi zise Șaman și a fost
bucuros să renunțe pe moment la discuție.

Billy Edwards era un muncitor bun, dar când se oprea din lucru, era
un guraliv. Vorbea despre calitatea solului și încrucișarea oilor, despre
prețurile recoltelor și despre avantajele pe care ți le oferea o cale
ferată în apropiere. Dar apoi aduse vorba și despre întoarcerea
indienilor în Iowa și cu asta atrase atenția lui Șaman.
— Ce vrei să spui, că s-au întors?
— Un grup amestecat de Sauki și Mesquaki. Au părăsit rezervația
din Kansas și s-au întors în Iowa. Ca grupul Makwei-ikwa, se gândi
Șaman.
— … Au cumva probleme cu oamenii din zonă?
Edwards clătină din cap.
— Nu. Nimeni de fapt nu le poate face probleme. Ăștia sunt indieni
deștepți, care și-au cumpărat pământul cu acte în regulă. Au plătit bani
gheață. Rânji. Sigur, pământul pe care l-au cumpărat e aproape cel mai
prost din stat, mai mult argilă. Dar ei și-au ridicat barăci pe el și au
plantat câteva câmpuri. Și-au construit un mic orășel, îi spun Tama,
după unul din șefii lor, din câte am auzit.
— Unde e orașul ăsta indian?
— Cam la o sută de mile vest de Davenport. Și puțin spre nord.
Șaman știu imediat că vroia să se ducă acolo.
Câteva dimineți după aceea, evită cu grijă să-l întrebe pe
Comisionerul S.U.A. cu Afaceri Indiene despre Saukii și Mesquakii din
Iowa. Nick Holden apăru la ferma Cole într-o splendidă trăsură nouă
cu vizitiu. Când atât Sarah cât și Șaman îi mulțumiră pentru ajutor,
Holden a fost politicos și prietenos, dar era clar că venise să-l vadă pe
Alex.

1141
 Petrecu dimineața în camera lui Alex, așezat lângă pat. Când Șaman
își termină treaba la dispensar pe la prânz, a fost surprins să-i vadă pe
Nick și pe vizitiul său ajutându-l pe Alex să se urce în trăsură.
Au fost plecați toată după-amiaza și o parte a serii. Când se
întoarseră, Nick și omul său îl conduseră pe Alex până în casă le urară
tuturor un bună seara politicos și plecară.
Alex nu vorbi prea mult despre evenimentele din ziua aceea.
— Ne-am plimbat puțin. Am stat de vorbă. Zâmbi. Adică mai mult a
vorbit el și eu am ascultat. Am mâncat bine la cantina Annei Wiley.
Ridică din umeri. Dar părea dus pe gânduri și se duse la culcare
devreme, obosit de activitățile zilei.
În dimineața următoare, Nick și trăsura se prezentară din nou. De
data asta, Nick îl luă pe Alex la Rock Island și în seara aceea Alex
descrise prânzul și cina rafinate de la hotel.
În a treia zi au fost la Davenport. Alex veni acasă mai devreme decât
din celelalte două călătorii și Șaman îl auzi cum îi ura lui Nick drum
bun spre Washington.
— O să ținem legătura, dacă se poate, spuse Nick.
— Fără îndoială, domnule.
În seara aceea, când Șaman urcă să se culce, Alex îl strigă în camera
lui.
— Nick vrea să mă recunoască, spuse.
— Să te recunoască?
Alex dădu din cap.
— În prima zi când a venit aici mi-a spus că președintele Lincoln i-a
cerut să-și dea demisia, ca să poată numi pe altcineva în locul lui. Nick
zice că a sosit timpul să se întoarcă aici și să se așeze la casa lui. Nu
dorește să se căsătorească, dar i-ar plăcea să aibă un fiu. Pretinde că
totdeauna a știut că el e tatăl meu. Am petrecut trei zile ducându-ne
peste tot în jur, să-i inspectăm proprietățile. Mai are și o fabrică de
creioane rentabilă în Pennsylvania și încă multe altele. Vrea să-i fiu eu
moștenitor și să-mi schimb numele în Holden.
Șaman se simți trist și supărat.
— Păi, ai zis că nu vrei să te ocupi de munca pământului.
— I-am spus lui Nick că n-am nicio îndoială cine e tatăl meu. Tatăl
meu e omul care m-a șters la fund și mi-a suportat toate prostiile

1142
tinerești fără să clipească, cel care m-a învățat disciplina și dragostea.
I-am spus că numele meu e Cole.
Șaman atinse umărul fratelui său. A fost incapabil să vorbească, dar
dădu din cap. Apoi îl sărută pe Alex pe obraz și se duse să se culce.

În ziua când piciorul artificial le fusese promis, se întoarseră în

atelierul de membre. Wallace sculptase frumos piciorul, ca să poată
ține un ciorap și un pantof. Bontul lui Alex se potrivea în suport și
membrul a fost legat de el cu mici curele de piele deasupra și sub
genunchi.
Din prima clipă în care își puse proteza, Alex o urî. Simțea dureri
groaznice când o purta.
— Asta din cauză că bontul tău e încă sensibil, spuse Wallace. Cu cât
vei purta mai mult proteza, cu atât ciotul va dezvolta un calus mai
repede. În curând n-o să te mai doară deloc.
Plătiră și luară piciorul de lemn cu ei acasă. Dar Alex îl puse în
dulapul de pe hol și nu vru să-l poarte și când mergea se târa cu
ajutorul cârjei pe care i-o făcuse Jimmie-Joe în tabăra de prizonieri.

Într-o dimineață, la jumătatea lui martie, Billy Edwards manevra o

căruță cu bușteni lângă curtea din fața grajdului, încercând să întoarcă
perechea de boi împrumutată de la tânărul Mueller. Alden stătea în
spatele căruței, sprijinit în baston și zbierând instrucțiuni către
Edwards.
— Dă-i înapoi, băiete! Dă-i înapoi!
Billy ascultă. Era rezonabil să-și închipuie că, de vreme ce Alden îi
ordonase să dea căruța înapoi, bătrânul se va da la o parte. Cu un an în
urmă, Alden ar fi făcut asta ușor și fără probleme, dar acum, deși
mintea îi spuse să se ferească din calea răului, boala sa nu permise
mesajului să ajungă repede la picioare. Un buștean proiectat din
spatele căruței îl lovi în partea dreaptă a pieptului cu forța unei
ghiulele și se trezi aruncat înapoi la mai mulți metri, zăcând neajutorat
în zăpada murdară.
Billy năvăli în dispensar în timp ce Șaman tocmai examina o nou-
venită pe nume Molly Thomwebl, a cărei sarcină rezistase călătoriei
lungi de la Maine.
— E Alden. Cred că l-am omorât, spuse Billy.

1143
 Îl cărară pe Alden înăuntru și îl așezară pe masa din bucătărie.
Șaman își tăie drum printre haine și îl examină cu grijă.
Palid la față, Alex își părăsi camera și coborî scările țopăind. Privi
întrebător spre Șaman.
— Are mai multe coaste rupte. Nu putem să-l îngrijim în baraca lui.
O să-l pun în camera de oaspeți și o să mă mut înapoi cu tine în camera
noastră.
Alex aprobă din cap. Se dădu de-o parte și privi cum Șaman și Billy îl
cărară pe Alden sus la etaj și îl puseră în pat.

Puțin mai târziu, Alex avu ocazia, în cele din urmă, să fie urechile lui
Șaman. Ascultă intens pieptul lui Alden și raportă ce auzi.
— O să se facă bine?
— Nu știu, răspunse Șaman. Plămânii nu par să fie atinși. Coastele
rupte pot fi suportate de o persoană sănătoasă și puternică. Dar la
vârsta lui și cu boala pe care o are…
Alex dădu din cap.
— O să stau cu el să-l îngrijesc.
— Ești sigur? Pot să-i cer surori maicii Miriam.
— Te rog, aș vrea s-o fac, spuse Alex. Am destul timp liber.

Așa că, în afară de pacienții care-și puneau încrederea în Șaman, el

mai avu acum doi membri ai casei sale care aveau nevoie de el. Deși
era un medic sufletist, descoperi că a avea grijă de ei nu era același
lucru cu a avea grijă de alții. Se trezi grăbindu-se să-și termine
responsabilitățile fiecărei zile, iar când se întorcea acasă seara umbrele
păreau mai lungi și mai întunecate.
Totuși, existară și momente luminoase. Într-o după-amiază, spre
încântarea lui, Hattie și Joshua veniră singuri să-l viziteze. Era prima
lor călătorie fără însoțitor pe Poteca Lungă și erau demni și serioși
când îl întrebară pe Șaman dacă nu are timp să se joace cu ei. A fost
bucuros și onorat să colinde prin pădure cu ei timp de o oră, să vadă
primii toporași și urmele clare ale cerbului.

Alden avea dureri. Șaman îi dădu morfină, dar cel mai bun analgezic
pentru Alden era distilat din malț.

1144
 — În regulă, dă-i whisky, îi spuse Șaman lui Alex, dar cu moderație.
Ai înțeles?
Alex dădu din cap și se ținu de promisiune. Camera bolnavului
începu să aibă mirosul de whisky atât de caracteristic lui Alden, dar nu
avea voie să bea decât două măsuri la prânz și două seara.
Din când în când, Șaman sau Lillian îl înlocuiau pe Alex la căpătâiul
lui Alden. Într-o seară, Șaman preluă îngrijirea și se așeză pe pat, citind
un jurnal de chirurgie care îi sosise din Cincinnati. Alden era neliniștit,
ațipind și trezindu-se ca după un coșmar. Când era pe jumătate
adormit mormăia și conversa cu persoane necunoscute, susținând
astfel dialoguri despre fermă cu Doug Penfield, înjurând hoții de miei.
Șaman studie bătrâna față zbârcită, ochii obosiți și nasul mare, roșu, cu
nări păroase, gândindu-se cum era Alden prima oară când îl
cunoscuse, puternic și capabil, fostul luptător de târg care îi învățase
pe băieții Cole să-și folosească pumnii.
Alden se mai liniști și dormi adânc un timp, iar Șaman termină de
citit articolul despre fracturile „în lemn verde” și tocmai începea să
citească despre cataracta ochiului, când ridică privirea de pe paie și îl
văzu pe Alden uitându-se la el calm, cu ochii limpezi, într-un scurt
moment de luciditate.
— Nu mi-am închipuit că o să încerce să vă omoare, spuse Alden.
Am crezut doar că o să vă sperie.

1145
 70

O călătorie la Nauvoo

Împărțind din nou aceeași cameră, uneori Șaman și Alex se simțeau

iar ca doi copii. Întinși în pat fără să doarmă, într-o dimineață, la
apariția zorilor, Alex aprinse lampa și îi descrise fratelui său sunetele
trezirii la viață a firii – ciripitul de dragoste al păsărilor, clinchetul
grăbit al pârâurilor în drumul lor spre mare, mugetul râului, trosnetul
bucăților uriașe de gheață care se spărgeau. Dar mintea lui Șaman nu
era la starea naturii. În loc de asta, el cântărea în minte natura firii
umane și își amintea unele lucruri, punea cap la cap coincidențe care
brusc păreau să se lege cu un sens anume. De mai multe ori se sculă
din pat în mijlocul nopții și plecă prin casa liniștită, peste podelele reci,
ca să consulte jurnalele tatălui său.
Și îl îngriji pe Alden cu atenție specială și cu un soi ciudat de
tandrețe fascinată, cu o preocupare nouă și rece. Uneori se uita la
bătrânul lor angajat de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară.
Alden continuă să dormiteze neliniștit. Dar într-o seară, când Alex
ascultă cu stetoscopul, ochii i se lărgiră.
— E un sunet nou… de parcă cineva ar freca între degete două
șuvițe de păr.
Șaman dădu din cap.
— Sunetele astea se numesc raluri.
— Ce înseamnă?
— Ceva nu e în regulă cu plămânii lui, spuse Șaman.

Pe 9 aprilie, Sarah Cole și Lucian Blackmer se căsătoriră în Prima

Biserică Baptistă din Holden’s Crossing. Ceremonia a fost oficiată de
reverendul Gregory Bushman, al cărui loc din Davenport avea să-l
preia în curând Lucian. Sarah purta cea mai bună rochie gri a ei, pe
care Lillian o înveselise adăugându-i guler și manșete de dantelă albă,
pe care Rachel le terminase de împletit doar cu o zi înainte.

1146
 Domnul Bushman vorbi bine, evident încântat să căsătorească un
confrate întru Christos. Alex îi spuse lui Șaman că Lucian își declară
jurământul pe un ton încrezător de preot, iar Sarah pe al său cu voce
mică, tremurândă. Când ceremonia se sfârși și mirii se întoarseră cu
fața, Șaman văzu că mama lui zâmbea în spatele voalului scurt.
După slujba de căsătorie, congregația se mută la ferma Cole. Mulți
dintre congregați veniră la petrecere cu câte o farfurie sau tavă
acoperite, dar Sarah și Alma Schroeder gătiseră, iar Lillian copsese
prăjituri toată săptămâna în vederea evenimentului. Oamenii mâncară
întruna și Sarah se arătă fericită.
— Am terminat șuncile și cârnații din magazie. Anul ăsta va trebui
să vă ocupați de tăiatul animalelor de primăvară, îi spuse ea lui Doug
Penfield.
— Va fi plăcerea mea, doamnă Blackmer, spuse Doug galant, primul
care o numea așa.
Când plecă și ultimul oaspete, Sarah își luă valiza pregătită dinainte
și își sărută fiii. Lucian o duse în trăsurica lui la casa parohială, unde
aveau să stea doar câteva zile, până se mutau la Davenport.
La scurt timp după aceea, Alex se duse la dulapul său din hol și
scoase din el piciorul fals. Și-l legă fără să ceară ajutor. Șaman se
așezase în birou, citind reviste medicale. La fiecare minut, Alex trecea
prin fața ușii deschise, traversând toată lungimea holului cu pași
șovăielnici. Șaman simțea impactul piciorului fals ridicat prea sus și
apoi coborât, conștient de durerea pe care fiecare pas i-o provoca
fratelui său.
Când intră în dormitor, Alex adormise deja. Ciorapul și pantoful
erau încă pe piciorul fals, aruncat pe podea lângă celălalt pantof al lui
Alex, arătând ca și când acolo îi era locul.

În dimineața următoare, Alex purtă proteza la biserică, un cadou de

nuntă pentru Sarah. Frații Cole nu se duceau de obicei la biserică, dar
mama lor îi rugase să meargă la slujba din duminica aceea ca parte a
participării la căsătoria ei și nu își luă ochii de la primul ei născut cât
timp el parcurse lungimea bisericii până la rândul din față unde stătea
de obicei familia preotului. Alex se sprijinea într-un baston pe care Rob
J. îl păstra ca să-l împrumute pacienților. Din când în când, își trăgea

1147
piciorul fals și uneori tot îl mai ridica prea sus. Dar nu se clătină și nu
căzu și își croi drum cu demnitate până ajunse la Sarah.
Ea stătu între cei doi fii ai ei, privindu-și noul soț cum oficiază în fața
enoriașilor. Când ajunse la momentul legământului, acesta își exprimă
recunoștința față de cei care i se alăturaseră în celebrarea căsătoriei
sale. Spuse că Dumnezeu îi îndreptase pașii spre Holden’s Crossing și
acum Dumnezeu îl îndepărta de aici și le mulțumi celor care făcuseră
ca sarcina lui aici să fie atât de plină de însemnătate.
Tocmai se încălzise și menționa numele câtorva care îl ajutaseră în
munca Domnului, când sunete amestecate începură să pătrundă în
biserică prin ferestrele pe jumătate deschise. La început au fost
aclamații slabe, apoi strigăte răgușite. O femeie țipă, apoi urmară o
serie de alte țipete.
Ușa bisericii se deschise brusc și intră Paul Williams. Se grăbi spre
altar, până la preot, căruia îi șopti ceva grăbit.
— Frați și surori, spuse Lucian. Părea să-și găsească greu cuvintele.
Un mesaj telegrafic a fost primit la Rock Island… ieri, Robert E. Lee a
capitulat în fața generalului Grant.
Un zumzet străbătu adunarea. Unii se ridicară. Șaman văzu că
fratele său se lasă pe spate în strană, cu ochii închiși.
— Ce înseamnă asta, Șaman? îl întrebă mama lui.
— Înseamnă că s-a sfârșit de-adevăratelea, Ma, răspunse el.
În următoarele patru zile, lui Șaman i se păru că, oriunde se ducea,
oamenii erau beți de pace și speranță. Chiar și cei grav bolnavi
zâmbeau și vorbeau de zilele bune ce aveau să vină și era peste tot
exuberanță și veselie, dar și tristețe, fiindcă fiecare știa pe cineva care
căzuse în război.
Când se întoarse acasă în joia aceea după ce își făcu vizitele, îl găsi
pe Alex atât încrezător, cât și speriat, fiindcă Alden dădea semne care îl
nedumereau. Alden deschisese ochii și era conștient. Dar Alex spuse că
ralurile din pieptul lui erau mai groase.
— Și mi se pare cald.
— Ți-e foame, Alden? îl întrebă Alex.
Alden îl privi, dar nu răspunse. Șaman și Alex îl ridicară pe pernă și
îi dădură puțină supă, cu dificultate însă, fiindcă tremuratul lui se
înrăutățise; îl hrăniseră numai cu supă și lichide în ultimele zile,
fiindcă lui Șaman îi era frică să nu aspire mâncarea în plămâni.

1148
 Adevărul era că Șaman avea prea puține doctorii pentru el care să-i
facă vreun bine. Turnă terebentină într-un vas cu apă fierbinte și făcu
un cort dintr-o pătură, în care puse vasul și fața lui Alden. Alden
inspiră fumul timp îndelungat și sfârși prin a tuși atât de râu, încât
Șaman scoase vasul afară și nu mai încercă a doua oară tratamentul
acesta.

Bucuria cu gust amar a acelei săptămâni se transformă în oroare în

după-amiaza de vineri, când Șaman intră călare pe Strada Principală.
Își dădu seama la prima vedere că se petrecuse o catastrofă teribilă.
Oamenii stăteau adunați în grupuri mici și vorbeau. O văzu pe Anna
Wiley, sprijinită de unul din stâlpii de la intrarea pensiunii ei,
plângând. Simeon Cowan, soțul lui Dorothy Burnham Cowan, stătea pe
capra căruței sale cu ochii pe jumătate închiși, ciupindu-și buza între
arătător și-degetul mare.
— Ce e? îl întrebă Șaman pe Simeon. Era sigur că pacea fusese
anulată.
— Abraham Lincoln e mort. Împușcat noaptea trecută într-un teatru
din Washington de un blestemat de actor.
Șaman refuză să accepte o veste ca asta, dar descălecă și primi
confirmare din toate părțile. Deși nimeni nu cunoștea amănunte,
povestea părea să fie adevărată și el călări spre casă și îi împărtăși
faptul lui Alex.
— Vicepreședintele o să-i ia locul, spuse Alex.
— Fără nicio îndoială că Andrew Johnson a și depus jurământul.
Stătură mult timp în salon fără să vorbească.
— Biata noastră țară, spuse Șaman în cele din urmă. Ca și cum
America s-ar fi zbătut multă vreme să supraviețuiască celor mai
teribile obstacole, iar acum se împiedicase de o piatră.
***
Un timp cenușiu. Când își făcea vizitele la domiciliu, fețele erau
sumbre. În fiecare seară suna clopotul bisericii. Șaman îl ajută pe Alex
să se urce pe Trude și Alex călări; era prima oară când se urca pe un cal
de când fusese capturat. Când se întoarse, îi spuse lui Șaman că
tânguitul clopotului se auzea până departe în prerie, un sunet trist și
singuratic.

1149
 Așezat singur pe patul lui Alden după miezul nopții, Șaman ridică
ochii de pe cartea pe care o citea și văzu că bătrânul îl privea.
— Vrei ceva, Alden?
El clătină din cap aproape imperceptibil.
Șaman se aplecă peste el.
— Alden, îți amintești atunci când tata a ieșit din grajd și cineva a
tras pe lângă capul lui. Și tu ai cercetat prin pădure și n-ai găsit pe
nimeni?
Alden nu clipi.
— Tu ai tras cu pușca în tata.
Alden își trecu limba peste buze.
— Am tras pe lângă… ca să-l sperii, să se potolească.
— Vrei apă?
Alden nu răspunse. Apoi:
— De unde știi?
— Ai spus ceva în timp ce erai bolnav, care m-a făcut să înțeleg o
mulțime de lucruri. Cum ar fi de ce m-ai grăbit să mă duc la Chicago să
vorbesc cu David Goodnow. Știai că e nebun de legat și mut. Că n-
aveam să aflu nimic.
— … Ce altceva mai știi?
— Știu că ești băgat în chestia asta. Până la gât.
Din nou mica mișcare din cap.
— N-am omorât-o eu. Eu… Alden se încovoie sub criza teribilă de
tuse și Șaman îi ținu o tăviță în care scuipă o cantitate de mucus
cenușiu cu firișoare roz. Când se opri din tușit, era alb și epuizat și
închise ochii.
— Alden, de ce i-ai spus lui Korff unde am plecat?
— Nu vroiai să renunți deloc. I-ai speriat rău la Chicago. Korff a
trimis pe cineva să mă vadă, o zi după plecarea ta. Le-am spus unde te-
ai dus. Am crezut că doar o să vorbească, să te sperie. Cum m-au
speriat și pe mine.
Se pierdea din nou. Șaman avea o avalanșă de întrebări pe buze, dar
știa cât de bolnav e Alden. Stătu și cumpăni între supărarea pe care o
simțea și jurământul pe care îl făcuse. În cele din urmă îl privi, își
înghiți cuvintele în timp ce Alden rămase cu ochii închiși, scuipând din
când în când puțin sânge sau tremurând din tot corpul.

1150
 Aproape o jumătate de oră mai târziu, Alden reîncepu singur să
vorbească.
— Eu am condus Partidul American aici… În dimineața aceea, l-am
ajutat pe Grueber… măcelarul. Am plecat devreme să-i întâlnesc pe ei
trei. În pădurea noastră. Când am ajuns acolo, ei deja… o avuseseră pe
femeie. Ea zăcea acolo și i-a auzit vorbind cu mine. Am început să țip.
Le-am zis: „Cum o să mai pot să stau aici acum?” Le-am zis că ei plecau,
ce le păsa, dar indianca mă putea băga în mare necaz. Korff n-a scos
nicio vorbă. A scos lama pur și simplu și a omorât-o.
Șaman nu-l putu întreba nimic chiar atunci. Simțea cum tremură de
mânie. Ar fi vrut să geamă ca un copil.
— M-au avertizat să-mi țin gura și au plecat călare. Am venit acasă
și mi-am împachetat câteva lucruri într-o cutie. M-am gândit că voi fi
nevoit să fug… nu știam unde. Dar nimeni nu mi-a dat nicio atenție și
nici nu mi-a pus vreo întrebare după ce au găsit-o.
— Ai ajutat chiar la înmormântarea ei, mizerabilule, spuse Șaman.
Nu se putu abține. Poate că tonul vocii sale îl atinse pe Alden mai mult
decât cuvintele. Închise ochii și începu să tușească. De data asta, tusea
nu cedă.
Șaman se duse să aducă ceai de rădăcină neagră și chinină, dar când
încercă să i le dea, Alden mestecă și scuipă, udându-și cămașa, care
trebui să fie schimbată.

Câteva ore mai târziu, Șaman stătu și își aminti de angajatul lor cum
îl știuse de o viață. Artizanul care făcea undițe și patine de gheață,
expertul care îi învățase să vâneze și să pescuiască. Bețivanul irascibil.
Mincinosul. Omul care păcătuise prin viol și crimă.
Se ridică și luă lampa și o ținu deasupra feței lui Alden.
— Alden. Ascultă-mă. Cu ce fel de cuțit a înjunghiat-o Korff? Ce armă
a fost, Alden?
Dar pleoapele rămaseră închise. Alden Kimball nu dădu niciun semn
că ar fi auzit vocea lui Șaman.

Spre dimineață, oriunde îl atinse pe Alden simți febră mare. Alden

era inconștient. Când tuși, sputa era abundentă și, de data asta, de un
roșu viu. Șaman puse degetele pe încheietura mâinii lui Alden și pulsul
era accelerat, 108 bătăi pe minut.

1151
 Îl dezbrăcă pe Alden și îl spălă cu un burete cu alcool și când ridică
privirea văzu că se iviseră zorile. Alex se uita prin ușa întredeschisă.
— Doamne! Arată groaznic. Are dureri?
— Nu cred că mai poate simți ceva.
I-a fost greu să-i spună lui Alex și acestuia și mai greu să asculte ce i
se spunea, dar Șaman nu lăsă nimic deoparte.
Alex lucrase împreună cu Alden multă vreme, împărțind munca
murdară și crudă a fermei, fiind instruit în sute de treburi gospodărești
și depinzând de bărbatul mai vârstnic pentru stabilitate în perioadele
când se simțea un bastard fără tată și se răzvrătea împotriva autorității
paterne a lui Rob J. Șaman știa că Alex îl iubește pe Alden.
— O să raportezi autorităților?
Alex părea calm. Numai fratele său știa cât de tulburat era în
realitate.
— N-ar avea niciun rost. Are pneumonie și avansează repede.
— E pe moarte?
Șaman dădu din cap.
— Pentru el, mă bucur, spuse Alex.

Se așezară și discutară ce șanse aveau să-i înștiințeze

supraviețuitorii. Niciunul dintre ei nu știa nimic despre soția mormonă
și despre copiii pe care angajatul lor îi părăsise înainte de a veni să
muncească pentru Rob J.
Șaman îl rugă pe Alex să cerceteze baraca lui Alden și el se duse s-o
facă. Când se întoarse, clătină din cap.
— Trei sticle de whisky, două undițe, o pușcă. Unelte. Un
harnașament pe care îl repara. Rufe murdare. Și asta. Întinse o hârtie.
O listă cu membrii locali. Cred că sunt ai Partidului American din oraș.
Șaman nu o luă.
— Mai bine dă-i foc.
— Ești sigur?
El dădu din cap.
— O să-mi petrec tot restul vieții aici, având grijă de ei. Când intru
ca doctor în casele lor, nu vreau să știu care din ei e un „Nu Știu Nimic”,
zise el, și Alex dădu din cap și duse hârtia de acolo.

1152
 Șaman îl trimise pe Billy Edwards la mănăstire cu numele mai
multor pacienți care trebuiau văzuți la domiciliu și cu rugămintea să
meargă maica Miriam Ferocia să-i vadă. Când muri Alden, pe la
jumătatea dimineții, el dormea. Până se trezi, Alex îi închisese deja
ochii lui Alden, îl spălase și îl îmbrăcase în haine curate.
Când au fost anunțați, Doug și Billy veniră și stătură câteva clipe
lângă patul mortului, apoi se duseră la grajd și începură să
meșterească un sicriu.
— N-o să-l îngrop aici, la fermă, spuse Șaman.
Alex tăcu o vreme, dar apoi dădu din cap.
— L-am putea duce la Nauvoo. Cred că încă mai are prieteni printre
mormonii de acolo, spuse el.
Sicriul a fost dus la Rock Island în trăsură și plasat pe puntea unui
șlep. Frații Cole stătură alături pe o grămadă de grape de plug. În ziua
aceea, în timp ce un tren începu să poarte trupul lui Abraham Lincoln
pe un drum lung și încet spre vest, trupul angajatului a fost purtat pe
apă în josul râului Mississippi.
La Nauvoo, sicriul a fost debarcat pe chei și Alex rămase lângă el
până ce Șaman se duse într-o clădire apropiată și explică rugămintea
lor unui individ pe nume Perley Robinson.
— Alden Kimball? Nu-l cunosc. Trebuie să obțineți permisiunea
doamnei Bidamon ca să-l îngropați aici. Așteaptă. Mă duc s-o întreb.
Se întoarse imediat. Văduva profetului Joseph Smith îi spuse că îl
cunoștea pe Alden Kimball ca mormon și fost locuitor al orașului
Nauvoo și că acesta putea fi îngropat în cimitir.
Micul cimitir era în interiorul ținutului. Râul nu se vedea din el, dar
erau copaci și cineva care știa să folosească o coasă ținea iarba tăiată.
Doi tineri săpară groapa și Perley Robinson, care era mai vârstnic, citi
interminabil din Cartea Mormonilor în timp ce umbrele după-amiezii
se lungeau.
După aceea, Șaman încheie socotelile. Costurile înmormântării
ajungeau la șapte dolari, inclusiv 4,59 dolari pentru săpat.
— Pentru alți douăzeci de dolari o să am grijă să aibă o piatră
frumoasă, zise Robinson.
— Bine, spuse repede Alex.
— În ce an s-a născut?
Alex clătină din cap.

1153
 — Nu știm. Pune să se graveze doar „Alden Kimball. Mort în 1865”.
— Să vă mai spun ceva. Sub asta, pot să-i pun să scrie „Sfânt”.
Dar Șaman îl privi țintă și clătină din cap.
— Doar numele și data, zise el.
Perley Robinson spuse că o barcă era gata să vină. Scoase un steag
roșu ca să-i semnaleze să acosteze și în curând stăteau pe scaune pe
punte, în timp ce soarele apunea spre Iowa pe cerul sângeriu.
— Ce l-a făcut să se amestece cu cei de la „Nu Știu Nimic”? întrebă
Șaman în cele din urmă.
Alex răspunse că nu era surprins.
— A știut întotdeauna să urască. Era îndârjit în legătură cu multe
lucruri. Mi-a spus de mai multe ori că tatăl lui s-a născut în America și
a murit argat în Vermont și că și el avea să moară tot argat. Îl scotea
din sărite să-i vadă pe imigranți cum cumpără pământ.
— Ce l-a oprit? Pa l-ar fi ajutat să-și cumpere și el un loc al lui.
— Era ceva din interior. Noi am avut o părere mai bună despre el,
toți anii ăștia, decât a avut el însuși, spuse Alex. Nu-i de mirare că bea
atât. Dacă te gândești ce avea de îndurat nenorocitul de el.
Șaman scutură din cap.
— Când mă voi gândi la el, mi-l voi aminti bătându-și joc în secret de
Pa. Și dând informații despre mine unui om despre care știa că e un
ucigaș.
— Asta nu te-a oprit să-l îngrijești la fel de conștiincios și după ce ai
aflat, observă Alex.
— Da, păi… spuse Șaman cu un ton amar. Adevărul e că pentru a
doua oară în viața mea am simțit nevoia să omor pe cineva.
— Dar n-ai făcut-o. În schimb, ai încercat să-l salvezi, îl privi pe
Șaman… în tabăra Elmira i-am îngrijit pe oamenii din cortul meu. Când
erau bolnavi, am încercat să mă gândesc ce ar fi făcut Pa și să fac și eu
același lucru pentru ei. Asta m-a făcut fericit.
Șaman dădu din cap.
— Crezi că aș putea deveni medic?
Întrebarea îl înmărmuri pe Șaman. Făcu o pauză lungă înainte de a
răspunde. Apoi încuviință din cap.
— Cred că da, Alex.
— Nu sunt un student așa de bun ca tine.

1154
 — Ești mai inteligent decât vei vrea tu să recunoști vreodată. Nu ți-
ai dat osteneala să înveți prea mult la școală, dar dacă acum muncești
tare, cred că poți s-o faci. Mi-ai putea fi învățăcel.
— Aș vrea să studiez cu tine cât de mult trebuie ca să fiu pregătit în
chimie și anatomie și ce crezi tu că mai e nevoie. Dar după aceea aș
vrea mai degrabă să mă duc la o școală de medicină, cum ați făcut tu și
Pa. Mi-ar plăcea să merg în Est. Poate să studiez cu prietenul lui Pa, dr.
Holmes.
— Ai plănuit deja totul. Te gândești la asta de mai mult timp.
— Mda. Și n-am fost niciodată așa de speriat, spuse Alex, și zâmbiră
amândoi, pentru prima oară după multe zile.

1155
 71

Daruri de familie

Pe drumul de întoarcere de la Nauvoo trecură prin Davenport și o

găsiră pe mama lor stingherită, părăsită, stând în mijlocul cutiilor și
bagajelor nedespachetate, în micuța casă parohială de cărămidă de
lângă biserica baptistă. Lucian plecase deja să-și îndeplinească
îndatoririle pastorale. Șaman văzu că Sarah avea ochii roșii.
— Ceva nu e în regulă, Ma?
— Nu. Lucian e cel mai cumsecade bărbat și ne sprijinim unul pe
celălalt. Mă aflu unde mi-am dorit, dar… e o mare schimbare. E totul
nou și mă sperie și m-am prostit puțin.
Dar a fost fericită să-și vadă fiii.
Plânse din nou când îi spuseră de Alden. Părea să nu se mai poată
opri.
— Plâng și fiindcă mă simt vinovată, nu doar pentru Alden, spuse ea
când încercară s-o liniștească. Nu mi-a plăcut niciodată Makwa-ikwa și
nici nu m-am purtat frumos cu ea. Dar…
— Cred că știu cum o să-ți redăm buna dispoziție, zise Alex.
Începu să-i desfacă bagajele și Șaman i se alătură. În câteva minute,
ochii ei se uscară și trecu să-i ajute.
— Nici nu știți unde trebuie să le puneți!
În timp ce despachetau, Alex îi spuse despre hotărârea lui de a face
medicină și Sarah se arătă extrem de încântată.
— Rob J. ar fi fost așa de fericit!
Le arătă căsuța. Mobila era cam prăpădită și nici nu era destulă.
— O să-l rog pe Lucian să ducă la grajd unele piese și o să-mi aduc
câteva din mobilele de la Holden’s Crossing.
Făcu o cafea și tăie o prăjitură cu mere adusă de una dintre
enoriașele „ei”. În timp ce mâncau, Șaman mâzgăli câteva cifre pe dosul
unei notițe vechi.
— Ce faci acolo? întrebă Sarah.

1156
 — Am o idee. Îi privi, neștiind cum să înceapă, apoi puse pur și
simplu întrebarea. Ce-ați zice să donăm un sfert din pământul nostru
noului spital?
Alex tocmai înghițea o bucată de prăjitură și rămase cu furculița în
aer, bombănind ceva. Șaman împinse furculița în jos, ca să poată vedea
gura fratelui său.
— A șaisprezecea parte din întreaga fermă? spuse din nou Alex.
— După socotelile mele, dacă oferim pământul, spitalul ar putea
avea treizeci de paturi în loc de douăzeci și când.
— Dar, Șaman… douăzeci de acri?
— Am redus din turmă. Și va rămâne destul pământ pentru pășune,
chiar dacă am vrea să mărim din nou numărul de animale.
Mama lui se încruntă.
— Va trebui să ai grijă să nu plasați spitalul prea aproape de casă.
Șaman respiră adânc.
— Casa e în sfertul de pământ pe care l-aș da spitalului. Ar putea
avea propria ieșire la râu și acces separat la drumul principal.
Ei îl priviră fără să spună nimic.
— Tu vei locui aici de-acum, îi spuse mamei sale. Eu voi construi o
casă nouă pentru Rachel și copii. Și, îi spuse lui Alex, tu vei fi plecat ani
de zile, studiind și căpătând experiență. Aș transforma casa noastră în
clinică, un loc unde pacienții nu atât de bolnavi ca să fie internați ar
putea veni să vadă un doctor. Am avea camere de examinare în plus și
camere de așteptare. Poate birourile spitalului și o farmacie. I-am
putea spune Clinica memorială Robert Judson Cole.
— O, mi-ar plăcea asta, zise mama, și el o privi în ochi și știu că o
câștigase de partea lui.
Alex dădu și el din cap.
— Ești sigur?
— Da, spuse Alex.
Era târziu când părăsiră casa parohială și luară feribotul peste
Mississippi. Când recuperară calul și trăsurica de la grajdul din Rock
Island se lăsase întunericul, dar cunoșteau bine drumul și o luară spre
casă în noapte. Când ajunseră la Holden’s Crossing, nu era o oră
potrivită pentru ca Șaman să se ducă la mănăstirea Sf. Francisc de
Assisi. Știa că nu va putea dormi în noaptea aceea și că se va duce acolo

1157
devreme în dimineața următoare. Abia aștepta să-i spună maicii
Miriam Ferocia.

Cinci zile mai târziu, patru supraveghetori se iviră pe sfertul de

secțiune cu instrumentele lor de măsurat. Nu exista niciun arhitect în
zona dintre râuri, dar constructorul cu cea mai bună reputație era un
individ pe nume Oscar Ericsson, din Rock Island. Șaman și maica
Miriam Ferocia se întâlniseră cu Ericsson și discutaseră pe îndelete.
Constructorul înălțase o primărie și mai multe biserici, dar mare parte
a experienței sale se rezuma la case individuale și magazine. Era prima
ocazie care i se oferea de a construi un spital și asculta cu atenție tot ce
îi spuseră. După ce studiară schițele inițiale pe care acesta le întocmi,
știură că și-au găsit constructorul.
Ericsson începu să împartă locul și să sugereze traseul potecilor și
al drumurilor de acces. Drumul dintre debarcader și clinică avea să
treacă drept prin fața barăcii lui Alden.
— Tu și Billy ar trebui s-o dărâmați și să tăiați buștenii în lemne de
foc, îi spuse Șaman lui Doug Penfield și aceștia se și apucară de treabă.
Când prima echipă a lui Ericsson veni să curețe aria de construcție a
spitalului era ca și când baraca n-ar fi existat vreodată.
În după-amiaza aceea, Șaman era în trăsurică, mânându-l pe Boss la
vizitele medicale, când întâlni diligența de la grajdul din Rock Island
venind din sens opus. Pe capră, lângă vizitiu, stătea un bărbat și Șaman
le făcu cu mâna. Trecură mai multe secunde până ce își dădu seama
cine era bărbatul și îl întoarse pe Boss într-un U rapid, grăbindu-se să-i
ajungă din urmă.
Când îi ajunse, îi făcu semn vizitiului să oprească și coborî într-o
clipă din trăsurică.
— Jay, strigă el.
Jason Geiger coborî și el de pe capră. Slăbise, nu era de mirare că
nu-l recunoscuse imediat.
— Șaman? întrebă el. Doamne, tu ești.
Nu avea valiză, doar o traistă de pânză, pe care Șaman o mută în
trăsurică sa.
Jay se urcă și se lăsă pe spate, părând să adulmece aerul.

1158
 — Mi-a lipsit. Se uită la traista medicală și înclină din cap. Lillian mi-
a scris că ești doctor. Nici nu știi ce mândru am fost să aud asta. Tatăl
tău trebuie să se fi simțit… Nu putu să continue.
Apoi spuse:
— Tatăl tău mi-a fost mai apropiat ca frații mei.
— Totdeauna s-a simțit norocos că ai fost prietenul lui.
Geiger dădu din cap.
— Te așteaptă?
— Nu. N-am știut nici eu că voi veni până acum câteva zile. Trupele
unioniste au venit la spitalul meu cu propriul lor personal medical și
ne-au spus pur și simplu că putem pleca acasă. M-am îmbrăcat în haine
civile și m-am urcat în tren. Când am ajuns la Washington, cineva a
spus că trupul lui Lincoln se află depus în rotonda Capitoliului și m-am
dus acolo. Nici nu poți să-ți închipui ce mulțime era. Am stat la coadă
toată ziua.
— I-ai văzut corpul?
— Câteva clipe. Era foarte demn. Îți venea să te oprești și să-i spui
ceva, dar te împingeau imediat mai departe. Mi-a trecut prin cap că
dacă cineva din mulțimea aia mi-ar fi văzut uniforma cenușie din
traistă, aș fi fost sfâșiat în bucățele. Oftă. Lincoln ar fi fost un
vindecător. Acum mă tem că cei veniți la putere vor folosi moartea lui
ca să târască Sudul în praf.
Se opri, fiindcă Șaman întorsese calul și trăsura pe aleea ce ducea de
la șosea la casa Geiger. Șaman îl trase pe Boss la ușa laterală, pe care o
foloseau de obicei cei ai casei.
— Intri? întrebă Jay.
Șaman zâmbi și clătină din cap. Așteptă până ce Jay își luă traista din
șaretă și urcă apăsat scările. Era casa lui și intră fără să bată, iar Șaman
plescăi ușor din buze către Boss, s-o ia din loc.

În ziua următoare, Șaman așteptă până își termină treburile la

dispensar apoi străbătu pe jos Poteca Lungă până la casa Geiger. Când
bătu, ușa din față a fost deschisă de Jason însuși și, dintr-o privire,
Șaman înțelese că Rachel îi spusese tatălui ei.
— Intră.
— Mulțumesc, Jay.

1159
 Faptul că cei doi copii recunoscură vocea lui Șaman și veniră în fugă
de la bucătărie, Joshua prinzându-i-se de un picior și Hattie de celălalt,
nu îmbunătăți deloc lucrurile. Lillian apăru grăbită după ei și îi
îndepărtă, dând din cap în același timp, în semn de salut. Îi luă înapoi
în bucătărie, în timp ce ei protestau.
Jay îl conduse în salon și îi arătă spre unul din scaunele din păr de
cal, pe care Șaman se așeză ascultător.
— Nepoții mei se tem de mine.
— Încă nu te cunosc. Lillian și Rachel le-au vorbit tot timpul de tine.
Bunicul încoace și Zaydeh încolo. De îndată ce o să facă legătura dintre
tine și acel bunic grozav, vor fi cu totul altfel. Îi trecu prin cap că Jay
Geiger s-ar putea să nu aprecieze să fie sfătuit în legătură cu propriii
lui nepoți în situația dată și se gândi să schimbe subiectul. Unde e
Rachel?
— A ieșit să se plimbe puțin. E cam… supărată.
Șaman dădu din cap.
— Ți-a spus despre mine.
Jason încuviință.
— Am iubit-o toată viața mea. Slavă Domnului, nu mai sunt un
copil… Jay, știu de ce ți-e frică.
— Nu, Șaman. Cu tot respectul, n-ai să știi niciodată. Acești doi copii
au sângele marilor preoți. Trebuie să fie crescuți ca evrei.
— Vor fi. Am discutat asta pe larg. Rachel nu va renunța niciodată la
credința ei. Joshua și Hattie vor putea fi educați de tine, cel care a
educat-o și pe mama lor. Mi-ar plăcea să învăț ebraica împreună cu ei.
Am studiat-o puțin la colegiu.
— Te vei converti?
— Nu… de fapt, mă gândesc să devin quaker.
Geiger nu spuse nimic.
— Dacă familia ta ar fi locuit într-un oraș cu ai voștri, te-ai putea
aștepta la partide potrivite pentru copiii tăi. Dar tu i-ai dus în lume.
— Da, pentru asta mi-am asumat responsabilitatea. Acum trebuie
să-i duc înapoi.
Șaman clătină din cap.
— Nu vor merge. Nu pot s-o facă.
Expresia de pe fața lui Jay nu se schimbă.

1160
 — Eu și Rachel ne vom căsători. Și dacă o vei răni mortal drapând
oglinzile în negru și citind rugăciunea pentru morți, o să-i cer să-i ia pe
copii și să vină cu mine, departe de aici.
Pentru o clipă, se temu de furia legendară a lui Geiger, dar Jay dădu
din cap.
— Mi-a spus în dimineața asta că va veni cu tine.
— Ieri mi-ai spus că tatăl meu a fost mai apropiat inimii tale decât
frații tăi. Știu că iubești familia lui. Știu că mă iubești și pe mine. Nu ne
putem iubi unul pe celălalt pentru ceea ce suntem?
Jason era palid.
— Se pare că trebuie să încercăm, spuse cu greu. Se ridică și îi
întinse mâna.
Șaman îi ignoră mâna întinsă și îl strânse în brațe. După o clipă,
simți mâna lui Jason bătându-l pe umăr, într-o mișcare emoționată,
liniștitoare.

În a treia săptămână a lui aprilie iarna se întoarse în Illinois.

Temperatura scăzu și începu să ningă. Șaman își făcu griji pentru
mugurii fragili ai piersicilor. Construcția spitalului se opri, dar el și
Ericsson parcurseră casa Cole și hotărâră împreună unde trebuiau
așezate rafturi și dulapuri pentru instrumente. Căzură de acord cu
bucurie că era nevoie doar de foarte puțină construcție structurală
pentru a transforma casa într-o clinică.
Când ninsoarea se opri, Doug Penfield profită de avantajul frigului
ca să înceapă tăierile de primăvară, cum îi promisese lui Sarah. Șaman
trecu pe lângă abatorul în aer liber din spatele grajdului și văzu trei
porci agățați de picioarele din spate pe un stâlp înalt. Își dădu seama
brusc că erau prea mulți; Rachel n-avea să folosească șuncă sau costiță
afumată în casa lor și zâmbi la gândul schimbărilor complexe pe care
viața lui începea să le întrevadă. Porcii fuseseră deja sângerați,
curățați, opăriți și pârliți. Erau roz-alburii și, când trecu prin dreptul
lor, a fost oprit brusc de trei mici răni identice, în venele mari de pe
gâturile lor, pe unde se scursese sângele.
Răni triunghiulare, ca cele lăsate pe zăpadă de vârfurile schiurilor.
Fără să fie nevoie să le măsoare, Șaman știu că rănile acestea erau
de mărime potrivită.

1161
 Stătea transfigurat și le privea când se ivi Doug, cu ferăstrăul de
carne.
— Găurile astea. Cu ce le-ai făcut?
— Cu împungătorul de porci al lui Alden. Doug îi zâmbi. E un lucru
tare ciudat. L-am rugat pe Alden să-mi facă și mie unul, de prima oară
de când am tăiat animale aici. L-am rugat și l-am tot rugat. Tot timpul
mi-a zis că o să-mi facă. Zicea că știe că e mai bine să împungi porcii
decât să le tai gâtul. Că a avut un împungător și l-a pierdut. Dar mie nu
mi-a făcut niciodată unul.
Când am dărâmat baraca lui, l-am găsit sub o scândură din podea.
Poate l-a pus jos în timp ce repara scândurile și a uitat de el și l-a
acoperit cu vreo scândură. Nici n-am mai avut nevoie să-l ascut.
Într-o clipă era în mâna lui Șaman. Era instrumentul al cărui rost îl
nedumerise pe Barney Megowan când încercase să îl deseneze în
laboratorul de patologie al Spitalului Cincinnati, după descrierea
rănilor Makwei. Era lung de vreo cincisprezece centimetri. Mânerul era
rotund și neted, ușor de ținut. După cum ghicise tatăl lui Șaman în
timpul autopsiei, ultimii patru centimetri ai lamei se ascuțeau spre
vârf, astfel că rana se lărgea cu cât împingeai mai mult arma în carne.
Cele trei muchii sclipeau amenințător, din oțel bine ascuțit. Lui Alden îi
plăcuse întotdeauna să folosească oțel bun.
I se păru că vede brațul ridicându-se și căzând. Ridicându-se și
căzând. De unsprezece ori.
Ea n-ar fi țipat sau gemut. Își spuse că ea trebuie să se fi închis
adânc în interiorul ei, în acel loc unde nu mai era durere. Spera cu
disperare să fi fost adevărat.
Șaman îl lăsă pe Doug cu treburile sale. Luă instrumentul cu el pe
Poteca Scurtă, ținându-l cu grijă departe, de parcă s-ar fi putut schimba
în șarpe, să se întoarcă și să-l muște. O luă printre copaci, trecu de
mormântul Makwei și de hedonoso-te-ul în ruină. Pe malul râului,
ridică brațul în sus și zvârli.
Obiectul se învârti o dată și încă o dată, înotând prin aerul
primăvăratic, strălucind tot timpul în soare ca o sabie aruncată. Dar nu
era Excalibur. Niciun braț și nicio mână trimise de Sus nu se înălțară
să-l prindă și să-l rotească. În loc de asta, căzu în apă în locul cel mai
adânc, aproape fără zgomot. Șaman știa că râul nu-l va mai scoate la
lumină și o povară pe care o purtase ani de zile – atât de mult încât

1162
aproape nu mai era conștient de ea – i se ridică de pe umeri și zbură ca
o pasăre.

1163
 72

Începuturi

Pe la sfârșitul lui aprilie, zăpada dispăruse complet, chiar și în

cotiturile secrete ale râului unde pădurea arunca umbră deasă.
Mugurii piersicilor fuseseră atinși puțin de îngheț, dar o viață nouă se
lupta să scoată colții verzi către floare de sub vârfurile înnegrite. Pe 13
mai, când la ferma Cole avea loc o mică ceremonie de începere a
arăturilor de primăvară, vremea era călduță. Curând după prânz,
Sfinția-sa reverendul James Duggan, episcop al diocezei din Chicago,
coborî din tren la Rock Island, însoțit de trei monseniori.
Au fost întâmpinați de maica Miriam Ferocia; două trăsuri închiriate
îi duseră la fermă, unde oamenii se adunaseră deja. Grupul cuprindea
majoritatea doctorilor din zonă, surorile-călugărițe de la mănăstire și
preotul care le era confesor; părinții orașului; politicieni asortați,
inclusiv pe Nick Holden și pe congresmanul John Kurland; mai mulți
cetățeni. Vocea maicii Miriam a fost fermă când le ură bun venit, dar
accentul ei era mai puternic decât de obicei, ceea ce se întâmpla mai
ales când era nervoasă.
Îi prezentă pe prelați și îl rugă pe episcopul Duggan să rostească
invocația.
Apoi îl prezentă pe Șaman, care îi conduse într-un tur la fața locului.
Episcopul, un bărbat rubicond cu o față rumenă, încadrată de o coamă
bogată de păr cenușiu, a fost evident plăcut impresionat de ce văzu.
Când ajunseră la locul de construcție a spitalului, congresmanul
Kurland vorbi scurt, descriind ce va însemna prezența spitalului
pentru oamenii din partea locului. Episcopul Duggan primi o lopată de
la maica Miriam și o înfipse în pământ cu gestul cuiva care mai făcuse
asta și înainte. Apoi, a fost rândul maicii să scoată o lopată de pământ,
apoi al lui Șaman, și urmară politicienii și mulți alții care vroiau să le
povestească nepoților și copiilor lor că săpaseră fundația Spitalului Sf.
Francisc.

1164
 După inaugurarea fundației, merseră cu toții la o recepție la
mănăstire. Se făcură mai multe vizite – în grădină, la turma de oi și
capre de pe câmp, la grajduri și, în cele din urmă, se ajunse în clădirea
mănăstirii.
Miriam Ferocia avusese o sarcină dificilă, dorind să-și onoreze
episcopul cu ospitalitatea cuvenită, fără însă să pară risipitoare în ochii
acestuia. Reușise admirabil, folosind produsele lăcașului lor ca să facă
mici pateuri cu brânză, servite calde pe platouri, cu ceai și cafea. Totul
părea să fi ieșit foarte bine, dar lui Șaman i se părea că Miriam Ferocia
era din ce în ce mai neliniștită. Văzu că îl fixa pe Nick Holden, care se
așezase în jilțul de piele, lângă masa maicii superioare.
Când Holden se ridică și se depărtă, ea păru să-l aștepte
concentrată, uitându-se mereu la episcopul Duggan.
Șaman îi cunoscuse pe episcop la fermă și îi vorbise. Acum se
apropie și, când se ivi ocazia, i se adresă.
— Excelență, observați, în spatele meu, un jilț mare de piele cu brațe
de lemn sculptat?
Episcopul păru surprins.
— Da, îl văd.
— Excelență, acest scaun a fost transportat peste prerie într-o
căruță, de către călugărițe, când au sosit aici. Ele îl numesc scaunul
episcopului. A fost visul lor ca într-o zi episcopul lor să vină să le
viziteze și au dorit ca, atunci când va veni, să aibă un scaun potrivit pe
care să se odihnească.
Episcopul Duggan dădu din cap serios, dar ochii îi sclipeau.
— Doctore Cole, cred că vei ajunge departe, spuse el.
Era un om circumspect. Se duse mai întâi la congresman, cu care
discută despre planurile de viitor ale armatei, acum că războiul se
sfârșise. După câteva minute, se apropie de Miriam Ferocia.
— Vino, maică, spuse. Să stăm puțin de vorbă.
Trase un scaun de lemn lângă jilțul de piele, în care se scufundă cu
un oftat de plăcere.
În curând, erau adânciți într-o conversație despre afacerile sfântului
lăcaș. Maica Miriam Ferocia stătea dreaptă pe scaunul de lemn, iar
ochii ei cântăreau faptul că episcopul stătea în jilț comod, aproape
regește – cu spatele bine sprijinit, cu brațele odihnindu-se confortabil
pe laturile sculptate. Sora Mary Peter Celestine, servind pateuri,

1165
observă fața strălucitoare a maicii superioare. Îi aruncă o privire sorei
Mary Benedicta, care turna cafea, și amândouă zâmbiră.
În dimineața de după recepție, șeriful și un ajutor al său veniră cu o
căruță la ferma Cole, purtând corpul unei femei grase între două
vârste, cu păr castaniu, lung, murdar. Șeriful nu știa cine e. Fusese
descoperită moartă în spatele unui vagon de marfă încuiat, care
adusese o comandă de zahăr și făină la magazinul lui Haskin.
— Ne-am închipuit că s-a târât în spatele vagonului la Rock Island,
dar nimeni nu știe de unde a venit și nici altceva în legătură cu ea,
spuse șeriful.
O duseră în adăpost și o puseră pe masă, apoi salutară și plecară.
— Lecție de anatomie, îi spuse Șaman lui Alex.
O dezbrăcară. Nu era curată și Alex privi cum Șaman îi pieptăna
paiele și gunoaiele din păr. Șaman folosi scalpelul pe care Rob J. îl
făcuse pentru el ca să facă incizia în Y pentru deschiderea toracelui.
Folosi costotomul și îndepărtă sternul, explicând totul, ce era fiecare
parte și ce făcea și, când ridică privirea, văzu că Alex se lupta să-și țină
firea.
— Indiferent cât e de murdar trupul uman, e un miracol în fața
căruia trebuie să ne minunăm și pe care trebuie să-l tratăm cum se
cuvine. Când o persoană moare, sufletul sau spiritul – pe care grecii îl
numeau anemos – părăsește trupul. Oamenii s-au întrebat întotdeauna
dacă și sufletul moare sau se duce în altă parte. Zâmbi, amintindu-și
cum tatăl său și Barney îi transmiseseră același mesaj și simți o imensă
plăcere să fie el acum cel care dădea ștafeta mai departe. Când Pa a
studiat medicina, a avut un profesor care i-a spus că spiritul părăsește
trupul cum cineva părăsește o casă în care a locuit. Pa a spus că trebuie
să tratăm corpul cu demnitate, din respect pentru persoana care a
locuit în el.
Alex dădu din cap. Șaman îl observă aplecându-se peste masă cu
interes real și văzu că pe fața lui Bigger începuse să revină culoare în
timp ce privea mâinile fratelui său.
***
Jay se oferise să-l instruiască pe Alex la chimie și farmacologie. În
după-amiaza aceea stăteau pe veranda casei Cole și repetau
elementele, în timp ce Șaman, alături, citea un jurnal și ațipea din când
în când. Au fost obligați să lase cărțile deoparte, iar Șaman să renunțe

1166
la speranța unui somn, căci sosi Nick Holden. Șaman văzu că Alex îl
salută politicos pe Nick, dar fără căldură.
Nick venise să-și ia rămas-bun. Încă mai era comisioner pentru
Afaceri Indiene și se întorcea la Washington.
— Asta înseamnă că președintele Johnson te-a rugat să rămâi?
întrebă Șaman.
— Numai pentru o vreme. O să-și pună repede în loc oamenii lui, nu
te teme, spuse Nick, făcând o grimasă. Le spuse că tot Washington-ul se
agita la zvonul că exista o legătură între fostul vicepreședinte și
asasinarea lui Lincoln.
— Spun că s-ar fi descoperit un bilet către Johnson, purtând
semnătura lui John Wilkes Booth. Și că, în după-amiaza crimei, Booth a
trecut pe la hotelul lui Johnson și a întrebat de el la recepție, ca să afle
însă că Johnson nu era în hotel.
Șaman se întrebă dacă reputațiile erau asasinate la Washington la
fel de ușor ca președinții.
— Johnson a fost întrebat în legătură cu poveștile astea?
— A preferat să le ignore. Acum se poartă ca un președinte și
vorbește despre recuperarea deficitului creat de război.
— Cel mai mare deficit creat de război nu poate fi recuperat, spuse
Jay. Un milion de bărbați au fost uciși sau răniți. Și mai mulți vor muri,
fiindcă sunt trupe confederate care nu s-au predat încă.
Contemplară acest gând teribil.
— Ce s-ar fi întâmplat cu țara asta dacă n-ar fi fost războiul? se
întrebă brusc Alex. Ce-ar fi fost dacă Lincoln ar fi lăsat Sudul să se
despartă în pace?
— Confederația n-ar fi avut viață lungă, spuse Jay. Sudiștii își
investesc încrederea în propriul lor stat și nu într-un guvern central.
Ar fi început certurile aproape imediat. Confederația s-ar fi împărțit în
mai multe grupe mici regionale și, cu timpul, acestea s-ar fi separat în
state individuale. Cred că toate statele, unul câte unul și la cererea lor
proprie, cu umilință și jenă, s-ar fi întors în Uniune.
— Uniunea se schimbă, spuse Șaman. Partidul American a avut
foarte puțină influență la ultimele alegeri. Soldații născuți în America
și-au văzut camarazii irlandezi sau nemți sau scandinavi murind în
luptă și nu mai sunt dispuși să-i asculte pe politicienii bigoți. Ziarul
Daily Tribune din Chicago spunea că „Nu Știu Nimic” sunt terminați.

1167
 — Și călătorie sprâncenată, zise Alex.
— A fost doar încă un partid politic, spuse Nick neutru.
— Un partid politic care a dat naștere la alte grupuri mai dubioase,
spuse Jay. Dar nu vă temeți, trei milioane și jumătate de foști sclavi se
răspândesc peste tot în căutare de slujbe. Vor apărea noi societăți
teroriste îndreptate împotriva lor, probabil cu aceleași nume pe listele
de membri.
Nick Holden se ridică să plece.
— Apropo, Geiger, buna ta soție a primit vreo veste de la celebrul
său văr?
— Dacă am ști unde se află Judah Benjamin, comisionere, crezi că ți-
am spune dumitale? întrebă calm Jay.
Holden zâmbi cu surâsul lui.
Era adevărat că salvase viața lui Alex și Șaman îi era recunoscător.
Dar recunoștința n-avea să-l ajute vreodată să-l și placă pe Nick. În
adâncul inimii sale, spera fierbinte ca tatăl fratelui său să fi fost tânărul
bandit Will Mosby.
Nu-i trecu prin minte să-l invite pe Holden la nuntă.
Șaman și Rachel se căsătoriră în ziua de 22 mai 1865, în salonul
casei Geiger, împreună doar cu familiile lor. Nu a fost nunta pe care și-
ar fi dorit-o părinții lor. Sarah îi sugerase lui Șaman că, de vreme ce
tatăl său vitreg era preot, ar fi un gest de unitate a familiei ca Lucian să
fie rugat să celebreze căsătoria. Jay îi împărtășise fiicei lui opinia sa că
singurul mod în care o evreică putea să fie căsătorită era de către un
rabin. Nici Rachel, nici Șaman nu-i contraziseră, dar au fost căsătoriți
de judecătorul Stephen Hume. Hume nu se putea descurca să țină foile
doar cu o mână, așa că Șaman trebui să împrumute un pupitru de la
biserică, sarcină ușurată de faptul că încă nu fusese angajat un nou
preot. Stătură în fața judecătorului cu copiii. Mânuța transpirată a lui
Joshua strângea arătătorul lui Șaman. Rachel, într-o rochie de nuntă
din brocart albastru, cu un guler mare de dantelă crem, o ținea de
mână pe Hattie. Hume era un om bun, care le făcu urări frumoase, și
totul se termină repede. Când îi declară soț și soție și le dori „Mergeți
în pace și bucurie”, Șaman chiar asta înțelese. Timpul stătu în loc și își
simți sufletul înălțându-se cum nu i se întâmplase decât o dată în viață,
când parcursese tunelul dintre Școala Medicală a Policlinicii Cincinnati
și Spitalul Southwestern Ohio, în prima sa zi de medic.

1168
 Șaman se așteptase ca Rachel să-și dorească să meargă la Chicago
sau în alt oraș în călătorie de nuntă, dar ea îl auzise spunând că Saukii
și Mesquakii se întorseseră în Iowa și, spre plăcerea lui, îl rugă să
meargă să-i viziteze pe indieni.
Aveau nevoie de un animal pe care să-și încarce proviziile și
culcușul. Paul Williams avea un mânz cenușiu cu fire blândă în grajdul
său și Șaman îl închirie pentru unsprezece zile. Tama, orașul indian,
era la vreo sută de mile depărtare.
Calculă că vor călători vreo patru zile până acolo și alte patru înapoi
și vreo două zile vor vizita orașul.
La câteva ore după căsătorie se așternură la drum, Rachel pe Trude,
Șaman pe Boss și trăgând după el calul de povară al cărui nume
Williams le spusese că ar fi Ulise, „fără ofensă pentru generalul Grant”.
Șaman s-ar fi oprit din călătorie când ajunseră la Rock Island, dar
erau îmbrăcați pentru drum greu, nu pentru hotel, iar Rachel vroia să-
și petreacă noaptea în prerie. Așa că trecură caii peste râu cu feribotul
și călăriră până la vreo zece mile de Davenport.
Urmară o șosea îngustă și prăfuită, printre câmpuri mari proaspăt
arate, de sol negru, dar mai erau încă bucăți de prerie între zonele
cultivate. Când ajunseră la o arie de iarbă netăiată, cu un pâlc de
pădure și un pârâu, Rachel se apropie călare și îi făcu semn cu mâna.
— Ne-am putea opri aici?
— Să găsim casa fermierului.
Trebuiră să mai călărească o milă. Cu cât se apropiau de casă, cu
atât iarba era înlocuită de arii desțelenite care sigur aveau să fie
semănate cu porumb. În curtea din fața magaziei, un câine galben se
repezi lătrând la cai. Fermierul punea o lamă nouă la plug și se
încruntă suspicios când Șaman îi ceru permisiunea să înnopteze lângă
pârâu. Dar când Șaman se oferi să plătească, refuză.
— Vreți să faceți focul?
— Așa ne-am gândit. Totul e verde.
— A, da, n-o să se împrăștie. Apa izvorului e bună de băut. Dacă
mergeți puțin mai sus, o să găsiți lemne de foc.
Așa că îi mulțumiră și se întoarseră la locul ales. Scoaseră șeile
împreună și îl descărcară pe Ulise de povară. Apoi Șaman făcu patru
drumuri să aducă lemne, în timp ce Rachel întindea tabăra. Așternu o
piele veche de bizon pe care tatăl ei o cumpărase cu ani în urmă de la

1169
Câinele-de-Piatră. Pielea maronie se vedea printre smocurile de blană
rare, dar era cel mai potrivit așternut între ei și pământ. Peste ea,
întinse două pături țesute din lână de la ferma Cole, fiindcă vara era la
o lună distanță.
Șaman aprinse focul cu niște pietre. Puse apă de izvor și cafea într-
un vas și îl așeză la fiert. Stând pe șei, mâncară resturi reci de la masa
lor de nuntă – felii roz de carne de miel, cartofi, morcovi dulci. Ca
desert, avură prăjitură albă cu glazură de whisky și apoi se traseră
lângă foc și băură cafeaua neagră. Stelele începuseră să se arate pe
măsură ce cădea întunericul, apoi apăru luna în primul pătrar.
Deodată ea își puse cana jos și căută săpun, o cârpă și un prosop și
dispăru în întuneric.
N-avea să fie prima oară când făceau dragoste și Șaman se întrebă
de ce se simțea atât de ciudat. Se dezbrăcă și se duse în partea cealaltă
a izvorului să se spele în grabă și o așteptă sub pături, pe pielea de
bizon, când ea i se alătură; pielea lor păstra încă răceala apei, dar se
încălzi. El știa că ea alesese locul de foc astfel ca patul lor să fie în afara
luminii, dar nu-i păsa. Îi rămânea astfel numai ea și mâinile, gurile și
trupurile lor. Făcură dragoste pentru prima oară ca soț și soție și apoi
rămaseră culcați pe spate, ținându-se de mână.
— Te iubesc, Rachel Cole, spuse el.
Puteau vedea tot cerul ca o cupolă peste pământul plat. Stelele,
joase, erau albe și imense.
În curând făcură din nou dragoste. Când terminară, de data asta
Rachel se ridică și fugi spre foc. Culese o crenguță și o ținu în jar până
se aprinse. Apoi se întoarse și îngenunche atât de aproape, încât el îi
putu vedea pielea de găină dintre sânii cafenii și lumina torței
transformându-i ochii în pietre prețioase.
— Și eu te iubesc, Șaman, îi spuse ea.

În ziua următoare, cu cât se afundau mai mult în Iowa, cu atât era

mai mult spațiu între ferme. Drumul trecea printr-o fermă de porci
vreo jumătate de milă și duhoarea era atât de grea, că simțiră că o pot
atinge, dar apoi a fost din nou pământ înverzit și aer proaspăt.
O dată, Rachel încremeni în șa și ridică mâna.
— Ce-i?
— Un urlet. Poate fi un lup?

1170
 El spuse că era probabil un câine.
— Fermierii trebuie să fi alungat lupii, cum au făcut și la noi. Lupii
au dispărut ca bizonii și indienii.
— Poate că înainte să ne întoarcem acasă vom vedea vreun miracol
al preriei, spuse ea. Poate un bizon, sau o pisică sălbatică, sau ultimul
lup din Iowa.
Trecură prin câteva orășele. La prânz, ajunseră la un magazin
general și mâncară pesmeți și brânză tare și piersici conservate.
— Ieri am auzit că soldații l-au arestat pe Jefferson Davis. L-au prins
în Fort Monroe, Virginia, și l-au luat în lanțuri, le spuse proprietarul
magazinului. Scuipă pe propria lui podea. Sper să-l spânzure pe
nemernic. Scuzați, doamnă.
Rachel dădu din cap. Era greu să arate ca o doamnă când scurgea
sucul de piersici din cutie.
— L-au prins și pe secretarul său de stat? Judah P. Benjamin?
— Pe evreu? Nu, pe el nu l-au prins încă, din câte știu.
— Bine, spuse limpede Rachel.
Ea și Șaman luară cutiile goale să le folosească pe drum și se
îndreptară spre cai. Băcanul rămase în ușă și se uită lung după ei, cum
se depărtau pe drumul prăfuit.

În după-amiaza aceea, traversară râul Cedar cu grijă să nu se ude, ca

apoi să fie muiați până la piele de o ploaie subită de primăvară. Era
aproape întuneric când ajunseră la o fermă și se adăpostiră în grajd.
Șaman se simțea ciudat de încântat, amintindu-și noaptea nunții
părinților săi, a cărei descriere o citise în jurnalul tatălui său. Sfidă
vremea ca să ceară permisiunea de a sta acolo, care i-a fost repede
acordată de fermier, al cărui nume era Williams, dar care n-avea nicio
legătură cu potcovarul din Holden’s Crossing. Când Șaman se întoarse,
doamna Williams se grăbi după el cu o jumătate de oală de supă
lăptoasă, în care înotau cartofi, morcovi și țelină, și cu pâine proaspătă.
Îi părăsi cu atâta grabă, încât au fost siguri ca știa că sunt proaspăt
căsătoriți.
Dimineața următoare a fost foarte senină și mult mai caldă. După-
amiază devreme ajunseră la râul Iowa. Billy Edwards îi spusese lui
Șaman că, dacă urmau cursul apei spre nord, aveau să-i găsească pe
indieni. Malul râului era pustiu și, după un timp, ajunseră la un loc cu

1171
apă limpede, puțin adâncă și cu banchiză de nisip. Se opriră și își legară
caii. Șaman se dezbrăcă repede și se aruncă în apă.
— Vino! o chemă el.
Ea nu îndrăznea. Totuși, soarele era fierbinte și râul arăta de parcă
n-ar mai fi fost încercat de om. În câteva minute, Rachel se ascunse în
niște tufișuri și își scoase tot de pe ea, în afară de corsetul de bumbac.
În apa rece țipă și se jucară ca niște copii. Pânza udă i se lipi de corp și
în curând el se întinse după ea, dar ei i se făcu frică.
— Sigur o să vină cineva să ne vadă! spuse și ieși în fugă din apă.
Își puse rochia și își agăță corsetul pe o creangă la uscat. Șaman
avea cârlige și o undiță în bagaj și, după ce se îmbrăcă, le găsi și scoase
câteva râme de sub o buturugă. Merse în susul apei până la un loc
potrivit și, în scurt timp, prinsese o pereche de bibani pătrați, de
mărime medie.
La prânz mâncaseră ouă fierte din proviziile bogate ale lui Rachel,
dar peștele avea să-i hrănească la cină. El îl curăță imediat.
— Ar fi mai bine să-i gătim acum ca să nu se strice și să-i
împachetăm într-o pânză să-i luăm cu noi, spuse el, și făcu un mic foc.
În timp ce bibanii se prăjeau, veni din nou la ea. De data asta ea lăsă
la o parte orice prudență. Nu-i păsa că apa râului și frecatul cu nisip nu
scoseseră mirosul de pește din mâinile lui, nici că erau în lumina zilei.
El îi ridică rochia lipsită de corset și făcură dragoste îmbrăcați în iarba
fierbinte de pe malul râului, ea cu susurul rapid al apei în urechi.
Câteva minute mai târziu, în timp ce Rachel întorcea peștele să nu se
ardă, o plută se ivi de după cotitura râului. Pe ea erau trei bărbați
bărboși, desculți, îmbrăcați doar în pantaloni zdrențuiți. Unul din ei îi
făcu leneș cu mâna și Șaman îi răspunse.
De îndată ce pluta dispăru, ea se grăbi spre locul unde
combinezonul atârna ca un stindard alb, semn de ceea ce făcuseră.
Când el veni după ea, se întoarse și îl privi.
— Ce se întâmplă cu noi? spuse. Ce se întâmplă cu mine? Cine sunt
eu?
— Ești Rachel, îi spuse el, cuprinzând-o în brațe. O spuse cu atâta
satisfacție, încât, când o sărută, ea zâmbea.

1172
 73

Tama

Devreme, în dimineața celei de-a cincea zile, ajunseră din urmă un

călăreț. Când se apropiară de el să-i ceară lămuriri, Șaman văzu că era
îmbrăcat obișnuit, dar călărea pe un cal bun și avea o șa scumpă. Avea
părul lung și negru și pielea de culoarea cleiului încins.
— Ne puteți spune drumul spre Tama? întrebă Șaman.
— Mai mult decât atât. Acolo mă duc și eu. Mergeți cu mine, dacă
vreți.
— Mulțumim frumos.
Indianul se înclină în față și mai spuse ceva, dar Șaman clătină din
cap.
— Mi-e greu să vorbesc în timp ce călărim. Trebuie să-ți văd gura.
Sunt surd.
— A!
— Dar soția mea aude foarte bine, spuse Șaman. Zâmbi larg și
bărbatul îi zâmbi la fel și se întoarse spre Rachel și duse vârfurile
degetelor la pălărie. Schimbară câteva cuvinte, dar majoritatea
timpului călăriră toți trei într-un acord tacit, în dimineața caldă.
Când ajunseră la un iaz mic, se opriră totuși și lăsară caii să bea apă
și să pască iarbă, în timp ce își dezmorțeau picioarele și acum făcură
cunoștință cum trebuie. Bărbații își strânseră mâinile și aflară că
străinul era Charles P. Keyser.
— Locuiești în Tama?
— Nu, am o fermă la opt mile de aici. Sunt indian Potawatomi, dar
am fost crescut de o familie de albi după ce ai mei au murit toți de
febră. Nici măcar nu vorbesc dialectul indian, cu excepția câtorva
cuvinte în Kickapoo. M-am însurat cu o femeie pe jumătate Kickapoo,
pe jumătate franțuzoaică.
Spuse că mergea la Tama o dată la câțiva ani să petreacă vreo două
zile.

1173
 — Nu știu exact de ce. Ridică din umeri și zâmbi. Chemarea pieii
roșii, cred. Șaman dădu din cap.
— Animalele noastre au mâncat destulă iarbă, nu ți se pare?
— Ba da. Nu vrem să ne lase în drum catârii ăștia, nu-i așa? zise
Keyser și se urcară pe cai și își reluară călătoria.

Pe la jumătatea dimineții, Keyser îi conduse direct în Tama. Cu mult

înainte să ajungă la grupul de barăci construite într-un cerc larg, au
fost urmăriți de copilași cu ochii căprui și de câini lătrând.
În curând, Keyser semnală oprirea și descălecară.
— Îl anunț pe șef că am venit, spuse el, și se îndreptă spre o casă
alăturată.
Până se întoarse însoțit de un bărbat solid între două vârste, cu
pielea roșie, deja se adunase o mică mulțime.
Bărbatul spuse ceva ce Șaman nu putu citi după buze. Era în
engleză, dar acesta strânse mâna lui Șaman când i-a fost întinsă.
— Sunt doctorul Robert J. Cole din Holden’s Crossing, Illinois.
Aceasta e soția mea, Rachel Cole.
— Dr. Cole? Un tânăr ieși din mulțime și îl privi atent pe Șaman. Nu.
Ești prea tânăr.
— … Poate l-ai cunoscut pe tatăl meu?
Ochii omului îl cercetară.
— Tu ești băiatul surd?… Tu ești, Șaman?
— Da.
— Eu sunt Micul-Câine. Fiul Lunei și al lui Cel-Ce-Vine-Cântând.
Șaman a fost bucuros când își strânseră mâinile, amintindu-și cum
se jucaseră împreună când erau copii.
Bărbatul îndesat spuse ceva.
— Acesta e Medi-ke, Broasca-Țestoasă-Pocnitoare, șeful orașului
Tama, spuse Micul-Câine. Vrea ca voi trei să poftiți în baraca lui.
Broasca-Țestoasă îi făcu semn Micului-Câine să vină și el, iar
celorlalți să plece. Baraca lui era mică și mirosea ca după un prânz
recent cu carne prăjită. Pături chitite arătau unde dormeau locuitorii
casei și o perdea de pânză acoperea un colț. Podeaua murdară era tare
și măturată și se așezară direct pe ea, în timp ce soția lui Medi-ke-
wapansee, Mica-Lumină, le servi cafea neagră foarte dulce, cu aroma
schimbată de alte ingrediente. Avea gustul cafelei pe care o făcea

1174
Makwa-ikwa. După ce Mica-Lumină îi servi, Broasca-Țestoasă îi spuse
ceva și ea ieși din casă.
— Aveai o soră, Femeia-Pasăre, îi spuse Șaman Micului Câine. E și ea
aici?
— A murit, cu mult timp în urmă. Mai am o soră, Salcie-Verde, cea
mai mică dintre noi. E cu soțul ei la rezervația din Kansas. Nimeni
altcineva din Tama nu mai fusese cu grupul din Holden’s Crossing, le
spuse Micul-Câine.
Broasca-Țestoasă le spuse prin Micul-Câine că era un Mesquaki și că
erau aproape două sute de Mesquaki și Sauki în Tama. Apoi lansă un
torent de cuvinte și se uită din nou spre Micul-Câine.
— Spune că rezervațiile sunt foarte rele, ca niște cuști uriașe. A
trebuit să uităm că Rock Island a fost Sauk-e-nuk, marele oraș al
Saukilor și că Davenport a fost Mesquake-nuk, marele oraș al
Mesquakilor. Lumea s-a schimbat. Am plătit bani fețelor-palide pentru
opt acri aici și l-am pus pe guvernatorul alb al Iowei să semneze actul
ca martor.
Șaman încuviință din cap.
— Asta e bine, spuse, și Broasca-Țestoasă zâmbi. Era evident că
înțelegea parțial engleza, dar continua să folosească propria limbă, în
timp ce fața îi deveni dură.
— Spune că guvernul pretinde întruna că ne-a cumpărat vastele
pământuri. Tatăl-Alb pune mâna pe pământurile noastre și dă
triburilor în schimb monede mici în loc de bani de hârtie. Ne înșală
chiar și la monede, dându-ne bunuri ieftine și ornamente și spunând că
Mesquakii și Saukii sunt plătiți în natură. Mulți dintre ai noștri lasă
lucrurile nefolositoare să putrezească pe pământ. Noi le spunem să
pretindă cu voce tare că nu vor accepta decât bani și să vină aici să
cumpere mai mult pământ.
— Aveți probleme cu vecinii albi? întrebă Șaman.
— Nicio problemă, răspunse Micul-Câine și îl ascultă apoi pe
Broasca-Țestoasă. Spune că noi nu suntem un pericol. Oriunde se duc
ai noștri să vândă ceva, albii pun monede în scoarța copacilor și le
spun indienilor că pot păstra monedele dacă le pot lovi cu săgeata. Unii
dintre oamenii noștri zic că e o insultă, dar Broasca-Țestoasă o
permite. Broasca-Țestoasă vorbi și Micul-Câine zâmbi larg. Spune că
asta îi păstrează pe unii dintre noi buni țintași cu arcul.

1175
 Mica-Lumină se întoarse, aducând un om într-o cămașă de bumbac
ruptă și pantaloni pătați de lână cafenie, cu o batistă roșie legată în
jurul frunții. Acesta spuse că e Nepepaqua, Somnambulul, Sauk și vraci.
Somnambulul nu era omul care să piardă timpul.
— Ea spune că ești doctor.
— Da.
— Bine. Vrei să vii cu mine?
Șaman dădu din cap. El și Rachel îl lăsară pe Charles Keyser să bea
cafea cu Broasca-Țestoasă. Se opriră numai ca să ia traista lui Șaman.
Apoi îl urmară pe vraci.

Traversând satul, Șaman văzu imagini familiare, care se potriveau

cu cele din amintirea sa. Nu văzu tipi-uri, dar erau câteva hedonoso-te-
uri în spatele barăcilor. Oamenii purtau majoritatea haine vechi de-ale
albilor; mocasinii rămăseseră cum își amintea, deși mulți dintre
indieni purtau cizme sau bocanci militari.
Somnambulul îi conduse la o baracă din partea opusă a satului.
Înăuntru, o femeie tânără, slabă zăcea gemând, cu mâinile pe
abdomenul proeminent.
Avea ochii tulburi și părea ieșită din minți. Nu răspunse când Șaman
îi puse câteva întrebări. Avea pulsul rapid, puternic. El se temu, dar
când îi luă mâinile în ale lui, simți mai multă vitalitate decât se
așteptase.
Ea era Watwaweiska, Veverița-Cățărătoare, spuse Somnambulul.
Soția fratelui său. Sorocul pentru prima ei naștere venise în dimineața
de ieri. Din vreme, ea își alesese un loc uscat și moale în pădure și se
dusese acolo. Durerile groaznice veniseră din nou și din nou și ea se
forțase cum o învățase mama ei, lăsându-se pe vine. Când se rupsese
apa, picioarele și rochia i se udaseră, dar nimic altceva nu se mai
întâmplase. Agonia nu se sfârșea și copilul nu ieșise. La căderea nopții,
celelalte femei o căutaseră, o găsiseră și o aduseseră aici.
Somnambulul nu putuse s-o ajute.
Șaman ridică rochia udă de sudoare și îi examină corpul. Era foarte
tânără. Sânii, deși grei de lapte, erau mici, iar bazinul era îngust. Vulva
era bombată, dar nu se vedea creștetul copilului. Apăsă blând cu
degetele pe abdomenul ei, apoi își scoase stetoscopul și îi întinse
piesele de urechi lui Rachel. Când puse diafragmul pe abdomenul

1176
Veveriței-Cățărătoare, concluziile pe care le trăsese cu ochii și mâinile
au fost confirmate de urechile lui Rachel.
— Copilul vine invers.
Ieși afară și ceru apă curată și Somnambulul îl conduse printre
copaci, până la un izvor. Vraciul se uită curios cum Șaman își spală
mâinile și brațele cu săpun cafeniu.
— Face parte din tratament, spuse Șaman, și Somnambulul acceptă
săpunul și îl imită.
Când se întoarseră în baracă, Șaman scoase cutia sa de seu curat de
oaie și își unse mâinile. Introduse un deget în canalul de naștere, apoi
un altul. Se mișcă încet în sus. La început nu simți nimic, dar apoi fata
avu un spasm și pumnul lui strâns a fost împins afară. Un picior al
copilului se mișcă sub degetele lui și, în jurul lui, simți cordonul
înfășurat. Cordonul ombilical era tare și bine strâns și nu încercă să
elibereze piciorul până ce nu se termină contracția. Apoi, ajutându-se
grijuliu cu cele două degete, desfășură cordonul și trase piciorul în jos.
Celălalt picior era mai sus, ridicat spre peretele canalului, îl prinse
în timpul contracției următoare și îl trase până ce două mici piciorușe
roșii apărură din corpul tinerei mame. Picioarele ieșiră în întregime și
curând putură vedea că era un băiețel. Apăru și abdomenul copilului,
cu cordonul ombilical. Dar ieșirea se opri când umerii și capul
micuțului se blocară în canal ca dopul în gâtul unei sticle.
Șaman nu putu trage copilul mai departe, nici nu reuși să mai ajungă
să țină carnea mamei departe de nările copilului. Îngenunche, cu mâna
în canal, căutând o soluție, dar simțea că bebelușul se sufocă.
Somnambulul avea o traistă a sa într-un colț al barăcii și scoase din ea
o curea lungă de vreo patru picioare. Cordonul se termina în ceva ce
semăna cu capul plat, urât al unei vipere, cu ochi din mărgele negre și
colți din fildeș. Somnambulul mișcă „șarpele” ca să pară că se târăște
pe corpul Veveriței, până ce capul ajunse aproape de fața ei, unduindu-
se. Vraciul cânta ceva în limba lui, dar Șaman nu încercă să-i citească
buzele. O privea pe Veverița-Cățărătoare.
Văzu cum ochii fetei se fixează asupra șarpelui și se lărgesc. Vraciul
făcu șarpele să se întoarcă și să se târască în jos pe corpul ei până ce
ajunse chiar deasupra locului unde se afla copilul.
Șaman simți o tresărire în canalul de naștere.

1177
 Văzu că Rachel deschidea gura să protesteze și o avertiză din ochi să
tacă.
Colții atinseră burta Veveriței. Deodată Șaman simți o lărgire. Fata
împinse cu o forță teribilă și copilul ieși atât de ușor, că nu a fost
nevoie de niciun efort ca să-l scoată afară. Buzele și obrajii copilului
erau albastre, dar începură să se înroșească imediat. Cu un deget
tremurând, Șaman îi curăță gura de mucoase. Fețișoara micuță se
strâmbă indignată și gura se deschise. Șaman simți cum abdomenul
copilului se strânge să aspire aer și știu că ceilalți auzeau un țipăt slab,
ascuțit. Poate era în fa major, fiindcă burtica vibră exact ca pianul
Lillianei când Rachel apăsa clapa a cincea din coadă.
El și vraciul se duseră din nou la izvor să se spele. Somnambulul
părea mulțumit, iar Șaman era gânditor. Înainte de a părăsi baraca,
examinase din nou curelușa ca să se asigure că era doar atât.
— Fata a crezut că șarpele îi va devora copilul, așa că l-a născut ca
să-l salveze?
— Cântecul meu spune că șarpele e un manitou rău. Dar manitou cel
bun a ajutat-o.
El realiză că lecția însemna că știința poate duce medicina până la o
limită. Că e ajutată enorm dacă există credință și în altceva. Era un
avantaj pe care vraciul îl avea asupra medicului, fiindcă Somnambulul
era și preot, și doctor.
— Ești Șaman?
— Nu. Somnambulul îl privi. Ai auzit de „corturile înțelepciunii”?
— Makwa ne-a povestit de șapte corturi.
— Da, șapte. Pentru unele lucruri, eu sunt în al patrulea cort. Pentru
mult mai multe însă sunt în primul cort.
— Vei deveni Șaman într-o zi?
— Cine să mă învețe? Wabokieshiek e mort. Makwa-ikwa e moartă.
Triburile sunt împrăștiate, Mide’wiwin nu mai există. Când eram tânăr
și vroiam să devin alungător de duhuri, am auzit de un Sauk bătrân,
aproape șaman, în Missouri. L-am găsit și am petrecut doi ani acolo.
Dar a murit de pojar, prea devreme. Acum caut bătrâni, ca să învăț de
la ei, dar sunt puțini și nu știu cele mai multe lucruri. Copiii noștri
învață engleza în rezervații și „cele șapte corturi ale înțelepciunii” sunt
pierdute.

1178
 El îi spunea că nu aveau școli de medicină cărora să le trimită cereri
de înscriere, realiză Șaman. Saukii și Mesquakii erau doar niște
rămășițe, prădate de propria religie, de medicina lor, de trecut.
Avu o scurtă viziune terifiantă cu o hoardă cu pielea verde
măturând întreg pământul de rasa albă și lăsând doar câțiva
supraviețuitori vânați, fără nimic altceva decât zvonuri despre o fostă
civilizație și abia slabe ecouri despre Hipocrate, Galen, Avicenna,
Iehova, Apollo și Iisus.
Părea că întregul sat aflase imediat despre nașterea copilului. Nu
erau un popor expansiv, dar Șaman simți aprobarea lor în timp ce
trecea printre ei. Charles Keyser veni la el și îi mărturisi că fata fusese
un caz similar cu nașterea care îi omorâse soția cu un an înainte.
— Doctorul n-a ajuns la timp. Singura femeie acolo era mama mea,
și ea nu știa mai mult ca mine.
— Nu trebuie să te simți vinovat. Uneori, pur și simplu, nu putem
salva pe cineva. A murit și copilul?
Keyser încuviință din cap.
— Mai ai și alți copii?
— Două fete și un băiat.
Șaman bănui că unul din motivele pentru care Keyser venise la
Tama era să-și caute o soție. Indienii din Tama păreau să-l cunoască și
să-l aprecieze. De mai multe ori cei care treceau pe lângă ei îl salutară,
spunându-i Charlie Farmer.
— De ce îți spun așa? Nu sunt și ei tot fermieri?
Keyser rânji.
— Nu ca mine. Tatăl meu mi-a lăsat patruzeci de acri din cel mai
negru sol din Iowa pe care l-ai văzut. Desțelenesc optsprezece acri și
mare parte le semăn cu grâu de iarnă. Când am venit prima oară aici,
am încercat să le arăt oamenilor ăstora cum să cultive pământul. Mi-a
luat un timp să pricep că nu vroiau o fermă de om alb. Cei care le-au
vândut pământul ăsta și-au închipuit sigur că i-au păcălit, fiindcă e din
cel mai prost. Dar ei culeg buruienile și tufișurile și gunoaiele, le fac
mormane și le lasă să putrezească în aer uneori ani în șir. Apoi
plantează semințele, în găuri făcute cu bățul în loc de arături. Grădinile
lor le dau destulă mâncare. Ținutul e plin de animale mici, iar râul
Iowa dă pește bun.

1179
 — Chiar duc viața bună din vremurile de altădată pe care au venit s-
o caute, spuse Șaman.
Keyser înclină din cap.
— Somnambulul zice că te-a rugat să mai doftoricești vreo câțiva.
Mi-ar face plăcere să te ajut, doctore Cole.
Șaman îi avea deja pe Rachel și pe Somnambul care să-l asiste. Dar îi
trecu prin minte că, deși Keyser arăta ca ceilalți locuitori din Tama, el
nu se simțea pe deplin în largul lui și poate avea nevoie de compania
altora veniți din afară. Așa că îi spuse fermierului că i-ar fi
recunoscător pentru ajutor.
Toți patru alcătuiră o mică ciudată caravană, mergând de la o
baracă la alta, dar curând deveni evident că se completau perfect unul
pe altul. Vraciul obținea acceptul pacienților și își intona rugăciunile.
Rachel ducea o pungă cu dulciuri fierte și era deosebit de pricepută în
a câștiga încrederea copiilor, iar Charlie Keyser, cu puterea sa și
mâinile sale mari, blânde, îi ținea nemișcați pe cei care trebuiau să stea
liniștiți.
Șaman extrase un număr de dinți stricați și a fost răsplătit cu
priveliștea pacienților scuipând sânge, dar zâmbind fiindcă sursa de
continuă tortură dispăruse dintr-o dată.
Deschise abcese, tăie un deget mare de la un picior negru, infectat, și
Rachel a fost ocupată să asculte cu stetoscopul piepturile celor care
tușeau. Pe unii dintre ei, el îi instrui să ia siropuri, dar alții aveau
tuberculoză și a fost nevoit să-i spună Somnambulului că nu putea face
nimic pentru ei. Văzură, de asemenea, o jumătate de duzină de bărbați
și câteva femei care erau amețiți de alcool, iar Somnambulul spuse că
mai erau și alții care ar fi beți dacă ar putea găsi niște whisky.
Șaman era conștient că mult mai multe piei-roșii fuseseră răpuse de
bolile omului alb decât de gloanțele sale. Variola, în special, făcuse
prăpăd printre triburi în ținutul împădurit și la câmpie și el adusese la
Tama o cutie mică de lemn pe jumătate plină cu coji de la vacile cu
variolă.
Somnambulul a fost foarte interesat când Șaman îi spuse că avea un
leac pentru prevenirea variolei. Dar Șaman trebui să se chinuie mult
să-i explice exact ce trebuia să facă. Le va zgâria brațul și va introduce
în rană mici cojițe de la variola vacilor. O bășică roșie, pruriginoasă va
apărea în acel loc, de mărimea unui bob de mazăre. Se va transforma

1180
într-o umflătură cenușie, ca un ombilic, cu o zonă mare în jur, care va fi
roșie, tare și fierbinte. După inoculări, majoritatea oamenilor vor fi
bolnavi timp de trei zile de variola vacilor, o boală mai benignă decât
vărsatul de vânt, dar care le va oferi imunitate față de boala mortală.
Cel mai probabil că cei inoculați vor avea dureri de cap și febră. După
boala scurtă, umflătura se va mări, se va închide la culoare și se va
usca, apoi coaja va cădea aproximativ în ziua a douăzeci și una, lăsând
o cicatrice roz.
Șaman îi spuse Somnambulului să explice oamenilor toate astea și
să-i întrebe dacă vor să fie tratați. Vraciul se întoarse foarte repede.
Toți vroiau să fie protejați de vărsat de vânt, raportă el, așa că se
apucară să inoculeze întreaga comunitate.
Sarcina vraciului a fost să asigure mișcarea cozii de oameni către
doctorul alb, asigurându-se că toți știau ce îi așteaptă.
Rachel stătu pe o buturugă și folosi două bisturie ca să fărâmițeze
cojile din cutia de lemn în bucățele foarte mici. Când un pacient
ajungea la Șaman, Charlie Keyser îi lua mâna stângă și o ridica,
expunând brațul cu partea internă, locul cel mai puțin supus la riscul
de a suferi lovituri accidentale sau de a fi scărpinat. Șaman folosi un
bisturiu ascuțit ca să facă zgârieturi superficiale în piele, pe care plasa
apoi mici bucățele de coji de la vaci.
Nu era complicat, dar trebuia făcut cu grijă și coada se mișca încet.
Când soarele apuse în cele din urmă, Șaman declară o pauză. Un sfert
din locuitorii Târnei mai trebuiau inoculați, dar el le spuse că la doctor
s-a închis și să revină dimineața.

Somnambulul avea instinctele unui preot baptist de succes și în

noaptea aceea adună oamenii ca să-i onoreze pe vizitatori. Un foc de
sărbătoare a fost aprins în loc deschis și oamenii se strânseră în jurul
lui, așezați pe pământ.
Șaman stătu la dreapta vraciului. Micul-Câine, între Șaman și Rachel,
ca să poată traduce pentru ei. Șaman văzu că Charlie stătea cu o femeie
zveltă, zâmbitoare, iar Micul-Câine îi spuse că era o văduvă cu doi
băieți mici.
Somnambulul ceru ca doctorul Cole să le spună despre femeia care
le fusese șaman, Makwa-ikwa.

1181
 Șaman era conștient de faptul că toți cei de față știau cu siguranță
mai multe decât el despre masacrul de la Bad Axe. Ce se întâmplase
unde râul Bad Axe întâlnea râul Mississippi le fusese probabil povestit
în jurul altor focuri de mii de ori și avea să mai fie. Dar el le spuse că
printre cei uciși de Cuțitele Lungi fusese un bărbat pe nume Bizonul-
Verde, al cărui nume Somnambulul îl traduse ca Ashtibugwa-gupichee,
și o femeie numită Unirea-Râurilor, Matapya. Le spuse cum fiica lor de
zece ani, Nishwri-kekawi, Două-Ceruri, își luase fratele nou-născut de
sub focul puștilor Armatei Statelor Unite și al tunului și înotase în josul
lui Masesibowi, ținând copilul de ceafă cu dinții ca să nu se înece.
Șaman povesti cum fetița Două-Ceruri o găsise pe sora ei, Femeia-
înaltă, și cum cei trei copii se ascunseseră în tufișuri ca iepurii până ce
fuseseră descoperiți de soldați și cum un soldat luase bebelușul
sângerând cu el și acesta nu mai fusese văzut niciodată.
Și le mai spuse că cele două fete Sauke fuseseră duse la o școală
creștină din Wisconsin și că Femeia-înaltă fusese lăsată grea de un
misionar, fiind văzută pentru ultima oară în 1832, când fusese luată și
dusă pentru a deveni servitoare într-o fermă a albilor mai jos de Fort
Crawfort. Și că fata pe nume Două-Ceruri evadase din școală și își
croise drum până în orașul Profetului, unde șamanul Nor-Alb,
Wabokieshiek, o luase în casa sa și o ghidase prin „cele șapte corturi
ale înțelepciunii” și îi dăduse un nume nou, Makwa-ikwa, Femeia-Urs.
Și că Makwa-ikwa fusese șamanul poporului ei până ce fusese
violată și ucisă de trei oameni albi în Illinois, în 1851.
Indienii ascultară serioși, dar nimeni nu plânse. Erau obișnuiți cu
povești pline de oroare despre cei dragi lor.
Trecură din mâna în mână o tobă de apă, până ce ajunse la
Somnambul. Nu era toba de apă a Makwei, care dispăruse când Saukii
părăsiseră Illinois-ul, dar Șaman văzu că era la fel. Își trecuseră toba
împreună cu un singur băț, iar acum Somnambulul îngenunche în fața
ei și începu s-o lovească în salve de câte patru bătăi ritmice și să cânte:

Ne-nye-ma-wa-wa,
Ne-nye-ma-wa-wa,
Ne-nye-ma-wa-wa,
Ke-tu-ko-ko-na-na.
O bat de patru ori,

1182
 O bat de patru ori,
O bat de patru ori,
Bat în toba noastră de patru ori.

Șaman privi în jur și văzu că oamenii cântau cu vraciul și mulți

țineau pietre în mâini și le scuturau în ritmul muzicii, la fel cum Șaman
scutura cutia de țigări plină cu prundiș la ora de muzică, pe vremea
când era un băiețel.

Ke-te-ma-ga-yo-se lye-ya-ya-ni,
Ke-te-ma-ga-yo-se lye-ya-ya-ni,
Me-to-se-ne-ni-o lye-ya-ya-ni,
Ke-te-ma-ga-yo-se lye-ya-ya-ni,
Binecuvântează-ne când vii,
Binecuvântează-ne când vii,
Poporul, când vii,
Binecuvântează-ne când vii.

Șaman se aplecă în față și își puse mâna pe toba de apă, chiar sub
capacul ei. Când Somnambulul o lovi, a fost ca și când ar fi ținut un
tunet între palme. Se uită la gura vraciului și văzu cu plăcere că știa
cântecul, era unul din cântecele Makwei, și cântă și el cu ei:

…Wi-a-ya-ni,
Ni-na ne-gi-se ke-wi-to-se-me-ne ni-na
… Oriunde vei merge
Vin cu tine, fiul meu.

Cineva aduse un buștean și îl azvârli în foc, trimițând o coloană de

scântei galbene spre cerul întunecat. Căldura focului se amesteca în
aer cu cea a nopții și îl făcu să se simtă amețit, gata să aibă viziuni. Se
uită după soția lui, îngrijorat pentru ea, gândind că mama lui Rachel ar
fi fost furioasă de felul cum arăta fiica ei.
N-avea nimic pe cap, părul îi era încâlcit, fața strălucitoare de
sudoare și ochii îi sclipeau de încântare. Niciodată nu-i păruse mai
feminină, mai umană, mai vrednică de a fi dorită. Ea îi observă privirea
și zâmbi, în timp ce se aplecă spre Micul-Câine să vorbească. O
persoană înzestrată cu auz i-ar fi pierdut cuvintele în tunetul tobei și al

1183
cântecului, dar Șaman îi citi cu ușurință pe buze: „E la fel de bine ca și
când ai vedea an bizon!”

Dimineața următoare, Șaman se strecură afară devreme, fără s-o

trezească pe soția sa și se îmbăie în râul Iowa în timp ce rândunelele
zburau în picaj ca să se hrănească la suprafața apei cu mici insecte
subțiri cu trupurile aurii.
Era abia după răsărit. Copiii deja se strigau și urlau prin sat și,
trecând prin fața caselor, văzu femei desculțe și câțiva bărbați
plantându-și peticul de grădină în răcoarea dimineții. La marginea
satului se întâlni față în față cu Somnambulul și stătură amândoi
relaxați și conversară ca o pereche de servitori de la țară care s-au
întâlnit în timpul cumpărăturilor de dimineață.
Somnambulul îi puse întrebări despre înmormântarea și mormântul
Makwei. Șaman nu se simți prea în largul său când răspunse.
— Eram doar un copil când a murit ea. Nu-mi amintesc multe
lucruri, spuse el.
Dar din citirea jurnalelor tatălui său putu să-i spună că groapa
Makwei fusese săpată dimineața și ea fusese îngropată după-amiaza, în
cel mai bun veșmânt al ei. Cu picioarele spre vest. Coada unei femele
de bizon fusese pusă în mormânt.
Somnambulul aprobă din cap.
— Ce se află la zece pași nord-vest de mormântul ei?
Șaman îl privi uimit.
— Nu-mi amintesc. Nu știu.
Fața vraciului era tensionată. Bătrânul din Missouri, cel care fusese
aproape șaman, îl învățase despre moartea șamanilor, spuse el. Îi
explicase că, de câte ori e îngropat un șaman, patru watawinonas,
duhuri ale răului, își fac culcușul la zece pași nord-vest de mormânt.
Watawinonas fac de veghe cu rândul – un duh e tot timpul treaz, în
timp ce celelalte trei dorm. Nu-i pot face rău șamanului, spuse
Somnambulul, dar cât timp sunt lăsate să rămână acolo, ea nu-și poate
folosi puterile pentru a-i ajuta pe cei vii care vin să-i ceară ajutorul.
Șaman fluieră ușor. Poate dacă ar fi fost crescut cu credința în astfel
de lucruri, ar fi fost mai tolerant. Dar în timpul nopții se trezise
întrebându-se ce se întâmplă cu pacienții săi. Iar acum își dorea să
termine treaba aici și să pornească spre casă suficient de devreme ca

1184
să poată înnopta în locul bun de pe malul râului unde se opriseră și la
venire.
— Ca să-i alungi pe watawinonas, îi spuse Somnambulul, trebuie să
le găsești culcușul și să-l arzi.
— Da. Așa o să fac, promise Șaman și Somnambulul păru ușurat.
Micul-Câine se arătă și întrebă dacă poate lua locul lui Charlie
Farmer când aveau să se apuce de zgâriat brațe. Spuse că în noaptea
trecută, imediat după stingerea focului, Keyser părăsise Tama.
Șaman a fost dezamăgit că acesta nu-și luase rămas-bun. Dar îi făcu
semn Micului-Câine că va fi în ordine.
Începură devreme să facă și restul inoculărilor. Merse ceva mai
repede decât în ziua precedentă fiindcă Șaman căpătase experiență.
Aproape terminaseră când o pereche de cai bălani traseră o căruță de
fermă în piața satului. Keyser o conducea și în spatele căruței erau trei
copii, holbându-se la indieni cu mare interes.
— Ți-aș fi recunoscător dacă i-ai zgâria și pe ei împotriva vărsatului,
spuse Charlie și Șaman acceptă bucuros.
Când restul oamenilor și cei trei copii au fost inoculați, Charlie îi
ajută pe Șaman și pe Rachel să-și adune lucrurile.
— Mi-ar plăcea să-i aduc o dată pe copiii mei să viziteze mormântul
șamanului, spuse el. Șaman îi răspunse că vor fi bineveniți.
Nu dură prea mult să-l pregătească pe Ulise de drum. Primiră un dar
de la soțul Veveriței-Cățărătoare, Shemago, Lancea, care veni cu trei
sticle mari de whisky pline cu sirop de arțar, pe care au fost bucuroși
să-l primească. Sticlele erau legate cu același fel de curea din care
fusese făcut șarpele vraciului. Când Șaman le agăță în spinarea lui Ulise
peste celelalte bagaje, arătau de parcă el și Rachel erau în drum spre o
mare sărbătoare.
El îi strânse mâna vraciului și îi spuse că se vor întoarce primăvara
următoare. Apoi le strânse mâinile și lui Charlie, lui Broaștei-Țestoase,
Micului-Câine.
— Acum ești Cawso-wabeskiou, spuse Micul-Câine.
Cawso-wabeskiou, Șamanul-Alb. Îi făcu plăcere lui Șaman, fiindcă
știu că Micul-Câine nu îi folosea pur și simplu porecla.
Mulți dintre indieni ridicară mâinile în semn de rămas-bun iar
Șaman și Rachel le răspunseră în timp ce urmau drumul paralel cu
râul, împreună cu cei trei cai, ieșind din Tama.

1185
 74

Trezit în zori

Timp de patru zile după întoarcerea lor acasă, Șaman plăti prețul
doctorului plecat în vacanță. Dispensarul său a fost asaltat de pacienți
în fiecare dimineață și în fiecare după-amiază, iar seara vizită
nenumărați alți bolnavi care cădeau în sarcina sa, pentru a se întoarce
la casa Geiger noaptea târziu, obosit.
Dar cam în a cincea zi, într-o sâmbătă, valul de pacienți se subție
până ce el deveni mai mult sau mai puțin ocupat cum era de obicei
înainte, iar în dimineața de duminică se trezi în camera lui Rachel cu
sentimentul încântător că avea timp să respire. Ca de obicei, se sculă
înaintea tuturor, își adună hainele și coborî scările, în salon, unde se
îmbrăcă în liniște înainte de a ieși afară pe ușa din față.
Merse pe Poteca Lungă, oprindu-se în pădure unde oamenii lui
Oscar Ericsson curățaseră terenul pentru casa cea nouă și pentru
grajd. Nu era locul în care stătuse Rachel când era fetiță și își făcuse
vise; din nefericire, visele fetițelor nu țineau cont de regulile
construcției și Ericsson inspectase locul și clătinase din cap. Se
hotărâseră la un loc mai potrivit, o sută de iarzi mai încolo, pe care
Rachel îl declarase suficient de corespunzător visului ei. Șaman ceruse
permisiunea de a cumpăra terenul de construcție, dar Jay insistase că e
un dar de nuntă. Atât el cât și Jay se purtau unul cu altul cu căldură și
considerație sofisticată în zilele acelea și problema avea să se rezolve
cu blândețe.
Când ajunse la terenul spitalului, el văzu că fundația era aproape
complet săpată. În jurul ei, mormane de pământ alcătuiau un peisaj cu
mușuroaie uriașe. Groapa părea mai mică decât își imaginase el
clădirea spitalului, dar Ericsson îi spusese că fundațiile par totdeauna
mai mici. Fundația avea să fie din piatră cenușie dintr-o carieră de
lângă Nauvoo, adusă cu plutele pe Mississippi și de la Rock Island, cu
un car cu boi, un proiect periculos care îl îngrijora pe Șaman, dar pe
care constructorul îl acceptă fără probleme.
1186
 Trecu de casa Cole, pe care Alex avea s-o părăsească în curând. Apoi
păși pe Poteca Scurtă, încercând să și-o imagineze folosită de pacienții
care vor veni la clinică pe apă, cu barca. Mai trebuiau făcute unele
schimbări. Contemplă sauna care brusc i se păru într-o poziție
nepotrivită. Se decise să facă o schiță atentă a felului în care erau
așezate pietrele plate, apoi să ia pietrele și să reconstruiască sauna în
altă parte, pentru ca Joshua și Hattie să poată trăi experiența de a ști
cum e să stai în căldura excesivă până nu mai reziști și ești nevoit să
alergi să te arunci în apa râului.
Când se întoarse spre mormântul Makwei, văzu că stâlpul de lemn
era așa de crăpat și de ros de ploi, încât semnele ca feriga nu se mai
vedeau. Inscripțiile erau păstrate într-unul dintre jurnale și se hotărî
să facă un monument mai durabil și să construiască un fel de barieră în
jurul mormântului.
Semințele de primăvară încolțiseră. În timp ce smulgea grașiță
albăstruie și muștar de stepă care își făcuseră loc printre mlădițele de
crini, se trezi spunându-i Makwei că unii dintre oamenii ei erau în
siguranță în Tama.
Furia rece pe care o simțise acolo, dacă fusese sau nu din adâncul
lui, dispăruse. Tot ce simți acum a fost liniștea. Dar… Mai era ceva.
Se ridică și se luptă o vreme cu impulsul. Apoi localiză nord-vestul și
începu să se depărteze de mormânt, numărând pașii.
Când parcurse zece pași, se trezi în mijlocul ruinelor hedonoso-te-
ului. Casa lungă se deteriorase în cursul anilor și acum era o grămadă
prăbușită, neregulată, de bușteni înguști și fâșii de scoarță mucedă de
copac, cu iederă sălbatică printre ele.
N-avea niciun sens, își spuse el, să înconjure mormântul,
delimitându-l, să mute sauna și să lase aici mormanul ăsta urât. Merse
pe potecă până în grajd, unde era un bidon mare cu gaz de lampă. Era
aproape plin și îl duse cu el și îl goli. Lemnul din grămadă era ud de
mușchi, dar chibritul său aprinse focul din prima încercare, iar gazul
arse cu flacără vie.
Într-o clipă, întregul hedonoso-te a fost înghițit de flăcările hulpave,
albastre și galbene, și o coloană de fum negru gros se înălță drept în
sus, fiind abătută de briză spre râu.
O erupție înțepătoare de fum negru bolborosi ca o bubă coaptă și
primul demon, cel care era treaz, țâșni sus și pieri. Șaman își imagină

1187
un țipăt singuratic, demonic, furios, șuierător. Una câte una, celelalte
trei creaturi ale răului, trezite atât de brusc, se ridicară în aer ca niște
păsări de pradă înfometate care simt mirosul cărnii, watawinonas
îndreptându-se spre alt loc, cu aripi de fum mânios.
Dinspre mormântul alăturat, Șaman simți ceva ca o vibrație.
Se apropie și simți văpaia căldurii, ca focul unei ceremonii Sauke și
își imagină cum fusese locul acesta când tânărul Rob J. Cole îl văzuse
pentru prima oară, prerie neatinsă întinzându-se între râu și pădure. Și
se gândi la ceilalți care trăiseră aici, Makwa, și Luna, și Cel-Ce-Vine-
Cântând. Și Alden. În timp ce focul ardea din ce în ce mai slab, cântă în
minte: Hi-la-ye ke-wi-ta-mo-ne i-no-ki-i-i, ke-te-hici-ga-vo-se. Duhuri,
vă vorbesc vouă acum, trimiteți binecuvântarea voastră asupra mea.
În curând nu rămase decât un strat subțire de cenușă din care se
mai ridicau crâmpeie de fum. Știa că iarba va acoperi locul repede și că
nu va mai rămâne nicio urmă a fostului hedonoso-te.
Când a fost destul de sigur că poate abandona focul, duse bidonul în
grajd și o luă înapoi. Pe Poteca Lungă întâlni o figură mică, întristată,
căutându-l. Ea încerca să se depărteze de un băiețel mic care căzuse și
își julise genunchiul. Băiețelul șchiopăta după ea ca un cățel. Plângea și
îi curgea nasul.
Șaman îi șterse nasul lui Joshua cu batista lui și îi pupă genunchiul
lângă julitura însângerată. Promise că o să-l facă bine când ajung acasă.
O ridică pe Hattie pe umeri, cu picioarele de după gâtul său și îl luă pe
Joshua în brațe și porni. Acestea erau singurele două spirite din lume
care contau pentru el, aceste două spirite bune care puseseră
stăpânire pe sufletul său. Hattie îl trase de urechi ca să-l facă să meargă
mai repede și el tropăi ca Trude. Când îl ciupi atât de tare, că îl duru, el
îl propti pe Joshua pe picioarele ei, ca să nu cadă, și începu să galopeze
ca Boss. Și galopă, galopă în timp, pe o melodie perfect ascunsă – o
muzică nouă, minunată și triumfală pe care numai el putea s-o audă.
***

1188
 Notele autorului
Saukii și Mesquakii încă mai trăiesc și azi în Tama, Iowa, pe propriul
lor pământ. La cei optzeci de acri cumpărați inițial s-au adăugat
considerabil și alții. Vreo cinci sute șaptezeci și cinci de nativi
americani locuiesc azi pe o arie de trei mii cinci sute de acri de-a lungul
râului Iowa. În vara lui 1987 am vizitat așezarea de la Tama împreună
cu soția mea, Lorraine. Don Wanatee, atunci director executiv al
Consiliului Tribal, și Leonard Young Bear (Tânărul-Urs), un remarcat
artist nativ american, mi-au răspuns cu răbdare la toate întrebările. În
conversații ulterioare, la fel au făcut și Muriel Racehill, actuala
directoare executivă, și Charlie Old Bear (Bătrânul-Urs).
Am încercat să prezint evenimentele din timpul Războiului
Șoimului-Negru cât mai aproape posibil de faptele istorice.
Conducătorul războinic cunoscut ca Șoimul-Negru – traducerea literală
a numelui său Sauk, Makataime-shekiakiak, este Șoimul-Vrabie-Negru
– este un personaj istoric. Șamanul Wabokieshiek, Nor-Alb, a fost, de
asemenea, un personaj real. În această carte el devine o figură fictivă
după ce întâlnește fata care avea să devină Makwa-ikwa, Femeia-Urs.
Pentru vocabularul Sauk și Mesquakie folosit în acest roman, m-am
bazat în principal pe un număr de publicații de început ale Biroului de
Etnologie Americană al Institutului Smithsonian.
Perioada de început a organizației caritabile cunoscute sub numele
de Dispensarul Boston a fost, în mare măsură, așa cum am descris-o.
M-am folosit însă de drepturile mele de autor în ceea ce privește
salariile medicilor angajați temporar. Deși scara de plăți e autentică,
compensația nu a început până în 1842, mulți ani după ce Rob J. este
prezentat ca salariat care îngrijește săracii. Până în 1842, a fi medic la
Dispensarul Boston echivala cu un fel de internat fără plată. Condițiile
erau atât de grele printre cei săraci, încât tinerii doctori s-au răzvrătit.
Mai întâi au cerut plată, apoi au început să refuze să mai viziteze
pacienții din mahalale. În schimb, Dispensarul Boston s-a mutat într-
un sediu și a devenit o clinică, pacienții venind astfel ei la doctori. La
vremea când am cunoscut Dispensarul Boston, la sfârșitul anilor ’50 și
începutul anilor ’60, ca editor științific al vechiului ziar din Boston,

1189
Herald, acesta devenise o clinică-spital bine cunoscută și era în
asociere administrativă cu Pratt Diagnostic Clinic, Spitalul plutitor
pentru nou-născuți și copii și Școala Medicală Tufts, ca Centrul Medical
Tufts-New England. În 1965, spitalele componente au fost reunite și
absorbite în instituția distinsă din prezent, cunoscută ca New England
Medical Center Hospitals. Davin W. Nathan, fost arhivar al centrului
medical, și Kevin Richardson, de la Departamentul de Afaceri Externe
al centrului medical, mi-au furnizat informații și material istoric.
În timp ce scriam Șaman, am găsit o cantitate neașteptată de
informații chiar la mine acasă și le sunt recunoscător prietenilor
apropiați, vecinilor și concetățenilor mei.
Edward Gulick a discutat cu mine despre pacifism și mi-a povestit
despre Elmira, New York. Elizabeth Gulick mi-a împărtășit gânduri
despre Societatea Prietenilor și mi-a permis să citesc câteva din
scrierile ei despre ritualul religios al quakerilor. Don Buckloh,
conservator al resurselor la Departamentul de Agricultură al S.U.A., mi-
a răspuns la întrebările despre fermele din vestul-mijlociu. Soția lui,
Denise Jane Buckloh, fostă soră Miriam la Eucharist, OCD, mi-a dat
detalii despre catolicism și viața zilnică a unei călugărițe în mănăstire.
Donald Fitzgerald mi-a împrumutat cărți de referință și mi-a oferit o
copie a jurnalului din Războiul Civil al străbunicului său, John
Fitzgerald, care la șaisprezece ani a plecat de acasă din Rowe,
Massachusetts, la Greenfield, douăzeci și cinci de mile mai jos de
Mohawk Trail, ca să se înroleze în armata unionistă. John Fitzgerald a
luptat cu Regimentul de Voluntari 27 Massachusetts, până a fost
capturat de către confederați și a supraviețuit mai multor tabere de
prizonieri, inclusiv Andersonville.
Theodore Bobetsky, fermier de o viață, ale cărui pământuri se
învecinează cu ale noastre, mi-a dat informații despre tăierea porcilor.
Procurorul Stewart Eisenberg a discutat cu mine sistemul de eliberare
pe cauțiune folosit de curțile din secolul al XIX-lea, iar Nina Heiser mi-a
permis să împrumut colecția ei de cărți despre nativii americani.
Walter A. Whitney Jr. Mi-a dat o copie a unei scrisori scrise pe 22
aprilie 1862 de către Addison Graves tatălui său, Ebenezer Graves Jr.,
din Ashfield, Massachusetts. Scrisoarea este o relatare a experienței lui
Addison Graves ca soră medicală voluntară pe vaporul-spital War
Eagle, care a dus răniții Uniunii de la Pittsburgh Landing, Tennessee, la

1190
Cincinnati. Ea a stat la baza capitolului 48, în care Rob J. Cole este
chirurg-voluntar pe vaporul-spital War Hawk.
Beverly Presley, cartograf și bibliotecar-geograf la Universitatea
Clark, a calculat distanța străbătută în timpul călătoriilor vapoarelor-
spital, reale sau imaginare.
Facultatea Departamentului Clasic de la Colegiul Sfintei Cruci m-a
ajutat cu mai multe traduceri din latină.
Richard M. Jakowski, VMD, profesor asociat la Departamentul de
Patologie al Tufts-New England Veterinary Medical Center, din North
Grafton, Massachusetts, a răspuns întrebărilor mele privitoare la
anatomia câinelui.
Sunt recunoscător Universității Massachusetts din Amherst pentru
că a continuat să-mi acorde privilegiile facultății privind accesul la
toate bibliotecile sale și, de asemenea, îi sunt recunoscător lui Edia
Holm de la Biroul de împrumuturi între biblioteci al aceleiași instituții.
Mulțumesc Societății Americane a Anticarilor, din Worcester,
Massachusetts, pentru că mi-a oferit acces la colecțiile sale.
Am primit ajutor și material de la Richard J. Wolfe, curator de cărți
rare și manuscrise, și de la Joseph Garland, bibliotecar la Countway
Medical Library de la Harward Medical School, și m-am bucurat de
împrumuturi pe termen lung de la Biblioteca Lamar Soutter a
Universității din Massachusetts, Școala de Medicină, în Worcester.
Mulțumesc, de asemenea, personalului de referință de la Biblioteca
Publică Boston și de la Boston Athenaeum pentru ajutorul lor.
Bemard Wax, de la Societatea Americană de Istorie a Evreilor de la
Universitatea Brandeis, mi-a dat informații despre Compania C din
Regimentul 82 Illinois, „Compania Evreiască”.
Sursa mea pentru limbajul idiș a fost soacra mea, Dorothy Seay.
În vara lui 1989, eu și soția mea am vizitat mai multe câmpuri de
luptă din Războiul Civil. În Charlottesville, profesorul Erwin L. Jordan
Jr., arhivar al Bibliotecii Alderman de la Universitatea Virginia, mi-a
oferit ospitalitatea bibliotecii și mi-a dat informații despre spitalele
Armatei Confederate. Condițiile medicale din timpul Războiului Civil,
bătăliile și evenimentele din Șaman sunt bazate pe realități istorice.
Regimentele în care a servit Rob J. sunt fictive.
În majoritatea timpului cât am scris această carte, Ann N. Lilly a fost
membră în personalul de conducere atât la Biblioteca Forbes din

1191
Northampton, cât și la Sistemul Regional de Biblioteci, Western,
Massachusetts. Adesea mi-a căutat titluri în biblioteci și a adus cărți de
la ambele instituții la casa ei din Ashfield. Le mulțumesc, de asemenea,
Barbarei Zalenski, de la Biblioteca Memorială Belding din Ashfield, și
personalului Bibliotecii Memoriale Field din Conway, Massachusetts,
pentru ajutorul lor în cercetare.
Federația de Planificare Familială a Americii mi-a trimis material
privind fabricarea și folosirea prezervativelor în anii 1800. La Centrul
de Control al Bolilor, Atlanta, Georgia, Robert Cannon, M.D., mi-a dat
informații privind tratamentul sifilisului în perioada romanului meu,
iar Asociația Americană pentru boala Parkinson m-a informat despre
această boală.
William McDonald, absolvent al Institutului de Tehnologie
Massachusetts, Departamentul de Metalurgie, mi-a spus despre
metalele folosite pentru fabricarea instrumentelor în perioada
Războiului Civil.
Analiza lui Jason Geiger privind ceea ce s-ar fi întâmplat dacă
Lincoln ar fi permis Confederației să se desprindă de Uniune fără
război, exprimată în Capitolul 72, este bazată pe opinia regretatului
psihograf Gamaliel Bradford în biografia lui Robert E. Lee, scrisă de el
(Lee the American, Houghton Mifflin, Boston, 1912).
Îi mulțumesc lui Dennis B. Gjerdingen, președintele Școlii Clarke
pentru surzi din Northampton, Massachusetts, pentru că mi-a permis
accesul la personalul și biblioteca acestei școli. Ana D. Crist, fostă
bibliotecară la Școala Clarke, mi-a permis să împrumut cărți pe lungi
perioade de timp. Îi sunt în mod special recunoscător lui Marjorie E.
Magner, care a petrecut patruzeci și trei de ani predând copiilor surzi.
Ea mi-a oferit o serie de imagini din interior și, de asemenea, a citit
manuscrisul cărții, pentru a verifica acuratețea sa în ceea ce privește
surzenia.
Mai mulți doctori din Massachusetts au fost generoși în ajutorul pe
care mi l-au acordat la această carte. Albert B. Gikinis, MD, medicul
legist al Districtului Franklin, Massachusetts, a discutat pe îndelete cu
mine despre viol și crimă și mi-a permis să împrumut textele lui de
patologie. Joel F. Moorhead, MD, directorul medical al policlinicii
Spitalului Spaulding și instructorul clinic în medicină de reabilitare la
Școala Medicală Tufts, a răspuns întrebărilor mele despre boală și

1192
traumatism. Wolfgang G. Gilliar, DO, director de program în medicină
de reabilitare la Centrul de recuperare Greenery și instructor de
reabilitare la Școala Medicală Tufts, mi-a vorbit despre fizioterapie.
Internistul familiei mele, Barry D. Poret, MD, mi-a furnizat informații și
mi-a pus la dispoziție cărțile sale de medicină. Stuart R. Jaffee, MD,
urolog-șef la St. Vincent Hospital în Worcester, Massachusetts și
profesor-asistent de urologie la Universitatea din Massachusetts,
Facultatea de Medicină, mi-a răspuns la întrebările despre litocenoză
și a citit manuscrisul cărții pentru acuratețe medicală.
Îi sunt recunoscător agentului meu literar, Eugene H. Winick de la
Melntosh & OHS, Inc., pentru prietenia și entuziasmul său, și doctorului
Karl Blessing, de asemenea, Geschaftsfiihrer la Droemer Knaur
Publishing Company din München. Șaman este cea de-a doua carte
dintr-o proiectată trilogie despre dinastia medicală Cole. Încrederea
timpurie pe care dr. Blessing a arătat-o primei cărți a trilogiei,
Doctorul a făcut ca aceasta să devină un best-seller în Germania și în
alte țări și m-a încurajat enorm în a scrie Șaman. Pentru eforturile lor
în numele acestei cărți le mulțumesc lui Peter Mayer, Elaine Koster și
Robert Dressen de la Penguin Books USA. Raymond Phillips a făcut o
treabă minunată în editarea lucrării.
În multe aspecte, Șaman este un proiect de familie. Fiica mea, Lise
Gordon, a editat Șaman înainte ca aceasta să ajungă la publiciști. Este
meticuloasă, dură, chiar și cu propriul ei tată, și m-a încurajat
formidabil. Soția mea, Lorraine, m-a ajutat să pregătesc manuscrisul și,
ca de obicei, mi-a dăruit dragoste și sprijin total. Fiica mea Jamie Beth
Gordon, fotografă, mi-a îmblânzit teama de aparatul de fotografiat în
timpul unei sesiuni foto speciale și hilare, când m-a fotografiat pentru
cataloagele publiciștilor și copertele cărții. M-a ajutat și cu notițele și
fișele ei. Și telefoanele frecvente de la mare distanță ale fiului meu,
Michael Seay Gordon, au venit invariabil când aveam nevoie de
suportul pe care mi-l oferă el întotdeauna.
Acești patru oameni sunt partea cea mai importantă a vieții mele și
ei au mărit de cel puțin zece ori bucuria mea de a termina acest roman.
Ashfield, Massachusetts
20 Noiembrie 1991

1193
1194
Cu acest roman, Noah Gordon îşi încheie
marea trilogie ce urmăreşte generaţiile
dinastiei medicale Cole.
Începând cu Robert J. Cole, legendarul doctor
din secolul al XI-lea, fiecare fiu întâi născut va
purta acelaşi nume şi iniţială iar unii dintre ei
vor fi înzestraţi cu tulburătorul simţ cunoscut
sub numele de Darul: certitudinea teribilă şi
instinctivă a morţii apropiate. Darul apare din
nou în CASA DE PE COLINĂ, dar de data
aceasta în premieră la o fiică, Roberta Jeanne
d’Arc Cole, mai pe scurt R.J.
R.J. îşi sfidează pentru prima oară părintele
iubit la naştere, când se dovedeşte a fi fată; a
doua oară, când alege să studieze dreptul şi
nu medicina. Şi totuşi, destinul o ia în
stăpânire atunci când R.J. îşi dă seama că a
moştenit Darul.

1195
 Noah Gordon

Casa
de pe colină

Traducerea: loana-Ruxandra Fruntelată

Editura Vivaldi,
Bucureşti, 1999

1196
Cartea aceasta este pentru Lorraine, iubirea mea, şi pentru copiii
noştri – Michael Gordon, Lise Gordon şi Roger Weiss; şi pentru
Jamie Beth Gordon, cea care a avut imaginaţia şi sensibilitatea
de a vedea vraja din „pietrele-inimi”.

1197
Într-o seară, glumind cu un pacient în vârstă, internat pentru o boală
cardiacă, R.J. îi strânse amândouă mâinile în ale ei.
Şi nu mai putu să-i dea drumul.
Era ca şi cum ar fi fost uniţi de... ceva? Conştiinţa unui fapt de care nu
ştiuse cu câteva clipe înainte o secătuia. Ar fi vrut să ţipe, să-l
avertizeze. În loc de asta, murmură nişte consolări de convenienţă şi-şi
petrecu următoarele patruzeci de minute cu analizele pacientului în
faţă – numele lui era Bruce Weiler –, luându-i mereu pulsul şi
tensiunea şi ascultându-l la inimă, în sinea ei, îşi spunea că suferea de
o cădere nervoasă: nimic din fişa domnului Weiler sau din starea lui
nu indica o alterare a sănătăţii acestuia, ci dimpotrivă.
Totuşi, era convinsă că omul era pe moarte.
Nu-i spusese nimic lui Fritzie Baldwin, şeful rezidenţilor. Nu-i putea
da nici o explicaţie raţională şi ar fi ridiculizat-o nemilos.
Dar într-una din orele mici ale dimineţii, inima domnului Weiler
explodă ca o conductă veche şi viaţa lui se sfârşi.

1198
 Note şi mulţumiri

În timpul elaborării romanului meu, o serie de medici mi-au acordat o parte

din puţinul lor timp, mi-au răspuns la întrebări şi mi-au împrumutat cărţi şi
materiale. Printre ei s-au aflat practicieni particulari – Dr. Richard Warner
din Buckland, specialist; Dr. Barry Poret şi Dr. Nancy Bershof din
Greenfield, specialişti; Dr. Christopher French din Shelburne Falls,
specialist; şi Wolfgang G. Gilliar, inspector medical din San Francisco.
De asemenea, am primit ajutor de la medicii din spitale şi universităţi. Îi
amintesc pe Dr. Louis R. Caplan, şeful departamentului de Neurologie de
la Universitatea Tufts şi conducător al clinicii de specialitate al New
England Medical Center din Boston; pe Dr. Charles A. Vacanţi, profesor
de anestezie-terapie intensivă şi preşedinte al departamentului de
specialitate al Universităţii din Worcester, facultatea Massachusetts
Medical Center; şi pe William F. Doyle, medicul-şef al departamentului de
patologie al Centrului Medical Franklin din Greenfield.
Alte persoane care m-au ajutat au fost asist. Esther W. Purington,
directoarea administrativă a Centrului Medical Franklin şi moaşa calificată
Liza Ramlow. Susan Newsome, de la Liga Planificării Familiale din
Massachusetts, a discutat cu mine despre avorturi; aceeaşi problemă am
dezbătut-o cu asistentele Virginia A. Talbot, de la secţia de ginecologie din
Hampden, Kathleen A. Mellen şi Polly Weiss din West Palm Beach,
Florida, care mi-au oferit argumente serioase cu privire la mişcarea anti-
avort.
Ca de obicei, am fost ajutat şi de oameni din oraşul meu. Margaret Keith
mi-a furnizat informaţii antropologice despre oseminte, Don Buckloh de la
Ministerul Agriculturii şi fermierul Ted Bobetsky mi-au povestit despre
gospodărirea pământului; Suzanne Corbett a stat de vorbă cu mine despre
cai; lucrătorii serviciului medical de urgenţă, Philip Lucier şi Roberta
Evans, mi-au împrospătat amintirile despre sistemul de ambulanţe al unui
oraş de deal; şi Denise Jane Buckloh, fosta soră catolică Miriam, mi-a
oferit o perspectivă catolică şi sociologică. Avocatul Stewart Eisenberg şi
fostul şef al poliţiei din Ashfield, Gary Sibilia, mi-au descris cazurile de
condamnare la închisoare şi Russell Fessenden mi-a povestit despre
bunicul lui decedat, dr. George Russell Fessenden, fost doctor de ţară.
Roger L. West, medic veterinar, mi-a vorbit despre naşterea la bovine şi
lăptarul David Thibault din Conway mi-a permis să asist la venirea pe
1199
lume a unui viţel.
Julie Reilly, restaurator la Muzeul Winterthur din statul Delaware, mi-a dat
detalii despre datarea ceramicii şi am fost ajutat şi de Susan McGowan în
aceeaşi problemă. De asemenea, sunt recunoscător bibliotecilor memoriale
din Deerfield şi personalului bibliotecii memoriale Belding din Ashfield şi
bibliotecilor din Amherst ale Universităţii din Massachusetts.
Îi mulţumesc agentului meu literar, Eugene H. Winick de la McIntosh &
Otis, Inc., pentru prietenia şi sprijinul acordate.
În sfârşit, mulţumesc familiei mele. Lorraine Gordon are atâtea calităţi –
îmi este soţie, director de afaceri şi îndrumător literar. Lise Gordon este
preţioasa mea editoare şi fiică. Roger Weiss, specialist în informatică şi
ginerele meu, mi-a menţinut computerul şi tehnologia în stare de
funcţionare. Fiica mea, Jamie Beth Gordon, mi-a permis cu generozitate să
le împărtăşesc personajelor şi cititorilor pasiunea ei creatoare pentru
„pietrele-inimi” (termenul „Pietre-inimi”, în limba engleză Heartrocks
(n.tr.), este protejat legal de ea şi poate fi folosit numai dacă ea acordă
permisiunea). Michael Gordon, fiul meu, mi-a oferit sfaturi juridice în
diferite situaţii; şi când o operaţie chirurgicală în urgenţă m-a împiedicat să
accept personal premiul James Fenimore Cooper, el a luat parte la
ceremonia de premiere de la New York şi a transmis cuvintele mele.
Cartea aceasta le-o dedic lor, împreună cu dragostea mea.
Casa de pe colină este ultima carte a unei trilogii despre familia Cole,
medici din generaţie în generaţie. Primele două romane din serie, Doctorul
şi Şaman, au obţinut premii literare şi sunt bestseller internaţionale.
Trilogia a umplut treisprezece ani din viaţa mea şi m-a purtat din secolul al
XI-lea până în zilele noastre, într-un voiaj fascinant. Sunt recunoscător
pentru că am reuşit să parcurg acest drum.

Ashfield, Massachusetts
Februarie, 1995

1200
 „Cel mai greu în viaţă este să alegi”
George Moore
Înclinarea ramului

„N-am profesat niciodată ca medic particular; mi-ar fi fost imposibil.

Dar am căutat mereu să-i îngrijesc pe oameni, pe orice vreme şi în
orice condiţii şi m-a atras întotdeauna pătrunderea în intimitatea vieţii
lor, în clipele naşterii, în clipa morţii; i-am privit murind şi i-am privit
însănătoşindu-se după boală.”

Dr. William Carlos Williams

Autobiografie

„Apropierea, siguranţa şi căldura atingerii doctorului, consolarea şi

grija, discuţiile lungi, pe îndelete... dispar din practica medicinii şi
aceasta ar putea constitui o mare pierdere... Dacă aş fi student la
medicină sau stagiar, gata să pornesc la drum, m-ar îngrijora acest
aspect al viitorului meu mai mult decât orice altceva. M-aş teme că
meseria mea, aceea de a avea grijă de persoane bolnave, s-ar putea
transforma în ocupaţia complet diferită de a supraveghea nişte aparate.
Aş încerca să găsesc mijloace de a împiedica producerea acestei
transformări.”

Dr. Lewis Thomas

„Ştiinţa cea mai tânără:
Notele unui observator medical

1201
 I

REGRESUL

1202
 1

O întâlnire

R.J. se trezi.
Toată viaţa ei avea să deschidă din când în când ochii în puterea nopţii,
cercetând întunericul încordată, convinsă că încă mai era o rezidentă
surmenată la spitalul Lemuel Grace din Boston, furând câteva minute de
somn într-un salon liber, în timpul unei gărzi de treizeci şi şase de ore.
Căscă şi începu să conştientizeze prezentul, dându-şi seama cu o mare
uşurare că depăşise de mult perioada rezidenţiatului. Arătătoarele
luminoase ale deşteptătorului o înştiinţau că mai avea încă două ore de
somn şi anii rezidenţiatului o învăţaseră să savureze o asemenea comoară,
aşa că închise din nou ochii.
Se ridică după două ore, când întunericul se diluase, şi se întinse şi apăsă
alarma ceasului. Se trezea invariabil chiar înainte ca acesta să sune, dar îl
punea întotdeauna cu o seară înainte, pentru orice eventualitate. Capul
special al duşului îi răcori creştetul cu blândeţe, la fel de înviorător ca o oră
de somn în plus. Săpunul alunecă pe un trup mai plin decât şi-ar fi dorit şi-i
păru rău că nu avea timp să alerge puţin.
În timp ce-şi usca părul negru, tuns scurt, încă bogat şi frumos, îşi studie
faţa în oglindă. Avea pielea albă şi netedă, nasul destul de lung şi îngust,
gura mare, cu buze pline. Senzuale? Doar pline şi nesărutate de mult. Sub
ochi avea pungi.
— Ia spune, R.J., ce vrei de fapt? o interpelă dur pe femeia din oglindă.
Nu pe Tom Kendricks, îşi spuse. De asta era sigură.

Îşi alesese hainele de seara şi o aşteptau, pe o uşă a dulapului, o bluză şi

pantaloni de stofă. Îşi puse pantofi frumoşi dar comozi. Din hol, văzu în
dormitorul lui Tom, dincolo de uşa deschisă, că nu-şi ridicase de pe jos
costumul pe care-l purtase cu o zi înainte. Se sculase înaintea ei şi plecase,
pentru că trebuia să se spele şi să intre în sala de operaţii la 6,45.
Coborî la parterul casei, îşi turnă un pahar de suc de portocale şi se forţă
să-l bea încet. Apoi îşi puse haina, îşi luă servieta şi trecu prin bucătăria
nefolosită, spre garaj. Automobilul BMW roşu era răsfăţul ei, aşa cum

1203
capriciul lui Tom era casa veche şi mare. Iubea torsul motorului,
sensibilitatea volanului.
În timpul nopţii ninsese puţin, dar echipajele de întreţinere a şoselelor
făcuseră treabă bună şi trecu prin piaţa Harvard fără probleme, depăşind
Bulevardul JFK. Dădu drumul la radio şi ascultă Mozart în timp ce urma
traficul pe Şoseaua Memorial, traversa podul Boston University peste râul
Charles şi ajungea pe partea cealaltă.
Cu toate că era devreme, parcajul personalului de la spital era aproape plin.
Strecură BMW-ul lângă un zid, ca să reducă riscul de a-i fi zgâriat de vreun
vecin neglijent şi se îndreptă rapid către clădire.
Paznicul dădu din cap către ea:
— ’Neaţa, doctor Cole.
— Bună, Louie.
Aşteptând liftul, salută mai multe persoane. Urcă la etajul trei şi intră
repede în camera 308. Întotdeauna ajungea flămândă la lucru dimineaţa. Ea
şi Tom luau rareori masa de prânz sau cina acasă şi niciodată micul dejun;
frigiderul lor conţinea doar suc şi bere. Timp de patru ani, R.J. se oprise la
bufetul aglomerat în fiecare dimineaţă, dar apoi Tessa Martula îi devenise
secretară şi insistase să-i aducă ea de mâncare, un lucru pe care, fără
îndoială, nu l-ar fi făcut pentru un bărbat.
— Tot mă duc acolo să-mi iau cafeaua mea, aşa că e firesc s-o iau şi pe a
ta, repetase Tessa. Aşa că R.J. îşi puse un halat curat şi începu să treacă în
revistă fişele de pe birou, iar după şapte minute apăru şi Tessa, cu tava cu
cornuri prăjite cu brânză topită şi cafea neagră.
În timp ce mânca, Tessa intră din nou cu agenda din ziua aceea.
— A sunat dr. Ringgold. Vrea să te vadă la prima oră.

Şeful clinicii medicale avea biroul la etajul patru, pe un colţ.

— Intră, te rog, dr. Cole. Te aşteaptă, îi spuse secretara.
Înăuntru, dr. Ringgold o salută, îi arătă un scaun şi închise bine uşa.
— Max Roseman a avut ieri un atac, în timp ce participa la reuniunea din
Columbia, cea despre boli transmisibile. E internat la Spitalul central din
New York.
— Vai, Sidney! Bietul Maxi Cum se simte?
— Supravieţuieşte, dar nu grozav. Are paralizie şi tulburări de sensibilitate
ale hemicorpului opus, după primele analize. Vom mai vedea în
următoarele ore. Tocmai m-a sunat Jim Jeffers din New York. A zis că o să
mă ţină la curent, dar va dura mult până când Max se va întoarce la slujbă.

1204
La drept vorbind, ştiindu-i vârsta, mă îndoiesc că o va mai face.
R.J. dădu din cap, devenind atentă. Max Roseman era al doilea în rang
după şeful clinicii.
— O persoană ca tine, doctoriţă bună şi cu pregătire juridică, ar contribui
inovator la configuraţia clinicii, ca succesoare a lui Max.
Nu simţea nici o dorinţă de a deveni adjunctă; era o funcţie cu multe
responsabilităţi şi libertate mică de decizie.
Sidney Ringgold părea să-i citească gândurile:
— Peste trei ani, voi împlini şaizeci şi cinci de ani, vârsta de pensionare
obligatorie. Şeful-adjunct al clinicii va avea un avantaj uriaş în competiţia
pentru a-mi ocupa locul.
— Îmi oferi mie postul, Sidney?
— Nu, R.J. De fapt, am de gând să discut cu mai multe persoane pentru
funcţia asta. Dar tu ai fi un candidat puternic.
— Corect, aprobă R.J. Mulţumesc pentru informare.
— Mai e ceva, o împiedică el să se ridice. Am reflectat de mai mult timp şi
cred că ar trebui să avem un comitet de publicaţii care să încurajeze
personalul medical să scrie mai multe articole. Mi-ar plăcea să conduci
comitetul ăsta.
— Pur şi simplu nu pot, clătină ea din cap. Deja fac eforturi să-mi respect
programul.
Era adevărat; ar fi trebuit s-o ştie şi el, gândi ea cu ciudă. Lunea, Marţea,
Miercurea şi Vinerea se ocupa de pacienţi la spital. Marţi dimineaţa trecea
strada până la Colegiul Medicilor şi Chirurgilor din Massachusetts şi preda
un curs de două ore despre prevenirea maladiilor iatrogene, adică a bolilor
sau vătămărilor cauzate de doctori sau de condiţiile de spitalizare. Miercuri
după-amiaza, ţinea conferinţe la facultate pe tema evitării şi uşurării
proceselor de contestare a dreptului de practică al medicilor. Joi mergea la
Clinica de Planificare Familială Jamaica Plain şi executa chiuretaje în
primul trimestru. Vineri după-amiaza lucra la o clinică de prevenţie,
fondată în urma insistenţei ei asupra gravităţii bolilor iatrogenice, în ciuda
obiecţiilor unor doctori mai conservatori.
Şi ea şi Sidney Ringgold ştiau cât îi datora acestuia. Şeful clinicii îi
sponsorizase proiectele, deşi multe nu fuseseră acceptate de la început.
Iniţial o privise cu suspiciune – era o avocată devenită medic, expertă în
bolile cauzate de doctori şi spitalizare, o persoană obişnuită să-i judece pe
cei din branşă, luându-le adesea banii. Unii colegi o numeau, înainte de a o
cunoaşte, „Dr. Agent”, poreclă pe care ea o accepta cu mândrie. Şeful

1205
clinicii o urmărise pe Dr. Agent supravieţuind şi înflorind şi devenind Dr.
Cole, un medic acceptat, cinstit şi rezistent. Astăzi, atât cursurile cât şi
practica ei medicală erau prilej de mândrie pentru clinică, realizări care se
răsfrângeau pozitiv şi asupra lui Sidney Ringgold.
— N-ai putea să renunţi la altă activitate?
Amândoi ştiau că se gândea la joile când lucra la clinica de planificare
familială. Se aplecă spre ea:
— Aş vrea să faci lucrul ăsta, R.J.
— O să mă gândesc serios, Sidney.
Reuşi să se ridice de pe scaun şi, ieşind din cameră, se supără pe ea însăşi
pentru că deja încerca să-i ghicească pe ceilalţi candidaţi la funcţia de şef-
adjunct.

1206
 2

Casa de pe Strada Brattle

Încă înainte de a se mărita cu el, Tom încercase s-o convingă pe R.J. că ar

trebui să-şi exploateze educaţia juridică şi medicală pentru a obţine un
venit cât mai mare. Când, desconsiderându-i sfatul, ea întorsese spatele
dreptului şi se concentrase asupra medicinei, o îndemnase să-şi deschidă un
cabinet particular într-unul din cartierele prospere. După ce-şi cumpăraseră
casa, bombănise mereu că salariul ei de la spital era prea mic, cu aproape
25 la sută mai mic decât dacă ar fi lucrat la un cabinet particular.
Îşi petrecuseră luna de miere – de fapt, doar o săptămână – în Insulele
Virgine. La două zile după întoarcerea de acolo, începuseră să-şi caute casă
şi aproape imediat, o agentă imobiliară îi dusese să vadă casa distinsă, dar
prost întreţinută, de pe strada Brattle.
R.J. o vizitase fără interes. Era prea mare, prea scumpă, avea nevoie de
prea multe reparaţii şi pe stradă circulau prea multe maşini.
— Ar fi o nebunie.
— Nu, nu, murmurase el.
Îşi amintea cât de bine arăta el în ziua aceea, cu părul blond ca grâul, tuns
artistic, şi cu un costum nou, bine croit.
— N-ar fi deloc o nebunie.
Pentru Tom Kendricks, aceea era o casă frumoasă, în stil georgian, aşezată
pe o stradă cu trotuare de cărămidă roşie, pe care călcaseră poeţi şi filosofi,
oameni despre care citise în manualele de şcoală. La cinci sute de metri
mai sus era casa solidă unde locuise Henry Wadsworth Longfellow.
Dincolo de ea, seminarul teologic. Tom era deja contaminat de Boston,
vorbea cu accentul perfect al oraşului şi-şi lucra hainele la tradiţionala
firmă Brooks Brothers. Totuşi, în realitate, era un ţăran din Vest care
făcuse facultatea la Bowling Green şi gândul de a se afla în apropierea
faimoasei Universităţi Harvard – de a face parte din atmosfera ei
— Îl fascina.
Şi era sedus de clădire – de exteriorul din cărămidă roşie cu ornamentaţii
din marmură de Vermont, de coloanele subţiri ce încadrau uşile, de
panourile vechi şi discrete de deasupra intrărilor, de zidul de cărămidă

1207
roşie, la fel ca pereţii, al grădinii.
Ea crezuse că glumeşte. Când fu limpede că vorbea serios, se nelinişti şi
încercă să-l convingă să renunţe:
— Ar fi scump de tot. Pereţii şi fundaţia trebuie reconsolidate, trebuie
zugrăvit. Agenţia imobiliară spune că unul din coşurile de pe acoperiş
trebuie refăcut. Nu are rost, Tom.
— Ba, dimpotrivă. Asta e casa care li se potriveşte unor medici de succes
ca noi. E o declaraţie de siguranţă.
Nici unul dintre ei nu economisise mult. R.J. absolvise dreptul înainte de a
urma medicina şi câştigase ceva bani, destui pentru a-şi termina facultatea
şi stagiul având doar o datorie mică. Dar Tom avea datorii
înspăimântătoare. Cu toate acestea, insistă cu încăpăţânare şi îndelung să
cumpere casa. Îi reaminti că deja începuse să câştige bani buni, fiind
chirurg general şi, adăugându-se micul ei venit, îşi puteau permite să
locuiască acolo. Îi repetă asta de nenumărate ori.
Abia se căsătoriseră şi ea era încă ameţită. Ca amant, era mai bun decât ca
persoană, dar atunci ea nu ştia asta şi-l ascultase gravă şi respectuoasă.
Până la urmă, fusese amăgită şi cedase.
Cheltuiră mulţi bani pe mobilă, cumpărând antichităţi sau piese vechi. La
insistenţa lui Tom, cumpărară şi un pian, mai mult pentru că „dădea bine”
în sala de muzică, decât pentru că R.J. ar fi fost cine ştie ce pianistă. Cam o
dată pe lună, tatăl ei venea cu un taxi pe strada Brattle şi-l mituia pe şofer
ca să-l ajute să urce în spate greoaia lui viola da gamba. Era bucuros s-o
vadă la casa ei şi cântau duete complicate şi lungi. Muzica acoperea multe
răni deschise încă de la începutul căsniciei lor şi făcea locuinţa enormă să
pară mai puţin pustie.
Şi ea şi Tom luau masa mai mult în oraş şi nu aveau o menajeră
permanentă. O femeie taciturnă de culoare, Beatrix Johnson, venea în
fiecare luni şi joi şi le făcea curat, fără să strice decât arareori ceva. Curtea
era îngrijită de o agenţie de servicii de grădinărit. Nu primeau aproape
deloc musafiri. Nu-şi puseseră la poartă o tăbliţă care să-i încurajeze pe
pacienţi să le treacă pragul; totuşi, identitatea le era dezvăluită de nişte mici
plăcuţe de aramă fixate de Tom lângă tocul uşii de la intrare, în partea
dreaptă:
Dr. Thomas Allen Kendricks
şi
Dr. Roberta J. Cole
Pe atunci, îi spunea soţului ei Tommy.

1208
După ce plecă de la dr. Ringgold, îşi făcu vizita de dimineaţă.
Din nefericire, în saloanele ei nu avea niciodată mai mult de unu-doi
pacienţi. Era medic generalist şi interesată de medicina de familie într-un
spital care nu avea departament specializat pentru aşa ceva. De aceea, ea
era un fel de om-bun-la-toate, utilă şi neclasificabilă. Munca ei la spital şi
la facultate nu putea fi precis circumscrisă: vedea paciente gravide, dar un
medic de la Obstetrică asista efectiv naşterile; întotdeauna îşi trimitea
bolnavii la chirurg, gastroenterolog sau la altul din cele peste douăsprezece
specialităţi existente. De cele mai multe ori, nu-şi vedea şi a doua oară
pacienţii, aceştia fiind preluaţi de specialist sau de doctorul de familie din
oraşul lor de reşedinţă; de obicei, oamenii nu veneau la spital decât dacă
aveau nevoie de analize pentru care era necesară o tehnologie medicală
avansată.
Într-o vreme, conflictele de viziune şi sentimentul că era deschizătoare de
drumuri învioraseră activitatea ei la Lemuel Grace, dar de atunci trecuse
mult şi-şi pierduse bucuria de a practica medicina. Îşi petrecea o mare parte
din timp citind şi semnând documente de asigurare – un formular special
dacă cineva avea nevoie de oxigen, un lung formular pentru una, altul la fel
de lung pentru alta, în două sau trei exemplare şi fiecare companie de
asigurare avea tipuri diferite de formulare.
Vizitele la bolnavi erau scurte şi impersonale. Experţii necunoscuţi ai
companiilor de asigurare determinaseră cât era de eficient să stea puţin cu
un pacient, să-l consulte de cât mai puţine ori şi apoi să-l trimită repede la
laborator, la radiografie, ultrasunete, rezonanţă magnetică nucleară –
procedurile care suplineau în mare măsură diagnosticarea şi o scuteau de
procese de contestare a dreptului de practică.
Se întreba adesea, cine erau pacienţii aceia care veneau la ea să-i ajute? Ce
factori din vieţile lor, imposibil de sesizat de privirea ei superficială,
contribuiseră la îmbolnăvire? Ce vor deveni? Nu avea nici timp şi nici
condiţii pentru a-i trata ca pe nişte persoane, pentru a fi cu adevărat
vindecătorul lor.

În seara aceea se întâlni cu Gwen Gabler la Gymnasiumul lui Alex, un

select club de sănătate şi întreţinere din scuarul Kenmore. Gwen fusese
colegă de grupă cu R.J. la facultate şi prietena ei cea mai bună. Devenise
ginecolog şi obrăznicia şi limba ei ascuţită mascau faptul că trăia de azi pe
mâine. Avea doi copii, un soţ agent de bursă imobiliară, care traversa o

1209
perioadă grea, un program supraaglomerat, idealuri ciobite şi suferea de
depresie. Ea şi R.J. veneau la sala lui Alex de două ori pe săptămână să-şi
pedepsească trupul cu o şedinţă lungă de gimnastică aerobică, să-şi elimine
dorinţele prosteşti în aburul din saună, să-şi lepede regretele inutile într-o
baie fierbinte, să bea un pahar de vin, să bârfească şi să discute medicină o
parte din seară.
Distracţia lor cea mai răutăcioasă era să-i studieze pe bărbaţii de la club şi
să-i judece numai după înfăţişare. R.J. descoperi că ea avea nevoie de un
chip cu aer cerebral, sugerând capacitatea de introspecţie. Gwen aprecia
mai mult calităţile de animal ale bărbaţilor. Îl admira pe proprietarul
clubului, un grec blond pe nume Alexander Manakos. Pentru Gwen era
uşor să viseze o idilă musculoasă şi sentimentală şi apoi să se ducă acasă la
Phil al ei pe care, deşi miop şi îndesat, îl aprecia foarte mult. R.J. ajungea
acasă şi citea reviste medicale până adormea.
La suprafaţă, ea şi Tom împlineau visul american, aveau cariere strălucite,
casa de pe strada Brattle şi o fermă în dealurile din Berkshire, unde se
duceau foarte rar să petreacă un weekend sau o vacanţă. Dar căsnicia lor
era pe butuci. Îşi spunea că ar fi putut fi altfel dacă ar fi avut un copil. În
mod ironic, doctoriţa care trata infertilitatea altora era sterilă de ani de zile.
Tom îşi făcuse analize, ea se supusese la tot felul de teste. Dar nu se
descoperi nimic şi amândoi fură prinşi curând în vârtejul carierelor lor
medicale. Erau atât de solicitaţi, încât se îndepărtară treptat unul de
celălalt. Dacă mariajul ar fi fost mai solid, s-ar fi gândit la inseminare
artificială sau la adopţie chiar. Dar, aşa cum stăteau lucrurile, nici unul din
ei nu mai era interesat.
Cu mult timp în urmă, R.J. devenise conştientă de două lucruri: că se
măritase cu un bărbat fără caracter şi că el se întâlnea cu alte femei.

1210
 3

Betts

R.J. ştia că Tom fusese la fel de surprins ca şi ea când Elizabeth Sullivan

revenise în viaţa lui. Trăiseră împreună în Columbus, Ohio, timp de doi
ani, când el şi Betts erau tineri. Pe atunci, numele ei de familie era
Boshard. Din ceea ce auzise R.J. şi observându-l vorbind despre ea, Tom
ţinuse foarte mult la Elizabeth, dar ea îl părăsise după ce-l întâlnise pe
Brian Sullivan.
Se măritase cu Sullivan şi se stabiliseră la Haga, în Olanda, unde el era
manager de marketing pentru compania IBM. După câţiva ani, fusese
transferat la Paris, dar nu trecuseră nici nouă ani de la căsătoria lor când
muri în urma unei comoţii cerebrale. La data aceea, Elizabeth Sullivan
publicase deja două romane poliţiste şi se bucura de succes. Eroul ei era un
programator de computere care călătorea în interes de serviciu şi fiecare
carte avea acţiunea plasată într-o altă ţară. Călătorea şi ea pentru a se
documenta pentru scris şi trăia un an sau doi în ţara aleasă pentru acţiunea
cărţii.
Tom văzuse în New York Times anunţul mortuar pentru Brian Sullivan şi-i
scrisese lui Betts o scrisoare de condoleanţe, la care primise răspuns. În
afară de aceasta însă nu mai primise nici o carte poştală şi nici nu avusese
veşti de la ea ani de zile, până în ziua când îi telefonă şi-i spuse că avea
cancer.
— Am fost la doctori în Spania şi în Germania şi am aflat că boala e în
stadiu avansat. M-am hotărât să mă întorc acasă. Doctorul din Berlin mi-a
recomandat pe cineva de la spitalul Sloan-Kettering din New York, dar
ştiam că tu profesezi la Boston, aşa că am venit aici.
Tom înţelegea. Nici Elizabeth nu avusese copii. Îşi pierduse tatăl într-un
accident, când avea opt ani, iar mama ei murise patru ani mai târziu de un
cancer asemănător cu cel de care suferea Betts acum. Fusese crescută
grijuliu de unica soră a tatălui ei, dar aceasta era infirmă într-un azil din
Cleveland de câtva timp. Nu mai avea pe nimeni în afară de Tom
Kendricks.

1211
— Mi-e atât de greu, îi spuse lui R.J.
— E normal.
Problema depăşea cu mult competenţa unui chirurg generalist. Tom şi R.J.
discutară despre cazul lui Betts; fu prima oară după multă vreme când
gândurile lor se întâlniră. Apoi el aranjă ca Elizabeth să se trateze la
Institutul Oncologic Dana-Farber şi vorbi cu Howard Fisher după ce fu
consultată şi i se făcură analize.
— Cancerul e foarte avansat, spuse Fisher. Am văzut remisii şi la pacienţi
mai bolnavi decât prietena dumitale, dar cred că-ţi dai seama că nu sunt
mari speranţe.
— Sigur că da, răspunse Tom şi oncologul prescrise un tratament ce
combina radiaţiile cu chimioterapia.
R.J. o plăcuse imediat pe Elizabeth; era o femeie plină, cu faţa rotundă,
care, deşi se îmbrăca foarte rafinat, permisese vârstei mijlocii să-i
împlinească trupul mai mult decât era la modă. Nu era pregătită să renunţe;
era o luptătoare. R.J. o ajută să-şi găsească un apartament pe Bulevardul
Massachusetts şi ea şi Tom o vizitau de câte ori puteau, în calitate de
prieteni, nu de medici.
R.J. o duse să vadă baletul din Boston în Frumoasa din Pădurea Adormită
şi merse cu ea la primul concert de toamnă al Orchestrei Simfonice,
suindu-se la balcon şi cedându-i lui Betts locul ei rezervat în centru, pe
rândul şapte.
— Nu aveţi decât un singur abonament?
— Tom nu vine. Avem interese diferite. Lui îi place să meargă la meciurile
de hochei şi mie nu, explică R.J. iar Elizabeth dădu din cap gânditoare,
apoi spuse că-i plăcuse cum dirija Seiji Ozawa.
— O să-ţi placă şi concertul popular la vară. Stăm la măsuţe mici şi bem
şampanie şi limonadă şi ascultăm muzică mai accesibilă. E foarte plăcut.
— Vai, trebuie să mergem! exclamă Betts.

Dar nu avea să mai apuce concertul popular. Abia începuse iarna când
boala o luă în stăpânire; nu locuise în apartamentul ei decât şapte
săptămâni. La Spitalul Memorial Middlesex, îi dădură o rezervă la etajul
VIP-urilor, şi i se aplicară noi tratamente. Îi căzu părul şi începu să piardă
în greutate.
Era foarte rezonabilă, extrem de calmă:
— Ar fi o carte interesantă, nu crezi? îi spuse lui R.J. Numai că nu am
energia s-o scriu.

1212
Între ele se crease o apropiere caldă, dar într-o seară târziu, când stăteau
toţi trei în rezerva de spital, Tom fu cel pe care-l privi Betts:
— Vreau să-mi promiţi ceva. Vreau să-mi juri că n-o să mă laşi să sufăr şi
să mă chinui.
— Da, rosti el, grav ca în faţa preotului.
Elizabeth dori să-şi revadă testamentul şi să adauge o clauză care prevedea
că nu doreşte să i se prelungească artificial viaţa, prin medicamente sau
aparatură. O rugă pe R.J. să-i aducă un avocat şi ea o chemă pe Suzanna
Lorentz de la firma Wigoder, Grant & Berlow, unde lucrase şi ea pentru
scurtă vreme.
După două seri, când R.J. se întoarse de la spital, văzu maşina lui Tom în
garaj. Îl găsi la masa din bucătărie, bând o bere şi uitându-se la televizor.
— Bună. Te-a sunat femeia aia, Lorentz? şi închise televizorul.
— Bună. Suzanne? Nu, nu ştiu nimic.
— M-a sunat pe mine. Vrea să fiu agentul legal de îngrijire a sănătăţii
pentru Betts. Dar nu pot. Sunt medicul ei consultant şi nu pot să mă şi
supraveghez cu un ochi juridic în acelaşi timp, nu?
— Aşa e.
— Atunci, vrei tu să fii agentul ei legal?
Se îngrăşase şi arăta obosit. Avea firimituri pe pieptul cămăşii. O întrista
faptul că ceva foarte important din viaţa lui se stingea:
— Da, e-n regulă.
— Mulţumesc.
— Cu plăcere, îi răspunse, urcă în camera ei şi se culcă.

Max Roseman, confruntat cu perspectiva unei convalescenţe lungi, se

hotărâse să iasă la pensie. R.J. nu află de la Sidney Ringgold; acesta nu
făcu nici un anunţ oficial. Dar Tessa veni radioasă şi-i spuse noutatea. Nu
vru să-i dezvăluie şi sursa, dar R.J. putea să parieze că aceasta era Bess
Harrison, secretara lui Max Roseman.
— Umblă vorba că ai fi o candidată serioasă la funcţia domnului Roseman,
continuă Tessa. Uraaa! Cred că ai şanse şi postul ăsta va fi pentru tine
prima treaptă a unei scări foarte, foarte înalte. Ce-ai vrea să fii, decana
facultăţii sau directoarea spitalului? Şi, oriunde vei ajunge, mă vei lua cu
tine?
— Las-o baltă, n-o să iau postul. Dar o să te iau cu mine peste tot. Cine
mai aude atâtea zvonuri ca tine şi cine-mi mai aduce cafeaua în fiecare
dimineaţă, prostuţo?

1213
Zvonurile începuseră să circule prin tot spitalul. Din când în când, cineva
mai făcea o aluzie subtilă, pentru a o înştiinţa că lumea auzise de
nominalizarea ei pe o listă. Dar ea nu era prea entuziasmată. Nici nu era
sigură că-şi dorea postul atât de mult încât să-l accepte dacă i s-ar fi oferit.

Elizabeth pierdu mult în greutate şi, pentru o scurtă perioadă, R.J. întrezări
în silueta ei tânăra fată zveltă pe care o iubise Tom. Ochii îi păreau mai
mari, pielea îi devenise translucidă. R.J. ştia că prietena lor era în pragul
prăbuşirii.
Între cele două femei se crease o intimitate ciudată, o cunoaştere mai
adâncă decât dacă ar fi fost surori. În parte, lucrul acesta se datora faptului
că aveau amintiri despre acelaşi bărbat. Mintea lui R.J. nu-i îngăduia să şi-i
imagineze pe Elizabeth şi Tom făcând sex. Avusese el aceleaşi obiceiuri
amoroase? îi cuprinsese lui Elizabeth fesele în palme, îi sărutase buricul
după ce actul se consumase? Îşi dăduse seama că şi Elizabeth avea probabil
aceleaşi gânduri când o privea pe ea. Totuşi, între ele nu era gelozie;
trecutul le apropia. Chiar atât de bolnavă, Elizabeth era sensibilă şi vioaie.
— Tu şi Tom vă veţi despărţi? o întrebă într-o seară, când R.J. se oprise s-o
vadă.
— Da. Foarte curând, cred.
Elizabeth dădu din cap:
— Îmi pare rău, găsi ea puterea s-o consoleze. Dar nu părea surprinsă. R.J.
îşi dorea s-o fi cunoscut mai demult.
Ar fi fost prietene adevărate.

1214
 4

Moment decisiv

Ziua de joi.
Când era mai tânără, R.J. se implica în tot felul de mişcări sociale. Acum i
se părea că avea numai joile.
Preţuia copiii şi nu-i plăcea să provoace avorturi. Era o tehnică urâtă şi
murdară. Uneori, munca ei în sensul acesta îi submina alte activităţi
profesionale, pentru că unii colegi o dezaprobau, iar soţul ei, din cauza
temerii că şi-ar altera imaginea publică, ura implicarea ei în planificarea
familială.
Dar războiul avortului se declanşase în America. Mulţi doctori erau
îndepărtaţi cu forţa de clinici, intimidaţi de ameninţările urâte şi grosolane
ale militanţilor împotriva avortului. R.J. credea că orice femeie are dreptul
să decidă în privinţa corpului ei şi în fiecare joi dimineaţa pleca spre
Jamaica Plain şi se strecura în clinica de planificare familială prin spate,
evitând demonstranţii, placardele fluturate lângă capul ei, crucifixurile
împinse în aer, sângele împroşcat, fetuşii conservaţi care i se vârau sub nas
şi insultele.
În ultima joi din luna februarie, parcă pe aleea lui Ralph Aiello, un vecin
plătit de clinică pentru spaţiul de parcare. În curtea din spate, zăpada era
înaltă şi imaculată, dar Aiello croise cu lopata o potecă îngustă către gardul
clinicii. Dincolo de gard, un alt drum tăiat prin zăpadă ducea către uşa din
dos a clinicii.
R.J. făcea întotdeauna repede drumul de la maşină la clădire, înfricoşată că
demonstranţii de pe trotuarul din faţă vor ţâşni înăuntru şi o vor înconjura,
supărată şi ruşinată în mod iraţional că trebuie să se strecoare astfel pentru
a-şi face meseria de doctor.
În joia aceea nu se auzea nici un zgomot, nici un ţipăt sau insultă, dar R.J.
era foarte neliniştită, pentru că se oprise pe la Elizabeth Sullivan înainte de
a ajunge la lucru.
Elizabeth nu mai avea scăpare şi avea deja dureri insuportabile. Ori de câte
ori îşi recăpăta cunoştinţa, suferea teribil şi Howard Fisher începuse să-i
administreze doze foarte mari de morfină.

1215
Cea mai mare parte a timpului, zăcea nemişcată în pat.
— Bună, Betts, zisese tare R.J.
Îşi pusese degetele pe gâtul cald, cu pulsul slab, al lui Elizabeth. Apoi,
aproape împotriva voinţei ei, îi luase mâinile. De undeva din interiorul
organismului bolnav, informaţia plutise către R.J. Ea devenise conştientă
de epuizarea progresivă a slabei rezerve vitale rămase în prietena ei,
scurgându-se în afară cu o lentoare infinitezimală. Ce rău îmi pare,
Elizabeth, îi spusese în gând. Îmi pare atât de rău, draga mea.
Buzele lui Elizabeth fremătaseră. R.J. se aplecase spre ea, străduindu-se să
înţeleagă.
— ... cel verde. Ia-l pe cel verde.
R.J. îi spusese cuvintele uneia dintre asistente, pe nume Beverly Martin.
— Domnul s-o aibă în pază, spusese aceea. De obicei, nu se trezeşte atât de
bine ca să apuce să spună ceva.

În săptămâna aceea, şurubul se strânse pentru R.J., accentuându-i toate

motivele de stres. O clinică de avorturi din statul New York fusese
incendiată peste noapte şi acelaşi gust bolnav se răspândise şi în Boston.
Demonstranţi numeroşi şi turbulenţi atacaseră două clinici din Brookline,
conduse de companii serioase. Orice activitate medicală se suspendase,
poliţia operase arestări masive şi se aştepta ca următoarea să fie clinica din
Jamaica Plain.
În camera personalului, Gwen Gabler îşi sorbea cafeaua tăcută, contrar firii
ei.
— S-a întâmplat ceva?
Gwen lăsă jos ceaşca şi-şi căută poşeta. Foaia de hârtie era împăturită.
Despăturind-o, R.J. văzu un poster ca acelea făcute pentru bandiţii căutaţi
de poliţie. Avea numele lui Gwen, adresa, fotografia, programul ei
săptămânal, menţiona că era specialistă în obstetrică-ginecologie şi că
avusese un cabinet în Framingham, „ca să se îmbogăţească din avorturi” şi
în final apărea crima pentru care era urmărită: uciderea pruncilor.
— Nu scrie „moartă sau vie”, comentă Gwen cu amărăciune.
— I-au făcut şi lui Les unul?
Leszek Ustinovich avea douăzeci şi şase de ani de experienţă ca ginecolog
în Newton şi lucra la clinică. El şi Gwen erau singurii medici permanenţi
de la planificarea familială.
— Nu, se pare că aici m-au ales ţap ispăşitor doar pe mine, dar am auzit că
şi Walter Hearst de la Deaconess a fost onorat la fel.

1216
— Ce-ai de gând să faci?
Gwen rupse posterul în bucăţi şi le aruncă la coşul de gunoi. Apoi îşi sărută
buricele degetelor şi o înghionti prieteneşte pe R.J.:
— Nu ne pot goni de aici dacă rămânem pe poziţii.
R.J. îşi bău cafeaua gânditoare. Provoca avorturi în primul trimestru de
sarcină, de doi ani. Avea o specializare în ginecologie şi Les Ustinovich,
un profesor excelent şi cu multă experienţă, o iniţiase în procedura pentru
primul trimestru. În această perioadă, avortul era absolut sigur dacă era
efectuat cu grijă şi R.J. era atentă să procedeze întotdeauna corect. Totuşi,
în fiecare joi dimineaţa era încordată de parcă ar fi trebuit să opereze pe
creier în cursul zilei respective.
Oftă, îşi aruncă paharul de hârtie, se ridică şi se duse la treabă.

A doua zi de dimineaţă, din nou la spital, Tessa îi aduse micul dejun şi o

privi solemn:
— Se apropie funia de par. Vorbesc serios. Se aude că dr. Ringgold are pe
listă patru nume şi tu eşti unul din ele.
R.J. înghiţi îmbucătura:
— Ceilalţi trei cine sunt? întrebă, incapabilă să se abţină.
— Încă nu se ştie. Am auzit doar că unul e de categorie grea, completă
Tessa privind-o printre gene. Ştiai că nici o femeie n-a mai fost vreodată
nominalizată pentru postul ăsta?
R.J. zâmbi fără bucurie. Nici măcar secretara ei n-o scutea de tensiune.
— Dar nu e surprinzător, nu? comenta ea.
— Nu e, aprobă Tessa.

În aceeaşi după-amiază, R.J. se întâlni cu Sidney în faţa biroului

administrativ.
— Salut, zise el.
— Salut şi ţie.
— Ai hotărât ceva în legătură cu rugămintea mea?
Ea ezită. Adevărul era că se străduise să nu se gândească la cererea lui,
incapabilă s-o analizeze. Dar era nedrept faţă de Sidney.
— Nu încă. Dar foarte curând îţi voi da un răspuns.
Sidney dădu din cap:
— Ştii cum se procedează în spitalele universitare? Când au nevoie de
cineva pentru un post de conducere, caută un candidat care a stârnit deja
interesul prin activitatea lui ştiinţifică trăsnet. Vor oameni care au publicat

1217
articole.
— Oameni ca tânărul Sidney Ringgold, cu lucrările lui despre scăderea
greutăţii corporale, tensiunea arterială şi declanşarea bolilor.
— Da, ca tânărul fenomen Sidney Ringgold de atunci. Cercetarea m-a adus
în postul ăsta, recunoscu el. E la fel de logic şi faptul că membrii comisiilor
de atestare caută pentru funcţia de directori persoane cu aptitudini
pedagogice. Aşa ca tine. Pe de altă parte, uită-te la tine. Ai câteva lucrări
publicate, s-a vorbit despre vreo două din ele, dar eşti medic, nu cercetător
ştiinţific. Personal, cred că a sosit timpul ca un medic practicant să devină
director adjunct, dar trebuie să fac o alegere care să întrunească aprobarea
personalului şi a comunităţii medicale. Aşa că, dacă va fi numit un non-
cercetător, persoana trebuie să fi avut multe funcţii de conducere în
profesie, cât de multe e omeneşte posibil.
Ea îi zâmbi, conştientă că îi vorbise ca un prieten:
— Înţeleg, Sidney. Şi te voi anunţa foarte curând dacă mă decid să conduc
comitetul de publicaţii.
— Mulţumesc, dr. Cole. Weekend plăcut, R.J.
— Şi ţie la fel, dr. Ringgold.

O furtună ciudat de caldă se abătu dinspre ocean, spălând Boston-ul şi

Cambridge-ul cu ploi torenţiale şi dezgheţând ultima zăpadă a iernii. Peste
tot erau numai băltoace şi noroaie şi de sus, apa picura încontinuu.
Era sâmbătă dimineaţa, stătea întinsă în pat şi se gândea, ascultând
zgomotele dezgheţului. Nu-i plăcea starea ei; era tot mai arţăgoasă şi ştia
că asta i-ar fi afectat puterea de decizie, dacă se lăsa dominată de proasta
dispoziţie.
N-o prea entuziasma ideea de a fi succesoarea lui Max Roseman. Dar nu-i
plăcea nici situaţia ei profesională de moment şi o sensibiliza încrederea pe
care i-o arăta Sidney Ringgold, faptul că el îi acordase mereu şanse pe care
alţii i le-ar fi refuzat.
Şi se tot gândea la chipul Tessei când o anunţase că nici o femeie nu fusese
vreodată în postul de adjunct al şefului.
Se sculă pe la jumătatea dimineţii şi-şi puse cel mai vechi trening, o bluză
de vânt, cei mai ponosiţi adidaşi şi-şi trase peste urechi o şapcă. Afară, se
udă zdravăn pe picioare înainte de a face măcar douăzeci de metri. În ciuda
dezgheţului, vremea era iernatică în Massachusetts şi tremura pătrunsă de
umezeală, dar, alergând, sângele începu să-i circule mai repede şi se
încălzi. Avusese intenţia să meargă numai până la alee şi înapoi, dar

1218
alergarea era prea bună, aşa că o luă de-a lungul râului Charles, încă
îngheţat, privind cum ploaia cădea pe pojghiţa de gheaţă, până începu să
obosească. Pe drumul de întoarcere, o stropiră două maşini, dar puţin îi
păsa; era udă ca o înotătoare. Intră în casă pe uşa din dos şi-şi lăsă hainele
ude pe gresia din bucătărie, ştergându-se cu un prosop de acolo, ca să nu
ude covorul până la baie. Stătu sub jetul fierbinte al duşului până când
oglinda se aburi de tot şi nu văzu nimic în ea în timp ce se ştergea.
Pe când se îmbrăca, se hotărâse să accepte să coordoneze comitetul lui
Sidney. Dar fără să-şi scoată altceva din program. Joia avea să rămână la
fel, dr. Ringgold.
Numai în chiloţi şi în tricou, luă telefonul portabil şi-l sună acasă:
— Aici R.J., zise când îi auzi vocea. Nu ştiam dacă sunteţi acasă.
Familia Ringgold avea o casă de vacanţă pe o plajă apropiată de pe insula
Martha, iar Gloria Ringgold insista să-şi petreacă toate weekend-urile
libere acolo.
— Ei, din cauza vremii mizerabile, spuse dr. Ringgold. Suntem nevoiţi să
stăm aici. Ar trebui să fim idioţi să ieşim într-o zi ca asta.
R.J. se lăsă pe spate şi râse;
— Ai absolută dreptate, Sidney, îl aprobă ea.

1219
 5

O invitaţie la bal

Marţi ţinu la facultate un curs de maladii iatrogene şi-i făcu plăcere pentru
că se creă o dezbatere aprigă pe marginea temei discutate. Câţiva studenţi
mai urmau încă medicina cu ideea falsă că vor fi învăţaţi să fie zei ai
vindecării şi educaţi să acţioneze infailibil. Respingeau faptul că era posibil
ca doctorii, în încercarea de a-şi vindeca pacienţii, le puteau face rău.
Totuşi, cei mai mulţi studenţi erau conştienţi de poziţia lor în societate şi
sensibili la probabilitatea de a avea de-a face cu greşeli omeneşti, chiar
într-o epocă de înflorire a tehnologiei. Considerau important să cunoască
situaţiile care puteau duce la vătămarea sau la moartea pacienţilor şi,
implicit, la cheltuirea banilor lor pe procese de contestare a dreptului de
practică.
Formau o clasă bună. Pentru moment, fu mai mulţumită de meseria ei, pe
drumul către spital.
Intrase de câteva minute în birou când Tessa i-l dădu la telefon pe Tom:
— Bună, R.J. Elizabeth s-a dus azi-dimineaţă devreme.
— Tom, îmi pare rău.
— Asta e. Măcar nu mai suferă.
— Ştiu. E bine aşa, Tom.
Dar îşi dădu seama că el suferea şi fu surprinsă de cât de tare suferea şi ea
pentru el. Nu-l mai iubea cu pasiune, dar gândul la el o umplea încă de o
emoţie vie. Poate că avea nevoie de cineva:
— Ascultă, vrei să luăm cina undeva? întrebă dintr-o răsuflare. Poate să
mergem la North End?
— A, nu, eu..., păru el stânjenit. De fapt, am o acţiune pe care n-o pot
contramanda în seara asta.
Îl consolează altcineva, gândi obosită şi nu fără regret. Îi mulţumi că-i
dăduse telefon şi se cufundă din nou în treburile ei.
În cursul după-amiezei, mai primi un telefon de la una din secretarele lui:
— Dr. Cole? Sunt Cindy Wolper. Dr. Kendricks m-a rugat să vă spun că
nu vine acasă în noaptea asta. Trebuie să meargă la un consult la
Worcester.

1220
— Mulţumesc de telefon, spuse R.J.

Dar în sâmbăta următoare, Tom o rugă să ia o gustare cu el în Harvard

Square. Faptul o surprinse. De obicei, sâmbăta făcea vizita de dimineaţă la
Spitalul Memorial Middlesex, unde era chirurg consultant şi apoi juca tenis
şi mânca la club.
Îi spuse în timp ce-şi ungea foarte precis grahamul cu unt: .
— S-a înaintat un raport împotriva mea la Middlesex.
— De către cine?
— O asistentă de la rezerva lui Betts. Beverly Martin.
— Da, mi-aduc aminte de ea. Dar de ce...?
— A raportat că i-am administrat lui Elizabeth o doză „nepotrivit de mare”
de morfină, provocându-i moartea.
— Vai, Tom!
El clătină din cap.
— Şi acum ce se va întâmpla?
— Raportul va fi discutat de comitetul spitalului pentru incidente medicale.
Chelneriţa trecu pe lângă ei şi Tom îi mai ceru cafea.
— Sunt sigur că nu-i mare lucru, o linişti el.
Dar am vrut să-ţi spun eu înainte să auzi din altă parte.

Luni, Elizabeth Sullivan fu incinerată, potrivit dorinţei ei testamentare.

Tom, R.J. şi Suzanna Lorentz merseră la crematoriu şi Suzannei, în calitate
de executor, i se dădu cutia pătrată cu cenuşa defunctei.
Luară masa la Ritz şi Suzanna le citi câteva părţi din testamentul lui Betts.
Betts lăsase o sumă considerabilă pentru îngrijirea mătuşii ei, doamna
Sally Frances Bosshard, pacientă a căminului luteran pentru îngrijirea
vârstnicilor din Cleveland Heights, Ohio.
După moartea doamnei Bosshard, banii rămaşi aveau să revină Societăţii
Americane a Cancerului. Iubitului ei prieten, dr. Thomas A. Kendricks,
Elizabeth îi lăsase amintirile frumoase şi o casetă audio cu vocile lor din
tinereţe, cântând „Câmpuri cu căpşuni”. Pentru noua şi preţioasa ei
prietenă, dr. Roberta J. Cole, alesese un serviciu de cafea din argint de
fabricaţie franceză, din secolul al XVIII-lea. Serviciul de argint şi caseta
audio urmau să vină de la Antwerp, unde mai erau depozitate şi alte lucruri
de ale lui Betts, care aveau să fie vândute, sporind depozitul alocat mătuşii
ei.
Elizabeth Sullivan mai ceruse de la dr. Cole o ultimă favoare: dorea ca

1221
prietena ei să-i depună urna cu rămăşiţele pământeşti într-un loc frumos
ales de ea, fără nici o ceremonie.
R.J. fu uluită, atât de cerere, cât şi de responsabilitatea neaşteptată. Cu
ochii înceţoşaţi, Tom comandă o sticlă de şampanie şi băură în memoria lui
Betts.
În parcare, Suzanna îi dădu lui R.J. urna pătrată. Aceasta nu ştiu ce putea
face cu ea. O puse pe bancheta BMW-ului şi demară către spitalul Lemuel
Grace.

Miercurea următoare fu trezită la ora 5 şi 20 dimineaţa de sunetul

pătrunzător al soneriei de la intrare.
Se strădui să se scoale şi să-şi pună repede un halat. Nu reuşi să-şi găsească
papucii şi se duse desculţă să deschidă.
Înainte de a descuia, se uită pe geam. Era încă întuneric, dar desluşi două
siluete.
— Ce doriţi? strigă.
— Poliţia statală.
Aprinse lumina şi se uită din nou afară, apoi trase iala, teribil de
înfricoşată.
— S-a întâmplat ceva cu tatăl meu?
— A, nu doamnă. Am dori să discutăm ceva cu dr. Kendricks.
Era o poliţistă osoasă, în uniformă; alături de ea, un civil cu înfăţişare
bovină. Amândoi iradiau un aer de competenţă rece.
— Ce e, R.J.? zise Tom. Stătea în capul scărilor, în pantalonii de la
costumul albastru şi în maiou.
— Dr. Kendricks?
— Da. Ce doriţi?
— Sunt caporal Flora McKinnon, domnule. Şi acesta e soldatul Robert
Travers. Suntem din C-PAC, Unitatea de Prevenire şi Control al Crimei de
pe lângă biroul procurorului ţinutului Middlesex. Domnul procuror,
Edward W. Wilhoit, ar dori să discute ceva cu dumneavoastră.
— Când?
— Păi, chiar acum, domnule. Ar dori să vă însoţim la biroul lui.
— Iisuse, vreţi să spuneţi că lucrează la cinci dimineaţa?
— Da, domnule, răspunse femeia.
— Aveţi mandat să mă arestaţi?
— Nu, domnule.
— Bine, atunci spuneţi-i domnului Wilhoit că i-am refuzat invitaţia atât de

1222
amabilă. Peste o oră voi fi în sala de operaţii de la Middlesex Memorial,
pentru că soarta unui pacient depinde de mine. Spuneţi-i domnului Wilhoit
că pot veni la biroul dumnealui la unu şi jumătate. Dacă nu-i convine,
putem stabili împreună o oră potrivită pentru amândoi. Aţi priceput?
— Da, domnule, am înţeles, spuse femeia caporal, salutară amândoi şi
plecară.
Tom rămăsese pe treptele scării interioare. R.J. nu se putea mişca din hol,
înspăimântată pentru el.
— Doamne, Tom, ce se petrece?
— Poate ar fi bine să mergi şi tu cu mine, R.J.
— Eu nu sunt specialistă în astfel de cazuri. O să vin, dar mai bine ar
merge şi alt avocat, îl sfătui ea.
Îşi anulă cursul de miercuri şi stătu trei ore la telefon, vorbind cu avocaţi
despre care ştia că-i vor da sfaturi bune, păstrând în acelaşi timp
confidenţialitatea necesară. I se pomeni mereu acelaşi nume: Nat Rourke.
Avea multă experienţă; nu era sclipitor, dar era foarte deştept şi foarte
respectat. R.J. nu-l cunoştea. Îl sună la birou şi-i lăsă un mesaj şi după o
oră, îi telefonă el.
În timp ce i se detalia cazul, avocatul nu spuse aproape nimic.
— A, nu, o contrazise el cu blândeţe la sfârşit. Nu veţi merge la Wilhoit la
unu şi jumătate. Veniţi la birou la mine la unu şi jumătate. Trebuie să mă
întâlnesc aici cu cineva la trei, durează puţin. Mergem la procuror la
şaisprezece patruzeci şi cinci. Îl anunţ eu de schimbarea orei.

Biroul lui Nat Rourke era într-o clădire din spatele primăriei, solid şi
confortabil, dar cam învechit. Avocatul părea şi el desprins dintr-un tablou
vechi; era un bărbat mic de statură, gălbejit, cu trăsături pronunţate,
îmbrăcat fără pretenţii, în haine închise la culoare, purtând o cămaşă foarte
albă şi o cravată cu simbolul universităţii din Pennsilvania, după cum avea
să afle R.J. mai târziu.
Rourke îl rugă pe Tom să-i relateze întâmplările care duseseră la moartea
lui Elizabeth Sullivan. Îl ascultă cu atenţie, privindu-l încordat şi urmărind
până la sfârşit firul povestirii. Apoi dădu din cap, îşi strânse buzele şi se
lăsă pe spate în scaun, cu mâinile încrucişate pe burtă:
— Ai ucis-o, dr. Kendricks?
— Nu era nevoie s-o fac. Cancerul s-a ocupat de asta. Ar fi încetat să
respire, era o chestiune de ore sau de zile, cel mult. Nu mai putea fi
conştientă fără agonia durerii. Îi promisesem că nu va suferi. Primea deja

1223
doze foarte mari de morfină, l-am mărit dozajul ca să fiu sigur că nu va mai
avea dureri. Dacă asta i-a provocat moartea mai devreme, nu mă consider
vinovat.
— Cele 30 mg pe care le primea doamna Sullivan de două ori pe zi, pe cale
bucală, erau o doză de morfină cu acţiune lentă? întrebă Rourke.
— Da.
— Şi cele 40 mg pe care i le-aţi administrat injectabil aveau acţiune rapidă,
putând chiar să-i inhibe respiraţia?
— Da.
— Şi dacă i-ar fi inhibat-o suficient, i-ar fi provocat moartea.
— Da.
— Aveaţi o legătură amoroasă cu doamna Sullivan?
— Nu.
Discutară relaţia din tinereţe dintre Tom şi Elizabeth şi avocatul păru
mulţumit.
— Aţi avut vreun beneficiu financiar în urma morţii doamnei Sullivan?
— Nu.
Tom îi relată ce conţinea testamentul lui Betts, apoi întrebă:
— Wilhoit poate să facă vreo murdărie din asta?
— Foarte posibil. E un tip ambiţios, interesat să avanseze în carieră, să
ajungă vice-guvernator. Un proces senzaţional ar fi pentru el o rampă de
lansare. Dacă v-ar putea acuza de crimă de gradul întâi, să vă condamne la
închisoare necondiţionată pe viaţă, cu titluri mari în ziare şi aşa mai
departe, ar fi un om făcut. Dar n-o să obţină gradul întâi în cazul acesta. Şi
dl. Wilhoit e un politician prea bun ca să ajungă la proces fără să fie sigur
că va obţine condamnarea. O să aştepte să primească verdictul de la
comisia de incidente medicale a spitalului.
— Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?
— Cel mai grav?
— Da.
— Nu garantez că am dreptate, bineînţeles. Dar bănuiesc că cel mai negru
scenariu ar fi acuzare de omucidere. Aţi fi condamnat la închisoare. În
cazul acesta, e probabil că judecătorul ar simpatiza cu dvs. şi v-ar da ceea
ce noi numim „o sentinţă Concord”. V-ar trimite la Instituţia Corecţională
Concord din Massachusetts pentru douăzeci de ani, păstrându-şi reputaţia
de judecător dur cu crimele. Dar puteţi ieşi condiţionat de la Concord după
numai douăzeci şi patru de luni. Aţi putea, cât staţi acolo, să scrieţi o carte,
să deveniţi faimos şi să câştigaţi o căldare de bani.

1224
— Mi-aş pierde dreptul de a practica medicina, zise Tom cu voce albă şi
R.J. aproape uită că încetase să-l mai iubească.
— Ţineţi minte că am discutat cel mai prost scenariu. Cel mai bun ar fi că
nu veţi ajunge la Curtea cu Juri.
Pentru cel mai bun scenariu sunt eu plătit foarte bine, zise Rourke.
În continuare, le fu uşor să discute onorariul.
— Într-un caz ca acesta, se poate întâmpla orice sau nimic. În mod normal,
dacă n-aţi fi o persoană extrem de respectabilă, aş cere un avans de
douăzeci de mii. Dar sunteţi un profesionist de valoare şi un om serios.
Cred că cel mai bine ar fi să mă plătiţi pentru timpul consumat. Două sute
cincizeci ora.
Tom încuviinţă.
— Mi se pare un chilipir, zise el şi Rourke zâmbi.

Ajunseră la tribunal cu zece minute întârziere faţă de ora stabilită de

Rourke. Era sfârşitul programului şi clădirea se golea treptat de funcţionari
fericiţi ca nişte copii de şcoală la terminarea orelor.
— Nu vă grăbiţi, îi sfătui Rourke. E bine să se conformeze el la programul
nostru. Să trimiţi jandarmii să-l ridice pe om în zori e o procedură de
intimidare ieftină, dr. Kendricks. Un fel de invitaţie la bal, s-ar putea zice.
R.J. înţelese cutremurată că procurorul se ostenise să le afle programul,
lucru pe care nu l-ar fi făcut pentru oricine.
Semnară în registrul paznicului din hol şi luară liftul până la etajul
paisprezece.
Wilhoit era zvelt şi bronzat, un bărbat cu nasul mare care le zâmbi cordial
ca un vechi prieten. R.J. îl verificase: făcuse colegiul la Harvard, facultatea
la Boston şi fusese procuror, reprezentant al statului şi ales procuror
general în 1988.
— Ce mai faci, domnule Rourke? E o plăcere să te revăd. Mă bucur să vă
cunosc, dr. Kendricks, dr. Cole. Vă rog, luaţi loc.
Apoi trecu la afaceri, cu privirea rece şi vorba liniştită, punând întrebări la
care Tom îi mai răspunsese o dată în după-amiaza aceea lui Nat Rourke.
Wilhoit le spuse că obţinuse şi studiase fişa medicală a lui Elizabeth
Sullivan:
— Scrie că, la prescripţia doctorului Howard Fisher, pacienta din camera
208 de la Middlesex Memorial Hospital primea medicaţie orală pe bază de
morfină, anume Conţin, 30 mg de două ori pe zi. Să vedem... dr. Thomas
A. Kendricks a scris în fişa pacientei o doză de 40 mg de sulfat de morfină,

1225
pentru a-i fi injectat intravenos. După spusele asistentei de serviciu, d-ra
Beverly Martin, doctorul i-a spus că i-a făcut chiar el injecţia. După o oră,
când a intrat la 208 să verifice semnele vitale ale pacientei, Martin a găsit-o
moartă pe Elizabeth Sullivan. Dr. Kendricks stătea pe un scaun lângă patul
ei, ţinând-o de mână.
Se uită la Tom:
— Sunt corecte faptele prezentate de mine, dr. Kendricks?
— Da, aş putea spune că da, domnule Wilhoit.
— Aţi omorât-o pe Elizabeth Sullivan, dr. Kendricks?
Tom se uită la Rourke. Acesta era atent, dar îi făcu semn din cap să
răspundă.
— Nu, domnule. Cancerul a omorât-o pe Elizabeth Sullivan.
Wilhoit îşi lăsă bărbia în jos, le mulţumi politicos şi-i înştiinţă că
întrevederea s-a sfârşit.

1226
 6

Adversităţi

Procurorul nu le mai trimise nici o hârtie, în ziare nu mai apăru nimic. R.J.
ştia că tăcerea poate fi rău prevestitoare. Oamenii lui Wilhoit lucrau,
discutau cu doctorii şi asistentele de la Middlesex, evaluând consistenţa
cazului, cântărind dacă distrugerea dr. Thomas A. Kendricks ar fi ajutat sau
ar fi dăunat carierei procurorului.
R.J. se concentra asupra profesiei. Lipi afişe în spital şi la facultate,
anunţând crearea comitetului de publicaţii. Într-o marţi seara geroasă, la
prima întâlnire, asistară paisprezece persoane. Se aşteptase ca anunţul să-i
atragă pe medicii tineri şi pe rezidenţii fără articole publicate. Dar
participară şi mai mulţi doctori cu experienţă. Faptul n-ar fi trebuit s-o
surprindă. Cunoştea cel puţin un decan de facultate medicală care nu ştia să
se exprime acceptabil în scris în limba engleză.
Stabili un orar lunar de conferinţe susţinute de redactori ai publicaţiilor
medicale şi mai mulţi doctori se oferiră să-şi citească articolele în curs de
elaborare, pentru a pune la dispoziţia conferenţiarilor material de critică.
Fu nevoită să admită că ideea lui Sidney Ringgold era utilă.
Boris Lattimore, un medic mai în vârstă din corpul de consultanţi al
spitalului, o luă deoparte pe R.J. la bufet şi-i şopti că are noutăţi pentru ea.
Sidney îi spusese că viitorul adjunct va fi ori R.J., ori Alien Greenstein.
Greenstein era un cercetător sclipitor, care elaborase un program foarte
mediatizat referitor la monitorizarea genetică a nou-născuţilor. R.J. speră
că zvonul era fals; Greenstein era un concurent copleşitor.

Obligaţiile de la comitetul de publicaţii nu erau dificile; îi încărcau

programul şi-i smulgeau momente din. preţiosul ei timp liber, dar nu era
niciodată tentată să-şi sacrifice joile. Era convinsă că în lipsa clinicilor
moderne şi igienice de întrerupere a sarcinii, multe femei ar fi murit
apelând la mijloace improvizate. Cele mai sărace, fără asigurări medicale,
bani sau necunoscătoare ale posibilităţilor oferite de clinici, încă mai
încercau să-şi întrerupă singure sarcina. Beau terebentină, amoniac,
detergenţi şi-şi înfigeau obiecte în colul uterin – umeraşe, andrele,

1227
tacâmuri, orice ar fi putut provoca un avort. R.J. lucra la secţia de
planificare familială pentru că simţea că era esenţial ca o femeie să aibă
unde merge dacă avea nevoie de astfel de servicii. Dar personalul de la
clinică lucra în condiţii tot mai grele. Mergând acasă după o zi de miercuri
ocupată, R.J. auzi la radioul maşinii că o bombă explodase la o clinică de
avorturi din Bridgeport, Connecticut, dărâmând o bucată din clădire,
orbind un paznic şi rănind o secretară şi doi pacienţi.
A doua zi dimineaţa, la clinica de planificare familială, Gwen Gabler îi
spuse că-şi dăduse demisia şi că pleca.
— Nu poţi face asta! exclamă R.J.
Ea, Gwen şi Samantha Potter fuseseră prietene apropiate încă din facultate.
Samantha devenise un stâlp al Facultăţii de Medicină a Universităţii din
Massachusetts; cursurile ei de anatomie intraseră în legendă şi nu aveau
timp s-o întâlnească prea des. Dar ea şi Gwen se frecventaseră regulat timp
de optsprezece ani.
Datorită lui Gwen îşi continuase munca la secţia de planificare familială,
îndemnurile ei o urneau din loc când îi era greu. R.J. nu era vitează. I se
părea că Gwen era curajul ei.
Acum, Gwen îi zâmbi nefericită:
— O să-mi fie îngrozitor de dor de tine.
— Atunci nu pleca.
— Trebuie. Phil şi băieţii sunt pe primul loc.
Ratele la ipotecă se măriseră şi situaţia era critică la bursa imobiliară. Phil
Gabler avusese un an de afaceri dezastruos şi familia se muta spre vest, în
localitatea Moscow din Idaho. Phil urma să predea la facultate un curs de
tranzacţii imobiliare şi Gwen negocia o slujbă de obstetrician-ginecolog cu
o organizaţie de menţinere a sănătăţii.
— Phil adoră să predea. Şi organizaţiile de menţinere a sănătăţii sunt
înfloritoare. Trebuie să schimbăm cumva sistemul, R.J. Nu mai e mult
până când vom lucra toţi pentru OMS-uri.
Completase deja un prim contract cu OMS-ul din Idaho.
Se ţinură strâns de mâini şi R.J. se întrebă cum o să se descurce fără
prietena ei.

După vizita de vineri dimineaţa, Sidney Ringgold se desprinse din

aglomerarea de halate albe şi traversă holul către liftul în faţa căruia aştepta
R.J.
— Voiam să-ţi spun că am numai ecouri pozitive despre comitetul de

1228
publicaţii.
R.J. deveni suspicioasă. De obicei, Sidney Ringgold nu venea să te bată
amical pe spate, aşa, din senin.
— Ce mai face Tom? continuă el degajat. Auzeam ceva despre o plângere
medicală în comisia de la Middlesex. Poate avea probleme cu asta?
Sidney obţinuse foarte mulţi bani pentru spital şi-i era teamă de
publicitatea proastă, oricât ar fi fost ea de neînsemnată.
Toată viaţa, lui R.J. îi displăcuse profund postura de candidată la o funcţie.
Nu cedă tentaţiei de a-i spune în faţă: Mă doare în cot de numirea ta:
— A, nu probleme serioase, Sidney. Tom spune că e doar o neplăcere,
nimic îngrijorător.
El se înclină spre ea:
— Cred că nici tu nu ai de ce să te îngrijorezi. Nu-ţi promit nimic, dar
lucrurile stau bine. Chiar foarte bine.
Încurajarea lui îi dădu o stare de inexplicabilă mohoreală.
— Ştii ce-aş vrea, Sidney? începu impulsiv. Aş vrea ca noi doi să punem
bazele unei clinici de medicina familiei, aşa încât şi cei fără asigurare să
poată beneficia de îngrijire la nivelul cel mai înalt.
— Dar au deja unde să se ducă. Avem o clinică de urgenţă care adună
mulţi pacienţi.
În vocea lui Sidney se simţea enervarea. Nu agrea discuţiile despre erorile
de organizare a serviciului lui medical.
— Oamenii vin la urgenţă numai când nu mai au încotro. Şi mereu trebuie
să apeleze la alt doctor, aşa că nu există nici o continuitate de tratament.
Sunt trataţi pentru accidente sau crize de moment, nu se-practică o
medicină preventivă. Sidney, medicina familiei ar fi un început. Medicii de
familie sunt foarte căutaţi.
Zâmbetul lui era acum forţat:
— Nici un spital din Boston nu are vreo clinică de medicina familiei.
— Şi nu e ăsta un motiv minunat de a-i pune noi bazele?
— Am obosit, clătină el din cap. Cred că m-am descurcat bine ca şef de
clinică şi mai am doi ani şi ceva până la pensie. Nu sunt interesat să conduc
o asemenea bătălie. Nu mai veni la mine cu cruciade, R.J. Dacă vrei să
schimbi sistemul, singura posibilitate e să urci pe merit într-o poziţie
puternică. După aceea, poţi să lupţi singură în războaiele tale.

În joia aceea, cărarea dosnică spre clădirea clinicii de planificare familială

nu era protejată. Poliţiştii care-i ţineau de obicei pe demonstranţi la distanţă

1229
întârziaseră. R.J. parcase în curtea lui Ralph Aiello şi intra pe poartă când
deveni conştientă de mulţimea care se revărsa pe lângă ziduri, din ambele
părţi.
Toţi urlau, aveau pancarte şi o arătau cu degetul.
Nu ştia ce să facă.
Ştia că urma violenţa, ceva ce urâse întotdeauna. Se întări şi porni tăcută
printre ei, stăpânindu-şi tremuratul. Rezistenţă pasivă. Gândeşte-te la
Gandhi, îşi spuse în gând, dar nu-şi putea aminti decât de clinicile atacate
şi de doctorii mutilaţi sau ucişi. Lume nebună.
Unii alergară pe lângă ea şi intrară în curtea lui Aiello.
Să-şi păstreze demnitatea. Gândeşte-te ia pace. Gândeşte-te la Martin
Luther King. Mergi printre ei. Mergi printre ei.
Privi înapoi şi văzu că-i fotografiau maşina, o înconjuraseră. Se întoarse şi
ieşi din nou pe poartă. Cineva o înghionti în spate.
— Dacă atingi maşina, îţi mp mâna! ţipă ea. Bărbatul cu aparatul se
întoarse şi o fixă. Blitz-ul se aprinse şi începu să pâlpâie, lumina îi rănea
ochii, iar strigătele asurzitoare o sfâşiau ca o crucificare sonoră.

1230
 7

Voci

Îl sună imediat pe Nat Rourke şi-i spuse despre confruntarea de la clinică.

— M-am gândit că ar fi bine să ştiţi, în caz că încearcă să folosească
activitatea mea împotriva lui Tom.
— Da. Vă mulţumesc foarte mult, dr. Cole.
Era foarte politicos. R.J. nu-şi putea da seama ce gândea de fapt.
În seara aceea, Tom veni acasă devreme. Ea stătea la masa din bucătărie cu
nişte hârtii şi el intră să-şi ia o bere din frigider.
— Vrei una?
— Nu, mulţumesc.
El se aşeză în faţa ei. Simţea nevoia să se întindă şi să-l atingă. Arăta obosit
şi odinioară s-ar fi dus să-i maseze gâtul. Cândva fuseseră foarte apropiaţi.
Şi el o masa adesea pe ea. Mai târziu, se şicanaseră, dar cu toate astea, ea
nu-i uitase calităţile.
— M-a sunat Rourke, începu Tom, şi mi-a zis ce s-a întâmplat la clinica
din Jamaica Plain.
— Da?
— Mda. M-a..., m-a întrebat despre căsnicia noastră. I-am spus adevărul,
cinstit.
Ea îl privi zâmbind. Ce fusese, fusese; acum era altfel.
— E lucrul cel mai bun.
— Da. Rourke zicea că dacă avem de gând să divorţăm, procedura trebuie
instituită imediat, ca nu cumva controversele tale cu anti-aborţioniştii să-mi
prejudicieze apărarea.
R.J. dădu din cap:
— E normal. Căsnicia noastră s-a încheiat de mult, Tom.
— Da, aşa e, R.J., îi zâmbi el. Nu vrei totuşi o bere?
— Nu, mulţumesc, răspunse ea şi se întoarse la hârtiile de pe masă.

Tom îşi luă o parte din lucruri şi se mută imediat, aşa încât ea fu convinsă
că era aşteptat undeva.
La început, nu simţi nici o schimbare în casa din strada Brattle, pentru că

1231
se obişnuise să fie singură acolo. Se întorcea seară de seară în aceeaşi casă
goală, dar acum nu mai găsea nici un lucru mutat, nici un semn de-al lui
care s-o enerveze. Experimenta o lărgire plăcută a spaţiului ei personal.
Totuşi, la opt zile după plecarea lui, începu să primească telefoane.
Erau voci diferite şi sunau toată seara, probabil se schimbau între ei.
— Omori bebeluşi, căţea ce eşti, şoptea o voce bărbătească.
— Ne spinteci copiii. Goleşti fiinţe umane de parcă ar fi lăzi de gunoi.
O femeie o anunţa compătimitor pe R.J. că se află sub puterea demonilor:
— Vei arde veşnic în focul iadului, încheia ea.
Avea o voce joasă, din gâtlej, şi un ton aproape amabil.

R.J. îşi schimbă numărul de telefon cu unul confidenţial. După două seri,
când se întorcea acasă, văzu că în uşa ei georgiană fuseseră bătute cuie
mari, pentru a ţintui un poster:

CĂUTATĂ
AVEM NEVOIE DE AJUTORUL TĂU
CA S-O OPRIM PE
DR. ROBERTA J. COLE

Fotografia, deloc măgulitoare, o arăta pe R.J. privind furioasă, cu gura larg

deschisă. Sub fotografie era un text mai lung:

Dr. Roberta J. Cote, rezidentă în Cambridge, îşi petrece aproape toată

săptămâna pretinzând că e un medic respectabil ai spitalului Lemuel
Grace şi un profesor la Colegiul Medical din Massachusetts.
Dar face avorturi. În fiecare joi omoară între 10 şi 13 copii.
Vă rugăm să vă uniţi cu noi prin:
1. Rugăciuni şi post. — Domnul nu doreşte ca făpturile lui să piară.
Rugaţi-vă pentru salvarea dr. Cole.
2. Scrieţi-i, daţi-i telefon şi împărtăşiţi-i ruga dumneavoastră ca s-o
convingeţi să renunţe la profesie.
3. Cereţi-i să NU MAI FACĂ AVORTURI „Nu fiţi părtaşi la faptele sterpe
ale întunericului, dar daţi-le în vileag.” (Efeseni, 5:11).
Costul unui avort este de 250 dolari. Cei mai mulţi doctori în situaţia dr.
Cole câştigă 50% din costul fiecărui avort. Din omoruri, venitul dr. Cole
de anul trecut a fost de aproximativ 87.500 dolari.

1232
În continuare, se descria cum poate fi găsită R.J., erau scrise programul ei
de serviciu, adresele şi telefoanele de la spital, facultate şi clinici. Ultimul
rând al posterului era din nou cu majuscule:

RECOMPENSĂ: VIEŢI SALVATE DACĂ O OPRIM!!!!

În săptămâna care urmă fu înconjurată de o tăcere ameninţătoare. Într-o

dimineaţă, ziarul Boston Globe publică un reportaj cu citate din politicienii
locali, care atestau faptul că procurorul districtual Edward W. Wilhoit viza
postul de guvernator adjunct al regiunii. În aceeaşi duminică, o scrisoare în
care un cardinal condamna avortul ca pe un păcat mortal fu citită în toate
bisericile din arhidioceza Boston. După două zile, în presă apăru o relatare
despre o altă sinucidere a unui bolnav terminal, asistată de medicul Jack
Kevorkian. Seara, deschizând televizorul, R.J. ascultă un discurs adresat de
Wilhoit conducerii unei organizaţii cetăţeneşti. Acesta pleda pentru
„stoparea nedreptăţii Antichristului dintre noi care, prin uciderea pruncilor
ne născuţi, omor sau sinucideri, încearcă să surpe puterea Sfintei Treimi.”

— Sper că putem fi civilizaţi, zise Tom. Să nu ne certăm, să împărţim totul

pe din două, bunurile şi datoriile în mod egal.
Ea fu de acord. Era sigură că dacă ar fi fost bani buni la mijloc, el s-ar fi
certat şi ar fi vociferat, dar nu mai aveau mare lucru după achiziţionarea
casei şi plata datoriilor lui de la facultate.
Tom îi spuse cam jenat că stătea la Cindy Wolper, şefa administraţiei
biroului – o blondă durdulie apropiindu-se de treizeci de ani.
— O să ne căsătorim, continuă el, părând foarte uşurat că trecea în sfârşit
de la stadiul de soţ care-şi înşeală nevasta la cel de logodnic.
Bietul de el, gândi ea, nu fără supărare.
În ciuda declaraţiilor lui de politeţe, Tom aduse cu el un avocat, pe Jerry
Saltus, pentru a discuta separaţia de bunuri.
— Vrei să păstrezi casa? întrebă el.
R.J. îl privi uluită. Cumpăraseră casa la insistenţele lui şi neglijând
obiecţiile ei. Din cauza obsesiei lui, locuinţa le înghiţise toţi banii.
— Nu vrei tu casa?
— Eu şi Cindy am hotărât să ne mutăm într-un apartament.
— Ei bine, nu vreau nici eu casa asta pretenţioasă. N-am vrut-o niciodată.
Îşi dădea seama că ridicase tonul şi că părea o scorpie, dar nu-i păsa.
— Dar casa de la ţară?

1233
— Cred că trebuie vândută şi ea, spuse R.J.
— Dacă te ocupi de vânzarea ei, aranjez cu pentru casa de aici. O.K.
— O.K.
El spuse că dorea să ia panoul din lemn de cireş, sofaua, cele două
chaiselonguri şi televizorul cu ecran mare. Ar fi vrut şi ea panoul, dar se
învoi să ia în schimb pianul şi covorul persan, un Heriz de o sută de ani pe
care-l preţuia mult. Celelalte mobile le împărţiră alegând pe rând.
Înţelegerea se făcu iute şi paşnic şi avocatul o şterse înainte ca soţii să se
răzgândească şi să devină meschini.

Duminică seara, R.J. merse la sala de gimnastică a lui Alex cu Gwen, care
urma să plece în Idaho în două săptămâni. Înainte de ora de aerobică, îi
povesti lui Gwen de Tom şi de viitoarea lui mireasă, apoi îl văzură pe
Alexander Manakos intrând cu un meşter ca să repare un aparat de
antrenament.
— Se uită încoace, zise Gwen.
— Cine?
— Manakos. S-a uitat la tine de mai multe ori.
— Lasă prostiile, Gwen.
Dar proprietarul sălii îl bătu pe meşter pe umăr şi porni către ele.
— Vin acum, trebuie să sun la serviciu, zise Gwen şi plecă.
Avea haine la fel de bine croite ca ale lui Tom, dar nu de la acelaşi croitor.
Purta costume mai lejere, mai moderne. Era un bărbat foarte frumos.
— Dr. Cole?
— Da.
— Sunt Alex Manakos.
Îi strânse mâna impersonal, apoi continuă:
— Sunteţi mulţumită de serviciile oferite de clubul meu?
— Da, îmi place foarte mult aici.
— Mă bucur să aud asta. Aveţi vreo neplăcere pe care aş putea-o remedia?
— Nu. De unde ştiţi cum mă cheamă?
— Am întrebat pe cineva. Mă gândeam să vă salut. Păreţi o persoană foarte
drăguţă.
— Mulţumesc.
Nu prea se pricepea la astfel de relaţii şi-i părea rău că fusese abordată de
el. De aproape, îi amintea de Redford tânăr. Avea un nas coroiat, care-l
făcea să pară puţin crud.
— Luaţi masa cu mine într-o seară? Sau bem ceva, dacă preferaţi. Ar fi o

1234
şansă să stăm de vorbă, să ne cunoaştem.
— Domnule Manakos, eu nu...
— Alex. Mă cheamă Alex. V-aţi simţi mai bine dacă v-aş fi prezentat de o
persoană cunoscută?
— Nu e nevoie, zâmbi ea.
— Ştii ce, te-am surprins venind aşa. Ştiu că ai venit la o oră de aerobică.
Dă-mi de veste dacă accepţi, mai târziu.
Înainte ca ea să deschidă gura şi să protesteze, spunând că oricum n-ar fi
avut importanţă, el îi întoarse spatele şi plecă.

— Ieşi cu el, nu-i aşa?

— Nu.
— De ce? Pare foarte drăguţ.
— Gwen, e un tip grozav, dar nu mă atrage deloc. Serios. Nu pot să-ţi spun
de ce.
— Ei şi? Nu te cere de nevastă. Pur şi simplu te-a invitat în oraş.
Gwen nu se lăsă şi reveni la subiect de câte ori terminau un grup de
exerciţii.
— Pare foarte drăguţ. De când n-ai mai ieşit cu un bărbat?
Mişcându-se în ritmul muzicii, R.J. recapitulă ce ştia despre el. Fost
baschetbalist la colegiul Boston, provenea dintr-o familie de emigranţi. În
hol era o fotografie de-a lui pe bulevardul mare din Boston: un puşti serios
cu o cutie de lustruit pantofi. Când intră la facultate, avea un stand închiriat
şi mai mulţi angajaţi. Pe măsură ce faima lui atletică sporea, deveni la
modă să-ţi faci pantofii la Alex şi în curând avea un salon de profil cu un
bar cu răcoritoare. Nu era destul de bun pentru a intra în baschetul
profesionist, dar termină facultatea cu o diplomă de afaceri şi suficient
credit la orice bancă din Boston pentru a dobândi suma necesară
deschiderii clubului de întreţinere, cu aparate Nautilus şi instructori
calificaţi. De dragul trecutului, clubul avea şi un salon de lustruit pantofi,
dar barul de răcoritoare era acum o cafenea adevărată. Alex Manakos era
proprietarul, pe lângă club, al unui restaurant grecesc pe cheiul râului şi al
altuia în Cambridge şi cine ştie ce alte proprietăţi mai avea.
Ştia şi că nu era căsătorit.
— Când ai avut ultima conversaţie cu un bărbat care nu era nici doctor,
nici pacient? Pare drăguţ. Foarte drăguţ. ieşi cu el, îi şoptea Gwen.
După ce făcu un duş şi se schimbă, R.J. intră în cafenea. Când îi spuse lui
Alex Manakos că-i va face plăcere să iasă cu el într-o seară, acesta zâmbi:

1235
— Mă bucur. Eşti medic, nu-i aşa?
— Da.
— N-am mai ieşit niciodată cu o doctoriţă.
În ce m-am băgat? gândi ea şi ripostă:
— Ieşi numai cu doctori?
— Ha, ha, ha, râse el, dar o privea cu interes.
Şi stabiliră să ia cina împreună sâmbătă.

În dimineaţa următoare, Heralds Tribune publicară articole despre avort.

Reporterii intervievaseră persoane de pe ambele laturi ale baricadei şi
articolele erau însoţite de fotografii ale activiştilor. În plus, Herald
reproducea două poze de pe posterele cu medici „căutaţi” pentru că
provocau avorturi. Una era a doctorului James Dickenson, un ginecolog
care lucra la clinica de planificare familială din Brookline. Cealaltă era a
lui R.J. Cole.

Miercuri, dr. Alien Greenstein fu numit oficial în funcţia de director

adjunct al departamentului medical al spitalului Lemuel Grace, înlocuindu-
l pe dr. Max Roseman.
În zilele următoare, se transmiseră mai multe emisiuni televizate şi se
publicară interviuri cu dr. Greenstein, în care acesta vorbi despre
posibilitatea de a analiza copiii din punct de vedere genetic chiar înainte de
a se naşte, pentru a-i preveni pe părinţi despre pericolele care le-ar putea
ameninţa sănătatea şi a le spune şi cauzele posibile ale morţii lor.
R.J. şi Sidney Ringgold stătură alături de mai multe ori la vizitele medicale
sau se intersectară pe coridoare. De fiecare dată, Sidney o privi în ochi şi o
salută cu amabilitate şi căldură.
Lui R.J. i-ar fi plăcut să stea de vorbă cu el. Ar fi vrut să-i spună că nu-i era
ruşine că executa chiuretaje, că era o sarcină pe care şi-o asumase pentru că
era o doctoriţă bună.
Şi atunci de ce simţea nevoia să se furişeze pe coridoarele spitalului ca un
câine de pripas? La naiba cu toţi!

Sâmbătă după amiaza veni acasă devreme, ca să facă duş pe îndelete şi să

se îmbrace cu grijă. La şapte, intră în clubul lui Alex şi-l văzu stând la bar,
de vorbă cu alţi doi bărbaţi. Se aşeză pe un taburet de la capătul celălalt al
barului şi el veni imediat în întâmpinarea ei. Arăta chiar mai bine decât de
obicei.

1236
— Bună seara.
El dădu din cap. Avea în mână un ziar. Îl deschise şi ea văzu că era Globe,
numărul de luni.
— E adevărat ce se spune? întrebă el. Că faci să se întâmple avorturi?
Ştia că nu aşa ar fi trebuit să înceapă conversaţia, îşi ridică bărbia şi se
îndreptă, ca să-l poată privi în ochi:
— Da. E o procedură medicală legală şi etică şi e vitală pentru viaţa şi
sănătatea pacientelor mele, spuse pe un ton egal, şi o fac bine.
— Mă dezguşti. Nu te-aş atinge nici cu mănuşi.
Ce frumos!
— Ei, nici cu mâinile n-o să mă atingi, fii sigur de asta, îi spuse ea calmă.
Se ridică şi ieşi din clubul lui Alex, trecând pe lângă un separeu unde o
femeie cu păr alb şi înfăţişare maternă o aplauda cu lacrimi în ochi. Gestul
ar fi consolat-o mai mult dacă femeia n-ar fi fost beată.

— N-am nevoie de nimeni. Pot să-mi trăiesc viaţa de una singură. De una
singură. N-am nevoie de nimeni, pricepi? Şi te rog să nu mă mai baţi ia
cap, o repezi ea pe Gwen.
— O.K., O.K., oftă Gwen şi plecă de lângă ea cât putu de repede.

1237
 8

Un juriu de pairi

Întâlnirea comitetului de analiză a incidentelor medicale de la spitalul

Middlesex Memorial era programată pentru aprilie, dar nu se ţinu din
cauza unui vifor de primăvară care acoperi stratul vechi de zăpadă şi
gheaţă cu unul alb şi proaspăt. În timpul iernii s-ar fi bucurat, dar acum
R.J. bombăni în legătură cu ninsoarea. După două zile, temperatura aerului
crescu şi zăpada cea veche se topi laolaltă cu cea nouă, formând băltoacele
noroioase ale dezgheţului.
Comitetul pentru incidente medicale se întruni în săptămâna care urmă. Nu
fu o şedinţă lungă. Având probe clare că Elizabeth Sullivan se stingea în
dureri cumplite, luară unanim decizia să-l absolve pe dr. Thomas A.
Kendricks de orice acuză de procedură neprofesională pentru administrarea
sedativelor.
La câteva zile după aceea, Phil Roswell, unul dintre membrii comitetului, îi
spuse lui R.J. că nu apăruseră conflicte.
— La naiba, să fim cinstiţi. Toţi facem asta ca să grăbim sfârşitul când
moartea se apropie şi e inevitabilă, recunoscu Roswell. Tom n-a încercat să
ascundă ni mic, a scris prescripţia în fişa ei medicală. Dacă îl pedepseam,
ar fi trebuit să-i pedepsim pe aproape toţi doctorii şi chiar şi pe unii dintre
noi.
Nat Rourke avu o conversaţie discretă cu procurorul şi obţinu de la acesta
informaţia că Wilhoit nu intenţiona să aducă moartea lui Elizabeth Sullivan
în faţa curţii cu juri.
Tom exulta. Voia să întoarcă o filă apăsătoare din viaţa lui; era nerăbdător
să termine divorţul şi să-şi înceapă noua căsnicie.

Dispoziţia proastă a lui R.J. era exacerbată de cerşetorii pe care-i întâlnea

la tot pasul. Se născuse şi crescuse în Boston şi iubea oraşul, dar nu mai
suporta să se uite la oamenii străzii. Aceştia cutreierau oraşul, căutând prin
tomberoane şi gunoaie, înghesuindu-şi agoniseala în căruţuri furate din
magazine, dormind în lăzi de ambalaj, pe docurile reci, stând la coadă la
supa săracilor şi monopolizând băncile din parcurile Bostonului.

1238
Pentru ea, cei fără cămin erau o problemă medicală. În anii ’70, psihiatrii
făcuseră presiuni pentru eliberarea pacienţilor din imensele sanatorii de
piatră, unde bolnavii mental erau înghesuiţi şi stăteau în condiţii ruşinoase.
Ideea era ca pacienţii să fie redaţi comunităţii, să trăiască în armonie alături
de cei sănătoşi, aşa cum se încercase în multe ţări europene, cu rezultate
bune. Dar în America, centrele de sănătate mintală nu fuseseră
subvenţionate suficient şi acţiunea lor eşuase. Pacienţii externaţi se
împrăştiaseră. Lucrătorilor sociali din domeniul psihiatriei le era imposibil
să supra vegheze un bolnav care dormea o noapte într-o cutie de carton şi
în noaptea următoare, într-un subsol aflat la depărtare de zeci de mile de
cutia de carton. În Statele Unite, toţi alcoolicii, morfinomanii,
schizofrenicii şi alte tipuri de bolnavi mental îngroşară rândurile celor fără
adăpost. Mulţi se apucară să cerşească, unii spunând poveşti jalnice în
metrou sau autobuze, alţii rezemaţi de clădiri, cu o ceaşcă sau o şapcă
întoarsă alături de pancarte pe care scria: Muncesc pe mâncare. Patru copii
acasă. R.J. citise un studiu în care se estima că 95 la sută din cerşetorii
Americii sunt dependenţi de droguri sau alcool, că unii strâng banii pentru
a-şi alimenta viciul. R.J. se gândea cu vinovăţie la cei 5 la sută care erau
pur şi simplu săraci, fără slujbă şi casă. Totuşi, nu le dădea nimic
cerşetorilor şi era furioasă pe cei care le aruncau câte un bănuţ, în loc să
facă presiune politică pentru ca cei fără adăpost să fie luaţi de pe stradă şi
să li se acorde îngrijirea adecvată.
Şi nu erau numai vagabonzii; toate elementele vieţii ei în oraş o călcau pe
nervi – eşecul căsniciei, depersonalizarea profesiei, rutina zilnică a
semnării şi completării formularelor, traficul, faptul că vrea să se ducă la
slujbă într-un loc unde Alien Greenstein îi fusese preferat pentru funcţia de
director adjunct.
Totul se amesteca şi dădea existenţei un gust amar. Începea să-şi dea seama
că era momentul să-şi schimbe viaţa radical, să plece din Boston.
Cele două comunităţi medicale unde ar fi fost interesată să lucreze erau la
Baltimore şi Philadelphia. Le scrise câte o scrisoare cunoscuţilor ei din cele
două oraşe, Roger Carleton şi Irving Simpson, întrebându-i dacă i-ar fi
putut oferi ceva.
Îşi pregătise de mult o săptămână liberă, visând să sărbătorească ziua
sfântului Thomas. În loc de asta, însă, îşi împachetă câteva lucruri şi plecă
la ţară, să rezolve vânzarea proprietăţii din Berkshires.
Tocmai voia să intre în maşină când îşi aminti de cenuşa lui Elizabeth, se
întoarse şi luă urna din camera de oaspeţi, unde o păstrase.

1239
Nu putu pune urna în portbagaj. Era într-o cutie mică de carton şi o aşeză
pe bancheta de lângă ea, sprijinind-o tu pardesiul, ca să nu se răstoarne la
vreo frână bruscă.
Apoi conduse până la bariera Massachusetts şi îndreptă BMW-ul roşu către
vest.

1240
 9

Woodfield

Căsnicia ei şi a lui Tom începuse să se destrame încă dinainte ca locuinţa

somptuoasă din strada Brattle să fie restaurată şi aranjată după gustul lor.
Găsind o fermă încântătoare în zona muntoasă a ţinutului Berkshires, în
orăşelul Woodfield, o cumpărară şi sperară că în această casă de vacanţă îşi
vor reinventa intimitatea. Căsuţa galbenă avea în jur de optzeci şi cinci de
ani şi rezista încăpăţânată lângă un depozit de tutun la fel de vechi, dar care
începuse să se dărăpăneze urât, ca şi relaţia dintre ei. Aveau o bucată
mărişoară de ogor şi una de pădure veche şi unul din cele trei râuleţe din
Woodfield, numit Catamount, traversa şi pădurea şi restul proprietăţii lor.
Tom angajase o companie să sape un mic lac în locul unei mlaştini de pe
pajişte şi buldozerul dezgropase rămăşiţele unui copil. Nu mai rămăseseră
din el decât oasele mici, care ar fi putut fi confundate cu ale unui pui dacă
n-ar fi fost craniul uman, delicat şi semănând cu o ciupercă întărită,
secţionată în trei bucăţi. Nu avea nici un fel de stâlp funerar şi pământul era
prea mlăştinos pentru a crede că fusese vreodată cimitir.
Descoperirea făcu vâlvă în oraş; nimeni nu ştia cine ar fi putut fi bebeluşul.
Poate că fusese odrasla unui indian. Medicul care examină micile oase
spuse că fuseseră îngropate cu mult timp în urmă.
Deasupra oaselor, în pământ, găsiră o farfurioară de ceramică. Spălând-o,
ieşiră la iveală mai multe litere, pe jumătate şterse. Nu mai putură citi
inscripţia. Rămăseseră la iveală doar câteva silabe: ah, od, o şi din nou od.
Cu toate că scormoniră locul, nu reuşiră să reconstituie tot scheletul.
Totuşi, medicul din localitate ajunse la concluzia că fusese un fetus care
mai avea puţin până la termen, dar sexul îi era incert. Legistul luă oasele,
dar R.J. îl rugă să-i lase ei farfuria şi acesta acceptă, ridicând din umeri. Ea
o luă şi o puse pe peretele holului de la intrare.

Bariera Massachusetts nu oferă o privelişte prea interesantă, De cea mai

mare parte a lungimii ei. Numai când o părăsi lângă Springfield şi o luă
spre nord pe drumul I-91, îi apărură în faţa ochilor coamele blânde ale
munţilor, transmiţându-i un sentiment de pace. Îmi voi ridica ochii către

1241
dealuri, de unde voi primi ajutor, îşi aminti un citat religios. După o
jumătate de oră, urca pe drumuri şerpuitoare, trecând pe lângă ferme şi
păduri. Coti la dreapta pe şoseaua Laurel Hill şi conduse până la căsuţa cu
stâlpi de lemn de culoarea untului, aşezată în umbra pădurii, la capătul
îndepărtat al poienii.
Nici ea, nici Tom nu mai fuseseră acolo din toamna precedentă. Ieşi din
maşină şi respiră aerul curat, apoi pătrunse în casa cu miros de mucegai. Pe
pervazul ferestrei din salon erau nişte rămăşiţe, excremente de şoarece
probabil şi simţi că-i revine proasta dispoziţie. Dar găsi într-un colţ al
bucătăriei cadavrul descompus al unui liliac. Luă o mătură şi un făraş şi
duse totul afară. Porni frigiderul, deschise geamurile să se aerisească şi îşi
aduse înăuntru proviziile, două pungi de zarzavaturi şi o cutie de alimente
perisabile. Îi era foame şi îşi pregăti o cină dintr-o roşie tare şi fără gust de
la supermarket, o chiflă cu şuncă, ceai şi fursecuri cu ciocolată.
Strângând firimiturile, simţi un ghimpe în inimă: uitase de Elizabeth.
Ieşi şi aduse urna, apoi o aşeză deasupra căminului. Urma să descopere un
loc frumos, aşa cum o rugase prietena ei, şi să-i îngroape acolo cenuşa.
Chiar se duse afară, încercând să se afunde în pădure, dar era prea
întuneric. Ar fi trebuit să treacă pe sub copaci prăbuşiţi şi să se ferească de
tufişuri, lucru pentru care nu se simţea pregătită, aşa că se îndreptă spre
şoseaua Laurel Hill, un drum pietruit de vreo trei kilometri, şerpuind
printre dealuri. Mersul pe jos îi făcea bine. După ce parcursese o treime din
drum, zări căsuţa albă şi hambarul roşu al lui Hank şi Freda Krantz,
fermierii care le vânduseră pământul. Se întoarse înainte de a ajunge la uşa
lor, pentru că nu dorea să dea explicaţii despre Tom şi căsnicia ei.
Când se întoarse acasă, soarele apusese şi aerul rece era tare şi proaspăt.
Lăsă o singură fereastră deschisă. Avea lemne uscate în şopron şi făcu
focul în cămin. În ţârâitul greierilor de la micul iaz, se aşeză pe canapea,
bău cafea fierbinte, mai dulce decât era recomandată pentru a-şi păstra
silueta şi urmări jocul flăcărilor.

A doua zi dormi până târziu, când se sculă îşi făcu nişte ouă şi apoi se lăsă
cuprinsă de frenezia curăţeniei. Din cauza că nu făcea prea des asta, îi
plăcea să dea cu aspiratorul, să măture şi să şteargă praful. Spălă toate
oalele şi tigăile, dar numai câteva farfurii şi tacâmuri pe care urma să le
folosească acolo.
Ştia că familia Krantz lua masa la doisprezece fix, aşa că aşteptă până la
unu şi un sfert şi apoi porni către ei.

1242
— Ia te uită! tună Hank Krantz. Intră, poftim.
O primiră în bucătărie şi Freda Krantz îi turnă cafea şi-i tăie o felie de
pandişpan.
R.J. nu-i cunoştea foarte bine, pentru că stătuse prea puţin cu ei, dar citi un
regret sincer în ochii lor când le spuse despre divorţ şi-i întrebă la cine să
apeleze ca să vândă casa şi pământul.
Hank Krantz se scărpină pe obraz:
— Te-ai putea duce la un agent imobiliar din Greenfield sau Amherst, dar
oamenii de pe aici vând prin intermediul lui Dave Markus, care stă chiar la
noi în oraş. El pune anunţuri şi obţine preţuri bune. Şi merge drept la ţintă.
Nu-i rău pentru un tip venit de la New York.
Îi explicară cum să ajungă la casa Markus. R.J. conduse maşina pe nişte
drumuri pline de hârtoape, în sus şi în jos pe dealuri. Într-un câmp de
lucernă, un armăsar frumos, cafeniu cu botul alb, alergă pe lângă maşina ei
în interiorul gardului, cu coama unduind. Apoi văzu o casă din buşteni, cu
o privelişte încântătoare. Pancarta din faţa ei o făcu să zâmbească:

Eşti dulce ca
MIEREA

Pe prispă erau două rafturi pline cu borcane de miere chihlimbarie.

Înăuntru se auzea radioul cântând tare. O adolescentă cu părul negru şi
lung veni la uşă. Avea pistrui, pieptul plin şi un chip de înger în spatele
ochelarilor cu lentile groase.
— Bună, zise ea, sunt Sarah, tata e plecat. Vine diseară.
Îşi notă numele şi telefonul lui R.J. şi-i promise că tatăl ei o va suna. Ea
cumpără un borcan de miere şi auzi calul nechezând.
— Ce răsfăţat mai el zise fata. Vreţi să-i daţi zahăr?
— Sigur.
Sarah Markus aduse două cuburi de zahăr şi i le dădu, apoi se îndreptară
împreună către gard. R.J. întinse timid zahărul, dar calul n-o muşcă şi
limba lui aspră o făcu să zâmbească:
— Cum îl cheamă?
— Chaim. E evreu. Tata l-a botezat aşa după un scriitor.
R.J. începea deja să se simtă mai bine. Îşi flutură mâna către fată şi cal şi se
întoarse pe şoseaua străjuită de copaci înalţi şi borne vechi de piatră.
Pe strada principală din Woodfield se aflau Poşta, „La Hazel”, un local
care nu se putea hotărî între a găzdui o fierărie sau un magazin de cadouri;

1243
Service-ul Auto Expert al lui Buell; Magazinul General al lui Sotheby şi
„La Terry”, un magazin modern cu două pompe de benzină în faţă. R.J.
aprecia magazinul general. Frank Sotheby avea întotdeauna nişte roţi de
caşcaval care făceau să-i lase gura apă. Vindea sirop de arţar, creştea
animale pentru carne şi făcea singur cârnaţii, dulci şi buni.
— Îmi faci un sandviş cu o chiflă şi caşcaval?
— De ce nu? zise proprietarul.
Îi ceru un dolar şi jumătate pentru un suc natural de portocale. Ea îşi luă
gustarea stând pe o bancă din faţa magazinului şi privind trecătorii. Apoi se
întoarse înăuntru şi renunţă la dieta ei fără colesterol, cumpărând, într-un
impuls nesăbuit, o friptură, cârnaţi şi o bucată de caşcaval.
În după amiaza aceea se îmbrăcă în nişte haine vechi, îşi trase cizme în
picioare şi înfruntă pădurile. Abia păşise în ea când simţi că se află în altă
lume, mai răcoroasă şi întunecoasă, tăcută în afară de foşnetul vântului
printre miliarde de frunze. Foşnetul acela se transforma în murmur, apoi
creştea, semănând cu zgomotul mării şi o făcea să se simtă aproape de
Dumnezeu şi puţin speriată. Conta pe faptul că animalele mari vor fi şi ele
speriate de zgomotul pe care-l făcea fără voie, călcând pe crengi uscate şi
înaintând cu greutate pe cărările înecate de vegetaţie. Din când în când,
dădea peste câte un luminiş, dar nici un loc nu o îmbiase până atunci la
odihnă.
Merse pe firul unui pârâu care se vărsa în râul Catamount. Estimă că
ajunsese în centrul proprietăţii ei şi porni în josul apei. Ţărmul era năpădit
de ierburi, ca şi pădurea şi mergea cu greutate; în ciuda aerului rece,
transpiră şi obosi, aşa că se aşeză pe o bucată mare de granit care ieşea din
ţărm, către râu. Privi micul iaz şi zări păstrăvi mici alunecând printre
pietre, la mijlocul distanţei dintre fundul apei şi suprafaţă, mişcându-se
uneori la unison, ca un escadron de avioane de luptă. La capătul iazului,
apa curgea rapid, umflată de zăpada topită. Se întinse pe piatra încălzită de
soare şi urmări peştii. Din când în când, simţea pe obraz o boare de stropi,
ca un evantai de ace de gheaţă.
Rămase mult în pădure, apoi îşi croi drum înapoi prin pădure şi dormi pe
canapea două ore. Când se sculă, prăji ceapă, ardei şi cartofi şi fripse şi
carnea, nu prea tare, după care înghiţi tot, încheind ospăţul cu ceai îndulcit
cu miere. Când lumina pierea cu totul din cadrul ferestrei, se aşeză să-şi
bea cafeaua în faţa focului şi atunci sună telefonul.
— Dr. Cole, sunt Hank. Doamne Dumnezeule, Freda e rănită, mi s-a
descărcat puşca...

1244
— Unde e rana?
— Pe coapsă, sub şold. Sângerează îngrozitor, gâlgâie...
— Ia un prosop curat şi apasă tare rana. Vin imediat.

1245
 10

Vecini

Plecase ca într-o vacanţă, fără trusă medicală. Cauciucurile ei împrăştiară

pietrişul şi farurile BMW-ului aruncară lumini bezmetice pe gazonul
îngrijit atât de atent de Hank Krantz. Parcă în faţa uşii de la intrare şi
deschise uşa fără să mai bată. Puşca era pe masa din bucătărie, pe nişte
ziare, alături de câlţi, o vergea şi o cutie mică de unsoare.
Albă la faţă, Freda zăcea pe partea stângă, plină de sânge. Ţinea ochii
închişi, dar îi deschise când o auzi pe R.J. Hank îi scosese blugii pe
jumătate. Stătea în genunchi şi-r apăsa coapsa cu un prosop îmbibat. Se
mânjise şi el de sânge pe mâini şi pe manşete:
— Doamne sfinte, Doamne, uite ce i-am făcut.
Era disperat, dar se ţinea tare.
— Am chemat salvarea din oraş, zise el.
— Bine. Ia un prosop curat. Pune-l peste ăla ud şi apasă în continuare.
Spunându-i asta, se aplecă şi palpă carnea femeii la încheietura coapsei cu
torsul, lângă părul pubian care se zărea prin chiloţii de bumbac ai Fredei.
Când simţi pulsaţiile arterei femurale, îşi puse podul palmei pe ea şi apăsă.
Freda era o femeie mare şi voinică şi anii de muncă grea la fermă o
făcuseră musculoasă. R.J. trebui să facă un efort mare ca să-i comprime
artera şi Freda deschise gura să strige, dar nu izbuti decât să scoată un
geamăt.
— Îmi pare rău...
R.J. menţinea presiunea pe arteră cu mâna stângă, iar cu dreapta căuta locul
pe unde ieşise glonţul. Când îl găsi, Freda se cutremură.
Tocmai îi lua pulsul la gât când se auziră vaietele sirenei. În curând, două
maşini opriră afară şi uşile se deschiseră, lăsând să intre trei oameni, un
ofiţer de poliţie de vârstă mijlocie şi un bărbat şi o femeie cu jachete roşii
supraelastice. Femeia ducea un rezervor portabil de oxigen.
— Sunt doctor, le spuse ea. A fost împuşcată, are femurul spart şi artera e
traumatizată, destul de grav. Glonţul a intrat şi a ieşit. Pulsul e slab, 119
bătăi.
Bărbatul din ambulanţă dădu din cap:

1246
— Şocantă poveste. A pierdut o grămadă de sânge. Poţi să presezi în
continuare, doamnă doctor?
— Da.
— Bine.
Şi îngenunche de partea cealaltă a Fredei. Fără să zăbovească, îi făcu o
evaluare. Era tânăr, masiv şi supraponderal, dar avea mâini rapide şi
capabile.
— Numai un singur foc s-a tras, Hank? întrebă el.
— Da, strigă supărat Hank Krantz, necăjit de implicaţiile întrebării.
— Da, rană cu intrare şi ieşire, zise tehnicianul de urgenţă.
Femeia mică şi blondă luase deja tensiunea:
— Opt cu şase, spuse ea, apoi instală aparatul de oxigen şi-i puse masca
Fredei.
Îi tăiară blugii şi lenjeria, acoperindu-i pântecul cu un prosop şi-i scoaseră
ciorapii şi pantofii. Apoi femeia îi luă piciorul gol cu amândouă mâinile şi
începu să tragă de el înspre ea. Bărbatul îi înfăşură glezna pacientei cu un
inel.
— O să fie neplăcut, doamnă doctor, zise el. Trebuie să punem atela pe sub
mâna dumitale. Va trebui să încetezi să apeşi, doar câteva secunde.
R.J. îşi trase mâna şi sângele Fredei începu din nou să ţâşnească. Repede,
asistenţii prinseră piciorul într-un cadru de metal sprijinit în zona inghinală
şi întins până la talpă. R.J. apăsă din nou pe arteră atunci când putu şi
sângerarea se micşoră. Atela era bine fixată de coapsă prin curele şi de
gleznă prin inel. Un mic lasou le permitea s-o strângă, astfel încât să nu
mai fie necesară tracţiunea manuală.
Freda oftă, iar bărbatul de la salvare dădu din cap:
— Da, bănuiesc că te simţi puţin mai bine, nu?
Ea încuviinţă, dar ţipă când o ridicară şi plângea când o aşezară pe targă.
Se deplasară cu toţii, Hank şi ofiţerul de poliţie ducând targa, bărbatul la
capul Fredei, asistenta blondă cu rezervorul de oxigen şi R.J. încercând să
menţină apăsarea pe arteră în timp ce mergea.
Urcară targa în ambulanţă şi o stabilizară. Blonda trecu oxigenul pe
rezervorul de la bordul maşinii, îi ridicară picioarele şi o acoperiră cu
pături ca să o protejeze de şoc.
— Avem un membru în minus în echipă. Vii cu noi? o întrebă tehnicianul
pe R.J.
— Sigur, zise ea şi el dădu din cap.
Blonda se aşeză la volan, cu Hank lângă ea. Când demarară, anunţară prin

1247
radio că se îndreptau cu pacienta către spital. Maşina poliţiei deschidea
drumul, cu sirena pornită. Semnalizatoarele ambulanţei erau şi ele
conectate la un avertisment sonor în două tonuri, unul mai scurt şi altul mai
lung, ca un vaier.
Pentru R.J. era destul de dificil să ţină mâna exact pe rană când maşina
sălta şi întorcea la curbe.
— Sângerează din nou, spuse ea.
— Ştiu.
Bărbatul desfăcea ceva ce semăna cu partea de jos a unui costum spaţial,
un fel de pantaloni groşi cu tuburi şi. cabluri ieşind din ei. Îi luă repede
pulsul, apoi ridică emiţătorul şi chemă spitalul, cerând permisiunea de a
folosi pantaloni MAST. După o scurtă discuţie i se dădu voie şi R.J. îl ajută
să pună pantalonii peste atelă. Apoi pompară aer în ei şi piciorul fu presat
cu totul.
— Îmi place chestia asta. Ai folosit-o vreodată, doamnă doctor?
— N-am practicat prea multă medicină de urgenţă.
— Ei, să ştii că pantalonii ăştia îţi fac toată treaba, continuă tehnicianul.
Opresc sângerarea, pun la loc atela dacă s-a mişcat şi pompează sângele
către inimă şi creier. Dar trebuie să cerem permisiunea de la centru înainte
de a-i folosi pentru că, dacă ar avea hemoragie internă, ar provoca o
explozie, ar împinge tot sângele în cavitatea abdominală.
O controlă pe Freda să vadă dacă era bine, apoi zâmbi şi întinse mâna:
— Eu sunt Steve Ripley.
— Roberta Cole.
— Şoferiţa noastră e Toby Smith.
— Bună, dr. Cole!
Blonda nu-şi luă ochii de pe şosea, dar îi surâse în oglinda retrovizoare.
— Bună, Toby, o salută şi ea.

Asistentele o preluară pe Freda de la uşa ambulanţei. Tehnicienii luară

cearşafurile însângerate de pe targă şi aşternură altele proaspete, din
rezerva spitalului, după ce dezinfectară totul. Apoi veniră şi ei în sala de
aşteptare, unde stăteau Hank, R.J. şi poliţistul. Acesta se prezentase: şeful
poliţiei din Woodfield, Maurice A. McCourtney.
— Mi se spune Mack, îi mărturisi el lui R.J.
Cu toţii erau vizibil afectaţi, acum, când momentele de acţiune trecuseră.
Hank Krantz era cuprins de remuşcări pe care nu le mai ascundea. Le spuse
că-şi pregătise puşca pentru coioţii care dădeau târcoale fermei de câteva

1248
zile. Se hotărâse să împuşte vreo doi ca să gonească haita.
— Ai o puşcă Winchester, nu-i aşa? întrebă Mack McCourtney.
— Da, o Winchester 94, cu cartuşe mari. O am de optsprezece ani, n-am
avut nici un accident cu ea. Am pus-o pe masă, am trântit-o poate puţin şi
gata; s-a descărcat.
— N-avea piedica trasă? întrebă Steve Ripley.
— Doamne, dar nu ţin nici un glonţ în ea, întotdeauna o golesc după ce-mi
termin treaba. Probabil că de data asta am uitat, am început să uit tot felul
de lucruri. Şi să ştii că ai tupeu, Ripley, să mă’ntrebi dacă are mai multe
gloanţe în ea. Crezi că am vrut să-mi împuşc nevasta?
— Eu n-am văzut decât că era pe jos, plină de sânge. Trebuia să aflu
repede dacă avea mai multe răni sau una.
Ochii lui Hank se îmblânziră:
— Mda, iar eu îţi fac zile fripte. Sper că i-ai salvat viaţa.
Ripley clătină din cap:
— Doamna doctor e cea care i-a salvat viaţa. Dacă nu găsea la timp locul
unde să apese pe arteră, acum chiar că ar fi fost rău.
Krantz privi spre R.J.:
— N-o să uit niciodată asta.
Apoi clătină iar din cap:
— Uite ce i-am făcut eu lui Freda!
Toby Smith se aplecă şi-şi puse mâna pe a lui:
— Lasă, Hank, toţi o dăm în bară câteodată. Toţi facem greşeli prosteşti.
Dacă te tot învinuieşti, n-o ajuţi deloc pe Freda.
Şeful poliţiei se încruntă:
— Nu mai ai vaci de lapte, ai numai boi, nu-i aşa? N-aş fi crezut că nişte
coioţi pot pândi animale atât de mari.
— Nu, nu pândesc ei boi. Dar am luat săptămâna trecută patru viţeluşi de
la Bernstein, negustorul ăla de vite de dincolo de Pittsfield.
— Aha, încuviinţă Mack McCourtney. Pot să sfâşie uşor un viţel, dar nu
vite mai mari.
— Da, vitele mari nu sunt în pericol, întări Hank.

McCourtney plecă, pentru că maşina poliţiei trebuia să patruleze în

Woodfield.
— Ar trebui să te duci şi tu, îi spuse Hank lui Ripley.
— Oraşele din apropiere pot să ne preia şi nouă treaba. Aşteptăm să vedem
ce spune doctorul.

1249
Mai dură o oră şi jumătate până când chirurgul ieşi din sala de operaţii. Îi
spuse lui Hank că reconstituise artera şi unise printr-o tijă metalică bucăţile
osului spart.
— Se va face bine. O să mai stea aici între cinci zile şi o săptămână.
— Pot s-o văd?
— E la reanimare. O să fie sedată toată noaptea. Mai bine te-ai duce acasă
să te odihneşti. O poţi vedea mâine dimineaţă. Vrei să-i trimit un raport
doctorului de familie?
Hank făcu o strâmbătură:
— Pe moment nu avem unul. Doctorul nostru tocmai a ieşit ia pensie.
— Cine, Hugh Marchant, care stătea pe High Street?
— Da, dr. Marchant.
— Bine; când vă vine un doctor nou, daţi-mi de ştire şi o să-i trimit un
raport.
— Cum se face că bateţi drumul până la Greenville ca să mergeţi la
doctor? îl întrebă R.J. pe Hank pe drumul de întoarcere.
— Păi dacă nu e nici unul mai aproape... N-am mai avut doctor în
Woodfield de douăzeci de ani, de când a murit doctorul bătrân.
— Cum îl chema?
— Thorndike.
— Da, mi-aduc aminte că mai mulţi mi-au pomenit de el când ne-am luat
casa.
— Da, Craig Thorndike. Oamenii îl iubeau, dar, după moartea lui, n-a mai
venit nici un doctor la Woodfield.
Era aproape miezul nopţii când salvarea îi lăsă la capătul aleii fermei
Krantz.
— Te simţi bine? îl întrebă pe Hank.
— Mda. Ştiu că n-o să pot să dorm. Cred că o să mă apuc să strâng mizeria
din bucătărie.
— Hai să te ajut.
— Nu, nici nu mă gândesc, refuză el hotărât şi ea se simţi uşurată pentru că
era foarte obosită.
— Mulţumesc, adăugă omul după o scurtă şovăială. Domnul ştie ce s-ar fi
întâmplat dacă nu erai aici.
— Mă bucur că am fost. Acum odihneşte-te.
Pe cer răsăriseră stele mari, argintii. Noaptea de primăvară păstra amintirea
iernii în aerul ei îngheţat. Cu toate astea, R.J. străbătu drumul către casă cu
inima caldă.

1250
1251
 11

Chemarea

A doua zi de dimineaţă rămase în pat şi recompuse ~ întâmplările din seara

precedentă. Bănuia că haita de coioţi pe care dorise Hank s-o împrăştie se
mutase singură, pentru că vedea la marginea pădurii căprioarele cu coadă
albă păscând iarba de pe pajişte. O maşină coborî pe şosea şi codiţele albe
se ridicară în sus, alarmate. Apoi, când zgomotul trecu, se lăsară în jos şi
căprioarele continuară să se hrănească.
Dar nu dură mult şi un băiat pe o motocicletă zgomotoasă le sperie
definitiv şi alergară spre pădure în salturi lungi, în acelaşi timp delicate şi
puternice.
R.J. se sculă din pat şi sună la spital, de unde află că Freda se simţea destul
de bine.
Era duminică. După micul dejun, se urcă în maşină şi conduse încet până la
magazinul lui Sotheby, de unde-şi cumpără ziarele New York Times şi
Boston Globe. La ieşire, se întâlni cu Toby Smith şi se salutară.
— Arăţi odihnită după acţiunea de azi-noapte, zise Toby.
— Din păcate, sunt obişnuită să mă culc târziu. Ai puţin timp să stăm de
vorbă, Toby?
— Bineînţeles.
Se aşezară amândouă pe o bancă.
— Povesteşte-mi despre serviciul de ambulanţe, începu R.J.
— Păi... istoric, a fost înfiinţat după cel de-al doilea război mondial. Doi
ofiţeri care fuseseră înrolaţi ca medici s-au întors acasă, au cumpărat o
ambulanţă de la armată şi au îngrijit oamenii. După aceea au apărut testele
pentru certificate de tehnicieni medicali de urgenţă şi sistemul educativ a
evoluat. Tehnicienii trebuie să fie la curent cu noutăţile din-medicina de
urgenţă şi să-şi reconfirme anual certificatele. Acum avem în oraş
paisprezece tehnicieni medicali de urgenţă, toţi voluntari. Toate persoanele
din Woodfield beneficiază de asistenţă gratuită. Avem pagere şi răspundem
la apel douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. În mod ideal, o
echipă trebuie să fie compusă din trei persoane, dar de cele mai multe ori
suntem doar doi, ca aseară.

1252
— De ce e gratuit? întrebă R.J. De ce nu taxaţi companiile de asigurări
pentru că le duceţi clienţii la spital?
Toby se uită la ea perplexă:
— Nu avem patroni mari aici, pe dealuri. Cei mai mulţi oameni îşi conduc
propria afacere şi abia se descurcă: sunt lemnari, tâmplari, fermieri,
meşteşugari. Marea majoritate nu au asigurare de sănătate. Nici eu n-aş
avea dacă soţul meu n-ar lucra pentru guvern, ca agent de vânătoare şi
pescuit. Eu ţin un fel de contabilitate pe cont propriu, aşa că n-aş putea
plăti taxele.
R.J. dădu din cap oftând:
— Văd că lucrurile nu sunt prea diferite aici faţă de Boston, în special când
e vorba de asigurări medicale.
— O mulţime de oameni mizează pe faptul că nu se vor îmbolnăvi sau
accidenta. E ceva de speriat, dar mulţi n-au încotro şi trebuie să trăiască
aşa. Serviciul de ambulanţe a jucat un rol însemnat în oraş, conchise Toby.
Toată lumea ne apreciază. Doctorii cei mai apropiaţi sunt la Greenville. De
ce nu vii să stai aici tot anul şi să fii doctoriţa noastră? propuse ea zâmbind.
— Nu prea cred, îi întoarse R.J. zâmbetul.
Totuşi, când se întoarse acasă, luă o hartă şi studie regiunea. Aria despre
care Toby Smith spunea că nu avea nici un doctor cuprindea unsprezece
sate şi oraşe mici.
După amiaza, cumpără o floare în ghiveci – o violetă africană debordând
de flori – şi i-o duse Fredei la spital. Aceasta era tot la reanimare şi nu
putea vorbi mult, dar Hank Krantz o întâmpină călduros pe R.J.
— Voiam să te întreb, cât îţi datorez pentru aseară?
— Eu am venit mai mult ca vecină decât ca doctor, clătină R.J. din cap şi
Freda îi zâmbi.
Pe drumul către casă, R.J. conduse încet şi remarcă frumuseţea dealurilor
împădurite.
Soarele era pe cale să apună când sună telefonul:
— Dr. Cole? Aici David Markus. Fiica mea mi-a spus că m-ai căutat ieri.
Îmi pare rău că n-am fost acasă.
— Da, domnule Markus... voiam să discut cu dumneata despre vânzarea
pământului şi a casei mele.
— Sigur că da. Când crezi că aş putea să trec să discutăm?
— Păi, problema e... S-ar putea să vând, dar nu mai sunt aşa de sigură.
Trebuie să mă hotărăsc.
— Ei, nu te grăbi. Gândeşte-te bine.

1253
Ea se gândi că interlocutorul ei avea o voce frumoasă şi caldă.
— Dar aş vrea să discutăm despre altceva.
— Desigur, zise el cam nedumerit.
— Fiindcă veni vorba, vinzi o miere minunată.
Îi simţi surâsul la telefon:
— Mulţumesc, o să le spun albinelor. Le place la nebunie să le laude
lumea, deşi le e ciudă că eu trag toate profiturile.
Luni dimineaţa era înnorat, dar avea o răspundere apăsătoare. Se afundă
din nou în pădure, zgâriindu-se în crengi şi urzicându-şi mâinile. Ajungând
la râu, o porni pe mal, ţinându-se cât putea de aproape de apă, oprită din
loc în loc de tufişuri de trandafiri sălbatici, zmeură şi rugi de mure.
Traversă pe lângă râu toată proprietatea ei şi cântări cu grijă locurile,
alegând în cele din urmă un petec însorit de iarbă, aflat între un mesteacăn
alb şi bătrân şi o cascadă mică, susurând voios. Se aventură din nou în
pădure şi reveni cu o sapă pe care o găsise în hambar şi cu urna conţinând
cenuşa lui Elizabeth Sullivan.
Săpă o gropiţă adâncă între două ramificaţii ale rădăcinii mesteacănului şi
turnă acolo cenuşa. Nu erau decât fragmente de oase, focul crematoriului
topise fiinţa materială a lui Betts şi sufletul ei dispăruse, zburase undeva,
aşa cum îşi imagina R.J. când era mică, despre sufletele morţilor.
Acoperi cenuşa cu pământ şi bătători bine locul. Pentru ca nu cumva să fie
dezgropată de vreun animal, alese un bolovan destul de mare şi curat din
râu şi-l rostogoli peste groapă. Acum Betts era o parte din pământul acela.
Şi în mod ciudat, R.J. începuse să simtă că şi ea aparţinea aceluiaşi pământ.
Îşi petrecu următoarele două zile investigând, adunând informaţii, luând
notiţe, mâzgălind cifre şi estimări. David Markus se dovedi a fi un bărbat
mare şi tăcut, trecut de patruzeci şi cinci de ani, cu trăsături aspre, bătucite,
interesante la modul în care portretul lui Lincoln era atrăgător. Avea o faţă
lată, un nas proeminent, uşor coroiat, o cicatrice în colţul stâng al buzei şi
ochi căprui, blânzi, uşor amuzaţi. Costumul lui de afaceri se compunea din
blugi Levi’s şi geacă de cercetaş şi-şi purta părul lung, des şi începând să
încărunţească strâns într-o coadă la spate.
Se duse la primărie şi vorbi cu deputata locală, Janet Cantwell, o femeie
osoasă şi destul de vârstnică şi cu ochi obosiţi, îmbrăcată în blugi mai
ponosiţi decât ai lui Markus şi într-o cămaşă albă, masculină, cu mânecile
suflecate până la coate. După aceea, R.J. străbătu strada principală din
Woodfield de la un capăt la celălalt şi studie oamenii şi traficul. Discută şi
cu directorul spitalului din Greenville şi coborî la bufet, unde vorbi cu mai

1254
mulţi doctori.
Apoi îşi făcu bagajul şi se întoarse la Boston. Cu cât se îndepărta mai mult
de Woodfield, cu atât simţea că trebuia să se întoarcă acolo. De câte ori
auzise de cineva că îşi „găsise chemarea”, presupusese că era o dulcegărie
romantică. Dar acum îşi dădea seama că e posibil să fii captivat de un
impuls puternic şi absolut irezistibil.
Şi chiar mai mult – lucrul care o obseda era bun şi în termeni practici,
dădea un sens vieţii ei.
Mai avea câteva zile de concediu şi le folosi făcând liste cu probleme care
trebuiau rezolvate. Şi făcând planuri.
În sfârşit, îi telefonă tatălui ei şi-l rugă să ia masa cu ea într-o seară.

1255
 12

Un contact cu legea

Fusese în conflict cu tatăl ei din fragedă copilărie şi înfruntarea durase

până la maturitate. Apoi se întâmplase ceva minunat, sentimentele lor se
întâlniseră şi înfloriseră. Din partea lui era descoperirea mândriei, a
motivelor pe care le avea ca s-o admire. Cât despre ea, îşi dădea seama că
până şi în anii în care îl tratase cu aroganţă, tatăl ei o sprijinise mereu.
Dr. Robert Jameson Cole era profesor de imunologie la Facultatea de
Medicină a Universităţii din Boston. Scaunul lui aparţinea unor rude
îndepărtate, care fondaseră bursa Regensberg. R.J. nu-l văzuse niciodată
stânjenit când cineva pomenea faptul acesta. Profesorul Cole era atât de
apreciat în domeniul lui, încât nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să pună
poziţia lui pe seama relaţiilor. Era un câştigător, cu multe realizări la activ
şi cu voinţă puternică.
R.J. şi-o amintea pe mama ei povestind că fiica îl sfidase întâia oară pe tată
prin faptul că se născuse femeie. El îşi dorise un băiat. De secole, primul
născut din familia Cole se numea Robert, iar cel de-al doilea nume începea
cu litera J. Dr. Cole se gândise să-şi numească fiul Robert Jenner Cole,
„Jenner” în onoarea lui Edward Jenner, descoperitorul vaccinului. Când
copilul se dovedi a fi fată şi fu evident că soţia lui, Bernadette Valerie
Cole, nu va mai putea avea şi alţi copii, insistă ca fiica lor să se numească
Roberta Jenner Cole şi să i se spună, pe scurt, Rob J. Aceasta era o altă
tradiţie a familiei Cole; într-un fel, să botezi un copil Rob J. însemna să
declari că un nou medic de excepţie a venit pe lume în familia respectivă.
Bernadette Cole fusese de acord, exceptând cel de-al doilea nume. N-o să
primească fata ei un nume de băiat! Aşa că, amintindu-şi de originile
franţuzeşti ale mamei, îşi botezară fiica Roberta Jeanne d’Arc Cole. Până la
urmă, încercarea tatălui de a-şi striga fata Rob J. eşuă de asemenea şi în
curând toată lumea îi spunea R.J., cu toate că tatăl insista să o alinte
câteodată tot cu numele Rob J.
R.J. crescu într-un apartament confortabil de la etajul doi al unei clădiri de
piatră de pe strada Beacon, cu arbuşti imenşi de magnolia în curte.
Doctorului Cole îi plăcea acolo pentru că se aflau la doar câţiva metri de

1256
clădirea unde locuise doctorul Oliver Wendell Holmes. Soţiei lui îi
convenea pentru că avea o chirie acceptabilă şi se puteau descurca din
salariul de universitar. Dar după ce ea muri de pneumonie, la trei zile după
cea de-a unsprezecea aniversare a fiicei ei, apartamentul începu să li se
pară celor rămaşi prea mare.
R.J. mersese până atunci la şcoli obişnuite, dar, după moartea mamei ei,
tatăl îşi dădu .seama că avea nevoie de un control mai atent şi o înscrise la
o şcoală cu demi-pensiune din Cambridge. Studiase pianul de la şapte ani,
iar la doisprezece ani începu să ia lecţii de chitară clasică la şcoală şi după
alţi doi ani se asocie cu un grup de muzicieni care cântau pe stradă, în piaţa
Harvard. Interpreta foarte bine; nu avea o voce ieşită din comun, dar cânta
frumos. La cincisprezece ani, minţi că era mai mare şi se angajă chelneriţă
şi cântăreaţă la clubul unde-şi începuse cariera şi Joan Baez, care era şi ea
fiica unui profesor universitar din Boston, în acelaşi an, în luna septembrie,
R.J. experimentă sexul pentru prima dată, într-un grup de studenţi din
Massachusetts. Fu jenant şi dureros şi de atunci respinse sexul, numai că
avea să se răzgândească şi în legătură cu asta. Fără să aştepte prea mult.
R.J. considera că cel de-al doilea nume pe care i-l alesese mama ei avusese
un rol în a-i modela viaţa, încă din copilărie, era gata să lupte pentru o
cauză dreaptă. Şi deşi îşi iubea enorm tatăl, adesea el era cel cu care se
războia. Dorinţa doctorului Cole de a avea un Rob J. care să-i continue
cariera medicală exercita o presiune permanentă asupra fiicei lui. Poate că
în alte condiţii, drumul ei ar fi fost diferit. În după-amiezile când sosea
acasă şi era singură, intra câteodată în biroul lui şi-i examina cărţile.
Bineînţeles că o atrăgeau mai ales organele genitale ale bărbaţilor şi
femeilor; citea despre actul sexual care stârnea atâtea şoapte şi grimase
printre cunoscuţii ei. Dar depăşi etapa şi începu să contemple anatomia şi
fiziologia, memorând oasele trupului uman aşa cum unii amatori de
preistorie memorează numele dinozaurilor. Pe biroul tatălui ei, într-o
cutiuţă din sticlă şi lemn de stejar, se afla un bisturiu chirurgical vechi, din
oţel albastru. Legenda familiei spunea că, în urmă cu multe sute de ani,
bisturiul îi aparţinuse unui strămoş de-al lui R.J., un mare chirurg. Uneori i
se părea că meseria de doctor ar fi fost pentru ea o cale de a ajuta oamenii,
de a fi utilă, dar tatăl ei insista prea mult, aşa că îl anunţă, când sosi timpul
pentru facultate, că va urma un curs juridic pregătitor pentru Drept. Fiind
fiica unui profesor, ar fi putut fi înscrisă direct la Universitatea din Boston,
cu dispensă de recomandare. În loc de asta, obţinu o bursă la Universitatea
Tufts şi se înghesui cu toţi studenţii la cămin şi în cantină. Îşi păstră şi

1257
slujba de la club, două seri pe săptămână. Urmă totuşi dreptul la Boston,
dar atunci avea deja apartamentul ei, în spatele primăriei, pe Beacon Hill.
Se întâlnea regulat cu tatăl ei, dar deja avea o viaţă separată.
Era studentă în anul trei la Drept când îl cunoscu pe Charlie Harris – dr.
Charles H. Harris, un tânăr înalt şi slab, ai cărui ochelari cu ramă de baga îi
alunecau pe nasul lung şi pistruiat, dând ochilor lui căprui-aurii o expresie
nedumerită. Tocmai îşi începuse rezidenţiatul la chirurgie.
Ea nu întâlnise niciodată o persoană atât de serioasă şi de caraghioasă în
acelaşi timp. Râdeau mult amândoi, dar el dedica aproape totul profesiunii.
O invidia pentru bursele ei obţinute uşor şi pentru faptul că-i plăcea să dea
examene, la care se descurca întotdeauna bine. El era inteligent şi cu un
temperament potrivit pentru un chirurg, dar nu-i era uşor să înveţe şi
reuşise doar făcând un efort de câine:
— Trebuie să am grijă de afacere, R.J.
Ea dădea examene recapitulative, el făcea gărzi, întotdeauna erau obosiţi şi
aveau nevoie de somn ş programele lor nu le permiteau să se întâlnească
destul. După două luni, ea se mută în apartamentul lui din strada Charles,
care avea şi avantajul de a fi mai ieftin.
Cu trei luni înainte de a termina facultatea, R.J. descoperi că era
însărcinată. La început, şi ea şi Charlie fură îngroziţi, dar apoi încântarea
de a deveni părinţi îi copleşi şi se hotărâră să se căsătorească imediat. Însă
după câteva zile, în timp ce se spăla pentru a intra în sala de operaţii,
Charlie fu sfâşiat de o durere pătrunzătoare în partea de jos a abdomenului.
La analize se dovedi că avea pietre la rinichi şi că erau prea mari pentru a fi
eliminate pe cale naturală, aşa că în douăzeci şi patru de ore era internat ca
pacient chiar la spitalul unde lucra. Fu operat de cel mai bun chirurg din
secţie, Ted Forester. Charlie păru să depăşească perioada grea de după
operaţie, cu excepţia faptului că nu putea să evacueze urina. După
patruzeci şi opt de ore, dr. Forester ceru să i se pună o sondă şi bolnavul se
uşură. Dar peste alte două zile avea rinichiul infectat. În ciuda
antibioticelor, infecţia cu stafilococ migră în sânge şi se localiză într-o
valvă a inimii.
La patru zile după operaţie, R.J. stătea pe patul lui de spital. Prietenul ei i
se părea foarte bolnav. Lăsase vorbă că dorea să discute cu dr. Forester
când venea la vizită şi se gândea să dea telefon la părinţii lui Charlie din
Pennsylvania ca să-i pună la curent.
Charlie gemu şi ea îi şterse faţa cu o batistă umedă.
— Charlie?

1258
Îi luă mâinile şi se aplecă spre el, privindu-l cu atenţie.
Şi se întâmplă ceva. Un flux de informaţie le traversă trupurile, trecu din
mintea lui în a ei. Nu-şi dădea seama cum şi de ce. Dar nu era imaginaţie,
ci realitate, îşi dădu seama deodată că nu vor îmbătrâni împreună. Nu putea
să-i lase mâinile, să strige sau să fugă. Rămase acolo, aplecată deasupra lui,
strângându-i mâinile şi întipărindu-şi în minte trăsăturile acelui chip, cât
încă îl mai vedea.
Fu înmormântat într-un cimitir mare şi urât din Wilkes-Barre. După
ceremonie, R.J. stătu pe un scaun capitonat din sufrageria părinţilor lui şi
suportă privirile şi întrebările unor străini până când reuşi să plece. În
avionul cu care se întoarse la Boston, avu nevoie la toaletă şi acolo fu
cuprinsă de valuri de greaţă şi vomă. Timp de mai multe zile nu-şi putuse
lua gândul de la copilul lui Charlie. Poate că durerea fu de vină, sau poate
că s-ar fi întâmplat şi dacă Charlie ar fi trăit. La două săptămâni după
moartea lui, R.J. pierdu sarcina.
În dimineaţa examenului de licenţă, stătea într-o sală plină de tineri
încordaţi şi emoţionaţi. Ştia că Charlie i-ar fi spus să aibă grijă de afaceri,
aşa că-şi imagină un bloc de gheaţă, se plasă în interiorul lui şi se concentră
asupra întrebărilor dificile ale examinatorilor.
R.J. îşi păstră învelişul de gheaţă şi când se angajă la Wigoder, Grant şi
Berlow, o firmă veche de avocatură cu birouri într-o clădire frumoasă de
trei etaje de pe strada State. Dintre patronii firmei, Wigoder nu mai exista.
Harold Grant, partenerul care se ocupa de management, era uscat, adus de
spate şi chel. George
Berlow, care mai avea şi alte afaceri în afară de firmă, avea burtă şi o faţă
de alcoolic, cu vinişoare roşii. Fiul lui, Andrew Berlow, un bărbat în jur de
patruzeci de ani, se ocupa de departamentul imobiliar. O puse pe R.J. să
cerceteze cazuri şi să pregătească dosare de succesiune, muncă
presupunând multe ore de stat în faţa computerului. I se părea obositor şi
plicticos şi după două luni, recunoscu deschis acest lucru de faţă cu Andy
Berlow. El dădu din cap şi-i spuse sec că era o muncă de bază, bună pentru
acumularea experienţei, în săptămâna următoare o luă cu el la tribunal, dar
ea nu păru prea entuziasmată. Îşi spunea că era din cauza deprimării şi se
străduia să muncească din greu ca să-şi depăşească starea.
Era cam de cinci luni la Wigoder, Grant şi Beriow când cedă. Nu fu o
descărcare nervoasă, ci mai degrabă o rătăcire temporară. Într-o seară, când
ea şi Andy Berlow lucraseră până târziu, merseră la un pahar de vin care se
transformă într-o sticlă şi jumătate şi în final se opriră în patul ei. După

1259
două zile, el o invită la masa de prânz şi-i explică tulburat că, deşi era
divorţat, era „încurcat cu o femeie, trăia cu ea, de fapt”. Reacţia lui R.J. i se
păru şefului ei elegantă, de fapt însă singurul bărbat care o interesa pe ea
era mort. Gândul acesta făcu blocul de gheaţă să se topească. Când începea
să plângă, pleca de la serviciu şi se ducea acasă. Andy Berlow o acoperea,
crezând că suferă din dragoste pentru el.
Avea nevoie de o lungă convorbire cu Charlie Harris. Tânjea să fie din nou
iubita lui şi-i era dor de fantoma copilului lor, care nu se născuse. Ştia că
nici unul dintre aceste sentimente nu puteau fi satisfăcute, dar tristeţea o
ajuta să recunoască lucrurile esenţiale şi realiză că mai exista totuşi un
domeniu pe care-l putea schimba în viaţa ei.

1260
 13

Un drum diferit

Decizia ei de a studia medicina era pe placul tatălui ei, dar profesorul Cole
abordă tema prudent, pentru că-şi iubea fiica.
— Nu cumva o faci pentru că simţi nevoia să-i iei locul lui Charlie? o
întrebă el blând. Poate vrei să retrăieşti experienţele lui.
— E în parte adevărat, recunoscu ea, dar numai în mică parte.
Se gândise mult la viitorul ei profesional şi ajunsese la o decizie matură,
dându-şi seama pentru prima oară că-şi înăbuşise dorinţa de a studia
medicina din nevoia de a-l înfrunta pe tatăl ei. Relaţia dintre ei nu era nici
acum foarte armonioasă. Ea nu putu să se înscrie la Facultatea de Medicină
din Boston, unde el era în corpul profesoral. Fu primită la instituţia
similară din Massachusetts, acoperind printr-un curs de vară mai laba
pregătire la chimie.
Ajutorul social primit de studenţii la medicină era insuficient. R.J. avea o
bursă mică şi se aştepta să facă datorii mari. Tatăl ei o ajutase pe parcursul
anilor de studenţie la drept şi ar fi ajutat-o cu bani şi în continuare, chiar
făcând eforturi. Dar conducerea firmei Wigoder, Grant şi Berlow fu
intrigată de decizia ei.
Sol Foreman, responsabilul cu litigiile medicale, o invită la masă, deşi nu
se cunoscuseră până atunci:
— Andy Berlow mi-a povestit despre dumneata. Adevărul, domnişoară
Cole, este că valorezi mult mai mult pentru firma noastră ca avocată cu
studii medicale decât ca funcţionară în domeniul imobiliar. Vei putea
aprecia cazurile medicale atât din interiorul profesiei, cât şi ca juristă. Se
plăteşte bine pentru o asemenea capacitate de expertiză.
Pentru ea fu un cadou binevenit:
— Când doriţi să încep?
— Ce-ar fi să-ţi încerci mâna chiar mâine?
Aşa că, în timp ce mergea la cursul de vară de chimie, făcu cercetări cu
privire la cazul unei femei de douăzeci şi nouă de ani, bolnavă mortal de
anemie aplastică pentru că i se dăduse un derivat al penicilinei care îi
suprimase funcţia producătoare de globule roşii a măduvei spinării. R.J. se

1261
familiariză cu toate bibliotecile medicale din Boston, răscoli fişe, cărţi,
publicaţii şi articole de cercetare, învăţând foarte mult despre antibiotice.
Foreman păru satisfăcut de munca ei şi-i dădu un alt caz. Era vorba despre
un profesor de cincizeci ş nouă de ani căruia i se pusese o proteză de şold
şi, ca urmare a poluării aerului din sala de operaţie, se infectase şi omul
rămăsese cu şoldul instabil şi cu un picior mai scurt. Infecţia se manifestase
abia după trei ani de latenţă în interiorul organismului.
După aceasta, cercetările ei ajutară firma să refuze un proces intentat de un
pacient chirurgului său pentru o vasectomie nereuşită. R.J. observă că
pacientul fusese avertizat de chirurg de posibilitatea unui eşec şi sfătuit să
folosească timp de şase luni mijloace contraceptive, sfat care fusese
neglijat de reclamant.
Cei de la Wigoder, Grant şi Berlow fură foarte mulţumiţi de munca ei.
Foreman îi fixă un program redus şi-i încredinţă oricâte cazuri putea să ia,
cu plată foarte bună. În luna septembrie, primi o colegă în apartamentul ei,
o femeie de culoare frumoasă şi serioasă din Fulton, statul Missouri. Se
numea Samantha Potter. Cu un ajutor minim din partea tatălui ei, R.J.
reuşea sa-şi plătească taxele de şcolarizare, cheltuielile de întreţinere şi
benzina maşinii. Profesia juridică de care se dispensase îi permitea acum să
studieze medicina fără dificultăţi financiare.
Anul ei conţinea nouăzeci şi nouă de studenţi, dintre care doar unsprezece
femei. I se părea că până atunci se împiedicase şi se rătăcise, iar acum
mergea pe. un teren solid. Fiecare curs era extrem de interesant. Descoperi
că fusese norocoasă în privinţa colegei de apartament. Samantha Potter era
cea mai mare dintre opt fraţi şi crescuse la o fermă unde vânzarea recoltei
abia ajungea familiei pentru a subzista de la un an la altul. Toţi copiii
Potter participau la cules de bumbac, fructe şi legume pe la alte ferme,
făcând orice treabă care le-ar fi adus un mic câştig. La şaisprezece ani,
când era deja o tânără înaltă şi atletică, Samantha fu angajată de o firmă
locală de împachetare a cărnii,
să lucreze după orele de şcoală şi în vacanţe. Supraveghetorii o plăcuseră
pentru că era destul de puternică pentru a ridica bucăţile mari de carne
congelată şi în acelaşi timp era manierată şi de încredere. După un an în
care împinse vagonete, fu învăţată să taie carnea. Tăietorii lucrau cu
ferăstraie electrice şi cu cuţite foarte ascuţite, aşa că accidentele erau
inevitabile. Samantha se tăie şi ea de câteva ori şi se obişnui să umble cu
degetele bandajate, dar nu avu nici o rană serioasă. În acelaşi timp, nu
abandonă şcoala şi fu prima din familia ei care obţinu o diplomă de

1262
absolventă de liceu. Lucră ca tăietoare de carne şi în următoarele cinci veri,
timp în care urmă cursurile de anatomie comparată ale Universităţii din
Missouri. Apoi se înscrise în anul întâi de medicină şi dezvălui la orele de
anatomie umană cunoştinţe impresionante despre oasele, organele interne
şi sistemele circulatoare ale animalelor.
R.J. şi Samantha se împrieteniră şi cu o altă studentă din anul lor.
Gwendolyn Bennett era o roşcată vioaie din Manchester, New Hampshire.
Medicina evolua, dar rămăsese încă un domeniu masculin. Corpul
profesoral era alcătuit în mare majoritate din bărbaţi, cu excepţia a cinci
femei, dintre care nici una nu deţinea un post cheie. Studenţilor li se acorda
multă atenţie, în timp ce studentele erau trecute cu vederea. Cu toate
acestea, cele trei prietene se hotărâseră să nu se lase ignorate. Gwen fusese
activistă pentru drepturile femeilor la colegiu şi alcătui o strategie:
— Trebuie să răspundem la seminare. Când se pun întrebări, noi ridicăm
mâna să ne vadă bine şi răspundem corect. Muncim de ne spetim, aşa că ne
vor băga
În seamă, nu? Asta înseamnă că trebuie să învăţăm mai mult decât bărbaţii,
să fim mai bine pregătite decât ei, să acţionăm mai prompt.
Pentru R.J. însemna un efort uriaş pe lângă activitatea ei juridico-medicală,
dar avea nevoie de o astfel de provocare. Învăţau împreună toate trei, se
ascultau şi se testau înainte de examene şi se dojeneau una pe alta când
descopereau lacune.
Strategia lui Gwen dădu roade, cu toate că fură etichetate repede drept
feministe agresive. De vreo două ori se considerară dezavantajate de
resentimentele examinatorilor, dar în general primiră notele mari pe care le
meritau. Ignorară remarcile sexuale ocazionale făcute de colegi sau chiar
de câte un membru al corpului profesoral. Ieşeau rar cu bărbaţii, nu din
cauza răcelii, ci pentru că timpul şi energia lor erau bunuri preţioase, de
care trebuia să ţină cu dinţii. De câte ori aveau o seară liberă, mergeau în
laboratorul de anatomie, unde Samantha se simţea ca acasă. Încă de la
început, toţi cei din catedra de anatomie ştiură că Samantha Potter era o
valoare academică. În timp ce alţi studenţi se luptau la disecţii ca să obţină
un membru, Samantha avea un cadavru rezervat şi împărţea privilegiul cu
cele două prietene ale ei. De-a lungul a patru ani, avură patru obiecte de
disecţie, patru foste fiinţe umane. Primul era un chinez chel şi bătrân, cu
pieptul scobit care dezvăluia un emfizem cronic, a doua, o bătrână negresă
şi doi albi, un bărbat atletic de vârstă mijlocie şi o femeie gravidă, cam de
vârsta lor. Samantha le dezvăluia lui R.J. şi lui Gwen tainele anatomiei de

1263
parcă le-ar fi condus printr-un ţinut exotic.
Petreceau ore în şir dând jos strat după strat, dezvelind ore în şir organe,
încheieturi, vase de sânge şi nervi, învăţând complexitatea minunată a
organismului uman.
Chiar înainte de începutul anului II, R.J. şi Samantha se mutară. R.J. era
bucuroasă să părăsească apartamentul impregnat de amintirea lui Charlie.
Gwen li se alătură şi închinară toate trei un apartament modest lângă calea
ferată, dar aproape şi de facultate. Nu era un cartier prea bun, dar
economiseau timp cu drumul până la amfiteatru şi laboratoare. Adesea,
seara, ţineau casa deschisă pentru colegi, dar tot ele îi dădeau afară
devreme, ca să fie în formă a doua zi la şcoală.
Când îşi începură practica în spitale, lui R.J. i se păru că aştepta de o viaţă
să lucreze acolo. Vedea medicina în mod diferit faţă de majoritatea
colegilor ei. Din cauză că-l pierduse pe Charlie Harris şi pentru că era încă
juristă şi cerceta permanent cazuri de neglijenţă profesională, avea tendinţa
să vadă pericole la tot pasul.
Lucrând la un caz, găsi un raport semnat de dr. Knight Steel de la Centrul
Medical al Universităţii din Boston, în care se rezumau concluzii obţinute
din studiul a 815 pacienţi internaţi consecutiv (excluzându-i pe cei bolnavi
de cancer, la care chimioterapia provoca multe reacţii adverse). Din 815
pacienţi, 290 – mai mult de o treime! — contractaseră o boală iatrogenă.
Şaptezeci şi trei de oameni, 9 la sută, dezvoltaseră complicaţii care le
ameninţau viaţa sau îi handicapau permanent – catastrofe pe care le-ar fi
evitat dacă ar fi stat departe de doctori şi de spital.
Nefericitele accidente se datorau medicamentelor, testelor diagnostice sau
tratamentului, regimului, asistenţei, transportului, cateterismului cardiac,
injecţiilor intravenoase, arteriografiilor şi dializelor, cateterizării urinare şi
multor altor proceduri la care erau supuşi pacienţii.
În curând, R.J. se lămuri că în toate aspectele îngrijirii medicale pacienţii
riscau dându-se pe mâna doctorilor. Pe măsură ce apăreau noi
medicamente şi medicii creşteau numărul investigaţiilor cerute, pentru a se
apăra de acuza de neglijenţă profesională, se mărea şi riscul provocării
bolilor iatrogene. Dr. Franz Ingelfinger, respectatul profesor de medicină
de la Harvard şi editorul New England Journal of Medicine, scria:
Să presupunem că 80 la sută din pacienţi au afecţiuni locale sau stări
neameliorabile. Cu toate acestea, în peste 101a sută din cazuri intervenţia
medicală se bucură de succes... Din păcate, în restul de 9 la sută, cu o
zecime în plus sau în minus, doctorul poate pune un diagnostic inadecvat,

1264
prescrie un tratament prost sau pur şi simplu are ghinion. Oricare ar fi
motivul, pacientul contractează o boală iatrogenă.
R.J. vedea că facultăţile de medicină nu-şi învăţau studenţii să prevină, pe
cât posibil, greşelile omeneşti care duceau la atâta suferinţă şi cheltuială şi
nu le arătau nici cum să evite neglijenţa profesională, cu toate că numărul
proceselor intentate pe această bază era în creştere. Lucrând ca juristă la
Wigoder, Grant şi Berlow, adună un dosar impresionant de cazuri
referitoare la această mare problemă a medicinii.
Trio-ul lor se destrămă după absolvire. Samantha ştiuse de la început că
voia să predea anatomia, aşa că-şi luă un rezidenţiat în anatomo-patologie,
la Centrul Medical Yale-New Haven. Gwen habar n-avea încotro să se
îndrepte după cei patru ani de studenţie, dar firea ei militantă o îndemnă să
aleagă ginecologia şi plecă la spitalul Hitchcock din Hanover ca rezidentă.
R.J. voia totul de la medicină. Rămase în Boston, ca medic rezident în boli
interne, la spitalul Lemuel Grace. Chiar şi în momentele cele mai grele –
când i se pasau treburile neplăcute, trecea prin maratonul nopţilor
nedormite şi îndura uzura zilnică – nu se îndoia de meseria ei. Era singura
femeie din treizeci de rezidenţi de medicină internă. La fel ca la facultate,
trebuia să ridice vocea mai mult decât bărbaţii, să muncească mai din greu.
Vestiarul doctorilor era masculin, colegii ei vorbeau obscen despre femei
(mai ales despre rezidentele de ginecologie) şi o ignorau pe ea. Dar nu se
descurajă; privea înainte, dorind să devină un doctor foarte bun şi era
capabilă să se ridice deasupra sexismului, aşa cum o văzuse pe Samantha
ridicându-se deasupra rasismului.

Încă din facultate dovedise un talent deosebit de diagnosticiană şi-i plăcea

să privească fiecare pacient ca pe un puzzle care putea fi rezolvat cu
ajutorul gândirii şi experienţei. Într-o seară, glumind cu un pacient cardiac
în vârstă, pe nume Bruce Weiler, R.J. îi luă amândouă mâinile în ale ei şi i
le strânse.
Nu-i putea da drumul.
Era ca şi cum ar fi fost legaţi de... ceva? Simţi că îi slăbesc puterile, era
conştientă de un lucru pe care nu-l ştiuse cu un minut înainte. Ar fi vrut să-
l avertizeze pe dl. Weiler. În loc de asta, bâigui o frază politicoasă şi-şi
petrecu următoarele patruzeci de minute parcurgându-i fişa şi consultându-
l amănunţit. Îşi spuse că suferea de o cădere nervoasă: nimic din analize
sau din starea pacientului nu indica-altceva decât că inima lui şubredă era
pe cale să se refacă.

1265
În ciuda acestui fapt, era sigură că omul acela avea să moară în curând.
Nu-i spuse nimic lui Fritzie Baldwin, rezidentul-şef. Nu-i putea explica
nimic logic şi ar fi fost ridiculizată crunt.
Dar în primele ore ale dimineţii, inima domnului Weiler cedă şi acesta
muri.
După câteva săptămâni, trăi o experienţă similară. Tulburată, îi pomeni
incidentele tatălui ei. Profesorul Cole dădu din cap, privind-o cu interes:
— Uneori, doctorii pot avea un al şaselea simţ faţă de starea anumitor
pacienţi.
— Mi s-a întâmplat asta cu mult înainte de a deveni doctor. Am ştiut că
Charlie Harris va muri. Am fost absolut sigură de asta.
— În familia noastră e o legendă, începu el jenat şi R.J. se gândi cu ciudă
că nu era deloc dispusă să asculte atunci legende de familie.
— Se spune că, de mai multe secole, unii doctori din familia noastră pot
prevedea moartea unui pacient doar ţinându-i mâinile.
R.J. simţi că i se face pielea de găină, dar pufni.
— Nu, o opri tatăl ei, vorbesc serios. I se spunea „Darul”.
— Hai, tată, vorbim despre superstiţii Asta e de pe vremea când vindecau
cu ochi de bufniţă şi unghii de broască! Eu nu cred în magie.
— Nimeni nu vorbeşte de magie, o contrazise el blând. Eu cred că unii
membri ai familiei se nasc cu senzori speciali care le permit să perceapă
date care le scapă majorităţii oamenilor. Se presupune că bunicul şi
străbunicul meu, Robert Jefferson Cole şi Robert Judson Cole, aveau
amândoi Darul când au practicat în Illinois. Se poate sări peste generaţii.
Se pare că l-au avut şi mai mulţi veri de-ai mei. Mie mi s-au dăruit
comorile vechi ale familiei, bisturiul primului Rob J. şi viola da gamba a
străbunicului meu, dar aş fi preferat darul.
— Atunci... n-ai simţit niciodată aşa ceva?
— Ba da, bineînţeles. Ştiam dacă un anumit pacient va trăi sau va muri, dar
n-am avut niciodată certitudinea faptului că va muri fără să fiu ajutat de
anumite simptome. Desigur, legenda spune că Darul poate fi atenuat sau
distrus de folosirea stimulentelor, continuă el neutru.
— Atunci ieşi din cauză, zise R.J.
De ani de zile, profesorul Cole era un iubitor al trabucurilor bune şi se
delecta în fiecare seară cu un lichior rafinat.
R.J. prizase şi ea marijuana în liceu, dar nu se apucase niciodată de fumat.
Îi plăcea alcoolul, ca şi tatălui ei. Nu-i împiedicase munca, dar în perioade
de stres, băutura o ajuta şi uneori îşi permitea să bea cu lăcomie.

1266
La sfârşitul celui de-al treilea an de rezidenţiat, R.J. ştia că vrea să trateze
oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei. Pentru aceasta însă, trebuia să
afle mai multe despre problemele medicale ale femeilor. Ceru şi obţinu
permisiunea de a efectua trei stagii în loc de unul la obstetrică şi
ginecologie. După rezidenţiat, practică un an de specialitate la spitalul
Lemuel Grace, având avantajul de a participa şi la un studiu despre
problemele hormonale ale femeilor. În anul acela, după un examen, fu
admisă ca membră a Academiei Americane de Medicină Internă.
Era deja experimentată în munca de spital. Se cunoştea faptul că venea din
domeniul juridic şi pregătise procese împotriva neglijenţei medicale, din
care companiile de asigurări câştigaseră adesea foarte mult. Ratele de
asigurare în cazul unor astfel de procese erau în creştere. Unii doctori o
acuzau deschis că acţionează împotriva lor şi face lucruri pe care un medic
nu are nici o scuză să le facă şi avusese, de-a lungul carierei, multe
momente neplăcute când colegii ei nu se osteneau să-şi ascundă
animozitatea. Dar lucrase şi la cazuri în urma cărora doctorii fuseseră
salvaţi şi toată lumea aflase şi cealaltă faţă a medaliei. Pentru cei care o
atacau, R.J. avea aceeaşi replică:
— Nu trebuie să eliminăm procesele de neglijenţă profesională. Trebuie să
eliminăm neglijenţa de rutină, să-i învăţăm pe oameni să nu mai aibă
pretenţii ridicole şi să-i învăţăm pe doctori să se apere în cazurile în care
fac greşeli care i se pot întâmpla oricărui om. Îi criticăm pe ofiţerii de
poliţie, altfel cinstiţi, care-şi protejează colegii corupţi în virtutea codului
albastru. Dar avem şi noi codul nostru alb. Le permite unora să scape cu
greşeli inadmisibile şi eu zic să terminăm cu asta.
Cineva îi acorda atenţie. După anul de specializare în obstetrică-
ginecologie, dr. Sidney Ringgold, şeful departamentului de medicină, o
întrebă dacă era interesată să predea două cursuri, Prevenirea şi apărarea
în procesele de neglijenţă profesională la studenţii din anul IV şi
Eliminarea incidentelor iatrogene la cei din anul I împreună cu statutul
educativ veni şi numirea permanentă în cadrul spitalului. R.J. acceptă
imediat. Numirea ei stârni murmure şi se auziră şi plângeri, dar dr.
Ringgold le temperă pe toate cu calm şi lucrurile evoluară spre bine.
După rezidenţiat, Samantha Potter plecase să predea anatomia la Facultatea
de medicină a Universităţii Worcester. Gwen Bennett se asociase cu un
ginecolog) cu cabinet în Framingham şi începuse deja să colaboreze cu
clinica de planificare familială. Cele trei rămaseră prietene apropiate şi
aliate. Gwen şi Samantha, precum şi alte colege şi chiar unii doctori cu

1267
vederi înaintate, o sprijiniră cu hotărâre pe R.J. când propuse înfiinţarea
unei clinici specializate în sindromul pre-menstrual în spital şi după o
perioadă de luptă cu cei care susţineau că asta ar fi fost o risipă inutilă de
fonduri din buget, clinica PMS se inaugură şi deveni o parte a programului
de învăţământ.
Toate controversele stârnite de ea îl afectară în mod deosebit pe profesorul
Cole. El făcea parte dintre stâlpii comunităţii medicale şi criticile aduse
fiicei lui, precum şi acuza că ar fi o trădătoare a colegilor ei doctori fură
greu de suportat pentru el. Dar R.J. ştia că era mândru de ea.
O susţinuse tot timpul, în ciuda conflictelor lor anterioare. Relaţia lor era
puternică şi de aceea nu ezita să apeleze din nou la tatăl ei.

1268
 14

Ultima văcăriţă

Se întâlniră la Pinerola, un restaurant din partea de nord a oraşului. Când

mersese prima oară acolo cu Charlie Harris, traversaseră o alee strâmtă
printre blocuri şi apoi urcaseră o scară, pentru a intra într-o sală mică,
practic o bucătărie cu trei măsuţe. Caria Pinerola gătea ajutată de mama ei,
o bătrână care o ocăra tot timpul. Caria era o femeie atrăgătoare, de vârstă
mijlocie, o figură. Avusese un bărbat care o bătea; uneori, când R.J. şi
Charlie veneau la restaurant, Caria avea un ochi vânăt sau braţul julit.
Acum, mama ei murise şi Caria nu mai gătea sub ochii oaspeţilor:
cumpărase o clădire de alături şi contopise etajele unu şi doi,
transformându-le într-o sală spaţioasă şi plăcută. Lista rezervărilor
cuprindea numai patroni, oameni de afaceri, copii bogaţi. Lui R.J. îi plăcea
în continuare; mâncarea era aproape la fel de bună ca pe vremuri şi
învăţase să nu se ducă niciodată acolo fără rezervare.
Îl privi pe tatălui grăbindu-se către masa la care îl aştepta. Era puţin în
întârziere. Părul îi era aproape complet încărunţit. Privindu-I, îşi dădu
seama că şi ea îmbătrânea.
Comandară paste, o specialitate de viţel şi vinul casei, iar conversaţia trecu
de la baseball la teatrul din Boston şi la artrita de care suferea el.
Sorbindu-şi vinul, ea îi spuse că trecea în domeniul particular şi avea de
gând să-şi deschidă un cabinet la Woodfield.
— De ce cabinet particular? întrebă el, vizibil consternat. Şi de ce într-un
astfel de loc?
— E timpul să plec din Boston. Nu ca medic, ca persoană.
Profesorul Cole dădu din cap:
— Sunt de acord cu asta. Dar de ce nu te duci în alt centru medical? Sau să
lucrezi pentru... ştiu eu? un institut medico-legal.
Ea primise o scrisoare de la Baltimore în care i se spunea că în prezent nu
existau fonduri pentru a finanţa un post potrivit cu ea, dar că se putea
aranja în şase luni. De asemenea, din Philadelphia i se transmisese că ar fi
fost bucuroşi să lucreze cu ea şi era rugată să facă un drum până acolo ca
să discute salariul.

1269
— Nu vreau să fac asta. Vreau să devin un doctor adevărat.
— Pentru numele lui Dumnezeu, R.J., dar acum ce eşti?
— Vreau să fiu practiciană într-un oraş mic, pe cont propriu, zâmbi ea.
Cred că l-am moştenit pe bunicul tău.
Profesorul Cole se lupta să rămână calm, privindu-şi copilul care alesese să
înoate toată viaţa împotriva curentului:
— R.J., 72 la sută din medicii americani sunt specialişti, din motive
întemeiate. Specialiştii câştigă bine, de două-trei ori mai bine decât
generaliştii şi pe deasupra mai dorm şi nopţile. Dacă te faci doctor la ţară, o
să duci o viaţă mult mai grea. Ştii ce-aş face dacă aş fi în poziţia ta, de
aceeaşi vârstă şi independent? M-aş forţa să mă calific în toate sensurile.
Aş deveni un super-specialist.
— Fără specializări, tăticule, şi fără alte rezidenţiate, nu se lăsă R.J. Vreau
să privesc dincolo de tehnologii şi aparate şi să văd oamenii. Am de gând
să mă fac doctoriţă de ţară. Sunt pregătită să câştig mai puţin... vreau viaţă.
— Viaţă? clătină el din cap. R.J., tu eşti ca văcarul despre care se scrie în
cântece, care-şi înşeuează murgul şi porneşte printre maşini, prin oraşe
aglomerate şi merge înainte, căutând preeria care nu mai există.
Ea îi zâmbi şi-i luă mâna:
— Poate că nu mai există preerie, tăticule, dar munţii sunt acolo, la
marginea satului şi sunt plini de oameni care au nevoie de un doctor.
Medicina de familie înseamnă medicină în stare pură. Aş vrea să-mi ofer
mie însămi şansa de a o practica.
Petrecură mult timp la masă şi discutară. Ea îl asculta cu atenţie, preţuindu-
i experienţa în materie profesională.
— În câţiva ani, sistemul american de îngrijire a sănătăţii va fi de
nerecunoscut, spuse el. Cursa prezidenţială e tot mai strânsă şi Bill Clinton
a promis că, dacă va fi ales, toată lumea va beneficia de asigurare de
sănătate.
— Crezi că se poate ţine de cuvânt?
— Cred că va încerca în mod real s-o facă. Pare să fie primul politician
căruia îi pasă că există săraci neglijaţi şi care mărturiseşte că-i e ruşine de
situaţia asta. Asigurarea medicală universală ar îmbunătăţi lucrurile pentru
doctorii de familie şi ar scădea veniturile specialiştilor. Trebuie să aşteptăm
să vedem şi asta.
Discutară şi cerinţele financiare ale întreprinderii ei. După plata datoriilor,
nu-i rămâneau prea mulţi bani, cu tot cu vânzarea casei din oraş; exista o
criză în domeniul imobiliar. Ea evaluase cu grijă necesarul pentru fondarea

1270
şi echiparea unui cabinet, plus cheltuielile din primul an şi ajunsese la
concluzia că-i lipseau cam 53.000 de dolari:
— Am vorbit la mai multe bănci şi pot să împrumut. Am destul pentru a
acoperi suma, dar insistă că e nevoie de un garant.
Era umilitor; se îndoia că băncile ar fi procedat la fel dacă solicitantul ar fi
fost Tom Kendricks.
— Eşti absolut sigură că-ţi doreşti asta?
— Absolut.
— Atunci voi semna eu garanţia, dacă-mi dai voie.
— Mulţumesc, tăticule.
— Într-un fel, mă apucă nebunia când văd ce vrei să faci. Dar totodată
trebuie să-ţi mărturisesc că te invidiez.
R.J. îi ridică mâna la buzele ei. Bând cappuccino, revăzură listele ei. El îi
spuse că fusese prea rezervată şi că trebuia să împrumute o sumă mai mare
cu zece mii de dolari. Îngrozită de abisul financiar, ea îl contrazise
vehement, dar în final înţelese că avea dreptate şi fu de acord să se
înglodeze şi mai tare în datorii.
— Eşti cineva, fetiţo.
— Şi tu, tată.
— O să-ţi fie bine, acolo, singură în munţi?
— Doar mă ştii. N-am nevoie de nimeni. În afară de tine, spuse ea şi-l
sărută pe obraz.

1271
 II

CASA DE PE COLINĂ

1272
 15

Metamorfoză

O invită pe Tessa Martula la un prânz. Tessa plânse în farfuria cu homari şi

fu pe rând posomorâtă şi zdrobită:
— Nu ştiu de ce trebuie să fugi, zise ea. Tu erai ascensorul meu în serviciu,
tot mai sus şi mai sus.
— Eşti o fată harnică foc şi o să te descurci perfect. Şi nu fug, îi explică
R.J. cu răbdare. Mă duc într-un loc unde cred că-mi va fi mai bine.
Încerca să se simtă la fel de încrezătoare şi pe dinăuntru, dar era măcinată
de temeri şi nelinişti de parcă ar fi absolvit din nou facultatea. Nu adusese
prea mulţi copii pe lume în ultimul timp şi-şi pierduse siguranţa. Lew
Stanetsky, şeful clinicii de obstetrică, îi dădu nişte sfaturi, într-o manieră
aflată undeva între uluială şi amuzament:
— Şi ai de gând să te faci doctoriţă de ţară? Păi, va trebui să agăţi un
obstetrician dacă e vorba să asişti la naşteri în sălbăticiile alea. În lege scrie
că trebuie să-ţi iei ajutor specializat dacă este nevoie de cezariene,
forcepsuri sau extracţii prin vid.
Îi aranjă să stea pe lângă stagiarii şi rezidenţii din maternitatea spitalului, o
cameră plină de mese de naşteri ocupate de femei încordate şi asudate,
gemând şi ţipând. Majoritatea erau de culoare, permiţându-i lui R.J. să
observe manifestări diferite faţă de cele ale femeilor din rasa albă.
Îi scrise Tessei o scrisoare de recomandare amplă şi laudativă, dar nu fu
nevoie de ea. După câteva zile, Tessa o întâmpină, numai zâmbet:
— N-o să ghiciţi niciodată pentru cine voi lucra! Doctorul Alien
Greenstein!
Când zeii sunt cruzi, gândi R.J., sunt neîndurători.
— O să se mute în biroul ăsta?
— Nu, luăm biroul doctorului Roseman, ăla mare şi frumos de pe colţ, la
fel ca al doctorului Ringgold.
R.J. o strânse în braţe:
— E norocos să te aibă.
Îi fu surprinzător de greu să părăsească spitalul; se despărţi mai uşor de
clinica de planificare familială. Îi dădu directoarei, Mona Wilson, un

1273
preaviz de şase săptămâni. Din fericire, Mona dăduse sfoară’n ţară pentru a
o înlocui pe Gwen. Nu găsise un angajat permanent dar avea trei
colaboratori şi putea umple joile când lucra R.J.
Ne-ai acordat doi ani, zise Mona, privind-o zâmbitoare. Şi ai urât fiecare
secundă din ei, nu-i aşa?
R.J. dădu din cap.
— Probabil că da. De unde ai ştiut?
— Nu era prea greu să-ţi dai seama. De ce-ai făcut-o, dacă-ţi era atât de
greu?
— Ştiam că e nevoie. Femeile trebuie să aibă drepţi tul să aleagă, răspunse
R.J.
Părăsind clinica, se simţea uşoară ca un fulg.,
Nu trebuie să mă mai întorc! exulta în gând.
Logica îi dicta că BMW-ul, pe care îi făcea o plăcere enormă să-l conducă,
nu era o maşină practică pentru noroaiele şi drumurile abrupte de la
Woodfield. Cercetă mai multe maşini şi se opri în final asupra unui Ford
Explorer, dotat cu aer condiţionat, radio şi CD player, cu baterie puternică
şi cauciucuri adaptate traseelor grele.
— Vreţi un sfat? sugeră agentul de vânzări. Comandaţi şi un „vino după
mine”.
— Un ce?
— Un „vino după mine”. E un cablu cu motor electric ataşat la bara din
faţă. Merge din bateria maşinii. Cablul e de oţel şi are cârlig.
Ea îl privi cu neîncredere.
— Dacă rămâneţi în noroi, înfăşuraţi cablul în jurul unui copac gros, îi daţi
drumul şi vă scoate afară. Suportă cinci tone. Vă costă o mie în plus, dar
merită dacă veţi merge pe drumuri proaste.
Comandă şi cablul. Agentul cântări din priviri maşinuţa ei roşie.
— Condiţie super. Interiorul e tot din piele, sublinie ea.
— Vă dau douăzeci şi trei de mii.
— Hei, asta e o maşină sport scumpă. Eu am plătit de peste două ori mai
mult pe ea,.
— Acum doi ani, nu-i aşa? ridică el din umeri. Verificaţi în catalog.
Ea verifică, apoi dădu un anunţ în Globe, ediţia duminicală. Un inginer din
Lexington cumpără BMW-ul pentru 28.900 dolari, lucru care-i permise să-
şi cumpere Explorer-ul şi să aibă şi un mic profit.
Făcu multe drumuri între Boston şi Woodfield. David Markus îi sugeră că
ar fi fost mai bine să-şi deschidă cabinetul pe strada principală, în centrul

1274
satului. Stradal şerpuia pe lângă primărie, o clădire albă care fusese
biserică în urmă cu un secol şi era ornamentată cu traverse de lemn, în
tradiţia arhitectului englez Cristopher Wren.
Markus îi arătă patru locuri disponibile pe stradal principală. Aflase că un
doctor avea nevoie de un spaţiul de 35-40 de metri pătraţi pentru un
cabinet. R.J. înlătură imediat două dintre cele patru propuneri. A treia îi
plăcui dar ar fi fost prea înghesuită, având numai 25 m2. Cea de-a patra
proprietate, pe care agentul o păstrase pentru final, arăta promiţător. Era
vis-à-vis de bibliotecă şi foarte aproape de primărie. Exteriorul clădirii era
bine menţinut şi curtea era îngrijită. Spaţiul interior, de 37 m2, arăta
ponosit, dar chiria era puţin mai mică decât estimase R.J., consultându-se
cu tatăl ei şi cu alţii. Proprietăreasa era o femeie în vârstă, pe nume Sally
Howland. Avea obrajii roşii şi durdulii şi o privire nervoasă, dar
binevoitoare şi-i spuse că ar fi fost o onoare să aibă din nou un doctor în
localitate, pe proprietatea ei.
— Dar, vedeţi, îmi câştig traiul din închiriere, aşa că nu pot scădea preţul.
Nici nu-şi permitea să renoveze interiorul, dar îi dădea voie lui R.J. să
procedeze cum crede de cuviinţă pentru amenajare, pe cheltuiala ei.
— O să te coste reparaţia şi zugrăvitul, îi spuse Markus. Dacă te apuci,
acoperă-te cu o ipotecă.
În final îl ascultă. Zugrăveala fu făcută de familia Bob şi Tillie
Matthewson, doi soţi care-şi sporeau veniturile de la fermă. Lemnăria
veche fu lustruită bine şi podelele de pin zgâriat şi tocit fură vopsite într-un
albastru deschis strălucitor. Acoperiră tapetul uzat cu două straturi de alb
lavabil. Un tâmplar local meşteri o mulţime de rafturi şi amenajă şi biroul
recepţionerei într-un fost salonaş. Instalatorul montă două toalete
suplimentare, puse chiuvete în cele două foste dormitoare care urmau să
devină săli de consultaţii şi adăugă un cazan ţevilor de la subsol, pentru a
avea oricând apă caldă.
Ar fi trebuit să fie plăcut să cumpere mobilă şi aparatură, dar momentul fu
o sursă de tensiune, pentru că trebuia să stea tot timpul cu ochii pe contul
din bancă. Problema era că se obişnuise să comande cea mai bună calitate
pentru nevoile spitalului. Acum luă birouri şi scaune la mâna a doua, un
covoraş vechi, dar frumos pentru sala de aşteptare, un microscop bun însă
folosit şi o autoclavă reconstruită. Dar cumpără instrumente noi. I se
spusese că-i vor trebui două computere, unul pentru fişele pacienţilor şi al
doilea pentru contabilitate, dar decise că se va mulţumi cu unul singur.
— Aţi cunoscut-o pe Mary Stern? întrebă Sally Howland.
1275
— Nu, cred că nu.
— E diriginta poştei, l-a rămas cântarul cel mare al doctorului Thorndike.
L-a cumpărat la o licitaţie acum douăzeci şi doi de ani, după moartea lui.
Vi-l vinde pentru treizeci de dolari.
R.J. cumpără cântarul şi puse să-l verifice şi să-l reechilibreze. Lustruit
bine, deveni o parte a biroului, o legătură între doctorul cel vechi şi cel
nou.
Intenţionase să dea anunţuri pentru colaboratori, dar nu fu nevoie.
Woodfield-ul avea un sistem subteran de comunicaţii care funcţiona
eficient şi cu viteza luminii. Primi repede patru cereri pentru postul de
secretară şi trei de la asistente calificate. Selectă cu grijă, dar Toby Smith,
blonda vioaie care condusese ambulanţa în noaptea accidentului Fredei
Krantz, era una dintre aplicantele pentru secretariat. Personalitatea ei o
impresionase pe R.J.; avea şi experienţă în contabilitate, aşa că-i putea ţine
registrele. Ca asistentă, R.J. o închirie pe Margaret Weiler, pe scurt Peggy,
o femeie solidă şi căruntă, în vârstă de cincizeci şi şase de ani.
Discutând salariile, se simţi stânjenită:
— La început, leafa va fi mai mică decât cea din Boston, îi zise ea lui
Toby.
— Auzi, nu te agita din cauza asta, îi spuse de-a dreptul noua secretară. Şi
eu şi Peg suntem încântate că vom avea de lucru chiar aici în localitate. Nu
suntem la Boston. E greu să găseşti o slujbă la ţară.

David Markus mai trecea din când în când pe la biroul în curs de

amenajare. Arunca un ochi experimentat asupra lucrărilor de renovare şi îi
mai dădea câte un sfat domol. Luară de doua ori masa împreună la River
Bank, un local de pizza de la marginea satului; plătiră în mod egal.
Descoperi că-i plăcea de el şi-i spuse că prietenii o strigă R.J.
— Mie toţi îmi spun Dave, ripostă el, apoi zâmbi: Prietenii mă strigă
David.
Blugii lui erau spălăciţi, dar arătau mereu proaspăt spălaţi. Părul strâns în
coadă era întotdeauna curat. Când îşi dădeau mâna, îi simţea palma
puternică şi muncită, dar avea unghiile scurt tăiate şi îngrijite.
Nu se hotăra dacă îl găsea sexi sau doar interesant.
În sâmbăta dinaintea mutării ei definitive, o invită la o întâlnire adevărată,
la Northampton. Când ieşeau din restaurant, luă o mână de bomboane din
bolul de lângă uşă, ciocolată învelită.
— M & M. foarte bune, îi oferi el.

1276
— Nu, mulţumesc.
În maşină, îl privi mestecând şi nu se mai putu abţine:
— N-ar trebui să mănânci din astea.
— Mor după ele. Şi nu mă îngraş.
— Şi eu mănânc. O să-ţi cumpăr unele ambalate.
— Eşti maniacă a igienei? Pe astea le-am luat dintr-un restaurant curat şi
frumos.
— Tocmai am citit despre nişte teste care s-au făcut pe bomboanele din
bolurile de la restaurante. Cele mai multe conţineau urme de urină.
El o privi tăcut, fără să mai mestece.
— Mesenii se duc la toaletă şi nu se mai spală pe mâini. La ieşirea din
restaurant, bagă mâna în bol...
Ştia Că el încerca să se decidă dacă să înghită sau să scuipe. Gata şi cu
relaţia asta, îşi spuse ea, în timp ce el înghiţea şi deschidea geamul maşinii
ca să arunce restul de bomboane.
— Ce lucru teribil mi-ai spus. Eu mă delectez de ani de zile cu bomboanele
din restaurante. Mi-ai distrus plăcerea asta definitiv:
— Ştiu. Dar dacă aş fi mâncat eu şi tu ai fi ştiut că nu e bine, nu mi-ai fi
spus?
— Poate că nu, zise el, apoi începu să râdă şi râse şi ea.
Chicotiră tot restul drumului pe şosea. Pe strada dintre munţi şi apoi stând
în camioneta lui parcată în faţa casei ei, îşi povestiră vieţile. În tinereţe,
David făcuse mult sport, dar nu fusese bun „decât să se accidenteze în cât
mai multe feluri”. La colegiu, se săturase de sport şi nu mai juca nimic. Îşi
luase licenţa în limba engleză, făcuse apoi o specializare despre care
pomeni vag şi înainte de a veni acolo, fusese agent imobiliar în New York,
în ultimii doi ani având chiar funcţia de vicepreşedinte al companiei Lever
Brothers:
— Tot dezastrul: trenul de 5 şi 5 spre Manhattan, casă mare, piscină, teren
de tenis.
Soţia lui, Natalie, se îmbolnăvise de scleroză, maladia Lou Gehrig. Ştiuseră
amândoi ce urma, avuseseră un prieten care murise de aceeaşi boală. La o
lună după confirmarea diagnosticului, David veni acasă şi-o găsi pe Sarah,
fetiţa lor de nouă ani, în grija unei vecine. Natalie astupase crăpăturile uşii
garajului cu prosoape, dăduse drumul la motorul maşinii şi murise
ascultând la radio postul ei preferat de muzică clasică.
El angajase o bucătăreasă şi o menajeră pentru Sarah, apoi se îmbătase
regulat opt luni la rând. Într-o zi de luciditate, constatase că fiica lui isteaţă

1277
şi bătăioasă avea rezultate proaste la şcoală, se afla într-un impas
psihologic şi începuse să tuşească, o tuse scurtă şi nervoasă. Atunci
mersese la prima întâlnire a Societăţii Alcoolicilor Anonimi. După două
luni, David şi Sarah se mutară la Woodfield.
Auzind mai târziu povestea lui R.J., în timp ce beau cafea la bucătărie,
dădu din cap:
— Munţii ăştia sunt plini de supravieţuitori.

1278
 16

La birou

Plecă definitiv într-o dimineaţă fierbinte de iunie târziu, cu un cer încărcat

de nori grei, prevestitori de ploaie cu tunete şi fulgere. Crezuse că va fi
fericită să părăsească locuinţa din strada Brattle; totuşi, în ultimele zile,
după ce mobila fusese transportată bucată cu bucată la ea, în depozit sau la
Tom şi tocurile ei trezeau ecouri între pereţii goi, începu să se uite la casă
cu ochii iertători ai unui fost proprietar şi să-i aprecieze splendoarea
maiestuoasă. Îi părea rău să plece; în ciuda mariajului eşuat, acela fusese
cuibul ei. Apoi îşi aminti că fusese ca o fântână în care-şi turnaseră toţi
banii şi nu mai regreta deloc trecutul când încuie uşa şi porni maşina,
depăşind zidul de cărămidă care ar fi avut nevoie de reparaţii, dar nu mai
intra în responsabilităţile ei.
Era conştientă că porneşte la întâmplare. Învârtea în minte socotelile pe
care le făcuse, înspăimântată că plecarea la Woodfield s-ar fi putut dovedi
o greşeală dezastruoasă.
Timp de mai multe zile, se jucase cu o fantezie. Dacă ar fi putut lucra doar
pe bani gheaţă – ignorând complet companiile de asigurări, care le dau de
multe ori dureri de cap doctorilor!
Oare dacă ar coborî tariful până la 20 de dolari, să zicem, ar fi avut destui
pacienţi ca să se menţină pe linia de plutire? Ştia că unii vor veni, bolnavii
fără asigurare medicală. Dar cineva care a plătit poliţa de asigurare şi se
ştie protejat ar fi dispus să achite consultaţia la biroul ei cu bani gheaţă?
Îşi dădea seama cu părere de rău că era un lucru improbabil.
Se hotărî să încerce să fixeze un tarif neoficial de 20 de dolari pentru cei
neasiguraţi. Companiile de asigurări plăteau de obicei între patruzeci şi
şaizeci şi cinci de dolari pentru o vizită a clienţilor lor la un cabinet
particular, în funcţie de complicaţiile care apăreau şi suplimentând suma
pentru vizitele la domiciliu. O consultaţie completă era taxată cu nouăzeci
şi cinci de dolari şi toate investigaţiile de laborator urma să fie făcute la
Greenville.
O puse la treabă pe Toby cu două săptămâni înainte de deschiderea
biroului, ca să introducă în computer toate datele companiilor de asigurări.

1279
Ar fi tratat doar cu primele cinci ca mărime, dar mai existau încă
cincisprezece companii mici la care se asigurau pacienţii şi treizeci şi cinci
de firme marginale, şi mai restrânse. Toate trebuia să existe în computer,
cu formularele lori specifice. Baza de date avea să fie făcută o singură dată,
dar R.J. ştia din experienţă că necesita actualizări periodice, pe măsură ce
companiile îşi înlocuiau sau modificau formularele.
Era o cheltuială majoră cu care străbunicul ei nu trebuise să se confrunte.
Luni dimineaţa.
Veni devreme la birou şi micul dejun, compus din ceai şi pâine prăjită rece,
i se strânse în stomac, ca un ghem, de nervozitate.
Locul mirosea a var şi a vopsea. Toby era deja la lucru şi Peggy sosi după
două minute. Toate trei îşi zâmbiră larg, prosteşte.
Sala de aşteptare era mică, dar lui R.J. i se păru deodată enormă, aşa pustie.
Numai treisprezece oameni se programaseră. Îşi spuse că probabil se
obişnuiseră să meargă în alte părţi, după douăzeci şi .doi de ani fără doctor
în localitate. Iar cei care îşi consolidaseră deja relaţia cu un anumit medic
nu se vor duce la unul nou.
Şi dacă nu venea nimeni? se întrebă ea într-un acces iraţional de panică.
Primul pacient sosi cu un sfert de oră înainte de programare. Era George
Palmer, de şaptezeci şi doi de ani, fost tăietor de lemne, cu o durere de şold
şi trei degete lipsă la mână.
— Bună dimineaţa, domnule Palmer, spuse calmă Toby Smith, de parcă ar
fi întâmpinat pacienţi de zece ani.
— ’Neaţa, Tob.
— ’Neaţa, George.
— ’Neaţa, Peg.
Peg Weiler ştia exact cum să procedeze; îl pofti în sala de consultaţii şi-i
completă fişa, apoi îi luă pulsul şi tensiunea.
Lui R.J. îi făcu plăcere să afle pe îndelete trecutul lui George Palmer. La
început, fiecare vizită ocupa mai mult timp, pentru că toţi pacienţii erau noi
şi aveau nevoie de un examen complet.
La Boston l-ar fi trimis pe dl. Palmer la ortopedie, să facă o injecţie cu
cortizon. Aici îi făcu injecţia chiar ea şi-i fixă o altă zi de consultaţie.
Când scoase capul pe uşă, Toby îi arătă un buchet de flori de vară trimise
de tatăl ei şi un ficus uriaş de la David Markus. În sala de aşteptare erau
şase oameni, dintre care trei nu aveau programări. Îi spuse lui Toby să-i
trieze: cei cu dureri sau grav bolnavi să intre imediat, iar ceilalţi cât se
putea de repede. Realiză deodată, cu un amestec de uşurare şi regret, că

1280
totuşi nu avea timp de pierdut. O rugă pe Toby să-i aducă o chiflă cu
brânză şi o cafea mare, decofeinizată, de la magazin:
— Nu mai fac pauză de masă.
Sally Howland tocmai intra pe uşă:
— Am programare, zise ea timidă şi lui R.J. îi veni s-o sărute pe
proprietăreasa ei dolofană.
Peg şi Toby renunţară şi ele la pauza de prânz şi-şi comandară sandvişuri.
— Fac eu cinste, declară R.J. fericită.

1281
 17

David Markus

O invită la cină la el acasă.

— O să fie şi Sarah?
— Sarah participă la o masă oficială a clubului bucătarilor de la liceu,
răspunse el, privind-o meditativ. Nu vii pe la mine decât dacă e de faţă şi a
treia persoană?
— Ba da, bineînţeles. Doar că mi-ar fi plăcut să fie şi Sarah.
Îi plăcea casa lor, bârnele solide care susţineau tavanul şi mobila veche şi
confortabilă. Pe pereţi erau multe tablouri, semnate de artişti locali ale
căror nume nu-i spuneau nimic. El îi oferi turul casei. Aveau bucătărie
mare. Biroul lui, plin de acte imobiliare, un computer, o pisică mare şi gri
dormind pe scaunul lui.
— Pisica e şi ea evreică, aşa cum e calul?
— La drept vorbind, da, surâse el. Ne-a venit cu un motan jerpelit şi bătrân
despre care Sarah zicea că e soţul ei. Dar motanul a fugit după două zile,
aşa că am botezat-o Agunah. Înseamnă „nevastă părăsită” în idiş.
Apoi intrară în dormitorul auster. În timp ce privea salteaua mare, între ei
se instală o mică tensiune sexuală.
Avea şi acolo un computer, o bibliotecă plină de volume de agronomie şi
istorie şi un teanc de manuscrise. Întrebat, admise că scria un roman despre
dispariţia micilor ferme americane şi despre primii fermieri care se
stabiliseră în dealurile Berkshire.
— Întotdeauna am dorit să alcătuiesc poveşti. După ce n-a mai fost Natalie,
m-am hotărât să încerc. Trebuia s-o întreţin pe Sarah, aşa că am rămas în
domeniul imobiliar, dar afacerile nu mă solicită prea mult în locurile astea.
Am timp destul ca să scriu.
— Şi cum merge?
— Ah, zâmbi el şi ridică din umeri.
Camera lui Sarah avea la ferestre nişte draperii multicolore pe care David
spuse că le vopsise chiar ea. Tot spaţiul era plin de pietre, mici, mari sau
mijlocii, cam toate de forma unei inimi. Inimioare geologice.
— Ce sunt astea?

1282
— Ea le spune pietre-inimi. Le adună de când era o fetiţă. A învăţat-o
Natalie.
R.J. studiase geologia un an la Tufts. Privind colecţia, i se păru că
identifică varietăţi de cuarţ, roci argiloase, cristaline, marmură, bazalt,
calcar, şisturi, feldspat, ardezie albastră şi granit roşu, toate în formă de
inimă. Erau şi roci a căror specie nici n-o bănuia.
— Pe asta am luat-o cu un excavator, zise Davie arătând la un bolovan de
granit de aproape un metru înălţime, proptit în colţul camerei. La marginea
pădurii lui Frank Parsons. A fost nevoie de trei oameni ca s-o aducă în
casă.
— Şi cum le găseşte?
— Are ochi, le vede pretutindeni. Eu nu găsesc aproape niciodată. Sarah e
pretenţioasă, nu acceptă orice. Nu le zice pietre-inimi decât dacă au cu
adevărat formă de inimă.
— Poate ar trebui să cauţi mai atent. Sunt miliarde de pietre pe aici. Pun
pariu că-i pot găsi lui Sarah câteva „inimi”.
— Aşa crezi? Ai douăzeci şi cinci de minute înainte de masă. Pe ce
pariezi?
— Pe o pizza cu de toate. Douăzeci şi cinci de minute sunt suficiente.
— Dacă tu câştigi, primeşti o pizza. Dacă pierzi, mă săruţi.
— Hei!
— Ce-i, ţi-e frică? zâmbi el provocator.
— S-a făcut.
Nu pierdu mult timp în jurul casei, bănuind că era o zonă cercetată adesea.
Strada din faţa curţii era nepavată, plină de pietre. O coborî încet, cu ochii
în jos. Nu-şi dăduse seama până atunci cât de diferite erau pietrele, câte
forme aveau, rotunde, ascuţite, subţiri, plate...
Din când în când se oprea şi lua câte o piatră, dar nu era niciodată perfectă.
Trecuseră zece minute şi se depărtase de căsuţa de bârne, dar nu găsise
decât o piatră care semăna pe departe cu o inimă, însă avea o faţă
asimetrică comparativ cu cealaltă.
Se hotărî că greşise pariind. Ar fi vrut să găsească o piatră-inimă, pentru ca
el să nu-şi închipuie că eşuase dinadins.
La sfârşitul timpului alocat, se întoarse:
— Am găsit una, şi i-o arătă.
El o privi rânjind:
— Îi lipseşte... cum se numeşte camera de sus?
— Atriu.

1283
— Mda. Îi lipseşte atriul drept.
Şi ducând-o la uşă, o aruncă afară.
Urma un moment important, îşi spuse ea. Dacă avea să folosească pariul ca
să-şi demonstreze masculinitatea, n-o s-o mai intereseze deloc.
Dar el se aplecă şi abia-i atinse buzele cu ale lui, într-un sărut tandru şi
incredibil de dulce.
Oho.

Îi servi o cină simplă, dar excelentă: o salată mare şi proaspătă cu legume

din grădină, în afară de roşii, pe care le cumpărase pentru că ale lui nu erau
coapte încă. O servi cu un sos de miere, specialitatea casei şi garnisită cu
asparagus opărit. Alături, puse chifle rumenite în cuptor, savuroase din
cauza micilor bucăţi de usturoi cu care le împănase.
— Hei, eşti cineva în materie de bucătărie.
— Îmi place să combin.
Desertul fu îngheţată de vanilie, de casă, şi o tartă cu afine pe care o
preparase în dimineaţa aceea.
Ea îi povesti despre amestecul religios din familia ei:
— Cole sunt protestanţi şi Regensberg, quakeri. Mai sunt şi evrei, din
ambele familii. Şi atei. Şi vara mea, Marcella Regensberg, care e călugăriţă
franciscană la o mănăstire din Virginia. Avem câte ceva din toate.
La a doua ceaşcă de cafea, află despre el ceva care o ului. „Specializarea”
la care se referise vag era una de teologie ebraică la New York.
— Şi ce eşti?
— Rabin. Cel puţin aşa am fost numit cu mult timp în urmă. Nu m-am
ocupat prea mult de asta.
— De ce te-ai lăsat? Aveai enoriaşi?
— Eu nu..., ridică el din umeri. Eram prea frământat de întrebări şi
nesiguranţe ca să iau în grijă o congregaţie. Începusem să mă îndoiesc de
existenţa lui Dumnezeu. Şi cred că enoriaşii merită un rabin hotărât măcar
în privinţa asta.
— Dar acum ce simţi? Ţi-ai mai schimbat opinia în privinţa asta?
David o privi lung. Cum de puteau ochii albaştri cuprinde atâta tristeţe,
atâta durere arzătoare? Clătină din cap:
— Juraţii încă deliberează.
Nu era prea comunicativ. Abia după mai multe săptămâni ajunse să
cunoască detalii din trecutul lui. După seminarul teologic, intrase direct în
armată, nouăzeci de zile la şcoala de ofiţeri şi apoi în Vietnam, ca adjunct

1284
capelan cu grad de locotenent. Era o muncă privilegiată în comparaţie cu
altele, stătea în spatele liniilor, în siguranţă, la un spital mare din Saigon.
Îşi petrecea zilele cu cei schilodiţi şi muribunzi, seara scriind scrisori la
familiile răniţilor şi absorbindu-le spaima şi mânia.
Într-o zi mergea în spatele unui convoi cu doi capelani catolici, maiorul
Joseph Fallon şi locotenentul Bernard Towers şi fură prinşi pe stradă de un
atac cu rachete. Maşina fu lovită în faţă; şocul se resimţi mai puţin în spate.
Bernie Towers fu ucis. Joe Fallon îşi pierdu piciorul drept de la genunchi.
David fu grav rănit la piciorul stâng, la os. Suferi trei operaţii şi avu o
convalescenţă lungă. Acum avea piciorul stâng puţin mai scurt decât
dreptul, dar şchiopăta foarte puţin, ea nici nu observase.
După eliberare, se întorsese la New York şi ţinuse o predică la templul
Beth Shalom (Casa Păcii) din Long Island. Vorbise despre menţinerea
păcii într-o lume complicată. La jumătatea predicii, îşi ridicase ochii spre o
pancartă cu primul articol de credinţă al lui Maimonides: Am încredere
deplină în Creator, binecuvântat fie-I numele, El e făcătorul şi
îndrumătorul a toată creaţia; şi cred că El singur a făcut, face şi va face
toate lucrurile.
Fu cuprins de o teroare rece, pentru că el nu credea deplin şi-i fu greu să
mai continue discursul.
Se angajă la firma Lever Brothers ca agent imobiliar. Era un rabin
agnostic.
— Vă puteţi căsători de două ori, voi, rabinii?
El avu un surâs scurt şi atrăgător;
— Presupun că da.
Şi începu să-i spună un banc:
— Odată, un rabin...

1285
 18

Intimitate felină

R.J. nu se îndrăgosti imediat de David Markus. Începu cu o uşoară

pâlpâire, o admiraţie a chipului lui, a degetelor lungi şi puternice, o reacţie
la timbrul vocii şi la blândeţea ochilor bărbatului. Spre surprinderea – şi
chiar spaima – ei, pâlpâirea crescu, sentimentul se înflăcără. Nu căzuseră
unul în braţele celuilalt – erau prea prudenţi pentru asta. Dar într-o sâmbătă
seara, acasă la el, când Sarah era plecată cu prietenii la un film, se sărutară
cu o familiaritate neobişnuită.
El se plânse că-i era greu să descrie trupul unei femei în romanul lui:
— Artiştii şi fotografii au o soluţie simplă pentru asta, lucrează cu modele.
O soluţie într-adevăr simplă, recunoscu ea.
— Îmi pozezi?
R.J. clătină din cap:
— Nu. Va trebui să scrii din amintiri.
Îşi descheiau deja nasturii.
— Eşti o fecioară, spuse el.
Ea nu-i reaminti că era o femeie divorţată, de patruzeci şi doi de ani.
— Şi eu n-am mai văzut nici o femeie, amândoi suntem inocenţi, două
pagini albe.
Şi dintr-o dată, redeveniră aşa. Se examinară lung unul pe altul. R.J. respira
cu greutate. El se mişca încet şi foarte blând, la început controlându-şi
pasiunea şi tratând-o de parcă ar fi fost făcută din porţelan foarte fin, fără
să-i vorbească deloc. Amândoi se ambalară însă repede, nebuneşte.
După aceea, rămaseră tot îmbrăţişaţi, aproape în transă. Când ea întoarse în
cele din urmă capul, întâlni privirea verde şi neclintită a pisicii. Agunah
stătea pe un scaun de lângă pat, privindu-i cu interes. R.J. avu certitudinea
că pisica înţelegea exact ceea ce se întâmplase.
— David, dacă ăsta e un test, am picat. Scoate-o de aici.
— Nu e un test, râse el.
Se desprinse, luă pisica şi o dădu afară, apoi veni înapoi. A doua oară fu
mai lent, mai calm şi o umplu de fericire pe R.J. Era atent şi generos. Ea îi
explică momentele ei de orgasm, care erau prelungite şi intense, dar la

1286
distanţă de câteva zile unul de altul. Îi era jenă, era sigură că ultima lui
iubită fusese mai focoasă, dar se dovedi că era uşor să comunice cu el.
Într-un târziu, o lăsă în pat şi pregăti cina. Uşa rămase deschisă şi pisica
intră din nou şi se urcă pe scaun, dar lui R.J. nu-i mai păsa, stătea întinsă în
pat şi-l asculta pe David fredonând fals o arie din Puccini şi părând foarte
fericit. Boarea trupurilor lor se întrepătrundea cu mirosul omletei cu ceapă
şi ardei, bine rumenite. Mai târziu, când ea şi David moţăiau în pat,
Agunah veni între ei şi li se încolăci la picioare. Când se obişnui cu asta,
lui R.J. ajunse să-l placă.
— Îţi mulţumesc pentru această experienţă minunată, pentru toate micile
detalii picante, bune de scris în carte.
— O să-ţi smulg inima din piept, se supără ea în glumă.
— Deja ai făcut-o, ripostă el galant.
Din şase pacienţi care veneau la cabinetul ei, în medie unul nu avea nici un
fel de asigurare medicală. Câţiva nu aveau cei douăzeci de dolari pe care-i
fixase ca tarif pentru cei neasiguraţi. Primi de la unii plata în natură. Adună
şase stive de butuci, tăiaţi şi aranjaţi în spatele casei. Aranjă ca o femeie să
vină pentru curăţenie, o dată pe săptămână, acasă şi la cabinet. Avea
întotdeauna aprovizionarea făcută cu pui şi curcani gătiţi, legume, fructe de
pădure şi flori.
O amuza sistemul, dar era neliniştită din pricina datoriilor băneşti.
Puse la punct un protocol clinic pentru pacienţii fără asigurare, conştientă
că trebuia să încerce să trateze boli îndelung neglijate. Dar nu cei cu
maladii complicate îi puneau probleme, ci aceia care nu veneau deloc
pentru că nu puteau plăti şi erau prea mândri pentru a accepta pomană.
Aceşti oameni veneau la doctor numai când era prea târziu: diabetul le
provocase orbire, tumorile, metastaze. R.J. avu pacienţi din aceştia chiar de
la început, nu putea decât să se înfurie în gând şi să încerce să-i trateze.
Se baza pe transmiterea orală a mesajului ei printre locuitorii satului:
„Dacă vă e rău, dacă vă loviţi, veniţi la noua doctoriţă. Dacă nu aveţi
asigurare, se poate aranja cu plata.”
Ca rezultat, unii năpăstuiţi apelară la ea. Chiar atunci când nu voia să
accepte produse, ei insistau să-i dea. Un bătrân cu Parkinson îi întinse
tremurând un coş pentru curăţat soba. O femeie cu cancer ovarian îi cosea
o pătură din petece. Dar mulţi alţii, fără asigurări, zăceau în munţi
neajutoraţi. Ştia lucrul acesta şi o rodea pe dinăuntru.
Continua să se vadă cu David. Spre uimirea şi regretul ei, căldura cu care
Sarah o întâmpinase când se cunoscuseră se transformă în răceală. R.J.

1287
înţelese că fata era geloasă pe ea şi discută problema cu David.
— E normal să se simtă ameninţată de o femeie care ocupă deodată un loc
atât de important în viaţa tatălui ei, zise ea.
El dădu din cap:
— Va trebui să-i acordăm timp să se obişnuiască.
Asta presupunea o evoluţie a evenimentelor de care ea nu era sigură. David
îi spunea cu sinceritate ce simţea pentru ea. Şi ea era la fel de cinstită:
— Vreau să lăsăm lucrurile aşa cum' sunt, fără planuri de viitor. Pentru
mine e prea devreme ca să mă gândesc la o relaţie durabilă. Am obiective
de realizat. Vreau să fiu recunoscută aici ca medic al oraşului şi nu vreau să
fac un angajament personal major chiar acum.
David păru să se agaţe de cuvintele „chiar acum” şi să fie încurajat de ele:
— Bine. Vom aştepta, zise eh
Ea era plină de nesiguranţe, nu putea spune ce simţea, dar îi putea vorbi
despre speranţele şi îngrijorările ei băneşti.
— Eu nu ştiu contabilitate medicală, dar aici ar trebui să fie destui clienţi
pentru a-ţi asigura un venit frumos.
— Chiar că trebuie să fie frumos. Am nevoie de asta ca să supravieţuiesc.
N-am pe nimeni altcineva care să mă întreţină.
— Dar... de ce doar să supravieţuieşti? o privi el la fel ca tatăl ei.
— Nu-mi pasă de bani. Vreau doar să practic o medicină de calitate în
localitatea asta.
— E un act de sfântă, zise el, aproape înfricoşat.
— Ei, haide. Nici o sfântă n-ar fi făcut cu tine ce-am făcut eu, comentă ea,
zâmbindu-i larg.

1288
 19

Casa de pe colină

Încetul cu încetul, ea, Peg şi Toby intrară în rutina cabinetului. R.J. se

obişnui şi cu ritmurile oraşului şi se familiariză cu viaţa de acolo. Simţea
că oamenilor le plăcea s-o salute spunându-i „doamnă doctor”, le simţea
mândria de a avea din nou un medic în localitate. Începu să facă vizite la
domiciliu, la cei ţintuiţi la pat sau la cei care aveau dificultăţi în a circula.
Când avea timp şi era servită cu o cafea şi o plăcintă, stătea cu ei la
bucătărie şi discuta despre vreme şi politică, apoi copia reţetele şi le lăsa pe
masă.
Woodfield ocupa o suprafaţă de patruzeci şi cinci de kilometri pătraţi şi
uneori era chemată şi în localităţile învecinate. Chemată de un băiat care
parcursese cinci kilometri ca să ajungă la un telefon, urcă la o cabană de pe
muntele Houghton şi fixă entorsa de la glezna unui cioban. Când coborî şi
se înapoie la cabinet, o găsi pe Toby îngrijorată:
— Seth Rushton a avut un atac de cord. Au sunat aici, dar, pentru că nu te-
am găsit, am chemat salvarea.
R.J. merse la ferma Rushton şi descoperi că ambulanţa plecase deja la
Greenville. Rushton se simţea bine,
dar pentru ea fu o învăţătură de minte. A doua zi, făcu un drum la
Greenville şi cumpără un telefon celular. Îl ţinea în maşină şi păstra
permanent legătura cu cabinetul.
Din când în când, se întâlnea prin sat cu Sarah Markus. O claxona
întotdeauna şi-i făcea cu mâna. Uneori, Sarah îi răspundea.
De câte ori David o invita acasă şi Sarah era prezentă, R.J. simţea ochii
atenţi ai fetei înregistrând tot ce se întâmplă.
Într-o după-amiază, când conducea spre casă, R.J. o întâlni pe Sarah
galopând pe Chaim în sens opus. Îi admiră ţinuta şi siguranţa, părul negru
fluturând în vânt. Nu îndrăzni să claxoneze, ca să nu sperie calul.
După câteva zile, stând în sufragerie, R.J. se uită pe fereastră şi o văzu,
dincolo de coroanele merilor, pe Sarah, mergând foarte încet pe Chaim şi
studiindu-i casa.
R.J. dorea să ştie mai mult despre Sarah, în parte din cauza tatălui ei, dar şi

1289
pentru ea însăşi şi probabil că mai avea un motiv. Undeva, ascuns printre
gândurile ei, se afla un proiect utopic – ei trei împreună, ea, David şi fata
aceasta, devenindu-i fiică.
După câteva minute, Sarah întoarse calul şi trecu din nou pe lângă
proprietatea ei. Când ajunse la margine, îi dădu pinteni lui Chaim şi porni
la trap.
Pentru prima dată după multă vreme, R.J. îşi îngădui să-şi amintească de
sarcina pe care o pierduse după moartea lui Charlie Harris. Dacă s-ar fi
născut, copilul ei ar fi avut treisprezece ani, cu trei mai puţin decât Sarah.
Rămase lângă geam, sperând că fata va mai trece încă o dată pe lângă casa
ei.
Într-o seară, când se întoarse târziu de la cabinet, R.J. găsi pe prispă o
piatră-inimă, mare cât palma ei.
Era minunată, compusă din două straturi de rocă’ cenuşie-închis, între care
se afla un altul mai deschis, cu puncte strălucitoare de mică.
Ştia cine i-o lăsase. Dar era un semn de aprobare? O propunere de
armistiţiu? Era prea frumoasă pentru a fi o declaraţie de război, se asigură
R.J.
O luă bucuroasă şi o aşeză deasupra căminului din sufragerie, lângă
sfeşnicele de alamă ale mamei ei, la loc de cinste.
Frank Sotheby stătea pe banca din faţa magazinului şi când o văzu îşi drese
vocea:
— Dr. Cole, cred că femeile alea două ar trebui consultate de o soră... Stau
singure cu o liotă de pisici în apartamentul de deasupra florăriei. Miroase...
phuu!
— Chiar aici pe stradă, vrei să spui? Cum se face că nu le-am văzut
niciodată?
— Păi, nu prea ies din casă. Una din ele, d-ra Eva Goodhue, e bătrână ca
moartea, şi cealaltă, d-ra Helen Phillips, nepoata ei, e mult mai tânără, dar
foarte trăznită. Au grijă una de alta în felul lor.
După o ezitare, adăugă:
— Eva mă cheamă în fiecare vineri să-i fac aprovizionarea şi le duc tot ce
cer, după listă. Ei... ultimul ei cec a fost refuzat de bancă. Venituri
insuficiente.
Scara strâmtă şi întunecoasă nu era luminată de nici un bec. R.J. bătu la uşa
de la capătul ei, aşteptă un timp, apoi bătu din nou, mai tare. Şi din nou.
Nu auzi paşi, dar simţi o mişcare în spatele uşii.
— Bună ziua, e cineva?

1290
— Cine-i acolo?
— Roberta Cole. Doctoriţa.
— De la dr. Thorndike?
Măiculiţă.
— Dr. Thorndike nu mai e... de mult. Acum eu sunt doctoriţă. Vă rog.
Vorbesc cu d-ra Goodhue sau d-ra Phillips?
— Eva Goodhue. Ce doreşti?
— Păi, mi-ar plăcea să vă cunosc, d-ră Goodhue. Sunteţi drăguţă să
deschideţi?
Dincolo de uşă se lăsă o tăcere, care se prelungi.
— D-ră Goodhue?
Până la urmă, R.J. oftă:
— Am un cabinet pe stradă, la câteva case mai jos. Etajul unu, casa lui
Sally Howland. Dacă aveţi vreodată nevoie de doctor, telefonaţi sau
trimiteţi după mine, bine?
Împinse pe sub uşă o carte de vizită.
— Ne-am înţeles, d-ră Goodhue?
Dar nu primi nici un răspuns, aşa că se întoarse şi coborî scările.
În timpul rarelor lor călătorii la ţară, ea şi Tom zăriseră uneori sălbăticiuni,
iepuri şi veveriţe furişându-se prin pădure. Dar acum, trăind aici, avea
ocazia să-i observe pe vecinii ei zi de zi. Învăţă să-şi ţină binoclul ia
îndemână.
Într-o dimineaţă cenuşie, de la fereastra bucătăriei, văzu o pisică sălbatică
traversând pajiştea cu insolenţă. Din camera de lucru, care dădea către
pajiştea umedă, văzu patru vidre, unduind din râu către mlaştină, la
vânătoare, cu spinările mişcându-se la fel, de parcă ar fi fost un singur
animal, un şarpe uriaş. Văzu ţestoase şi reptile, un hârciog bătrân şi gras
care-i mânca trifoiul de pe pajişte şi un porc ţepos care ieşea din pădure şi
se întindea după mere crude. Tufişurile şi pomii erau plini de păsări,
cântătoare şi răpitoare. Fără să urmărească, văzu un bâtlan mare cenuşiu şi
mai multe specii de şoimi. De pe prispă, fu martoră a zborului tăcut şi iute
al unei bufniţe, care înşfăcă o rozătoare de pe câmp şi apoi dispăru.
Îi descrise lui Janet Cantwell ce văzuse. Aceasta preda biologia la
Universitatea din Amherst şi-i explică:
— E din cauză că aveţi casa pe o culme, unde se întâlnesc mai multe tipuri
de mediu. Pajişti umede şi uscate, păduri cu iazuri, râul. Sălbăticiunile
găsesc locuri bune de vânat.
Călătorind, R.J. învăţă numele proprietăţilor. Unele erau simple enunţuri de

1291
identificare, Schroeder Zece Acri, Ransome Ferma Pomicolă, Peterson.
Altele erau mai personale, de exemplu, Pământul Nostru, sau descriptive:
Zece Stejari, Creasta Vântului, Dealul cu Aluni. Unele nume erau prea
pretenţioase, l-ar fi plăcut să-şi numească proprietatea Ferma Râului
Catamount, dar o casă din susul apei se numea exact la fel, în plus.
proprietatea ei nu era chiar o fermă.
David, priceput la atâtea, avea uneltele necesare şi se oferi să-i facă un
indicator.
Îi menţionă ideea şi lui Hank Krantz, care veni la ea într-o dimineaţă cu
tractorul, vociferând:
— Urcă, să găsim un buştean pentru marcaj.
Aşa că se urcă şi se ţinu bine, nevenindu-i să creadă că era zgâlţâită astfel
la hopuri. Ca orice femeie de la ţară.
Hank alese un salcâm mare, cu lemnul negru, de pe malul râului, şi-l tăie
cu ferăstrăul, curăţându-l de crengi şi remorcându-l.
David îi ciopli un indicator gros şi pătrat şi-l lăudă pe Hank pentru alegere:
— Salcâmul negru e bun, nu dă rădăcini, zise el, şi-l înfipse în pământ,
adânc de un metru.
Ataşă la el un braţ perpendicular, cu orificii pentru scoabele care aveau să
fixeze pancarta:
— Vrei şi altceva în afară de nume scris pe el?
— Nu, zise ea, apoi se răzgândi şi zâmbi: Ba da, vreau.
I se păru frumos când fu gata, vopsit în gri-beige, la fel ca pereţii casei şi
cu literele negre:
Indicatorul îi nedumeri pe oameni. Pe care culme? o întrebau ei. În funcţie
de dispoziţie, se amuza să le spună că era pe culmea disperării, a tristeţii, a
bucuriei sau a vieţii. Totuşi, în curând se obişnuiră toţi cu numele şi n-o
mai întrebară nimic.

1292
 20

Instantanee

— Cine urmează? o întrebă R.J. pe Toby într-o după amiază târzie.

— Eu, răspunse Toby nervoasă.
— Tu? O... bineînţeles, Toby. Ai nevoie de un consult general sau e o
problemă specială?
— O problemă.
Toby rămase aşezată la biroul ei şi-i descrise situaţia clar şi economic:
Ea şi Jan, soţul ei, erau căsătoriţi de doi ani şi jumătate. Încercau să
conceapă un copil de doi ani, fără ' rezultat.
— N-am avut noroc. Facem sex tot timpul, cu disperare şi mult prea des.
Ne-a ruinat viaţa intimă.
R.J. dădu din cap înţelegătoare:
— Ei, mai faceţi o pauză. Nu contează ce faceți, ci cum o faceţi. Şi când.
Jan ştie că-mi ceri părerea în legătură cu asta? E dispus şi el să-l examinez?
— Bineînţeles.
— O să facem o analiză a spermei şi-ţi facem şi ţie nişte teste pentru
început. După ce vom avea nişte date,
o să stabilim un tratament de rutină.
— Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai folosi alt cuvânt, îi spuse Toby serioasă.
— A, desigur. Regulat? Tratament regulat?
— Aşa mai merge, zise Toby şi-şi zâmbiră.
Ea şi David ajunseseră la punctul în care-şi puneau unul altuia o mulţime
de întrebări, dorind să se cunoască în profunzime. El era curios în legătură
cu atitudinea ei faţă de slujbă şi i se părea interesantă educaţia ei dublă,
juridică şi medicală.
— Şi Maimonides era şi avocat şi doctor.
— Şi nu era şi rabin?
— Ba da, şi negustor de diamante, ca să aibă ce pune pe masă.
— Poate ar trebui să mă fac şi eu negustor de diamante, zâmbi ea.
I se părea că putea vorbi cu el despre orice, un răsfăţ incredibil. În
legătură cu avorturile, el gândea la fel ca şi despre Dumnezeu: nehotărât.
— Cred că o femeie trebuie să aibă dreptul să-şi salveze viaţa, să-şi

1293
protejeze sănătatea şi viitorul, dar... pentru mine, un copil e ceva foarte
serios.
— Dar bineînţeles, pentru mine e la fel. Meseria mea e să apăr viaţa, s-o
fac mai bună.
Îi povesti cum se simţea când reuşea să ajute cu adevărat pe cineva, să-i
prelungească existenţa.
— E ca un orgasm cosmic. Ca şi cum lumea te-ar îmbrăţişa, natura
întreagă.
El o ascultă şi când îşi reamintea cu durere momentele când greşise, când
îşi dăduse seama că o persoană îi solicitase ajutorul, iar ea, deşi fără voie, îi
făcuse rău.
— Ai pus vreodată capăt vieţii cuiva?
— Să-i grăbesc moartea, adică? Da.
Îi plăcea că el nu rostea consolări de circumstanţă. O privea simplu în ochi
şi o lua de mână.
Putea fi şi cu toane. Cota vânzărilor imobiliare îi afecta rareori dispoziţia,
dar ea ghicea întotdeauna când îi mergea bine cu scrisul. Când îi mergea
rău, se refugia în activităţi fizice. Uneori, în weekend-uri, o lăsa să-l ajute
la grădinărit şi plivea şi ea şi lua bulgării de pământ în mână, plăcându-i
atingerea lor pe piele. Cu toate că i se ofereau destule legume proaspete, le
voia pe ale ei. El o sfătui să-şi facă două ronduri înalte, o ajută să-şi facă
rost de scânduri cu care să le îngrădească.
Aleseră pe pajişte un loc bun, uşor în pantă, şi îndepărtară solul cu iarbă
bucată cu bucată, apoi aşezară pietre egale în golurile apărute, pentru a
marca rondurile. Bârnele pentru îngrăditură erau groase şi dificil de
manevrat:
— Grele şi păcătoase, mormăi David, dar reuşi să le îmbine destul de
repede.
Apoi îşi puse jos tesla şi o luă de mână:
— Ştii ce mi-ar plăcea?
— Ce? întrebă ea îmbujorată.
— Nişte balegă de vacă şi de cal.
Luară îngrăşăminte naturale din grajdul familiei Krantz. Le amestecară cu
turbă şi pământ şi ridicară straturile, iar deasupra presărară fân.
— Acum sunt gata. La primăvară, aduni fânul şi pui seminţele şi le mai
îngraşi pe măsură ce cresc, zise David şi ea se gândi la viitor cu nerăbdarea
unui copil.
Către sfârşitul lunii iulie, începu să desluşească mecanismele financiare ale

1294
cabinetului ei. Îi deveni neliniştitor de clar că anumiţi pacienţi nu aveau
nici o intenţie să plătească facturile doctorului. În schimb, primea
întotdeauna banii de la cei asiguraţi, chiar dacă dura mai mult. Dintre cei
neasiguraţi, unii erau foarte săraci şi scria fără regrete sau ezitări pro bono
m fişa lor de tratament. Dar câţiva pacienţi refuzau să plătească, deşi aveau
cu ce. Îl tratase pe Gregory Hinton, un lăptar prosper, de arsuri complicate
pe spate. Fusese de trei ori la cabinet şi-i spusese de fiecare dată lui Toby
că „va trimite un cec”, dar nu sosi nimic.
Trecând pe lângă ferma lui, îl văzu intrând în grajd şi întoarse maşina,
intrând pe aleea lui. O salută politicos, puţin curios:
— Nu mai am nevoie de tratament, mă bucur s-o spun. Arsurile s-au dus.
— Mă bucur să aud asta, domnule Hinton. Mă întrebam... dacă nu puteţi
plăti pentru cele trei vizite de până acum.
— Ce? o fulgeră el cu privirea. Sfinte Doamne, chiar trebuie să vânezi
pacienţii? Ce fel de doctor eşti dumneata, femeie?
— Un doctor care tocmai şi-a deschis un cabinet particular.
— Ar fi trebuit să afli că dr. Thorndike le dădea oamenilor timp destul ca
să plătească.
— Dr. Thorndike nu mai e de mult şi eu nu-mi pot permite un astfel de lux.
Ţi-aş fi recunoscătoare dacă mi-ai plăti ce-mi datorezi, încheie ea, luându-
şi rămas bun cu toată politeţea de care era în stare.
În seara aceea, îi povesti lui David incidentul.
— Hinton e un cioflingar bătrân şi încăpăţânat, o avertiză el. Îi ţine pe toţi
o grămadă până să-i plătească, vrea să mulgă bine dobânda de la orice
dolar din bancă. Tu trebuie să ţii cont şi să-i previi şi pe pacienţi că eşti
doctor, dar în acelaşi timp ai deschis o afacere.
David îi mai spuse că trebuia să pună la punct un sistem de strângere a
plăţilor. Colecta putea fi făcută de' altcineva, pentru ca doctoriţa să-şi
păstreze „imaginea pură'1. În mare, sistemul nu trebuia să difere de al altor
creditori şi întocmiră o strategie pe care R.J. i-o explică a doua zi lui Toby,
cea delegată să trimită lunar facturi datornicilor.
Toby îi cunoştea bine pe localnici şi îşi putea da seama când cineva era
într-adevăr lipsit de mijloace. Cei care nu puteau plăti, dar ofereau în
schimb produse sau servicii, primeau încuviinţare. Cei care nu aveau nici
bani, nici produse nu erau facturaţi.
Pentru cei pe care Toby îi credea în stare să plătească, stabiliră trei
categorii pe computer, cu datoriile întârziate până la 30 de zile, între 60 şi
90 de zile şi peste 90 de zile. La patruzeci şi cinci de zile de la prima

1295
factură, i se trimitea clientului o scrisoare prin care era rugat să-şi achite
obligaţiile. După 60 de zile, Toby îi dădea telefon şi-i reamintea datoria,
înregistrând răspunsul. După 90 de zile, i se trimitea o a doua scrisoare, în
care i se specifica ferm data până la care trebuia să plătească.
David sugeră ca, după patru luni, problema să devină de competenţa unei
agenţii de încasare. R.J. îşi încreţi nasul cu dezgust; nu acesta era genul de
relaţii pe care-l visa ea în localitate. Îşi dădea seama că trebuia să înveţe să
devină femeie de afaceri; totuşi, ca şi Toby conveniră să nu apeleze încă la
o agenţie de încasare.
Într-o dimineaţă, Toby veni la lucru zâmbind şi-i întinse lui R.J. o hârtie.
Era veche şi îngălbenită, protejată de o mapă de plastic transparent.
— A găsit-o Mary Stern în arhiva Societăţii de Istorie, spuse Toby. Îi era
adresată unui strămoş de-al lui bărbatu-meu, fratele stră-străbunicii lui, aşa
că a adus-o la noi.
Era nota de plată a unui medic, pentru un anume Alonzo S. Sheffield, taxat
pentru „consultaţie la domiciliu – 50 de cenţi”. Numele doctorului era
Peter Elias Hathaway şi hârtia era datată: 16 mai 1889.
— De la dr. Hathaway, zeci de doctori s-au mai perindat prin Woodfield,
constată Toby. Întoarce-o pe partea cealaltă.
R.J. o ascultă şi citi câteva versuri pe faţa opusă a hârtiei:
„Numai când ne cuprinde teama
De Domnul şi de Doctor ţinem seama.
Îndată ce pericolu-i trecut,
Domnu-l uitat, iar Doctorul urât.”
Toby înapoie hârtia la arhivă, dar nu înainte de a copia strofa într-un fişier
contabil.

David vorbea mult despre Sarah şi R.J. îl încuraja s-o facă. Într-o seară îi
arătă fotografii, patru albume groase dedicate aceleiaşi persoane.
Sarah apărea în ipostaza de bebeluş, în braţele bunicii, răposata Trudi
Kaufman, o bătrână voinică şi zâmbitoare. Altă poză o arăta pe micuţa
Sarah privindu-şi cu seriozitate tatăl în timp ce acesta se bărbierea. Multe
fotografii erau însoţite de câte o mică povestire:
— Vezi salopeta asta? Primul ei echipament de iarnă, albastru marin. Avea
doar un an şi Natalie şi cu mine făceam mare caz de faptul că nu mai
trebuia s-o înfăşăm, într-o sâmbătă am dus-o la A & S – Abraham &
Strauss, magazinul cel frumos din Brooklyn. Era în ianuarie, chiar după
sărbători şi era foarte frig. Ştii ce înseamnă să îmbraci o gâgâlice de copil

1296
pentru iarnă, câte straturi trebuie să pui pe el?
R.J. dădu din cap zâmbind.
— Avea atâtea pe ea încât semăna cu o mingiucă. Eram în lift la A & S şi
liftierul anunţa marfa care se găsea la fiecare etaj. O dusesem în braţe, dar
atunci stătea între noi şi o ţineam fiecare de câte o mână. Mă uitam la faţa
liftierului şi i-am observat privirea aţintită la ea. Şi am văzut în jurul
micilor pantofiori câte un cerc umed, pe podeaua liftului. Şi picioarele lui
Sarah erau ude, salopeta avea culoarea mai închisă decât în rest. , Aveam
schimburi în maşină şi am alergat la garaj să le iau. A trebuit să desfacem
toate straturile ude şi să punem altele uscate. Salopeta era compromisă, aşa
că a trebuit să-i cumpărăm alta din magazin.
Sarah. În prima zi de şcoală. Sarah, o fetiţă slabă, la opt ani, săpând în nisip
într-o vacanţă la Old Lyme Beach. Sarah cu aparat dentar şi un rânjet
exagerat ca să i se vadă toţi dinţii.
David apărea cu ea în câteva fotografii, dar R.J. bănuia că el mânuia de
obicei aparatul, pentru că cele mai multe imagini o înfăţişau pe fată cu
mama ei. Natalie părea o tânără drăguţă şi sigură pe ea, cu părul lung şi
negru. R.J. o studie discret şi figura ei îi transmitea o familiaritate şocantă,
pentru că fiica ei de şaisprezece ani îi semăna foarte mult.
Era ceva rău, bolnăvicios, în a invidia o femeie moartă, dar R.J. o invidia
pentru că născuse o fiică, o crescuse şi-i îndrumase primii paşi, îi dăruise
dragostea ei. Recunoştea faţă de ea însăşi că o parte din atracţia ei pentru
David Markus se datora faptului că tânjea după o fiică, revărsându-şi
afecţiunea asupra fetei aduse pe lume de David şi Natalie.
Din când în când, mergând pe drum, îşi amintea de colecţia lui Sarah şi
încerca să găsească pietre-inimă, întotdeauna fără succes. De cele mai
multe ori era prea ocupată ca să-şi mai amintească sau prea grăbită ca să
mai piardă timpul examinând pietrele de pe caldarâm.
Se-întâmplă pe neaşteptate, într-un moment de uitare de sine. Într-o după-
amiază fierbinte de vară se afundă în pădure şi se descălţă pe malul râului.
Îşi suflecă pantalonii şi-şi afundă fericită picioarele în apele reci ale
Catamount-ului. Începu să păşească prin râu şi ajunse la un banc de
peştişori, pui de păstrăvi probabil. Apoi, chiar acolo, pe fundul apei, văzu o
piatră mică şi albă. Deşi fusese dezamăgită de multe ori, se aventură până
acolo, băgă mâna în apă împrăştiind peştii şi apucă piatra.
O piatră-inimă.
Era un cristal, poate cuarţ, cam de zece centimetri diametru, cu suprafaţa
netedă, opacă din pricina apei şi a nisipului care o modelaseră de multe ori,

1297
dându-i forma perfectă.
O duse acasă victorioasă. Avea o cutie de bijuterii, o goli de cerceii cu
perle şi aşeză piatra pe căptuşeala de catifea, apoi închise cutia şi o luă în
maşină.
Din fericire, casa de bârne părea pustie. Lăsă motorul mergând şi puse
cutia pe treapta de sus a scării, la mijloc, în fata uşii lui Sarah. Apoi sări în
maşină şi plecă, fericită de parcă ar fi câştigat o avere.

1298
 21

Să-ţi găseşti drumul

R.J. nu-i spusese nimic lui Sarah despre piatra-inimă şi nici Sarah nu arătă
că ar fi primit cristalul din cutiuţa de bijuterii.
Totuşi, miercurea următoare, când veni de la cabinet, R.J. găsi o cutie de
carton în faţa uşii de la intrare, înăuntru fusese aşezată o piatră verde-închis
strălucitoare, cu o zgârietură care pornea de la vârful inimii şi străbătea
jumătate din suprafaţă.
A doua zi de dimineaţă, în ziua ei liberă, R.J. merse la o carieră din dealuri,
folosită pentru extragerea pietrei de drum. Cu milioane de ani în urmă, un
torent de gheaţă se deplasase în pantă, luând cu el pământ, pietre şi stânci
şi mari bucăţi topite se transformaseră într-un râu, ce-şi scobise o albie în
apropierea Woodfield-ului.
R.J. stătu toată dimineaţa printre grămezile de pietre, scormonind printre
ele. Aveau culori în combinaţii infinite de nuanţe – maron, beige, alb,
albastru, verde, negru şi gri. Erau pietre de forme diferite şi R.J. observă
mii de bucăţi, fără să găsească ceea ce căuta. Către amiază, arsă de soare şi
morocănoasă, se întoarse acasă.
Trecând pe lângă ferma Krantz, o văzu pe Freda în curte făcându-i semn cu
bastonul să oprească.
— Culeg sfecla, îi strigă ea, când R.J. dădu jos geamul maşinii. Vrei
câteva?
— Sigur, Vin şi eu să te ajut.
Sfecla era cultivată în grădina mare de la sudul hambarului vopsit în roşu.
Tocmai scoseseră a opta căpăţână rotundă când R.J. văzu în brazda
răsturnată o bucăţică de bazalt negru, subţire şi mai mică decât o unghie
de-a ei şi având o formă perfectă. Începu să râdă şi o luă de jos:
— Pot s-o păstrez?
— Ce e, un diamant? se interesă Freda uimită.
— Nu, doar o bucată de piatră, zise R.J. şi duse sfecla şi piatra-inimă
triumfătoare.
În casă, o spălă şi o înveli într-un şerveţel de hârtie. Apoi o puse într-o
cutie mică de plastic. După aceea îşi făcu floricele şi mâncă şi turnă şi într-

1299
o pungă mare, în care strecură şi cutia. Apoi găsi o cutie mare, unde puse
punga, îngrămădi în jur hârtii, ca s-o fixeze, şi o legă ca pe un pachet.
Îşi puse ceasul să sune devreme, ca să se trezească a doua-zi şi să treacă pe
la David şi Sarah fără ca ei s-o audă. Soarele nu uscase încă roua de pe
iarbă când intră pe aleea lor. Nu îndrăzni să tragă lângă uşă. Luă cutia şi o
duse până la uşă, aşezând-o pe trepte. Tocmai atunci, se auzi nechezatul lui
Chaim.
— Aşadar tu erai, zise Sarah din cadrul ferestrei deschise.
Coborî imediat şi luă cutia.
— Ooo, trebuie să fie una mare, începu să spună, iar R.J. râse de expresia
ei când ridică pachetul uşor.
— Intră să bei o cafea.
Se aşezară la masa din bucătărie şi-şi surâseră.
— Îmi plac cele două pietre-inimă de la tine. Le voi păstra mereu, mărturisi
R.J.
— Cristalul e favoritul meu acum. Îmi schimb des favoriţii, avu Sarah grijă
să fie cinstită. Se spune că aceste cristale pot să vindece boala. Crezi că e
adevărat?
R.J. fu şi ea cinstită:
— Mă îndoiesc, dar n-am experimentat metoda, aşa că nu sunt sigură.
— Eu cred că pietrele-inimi sunt magice. Ştiu că pot aduce noroc şi iau una
cu mine oriunde mă duc. Crezi în noroc?
— Absolut. Da, foarte mult.
În timp ce se fierbea cafeaua, Sarah desfăcu pachetul. Tot trecând de hârtii
şi floricele, râse mult. Zărind micuţa piatră neagră, făcu ochii mari:
— Asta e cea mai bună de până acum.
Masa era plină de sfoară, ghemotoace de hârtie şi floricele; R.J. se simţea
ca în dimineaţa de Crăciun. David le găsi vesele pe amândouă când coborî
scările în pijama, să-şi bea cafeaua.
R.J. începu să-şi petreacă mult timp acasă, aranjându-şi cuibul cu bucuria
că nu mai depindea de gustul şi preferinţele nimănui. Îi sosiseră cărţile din
biblioteca din Brattle Street. Se angajă să-i consulte pe cei patru copii ai
tâmplarului George Garroway, în schimbul ajutorului tatălui lor. Cumpără
cherestea de la un gater din munţi. La Boston, plăcile de cireş negru ar fi
fost îngrozitor de scumpe. Elliot Purdy, proprietarul gaterului, făcea treaba
singur, tăia pomi de pe proprietatea lui, usca bine lemnul şi-l desfăcea,
astfel încât preţul era rezonabil. David îi aduse scândura acasă în
camioneta lui. Garroway meşteri rafturi de cărţi pe toţi pereţii sufrageriei.

1300
R.J. le frecă bine şi le unse cu ulei danez, ajutată de David şi uneori de
Toby şi Jan, cărora le oferea spaghete şi CD-uri cu muzică de operă. Când
terminară, camera se umplu de căldura lemnului şi de atmosfera pe care
numai cărţile o puteau crea.
Pianul de la Boston, sosit şi el o dată cu cărţile, fu aşezat în dreptul
ferestrei de la sufragerie, pe carpeta persană îndrăgită de ea şi în vechea
casă. Era o Heriz, ale cărei culori fuseseră strălucitoare în urmă cu 125 de
ani, dar roşul devenise acum ruginiu şi albastrul şi verdele se topiseră în
nuanţe mai subtile, armonizate cu creme-ul rezultat din alb.
După câteva zile o furgonetă poştală se opri pe aleea lui R.J. şi şoferul îi
înmână un pachet voluminos, cu ştampile olandeze. Se dovedi a fi
moştenirea ei de la Betts Sullivan, un serviciu frumos lucrat din argint,
conţinând tavă, cafetieră, ceainic, zaharniţă şi bol de frişcă. Stătu o întreagă
seară să lustruiască piesele masive şi apoi le puse pe lowboy, astfel încât le
putea vedea şi pe ele şi carpeta Heriz când cânta la pian în casa ei.
Descoperi că era profund mulţumită de viaţa ei. Era o senzaţie nouă, dar cu
care nu i-ar fi fost greu să se obişnuiască.
David fu încântat de serviciul de argint. Fu interesat când află de Elizabeth
Sullivan şi mişcat când ea îl duse
În micul luminiş de lângă râu unde îngropase cenuşa lui Betts.
— Vii des aici să vorbeşti cu ea?
— Vin pentru că îmi place aici, dar... nu vorbesc cu Elizabeth.
— Nu vrei să-i spui că darul ei a sosit?
— Ea nu e aici, David.
— De unde ştii?
— Ştiu. Am îngropat câteva rămăşiţe arse sub piatra aia. Elizabeth dorea
doar ca cenuşa ei să se amestece cu pământul într-un peisaj frumos. Oraşul
şi locul ăsta n-au însemnat nimic pentru ea în timpul vieţii. Nu le ştia. Dacă
sufletele se pot întoarce după moarte – şi eu nu cred că se întâmplă asta,
cred că morţii rămân morţi – dar dacă ar fi adevărat, nu s-ar duce Betts
Sullivan într-un loc care a însemnat ceva pentru ea?
Îşi dădu seama că-l şocase şi-l dezamăgise, într-un mod profund.
Erau foarte diferiţi. Poate că era adevărată zicala că firile opuse se atrag, se
gândi ea.
Deşi relaţia lor era plină de necunoscute şi incertitudini, petreceau ore
minunate împreună. Explorau „ţinutul” ei şi descopereau comori. În
mijlocul pădurii, găsiră mici ochiuri de apă ca nişte mărgele într-un colier
enorm. Începea cu un mic stăvilar, ce închidea un fir de apă prea mic

1301
pentru a fi numit pârâu. Apa colectată era puţin mai multă decât într-o
băltoacă. Lucrând cu un instinct ingineresc infailibil, castorii construiseră o
serie de zăgazuri şi bazine în spatele primului, din ce în ce mai mari,
terminându-se cu un mic heleşteu, unde veneau lopătari şi alte păsări
sălbatice pentru a vâna păstrăvi. Locul era neverosimil de paşnic.
— Mi-ar plăcea să ajung aici fără să fiu nevoită să-mi croiesc drum prin
hăţişul pădurii.
— Trebuie făcută o potecă, încuviinţă David.
În weekend-ul acela aduse vopsea-spray, ca să marcheze traseul.
Parcurseră drumul de mai multe ori înainte de a însemna copacii, apoi
David veni cu ferăstrăul şi se apucă de lucru.
Păstrară intenţionat poteca îngustă şi evitară să taie copaci mari,
îndepărtând doar ramurile care stăteau în cale. R.J. târa plantele şi crengile
tăiate de David, păstrându-le pe cele mai mari pentru foc şi transformând
restul în grămezi ce aveau să fie folosite ca adăpost de animale.
David îi arăta semne, un copac de care se frecase o căprioară, lăsându-şi
smocuri din blăniţa catifelată, un trunchi uscat răsturnat de un urs în
căutare de insecte şi câte o grămadă de gunoi de urs, uneori inform, alteori
asemănător cu excrementele umane, numai că de o mărime caraghioasă.
— Sunt mulţi urşi pe aici?
— Câţiva sunt, să ştii. O să vezi şi tu, mai devreme sau mai târziu, probabil
că de la distanţă. Nu iasă oamenii să se apropie, îi aud şi-i miros. De obicei,
se feresc de oameni.
Împrejurimile erau frumoase şi ea se gândea unde i-ar fi plăcut să pună
mici bănci. Deocamdată, cumpără două scaune de plastic de la
supermarketul din Greenfield şi le puse în nişte tufişuri, aproape de
heleşteul castorilor. Învăţă să stea acolo nemişcată şi uneori era răsplătită.
Văzu castorii şi o pereche splendidă de raţe sălbatice şi un heron albastru
plutind la mal, un cerb venit să se adape şi două ţestoase mari cât tava de
argint de la Betts. Uneori se simţea de parcă n-ar fi trăit niciodată într-un
oraş aglomerat.
Încetul cu încetul, când aveau timp, ea şi David curăţau poteca înspre
pădurea foşnitoare, până la heleşteul castorilor şi dincolo de el, către râu.

1302
 22

Cântăreţii

În ciuda multor neînţelegeri, relaţia lor devenea tot mai puternică.

O înspăimânta faptul că o femeie de vârsta şi cu experienţa ei putea fi atât
de vulnerabilă, atât de descoperită în interior, ca o adolescentă. Munca ei o
ţinea aproape tot timpul departe de David, dar se gândea la el în momente
neaşteptate şi adesea nepotrivite – la gura, vocea, ochii, forma capului,
ţinuta lui. Încerca să-şi examineze ştiinţific reacţiile, să-şi spună că era
vorba doar de biochimie: când îl vedea”, îl auzea, îi intuia prezenţa,
creierul ei elibera feniletilamină şi-i înnebunea trupul. Când o mângâia, o
săruta, făceau dragoste, totul se părea mai dulce datorită oxitocinei.
Îl izgonea necruţător din mintea ei în timpul zilei, pentru a-şi putea face
meseria de doctor.
Când erau împreună, le era imposibil să-şi ia mâinile unul de pe celălalt.
Pentru David era o perioadă dificilă, de răscruce. Trimisese jumătate din
carte şi rezumatul la o editură mare şi la sfârşitul lui iulie fu chemat la New
York. Plecă într-o zi extrem de călduroasă, cu trenul.
Se întoarse cu un contract. Banii nu erau prea mulţi avansul de douăzeci de
mii de dolari era un sprijin moderat pentru un roman de debut care nu
conţinea crime şi detectivi atrăgători. Dar era o victorie, încununată cu o
masă la restaurant, la care editorul îi lăsase privilegiul de a plăti băutura.
R.J. îl duse şi ea la masă la hanul Deerfield, apoi îl însoţi la o întrunire
antialcoolică la Greenville. În timpul cinei, el îi mărturisi că era îngrozit de
perspectiva de a nu fi capabil să-şi termine romanul. Ea îşi dădu seama că
el nu avea puterea de a se identifica pe sine ca scriitor.
— Sunt David Markus, îşi începu el discursul la întâlnirea antialcoolicilor.
Sunt alcoolic şi agent imobiliar în Woodfield.
Seara târziu, se întoarseră în sat şi se aşezară pe prispa lui, lângă borcanele
cu miere. Discutară în linişte, bucurându-se de adierea răcoroasă ce venea
dinspre pădure.
Stând acolo, o maşină mătură aleea cu luminile galbene ale farurilor,
făcând să se reflecte pe obrazul lui David umbrele boitei de viţă-de-vie.
— E Sarah, zise el. A fost la film cu Bobby Henderson.

1303
Pe când maşina se apropia de casă, auziră Voci răsunând. Sarah şi băiatul
intonau „Clementine”, cu glasuri subţiri şi nesigure. Era evident că se
simţeau foarte bine.
David râse scurt.
— Şşş, îl potoli R.J.
Maşina se opri în faţa casei, despărţită de prispă doar de lăstarii de viţă şi
de câteva palme de aer.
Sarah începu cântecul următor, „Diaconul a coborât în beci să se roage”, şi
prietenul ei i se alătură. După terminarea cântecului, se lăsă liniştea.
Probabil că Bobby Henderson o sărută pe Sarah, îşi zise R.J. Ar fi trebuit
săi îşi facă simţită prezenţa faţă de tineri, dar acum era prea târziu. Stătea
în întuneric cu David, se ţineau de mână ca un cuplu rutinat şi-şi surâdeau.
Apoi Bobby începu alt cântec:
Păsărică, e mică şi grasă...
— Ce porc eşti, Bobby! exclamă Sarah, dar chicoti şi-i acompanie şi ea mai
departe:
E acoperită cu păr...
Mult păr...
Ca o pisicuţă...
O pisicuţă...
David dădu drumul mâinii lui R.J.
Da, cu păr negru...
Negru şi cârlionţat...
Împărţit în două...
Chiar în două...
Iată ce numim...
... ce numi-im...
Păsărica lui Sarah!
Păsărica mea-a-a!
— Sarah, zise David tare.
— O, Doamne, suspină Sarah.
— Intră în casă.
Urmă un schimb de şoapte terminat cu chicoteli. Uşa maşinii se deschise,
apoi se închise. Sarah urcă treptele în goană şi trecu pe lângă ei fără să le
vorbească, în timp ce maşina lui Bobby Henderson făcu o întoarcere de pe
loc şi ţâşni pe şosea.
— Hai să te duc acasă. Pe urmă vorbesc eu cu ea.
— Calmează-te, David. N-a făcut nici o crimă.

1304
— Unde-i e respectul de sine?
— Ei... a apreciat greşit. O prosteală de adolescentă.
— Prosteală? Aşa zic şi eu!
— Ascultă-mă, David. Tu n-ai cântat cântecele porcoase când erai de
vârsta ei?
— Mda. Le cântam cu băieţii. Nu le-am cântat niciodată cu o fată cuminte,
poţi fi sigură de asta.
— Ce trist, zise R.J. şi coborî treptele, pornind către maşină.
A doua zi el o invită la cină, dar era prea ocupată; începea un maraton de
cinci zile şi nopţi. Tatăl ei avusese dreptate, era trezită adesea din somn.
Problema era că centrul medical din Greenville, aflat la o jumătate de oră
de condus rapid, nu era un spital universitar. În Boston, în rarele ocazii
când era trezită în timpul nopţii, avea deja raportul unui practician şi se
putea întoarce în pat după ce-i explica rezidentului ce să-i facă bolnavului.
Aici nu existau medici de familie. Când suna telefonul, vorbea cu o
asistentă. Personalul mediu era foarte bun, dar R.J. ajunse să cunoască
şoseaua la orice oră din zi şi din noapte.
Îi invidia pe doctorii din Europa, unde pacienţii erau trimişi la spitale cu
fişele gata completate şi personalul medical îşi asuma imediat
responsabilitatea tratării lor.
Dar ea practica la Woodfield, nu peste ocean, aşa că mergea adesea la
spitalul din Greenville.
O îngrijora perspectiva iernii pe şosea, când totul avea să alunece şi trebui
să-şi reamintească ei înseşi că vrusese să practice medicina la ţară, în
timpul celei mai epuizante călătorii din săptămâna aceea.
Nu apucase să accepte invitaţia lui David la cină, dar la sfârşitul celor cinci
zile, când se duse la el, nu-l găsi acasă.
— S-a dus cu nişte clienţi pe dealul Potter, să le arate proprietatea Weiland.
Doi soţi din New Jersey, îi spuse Sarah.
Era îmbrăcată în tricou şi într-un şort care-i lungea şi mai mult picioarele
bronzate.
— În seara asta gătesc tocană de viţel. Vrei nişte limonadă?
— Mulţumesc.
Sarah îi turnă:
— Poţi s-o bei pe prispă sau la bucătărie cu mine.
— Vin la bucătărie.
Se aşeză la masă cu paharul şi privi cum Sarah scotea bucăţile de carne din
frigider, le spăla, ie ştergea cu şervete de hârtie şi le amesteca apoi cu făină

1305
şi condimente.
După ce le pregăti, le puse în apă cu ulei.
— Şi acum, la cuptor, jumătate de oră la 400 de grade.
— Vorbeşti ca o bucătăreasă încercată.
— Fata lui tata, zâmbi ea şi ridică din umeri.
— Da. E un bucătar grozav, nu? Mai e supărat? adăugă R.J. după o mică
pauză.
— Nu. Tata se înfurie, dar îi trece repede.
Şi acum, zise ea, să mergem să luăm legumele în timp ce se rumeneşte
carnea.
Îngenuncheară amândouă în grădină de o parte şi de alta a straturilor cu
fasole de Blue Lake.
— Tata e un caraghios în privinţa mea. I-ar plăcea să mă înfăşoare într-un
celofan şi să nu mă mai desfacă până când nu voi fi o doamnă bătrână.
R.J. zâmbi:
— Şi tata era la fel. Cred că celor mai mulţi părinţi le-ar plăcea să fie aşa.
Vor cu atâta disperare să-şi protejeze copiii de durere!
— Nu pot.
— Ai dreptate, Sarah, nu pot.
— Ajunge fasolea. O să iau un nap. Tu scoate vreo zece morcovi, bine?
Pământul din jurul morcovilor era foarte afânat şi se scoteau uşor,
portocalii, scurţi şi groşi.
— Ieşi de mult cu Bobby?
— De vreun an. Lui tata i-ar plăcea să cunosc băieţi evrei, de aia ţinem şi
de un templu din Greenville. Dar e prea departe ca să-mi fac prieteni
adevăraţi acolo. Şi în plus, toată viaţa mi-a spus să nu judec oamenii după
religie sau rasă. Toate astea se schimbă când începi să ai întâlniri? Am
observat că religia ta n-a fost o problemă pentru el, atacă fata.
R.J. dădu din cap gânditoare.
— Bobby Henderson e foarte drăguţ şi a fost bun cu mine. Nu aveam mulţi
prieteni la şcoală înainte de a ieşi cu el. E fotbalist şi o să fie căpitan-
adjunct toamna viitoare. E foarte popular, aşa că am devenit şi eu populară,
înţelegi?
R.J. încuviinţă, înţelegea, dar era neliniştită:
— Totuşi, Sarah, aş vrea să-ţi spun ceva. Tatăl tău a avut dreptate atunci.
N-ai făcut nimic rău, dar să cânţi cântecul acela nu dovedea că te respecţi
prea mult. Cântecele astea... sunt ca pornografia. Dacă-i încurajezi pe
bărbaţi să te considere un obiect sexual, nu te vor privi decât aşa.

1306
Sarah o fixă pe R.J., de parcă ar fi cercetat-o. Avea o figură foarte serioasă:
— Bobby nu gândeşte aşa despre mine. Am noroc că e prietenul meu. Eu
nu sunt aşa o frumuseţe zdrobitoare.
Fu rândul lui R.J. să se încrunte:
— Glumeşti, nu-i aşa?
— În legătură cu ce?
— Glumeşti cu mine sau cu tine. Eşti trăznet.
Sarah şterse un nap de pământ, îl puse în coş şi se ridică:
— Aş vrea eu.
— Tatăl tău mi-a arătat câteva poze din albumele voastre. Unele erau şi cu
mama ta. A fost foarte frumoasă şi tu îi semeni leit.
Undeva în ochii lui Sarah se instală o sclipire caldă:
— Mi s-a spus că semăn cu ea.
— Da, semeni foarte bine. Două femei frumoase.
Sarah făcu un pas spre pa.
— Pot să te rog ceva, R.J.?
— Bineînţeles.
— Spune-mi ce să fac cu astea, zise ea, arătându-i două coşuri pe bărbie.
Nu înţeleg de ce au apărut. Mă spăl şi mănânc ce trebuie, sunt perfect
sănătoasă. N-am nevoie de doctor. Nici măcar la dentist n-am fost în viaţa
mea. Şi-mi dau şi cu cremă, dar...
— Nu-ţi mai da cu cremă. Întoarce-te la apă şi săpun şi să nu te freci cu
prosopul, fiindcă ţi se irită pielea. O să-ţi dau un unguent.
— O să-mi treacă?
— Cred că da. Să încercăm. Sarah, continuă ea după o ezitare, sunt lucruri
pe care nu i le putem spune unui bărbat, chiar dacă ne e tată. Dacă ai vreo
întrebare, sau vrei să discutăm ceva...
— Mulţumesc. Am auzit cum mi-ai luat apărarea faţă de tata şi-ţi
mulţumesc.
Se îmbrăţişară. R.J. simţi cum i se înmoaie genunchii, ar fi vrut să-i
mângâie fetei părul negru şi strălucitor. Dar se mulţumi s-o bată stângaci
pe umăr cu mâna în care nu ţinea morcovii.

1307
 23

Un dar folositor

De regulă, în dealuri era mult mai rece decât la câmpie, atât iarna cât şi
vara, dar în cea de-a treia săptămână a lui august se lăsă arşiţa şi R.J. şi
David porniră către răcoarea pădurilor. La capătul potecii, îşi croiră din
greu drumul şi se opriră pe malul râului, unde se iubiră cu delicii pe
covorul de frunze, deşi lui R.J. îi era teamă să nu fie surprinşi de vânători.
Apoi găsiră un iaz cu nisip pe fund şi se aşezară goi în apă, spălându-se
unul pe celălalt.
— Paradis, zise ea.
— În orice caz, opusul iadului, completă David gânditor începând o
poveste:
În Scheol, groaznica lume subpământeană unde se duc toţi păcătoşii,
sufletele sunt eliberate în fiecare vineri la amurg de către malakh ha-mavet,
Îngerul Morţii. Sufletele eliberate îşi petrec tot sabatul stând într-un pârâu
răcoros, ca noi acum. De aceea, în cursul sâmbetei, unii evrei pioşi nu beau
nici apă, pentru că nu vor să scadă nivelul apei care-i alină pe cei veniţi din
Scheol.
Ea fu intrigată de legendă, gândindu-se cu tulburare şi la povestitorul ei.
— Nu te pot citi. Cât de mult mimezi în glumă pioşenia şi cât de mult face
ea parte cu adevărat din tine? Oricum, cine eşti tu ca să vorbeşti despre
îngeri? Nici măcar nu crezi în Dumnezeu.
El păru uşor şocat:
— Cine a zis asta? Doar... nu sunt sigur că Dumnezeu există şi ce este el
sau ea sau aceea. Îi surâse:
— Cred într-un ordin de puteri superioare. Îngeri, djini, spiriduşi. Cred în
spirite sfinte care slujesc în temple şi în elfi şi arătări. Ascultă.
Şi întinse mâna spre văzduh.
Ea ascultă, dar nu auzi decât murmurul apei, cântecul încrezător al
păsărilor, vântul printre frunze, bâzâitul amortizat al unui camion pe o
şosea îndepărtată.
— Eu simt spiritele ori de câte ori vin în păduri.
— Eu vorbesc serios, David.

1308
— Şi eu, la naiba!
Ea văzu că era capabil să atingă stări de euforie spontană, fără să
îngurgiteze alcool.
Oare era chiar eliberat de demonul alcoolului?
Cât de vindecată era slăbiciunea ce stătea la pândă în el? Adierea vântului
scutura frunzele şi spiriduşii pădurii îl asaltau psihicul, avertizând-o că,
deşi se ataşa tot mai mult de bărbatul acesta, nu-l cunoştea încă bine şi mai
avea de învăţat despre el.
R.J. sunase un serviciu local de asistenţă socială şi raportase că Eva
Goodhue şi Helen Phillips aveau nevoie de ajutor. Dar autorităţile
reacţionau lent şi înainte de a sosi vreun răspuns, un băiat veni la cabinetul
ei într-o după-amiază şi spuse că era nevoie urgent de un doctor pentru
locatarele apartamentului de deasupra fierăriei.
De data aceasta, uşa Evei Goodhue i se deschise şi primi în faţă un val de
aer rău, gata s-o înăbuşe. Pisicile i se frecau de picioare, pe jos erau
excremente. Gunoiul se revărsa dintr-o găleată de plastic şi vasele murdare
erau stivuite în chiuvetă. R.J. bănuise că d-ra Goodhue avea necazuri, dar
bătrâna de nouăzeci şi doi de ani o aştepta îmbrăcată.
— Helen se simte foarte rău.
Helen Phillips era în pat. Inima ei era în stare destul de bună, constată R.J.
ascultând-o cu stetoscopul. Avea nevoie de curăţenie, se vedea după
eczemele de pe spate şi fese. Avea o indigestie, era balonată şi nu
răspundea la întrebări. Eva Goodhue dădea răspunsurile în locul ei.
— De ce stai în pat, Helen?
— Îi place, e intim. Îi place să stea acolo şi să se uite la televizor.
După starea cearşafurilor, era evident că Helen mânca numai în pat. R.J.
era gata să-i prescrie un regim sever: scularea dimineaţa devreme, băi
regulate, mâncatul la masă şi pastile pentru indigestie. Dar, când îi luă
mâinile lui Helen, i se transmise o informaţie care o umplu de spaimă şi
tristeţe. Fu zguduită. Trecuse ceva timp de când experimentase ultima dată
senzaţia aceea de înţelegere ciudată şi teribilă a unui fapt aparent
inexplicabil.
Căută telefonul şi chemă salvarea:
— Joe, aici Roberta Cole. Am o urgenţă şi am nevoie repede de maşină la
Eva Goodhue, în josul străzii, deasupra fierăriei.
Sosiră în mai puţin de patru minute, un timp remarcabil. Cu toate acestea,
inima lui Helen Phillips se opri la jumătatea drumului către spital. În ciuda
eforturilor depuse de echipajul ambulanţei, pacienta muri.

1309
R.J. nu mai primise de câţiva ani mesajul apropierii morţii. Acum
recunoscu pentru prima dată faţă de ea însăşi că avea Darul. Îşi aminti ce-i
spusese tatăl ei în legătură cu acesta.
Şi descoperi că era gata să creadă.
Poate că va putea învăţa să folosească darul pentru â lupta împotriva
îngerului negru numit de David malakh ha-mavet.
Îşi dotă trusa cu o seringă hipodermică şi cu o rezervă de streptokinază şi
profita de orice prilej pentru a lua mâinile pacienţilor ei.
După numai trei săptămâni, la o vizită la domiciliul lui Frank Olchowski,
un profesor de matematică suferind de gripă, luă mâinile Stellei, soţia lui,
şi simţi undele temute.
Respiră adânc şi se forţă să raţioneze.
Nu ştia în ce mod va surveni dezastrul, dar bănuia că probabil va fi un atac
de cord sau un accident vascular cerebral.
Femeia avea cincizeci şi trei de ani, cam cincisprezece kilograme peste
normal şi o privea derutată:
— Frank e bolnav, nu eu, dr. Cole. De ce aţi chemat ambulanţa şi de ce
trebuie să merg la spital?
— Aveţi încredere, doamnă Olchowski.
Stella Olchowski urcă în maşină, privindu-şi ciudat medicul.
R.J. veni lângă ea. Îi fixă masca de oxigen pe faţă şi o reglă la 100%.
Conducea un fermier, Timoty Dalton.
— Repede, dar fără sirenă, îi spuse ea.
El aprinse luminile, dar conduse în linişte, pentru că R.J. nu voia să-şi
sperie şi mai tare pacienta.
Şi Steve Ripley se miră după ce înregistră semnele vitale ale pacientei:
— Ce are, dr. Cole? întrebă el, întinzându-se după emiţător.
— Nu chema încă spitalul.
— Dacă duc pe cineva fără simptome şi neanunţat la camera de gardă, o să
am probleme mari.
— Bazează-te pe mine, Steve, îl privi ea în ochi.
El puse la loc emiţătorul, şovăind. Le privea nefericit pe R.J. şi pe Stella
Olchowski pe când ambulanţa înainta pe şosea.
Parcurseseră două treimi din drum când pacienta clipi şi-şi duse mâna la
piept. Gemu şi o privi holbată pe R.J.
— Ia-i repede pulsul şi tensiunea.
— Iisuse, e în aritmie gravă
— Acum sună la camera de gardă. Spune-le că face un atac de cord, că Dr.

1310
Cole e cu tine. Cere permisiunea să-i administrez streptokinază.
În timp ce vorbea, pregătea deja seringa şi făcu injecţia imediat.
Oxigenul pătrunse în muşchiul afectat şi când primiră permisiunea
spitalului, medicamentul începuse deja să-şi facă efectul. Când d-na
Olchowski fu preluată de spital, afecţiunea ei fusese redusă la minimum.
Pentru prima dată, R.J. înţelese că ciudatul mesaj pe care-l primea de la
pacienţii ei le putea salva uneori vieţile.
Soţii Olchowski povestiră tuturor despre doctoriţa miraculoasă.
— S-a uitat la mine şi a ştiut ce o să se întâmple! E o mare doctoriţă! zicea
Stella. Echipajul ambulanţei mai înflori puţin povestea. R.J. începu să fie
întâmpinată tot mai călduros când făcea vizite la domiciliu.
— Ne place să avem iar doctor, îi spuse Peg. Şi suntem mândri că avem
unul aşa de bun.
R.J. era jenată, dar zvonul se răspândi în dealuri. Toby Smith veni de la o
întrunire politică din Springfield şi-i povesti că delegatul din Charlement
remarcase că auzise că doctoriţa din Woodfield era o persoană caldă şi
prietenoasă, care lua mereu mâinile oamenilor în ale ei.
Luna octombrie alungă insectele supărătoare şi umplu dealurile de culori
ce se revărsau din copaci. Localnicii îi spuseră că era o toamnă scurtă, dar
ea nu-i crezu. Într-o zi de vară indiană, ea şi David pescuiau în Catamount,
el prinse trei păstrăvi şi ea doi, cu branhiile viu colorate pentru
împerechere. Curăţindu-i, văzură că doi erau femele, pline de icre. David le
opri să le prăjească, dar lui R.J. nu-i plăceau.
Stând cu el pe malul râului, se pomeni spunându-i despre experienţele pe
care n-ar fi îndrăznit niciodată să le împărtăşească unui coleg din branşa
medicală.
David nu zâmbi. O ascultă cu mare interes, ba chiar
— Îşi dădu ea seama – cu invidie.
— E scris în Mishnah... ştii ce e Mishnah?
— O carte sfântă ebraică?
— Cartea fundamentală de drept evreiesc, întocmită acum 1800 de ani.
Acolo se spune că era un rabin, pe nume Hanina ben Dosa, care putea face
minuni. Se ruga lângă bolnavi şi spunea: „Ăsta va trăi” sau „Ăsta va muri”
şi întotdeauna se împlinea. Şi-l întrebau: „Cum de ştii?” Şi el le spunea:
„Dacă vorbele rugăciunii îmi vin pe buze, ştiu că e izbăvit.”
— Eu nu mă rog, obiectă ea, puţin supărată.
— Ştiu. Strămoşii tăi i-au dat un nume bun. Darul.
— Dar... ce este de fapt?

1311
El ridică din umeri:
— Un teosof ar spune că atât tu, cât şi rabi Hanina sunteţi privilegiaţi să
auziţi un mesaj.
— De ce eu? De ce familia mea? Şi de la cine e mesajul? Că nu e de la
îngerul morţii.
— Cred că tatăl tău a avut dreptate când a presupus că e o înzestrare
genetică, o combinaţie de senzori mentali şi biologici care-ţi dau acces la
informaţii suplimentare. Un fel de al şaselea simţ.
Îi întinse mâinile lui.
— Pleacă de aici, nu, spuse ea; înţelegând.
Dar el aşteptă răbdător până când îi atinse mâinile.
Simţi numai căldura şi forţa prizei şi un fior de uşurare şi supărare în
acelaşi timp.
— O să trăieşti o sută de ani.
— Dacă trăieşti şi tu, răspunse el.
Îi vorbea de parcă ar fi fost perechea lui. Ea ştia că avusese deja o soţie pe
care o iubise mult şi o jelise. Ea îl avusese pe Charlie Harris, un iubit tânăr
care murise când legătura lor era încă perfectă şi neîncercată, apoi intrase
într-o căsnicie cu un bărbat egoist şi imatur. Strânse mai departe mâinile lui
David. Îi părea rău să le dea drumul.

1312
 24

Prieteni noi

Într-o după amiază de muncă intensă, R.J. primi un telefon de la o femeie

pe nume Penny Coleridge.
— I-am spus că eşti cu un pacient şi o suni tu, zise Toby. E moaşă şi
spunea că i-ar plăcea să te cunoască.
R.J. dădu telefon în primul moment liber. Penny Coleridge avea o voce
plăcută, dar era imposibil să-l ghiceşti vârsta după glas. Era moaşă în zona
dealurilor de patru ani. Mai erau încă două moaşe pe care le cunoştea –
Susan Millet şi June Todman. R.J. le invită pe toate trei acasă la ea joi
seara, în ziua ei liberă.
Penny Coleridge se dovedi a fi o brunetă durdulie şi jovială, probabil
trecută de treizeci şi cinci de ani. Susan Millet şi June Todman erau cu vreo
zece ani mai în vârstă. Susan încărunţise mai mult, dar amândouă aveau
părul blond şi puteau fi luate uşor drept surori, deşi se cunoşteau de puţin
timp. June urmase un curs de pregătire la Yale – New Haven. Penny şi
Susan erau asistente de specialitate; Penny învăţase la Universitatea din
Minnesota iar Susan în Urbana, statul Illinois.
Toate trei declarară sincer că erau încântate de prezenţa unui medic în
Woodfield. Îi explicară lui R.J. că unele femei însărcinate doreau să fie
asistate de un obstetrician sau de un medic de familie şi prin urmare trebuia
să străbată o distanţă mare pentru a ajunge la unul. Alte paciente preferau
tehnica mai puţin invazivă a moaşelor.
— În locurile unde nu sunt decât doctori bărbaţi, oamenii ne caută pe noi,
pentru că vor ca o femeie să asiste naşterea, zise Susan, apoi îi zâmbi lui
R.J.: Acum, după ce ai venit dumneata, vor avea mai multe opţiuni.
Cu mai mulţi ani în urmă, medicii din oraşe luptaseră împotriva instituţiei
moşitului, din teamă de concurenţă.
— Aici, în dealuri, doctorii ne lasă în pace, interveni Penny. E foarte mult
de lucru şi sunt bucuroşi că au cu cine să împartă povara. După lege, noi
trebuie să fim salariatele unui spital sau ale unui medic particular. Şi deşi
suntem capabile să ne descurcăm la o extracţie în vid sau la o naştere cu
forceps, trebuie să avem avizul unui obstetrician, ca şi dumneata.

1313
— Aţi luat legătura cu un ginecolog-obstetrician, pentru astfel de situaţii?
întrebă June.
— Nu. M-aş bucura să mă sfătuiţi în privinţa asta, răspunse R.J.
— Noi lucrăm cu un specialist tânăr şi bun, Grant Hardy, zise Susan. E
inteligent, receptiv şi idealist, se strâmbă ea puţin. Cred că e prea idealist.
A acceptat un post la Washington la cabinetul unui chirurg generalist.
— Şi aţi vorbit cu altcineva?
— Daniel Noyes a fost de acord să ne preia, dar din păcate, peste un an
iese la pensie şi va trebui să apelăm la altcineva. Totuşi, continuă Penny
gânditoare, el ar fi bun şi pentru dumneata. La suprafaţă e o nucă tare, dar
în fond e un bătrân adorabil. E de departe cel mai bun obstetrician din zonă
şi un angajament cu el ţi-ar da timp să cauţi pe altcineva, până iese el la
pensie.
R.J. încuviinţă:
— Mi se pare normal. O să încerc să-l conving să colaboreze.
Moaşele fură plăcut impresionate când aflară că R.J. avea un stadiu
suplimentar de obstetrică-ginecologie completat şi că lucrase într-un
departament unde se tratau problemele hormonale femeieşti. Pentru ele era
o uşurare să poată apela la ea în cazuri mai complicate şi aveau deja o listă
de femei pe care doreau ca doctoriţa să le examineze.
R.J. le plăcu, atât ca persoane, cât şi ca profesioniste şi relaţia cu ele îi dădu
un sentiment de siguranţă.
Trecea adesea pe la Eva Goodhue, uneori cu câte o îngheţată sau cu fructe.
Eva era tăcută şi introvertită; pentru un timp, R.J. bănui că acesta era
modul ei de a-şi jeli nepoata, dar apoi înţelese că rezerva şi silenţiozitatea
făceau parte din personalitatea bătrânei.
Apartamentul fusese curăţat de un grup de lucrători. sociali şi o agenţie de
aprovizionare a bătrânilor îi asigura o masă caldă pe zi. R.J. o cunoscu pe
asistenta socială a regiunii, Marjorie Lassiter şi îl întâlni şi pe John
Richardson, pastorul bisericii din Woodfield. Discută cu amândoi despre
situaţia bătrânei Goodhue.
— E falită, spuse abrupt asistenta socială.
Cu douăzeci şi nouă de ani în urmă, singura rudă a Evei Goodhue, un frate
celibatar pe nume Norm, murise de pneumonie. Moartea lui o lăsase pe
Eva singură proprietară a fermei familiei. Ea o vânduse repede, încasând
mai puţin de 41.000 de dolari şi închiriase apartamentul din sat, de pe
strada principală. După câţiva ani, nepoata ei, Helen Goodhue Phillips,
fiica lui Harold Goodhue, un alt frate mort mai demult, divorţase de un soţ

1314
violent şi venise să locuiască împreună cu mătuşa ei.
— Aveau banii Evei şi un mic cec lunar de ajutor social, spuse Marjorie
Lassiter. Credeau că sunt asigurate, îşi permiteau chiar şi să comande
mărfuri prin poştă. Cheltuiau întotdeauna mai mult decât dobânda şi, până
la urmă, contul li s-a epuizat. Nu e ceva neobişnuit ca un bătrân să-şi
termine banii înainte de a muri, oftă ea.
— Slavă Domnului că mai are ajutorul social, zise John Richardson. .
— Nu-i e suficient, replică asistenta. Numai chiria ei e de patru sute zece
dolari. Mai are de cumpărat şi alimente, medicamente... Nu are asigurare
medicală suplimentară.
— O să-i asigur eu tratamentul medical atâta timp cât voi fi aici, spuse R.J.
liniştită.
Interlocutoarea ei îi zâmbi fără chef:
— Dar asta n-o să-i achite facturile de gaze, electricitate, micile necesităţi
ocazionale...
— Fondul Sumner, întrerupse Richardson enumerarea. Localitatea
Woodfield are o sumă de bani alocată ajutorării nevoiaşilor. Cheltuielile
sunt aprobate de trei persoane alese şi sunt ţinute departe de ochii
publicului. O să vorbesc cu Janet Cantwell, adăugă pastorul.
După câteva zile, R.J. se întâlni cu Richardson la bibliotecă şi acesta îi
spuse că totul se aranjase. D-ra Goodhue urma să primească o sumă lunară
din Fondul Sumner, suficientă pentru a se întreţine.
Abia mai târziu, după ce aduse la zi fişele pacienţilor, R.J. fu pătrunsă de
sclipirea adevărului: chiar dacă locul unde alesese să-şi petreacă viaţa nu
avea o primărie cu turnuri poleite, era bucuroasă să trăiască acolo, într-o
comunitate care nu lăsa o bătrână singură la voia întâmplării.
— Vreau să rămân în casa mea, zise Eva Goodhue.
— O să rămâneţi, o asigură R.J.
La sugestia bătrânei, puse la fiert un ceainic cu ceai de afine, favoritul
Evei. Se aşezară ia masa din bucătărie şi discutară despre sănătate.
— Sunteţi în formă foarte bună pentru o persoană care va împlini curând
nouăzeci şi trei de ani, zise R.J. Aveţi o moştenire genetică bună. Părinţii
dumneavoastră au trăit mult?
— Nu, au murit destul de tineri. Mama a avut peritonită şi s-a dus când
aveam cinci ani. Poate că tata ar fi apucat bătrâneţea, dar a fost omorât într-
un accident la fermă. S-au prăbuşit nişte buşteni peste el şi l-au strivit.
Aveam nouă ani atunci.
— Cine v-a crescut?

1315
— Fratele meu, Norm. Am avut doi fraţi.
Norm era cu treisprezece ani mai mare decât mine şi Harold cu nouă. Nu se
înţelegeau unul cu altul. Absolut deloc. Se băteau mereu şi Harold a fugit
de la fermă şi l-a lăsat pe Norm cu toate pe cap. S-a alăturat Gărzii Navale
şi nu s-a mai întors niciodată acasă, n-a luat legătura deloc cu Norm, doar
din când în când îmi mai trimitea mie o carte poştală sau o sumă mică de
bani la Crăciun. Harold a murit de tuberculoză în spital la Maryland, cam
cu zece ani înaintea lui Norm.
— Ştiţi ce mă frământă?
— Ce? îi zâmbi Eva.
— Când v-aţi născut, Victoria era regina Angliei. Wilhelm al II-lea era
ultimul împărat al Germaniei, Teddy Roosevelt era pe cale să devină
preşedintele Statelor Unite. Şi aici în Woodfield, câte schimbări aţi trăit şi
aţi văzut!
— Nu chiar atât de multe, o temperă Eva. Desigur, automobilul. Acum
toate străzile principale sunt asfaltate. Şi e electricitate peste tot. Îmi. aduc
aminte când s-au pus felinare pe strada principală. Aveam paisprezece ani.
După ce terminam corvezile, mergeam şase kilometri de la fermă până în
oraş ca să văd cum se aprind luminile. Au mai trecut zece sau douăzeci de
ani până când toate casele au avut lumină electrică. Nici maşini de muls nu
existau înainte; aveam patruzeci şi şapte de ani când au apărut. Asta a fost
o binecuvântare!
Nu vorbi mult despre moartea lui Helen. R.J.'pomeni subiectul, gândindu-
se că discuţia ar ajuta-o pe bătrână, dar Eva o privea fix, cu ochii ei obosiţi
şi tainici:
— A fost o scumpă, singurul copil al fratelui meu, Harold. Sigur că o să-i
simt lipsa. La toţi le simt lipsa, aproape la toţi. Am trăit mai mult decât toţi
oamenii pe care-i cunoşteam.

1316
 25

Acomodarea

Într-o zi caldă de la jumătatea lui octombrie, R.J. ieşea din spitalul din
Greenville când o văzu pe Susan Millet în parcare, discutând cu un om
chel, cu trăsături grosolane. Era înalt şi solid, dar uşor cocoşat, de parcă ar
fi avut coloana vertebrală din tablă îndoită. Îşi ţinea umărul drept mai
ridicat decât pe cel stâng. Scolioză cronică, înregistră R.J. mental.
— Bună, R.J.I Ascultă, aş dori să cunoşti pe cineva Dr. Daniel Noyes, v-o
prezint pe dr. Roberta Cole.
Îşi strânseră mâinile.
— Deci dumneata eşti dr. Cole. În ultima vreme îţi aud numele pe buzele
tuturor. Parcă eşti expertă în hormoni, nu?
— Nu chiar expertă.
Îi povesti de experienţa de la spitalul Lemuel Grace şi el dădu din cap.
— Nu mă contrazice. Asta te face mai expertă în hormoni decât oricare
dintre noi.
— Voi asista naşteri, face parte din medicina de familie. Am nevoie de
cooperarea cu un obstetrician de aici.
— Nu, zău? se arătă medicul destul de distant.
— Da.
Şi se priviră în ochi.
— Adică, mă soliciţi să lucrez cu dumneata?
E o nucă tare, se gândi ea, exact cum l-au descris moaşele.
— Da, la asta m-am gândit. Îmi dau seama că nu mă cunoaşteţi foarte bine.
Sunteţi liber azi la prânz?
— Nu e cazul să cheltuieşti bani invitându-mă la masă. Mi-au spus totul
despre tine. Ţie nu ţi-au povestit despre mine?
— Ba da.
— Bun, atunci dacă vrei să te consulţi cu mine în timpul care mi-a mai
rămas până la pensie, n-am nimic împotrivă.
— E grozav. Adică, sunt de acord.
— Atunci s-a aranjat, zâmbi el. Aşa că ce-ar fi să te invit la cel mai bun
restaurant de modă veche şi să-ţi povestesc amintiri din războiul doctorilor

1317
aici în Massachusetts?
Era un bătrân de aur, aşa cum ziseseră moaşele.
— Mi-ar plăcea să vin.
— Bănuiesc că vii şi tu, îi spuse el lui Susan, care-l privea satisfăcută.
— Nu, am o întâlnire, dar mergeţi voi, replică Susan şi porni zâmbind către
maşină.
R.J. era ocupată, muncea mult şi nu avea destul timp liber pentru a-şi face
cine ştie ce planuri. Poteca din pădure se oprise la heleşteul castorilor.
Când voia să ajungă la râu, avea încă de luptat cu o mulţime de crengi,
spini şi tufişuri încâlcite.
Toamna târziu, nici ea, nici David nu mai călcară în pădurea unde mişunau
vânătorii, cu puştile încărcate şi degetele nervoase. Când vedea căprioare
împuşcate, atârnând pe prelatele furgonetelor şi camionetelor, nu-şi putea
stăpâni o tresărire îndurerată.
Mulţi locuitori ai zonei vânau. Toby şi Jan Smith îi invitară pe R.J. şi
David la cină şi le serviră o friptură impresionantă de căprior.
— Am prins unul tânăr chiar pe dealul de lângă casă, zise Jan. Când începe
sezonul, profit din plin de el, de mult, de când eram doar un băietan şi
vânam cu unchiul meu.
În continuare, le dezvălui una din tradiţiile de vânătoare ale familiei Smith:
de câte ori împuşcau un cerb, îi scoteau inima pe loc şi o mâncau crudă. Îi
făcea plăcere să le povestească şi se vedea cât de ataşat era de unchiul lui.
R.J. îşi înăbuşi dezgustul. Nu putea să nu-şi imagineze tot felul de paraziţi
care erau transmisibili prin carnea crudă, dar îşi alungă din minte astfel de
gânduri. Recunoscu faţă de ea însăşi că friptura era foarte bună, îşi mâncă
porţia şi o lăudă fără rezerve.
Începea să participe la o cultură care nu-i era familiară. Uneori trebuia să
se lupte cu ea însăşi pentru a asimila tradiţii atât de străine de concepţiile
ei.
Câteva familii locuiau acolo de mai multe generaţii – strămoşii lui Jan
Smith veniseră mânând vacile în secolul al şaptesprezecelea, tocmai de la
Cape Cod – se căsătoriseră unii cu alţii şi păreau cu toţii rude apropiate.
Unii locuitori din familii vechi ale Woodfield-ului erau primitori cu
străinii, alţii dimpotrivă. R.J. observă că cei care erau mulţumiţi şi siguri de
viaţa lor erau de obicei dispuşi să lege noi prietenii. Doar aceia care nu se
puteau lăuda decât cu vechimea lor pe acele meleaguri erau critici şi
rezervaţi faţă de nou-veniţi.
Cei mai mulţi săteni erau încântaţi să aibă doctor. Totuşi, R.J. cunoştea

1318
prea puţin împrejurimile şi adesea se simţea pionieră la frontiera
sălbăticiei. Medicina la ţară semăna cu acrobaţia fără plasă. La spitalul
Lemuel Grace din Boston, tehnologiile de laborator şi diagnosticare erau la
degetul ei mic. Aici era singură. Nu era departe de tehnologia modernă, dar
ea şi pacienţii ei trebuia să facă un efort pentru a beneficia de aceasta.
Nu-şi trimitea pacienţii la oraş decât dacă era necesar, preferând să-i
trateze ea, după toate metodele cunoscute. Uneori însă, privea un bolnav şi
un clopot de alarmă îi asurzea gândurile; ştia că avea nevoie de ajutor.
Atunci trimitea pacientul la Greenville, Northampton sau Pittsfield sau
chiar la spitalele renumite din Boston, New Haven sau Hanover.
Încă îşi mai pipăia drumul, dar ajunsese să-i cunoască bine pe mulţi
pacienţi, să le înţeleagă viaţa, cauzele îmbolnăvirii şi suferinţele, să
împărtăşească o intimitate posibilă numai pentru un doctor de ţară.
Într-o noapte, la ora 2, fu trezită de un telefon de la Stacia, soţia lui Greg
Hinton:
— Dr. Cole, fiica noastră Mary şi cei doi nepoţei au venit pe la noi de la
New York. Cea mică, o cheamă Kathy, are doi ani. E astmatică şi a răcit
rău. Nu poate să respire, e roşie la faţă şi ne-a speriat pe toţi. Nu ştim ce să
facem.
— Ţineţi-o deasupra unui vas cu aburi, cu un prosop în jurul capului. Vin
şi eu imediat, doamnă Hinton.
R.J. îşi verifică trusa de traheotomie din geantă dar, ajungând la faţa
locului, constată că nu era necesară. Aburul îşi făcuse efectul. Fetiţa tuşea
rău, dar respira şi nu mai era roşie la faţă. Lui R.J. i-ar fi plăcut să-i facă o
radiografie, dar îi făcu în schimb un consult atent. Mucoasa laringelui şi a
traheei era inflamată. Kathy plânse tot timpul cât fu examinată şi când
termină, R.J. îşi aminti cum proceda tatăl ei cu pacienţii copii.
— Vrei o bicicletă?
Kathy dădu din cap, trăgându-şi nasul. R.J. îi şterse lacrimile de pe obraji,
apoi scoase din trusă o spatulă curată de lemn şi desenă pe ea o bicicletă,
cu pixul. Fetiţa o luă şi o examină cu interes.
— Vrei şi un clovn?
Kathy dădu din cap şi primi şi un clovn.
— Pasăre mare.
— Oho, o încurajă R.J.
Nu se pricepea prea bine, dar reuşi să deseneze un struţ cu pălărie şi fetiţa
zâmbi.
— Trebuie să o ducem la spital? întrebă Stacia Hinton.

1319
— Nu, zise R.J.
Le lăsă câteva medicamente şi două reţete pentru a doua zi, când se
deschidea farmacia.
— S-o mai lăsaţi să stea în abur. Dacă mai are greutăţi la respiraţie,
chemaţi-mă imediat.
Apoi se îndreptă greoaie spre maşină, conduse până acasă şi se prăbuşi
imediat în pat.
În după amiaza următoare, Greg Hinton sosi la cabinet şi-i spuse lui Toby
că voia să vorbească personal cu R.J.
— Cât vă datorez pentru noaptea trecută?
Auzind suma, scrise imediat un cec. Ea văzu că avusese grijă să acopere şi
preţul consultaţiilor neachitate până atunci.
— Nu v-am văzut aseară, constată ea.
— M-am gândit să nu vă stau în cale, recunoscu el. M-am purtat prosteşte.
Cred că mi-a venit greu să ştiu că aţi venit la noi noaptea, după felul cum
v-am vorbit.
— Lăsaţi, domnule Hinton, zâmbi ea. Ce face Kathy?
— Mult mai bine, datorită dumneavoastră. Facem pace?
— Facem, întări ea şi-şi strânseră mâinile.
Cu o cireadă de 175 de capete de vite, Greg Hinton îşi putea permite să
plătească pentru doctor, dar R.J. îi consulta şi pe Bonnie şi Paul Roche, un
cuplu de fermieri săraci, care luptau din greu ca să-şi ducă existenţa.
— În fiecare lună chemăm veterinarul la vaci, îi spuse Bonnie Roche, dar
pentru noi nu ne putem permite să plătim asigurarea medicală. Până să
veniţi dumneavoastră aici, vacile noastre erau mai bine îngrijite decât
copiii.
Familia Roche nu era un caz izolat. În luna noiembrie, R.J. merse la
primăria locală şi votă pentru ca Bill Clinton să fie ales preşedintele
Statelor Unite. Clinton promisese că va acorda tuturor cetăţenilor asigurare
medicală. Dr. Roberta Cole avea de gând să-l provoace să se ţină de cuvânt
şi de aceea îi acordă votul ei, ca pe o lance îndreptată către sistemul
învechit de asigurare a sănătăţii.

1320
 26

Paşi către zăpadă

— Sarah a avut un contact sexual.

R.J. aşteptă puţin, apoi replică:
— De unde ştii?
— Mi-a spus.
— David, e absolut minunat că ţi-a putut vorbi despre ceva atât de intim.
Cred că relaţia dintre voi e foarte solidă.
— Sunt devastat, mărturisi el încet şi ea-şi dădu seama că era sincer. Aş fi
vrut să aştepte până va fi gata. Acum câţiva ani, când femeile trebuiau să
rămână virgine până în noaptea nunţii, mi-ar fi fost mai uşor.
— Are şaptesprezece ani, David. Unii ar spune că a venit momentul să
încerce. Eu am tratat copile de unsprezece ani care avuseseră contact
sexual. Sarah are trup de femeie, hormoni de femeie. E adevărat că unele
femei acceptă sexul numai după căsătorie, dar acestea sunt atât de rare!
Chiar şi în anii când fetele necăsătorite erau considerate fecioare, cele mai
multe nu respectau condiţia.
El dădu din cap. Fusese tăcut şi morocănos toată seara, dar acum începu să
vorbească tandru despre fiica lui. El şi Natalie discutaseră cu Sarah despre
sex înainte şi după ce ea ajunsese la pubertate şi acum îşi dădea seama că
se bucura că ea îi povestea cu sinceritate experienţele ei:
— Sarah nu mi-a spus cine i-a fost partener, dar se întâlneşte doar cu Bob
Henderson, aşa că bănuiesc că e vorba despre el. Mi-a spus că amândoi au
privit actul ca pe un experiment, că erau prieteni buni şi s-au gândit să
depăşească şi etapa asta.
— Vrei să discut cu ea despre contracepţie şi lucruri din astea?
R.J. spera că el îi va răspunde afirmativ, dar David păru alarmat.
— Nu, nu cred că e necesar. Nu vreau să ştie că am vorbit cu tine despre
ea.
— Atunci cred că va trebui să discuţi tu cu ea.
— ”Da, păru el mai vesel. Oricum, mi-a zis că experimentul s-a încheiat.
Ţin prea mult la prietenia lor ca s-o strice şi s-au hotărât să fie din nou doar
tovarăşi buni.

1321
R.J. dădu din cap cu îndoială. Nu-i mai spuse că observase că, de îndată ce
aveau primul contact sexual, tinerii repetau experienţa tot mai des.
Sărbători Ziua Recunoştinţei la familia Markus. David gătise un curcan
umplut cu garnitură de cartofi copţi, iar Sarah pregătise gogoşi cu sirop de
arţar şi suc de mere şi fructe de pădure, culese din grădina lor. R.J.
cumpără plăcintă de dovleac şi plăcintă de mere semipreparată, pe care o
potrivi la ora trei dimineaţa.
Fu o cină liniştită şi îndestulătoare. R.J. fu mulţumită că nu participară
decât ei trei. Mâncară bine, băură sucul acidulat şi făcură floricele direct pe
foc. Pentru a completa ideea ei de sărbătoare, cerul întunecat se acoperi de
nori şi cernu peste ei fulgi mari şi albi.
— Dar e prea devreme pentru zăpadă!
— Aici la noi, nu e, o contrazise David.
Când porni către casă, stratul de zăpadă de pe şosea era destul de mare.
Puse în funcţiune ştergătoarele şi încălzirea, dar conduse cu multă atenţie,
pentru că nu-şi pusese cauciucurile pentru zăpadă.
De-a lungul iernilor petrecute la Boston, R.J. se bucurase de momentele de
linişte şi vrajă de dinaintea şi de după ninsoare, dar plugurile, maşinile şi
camioanele transformau imediat mantaua albă a iernii într-o mocirlă
deprimantă.
Aici era altceva. Când ajunse acasă, aprinse focul, apoi stinse luminile şi se
aşeză în apropierea vetrei. Pe fereastră, văzu pădurile şi poienile acoperite
de zăpada alb-albăstrie.
Se gândi la micile animale ascunse în pământ şi le dori să supravieţuiască.
Acelaşi lucru şi-l dorea şi ea. Supravieţuise ca doctor în Woodfield în
lunile uşoare, primăvara şi vara. Acum vremea din munţi îşi arăta colţii şi
R»J. spera că va putea s-o înfrunte.
După prima ninsoare, zăpada se instală definitiv. Pătura albă se întindea în
jos, pe valea Woodfield-ului către valea Pionierilor, cam două treimi din
drum. Când R.J. cobora mai jos de linia zăpezii, se trezea într-un peisaj
uscat care pe moment i se părea nefiresc, lunar.
Abia după 1 ianuarie ninse atât de mult încât se acoperiră complet şi văile.
Îi plăcea să urce către lumea albă a munţilor. Deşi nu mai rămăseseră multe
lăptării în zonă, se împământenise obiceiul de a ţine şoselele curate pentru
camioanele de lapte, aşa că nu-i era greu să-şi consulte pacienţii la
domiciliu.
Într-o seară de decembrie timpuriu, se culcă devreme, dar fu trezită de
telefon la unsprezece şi douăzeci:

1322
— Dr. Cole? Sunt Letty Gates, stau pe şoseaua Pony şi sunt rănită.
Femeia plângea în timp ce vorbea şi respira neregulat.
— Cum sunteţi rănită, doamnă Gates?
— Braţul pare rupt şi nu ştiu... coastele. Mi-e greu să respir. M-a bătut rău.
— Cine? Soţul dumitale?
— Da, el, Phil.
— E acolo?
— Nu, s-a dus să mai bea.
— Şoseaua Pony urcă pe muntele Henry, nu-i aşa?
— Da.
— Bine, atunci, vin imediat.
Îi dădu telefon mai întâi şerifului. Răspunse soţia lui, Giselle McCourtney:
— Îmi pare rău, dr. Cole, dar Mack nu-i aici. Un camion mare a derapat la
marginea satului şi de atunci stă acolo să dirijeze traficul. Bănuiesc că vine
curând acasă.
R.J. îi spuse despre ce era vorba:
— Îl trimiţi la ferma lui Gates cât de repede se poate?
— Bineînţeles, dr. Cole. O să încerc să-l găsesc prin radio.
Conduse uşor până când începu urcuşul pe şoseaua Pony, dar şi acolo se
descurcă pentru că zăpada era bătătorită şi încă nu îngheţase.
Letty Gates aprinsese lumina din faţa hambarului şi R.J. o văzu de la
distanţă, printre copaci. Intră în curte şi-şi opri Explorer-ul chiar lângă
trepte. Tocmai coborâse din maşină şi-şi luase trusa când un zgomot
puternic o făcu să tresară şi ceva lovi zăpada chiar lângă cizma ei.
Desluşi silueta unui bărbat chiar în uşa hambarului. Lumina reflecta o
lucire rece de pe ţeava a ceea ce bănuia a fi o puşcă de vânătoare.
— Pleacă dracului de aici, răcni omul legănându-se pe picioare şi ridicând
puşca.
— Soţia dumitale e rănită, domnule Gates. Eu sunt c”r. Cole şi intru în
casă s-o îngrijesc.
Doamne, gândi ea, n-am făcut bine. Nu voia să-i dea idei, să-l trimită din
nou după femeie.
El trase din nou şi farul ei din dreapta se făcu ţăndări.
Nu avea unde să se ascundă. El avea armă, iar ea era cu mâinile goale.
Dacă ar fi încercat să se ascundă în spatele maşinii, el ar fi putut-o împuşca
pe drum, dacă asta dorea să facă.
— Fii rezonabil, domnule Gates. Nu te ameninţ cu nimic. Nu vreau decât
s-o fac bine pe soţia dumitale.

1323
Urmă a treia împuşcătură şi farul din stânga fu distrus. Apoi alt glonţ
muşcă din cauciucul stâng din faţă.
Îi făcea praf maşina.
Era epuizată, obosită şi atât de îngrozită încât uită de prudenţă. Tensiunea
la care fusese supusă încercând să-şi transplanteze viaţa în locul acesta
vitreg se revărsă deodată într-un strigăt:
— Opreşte-te, opreşte-te, opreşte-te!
Îşi pierduse controlul şi înaintă către el. El o întâmpină, ţinea puşca în jos,
dar avea degetul pe trăgaci. Era nebărbierit, îmbrăcat într-o salopetă
murdară şi o jachetă murdară de bălegar. Pe cap purta o şapcă de lână cu o
emblemă colorată.
— Nu trebuia să vin aici, zise ea pe un ton care o surprinse în adâncul ei.
El ridică puşca păstrând pe faţă o uşoară nedumerire. Atunci auziră
amândoi maşina.
Omul ezită destul pentru ca şeriful Mack McCourtney să ajungă în curte şi
să coboare din maşină:
— Nu te mai purta ca un rahat, Philip. Pune puşca aia jos, altfel va fi vai de
tine. Te omor sau te închid pe viaţă într-o puşcărie unde n-o să mai poţi să
te îmbeţi.
Vocea şerifului era calmă şi egală şi Gates rezemă puşca de uşa
hambarului. McCourtney îi puse cătuşe şi-l urcă în jeep-ul lui, la fel de
solid ca o celulă datorită zăbrelelor de oţel cu care era blindat.
Cu multă grijă, păşind ca pe gheaţă, R.J. intră în casă.
Letty Gates avea mai multe contuzii lăsate de pumnii soţului ei şi fisuri la
câteva coaste. R.J. chemă ambulanţa, care tocmai îl transportase la spital pe
şoferul autobuzului derapat.
Coastele pacientei fură strânse într-un bandaj protector şi aceasta fu urcată
în salvare. Între timp, şeriful schimbase roata maşinii lui R.J. Explorer-ul
fără faruri părea o cârtiţă, dar îl urmă pe şerif, care coborî încet şoseaua.
Ajunsă acasă, nu reuşi să se dezbrace decât pe jumătate înainte de a cădea
pe pat, hohotind de plâns.
A doua zi fu ocupată la cabinet, dar Dennis Stanley, unul din oamenii lui
McCourtney îi duse Explorer-ul la Greenville, cumpără un cauciuc nou de
rezervă şi-i înlocui farurile sparte. Apoi Dennis intră în închisoarea locală
şi-i dădu bonurile de plată lui Phil Gates, explicându-i că s-ar putea să fie
eliberat dacă se căia şi îşi asuma responsabilitatea pentru pagubele
provocate.
Apoi Dennis îi aduse lui R.J. maşina reparată şi cecul scris de Gates, pe

1324
care o sfătui să-i încaseze imediat iar ea îl ascultă.
În decembrie, agitaţia se mai potoli şi R.J. se bucură de timpul liber ivit
pentru ea. Tatăl ei se hotărâse să-şi petreacă zilele de Crăciun la nişte
prieteni din Florida şi o întrebă dacă putea veni şi ea să sărbătorească mai
devreme.
Zilele stabilite, începând cu 19 decembrie, coincideau cu sărbătoarea
Hanuka şi David şi Sarah se învoiră bucuroşi să participe la o masă festivă.
După ce mâncară, îşi dădură unii altora cadouri. Ea îi dărui lui David un
tablou mic, înfăţişând intrarea într-o cabană care semăna cu locuinţa lui şi
un pachet mare de bomboane M & M. Pentru tatăl ei, luă o carafă de sirop
de arţar de la familia Roche şi un borcan de miere de la David. Pentru
Sarah, făcu rost de o ediţie completă a romanelor lui Jane Austen. Tatăl ei
îi aduse o sticlă de coniac franţuzesc, iar David o carte de poeme de Emily
Dickinson. Sarah îi împletise un manşon din lână pură şi-i împachetase o
nouă piatră-inimă pentru colecţia ei. Îi spuse lui R.J. că, într-un fel, darurile
acelea erau şi de la Bobby Henderson:
— Lâna e de la oile lor şi piatra-inimă am găsit-o tot la ei, în curte.
Tatăl lui R.J. îmbătrânea. Era mai şovăitor decât şi-l amintea ea, puţin mai
tăcut şi oarecum trist. Îşi adusese cu el viola da gamba. Artrita de la mâini
îi provoca dureri, dar insistă să interpreteze muzică. După schimbul de
daruri, ea se aşeză la pian şi cântară mai multe duete. Fu şi mai frumos
decât de Ziua Recunoştinţei; fu cel mai frumos Crăciun din viaţa lui R.J.
După ce plecară David şi Sarah, tatăl lui R.J. deschise uşa şi ieşi pe prispă.
Era foarte frig şi zăpada era bordată de o pojghiţă de gheaţă, iar lumina
lunii transforma o porţiune din poiană într-un lac cu luciri metalizate.
— Ascultă, o îndemnă tatăl ei.
— Ce?
— Seninătate şi strălucire.
Stătură unul lângă altul câteva momente, inspirând tăcuţi aerul rece. Vântul
se oprise şi nu se auzea nici cel mai mic sunet.
— Întotdeauna e atât de pace aici? întrebă el.
— Aproape întotdeauna, surâse R.J.

1325
 27

Anotimpul frigului

Într-o după amiază când era plecată, David veni la ea şi bătători bine
zăpada pe drumul spre pădure, ca să-l străbată amândoi pe schiuri. Traseul
era prea scurt pentru schiat şi conveniră că vor amenaja curând unul mai
lung.
Pădurea se transformase complet în anotimpul rece. Vedeau urmele unor
animale care ar fi trecut neobservate vara, căprioare, nutrii, ratoni, cocoşi şi
pisici sălbatice. Urmele unui iepure se opreau brusc în afara cetăţii. David
scormoni zăpada cu un băţ şi descoperi sânge îngheţat şi smocuri de blană
albă, rămăşiţele ospăţului unei bufniţe.
Zăpada era o realitate care nu putea fi neglijată în dealuri. La sugestia lui
David, R.J. îşi cumpără o pereche de tălpici şi învăţă să-i folosească,
„pentru orice eventualitate”. Iată însă că la începutul lui ianuarie se stârni o
furtună de zăpadă care-i alarmă chiar şi pe localnici. După o zi şi o noapte
de ninsoare deasă, telefonul sună tocmai când îşi lua micul dejun. Era
Bonnie Roche:
— Dr. Cole, mă doare tare într-o parte şi mi-e atât de rău încât a trebuit să
întrerup mulsul.
— Ai febră?
— Puţin peste 37 de grade. Dar mă doare groaznic într-o parte.
— În ce parte?
— În dreapta.
— Jos sau sus?
— Sus... ah, nu ştiu. Pe la mijloc, cred.
— Te-ai operat de apendicită?
— Nu. Doamne, dr. Cole, nu pot merge la spital, iese din discuţie! Nu ne
putem permite.
— Hai să nu ghicim nimic dinainte. Vin la voi imediat.
— Nu puteţi trece de autostradă. Drumul nostru e înzăpezit.
— Stai acolo, zise R.J. mohorâtă. Ajung eu.
Drumul până la ei avea cam un kilometru şi jumătate lungime. R.J. chemă
echipa de urgenţe medicale, care includea câţiva şoferi de pluguri de

1326
zăpadă. Se întâlniră la capătul aleii către ferma Roche şi în curând stătea în
spatele lui Jan Smith, ţinându-se de el, în timp ce lama plugului răsturna
zăpada lăsând în spate o dâră murdară.
Când ajunseră, fu limpede imediat că Bonnie avea apendicită. Un plug de
zăpadă nu era tocmai vehiculul indicat pentru a transporta un pacient într-o
asemenea stare, dar R.J. nu avea de ales.
— Nu pot să merg la spital, Paulie, îi spuse Bonnie soţului ei. Nu pot.
Doamne, ştii că nu pot.
— Nu te îngriji tu de asta, las’ pe mine, o linişti Paul Roche.
Era înalt şi osos, se apropia de treizeci de ani şi arăta totuşi ca un minor.
De câte ori venise la ferma lor, R.J. îl găsise muncind şi niciodată, acolo
sau în oraş, nu-i văzuse faţa de băietan altfel decât brăzdată de cute de
îngrijorare.
În ciuda protestelor ei, Bonnie fu urcată într-un plug condus de Dennis
Stanley cu toată atenţia posibilă. Bonnie se răsucise într-o parte,
protejându-şi zona dureroasă cu mâinile. Când ajunseră la autostradă, o
urcară în ambulanţă şi sirena întrerupse liniştea satului.
— Ştiţi, dr. Cole, cu banii... nu avem asigurare, începu Paul.
— Aţi scos un profit de treizeci şi şase de mii de la fermă anul trecut?
— Să scoatem? zâmbi el amar. Glumiţi, nu-i aşa?
— Atunci nu veţi fi acuzaţi de spital, după prevederile actului Hill-Burton.
O să am eu grijă să vi se trimită hârtiile la semnat.
— Vorbiţi serios?
— Da. Numai că... actul Hill-Burton nu include notele medicilor. A mea
lăsaţi-o, se forţă ea să spună, dar va trebui să plătiţi un chirurg, un
anestezist, un radiolog şi un anatomopatolog.
Îngrijorarea ce inundă ochii tânărului îi făcu rău.
În seara aceea, îi povesti lui David despre soţii Roche:
— Hill-Burton a fost conceput pentru a-i salva de dezastru pe săracii
neasiguraţi, dar de fapt nu-i scuteşte decât de plata spitalizării.
Soţii Roche conduc o gospodărie fragilă. Cheltuielile neprevăzute îi pot
duce de râpă.
— Spitalul taxează în plus companiile de asigurări pentru a acoperi
facturile pe care nu le pot plăti pacienţi ca Bonnie, zise încet David. Şi
companiile îşi încasează costurile de la abonaţii lor. Aşa că toţi cei
asiguraţi îi plătesc de fapt tratamentul lui Bonnie.
R.J. dădu din cap:
— E un sistem dezgustător, ineficient. În Statele Unite sunt treizeci şi şapte

1327
de milioane de oameni fără nici un fel de asigurare medicală. Toate
celelalte ţări industrializate – Germania, Italia, Franţa, Japonia, Anglia,
Canada şi toate celelalte – le asigură tuturor cetăţenilor tratamentul la un
preţ infim faţă de cel plătit de sistemele de sănătate inadecvate. E ruşinea
noastră naţională.
David oftă:
— Nu cred că Paul va reuşi să menţină ferma, chiar dacă rezolvă problema
asta. Pământul lor e în strat subţire şi pietros. Aici, în dealuri, cultivăm
cartofi şi puţini pomi fructiferi şi unii fermieri cultivă tutun. Dar cel mai
bine creşte iarba, fâneaţa. De asta cele mai multe ferme sunt de vite.
Guvernul nu mai subvenţionează însă preţul laptelui şi numai producătorii
mari mai câştigă din vânzare, fermele-gigant din Wisconsin şi Iowa.
Vorbea despre subiectul romanului lui:
— Fermele mici de pe aici s-au dizolvat ca nişte baloane de săpun. Din
cauza împuţinării lor, sistemul de sprijinire a agriculturii a dispărut. Au
mai rămas doar unu-doi veterinari care tratează vitele şi atelierele de piese
agricole au fost scoase din uz, aşa că, dacă un fermier ca Paul are nevoie de
ceva, trebuie să-şi aducă tocmai din New York sau Vermont. Micul fermier
e condamnat. Rămân numai cei cu un venit personal sau romanticii
incurabili, ca Bonnie şi Paul.
Ea îşi aminti cum îi caracterizase tatăl ei intenţia de a practica medicina la
ţară:
— Ultimii cowboy, în căutarea preriei pierdute?
David zâmbi:
— Cam aşa ceva.
— Nu-i nimic rău în a fi romantic.
Se hotărî să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i ajuta pe Bonnie şi Paul
să rămână la ferma lor.
Sarah lipsea, plecase cu şcoala într-o excursie la New Haven, să revadă o
montare a piesei Moartea unui comis voiajor. Aproape timid, David o
întrebă dacă putea petrece noaptea la ea.
Fu o nouă fisură în relaţia lor; nu era nedorit, dar se trezea deodată cu el în
casa ei, era un fapt cu care trebuia să se obişnuiască. Se iubiră, apoi el se
culcă în patul ei, ocupându-i-l mai mult de jumătate şi adormi tun, de parcă
acolo ar fi dormit toată viaţa.
La unsprezece, fără să fi dormit deloc, ea se strecură din pat şi se duse în
sufragerie, unde dădu drumul la televizor ca să asculte ştirile de noapte. Îl
ascultă pe un senator catalogând-o pe Hillary Clinton drept „visătoare

1328
idealistă” pentru că promitea să pună în act legea asigurării universale de
sănătate. Senatorul era milionar, sănătatea îi era îngrijită gratuit într-un
spital de prim rang. R.J. stătea în faţa ecranului pâlpâitor şi se certa în
şoaptă cu el, dar până la urmă râse singură de înflăcărarea ei. Închise
televizorul şi se întoarse în pat.
Afară, vântul gemea şi şuiera, la fel de rece ca inima senatorului. Se bucură
să se ghemuiască lângă trupul cald al lui David şi în curând se cufundă şi
ea în somn.

1329
 28

Sevă tânără

Prevestirea primăverii o luă prin surprindere. În cea de-a patra săptămână a

lui februarie, la fel de rece ca şi cele precedente, R.J. se simţea din punct de
vedere psihologic în plină iarnă, când observă că oamenii ieşiseră la lucru
la marginea pădurilor. Introduceau ţepuşe de lemn sau de metal în scoarţa
arţarilor şi agăţau găleţi sau furtunuri de plastic ce se vărsau în rezervoare
mari. Începutul lui martie era favorabil recoltării siropului dulce de arţar:
zilele erau mai calde, chiar dacă nopţile rămâneau geroase.
Drumurile neasfaltate se transformau în brazde de noroi datorită
dezgheţului. R.J. dădu de necaz imediat cum încercă să străbată aleea către
ferma Roche: Explorer-ul i se înfundă în mocirlă până la osii.
Se dădu jos din maşină şi clisa îi absorbi parcă picioarele încălţate în
cizme. Scoase cablul de oţel şi înotă în josul drumului mai multe sute de
metri, până la un stejar care i se păru destul de solid. Îi înconjură trunchiul
cu funia de oţel, apoi prinse cârligul.
Sistemul funcţiona cu o telecomandă. Stătu într-o parte şi apăsă pe buton,
apoi privi fascinată cum, încet şi inexorabil, cablul era răsucit pe cilindru şi
se întindea. Cauciucurile fură smulse din noroi cu un plescăit puternic, iar
maşina începu să se ridice, foarte încet. Când se apropie la câţiva paşi de
stejar, opri motorul cablului, se urcă în maşină şi învârti cheia în contact.
Roţile îi răspunseră la comenzi şi după câteva minute, îşi recuperase cablul
şi înainta spre curtea soţilor Roche.
Bonnie, operată de apendicită, era singură acasă, încă nu putea munci din
greu şi Sam Roche, fratele de cincisprezece ani al lui Paul, venea în fiecare
zi să mulgă vacile, înainte de orele de şcoală şi după ce le termina. Paul se
angajase încărcător la fabrica de cuţite din Buckland, ca să plătească
facturile. Venea acasă la ora trei şi-şi petrecea restul zilei strângând sirop
de arţar şi fierbându-l pentru a obţine zahărul. Era o muncă grea, să adune
şi să fiarbă zeci de litri de sevă pentru a alege unul singur de sirop, dar
siropul de arţar se vindea la preţ bun şi aveau nevoie de fiecare dolar.
— Mi-e teamă, dr. Cole, îi spuse Bonnie lui R.J. Mi-e teamă să nu crape de
atâta muncă, să nu se îmbolnăvească iar unul din noi. Dacă se întâmplă

1330
asta, adio fermă.
Şi R.J. se temea de acelaşi lucru, dar clătină din cap:
— N-o să se întâmple una ca asta.

Erau momente pe care avea să şi le amintească întotdeauna.

22 noiembrie, 1963. Era la ora de latină, în primii ani de liceu, când auzi
doi profesori discutând despre împuşcarea lui John F. Kennedy în Texas.
4 aprilie, 1968. Tocmai aducea înapoi nişte cărţi la biblioteca publică din
Boston când văzu o bibliotecară plângând şi află că un glonte asasin îl
găsise pe Martin Luther King Jr.
4 iunie, acelaşi an. Tocmai se sărutase cu prietenul ei în faţa uşii
apartamentului unde locuiau – îşi amintea că era un băiat rotofei care cânta
jazz la clarinet, dar nu mai ştia cum îl chema.
Tocmai îi atinsese sânii prin ţesătura bluzei şi ea se întreba cum să
reacţioneze când radioul din maşina tatălui ei anunţă că Robert Kennedy
fusese împuşcat şi era în stare foarte gravă.
Alte momente asemănătoare fuseseră atunci când aflase despre uciderea lui
John Lennon şi despre explozia navetei Challenger.
Acum, la jumătatea lunii martie, în casa Barbarei Kingsmith, trăi un alt
moment teribil.
Doamna Kingsmith suferea de o infecţie renală serioasă, lucrul acesta nu-i
afectase însă elocvenţa şi se plângea de culorile oribile în care fusese
zugrăvită primăria. Atunci R.J. auzi la televizorul deschis într-o cameră
alăturată un fragment de ştire.
— Scuzaţi-mă, îi spuse doamnei Kingsmith şi plecă de lângă ea.
La televizor se anunţa că în Florida, un activist din gruparea „Dreptul la
viaţă”, pe nume Michael F. Griffin, îl împuşcase mortal pe dr. David Gunn,
un medic angajat la o clinică unde se făceau chiuretaje.
Activiştii anti-avort strângeau bani să-i plătească lui Griffin cel mai bun
avocat.
R.J. se simţi pierită de spaimă.
Plecând de acolo, se duse direct la David şi-l găsi la birou.
El o luă în braţe şi o mângâie, o ascultă povestind despre chipurile
schimonosite de furie pe lângă care trecea în fiecare joi când lucra la
clinica de planificare familială. Spunându-i, ea îşi dădu seama ce o speria
în acele zile: gândul că într-o zi va vedea în faţa ei un pistol şi un deget
apăsând pe trăgaci.
O vizita pe Eva mai des decât ar fi fost nevoie pentru consultaţii.

1331
Apartamentul Evei era la câţiva paşi de cabinet şi R.J. începuse s-o admire
pe bătrână şi să încerce să înţeleagă de la ea cum arătau mai de mult
oamenii locului.
De obicei, îi aducea îngheţată şi mâncau amândouă în timp ce vorbeau.
Eva era limpede la minte şi avea memorie bună. Îi povesti lui R.J. despre
dansurile de sâmbătă seara, care se ţineau la etajul doi al primăriei;
participa toată lumea, îşi aduceau şi copiii. Şi despre vremea când exista o
gheţărie şi o sută de oameni lucrau să taie blocurile de gheaţă. Într-o
dimineaţă, o căruţă plină cu gheaţă şi trasă de patru cai se scufundase în
apa râului alăturat şi toţi caii şi vizitiul se înecaseră.
Când află unde locuia R.J., Eva se tulbură:
— Păi, eu am locuit toată viaţa la o milă de ferma ta. Pe şosea era casa
noastră.
— Acolo unde locuiesc azi Freda şi Hank Krantz?
— Da. Au cumpărat de la noi.
Pe atunci, îi mai spuse Eva, pământul lui R.J. era al unui om pe nume
Harry Crowford:
— Pe soţia lui o chema Rosalie. Şi pământul tău l-a luat tot de la noi şi şi-a
construit casă pe el. Avea o moară mică pe râul Catamount, cu un motor cu
generator. Tăia buşteni din pădure şi meşterea tot felul de lucruri, pentru
vânzare: găleţi, pive de unt, vâsle, juguri, ornamente, uneori şi mobilă.
Moara a ars de mult. Dacă te uiţi cu atenţie pe malul râului, o să-i găseşti
temelia.
Îmi amintesc... aveam şapte sau opt ani când mergeam tot timpul pe acolo,
să-i privesc pe zidari cum construiau casa, în care stai tu azi. Harry
Crawford şi încă doi oameni. Nu mai ştiu cum îi chema, dar ţin minte că
domnul Crawford a îndoit un cui mic şi mi-a făcut un inel.
O luă de mână pe R.J. şi-i zâmbi cald:
— Ştii, asta mă face să te consider vecină.
R.J. îi puse multe întrebări Evei, crezând că va descoperi în viaţa soţilor
Crawford vreun indiciu despre micile oseminte găsite la desecarea iazului.
Dar nu află nimic folositor.
După două zile, se opri în vechea clădire de lemn ce găzduia Muzeul de
istorie din Woodfielf şi răsfoi registre vechi. Familia Crawford avusese
patru copii. Un fiu şi o fiică, Tyrone Joseph şi Linda Rae, muriseră de
tineri şi fuseseră îngropaţi în cimitirul local. Altă fiică, Barbara, murise în
floarea vârstei în Ithaca, în statul New York; numele după soţ fusese
Sewall. Un alt fiu, Harry Hamilton Crawford J.R., se mutase în urmă cu

1332
mulţi ani în California şi nu se mai cunoşteau date despre el.
Harry şi Rosalie Crawford fuseseră membri fondatori ai bisericii locale. Îşi
îngropaseră doi copii în cimitir; R.J. se întrebă dacă era posibil să-şi aşeze
un alt copil
În mlaştina adâncă şi sălbatică, fără nici o piatră la căpătâi.
Răspunsul era negativ. Singura explicaţie ar fi fost o faptă atât de ruşinoasă
pentru soţii Crawford încât ei să' dorească s-o ascundă cu orice preţ.
Rămânea o enigmă.
R.J. şi Toby Smith deveniseră mai mult decât patroană şi funcţionară. Se
împrieteniseră şi puteau discuta cu încredere una cu cealaltă. R.J. se simţea
cu atât' mai vinovată, pentru că nu reuşea să-i ajute pe Toby şi pe Jan să
spere la un copil.
— Ziceai că biopsia mea a ieşit bine şi sperma lui Jan e în regulă. Şi am
procedat exact cum m-ai sfătuit.
— Uneori nu se poate spune de ce o femeie nu rămâne însărcinată, îi zise
R.J. stânjenită. Cred că ar trebui să mergi la Boston, la un specialist în
fertilitate. Sau la Dartmouth.
— Nu cred că-l pot convinge pe Jan. Toată povestea îl oboseşte. Suntem
amândoi foarte obosiţi, comentă fără chef Toby. Hai să schimbăm
subiectul.
Aşa că R.J. îi povesti cu sinceritate despre relaţia ei cu David.
— Am impresia că nu prea-ţi place de David.
— Nu e adevărat, se apără Toby. Îmi place David. Cei mai mulţi cunoscuţi
de-ai mei îl plac, dar nimeni n-a legat o prietenie cu el. E... trăieşte în el, în
gândurile lui, nu ştiu dacă înţelegi.
R.J. înţelegea.
— Ceea ce e important e dacă-ţi place ţie.
— Da, dar asta nu e o întrebare importantă. Ceea ce contează e asta: îl
iubesc oare?
— Şi care-i răspunsul cel important? ridică Toby din sprâncene.
— Nu ştiu. Suntem complet diferiţi. El zice că se îndoieşte de religie, dar
trăieşte într-un univers foarte spiritual, mult mai spiritual decât cel la care
am eu acces. Eu obişnuiesc să cred numai în antibiotice. Şi acum nu mai
cred nici în ele, completă ea cu un zâmbet amuzat.
— Atunci... spre ce vă îndreptaţi voi doi?
R.J. ridică din umeri.
— Trebuie să mă hotărăsc repede, altfel n-aş fi cinstită cu el.
— Nu-mi pot imagina cum ar fi să te porţi tu necinstit.

1333
— Te-ar surprinde de câte ori am făcut-o, replică R.J.
David lucra la ultimele capitole ale cărţii. Nu se mai vedeau atât de des, dar
el se apropia de finalul unei perioade de efort şi încordare şi R.J. se bucura
pentru el.
Îşi petrecea singură puţinul timp liber. Mergând de-a lungul râului, găsi
temelia morii lui Harry Crawford, din pietre mari, tăiate în blocuri şi
invadate acum de ierburi. Abia aştepta să-i arate şi lui David ruinele morii.
Lângă unul din blocurile masive din piatră găsi o mică piatră-inimă, dintr-o
rocă albastră pe care nu o putu identifica. Totuşi, nu putea să creadă că
piatra e magică, îi telefonă lui Sarah dintr-o pornire bruscă:
— Vrei să mergem la un film?
— Mmm... sigur.
Idee proastă, se certă singură. Dar, spre bucuria ei; avu rezultate. Merseră
cu maşina la Pittsfield, mâncară la un restaurant tailandez şi văzură un
film.
— O să mai mergem, se entuziasmă ea. O.K.?
— Sigur.
Dar fu ocupată şi trecură trei sau patru săptămâni. Se întâlni de mai multe
ori cu Sarah pe strada principală şi fata îi zâmbi. Acum nu mai erau
stânjenite când se întâlneau.
Într-o sâmbătă după amiaza, Sarah o luă prin surprindere, venind la ea
călare pe Chaim.
— Hei, ce bine! Vrei nişte ceai?
— Bună. Da, te rog.
R.J. tocmai copsese prăjituri după o reţetă a Evei Goodhue şi o servi:
— Parcă le lipseşte ceva? Ce crezi?
Sarah gustă una:
— Pot fi mai pufoase... Ce cauze sunt când nu-ţi vine ciclul? schimbă ea
vorba şi R.J. îşi uită problemele de bucătărie.
— O mulţime de cauze. E prima oară când îţi întârzie ciclul? Şi numai o
dată ţi-a întârziat?
— ... de mai multe ori.
— Aha, zise R.J. cu voioşie, controlându-şi bine vocea. Mai ai şi alte
simptome?
— Greaţă şi vomă, descrise Sarah.
— Mă întrebi pentru tine sau pentru altcineva?
Sarah luă o prăjitură, vru să muşte din ea, apoi se răzgândi. O privi pe R.J.
la fel cum privise şi prăjitura şi când vorbi, în vocea ei se simţea un tremur

1334
uşor:
— Nu, nu întreb pentru altcineva.

1335
 III

PIETRE-INIMI

1336
 29

Rugămintea lui Sarah

Anul acela, Sarah îşi purta părul lung şi cârlionţat, în şuviţe, aşa cum era
moda printre tinere şi cum îl aveau multe actriţe. Ochii blânzi şi neliniştiţi
păreau mai mari şi mai luminoşi din cauza ochelarilor cu lentile groase.
Buzele ei erau pline şi tremurătoare şi stătea încordată, uşor încovoiată, de
parcă ar fi aşteptat loviturile Unui Dumnezeu neîndurător. Avea din nou
coşuri pe bărbie şi încă unul pe nas, într-o parte. Chiar şi acum, când se
lupta cu disperarea, semăna cu mama ei pe care R.J. o studiase cu atâta
interes în fotografii, dar Sarah era mai înaltă şi moştenise fermitatea
trăsăturilor lui David; promitea să devină o frumuseţe mai atrăgătoare
decât fusese Natalie.
În urma întrebărilor prudente ale lui R.J., se dovedi că Sarah nu mai avea
ciclu de trei luni.
— De ce nu m-ai căutat mai devreme? întrebă ea.
— Ciclul meu e atât de neregulat, încât am tot crezut că o să-mi vină.
Şi apoi, continuă Sarah, nu se putuse hotărî să facă ceva. Copiii erau ceva
minunat. Petrecuse mult timp lungită în pat, imaginându-şi făptura mică,
neajutorată şi caldă.
Cum de i se întâmplase ei aşa ceva?
— N-ai folosit contraceptive?
— Nu.
— Sarah, dar vi s-au spus atâtea la şcoală despre SIDA, nu se putu abţine
R.J., cu un gust amar în gură.
— Ştiam că nu vom face SIDA.
— Cum de poţi fi sigur de aşa ceva?
— Nici unul dintre noi n-a mai avut pe altcineva. Prima oară, Bobby a
folosit un prezervativ, dar după aceea n-am mai avut.
Fuseseră doi ignoranţi. R.J. se strădui să fie calmă:
— Şi... ai vorbit cu Bobby despre asta?
— E prostit de spaimă, zise Sarah sec.
R.J. dădu din cap.
— Zice că, dacă vreau, ne putem căsători.

1337
— Şi vrei asta?
— R.J.,... Îmi place mult de el. Chiar îl iubesc aşa... pentru totdeauna. Ştiu
că e mult prea tânăr ca să fie un tată bun şi eu la fel, ca să fiu o mamă bună.
El vrea să meargă la facultate şi să ajungă un mare avocat, ca tatăl lui şi
vreau şi eu să învăţ mai departe. Vreau să devin meteorolog, îşi dădu ea la
o parte o buclă de pe obraz.
— Da?
R.J. bănuia că o atrăgea mai mult geologia, cunoscându-i colecţia de pietre.
— Mă uit tot timpul la emisiunile de la televizor. Unii din ăia care prezintă
vremea sunt doar nişte măscărici care nu ştiu nimic. Oamenii de ştiinţă au
avansat în cunoaşterea vremii şi cred că o femeie muncitoare poate ajunge
undeva.
În ciuda îngrijorării de care era cuprinsă, R.J. se pomeni zâmbind, dar
numai o clipă. Înţelegea perfect încotro se îndrepta conversaţia, dar aştepta
ca Sarah să vorbească deschis.
— Şi atunci, ce ai de gând?
— Nu pot creşte un copil.
— Te gândeşti la adopţie?
— M-am gândit mult la asta. La toamnă voi fi în ultimul an de liceu. E un
an important. Am nevoie de o bursă ca să merg la facultate şi n-o s-o iau
dacă sunt însărcinată. Vreau să fac un avort.
— Eşti sigură?
— Da. Nu durează mult, nu-i aşa?
R.J. oftă:
— Nu, nu durează prea mult. Dacă nu sunt complicaţii.
— Apar des complicaţii?
— Nu foarte des. Dar oricând pot apărea. E un procedeu invaziv.
— Dar poţi să mă duci într-un loc bun, nu-i aşa?
Era palidă şi pistruii îi ieşeau în evidenţă, făcând-o să pară atât de tânără,
încât lui R.J. îi venea greu să vorbească normal:
— Da, dacă totuşi doreşti asta, pot să te duc într-un loc cu adevărat bun. De
ce nu vrei să vorbim şi cu tatăl tău?
— Nu, el nu trebuie să afle nimic! Nici o vorbă, înţelegi?
— E o greşeală, Sarah.
— N-ai dreptul să-mi spui asta. Crezi că-l cunoşti pe tata mai bine decât
mine? Când a murit mama, a devenit un beţiv îngrozitor. Asta l-ar putea
face să bea din nou şi nu vreau să risc. Tu eşti bună cu tata, R.J. şi să ştii că
te admiră foarte mult, dar şi pe mine mă iubeşte şi şi-a format despre mine

1338
o imagine... nerealistă. Mi-e teamă să nu-l dau peste cap.
— Dar asta e o decizie foarte importantă, Sarah, şi n-ar trebui s-o iei
singură.
— Nu sunt singură. Te am pe tine.
R.J. se forţă să rostească patru cuvinte foarte dure:
— Nu sunt mama ta.
— N-am nevoie de mamă, am nevoie de o prietenă,
o privi Sarah. O s-o fac oricum, R.J., cu sau fără ajutorul tău. Dar am
nevoie de tine.
R.J. lăsă capul în jos, apoi încuviinţă:
— Foarte bine, Sarah, voi fi prietena ta.
Ceva din vocea sau de pe chipul ei îi trădă durerea, căci fata o luă de mână:
— Mulţumesc, R.J. Va trebui să lipsesc noaptea de acasă?
— Din ceea ce mi-ai spus, cred că ai intrat în trimestrul doi. În trimestrul
doi, un avort se face în două zile. Sângerezi după aceea. Poate nu mai mult
decât la un ciclu abundent, dar e posibil şi mai mult. Va trebui să te
pregăteşti să lipseşti de acasă cel puţin o noapte. Dar, Sarah... În statul
Massachusetts o femeie sub optsprezece ani nu poate face un avort fără
consimţământul scris al părinţilor.
— Poţi să mi-l faci tu, aici, o privi Sarah în ochi.
— Nu.
În nici un caz nu putea. R.J. îi luă fetei mâinile, simţindu-i prin ele
tinereţea şi vigoarea.
— Aici n-am nimic amenajat pentru asta. Şi vreau să fie totul cât mai sigur.
Dacă eşti hotărâtă să faci asta, ai două posibilităţi: ori mergi în alt stat, ori
ceri o audienţă la un judecător pentru a-ţi acorda dreptul s-o faci aici, fără
consimţământul părintelui.
— O, Doamne! Va fi public?
— Nu, deloc. Întâlnirea cu judecătorul va fi între patru ochi.
— Tu ce-ai face, R.J., dacă ai fi în locul meu?
Întrebarea directă o încolţi. Dar nu se putea eschiva, îi datora fetei un
răspuns:
— Aş merge la judecător, spuse ea volubilă. Pot să-ţi aranjez o întrevedere.
Nu refuză aproape niciodată asemenea lucruri. Şi apoi te-ai putea duce la o
clinică din Boston. Am lucrat şi eu acolo, e foarte bună.
Sarah zâmbi şi-i mângâie mâna.
— Atunci aşa o să facem. Dar, R.J., cât o să coste?
— Un avort în primul trimestru costă trei sute douăzeci de dolari. Cel în al

1339
doilea trimestru de care ai tu nevoie, e mai complicat şi scump, cinci sute
cincizeci de dolari. N-ai atâţia bani, nu?
— Nu.
— Plătesc eu jumătate. Iar tu să-i spui lui Robert Henderson că trebuie să
plătească şi el jumătate. În regulă?
Sarah dădu din cap şi pentru prima dată în ziua aceea, o văzu tremurând.
— Chiar acum însă, trebuie să te examineze un doctor.
În ciuda rezervei ei aparente, R.J. deja o simţea pe Sarah aproape ca pe
fiica ei. Între ea şi fată exista o puternică apropiere, datorată poate şi
faptului că-i ştia toate poveştile de când era mică, de când făcuse pipi pe
mocheta liftului sau mersese în prima zi de şcoală.
Luă telefonul şi sună la cabinetul lui Daniel Noyes din Greenville, aranjând
o consultaţie pentru Sarah.

Dr. Noyes spuse că, din câte îşi putea da seama, Sarah era însărcinată de
paisprezece săptămâni.
Prea mult. Stomacul suplu al fetei abia se rotunjise puţin, dar urma să se
dezvolte. R.J. ştia că în fiecare zi celulele noii fiinţe se multiplicau, fetusul
creştea şi avortul se complica.
Îi aranjă o audienţă oficială la judecătorul Geoffrey J. Mognihan. O duse
pe Sarah cu maşina la tribunal, o sărută înainte de a o lăsa să intre şi o
aşteptă pe banca de lemn lustruit de pe culoarul pardosit cu marmură.
Scopul întrevederii era de a-l convinge pe judecătorul Mognihan că Sarah
era destul de matură pentru a face un avort. Pentru R.J., prevederea aceasta
legală era o enigmă: dacă Sarah nu era destul de matură pentru a face un
avort, cum ar fi putut fi ea aptă de a naşte şi creşte un copil?
Discuţia cu judecătorul dură douăsprezece minute. Când ieşi, Sarah dădu
gravă din cap.
R.J. o luă de umeri şi o conduse la maşină.

1340
 30

O mică excursie

„La urma urmei, ce e o minciună?” scria Byron. „Nu-i decât un adevăr

schimonosit.”
R.J. ura schimonoseala.
— Merg cu fiica ta la Boston vreo două zile, David, dacă n-ai nimic
împotrivă. E invitaţia mea şi e numai pentru doamne.
— Vai de mine, dar ce se întâmplă acolo?
— E un turneu al unei trupe teatrale care prezintă Les Miserables. Şi avem
şi ceva vitrine de inspectat. Aş vrea să ne cunoaştem mai bine între noi.
Se simţea înjosită înşelându-l, dar nu putea face altfel.
El fu încântat, o sărută şi le dădu la amândouă binecuvântarea, foarte
amuzat.

R.J. îi telefonă Monei Wilson, de la clinica Jamaica Plains şi-i spuse că i-o
aduce pe Sarah Markus, o pacientă de şaptesprezece ani care a intrat în al
doilea trimestru de sarcină.
— Fata asta înseamnă foarte mult pentru mine, Mona.
— Bine, R.J., o să-i acordăm toată atenţia, răspunse Mona, puţin mai rece
decât de obicei.
R.J. înţelese că Mona fusese jignită de aluzia că n-ar fi acordat toată
îngrijirea oricărui pacient, fie el cât de neînsemnat. Dar insistă cu
încăpăţânare:
— Les Ustinovici mai lucrează la voi?
— Da.
— Poţi s-o repartizezi la Les?
— Foarte bine. Sarah Markus pentru Les Ustinovici.
Când veni s-o ia de la casa lor din bârne, Sarah era prea luminoasă, prea
veselă. Purta un compleu larg, aşa cum o sfătuise R.J., ca să-şi poată păstra
bluza la consultaţie.
Era o zi frumoasă de vară, cu aerul limpede şi R.J. conduse cu grijă şi fără
grabă, ajungând la Boston în timp.
La intrarea clinicii stăteau doi poliţişti obosiţi, dar nu se vedea nici un

1341
demonstrant. Secretara, Charlotte Mannion, îi aruncă o privire şi scoase o
exclamaţie:
— Bună, străino! şi se repezi s-o sărute pe R.J. pe obraz.
Lumea se schimbase; jumătate din personal îi era necunoscut. Cei
cunoscuţi se bucurară zgomotos de revedere, lucru pentru care le fu
recunoscătoare, văzând cum sporea încrederea iui Sarah. Chiar şi Mona
trecu peste resentimente şi o strânse tare în braţe. Les Ustinovici, neglijent
şi mohorât ca întotdeauna, îi acordă un zâmbet fugar, dar cald:
— Cum e viaţa în pădure?
— Foarte frumoasă, Les.
l-o prezentă pe Sarah, apoi îl luă deoparte şi-i explică de ce fata aceasta era
atât de importantă pentru ea:
— Mă bucur că te poţi ocupa tu de ea.
— Zău?
Studie faţa lui Sarah, observând că fusese consultată de Daniel Noyes, nu
de R.J.
— Norocos tată are fata asta, comentă el abrupt. Vrei să asişti?
— Nu, mulţumesc.
— Remarcă încercarea lui Les de a fi gentil, lucru neobişnuit la el.
Rămase cu Sarah mai multe ore, însoţind-o la testele preliminare. O aşteptă
afară, răsfoind un număr vechi de două luni al revistei Times, să iasă de la
discuţia finală, unde Sarah avea să audă ceea ce R.J. îi explicase deja
amănunţit.
Ultima procedură a zilei fu infiltrarea cu laminaria, o substanţă dilatatoare
provenită dintr-o algă marină. R.J. se uita la paginile cărţii din faţa ei, fără
să le vadă, pentru că se gândea la Sarah, întinsă pe masa ginecologică şi
primind în trupul ei substanţa. La avorturile în primul trimestru de sarcină,
R.J. îşi dilata pacientele cu mici vergele din oţel inoxidabil, de mărimi
gradate. O sarcină în trimestrul doi implica o dilatare mai mare, pentru a
putea fi folosită o canulă corespunzătoare.
Asistenta DeMarco le însoţi până la ieşire, spunându-i lui R.J. noutăţi
despre colegi.
— S-ar putea să simţi un pic de apăsare de la laminaria sau să ai crampe la
noapte, îi spuse ea lui Sarah pe un ton neutru.
De la clinică, porniră către un hotel cu vedere la râul Charles. După ce se
înregistrară la recepţie, R.J. o duse pe Sarah la un restaurant chinezesc,
unde vru s-o epateze cu supă argintie şi raţă de Pekin. Dar la jumătatea
mesei fură silite să abandoneze, pentru că mica „apăsare” de care pomenise

1342
asistenta se transforma rapid în crampe.
Când ajunseră acasă de la restaurant, Sarah era palidă şi se simţea rău. Îşi
luă piatra-inimă cristalină din poşetă şi o puse pe noptieră, la vedere, apoi
se ghemui pe unul din paturi, străduindu-se să nu plângă.
R.J. îi dădu codeină şi până la urmă îşi scoase pantofii şi veni lângă ea. Era
sigură că va fi respinsă, dar Sarah se ghemui şi mai mult în braţele ei şi-i
puse capul pe umăr.
R.J. o mângâie pe obraz şi-i netezi părul:
— Draga mea, într-un fel îmi pare rău că ai fost atât de sănătoasă până
acum. Dacă mergeai la dentist sau te operai de apendicită ai fi înţeles că
totul trece şi că e bine să fii luat repede de medic. După ziua de mâine,
totul va trece, o bătu R.J. pe spate şi chiar o legănă puţin.
Se simţeau bine şi rămaseră mult timp acolo, îmbrăţişate.
A doua zi, sosiră devreme la clinică. Les Ustinovici nu-şi băuse cafeaua şi
le salută cu un mormăit şi o înclinare a capului. Când îşi termină ceaşca,
asistenta le dusese deja în sala de tratamente şi Sarah era aşezată pe masă.
Era palidă şi încordată, ţeapănă de emoţie. R.J. o ţinu de mână până fu
anesteziată şi i se puse perfuzia intravenoasă. Asistenta încercă de mai
multe ori să prindă vena şi când reuşi, pe R.J. o durea mâna, atât de tare o
strângea Sarah.
Apoi i se puse un sedativ în perfuzie, 100 de micrograme de Fentanyl.
Les Ustinovici intră şi le văzu cu mâinile împletite:
— Cred că ar fi mai bine să mergi în sala de aşteptare, Dr. Cole.
R.J. înţelese, îi lăsă mâna lui Sarah şi o sărută pe obraz:
— Ne vedem imediat.
În sala de aşteptare, se aşeză pe un scaun tare, între un tânăr osos,
concentrat să-şi muşte pieliţa de la unghii şi o femeie între două vârste,
prefăcându-se că citeşte o revistă veche. R.J. îşi luase cu ea ultimul număr
al unei reviste medicale, dar nu reuşea să se concentreze. Era familiarizată
cu rutina şi ştia ce i se întâmpla lui Sarah. Chiuretajul se făcea prin
aspiraţie în doi timpi. Primul era numit „şedinţa lungă” şi dura cam un
minut şi jumătate. Apoi, după o pauză, a doua aspiraţie era mai scurtă. Nu
avu timp să termine nici un articol până când Ustinovici ieşi din sală şi-i
făcu semn.
Nu ştia să vorbească decât brutal:
— A avortat, dar am perforat-o.
— Doamne sfinte, Les!
El o îngheţă cu o privire care o invită să-şi revină. Era evident că se simţea

1343
şi aşa destul de rău, fără să i se mai pună sare în rană.
— S-a smucit exact când nu trebuia. N-o durea nimic, dar era foarte
nervoasă. Perforarea uterului s-a produs într-un loc unde are o tumoare
fibroidă. Sângerează mult, dar se va face bine. Am pregătit-o şi ambulanţa
e pe drum.
Din momentul acela, faptele se desfăşurară parcă dincolo de o apă imensă
şi opacă.
Cât lucrase la clinică, nu i se întâmplase niciodată să perforeze un uter, dar
lucrase întotdeauna cu paciente în primul trimestru. Perforaţiile apăreau
foarte rar şi necesitau reparaţie chirurgicală. Din fericire, spitalul Lemuel
Grace era aproape şi ajunseră înainte ca Sarah să se sperie prea tare.
Fata fu dusă la sala de operaţii şi R.J. merse cu ea. Nu fu nevoie să solicite
un chirurg anume, pentru că opera un ginecolog foarte bun, Sumner
Harrison.
Spitalul, care-i fusese cândva atât de familiar, îi apărea acum ca prin ceaţă.
Multe feţe ciudate. Două cunoscute, zâmbindu-i pe coridor şi salutând-o în
grabă.
Dar îşi aminti unde erau telefoanele. Găsi unul, introduse cartela şi formă
numărul.
I se răspunse după două apeluri:
— Alo, David? Aici R.J.

1344
 31

Coborârea muntelui

Când David ajunse la Boston, Sarah ieşise din operaţie şi se simţea bine. El
se aşeză lângă ea şi o ţinu de mână. La început, Sarah plânse când îl văzu
şi-l privi gata de ripostă, dar lui R.J. i se păru că el se purta exact cum
trebuia; tandru şi încurajator, părând pe deplin stăpân pe el.
R.J. îi lăsă un timp singuri. Voia să afle detalii despre cum se întâmplase
accidentul şi-i telefonă asistentei DeMarco, rugând-o să se întâlnească
undeva, la cină.
Beth Ann DeMarco locuia lângă un mic restaurant mexican şi se întâlniră
acolo.
— Ce dimineaţă am avut! începu Beth Ann.
— Aşa e.
— Hai să luăm pui cu orez, e foarte bun, recomandă asistenta. Les se simte
prost. Nu vorbeşte despre asta, dar l-am simţit. Lucrez de patru ani la
clinica asta, R.J., şi asta e a doua perforaţie care s-a întâmplat.
— Cine a făcut-o pe prima?
Beth Ann păru stânjenită:
— Tot lui Les i s-a întâmplat. Dar a fost atât de mică, încât n-a fost nevoie
de chirurgie. Am trimis-o pe fată acasă să stea in pat. De dimineaţă n-a fost
vina lui Les. Fata s-a zbătut involuntar, s-a răsucit şi chiureta a penetrat.
Doctorul acela de la ţară care a examinat-o...
— Daniel Noyes.
— Da, nici Daniel Noyes nu poate fi învinuit, vreau să zic, pentru că n-a
văzut fibroza. Nu era mare şi era într-o cută a ţesutului, era imposibil s-o
vezi. Dacă nu era şi asta, ne descurcam mai uşor. Cum se simte?
— Pare să-i meargă bine.
— Ei, totul e bine când se sfârşeşte cu bine. La mine, s-a sfârşit cu orez cu
pui. Tu ce iei?
Lui R.J. nu-i păsa; comandă şi ea acelaşi lucru.
Abia mai târziu în seara aceea, când fură singuri, David formulă întrebările
la care-i venea atât de greu să răspundă:
— La ce naiba te-ai gândit când ai făcut asta, R.J.? Nu ştii că trebuia să mă

1345
întrebi şi pe mine?
— Am vrut, dar Sarah m-a oprit. A fost decizia ei, David.
— E un copil!
— Uneori, sarcina transformă copiii în femei. E o femeie de şaptesprezece
ani şi a insistat să-şi rezolve singură problema. S-a întâlnit cu un judecător,
care a hotărât că e destul de matură pentru a face întrerupere de sarcină,
fără să te mai amestece şi pe tine.
— Bănuiesc că tu i-ai aranjat întâlnirea cu judecătorul.
— La cererea ei, da.
— Fir’ai tu să fii, R.J. Te-ai purtat de parcă ţi-aş fi fost străin.
— Nu eşti drept.
El nu răspunse, şi atunci ea îl întrebă dacă dorea să stea la Boston până
când Sarah va părăsi spitalul.
— Bineînţeles.
— Pe mine mă aşteaptă pacienţii, aşa că mă întorc.
— Da, aşa să faci, replică el.
În munţi plouă abundent trei zile, dar în cea în care Sarah veni acasă
soarele strălucea şi vântul călduţ preluase aroma pădurii.
— Ce zi de călărit pe Chaim! exclamă Sarah.
Lui R.J. îi făcu bine s-o vadă zâmbind, dar fata era palidă şi arăta obosită.
— Să nu îndrăzneşti! Câteva zile stai în casă şi te odihneşti. E important,
înţelegi?
— Da, zâmbi Sarah.
— Ai şansa să asculţi nişte muzică urâtă, şi-i întinse un CD cu Pearl Jam,
iar ochii lui Sarah se umplură de lacrimi:
— R.J., n-o să uit niciodată...
— Lasă asta. Acum să ai grijă de tine, iubito, şi să-ţi vezi de viaţa ta. Mai e
supărat?
— O să-i treacă. Zău. O să-l ducem noi cu zăhărelul.
— Eşti grozavă.
R.J. o sărută pe obraz şi se hotărî să stea de vorbă cu David fără întârziere.
Se îndreptă către hambar, unde el descărca o remorcă de fân.
— Vii mâine seară la mine la cină? Singur?
El o privi, apoi dădu din cap:
— În regulă.
A doua zi pe la unsprezece, când tocmai se pregătea să meargă la
Greenville să vadă doi pacienţi spitalizaţi, sună telefonul:
— R.J., aici Sarah. Sângerez.

1346
— Mult sau puţin?
— Mult. Foarte mult.
— Vin imediat.
Şi sună întâi ambulanţa.
Sarah stătuse ore în şir ca o convalescentă pe balansoarul de pe prispă,
lângă borcanele cu miere, privind veveriţele şi porumbeii pe acoperişul
hambarului, doi iepuri alergându-se, pe vecinul Riley trecând în camioneta
lui albastră şi ruginită şi un hârciog gras în depărtare, gustând lucerna de pe
pajişte.
Deodată îl văzu pe hârciog repezindu-se în gaura lui de sub o stâncă şi-i
înţelese graba când mai văzu şi un urs ieşind din pădure.
Era un urs mic, probabil mai tânăr de un an, dar Chaim îi simţi mirosul.
Coada i se ridică şi începu să tropăie şi să necheze speriat. Auzindu-l, ursul
intră înapoi în pădure şi Sarah râse.
Dar apoi Chaim lovi unul din stâlpii şubrezi ai gardului. Cei mai mulţi erau
solizi şi rezistenţi la umezeală, dar acesta era de pin şi începuse să
putrezească în două locuri, aşa că, atunci când calul îl lovi, se prăbuşi şi-l
lăsă pe Chaim să fugă.
Sarah îşi lăsă jos ceaşca de cafea şi se ridică:
— Hei, afurisitule! Răule! Chaim! strigă ea. Stai acolo, neastâmpăratule.
Coborî scările luând din mers o frânghie veche şi o găleată în care mai erau
grăunţe. Avea destul de mult de mers şi se strădui să nu se grăbească.
— Vino aici, Chaim. Hai să mănânci, băiat’.
Lovi uşor găleata. De obicei, sunetul îl atrăgea, dar acum era încă speriat
de mirosul fiarei şi se depărtă spre şosea.
— Fir-ar să fie!
De data aceasta, calul o aşteptă, supraveghind şi pădurea cu un ochi. N-o
lovise niciodată cu copita, totuşi fata se apropie cu atenţie, dintr-o parte.
— Hai, mănâncă, prostănacule.
Când calul băgă botul în găleată, îl lăsă să mănânce, apoi îi petrecu laţul
frânghiei pe după gât. Nu-i făcu nod, de teamă să nu se sperie din nou, să
fugă şi să se sufoce. Ar fi vrut să-l încalece fără şa şi să-l ducă înapoi la
hambar. Dar în loc de asta, apucă mai bine frânghia, vorbindu-i drăgăstos.
Trebui să ridice poarta grea, neputând să-l ducă înapoi prin spărtura prin
care fugise. O închise la loc, gândindu-se cum să repare gardul până venea
tatăl ei, când deodată simţi umezeala, îşi văzu picioarele pline de sânge,
dâra lăsată în urmă şi, şocată, începu să plângă.
Când R.J. ajunse la ea, prosoapele cu care se tamponase Sarah nu se

1347
dovediseră suficiente. Podeaua era plină de sânge. Bănuia că Sarah stătuse
acolo ca să nu păteze aşternuturile, apoi se simţise slăbită şi se culcase.
Poate leşinase, zăcea în pat cu picioarele atârnând peste margine.
R.J. o urcă de tot în pat şi-i schimbă bandajele:
— Sarah, strânge-ţi bine picioarele.
— R.J., bâigui Sarah, de foarte departe.
Era aproape în comă şi R.J. văzu că nu-şi putea controla muşchii. Luă nişte
role de bandaj cu cârlige şi-i legă picioarele la genunchi şi la glezne, apoi i
le ridică pe mai multe pături.
Ambulanţa sosi foarte repede. Tehnicienii se mişcară fără întârziere şi R.J.
urcă şi ea şi-i puse tubul de oxigen. Steve Ripley îi luă semnele vitale, în
timp ce salvarea se tânguia înaintând.
Văzând cifrele, Steve mormăi, iar R.J. dădu din cap:
— E în şoc.
O acoperiră pe Sarah cu pături şi-i ridicară picioarele. Sub masca de
oxigen, chipul ei avea culoarea pergamentului.
Pentru prima dată după foarte mult timp, R.J. îşi forţă fiecare celulă să intre
în contact direct cu Dumnezeu.
Te rog, Doamne, se rugă, dă-mi copila asta.
Te rog, te rog, te rog. Am nevoie de fata asta curată, „frumoasă şi veselă,
de fiica asta. Am nevoie de ea.
Se forţă să-i ia mâinile în ale ei şi nu le mai putu da drumul, simţind cum
nisipul se scurgea din clepsidră.
Nu putea să facă nimic ca să oprească ceea ce se întâmpla. Nu putea decât
să controleze fluxul de oxigen şi să ceară să se pregătească la spital o
rezervă mai mare de sânge.
Când ambulanţa din Woodfield ajunse la uşa camerei de gardă, asistentele
deschiseră în spate şi rămase uimite şi nesigure, privind cum R.J. stătea
acolo şi o strângea pe Sarah de mâini. Nu întâmpinaseră niciodată un
transport de pacienţi coordonat de un doctor distrus.

1348
 32

Blocul de gheaţă

Steve Ripley îi telefonă lui Mack McCourtney şi-l rugă să-l găsească pe
David Markus şi să-l aducă la spital.
Paula Simms, doctoriţa de gardă, insistă să-i dea un sedativ lui R.J. O făcu
foarte tăcută şi retrasă, dar nu-i atenuă deloc groaza. Stătea rigidă lângă
Sarah, ţinând-o de mână, când sosi David, cu ochii sălbăticiţi.
Nici n-o privi pe R.J.:
— Lasă-ne singuri.
R.J. ieşi pe coridor. După un timp, Paula Simms veni la ea:
— Insistă să pleci acasă. Ar fi mai bine să te duci, R.J. E foarte necăjit.
Mustrările de conştiinţă erau insuportabile. Sarah nu putea fi pur şi simplu
pierdută pentru totdeauna. Nu putea suporta asta. Nu se putea gândi, o
durea şi să respire.
Dintr-odată, blocul de gheaţă în care trăise după moartea lui Charlie Harris
se materializă din nou.
Îl căută prima oară pe David în după amiaza aceea. Apoi îl sună mereu, la
intervale foarte scurte. De fiecare dată îi răspundea vocea lui înregistrată pe
bandă, relaxată şi profesională, mulţumindu-i că sunase Agenţia Imobiliară
din Woodfield şi invitând-o să lase un mesaj.
A doua zi de dimineaţă trecu pe la el, bănuind că nu răspundea la telefon,
deşi era acasă. Will Riley, vecinul lui David, înlocuia un stâlp la gard.
— E acasă, domnule Riley?
— Nu. Azi dimineaţă mi-a lăsat un bilet pe uşă să mă roage să-i hrănesc
animalele vreo două zile. M-am gândit măcar să repar gardul ăsta.
Groaznică întâmplare, nu-i aşa, dr. Cole?
— Groaznică, într-adevăr.
— Fetiţa aia minunată...
Sarah I
Oare ce se întâmpla cu David? Unde era?
Când intră în casă, totul era exact la fel cum fusese la plecarea ambulanţei,
iar sângele se transformase într-o pastă groasă. Luă cearşafurile şi păturile
de pe pat şi te aruncă. Folosi sapa lui David ca să cureţe teribila băltoacă,

1349
puse totul într-o găleată de plastic şi o îngropă. Căută peria aspră a lui
David şi frecă podeaua cu săpun până când apa, din roşie, deveni rozalie şi
apoi curată. Uitându-se sub pat, văzu pisica:
— Agunah!
l-ar fi plăcut s-o ia în braţe şi s-o mângâie, dar pisica o privea ca o fiară
încolţită.
Se întoarse repede acasă ca să facă un duş, pentru că o aşteptau pacienţii.
Trecuse de prânz când vorbi cu Toby şi află ceea ce ştia deja jumătate din
sat, că
David Markus plecase să-şi îngroape fiica în New York, Long Island.
Se aşeză la birou să încerce să studieze fişa următorului pacient, dar literele
şi cuvintele se amestecau în faţa ochilor ei înceţoşaţi. Atunci făcu un lucru
pe care nu-i mai făcuse până atunci: îi spuse lui Toby să se scuze şi să
reprogrameze pacienţii, pentru că doamna doctor avea o durere teribilă de
cap.
Ajungând acasă, se aşeză pe un scaun la bucătărie, în jur era o tăcere
deplină. Nu putea decât să stea acolo.
Îşi întrerupse activitatea timp de patru zile. Umblă mult. Ieşea din casă şi o
lua prin pădure, pe şosea, fără ţintă şi se trezea uneori într-un loc, se oprea
şi se întreba cum ajunsese acolo.
Îi telefonă lui Daniel Noyes şi luară împreună o masă tristă şi stânjenitoare.
— Am consultat-o bine, spuse el încet. Nu avea nimic.
— N-a fost vina dumitale, domnule doctor, ştiu asta.
El o privi lung şi cercetător.
— Nici vina dumitale n-a fost, asta ştii?
Ea dădu din cap.
Ieşiră din local şi bătrânul o sărută pe obraz înainte de a se duce la maşină.
R.J. nu avu probleme cu somnul. Dimpotrivă, nopţile, când se cufunda într-
un somn adânc şi fără vise, erau un refugiu. Dimineaţa se ghemuia sub
pături, incapabilă să se mişte.
Sarah.
Mintea îi spunea că nu era vinovată, dar simţea că vinovăţia se împletea cu
tristeţea aceea sfâşietoare care nu avea s-o mai părăsească.
Se hotărî să-i scrie lui David înainte de a încerca să stea de vorbă cu el.
Pentru ea era important ca el să înţeleagă că moartea lui Sarah putea
surveni la fel de bine şi după o apendicectomie sau o toxiinfecţie. Nu exista
chirurgie infailibilă. Că Sarah fusese cea care hotărâse să facă un avort şi l-
ar fi făcut chiar dacă ea n-ar fi fost de acord s-o ajute.

1350
R.J. ştia că pe David nu l-ar fi consolat faptul că se demonstrase că orice
procedură invazivă prezenta un grad mai mic sau mai mare de nesiguranţă.
Sarah avusese şanse mai mari alegând avortul pentru că în Statele Unite,
una din 14300 femei gravide mureau la naştere, în timp ce numai una din
23 000 putea avea un avort fatal, chiar în trimestrul al doilea de sarcină. În
privinţa circulaţiei cu automobilul, riscul unui accident mortal era de unul
la şase mii, aşa că, în comparaţie cu asta, sarcina sau avortul erau de
preferat.
Toate datele acestea demonstrau că moartea lui Sarah în urma avortului
fusese un caz rar. Foarte rar
Scrise mai multe scrisori până când ajunse la una mulţumitoare, lipi plicul
şi plecă la poştă.
Dar în loc s-o expedieze, o rupse în bucăţi şi o aruncă la coş. Îşi dădu
seama că o scrisese pentru ea, în aceeaşi măsură ca şi pentru David.
Oricum, ce mai conta? De ce i-ar fi păsat lui de statistici?
Sarah plecase.
La fel şi David.

1351
 33

Moşteniri

Trecură zilele, una după alta, şi R.J. nu mai află nimic. Îl sună pe Will
Riley şi-l întrebă dacă ştia când se întorcea vecinul lui.
— Nu, habar n-am. A vândut calul, prin telefon. Mi-a trimis o scrisoare şi
m-a rugat să merg acolo ieri, la patru, să-l dau noului stăpân.
— Iau eu pisica, zise R.J.
— Bine. Stă în hambarul meu. Eu am deja patru.
Aşa că R.J. o aduse pe Agunah la ea acasă. Agunah inspectă locul
centimetru cu centimetru, cu năsucul ei de regină suspicioasă. R.J. spera că
David se va întoarce curând şi i-o va cere înapoi. Între ea şi pisică nu se
putuse stabili niciodată o relaţie prea caldă
Peste câteva zile, flecărea cu Frank Sotheby la magazinul general şi el se
întrebă dacă vreun alt agent imobiliar se va muta acolo pentru a-l înlocui pe
David Markus.
— M-am mirat când am aflat că şi-a scos casa la vânzare, zise omul,
privind-o cu atenţie. Mi se pare că se ocupă Mitch Bowditch, agentul din
Shelburne Falls.
Coborând odată în Shelburne Falls, se opri la agenţia imobiliară. Bowditch
era un om plăcut şi afabil. Păru că regretă sincer când îi spuse că nu avea
nici adresa, nici telefonul lui David Markus:
— N-am decât o scrisoare prin care mă autorizează să vând casa cu tot
mobilierul. Şi un număr de cont din New York în care să virez banii. David
spune că vrea să lichideze repede. E un agent foarte bun şi a fixat preţul la
cota cea mai scăzută. Cred că o să vând repede.
— Dacă vă dă telefon, vreţi să-l rugaţi să mă caute şi pe mine? întrebă R.J.,
întinzându-i cartea de vizită.
— Cu plăcere, doamnă doctor, răspunse Bowditch.
După trei zile, pisica fugi.
R.J. străbătu drumul în sus şi în jos şi poteca din pădure, strigând-o:
— AGUUUNAAH!
Se gândi la toate creaturile care ar fi putut mânca o pisică domestică:
pume, coioţi, lei, vulturi mari. Dar când se întoarse acasă, ascultă la robotul

1352
telefonului un mesaj de la Muriel, soţia lui Will Ripley, care-o înştiinţa că
pisica îşi croise drum prin dealuri şi se întorsese în hambarul lor.
R.J. o luă din nou şi după două zile Agunah plecă iar la Riley.
Apoi mai fugi de încă trei ori.
Era sfârşitul lunii septembrie. Văzând-o apărând să-şi recupereze oaspetele
nerecunoscător, Will îi zâmbi larg:
— Noi nu ne supărăm dac-o laşi aici, zise el şi R.J. se învoi pe loc.
Totuşi, îi părea rău:
— Şalom, Agunah, o salută ea şi afurisita de pisică o privi şi căscă.
Întorcându-se pe şosea, văzu pe aleea casei din bârne un jeep albastru cu
număr de New York.
David?
Parcă în spatele lui, dar când bătu la uşă, îi deschise Mitch Bowditch. În
spatele lui era un bărbat bronzat, cu păr rar şi încărunţit şi o mustaţă
stufoasă.
— Bună ziua. Haideţi să cunoaşteţi un doctor. Dr. Kenneth Dettinger, i-l
prezentă el.
Dettinger îi strânse mâna prietenos, dar scurt.
— Dr. Dettinger a cumpărat casa.
Ea se stăpâni:
— Felicitări. Veţi practica aici?
— Vai de mine, nu! Voi veni aici doar în weekend şi în vacanţe, ştiţi...
Ştia. Doctorul avea un cabinet, era specialist în psihiatrie infantilă:
— Lucrez mult, sunt foarte ocupat. Locul acesta va fi un paradis pentru
mine.
Ieşiră toţi trei în curtea din spate şi ajunseră lângă cei doisprezece stupi:
— Veţi păstra albinele?
— Nu.
— Vindeţi stupii?
— Păi, puteţi să-i luaţi, eu sunt bucuros să scap de ei. Sunt alergic la
muşcătura de albină şi oricum, vreau să amenajez o piscină în curtea asta.
Bowditch o atenţiona pe R.J. să nu încerce să vândă stupii cinci sau şase
săptămâni, până când frigul nu va amorţi albinele.
— De fapt..., îşi consultă el inventarul. David mai are opt stupi închiriaţi la
livada Dover. Îi vreţi şi pe aceea?
— Presupun că da.
— Felul cum am cumpărat casa ridică nişte probleme, zise Kenneth
Dettinger. Sunt haine în dulapuri, hârtii prin sertare. Eu n-am soţie ca să

1353
mă ajute cu toate astea. Tocmai am divorţat.
— Îmi pare rău.
— Ei..., se strâmbă el uşor, apoi ridică din umeri. Voi angaja pe cineva să
mă scape de toate astea şi să se ocupe de curăţenie.
Lucrurile lui Sarah.
— Ştiţi pe cineva care ar fi dispus s-o facă?
— Lăsaţi-mă pe mine. Fără bani. Sunt... prietenă de familie.
— Păi, ar fi bine. Vă mulţumesc, o privi el cu interes.
Avea trăsături distinse. Ea nu avea încredere în forţa care se citea pe faţa
lui; poate că era o mască de captare a încrederii celorlalţi.
— Aduc mobila mea. Frigiderul îl păstrez, e aproape nou. Luaţi ce doriţi.
Restul... daţi-le sau chemaţi pe cineva să încarce totul şi să arunce la o
groapă de gunoi şi trimiteţi-mi mie nota de plată.
— Când doriţi să vă instalaţi?
— Dacă se poate până la Crăciun, v-aş fi recunoscător.
— in regulă.
Toamna, dealurile erau nespus de frumoase. Frunzele se arămiră în
octombrie, dar rămaseră agăţate în copaci. Oriunde mergea, acasă, la
cabinet, la spital, R.J. era întâmpinată de o explozie de culori în aerul rece
şl cristalin.
Încercă să-şi reia viaţa normală, să se ocupe de pacienţi, dar era de parcă ar
fi rămas undeva în urmă. Îi era teamă să nu-i fie afectată judecata medicală.
Un cuplu care stătea aproape de ea, Pru şi Albano Trigo, avea un băiat,
Lucien, de zece ani. Îi spuneau Luke şi era bolnav. Nu avea energie, nu
asimila mâncarea şi avea diaree încontinuu. R.J. îi făcu o sigmoidoscopie îl
trimise pentru radiografie şi teste mai complexe. Nu obţinu nici un rezultat.
Băiatul slăbea mereu. R.J. îl trimise la un gastroenterolog din Springfield,
dar nici acesta nu putu stabili vreun diagnostic.
Într-o după amiază târzie, porni prin pădure pe covorul de frunze. La
heleşteul castorilor văzu ceva ca o ' focă mică şi lucioasă sărind în apă.
Pe tot râul Catamount erau colonii de castori. Râul trecea şi pe pământul
familiei Trigo, mai jos de proprietatea ei.
Se urcă în maşină şi se duse la casa Trigo. Lucien se uita la televizor, întins
pe canapeaua din sufragerie.
— Luke, ai înotat vara asta în râu?
Băiatul dădu din cap.
— Ai înotat în ochiurile de apă făcute de castori?
— Sigur.

1354
— Ai băut şi apă de acolo?
Prudence Trigo asculta cu atenţie.
— A, da, câteodată, răspunse Lucien. E curată şi rece.
— Arată curată, Luke. Şi eu înot în ea. Dar tocmai m-am gândit că
animalele îşi pot face nevoile în ea.
— Nevoile...
— Caca şi pipi, îi zise Prudence fiului ei. Doamna doctor spune că
animalele fac caca şi pipi în apă şi tu o bei. Credeţi că asta e? se întoarse ea
spre R.J.
— S-ar putea. Animalele infectează apa cu paraziţi. Dacă cineva îi bea cu
apă, se reproduc şi trăiesc în intestin, aşa că organismul nu mai poate
absorbi hrana. O să ştim după ce trimitem o probă pentru analize la
laborator. Între timp, o să-i dau un antibiotic puternic.
Analizele demonstrară că intestinul lui Lucien era infestat de giardia şi alţi
paraziţi. După două săptămâni, băiatul mânca din nou şi nu mai avea
diaree. După alte câteva săptămâni, analizele îi ieşiră bune, duodenul şi
jejunul erau liberi de paraziţi şi energia copilului începuse deja s-o
enerveze pe mama lui.
R.J. se înţelese cu el să nu mai înoate în heleştee şi să nu mai bea apă de
acolo.
Frigul sosit din Canada îngheţă toate florile, în afară de crizantemele
rezistente. Pajiştile cosite arătau ca nişte capete de puşcăriaşi, cafenii în
soarele anemic. R.J. îl plăti pe Will Riley să-i aducă stupii şi-i alinie în
curtea din spatele casei. Odată aduşi, îi ignoră complet, pentru că era
ocupată. Centrul de Prevenire a Bolilor o avertizase că anul acela, una
dintre tulpinile de viruşi gripali, ABeijing 3292 (H3N2) era deosebit de
periculoasă şi de câteva săptămâni, Toby îi mobiliza pe pacienţii vârstnici
să vină la cabinet să se vaccineze. Cu toate vaccinările, epidemia se instală
şi R.J. nu-şi mai văzu capul de treabă. Sunetul telefonului îi deveni
insuportabil. Le administră antibiotice celor care păreau să aibă infecţii
bacteriene, dar celor mai mulţi nu le putea recomanda decât să ia aspirină,
să bea multe lichide, să stea mult în pat şi la căldură. Toby luă gripa, dar
R.J. şi Peg Weiler reuşiră s-o evite, cu tot volumul de muncă la care erau
supuse.
Abia în a doua săptămână a lui noiembrie reuşi să meargă la casa de bârne.
Era ca şi cum ar fi încheiat şi relaţia cu David, nu numai pe cea cu Sarah.
În timp ce împacheta hainele lui Sarah, încercă să nu se gândească la
nimic. Dacă ar fi putut, ar fi ţinut şi ochii închişi. Umplu mai multe cutii de

1355
carton şi le puse la groapa de gunoi colectivă, în sectorul rezervat Armatei
Salvării.
Pierdu mult timp lângă colecţia de pietre-inimă, încercând să se hotărască.
Nu le putea arunca; până la urmă, le împachetă pe toate şi le duse la maşină
de parcă ar fi fost bijuterii. Camera ei de oaspeţi se umplu de pietre.
Aruncă toate medicamentele din dulapul lor, unguentele lui Sarah şi
antialergicele lui David. În ea creştea o mare răceală faţă de el, pentru că o
lăsase cu atâtea griji dureroase. Îi păstră scrisorile de pe birou, fără să le
citească, le luă şi le puse într-un plic mare. În sertarul din stânga al biroului
găsi manuscrisul cărţii lui; îl duse la ea şi-l puse pe raftul de sus al
dulapului din debara, alături de nişte fulare şi mănuşi vechi şi de o şapcă cu
Red Sox pe care o avea din liceu.
Lucră şi de Ziua Recunoştinţei, dar epidemia se afla deja pe curba
descendentă. Săptămâna următoare reuşi să plece două zile la Boston. Tatăl
ei depăşise cu zece luni vârsta de pensionare a universitarilor, şaizeci şi
cinci de ani. Îşi părăsea scaunul de profesor şi colegii lui o invitară pe R.J.
la o petrecere organizată cu această ocazie. Fu o seară caldă, cu laude,
afecţiune şi amintiri. R.J. se simţi foarte mândră de tatăl ei.
A doua zi, el o invită la micul dejun la Ritz.
— Te simţi bine? o întrebă cu blândeţe.
Discutaseră deja îndelung despre nenorocirea cu
Sarah.
— Mă simt foarte bine.
— Ce crezi că a făcut el?
O întrebase timid, temător să n-o rănească, dar ea se confruntase deja cu
ideea că era posibil să nu-l mai vadă niciodată.
— Sunt sigură că s-a pierdut prin vreo sticlă.
Îi spuse tatălui ei că plătise deja două treimi din împrumutul bancar pe care
i-l garantase şi amândoi fură uşuraţi de schimbarea subiectului.
Profesorul Cole plănuia să scrie o carte pe care o amâna de multă vreme şi
fusese invitat să ţină câteva prelegeri la Universitatea din Miami.
— Am prieteni buni în Florida şi mi-e sete de vară şi soare, spuse el,
privindu-şi mâinile pe care artrita le încovoiase ca pe nişte crengi.
Îi încredinţa lui R.J. viola da gamba care fusese a bunicului lui.
— Ce să fac eu cu ea?
— Poate înveţi să cânţi. Eu nu mai cânt deloc în ultimul timp şi vreau să-
mi iau bagaj puţin.
— Îmi dai şi bisturiul lui Rob J.?

1356
În adâncul ei, fusese întotdeauna foarte impresionată de această relicvă de
familie.
El îi zâmbi:
— Bisturiul nu ocupă mult loc. Îl iau cu mine. Îl vei primi curând.
— Nu ţin deloc la asta, zise ea şi se întinse să-l sărute.
Tatăl ei voia să-şi depoziteze undeva mobila din apartament şi o întrebă
dacă ţinea la vreun obiect.
— Covorul din biroul tău, zise ea imediat.
El fu surprins. Era un covor belgian fără însemnătate, beige şi rărit, destul
de puţin valoros.
— Ia Hamadanul din living. E mult mai preţios decât cel din birou.
Dar ea avea deja o carpetă persană frumoasă şi dorea un lucru care să-i
amintească de tatăl ei. Merseră amândoi în apartamentul lui şi împachetară
covorul. Era foarte greu şi abia reuşiră să-l care pe scări şi prin curte, până
la portbagajul Explorer-ului. Se întoarse la Woodfield cu viola da gamba
ocupând toată bancheta din spate.
Se bucura să aibă lucrurile acelea, dar nu-i plăcea faptul că începuse să
moştenească de la persoanele pe care le-ar fi dorit alături de ea.

1357
 34

Nopţi de iarnă

Într-o sâmbătă dimineaţa, Kenneth Dettinger ajunse la casa de bârne şi o

găsi pe R.J. sortând ultimele posesiuni ale familiei Markus, uneltele şi
dispozitivele de bucătărie.
— Aş vrea să păstrez şurubelniţele şi ferăstrăul.
— O.K. Doar ai plătit pentru ele.
Fără îndoială, vocea îi trădase reaua dispoziţie. El o privi întrebător:
— Ce se va întâmpla cu restul lucrurilor?
— Le-ai dat comitetului bisericesc.
— Perfect.
Un timp, aranjară împreună obiectele, fără să vorbească.
— Eşti măritată? întrebă el într-un târziu.
— Nu. Am divorţat, ca şi tine.
El dădu din cap. Pe trăsăturile lui trecu o umbră de durere, sfâşietoare şi
scurtă ca un fulger:
— Un club al naibii de mare, nu-i aşa?
— Cu membri în toată lumea, întări R.J.
Stătea mult la Eva şi vorbeau despre timpurile de altădată, despre
Woodfield-ul de pe vremea când bătrâna era copil sau tânără femeie. O
privea întotdeauna cu atenţie pe Eva, stânjenită de slăbiciunea ei
accentuată, de începutul de decădere ce se instalase în făptura ei după
moartea nepoatei.
R.J. o tot întreba de familia Crawford, fascinată de scheletul bebeluşului.
Linda Rae Crawford murise la şase ani, iar Tyrone la nouă, amândoi
înainte de vârsta la care s-ar fi putut reproduce. Aşa că rămâneau celelalte
două odrasle, Barbara Crawford şi Harry Hamilton Crawford Jr., care ar fi
putut avea legătură cu povestea.
— Tânărul Harry era un băiat drăguţ, dar nepotrivit cu viaţa la fermă, îşi
aminti Eva. Întotdeauna stătea cu nasul vârât în cărţi. A studiat la Amherst
un timp, a fost student, dar a fost exmatriculat, cred că în legătură cu nişte
jocuri de noroc. A plecat în California cred, sau în Oregon. Pe undeva pe
acolo.

1358
După spusele fetei, cealaltă fiică, Barbara, era mai liniştită.
— Era frumoasă Barbara? Avea bărbaţi care să... ştiţi dv., s-o curteze?
— Era destul de frumoasă şi o fată foarte bună. Nu-mi aduc aminte să fi
avut curtezani, dar s-a dus la şcoala normală din Springfield şi s-a măritat
cu unul din profesorii de acolo.
Întrebările lui R.J. o impacientară pe Eva, care începu s-o privească
suspicios:
— N-ai copii, nu-i aşa? Sau bărbat acasă?
— Nu am.
— Păi, faci o greşeală. Eu mi-aş fi găsit un bărbat bun dacă aş fi fost liberă.
— Liberă? Dar, doamnă Eva, vorbiţi de parcă atunci aţi fi fost o sclavă. Aţi
fost întotdeauna liberă.
— Nu prea. Nu puteam pleca. Fratele meu avea nevoie de mine la fermă,
spuse ea înţepată.
Uneori, în timp ce vorbeau, Eva devenea vizibil agitată, apucând cu
degetele tăblia mesei, cuvertura de pe pat sau ciupindu-şi pielea de la mâna
cealaltă.
Dusese o viaţă grea şi R.J. vedea că era tulburată de amintirea ei.
În prezent, problemele ei erau destul de numeroase şi grele. Voluntarii din
comitetul bisericesc care-i făceau menajul şi-i găteau, se purtaseră
exemplar, dar nu puteau continua la nesfârşit. Marjorie Lassiter fu
împuternicită să angajeze pe cineva care să vină pentru curăţenie o dată pe
săptămână, dar Eva avea nevoie de îngrijire permanentă şi asistenta socială
îi mărturisi lui R.J. că se interesa de un azil care s-o primească. Eva era
certăreaţă şi adesea vorbea răstit şi probabil că la azil i-ar fi administrat
multe sedative. Nu avea să-i fie uşor.
La jumătatea lui decembrie se aşternu zăpada. Uneori, R.J. se înfofolea şi
pornea pe poteca din pădure să-şi încerce schiurile. Natura semăna în
continuare cu o biserică părăsită, dar începuseră să apară nişte urme. Văzu
urme proaspete de pisică sălbatică, de cerb şi mai multe locuri unde zăpada
era presărată cu smocuri de blană sau pete de sânge. Nu mai avea nevoie de
David ca să ştie că un iepure fusese ucis; ştia şi cine era asasinul, era
coiotul, labele lui de câine erau desenate pe zăpadă.
Heleşteul castorilor era îngheţat şi râul gâlgâia pe sub stratul de gheaţă.
R.J. ar fi vrut să schieze pe malul râului, dar poteca se sfârşea acolo şi era
nevoită să se întoarcă.
Iarna pe câmpie şi în pădure era frumoasă, dar ar fi fost şi mai frumoasă în
compania cuiva. Îi era dor de David. În mod ciudat, era tentată să-l sune pe

1359
Tom şi să-i vorbească despre problemele ei, dar ştia că nu mai era
disponibil. Era singură şi speriată de viitor. Când se aventura în imensitatea
rece şi albă se simţea ca un fulg într-un ocean îngheţat.
Agăţă de două ori mâncare pentru păsări afară şi pungile îi fură luate de o
vulpe roşcată pe care o zări strecurându-se o dată printre copaci, o hoaţă
prudentă. Cără o scară la copac şi agăţă pungile mai sus. Le reumplea în
fiecare zi şi se bucură să-şi vadă oaspeţii onorând mâncarea ei: stăncuţe,
găi, botgroşi, piţigoi guleraţi, şi o ciocănitoare uriaşă, ba chiar şi o pereche
de raţe cardinal. Masculul o călca pe nervi: îşi trimitea întotdeauna
perechea înainte, ca să sondeze prezenţa duşmanilor, iar ea se ducea
invariabil, potenţial sacrificată.
Oare când o să ne învăţăm minte? se întrebă R.J.
Telefonul lui Kenneth Dettinger o luă prin surprindere. Venise în weekend
şi o invita la cină.
Deschise gura să refuze, dar o voce interioară o certă. Ar trebui să meargă,
gândi, în timp ce tăcerea dintre ei devenea stânjenitoare.
— Mi-ar face plăcere, reuşi să spună.
Se îmbrăcă frumos, cu o rochie bună şi se aranjă cu grijă. El purta o jachetă
din tweed, pantaloni de lână,
cizme negre şi o haină groasă, potrivită cu vremea de afară. Merseră la un
restaurant de pe şosea şi zăboviră la vin înainte de a comanda. Ea nu mai
băuse de mult; descoperi că vinul o relaxa şi interlocutorul ei era un om
interesant, ştia să converseze. Timp de mai mulţi ani, îşi petrecuse câte trei
săptămâni în Guatemala, tratând copii traumatizaţi de uciderea unuia sau
ambilor părinţi, îi punea întrebări profunde despre practica ei în munţi.
Îi plăcu masa şi discuţia despre cărţi, muzică şi medicină, se simţi bine,
astfel încât i se păru firesc ca la întoarcere să-l invite la o cafea. Îl rugă să
aprindă focul în timp ce o pregătea.
Când o sărută, i se păru natural şi-i plăcu experienţa. Săruta bine şi-i
răspunse şi ea.
Dar buzele îi înlemniră şi el se opri.
— Îmi pare rău, Ken, cred că e un moment foarte nepotrivit.
Dacă mândria lui fusese rănită, n-o arătă. Îi zâmbi şi ridică ceaşca de cafea:
— În viitor o să stau mult pe aici. Să bem pentru un moment potrivit. Dacă
vei vrea să ne vedem, anunţă-mă.
La plecare, o sărută pe obraz.
După o săptămână, veni de la New York pentru vacanţa de Crăciun, însoţit
de un alt bărbat şi de două femei tinere şi atrăgătoare.

1360
R.J. trecu pe lângă ei cu maşina şi Ken o claxonă şi-i făcu semn.
R.J. îşi petrecu ziua de Crăciun cu Eva. Gătise un curcan mic şi o prăjitură
de ciocolată şi le aduse cu vesela necesară, dar ospăţul n-o bucură prea tare
pe Eva. I se spusese că după două săptămâni va fi transferată la un azil din
Northampton. R.J. fusese să verifice instituţia. Îi spusese Evei că era un loc
bun şi bătrâna dăduse din cap în tăcere.
După masă, în timp ce R.J. spăla vasele, Eva începu să tuşească. Faţa i se
congestionă şi se înfierbântă.
R.J. avea destulă experienţă pentru a recunoaşte imediat simptomele gripei.
Probabil că era o tulpină care nu făcea parte dintre cele incluse în vaccin.
R.J. se gândi să doarmă acolo sau să aducă o vecină să rămână peste
noapte.
Totuşi, Eva era fragilă. Până la urmă, chemă ambulanţa şi o internă în
spital, la Greenville.
A doua zi se bucură că acţionase astfel, pentru că infecţia îi afectase
bătrânei sistemul respirator. R.J. prescrise antibiotice, în speranţa că era
bacterială, dar era o pneumonie virală şi Eva cedă repede.
R.J. stătea cu ea în salon:
— Eva, sunt aici, Eva.
Se întorcea la Woodfield, apoi revenea la Greenville, îi lua mâinile şi-i
spunea adio, simţind cum îi scădeau puterile.
Era asistată respirator şi, spre sfârşit, R.J. îi prescrise şi morfină. Eva muri
cu două zile înaintea Anului Nou.
Pământul de la cimitirul din Woodfield era tare ca piatra şi nu se putu săpa
o groapă. Sicriul Evei fu depus într-un cavou colectiv, până la dezgheţ,
când urma să fie înmormântată. Serviciul religios de la biserica locală se
desfăşură în prezenţa câtorva oameni, pentru că, la nouăzeci şi doi de ani
câţi avusese, nimeni n-o mai cunoştea bine pe Eva Goodhue.
Vremea era „câinească”, aşa cum se exprima Toby. R.J. nu avea nici măcar
un câine cu care s-o încălzească şi începuse să fie apăsată de cerul cenuşiu.
Încercă să se ocupe de ea. Găsi în Northampton o profesoară de violă, Olga
Melnikoff. Era o femeie de şaptezeci de ani care cântase douăzeci şi şase
de ani cu orchestra simfonică din Boston. Începu să ia lecţii săptămânale,
iar serile, în casa tăcută şi rece, strângea viola între genunchi ca pe un iubit.
Primele mângâieri ale arcuşului provocau vibraţii grave de bas, care-i
traversau trupul şi foarte curând se pierdea în plăcerea subtilă de a produce
sunete. Doamna Melnikoff o luase de la alfabet, corectându-i sever modul
cum ţinea arcuşul şi punând-o să repete stăruitor gamele. Dar R.J. cânta

1361
deja la pian şi la chitară şi ajunse în curând la exerciţii şi la melodii simple.
Îi plăcea să stea şi să cânte, se simţea alături de generaţiile de Cole care
iubiseră şi practicaseră muzica.
Era o vreme de stat în casă, la gura sobei. Ştia că sălbăticiunile sufereau de
frig. Ar fi vrut să lase în păduri fân pentru căprioare, dar Jan Smith o
descurajă:
— Scuteşte-le de binefaceri. O duc cel mai bine când sunt lăsate singure,
zise el, iar ea încercă să nu se mai gândească la micile creaturi în timp ce
afară crengile trosneau de frig, cu zgomote de pocnete de pistol.
Spitalul anunţă că orice doctor cu modem poate accesa fişa unui pacient în
câteva secunde şi poate instrui asistentele la telefon, în loc să mai facă
drumul obositor până la Greenville. Încă se mai ducea noaptea la unii
pacienţi, dar investi în echipamentul modern şi se bucură de binefacerile
tehnologiei.
Seara făcea câte un foc uriaş în cămin şi-i ajungea toată noaptea. Se aşeza
lângă foc şi răsfoia revistă după revistă, nereuşind să ajungă la zi, dar
îmbunătăţindu-şi considerabil cunoştinţele teoretice.
Într-o seară, dădu jos din dulap manuscrisul lui David şi se apucă să-l
citească.
Trecură ore şi se făcu frig; se sculă să aprindă din nou focul, să meargă la
baie şi să-şi mai facă o cafea. Apoi se aşeză iar la citit. Uneori chicotea, de
câteva ori plânse.
Când termină, cerul se luminase afară. Dar voia să citească tot. Era o
poveste despre fermieri care trebuia să-şi schimbe viaţa, pentru că şi lumea
se schimbase, dar nu ştiau cum. Personajele aveau viaţă, dar manuscrisul
nu era terminat. O impresionă puternic şi o emoţionă. Nu-şi imagina că
David ar fi putut lăsa o asemenea carte neterminată şi deodată ştiu că era
grav bolnav sau poate chiar mort.

1362
 35

Înţelesuri ascunse

20 ianuarie.

Stătea acasă şi interpreta muzică. Armoniile încălzeau aerul, iar R.J. avea
sentimentul neclar că seara aceea era specială; vreo aniversare? vreo zi de
naştere apoi îi veni în minte o strofă din Keats pe care trebuise s-o
memoreze pentru seminarul de literatură:
„Seara Sfintei Agnes – era un ger turbat!
Deşi bogată-n pene, bufniţa tremura,
Iepurele gonea-n frig pe câmpul îngheţat
Iar turma cea tăcută în lâna ei dormea”
R.J. nu ştia care era situaţia turmelor, dar probabil că toate fiinţele fără
adăpost treceau prin momente grele. Văzuse în câteva dimineţi o pereche
de curcani sălbatici înaintând încet pe câmpul acoperit de zăpadă. Fiecare
ninsoare mai adăugase încă un strat de gheaţă, iar păsările şi alte vietăţi nu
mai puteau străpunge crusta pentru a găsi plantele necesare supravieţuirii.
Curcanii străbăteau câmpia ca nişte pensionari artritici.
R.J. se întreba dacă Darul ei avea efect pe animale. Dar nu trebuia să le
atingă pentru a şti că erau pe moarte.
Alte păsări se strângeau în livadă şi făceau eforturi nereuşite de a zbura
până la mugurii îngheţaţi ai merilor.
Nu mai putea suporta. Cumpără un sac de porumb decorticat de la un
hambar din Amherst şi aruncă boabe în zăpadă, în locurile unde văzuse
curcanii.
Jan Smith fu dezgustat de gestul ei:
— Natura s-a descurcat mii de ani fără ajutorul omului. Atâta vreme cât
omul nu le distruge, animalele îşi poartă singure de grijă. Supravieţuiesc
cei mai puternici. Iubitorii de păsări nu fac decât să-şi aducă mai aproape
cântăreţele favorite. Dacă n-ar fi ei, păsările s-ar muta în zone mai prielnice
lor şi ar fi mai adaptate.
Ei nu-i păsa de mustrările acestea. Privea satisfăcută cum curcanii şi alte

1363
păsări se bucurau de mărinimia ei. Veneau porumbei, fazani, ciori şi jays şi
alte păsări mai mici, pe care nu le cunoştea de departe. După ce mâncau tot
porumbul aruncat pe zăpadă, ieşea şi le punea altul.
Luna ianuarie rece lăsă locul unui februarie friguros. Oamenii se aventurau
să iasă, înfofoliţi în tot felul de pulovere, haine căptuşite sau tivite cu
blană. R.J. purta pulovere lungi şi groase şi o căciulă de lână pe care şi-o
trăgea peste urechi.
Vremea mizerabilă scoase la iveală spiritul aventuros care-i ajutase pe
pionieri să supravieţuiască în regiune. Într-o dimineaţă cu vânt şi ninsoare,
R.J,. reuşi să-şi croiască drum până la birou şi se aşeză pe un scaun, plină
de zăpadă:
— Ce zi! răsuflă ea.
— Nu-i aşa că-i minunat? răspunse Toby, cu faţa strălucitoare.
Era o lună potrivită pentru mese cu prietenii, îndelungi şi joviale, pentru că
iarna ţinea mult în munţi şi oamenii se fereau de boala de cabană. La
familia Smith, R.J. discută cu Lucy Gotelli, muzeografă la Colegiul
Williams. Lucy îi spuse că laboratorul lor era dotat pentru a putea stabili cu
destulă precizie vechimea obiectelor, iar R.J. îi povesti despre farfuria
găsită cu oasele copilului, pe pământul ei.
— Mi-ar plăcea s-o văd, zise Lucy. Pe la 1800 era o olărie la Woodfield şi
producea vase utilitare, nesmălţuite. Poate acolo a fost făcută şi farfuria ta.
După câteva săptămâni, R.J. se duse acasă la Lucy cu farfuria. Muzeografa
o examină cu o lupă:
— Da, mi se pare un produs al olăriei din Woodfield. Desigur, nu e cert.
Aveau un semn distinctiv, un T şi un R întrepătrunse, pictate cu negru pe
dosul pieselor. Marcajul de pe farfuria asta a fost şters.
Se uită curioasă la cele şapte litere rămase pe suprafaţa uzată: ah şi od, o,
din nou od şi parcă un h.
— Ce culoare ciudată. E cerneală, ce crezi?
— Nu ştiu. Pare sânge, se hazardă R.J., iar Lucy zâmbi:
— Nuuu. Îţi garantez că nu e sânge. Nu mi-o dai câteva zile s-o examinez
la laborator?
— Bineînţeles.
Aşa că farfuria rămase la Lucy, deşi R.J. simţi o rezervă curioasă la
cedarea obiectului, chiar şi pentru câteva zile.
Deşi afară era foarte frig, într-o dimineaţă auzi un foşnet la uşă, ca o
zgârietură. După un timp, zgomotul se repetă. Spre uşurarea ei, R.J. nu găsi
la uşă un lup sau un urs, cl doar pisica ei neascultătoare:

1364
— Îmi pare rău, Agunah, nu sunt aici, zise ea.
Agunah stătu aproape o oră, apoi se aşeză lângă uşă şi aşteptă să i se dea
drumul.
În săptămâna aceea mai veni de două ori şi zgârie la uşă, cercetă casa
neîncrezătoare, apoi plecă, fără să-i acorde lui R.J. nici o privire.
Lucy Gotelli îi telefonă abia după zece zile, scuzându-se pentru întârziere:
— Ţi-am studiat farfuria. N-a fost cine ştie ce, dar am avut mici crize la
serviciu şi abia alaltăieri am reuşit s-o analizez.
— Şi?
— Este într-adevăr produsă la olăria din Woodfield. Am detectat semnul
distinctiv. Iar literele sunt pictate în caseină.
— Nu mai ştiu despre caseină decât că e un produs pe bază de lapte, zise
R.J.
— Exact. Caseina e proteina principală din lapte, partea care se adună
deasupra când se brânzeşte laptele. Cei mai mulţi fermieri de pe aici îşi
pictau singuri oalele. Smântâneau laptele, lăsau smântână să se usuce şi o
pisau, apoi o foloseau ca liant între lapte, colorant, albuş şi un pic de apă.
În cazul acesta, colorantul a fost red lead. Când au fost imprimate, literele
erau de un roşu strălucitor, dar cu timpul au ruginit.
Lucy îi explică procedeul de analiză: plasarea farfuriei sub radiaţie
ultravioletă. Lutul poros absorbise vopseaua, iar ultravioletele o făcuseră
fluorescentă, absorbind energia şi reflectând-o.
— Ai reuşit să distingi şi celelalte litere?
— Da, sigur. Ai un creion? Ţi le dictez.
R.J. scrise pe caietul ei de reţete şi apoi rămase privind fix, cu răsuflarea
tăiată, cuvintele de pe hârtie:
ISAIAH NORMAN GOODHUE
RĂPOSAT NEVINOVAT ÎNTRU DOMNUL
12 NOIEMBRIE, 1915
Deci familia lui Harry Crawford nu avea nimic de-a face cu scheletul.
Căută în registrele primăriei pentru a se convinge că Isaiah Norman
Goodhue era chiar Norm, fratele cu care Eva locuise aproape toată viaţa.
Bănuiala i se verifică, dar rămase şi mai nedumerită, neputând face decât
presupuneri, una mai tulburătoare ca alta.
În 1915, Eva avea paisprezece ani, vârsta la care putea naşte un copil, dar
era şi ea însăşi un copil. Locuise singură cu fratele ei mai mare într-o casă
izolată de pe şoseaua Laurel Hill.
Dacă fusese copilul Evei, tatăl era necunoscut sau era fratele ei?

1365
Isaiah Norman Goodhue fusese cu treisprezece ani mai mare decât fata. Nu
se căsătorise; îşi petrecuse viaţa izolat, muncind la fermă. Se bazase pe
sora lui pentru gătit, îngrijirea casei, ajutor în gospodărie, cu animalele...
Şi pentru celelalte nevoi?
Dacă fratele şi sora fuseseră părinţi, Eva fusese silită? Sau fusese o
aventură incestuoasă?
R.J. şi-o imagina pe Eva după aceea – speriată, copleşită de vinovăţie
pentru că-şi îngropase copilul nebotezat, suferind de pe urma unei naşteri
în condiţii brutale, fără nici o îngrijire.
În mod clar, mlaştina vecinilor fusese aleasă ca loc de înmormântare pentru
că era puţin probabil să fie cultivată vreodată. Îşi îngropaseră amândoi
copilul? Farfuria de lut argilos era situată la adâncime mai mică decât
scheletul. Lui R.J. i se părea posibil ca Eva să fi marcat ulterior pe ea
numele şi data naşterii, apoi să se fi furişat s-o aşeze deasupra copilului.
Eva îşi aruncase ochii toată viaţa către mlaştina aceea din vale; ce-o fi
simţit când vedea vacile lui Harry Crawford hălăduind pe acolo?
Dumnezeule, copilul acela să născuse oare viu?
Numai Eva ar fi putut răspunde la acele întrebări întunecate, aşa că R.J. n-
avea să le ştie niciodată răspunsul, ceea ce era cu atât mai bine. Nu mai
expuse farfuria, îi amintea prea mult disperarea tragică a unei fete de la
ţară, captivă în propria ei existenţă. Aşa că o împachetă în hârtie şi o băgă
într-un dulap, cât mai adânc.

1366
 36

Pe potecă

Gândul la destinul Evei arunca o umbră asupra vieţii lui R.J., ce nu putea fi
înseninată nici măcar de muzică. Pleca grăbită de acasă spre serviciu,
având nevoie de contacte umane, dar şi la cabinet era dificil, pentru că
incapacitatea lui Toby de a concepe îi afecta rezistenţa la tensiunile zilnice.
Toby era repezită şi supărăcioasă şi spre nefericirea tuturor, era conştientă
de instabilitatea ei.
R.J. ştia că trebuia să discute atitudinea ei, dar Toby îi devenise mai
apropiată decât o angajată sau o pacientă. Deveniseră prietene bune şi R.J.
amâna cât mai mult posibil o confruntare cu ea. În ciuda stresului
suplimentar, rămânea până târziu la cabinet şi revenea cu greutate în casa
goală şi tăcută.
O consola însă faptul că iarna era pe sfârşite. Nămeţii de pe marginea
şoselei se micşorau. Pământul încălzit sorbea umezeala şi culegătorii de
sevă de arţar îşi începuseră truda zilnică. În decembrie, Frank Sotheby
umpluse cu zăpadă nişte haine omeneşti şi aşezase originala lui mascotă în
faţa magazinului, pe schiuri, de parcă ar fi fost gata să participe la slalom.
Acum totul se topea. Când hainele golite de conţinut dispărură de acolo,
R.J. îi spuse lui Frank că acela era cel mai sigur semn că venea primăvara.
Într-o seară, auzi la uşă zgâriatul familiar, o deschise şi o lăsă pe Agunah
să-şi facă inspecţia obişnuită.
— Ah, Agunah, rămâi cu mine, se rugă ea, dar Agunah îşi ceru în curând
libertatea în faţa uşii de la intrare, iar R.J. se trezi din nou singură.
Începu să meargă bucuroasă cu salvarea, deşi regula spunea că echipajul
era obligat să aibă un medic doar pentru cazuri grave. Ultima noapte din
martie aduse şi ultima furtună de zăpadă din sezon. Pe drumul principal, la
ieşirea din sat, un şofer beat derapă în Buick-ul lui şi ciocni frontal o
Toyota. Şoferul Toyotei intră în volan, fracturându-şi câteva coaste şi
înfundându-şi sternul. Orice respiraţie îi provoca mari dureri. Din păcate,
peretele toracic nu se ridica uniform în timpul respiraţiei.
Paramedicii puseră pe sternul accidentatului un săculeţ cu nisip, îi
administrară oxigen şi-l luară la bord. Când ajunse R.J., omul era dus la

1367
maşină. De data aceasta, apelul fusese receptat de mai multe ambulanţe;
printre membrii echipajelor se afla şi Toby. Priviră amândouă plecarea
ambulanţei, apoi R.J. o chemă pe Toby mai departe, dincolo de pompierii
voluntari care curăţau strada de cioburile din sticlă şi metal.
Merseră pe autostradă până la un loc de unde se vedea panorama
accidentului.
— M-am gândit mult la tine, începu R.J.
Aerul nopţii era rece şi Toby tremura puţin în jacheta ei roşie, de
paramedic. Becul galben al ambulanţei clipea periodic, luminându-i faţa la
intervale de câteva secunde. Îşi încrucişă mâinile la piept şi o privi pe R.J.:
— Mda?
— Mda. E o procedură pe care aş vrea s-o încerci.
— Ce fel de procedură?
— O explorare. Aş vrea ca cineva să se uite în pelvisul tău.
— Chirurgie? Las-o baltă. Eu n-am de gând să mă las tăiată. Ştii ce, R.J.,
unele femei nu sunt făcute să fie mame. Aşa e destinul lor.
R.J. zâmbi dureros:
— Nu-mi spune mie asta.
Apoi clătină din cap.
— Astăzi nu se mai operează prin tăietură. Îţi fac trei incizii minuscule în
abdomen: una în buric şi celelalte două mai jos, deasupra ovarelor.
Folosesc un instrument foarte sensibil cu fibră optică şi lentile foarte
puternice care le permit să observe fiecare detaliu. Dacă e necesar, pot să
corecteze ceva tot prin inciziile astea mici, cu alte instrumente speciale.
— Mă adorm?
— Da. Se face anestezie generală.
— ... tu ai face... cum îi spune?
— Laparoscopie. Nu, eu nu fac aşa ceva. Te-aş trimite la Danny Noyes. E
foarte bun.
— Nici gând.
R.J. îşi îngădui să-şi piardă răbdarea:
— De ce? Iţi doreşti cu atâta disperare un copil!
— Ia ascultă, R.J., predici aşa de bine despre dreptul femeii de a-şi alege ce
să se întâmple cu corpul ei şi acum? Ăsta e corpul meu şi eu aleg să nu mă
operez decât dacă îmi sunt ameninţate sănătatea sau viaţa,
ceea ce nu e cazul. Aşa că lasă-mă dracului în pace. Şi mulţumesc pentru
grijă.
— Cu plăcere, încheie R.J. tristă.

1368
În martie încercă să intre în pădurea din spatele casei fără schiuri sau cizme
înalte şi eşuă, intrând în zăpada netopită încă, până la coapse. În aprilie
încercă din nou şi reuşi, însă cu greutate, lama sălbăticise poteca, din nou
erau multe crengi care trebuiau îndepărtate.
I se părea că zeul pădurii se holbează la ea. Pe un petec de zăpadă văzu
urmele unei fiinţe ce semăna cu un bărbat desculţ, cu tălpi rotunde şi zece
gheare ascuţite. Degetele mari erau însă spre exterior şi R.J. ghici că era
vorba despre un urs mare. Făcu zgomot şi fluieră, cântând cât putea de tare
„Bătrâna mea casă din Kentucky”, deşi i se părea că melodia l-ar fi putut
adormi pe urs mai degrabă decât să-l sperie.
Copacii se prăbuşiseră peste potecă în trei locuri. R.J. luă din magazie un
ferăstrău suedez şi încercă să taie copacii, dar treaba mergea foarte încet.
Pentru unele lucruri era nevoie de un bărbat, își spuse cu o resemnare
amară.
Cântări câteva zile pe cine să angajeze să-i cureţe poteca şi poate să i-o şi
lungească până la râu. Totuşi, într-o după amiază se duse la magazinul ei
favorit de unelte şi întrebă despre ferăstraiele cu motor.
Ştia că puteau fi mortale şi arătau înfricoşător.
— Mă cam bagă în sperieţi, recunoscu ea faţă de vânzător.
— Păi, ar fi cazul, admise el voios. Vă taie şi piciorul cu aceeaşi uşurinţă
ca pe un copac. Dar dacă rămâneţi speriaţi, sunteţi în siguranţă. Se rănesc
numai cei care le mânuie neglijent.
Ferăstraiele erau produse de firme diferite şi aveau diverse dimensiuni.
Vânzătorul îi arătă modelul cel mai mic şi mai uşor;
— Femeile îl preferă pe ăsta.
Dar când auzi că voia să cureţe un drum prin pădure, îi arătă altul:
— Ferăstrăul ăsta are greutate medie. O să obosiţi mai repede decât cu ăla
mic, dar faceţi treabă mai bună.
Ea îl puse să-i arate de mai multe ori cum se pornea, cum se oprea şi cum
să pună frâna automată la lanţ, pentru a nu fi rănită dacă ferăstrăul întâlnea
un obstacol şi sărea înapoi.
Când îl aduse acasă, cu ulei şi benzină de alimentare, se răzgândise. După
cină, citi atentă manualul de folosire şi înţelese că achiziţia fusese o
nebunie. Era un instrument prea complicat şi prea distructiv, nu va avea
niciodată curajul să se ducă singură în pădure şi să-l folosească. Puse totul
într-un colţ al magaziei şi se strădui să uite ideea.
După două zile, veni de la serviciu şi, ca de obicei, îşi luă corespondenţa
din cutia de pe şosea şi o aduse cu maşina acasă. Stând la masa din

1369
bucătărie, o împărţi în două teancuri: probleme pentru mai târziu, chitanţe,
cataloage şi reviste pe care dorea să le citească, scrisori; şi corespondenţă
inutilă, de aruncat.
Era un plic pătrat, bleu, de mărime mijlocie. Văzând scrisul de pe el, aerul
din cameră i se păru deodată greu şi cald.
Nu se repezi să-i deschidă. Îl examină ca pe o bombă, cu grijă, pe
amândouă părţile. Nu avea adresa expeditorului. Fusese timbrat în urmă cu
trei zile şi trimis din Chicago.
Îşi luă cuţitul de tăiat hârtie şi deschise plicul cu precizie.
Era o felicitare: Paşte fericit.
Înăuntru, scrisul înghesuit şi înclinat al lui David:

Draga mea R.J.,

Nu prea ştiu ce să spun, cum să încep. Cred că trebuie să încep prin a
spune că-mi pare groaznic de rău dacă ţi-am provocat supărări.
Aş vrea să ştii că sunt bine sănătos. Nu mai beau de un timp şi mă
străduiesc să rămân treaz.
Sunt într-un ioc sigur, înconjurat de oameni buni. Încep să mă împac cu
viaţa.
Sper să găseşti în inima ta un gând bun pentru mine, aşa cum şi eu mă
gândesc cu drag ia tine.
Ai tău sincer,
David

Un gând bun?
Paşte fericit?
Aruncă felicitarea şi plicul pe poliţa căminului.
Cuprinsă de furie şi dezgust, umblă prin casă şi până la urmă se duse la
magazie. Apucă ferăstrăul mecanic şi porni prin pădure, ajungând la primul
copac prăbuşit.
Făcu aşa cum fusese instruită: îngenunche; îşi puse piciorul drept pe
mânerul îndepărtat, împingând ferăstrăul spre pământ; puse frâna de mână;
fixă dispozitivul de protecţie şi porni motorul; ţinu mânerul apropiat cu
mâna stângă şi trase cu dreapta de mânerul de pornire. Trase de mai multe
ori până când ferăstrăul se puse scrâşnind în mişcare.
Îl alimentă şi motorul urlă. Îl întoarse spre copacul căzut, apăsă din nou
starterul şi îndreptă lama spre trunchi. Zimţii muşcară din lemn şi
traversară trunchiul uşor şi repede. Zgomotul motorului i se părea muzical.

1370
Ce putere! gândi. Ce putere!
În curând, copacul era tăiat în bucăţi mici pe care le putea căra ca să
degajeze poteca. Stătu în amurg, cu ferăstrăul urlând în mână, fiindu-i greu
să-l oprească, beată de succes, gata să-şi doboare toate necazurile. Nu mai
tremura. Nici de urs nu-i mai era frică. Ştia că ursul va fugi de sunetul
armei ei zgomotoase.
Putea s-o facă, se gândi exaltată. Spiritele pădurii îi erau martore: o femeie
poate face orice.

1371
 37

Încă un pod

Îşi luă ferăstrăul în pădure două după-amieze la rând şi tăie şi ceilalţi doi
copaci prăbuşiţi. Iar joi, în ziua ei liberă, intră devreme printre copacii
înalţi, mitici şi începu să lungească poteca. Nu mai avea mult de lucrat
până la râul Catamount şi reuşi să ajungă la mal înainte de prânz. Când
trasă o buclă şi începu să prelungească poteca în josul apei, simţi un fior.
Ferăstrăul era greu. Trebuia să se oprească din loc în loc şi folosea pauzele
pentru a strânge ramurile şi copăceii doborâţi pe traseu, clădindu-i astfel
încât să devină adăposturi potrivite pentru iepuri şi alte creaturi mici. De-a
lungul malurilor mai era câte o dâră de zăpadă, dar apa curgea umflată şi
repede, cu aspect de cristal lichid. Chiar într-un loc unde vegetaţia începuse
să răsară, văzu în apă o formă ca de inimă, albastră. Îşi suflecă mâneca şi
băgă în apă mâna care păru să i se cristalizeze, iar şocul frigului o pătrunse
până-n călcâie. Piatra avea o formă frumoasă şi o şterse grijulie cu batista
înainte de a o vârî în buzunar. Toată după amiaza, avansând cu drumul în
pădure, simţi magia pietrei-inimă, transmiţându-i forţă şi însufleţire.
Seara îi era acompaniată de schelălăitul coioţilor şi de vuietul baritonal al
râului. Dimineţile, din bucătărie, vedea pe fereastră şoimi, o bufniţă,
coţofene, cerbi mari care-i luaseră parcă în stăpânire pământul. Văzu mulţi
iepuri şi căprioare, dar, spre îngrijorarea ei, nici urmă de curcanii de astă
iarnă.
De acum, imediat după ce ajungea acasă se schimba şi lua ferăstrăul din
magazie. Muncea din greu, cu o satisfacţie care aproape o lumina,
împingând traseul potecii înapoi către casă.
Aerul avea o catifelare nouă. În fiecare zi se întuneca mai târziu şi
drumurile de ţară deveniră mocirloase, învăţase împrejurimile şi ştia unde
să-şi parcheze Explorer-ul şi să o ia pe jos, aşa că nu mai avea nevoie de
tracţiune sau ajutor ca să-şi scoată maşina din noroi.
Munca în pădure îi întărise muşchii braţelor şi ai spatelui şi toate fibrele o
dureau când mergea, dar trupul se întări şi se adaptă la efort. Împingând
ferăstrăul în crengi îşi zgâriase mâinile şi braţele în mai multe locuri,
încercă să poarte mâneci lungi şi mănuşi, dar mânecile îi alunecau, iar

1372
mănuşile nu-i permiteau să strângă bine ferăstrăul, aşa că în fiecare seară
după baie se dezinfecta şi purta cicatricele ca pe nişte semne profesionale.
Uneori, urgenţele o împiedicau să lucreze la potecă, un telefon care o
chema sau o vizită la spital pe care trebuia să o facă. Deveni zgârcită cu
timpul ei liber, petrecându-l pe tot în pădure. Distanţa până la locul de
muncă se mărea o dată cu lungirea potecii. Învăţă să-şi lase pe teren
bidoanele cu benzină şi ulei, bine izolate în pungi de plastic. Uneori, vedea
în pădure semne care o tulburau. Într-un loc unde lucrase cu numai o zi
înainte, găsi carcasa unui curcan mâncat de fiare şi speră nebuneşte că nu
fusese unul din „ai ei”. În altă dimineaţă, găsi pe potecă o grămadă mare de
excremente de urs, ca o scrisoare deschisă. Ştia că urşii negri dormeau
toată iarna, fără să mănânce sau să elimine ceva, iar primăvara înghiţeau
până li se umplea intestinul şi atunci defecau o cantitate enormă de
excremente. Citise despre asta şi, acum, examinând grămada, înţelese că
era vorba despre un animal mare, poate cel ale cărui urme le văzuse în
zăpadă. Era ca şi cum ursul i-ar fi atras atenţia că pădurea era a lui, nu a ei
şi spaimele o cuprinseră din nou.
Toată luna aprilie împinse poteca spre casă, înaintând când cu greutate,
când foarte uşor. Până la urmă, ajunse la ultima provocare: un pârâu care
trebuia traversat. Pârâul muşca din poala pădurii, adunând umezeala
poienii şi ducând-o spre râu. David făcuse trei poduri de lemn în alte
locuri; nu ştia dacă-l va putea face ea pe cel de-al patrulea, poate că era
nevoie de mai multă experienţă şi îndemânare decât a ei.
Într-o zi, după ce veni de la cabinet, studie malurile înalte şi examină
podurile făcute de David, evaluând ceea ce ar fi trebuit ea să facă. Era o
treabă pentru care avea nevoie de o zi întreagă, aşa că aşteptă ziua ei liberă
şi se relaxă în ceea ce-i mai rămăsese din după amiază. Râul curgea repede,
apa era prea mare pentru pescuit, dar se duse acasă şi-şi luă undiţa şi
dezgropă câteva râme de lângă grămada de gunoi. Îşi aruncă undiţa în
heleşteul cel mai mare, urmărind pluta şi în acelaşi timp admirând opera
castorilor, care construiseră un stăvilar şi subţiaseră mulţi copaci. Între
timp, un stârc coborî pe apa heleşteului şi scoase un ţipăt batjocoritor, apoi
se scufundă şi zbură cu un peşte în cioc. R.J. se simţi inferioară păsării, dar
până la urmă prinse şi ea doi păstrăvi frumoşi pe care-i găti cu fidea şi cu
verdeţuri.
După cină, ducând gunoiul, dădu peste o mică piatră-inimă neagră, pe care
o apucă de parcă ar fi putut să fugă. O aduse înăuntru, o spălă şi o lustrui,
apoi o puse pe televizor.

1373
După ce se topi zăpada, R.J. păru să fi moştenit abilitatea lui Sarah Markus
de a descoperi pietre-inimi. Oriunde se ducea, ochii îi cădeau asupra lor,
îndreptaţi parcă de spiritul lui Sarah. Formele variau – erau inimi cu partea
de sus rotunjită ca o pară, cu cele două jumătăţi alungite, dar simetrice sau
cu vârful ascuţit sau dimpotrivă, uşor curbat, ca un leagăn pentru
preşcolari.
Într-o pungă de pământ de flori cumpărat, descoperi o pietricică netedă şi
maronie, cât o alună. Găsi alta mare cât un pumn lângă zidul înălţat în
partea de vest a proprietăţii ei. Dădea peste ele oriunde în pădure, pe şosea,
pe strada principală.
Oamenii din Woodfield observară imediat că pe doctoriţă o preocupau
pietrele cu formă de inimă şi începură să i le aducă şi ei, acasă sau la
serviciu, în câte o pungă, zâmbind şi încurajându-i hobby-ul. Venind acasă,
R.J. se obişnui să-şi golească buzunarele, geanta sau plasele de pietre. Le
spăla şi le usca şi se întreba cu nelinişte unde să le pună. Colecţia fu în
curând prea mare pentru camera de oaspeţi. Pietrele-inimi umplură repede
şi sufrageria, poliţele de pe pereţi şi masca şemineului. Se răspândiră pe
mese şi măsuţe. Pe rafturile din bucătărie,
În baia de la etaj şi pe biroul ei din dormitor şi pe rezervorul toaletei de la
parter.
Pietrele îi transmiteau un mesaj trist, fără cuvinte, îi vorbeau despre Sarah
şi David. Nu voia să le asculte, dar le colecţiona fără oprire. Cumpără un
manual de geologie şi începu să le identifice, făcându-i plăcere să afle că
una era bazalt din era Jurasicului inferior, când creaturi monstruoase
hălăduiau pe vale; că alta era magmă solidificată ce cursese cândva,
fierbând în spume, din inima pământului; că piatra asta din prundiş şi nisip
provenea din vremurile când dealurile de acum erau parte din ocean; că
piesa cealaltă, de mică strălucitoare, se formase în perioada despărţirii
continentelor.
Într-o după amiază, la Northampton, R.J. trecu pe lângă nişte săpături,
adânci de vreun metru şi jumătate, separate de trecători prin nişte bariere
de metal şi frânghie din plastic galben. Într-un colţ al adânciturii era ceva
care-i ului ochii, o piatră roşcată, bine formată, lungă de aproape un metru
şi atingând un metru în lăţime.
Inima pietrificată a unui uriaş dispărut.
Locul era abandonat. Muncitorii plecaseră şi nu avea pe cine să roage să i-
o ia. Păcat, se gândi R.J. trecând. Dar nu făcuse nici cinci paşi când simţi
nevoia să se întoarcă. Se aşeză pe marginea şanţului şi trecu dincolo de

1374
banda de plastic, fără să-i pese dacă se murdărea de noroi, apoi coborî în
groapă.
Piatra era la fel de bună cum i se păruse. Dar era grea, îi era foarte greu s-o
ridice şi trebuia s-o înalţe mult ca s-o scoată de acolo. Reuşi abia la a doua
încercare disperată.
— Ce naiba faceţi acolo, doamnă?
Era un ofiţer de poliţie, uitându-se neîncrezător la ea de pe cealaltă margine
a şanţului.
— Mă ajutaţi să ies? îi întinse ea mâinile.
Poliţistul nu era prea voinic şi abia reuşi s-o ridice,
Încordându-şi din greu muşchii.
Răsuflând din greu, îi observă pata de noroi de pe obraz, pantalonii pătaţi şi
pantofii ca şi restul hainelor.
— Ce făceaţi acolo?
Ea nu putu decât să-i ofere un zâmbet serafic:
— Sunt colecţionară, îi mărturisi.
Trei zile de joi, libere, trecură înainte de a găsi prilejul de a-şi petrece ziua
construind podul. Ştia ce avea de făcut. Parcursese de şase ori traseul până
la pârâu, studiase fiecare porţiune şi-şi făcuse în minte un plan de acţiune.
Avea de tăiat doi copaci asemănători, ca să sprijine podul pe ei. Trebuia să
fie solizi şi rezistenţi, dar suficient de uşori pentru a-i putea căra la locul
ales.
Alesese deja copacii şi se duse direct la ei, apucându-se de lucru în bâzâitul
reconfortant al ferăstrăului. Devenise expertă şi-i făcu plăcere să taie
copacii şi să-i cureţe de crengi. Buştenii erau de o subţirime înşelătoare.
Erau foarte grei, dar descoperi că-i putea muta puţin câte puţin, ridicând
întâi un capăt, apoi pe celălalt. Zgomotul înfundat cu care trunchiul izbea
pământul o făcea să se simtă în Amazon, dar, spre deosebire de un erou al
junglei, obosea foarte repede. Cu un târnăcop şi o lopată, săpă în maluri
patru lăcaşe, pentru a fixa capetele buştenilor.
Încet, dar sigur, trase buştenii la locul lor, coborând şi în pârâu ca să-i
poată manevra. Când termină, era ora prânzului şi începuseră s-o ciupească
muştele şi ţânţarii, aşa că bătu în retragere.
Era prea agitată ca să piardă timp cu gătitul, aşa că mâncă unt de arahide pe
pâine şi bău o ceaşcă de ceai. Tânjea să zacă într-o baie fierbinte, dar ştia
că n-ar fi terminat podul dacă o făcea şi se simţea aproape de victorie. Aşa
că se întoarse la muncă.
Cumpărase o stivă de scânduri din plop negru de la Hank Krantz – o avea

1375
în curtea din spate – şi măsură şi tăie bucăţi de câte un metru lungime,
încercând să aleagă scândurile cele mai netede şi potrivite. Apoi le cără la
pod, de trei sau patru ori. Când termină, era foarte obosită şi-şi mai făcu un
ceai. Dar ştia că treburile care-i rămăseseră nu-i depăşeau puterile şi bătu
cuie lungi în scânduri, sfidând cu loviturile ei răsunătoare de ciocan orice
creatură care ar fi încercat să-i ocupe teritoriul.
În cele din urmă termină, pe când crengile pădurii începuseră să se
umbrească. Podul era tare, îi lipsea doar balustrada, albă, din mesteacăn, pe
care avea s-o instaleze altă dată. Vremea era încă primăvăratică, dar se
descurcase bine şi făcuse un lucru folositor.
Se aşeză pe pod şi dansă un dans de bucurie.
Şi pe marginea estică a pârâului, colţul drept al podului se mişcă uşor.
Când se apropie, sărind şi ţopăind, colţul se scufundă. Sări de mai multe ori
înjurând şi colţul se mai scufundă puţin. Măsurând, constată că un capăt al
podului se sprijinea pe mal cu o lungime mai mică decât celălalt.
R.J. crease problema pentru că nu consolidase buştenii în partea aceea, iar
greutatea podului făcuse restul. I se păru înţelept să pună câte o piatră plată
sub fiecare capăt de lemn.
Se duse din nou în pârâu şi încercă să ridice podul de la marginea lăsată,
dar îi fu imposibil să-l mişte şi nu-i rămase decât să urmărească amar
înclinarea construcţiei. Dacă nu s-ar fi prăbuşit şi mai mult, s-ar fi putut
traversa cu grijă. Dar ar fi fost o nebunie să urci pe el încărcat sau cu o
roabă plină de minereuri.
Îşi adună uneltele şi se îndreptă spre casă, teribil de dezamăgită şi sfârşită
de oboseală. Acum nu-i mai era uşor să gândească sau să se laude că poate
face orice, pentru că ştia că trebuie să adauge o corectare: „Aproape orice.”

1376
 38

Reuniunea

George Palmer veni la cabinetul lui R.J. într-o zi când sala de aşteptare era
plină şi Nordahl Petersen se aşezase chiar afară, pe trepte. Totuşi, după ce
termină de vorbit cu George Palmer despre afecţiunea lui, explicându-i de
ce nu-i mai administra cortizon, el dădu din cap şi-i mulţumi, dar nu schiţă
nici un gest de plecare.
— Copilul meu cel mic se numeşte Harold... copilaşul, adăugă el trist.
Acum are patruzeci şi doi de ani. Harold Wellington Palmer.
R.J. dădu din cap şi zâmbi.
— E contabil, stă la Boston. Adică, a stat acolo doisprezece ani de zile.
Acum se întoarce la mine, va locui din nou în Woodfield.
— Da? Ce bine, George, spuse ea evaziv, fără să ştie exact dacă el se
bucura sau nu de planurile fiului.
Se dovedi că lui George evenimentul nu i se părea deloc plăcut.
— Harold e seropozitiv. Vine cu prietenul lui, Eugen. Stau împreună de
nouă ani.,., păru omul să-şi piardă glasul apoi şi-l regăsi cu o tresărire: Ei, o
să aibă nevoie de îngrijirea unui doctor.
R.J. îşi puse mâna pe a lui George:
— Abia aştept să-l cunosc şi să-i fiu medic, zise ea, strângându-i degetele.
George Palmer îi zâmbi, mulţumi şi plecă.
Nu mai era o zonă mare de pădure între capătul potecii şi casa ei, dar
insuccesul cu podul îi scăzuse entuziasmul şi se aplecă în schimb asupra
grădinii de zarzavaturi. Cărţile de grădinărie spuneau că ar fi trebuit să
planteze mazărea în urmă cu mai multe săptămâni, dar clima rece de munte
întârziase sezonul şi cumpără pământ, îngrăşăminte şi un nisip special,
puse totul pe răzoarele înălţate de ea şi David şi le amestecă.
Plantă mazăre dulce, care-i plăcea foarte mult, şi spanac, ştiind că
amândouă rezistă la bruma rece a nopţii.
Le udă cu grijă – nici prea mult, ca să nu putrezească, nici prea puţin, ca să
nu se usuce, şi efortul îi fu răsplătit de un rând de lăstari care dispărură
după o săptămână. Cheia misterului erau urmele perfect săpate în pământul
catifelat.

1377
O căprioară.
În seara aceea bău o cafea la familia Smith şi le povesti ce s-a întâmplat.
— Şi acum ce fac? Plantez din nou?
— Poţi, zise Toby. Poate că mai ai timp să obţii o recoltă.
— Dar pădurea e plină de căprioare, interveni Jan. Ar fi bine să faci ceva
să ţii animalele sălbatice departe de curtea ta.
— Tu eşti specialistul, zise R.J. Cum să fac aşa ceva?
— Păi, unii iau păr uman de la frizerie şi-l împrăştie pe straturi. Am
încercat şi eu. Uneori are efect, alteori nu.
— Tu cum procedezi?
— Facem pipi de jur împrejur, spuse calmă Toby. Adică, nu eu, arătă ea cu
degetul către bărbatul ei. El face.
Jan dădu din cap:
— Cel mai bun lucru. Dacă simt miros de urină, toate vietăţile fac stânga
împrejur. Ar trebui să încerci şi tu.
— Ţi-e uşor să spui. Există o diferenţă fiziologică între noi şi mie mi-e mai
greu să stropesc decât ţie. N-ai vrea să vii pe la mine, să...?
— Nu, declară Toby hotărâtă. Are şi el o rezervă limitată şi contractată
deja.
Jan rânji şi-i mai dădu un sfat:
— Foloseşte o ceaşcă de hârtie.
Îl ascultă, după ce-şi replantă mazărea.
Problema era că şi rezerva ei era limitată, chiar şi atunci când se forţa să
bea mai multe lichide decât simţea nevoia. Dar acoperi aria de lângă
straturile unde-şi pusese mazărea şi de data aceasta, lăstarii răsăriţi nu mai
dispărură.
Într-o zi, R.J. auzi în curtea ei din spate un zgomot ca de motor şi, când ieşi
din casă, văzu o albină înălţându-se dintr-un stup. O urmară mii de alte
gâze, împletindu-şi roiul într-o coloană aproape solidă prin densitatea
trupurilor micuţe. Coloana se transformă într-un nor care se contracta şi se
dilata, schimba direcţia şi în cele din urmă se deplasă întunecat către
pădure.
După două zile, roi un alt stup. David muncea pentru albine iar R.J. le
ignorase, dar pierderea lor nu-i crea un sentiment de vinovăţie. Era ocupată
cu treburile ei şi hotărâse că are şi ea o viaţă de trăit.
În după amiaza celui de-al doilea roi, primi un telefon la cabinet. Gwen
Gabler venea pe la ea din Idaho:
— Vin în statul Massachusetts pentru două săptămâni. Îţi explic când ne

1378
vedem, zise Gwen.
Probleme conjugale? Nu părea să fie vorba despre aşa ceva:
— Phil şi băieţii îţi transmit salutări, spuse Gwen.
— Salută-i din partea mea, răspunse R.J. Şi grăbeşte-te să ajungi aici. Vino
repede.
Ar fi vrut s-o aştepte, dar Gwen cunoştea programul unui doctor şi veni cu
taxiul de la aeroportul Hartford, aceeaşi Gwen isteaţă, însufleţită şi
minunată!
Sosi după amiaza, odată cu o ploaie de primăvară şi se îmbrăţişară umed,
se sărutară, se examinară, chiuiră şi râseră. R.J. o duse în camera de
oaspeţi.
— Lasă asta. Unde-i toaleta? Mă ţin din Springfield.
— Prima uşă pe stânga, zise R.J. Ah, stai. Fugi în camera ei, înşfăcă de pe
birou patru ceşti de hârtie şi se repezi după Gwen.
— Poftim. Vrei să le foloseşti pe astea? Ţi-aş fi recunoscătoare.
Gwen se holbă la ea:
— Vrei mostre?
— Cât de multe. Pentru grădină.
— A, pentru grădină.
Gwen se întoarse, dar umerii i se scuturau deja şi peste o clipă izbucni în
hohote de râs:
— Nu te-ai schimbat nici o fărâmă. Doamne, R.J. Cole, ce dor mi-a fost de
tine, răsuflă ea, ştergându-și lacrimile de râs. Pentru grădină?
— Stai să-ţi explic.
— Nici să nu te gândeşti. Nici nu vreau să aud. Nu strica nimic, o opri
Gwen şi apucând ceştile de hârtie, fugi în baie.
Seara, deveniră mai serioase. Stătură de vorbă până târziu, în timp ce
ploaia bătea în geamuri. Gwen o ascultă pe R.J. povestindu-i despre David
şi Sarah. Îi puse câteva întrebări şi o ţinu de mână.
— Dar tu? Cum e viaţa în Idaho?
— E un loc frumos şi oamenii sunt drăguţi. Dar centrul de menţinere a
sănătăţii e o organizaţie diabolică.
— Vai, Gwen, ce păcat! Aveai atâtea speranţe.
Gwen ridică din umeri. Îi povesti că la început totul păruse ideal. Credea în
sistem şi i se dăduse o primă la semnarea contractului. I se acordau patru
săptămâni de concediu plătit şi trei pentru a asista la întâlniri profesionale.
Erau vreo doi doctori care i se păruseră mai slabi, dar îşi dădu imediat
seama că patru medici erau de prima mână, trei bărbaţi şi o femeie.

1379
Dar aproape imediat, unul dintre doctorii buni, un internist, plecă la un
spital pentru veterani din apropiere. Apoi altul – singurul obstetrician al
centrului – se mutase la Chicago. Când se transferă şi pediatra, Gwen
începu să înţeleagă despre ce era vorba.
Administraţia era foarte proastă. Compania avea nouă centre de menţinere
ă sănătăţii în statele vestice şi făcea publicitate în sensul asigurării unei
îngrijiri de calitate, dar în realitate viza profitul. Directorul regional, un fost
internist pe nume Ralph Buchanan, făcea acum studii strategice în loc să
practice medicina. Buchanan revedea toate fişele pentru a vedea unde „se
risipeau” bani de către medicii angajaţi. Nu conta dacă un doctor simţea
ceva în legătură cu un pacient şi voia să investigheze mai mult. Dacă nu
avea argumente „prezente în cărţi” pentru a cere o analiză, medicul trebuia
să dea socoteală. Compania folosea un aşa numit Arbore de Decizie
Algoritmică:
— Dacă se întâmplă A, mergi la B. Dacă se întâmplă B, du-te la C. Se
practică medicina teoretic. Ştiinţa e absolutizată şi standardizată, fără să ţi
se permită diferenţieri pentru indivizi. Administraţia insistă că datele ne-
clinice ale vieţii unui pacient – acelea care ne arată uneori sursa bolii –
trebuie ignorate şi tratate drept pierdere de timp. Un doctor nu e lăsat
absolut deloc să practice arta medicinei.
Nu sistemul acestui tip de centre eşuase, accentuă Gwen:
— Eu tot mai cred că se poate oferi îngrijirea sănătăţii prin management.
Cred că ştiinţa medicală a progresat suficient pentru a putea aprecia timpul
şi analizele necesare pentru fiecare maladie, atâta vreme cât medicii vor
putea să se abată de la „carte” fără să-şi piardă timpul şi energia în certuri
cu administraţia. Dar centrul ăsta este într-adevăr în proprietatea şi sub
conducerea unor şacali, zâmbi Gwen. Şi stai, că urmează ceva şi mai rău.
Pentru a-i înlocui pe cei trei practicieni de valoare, Buchanan îi angajase pe
cei disponibili – un internist ale cărui privilegii spitaliceşti fuseseră
revocate în Boise, pentru practică neglijentă, un cercetător de şaizeci de ani
care nu profesase în viaţa lui şi un tânăr generalist solicitat temporar, până
când compania avea să găsească alt doctor.
— Singurul doctor bun care a rămas, în afară de mine, desigur, era un
doctor de vreo treizeci şi ceva de ani, stilul New Age, cu o coadă stufoasă,
Marty Murrow. Purta blugi la serviciu, părul lung. Mergea la congrese ca
să înveţe lucruri noi, citea tot ce găsea. Era un tânăr internist minunat,
îndrăgostit de medicină. Ca noi, pe vremuri, mai ţii minte?
Oricum, amândoi am intrat imediat în bucluc.

1380
Gwen îi povesti că pentru ea, totul începuse când compania îl pusese pe
„netotul din Boise” să-i ţină locul în zilele ei libere. Îi dăduse nenumărate
telefoane lui Buchanan, la început prietenoase, apoi aprige. Îi spusese că ea
era o obstetriciană specialistă şi nu permitea ca o persoană necalificată să
se ocupe de pacienţii ei, cu responsabilitate egală. Că moştenise multe
cazuri de la obstetricianul plecat. Că oricum muncea mult mai mult decât
fusese specificat în contract, depăşise limita la care putea munci în condiţii
maxime de calitate şi că era cazul să mai angajeze încă un obstetrician.
— Buchanan mi-a reamintit că era un joc de echipă şi trebuia să lucrez în
echipă, l-am zis să-şi bage echipa în orificiul anal dacă nu angajează încă
un obstetrician calificat. Aşa că am primit un loc de onoare pe lista neagră.
Între timp, Marty Murrow o încurca şi mai rău. În contractul lui scria că va
trata 1600 de pacienţi şi el avea peste 2200. Păduchioşii de doctori noi nu
aveau mai mult de 600 de „îngrijit”. Cercetătorul habar n-avea de medicină
internă, le ruga mereu pe asistente să-i scrie ele reţetele. A rezistat mai
puţin de două luni.
Pacienţii au aflat curând că la Centrul de îngrijire a Familiei erau nişte
doctori mizerabili. Când compania încheie un contract cu o mică fabrică de
cincizeci de muncitori, patruzeci şi opt cerură să fie îngrijiţi de Marty
Murrow. Am început amândoi să greşim. Nu ne mai aminteam de pacienţi
după nume. Ni se cerea adesea să semnăm reţete pentru pacienţii altor
doctori, ceream medicamente pentru oameni ale căror boli nu ne erau
familiare. Nu mai aveam nici un control asupra calităţii scăzute a asistenţei
profesionale.
Gwen îi mai povesti lui R.J. şi despre o asistentă foarte rea. Marty Murrow
o prinsese de mai multe ori cu greşeli când îi aducea reţete la semnat.
— ... cere Zantax în loc de Xanax la pacient, lucruri de felul ăsta. Trebuia
s-o supraveghez.
Pe Gwen o deranja faptul că secretara era grosolană şi sarcastică în birou şi
la telefon şi uita adesea să transmită doctorului mesajele pacienţilor.
— Marty Murrow şi cu mine făceam gălăgie, le certam, zise Gwen. Îi
telefonam amândoi regulat lui Buchanan ca să ne plângem, lucru care-i
făcea plăcere, pentru că ne putea ignora făţiş. Aşa că Marty Murrow i-a
scris preşedintelui companiei, un urolog pensionar din Los Angeles. Marty
s-a plâns de asistentă, de secretară şi de Buchanan şi i-a cerut preşedintelui
să-i înlocuiască pe toţi trei.
Buchanan a primit un telefon de la preşedinte, şi le-a informat pe asistentă
şi pe secretară de acuzaţiile doctorului Murrow. Când le întâlni după aceea,

1381
amândouă veniră cu aceeaşi poveste: dr. Martin B. Murrow le hărţuise
sexual.
— Îţi dai seama că Buchanan s-a bucurat, l-a trimis lui Martin B. Murrow
o scrisoare cu număr de înregistrare, aducându-i la cunoştinţă că era
suspendat două săptămâni, până se cercetau acuzaţiile de hărţuire sexuală.
Marty are o soţie atrăgătoare despre care vorbeşte mereu şi două fetiţe cu
care îşi petrece orice moment liber, l-a spus soţiei ce i se întâmplase. A
urmat o experienţă teribilă pentru amândoi. Buchanan a şoptit la mai mulţi
de ce îl suspendase pe Marty. Unii din prietenii lui au început să audă
zvonurile.
Marty l-a sunat pe fratele lui mai mare, Daniel, partener la firma juridică
Golding, Griffey şi Moore, de pe Wall Street. Iar Daniel J. Mourrow i-a
telefonat lui Buchanan şi i-a spus că într-adevăr se cerea o investigaţie, iar
clientul lui, Martin Boyden Murrow, insista ca toţi colegii lui să fie
intervievaţi.
R.J. se ridică pe scaun. Deşi abandonase dreptul, o parte din ea se anima la
auzul unor astfel de cazuri:
— Eşti sigură că Marty Murrow n-a...
Gwen zâmbi şi dădu din cap:
— Asistenta în cauză merge pe şaizeci de ani şi e rotofeie. Ca persoană
care îmbătrâneşte şi se îngraşă, nu-i denigrez pe cei în aceeaşi situaţie, dar
nu cred că femeia aceea era mai atrăgătoare decât o tânără zveltă.
Secretara are nouăsprezece ani, dar e sfrijită şi nesuferită. Din cele
unsprezece femei care lucrează regulat cu Marty, trei sau patru sunt
zdrobitoare. Toate au spus că dr. Murrow nu le agresase niciodată. O
asistentă îşi aminteşte că într-o luni dimineaţa îi propusese un test lui
Marty:
„Dacă eşti un diagnostician atât de bun, uită-te la Josie şi Francine şi
spune-ne care dintre ele a făcut-o în weekend.”
El zisese că probabil Francine, pentru că zâmbea:
— Nimic incriminator, spuse uscat R.J.
Fusese cel mai rău lucru care se putuse spune despre el. Nici una din
reclamante nu prezentă detalii şi fu limpede că-l acuzaseră după ce le
reclamase el. Alţi colegi se plângeau şi ei de comportarea celor două aşa
că, după investigaţie, asistenta şi secretara fură date afară.
— Şi Buchanan?
— Dr. Buchanan şi-a păstrat slujba, pentru că instituţia pe care o
supervizează obţine un profit sănătos. Marty a primit o scrisoare prin care

1382
era înştiinţat că investigaţia nu dusese la concluzii în favoarea acuzaţiilor
aduse de el, aşa că dr. Buchanan avea să lucreze mai departe pentru Centrul
de Sănătate Familială Highland.
Marty a replicat imediat că-l va da în judecată pe Buchanan şi pe cele două
angajate demise, pentru defăimarea personalităţii şi va acuza şi compania
de încălcarea contractului.
Preşedintele companiei a luat avionul din California, s-a întâlnit cu Marty
şi l-a întrebat ce planuri de viitor are. Marty i-a spus că intenţiona să treacă
în medicina privată, iar preşedintele i-a spus că dorea să-l ajute, pentru a
evita un proces care ar fi făcut publicitate negativă companiei. S-a oferit să
plătească cincizeci şi două de mii de dolari, bani gheaţă, pentru restul
contractului lui Marty. În plus, Marty putea să ia tot mobilierul din biroul
lui şi din cele două săli de consultaţie, un electrocardiograf şi aparatura de
sigmoidoscopie, pe care ceilalţi doctori nici nu ştiau s-o folosească. Marty
a acceptat pe loc.
În momentul acela, continuă Gwen, ştiu că nici ea nu mai voia să stea la
centrul acela;
— Dar eram în încurcătură. Soţul meu descoperise că adoră să predea şi n-
am vrut să mă amestec în cariera lui. Pe urmă, la o reuniune anuală a
profesorilor de afaceri, Phil l-a cunoscut pe decanul facultăţii de studii
economice de la Universitatea din Massachusetts şi au convenit amândoi să
lucreze împreună, pentru că la UMass era un post care i se potrivea.
Aşa că l-am ameninţat imediat pe Buchanan cu un proces de încălcare a
contractului şi după un pic de tatonare, a acceptat să ne plătească mutarea
în est. Ne întoarcem în septembrie şi Phil va preda la Amherst.
Gwen se opri şi surâse văzându-şi prietena entuziasmându-se ca un copil
fericit.

1383
 39

O numire

— Şi ce o să faci când vii aici? întrebă R.J.

Gwen ridică din umeri:
— Tot mai cred că tratamentul administrat e singura şansă a Americii de a
asigura tuturor îngrijire. Cred că o să caut alt centru care să mă angajeze,
după ce o să mă asigur că e unul bun, de data asta.
A doua zi merse în sat cu R.J. Merseră pe strada principală şi ea privi
gânditoare cum oamenii zâmbeau şi o salutau pe doctoriţă. La cabinet,
inspectă fiecare cameră, observând totul şi punând din când în când câte o
întrebare.
În timp ce R.J. văzu pacienţii, Gwen citi reviste de ginecologie în sala de
aşteptare. La prânz îşi luară sandvişuri de la magazinul general.
— Câţi obstetricieni sunt pe aici?
— Nici unul. Femeile trebuie să se ducă la Greenville, Amherst sau
Northampton. În Greenville sunt două moaşe care vin şi aici. Satele din
dealurile astea se dezvoltă, Gwen, acum un ginecolog ar avea destule
paciente dacă s-ar stabili aici.
Nu putea nici măcar spera că Gwen îşi va stabili o practică acolo, aşa că nu
fu surprinsă când prietena ei clătină din cap şi schimbă subiectul.
În seara aceea, Toby şi Jan le invitară la cină. În timpul mesei, sună
telefonul şi agentul pentru vânătoare şi pescuit fu anunţat că cineva rănise
un vultur pleşuv, aşa că Jan le ceru scuze şi plecă la locul faptei. Rămase
singure, cele trei femei se instalară confortabil în sufragerie şi sporovăiră.
R.J. descoperise că uneori era periculos să cunoască un prieten al unui
prieten. Experienţa putea fi neplăcută – gelozia sau rivalitatea îşi arătau
colţii, dar putea fi şi un prilej de a-şi întări sentimentele faţă de prietenul
comun. Din fericire, Toby şi Gwen se priviră călduros. Toby află totul
despre familia lui Gwen şi fu sinceră vorbind despre dorinţa lor de a avea
un copil şi despre pecetea pe care această neputinţă o punea asupra relaţiei
lor.
— Femeia asta e cea mai bună obstetriciană pe care o cunosc, îi spuse R.J.
lui Toby. Mi-ar părea bine dacă ai lăsa-o să te examineze mâine.

1384
Toby ezită, apoi dădu din cap:
— Dacă nu e un deranj prea mare...
— Aiurea, nu e nici un deranj, i-o reteză Gwen.
A doua zi, se reuniră toate trei în biroul central, după consultaţie.
— Ai câteodată dureri abdominale? întrebă Gwen.
— Câteodată, răspunse Toby.
— N-am putut descoperi nici o problemă evidentă, îi spuse Gwen rar. Dar
cred că ar trebui să faci o laparoscopie, un procedeu explorator care ne-ar
dezvălui exact ce se întâmplă înăuntrul tău.
Toby se strâmbă:
— Asta încearcă şi R.J. să mă convingă să fac.
— Pentru că R.J. e un medic bun, întări Gwen.
— Faci laparoscopii?
— Fac frecvent pelviscopii.
— ... mi-ai face şi mie?
— Aş vrea, Toby. Mai am licenţă pentru Massachusetts, dar nu fac parte
din personalul unui spital. Dacă se poate aranja înainte să mă întorc în
Idaho, aş participa bucuroasă ca observator pe lângă chirurgul desemnat.
Aşa făcură aranjamentul. Secretara lui Dan Noyes le rezervă un loc în sala
de operaţii cu trei zile înainte de întoarcerea acasă a lui Gwen. R.J. vorbi cu
dr. Noyes şi el avu amabilitatea să-i dea voie lui Gwen să observe peste
umărul lui:
— Poţi să vii şi tu, îi zise el lui R.J. Am doi umeri.
Gwen îşi petrecu următoarele cinci zile vizitând centre şi doctori dintr-un
număr de localităţi situate la distanţe mici de Amherst. În seara celei de-a
cincea zile, ea şi R.J. stătură la televizor şi urmăriră o emisiune despre
sistemul american de îngrijire a sănătăţii.
Fu o experienţă frustrantă. Toată lumea recunoscu faptul că sistemul
sănătăţii era ineficient, exclusiv şi prea scump. Cel mai simplu şi mai bun
ca randament era sistemul „singurului plătitor” folosit de alte ţări
industrializate, în care guvernul percepea taxe şi plătea pentru îngrijirea
sănătăţii tuturor cetăţenilor. Capitalismul american oferea cele mai bune
aspecte ale democraţiei, dar şi cele mai rele, permiţând unui lobby plătit să
protejeze interesele marilor industriaşi din domeniul sănătăţii. Aceştia erau
fie patroni ai unor companii particulare de asigurări, fie ai unor clinici,
azile, trusturi de farmaceutice, făceau parte din grupuri, sindicate, asociaţii
profesionale sau ideologice care cereau plată pentru avort sau dimpotrivă,
grupuri antiavort care doreau eliminarea avortului, grupuri de binefacere,

1385
etc....
Lupta pentru dolari nu era un spectacol plăcut, era meschină şi murdară.
Unii republicani admiteau că ar fi dorit abolirea taxei pe sănătate, pentru că
o astfel de lege ar fi sporit şansele preşedintelui de a fi reales. Alţi
republicani se declarau în favoarea îngrijirii universale, dar spuneau că vor
lupta până la moarte împotriva măririi impozitelor sau a fondării
asigurărilor de sănătate de către patroni. Unii democraţi, vizând campania
de realegere şi depinzând de fondurile vreunui lobby, vorbeau exact ca
republicanii.
Oamenii de afaceri mediatizau opinia că orice operaţiune trebuia făcută
lent, în etape, şi conveneau că ar fi fost satisfăcuţi dacă ar fi asigurat în cele
din urmă îngrijirea sănătăţii pentru nouăzeci la sută din populaţia Statelor
Unite. Gwen se ridică brusc şi închise televizorul, supărată.
— Idioţii. Vorbesc de parcă o acoperire de 90% ar fi o realizare minunată.
Nu-şi dau seama că asta ar lăsa mai mult de douăzeci şi cinci de milioane
de oameni fără îngrijire? Până la urmă vor crea în America o nouă castă de
paria, milioane de oameni atât de săraci, încât vor fi lăsaţi să bolească şi să
moară.
— Ce se poate face, Gwen?
— A, o să se împleticească până o să găsească un sistem funcţional, după
ani şi ani de timp pierdut, sănătate şi vieţi risipite. Totuşi, faptul că Bill
Clinton a avut curajul să-i pună faţă în faţă cu problema constituie o
diferenţă. Unele spitale se închid, altele fuzionează. Doctorii cer analize
fără semnificaţie...
O privi ursuză pe R.J.:
— Doctorii pot încerca să rezolve unele lucruri fără ajutorul politicienilor,
să-i trateze pe unii oameni gratuit.
— Eu aşa fac.
Gwen dădu din cap:
— Ce naiba, R.J., noi suntem doctori buni. Ce-ar fi să ne constituim într-o
asociaţie? Am putea începe prin a practica împreună.
Gândul o entuziasmă pe moment pe R.J., dar raţiunea o readuse iute pe
pământ:
— Eşti prietena mea cea mai bună şi te iubesc, Gwen. Dar cabinetul meu e
prea mic pentru doi doctori şi nu vreau să mă mut. Acesta a devenit satul
meu, oamenii sunt oamenii mei. Ceea ce am realizat aici... mi se potriveşte.
Cum să explic? Nu pot risca să distrug totul.
Gwen dădu din cap şi-şi puse degetele pe buzele lui

1386
R.J.:
— N-aş dori să fac nimic care să-ţi strice munca.
— Dacă ţi-ai deschide un cabinet în împrejurimi? Ne-am putea asocia, să
formăm un fel de uniune de colaborare între medici independenţi, buni
profesionişti. Ne-am putea cumpăra materialele împreună, gira una pe alta,
angaja aceeaşi persoană să ne ajute cu partea financiară şi încerca să găsim
un mod de a-i trata pe cei fără asigurare. Ce crezi?
— Cred că-mi place!
În după amiaza următoare, începură să caute un cabinet pentru Gwen în
localităţile învecinate. După alte trei zile, găsiră spaţiul potrivit, într-o
clădire din cărămidă, cu două etaje, din Shelburne Falls. Casa adăpostea
deja doi avocaţi, un psihoterapeut şi un studio de învăţare a dansurilor
clasice.
Într-o marţi dimineaţa se sculară în zori, nu băură decât o cafea şi plecară
la spital în răcoarea de dinaintea răsăritului. Se spălară pe mâini cu dr.
Noyes, dezinfectându-se în cadrul unei rutine care era în acelaşi timp o
operaţiune necesară şi un rit al profesiunii lor. La ora 6,45, când Toby fu
adusă pe un scaun cu rotile, erau cu toţii în sala de operaţii.
— Bună, puştoaico, îi făcu R.J. cu ochiul, în spatele măştii.
Toby îi zâmbi pierdută. I se administrase deja o injecţie intravenoasă de
soluţie Ringer cu un sedativ – Midazolam. R.J. aflase asta de la
anestezistul Dom Perrone, care urmărea electrocardiograma, tensiunea şi
pulsul pacientei.
R.J. şi Gwen stătură cu braţele încrucişate în afara teatrului operator,
privind cum dr. Perrone îi injecta lui Toby 120 mg de Propofol.
Somn uşor, prietena mea, Toby, gândi R.J. cu tandreţe.
Anestezistul administra un relaxant muscular, insera tubul endotraheal şi
porni fluxul de oxigen, adăugând Isoflurane şi oxid de azot. Apoi mormăi
satisfăcut.
— Gata, dr. Noyes.
În câteva minute, Dan Noyes trasase cele trei mici incizii şi introdusese
tubul cu fibră optică, astfel încât în curând toţi urmăreau pe un ecran cum
arăta interiorul pelvisului lui Toby.
— Excrescenţe endometrice pe peretele pelvian, observă dr. Noyes. Astea
ar explica durerile despre care vorbea.
După o clipă, inspectau altă arie şi schimbară cu toţii priviri: pe ecran
apăreau cinci chisturi mici între ovare şi trompele uterine, două de o parte
şi trei de alta.

1387
— Asta ar explica absenţa sarcinii, murmură Gwen.
— Probabil că da, întări Dan Noyes calm şi se apucă de lucru.
După o oră, atât excrescenţele cât şi chisturile fuseseră înlăturate, Toby se
odihnea liniştită şi Gwen şi R.J. erau din nou pe şosea, pentru ca R.J. să
ajungă să-şi consulte pacienţii.
— Dr. Noyes a lucrat curat, zise Gwen.
— E foarte bun. Anul ăsta iese la pensie. O mulţime de femei de pe aici îi
erau cliente.
— Hmm, făcu Gwen. Atunci aminteşte-mi să-i scriu o scrisoare şi să-l
admir foarte tare, adăugă ea cu un zâmbet maliţios.
Pleca vineri, aşa că voiau să se simtă bine joi.
— Hai să vedem, începu Gwen, am contribuit cu generozitate la bunăstarea
rondurilor tale de mazăre,
mi-am schimbat toată viaţa ca să devin asociata şi vecina ta şi am colaborat
ca s-o ajutăm pe Toby. Pot să mai fac ceva înainte de a pleca?
— Fiindcă veni vorba, hai cu mine, spuse R.J.
Găsi în magazie o rangă enormă, veche, rămasă probabil de la Harry
Crawford. Îi dădu lui Gwen mănuşi de lucru şi o duse în pădure de-a
lungul potecii, până la ultimul pod. Cele trei pietre plate erau acolo unde le
lăsase.
Intrară în pârâu, fixă ranga şi o puse pe Gwen s-o ţină, iar ea o împinse cu
putere sub buşteanul de susţinere.
— Acum, zise ea. Să încercăm să-l ridicăm împreună. La trei. Unu... Doi...
(la liceu, R.J. învăţase despre ideea lui Arhimede că se putea muta planeta
cu o pârghie suficient de lungă. Avea încredere în principiul ăsta). Trei.
În timp ce ea şi Gwen se opinteau şi ridicau, capătul podului se înălţă.
— Încă puţin, îndemnă R.J. Acum, adăugă ea liniştită, o să-l ţii singură.
Gwen se albi la faţă.
— O.K.?
Gwen dădu din cap şi R.J. se duse după pietre.
— R.J.
Ranga tremură când R.J. vârî una din pietre sub buştean. Se aplecă şi luă
alta. Gwen gâfâi:
— R.J., pentru...
A doua piatră fu fixată.
— ... nu mai pot!!!
— Ţine-o bine, Gwen.
Ultima piatră îşi luă locul tocmai când Gwen dădu drumul răngii şi se

1388
prăbuşi pe malul pârâului.
R.J. îşi epuiză toate forţele rămase pentru a trage ranga de sub pod. Zgârie
piatra de sus, dar toată fundaţia rămase pe loc. R.J. ieşi din pârâu şi încercă
podul.
Era suficient de drept. Vibra puţin, din cauză că era flexibil, dar nu se
mişca. Părea ferm şi solid. Îşi lăsă capul pe spate, privind verdeaţa de
deasupra şi-şi începu dansul, bătând tare cu picioarele:
— Te botez Gwendolyn T, adică teribilul pod Gabler. În spatele ei, Gwen
încerca să chiuie, dar nu reuşea decât să râdă sacadat.
— Pot face orice. Orice, le spuse R.J. spiritelor pădurii, cu puţin ajutor de
la prietenii mei.

1389
 40

De ce se temea Agunah

Luna mai fu blândă şi bună. Pământul se încălzi şi oamenii îl putură

cultiva. În cea de-a cincea zi a lunii, cu două zile înainte de întrunirea
anuală a satului, trupul Evei Goodhue fu luat din cavoul unde era păstrat şi
înmormântat în cimitir. John Richardson ţinu un serviciu funerar simplu şi
mişcător. Nu participară decât o mână de oameni, majoritatea bătrâni, care-
şi aminteau că Eva făcuse parte dintr-o familie veche din localitate.
Când se întoarse de la înmormântare, R.J. îşi plantă un răzor. Aşeză
seminţele pe două rânduri, cu distanţă de patruzeci de centimetri între ele,
pentru a avea loc să crească. Plantă două feluri de morcovi, trei varietăţi de
salată, ridichi albe şi de lună, hasmaţuchi, sfeclă, busuioc, pătrunjel, mărar
şi fasole de pământ. Pentru ea, faptul că Eva făcea acum parte din ţărâna
aceea bogată avea o semnificaţie aparte.
Când termină cu grădinăritul, după amiaza se apropia de seară. Se spăla în
bucătărie când sună telefonul:
— Alo, aici dr. Cole.
— Dr. Cole, mă numesc Barbara Eustis. Sunt directoarea firmei de
planificare familială din Springfield.
— Da?
În cuvinte calme, Barbara Eustis îi împărtăşi disperarea ei. Doctorii cu care
lucra fuseseră intimidaţi de zelul fanaticilor anti-avort, de ameninţări, de
asasinarea doctorului Gunn în Florida.
— Bine, dar asasinul a fost condamnat pe viaţă. Asta va linişti cu siguranţă
lucrurile.
— Aşa sper şi eu. Dar problema e că... mulţi doctori nu doresc să rişte sau
să-şi pună familiile în primejdie. Nu-i condamn, dar mi-e teamă că dacă nu
găsesc câţiva medici dispuşi să colaboreze, clinica se va închide. Şi ar fi
tragic, pentru că unele femei au nevoie de noi. Discutam cu Gwen Gabler
şi ea a sugerat să vă dau un telefon.
Afuristă Gwen, cum ai putut? se indignă R.J. în gând, simţind în gură un
gust de cocleală.
Barbara Eustis îi spuse că mai avea doi oameni curajoşi, dispuşi să lucreze.

1390
Gwen promisese că va colabora o zi pe săptămână după ce se va muta în
zonă. R.J. era implorată să acorde şi ea o zi pe săptămână clinicii, să
provoace avorturi în primul trimestru.
— Regret, nu pot. Cotizaţia mea împotriva acuzelor de malpraxis ajunge la
trei mii cinci sute de dolari anual. Dacă lucrez la dumneavoastră voi plăti
peste zece mii.
— Vă plătim noi asigurarea de malpraxis.
— Sunt la fel de lipsită de curaj ca toată lumea. Pur şi simplu mi-e frică.
— Bineînţeles, şi aveţi dreptate. Să ştiţi că asigurăm o securitate reală.
Avem paznici înarmaţi. Avem bodyguarzi voluntari care ne întâmpină
doctorii şi-i conduc când pleacă de la clinică.
R.J. nu voia să aibă de-a face cu aşa ceva. Iarăşi controversele, gloata şi ura
aceea. Voia să-şi petreacă ziua liberă lucrând în pădure, plimbându-se,
exersând la viola da gamba.
Nu voia să mai vadă nici o clinică de avorturi. Ştia că va fi veşnic urmărită
de ceea ce i se întâmplase lui Sarah. Dar nu putea scăpa nici de gândul la
ceea ce păţiseră Eva Goodhue şi atâtea alte femei. Oftă:
— Să zicem că vă acord joile.
Între podul Gwendolyn T. şi curtea ei din spatele casei nu era o porţiune
mare de pădure, dar era plină de tufişuri încâlcite şi copaci apropiaţi. Nu
mai avea decât o zi de joi înainte de a începe lucrul la clinica din
Springfield şi se hotărî să încerce să termine poteca.
Se sculă devreme şi goni ideea micului dejun, nerăbdătoare să se apuce de
lucru. Tocmai se pregătea să plece când auzi un zgâriat la uşă şi-i deschise
lui Agunah.
Ca de obicei, pisica o ignoră, îşi făcu inspecţia prin casă şi se postă în faţa
uşii pentru a i se da drumul. R.J. renunţase la ideea de a-i oferi bunătăţi
vizitatoarei ei sporadice. Deschise uşa şi se dădu înapoi, dar Agunah
rămase pe loc, îşi încovoie spinarea şi-şi zbârli coada. Părea o pisică
speriată din desene animate; se întoarse şi fugi în camera lui R.J.
— Ce e, Agunah? De ce ţi-e teamă?
Închise uşa, răsuci instinctiv cheia în broască şi se uită pe geam.
O siluetă neagră, foarte mare, se deplasa fără grabă de-a curmezişul
pajiştii, către casă.
Ursul se legăna prin iarba înaltă. R.J. nu-şi imaginase niciodată că un urs
din ţinuturile acelea putea fi atât de mare. Era, fără îndoială, masculul ale
cărui semne le găsise demult în pădure. Rămase încremenită, incapabilă să
plece de la fereastră şi să-şi caute aparatul de fotografiat.

1391
Ursul se opri la mărul de lângă casă şi se înălţă pe picioarele din spate ca să
adulmece câteva mere zbârcite, rămase pe crengi. Apoi căzu pe cele patru
labe şi dispăru din raza vederii, după colţul casei.
R.J. urcă în fugă scările până în dormitor şi se uită de sus, de pe fereastră.
Ursul îşi privea reflectarea în geamul de la parter. Era sigură că animalului
i se părea că vedea alt urs acolo şi spera că nu-şi va ataca imaginea,
spărgând geamul. Părul negru şi zburlit de pe grumazul şi spatele lui luceau
în soare. Capul lui uriaş era uşor înclinat, iar ochii, prea mici, transmiteau o
licărire ostilă.
După un moment, se întoarse cu spatele la fereastră. De acolo de sus, forţa
masivă pe care o degaja animalul părea copleşitoare. Pentru prima dată în
viaţa ei, R.J. simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Eu şi Agunah, gândi.
Urmări cum ursul se întorcea în pădure, apoi reveni în bucătărie şi se lăsă
să cadă pe un scaun.
Pisica se îndreptă furişându-se spre uşa de la intrare. R.J. i-o deschise;
Agunah ezită o clipă, apoi se strecură afară şi alergă în direcţia opusă
aceleia în care o luase ursul.
R.J. se aşeză din nou. Nu mai putea merge în pădure acum.
Totuşi, dacă nu termina în ziua aceea poteca, nu ştia când va mai găsi
timpul necesar.
După o jumătate de oră, se duse în magazie şi alimentă ferăstrăul cu
combustibil, apoi îl duse în pădure. Jan Smith îi spusese că urşilor le era
frică de oameni şi îi evitau, dar în clipa când păşi în umbra potecii înguste
fu îngrozită, conştientă că-şi părăsise teritoriul ei şi intrase pe domeniul
ursului. Jan o asigurase că urşii pleacă dacă simt prezenţa omului, aşa că
luă un băţ şi bătu în mânerul ferăstrăului. Ştia şi că fluieratul nu era
considerat de urşi un avertisment, pentru că erau obişnuiţi cu cântecul
păsărilor. Aşa că începu să cânte din răsputeri, cântecele pe care le cântase
la Harvard, în adolescenţă, „Acesta e pământul tău” şi „Unde au pierit toate
florile?” Era pe la jumătate cu „Sfinţii pleacă mărşăluind” când trecu de
ultimul pod.
Numai după ce porni motorul ferăstrăului se simţi în siguranţă şi ca să-şi
depăşească spaima, munci cu toată puterea şi iuţeala de care era în stare.

1392
 41

Afinităţi spirituale

Clinica de planificare familială din Springfield era pe strada State, într-o

clădire frumoasă din piatră cafenie, cam ponosită, dar încă în stare bună.
R.J. îi spusese Barbarei Eustis că, cel puţin pentru moment, prefera să vină
şi să plece neînsoţită, pentru că nu credea că o escortă i-ar fi oferit cu
adevărat protecţie. Dar acum, parcând pe strada alăturată şi pornind către
clinică, se îndoi de hotărârea ei. O duzină de protestatari cu pancarte erau
deja acolo şi, de cum începu R.J. să urce scările, huiduiala începu s-o
urmărească.
Una dintre demonstrante avea un carton pe care scria „IISUS A PLÂNS.”
Era o femeie de vreo treizeci de ani, cu părul lung de culoarea mierii, nasul
fin şi ochi căprui, trişti. Nu striga şi nu-şi agita lozinca, stătea doar acolo.
Privirile ei şi ale lui R.J. se întâlniră, părând că se ştiau, deşi nu se
cunoscuseră, aşa că R.J. o salută din cap, iar femeia îi răspunse. Apoi intră
în clădire şi închise uşa, lăsând tumultul în urma ei.
Nu-i fu greu să reia practica medicală a chiuretajelor în primul trimestru,
dar tensiunea se întoarse în viaţa ei.
Oroarea revenea în fiecare joi, o bântuia toată săptămâna. Maşina îi fu
identificată aproape imediat. Apelurile telefonice la ea acasă începură la
numai două săptămâni după ce venise la clinică şi continuară regulat –
insultele, acuzele, ameninţările.
Ucigaşo, o să mori. O să mori în chinuri. O să-ţi ardă casa, dar n-o s-o
găseşti în fum şi ruine ia întoarcere, fiindcă o să fii amestecată cu cenuşa.
Îţi ştim bine casa, pe şoseaua Laurei Hill din Woodfield. Merii tăi trebuie
tăiaţi, acoperişul va avea nevoie de reparaţii, dar nu te obosi să le faci. O
să-ţi ardă casa. O să fii în ea.
Nu încercă să-şi schimbe telefonul; doctorul trebuia să aibă un număr
cunoscut în localitate.
Într-o dimineaţă, se opri la secţia de poliţie şi stătu de vorbă cu Mack
McCourtney. Şeriful din Woodfield ciuli urechile când auzi de ameninţări.
— Ia-le în serios, o sfătui el. Trebuie. Să-ţi spun ceva. Tata a fost primul
catolic din comunitatea asta. A venit aici în 1931. Ku Klux Klanul a venit

1393
noaptea la noi.
— Credeam că lucruri din astea s-au întâmplat doar în sud.
— A, nu, nu, nu... Au venit noaptea în cearşafurile lor de yankei şi au ars o
cruce mare pe pajiştea noastră. Taţii şi unchii multor oameni pe care-i
cunoşteam, pe care-i slujeam zilnic, au ars o cruce mare de lemn lângă casa
tatălui meu pentru că era catolic şi îndrăznise să vină să trăiască aici.
Eşti o femeie minunată, doamnă doctor. Ştiu asta pentru că te-am văzut la
lucru şi te-am urmărit chiar şi atunci când nu ştiai. Acum am să te
supraveghez şi mai mult. Şi o să fiu cu ochii pe casa dumitale.
R.J. avusese trei pacienţi seropozitivi; un copil care luase virusul HIV
printr-o transfuzie şi un bărbat care i-l dăduse şi soţiei lui.
Harold, fiul lui George Palmer, veni într-o dimineaţă la cabinet însoţit de
prietenul lui. Eugene Dewalski citi o revistă în sala de aşteptare în timp ce
ea îl examina pe Harold, apoi intră şi el în cabinet pentru a discuta
consultaţia.
Era sigură că lucrurile pe care avea să le spună nu-i surprindeau; ştiau de
peste trei ani că Harold Palmer era seropozitiv. Chiar înainte de a veni la
Woodfield, fusese diagnosticat cu primele tumori, anunţând explozia bolii.
În timpul întrevederii, cei doi bărbaţi îi răspunseră la întrebări cu voci
uscate, lipsite de expresie. După ce terminară de discutat simptomele,
Harold Palmer îi spuse expansiv că se simţea minunat pentru că revenise la
Woodfield:
— Niciodată nu-l poţi rupe de pământ pe un băiat de la ţară.
— Vă place aici, domnule Dewalski?
— La nebunie, zâmbi cel întrebat. Am fost avertizat că voi veni printre
yankei duri, dar toţi cei pe care i-am întâlnit până acum au fost foarte calzi.
Oricum, par depăşiţi în număr de fermierii polonezi şi deja am primit două
invitaţii la mese cu mâncăruri tradiţionale de-ale lor. Bineînţeles că le-am
acceptat cu plăcere.
— Tu le-ai acceptat cu plăcere, zâmbi Harold Palmer şi cei doi plecară
tachinându-se pe tema bucătăriei poloneze.
În săptămâna viitoare, Harold veni singur, pentru o injecţie. În câteva
minute, plângea cu hohote în braţele lui R.J. Ea îl mângâie şi-l ţinu cu
capul pe umărul ei, îi vorbi îndelung – era o parte din arta medicală. Între
ei se stabili relaţia necesară de-a lungul scării nefericite pe care urma s-o
coboare bolnavul.
Pacienţii ei treceau prin vremuri dificile.
Crainicii de la televiziunea prin cablu anunţau că indicele bursei urca din

1394
nou, dar economia mergea prost în-dealuri. Toby se înfurie pentru că o
femeie care îşi programase o consultaţie pentru fetiţă veni cu toţi trei copiii
la doctor. Dar furia îi pieri când realiză că nu aveau asigurare şi nici banii
necesari pentru a plăti trei consultaţii. In aceeaşi seară, la ştiri, R.J. îl auzi
pe un senator american repetând încăpăţânat că în America nu era nici o
criză a sistemului medical.
Uneori, joi dimineaţa, găsea un grup mare de oameni protestând în faţa
clinicii; alteori, veneau doar câţiva şi R.J. observă că se împuţinau dacă
mai multe zile la rând era vreme proastă. Totuşi, femeia cu ochi trişti era
acolo în fiecare joi dimineaţa, indiferent de oră, tăcută şi imobilă.
În fiecare săptămână, ea şi R.J. se salutau, ca o concesie făcută umanităţii
amândurora. Într-o dimineaţă cu ploaie deasă şi biciuitoare, R.J. veni
devreme şi o găsi pe femeie în stradă, îmbrăcată într-un impermeabil
galben. Se salutară ca de obicei, iar R.J. începu să urce scările, dar se
întoarse. Din pălăria femeii curgea apă.
— Hai să bem o cafea, aici, la colţ.
Se priviră tăcute. Femeia se hotărî şi încuviinţă din cap. Pe drum se opri să-
şi arunce pancarta în portbagajul unui Volvo.
Localul era cald şi uscat, plin de clinchetul veselei şi de vocile răguşite ale
bărbaţilor, vorbind despre sport. Îşi scoaseră hainele de ploaie şi se aşezară
una în faţa celeilalte.
Femeia zâmbi slab:
— Un armistiţiu de cinci minute?
R.J. se uită la ceas:
— Zece minute. Pe urmă trebuie să intru. Apropo, mă cheamă Roberta
Cole.
— Abbie Oliver.
După o scurtă ezitare, întinse mâna peste masă şi R.J. i-o strânse.
— Eşti doctoriţă, nu?
— Da. Tu?
— Profesoară.
— De ce?
— Engleză.
Îşi comandară câte o cafea decofeinizată.
Urmară câteva momente de nelinişte, în aşteptarea cuvintelor grele, dar
acestea întârziau. R.J. îşi dorea din toate fibrele să-i spună date reale
acestei femei – de exemplu, că în Brazilia se făceau anual la fel de multe
avorturi ilegale câte se făceau legal în Statele Unite. Diferenţa era că în

1395
Statele Unite se internau zece mii de femei pentru complicaţii post-avort,
în timp ce în Brazilia, patru sute de mii erau spitalizate din acelaşi motiv.
Dar R.J. ştia că femeia din faţa ei era probabil nerăbdătoare să-i prezinte şi
ea argumente, poate să-i spună că fiecare bucăţică de ţesut extrasă de ea
conţinea un suflet tânjind să se nască...
— E ca o întrerupere din Războiul Civil, zise Abbie Oliver, când soldaţii
ieşeau din tranşee şi-şi dădeau unii altora mâncare şi ţigări.
— Nu-r aşa? Doar că eu nu fumez.
— Nici eu.
Vorbiră despre muzică. Se dovedi că amândouă aveau o pasiune pentru
Mozart şi-l admirau pe Ozawa şi deplângeau pierderea lui John Williams
ca dirijor al Filarmonicii din Boston.
Abbie cânta la oboi. R.J. îi povesti despre viola da gamba.
Totuşi, până la urmă îşi băură cafeaua.
R.J. zâmbi şi se ridică, iar Abbie Oliver spuse mulţumesc. Ieşi din nou în
ploaie în timp ce R J. plătea. Când R.J. reveni şi urcă scările clinicii,
recenta ei cunoştinţă patrula cu pancarta şi-şi evitară privirile.

1396
 42

Fostul maior

Îşi plantase grădina în jumătăţi de oră furate zilelor când se întorcea de la

serviciu, pe înserat. De mai multe ori o prinsese întunericul grădinărind şi-
şi plantase roşiile şi ardeii pe ploaie, ceea ce nu era recomandat, dar
fuseseră singurele momente disponibile. Era o muncă pe apucate, dar ceva
din ea o îndemna să continue, simţea o bucurie deplină şi o promisiune
parcă, privindu-şi mâinile mânjite de pământ.
Cu toate astea, grădina prospera. Tocmai culegea verdeţuri din ea într-o
miercuri spre seară, când o maşină cu număr de Connecticut întoarse
şovăitor pe aleea ei.
Se opri din cules şi-l privi pe şofer ieşind din maşină şi înaintând spre ea
şchiopătând. Era zvelt, însă cu o talie groasă. De vârstă mijlocie, frunte
pleşuvă, păr ca oţelul şi mustaţa stufoasă.
— Dr. Cole?
— Da.
— Sunt Joe Fallon.
Preţ de o clipă, numele nu-i spuse nimic, apoi îşi aminti de povestea lui
David cu atacul în care fusese rănit, un pastor al cărui nume nu şi-l amintea
murise, iar al treilea fusese atins.
Îi privi involuntar piciorul.
El simţi:
— Mda.
Îşi ridică genunchiul drept şi-şi lovi gamba. Se auzi un zgomot înfundat, de
lucru mort.
— Acel Joe Fallon, surâse el.
— Eraţi locotenentul sau maiorul?
— Maiorul. Locotenentul era Bernie Towers, fie-i ţărâna uşoară. Dar nu
mai sunt de mult maior. Nici preot n-am mai fost de mult, la drept vorbind.
Se scuză că trecuse pe acolo neanunţat:
— Sunt pe cale de a mă retrage la o mănăstire dm Spencer. Trebuie să
ajung mâine şi am văzut pe hartă că era nevoie doar de un mic ocol ca să
ajung aici. Aş vrea să vă vorbesc despre David.

1397
— Cum de m-aţi găsit?
— M-am oprit la pompieri şi i-am întrebat unde locuiţi.
Avea un zâmbet frumos, de irlandez fermecător.
— Haideţi în casă.
El se aşeză în bucătărie şi o privi spălând verdeţurile.
— Aţi mâncat?
— Nu. Dacă sunteţi liberă, v-aş invita la masă.
— Sunt puţine restaurante pe aici şi e mult de mers. Tocmai găteam ceva
foarte simplu, ouă cu salată. Nu vreţi să gustaţi?
— Ar fi foarte bune.
Aşa că ea tăie salata şi verdeaţa, tăie o roşie cumpărată de la magazin, bătu
ouăle şi le prăji, încălzi şi pâinea şi puse totul pe masă:
— De ce n-aţi mai profesat ca preot?
— Am vrut să mă căsătoresc, spuse el cu o uşurinţă care dezvăluia că mai
răspunsese de multe ori la întrebarea aceea.
Aplecă fruntea:
— Îţi mulţumim, Doamne, pentru darurile tale.
— Amin.
Puţin stingherită, ea îşi înăbuşi dorinţa de a mânca repede.
— Acum cu ce vă ocupaţi?
— Profesor la Loyola University din Chicago.
— L-aţi văzut recent, nu-i aşa?
— Da.
Fallon rupse din pâine şi întinse cu ea în zeama de salată.
— Cât de recent?
— Destul de recent.
— A luat legătura cu dumneavoastră, nu-i aşa? V-a spus unde este?
— Da.
Ea încercă să-şi strivească sub pleoape lacrimile de mânie.
— E complicat. Eu sunt prietenul lui – poate cel mai bun – dar sunt
totodată şi bătrânul Joe. Aşa că m-a lăsat să-l văd într-o stare de...
fragilitate emoţională. Pentru el, dumneavoastră sunteţi teribil de
importantă în alt mod şi n-a putut să rişte.
— N-a putut să rişte să-mi dea de ştire că trăieşte, toate lunile astea? Ştiu
ce însemna Sarah pentru el, cât l-a afectat pierderea ei. Dar şi eu sunt o
fiinţă umană şi nu mi-a arătat pic de respect. Cu atât mai puţin, dragoste.
Fallon oftă:
— Desigur, sunt multe pe care nu aveţi cum să le înţelegeţi.

1398
— De unde ştiţi?
— Pentru noi, totul a început în Vietnam. Eram doi preoţi şi un rabin, ca
într-un banc pentru bigoţi. David, Bernie Towers şi eu. Toată ziua, preoţii
încercau să-i consoleze pe schilozii, suferinzii şi muribunzii din spitale.
Seara le scriam scrisori familiilor celor ucişi şi apoi plecam în oraş să ne
mâncăm terciul de mazăre. Îl udam cu foarte mult alcool.
Bernie bea la fel de mult ca mine şi ca David, dar era un preot special, tare
ca piatra când venea vorba de vocaţia lui. Eu aveam deja probleme cu
respectarea jurămintelor şi căutam, la evreu compasiune şi comunicare, în
loc să vorbesc cu colegul meu preot. Eu şi David ne-am apropiat foarte
mult acolo.
Tăcu o secundă, clătinând din cap:
— E chiar ciudat. Am simţit întotdeauna că eu ar fi trebuit să mor în locul
lui Bernie, preotul acela minunat, dar..., şi ridică din umeri, căile sunt
misterioase. Astea sunt minunile Lui. Când ne-am întors în State, ştiam că
trebuie să mă las de preoţie şi nu mă puteam îndura. Am devenit un parşiv.
David a stat mult cu mine, m-a dus la Antialcoolici, m-a îndreptat. Apoi,
când a murit soţia lui, a fost rândul meu să-l ajut şi acum e rândul meu din
nou.
Merită, credeţi-mă, zise el, dar nu e un bărbat fără probleme.
Ea bombăni ceva aprobator. Începu să strângă farfuriile şi el o ajută. Puseră
cafeaua la fiert şi se mutară în sufragerie.
— Ce predaţi?
— Istoria religiilor.
— Loyola. Şcoala catolică, observă ea.
— Păi, în multe privinţe sunt încă un catolic. Fac totul după carte, ca un
soldat bătrân, l-am cerut Papei permisiunea de a renunţa la jurămintele
preoţeşti şi mi s-a acordat. Dorothy – acum e soţia mea – a făcut la fel. A
fost călugăriţă.
— Aţi fost apropiat de David din timpul armatei... până acum?
— În general, am ţinut legătura îndeaproape. Facem parte dintr-o mişcare
mică, dar în dezvoltare, a teologilor pacifişti. După Vietnam, am ştiut
fiecare că nu mai doream să vedem un alt război. Ne învârteam pe la
anumite tipuri de conferinţe şi adunări şi am constatat că existau mulţi ca
noi, teologi ai diferitelor religii, care gândeau şi simţeau cam la fel.
Se întrerupse cât se duse ea să toarne cafeaua şi s-o aducă. Îşi luă ceaşca,
sorbi o înghiţitură şi reluă:
— Aşa. Peste tot în lume, de la crearea umanităţii, oamenii au crezut în

1399
existenţa unei puteri superioare şi s-au zbătut cu disperare să ajungă la
divinitate. Se spun rugăciuni, se cântă psalmi, se aprind lumânări, se fac
donaţii, se ţin predici. Oamenii credincioşi îngenunchează, fac mătănii,
ridică braţele spre cer. Îl cheamă pe Allah, Buda, Shiva, Iehova, Iisus şi pe
o mulţime de sfinţi mari şi mici. Avem fiecare o viziune unică asupra lui
Dumnezeu. Credem cu toţii că al nostru e cel adevărat şi al altora e fals.
Pentru a ne dovedi dreptatea, am purtat războaie religioase sângeroase,
ucigându-i pe adepţii falşilor Dumnezei, spunându-ne că noi împlinim
lucrarea Lui. Catolicii şi protestanţii încă se mai omoară între ei, evreii şi
musulmanii, musulmanii şi hinduşii, suniţii şi şiiţii. Şi tot aşa.
După Vietnam, am început să recunoaştem afinităţi spirituale, bărbaţi şi
femei care credeau, ca şi noi, că-l poţi căuta pe Dumnezeu în felul tău, fără
să fluturi o sabie. Am fost atraşi unii către alţii şi am format un grup foarte
larg, numit Calea Paşnică a Domnului. Lucrăm să adunăm bani de la
ordine religioase şi fundaţii. Am auzit de o bucată de pământ în Colorado,
cu o casă pe ea şi ne-ar plăcea s-o cumpărăm şi să înfiinţăm un centru de
studii unde oameni de religii diferite se pot întâlni şi discuta despre
mântuirea adevărată, cea mai bună religie care este pacea universală...
— Şi David este membru în... Calea Paşnică a Domnului.
— Aşa e.
— Dar el e agnostic!
— Oh. Scuză-mi impertinenţa, dar e limpede că, în anumite privinţe, nu-l
cunoşti deloc. Te rog, nu te supăra.
— E adevărat, îmi dau seama că nu-l cunosc, spuse ea posomorâtă.
— Vorbeşte ca un mare agnostic. Dar în forul lui interior – şi ştiu despre ce
vorbesc – crede că ceva, o fiinţă mai mare decât el, îi conduce existenţa, pe
a lui şi pe a lumii. Doar că David nu poate defini exact această putere şi
lucrul acesta îl înnebuneşte. Cred că e cel mai credincios bărbat pe care l-
am cunoscut.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Sunt sigur, după ce am vorbit cu el, că plănuieşte să-ţi explice în curând
acţiunile lui.
Ea se simţi tristă şi frustrată. Crezuse că Sarah şi David îi vor oferi o viaţă
calmă şi caldă după o experienţă furtunoasă şi nefericită. Dar Sarah murise.
Şi David era... departe, vânat de demoni pe care ea nici nu şi-i putea
imagina şi nu-i păsa de ea nici cât să-i dea o veste. Ar fi vrut să vorbească
deschis cu omul din faţa ei, dar îşi dădu seama că nu putea.
Îşi duseră fiecare ceaşca şi farfuria la chiuvetă. El vru să le spele, dar ea îl

1400
opri:
— Lăsaţi, le fac eu după ce plecaţi.
El păru stânjenit:
— Ştiţi, voiam să vă mai rog ceva. Eu circul tot timpul, le spun oamenilor
despre Calea Paşnică, alerg pe la fundaţii, să strâng bani pentru a înfiinţa
centrul. Iezuiţii îmi plătesc o parte din cheltuielile de călătorie, dar ei nu
sunt vestiţi pentru dărnicie. Am un sac de dormit... v-ar deranja dacă aş
înnopta în magazie?
Ea îl privi scrutător şi bătăios şi el chicoti: '
— Fiţi pe pace, sunt normal. Soţia mea e femeia cea mai bună din lume. Şi
când ai renunţat la atâtea jurăminte importante, eşti foarte atent cu cele care
ţi-au mai rămas.
Ea îl conduse în camera de oaspeţi.
— Ce de pietre-inimă pe aici, zise el. Era o fată bună micuţa Sarah.
— Da.
Ea spălă vasele, el le şterse. Îi dădu un prosop de baie şi un burete.
— Eu fac un duş şi după aceea, puteţi intra în baie. Staţi cât doriţi. La
micul dejun...
— A, eu voi fi plecat de mult când o să vă treziţi.
— Mai vedem. Noapte bună, domnule Fallon.
— Somn uşor, dr. Cole.
După duş, se întinse în pat şi se gândi la o mulţime de lucruri. Auzea din
camera de oaspeţi murmurul rugăciunii lui de seară. Nu distinse cuvintele
decât spre sfârşit, când vocea bărbatului se ridică, mulţumită: „în numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.”
Chiar înainte de a adormi, îşi aminti ce-i spusese despre încălcarea
jurămintelor şi-i trecu prin minte gândul că poate Joe Fallon şi călugăriţa
lui, Dorothy, făcuseră dragoste înainte de a primi dispensa de la Papă.
Dimineaţa, fu trezită de zgomotul motorului maşinii lui. Era încă întuneric
şi se cufundă în somn încă o oră, până când îi sună deşteptătorul.
Camera de oaspeţi era neschimbată, cu excepţia patului care era făcut
milităreşte, mai corect decât îl întindea ea. Îl desfăcu şi puse aşternuturile
în coşul de rufe..
Ea şi Toby începuseră să se vadă şi joia dimineaţa devreme, înainte de a
pleca ea la clinică, pentru treburi administrative. În dimineaţa aceea,
revizuiră hârtiile care necesitau semnătura ei, apoi Toby îi zâmbi într-un
mod special:
— R.J. Cred că poate... cred că laparoscopia mi-a făcut bine.

1401
— O, Toby! Eşti sigură?
— Păi, o să te las pe tine să constaţi. Dar cred că am dreptate. Aş vrea să-l
aduci tu pe lume când va veni timpul.
— Nu. Până atunci, o să fie Gwen aici şi e cea mai bună obstetriciană. Ai
noroc.
— Îţi sunt recunoscătoare, zise Toby şi începu să plângă.
— Opreşte-te, prostuţo ce eşti, spuse R.J. şi se îmbrăţişară până când le
duru pe amândouă.

1402
 43

Camioneta roşie

Era cea de-a doua zi de joi a lunii iulie şi R.J. plecase de la clinica de
planificare familială, când văzu în oglinda retrovizoare o camionetă veche,
roşie, care făcuse aceeaşi curbă. Rămase în spatele ei tot timpul cât traversă
Springfield-ul şi continuă drumul pe Şoseaua 91.
Trase pe dreapta în iarba de lângă autostradă şi opri maşina. Camioneta o
depăşi. Răsuflă adânc, stătu să-şi potolească bătăile inimii, apoi reintră pe
şosea.
La o jumătate de milă mai jos, camioneta roşie aştepta parcată. Când o
depăşi, demară în spatele ei.
R.J. tremura. Când ajunse la drumul către Woodfield nu coti pe acolo, ci
rămase pe şosea.
Ştiau unde locuia, dar nu voia să-i conducă singură acolo, pe drumuri mici
şi necirculate. Conduse până la Greenville, apoi rămase pe traseul
Mohawk, ce urca în munţi. Conducea încet, urmărind camioneta şi
încercând să reţină amănunte. Opri maşina în faţa staţiei de poliţie din
Shelburne Falls şi camioneta roşie se opri peste drum. Cei trei bărbaţi din
ea o priveau. Ar fi vrut să meargă la ei şi să le spună să se ducă dracului.
Dar unii doctori fuseseră împuşcaţi, aşa că ieşi din Explorer şi fugi
În clădire, unde răcoarea şi întunericul contrastau cu strălucirea soarelui de
afară.
În spatele biroului stătea un tânăr bronzat şi brunet, tuns scurt. Avea
uniforma scrobită şi cămaşa bine călcată, ca a unui ofiţer de marină.
— Doamnă? Sunt soldatul Buckman.
— Trei bărbaţi într-o camionetă m-au urmărit până aici de la Springfield.
Sunt parcaţi afară.
El se ridică şi se îndreptă spre uşă. Ea veni după el. Locul unde se aflase
camioneta era acum liber. O altă camionetă, un Ford galben, venea pe
şosea şi încetini văzând poliţistul.
R.J. clătină din cap:
— Nu, era un Chevrolet roşu. S-a dus.
— Haideţi înăuntru, o pofti tânărul.

1403
Se aşeză la birou şi completă un formular, cu numele, adresa ei şi natura
plângerii.
— Sunteţi sigură că vă urmăreau? Ştiţi, uneori se întâmplă ca o maşină să
aibă acelaşi drum şi s-o crezi coadă. Am păţit şi eu aşa.
— Nu. Erau trei bărbaţi. Mă urmăreau.
— Ei, ştiţi, din când în când, băieţii noştri mai iau un şnaps la bord,
doamnă doctor, nu? Văd o femeie frumoasă şi se iau după ea. Nu e un
lucru frumos, dar nu fac nici un rău, de fapt.
— Nu e asta.
Îi povesti despre munca ei la clinică, despre ameninţări. Când termină,
văzu că tânărul o privea cu multă răceală:
— Da, îmi imaginez că sunt oameni care nu vă plac foarte mult. Ce doriţi
să fac?
— Nu vă puteţi anunţa maşinile să caute camioneta?
— Avem un număr limitat de maşini şi sunt pe drumurile principale.
Drumurile de ţară o iau în toate direcţiile, în Vermont, în jos spre
Greenville, în sud spre Connecticut, în vest până în statul New York.
Majoritatea oamenilor de la ţară conduc camionete şi mărcile cele mai dese
sunt Ford şi Chevrolet.
— Era un Chevrolet roşu, vechi. În cabină stăteau trei bărbaţi. Şoferul
purta ochelari fără rame. El şi cel de lângă uşa pasagerilor erau slabi, de
constituţie normală. Bărbatul din mijloc părea gras şi avea barbă mare.
— Vârste? Culoarea ochilor, a părului?
— N-aş putea să spun.
Căută în buzunar şi scoase carneţelul de reţete pe care scrisese:
— Camioneta are număr de înmatriculare din Vermont. Numărul e TZK-
4922.
— Oh.
Poliţistul şi-l notă, apoi spuse:
— O.K., îl verificăm şi vă anunţăm.
— Nu puteţi s-o faceţi acum, cât stau aici?
— Poate să ia mult timp.
— Aştept, îi răspunse ea, începând să-l antipatizeze.
— Cum doriţi.
Se aşeză pe o bancă din birou. El nu se ocupă de ea cinci minute, apoi luă
telefonul şi formă un număr. Îl auzi descriind cuiva maşina, apoi
mulţumind.
— Ce-au spus?

1404
— Trebuie să le dăm timp. Îi mai sun.
Se ocupă de hârtii, ignorând-o. Telefonul sună de două ori şi conversaţiile
scurte care urmară nu aveau nimic de-a face cu ea. R.J. se ridică de două
ori şi se uită afară, la traficul aglomerat de oamenii care se întorceau de la
lucru.
Când se întoarse a doua oară, el vorbea despre maşina care o interesa.
— Numărul e furat, îi spuse el. A fost scos de dimineaţă, de la o Honda
Sedan.
— Deci... asta-i tot?
— Asta e. O să-i dăm în urmărire, dar de acum au un alt număr, puteţi fi
sigură.
— Mulţumesc, dădu ea din cap.
Vru să plece, dar îi veni o idee:
— Ei ştiu unde locuiesc. Vreţi să telefonaţi la poliţia din Woodfield şi să-l
rugaţi pe şeriful McCourtney să mă aştepte acasă?
— Da, doamnă, oftă el.
Mack McCourtney controlă casa cu ea, în fiecare colţişor. Apoi merseră
amândoi pe poteca din pădure.
Ea îi povesti despre telefoane.
— Nu există o facilitate la telefoane, să-ţi dea numărul de la care s-a sunat
după fiecare apel?
— Mda, Caller ID. Costă câţiva dolari pe lună şi trebuie să-ţi cumperi o
maşinărie care costă şi ea cam cât robotul telefonic. Dar nu te alegi decât
cu nişte numere şi compania nu-ţi dezvăluie cui aparţin acestea. Dacă le
spun că e o problemă de competenţa poliţiei, vor instala o capcană. Te
taxează trei dolari douăzeci şi cinci pentru fiecare număr pe care-l
identifică, oftă Mack. Necazul, R.J., este că ticăloşii ăştia sunt organizaţi.
Ştiu totul despre echipamentele astea şi sună de la telefoane publice, alt
telefon pentru fiecare convorbire.
— Aşadar, nu crezi că merită să încercăm să-i depistăm?
El clătină din cap.
Nu găsiră nimic pe poteca din pădure:
— Pariez leafa pe un an că au plecat de mult, zise şeriful. Dar pădurile
astea oferă o mulţime de locuri unde se poate ascunde o camionetă. Aşa că
te-aş ruga să-ţi încui bine uşile şi ferestrele la noapte. Eu ies din tură la
nouă şi intră Bill Peters. O să patrulăm pe lângă casa ta şi o să fim atenţi.
Bine?
— Bine.

1405
Fu o noapte lungă şi fierbinte. De mai multe ori, lumini de pe şosea îi
umplură dormitorul de umbre jucăuşe. Auzea o maşină trecând încet pe
lângă casa ei; presupunea că era Bill Peters, poliţistul de serviciu.
Aproape de dimineaţă, căldura deveni înăbuşitoare. Era o prostie să-şi ţină
geamurile închise la etaj, hotărî ea; dacă cineva punea o scară pe zid, ar fi
auzit cu siguranţă. Se întinse în pat după ce deschise geamul, bucurându-se
de răcoare. Pe la ora cinci, auzi coioţii în spatele casei. Era semn bun;
prezenţa oamenilor i-ar fi alungat.
Citise undeva că urletele coioţilor sunt o invitaţie amoroasă, un preludiu al
împerecherii şi zâmbi ascultând: Aa-ooo-ooo-ooo-ooo-yip-yip-yip. Uite-
mă, sunt gata, te aştept.
Trecuse printr-o perioadă lungă de abstinenţă. Până la urmă oamenii erau şi
ei animale, apţi de sex ca şi coioţii şi stând în pat, încercă să imite şi ea
chemarea: Aa-ooo-ooo-ooo...
Întunericul se transforma într-un gri perlat şi ea şi vietăţile de afară îşi
răspundeau şi R.J. zâmbi, fiindcă putea să fie în acelaşi timp atât de
speriată şi atât de caraghioasă.

1406
 44

Concert devreme

Pentru R.J., vara fu bogată în bucurii şi tristeţi, oferite pe rând de munca ei

în mijlocul unor oameni pe care ajunsese să-i prețuiască pentru puterea şi
umanitatea lor. Mama lui Janet Cantwell, Elena Allen, suferea de
optsprezece ani de diabet zaharat şi până la urmă, problemele de circulaţie
îi provocară o cangrenă care impuse amputarea piciorului drept. R.J. îi trata
leziunile aterosclerotice care apăruseră şi la piciorul stâng. Elena avea
optzeci de ani şi o minte zburdalnică, de vrăbiuţă. Mergea în cârje şi-i arăta
lui R.J. crinii ei premiaţi şi roşiile uriaşe, gata să se coacă. Încerca
întotdeauna să-i dea din vinetele ei şi doctoriţei.
— Le am şi eu pe ale mele, protesta R.J. râzând. Nu vreţi să vă dau şi eu?
— Vai de mine, nu!
Fiecare grădinar din Woodfield cultiva vinete. Gregory Hinton spunea că
trebuia să fii atent dacă-ţi parcai maşina pe strada principală, fiindcă
întotdeauna când veneau înapoi la ea găseau nişte vinete pe bancheta din
spate.
Greg Hinton, fostul critic al lui R.J., devenise prietenul şi ocrotitorul ei
fidel şi o duru când văzu că făcuse cancer pulmonar. Când veni la ea,
tuşind şi şuierând, avea deja o formă gravă. Avea şaptezeci de ani. De la
cincisprezece ani, fuma câte două pachete de ţigări pe zi, dar credea că
boala lui mai are şi alte cauze:
— Toată lumea zice că viaţa unui fermier e sănătoasă, în aer liber şi aşa
mai departe. Nu se gândesc la bietul om respirând pleava din hambarele
închise, sau otrava din îngrăşăminte şi substanţe toxice. În multe privinţe,
nu e o muncă sănătoasă.
R.J. îl trimise la un oncolog din Greenville. După ce investigaţiile arătară o
pată mică, în formă de inel, în creierul lui, R.J. îl consolă după tratament cu
radiaţii, îi administra medicamentele şi suferi împreună cu el.
Dar avea şi zile şi săptămâni bune. Nu avusese nici un deces toată vara şi
oamenii erau fertili. Abdomenul lui Toby începuse să se rotunjească. Era
cuprinsă de greţuri care se prelungeau uneori toată ziua. Descoperise că
apa minerală rece cu felii de lămâie în ea o ajută, aşa că între crize stătea la

1407
biroul ei cu paharul în mână, cuburile de gheaţă lovindu-se cu clinchete de
marginea paharului în timp ce sorbea cu înghiţituri mici şi demne. R.J. o
programase pentru amniocenteză în cea de-a şaptesprezecea săptămână de
sarcină.
Alte naşteri făcuseră deja valuri în atmosfera liniştită a satului. Într-o zi
umedă, R.J. o ajutase pe Jessica Garland să nască tripleţi, două fete şi un
băiat. Ştiuseră mai de mult că va naşte trei copii, dar după naşterea uşoară,
toată lumea o sărbători. Fu prima şi poate ultima oară când R.J. aduse pe
lume tripleţi, pentru că hotărâse să-i transfere toate naşterile lui Gwen,
după ce familia Gabler avea să se mute în munţi. Copiii fură numiţi Clara,
Julia şi John. R.J. crezuse cândva că oamenii de la ţară dau copiilor numele
doctorului, dar acum i se părea un lucru demodat.
Într-o dimineaţă, după tratament, Gregory Hinton mai zăbovi în cabinet:
— Dr. Cole, am auzit că faceţi chiuretaje în Springfield.
Adresarea formală o puse pe gânduri; de mai mult timp, îi spunea R.J. Dar
întrebarea nu o luă prin surprindere; nu se ferise niciodată să vorbească
despre munca ei.
— Da, Greg. Merg la o clinică de acolo în fiecare joi.
El dădu din cap.
— Ştiai că noi suntem catolici?
— Nu, nu ştiam.
— Ba da. Eu m-am născut aici şi am ţinut de biserică. La fel şi Stacia. O
chema Stacia Kwiatkovski, tatăl ei avea o fermă de păsări în Sunderland.
Într-o sâmbătă seara, a venit cu două prietene la un bal din Woodfield şi
aşa ne-am cunoscut. După ce ne-am căsătorit, am mers amândoi la aceeaşi
biserică. Aici nu e biserică catolică, mergem la cea din South Deerfield.
Avem o nepoată în Cobrain, Rita Hinton, fata lui Arthur, fratele meu. Ei
sunt uniţi. Rita era studentă la Syracuse, a rămas însărcinată şi prietenul ei
a şters-o. Rita a părăsit şcoala şi a născut copilul, o fetiţă. Helen, cumnata
mea, are grijă de fetiţă şi Rita s-a făcut menajeră ca s-o întreţină. Suntem
foarte mândri de nepoata noastră.
— Aveţi de ce să fiţi mândri. Dacă ea a ales să facă asta, trebuie s-o
aprobaţi şi s-o susţineţi.
— Voiam să spun, zise el încet, că noi nu încuviinţăm avortul.
— Nici mie nu-mi place ideea de avort, Greg.
— Atunci de ce o faci?
— Pentru că femeile care vin la clinica aceea sunt într-o situaţie disperată.
Multe ar muri dacă n-ar avea posibilitatea să facă un avort în condiţii bune,

1408
sigure. Pentru femeile acelea nu contează ce au făcut sau n-au făcut altele
sau ce crezi dumneata sau eu sau nu ştiu ce grupare de idei. Pentru ea nu
contează decât ceea ce se întâmplă cu trupul şi cu sufletul ei şi trebuie să
decidă singură cum poate să supravieţuiască. Poţi să înţelegi asta? îl privi
ea în ochi.
După o clipă, el dădu din cap:
— Cred că da, mormăi cu un dram de resentiment.
— Mă bucur, încheie ea.
Totuşi, nu voia să trăiască la nesfârşit cu teama zilei de joi. Când se învoise
să ajute, îi spusese Barbarei Eustis că va fi o colaborare temporară, până
când va reuşi să angajeze alţi doctori. În ultima joi din august, se duse la
clinică hotărâtă să-i spună directoarei că se terminase.
Trecu pe lângă clinică în plină desfăşurare a unei demonstraţii. Ca de
obicei, parcă pe o stradă alăturată şi porni pe jos. Unul dintre efectele
administraţiei Clinton era acela că demonstranţii erau obligaţi să rămână pe
trotuarul opus şi nu-i mai puteau împiedica fizic pe doctori să-şi facă
meseria. Totuşi, imediat cum o maşină intra pe alee, pancartele erau agitate
şi începeau ţipetele:
„MĂMICO, NU MĂ OMORÎ!” (printr-o portavoce);
„Mame, nu omorâţi copii!”
„înapoi. Salvaţi vieţi!”
Cineva o recunoscu probabil pe R.J. când mai avea câţiva paşi până la uşă:
„Criminalo... CRIMINALO... CRIMINALO...”
Înainte de a intra, văzu că geamul de la secretariat fusese spart. Uşa
biroului era deschisă. Înăuntru, în genunchi, Barbara Eustis aduna
cioburile.
— Bună, zise ea calmă,
— Bună dimineaţa. Voiam să stăm de vorbă, dar...
— Nu, intră, R.J. întotdeauna am timp pentru tine.
— Am venit mai devreme. Hai să te ajut cu cioburile astea. Ce s-a
întâmplat?
— Nu ce, cine. A trecut un băiat de vreo treisprezece ani, singur, cu o
pungă de hârtie. Sub fereastra mea, a scos asta din pungă şi a dat cu ea.
Pe biroul Barbarei era aşezată o piatră de mărimea unei mingi de baseball.
R.J. văzu că lovise şi mobila, desprinsese aşchii dintr-un colţ al tăbliei:
— Bine că nu te-a lovit. Te-ai tăiat de la sticlă?
Eustis clătină din cap:
— Eram la toaletă. Am avut o urgenţă providenţială.

1409
— Puştiul făcea parte dintre demonstranţi?
— Nu ştim. A fugit pe o alee care dă în strada Forbes. Poliţia l-a căutat,
fără succes. Probabil că-l aştepta o maşină.
— Doamne, se folosesc de copii! Ce-o să se întâmple, Barbara? încotro ne
îndreptăm?
— Înspre mâine, colega. Tribunalul Suprem a instituit legalitatea avortului
în ţara asta. Şi guvernul a aprobat de curând testarea pilulei abortive.
— Crezi că se va simţi o diferenţă?
— Şi încă una mare.
Eustis arunca cioburile în coşul de gunoi, exclama, îşi mai sugea câte un
deget:
— RU-486 trebuie să funcţioneze în Statele Unite, pentru că deja e folosită
cu succes de ani de zile în Franţa, Marea Britanie şi Suedia. După ce
medicii vor putea administra pilulele şi tratamentul consecutiv în
intimitatea cabinetelor lor, războiul va fi aproape câştigat. Bineînţeles, o
mulţime de oameni vor avea obiecţii morale cu privire la avort şi o să mai
fie câte o demonstraţie din când în când. Dar dacă femeile vor putea
întrerupe o sarcină după o simplă vizită la medicul de familie, lupta va fi
încheiată. E imposibil să protestezi la fiecare colţ de stradă.
— Şi când se va întâmpla asta?
— Cred că va mai dura încă doi ani. Între timp, nu trebuie decât să
rezistăm cumva. Sunt tot mai puţini doctori care lucrează în astfel de
clinici. În tot statul Mississippi, nu e decât un singur doctor care face
chiuretaje. În Dakota de Nord e o doctoriţă. Doctorii de vârsta ta nu vor să
facă asta. Multe clinici funcţionează doar cu medici pensionari, zâmbi ea.
Bătrânii doctori au sânge în vine, R.J., sunt mult mai curajoşi decât cei
tineri. De ce oare?
— Poate că au mai puţin de pierdut decât medicii tineri. Aceştia au familii
de întreţinut şi cariere de construit.
— Mda. Ei, slavă Domnului pentru bătrâni. Tu eşti o excepţie, R.J. Aş da
orice să mai găsesc încă un doctor ca tine Despre ce vroiai să vorbim?
R.J. puse cioburile adunate în coş:
— E târziu, trebuie să trec la treabă. Nu era ceva important, Barbara, te
prind eu altădată.
Vineri seara, pusese nişte zarzavaturi în tigaie şi asculta un concert pentru
vioară la radio, când o sună Toby:
— Te uiţi la televizor?
— Nu.

1410
— Dă-i drumul, R.J., să vezi ce nenorocire.
În Florida, un medic de şaizeci şi şapte de ani, John Bayard Britton, fusese
împuşcat mortal la ieşirea din clinica de avorturi unde lucra. Arma fusese o
puşcă mânuită de un pastor protestant fundamentalist, pe nume Paul Hill.
Crima se petrecuse în oraşul Pensacola, acelaşi unde anul precedent fusese
ucis dr. David Gunn. R.J. urmărea detaliile pe ecran, aproape nemişcată.
Mirosul de ars al legumelor o smulse de pe scaun şi se repezi să le stingă,
puse apă peste ele şi le aruncă în chiuvetă, apoi se întoarse la televizor.
Asasinul, Hill, se apropiase de maşina doctorului şi trăsese. Victima murise
pe loc. În maşină mai erau şi două-escorte voluntare, un bărbat de şaptezeci
de ani, lângă şofer, care fusese de asemenea ucis şi soţia lui, în spate, care
era spitalizată.
Crainicul spunea că doctorul Britton nu agrea avortul, dar lucrase la clinică
pentru a le oferi femeilor posibilitatea de a alege.
Se transmiseră şi fragmente de interviuri cu reverendul Paul Hill, de la alte
demonstraţii, în care îl lăudase pe Michael Griffin pentru eliminarea
doctorului Gunn.
Alţi lideri religioşi ai mişcărilor anti-avort condamnau violenţa şi crima.
Un conducător filmat în prim plan declara că grupul lui considera crima
regretabilă; dar acelaşi individ era arătat apoi îndemnându-şi enoriaşii să se
roage pentru ca nenorocirea să se abată asupra oricărui doctor care făcea
chiuretaje.
Un analist politic enumera datele care demonstrau că mişcarea anti-avort
scăzuse în amploare în Statele Unite:
— În lumina noilor legi, actele de violenţă sunt de aşteptat numai din
partea celor mai radicali indivizi, spunea el.
R.J. se încolăci pe canapea, înfrigurată. Chiar şi după terminarea emisiunii,
rămase ca hipnotizată în faţa ecranului pâlpâitor.
În weekend se fortifică psihic pentru confruntare. Rămase în casă, cu uşile
şi ferestrele zăvorâte, îmbrăcată subţire din cauza căldurii, încercând să
citească şi să doarmă.
Duminică dimineaţa devreme, răspunse unei chemări telefonice urgente.
Când se întoarse, încuie din nou uşa.
Luni, când plecă la serviciu, parcă pe altă stradă şi se apropie pe jos de
cabinet. Clădirea avea o uşă şi în spate şi intră pe acolo.
Toată ziua fu distrată. Noaptea avu o insomnie din cauza nervilor;
tensiunea era sporită şi de faptul că telefoanele de ameninţare încetaseră.
Tresărea la fiecare sunet, la scârţâitul lemnului sau la zumzetul

1411
congelatorului.
În cele din urmă, la 3 dimineaţa, se sculă şi descuie toate uşile şi deschise
ferestrele.
Desculţă, duse afară un scaun pliant şi-l aşeză lângă straturile ei de
zarzavaturi. Apoi intră şi-şi aduse din casă viola da gamba şi stătu sub
cerul înstelat, răcorindu-şi degetele de la picioare în iarbă şi cântând un
studiu de Marais, pe care tocmai îl exersa. Suna minunat în aerul întunecat
şi în timp ce cânta, îşi imagina animalele din pădure ciulind urechile la
auzul muzicii mistice. Făcea greşeli, dar nu-i păsa: spectatorii ei nu erau
decât frunzele de salată.
Muzica fu ca o transfuzie de curaj; după aceea, fu capabilă să se poarte cu
calm. A doua zi se duse la cabinet şi parcă pe locul ei obişnuit. Se purtă
normal cu pacienţii. In fiecare dimineaţă, înainte de serviciu, se plimba pe
poteca din pădure, iar după amiaza plivea grădina. Plantă a doua oară
fasole pitică şi legumele i se coceau.
Miercuri, Barbara Eustis telefonă şi-i spuse că aranjase cu voluntari s-o ia
de acasă şi s-o conducă la clinică.
— Nu. Fără voluntari.
— De ce nu?
— N-o să se întâmple nimic, simt asta. Şi apoi, voluntarii nu l-au ajutat
prea mult pe doctorul din Florida.
— ... În regulă. Dar să intri cu maşina în parcare, avem pază acolo. Şi mai
multe maşini de poliţie decât înainte, pentru siguranţă.
— Bine, zise R.J.
Joia însă panica reveni.
Fu recunoscătoare patrulei de poliţie care o însoţi discret de la intrarea în
Springfield.
Demonstranţii lipseau. Spaţiul de parcare era păzit, aşa cum se promisese.
Ziua fu liniştită şi monotonă şi spre sfârşitul programului, chiar şi Barbara
era vizibil relaxată. Poliţia o însoţi din nou până la ieşirea din oraş şi apoi
conduse singură pe Şoseaua 91.
Ajungând acasă, găsi pe prispă o sacoşă cu nişte cartofi noi, proaspeţi şi
mărunţi şi un bilet de la George Palmer, care o sfătuia să-i înăbuşe cu unt şi
cu mărar. N-ar fi stricat nişte peşte, aşa că dezgropă câteva râme şi-şi luă
undiţa.
Era o zi caldă şi răcoarea pădurii îi ură parcă bun venit. Soarele pătrundea
cu greu prin bolta pădurii, smălţând iarba cu lumină.
Când bărbatul răsări din umbra copacilor, fu ca în spaimele ei despre atacul

1412
ursului. Nu văzu decât că era mare şi bărbos, cu părul lung, apoi braţul cu
undiţa i se ridică şi-l lovi. Nuiaua se rupse, dar ea continuă să-l lovească,
pentru că acum îl recunoscuse.
Braţele puternice o cuprinseră şi bărbia lui o apăsa dureros pe creştet.
— Ai grijă, îi spuse, să nu-ţi intre cârligul de la undiţă în mână.
— Ai terminat poteca, şopti el cu gura în părul ei.

1413
 IV

DOCTORIŢĂ DE ŢARĂ

1414
 45

La micul dejun

La câteva minute după ce David o speriase pe poteca din pădure, stăteau

amândoi în bucătăria lui R.J. şi se priveau cu o urmă de teamă. Le fu foarte
greu până începură să vorbească. Ultima oară când se priviseră, între ei era
trupul fiicei lui moarte.
Nici unul nu mai era cum îşi amintea celălalt. Parcă s-ar fi deghizat, gândi
ea, simţind lipsa cozii şi intimidată de barba lui.
— Vrei să vorbim despre Sarah?
— Nu, spuse el repede. Adică, nu acum.. Vreau să vorbesc despre noi.
Ea îşi încleştă strâns mâinile în poală, încercând să le oprească tremuratul,
oscilând între speranţă şi disperare, cuprinsă de emoţii ciudat amestecate –
bucurie, jubilaţie, uşurare şi totuşi, şi o mânie devastatoare:
— De ce te-ai obosit să te întorci?
— Nu mi-am putut lua gândul de la tine.
Arăta atât de sănătos, de normal, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Era
prea calmi, prea colocvial. Ea ar fi vrut să-i spună cuvinte tandre, dar alte
vorbe îi veneau pe buze:
— Sunt tratată... aşa. Nici un cuvânt timp de un an şi apoi: „Bună, bătrâna
mea R.J., m-am întors.” De unde ştiu eu că după următoarea ceartă nu te
vei urca în maşină şi vei dispărea din nou, pentru încă un an? Sau cinci ani,
sau opt?
— Pentru că-ti spun că nu se va întâmpla aşa. Nu vrei să iei în consideraţie
asta?
— Ba da, o să iau în consideraţie asta, îşi auzi ea vocea pronunţând cu atâta
amărăciune tăioasă, încât el se trase înapoi.
— Pot să rămân peste noapte?
Fu gata să-l refuze, dar îşi dădu seama că nu putea:
— De ce nu? îi spuse şi râse.
— Trebuie să ajung la maşină. Am lăsat-o pe şosea şi am traversat
pământul lui Krantz ca să ajung de la râu pe potecă.
— Păi, du-te şi ia maşina până pregătesc masa, spuse ea fără să se ofere să-
l ia în Explorer, iar el dădu din cap tăcut şi plecă.

1415
Când reveni, ea îşi recăpătase calmul. Îi spuse să-şi pună valiza în camera
de oaspeţi, vorbindu-i politicos, ca unui străin, pentru a-l împiedica să-i
simtă bucuria din voce, disponibilitatea. Îi oferi o masă departe de ospăţul
fiului risipitor – burgeri de vită încălziţi, cartofi copţi şi sos de mere
cumpărat.
Se aşezară la masă, dar, înainte de a înghiţi măcar o dată, ea se ridică şi
intră repede în camera ei, închizând uşa. David auzi televizorul pornind,
apoi râsete, semănând cu sonorul de la serialul Seinfeld.
O auzi şi pe R.J. îşi dădea seama că nu plângea pentru ei, aşa că se duse la
uşă şi bătu încet:
— Şi eu o iubeam, şopti el.
— Ştiu.
Plânseră împreună aşa cum ar fi trebuit să facă în urmă cu un an şi ea îi
făcu loc lângă ea. Primele sărutări fură moi şi cu gust de lacrimi.
— M-am gândit tot timpul la tine. În fiecare zi, în fiecare clipă.
— Urăsc barba ta, zise ea.
Dimineaţa, R.J. se simţi ciudat pentru că petrecuse noaptea cu un om pe
care abia-l reîntâlnise. Nu erau numai barba şi părul strâns în coadă, gândi
în bucătărie, în timp ce storcea fructe pentru suc.
El i se alătură când încă nu terminase de prăjit pâinea şi de amestecat
omleta.
— Ce e ăsta? E bun.
— Am amestecat portocale cu coacăze.
— Înainte nu beai aşa ceva.
— Aşa beau acum. Lucrurile se mai schimbă, David... Nu te-ai gândit că s-
ar putea să fiu cu altcineva?
— Eşti?
— Nu mai ai dreptul să ştii, răbufni mânia ei. De ce ai luat legătura cu Joe
Fallon şi nu cu mine? De ce n-ai telefonat niciodată? De ce-ai aşteptat atât
până mi-ai scris? De ce nu m-ai anunţat că n-ai păţit nimic, că eşti bine?
— Nu eram bine, zise el.
Omleta de pe farfurii se răcea neatinsă. El începu să vorbească, să-i
povestească.
După moartea lui Sarah, aerul mi s-a părut ciudat de întinat, de parcă ar
fi fost amestecat cu un galben palid. O parte din mine încă mai raţiona, l-
am telefonat agentului funerar din Long Island, Roslyn, am programat
înmormântarea şi am urmat dricul spre New York în maşina mea.
Conduceam atent. Foarte atent.

1416
Am tras ia un motel. A doua zi s-a desfăşurat o slujbă simplă. Rabinul de
la fostul meu templu era numit de curând; n-o cunoscuse pe Sarah şi l-am
rugat să nu lungească lucrurile. Funcţionarii de la pompe funebre au ţinut
linţoliul. Agentul dăduse un anunţ în ziarul de dimineaţă, dar n-a fost văzut
decât de foarte puţini oameni. Două fete, foste colege de şcoală cu Sarah,
s-au ţinut de mână şi au plâns la cimitirul Beth Moses din West Babylon.
Au mai fost cinci adulţi, cunoştinţe de-a le noastre de când locuiam în
Roslyn. Au stat deoparte, abătuţi, l-am trimis de acolo pe gropari şi am
astupat singur mormântul; la început bulgării loveau cu un zgomot
înfundat capacul de lemn, apoi pământul a acoperit pământul.
O femeie voinică pe care am recunoscut-o cu greu – fusese cea mai bună
prietenă a Natal iei, când era mai tânără şi zveltă – m-a strâns în braţe
suspinând şi soţul ei m-a rugat să merg acasă la ei. Abia dacă-mi amintesc
ce ie-am spus.
Am plecat imediat după înhumare. Am mers un kilometru sau doi şi am
întors în parcarea unei biserici. Era pustie şi am stat acolo mai mult de o
oră. Când m-am întors la cimitir, plecase toată lumea.
Cele două locuri erau alăturate. Am stat între ele, cu o mână pe marginea
mormântului lui Sarah şi cu cealaltă pe cei al Nataliei. Nu m-a tulburat
nici una.
Nu simţeam decât durerea mea şi o singurătate teribilă. După amiaza
târziu, m-am urcat în maşină şi am plecat.
Nu aveam o destinaţie precisă. Era ca şi cum maşina mă conducea pe
mine, pe bulevardul Wellwood, în curbe, peste poduri.
Spre New Jersey.
În Newark m-am oprit la Old Glory, un bar de lângă bariera Jersey. Am
băut repede trei pahare, dar am devenit conştient de priviri holbate şi
tăcere. Era un local muncitoresc şi eu purtam un costum bleumarin de
marcă, mânjit de pământ şi în plus, eram un adult cu părul lung, strâns în
coadă. Aşa că am plătit, am intrat într-un magazin de alături şi mi-am luat
trei jumătăţi de whisky, apoi m-am dus la motelul cel mai apropiat.
Am auzit sute de beţivi vorbind despre gustul tăriei. Unii-l descriu ca pe
„stele lichide”, „sorbituri de nectar”, „mană cerească”. Am urât
întotdeauna alcoolurile din cereale şi m-am ţinut de votcă sau de gin. În
camera de motel nu voiam decât să uit, am băut până am adormit. De câte
ori mă trezeam, zăceam câteva momente năuc, bâjbâind prin propria-mi
minte, apoi năvăleau amintirile îngrozitoare, durerea teribilă şi începeam
din nou să beau.

1417
Era un tipar vechi şi familiar, pus la punct de mine odinioară, să beau în
camere încuiate, unde eram în siguranţă. Ceie trei sticle m-au ţinut beat
patru zile. Mi-a fost îngrozitor de rău o zi şi o noapte, pe urmă am luat un
mic dejun frugal, am plătit motelul şi m-am lăsat din nou în voia maşinii.
Era o rutină în care mai trăisem, m-am readaptat uşor. Nu conduceam
niciodată beat, pentru că singurele lucruri certe care mă fereau de
dezastru erau maşina, portofelul şi carnetul de cecuri.
Conduceam încet şi mecanic, cu mintea amorţită, încercând să las în urmă
realitatea. Dar întotdeauna venea o clipă când realitatea mă ajungea din
spate, intra în maşină şi conducea cu mine, iar atunci când nu mai puteam
suporta durerea, cumpăram două sticle şi închinam o cameră undeva.
M-am îmbătat în Harrisburg, Pennsylvania. M-am îmbătat la ieşirea din
Cincinnati, Ohio şi în alte locuri pe care nu le-am reţinut. Treceam beat
din anotimp în anotimp.
Într-o dimineaţă de toamnă, devreme, foarte devreme, cumplit de mahmur,
m-am pomenit conducând pe un drum de ţară. Era un peisaj domol,
ondulat, cu dealuri mai joase decât în Woodfield şi cu mai multe câmpuri
lucrate în loc de păduri. Am oprit maşina lângă un plug tras de cai, mânaţi
de un om bărbos cu pălărie de pai, cămaşă albă şi pantaloni negri, cu
bretele.
Era din secta Amish.
Am trecut pe lângă o fermă şi am văzut o femeie în rochie lungă şi cu o
mică bonetă de rugăciune, ajutând doi băieţi să cureţe zăpada de pe
platforma unei căruţe. Dincolo de un ian de porumb, un om secera ovăz.
Îmi erau rău şi mă durea capul.
Conduceam încet prin peisajul rural, casele erau albe şi fără ornamente,
hambarele solide, vedeam turnuri de apă cu mori de vânt, ogoare îngrijite.
Am crezut că poate intrasem din nou în Pennsylvania, poate eram lângă
Lancaster, dar în curând mi-am dat seama că ieşeam din Apple Creek,
Ohio, lângă oraşul Kidron. Îmi era o sete puternică. Nu ştiam că mă aflam
la doar jumătate de kilometru de magazine, moteluri, Coca-Cola rece şi
mâncare.
Aş fi putut uşor să conduc mai departe, dar am trecut pe lângă o trăsurică
goală, cu braţele jugului odihnindu-se pe asfalt. Curelele rupte de la
acelaşi jug explicau cum scăpase calul.
Am trecut de un om alergând după o iapă, căreia îi căşunase să fugă drept
înainte.
Fără să mai stau pe gânduri, am întors maşina ca să blochez şoseaua,

1418
apoi m-am dat jos şi m-am postat în faţa animalului, agitându-mi braţele.
Şoseaua era străjuită într-o parte de un gard şi în cealaltă de un lan înalt
de porumb. Iapa a încetinit şi, vorbindu-i blând, am luat-o de frâu.
Omul a venit gâfâind:
— Danke. Sehr danke. Ştiţi să vă purtaţi cu animalele astea, nu?
— Am avut şi noi un cal.
Faţa lui începuse să-mi joace înaintea ochilor şi m-am rezemat de maşină.
— Sunteţi krank? Vreţi ajutor?
— Nu, mă simt bine. Mulţumesc.
Îmi trecea ameţeala şi simţeam nevoia să ies din lumina puternică a
soarelui. Aveam Tylenol în maşină.
— Nu ştiţi unde aş putea găsi nişte apă?
Omu! dădu din cap şi-mi arătă casa cea mai apropiată:
— Oamenii aceia vă vor da apă. Bateţi ia uşă.
Ferma era înconjurată de lanuri de porumb, dar nu era proprietate Amish
– vedeam automobile parcate în curte. Tocmai bătusem la uşă când am
observat tăbliţa pe care scria Yeshiva Iisroel. Casa de Studiu a lui Israel.
Prin ferestrele deschise se auzea o cântare ebraică, dintr-un psalm, Bayt
Hisroel barachu et-Âdonai, bayt Aharon barachu et-Adonai. O, casă a lui
Israel, binecuvântează-l pe Domnul, o, casă a lui Aaron, binecuvântează-l
pe Domnul.
Uşa fu deschisă de un bărbat ce părea Amish din cap până în picioare, dar
avea o tichie pe cap, mâneca stângă suflecată şi filacteriile încolăcite în
jurui frunţii şi al braţului. În spatele lui se vedea o masă la care stăteau
mai mulţi bărbaţi.
Mă privi scrutător:
— Intră, intră. Bist ah Yid?30
— Da.
— Te aşteptam, spuse el în idiş.
Prezentările nu se făcură imediat.
— Eşti ai zecelea, mă înştiinţă un bărbos cărunt. Am înţeles că împlineam
un minyan, permiţându-le să se oprească din cântare şi să înceapă
rugăciunea de dimineaţă. Doi bărbaţi zâmbiră, alţii mormăiră că sosise şi
timpul să apară cineva. Nici în cele mai bune împrejurări nu mi-ar fi
plăcut să asist ia o slujbă după tipic.
Totuşi, atunci şi acolo, ce puteam face? Pe masă erau apă şi pahare şi mai

30
Eşti evreu?
1419
întâi mă lăsară să beau. Cineva îmi întinse filacterii.
— Nu, mulţumesc.
— Ce? Nu fi ateu, pune-ţi-le, nu muşcă, lătră omul.
Trecuseră mulţi ani, trebuiră să mă ajute să înfăşor corect cureluşele de
piele în jos pe antebraţ, de-a curmezişul palmei şi în jurul degetului
mijlociu. Şi să-mi fixez între ochi cutia cu textul sfânt. Între timp, mai
sosiră doi oameni şi se pregătiră, dar nimeni nu mă grăbi. Mai târziu, am
aflat că erau obişnuiţi ca evrei nepracticanţi să nimerească acolo; era o
mitzvah, o binecuvântare, să-i poţi învăţa pe ceilalţi. Când începură
rugăciunile, găsii că ebraica mea ruginită mă servea încă foarte bine; pe
vremuri, la seminar, fusesem lăudat pentru frumuseţea ebraicii mele. Către
sfârşit, trei dintre participanţi se ridicară pentru Kaddish, rugăciunile
pentru cei morţi de curând şi stătui cu ei. Tocmai mă gândeam să scap
când aduseră nişte cărţi ebraice uriaşe, cu pagini îngălbenite şi uzate, cu
colţurile legăturilor de piele îndoite de atâta folosire.
După o clipă studiau, aşezaţi pe scaunele acelea desperecheate de
bucătărie, dar nu studiau pur şi simplu: se contraziceau, raţionau,
ascultând cu atenţie şi simpatie. Subiectul era măsura în care omenirea e
compusă din yetzer hatov, înclinaţii bune, în comparaţie cu yetzer harah,
înclinaţii spre a face rău. Am fost uluit de cât de rar consultau textele din
faţa lor; îşi aminteau pe dinafară pasaje întregi din legile redactate de
rabinul luda cu o mie opt sute de ani înainte. Minţile lor alergau prin
Talmudul din Babilon sau Ierusalim, cu uşurinţă şi cu stil, ca nişte copii pe
patine cu rotile. Se angajau în dezbateri amănunţite legate de probleme
din Ghidul Nedumeritului, Zohar sau alte comentarii. Mi-am dat seama că
eram martorul perfecţionării zilnice prin studiu, exerciţiu practicat de
aproape şase mii de ani în diverse locuri, ia marea academie talmudică
Nahardea, la Rashi, în studiul lui Maimonides, în templele din estul
Europei.
Discuţia se mută fulgerător din idiş, în ebraică, aramaică, engleza
colocvială. Nu puteam înţelege o mare parte din ea, dar adesea încetineau
ritmul atunci când chibzuiau la un citat. Încă îmi plesnea capul, dar eram
fascinat de ceea ce izbuteam să înţeleg.
L-am identificat pe capul lor, un bătrân cu o barbă aibă şi o coamă, o
burtică grăsuţă protejată de şalul de rugăciune, cravată pătată, ochelari
rotunzi cu rame de oţel, mărindu-i ochii de un albastru intens, de agată.
Rabinul stătea acolo şi răspundea din când în când la întrebări.
Dimineaţa se apropia de sfârşit. Mă simţeam de parcă eram prizonier într-

1420
un vis. La prânz, învăţăceii se întrerupseră şi îşi luară pungile cu mâncare,
iar eu mă smulsei din reverie şi mă pregătii de plecare, dar rabinul îmi
făcu semn din cap.
— Vino cu mine, te rog, să mâncăm ceva.
Îi urmai afară din sala de studiu, prin două clase cu şiruri de bănci uzate
şi temele copiilor ia ebraică prinse pe pereţi chiar lângă tablă şi apoi
urcarăm nişte trepte.
Era un apartament mic şi curat. Podelele străluceau şi pe mobile erau
şerveţele de dantelă. Totul era la locul iui; era limpede că nu locuiau copii
mici în casa aceea.
— Aici locuiesc cu soţia mea, Dvora. Ea e la slujbă în oraş, vinde rochii.
Eu sunt rabi Moscowitz.
— David Markus.
Ne dădurăm mâna.
În frigider erau salată de ton şi legume şi rabinul tăie cu dexteritate felii
de pâine îngheţată şi le puse în prăjitor.
— Aşa, spuse ei, după ce binecuvântă mâncarea şi ne aşezarăm. Cu ce te
ocupi? Comis-voiajor?
Am ezitat. Dacă aş fi spus că eram agent imobiliar, ar fi fost curioşi să afle
ce clădire era de vânzare în apropiere:
— Sunt scriitor.
— Adevărat? Despre ce scrii?
Aşa păţesc dacă îmi ţes singur păienjenişul, m-am gândit nemulţumit.
— Agricultură.
— Sunt multe ferme pe aici, zise rabi, iar eu dădui din cap.
Mâncarăm într-o tăcere camaraderească. După ce terminarăm, îi ajutai să
strângă masa.
— Îţi plac merele ?
— Da.
Rabinul scoase din frigider un soi de mere timpurii:
— Ai unde să stai la noapte ?
— Încă n-am căutat.
— Hai să-ţi închiriem camera noastră suplimentară, nu e scump. Şi de
dimineaţă ne vei ajuta să facem un minyan. Nu?
Mărul din care muşcam era acru şi palid. Pe perete am văzut un calendar
pictat, înfăţişând Zidui Plângerii. Eram obosit să tot stau în maşină şi
văzusem că baia era impecabilă. Atunci, de ce să nu mă duc? m-am gândit
ameţit.

1421
Rabi Moscowitz se trezi de mai multe ori în timpul nopţii ca să meargă la
baie, vârându-şi picioarele umflate în papuci de stofă; bănuiam că are
prostata cam mare.
Dvora, soţia rabinului, era o femeie micuţă, încărunţită, cu faţa aprinsă şi
ochii vii. Îmi amintea de o veveriţă blândă şi în fiecare dimineaţă cânta
cântece idiş de dragoste şi cântece de leagăn, cu o voce dulce şi vibrantă,
în timp ce pregătea micul dejun.
Nu mi-am desfăcut nimic din bagaje, pentru că doream să plec curând. În
fiecare dimineaţă îmi făceam patul şi-mi strângeam lucrurile. Dvora
Moscowitz îmi spuse că toţi chiriaşii ar trebui să procedeze aşa.
Masa de vineri fu compusă din aceleaşi mâncăruri pe care mile servea
mama când eram copil: peşte, supă de pui, pui fript cu cartofi, compot de
fructe şi ceai. Vineri după-amiaza, Dvora pregăti ceva pentru a doua zi,
când era interzis să găteşti. Puse într-o oală de pământ cartofi, ceapă,
usturoi, secară albă şi boabe de fasole şi le acoperi cu apă. Adăugă sare,
piper şi ardei şi le puse la fiert. Cu două ore înainte de începerea
Sabatului, adăugă făină şi puse oala în cuptor, unde se coapse la foc mic
până către seară.
Când fu descoperită, mâncarea arăta minunat, prinsese deasupra o crustă
groasă şi răspândea arome care mă făceau să înghit în sec.
Rabi Moscowitz luă o sticlă de whisky Seagram dintr-un dulap şi umplu
două păhăruţe.
— Eu nu beau.
Rabinul îşi desfăcu palmele:
— Nici un şpriţ?
Ştiam că dacă beam, aveam să ajung la sticla de votcă din maşină şi nu mă
aflam într-un loc potrivit pentru a mă îmbăta criţă.
— Sunt alcoolic.
— Ah... aşa, dădu rabinul din cap şi-şi strânse buzele.
A fost ca şi când aş fi intrat într-o poveste spusă de părinţii mei, despre
lumea ebraică tradiţională în care copilăriseră. Dar uneori mă trezeam
noaptea, năpădit de amintiri recente şi durerea mă făcea să întind mâna
după sticlă. Odată, m-am dat jos din pat şi am coborât desculţ în grădina
plină de rouă. Am deschis portbagajul maşinii, am băut două înghiţituri
salvatoare de votcă, dar nu mi-am luat sticla în casă. Dacă Rabi şi Dvora
mă auziseră, nu dădură nici un semn că ar şti ceva.
În fiecare zi stăteam cu discipolii şi mă simţeam ca un seralist. Oamenii
din bănci urmau generaţii de părinţi cu preocupări intelectuale, aşa că

1422
fiecare dintre ei mă depăşea cu ani lumină în interpretarea Bibliei şi a
legilor ebraice. Nu le-am menţionat că eram absolvent al Seminarului
Teologic evreiesc şi aveam funcţie de rabin. Ştiam că pentru ei, un rabin
reformat nu era rabin. Şi nici un înţelept, cu siguranţă.
Aşa că stăteam tăcut şi-i ascultam cum vorbesc despre bine şi rău în
caracterul uman, despre căsătorie şi divorţ, crimă şi pedeapsă, naştere şi
moarte.
M-am pomenit deosebit de interesat de un anumit subiect. Levi Dressner,
un bătrân tremurător, cu voce gâjâită, a amintit trei înţelepţi care au spus
că o bătrâneţe bună poate fio răsplată pentru respectarea dreptăţii, dar
chiar şi drepţii pot întâlni moartea mai devreme, ceea ce e o nenorocire.
Reuven Mendei, îndesat şi trecut de prima tinereţe, cu o faţă roşie, dădea
citat după citat în care se spunea că te poţi confrunta cu o moarte
timpurie, dacă te gândeşti că tinerii morţi se vor reuni în curând cu un
părinte.
Yehuda Nahman, un băiat palid cu ochi somnoroşi şi o barbă mătăsoasă,
castanie, cita mai mulţi învăţaţi ce erau siguri că există şi după moarte o
conexiune între oameni şi că cei dispăruţi se interesează de vii şi de
afacerile lor.

1423
 46

Kidron

— Ai stat tot anul cu evreii tradiţionalişti? întrebă R.J.

— Nu, am fugit şi de ei.
— Cum s-a întâmplat? vru să afle R.J., muşcând dintr-o felie rece de pâine
prăjită.
Dvora Moscowitz era tăcută şi respectuoasă în prezenţa soţului ei şi a
învăţaţilor, dar părea conştientă că eu eram diferit şi devenea vorbăreaţă
când rămânea singură cu mine,
Muncea cu sârg pentru a face lună apartamentul şi casa de învăţătură,
până la Manie Sărbători. Între două momente de spălat, frecat şi lustruit
mă puse la curent cu povestea familiei Moscowitz:
— Timp de douăzeci şi şapte de ani am vândut rochii la magazinul Bon
Ton. Abia aştept să vină iulie viitor.
— Ce va fi atunci?
— Voi împlini şaizeci şi doi de ani şi voi ieşi la pensie.
Se delecta în weekend-uri, pentru că vinerea şi sâmbăta nu muncea,
respecta sărbătoarea, iar magazinul era închis duminica. Îi dăruise
rabinului patru copii
Înainte ca Dumnezeu să-i ia puterea zămislirii, facă-se voia Lui. Aveau trei
fii, dintre care doi în Israel. Label ben Shlomo era învăţat în casa de studiu
din Mea-Sharim, Pincus ben Shlomo era rabin ai unei congregaţii din
Petah-Tikva. Cel mai tânăr fiu, Irving Moscowitz, era agent de asigurări în
Bloomington, Indiana:
— Oaia mea neagră.
— Şi cei de-al patrulea copil?
— Era o fată, Leah, a murit când avea doi ani, de difterie.
După o pauză, întrebă:
— Dar dumneata ? Ai copii ?.
M-am pomenit forţat să exprim totul în cuvinte.
— Aşa, deci, pentru o fiică te rogi dumneata, mi-a spus ea, luându-mi
mâna.
Ni s-au umezit ochii ia amândoi. Voiam cu disperare să mă retrag. Ea a

1424
făcut un ceai şi mi-a dat pâine cu peltea de morcovi.
Dimineaţa care a urmat m-a găsit treaz, în vreme ce ei mai dormeau. Mi-
am făcut patul, am lăsat bani pentru gazdă şi un scurt bilet de mulţumire şi
m-am strecurat cu geamantanul în mână către maşină, pe pământul
întunecat.
Am stat beat în zilele de sărbătoare – în oraşul Windham şi într-o cabană
şubredă din Revenna. În Cuyahoga Falls, directorul motelului a intrat în
camera mea – era a treia zi de când beam încuiat acolo – şi mi-a spus să
plec. Eram suficient de treaz pentru a ajunge în seara aceea ia Akron şi
acolo am găsit un hotei vechi şi ponosit, Majestic, victimă a motelurilor
mai noi. Camera de pe colţ de la etajul trei era nezugrăvită şi plină de
praf. Pe o fereastră se vedea fum ui de la o fabrică de cauciuc şi pe alta,
apele murdare ale râului Muskingum. Am stat ascuns acolo opt zile. Un
băiat din personal, Roman, îmi aducea provizii ori de câte ori rămâneam
pe uscat. Nu exista room service la hotel. Roman mergea undeva –
probabil departe, pentru că mereu îi lua foarte mult timp să se întoarcă –
şi aducea cafea proastă şi hamburgeri uleioşi. Îi dădeam bacşişuri
generoase ca să mă lase în pace când eram beat.
Nu ştiu nici acum dacă Roman era numele mic sau numele de familie al
băiatului.
Într-o noapte, când m-am trezit, mai era cineva în cameră:
— Roman?
Am aprins lumina, dar nu era nimeni.
Am căutat până şi la baie. Când am stins lumina, am simţit din nou
prezenţa aceea.
— Sarah? am întrebat într-un târziu.
— Natalie? Tu eşti, Nat?
N-a răspuns nimeni.
Puteam să-i chem la fel pe Napoleon sau pe Moise, m-am gândit cu
amărăciune. Dar nu reuşeam să scap de senzaţia că nu eram singur.
Nu era o prezenţă ameninţătoare. Am stat aşa în camera întunecată,
gândindu-mă la discuţia din casa de învăţătură, când Yehuda Najman îi
citase pe înţelepţii care scriseseră că morţii dragi nu sunt niciodată
departe şi că se interesează de viaţa viilor.
M-am întins după sticlă şi am fost izbit de perspectiva ca soţia şi fiica mea
să mă privească, să mă vadă slab şi auto-distructiv în camera asta
murdară, puţind a vomă. Aveam destul alcool în mine ca să adorm fără să
mai beau, aşa că m-am cufundat în somn.

1425
Când m-am trezit, am simţit că eram din nou singur, dar îmi aduceam
aminte ce trăisem.
În aceeaşi zi, mai târziu, m-am dus ia o baie turcească unde am rămas
îndelung, lăsând aburii băuturii să iasă din mine. Pe urmă mi-am dus
hainele ia o spălătorie automată. În timp ce se uscau, am găsit un frizer
care mi-a tăiat coada şi m-a tuns prost; era momentul să mă maturizez, să
încerc să mă schimb.
A doua zi de dimineaţă m-am urcat în maşină, părăsind Akron-ul. Nu m-a
surprins faptul că maşina m-a purtat înapoi către Kidron, la timp pentru
rugăciune; mă simţeam în siguranţă acolo.
Învăţaţii m-au întâmpinat călduros. Rabinul a zâmbit şi a dat din cap, de
parcă m-aş fi întors dintr-o călătorie. Mi-a spus că aveam camera liberă şi
după micul dejun mi-am dus lucrurile acolo. De data asta mi-am golit
geamantanul, am agăţat nişte lucruri la baie şi pe celelalte le-am pus într-
un dulap.
Toamna se transforma în iarnă, care în Ohio seamănă foarte mult cu iarna
din Woodfield, cu excepţia câmpiilor mai largi, înfăţişând planuri mari,
acoperite de zăpadă. Mă îmbrăcam ca şi la Woodfield, în haine groase, cu
ciorapi de lână şi un pulover greu, peste care-mi puneam o scurtă veche,
verde. Mergeam mu it pe jos şi pielea mi se asprea din cauza frigului.
Dimineţile participam la minyan, mai mult ca obligaţie socială decât
pentru că simţeam rugăciunea ca făcând parte din sufletul meu. Eram
interesat în continuare să ascult discuţiile academice desfăşurate după
fiecare slujbă şi am descoperit că începeam să înţeleg mai mult din cele
auzite. După-amiezele, copiii intrau zgomotoşi în clasele de lângă camera
de studiu şi unii dintre învăţaţi ie predau. Eram tentat să mă ofer şi eu ca
voluntar în educaţia copiilor, dar am înţeles că profesorii erau plătiţi şi nu
voiam să stric socotelile nimănui. Am citit mult din cărţi vechi, ebraice şi
din când în când îl mai întrebam câte ceva pe rabin şi discutam.
Fiecare învăţat ştia că Dumnezeu îi dăruise harul studiului şi îşi lua
munca în serios. Nu-i priveam aşa cum un antropolog studiază băştinaşii
din Samoa – doar aparţineam, prin strămoşi, aceleiaşi culturi – dar eram
numai un vizitator, un străin. Ascultam atent şi adesea căutam ia fel ca
ceilalţi, în tratate, fortificarea vreunui argument. Din când în când, îmi
uitam reticenţele şi scăpăm o întrebare personală. S-a întâmplat şi în
timpul unei discuţii despre lumea viitoare:
— De unde ştim că mai este ceva după viaţă? De unde ştim că există o
legătură între noi şi cei iubiţi, care ne-au murit?

1426
Feţele din jurul mesei se întoarseră către mine, îngrijorate:
— Este scris, murmură Gershom Miller.
— Multe lucruri scrise sunt neadevărate.
Gershom Miller se mânie, dar rabinul mă privi şi zâmbi:
— Hai, David, zise el. L-ai ruga pe Atotputernicul, pe El binecuvântat, să
semneze un contract? şi, deşi nu voiam, m-am alăturat râsului generai
Într-o seară, la cină, am discutat scrierile secrete.
— Tradiţia noastră afirmă că în fiecare generaţie sunt treizeci şi şase de
bărbaţi drepţi, oameni obişnuiţi care-şi văd zilnic de treabă şi de a căror
bunătate depinde prelungirea existenţei lumii, spuse rabinul.
— Treizeci şi şase de oameni, bărbaţi. De ce n-ar putea o femeie să fie şi
ea sfântă? am întrebat.
Rabinul şi-a vârât mâna în barbă, aşa cum făcea de câte ori chibzuia.
Dincolo de uşa deschisă, am văzut că Dvora se oprise din treabă. Stătea
cu spatele întors ia mine, dar neclintirea ei era o mărturie a faptului că
asculta.
— Cred că poate fi şi o femeie.
Dvora îşi reluă energică treburile. Când aduse salata de somon, părea
mulţumită.
— Dar o femeie creştină poate să fie sfântă ?
Am întrebat liniştit, dar am simţit că ei percepuseră greutatea întrebării şi
ştiau că se referea la ceva extrem de personal. Am văzut ochii Dvorei
cercetându-mă, în timp ce punea platoul pe masă.
Ochii albaştri ai rabinului erau de nepătruns:
— Care crezi că este răspunsul? sondă el.
— Că poate, bineînţeles.
Rabinul dădu din cap fără surprindere şi-mi zâmbi uşor:
— Poate că şi tu eşti un sfânt, zise el.
Începusem să mă trezesc în puterea nopţii cu un parfum în nări. Îmi
aminteam că-l respiram când aveam faţa lipită de gâtul tău.
R.J. se uită la el, apoi în altă parte. El tăcu o vreme, apoi începu din nou să
vorbească.
Aveam vise erotice cu tine şi mă trezeam epuizat. Cei mai adesea îţi
vedeam faţa, te priveam râzând. Uneori, visele nu aveau nici un înţeles. Te
visam stând ia masa din bucătărie cu familia Moscowitz şi nişte Amish. Te
visam conducând un echipaj de opt cai. Te visam îmbrăcată într-o robă
lungă de Amish, cu pieptul strâns în pieptar, cu şorţul, o bonetă întunecată
pe părul negru...

1427
În comunitate mise arăta bunăvoinţă, dar prea puţin respect. Învăţătura
bărbaţilor din casa de studiu era mai profundă decât a mea şi credinţa lor
era diferită.
Şi toată lumea de acolo ştia că eram un beţiv, într-o duminică după-
amiaza, rabinul oficie la nunta fiicei iui Yossel Stein. Basha Stein se unea
cu învăţatul Yehuda Nahman, cel mai tânăr cărturar, un băiat de
şaptesprezece ani care fusese întotdeauna un copil minune. Nunta avu loc
în hambarul cel mare şi veniră toţi membrii comunităţii. Când cuplul se
aşeză sub baldachin, cântară în cor:
Cel mai puternic dintre puternici,
Cel mai slăvit dintre îngeri,
Cel mai măreţ dintre toţi
Să-i binecuvânteze pe mire şi mireasă.
După aceea, nimeni nu se întoarse către mine cu un pahar, aşa cum nu mi
se oferea nici vin la sfârşitul slujbei de Sabat. Mă tratau cu o
condescendenţă amabilă, împlinindu-şi devoţiunea şi faptele lor bune, ca
nişte cercetaşi bărboşi care se poartă bine cu infirmii ca să capete o
insignă de merit.
Instalarea primăverii mă umplea de durere. Eram sigur că viaţa mea urma
să se schimbe, dar nu ştiam în ce mod. Nu m-am mai bărbierit, hotărât să-
mi las barbă, ca cei din jurul meu. Am cochetat puţin timp cu ideea de a-
mi petrece viaţa acolo, în comunitate, dar ştiam că sunt la fel de diferit de
evreii aceia cum eram şi faţă de Amish.
Am urmărit cum fermierii începeau lucrul la câmp. Aroma grea a
bălegarului plutea în aer peste tot.
Într-o zi l-am căutat pe Simon Yoder la fermă. Yoder era fermierul care
lucra pământul comunităţii; calul lui speriat era acela pe care-l oprisem în
ziua când ajunsesem la Kidron.
— Aş dori să lucrez la dumneata, i-am spus.
— Şi ce să faci?
— Ce e nevoie.
— Poţi să mâni caii?
— Nu, asta nu ştiu.
Yoder m-a privit suspicios:
— Să ştii că aici se plăteşte foarte puţin, nu se dă salariu.
Am ridicat din umeri.
Aşa că Yoder m-a testat, m-a pus la lucru la grămada de bălegar şi l-am
împrăştiat toată ziua cu lopata. Eram în al nouălea cer. Seara, când m-am

1428
întors la familia Moscowitz, frânt de oboseală şi murdar, rabinul şi soţia
lui au presupus că ori mă apucasem iar de băut, ori îmi pierdusem minţile.
Era o primăvară neobişnuit de caldă, cam uscată, dar destul de umedă
pentru a asigura o recoltă acceptabilă. După ce puse îngrăşăminte, Simon
ară şi grăpă cu cinci cai, iar fratele lui, Hans, ară cu opt animale
puternice.
— Un cal produce îngrăşământ şi alţi cai, îmi spuse Simon. Un tractor nu
produce decât facturi.
Mă învăţă să mân:
— Deja ştii cum să te porţi cu un singur cal. Asta e partea cea mai
importantă. Dacă bat pasul pe loc, îi atingi pe spate. Dacă merg, laşi
hamurile moi. Sunt obişnuiţi să tragă împreună.
M-am pomenit lucrând cu doi cai, arând colţurile tuturor ogoarelor. Am
sădit singur porumb pe pământul ce înconjura comunitatea. Mergând după
cai, cu frâiele în mână, eram conştient că învăţaţii îmi urmăreau fiecare
mişcare cu ochi curioşi şi chipuri bărboase, privindu-mă ca pe un venit de
pe Marte.
După semănat, veni vremea să strângem primul fân. Lucram în fiecare zi
ia câmp, inspirând mireasma muncii, un amestec de sudoare de cai, de-a
mea şi de iarbă tăiată. M-am bronzat tare şi trupul mi s-a întărit treptat.
Mi-am lăsat părul lung şi barba mi-a năpădit faţa. Începeam să mă simt ca
Samson.
— Rabi, am întrebat într-o seară la cină, crezi că Dumnezeu este într-
adevăr atotputernic?
Degetele lungi şi albe au intrat în barba lungă şi albă, scărpinând-o uşor:
— În toate lucrurile afară de unul, răspunse el într-un târziu. Dumnezeu e
în fiecare dintre noi. Dar noi trebuie să-i dăm voie să iasă la iveală.
Toată vara am găsit în munca fizică o bucurie simplă. În timp ce lucram
mă gândeam la tine şi-mi îngăduiam asta pentru că îmi închipuiam că
redeveneam propriul meu stăpân. Începusem să îndrăznesc să sper, dar
eram realist şi ştiam că eram un beţiv pentru că îmi lipsea un anumit fel de
curaj. Toată viaţa mea fugisem. Fugisem de ororile la care fusesem martor
în Vietnam, de slujba de rabin, de dezastrele personale. Mă refugiasem în
băutură, în tranzacţii imobiliare, în degradare. Nu-mi făceam prea multe
iluzii despre mine însumi.
În suflet mi se acumula o tensiune. O dată cu sfârşitul verii, încercam s-o
neg, uneori cu frenezie, dar până la urmă nu s-a mai putut. Într-una din
zilele cele mai fierbinţi din august, l-am ajutat pe Simon Yoder să

1429
depoziteze a doua recoltă de fân, apoi am plecat spre Akron.
Magazinul era acolo unde ţineam minte. Am cumpărat un litru de whisky
Seagram şi am luat de la piaţă şase borcane de heringi în saramură. Unul
nu avea capac şi maşina mi se umplu de mirosul de peşte în ulei.
Am mai făcut o cumpărătură de la un bijutier, o perlă pe un lanţ de aur
delicat, l-am dat-o Dvorei Moskowitz, achitând şi cazarea cu un cec. Ea
m-a sărutat pe amândoi obrajii.
A doua zi după slujbă, am adus mâncarea şi whisky-ul la masă şi am dat
mâna cu toţi. Rabinul m-a condus până la maşină şi mi-a dat o plasă de la
Dvora, cu sandvişuri cu ton şi fursecuri. De la rabin mă aşteptam la ceva
mai preţios şi bătrânul nu m-a dezamăgit:
— Fie ca Domnul să te apere şi să te binecuvânteze. Fie ca El să-ţi
strălucească pe chip şi să-ţi aducă pace.
I-am mulţumit şi am pornit motorul:
— Şalom, rabi.
Ştiam că de data asta plecam definitiv. Nu m-am mai lăsat în voia maşinii,
ci am condus direct spre Massachusetts.
David ajunsese la sfârşitul povestirii şi R.J. îl privi în ochi.
— Să... rămân? întrebă el.
— Cred că da, măcar o vreme.
— O vreme?
— Acum nu mai sunt sigură de noi. Dar rămâi aici puţin. Dacă ne hotărâm
să nu stăm împreună, măcar...
— Măcar să ne despărţim convenabil?
— Cam aşa ceva.
— Eu nu trebuie să chibzuiesc. Dar tu nu te grăbi. R.J., sper că...
Ea îi atinse chipul familiar şi totodată străin:
— Şi eu sper. Am nevoie de tine, David. Sau de cineva ca tine, continuă,
spre propria ei uluire.

1430
 47

Acomodarea

În seara aceea, când veni de la serviciu, R.J. fu întâmpinată de mirosul

apetisant al unei fripturi de miel. Nu era cazul să anunţe că David se
reîntorsese, îşi dădu seama. Dacă fusese să cumpere miel, toţi cei care-i
întâlniseră răspândiseră vestea întoarcerii.
Gătise o cină minunată, morcovi şi cartofi noi rumeniţi în sos, porumb fiert
şi plăcintă de afine. Îl lăsă să spele vasele, iar ea se duse şi luă cutia din
sertarul biroului.
l-o întinse, iar el se şterse pe mâini şi o duse pe masă. Vedea că-i era frică
s-o deschidă, dar până la urmă dădu la o parte capacul şi ridică
voluminosul manuscris.
— Totul e acolo, zise ea.
El îl examină, ţinându-l în mâini şi răsfoindu-l.
— David, e aşa de bun!
— L-ai citit?
— Da. Cum ai putut să abandonezi aşa ceva?
Întrebarea era atât de absurdă, încât o făcu să râdă şi pe ea, iar el replică
amuzat:
— Doar te-am abandonat şi pe tine, nu-i aşa?
Sătenii reacţionară diferit la aflarea veştii că el se întorsese şi locuia cu ea.
Peggy, la cabinet, îi spuse lui R.J. că se bucura pentru ea. Toby îi spuse
amabilităţi, dar nu-şi putu ascunde neplăcerea. Crescuse lângă un tată beţiv
şi R.J. ştia că prietenei ei îi era teamă să se gândească la ce ar fi putut
aduce viitorul pentru cineva care iubea un alcoolic.
Toby schimbă repede subiectul.
— În fiecare zi avem sala de aşteptare arhiplină şi tu nu mai apuci să ajungi
acasă la o oră rezonabilă.
— Câţi pacienţi avem acum, Toby?
— O mie patru sute patruzeci şi doi.
— Cred că după ce atingem o mie cinci sute, n-ar trebui să mai acceptăm
pacienţi noi.
— O mie cinci sute mi se pare şi mie o cifră justă, încuviinţă Toby. Totuşi,

1431
R.J., se întâmplă ca în unele zile să vină pacienţi noi. Eşti în stare să-i
trimiţi acasă pe unii pentru că am atins cifra de o mie cinci sute?
R.J. oftă. Ştiau amândouă răspunsul.
— De unde vine majoritatea pacienţilor noi?
Căutară amândouă răspunsul la întrebare pe monitorul computerului şi
întocmiră o hartă a ţinutului. Fu uşor de observat că la cabinet veneau
pacienţi din zonele periferice, mai ales din vestul Wopdfield-ului, din
locuri de unde oamenii ar fi trebuit să călătorească foarte mult pentru a
ajunge la un doctor, la Greenville sau Pittsfield.
— E nevoie de un doctor aici, zise Toby punând degetul pe hartă în dreptul
oraşului Bridgeton. Ar fi mulţi pacienţi pentru el sau ea, adăugă, cu un
zâmbet fulgurant. Şi ţi-ar uşura mult viaţa, pentru că n-ar mai trebui să faci
vizite la domiciliu atât de departe.
R.J. dădu din cap. În seara aceea îi telefonă lui Gwen, care era ocupată să-
şi mute gospodăria peste trei sferturi de continent. Discutară îndelung
despre domiciliul pacienţilor şi în următoarele două zile, R.J. le scrise
scrisori directorilor de spitale cu programe bune de rezidenţiat, prezentând
necesităţile şi posibilităţile orăşelelor din dealuri.
David îşi cumpără de la Greenville un computer, o imprimantă şi o masă
de lucru pliantă şi le instală pe toate în camera de oaspeţi. Se apucă din nou
de scris. Dăduse şi un telefon neplăcut, la editură, cu teama că Elaine
Cataldo nu mai lucra acolo sau poate îşi pierduse interesul faţă de roman.
Dar editoarea îi răspunse şi-i vorbi, la început cu multă rezervă. Îşi exprimă
îngrijorarea sinceră faţă de slăbiciunea lui, dar, după ce discutară mai mult,
îi spuse că şi ea suferise pierderi teribile pe plan personal şi că nu puteai
face altceva decât să-ţi continui viaţa. Îl încurajă să termine cartea şi
promise că o va înscrie din nou în planul editorial.
La douăsprezece zile după întoarcerea lui David, se auzi un zgâriat la uşa
de la intrare. El deschise şi Agunah intră. Îi dădu ocol de nenumărate ori,
apăsându-şi blăniţa pe picioarele lui. Când o luă în braţe, pisica îl linse pe
faţă.
David stătu mult cu ea şi o mângâie. Când o lăsă, Agunah se plimbă prin
fiecare cameră şi în cele din urmă se cuibări pe covoraşul din faţa
căminului şi adormi.
De data aceasta nu mai fugi.
Dintr-odată, R.J. se pomeni împărţindu-şi casa cu altcineva. David se oferi
să cumpere şi să prepare el mâncarea, să aducă lemne, să se ocupe de
treburile mai grele din gospodărie şi în plus stabiliră să plătească el

1432
curentul electric.
R.J. nu mai venea seara într-o casă goală şi altcineva se ocupa de toate
corvezile ei. Era un aranjament perfect.

1433
 48

Fosila

Gwen şi familia ei sosiră în prima săptămână a lui mai, epuizaţi şi arţăgoşi

după trei zile de stat numai în maşină. Casa pe care şi-o cumpăraseră ea şi
Phil în Charlemont, aproape de râul Deerfield, era gata, curată şi
primitoare, dar camionul care le transporta mobila se stricase în Illinois şi
avea să întârzie două zile. R.J. insistă să se mute cu toţii în camera ei de
oaspeţi şi se duse să închirieze două paturi pliante de la un magazin de pe
şosea, pentru cei doi copii, Annie, de 8 ani şi Julian, de 6. Celui mic îi
spuneau Julie. .
David se strădui să prepare nişte mese delicioase şi se înţelese foarte bine
cu Phil, discutară amândoi despre sporturile de echipă care-i pasionau.
Annie şi Julie erau fermecători, dar erau doar nişte copii, gălăgioşi, plini de
energie, care făceau ca locuinţa ei să pară prea mică. În prima lor dimineaţă
acolo, se bătură şi se certară, apoi Julie începu să plângă pentru că sora lui
îi spunea că are nume de fată.
Până la urmă, Phil şi David îi duseră pe copii la pescuit, lăsându-le singure
pe cele două prietene.
— Annie are dreptate, să ştii, spuse R.J. Chiar are un nume de fată.
— Hei, se repezi Gwen. Aşa l-am chemat întotdeauna.
— Şi ce dacă? Vă puteţi schimba obiceiul. Chemaţi-l Julian. E un nume
foarte bun şi-l va face să se simtă adult.
R.J. era sigură că Gwen îi va spune să-şi vadă de treburile ei, dar, după o
clipă, prietena ei îi surâse:
— Buna şi bătrâna R.J. încă mai deţii toate răspunsurile. Apropo, îmi place
Davie. Ce-o să se întâmple cu voi?
R.J. clătină din cap:
— Nu deţin nici măcar un răspuns, Gwen.
David începu să scrie dimineaţa devreme, înainte ca ea să plece la cabinet,
uneori chiar înainte ca ea să se trezească. Îi spuse că experienţa printre
Amish îi permitea să-i descrie pe oamenii care trăiseră în dealurile din
Massachusetts cu o sută de ani în urmă, să zugrăvească serile lor petrecute
la lumina lămpii şi zilele de trudă.

1434
Scrisul îl umplea de o tensiune care nu putea fi atenuată decât prin muncă
fizică. După-amiaza lucra până târziu, culegând fructe din mica livadă,
recoltând legumele sau plivind straturile.
Îi fu recunoscător lui R.J. pentru că salvase stupii şi se apucă să-i
reabiliteze, proces care-i oferea ocupaţia de care avea nevoie:
— Sunt o varză, îi spuse el voios lui R.J.
Numai doi stupi mai conţineau roiuri sănătoase de albine. David începu să
urmărească albinele care zburau spre pădure, sperând să recupereze
vreunul dintre roiurile împrăştiate. Unele dintre albinele rămase în stupi
erau slăbite de boală sau paraziţi. El îşi confecţiona o mască şi se apucă să
cureţe stupii, să-i sterilizeze, să administreze antibiotice albinelor şi dădu
afară şoarecii din doi dintre stupi.
Se întrebă cu glas tare ce se întâmplase cu separatorul lui de miere şi cu
toate borcanele goale şi etichetele imprimate.
— Le-am pus eu într-un colţ al magaziei în fosta ta casă, spuse R.J.
În weekend-ul acela, David îi telefonă lui Kenneth Dettinger. Dettinger îi
confirmă că toate lucrurile lui erau în magazie şi David le luă cu maşina.
Când se întoarse îi spuse lui R.J. că dorise să plătească obiectele, dar
Dettinger insistase să le ia pur şi simplu, împreună cu pancarta şi toată
colecţia lui de borcane pline, peste douăzeci.
— Dettinger mi-a zis că nu e interesat de apicultură, dar că se va mulţumi
cu câte un borcan de miere din când în când. E un tip simpatic.
— Este, încuviinţă R.J.
— Te-ar deranja dacă aş începe din nou să vând miere?
— Nu, zâmbi ea, ar fi bine.
— O să pun pancarta.
— Îmi place.
El dădu două găuri în latura de jos a pancartei ei, vârî nişte şuruburi şi-şi
agăţă plăcuţa dedesubt:
Casa de pe Colină
Dr. R.J. Cole
Eşti dulce ca
MIEREA
R.J. începu să spere într-un viitor mai bun. David mergea din nou la
întrunirile Alcoolicilor Anonimi. Merse şi ea cu el într-o seară şi se aşeză
în sala cu tavanul jos şi atmosfera plăcută a unei biserici episcopale,
împreună cu un grup de vreo patruzeci de oameni. Când veni rândul lui
David, el se ridică şi se prezentă.

1435
— Sunt David Markus şi sunt alcoolic. Locuiesc la Woodfield şi sunt
scriitor.
Nu se certau deloc. Se înţelegeau de minune şi pe ea n-o neliniştea nimic în
afară de un fapt pe care nu şi-l putea scoate din minte.
Nu stătea niciodată de vorbă cu ea despre Sarah.
Într-o dimineaţă, David săpă şi îngriji rădăcinile de rubarbă lemnoase,
vechi de când se mutase R.J. acolo, apoi intră în casă şi începu să spele
ceva la chiuveta din bucătărie.
— Ia uită-te, o chemă el.
— David, e uimitoare!
Era o piatră-inimă. Bucata de lespede roşiatică era în formă de inimă
neregulată, dar în suprafaţa ei era încrustată o fosilă, desenată cu o
limpezime minunată.
— Ce e?
— Nu ştiu. Arată ca un fel de crab, nu-i aşa?
— Eu n-am mai văzut un asemenea crab, declară
R.J.
Fosila era mai mică de şapte centimetri lungime. Capul larg, cu orbite
goale şi proeminente, se conservase perfect. Trupul de crustaceu era
alcătuit de un şir de benzi liniare, despărţite în trei lobi verticali.
Căutară la „fosile” într-o enciclopedie.
— Cred că ăsta e, arătă ea cu degetul la o imagine din carte.
Era o trilobită, un animal cu cochilie ce trăise cu peste 225 de milioane de
ani în urmă, când o mare parte din teritoriul Statelor Unite era acoperită de
o mare caldă şi puţin adâncă. Micuţul animal pierise în noroi. Cu mult
înainte ca noroiul să se transforme în piatră, carnea vietăţii se uscase şi
carbonizase, lăsând pe fosilă un praf chimic, negru.
— Ce descoperire, David! Poate să existe o piatră-inimă mai frumoasă?
Unde s-o punem?
— Nu vreau s-o expun în casă. Aş vrea s-o arăt la un grup de prieteni.
— O idee bună, conchise ea.
Pietrele-inimi îi amintiră de ceva. Poşta pentru David conţinea în dimineaţa
aceea un plic de la cimitirul Beth Moses din Long Island. Citise în ziar că,
înainte de sărbătorile evreieşti, exista tradiţia de a merge la cimitire.
— De ce n-am merge amândoi la mormântul lui Sarah?
— Nu, spuse el scurt. Nu pot să mă obişnuiesc chiar acum cu ideea. Sunt
sigur că mă înţelegi, încheie şi, vârându-şi piatra în buzunar, ieşi afară.

1436
 49

Invitaţii

— Alo?
— R.J., aici Samantha.
— Sam! Ce mai faci?
— Deosebit de bine, de aceea te-am sunat. Aş vrea să ne întâlnim, noi şi
Gwen şi să vă împărtăşesc o mică surpriză plăcută.
— Sam, te pomeneşti că te măriţi.
— Zău, R.J., nu te apuca să faci tot felul de presupuneri şocante, altfel
surpriza mea va părea modestă. Aş vrea să vii la Worcester. Am vorbit şi
cu Gwen, când i-am urat bun venit înapoi în Massachusetts. Mi-a spus că
ştie că sâmbăta viitoare eşti liberă şi vine şi ea atunci, dacă vii tu.
R.J. se uită în carneţelul ei şi văzu că într-adevăr, sâmbăta era liberă, în
afară de datoriile gospodăreşti.
— O.K. ’
— Minunat. Vom fi toate trei, din nou împreună. De-abia aştept.
— Deci, ai fost promovată, nu-i aşa? Profesor plin? Director adjunct la
anatomopatologie?
— R.J., tot o belea ilustră ai rămas. La revedere. Te iubesc.
— Şi eu, răspunse R.J. şi puse jos receptorul, râzând.
Două zile mai târziu, venind acasă de la serviciu, îl văzu din maşină pe
David, mergând pe şosea. Venise în întâmpinarea ei, pentru că ştia că pe
traseul acela se întorcea acasă.
Mersese doi kilometri când ea îl reperă. R.J. zâmbi văzându-l cum ridică
degetul mare ca un autostopist şi-i deschise uşa maşinii.
El urcă, zâmbind cu gura până la urechi:
— De-abia aşteptam să-ţi spun. În după amiaza asta am vorbit mult la
telefon cu Joe Fallon. Calea Paşnică a Domnului a primit o donaţie de la
fundaţia Thomas Blankenship. Banii ajung pentru înfiinţarea şi sprijinirea
centrului din Colorado.
— Ce bine-mi pare pentru Joe. Blankenship e editorul ăla englez?
— Neo-Zeelandez. Are şi ziare şi reviste. Ce minunat pentru toţi cei ce
vrem pace. Joe ne-a rugat să mergem acolo cu el peste vreo 2 luni.

1437
— Cum adică?
— Aşa cum îţi spun. Un grup mic va locui şi va lucra la centru, ca personal
permanent. Joe ne invită să facem parte din acest grup.
— De ce m-ar invita pe mine? Nu sunt teolog.
— Joe crede că ştiinţa ta ar fi de folos. Ai putea contribui la probleme
medicale, ştiinţifice şi juridice. Îl interesează să aibă acolo un doctor care
să aibă grijă de restul membrilor. Ai avea de lucru.
Întorcând maşina pe şoseaua Laurel Hill, ea clătină din cap. Nu era nevoie
să se exprime în cuvinte.
— Ştiu. Ai deja de lucru şi îţi place aici.
El se întinse şi-i mângâie obrazul.
— E o ofertă interesantă. Dacă nu erai tu, mă gândeam s-o accept. Dar
dacă vrei să fii aici, stau şi eu.
Totuşi, dimineaţa, când se trezi, el era plecat. Pe masa din bucătărie era un
bilet liniştitor:

Dragă J.,
Trebuie să plec. Am nişte treburi de făcut.
Mă întorc în două zile.
Te pup,
David

De data asta, măcar a lăsat un bilet, îşi spuse ea.

1438
 50

Cele trei

Samantha coborî în holul institutului imediat cum secretara o anunţă că

R.J. şi Gwen sosiseră. Succesul îi dăduse linişte şi siguranţă de sine. Părul
ei negru, tuns scurt, îmbrăcându-i capul frumos, avea o şuviţă albă, groasă,
în partea dreaptă. Odinioară, Gwen şi R.J. o acuzaseră că se vopsea de
dragul efectului dramatic, dar nu era aşa. Era modul Samanthei de a-şi
accepta natura şi de a găsi ce era mai bun în ea.
Se îmbrăţişară toate, exuberante.
Le anunţă că urma să prânzească în spital, după care aveau să facă turul
institutului, apoi să cineze la un restaurant minunat şi să stea de vorbă până
noaptea târziu, la Samantha acasă. A doua zi, cele două prietene se puteau
întoarce la dealurile lor.
Abia începuseră să mănânce de prânz, când R.J. o fixă pe Samantha cu
privirea ei de avocată:
— Hai, femeie, spune-ne de ce ne-ai pus pe drumuri.
— Noutatea, zise Samantha împăciuitor, este că mi s-a oferit funcţia de şef
al anatomo-patologiei.
— Vai de mine, suspină Gwen.
O felicitară cu gura până la urechi:
— Ştiam eu, comentă R.J.
— Nu voi fi numită decât peste optsprezece luni, când actualul deţinător,
Carroll Hemingway, va pleca la Universitatea din California. Oricum, mi-
au oferit postul mai devreme şi eu am acceptat, pentru că asta mi-am dorit
întotdeauna. Dar... nu asta e noutatea, zâmbi ea.
Îşi întoarse inelul de aur pe care-l purta pe degetul mijlociu al mâinii
stângi, ca să le arate piatra. Era un diamant albastru, nu foarte mare, dar
tăiat frumos, iar R.J. şi Gwen săriră din nou de pe scaune s-o îmbrăţişeze.
Samantha avusese mai multe relaţii până atunci, dar nu se măritase. Deşi ca
celibatară îşi făcuse o viaţă de invidiat, erau fericite că găsise pe cineva cu
care s-o împărtăşească.
— Stai să ghicesc, zise Gwen. Pariez că e medic, măcar profesor plin sau
aşa ceva.

1439
R.J. clătină din cap:
— Eu nu mă hazardez, nu pot să ghicesc. Spune-ne despre el, Sam.
Samantha nu le spuse decât:
— O să-l vedeţi imediat. Ni se alătură la desert.
Dana Carter se dovedi a fi un bărbat înalt, cu părul alb, un alergător înrăit,
zvelt până la punctul la care părea slab, cu pielea de culoarea cafelei şi ochi
tinereşti.
— Sunt încordat ca o pisică, le mărturisi el. Sam mi-a spus că nu va fi greu
să mă prezinte familiei, dar că voi sunteţi adevărata piatră de încercare.
Era director pentru resurse umane al unei companii de asigurări, văduv, cu
o fată mare care studia la Brandeis University şi era în acelaşi timp cald şi
amuzant. Le cuceri imediat; era evident că era suficient de îndrăgostit
pentru a satisface pretenţiile celor mai bune prietene ale Samanthei.
Se despărţiră pe la jumătatea după-amiezei şi apoi mai discutară despre el –
era născut în Bahamas şi crescut în Cleveland – spunându-i Samanthei că
avusese noroc, dar şi Dana avea de ce să-i mulţumească lui Dumnezeu.
Sam părea foarte fericită când le arătă clinica, lăudându-şi departamentul
ei, sectoarele de cercetare, laboratoarele, biblioteca şi amfiteatrele facultăţii
de medicină. R.J. se întrebă, fără voia ei, dacă o invidia pe Samantha
pentru succesul şi autoritatea pe care le dovedea. Era uşor de văzut că ea
dusese la îndeplinire toate aspiraţiile din studenţie. R.J. observa cât de
deferent o ascultau cu toţii, ce respectuos i se adresau şi cum se mişcau
imediat ca să-i pună în practică sugestiile.
— Cred că ar trebui să lucraţi amândouă aici. E singurul loc semnificativ
unde există un departament de medicină familială în statul ăsta, îi zise Sam
lui R.J. N-ar fi frumos să lucrăm toate trei laolaltă, să ne vedem în fiecare
zi? Sunt sigură că v-aţi găsi amândouă locul aici.
— Eu mi-am găsit deja locul, replică R.J., uşor crispată, sensibilă la tonul
uşor protector adoptat de prietena ei, a cărei atitudine semăna cu cea a
atâtor oameni de bine care se străduiau să-i schimbe viaţa.
— Ascultă, insistă Samantha, ce e acolo, în munţi şi aici nu poate fi? Şi nu-
mi vindeţi mie gogoşi cu aerul curat şi simţul apartenenţei la colectiv. Şi
aici respirăm destul de bine şi sunt şi eu activă în colectivul unde lucrez.
Voi sunteţi nişte medici excepţionali şi ar trebui să practicaţi medicina de
mâine. Aici se lucrează cu cele mai fierbinţi tehnologii şi descoperiri
ştiinţifice. Ce puteţi face la sat şi nu puteţi face aici?
Prietenele ei zâmbiră, dar R.J. nu era într-o dispoziţie polemică:
— Îmi place să lucrez acolo, spuse ea calmă.

1440
— Pot deja să spun că e valabil şi pentru mine, întări Gwen.
— Ştiţi ce, gândiţi-vă bine înainte de a-mi da un răspuns, evită Samantha o
respingere. Dacă poţi exprima un răspuns, mă vei chema, dr. Cole, nu?
R.J. îi zâmbi:
— Cu bucurie, doamnă profesoară Potter.
A doua zi, când se întoarse în Massachusetts, R.J. văzu o maşină locală de
poliţie parcată lângă garajul ei.
— Sunteţi dr. Cole?
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Bună dimineaţa, doamnă. Sunt soldatul Burrows. Nu e nimic alarmant.
Au fost ceva tulburări aici azi-noapte. Şeriful McCourtney ne-a rugat să vă
aşteptăm întoarcerea şi să-i dăm un semnal prin radio.
Se aplecă şi luă telefonul din maşină, anunţând că dr. Cole tocmai sosise
acasă.
— Ce fel de tulburări au fost?
La scurtă vreme după ora 6 după-amiaza, Mack McCourtney, trecând pe
lângă casa ei, observase pe gazonul din faţa magaziei o camionetă Dodge,
albastră. Pornise să cerceteze şi găsise trei bărbaţi după casă.
— Intraseră înăuntru?
— Nu, doamnă. N-au apucat să facă nimic. Se pare că şeriful a picat la
tanc. Dar în furgonetă erau 6 bidoane de kerosen şi materiale care le-ar fi
permis să stârnească un incendiu.
— Doamne sfinte!
Avea o mulţime de întrebări, la care poliţistul nu ştia să-i răspundă.
— McCourtney ştie mai mult decât mine. Va fi aici în câteva minute.
Într-adevăr, McCourtney apăru înainte ca R.J. să-şi ia sacoşa de voiaj din
maşină. Se aşezară în bucătărie şi şeriful îi spuse că-i arestase pe intruşi şi-i
ţinuse peste noapte în celula strâmtă de la subsolul primăriei.
— Sunt şi acum acolo?
— Nu, doctore. Nu i-am putut acuza de incendiere. Materialele inflamabile
nu fuseseră scoase din maşină şi au pretins că se duceau să ardă miriştea şi
că se opriseră la tine ca să întrebe de drumul spre Shelburne Falls.
— Poate fi adevărat?
McCourtney oftă.
— Mi-e teamă că nu. De ce-ar fi tras furgonetă pe gazon, afară din şosea,
doar ca să pună o întrebare? Aveau un permis de ars iarba, ca să fie
asiguraţi, dar era pentru Dalton, în ţinutul Berkshire şi oraşul ăla e cam
departe. Şi apoi, numele lor erau pe lista procurorului general de activişti

1441
anti-avort. .
— Ah.
— Mda, întări el. Plăcuţele de înmatriculare erau furate şi proprietarul din
Greenville le reclamase. Din păcate, cineva a achitat imediat cauţiunea.
Mack le luase adresele şi numele şi-i arătă lui R.J. fotografiile pe care li le
făcuse în biroul lui:
— Ţi se par familiari?
Unul dintre ei, mai gras şi bărbos, putea fi cel care o urmărise din
Springfield.
Dar poate nu era el.
— Nu sunt sigură.
McCourtney, de obicei un ofiţer cinstit, care proteja absolut toate drepturile
cetăţeneşti, recunoscu acum că-şi permisese să-şi depăşească atribuţiile „la
un mod care m-ar costa slujba dacă ai mai spune şi altcuiva.” în timp ce
oamenii aceia erau la închisoare, le spusese, calm şi limpede, că dacă ei sau
oricare dintre prietenii lor o mai supărau cu ceva pe dr. Roberta Cole, le
garanta personal că aveau să se aleagă cu oase rupte şi infirmităţi
permanente.
— Măcar i-am ţinut o noapte la răcoare. Celula aia e chiar mizerabilă, zise
el satisfăcut.
Se ridică, o bătu stângaci pe umăr, apoi plecă.
David se întoarse a doua zi. Se salutară încordaţi, dar când îi spuse ce se
întâmplase, el veni şi o luă în braţe.
Dori să vorbească şi el cu şeriful, aşa că merseră amândoi la micul birou al
lui McCourtney.
— Cum să ne protejăm? întrebă David.
— Ai puşcă?
— Nu.
— Ai putea cumpăra una. Te ajut eu s-o înregistrezi. Ai fost în Vietnam,
nu?
— Am fost preot.
— Aşa, suspină McCourtney. O să încerc să-ţi supraveghez îndeaproape
proprietatea, R.J.
— Mulţumesc, Mack.
— Dar am un teritoriu foarte mare de patrulă, adăugă el.
A doua zi, un electrician montă reflectoare pe toate laturile casei, cu
senzori termici, care le aprindeau ori de câte ori o persoană sau maşină
intra într-o rază de cincisprezece metri de jur împrejur. R.J. instală şi

1442
sisteme de! securitate, o echipă de tehnicieni montară alarme la uşa de la
intrare, sensibile la căldură şi mişcare şi reglate să cheme imediat poliţia şi
pompierii, în caz că cineva reuşea să pătrundă în casă.
Nu dură nici o săptămână de la instalarea sistemelor şi Barbara Eustis
angajă la clinică doi doctori cu normă întreagă, aşa că nu mai fu nevoie de
R.J.
Îşi recăpăta ziua ei liberă.
După câteva zile, ea şi David începură să ignore sistemele de securitate.
Ştia că protestatarii n-o mai băgau în seamă, aveau să afle de ceilalţi doi
doctori şi probabil că-i vor sâcâi pe ei. Dar, deşi era din nou liberă, uneori
nu-i venea să creadă. Avea un coşmar care se repeta, în care David nu se
întorsese, sau poate plecase din nou şi cei trei bărbaţi veneau după ea. Ori
de câte ori era astfel smulsă din somn sau i se părea că bătrâna casă scârţâie
din încheieturi mai tare decât de obicei, atingea butonul de pe panoul de
lângă pat, trimiţând dragonii electronici în căutarea du manilor. Apoi căuta
sub pătură, să vadă dacă într-adevăr fusese doar un vis.
Să se asigure că David era încă lângă ea.

1443
 51

Răspuns la o întrebare

Scriindu-le directorilor de spitale despre posibilităţile de a practica

medicina în dealurile Berkshires, R.J. subliniase frumuseţea peisajului şi
oportunităţile de vânătoare şi pescuit. Nu se aşteptase la un val de scrisori,
dar nici la o ignorare totală a mesajului ei.
Aşa că-i făcu plăcere când primi în cele din urmă un telefon de la Peter
Gerome, medic cu rezidenţiatul încheiat la New England Medical Center şi
specializat în medicină de familie la centrul Universităţii din
Massachusetts:
— Momentan, lucrez într-o secţie de urgenţă şi mi-aş dori să practic la ţară.
V-aş putea face o vizită, cu soţia mea?
— Veniţi cât mai repede, îl îndemnă R.J.
Stabiliră împreună data vizitei şi în aceeaşi după-amiază îi trimise
instrucţiunile necesare venirii acolo prin fax, cea mai recentă concesie
făcută de ea tehnologiei, care-i permitea să comunice rapid cu alţi medici
din ţară.
Nu era prea lămurită în legătură cu apropiata vizită:
— E prea mult să te aştepţi ca singurul care a răspuns să fie bun de ceva, îi
zise lui Gwen, dornică să transforme întâlnirea într-un eveniment cât mai
promiţător. Măcar peisajul e la înălţime în perioada asta. Frunzele au
început deja să-şi schimbe culoarea.
Dar aşa cum se întâmplă uneori toamna, plouă cu găleata în ziua
premergătoare sosirii familiei Gerome. Şiroaiele biciuiră toată noaptea
acoperişul şi pe R.J. n-o surprinse să vadă a doua zi că aproape toate
frunzele fuseseră smulse din copaci.
Soţii Gerome erau un cuplu simpatic. Peter Gerome era un tânăr ca un urs,
cu faţa rotundă, ochi căprui şi blânzi în spatele ochelarilor cu lentile groase
şi păr încărunţit timpuriu, pieptănat cu cărare pe dreapta şi alunecându-i
mereu în ochi. Soţia lui, Estelle, pe care o prezentă Estie, era o brunetă
atrăgătoare, puţin prea plină, fiind asistentă medicală specializată în
anestezie. Semăna foarte bine cu soţul ei la temperament, avea o
comportare calmă şi plăcută care o cuceri pe loc pe R.J.

1444
Cei doi Gerome veniseră într-o joi. Îi duse s-o cunoască pe Gwen, apoi îi
plimbă cu maşina către Greenville şi Northampton, să vadă spitalele.
— Cum a mers? o întrebă Gwen la telefon, în aceeaşi seară.
— Nu-mi dau seama. N-au fost chiar doborâţi de entuziasm.
— Nu sunt genul entuziast, răspunse Gwen. Sunt nişte gânditori.
Totuşi, le plăcuse destul pentru a se reîntoarce, de data asta într-o vizită de
patru zile. Lui R.J. i-ar fi plăcut să stea la ea, dar camera de oaspeţi
devenise biroul lui
David. Peste tot erau înşirate manuscrise şi el lucra febril la terminarea
cărţii. Gwen nu se instalase încă bine şi nu putea primi oaspeţi, dar cei doi
Gerome găsiră o cameră la o pensiune de pe Strada Principală, la două sute
de metri de cabinetul lui R.J. Ea şi Gwen stabiliră să-i invite la masă în
fiecare seară.
R.J. se pomeni sperând că se vor muta în zonă. Amândoi aveau o pregătire
şi o experienţă exemplare şi puneau întrebări rezonabile şi practice când
R.J. le explica intenţiile ei şi ale lui Gwen de a se constitui într-un grup de
medici independenţi.
Cei doi Geromi umblară prin ţinut în cele patru zile, oprindu-se la primării
şi magazine şi stând de vorbă cu oamenii. În ultima zi după-amiaza,
vremea era rece şi cerul acoperit, dar R.J. îi luă la plimbare pe poteca din
pădure, iar Peter aprecie râul Catamount:
— Arată ca un loc bun pentru păstrăvi.
— Aşa şi este, zâmbi R.J.
— Dacă venim aici, putem pescui şi noi în el?
R.J. fu încântată:
— Bineînţeles.
— Atunci, s-a aranjat, conchise Estie Gerome.
În aerul rece, încărcat, se simţea mai mult decât schimbarea vremii. Toby
mai avea mai bine de trei luni de sarcină, dar părăsea cabinetul. Voia să
petreacă o lună pregătindu-se pentru copil şi ajutându-l pe Peter Gerome
să-şi găsească un cabinet. După aceea, urma să lucreze ca administrator
pentru Peter şi Gwen şi să ţină la zi registrele celor trei cabinete.
Ca secretară, Toby îi recomandă o persoană pe care R.J. o angajă imediat,
ştiind că Toby avea instincte bune cu privire la oameni. Mary Wilson
fusese membră a comitetului de planificare urbană când R.J. ceruse permis
de renovare a cabinetului. Probabil că Mary avea să fie o secretară bună,
dar R.J. ştia că-i va lipsi chipul lui Toby. Pentru a sărbători noua slujbă a
lui Toby, R.J. şi Gwen o invitară la cină la un restaurant din Deerfield.

1445
Se întâlniră la restaurant, după serviciu. Toby nu putea să bea din cauza
sarcinii, dar se distrară bine şi fără vin şi toastară cu sirop de afine pentru
noua slujbă şi noul născut. R.J. se simţi foarte ataşată de cele două prietene
ale ei şi se distră bine.
Pe drumul către casă, când ea şi Toby urcaseră jumătate din muntele
Woodfield, începu să plouă. R.J. o lăsă pe Toby acasă, apoi conduse încet,
cu ştergătoarele măturând parbrizul inundat.
Atentă la drum, fu gata să treacă de ferma lui Gregory Hinton, dar văzu
lumina aprinsă în magazie şi zări, dincolo de uşa deschisă, o făptură
umană.
Şoseaua era alunecoasă şi nu încercă să frâneze; încetini şi când ajunse la
drumeagul care ducea la păşunea lui Hinton, întoarse şi porni înapoi.
Gregory urma un tratament intensiv cu radiaţii şi citostatice şi-şi pierduse
părul şi suferea de efecte secundare. N-ar strica să-i dea bineţe, gândi ea.
Opri chiar la uşa magaziei şi el se întoarse când auzi portiera trântită.
Stătea pe un scaun pliant lângă una din boxe, în salopetă şi haină de grajd,
cu proaspăta chelie acoperită de o şapcă viu colorată, cu o reclamă la o
companie de îngrăşăminte pe cozoroc.
— O, ce noapte. Bună, Greg, ce mai faci?
— Ei, ştii tu, clătină el din cap. Greaţă, diaree, slăbiciuni de copil...
— Asta e partea cea mai rea a tratamentului. Te vei simţi mult mâi bine
după aceea. Din păcate, asta e, nu avem de ales. Trebuie să împiedicăm
tumoarea aia să crească. Să o reducem, dacă putem.
— Afurisită boală, clătină el din cap, făcându-i semn spre alt scaun pliant.
Stai un pic?
— O să stau.
Se duse să-şi ia scaunul; nu mai fusese niciodată în magazia aceea şi vedea
că era folosită ca grajd; în aburul răsuflării vitelor, i se părea că se află într-
un hangar de avion, cu staule de-o parte şi de alta. Sus, deasupra ei, sub
bolta acoperişului, ceva bătea din aripi şi Greg Hinton îi observă privirea:
— E doar un liliac. Nu zboară mai jos.
— Ce mai grajd, zise ea.
— L-am făcut din două mai vechi, încuviinţă el. Partea asta e prima. Cea
din spate a fost un grajd de boi acum o sută de ani. Întotdeauna m-am
gândit că o să fac aici o mulgătoare din aia grozavă, dar n-am mai apucat.
Le mulg cu Stacia, bătrâneşte, cu gâturile împiedicate, ca să nu se mişte.
Închise ochii şi ea veni şi-şi puse mâna pe a lui.
— Crezi că vor găsi vreodată leac pentru putreziciunea asta, R.J.?

1446
— Cred că da, Greg. Se lucrează la tratamente genetice pentru o mulţime
de boli, inclusiv câteva feluri de cancere. În câţiva ani, o să se înainteze
enorm. O să fie o lume nouă.
Ochii lui se deschiseră şi-i căutară pe ai ei:
— Câţi ani?
Vaca mare, bălţată negru cu alb, din staulul din faţa lor scoase deodată un
sunet ciudat, plângător, care o făcu să tresară. Oare câţi ani aveau să
treacă? Se întări:
— Vai, Greg, nu ştiu. Cinci, poate. E doar o aproximare.
El îi zâmbi scurt şi amar:
— Ei, oricâţi ar fi, eu n-o să mai fiu pe acolo, nu-i aşa?
— Nu ştiu. Mulţi oameni bolnavi ca şi tine trăiesc câţiva ani buni. Cred că
e important să crezi – chiar să crezi – că vei fi unul dintre ei. Ştiu că eşti
credincios şi n-o să-ţi strice să te rogi mult acum.
— Îmi faci o favoare?
— Ce anume?
— O să te rogi şi tu pentru mine, R.J.?
Oh, Doamne, greşise adresa. Dar îi zâmbi:
— Doar asta nu poate face nici un rău, nu-i aşa? spuse şi-i promise că se va
ruga.
Făptura din faţa lor slobozi deodată un strigăt puternic, la care îi răspunse
întâi o vacă de la celălalt capăt al grajdului, apoi altele.
— Dar de fapt, ce faci tu singur aici?
— Păi, asta de aici încearcă să fete un viţel şi a dat de necaz, spuse el,
făcând semn cu bărbia către vaca din faţa lor. E la primul viţel, ştii?
R.J. ştia. O primipară.
— E strâmtă şi viţelul e închis înăuntru, l-am chemat pe cei doi veterinari
din împrejurimi care se ocupă de animale mari. Hal Dominic e la pat cu
gripă, iar Lincoln Foster e plecat departe, în sud, cu treburi. A zis că o să
încerce să ajungă la unsprezece.
Vaca mugi din nou şi se săltă în picioare:
— Uşor, na, na.
— Câte vaci ai?
— Acum, şaptezeci şi şapte. Patruzeci şi una de lapte.
— Şi le ştii pe nume?
— Doar pe cele înregistrate. Ştii, trebuie să le scrii numele în hârtii. Alea
neînregistrate au numere pe şold, dar f)e vaca asta o cheamă Zsa Zsa.
În timp ce o priveau,vaca se prăbuşi pe latura dreaptă, cu picioarele întinse.

1447
— Rahat! Rahat! Scuză-mă, zise Hinton. Cad aşa pe o parte numai când
sunt pe ducă. N-o să reziste până la unsprezece. De cinci ore încearcă să
nască. Am băgat bani în ea, e rasă pură, continuă el necăjit. Poate să dea
patruzeci de litri de lapte pe zi. Şi viţelul ar fi fost bun. Am dat o sută de
dolari doar pe sămânţă, de la un taur de soi.
Vaca gemu şi se cutremură.
— Nu putem face nimic pentru ea? întrebă R.J.
— Nu, eu sunt prea bolnav ca să mă descurc şi Stacia e sfârşită pentru că a
făcut ea aproape tot mulsul. Nici ea nu mai e tânără. A încercat ea să se
ocupe de asta, dar după două ore a trebuit să se ducă să se întindă, în casă.
Vaca răgi îndurerată, se ridică în picioare, se prăbuşi din nou pe burtă.
— Să arunc eu o privire zise R.J. îşi scoase haina de piele italienească şi o
puse pe un balot de fân.
— Mă loveşte?
— Nu cred, dacă zace aşa, spuse sec Hinton şi R.J. se apropie de vacă pe la
spate.
Era o privelişte stranie, un anus murdar de bălegar ca un ochi mare şi
rotund deasupra uriaşei vulve bovine în care nu putea vedea decât o copită
jalnică şi ceva roşu şi flasc atârnând într-o parte.
— Ce e asta?
— Limba viţelului. Capul e în spate, nu se vede. Nu ştiu de ce, viţeii se
nasc de multe ori cu limba scoasă.
— De ce nu iese?
— În mod normal, viţelul se naşte întâi cu copitele din faţă, pe urmă vine
capul – cam cum sare un om în apă, cu mâinile în faţă. Ăsta are copita
stângă pusă bine, dar piciorul drept e ţinut de ceva. Veterinarul trebuie să
împingă capul înapoi în vagin şi să caute cu mâna să vadă ce-i acolo.
— Ce-ar fi să încerc eu?
El clătină din cap:
— Ia ceva forţă.
Ea văzu din nou vaca tresărind.
— Ei, nu strică să încerc. Încă n-am pierdut nici o vacă, încercă să
zâmbească, dar el nu gustă gluma. Foloseşti un lubrifiant?
El o privi cu îndoială, apoi negă:
— Nu, te speli pe braţ şi laşi mult săpun pe el, îi spuse şi o duse la
chiuvetă.
Ea îşi suflecă mânecile până aproape de umeri şi se spălă cu apa rece şi cu
săpunul mare de casă pus acolo.

1448
Apoi se întoarse la vacă:
— Hai, Zsa Zsa, spuse, simţindu-se ciudat să vorbească unui fund.
Când degetele şi mâna îi intraseră în organul umed şi cald, vaca îşi întinse
coada, rigidă ca un lemn.
Capul viţelului era foarte aproape, într-adevăr, dar părea de neclintit.
Privindu-l pe Greg, văzu că, în ciuda îngrijorării, în ochii lui sclipea un aer
de „Ţi-am spus eu”, aşa că R.J. respiră adânc şi se lăsă pe el, de parcă ar fi
încercat să împingă într-o apă aproape solidă capul unui înotător. Capul
începu să se retragă încet. Când avu loc, îşi împinse mâna în vaginul vacii,
încheietura, braţul până la cot, apoi degetele ei dădură de ceva.
— Cred că e... genunchiul.
— Mda, probabil. Vezi dacă poţi să-l întinzi, să ridici copita, zise Hinton,
iar R.J. încercă.
Îşi băgă mai adânc mâna şi braţul, dar simţi deodată un fel de undă
cosmică, sau un mic cutremur, apoi o forţă se rostogoli spre braţul ei şi-l
scuipă afară cu atâta putere încât îi împinse tot corpul.
— Ce naiba, şopti ea, dar nu avu nevoie să-i spună Greg ca să ştie că
fusese o contracţie vaginală de o forţă nemaiîntâlnită de ea.
Îşi dădu din nou cu săpun pe braţ. Se întoarse la vacă şi experimentă câteva
minute pentru a-şi da seama cum stau lucrurile. Contracţiile se produceau
la intervale de un minut şi durau patruzeci de secunde, aşa că nu avea decât
cincisprezece secunde pentru a acţiona. De îndată ce încetă contracţia, băgă
braţul şi-l împinse dincolo de genunchi.
— E un os, osul pelvic, îi spuse lui Greg.
Apoi:
— Am copita, dar e prinsă sub osul pelvic.
Coada rigidă se mişcă, de durere poate, şi o plezni pe R.J. peste gură. Ea
scuipă şi ţinu coada cu mâna stângă. Simţi tresăririle şi abia avu timp să
apuce copita şi s-o ţină bine, în timp ce o undă vaginală îi prinse braţul şi
în curând îi fu presat atât de tare, încât era limpede că nu mai putea fi
împins afară. Avea încheietura mâinii presată pe osul pelvic al vacii.
Răsuflă greu de durere, dar în curând braţul îi amorţi şi R.J. închise ochii
şi-şi apăsă fruntea pe Zsa Zsa. Avea tot braţul blocat; până la umăr.
Devenise prizonieră, unită cu animalul. Se simţi slăbind şi experimentă
deodată cu o siguranţă teribilă, că vaca va muri şi vor trebui s-o taie ca să-i
scoată braţul de acolo.
N-o auzi pe Stacia Hinton intrând, dar îi auzi provocarea ursuză:
— Ce vrea fata asta să facă acolo? şi un mormăit în loc de răspunsul lui

1449
Greg.
R.J. avea în nări mirosul balegii şi al măruntaielor vacii şi simţea şi mirosul
tare al transpiraţiei şi înfricoşării ei. Apoi contracţia încetă.
Adusese pe lume destui copii pentru a şti ce avea de făcut şi-şi retrase
mâna amorţită până la genunchiul vacii şi-l împinse înapoi. Apoi reuşi să
ajungă dincolo de el, mai jos. Găsi din nou copita şi se luptă cu panica, cu
dorinţa de a se grăbi pentru că nu voia să mai aibă mâna în vagin la
contracţia următoare.
Lucră atent, apucând copita, ridicând-o în vagin şi apoi afară, lângă
cealaltă copită, aşa cum trebuia.
— Heeei, răsuflă Greg Hinton încântat.
— Fată bună! strigă Stacia.
La contracţia următoare, apăru capul viţelului.
Salut, îi spuse R.J. în gând, bucuroasă. Dar nu reuşiră să tragă afară decât
copitele şi capul. Viţelul era înţepenit în mamă ca un dop.
— Dacă am avea un trăgător de viţei, zise Stacia Hinton.
— Ce e ăsta?
— Un fel de cablu, zise Greg.
— Legaţi-i copitele, spuse R.J.
Se duse la Explorer şi scoase cablul de vreme rea şi-l trase până în grajd.
Viţelul fu scos foarte uşor – ce punct în favoarea tehnologiei, gândi R.J.
— Taur, constată Greg.
R.J. se aşeză pe jos şi o privi pe Stacia ştergând secreţiile şi rămăşiţele
pungii de apă din nările viţeluşului. Îl aduseră în faţa vacii, dar Zsa Zsa era
epuizată şi abia se mişcă. Greg începu să frece pieptul noului născut cu
smocuri de fân uscat:
— Asta pune plămânii în mişcare, de asta îşi ling vacile viţeii. Dar mămica
ăstuia e prea obosită ca să lingă şi un timbru.
— O să se facă bine? întrebă R.J.
— Sigur, răspunse Stacia. Îi aduc imediat o găleată de apă caldă. O s-o
ajute să elimine placenta.
R.J. se ridică şi se duse la chiuvetă. Se spălă cât putu, dar îşi dădu seama că
nu avea condiţii să se cureţe acolo.
— Ai nişte... gunoi în păr, zise Greg delicat.
— Nu-l atinge, te mânjeşti, spuse Stacia.
R.J. puse la loc cablul cu motor şi-şi duse şi jacheta la maşină, ţinând-o cât
mai departe de ea posibil.
— Noapte bună.

1450
Abia le auzi mulţumirile. Conduse până acasă, încercând să se atingă cât
mai puţin de tapiseria maşinii.
În bucătărie, îşi scoase bluza. I se mânjise şi partea din faţă: secreţii, sânge,
săpun, balegă şi o mulţime de fluide; se cutremură şi o aruncă în coşul de
gunoi.
Stătu îndelung sub duşul fierbinte, masându-şi braţul şi săpunindu-se şi
şamponându-se bine.
Închise apa, se spălă pe dinţi şi-şi puse pijamaua pe întuneric.
— Ce e? strigă David.
— Nimic, îl linişti şi el se culcă la loc.
Intenţionase să se culce şi ea, dar în loc de asta se întoarse în bucătărie şi
puse apă de cafea. O durea braţul şi avea vânătăi, dar îşi îndoi degetele şi
încheieturile şi văzu că nu avea nimic rupt. Luă o hârtie şi un stilou de pe
biroul ei şi se aşeză la masă, ca să se asigure că putea să scrie.
Se decise să-i scrie Samanthei Potter:
Dragă Sam,
Mi-ai spus să-ţi scriu dacă găsesc un lucru pe care un doctor de ţară îl
poate face, şi unui dintr-un mare spital nu.
În seara asta, m-am gândit la ceva.
Eu pot să-mi bag braţul într-o vacă.
A ta sinceră,
R.J.

1451
 52

Cartea de vizită

Într-o dimineaţă, spre neplăcerea ei, R.J. îşi dădu seama că se apropia
momentul când trebuia să-şi reînnoiască licenţa de practicare a medicinei
în Massachusetts şi ea nu era pregătită. Licenţa de stat trebuia reînnoită o
dată la doi ani şi, pentru a proteja clienţii, legea cerea ca fiecare medic care
depunea cerere pentru reînnoire să facă dovada că participase la o sută de
ore de specializare în perioada respectivă.
Sistemul era conceput pentru a-i ţine la zi pe doctori cu noutăţile din
domeniu şi pentru a le spori competenţa, astfel încât să îndeplinească
standardele profesiei lor. R.J. era absolut de acord cu proiectul educaţiei
continue, dar realiza că în doi ani nu acumulase decât optzeci şi unu de
puncte. Ocupată cu cabinetul şi clinica din Springfield, îşi neglijase
programul educaţional.
Spitalele locale organizau frecvent prelegeri şi întâlniri care se luau în
considerare, dar ea nu avea timp pentru a-şi îndeplini astfel obligaţiile.
— Ai nevoie de o întrunire profesională amplă, îi spuse Gwen. Şi eu sunt
în aceeaşi situaţie.
Aşa că, în timp ce citea reviste medicale, R.J. începu să studieze anunţurile
de conferinţe şi observă că la New York urma să se ţină un simpozion de
trei zile despre cancer, la hotelul Piaza. Era sponsorizat de Societatea
Oncologică Americană şi de Comitetul American de Medicină Internă şi
oferea un punctaj mare pe grila educaţională a oricărui doctor.
Peter Grome se învoi să stea în casa ei cu Estie cât lipsea, iar Peter avea să-
i ţină locul. Deşi solicitase privilegii spitaliceşti, încă nu-i fuseseră
acordate, aşa că R.J. aranjase cu un internist din Greenville să primească
toţi pacienţii trimişi de el cu indicaţia de spitalizare.
David lucra la penultimul capitol şi se înţeleseră să nu-şi întrerupă munca.
Aşa că plecă singură spre New York, prin lumina de lămâie a soarelui de
noiembrie.
Descoperi că, deşi la plecarea din Boston fusese fericită să abandoneze
aglomeraţia oraşului, acum era gata să se avânte în ea. După liniştea şi
pacea de la ţară, New York-ul i se păru un furnicar uman uriaş şi energia

1452
tuturor oamenilor de acolo o stimulă şi pe ea. Călătoria prin Manhattan cu
maşina nu fu deloc plăcută şi îşi lăsă Explorer-ul uşurată pe mâna
portarului de la hotel. Totuşi, îi părea bine că venise.
Camera ei, mică, dar confortabilă, se afla la etajul nouă. Aţipi puţin, apoi
făcu repede un duş şi se îmbrăcă, înregistrarea participanţilor fu însoţită de
un cocktail, unde bău o bere şi-şi potoli foamea.
Nu cunoştea pe nimeni. Mulţi medici erau în familie. La bufet, un doctor,
pe al cărui ecuson scria Robert Starbuck din Detroit, Michigan, începu o
conversaţie:
— Unde e Woodfield în Massachusetts? o întrebă el pentru început.
— Iese puţin din drumul Mohawk.
— Ah, munţi vechi, tociţi şi încântători. Călătoriţi mult, ca să admiraţi
peisajul?
— Nu, zâmbi ea. Nu-i observ decât când fac vizite la domiciliu.
El se holbă uluit;
— Faceţi vizite la domiciliu?
I se golise farfuria şi o părăsi ca să-şi mai ia ceva, dar se întoarse repede.
Era un bărbat destul de atrăgător, dar era atât de limpede că umbla după
altceva decât după conversaţie, încât nu-i fu greu să-l părăsească lângă
farfuriile murdare.
Luă liftul spre parter şi ieşi în oraş. Central Park nu era un loc bun de
plimbare noaptea şi n-o tenta; avea destulă iarbă şi copaci acasă. Porni
agale pe Bulevardul Cinci, oprindu-se aproape la fiecare vitrină şi studiind
bogăţia veşmintelor, marochinăriei, bijuteriilor, pantofilor şi cărţilor.
Coborî vreo trei sute de metri, traversă o stradă şi apoi se întoarse la hotel.
Urcă şi se culcă devreme, aşa cum făcea înaintea cursurilor, în anii de
şcoală. Parcă-l auzea pe Charlie Harris:
— Trebuie să ne îngrijim de meserie, R.J.

Era o conferinţă bună, intensivă şi în acelaşi timp plăcută, cu un mic dejun

continental servit în fiecare dimineaţă şi două cursuri la prânz şi seara. R.J.
o luă foarte în serios. Nu lipsi de la nici o întâlnire, îşi luă notiţe atente şi
aranjă să achiziţioneze înregistrările prelegerilor care o interesaseră în mod
deosebit. Serile erau rezervate destinderii, participanţii având diverse
opţiuni. În prima seară văzu o remontare la Show Boat, care-i plăcu mult,
iar în cea de-a doua seară privi cu plăcere Teatrul de Dans din Harlem.
În cea de-a treia dimineaţă, avea destule puncte pentru a-şi garanta
reacordarea licenţei. N-o interesa decât prima prezentare din ziua aceea şi

1453
se gândi că poate după aceea se va duce să cumpere câte ceva.
Dar când urca spre cameră, să-şi facă bagajul, îi veni o idee mai bună.
Recepţionera era o femeie de vârstă mijlocie, veselă şi hotărâtă.
— Desigur, avem, răspunse ea, când R.J. o hartă rutieră a New York-ului.
— Îmi puteţi spune cum să ajung la West Babylon, Long Island?
— Numai un moment, doamnă.
Femeia consultă harta, apoi trasă ruta cu un marker albastru, fără ezitare.
R.J. se opri la prima pompă de benzină şi întrebă cât de departe se afla
cimitirul Beth Moses.
Când ajunse, îl ocoli până ajunse la intrare. Chiar în poartă era un sediu
administrativ, unde intră după ce-şi parcă maşina. Un bărbat cam de vârsta
ei, îmbrăcat într-un costum albastru şi purtând o tichie albă peste părul
blond şi rar, stătea la un birou şi semna hârtii.
— Bună dimineaţa, spuse el, fără să ridice ochii.
— Bună dimineaţa. Aş dori să mă ajutaţi să găsesc un mormânt.
— Numele? dădu el din cap.
— Markus. Sarah Markus.
El îşi răsuci scaunul către computerul din spatele lui şi introduse numele.
— Da, avem şase cu numele ăsta. Ceva iniţiale?
— Nu. Markus, cu „k”, nu „c”.
— Aha. Sunt două. Avea şaizeci şi şapte de ani sau şaptesprezece?
— Şaptesprezece, spuse R.J. cu voce slabă şi omul dădu din cap.
— Sunt atât de mulţi, comentă el, ca o scuză.
— Aveţi un cimitir foarte mare.
— Şase hectare, încuviinţă omul şi-i trasă indicaţiile cu creionul pe o copie
a diagramei cimitirului. La douăsprezece secţiuni după clădirea asta, faceţi
la dreapta. După opt secţiuni, la stânga. Mormântul e la jumătatea rândului
al doilea. Dacă vă rătăciţi, veniţi la mine, vă voi conduce personal.
Apoi trase cu coada ochiului spre computer, ca să verifice poziţia:
— Avem totul pe computer, zise el cu mândrie. Văd că acolo a depus
cineva ceva luna trecută.
— O pomenire?
— Da, când s-a dezvelit piatra memorială.
— Oh.
Îi mulţumi şi plecă strângând hârtia în mână. Îşi îndreptă singură paşii de-a
lungul aleii înguste, cu pietre măcinate. Dincolo de cimitir, maşinile
alergau, trecu o motocicletă, nişte frâne scârţâiră şi o mai deranjă şi
zgomotul unui claxon.

1454
Număra secţiunile.
Mama iui R.J. era îngropată într-un cimitir din Cambridge, cu verdeaţă
între pietrele memoriale. Se gândi că monumentele de aici sunt mult prea
apropiate. Şi erau atâtea nume, oamenii se mutau aici dintr-un oraş în altul.
... Unsprezece... Doisprezece.
Se întoarse spre dreapta şi mai numără opt secţiuni.
Ar fi trebuit să fie acolo.
La un rând mai încolo, în jurul unei gropi deschise, stăteau pe scaune
câţiva oameni. Un bărbat cu tichie termină de vorbit şi îndoliaţii se aliniară
să presare ţărână pe sicriu.
R.J. trecu prin dreptul lor, încercând să se mişte cât mai discret. Citea
numele de pe tăbliţe sau piatră din mers. Emanuel Rubin. Lester Rogovin.
Multe monumente aveau pe latura de sus pietricele de prund, ca nişte cărţi
de vizită lăsate de cei vii. Unele morminte aveau sădite de jur împrejur
flori sau arbuşti. Unul era umbrit de un scoruş. R.J. împinse de o parte
crengile care o incomodau şi citi numele, Leah Schwartz. Pe piatra ei nu
erau altele, mai mici.
Trecu de locul familiei Gutkind, erau mulţi înmormântaţi acolo, apoi văzu
o piatră dublă cu două portrete frumoase, cam şterse de vreme, ale unor
tineri, Dmitri şi Basya Levnikov, născuţi în anii şaptezeci şi morţi în 1992.
Soţ şi soţie? Frate şi soră? Au murit împreună? în accident de maşină, în
foc? Fotografiile pe pietrele funerare trebuie să fie un obicei rusesc, gândi
ea. Erau refugiaţi; cât de trist să străbaţi o asemenea distanţă şi atâtea
bariere culturale, pentru asta.
Kirschner. Rosten. Eidelberg.
Markus.
Markus, Natalie J., 1952-1985. Soţie adorată. Mamă iubită.
Era o piatră dublă, cu inscripţia numai pe o parte.
Alături: Markus, Sarah, 1977-1994. Fiica noastră dragă. Piatra era făcută
din acelaşi granit ca a Nataliei, dar aceasta nu era roasă de vreme.
Pe fiecare piatră era câte o singură pietricică din aceea, „carte de vizită”.
Cea de pe mormântul lui Sarah o făcu pe R.J. să înlemnească: o bucată de
lespede roşie în formă de inimă, neregulată, în care se vedea clar capul ca
de crab şi trupul vietăţii care trăise cu milioane de ani în urmă.
Nu vorbi cu Natalie şi Sarah, nu credea că ar fi auzit-o. Îşi aminti că odată,
la un curs de la facultate probabil, citise că un filosof creştin – Toma
d’Aquino? – se îndoise că cei morţi aveau ştire de treburile celor vii. Dar
ce putea el să ştie? Ce putea şti oricine, Aquino sau David Markus sau

1455
orice altă fiinţă umană? Lui R.J. îi trecu prin minte că Sarah o iubise. Poate
că într-un fel, în piatra-inimă era o vrajă, un magnetism care o atrăsese
până acolo şi o făcuse să realizeze ce avea de făcut.
Luă două pietre din prundiş şi le puse pe monumentele Nataliei şi al lui
Sarah.
Înmormântarea din apropiere se sfârşise, îndoliaţii plecau şi mulţi trecură
chiar pe lângă ea. Îşi fereau ochii de priveliştea devastatoare, dar obişnuită
într-un asemenea loc, a unei femei prăbuşite lângă un mormânt. Nu aveau
de unde să ştie că ea plângea în aceeaşi măsură pentru cei morţi şi pentru
cei rămaşi în viaţă.
Ca doctor, îi fusese întotdeauna teribil de greu să vorbească despre moarte
cu cei afectaţi şi a doua zi dimineaţa, în bucătărie, se forţă să vorbească, să-
i spună lui David că relaţia lor murise. Dar reuşi să exprime ideea că sosise
timpul să-i pună capăt.
Îl rugă să recunoască deschis că nu aveau nici o şansă de a rămâne
împreună.
— Mi-ai spus că pleci să te documentezi pentru carte, dar te-ai dus să
omagiezi mormântul fiicei tale. Totuşi, când te-am rugat să merg şi eu
acolo, ai refuzat.
— ... am nevoie de timp, R.J.
— Nu cred că timpul va marca vreo diferenţă, David, îi spuse ea blând.
Chiar şi persoanele căsătorite de multă vreme divorţează adesea după
moartea unui copil. M-aş putea obişnui cu teama că, fiind alcoolic, într-o zi
s-ar putea să dispari. Dar înăuntrul tău, tu mă învinuieşti pentru moartea lui
Sarah. Cred că mă vei învinui întotdeauna şi nu pot să trăiesc cu gândul
ăsta.
El era palid la faţă şi nu negă nimic:
— Am fost atât de buni unul cu altul. Dacă nu s-ar fi întâmplat...
Ei i se împăienjeniră ochii. Avea dreptate. În multe feluri, fuseseră buni
unul cu celălalt. Dacă nu s-ar fi întâmplat...
— Dar s a întâmplat.
El acceptă adevărul spuselor ei, dar înţelegea mai greu consecinţele
inevitabile:
— Credeam că mă iubeşti.
— Te-am iubit. Te iubesc. Te voi iubi întotdeauna şi-ţi voi dori fericire.
Dar făcuse o descoperire. Se iubea şi pe ea.
În seara aceea veni târziu de la serviciu şi-l găsi hotărât să plece în
Colorado, să se alăture grupului iui Joe Fallon.

1456
— O să iau separatorul de miere şi doi din stupii cei mai buni şi o să aşez
albinele pe munte. Mă gândeam să golesc ceilalţi stupi şi să-i depozitez la
tine în magazie.
— Ar fi mai bine să-i vinzi.
El înţelese finalitatea din spusele ei. Se uitară unul la altul şi el dădu din
cap, apoi continuă:
— Nu voi putea să plec încă vreo zece zile. Vreau să-mi termin romanul şi
să rezolv cu editura.
— Sună rezonabil.
Agunah trecu pe lângă ei, aruncându-i lui R.J. o privire rece.
— David, aş vrea să-mi faci o favoare.
— Ce anume?
— De data asta, când pleci, ia-ţi şi pisica.
Orele treceau foarte încet şi se străduiau să se evite unul pe celălalt. Nu
trecuseră decât două zile de când îi telefonase tatăl ei, dar i se părea că
trecuse mult mai mult.
Când tatăl ei o întrebă despre David, îi spuse că se despărţeau.
— Aha. Te simţi bine, J.R.?
— Da, răspunse ea, luptându-se cu lacrimile.
— ... Te iubesc.
— Şi eu te iubesc.
— Te-am sunat să te întreb dacă nu vii pe aici de Ziua Recunoştinţei.
Deodată, ea simţi nevoia să-l vadă, să-i vorbească, să soarbă încurajările
lui:
— Ce-ar fi să vin chiar acum?
— Poţi să aranjezi?
— Nu ştiu. O să încerc.
Când îl rugă pe Peter Gerome să-i mai ţină locul alte două săptămâni, el fu
nedumerit, dar se învoi bucuros.
— Îmi place să lucrez acolo, spuse el, iar ea îşi rezervă bilete, apoi îl
anunţă prin telefon pe tatăl ei că sosea în Florida chiar a doua zi.

1457
 53

Senin şi umbre

Inima îi tresaltă când îşi revăzu tatăl, dar înfăţişarea lui o tulbură; părea să
fi scăzut cumva şi deveni conştientă că îmbătrânise de la ultima lor
întâlnire încoace. Dar părea în formă şi exulta de bucurie că o vedea.
Începură imediat să polemizeze, dar fără aprindere; ea voia să cheme un
hamal, ca să nu-i care el bagajul.
— Hai, R.J., e o prostie. Iau eu valiza şi tu duci sacoşa.
Nemaiavând ce face, R.J. îi făcu pe plac. În clipa când ieşiră din clădirea
aeroportului, soarele orbitor o făcu să clipească şi aerul umed, tropical, i se
lipi de trup.
— Câte grade sunt aici, tată?
— Peste treizeci, răspunse el mândru, ca şi cum căldura ar fi fost o
recompensă specială pentru meritele lui.
Conduse maşina spre oraş cu multă siguranţă. Fusese întotdeauna un șofer
bun. Ea zări ambarcaţiuni cu pânze pe oceanul ce se întindea până la
orizont şi îi fu dor de adierea rece a pădurilor.
El locuia într-un bloc-turn alb, proprietatea Universităţii, într-un
apartament impersonal cu două dormitoare. Nu se străduise prea mult să-l
amenajeze. În sufragerie erau agăţate două picturi în ulei cu peisaje din
Boston. Unul era scuarul Harvard iarna. Celălalt reprezenta competiţia de
canoe de pe râul Charles, cu tinerii vâslaşi având pe feţe o grimasă de efort
şi clădirile Institutului Tehnologic Massachusetts schiţate vag pe celălalt
mal. În afară de picturi şi de câteva cărţi, domnea o curăţenie militară,
incomodă, de parcă te-ai fi aflat în chilia mai mare a unui monah-cărturar.
Pe biroul din camera de oaspeţi, transformată de tatăl ei în birou, se afla
bisturiul lui Rob J.
În dormitor, avea o fotografie cu R.J. şi un desen sepia al mamei ei, o
tânără zâmbitoare într-un costum de baie demodat, dintr-o bucată,
strângându-şi pleoapele pentru a se proteja de lucirea soarelui de pe plaja
Cape Cod. Pe o comodă avea fotografia unei femei pe care R.J. n-o
cunoştea:
— Cine e, tată?

1458
— O prietenă de-a mea. Am invitat-o şi pe ea la cină, ai ceva împotrivă?
— Nu, bineînţeles, numai să fac un duş.
— Cred că o să-ţi placă, zise el.
Până la urmă, realiză R.J., tatăl ei nu era deloc un monah.
Făcuse rezervări la un restaurant pescăresc, de unde puteau urmări traficul
marin în timp ce mâncau. Chipul din fotografie era al unei femei bine
îmbrăcate, pe nume Susan Dolby. Era voinică, dar nu grasă şi cu o
constituţie atletică. Avea părul cărunt tuns cască şi unghiile tăiate scurt şi
făcute cu lac incolor. Era bronzată, cu riduri de expresie la colţul ochilor
migdalaţi. Erau verzi sau căprui? R.J. putea să pună pariu că era jucătoare
de golf sau de tenis.
Era de asemenea şi doctoriţă, medic internist cu un cabinet particular în
Fort Lauderdale.
Discutară toţi trei politică medicală. Difuzoarele restaurantului transmiteau
„Adeste Fideles”, cam devreme, se învoiră ei. Apa reflecta strălucirea
soarelui şi pânzele alunecau pe ea ca nişte lebede de preţ.
— Povesteşte-mi despre cabinetul tău, o invită Susan.
R.J. le vorbi despre sat şi oamenii lui. Discutară despre gripa din
Massachusetts şi din Florida şi-şi comparară cazurile; conversaţie obişnuită
de doctori. Susan zise că era în Lauderdale de când îşi terminase
specializarea la Centrul Medical Michael Riis din Chicago. Terminase
facultatea la Michigan. R.J. se simţi atrasă de comportarea ei deschisă şi
prietenoasă.
Tocmai când li se serveau creveţii, pagerul lui Susan sună.
— Oho, spuse ea şi scuzându-se, plecă să caute un telefon.
— Ei? întrebă tatăl ei după câteva clipe şi R.J. îşi dădu seama că femeia
aceea era importantă pentru el.
— Ai avut dreptate. Îmi place mult de ea.
— Mă bucur.
Îi spuse că o cunoştea pe Susan de trei ani. Se întâlniseră când ea venise la
Boston, să participe la o conferinţă ţinută la facultate.
— După asta, ne-am mai revăzut ocazional, uneori în Miami, alteori la
Boston. Dar nu ne-am putut întâlni destul de des, pentru că eram amândoi
ocupaţi. Aşa că înainte de a ieşi la pensie la Boston, mi-am contactat
colegii de la Universitatea de aici şi m-am bucurat când mi-au trimis oferta.
— Înseamnă că e vorba de o relaţie serioasă.
El îi zâmbi:
— Da, am devenit serioşi în legătură cu asta.

1459
— Tată, sunt fericită pentru tine, zise R.J. şi-i luă mâinile într-ale ei.
O clipă, nu simţi decât că avea degetele şi mai noduroase din cauza artritei.
Apoi deveni conştientă de o scurgere treptată de energie, chiar pe când se
înclina zâmbind spre el.
Susan se întorcea la masă:
— Am rezolvat la telefon, spuse ea.
— Te simţi bine, tată?
Era palid, dar o privi cu ochi alarmaţi:
— Da. N-ar trebui?
— Se întâmplă ceva, zise R.J.
Susan Dolby o privi:
— Ce vrei să spui?
— Cred că face un atac de cord.
— Robert, spuse calmă Susan, te doare în piept? Ţi-e greu să respiri?
— Nu.
— Nu pari transpirat. Ai dureri musculare
— Nu.
— Ia ascultaţi, asta e cumva o glumă de familie?
R.J. simţea o scufundare, o coborâre a barometrului interior.
— Unde e spitalul cel mai apropiat?
Tatăl ei o privea cu interes:
— Cred că mai bine am asculta-o pe R.J., Susan, zise el.
Nedumerită, Susan se hotărî şi dădu din cap.
— Cedars e la câteva minute de aici. Au scaune cu rotile în restaurant.
Putem să sunăm la camera de gardă de la mine din maşină. Durează mai
puţin să-l ducem noi decât să aşteptăm o salvare.
Tatăl ei fu cuprins de primele dureri chiar când ajunseră în faţa spitalului.
Asistentele şi doctorul erau la uşă, cu o targă şi oxigen. Îi făcură o injecţie
cu streptokinază, îl duseră la analize şi împinseră lângă el un
electrocardiograf portabil.
R.J. se dădu la o parte. Asculta şi privea totul cu o atenţie feroce, dar
oamenii aceia făceau treabă bună şi era mai bine să-i lase în pace. Susan
Dolby stătea lângă tatăl ei şi-l ţinea de mână. R.J. aştepta într-o parte.
Era seara târziu. Tatăl ei se odihnea liniştit la terapie intensivă, agăţat de tot
felul de aparate. Bufetul spitalului era închis, aşa că R.J. şi Susan merseră
într-un mic restaurant apropiat şi mâncară supă de fasole neagră şi pâine
cubaneză.
Apoi se întoarseră la spital şi se aşezară într-o sală de aşteptare mică.

1460
— Mi se pare în stare bună, zise Susan, l-au administrat foarte repede
anticoagulantele, 1,5 milioane unităţi de streptokinază, aspirină, cinci mii
de unităţi de heparină. Avem noroc.
— Slavă Domnului.
— Şi acum, spune, de unde ai ştiut?
R.J. îi spuse, cât de concis şi de concret putu.
Susan Dolby clătină din cap:
— Aş fi spus că asta-i o poveste din imaginaţia ta. Dar am văzut cu ochii
mei.
— Tata îi spune Darul... Uneori, mi se părea că e o povară. Dar învăţ să
trăiesc cu el şi să-l folosesc. Acum sunt recunoscătoare pentru el, mărturisi
R.J., apoi şovăi, înţelegi de ce nu vorbesc despre asta cu alţi medici. Aş
aprecia să nu...
— Nu. Cine m-ar crede. Dar mie de ce mi-ai spus adevărul? N-ai fost
tentată să inventezi ceva?
R.J. se aplecă şi-i sărută obrazul bronzat.
— Ştiam că vom ţine secretul în familie.
Tatăl ei avea dureri şi nitroglicerina sublingual nu-l ajuta prea mult, aşa că-
i dădură morfină. Îl făcea să doarmă mult. După cea de-a doua zi, ea putu
să iasă din spital câte o oră, două. Folosi maşina lui. Susan avea pacienţi,
dar îi arătă plaja cea mai bună şi R.J. se ducea să înoate. Se ungea cu creme
protectoare, ca o bună doctoriţă, dar se simţea bine să aibă pielea sărată de
mare şi să zacă în lumina portocalie cu ochii închişi, încercând să-şi
înăbuşe dureroasele păreri de rău pentru David. Se ruga pentru tatăl ei şi
pentru Greg Hinton, aşa cum promisese.
În cea de-a treia seară, ceru o audienţă la cardiolog, dr. Sumner Kellicker şi
se bucură când auzi că voia să participe şi Susan. Kellicker era un bărbat
roşu la faţă şi agitat, purtând costume superbe şi neplăcându-i evident
pacienţii cu medici în familie.
— Mă tem în legătură cu morfina, dr. Kellicker.
— De ce, dr. Cole?
— Are efect vagotonic. Poate cauza bradicardie sau grade avansate de
blocaj cardiac, nu-i aşa?
— Mda, se întâmplă. Dar tot ce facem comportă riscuri pe undeva, ştiţi
asta.
— Nu i-aţi putea da un beta-blocant în loc de morfină?
— Beta-blocantele nu ajută întotdeauna. Poate reveni durerea.
— Dar n-ar strica să încercaţi, nu-i aşa?

1461
Dr. Kellicker îi aruncă o privire lui Susan Dolby, care ascultase atentă, cu
ochii la R.J.
— Sunt de acord, se exprimase ea.
— Dacă asta vreţi amândouă, n-am nici o obiecţie, spuse acru dr.
Kellicker.
Dădu din cap şi plecă.
Susan se apropie de R.J. şi o luă în braţe. Rămaseră aşa, legănându-se şi
R.J. o îmbrăţişă şi ea.
Dădu mai multe telefoane.
— A făcut atac din prima zi? se minună Peter Gerome. Ce mai vacanţă!
O asigură că avea totul sub control. Oamenilor le era dor de ea şi o iubeau.
Nu spuse nimic de David.
Toby era extrem de îngrijorată pentru R.J. şi tatăl ei. Când R.J. o întrebă ce
făcea ea, Toby se plânse că o durea spatele şi se simţea de parcă ar fi fost
însărcinată dintotdeauna.
Gwen o puse să-i descrie amănunţit starea tatălui ei şi o asigură că beta-
blocantele erau o alegere mai bună decât morfina.
Avea dreptate. Beta-blocantele înlăturară cu succes durerea şi după două
zile, tatălui ei i se permise să se ridice din pat şi să stea pe un scaun, de
două ori pe zi, câte o jumătate de oră. Ca mulţi alţi doctori, era un pacient
capricios. Punea zeci de întrebări despre starea lui, cerea rezultatele
angiografiei şi un raport complet de la Kellicker.
Dispoziţia lui oscila între euforie şi pesimism negru şi din nou euforie:
— Aş vrea să iei cu tine bisturiul lui Rob J. când pleci, îi spuse fiicei lui,
într-un moment de depresie.
— De ce?
— O să fie al tău într-o zi, ridică el din umeri. De ce să nu-l iei acum?
Ochii ei îi susţinură privirea:
— Pentru că o să fie al tău încă mulţi ani de acum înainte, îi spuse,
încheind subiectul.
Starea lui se ameliora. Începu să stea în picioare lângă pat şi apoi să se
plimbe pe coridor. R.J. ştia că primele şase zile de după un atac de cord
sunt cele mai periculoase şi după ce trecu o săptămână începu să respire
mai uşurată.
În cea de-a opta zi a ei în Miami, se întâlni cu Susan la hotel, la micul
dejun. Se aşezară pe o terasă cu vedere la mare şi R.J. inspiră adânc aerul
blând şi sărat:
— M-aş putea obişnui aşa.

1462
— Ai putea sta aici, R.J.? îţi place Florida?
Ea nu vorbise serios, apreciase doar o vreme extrem de prietenoasă.
— Florida e frumoasă... nu-mi prea place căldura mare.
— Te aclimatizezi, deşi noi ne menţinem şi cu aparatele de aer condiţionat.
R.J., eu vreau să mă pensionez la anul. Am un cabinet cu un venit foarte
bun. M-am gândit că poate te-ar interesa să-l preiei.
— ... Susan, sunt măgulită şi-ţi mulţumesc. Dar mi-am înfipt rădăcinile la
Woodfield. Pentru mine e important să practic acolo.
— Eşti sigură că nu vrei să te mai gândeşti? Ţi-aş putea da o mulţime de
amănunte. Am putea lucra împreună un an...
R.J. zâmbi şi clătină din cap.
Susan îşi arătă tristeţea printr-o grimasă, apoi îi zâmbi şi ea:
— Tatăl tău e atât de important pentru mine! Pe tine te-am plăcut pe loc.
Eşti deşteaptă şi-ţi pasă şi este evident că eşti un medic foarte bun – genul
pe care-l admir şi pe care cred că pacienţii mei îl merită. Aşa că m-am
gândit că ăsta era modul de a-i mulţumi pe toţi – pe pacienţi, R.J., Robert...
şi pe mine – totul dintr-o dată. Eu nu am familie. Mă vei scuza poate că
încerc să-mi închipui că-mi voi forma una. Ar fi trebuit să realizez că nu
există niciodată soluţii perfecte, care să rezolve problemele tuturor.
R.J. admiră francheţea lui Susan; nu ştia dacă să râdă sau să plângă, nu
trecuse nici un an de când îşi închipuise şi ea că va avea o familie.
— Îmi placi, Susan, şi sper ca tu şi tata să rămâneţi împreună. Dacă se va
întâmpla asta, o să ne vedem foarte des, încheie ea.
În aceeaşi zi, la prânz, când intră în camera tatălui ei, el îşi lăsă rebusul
deoparte:
— Bună.
— Bună.
— Ce mai e nou?
— Nou? Nimic deosebit.
— Ai discutat cu Susan de dimineaţă?
Aha. Discutaseră şi ei înainte ca Susan să-i facă propunerea.
— Da, am discutat, l-am spus că e o scumpă, dar am şi eu cabinetul meu.
— Ce naiba, R.J. E o ocazie grozavă, spuse el contrariat.
R.J. avu senzaţia că era ceva în firea ei care-i împingea pe oameni s-o
înveţe cum şi unde trebuia să trăiască.
— Învaţă să mă laşi să zic nu, tată, spuse ea liniştită. Am patruzeci şi patru
de ani şi sunt capabilă să iau hotărârile care mă privesc.
El se întoarse cu spatele, dar după puţin timp se răsuci din nou spre ea:

1463
— Ştii ceva?
— Ce, tată?
— Ai perfectă dreptate.
Jucară gin rummy şi el câştigă de la ea doi dolari şi patruzeci şi cinci de
cenţi, apoi aţipi.
Când se trezi, ea îi povesti despre cabinetul ei. El fu încântat că se
dezvoltase atât de rapid şi fu de acord să se oprească la cifra de 1500 de
pacienţi. Dar îl îngrijoră ideea ei de a plăti imediat datoria rămasă la bancă,
pentru care îi co-garantase.
— Nu trebuie să elimini datoria numai în doi ani, să ştii. Să nu te lipseşti
de lucrurile de care ai nevoie.
— Nu mă lipsesc de nimic, îl asigură ea şi-l luă de mână.
Calm şi deliberat, el îi întinse şi cealaltă mână.
Fu un moment înspăimântător pentru ea, dar căldura lui îi transmise un
mesaj care o făcu să zâmbească şi se aplecă să-l sărute, iar surâsul lui şi
sclipirea din ochi îi trădară uşurarea.
De Ziua Recunoştinţei, R.J. şi Susan aranjară să mănânce cu el la spital.
— De dimineaţă, la vizită, am dat nas în nas cu Sumner Kellicker, zise
Susan. E foarte încântat de starea ta şi speră să te poată externa în două, trei
zile.
R.J. ştia că trebuia să se întoarcă la pacienţii ei:
— Va trebui să găsim pe cineva să stea o vreme cu tine, după ce pleci
acasă.
— Aiureli. Va sta la mine acasă. Nu-i aşa, Robert?
— Ştiu eu, Susan? Nu vreau să te gândeşti la mine ca la un pacient.
— Cred că e momentul să ne gândim unul la altul sub toate aspectele, zise
ea.
Convins, el se învoi să stea la ea acasă.
— Am o bucătăreasă bună care vine în timpul săptămânii şi găteşte seara.
O să-i explic regimul lui Robert şi o să am grijă să facă şi mişcare, atât cât
trebuie. Nu-ţi face griji pentru omul nostru, o încurajă Susan şi R.J.
promise că va sta liniştită.
A doua zi luă avionul de 18,20 pentru Hartford. Pe când survolau
aeroportul Bradley, pilotul anunţă:
— Temperatura la sol, 22 de grade. Bine aţi venit în lumea adevărată.
Aerul nopţii era tăios şi greu, aerul provinciei New England într-un
moment de toamnă târzie. Conduse încet spre casă, către Massachusetts şi
apoi în munţi.

1464
Când întoarse pe aleea ei, i se năzări că ceva era diferit. Puse frâna şi studie
casa întunecată de pe culme, dar nimic nu părea schimbat. Abia a doua zi,
când se uită pe fereastră la tăbliţa ei de la şosea, îşi dădu seama că semnul
aflat dedesubt dispăruse.

1465
 54

Însămânţatul

Era frig când vântul gonea în întuneric de pe pantele munţilor, îi mătura

pajiştea şi se năpustea asupra casei. Pe jumătate adormită, R.J. asculta cu
plăcere şuieratul vântului atâta vreme cât stătea ghemuită în pătură; când se
crăpa de ziuă, mai stătea puţin sub aşternutul dublu şi gros, în carouri şi se
gândea la o mulţime de lucruri, apoi se forţa să sară din pat, să pornească
instalaţia de încălzire şi să intre la duş.
În timp ce se ştergea într-o zi, îşi dădu seama că îi întârziase ciclul mai
multe săptămâni şi se încruntă la posibila explicaţie medicală care-i trecu
prin minte: amenoree premenopauzală. Fu obligată să se gândească la
faptul că în curând trupul ei avea să se schimbe, să se îngreuneze, pe
măsură ce anumite organe aveau să se modifice, forţând dispariţia
permanentă a menstruaţiilor; apoi îşi alungă totul din minte.
Era joi, ziua ei liberă. Soarele răsări de-a binelea şi încălzi casa, aşa că opri
termostatul şi făcu un foc în sobă. Îi plăcea să facă focul cu lemne, dar
aerul se usca şi fumul care se aşternea pe orice suprafaţă şi mai ales pe
pietrele-inimi făcea din ştersul prafului în casa ei o îndatorire herculeană.
Se pomeni stând în faţa unei pietre de râu cenuşii şi rotunjite. Într-un
târziu, îşi puse jos cârpa de praf şi se duse la dulapul unde-şi ţinea rucsacul.
Începu cu piatra cenuşie şi continuă adunând toate pietrele-inimi.
Când rucsacul fu aproape plin, îl târî în curte prin uşa din spate şi-i goli cu
zgomot conţinutul într-o roabă. Apoi repetă acţiunea. Nu opri decât cele
trei pietre-inimă pe care i le dăduse Sarah şi pe cele două dăruite de ea
fetei, cristalul şi micuţa bucată de bazalt negru.
Fu nevoie de cinci drumuri cu rucsacul ca să golească locuinţa de pietre. Se
îmbrăcă de iarnă – jachetă lungă, căciulă, mănuşi de lucru – ieşi afară şi
apucă roaba de mânere. Era aproape pe jumătate plină şi toate pietrele
acelea îi îngreunau deplasarea. Depuse eforturi ca să le împingă pe gazon,
dar odată intrată pe poteca din pădure, terenul începu să se încline spre râu
şi roaba părea că se mişcă singură.
Sclipirea firavă a soarelui ce pătrundea printre frunze desena puncte
luminoase pe umbra deasă. În pădure era frig, dar crengile opreau rafalele

1466
de vânt şi roata roabei sâsâia pe covorul de ace de pin, apoi duduia pe
scândurile podului Gwendolyn Gabler.
Se opri imediat când ajunse la râu. Apa curgea repede şi tulbure din cauza
ploilor de toamnă. Nu golise ultima dată rucsacul şi acum îl luă plin şi
începu să meargă de-a lungul potecii. Malul râului era străjuit de copaci şi
tufişuri; dar se putea pătrunde printre ele şi din când în când se oprea, lua
câte o piatră-inimă din rucsac şi o azvârlea în apă.
Era o femeie practică şi-şi întocmi curând un plan de răspândire: arunca
pietrele mici în apa de la margine, iar pe cele mai mari la adâncime, în
ochiurile de apă presărate din loc în loc. Când termină rucsacul, se întoarse
la roabă şi o împinse mai departe pe potecă. Apoi umplu din nou rucsacul
şi continuă să arunce pietrele-inimi.
Piatra cea mai grea era cea pe care o scosese de pe şantierul de construcţii
din Northampton. Cu spatele încordat, o cără în cel mai adânc ochi de apă,
chiar mai jos de un stăvilar mare făcut de castori. Era prea grea ca s-o
arunce: încercă s-o ducă de-a lungul stăvilarului, spre mijlocul ochiului de
apă. La început, îi alunecă piciorul şi-şi umplu cizma de apă, dar încet-
încet, îşi croi drum spre locul pe care-l alesese şi aruncă piatra-inimă ca pe
o bombă, privind-o cum se scufundă în apă şi se aşază pe nisip.
Lui R.J. îi plăcea să ştie piatra acolo, în mijlocul râului, sub puterea iernii.
Primăvara, efemeridele îşi puteau lăsa ouăle pe ea, iar păstrăvii puteau
sorbi larvele adăpostiţi de curent, lângă piatră. Îşi închipui tăcerea tainică a
nopţilor de vară, când castorii puteau urca pe piatră pentru a se împerechea
în lumina lunii.
Se întoarse înapoi pe mal şi goli ce mai rămăsese în roabă în apele râului
de pe pământul ei. ca şi cum ar fi împrăştiat cenuşa dintr-o urnă.
Transformase o jumătate de kilometru dintr-un frumos râu de munte în
monumentul ei în amintirea lui Sarah Markus.
Devenise un râu unde puteai găsi o piatră-inimă când aveai nevoie de ea.
Împinse roaba goală acasă şi o puse în magazie.
Îşi scoase hainele de deasupra, cizmele şi ciorapii uzi leoarcă. Se duse
desculţă să-şi pună nişte şosete uscate de lână. Apoi, începând din
bucătărie, şterse praful din toate camerele.
Când termină, se duse în sufragerie. Casa era goală şi curată, nu se auzea în
tăcerea deplină decât murmurul respiraţiei ei. Nu era nici un bărbat acolo,
nici o pisică, nici o umbră. Era din nou numai casa ei şi stătu în sufrageria
tăcută, în amurg, aşteptând să vadă ce avea să urmeze.

1467
 55

Venirea zăpezii

Sub un cer cu nori groşi, decembrie o înlocui pe noiembrie. Copacii se

desfrunziră, crengile lor semănau cu nişte braţe ridicate, iar ramificaţiile –
cu nişte degete noduroase. R.J. umblase fără teamă toată vara pe poteca din
pădure, dar acum, deşi ştia că majoritatea urşilor intraseră în hibernare, îi
era frică să nu se trezească faţă în faţă, pe cărarea cea strâmtă, cu uriaşa ei
cunoştinţă. La primul drum la Greenville, se opri la un magazin de articole
sportive şi-şi cumpără un corn de vapor, o cutiuţă cu un buton la a cărui
apăsare se producea un sunet puternic. Când mergea în pădure, îl purta
într-o gentuţă la brâu, dar nu văzu decât un căprior mare care n-o mirosise
şi înainta prin pădure destul de aproape; dacă ea ar fi fost un vânător, l-ar fi
putut ucide.
Pentru prima oară, îşi dădu seama cât de singură era cu adevărat.
Toţi copacii de o parte şi de alta a potecii aveau crengi joase şi uscate şi
într-o zi cără cu ea un ferăstrău extensibil şi cu mănuşi fără degete, tăie
toate uscăturile, eliberând copacii. Îi plăcea cum arătau trunchiurile
curăţate, înălţându-se ca nişte coloane şi se hotărî să cureţe, în timp, toţi
copacii ce mărgineau poteca.
Zăpada veni în cea de-a treia zi a lui decembrie, printr-o furtună puternică,
neanunţată de nici un fulg. Ninse o zi şi aproape toată noaptea următoare şi
R.J. vru să schieze pe potecă, dar o opri spaima aceea iraţională, fără chip,
care o îmbolnăvea de mai multe zile. Se duse la telefon şi o sună pe Freda
Krantz:
— Aici R.J., Freda. Mă duc să schiez pe poteca mea din pădure. Dacă nu te
sun din nou peste o oră şi jumătate, îl rogi tu pe Hank să vină după mine?
Nu mă aştept la vreo greutate, dar...
— Eşti o fată deşteaptă, spuse Freda apăsat. Sigur. Distrează-te bine, R.J.
Cerul era albastru şi soarele urcase sus. Albeaţa zăpezii proaspete o orbi,
dar când ajunse în pădure, strălucirea nu mai fu atât de puternică. Schiurile
fâşâiau; era prea curând după furtună pentru a vedea multe urme, dar zări
unele de iepure, de vulpe şi de şoareci.
Pe toată poteca nu era decât o pantă foarte înclinată şi coborând-o, îşi

1468
pierdu echilibrul şi căzu în zăpada moale şi adâncă. Rămase în moliciunea
rece, cu ochii închişi, vulnerabilă la orice ar fi putut răsări din pădure – un
urs, o fiară, un David Markus bărbos.
Dar nu veni nimeni şi peste puţin timp se întoarse pe schiuri acasă şi-i
telefonă Fredei.
Nu părea să fi păţit nimic în urma căzăturii, fracturi, întinderi sau vânătăi,
cu excepţia unei sensibilităţi dureroase a sânilor.
Se hotărî să-şi ia un câine. Începu prin a lua cărţi de la bibliotecă şi a citi
despre diverse rase. Toţi cei pe care-i întrebă o sfătuiau să-şi ia un alt
câine, dar după mai multe săptămâni de umblat prin magazine şi
crescătorii, îşi reduse lista şi în final se hotărî să-şi ia un schnautzer uriaş, o
rasă veche de secole, care crease câini puternici şi rezistenţi, învăţaţi să
apere turmele de vite de orice prădători. Crescătorii împerecheaseră
frumosul schnautzer standard cu câinii de stână şi danezii uriaşi; într-una
din cărţi scria că rezultatul fusese „un minunat câine de pază, mare, loial şi
puternic.”
Găsi la Springfield o crescătorie specializată în schnautzeri uriaşi:
— E mai bine să vă luaţi un căţeluş care să crească lângă dumneavoastră, o
avertiză proprietarul. Chiar acum am unul mititel.
R.J. fu imediat sedusă de căţeluş. Era mic şi greoi, cu labe enorme, blana
ţepoasă, negru cu gri, un maxilar teşit şi pătrat şi favoriţi stufoşi:
— Va atinge peste un metru înălţime şi va cântări treizeci de kilograme, îi
spuse crescătorul. Dar să ştiţi că mănâncă foarte mult.
Câinele avea un lătrat răguşit şi entuziast care-i amintea lui R.J. de Andy
Devine, un actor cu vocea gâjâită din filmele vechi care se transmiteau
uneori noaptea la televizor. Îl numi Andy chiar pe drumul spre casă, după
ce-l pedepsi pentru că udase scaunul maşinii.
Toby avea mari dureri de spate. Reuşi să meargă la biserică în dimineaţa de
Crăciun, dar R.J. fu cea care le fripse curcanul şi le pregăti masa de
sărbătoare soţilor
Smith. Cumpărase dinadins un curcan foarte mare, pentru a le rămâne
prietenilor ei mâncare pentru mai multe zile. Mai mulţi prieteni ai lui Toby
le gătiseră în perioada aceea; aşa se proceda într-un sat ca Woodfield şi
R.J. admira acest obicei.
După cină, R.J. le cântă colinde la vechiul pian şi cântară toţi trei, iar după
aceea se aşeză şi ea lângă foc, somnoroasă şi surprinsă de cât de epuizată
se simţea. Uneori tăceau cu toţii şi se simţeau bine.
— Nu trebuie să vorbim, comenta Toby. Nu trebuie decât să stăm şi să-l

1469
aşteptăm pe copilaşul meu să se nască.
— Eu o să aştept acasă, spuse R.J. obosită, apoi îi sărută şi le ură Crăciun
fericit şi noapte bună.
După ce ajunse acasă, primi cel mai frumos cadou, un telefon din Florida.
După voce, tatăl ei i se păru puternic şi fericit:
— Susan mă pune să mă întorc la lucru săptămâna viitoare, zise el. Stai
puţin. Vrem să-ţi spunem ceva.
Susan ridică celălalt receptor şi-i spuseră că se hotărâseră să se
căsătorească în primăvara aceea.
— Probabil, în ultima săptămână a lui mai.
— Vai, tată... Susan. Mă bucur mult pentru voi.
Tatăl ei îşi drese vocea:
— R.J., ne întrebam... am putea să ne căsătorim acolo, la tine.
— Tată, ar fi grozav!
— Dacă e vremea frumoasă, am dori să ne căsătorim afară, pe pajişte, să ne
privească munţii tăi. Am vrea să invităm câteva persoane din Miami. Nişte
prieteni de-ai mei de la Boston şi vreo două rude apropiate de-ale lui
Susan. Vreo treizeci cu totul, ne-am gândit. Plătim noi tot, bineînţeles, dar
poţi tu să aranjezi, R.J.? Să găseşti un furnizor bun, un preot şi aşa mai
departe?
Ea le promise că o va face. Îşi luară la revedere, apoi R.J. se aşeză lângă
foc şi încercă să cânte la violă, dar mintea nu-i stătea la muzică. Luă un pix
şi o hârtie şi se apucă să facă liste cu cele necesare. Muzică, pentru
instrumentişti, probabil. Din fericire, în apropiere locuiau nişte artişti
minunaţi. Mâncarea cerea multă grijă şi elaborare. Flori... la sfârşitul lui
mai era mult liliac şi poate trandafiri. Va trebui să cosească mai devreme
pajiştea. O să închirieze un cort, unul mic, deschis pe laturi...
Să aranjeze nunta tatălui ei!
Fu nevoie de mai multe săptămâni de strădanie hotărâtă din partea lui R.J.
pentru a-l obişnui pe Andy cu casa şi chiar şi după aceea, căţeluşul îşi mai
pierdea controlul rinichilor când se entuziasma. Aşa că-l cază în pivniţă,
lângă instalaţia de încălzire. Cedă numai în noaptea Anului Nou. Singură
acasă, îşi petrecu seara încercând să nu-şi plângă de milă. Până la urmă,
coborî în pivniţă şi-l luă pe Andy, care fu satisfăcut să stea lângă scaunul ei
şi să se uite la foc. R.J. toastă cu el cu cacao:
— Pentru noi, Andy, bătrâna doamnă şi câinele ei, zise ea, dar Andy era
deja adormit la miezul nopţii.
Epidemia anuală de răceli şi gripe era în plină desfăşurare şi în săptămâna

1470
aceea, cabinetul ei fu aglomerat de bolnavi ce tuşeau şi aveau junghiuri.
R.J.
evitase să răcească, dar se simţea obosită şi iritată; sânii o dureau în
continuare şi muşchii îi erau prea încordaţi.
Luni, în timpul prânzului, când se oprise la bibliotecă să înapoieze o carte,
se pomeni ochi în ochi cu Shirley Benson, custodele instituţiei.
— De când aveţi semnul acela negru pe nas?
Shirley făcu o grimasă:
— De vreo două luni. E urât, nu? L-am înmuiat şi am încercat să-l storc,
dar n-a mers.
— Daţi-mi voie s-o pun pe Mary Wilson să vă fixeze o programare la un
dermatolog.
— Nu, nu vreau, dr. Cole, ezită femeia, împurpurându-se. Nu-mi pot
permite să cheltuiesc bani pe aşa ceva. Sunt numai colaboratoare aici, aşa
că municipalitatea nu-mi dă asigurare medicală. Copilul meu termină liceul
anul ăsta şi ne facem griji cu plata facultăţii.
— Bănuiesc că semnul acela poate fi un melanom, doamnă Shirley. Poate
că greşesc şi o să cheltuiţi bani degeaba. Dar dacă am dreptate, poate face
rapid metastaze. Sunt sigură că vreţi să fiţi alături de fiul dumneavoastră
când pleacă la facultate.
— Bine, încuviinţă femeia, cu ochii umezi.
R.J. nu ştia dacă lacrimile acelea erau cauzate de spaimă sau de mânie faţă
de duritatea cu care-i vorbise.
Miercuri dimineaţa, cabinetul fu aglomerat. Făcu mai multe consulturi
anuale şi-i schimbă lui Betty Patterson regimul medicamentos pentru a-i
combate predispoziţia la intoxicaţie cu insulina. Discută cu Sally Howland
despre tahicardia care apărea pe ecocardiograma ei. Veni şi Polly
Strickland, care avusese luna aceea un ciclu foarte abundent şi se speriase.
Avea patruzeci şi cinci de ani.
— Ar putea fi începutul menopauzei, îi spuse R.J.
— Credeam că atunci se opreşte.
— Uneori, la început, e foarte abundent, apoi neregulat. Sunt mai multe
tipare. La foarte puţine femei încetează imediat menstruaţia, ca şi când ai
închide un robinet.
— Norocoasele...
— Da.
Înainte de a pleca la masă, R.J. citi mai multe rapoarte anatomopatologice.
Printre ele, unul o anunţa că tumora care fusese eliminată de pe nasul lui

1471
Shirley Benson fusese un melanom.
După încheierea programului, R.J. simţi nevoia să se hrănească şi conduse
până la un restaurant din Shelburne Falls, unde comandă o salată de
spanac, dar se răzgândi în aceeaşi clipă şi o rugă pe chelneriţă să-i aducă
muşchi de vită, pătruns moderat.
Îşi mâncă friptura cu piure, salată grecească şi chifle şi bău suc de fructe şi
cafea.
Pe drumul de întoarcere la Woodfield, se pomeni gândindu-se la ce ar face
dacă o pacientă ar veni cu simptomele pe care le prezenta ea de câteva
săptămâni: iritabilitate şi schimbări de dispoziţie, dureri musculare, un
apetit feroce, sâni sensibili şi dureroşi şi lipsa ciclului menstrual.
Era un gând absurd. Ani de zile se străduise fără succes să conceapă un
copil.
Şi totuşi...
Ştia ce ar fi făcut dacă altcineva ar fi fost pacientul, aşa că, în loc să
meargă acasă, trecu din nou pe la cabinet.
Era întunecat şi încuiat, dar intră repede şi aprinse luminile. Îşi scoase
haina şi trase jaluzelele de la ferestre, nervoasă de parcă ar fi fost o
narcomană care încerca să-şi facă o injecţie.
Găsi un ac steril, uşor de folosit, ataşă o eprubetă la el, apoi îşi înnodă un
garou pe braţul stâng. Îşi şterse interiorul încheieturii cotului cu un tampon
cu spirt şi strânse pumnul. Fu destul de greu să-şi ia singură sânge, dar găsi
vena şi extrase fluidul întunecat, roşu-maroniu.
Îşi dezlegă garoul cu dinţii, apoi astupă eprubetă şi o puse într-un plic
maroniu, îşi îmbrăcă din nou haina, stinse luminile, încuie uşa şi se duse cu
sângele la maşină.
Conduse întins pe drumul Mohawk, până la Greenville.
Laboratorul de la subsolul spitalului era deschis permanent. Un singur
flebotomist era de serviciu, pentru tura de noapte.
— Sunt dr. Cole. Aş dori să vă las un eşantion.
— Sigur, doamnă doctor. E urgent? La ora asta, nu analizăm sânge decât
pentru urgenţe.
— Nu e o urgenţă. E pentru un test de sarcină.
— Pot să-l iau şi să fie lucrat mâine. Aţi completat formularul?
— Nu.
Tehnicianul dădu din cap şi scoase unul dintr-un sertar. Multă vreme, R.J.
se gândise să scrie un nume fictiv la „pacient” şi să semneze ea ca medic
de familie; apoi, înfuriată pe ea însăşi, îşi scrise numele de două ori, atât la

1472
„pacient” cât şi la „medic”.
Îl dădu flebotomistului şi văzu o neutralitate grijulie pe chipul lui tânăr,
când înregistră semnăturile.
— Aş dori să-mi comunicaţi rezultatul acasă, nu la cabinet.
— Cu plăcere, dr. Cole.
— Mulţumesc.
Coborî la maşină şi conduse încet spre casă, ca şi când ar fi venit de
departe.
— Gwen? zise ea la telefon.
— Aha. Tu eşti, R.J.?
— Da. Ştiu că e cam târziu să sun...
— Nu, încă nu ne-am culcat.
— Eşti liberă mâine seară? Aş vrea să vorbim.
— Păi, nu, sunt pe cale să-mi fac bagajul. Mai am nevoie de câteva ore
pentru reînnoirea licenţei şi am ales soluţia ta. Plec mâine dimineaţă la o
conferinţă despre naşterea prin cezariană, în Albany.
— Oh. E o idee bună.
— Mda. N-am nici un pacient urgent în următoarele două săptămâni şi am
aranjat cu Stanley Zinck să-mi ţină locul. Ascultă, ai vreo problemă? Vrei
să vorbim acum? Sau pot să anulez. Nu trebuie să merg neapărat la
conferinţa asta.
— Nu, du-te, bineînţeles. Nu e mare lucru.
— Vin înapoi duminică seara. Ce-ar fi să stăm de vorbă luni, imediat după
orele de serviciu.
— S-a făcut, îmi convine. Drum bun.
— O.K., te iubesc. Noapte bună, R.J.
— Noapte bună.

1473
 56

Descoperiri

Fu o noapte neliniştită. Joi se sculă de dimineaţă, nedormită şi ursuză.

Cerealele pe care le mâncă la micul dejun aveau gust de bucăţi de carton.
Mai avea mult până când să afle veşti de la laborator; i-ar fi fost mai uşor
să lucreze în ziua aceea, să fie ocupată şi să nu se mai gândească. Se hotărî
să deretice prin casă şi începu cu spălatul podelelor. Linoleumul vechi din
hol începu să strălucească după ce-l frecă îndelung şi energic.
Când se uită la ceas, nu trecuseră decât trei sferturi de oră.
Cutiile pentru lemne erau aproape goale şi scoase lemne din şopron, în trei
rânduri, şi ie aduse în cele două lăzi, cea mare de lângă şemineu şi cea din
cireş, de lângă sobă. Apoi mătură aşchiile şi cenuşa.
După 10 şi jumătate, scoase serviciul de argint şi-l puse pe masa din
bucătărie. Dădu drumul la un CD cu Mozart, alegând Adagio pentru vioară
şi orchestră. În mod normal, vioara lui Itzhak Perlman o făcea să uite de
orice, dar în dimineaţa aceasta concertul i se părea prea zgomotos şi după
un timp se ridică, se spălă pe mâini şi se duse la combină.
Opri muzica şi chiar atunci sună telefonul. Inspiră adânc şi răspunse.
Dar era Jan.
— R.J., pe Toby o doare tare. O doare rău spatele şi are şi crampe.
— Dă-mi-o la telefon, Jan.
— E prea necăjită ca să vorbească, plânge.
Toby trebuia să nască abia peste trei săptămâni şi jumătate.
— Cred că ar fi bine să vin până la voi.
— Mulţumesc, R.J.
O găsi pe Toby agitată, într-o cămaşă de noapte din flanel, imprimată cu
trandafiraşi şl mergând de colo-colo în şosetele pe care R.J. ştia că i le
dăduse Peggy Weiler de Crăciun.
— R.J., mi-e aşa de frică!
— Ascultă, stai jos. Hai să vedem ce se petrece.
— Dacă stau jos mă doare şi mai rău spatele.
— Atunci întinde-te. Vreau să te consult, zise R.J. pe un ton energic, care
nu admitea nici o replică.

1474
Toby respira puţin cam repede. Avea tensiunea 14 cu 8 şi pulsul 92, nu
prea rău, ţinând seama că era foarte agitată. R.J. nu se obosi să-i ia
temperatura. Când puse palma pe abdomenul convex, recunoscu imediat
contracţia şi-i puse mâna şi lui Toby în acelaşi loc, ca să înţeleagă.
Apoi R.J. se întoarse spre Jan:
— Vrei să suni la salvare şi să anunţi că a început naşterea? Pe urmă sună
la spital, spune-le că venim şi roagă-i să-l cheme pe dr. Stanley Zinck.
Toby începu să plângă:
— E bun de ceva doctorul ăsta?
— Bineînţeles. Gwen n-ar fi lăsat pe oricine să-i ţină locul, o linişti R.J.,
punându-şi mănuşi sterile.
Toby avea pupilele dilatate. R.J. o puse de mai multe ori să-şi ridice
genunchii, ultima dată cu glas tăios. Examenul digital nu dezvălui mult; se
dilatase doar cu vreo trei centimetri.
— Mi-e aşa de frică, R.J.
R.J. o luă în braţe:
— O să fie bine, îţi promit.
Şi o trimise la baie să se aranjeze înainte de venirea ambulanţei.
Se întoarse şi Jan.
— Trebuie să-şi ia nişte lucruri la ea, îi zise R.J.
— Are sacoşa făcută de o lună.
Steve Ripley şi Dennis Stanley veniră repede cu salvarea, nervoşi, pentru
că Toby era una de-a lor. Când sosiră, R.J. tocmai înregistrase a doua oară
semnele vitale şi-i întinse lui Steve hârtia pe care scrisese.
Jan şi Dennis ieşiră să aducă targa.
— Vin cu ea, spuse R.J. E speriată. Ar fi bine dacă ar veni şi soţul ei,
sugeră, iar Steve dădu din cap.
Ambulanţa era plină. Steve stătea lângă capul lui Toby, cel mai aproape de
şofer şi de radioemiţător; Jan stătea la picioarele soţiei lui, iar R.J. la
mijloc, luptându-se cu toţii să-şi menţină echilibrul, mai ales după ce
ambulanţa părăsi drumurile secundare şi intră pe şoseaua sinuoasă. În
maşină era cald, aveau o instalaţie puternică. Luaseră păturile de pe Toby,
iar R.J. îi ridicase şi cămaşa de noapte, mai sus de pântecul umflat. La
început, R.J. o acoperise cu un cearşaf uşor, de dragul pudorii, dar
picioarele gravidei îl împinseseră repede în jos.
Toby începuse drumul albă la faţă şi tăcută, dar în curând era congestionată
de efortul de a lupta cu durerea şi scotea gemete şi icnete şi din când în
când câte un ţipăt ascuţit.

1475
— Să-i dau nişte oxigen? întrebă Steve Ripley.
— N-ar strica, zise R.J.
Dar după câteva inhalări, Toby îşi smulse masca de pe faţă:
— R.J., chemă ea frenetic şi se îndepărtă de şuvoiul care ieşea din ea şi se
vărsa pe mâinile şi jeanşii lui R.J.
— Nu-i nimic, Tobe, ţi s-a rupt apa, spuse R.J. şi se întinse după un
prosop.
Toby căscă gura mare şi scoase limba de parcă ar fi încercat să ţipe din
răsputeri, dar nu se auzi nici un sunet. R.J. o urmărise cu atenţie şi văzuse
că se mai dilatase, poate până la patru centimetri, dar de data asta, când
privi, văzu vulva lui Toby ca un cerc înconjurând un creştet mic şi păros.
— Dennis, strigă ea, trage pe dreapta şi parchează.
Şoferul găsi imediat un loc pe marginea şoselei şi frână acolo. R.J. se
gândea că vor sta mult acolo, dar geamătul lui Toby o avertiză că avea să
se întâmple repede. Îşi puse mâinile între picioarele lui Toby şi un bebeluş
mic, rozaliu, îi alunecă în ele.
Primul lucru pe care îl observă R.J. fu acela că, prematur sau nu, copilul
avea un păr des, blond şi moale ca al mamei lui.
— Ai un băiat, Toby. Jan, ai un fiu.
— Ca să vezi, suflă Jan.
Îi mângâiase tot timpul picioarele soţiei lui.
Bebeluşul scâncea, un sunet ascuţit şi indignat. Îl înveliră într-un prosop şi-
l culcară lângă mama lui.
— Hai, Dennis, strigă Steve.
Ambulanţa tocmai trecuse de marginea oraşului Greenville când Toby
începu din nou să gâfâie:
— Oh, Doamne, Jan, mai fac unul!
Se zbătu şi R.J. luă copilul de lângă ea şi i-l dădu lui Steve să-l ţină bine.
— Opreşte din nou, strigă ea.
De data asta, Dennis băgă ambulanţa în parcarea unui supermarket. În jurul
lor, tot felul de oameni urcau şi coborau din maşini.
Toby holbă ochii. Îşi ţinu respiraţia, gemu şi împinse.
Apoi inspiră iar, gemu şi împinse, din nou şi din nou, zăcând puţin întoarsă
spre stânga şi fixând deznădăjduită tabla ambulanţei.
— Are nevoie de ajutor. Ridică-l sus piciorul drept,
Jan, spuse R.J., iar Jan îi luă genunchiul în mâna lui dreaptă şi se aplecă pe
coapsa ei ţinând-o îndoită cu mâna stângă.
Toby ţipă. .

1476
— Nu, ţine-o! strigă R.J. şi scoase placenta. Între timp, Toby avusese-o
mică descărcare a intestinelor; R.J. văzu şi acoperi cu un prosop,
minunându-se că lumea era făcută astfel, că milioane de oameni în
milioane de ani fuseseră cu toţii zămisliţi în aceeaşi mizerie, acelaşi sânge
şi aceeaşi agonie.
Pe când Dennis demară din nou, spre centrul oraşului, găsi o pungă de
plastic şi puse placenta în ea.
Aşezară din nou copilul lângă Toby şi placenta lângă el.
— Tăiem cordonul? întrebă Steve.
— Cu ce?
El deschise mica trusă inutilă de obstetrică a salvării şi scoase o lamă cu o
singură latură. R.J. se gândi s-o folosească într-un vehicul în mişcare şi o
apucară fiorii.
— Aşteptăm şi lăsăm pe cineva care are foarfecă sterilă, zise ea.
Totuşi, găsi în trusă un instrument potrivit şi tăie cordonul, deasupra
abdomenului copilului şi apoi lângă deschiderea pungii de plastic. Toby era
inertă, cu ochii închişi. R.J. îi masă abdomenul şi tocmai când ambulanţa
intra în incinta spitalului, prin pielea subţire şi moale a pântecului flasc,
simţi uterul răspunzând şi contractându-se, începând să redevină tare şi
pregătit pentru eventualitatea unei alte naşteri, cândva, în viitor.
În toaleta medicilor, R.J. îşi spălă bine braţele şi mâinile de lichidul
amniotic şi de sângele închegat. Avea hainele îmbibate cu un miros
puternic, pământesc şi îşi scoase jeanşii şi puloverul şi le făcu pachet. Găsi
filtre gri, proaspăt spălate, într-un dulap şi-şi puse unul pe deasupra, apoi
îşi vârî hainele ei într-o pungă şi ieşi.
Toby zăcea pe patul de spital:
— Unde e? îl vreau, spuse ea răguşit.
— Îl spală. Tăticul lui e cu el. Are două kilograme şi o sută.
— Nu-i prea mult, nu-i aşa?
— E sănătos. E mic pentru că a fost născut mai devreme. De-asta ţi-a fost
aşa de uşor.
— Mi-a fost uşor?
— Păi... repede şi reamintindu-şi, o rugă pe o asistentă care intra în salon.
Are nişte crăpături mici în perineu. Dacă-mi daţi o trusă, pot s-o cos eu.
— ... Dr. Zinck vine acum. Oficial, el este obstetricianul. Nu doriţi să-l
lăsaţi pe el? sugeră discret femeia şi R.J. înţelese mesajul şi dădu din cap.
— O să-i daţi numele după bătrâna doctoriţă care a răspuns la apel? întrebă
ea.

1477
— Nix, clătină Toby din cap. Jan Paul Smith, la fel ca tatăl lui. Dar vei
avea o bucată din el. Poţi să-i vorbeşti despre igienă şi să-l înveţi să se
poarte cu fetele. Chestii de-astea.
Ochii i se închiseră şi R.J. îi ridică de pe frunte părul transpirat.
Când salvarea o lăsă la maşină, era 2 şi 10 după-amiază. Conduse încet
spre casă, pe drumul familiar. Cerul se aşternu cenuşiu peste câmpul
acoperit de zăpadă. Petece de pădure despărţeau poienile oferind adăpost,
dar în locurile deschise, vântul se năpustea ca un lup, mânând rafale
îngheţate către maşina ei.
Ajungând acasă, se duse direct la robotul telefonic, dar nimeni n-o căutase.
Îi duse lui Andy mâncare şi apă proaspătă în pivniţă, îl scărpină bine pe
după ureche, apoi urcă la ea şi făcu un duş lung şi fierbinte, o
binecuvântare. Se şterse îndelung şi se îmbrăcă în hainele ei cele mai
confortabile, pantaloni de trening şi o bluză veche.
Îşi pusese un adidas când sună telefonul şi se repezi să răspundă, scăpându-
l pe celălalt:
— Alo?... Da, eu sunt... Da, cum a ieşit?... Înţeleg. Care sunt cifrele?... Vă
rog, îmi puteţi trimite acasă o copie după analiză?... Mulţumesc foarte
mult.
Nici nu ştia când îşi pusese celălalt adidas. Se plimbă un timp prin casă şi
până la urmă îşi făcu un sandviş cu unt de arahide şi peltea şi bău un pahar
cu lapte.
Se împlinise un vis vechi, câştigase la cea mai mare dintre loterii.
Dar... ce responsabilitate!
Lumea părea tot mai sumbră şi meschină, îngrădită de tehnologie.
Pretutindeni, oamenii ucideau oameni.
Poate că anul acesta se va naşte un copil care...
Ce nedrept, chiar gândul de a arunca pe umerii nenăscuţi povara de a fi un
sfânt sau chiar un Rob J., următorul din şirul medicilor Cole. Ar fi
suficient, gândi nevenindu-i să creadă, să apară o fiinţă umană, o fiinţă
bună.
Nu era deloc greu de ales.
Copilul acesta va avea o casă caldă şi plină de mirosuri primitoare, de
mâncăruri gătite şi aluaturi. R.J. se gândi la ce-ar fi încercat să-l înveţe (sau
s-o înveţe) – blândeţea, cum să iubească şi cum să fie puternic şi să învingă
frica, să convieţuiască printre fiinţele din pădure, să ghicească în ce râuri se
află păstrăvi. Cum să bătătorească o potecă şi să aleagă o direcţie, l-ar fi
arătat şi moştenirea pietrelor-inimi.

1478
Îşi simţea mintea clocotind. Ar fi vrut să meargă ore în şir, dar afară bătea
vântul şi începuse o ninsoare deasă.
Dădu drumul la CD şi se aşeză pe un scaun din bucătărie. Acum, concertul
de Mozart îi vorbea cu dulceaţă despre bucuriile din viitor, recăpătase sens.
Stând şi ascultând, R.J. se calmă şi-şi puse mâinile pe pântece. Muzica
urca. O simţea pătrunzându-i în fibrele nervoase, în tot trupul. Avea destulă
putere pentru a ajunge la sufletul ei şi la însuşi miezul fiinţei ei, în bazinul
cald unde se adăpostea fragila vietate.

Sfarsit

1479