UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA- FACULTATEA DE

TEOLOGIE SF. ,,ANDREI SAGUNA’’ SIBIU

LUCRARE DE SEMINAR

,,PROBLEMATICA SINOADELOR ECUMENICE’’

Pr. Prof. Univ. Dr. Student:

Chifar Nicolae Nedelea Bogdan-Vasile

SIBIU

2017
 Problematica Sinoadelor Ecumenice- şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii

În epoca primară a creştinismului purtarea de grijă pentru lucrarea bisericească o aveau în

chip solidar toţi membrii Bisericii. Deşi fiecare dintre apostoli avea autoritate suficientă pentru a
hotărâ asupra unor neînţelegeri ivite în Biserică, totuşi "ei se adunau laolaltă pentru toate
chestiunile mai importante şi le rezolvau în comun", astfel ca dupa această practică, succesorii
lor, episcopii, au rezolvat toate problemele mai importante adunaţi laolaltă, încă înainte de
sfârşitul secolului al II-lea1.

Tertulian arată că în Orient toate Bisericile se adunau în acelaşi loc pentru a trata în
comun problemele mai importante. Când aceste probleme ameninţau pacea întregii Biserici, la
sinod era reprezentată întreaga creştinătate şi pentru importanţa lor, aceste sinoade au primit
denumirea de Sinoade ecumenice. Sinodul ecumenic "pe de o parte este rezultatul unui şir de
acte pregătitoare şi cauza altora, următoare: pe de altă parte, ca orice eveniment istoric important,
este el însuşi un fapt complex". Sinoadele ecumenice sunt orientate universal şi acţionează
universal. Biserica în sine este şi ecumenică şi universală, sinoadele fiind numai un capitol, un
aspect sau un instrument al Bisericii. Încă de la începuturile sale, creştinismul a fost nevoit să-şi
clarifice învăţăturile de credinţă, în special datorită apariţiei ereziilor. Combătându-le, Biserica a
putut astfel „să evidenţieze adevărurile de credinţă conforme cu Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie”2. Acest demers, prin care se oferă răspuns la probleme din cele mai diverse, de la
dogma Sfintei Treimi până la învăţăturile referitoare la Parusie a condus la crearea de către
Biserică, a limbajului metalogic, antinomic al dogmelor „înzestrate cu o precizie uimitoare.

Istoria bisericii universale a cunoscut de-a lungul timpului o seamă de evenimente

marcante pentru învăţătura de credinţă ortodoxă, o importanţa aparte având-o cele şapte Sinoade
Ecumenice în care s-a formulat, apărat şi întărit dreapta credinţă faţă de învăţăturile greşite
(ereziile) apărute în sânul comunităţilor creştine, hotărârile luate în aceste Soboare Ecumenice
devenind normative pentru întreaga Biserică Ortodoxă, atât din punct de vedere canonico-juridic,
cât mai ales în materie de dogme.

1
Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 121-123.
2
Pr. Nicolae CHIFĂR, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 101.
 SINODUL DE LA NICEEA

Sinodul de la Niceea începe pe 20 mai 325 şi a durat până la 25 august acelaşi an. La
şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin. Şedinţele
oficiale ale Sinodului s-au ţinut în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub
preşedinţia episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328) în
biserica palatului său, la care iau parte 318 părinţi, episcopi din tot imperiul inclusiv
reprezentanţii papei Silvestru I (314-335), preoţii Vit şi Vincent. Dintre episcopii occidentali, se
remarcă Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de împărat la Alexandria pentru a
restabili pacea în Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicită a credinţei despre
Sfânta Treime, în opoziţie cu învăţătura preotului erudit Arie (cca. 256-336) din Alexandria
,originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a fost
instruit de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii
pe Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea şi Leontie al Antiohiei. După
terminarea studiilor, a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi
preot de episcopul Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai însemnată din
cele nouă biserici ale Alexandriei.

Arie va fi excomunicat din cauza subordinaţianismului.3 Pleacă din Egipt spre Palestina
la Eusebiu al Cezareei. De aici va pleca la Nicomidia, la fostul său coleg de studii, Eusebiu al
Nicomidiei, care susţinea că Fiul nu este identic dupa fire cu Tatăl, fiind subordonat Acestuia ca
o cretură de ordin superior a Tatalui. Arianismul este o concepţie raţional-omenească de
înţelegere a creştinismului. Se remarcă în gândirea lui Arie concepţii raţionale gnostico-
filozofice.

Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:

1. Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Denumirea de Tată

cuprinde inevitabil în sine întâietatea sau superioritatea faţă de Fiul.

2. Fiul e creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa
creatură. Fiul are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp, cand El
nu era.
3
Ioan Rămureanu, Lupta ortodoxiei contra arianismului, în Studii teologice, Nnr. 1-2, 1961, p.13-31.
 3. Deci Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, mărginit, imperfect şi chiar
capabil de a păcătui. El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu
a creat toate, chiar şi timpul.

4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţia lumii, fiindcă Dumnezeu
cel prea Înalt nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Aceasta
este o idee gnostică şi eretică, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul suprem nu se
poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta.

5. La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El
Dumnezeu, deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu
adoptiv al Tatalui. Ca atare Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Sub
influenţa Sfântului Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma că Dumnezeu-Fiul este de o
fiinţa (homoousis) cu Dumnezeu-Tatăl. Dumnezeu-Unul, Care are o singură fire, există ca
Treime, cele trei ipostase având fiecare proprietaţi unice, personale4. Crezul de la Niceea devine
curând punctul de referinţă al întregii tradiţii ortodoxe, în special al sinoadelor posterioare.
Există părerea că celelalte sinoade nu sunt altceva decât confirmarea şi explicarea ortodoxiei de
la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare încep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele
sinodului nu s-au păstrat, dar Eusebiu al Cezareii (in Vita Constantini) face o descriere pe larg a
dezbateririlor. Sinodul promulga 28 de canoane5, care prevăd, printre altele, sărbătorirea Paştelui
în zi de Duminică, dar nu în acelaşi timp cu paştele iudaic; organizarea Bisericii după provinciile
adminstrative ale imperiului; prezenţa a trei episcopi liturghisitori în hirotonia episcopală.

IMPLICAREA SFÂNTULUI CONSTANTIN CEL MARE

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337),
cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între 306 şi
337, este una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat
grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare
cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă, de la Milan din

4
Ioan G.Coman, Şi Cuvântul S-a făcut trup, Timişoara, 1993.
5
Pr. Ilie Negoiţă, Unele aspecte ale arianismului după condamnarea lui la Niceea 325, în Glasul Bisericii, nr. 5-6,
1969, p. 567-571.
ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica
intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi propăşire.

Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica,
un edict de toleranţă pentru creştini, de acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea
existenţei creştinilor “ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” să existe din nou creştini şi
să ţină adunările lor6. Galeriu a murit curând, la 5 mai 311, încât edictul său s-a aplicat doar
parţial. Părerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare (306-337) sunt contradictorii. Biserica
Ortodoxă îl cinsteşte ca Sfânt, iar cea Romano-Catolică recunoaşte că e "mare". In schimb,
protestanţii şi unii cercetători profani văd în el doar un însemnat om politic, condus de interese
personale şi de stat, care a servit Biserica pentru a şi-o aservi. Însă majoritatea istoricilor, dintre
cei mai obiectivi, apreciază favorabil pe Constantin cel Mare ca om de convingere religioasă.

IMPLICAREA ÎN VIAŢA BISERICII

După ce a fost ales ca împărat al părţii de vest al Imperiului Roman (cu titlul de
Augustus), de către trupele staţionate în provincia Britania, la moartea tatălui său. Constantius (în
anul 306 d.C.), cu toate că funcţia nu i se cuvenea a eliminat violent în anii următori pe toţi
pretendenţii de drept ai tronului. În anul 313 d.C.,împreună cu împăratul Licinius, a reactualizat,
lărgit şi completat la Milano Edictul de toleranţă privind legalizarea creştinismului (emis deja în
anul 311 de către împăraţii Galenius şi Licinius)7. Măsura a fost luată din raţiuni de ordin politic
(consolidarea Imperiului Roman, având in vedere expansiunea cu succes a creştinismului în toate
provinciile Imperiului). Co-împăratul Maxenţius (fiul fostului împărat Maximian) a fost primul
care - cu câţiva ani înaintea lui Constantin cel Mare - a legalizat biserica creştină. O parte a
meritelor lui Maxentius au fost atribuite însă, pe nedrept, lui Constantin cel Mare. Poziţia şi
faptele lui Constantin cel Mare sunt discutabile. Pe de o parte, a respectat deciziile Edictului de
la Milano, a restituit bunurile bisericeşti, a numit în funcţii importante administrative credincioşi
creştini, a ajutat material biserica creştină.

6
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, VIII, 17
7
Nicolae Chifăr, Răsăritul şi Apusul creştin în apărarea dogmei Sfintei Treimi în secolul al IV-lea, în Dialog
teologic, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000, p. 89- 106.
 Pe de altă parte, a păstrat colegiile religioase precreştine romane, a emis monede cu figuri
de zei antici, a menţinut în funcţii de răspundere cadre de alte credinţe, şi-a păstrat titlul
precreştin de Pontifex maximus (Episcop universal), a practicat în continuare cultul Soarelui
Invincibil (Sol Invictus), a fost botezat abia pe patul morţii (la Rusaliile anului 337). În anul
(325), a convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea (Turcia), ca reacţie la răspândirea
Arianismului, curent care susţinea că Iisus nu ar fi fiinţă identică cu Dumnezeu. Şedinţele
Sinodului au fost prezidate şi direct influenţate de către împăratul laic Constantin cel Mare. Cei
318 episcopi convocaţi au fost obligati sa confirme şi funcţia de Episcop universal a bisericii
creştine (Pontifex maximus) a împăratului nebotezat.

În anul 326 a descoperit locul unde Iisus ar fi fost îngropat în Ierusalim (cavoul familei
lui Iosif de Arimateea), pe locul căruia a înălţat biserica Mormântul lui Iisus în anul 330.Tot de
viaţa lui şi a mamei sale se leagă descoperirea crucii Mântuitorului pe Golgota, iar Sărbatoarea
poarta numele de Înălţarea Sfintei Cruci, praznuită pe 14 septembrie. Constantin cel Mare a fost
declarat sfânt de către bisericile orientale.

Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit,
trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l isapostolos - "cel
întocmai cu Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.

SINODUL DE LA CONSTANTINOPOL

Sinodul al II-lea de la Constantinopol, (MAI-IULIE 381) este convocat de împăratul

Teodosie (379-395)8, fără consultarea papei Damas I (366-387), cu intenţia de a pune capăt
controversei ariene, care a continuat şi după Sinodul de la Niceea, datorită sprijinului dat de chiar
împăratul Constantin semiarienilor (împăratul exilează pe sfântul Atanasie la Treves) şi mai ales
persecuţiei în care succesorii lui Constantin – Constanţia (350-361), sora lui Constantin,
Constant şi Valens († 378) – o declanşează împotriva ortodocşilor de la Niceea. Sinodul este
chemat să se pronunţe în legătură cu două erezii ale timpului: cea susţinută de Macedonie,
episcop de Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfânt, spunând că este o
creatură a Fiului – şi cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenţa sufletului raţional

8
Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii universale, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 121-123
(sau spiritul) în Hristos, acesta fiind înlocuit cu Cuvântul9. Sindoul reia doctrina de la Niceea
asupra Sfintei Treimi – doctrină întărită apoi de teologia trinitară a părinţilor capadocieni, Vasile
cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula: Una şi
aceeaşi fire dumnezeiască în trei Persoane10 şi adaugă articolele privitoare la Duhul Sfint.
Împotriva lui Macedonie, cei 150 de părinţi, fără să folosească homoousios-deofiinţa, afirma că
Duhul este închinat şi slăvit împreună cu Tatal şi cu Fiul11. Sinodul respinge apolinarismul, în
expresia „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Simbolul din 381 va deveni crezul clasic,
ecumenic, al Bisericii creştine. El va pătrunde în liturghie şi va fi confirmat de toate sinoadele
ulterioare sub denumirea de crez niceo-constantinopolitan. În canonul 3, sinodul fixează ordinea
celor cinci patriarhate, ţinând seama de situaţia politică a vremii. Roma fiind prima, iar
Constantinopolul ocupa locul doi, având privilegii egale cu cetatea imperială, Roma. Dupa
moartea lui Constantin Magnus cel Mare situaţia este instabilă. Constantin moare în 337.
Urmaşul lui în Occident este Constant ale cărui convingeri sunt niceene. Orientul, sub Constanţiu
II, va rămâne arian. Odată cu uciderea lui Constant, şi partea occidentală se va alinia la poziţia
oficilală a Orientului, puţinii care vor rămâne fideli faţă de ortodoxie fiind exilaţi.

Generaţia care urmează după moartea lui Arie (335), Eusebiu de Cezareea (340), Eusebiu
de Nicomidia (341), va încerca să stabilizeze, fără a-l urma orbeşte pe Arie, însă fără a fi
precişi în formulele privitoare la asemănarea dintre Dumnezeu şi Logos. Conciliul din
Antiohia (345) va prelungi epoca de echivoc dogmatic, chiar dacă sunt respinse formule
ca ,,Fiul scos din neant” şi ,,a fost un timp în care Fiul nu exista.”12 Erezia
pneumatomahă se va răspândi în Asia Mică, în rândurile homiusienilor, împotriva cărora
se va lupta şi Sfântul Atanasie şi Sfântul Vasile cel Mare13. După scurta domnie a lui
Iulian (361-363), Valentinian (364-375) îl asociază pe fratele său Valens (364-378).
Dacă Valentinian era un niceean care nu se amesteca în teologie, Valens adoptă

9
Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003;
10
Prof. N. Chitescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Vol. II, Ediţia
a II-a, Cluj-Napoca, 2005, p. 38-60.
11
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II, Editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galaţi, 1996 şi 2001; vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2005.pag 113
12
Lect dr. ION CORDONEANU, Analele Universităţii Dunărea de Jos , ASPECTE ISTORICE PRIVIND
CONCILIUL DE LA NICEEA ŞI DOCTRINA ARIANISTĂ ÎN SECOLUL AL IV-LEA d. Hr.,pag 109
13
I.G.Coman, Patrologie, III, 1988, p. 77-82;
 arianismul.14
La 19 ianuarie 379, succesorul lui Valens în Orient devine generalul iberic Teodosie, un
niceean convins care la 28 februarie 380 dă un edict prin care este impusă ortodoxia. În
388 Teodosie recucereşte Occidentul, intervenind pentru împărăteasa Iustina şi fiul ei
Valentinian II, împotriva uzurpatorului Maximus şi abrogând măsurile de toleranţă în
favoarea arienilor. De acum înainte, arianismul este învins, iar ortodoxia devine religia
oficială a Imperiului roman. Teodosie I (379-395) si imparatul occidental, Gratian (375-
383), au inceput sa considere crestinismul ca o religie de Stat. Gratian a renuntat la titlul
pagan de pontifex maximus in 381, iar Teodosie a fost primul imparat botezat la
inceputul domniei. El a rupt total legaturile cu cultele pagane, aproband cererea
episcopilor crestini de inchidere a templelor. In unele locuri au izbucnit incidente intre
crestini si pagani, Teofil arhiepiscopul Alexandriei trnsformand de exemplu templul lui
Dionysos in biserica si a distrus templul lui Serapis. In anii 391-392, Teodosie I a
publicat doua decrete prin care erau interzise cultele pagane publice sau private. Din acest
moment Imperiul devenea din punct de vedere constitutional un Stat crestin, in care
paganismul era redus la stadiul de minoritate tolerata. Politica riguroasa de mai tarziu a
lui Justinian I (527-565) a eliminat complet paganimul din viata publica.

3. SINODUL DE LA EFES (IUNIE-IULIE 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea

(408-450) al lui Valentinian III din Occident. Sinodul s-a tinut la Efes in anul 431., cu scopul
de a clarifica disputa dintre Nestorie episcop de Constantinopol si Chiril al Alexandriei acesta
fiind nepotul patriarhului Teofil al Alexandriei, cel care a manevrat depunerea si exilul sfintului
Ioan Gura de Aur . Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia exista doua
persoane distincte in Cuvintul Intrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi numita „Nascatoare
de Dumnezeu”15, ci numai „Nascatoare de Hristos”. La insistenta lui Chiril, sinodul (153 de
16
episcopi) defineste doctrina despre unirea celor doua firi in persoana unica a Cuvintului si
doctrina despre Fecioara Maria – Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie,

14
H.I.Marrou, Biserica în antichitatea târzie 303 – 604, Ed. Teora, 1999, p. 40.
15
Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, „Sinoadele ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii”, în Ortodoxia, an
XIV (1962), nr. 3, pp. 291-325;
16
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II, Editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galaţi, 1996 şi 2001; vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2005.
inainte de sosirea legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia, care in cele
din urma accepta doctrina si procedura lui Chiril. Dupa condamnarea nestorianismului (Nestorie
n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart de Biserica oficiala si formeaza o
Biserica separata, in Persia, cu sediul la Seleucia. Biserica Orientului, sau „nestoriana”, din
Persia, a depus un efort misionar cu totul remarcabil in secolele urmatoare. Dar raspindirea
islamismului in imperiul mongol si mai cu seama masacrul savirsit de Tamerlan au pus capat
acestui avint misionar al crestinismului nestorian.Cine era Teodosie al II-lea?- Flavius
Theodosius era fiul lui Arcadius şi fratele Pulcheriei, de care a fost influenţat pe mai tot timpul
domniei. În iunie 421 s-a căsătorit cu poeta Aelia Eudocia cu care a avut o fiică, pe Licinia
Eudoxia, căsătorită cu împăratul din vest Valentinian III.

CONTINUTUL CANOANELOR

Canonul 1 : Mitropolitii si episcopii condamnati de sinod, in numar de 43, reintorcandu-se acasa,

nu vor fi primiti in scaunele lor.17

Canonul 2 : Episcopii care au apostaziat sa fie "inlaturati cu totul din preotie, si sa cada din
treapta".

Canonul 3 : Repunerea in treapta de cei scosi din ea de Nestorie. Clericii aflati sub jurisdictia
episcopilor eretici sa nu se supuna acelor episcopi.

Canonul 4 : Caterisire pentru adeptii clerici ai lui Nestorie.

Canonul 5 : Cei ce fug la Nestorie sa ramana nu mai putin decat cei caterisiti (este vorba de
simpli credinciosi, nu de clerici).

Canonul 6 : Se apara hotararea sinodului impotriva celor ce ar dori s-o schimbe.

Canonul 7 : Sa nu se alcatuiasca alt simbol de credinta in afara celui de la Niceea" intrucat acel
simbol de credinta este hotarat de Sf. Parinti intruniti in orasul Niceea, impreuna cu Sfantul
Duh".

17
Arhid. Prof. dr. Ioan FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe: note şi comentarii, Ediţia a II-a, Sibiu, 1993;
Canonul 8: Opreste imixtiunea episcopilor de Antiohia in Cipru si hirotoniile facute de ei acolo,
"intrucat n-a fost obicei vechi ca episcopul cetatii Antiohienilor sa faca hirotoniile in Cipru".
Principiul neamestecului in alte dieceze se extinde in toata Biserica

4. SINODUL DE LA CALCEDON (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de imparatul Marcian (450-

457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie, s-a tinut in
biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461). La 28 iulie 450 cand
Teodosie al II-lea cel Tanar inchidea ochii, el nu lasa urmasi pe linie barbateasca. In aceasta
situatie, respectand traditia, partea de Rasarit a Imperiului trebuia sa revina varului sau din Apus,
Valentinian al III-lea. Dar acest lucru nu era nici pe placul lui Teodosie si nici al supusilor sai. Se
spune ca pe patul de moarte Teodosie ar fi indicat personal pe Marcian sa-i urmeze la tron.
Marcian fusese aghiotantul lui Aspar, un alan care avea sub autoritatea sa trupele gotice din
Imperiu. Pulcheria, sora lui Teodosie, a consimtit sa se casatoreasca cu Marcian, conferindu-i in
felul acesta prestigiul ereditar al dinastiei teodosiene. El a condus destinele Imperiului numai 7
ani (450-457), avand de facut fata la inceput pericolului hunic. Dupa 453, cand hunii au fost
infranti la Campiile Catalaunice, iar regatul lor s-a descompus, urmeaza o perioada de liniste,
care i-a dat posibilitatea lui Marcian sa refaca tezaurul statului.

Pe plan intern, Marcian s-a dovedit a fi un bun gospodar, eliminand practica vanzarii servicilor
administrative. Problema cea mai dificila careia a trebuit sa-i faca insa fata, a fost erezia
monoteista, care a determinat convocarea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din
45118. Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza distinctia
dintre persoana – „hypostasis” si natura – „physis”, afirmind ca daca Hristos e o persoana, El nu
poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de Eutihie (378-cca.454), calugar din
Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are
decit o singura natura (mono-physis), cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in
aparenta. Un sinod provincial, convocat in 448 de Flavian, patriarhul Constantinopolului,
condamna ca eretic pe Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei,
care convinge pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes , cunoscut sub

18
Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN „Sinoadele ecumenice ca expresie a universalităţii Bisericii”, în Studii Teologice,
Seria a II-a, an XIX (1967), nr. 1-2, pp. 3-22;
numele de "sinodul talharesc", sinod dominat de Dioscur si de calugari, la care se obtine
reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I
condamna monofizismul, aparind doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care „pentru noi si
pentru a noastra mintuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea
omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara
confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata
prin unirea lor, fiecare natura pastrind, dimpotriva, particularitatea ei, ambele concurgind intr-o
singura forma, o singura persoana si un singur ipostas”, <<Tomul>> lui Leon I catre Flavian nu a
pus sfirsit ereziei monofizite, de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la
Calcedon19, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea
papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna
mofizismul, marturisind credinta „in doua naturi care se unesc intr-o singura persoana”.

Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, inalta scaunul de Ierusalim la

treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care Constantinopolul ocupa
rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-I-se dreptul de jurisdictie asupra Traciei,
Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma
ocupa rangul intii in Biserica deoarece este „cetate imperiala” si nu pentru ca ar fi „scaunul lui
Sfantului Apostol Petru” (V. CALCEDON, PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma
hristologica de la Calcedon n-a fost acceptata de Biserica copta din Egipt, care pastreaza
monofizismul ca doctrina adevarata, pentru a exprima in acest fel nemultumirea fata de
dominatia grecilor in Biserica Orientala. Astfel se formeaza Bisericile monofizite, negrecesti,
impotriva „melchitilor” -adepti ai imparatului-adica ortodocsilor greci care accepta Calcedonul.

Peste cativa ani, imparatul Zenon (474-491) va sesiza pericolul si in 482 va da un edict
de unire Henotikon ,care cauta sa aminteasca cat mai putin despre cele doua naturi ale
Mantuitorului sau despre hotararile Sinodului de la Calcedon. Nici monofizitii, nici ortodocsii
nu-l vor accepta, dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel incat se va ajunge la hotararea
extrema de excomunicare si anatematizare a patriarhului de Constantinopol. Acesta, in
persoana lui Acaciu, va riposta si va sterge din diptice numele papei, ajungandu-se la prima

19
Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milan ŞESAN, Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1987,pag 232
schisma intre cele doua Biserici, cea din Orient si cea din Occident. Aceasta separare a durat
pana in anul 518.

5. SINODUL AL V-LEA DE LA CONSTANTINOPOL (mai-iunie 553) este convocat de

imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu ortodoxia, date
fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de catre Biserica Egiptului. O asemenea
incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon (479-491. Imparatul Justinian promulga un edict
(imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in Despre
Principii), prin care condamna cele „Trei Capitole”, si pe cei trei teologi care apareau a fi
propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de Cyr (intre 393-460), prieten al
lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si contra sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba
de Edessa (380-457) in care acesta apara pe Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui
Chiril. Opozitia episcopilor africani si reactia papei Vigiliu, impotriva modului in care imparatul
voia sa impuna un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod general la care
participa 165 de episcopi si care condamna cele „Trei Capitole”. Cu toate acestea, sinodul se tine
si anatematizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil in cele „Trei Capitole”. Sinodul se pronunta
in mod clar pentru „unirea ipostatica” si respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa
unire. Hristos este „in doua firi”, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o
interpretare corecta expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, „o natura intrupata a
Cuvintului dumnezeiesc”, afirmind ca unirea dupa ipostas pastreaza cele doua naturi, unite fara
confuzie si fara separare, intr-o singura persoana. Sinodul aproba formula liturgica „Domnul
nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit cu trupul, este Dumnezeu adevarat”20 si condamna
invataturile sustinute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La
inceput, papa Vigiliu n-a acceptat aceasta condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul
ecumenic al acestui sinod.

Prima jumatate a sec VI este dominata de puternica personalitate a lui Justinian I(527-
565).Originar din Tracia romanizata, Justinian succede la tron unchiului sau Justin I. Hotarat sa
restabileasca prestigiul imperiului,Justinian duce o politica de reforme.Ia masuri dure impotriva

20
Pr. Prof. Dr. Liviu STAN, „Despre recepţia de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor ecumenice”, în Studii
Teologice, Seria a II-a, 1965, nr. 7-8, pp. 395-401;
monofizitilor si arienilor(atatia cati mai ramanseserea). Reformeaza legislatia imperiului
compunand celebrul Cod de Legi- Codex Justinianum (528-529).

In 532 face fata unei puternice rascoale intrata in istorie drept “rascoala Nika” .Dupa infrangerea
rascoalei reconstruieste biserica Sf.Sofia,ctitoria sf.Constantin cel Mare, distrusa de
rasculati.Dupa pacificarea Constantinopolului se gandeste la recucerirea teritoriilor pierdute in
secolul precedent.Intre anii 533-555 Justinian recucereste Italia, regatul african al Vandalilor si
partea sud-estica a Spaniei precum si o scurta fasie la nord de Dunare, prilej cu care reface
vechile castre de aici.Moare in 565 .Urmasii sai pierd si risipesc toata mostenirea lui Iustinian.

6. SINODUL AL VI-Lea ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL-ITrulan (noiembrie

680 – septembrie 681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (Barbosul)
(648-685), s-a reunit in sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata
de erezia monotelismului (thelisisi = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul
Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, „Ektesis”, compusa de
patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638) Pentru imparatul Heraclius (610-
641) importanta era buna intelegere, avand in vedere ca printre preocuparile lui principale se
numara si campania impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute in
timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, imparatului i-a fost dat sa constate o
totala lipsa de loialitate a maselor monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei lor.
Impotriva acestei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica bisericeasca inaugurata de
Heraclius a fost concentrata in gasirea unui compromis dogmatic cu ajutorul caruia nadajduia sa
castige Imperiului pe monofiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia data
imparatului de cativa monofiziti, ca atat ei cat si monofizitii moderati ar fi gata sa primeasca
hotararile Sinodului de la Calcedon in cazul ca Biserica greceasca ar accepta invatatura ca in
Hristos sunt doua naturi, dar nu si doua vointe si doua energii, a socotit-o Heraclius ca puntea de
unire intre dogma ortodoxa si monofizism. Invatatura ca Hristos are doua naturi, desi dupa
intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o singura energie (monoenergism), putea sa
atraga pe monofizitii moderati, dar ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constans al II-lea
pentru a ajunge la un compromis, emite in septembrie 648 a emis un edict dog-matic, "Typos".
Prin publicarea noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sanctiuni ale legilor de stat,
orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii, precum si referitor la una sau doua vointe
in persoana Mantuitorului.21

In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 in
exil in Crimeea) si de sfintul Maxim Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor
papei Agathon (678-681), condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie,
acuzindu-l de a fi monotelit. Dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia
monotelita a fost condamnata la sinodul de la Ierusalim (634). Sinodul VI recunoaste, in acord
cu invatatura Sfintilor Parintilor, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari
naturale, firea omeneasca avind vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei
dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de
sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.

Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare, imparatul
Justinian II (685-695; 705-711), convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod
general "al doilea Sinod trulan". cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua
concilii precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus).
Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor inainte de
hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind impartasirea sub ambele forme
(piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie. Din cauza ca acest sinod a confirmat
pentru a treia oara drepturile patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si
obiceiuri ale Bisericii Romane, teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic.

7. SINODUL VII ECUMENIC DE LA NICEEA (septembrie – octombrie 787) este convocat

de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se
pronunta in legatura cu cultul icoanelor22. Leon al III-lea Isaurul (717-741) publica un edict in
727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala in general, considerind aceasta
drept idololotrie. Imparatul numeste un patriarh iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea
(731-741) care excomunicase pe iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia
Iliriei. Succesorul sau, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la

21
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, „Hristologia Sinoadelor”, în Ortodoxia, an XXVI (1974), nr. 4, pp. 573-579;
22
Pr. Drd. Traian VALDMAN, „Problema sinodului ecumenic în Sfintele canoane”, în Studii Teologice, Seria a II-
a, an XXV (1969), nr. 1-2, pp. 36-46;
Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-iconoclastii, inclusiv
pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii icoanelor. Imparateasa Irina, cu
sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei Adrian I (771-795), convoaca un alt sinod, tot la
Niceea (350 de parinti) sinod care anuleaza deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura
ca obiectul venerarii este persoana reprezentata pe icoana, facind o distinctie intre adorare
(latreia) care este rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor
(v. ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare
(Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si „Cartile caroline”se pronunta
impotriva cultului icoanelor.

Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in general,

iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini. De abia sub
imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in amintirea caruia s-a instituit
sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie
care a facut obiectul unui sinod ecumenic.

Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice23. Este adevarat ca un sinod
tinut la Constantinopol (879-880), la care participa delegatii papei Ioan al VIII-lea (872-882),
incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atit de mult zdruncinata datorita
ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie
(820-891) ca patriarh (Fotie inlocuise pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae
I (858-867) si fusese apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de
Vasile I Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru
activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de Bizant in 864
-, pe care ii acuza de erezie). Sinodul se pronunta impotriva adaosului „Filioque” si recunoaste
egalitatea dintre Roma si Constantinopol, desigur Roma avind „oarecare intiietate” . Unii sustin
ca recunoasterea acestui sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea
reducerii shismei. Punctul de plecare al shismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a aseza
Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia lor este contestata.

23
Virgil VÂLCU, „Convocarea Sinoadelor ecumenice”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LV (1979), nr. 7-8,
pp. 478-491.
Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de Filioque, asa cum arata patriarhul
Fotie in tratatul sau „Despre Duhul Sfint”, in care condamna pe latini ca eretici.

Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca: a) prin continutul lor dogmatic, ele
constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile locale, in primul mileniu
crestin; b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala, conciliara, care a mentinut si slujit ideea
ecumenica; c) sinoadele au redresat sau reconstituit unitatea vizibila a crestinsmului, de aceea
unirea Bisericilor trebuie sa faca obiectul unui acord ecumenic.

Bibliografie:

- Pr. Prof. Dr. Nicolae CHIFAR, ,,Istoria Crestinismului, vol I’’;

- Pr.Prof. Dr.Ioan RĂMUREANU, ,,Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti’’.

-Pr. Prof. Dr. Liviu STAN, „Despre recepţia de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor
ecumenice”, în Studii Teologice, Seria a II-a, 1965.