Sei sulla pagina 1di 9

Ecuaţii cu variabile separabile Sunt ecuaţii de forma (EVS) x 0 = f (t) g( x ) , unde f : (t1 , t2 ) → R, g : ( x1 , x2 ) → R sunt

funcţii continue, iar g nu se anulează, membrul drept putându-se scrie ca un produs intre o funcţie care depinde doar de
variabila t şi o funcţie care depinde doar de variabila x.
Rezolvarea (EVS): Se separă cele două variabile prin ı̂mpărţire, ı̂ntr-un membru rămânând doar x 0 şi funcţii de variabila
x iar ı̂n celălalt doar funcţii de variabila t. Se integrează ı̂n ambii membri, folosind-se şi faptul că dx = x 0 dt.

Exemplul 1 x 0 = 2t(1 + x2 )
x0
Prin ı̂mpărţire cu 1 + x2 , separăm variabilele şi obţinem = 2t. Prin integrare şi folosirea formulei dx = x 0 dt,
1 + x2
deducem

dx
Z Z
= 2tdt =⇒ arctg x = t2 + C =⇒ x = tg(t2 + C ).
1 + x2
Exemplul 2 x 0 + te x = e x
x0 dx
Z Z
Deoarece x 0 = e x − te x = e x (1 − t), putem separa variabilele şi obţine = 1 − t. Atunci = (1 − t)dt, de unde
ex ex

t2 t2 t2
Z
e− x dx = t − + C =⇒ −e− x = t − + C =⇒ x = − ln(−t + + C ).
2 2 2

Ecuaţii liniare Sunt ecuaţii de forma (EL) x 0 = a(t) x + b(t) , unde a, b : (t1 , t2 ) → R sunt funcţii continue, membrul
drept fiind o funcţie de gradul 1 (numită şi funcţie liniară) ı̂n variabila x.
Rezolvarea (EL) Se rezolvă mai ı̂ntâi ecuaţia omogenă (fără termen liber) asociată x 0 = a(t) x, scrisă sub forma x 0 −
a(t) x = 0, prin ı̂nmulţirea cu e P , P reprezentând o primitivă a lui − a (coeficientul lui x din ecuaţia omogenă, ı̂n scrierea
cu 0 ı̂n membrul drept). Se caută apoi o soluţie particulară a ecuaţiei iniţiale (EL) de o formă apropiată soluţiei ecuaţiei
omogene, prin metoda variaţiei constantelor (constanta C este ı̂nlocuită de o funcţie u). În final, pentru a se obţine soluţia
generală a ecuaţiei neomogene se adună cele două soluţii, cea a ecuaţiei omogene şi cea particulară a ecuaţiei iniţiale.
Z
Altfel Se poate folosi formula x (t) = eQ(t) b(t)e−Q(t) dt, unde Q este o primitivă a lui a aleasă convenabil.
2
Exemplul 1 x 0 = −2tx + 2te−t
Z
Ecuaţia omogenă asociată este x 0 + 2tx = 0. Coeficientul lui x din ecuaţia omogenă este 2t, iar cum 2tdt = t2 + C, o
2
primitivă a sa este P(t) = t2 . Înmulţim deci ecuaţia omogenă cu et . Avem atunci
2 2 2 2 2 2 2
x 0 et + x · 2tet = 0 =⇒ x 0 et + x (et )0 = 0 =⇒ ( xet )0 = 0 =⇒ xet = C =⇒ x = Ce−t .
2
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este deci xO = Ce−t .
Căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei iniţiale (EL) de o formă apropiată soluţiei ecuaţiei omogene, prin metoda variaţiei
2
constantelor, anume xP = u(t)e−t . Înlocuind ı̂n ecuaţia iniţială, obţinem
2 2 2 2 2 2 2 2 2
(u(t)e−t )0 = −2tu(t)e−t + 2te−t =⇒ u0 (t)e−t − u(t) · 2te−t = −2tu(t)e−t + 2te−t =⇒ u0 (t)e−t = 2te−t =⇒ u0 (t) = 2t.
2
De aici, u(t) = 2tdt = t2 + C. Întrucât avem nevoie doar de o soluţie particulară, alegem u(t) = t2 , de unde xP = t2 e−t .
R
2
Prin urmare, x = xO + xP = (C + t2 )e−t .
Z
Altfel: Deoarece −2tdt = −t2 , o primitivă Q a lui a este Q(t) = −t2 . Atunci
Z Z
− t2 − t2 t2 − t2 2
x (t) = e 2te e dt = e 2tdt = e−t (t2 + C ).

x
Exemplul 2 x0 = − + et , t > 0
t
x x 1
Ecuaţia omogenă asociată este x 0 = − , sau x 0 + = 0. Coeficientul lui x din ecuaţia omogenă este , iar cum
t t t
1
Z
ln t
dt = ln |t| + C, o primitivă a sa este P(t) = ln t. Înmulţim deci ecuaţia omogenă cu e , adică cu t. Avem atunci
t
C
tx 0 + x = 0 =⇒ (tx )0 = 0 =⇒ tx = C =⇒ x = .
t

1
C
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este deci xO = .
t
Căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei iniţiale (EL) de o formă apropiată soluţiei ecuaţiei omogene, prin metoda variaţiei
u(t)
constantelor, anume xP = . Înlocuind ı̂n ecuaţia iniţială, obţinem
t
u(t) 0 u0 (t)t − u(t) u0 (t)t
 
u(t) u(t)
= − 2 + et =⇒ = − + e t
=⇒ = et =⇒ u0 (t) = tet ,
t t t2 t2 t2
Z
de unde u(t) = tet dt. Integrând prin părţi obţinem că u(t) = tet − et + C. Întrucât avem nevoie doar de o soluţie
tet − et C et (t − 1)
particulară, alegem u(t) = tet − et , de unde xP = . Prin urmare, x = xO + xP = + .
t t t
1
Z
Altfel: Deoarece − dt = − ln |t| + C = − ln t + C, o primitivă Q a lui a este Q(t) = − ln t. Atunci
t
 
1 1 1 t 1
Z Z Z Z
− ln t t ln t t t 0 t 0
x (t) = e e e dt = e tdt = (e ) tdt = e t − e t dt = (et t − et + C ).
t t t t

Ecuaţii Bernoulli Sunt ecuaţii de forma (EB) x 0 = a(t) x + b(t) x α , unde a, b : (t1 , t2 ) → R sunt funcţii continue, iar
α ∈ R\ {0, 1} (pentru α = 0 s-ar obţine o ecuaţie liniară, iar pentru α = 1 s-ar obţine o ecuaţie cu variabile separabile).
Rezolvarea (EB) Se face schimbarea de variabilă y = x1−α , obţinându-se o ecuaţie liniară ı̂n y.

1 1
Exemplul 1 x 0 = − x + 2 x2 , t > 0
t t
1
Cum α = 2, schimbarea de variabilă este y = x1−2 , adică y = x −1 , sau y = , observându-se de asemenea că x ≡ 0 este
 0 x
1 x 0
soluţie a ecuaţiei date. Atunci y0 = = − 2.
x x
1 x0 1 1 1 1 1
Înmulţind atunci ecuaţia cu − 2 , obţinem − 2 = · − 2 , adică y0 = y − 2 (o ecuaţie liniară ı̂n y).
x x t x t t t
1 1 1
Z
Ecuaţia omogenă asociată este y0 − y = 0. Coeficientul lui y din ecuaţia omogenă este − , iar cum − dt = − ln |t| +
t t t
− ln t 1 1
C, o primitivă a sa este P(t) = − ln t. Înmulţim deci ecuaţia omogenă cu e = ln t = . Avem atunci
e t
 0
1 0 1 1 1
y − 2 y = 0 =⇒ y = 0 =⇒ y = C =⇒ y = Ct.
t t t t
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este deci yO = Ct.
Căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei liniare sub forma yP = u(t)t. Înlocuind ı̂n ecuaţia liniară, obţinem
1 1 1 1
(tu(t))0 = tu(t) − 2 =⇒ u(t) + tu0 (t) = u(t) − 2 =⇒ u0 (t) = − 3 .
t t t t
R 1 1 1 1
Atunci u(t) = −dt = 2 + C. Întrucât avem nevoie doar de o soluţie particulară, alegem u(t) = 2 , de unde yP = .
t3 2t 2t 2t
1 1
Prin urmare, y = yO + yP = Ct + , iar x = .
2t 1
Ct +
2t
x
Exemplul 2 x 0 = 2x2 − 2
t
1
Cum α = 2, schimbarea de variabilă este y = x1−2 , adică y = x −1 , sau y = , observându-se de asemenea că x ≡ 0 este
 0 x
1 x 0
soluţie a ecuaţiei date. Atunci y0 = = − 2.
x x
1 x0 1 1 2
Înmulţind atunci ecuaţia cu − 2 , obţinem − 2 = −2 + 2 · , adică y0 = y − 2 (o ecuaţie liniară ı̂n y).
x x x t t
2 2 2
Z
Ecuaţia omogenă asociată este y0 − y = 0. Coeficientul lui y din ecuaţia omogenă este − , iar cum − dt =
t t t
1
1 ln 1
− ln(t2 ) + C, o primitivă a sa este P(t) = − ln(t2 ) = ln 2 . Înmulţim deci ecuaţia omogenă cu e t2 = 2 . Avem atunci
t t
 0
1 0 2 1 1
2
y − 3 y = 0 =⇒ 2
y = 0 =⇒ 2 y = C =⇒ y = Ct2 .
t t t t

2
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este deci yO = Ct2 .
Căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei liniare sub forma y P = u(t)t2 . Înlocuind ı̂n ecuaţia liniară, obţinem

2 2 2
(t2 u(t))0 = t u(t) − 2 =⇒ u0 (t) · t2 + u(t) · 2t = 2tu(t) − 2 =⇒ u0 (t) = − 2 .
t t
2 2 2
Z
Atunci u(t) = 2

dt = + C. Întrucât avem nevoie doar de o soluţie particulară, alegem u(t) = , de unde y P = 2t.
t t t
1
Prin urmare, y = yO + yP = Ct2 + 2t, iar x = .
Ct2 + 2t

Ecuaţii cu diferenţială exactă Sunt ecuaţii de forma (EDE) P(t, x )dt + Q(t, x )dx = 0 , unde P, Q : D ⊂ R2 → R
∂P ∂Q
sunt funcţii de clasă C1 , neidentic nule pe mulţimea simplu conexă D, verificând condiţia (C) (t, x ) = (t, x ) pentru
∂x ∂t
(t, x ) ∈ D.
Rezolvarea (EDE) Se verifică mai ı̂ntâi condiţia (C). În această situaţie, expresia P(t, x )dt + Q(t, x )dx este (exact)
diferenţiala unei funcţii, adică există F : D → R diferenţiabilă pe D astfel ca dF (t, x ) = P(t, x )dt + Q(t, x )dx. Ecuaţia
(EDE) devine atunci dF (t, x ) = 0, soluţiile (EDE) putând fi scrise sub forma implicită

F (t, x (t)) = C,

unde C este o constantă arbitrară.


Funcţia F se determină ştiind că dacă dF (t, x ) = P(t, x )dt + Q(t, x )dx, atunci deoarece dF (t, x ) = ∂F ∂F
∂t ( t, x ) dt + ∂x ( t, x ) dx,

 ∂F (t, x ) = P(t, x ),

urmează că ∂t . Se integrează prima ecuaţie şi se determină F până la o funcţie de variabila x. Funcţia
 ∂F (t, x ) = Q(t, x )

∂x
de variabila x se determină prin ı̂nlocuire ı̂n cea de-a doua ecuaţie.

Exemplu ( xetx − 4tx )dt + (tetx − 2t2 )dx = 0

Etapa 1. Verificarea condiţiei (C). În această situaţie, P(t, x ) = xetx − 4tx, Q(t, x ) = tetx − 2t2 . Condiţia (C) se reduce la
∂ ∂
( xetx − 4tx ) = (tetx − 2t2 ). Deoarece
∂x ∂t
∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂
( xetx − 4tx ) = ( xetx ) − (4tx ) = etx + xtetx − 4t, (tetx − 2t2 ) = (tetx ) − (2t2 ) = etx + txetx − 4t,
∂x ∂x ∂x ∂t ∂t ∂t
condiţia (C) este verificată. 
 ∂F = xetx − 4tx

∂F
∂t
Etapa 2. Determinarea funcţiei F. Determinăm funcţia F rezolvând sistemul ∂F . Deoarece =

 = tetx − 2t2 ∂t
∂x
xetx − 4tx, urmează că Z Z Z
F (t, x ) = ( xetx − 4tx )dt = x etx dt − 4x tdt = etx − 2t2 x + ϕ( x )

(fiind dată derivata lui F ı̂n raport cu t, putem determina pe F prin integrare, dar nu total, ci doar pı̂nă la o funcţie de
variabila rămasă). Determinăm pe ϕ ı̂nlocuind ı̂n cea de-a doua ecuaţie. Avem că

∂ tx
(e − 2t2 x + ϕ( x )) = tetx − 2t2 =⇒ tetx − 2t2 + ϕ0 ( x ) = tetx − 2t2 =⇒ ϕ0 ( x ) = 0,
∂x
sau ϕ0 ( x ) = 0, adică ϕ este constantă. Soluţia ecuaţiei se reprezintă implicit sub forma

etx − 2t2 x = C.

Ecuaţii diferenţiale de ordinul n cu coeficienţi constanţi omogene

a n x ( n ) ( t ) + a n −1 x ( n −1) ( t ) + . . . + a 1 x 0 ( t ) + a 0 x ( t ) = 0 (EO)

Se determină rădăcinile ecuaţiei caracteristice an λn + an−1 λn−1 + . . . + a1 λ + a0 = 0, folosindu-se eventual schema lui
Horner şi faptul că rădăcinile ı̂ntregi se pot căuta printre divizorii termenului liber.

3
Dacă rădăcinile sunt λ1 , λ2 , . . . , λn , reale şi distincte, atunci

x ( t ) = c 1 e λ1 t + c 2 e λ2 t + . . . + c n e λ n t .

Dacă rădăcinile sunt λ1 , λ2 , . . . , λ p , reale şi cu ordinele de multiplicitate m1 , m2 , . . . , m p , atunci


   
x (t) = c11 eλ1 t + c12 teλ2 t + . . . + c1m1 tm1 −1 eλ1 t + c21 eλ2 t + c22 teλ2 t + . . . + c2m2 tm2 −1 eλ2 t +
 
. . . + c p1 eλ p t + c p2 teλ p t + . . . + c pm p tm p −1 eλ p t .

Dacă ecuaţia caracteristică are şi rădăcini complexe, atunci pentru perechea de rădăcini complexe conjugate λ = α + iβ,
λ = α − iβ, ambele de multiplicitate m, porţiunea corespunzătoare din soluţie este

P = C1 eαt cos( βt) + C2 teαt cos( βt) + . . . + Cm tm−1 eαt cos( βt)
+ D1 eαt sin( βt) + D2 teαt sin( βt) + . . . + Dm tm−1 eαt sin( βt).

Ecuaţii diferenţiale de ordinul n cu coeficienţi constanţi neomogene

a n x ( n ) ( t ) + a n −1 x ( n −1) ( t ) + . . . + a 1 x 0 ( t ) + a 0 x ( t ) = f ( t ) (EN)

Se utilizează formula xN (t) = xO (t) + xP (t), unde xN (t) este soluţia generală a ecuaţiei neomogene, xO (t) este soluţia
generală a ecuaţiei omogene asociate, iar xP (t) este o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene. Soluţia particulară xP (t) se
poate determina ı̂n următoarele moduri.
Cu ajutorul unei formule explicite Dacă f (t) = P(t), atunci xP (t) = tl Q(t), unde l este ordinul de multiplicitate al lui
0 ca rădăcină a ecuaţiei caracteristice, iar grad Q = grad P. Dacă f (t) = Ceαt , atunci xP (t) = C1 tl eαt , unde l este ordinul
de multiplicitate al lui α ca rădăcină a ecuaţiei caracteristice. Dacă, ı̂n general, f (t) = eαt ( P1 (t) cos( βt) + P2 (t) sin( βt)),
atunci xP (t) = tl eαt ( Q1 (t) cos βt + Q2 (t) sin( βt)), unde l este ordinul de multiplicitate al lui α + iβ ca rădăcină a ecuaţiei
caracteristice, iar grad Q1 = grad Q2 = max(grad P1 , grad P2 ).
Cu ajutorul metodei variaţiei constantelor După determinarea bazei B = { x1 , x2 , . . . , xn } ı̂n spaţiul liniar de soluţii ale
ecuaţiei omogene, se caută xP (t) sub forma xP (t) = γ1 (t) x1 (t) + γ2 (t) x2 (t) + . . . + γn (t) xn (t), unde γ1 (t), γ2 (t), . . . , γn (t)
verifică sistemul  0 0 0
 γ1 (t) x1 (t) + γ2 (t) x2 (t) + . . . + γn (t) xn (t) = 0

 γ0 (t) x 0 (t) + γ0 (t) x 0 (t) + . . . + γ0 (t) x 0 (t) = 0


1 1 2 2 n n
.

 . . . . . . . . .

 0 ( n −1) ( n −1) ( n −1)
(t) + γ20 (t) x2 (t) + . . . + γn0 (t) xn

γ1 (t) x1 (t) = f (t)
(primii n − 1 membri drepţi sunt 0, iar ultimul membru drept este termenul liber din ecuaţia iniţială).

(
x (0) = 2
Rezolvaţi ecuaţia x 00 (t) − 5x 0 (t) + 4x (t) = 2e3t cu condiţiile iniţiale .
x 0 (0) = 3
Ecuaţia dată este o ecuaţie neomogenă. Rezolvăm mai ı̂ntâi ecuaţia omogenă x 00 (t) − 5x 0 (t) + 4x (t) = 0. Ecuaţia
caracteristică ataşată este λ2 − 5λ + 4 = 0, cu rădăcinile reale distincte λ1 = 1, λ2 = 4. Soluţia ecuaţiei omogene este atunci

xO (t) = C1 et + C2 e4t .

Întrucât membrul drept este o exponenţială, căutăm soluţia particulară a ecuaţiei neomogene x P (t) de forma x P (t) =
Ctl e3t , unde l este ordinul de multiplicitate al lui 3 ca rădăcină a ecuaţiei caracteristice. Cum 3 nu este rădăcină a ecuaţiei
caracteristice, urmează că l = 0, iar x P (t) = Ce3t .
Pentru a determina C, ı̂nlocuim x P (t) ı̂n ecuaţia iniţială, obţinând că

(Ce3t )00 (t) − 5(Ce3t )0 + 4Ce3t = 6e3t =⇒ 9Ce3t − 5 · 3e3t + 4Ce3t = 2e3t =⇒ −2Ce3t = 2e3t =⇒ C = −1.

Altfel, putem căuta x P (t) sub(forma x P (t) = γ1 (t)et + γ2 (t)e4t (ı̂nlocuim ( 0 C1 şit C2 din expresia lui xO cu γ1 şi γ2 ), unde
γ10 (t)et + γ20 (t)e4t = 0 γ1 (t)e + γ20 (t)e4t = 0
γ1 (t), γ2 (t) verifică sistemul . Atunci . Prin eliminare, obţinem
γ10 (t)(et )0 + γ20 (t)(e4t )0 = 2e3t γ10 (t)et + 4γ20 (t)e4t = 2e3t
2 1
că 3γ10 (t)et = −2e3t , de unde γ10 (t) = − e2t , ceea ce conduce la γ1 (t) = − e2t . Similar, 3γ20 (t)e4t = 2e3t , de unde
3 3
0 2 −t 2 −t
γ2 (t) = e , ceea ce conduce la γ2 (t) = − e . De aici,
3 3
1 2
x P (t) = γ1 (t)et + γ2 (t)e4t = − e2t · et − e−t · e4t = −e3t .
3 3

4
Atunci
x (t) = x N (t) = xO (t) + x P (t) = C1 et + C2 e4t − e3t .
Întrucât există condiţii iniţiale, putem determina C1 şi C2 . Pentru t = 0 obţinem că x (0) = C1 + C2 − 1. Observăm de
asemenea că x 0 (t)(= C1 et + 4C2 e4t − 3e3t , de unde pentru t = 0 obţinem că x 0 (0) = C1 + 4C2 − 3. Din condiţiile iniţiale
C1 + C2 − 1 = 2
obţinem sistemul , cu soluţiile C1 = 2, C2 = 1. Atunci soluţia ecuaţiei date este
C1 + 4C2 − 3 = 3

x (t) = 2et + e4t − e3t .

x 0 (t) = 2x (t) + y(t)


( (
x (0) = 3
Rezolvaţi sistemul 0 cu condiţiile iniţiale .
y (t) = x (t) + 2y(t) y (0) = 1

Metoda eliminării Se derivează prima ecuaţie şi se ı̂nlocuieşte y0 din cea de-a doua ecuaţie. Se formează un sistem
conţinând prima ecuaţie a sistemului şi ecuaţia nou obţinută. Se reduce apoi y(t) pentru a se obţine o ecuaţie doar ı̂n x (t).
Se
( obţine
x 0 (t) = 2x (t) + y(t)
( 0 ( 0
x (t) = 2x (t) + y(t) 2x (t) = 4x (t) + 2y(t)
00 0 0 =⇒ 00 0 =⇒ =⇒ 2x 0 (t) − x 00 (t) =
x (t) = 2x (t) + y (t) x (t) = 2x (t) + x (t) + 2y(t) x 00 (t) = 2x 0 (t) + x (t) + 2y(t)
3x (t) − 2x 0 (t) =⇒ x 00 (t) − 4x 0 (t) + 3x (t) = 0. Ecuaţia caracteristică asociată este λ2 − 4λ + 3 = 0, cu rădăcinile λ1 = 1,
λ2 = 3. Atunci
x (t) = C1 et + C2 e3t .
Determinăm acum y(t). Cum x 0 (t) = 2x (t) + y(t), urmează că y(t) = x 0 (t) − 2x (t). Deoarece x (t) = C1 et + C2 e3t , avem
că x 0 (t) = C1 et + 3C2 e3t şi atunci

y(t) = x 0 (t) − 2x (t) = C1 et + C2 e3t − 2(C1 et + 3C2 e3t ) = −C1 et + C2 e3t .

( De aici, pentru t = 0, deducem că x (0) = C1 + C2 , iar y(0) = −C1 + 3C2 . Impunând condiţiile iniţiale, obţinem
C1 + C2 = 3
, de unde C1 = 1, C2 = 2. Obţinem deci soluţia problemei Cauchy sub forma
−C1 + C2 = 1

x (t) = et + 2e3t
(
.
y(t) = −et + e3t
 
2 1
Metoda valorilor proprii Matricea sistemului este A =  . Determinăm mai ı̂ntâi valorile proprii ale acestei
1 2

λ − 2 −1

matrice. Ecuaţia caracteristică det(λI2 − A) = 0 revine la = 0, adică λ2 − 4λ + 3 = 0, cu rădăcinile λ1 = 1,
−1 λ − 2

λ2 = 3. Determinăm
   baze
 ı̂n spaţiile
  proprii asociate valorilor proprii.   
( (
2 1 v1 v1 2v1 + v2 = v1 v2 = − v1  1 
S (1) :     = 1   =⇒ =⇒ , deci o bază este B1 = V1 =   .
1 2 v2 v2 v1 + 2v2 = v2 v2 = − v1  −1 
     ( (   
2 1 v v 2v1 + v2 = 3v1 v1 = v2  1 
S (3) :    1  = 3  1  =⇒ =⇒ , deci o bază este B2 = V2 =   .
1 2 v2 v2 v1 + 2v2 = 3v2 v1 = v2  1 
       
x (t) 1 1 C et + C2 e3t
Atunci   = C1 eλ1 t V1 + C2 eλ2 t V2 = C1 et   + C2 e3t   =  1 . Impunând condiţiile iniţiale,
y(t) −1 1 −C1 et + C2 e3t
(
C1 + C2 = 3
obţinem , de unde C1 = 1, C2 = 2. Obţinem deci soluţia problemei Cauchy sub forma
−C1 + C2 = 1
   
x (t) et + 2e3t
 = .
y(t) −et + e3t

Metoda transformatei Laplace Prin aplicarea transformatei Laplace fiecăreia dintre cele două ecuaţii ale sistemului
obţinem
( (
sX (s) − 3 = 2X (s) + Y (s) ( s − 2) X ( s ) − Y ( s ) = 3 3s − 5 s+1
=⇒ =⇒ X (s) = , Y (s) =
sY (s) − 1 = X (s) + 2Y (s) − X ( s ) + ( s − 2 )Y ( s ) = 1 (s − 1)(s − 3) (s − 1)(s − 3)

5
Descompunem acum X (s) şi Y (s) ı̂n fracţii simple. Deoarece
3s − 5 A B 3s − 5 B ( s − 1 ) s =1
X (s) = = + | · (s − 1) =⇒ = A+ =⇒ A = 1
(s − 1)(s − 3) s−1 s−3 s−3 s−3
3s − 5 A B 3s − 5 A ( s − 3) s =3
X (s) = = + | · (s − 3) =⇒ = + B =⇒ B = 2
(s − 1)(s − 3) s−1 s−3 s−1 s−1
s+1 C D s+1 D ( s − 1 ) s =1
Y (s) = = + | · (s − 1) =⇒ =C+ =⇒ C = −1
(s − 1)(s − 3) s−1 s−3 s−3 s−3
s+1 C D s+1 C ( s − 3) s =3
Y (s) = = + | · (s − 3) =⇒ = + D =⇒ D = 2,
(s − 1)(s − 3) s−1 s−3 s−1 s−1
urmează că
3s − 5 1 2 s+1 −1 2
X (s) = = + , Y (s) = = + .
(s − 1)(s − 3) s−1 s−3 (s − 1)(s − 3) s−1 s−3
1 1
Cum este imaginea lui et iar este imaginea lui e3t , urmează că
s−1 s−3
x (t) = et + 2e3t , y(t) = −et + e3t .

Formule de calcul pentru transformate Laplace


1 1 n! n!
L[1] = L[e at ] = L[tn ] = L[tn e at ] =
s s−a s n +1 ( s − a ) n +1
s a s a
L[cos( at)] = 2 2
L[sin( at)] = 2 L[ch( at)] = 2 L[sh( at)] = 2
s +a s + a2 s − a2 Z ∞s − a
2
t X (s) d x (t)
L[ x 0 (t)] = sX (s) − x (0+)
R
L[ 0 x (τ )dτ ] = L[tx (t)] = − ( X (s)) L[ ]= X (τ )dτ
s ds t s
(derivarea argumentului) (integrarea argumentului) (derivarea imaginii) (integrarea imaginii)
Rt 1 s
L[e at x (t)] = X (s − a) ( f ∗ g)(t) = 0 f (t − τ ) g(τ )dτ L[( f ∗ g)(t)] = F (s) G (s) L[ x (kt)] = X ( )
k k
(teorema deplasării) (produsul de convoluţie) (imaginea produsului (teorema asemănării)
de convoluţie)
L[ x (n) (t)] = sn X (s) − sn−1 x (0+) − sn−2 x 0 (0+) − . . . − x (n−1) (0+)
(imaginea derivatei de ordinul n a argumentului)
Aici, X (s) reprezintă transformata Laplace a lui x (t), adică L[ x (t)] = X (s).

• Pentru aplicarea teoremei deplasării ı̂n calculul imaginii L[e at x (t)], se calculează mai ı̂ntâi transformata Laplace a
funcţiei obţinute după eliminarea exponenţialei, iar apoi se ı̂nlocuieşte s cu s − a.
• Pentru aplicarea teoremei asemănării ı̂n calculul imaginii L[ x (kt)], se elimină mai ı̂ntâi coeficientul de asemănare k şi
1
se calculează transformata Laplace a funcţiei rămase. Se ı̂mpart la k atât rezultatul obţinut (adică se ı̂nmulţeşte cu )
k
s
cât şi argumentul s (adică se ı̂nlocuieşte s cu ).
k
• Pentru aplicarea teoremei derivării imaginii ı̂n calculul imaginii L[tx (t)], se calculează mai ı̂ntâi transformata Laplace
a funcţiei obţinute după eliminarea lui t, se derivează rezultatul obţinut, căruia i se schimbă apoi semnul.

Precizaţi transformatele Laplace ale funcţiilor


Z t
a) f (t) = 2t3 − 4 sin 3t b) f (t) = e2t sin 3t c) f (t) = 3t3 e4t + 2 ch 5t d) f (t) = t cos 6t e) f (t) = sin 2(t − τ ) cos 3τdτ.
0

a) Utilizând proprietatea de liniaritate a transformatei Laplace obţinem


 
3! 3 1 1
L[2t3 − 4 sin 3t] = 2L[t3 ] − 4L[sin 3t] = 2 −4 2 = 12 − 2 .
s4 s + 32 s4 s +9
b) Conform teoremei deplasării, L[e2t sin 3t] = X (s − 2), unde X (s) este transformata Laplace a lui sin 3t (funcţia obţinută
3
după eliminarea exponenţialei). Deoarece X (s) = L[sin 3t] = 2 , ı̂nlocuindu-se s cu s − 2 urmează că X (s − 2) =
s + 32
3
, deci
(s − 2)2 + 32
3
L[e2t sin 3t] = .
(s − 2)2 + 32

6
c) Utilizând proprietatea de liniaritate a transformatei Laplace obţinem

L[3t3 e4t + 2 ch 5t] = 3L[t3 e4t ] + 2L[ch 5t].

Conform teoremei deplasării, L[t3 e4t ] = X (s − 4), unde X (s) este transformata Laplace a lui t3 (funcţia obţinută după
3! 3!
eliminarea exponenţialei). Deoarece X (s) = L[t3 ] = 4 , ı̂nlocuindu-se s cu s − 4 urmează că X (s − 4) = , iar
s ( s − 4)4
3! s 18 2s
L[3t3 e4t + 2 ch 5t] = 3 +2 2 = + .
( s − 4)4 s − 52 (s − 4)4 s2 − 52

d
d) Conform formulei de derivare a imaginii, L[t cos 6t] = − ( X (s)), unde X (s) este transformata Laplace a lui cos 6t
ds
6
(funcţia obţinută după eliminarea lui t). Deoarece X (s) = 2 , urmează că
s + 62

− s2 + 4 s2 − 4
 
d s
L[t cos 6t] = − = − = .
ds s2 + 62 (s2 + 62 )2 (s2 + 62 )2
Rt
e) Observăm mai ı̂ntâi că 0 sin 2(t − τ ) cos 3τdτ = (sin 2t) ∗ (cos 3t). Din formula imaginii produsului de convoluţie,
obţinem că
Z t
2 s 2s
L[ sin 2(t − τ ) cos 3τdτ ] = L[(sin 2t) ∗ (cos 3t)] = L[sin 2t]L[cos 3t] = = 2 .
0 s2 + 22 s2 + 32 (s + 22 )(s2 + 32 )

1
Cărui original ı̂i corespunde imaginea ?
(s + 1)(s2 + 1)
1 1 A Bs + C
Descompunem ı̂n fracţii simple, sub forma = + 2 . Prin identificarea coefici-
(s + 1)(s2 + 1) (s + 1)(s2 + 1) s+1 s +1
1 1
enţilor, se obţine A = C = , B = − , adică
2 2
1 1 1 1 s 1 1
= − + .
(s + 1)(s2 + 1) 2 s + 1 2 s2 + 1 2 s2 + 1

1 s 1
Cum este imaginea lui e−t , 2 este imaginea lui cos t, iar 2 este imaginea lui sin t, urmează că originalul
s+1 s +1 s +1
1 1 1
căutat este e−t − cos t + sin t.
2 2 2
(
x (0) = 2
Rezolvaţi ecuaţia x 00 (t) − 5x 0 (t) + 4x (t) = 2e3t cu condiţiile iniţiale .
x 0 (0) = 3

Aplicând transformata Laplace ı̂n ambii membri ai ecuaţiei ı̂mpreună cu formula imaginii derivatei de ordinul n a
argumentului, obţinem
1
s2 X (s) − sx (0+) − x 0 (0+) − 5(sX (s) − x (0+)) + 4X (s) = 2 .
s−3
Cum soluţia ecuaţiei este o funcţie de două ori derivabilă cu derivata de ordinul al doilea continuă, x (0+) = x (0) şi
x 0 (0+) = x 0 (0), de unde

1 1
(s2 − 5s + 4) X (s) − 2s + 7 = 2 =⇒ (s2 − 5s + 4) X (s) = 2s − 7 + 2 .
s−3 s−3
Această din urmă egalitate, numită şi ecuaţia operatorială, putea fi obţinută şi ı̂n următorul fel: X (s) se ı̂nmulţeste cu
polinomul caracteristic P, dar ı̂n variabila s ı̂n loc de λ. Astfel se obţine membrul stâng al ecuaţiei operatoriale.
Prin eliminarea termenului liber al lui P şi ı̂mparţirea cu s se obţine polinomul P0 , care se ı̂nmulţeste cu data iniţiala
pentru x (0). Prin eliminarea termenului liber al lui P0 şi ı̂mparţirea cu s se obţine polinomul P1 , care se ı̂nmulţeste cu data
iniţiala pentru x 0 (0). In cazul unei ecuaţii de ordinul n sunt necesare polinoamele P0 , P1 ,. . . Pn−1 , ı̂n număr de n, egal cu
gradul ecuaţiei. Fiecare polinom se ı̂nmulţeşte apoi cu data iniţială pentru derivata de ordinul corespunzător a soluţiei,
adunându-se rezultatele. La rezultatul final se adaugă transformata Laplace a membrului drept iniţial. Astfel se obţine
membrul drept al ecuaţiei operatoriale.

7
s2 − 5s s
În cazul de faţă, P(s) = s2 − 5s + 4, P0 (s) = = s − 5, P1 = = 1, iar imaginea membrului drept este L[2e3t ] =
s s
2
. Ecuaţia operatorială este atunci
s−3
2
2 2 2s − 7 +
(s2 − 5s + 4) X (s) = (s − 5) · 2 + 1 · 3 + =⇒ (s2 − 5s + 4) X (s) = 2s − 7 + =⇒ X (s) = s−3
s−3 s−3 (s − 1)(s − 4)
(2s − 7)(s − 3) + 2
=⇒ X (s) = .
(s − 1)(s − 3)(s − 4)
A B C
Descompunem X (s) ı̂n fracţii simple, sub forma X (s) = + + . Obţinem că A = 2, B = −1, C = 1, de unde
s−1 s−3 s−4
2 1 1
X (s) = − + .
s−1 s−3 s−4
1 1 1
Cum este imaginea lui et , este imaginea lui e3t iar este imaginea lui e4t , obţinem că
s−1 s−3 s−4

x (t) = 2et − e3t + e4t .

1
Dacă f este ı̂n aşa fel ı̂ncât L[ f (t)] = , calculaţi L[e−3t f (4t)].
( s + 3)2 ( s − 5)

Conform teoremei deplasării, L[e−3t f (4t)] = F (s + 3), unde F (s) este transformata Laplace a lui f (4t) (funcţia obţinută
1
după eliminarea exponenţialei). Deoarece L[ f (t)] = , urmează conform teoremei asemănării că L[ f (4t)] =
( s + 3)2 ( s − 5)
1 1 1
(se ı̂mpart cu 4, coeficientul de asemănare, atât imaginea cât şi argumentul s, adică se ı̂nmulţeşte cu şi
4 ( s + 3)2 ( s − 5) 4
4 4
s 16 16
ı̂nlocuieşte s cu ). De aici, L[ f (4t)] = , iar L[e−3t f (4t)] = .
4 (s + 12)2 (s − 20) (s + 15)2 (s − 17)
s+3
Dacă f este ı̂n aşa fel ı̂ncât L[ f (t)] = , calculaţi L[t f (t)].
s2 + 4

Conform teoremei derivării imaginii,

−s2 − 6s + 4 s2 + 6s − 4
 
d d s+3
L[t f (t)] = − (L[ f (t)]) = − =− = .
ds ds s2 + 4 ( s2 + 4)2 ( s2 + 4)2
Z t
Rezolvaţi cu ajutorul metodei transformatei Laplace ecuaţia x (t) = 2 + (t − τ ) x (τ )dτ.
0

Observăm că ecuaţia dată se poate scrie sub forma x (t) = 2 + t ∗ x (t). Aplicând transformata Laplace ı̂n ambii membri,
obţinem că  
2 1 1 2 2s 2s
X (s) = + 2 X (s) =⇒ X (s) 1 − 2 = =⇒ X (s) = 2 = .
s s s s s −1 (s − 1)(s + 1)
A B
Descompunem X (s) ı̂n fracţii simple, sub forma X (s) = + . Obţinem că A = 1, B = 1, de unde
s−1 s+1
1 1
X (s) = + .
s−1 s+1
1 1
Cum este imaginea lui et , iar este imaginea lui e−t , urmează că x (t) = et + e−t .
s−1 s+1

dx dy dz
Rezolvaţi sistemul simetric = = .
x (y − z) y(z − x ) z( x − y)

dx dy dz
Vom determina 3 − 1 = 2 integrale prime. Deoarece (*) = = , adunând primele două rapoarte
xy − xz yz − yx zx − zy
d( x + y) dz
obţinem = , deci d( x + y) = −dz, sau d( x + y + z) = 0. Urmează că x + y + z = C1 .
z(y − x ) z( x − y)

8
Altfel, putem observa că adunând primele două rapoarte din (*) la cel de-al treilea obţinem numitorul 0. Numărătorul
corespunzător trebuie să fie de asemenea 0, de unde dx + dy + dz = 0, adică d( x + y + z) = 0, sau x + y + z = C1 .
dx dy dz
Deoarece x =
y
= z , sau (**) d(ln x ) = d(ln y) = d(ln z) , adunând primele două rapoarte obţinem
y−z z−x x−y y−z z−x x−y
d(ln( xy)) d(ln z)
= , deci d(ln( xy)) = −d(ln z), sau d(ln( xyz)) = 0. Urmează că xyz = C2 . Soluţia sistemului este deci
(y−x x−y
x + y + z = C1
.
xyz = C2

Din nou, putem observa că adunând primele două rapoarte din (**) la cel de-al treilea obţinem numitorul 0. Numărătorul
corespunzător trebuie să fie de asemenea 0, de unde d(ln x ) + d(ln y) + d(ln z) = 0, adică d(ln x + ln y + ln z) = 0, sau
xyz = C2 .


(1 + x2 ) ∂u ( x, y) + xy ∂u ( x, y) = 0
Determinaţi soluţia problemei Cauchy ∂x ∂y
u(0, y) = y2

dx dy
Sistemul simetric asociat este = . Este necesară o singură integrală primă. Pentru determinarea ei, scriem
1 + x2 xy
xdx dy 1
egalitatea de mai sus, separând variabilele, sub forma = , de unde d(ln(1 + x2 )) = d(ln y), sau d(ln(1 + x2 )) =
1 + x2 y 2

1 + x 2 1 + x2
2d(ln y) = d(ln y2 ). De aici, d ln = 0. Urmează că relaţia de utilizat este = C. Pentru x = 0, obţinem că
y2 y2
1 1 1
= C, sau y2 = . Combinând cu data iniţială, obţinem u = (relaţie valabilă doar pentru x = 0). Pentru a obţine
y2 C C
1 + x2 y2
expresia lui u valabilă şi pentru celelalte valori ale lui x, ı̂nlocuim C = , de unde u ( x, y ) = .
y2 1 + x2

 x ∂u ( x, y) − y ∂u ( x, y) = x − y
Determinaţi soluţia problemei Cauchy ∂x ∂y
u(1, y) = 1 + y2

dx dy du
Sistemul simetric asociat este (∗) = = . Sunt necesare două integrale prime.
x −y x−y
dx dy
Deoarece = , urmează că d(ln x ) = −d(ln y), deci d(ln x ) + d(ln y) = 0, adică d(ln( xy)) = 0, sau xy = C1 .
x −y
Scăzând primele două din al treilea, obţinem numitorul 0, de unde şi numărătorul corespunzător este 0. Urmează că
−dx − dy + du = 0, de unde u − x − y = C2 .
Determinăm acum relaţia ı̂ntre C1 şi C2 . Pentru x = 1, obţinem că y = C1 , respectiv (1 + y2 ) − 1 − y = C2 , adică
y − y = C2 . Urmează că relaţia ı̂ntre constante este C12 − C1 = C2 . Inlocuind C1 şi C2 cu membrii stângi corespunzători ai
2

integralelor prime, obţinem ( xy)2 − xy = u − x − y, de unde soluţia problemei Cauchy este u = u( x, y) = x2 y2 − xy + x + y.

y = x3
(
∂z ∂z
Determinaţi suprafaţa integrală a ecuaţiei xz + yz = − xy care conţine curba .
∂x ∂y z = x2

dx dy dz dx dy
Sistemul simetric asociat este = = . Sunt necesare 3 − 1 = 2 integrale prime. Deoarece = , urmează
xz yz − xy xz yz
dx dy y
că = , ceea ce conduce la = C1 . Amplificăm primul raport cu y, al doilea cu x şi al treilea cu z. Obţinem că
x y x
ydx xdy zdz
= = , deci ydx = xdy = −zdz. De aici, xdy + ydx = −2zdz, deci d( xy) = −d(z2 ), iar d( xy + z2 ) = 0, ceea ce
xyz xyz − xyz
 y
 = C1


 x ( 2
x = C1

xy + z2 = C2

2
conduce la xy + z = C2 . Determinăm acum relaţia ı̂ntre C1 şi C2 . Formăm sistemul . De aici, ,


 y = x 3 2x4 = C2


z = x2

 y 2
deci C2 = 2C12 . Înlocuind C1 , C2 cu membrii stângi corespunzători ai integralelor prime, obţinem xy + z2 = 2 .
x