APOLLONIUS DIN TYANA

Apollonius din Tyana a primit iniţieri extraordinare de la marii înţelepţi care se află în acest tărâm secret

Înţeleptul tradiţiei pitagoreice şi preotul cultului apolinic, Apollonius din Tyana, a trăit în secolul I al erei creştine şi era
vestit, precum odinioară Pitagora, ca ascet şi taumaturg, adică făcător de minuni (telesmata), atribuindu-i-se puteri divine
vindecătoare şi capacitatea de a alunga demonii.

Datele care ni s-au păstrat până astăzi despre el ne permit să reconstituim în cazul lui Apollonius din Tyana portretul unui
înţelept deosebit, despre care s-a spus că a trăit asemenea unui zeu printre oameni, el realizând în propria sa fiinţă sinteza
superioară dintre mistic, vindecător şi filosof, înţeles ca iubitor (filos) al înţelepciunii (sofia). Preocupările sale pentru
viaţa contemplativă şi extazul spiritual merg în prelungirea doctrinelor lui Pitagora şi Platon. Astfel, Apollonius era
considerat un practicant al teurgiei (theourgos), care este arta comuniunii cu DUMNEZEU prin rugăciune şi invocaţie şi
care permite ca Divinul să coboare în sufletul celui ce doreşte să-L cunoască şi să devină una cu El. În schimb, arta
extazului (ekstasis), prin care sufletul se desprinde din învelişul trupesc, înălţându-se spre esenţa sa divină originară, era
socotită complementară teurgiei. După călătoria în India, Apollonius îi laudă mereu pe brahmanii şi yoghinii înţelepţi pe
care i-a întâlnit acolo, pe care-i consideră superiori tuturor celor care se preocupă de relaţia dintre suflet şi Divinitate. S-a
păstrat un fragment dintr-o scriere a lui Apollonius (Despre sacrificii), în care el spune că DUMNEZEU, care este cea mai
frumoasă fiinţă, nu poate fi influenţat de rugăciunile şi sacrificiile formale, dar poate fi atins printr-o procedură spirituală
care-l implică pe nous (spiritul omului), căci DUMNEZEU Însuşi este nous, Spirit divin pur, iar înzestrarea cea mai de
preţ a omului este tocmai scânteia esenţială din acest Spirit divin care i-a fost dăruită de către Cel de Sus.

Ca toţi pitagoricienii, el credea cu convingere nu numai în nemurirea sufletului, ci şi în transmigraţia (metempsychosis)

sau evoluţia acestuia prin reîncarnări succesive, precum şi în necesitatea purificării trupeşti şi sufleteşti. El era împotriva
jertfelor animale şi susţinea că nimeni nu are dreptul de a lua viaţa cuiva. Era priceput în prepararea remediilor medicale
pentru bolile trupeşti şi chiar în vindecarea unor cazuri de nevroză, motiv pentru care este adesea numit vraci (goetes).
Apollonius se considera adeptul lui Esculap (Asclepios), miticul erou devenit părintele medicinei. Cunoscut pentru
integritatea sa morală, Apollonius era de asemenea renumit pentru numeroasele sale călătorii, care i-au purtat paşii prin
India, Asia Mică, Africa şi Europa, şi pe care le-a întreprins cu scopul de a cunoaşte – în afara propriei doctrine orfico-
pitagoreice – şi alte doctrine spirituale, mai cu seamă cea revelată în VEDA-ele indiene.

Cei mai mulţi dintre contemporanii săi îl divinizau, el fiind vestit pentru cinstea sa. După apologetul creştin Lactantius, la
Efes se instituise chiar un cult în cinstea lui Apollonius, care era considerat un erou (heros) şi un teurg, adică o persoană
înzestrată cu puteri şi calităţi care le depăşesc pe cele ale muritorilor de rând (hyper ton anthropon). În biografia
împăratului Aurelian pe care a scris-o Flavius Vopiscus, Apollonius este numit „sfânt“, „venerabil“, „divin“ (sanctus,
venerabilis, divinus) şi se menţionează că Apollonius i-a apărut într-o viziune împăratului Aurelian, implorându-l să cruţe
Tyana de distrugere. Impresionat, împăratul a renunţat la represaliile asupra Tyanei pe care intenţiona să le pună în
practică şi chiar a instituit un cult al lui Apollonius.

N-au lipsit nici aceia, puţini la număr, care neînţelegând modalităţile lui de acţiune, îl denigrau şi îl categoriseau ca
magician. Unii ierarhi ai Bisericii creştine primare s-au folosit de toată puterea lor pentru a face ca Apollonius din Tyana
să fie considerat un mit sau cel puţin un vrăjitor. Miracolele lui Apollonius îi tulburau pe unii din Părinţii Bisericii, aşa
cum putem să vedem din stânjeneala pe care o manifestă Iustin Martirul: „Cum să explicăm faptul că talismanele lui
Apollonius aveau puterea de a calma furia valurilor, violenţa vânturilor şi atacul fiarelor sălbatice şi, în timp ce miracolele
Domnului nostru nu sunt păstrate decât în tradiţie, acelea ale lui Apollonius par mai numeroase şi se manifestau efectiv,
prin fapte atât de concrete, încât antrenau şi uimeau întreaga asistenţă?“

Izvoarele istorice atestă realitatea existenţei lui Apollonius

Analele romane consemnează cum împăratul Caracalla a poruncit să se edifice un sanctuar în memoria sa, iar Alexandru
Sever a expus o statuie a lui Apollonius în templul său privat. Muzeul Capitolin din Roma posedă un bust de-al lui.
Sanscritologul Vidhushekhara Bhattacharya citează în 1943 două texte sanscrite în care Apollonius apare sub numele de
Apalūnya, iar Damis este numit Damīśa. Textele pretindeau că Apollonius şi Damis erau yoghini din Occident, care
susţineau vederi budiste, dar care au fost convertiţi la doctrina corectă Advaita. În ciuda controverselor din mediile
academice occidentale, aceasta este o dovadă direct de la sursă că Apollonius a fost în India.

1
Principala sursă care se referă la Apollonius din Tyana şi care s-a păstrat până azi este textul lui Filostrat, sofist şi retor
grec pregătit la Atena sub îndrumarea lui Proclos şi Antipatros, care ajunge la Roma în timpul domniei lui Septimus Sever,
împărat roman între 193 şi 211. Iulia Domna, a doua soţie a lui Septimus Sever, era o siriană descendentă a unei familii
sacerdotale. Frumoasă şi cultivată, s-a înconjurat de o seamă de oameni de litere şi filosofi, printre care, în afară de
Filostrat, se aflau Diogenes Laertios, poetul Oppianus şi scriitorul Heliodor. Ea este cea care îl îndeamnă pe Filostrat,
devenit unul dintre apropiaţii săi şi participant la acest „cenaclu“ să scrie o lucrare literară, Viaţa lui Apollonius din Tyana.
Filostrat afirmă că a consultat pentru întocmirea lucrării în primul rând Memoriile în limba greacă ale asirianului Damis
(elevul şi tovarăşul credincios al lui Apollonius, care l-a însoţit în toate călătoriile sale şi a consemnat toate faptele,
cuvintele, gesturile, minunile şi întâlnirile acestuia), dar şi biografiile scrise de Maximos din Aigai (Egeea) şi de
Moiragenes, apoi Epistolele atribuite lui Apollonius şi Testamentul filosofului. Lucrarea însumează informaţii esenţiale
despre înţeleptul Apollonius şi prezintă un tablou al preocupărilor spirituale din primele secole ale creştinismului.

Patria lui Apollonius era Capadochia, care în geografia antică era o regiune întinsă din Asia Mică situată în podişul
anatolian, între munţii Taurus şi Marea Neagră. Actualmente, Capadochia este o provincie în Turcia centrală, aflată la est
de Ankara. Învăţatul s-a născut sub semnul miracolului, în cetatea Tyana, într-o familie aristocratică de colonizatori greci.
Înainte de naştere, mamei sale i-a apărut un bătrân înţelept, într-o viziune divină. Ea şi-a dat seama îndată, într-o
străfulgerare de intuiţie, că acel bătrân era de fapt atotştiutorul zeu egiptean Proteus, care avea darul prezicerii şi despre
care se ştia că are puterea de a-şi modifica înfăţişarea după dorinţă. Recunoscându-l imediat, mama i-a cerut zeului să-i
facă o prezicere despre pruncul pe care urma să-l nască. „Să ştii că mă vei naşte chiar pe mine însumi“, a venit răspunsul.
Copleşită de această prezicere divină, mama a avut totuşi prezenţa de spirit să-l mai întrebe pe zeu, pentru a fi sigură că nu
se înşeală: „Dar tu cine eşti?“, iar acesta şi-a confirmat identitatea, răspunzându-i: „Proteus, zeul din Egipt.“ Ulterior,
Apollonius a manifestat din plin harurile zeului Proteus, fiind capabil să prezică viitorul şi să îşi modifice forma după
dorinţă.

Când copilul a ajuns la vârsta deprinderii cu învăţătura, a dovedit că are o memorie bună şi o mare putere de studiu. Pe
lângă inteligenţa sa remarcabilă, Apollonius era şi de o frumuseţe izbitoare, contrazicând ideea preconcepută că filosofia
(adică iubirea de înţelepciune) este un simplu refugiu al inadaptabililor, destinat doar celor cu defecte fizice.

La vârsta de 14 ani, tatăl său l-a trimis în Cilicia, la Tars, pentru a-şi desăvârşi educaţia cu dascălul de retorică
Euthydemos. Atras de învăţătura lui Pitagora (Mathema), tânărul îşi găseşte ca dascăl pe Euxenos din Aigai (Egeea),
filosof epicurian care cunoştea, în mod paradoxal, şi doctrina lui Pitagora, însă fără a o aplica practic.

La Egeea, Apollonius a găsit şi un templu vestit al lui Asclepios. În cazul celor care mergeau la templu în căutarea alinării
trupeşti şi sufleteşti, Asclepios li se arăta în viziuni şi vise inspiratoare care-i ajutau să se vindece. Când a împlinit 16 ani,
a început să ducă o viaţă ca a lui Pitagora, hrănindu-se cu fructe şi legume, convins că tot ceea ce dă pământul este pur şi
refuzând hrana din carne, pentru că „este impură şi îngreunează mintea“. Despre vin spunea că este o băutură pură, pentru
că este obţinută din fructele butaşilor de viţă-de-vie, dar că, băută fără măsură, ea „tulbură buna rânduială a minţii şi
pângăreşte nobleţea sufletului“. Astfel, pentru a se purifica în vederea practicării medicinei, el nu consuma carne şi nici
vin. Dorind să ducă o viaţă simplă şi pură, el a început să umble desculţ şi să se îmbrace în haine din pânză de in, evitând
îmbrăcămintea din lână şi piei de animale. De asemenea, şi-a lăsat părul să crească în voie. Apollonius considera că băile
reci sunt singurele sănătoase, pentru că revigorează şi întineresc trupul, în timp ce băile calde îl fac moale şi sunt pentru
bătrâni.

Asclepios, zeitatea tutelară a templului pe care-l vizita foarte des tânărul învăţăcel, i-a apărut sacerdotului de la templu
într-o viziune şi i-a spus că ar fi bucuros să-l aibă pe Apollonius ca martor al vindecărilor ce se săvârşeau acolo, astfel că
tânărul a început să locuiască de atunci la templul lui Asclepios.

Pe urmele lui Pitagora

Tânărul Apollonius a primit iniţierile pitagoreice dovedind, pe lângă o dorinţă arzătoare de a dobândi cunoaşterea tainelor
firii, uluitoare capacităţi de vindecare şi clarviziune.

Astfel, s-a petrecut că guvernatorul Ciliciei, un desfrânat cu porniri împotriva firii în dragoste, obsedat de frumuseţea de
efeb a lui Apollonius, s-a prefăcut că este bolnav şi are nevoie de ajutorul lui. De fapt, el vroia să îşi împlinească plăcerile
perverse, dar Apollonius l-a pus de îndată la punct pe neruşinat. Acesta l-a ameninţat cu tăierea capului, ceea ce nu l-a
intimidat câtuşi de puţin pe Apollonius, care, străfulgerat de o viziune premonitorie, a început să râdă, strigând în gura
2
mare: „O, va veni, va veni o zi anume!...“ Surprins, guvernatorul l-a lăsat pe Apollonius să plece nevătămat. La doar trei
zile după această întâlnire însă, guvernatorului i s-a tăiat capul, pentru că ţesuse intrigi împotriva romanilor.

Filostrat mai spune despre Apollonius că a făcut predicţii care se adevereau şi miracole, că a înviat o fată în timpul
funeraliilor ei.

În acea perioadă, Apollonius, ajuns la vârsta de 20 de ani, îşi pierde părinţii. O avere imensă îi revine drept moştenire.
Cum reacţionează tânărul care, fără să fi făcut încă un jurământ al sărăciei, adoptase modul de viaţă al pitagoricienilor? El
lasă cea mai mare parte a averii fratelui său, care ducea atunci o viaţă de lux şi dezmăţ. Apoi, prin stăruinţă, sfaturi pline
de iubire şi exemplu personal, Apollonius reuşeşte să-l aducă la sentimente mai bune şi să-l îndrepte pe fratele său.
Bunurile care i-ar fi revenit de drept, Apollonius le împarte apoi celor care erau nevoiaşi. De notat că îi dăruise deja
vechiului său învăţător Euxenos, încă din timpul vieţii tatălui său, o casă mare chiar în Tyana.

Imediat după reglarea acestor probleme materiale, Apollonius şi-a impus cinci ani de tăcere, o asceză pe care o respecta cu
stricteţe în orice împrejurări şi care constituia de fapt etapa următoare a iniţierii pitagoreice.

În aceste condiţii, el a calmat revolta locuitorilor oraşului Aspendos din Pamfilia, în care a apărut o foamete deoarece, din
lăcomie, neguţătorii dosiseră grâul ca să îl vândă mai scump în afara cetăţii. Chiar dacă nu vorbea, Apollonius a cerut prin
semne ca locuitorii să se potolească şi să fie chemaţi vinovaţii. Apoi, a scris pe tăbliţe un mesaj şi a cerut guvernatorului
să îl citească. Mesajul suna astfel: „Apollonius, către neguţătorii de grâu din Aspendos: Pământul este mama tuturor,
pentru că este drept. Dar voi sunteţi nedrepţi şi vreţi ca el să fie numai mama voastră. Dacă nu încetaţi cu răutăţile, veţi
pieri de pe întinsul pământului.“ Negustorii, înspăimântaţi de aceste cuvinte aspre, dar cinstite ale unui om care deja avea
faimă de sfinţenie, au umplut piaţa cu grâne şi oraşul a revenit la viaţă.

După încheierea perioadei de tăcere, Apollonius a plecat la Antiohia (astăzi Antakia), trecând pe la templul lui Apollo din
Dafne, aproape de oraş, şi acolo, însoţit de adepţi, îşi împărţea timpul între rugăciune şi contemplaţie, pe de o parte, şi
îndreptarea riturilor de la temple, care decăzuseră şi fuseseră date uitării, pe de altă parte. El le readucea pe vechiul făgaş
al sfinţeniei, prin îndrumarea cu înţelepciune a preoţilor în conformitate cu învăţătura străveche a lui Pitagora.

La răsăritul Soarelui, Apollonius împlinea de unul singur, în conformitate cu iniţierile primite, unele rituri tainice, pe care
le dezvăluia doar acelora care se supuseseră regulii pitagoriciene a tăcerii timp de patru ani. El afirma că este de datoria
filosofilor să „vorbească“ în zori cu zeii, mai apoi să vorbească despre zei, iar după-amiaza, să vorbească despre treburi
omeneşti, dar aceasta nu înainte de a face o baie rece purificatoare. Înainte de amiază deci, Apollonius se ruga, medita sau
le dădea învăţătură doar adepţilor săi apropiaţi. Abia după-amiaza, el împărtăşea mulţimii fructul cunoaşterii, al
rugăciunilor şi al meditaţiilor sale. Acest ritm de lucru ţine de o anumită tradiţie iniţiatică, în cadrul căreia munca se face
de la amiază până la miezul nopţii, în timp ce contemplaţia şi „studiul“ spiritual se desfăşoară de la miezul nopţii până la
amiază. El corespunde analogic ritmurilor naturii, pentru că din 25 decembrie şi până în 25 iunie, de la solstiţiul de iarnă
şi până la cel de vară, au loc semănatul şi germinarea – această perioadă corespunzând în cadrul zilei timpului scurs de la
miezul zilei şi până la miezul nopţii, iar în cadrul vieţii omeneşti, ea corespunzând copilăriei şi tinereţii. Din 25 iunie şi
până în 25 decembrie, de la solstiţiul de vară şi până la cel de iarnă, au loc pârguirea roadelor şi treieratul – această
perioadă corespunzând în cadrul zilei intervalului scurs de la miezul nopţii şi până la miezul zilei, iar în cadrul vieţii
omeneşti, ea corespunzând vârstei coapte, bătrâneţii şi înţelepciunii.

În acest sens, Apollonius îi răspunde unuia dintre elevi, care era uimit de siguranţa răspunsurilor sale: „Am căutat
îndelung şi plin de râvnă în timpul tinereţii mele, păstrând tăcerea, ascultându-mi şi urmându-mi maeştrii, dar după
această perioadă necesară a căutării şi studiului, a venit astăzi timpul ca să împărtăşesc cu ceilalţi ceea ce am descoperit.
Caută acum cu aceeaşi ardoare cu care am căutat eu la tinereţe şi vei putea mai apoi vorbi cu multă siguranţă şi fără
teamă.“

Perioada de tăcere prevăzută de şcoala spirituală pitagoreică avea, fără îndoială, aşa cum a şi subliniat înţeleptul
Apollonius, un rol important în formarea şi maturizarea lăuntrică a învăţăceilor. Abia după depăşirea perioadei de
ascultare şi însuşirea unei anumite cunoaşteri, învăţăcelului perseverent îi era îngăduit să răspândească în mod altruist
această cunoaştere, dar desigur, cu mult discernământ.

3
Tocmai în acest sens, al desfăşurării etapelor iniţierii, faimosul „NUCTEMERON“ al lui Apollonius trebuie să fie
semnalat ca un veritabil orar spiritual al înţeleptului şi ne face să ne gândim totodată la mersul Soarelui şi la cele 12 munci
simbolice ale lui Hercule (Heracles).

Pelerinaj în India şi Tibet

La încheierea perioadei de şedere în Antiohia, Apollonius a plănuit o călătorie îndelungată, cu gândul la poporul indian, la
înţelepţii brahmani şi la asceţii retraşi în păduri. El a pornit, fiind însoţit doar de doi slujitori, în căutarea izvorului
cunoaşterii esenţiale, pe urmele învăţătorului său, Pitagora, spre India.

Se spune că în vederea acestei călătorii, un preot al lui Apollo de la templul din Dafne i-ar fi dăruit nişte plăci metalice
turnate, pe ale căror feţe erau gravate diagrame ce reprezentau harta călătoriilor lui Pitagora de-a lungul deşerturilor,
fluviilor şi munţilor, cu reprezentări de elefanţi şi alte simboluri, indicând calea pe care o luase filosoful pentru a merge în
India. Apollonius s-a hotărât să urmeze acelaşi itinerar şi a început să-şi organizeze lunga sa expediţie.

La Mespila (străvechiul Ninive), Apollonius l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid pentru prima parte a
acestei călătorii şi prieten apropiat pentru toate celelalte călătorii întreprinse de înţelept, până la moarte. Într-o mare
măsură, lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajului efectuat în India şi în Tibet.

Ajungând la Babilon, sunt primiţi de Vardan, regele ţării. De notat că Apollonius asistă la sacrificarea de către Vardan a
unui cal alb în cinstea Soarelui; el se mulţumeşte, ca un pitagorician cunoscător al riturilor, să arunce doar tămâie în foc şi
să observe cu atenţie semnele prevestitoare: înălţarea fumului, modul în care fumul se încolăceşte şi în ce parte a sa se
îngroaşă.

Lui Vardan, care vrea să îl găzduiască oferindu-i ospitalitatea palatului său, îi spune: „Pe înţelepţi îi supără mai tare
prisosul decât îi supără pe ceilalţi lipsurile“. Astfel, Apollonius refuză să locuiască în palatul regal şi, cu învoirea
suveranului, este găzduit în cetatea Babilonului, la un om cumsecade dintr-o familie distinsă.

Regele îi oferă zece favoruri; el acceptă, spre marea surpriză a lui Damis, care îl auzise înainte înălţând această rugă către
zei: „Vă rog, o zei, să îmi îngăduiţi să primesc cele puţine şi esenţiale şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.“ Când
regele vrea să îi împlinească cele zece dorinţe, constată uimit că Apollonius cere împlinirea unei singure favori şi nici cu
aceasta nu cere nimic pentru sine. În fapt, el solicită şi obţine eliberarea eretrienilor, o populaţie pe vremea aceea captivă
şi mereu hărţuită de soldaţii stăpânirii, pentru că odinioară se răsculase împotriva regelui.

După o şedere de un an şi opt luni, regele se învoieşte să îl lase pe Apollonius să plece spre India, oferindu-i totodată
cămile, provizii pentru drum şi o călăuză pentru traversarea Caucazului.

Părăsind Babilonul, grupul înţeleptului se îndreaptă spre India. La traversarea unui munte, înţeleptul poartă cu elevul său
Damis un dialog instructiv pentru acesta. Damis se mira că, deşi se afla în vecinătatea munţilor, nu a ajuns să înţeleagă
nimic mai mult decât ştia înainte despre zei, chiar dacă se spunea că aceştia îşi aveau sălaşul tocmai pe acele culmi
muntoase. „Zeii se găsesc totodată ascunşi şi în noi înşine“, conchide Apollonius, repetând astfel învăţătura predecesorilor
săi pitagoricieni.

După un traseu lung şi dificil, Apollonius şi Damis traversează Indusul şi se îndreaptă spre Taxila, în India, unde domnea
regele Fraotes. Rămân aici trei zile, conform legilor locale ale ospitalităţii. Apollonius are bucuria să îl cunoască pe acest
rege preaînţelept, despre care află că fusese discipolul brahmanilor din aşezarea înţelepţilor la care el vroia să ajungă.
Acesta îi găzduieşte cu ospitalitate şi le dă alte cămile, aur, pietre preţioase şi o scrisoare către Hiarchas (numit şi Iarchas,
conducătorul înţelepţilor), care suna astfel: „Regele Fraotes către Hiarchas, învăţătorul său, şi tuturor alor săi, cu bineţe.
Apollonius, un om foarte înţelept şi învăţat, crede că voi sunteţi mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât el şi de aceea el vine să
înveţe ştiinţa voastră. Când va pleca, o va face ştiind tot ceea ce ştiţi şi voi; nimic din ceea ce-l veţi întreba nu va fi
pierdut, căci el ştie mai bine ca oricine să vorbească şi să ţină minte. Arată-i tronul pe care tu m-ai aşezat când mi-ai oferit
domnia, o tatăl meu, Hiarchas. Şi însoţitorii lui merită toată preţuirea, pentru că s-au alăturat unui astfel de om deosebit.
Toate cele bune ţie şi tuturor celor ce sunt împreună cu tine.“

4
Călătorii au urmat apoi cursul Gangelui. Într-un punct al văii Gangelui, s-au orientat spre munţii Himalaya şi au traversat
cu o oarecare dificultate un lanţ muntos şi apoi un podiş neted ca o câmpie, timp de 18 zile. Acest drum ar fi trebuit să-i
conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. Dar Apollonius avea o hartă şi ştia exact unde să găsească Lăcaşul Înţelepţilor.

În sfârşit, ei au ajuns la poalele unui alt munte şi, după aproape patru zile de drum printr-un ţinut roditor, au ajuns în
apropierea aşezării fortificate a înţelepţilor.

Întâlnirea cu înţelepţii SHAMBALEI

Un băiat tânăr, cu tenul închis, a apărut dintr-odată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis. El s-a adresat filosofului în
greacă, ca şi cum venirea sa era aşteptată: „Însoţitorii trebuie să se oprească aici, a spus el, şi numai dumneavoastră ar
trebui să mă urmaţi, aşa cum sunteţi, căci Maeştrii înşişi au poruncit aceasta.“ Apollonius din Tyana l-a urmat pe tânăr, dar
l-a luat totuşi cu el, ca să-l însoţească, doar pe credinciosul său învăţăcel Damis.

Cu toate că avea o încredere deplină în maeştrii înţelepciunii din SHAMBALA care îl aşteptau, anumite fenomene, care
au început să se producă pe măsură ce el, împreună cu Damis şi ghidul său misterios, se apropiau de tainicul prag al
destinaţiei lor, au avut darul de a-l tulbura pe Apollonius. Damis a relatat ulterior că la un moment dat, a avut strania
senzaţie că drumul prin care tocmai trecuseră „dispărea“ brusc în spatele lor. La scurt timp după aceea, el a avut
indescriptibila impresie că parcă se afla într-un loc vrăjit, unde tot peisajul înconjurător era luminescent, mişcător şi se
transforma într-un anume mod, încât călătorul să nu poată să-şi mai găsească un punct fix de reper. Aici trebuie să
menţionăm că astfel de fenomene enigmatice, aproape identice, au fost raportate secole mai târziu de către mai mulţi
exploratori ai acestui tărâm misterios (SHAMBALA), ai căror ghizi de călătorie refuzau la un moment dat să treacă
„frontiera cea interzisă a împărăţiei zeilor“.

Astfel de situaţii inexplicabile, care au fost relatate şi de alţi exploratori în secolele următoare, confirmă incidentele stranii
ce au fost menţionate la acea vreme de către Damis atunci când a descris călătoria în SHAMBALA a lui Apollonius din
Tyana, care a fost însoţit de acel ghid misterios.

Urmând aşadar călăuza, cei doi călători au urcat o colină şi au putut admira lucruri incredibile: o fântână de patru coţi, a
cărei apă proiecta tot timpul uimitoare raze tainice de lumină albastră fosforescentă, care luminau noaptea, iar în timpul
zilei, în bătaia razelor Soarelui, acea lumină misterioasă se ridica în aer şi se manifesta ca un magnific şi uriaş curcubeu
multicolor. Pământul de sub acea fântână conţinea, după cum spunea Damis, arsenic roşu, iar fântâna era considerată
sfântă şi tainică, astfel că toată lumea jura pe acea apă sacră şi nimeni nu bea apă de acolo. În apropierea acelei fântâni se
mai afla o vatră de foc ca un crater, de unde ţâşnea ca într-o erupţie o flacără plumburie, fără a scoate fum şi fără a avea
miros. Acolo, localnicii se purificau de păcatele făcute fără voie. Fântâna era numită de înţelepţi „Fântâna revelaţiei
divine“, iar vetrei de foc i se spunea „Focul iertării“. Tot acolo se aflau două ulcioare de piatră neagră, dintre care unul era
acela „al ploilor“, iar celălalt „al vânturilor“. Ulciorul ploilor era deschis ori de câte ori India suferea de secetă şi din el
ieşeau nori care produceau ploaie în întreaga ţară, iar dacă ploile erau prea dese, ele erau oprite prin simpla închidere a
ulciorului. Deschiderea ulciorului vânturilor elibera de fiecare dată unul dintre vânturi, în conformitate cu necesităţile
anotimpului care trebuia să urmeze. Înţelepţii aveau darul extraordinar de a se face nevăzuţi şi erau capabili să-şi protejeze
citadela spirituală (SHAMBALA) prin tot felul de elemente oculte: nori care o ascundeau vederii sau chiar fulgere care îi
doborau ca prin minune pe agresori. De asemenea, ei aveau puterea de a se proteja, prin intermediul unui scut subtil,
nevăzut, împotriva ploii, care nu-i putea uda.

Locuitorii tărâmului divin afirmau că ei sălăşluiesc chiar în mijlocul Indiei şi că cetatea lor este ombilicul, adică elementul
central al acelei coline, referindu-se astfel în mod simbolic la calitatea de centru al lumii a SHAMBALA-ei.

Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat regelui înţelepţilor (este fără îndoială vorba despre misteriosul Rege al
Lumii), numit Hiarchas (căruia Apollonius din Tyana îi spunea „Maestrul cel Sfânt“), acesta i-a spus, fără ca el să-i fi
pomenit ceva, că ştie de scrisoarea de la Fraotes. Apollonius a mai descoperit cu uimire că regele cunoştea deja, cu
anticipaţie, întregul conţinut al scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale călătorii din
Capadochia şi până acolo. De asemenea, înţeleptul rege i-a descris întreaga desfăşurare a vieţii sale de până atunci,
începând de la naştere: numele mamei, numele tatălui, tot ce făcuse în Aigai (Egeea), cum s-a întovărăşit cu Damis şi
despre strădaniile lor de a împărtăşi învăţătura pitagoreică în drumul lor, şi toate acestea dintr-o suflare şi cu limpezime,
de parcă l-ar fi însoţit în călătorie. Hiarchas i-a mai spus lui Apollonius că ei, înţelepţii din SHAMBALA, ştiu întotdeauna
dinainte şi cu claritate cine vine la ei şi cu ce fel de intenţii. Lui Apollonius i s-a dezvăluit acest aspect tocmai ca să se
5
încredinţeze de ştiinţa atotpătrunzătoare a înţelepţilor din acel tărâm sfânt, ştiinţă care urma să-i fie şi lui împărtăşită în
timpul instruirii sale. Din ce în ce mai uimit, Apollonius l-a întrebat pe divinul rege: „Poţi, oare, să-mi pătrunzi în
întregime fiinţa şi să ştii totul despre mine?“ Referindu-se la clarviziunea pe care au atins-o înţelepţii din SHAMBALA,
Hiarchas i-a răspuns: „Noi putem să surprindem, Apollonius, toate trăsăturile sufletului omenesc, cu ajutorul a mii de
semne care ni se dezvăluie.“

Cunoaşterea de sine, etapă necesară pe calea desăvârşirii spirituale

Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în Ţara Înţelepţilor, despre care indiciile oferite de
Filostrat, care se face doar ecoul lui Damis, ne fac să fim convinşi că era chiar SHAMBALA.

După ce Hiarchas i-a promis că îl va învăţa întreaga lor ştiinţă, Apollonius a fost invitat să asiste la împlinirea riturilor lor
sfinte şi la rugăciunile secrete ale înţelepţilor. Aceştia celebrau misterele focului divin, pe care ei spuneau că îl aprind
direct de la Soare, în cinstea căruia cântau în fiecare zi, la amiază, un imn divin. Focul pur pe care înţelepţii spuneau că îl
aprind „de la o rază a Soarelui“ nu ardea într-un altar, ci plutea în aer, manifestând vibraţia sa specifică, asemănătoare unui
„freamăt“ subtil, după spusele lui Damis. Avem aici proba manifestării unor puteri paranormale legate de controlul
Focului subtil (TEJAS TATTVA), care era „aprins“ de către înţelepţi de la o sursă invizibilă ochilor trupeşti, chiar prin
intermediul rezonanţei perfecte cu sfera subtilă de forţă a Elementului subtil foc.

Apollonius a fost martorul unor scene aproape incredibile: la miezul zilei, înţelepţii s-au îndreptat – după o baie rituală –
spre templul sacru şi apoi, aranjându-se în cerc şi intonând un imn, şi-au ridicat toiegele lor sacerdotale şi au lovit cu ele
pământul, care s-a unduit ca un val şi apoi i-a proiectat la o înălţime de douăzeci de coţi de la sol, unde ei au plutit o
vreme (levitaţie), după care au revenit la sol. I s-a explicat lui Apollonius că această ridicare în aer nu este considerată de
înţelepţi o minune, ci o slăvire a Soarelui, care se ridică întocmai la fel deasupra Pământului. Desigur că acest gest bogat
în semnificaţii simbolice trebuie transpus prin analogie în plan spiritual, el evidenţiind stăpânirea deplină a Elementelor
subtile de către înţelepţi şi depăşirea oricăror condiţionări lumeşti, după modelul supremaţiei celeste a Soarelui asupra
planetelor.

După împlinirea ritualurilor, Hiarchas l-a invitat pe Apollonius la o discuţie prietenească, ce totodată ascundea de fapt
instruirea lui în doctrina spirituală a înţelepţilor, căci Hiarchas i-a spus: „Întreabă-mă acum tot ce vrei să ştii, pentru că te
afli printre oameni care ştiu totul.“ Apollonius l-a întrebat pe înţelept la ce stadiu de evoluţie consideră că au ajuns ei,
locuitorii Tărâmului Divin, la care regele i-a răspuns: „Noi suntem acum întocmai ca nişte zei, tocmai pentru că suntem
plini de bunătate, iubire, înţelepciune şi am trezit în noi multe puteri divine şi virtuţi.“

Apoi, Apollonius a mai întrebat, în conformitate cu dictonul vechilor greci, dacă ei, înţelepţii, se cunosc pe ei înşişi.
Hiarchas i-a răspuns că acolo, în Tărâmul Sfânt, ei au ajuns la o cunoaştere desăvârşită tocmai pentru că au început prin a
se cunoaşte pe sine, etapă necesară, fără asimilarea căreia nimeni nu ar putea înţelege nimic din profunda lor ştiinţă şi
doctrină spirituală.

Au vorbit apoi în tihnă despre natura sufletului, Hiarchas dezvăluindu-i că ei erau aceia care i-au transmis doctrina
transmigraţiei sufletelor lui Pitagora şi egiptenilor. Nu întâmplător, spunea Hiarchas, Pitagora susţinea în faţa studenţilor
că el fusese într-o viaţă anterioară Euforbos. Regele înţelepţilor a mai spus despre el însuşi că în existenţa sa anterioară, el
a fost chiar eroul Ahile, cel slăvit în Iliada.

Sub pretextul unei discuţii pline de sevă despre dreptate, nedreptate şi cauzalitate, a fost adusă vorba despre mitul grecesc
al lui Tantal, regele care, fiind primit la ospeţele zeilor şi savurând ambrozia zeilor, a furat o parte din ea pentru a le dărui
şi celorlalţi oameni nemurirea. Într-o variantă a mitului, Tantal a fost pedepsit de zei să trăiască lipsit de hrană şi de
băutură. Or, ştim cu toţii că miturile au o interpretare simbolică. Astfel, cel care, precum Tantal, poate trăi fără hrană şi
băutură, a depăşit deja starea umană. Ca în orice mit, această semnificativă „pedeapsă“ divină este însă doar o cheie
simbolică, ce trimite la condiţia divină a eternităţii, această stare fiind aceea care se află dincolo de plăcerile trupeşti ale
mâncării şi băuturii (corespunzătoare Elementelor subtile Apă şi Pământ) şi care este hrănită numai de licoarea fermecată
a elixirului vieţii veşnice.

6
Apollonius bea din ambrozia nemuririi

Înţelepţii i-au arătat apoi lui Apollonius o statuie a lui Tantal, care era reprezentat ca un bărbat matur oferind cu mâna
întinsă o cupă destul de mare, în care se afla o licoare curată, dar efervescentă, care clocotea fără a se revărsa din vas.

Curând, un crainic a anunţat venirea în vizită a unui rege din partea locului, care voia să ceară sfat de la stăpânul
Tărâmului Divin. La sosire, acesta a fost invitat să participe la o masă întinsă şi să se ospăteze din hrana pură, vegetală,
lipsită de carne şi de orice ingredient animal, care, în conformitate cu legile divine, nu erau îngăduite acolo. Atunci,
Apollonius a putut vedea în ce măsură înţelepţii stăpâneau toate Elementele, căci de îndată au apărut, materializându-se la
dorinţa înţelepţilor, patru trepiede pe care se aflau vase din bronz negru, din primele două ţâşnind un amestec foarte bine
potrivit de vin şi apă, iar din celelalte două apă rece şi apă caldă. Pământul s-a acoperit atunci, ca prin minune, cu iarbă
mai moale ca pernele de puf, pe care au apărut, rând pe rând, fructe uscate, multe legume şi alte roade încântătoare ale
pământului, toate servite într-un mod minunat şi având o înfăţişare mai frumoasă decât aceea a bucatelor gătite. Din vasele
de bronz au fost umplute cupele şi apoi acestea s-au „plimbat“ singure de la un mesean la altul, întocmai ca la un banchet.

Convorbirea s-a încheiat la miezul nopţii şi atunci înţelepţii au cântat un imn pur şi emoţionant în cinstea tainicei lumini
divine şi apoi s-au ridicat din nou în aer, plutind ca şi la prânz. Pământul a scos apoi singur la iveală nişte culcuşuri
confortabile şi gata aşternute, tot în mod miraculos.

Uimit, Damis a notat ulterior în jurnalul lui că gazdele lor himalayene „trăiau atât pe pământ, cât şi în afara lui“, că „trăiau
pe Pământ, fiind însă cu totul nepământeni“ şi că, în plus, „cu toate că înţelepţii nu posedau nimic , aveau totuşi oricând la
dispoziţie toată bogăţia din lume“. Această remarcă trimite la faptul că înţelepţii, deşi trăiau cu trupurile pe Pământ,
existau într-un mod preponderent cu sufletele în Cer şi că, deşi erau lipsiţi de averi, se aflau în stăpânirea celei mai mari
comori: comuniunea cu DUMNEZEU şi iubirea lor pentru el.

Cei doi călători au asistat, de asemenea, la multe vindecări miraculoase, căci acolo oamenii veneau de departe pentru a-i
vedea pe aceşti asceţi care tămăduiau atât trupurile, cât şi sufletele, deopotrivă. Astfel, un şchiop a fost vindecat de îndată
ce înţelepţii doar i-au privit şoldul, unui orb i s-a redat în acelaşi mod vederea, iar unui bolnav i s-a vindecat braţul
paralizat.

Vieţuirea înţelepţilor decurgea în cel mai deplin firesc, ei putând să dobândească de îndată orice aveau nevoie, prin simpla
exprimare a dorinţei. Cei doi călători au văzut nu o dată cum apa de băut ţâşnea pur şi simplu din pământ, atunci când
locuitorii Tărâmului Divin erau însetaţi şi simţeau nevoia să-şi potolească setea.

De altfel, fiecare înţelept purta un inel şi un toiag, numite de către Damis „două tainice talismane“, prin puterea cărora ei
puteau face tot felul de minuni şi lucruri supraomeneşti. Straiele lor erau ţesute din fire de in necultivat, de un alb
imaculat. Nimeni în afara locuitorilor acestui ţinut sfânt nu putea să culeagă măcar un fir de in, căci într-un mod de
neînţeles şi misterios pentru omul obişnuit, acesta nu putea fi nici rupt şi nici smuls din pământ.

În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Hiarchas le-a expus celor doi vizitatori o concepţie potrivit căreia „tot
universul este ceva misterios, gigantic şi viu“, care funcţionează armonic, prin intermediul spiritului care îl pătrunde în
toate părţile sale integrante. „Universul este şi masculin, şi feminin“, spunea el, „căci el împlineşte şi funcţia mamei, şi
funcţia tatălui şi, din împreunarea cu sine însuşi, iau naştere toate creaturile. El este un tot a cărui coeziune este menţinută
prin intermediul iubirii divine infinite, care transcende şi depăşeşte ca intensitate iubirea dintre oricare două fiinţe. Deşi
cei mai mulţi oameni nu înţeleg acesta, dezechilibrele şi distrugerile cauzate de ei determină în mod necesar o reacţie
compensatoare în sânul universului, provocând secete, furtuni, calamităţi sau alte suferinţe, pe măsura greşelilor.“
Universul, această fiinţă grandioasă care depăşeşte puterea de înţelegere a minţii, este în întregime zidit pornind de la cele
cinci Elemente de bază: Pământul subtil (PRITHIVI TATTVA), Apa subtilă (APAS TATTVA), Focul subtil (TEJAS
TATTVA), Aerul subtil (VAYU TATTVA) şi Eterul cel subtil (AKASHA TATTVA). El este însufleţit de Eterul cel subtil,
căci, spunea Hiarchas, „dacă cele muritoare respiră aer, cele nemuritoare şi divine respiră eter“.

În ce priveşte înzestrările profetice şi capacitatea de a prevedea viitorul, înţeleptul Hiarchas i-a spus la un moment dat, în
mod foarte semnificativ, lui Apollonius: „Să nu te mire că acum şi tu ai căpătat cunoaşterea acestei ştiinţe secrete, căci
mult Eter se află în sufletul tău“. Prin aceasta, Hiarchas trimitea la faptul că, prin influenţa sa spirituală, îi dinamizase pe

7
deplin lui Apollonius centrul secret de forţă VISHUDDHA CHAKRA, prin intermediul căruia el a devenit capabil să
acceseze cu uşurinţă clişeele Elementului subtil Eter sau AKASHA TATTVA.

Timp de patru luni, Apollonius a fost învăţat de către înţelepţii din SHAMBALA. La încheierea instruirii sale, pregătind
tot ce era necesar pentru plecarea lui Apollonius, înţelepţii au trimis totodată cămilele lui Fraotes înapoi, cu o scrisoare de
mulţumire, apoi i-au dat filosofului o altă călăuză şi alte cămile şi l-au petrecut. Luându-şi rămas bun de la el, l-au asigurat
totodată că va fi socotit întocmai ca un zeu, chiar din timpul vieţii. De la colina sfântă, Apollonius a ţinut Gangele la
dreapta şi a coborât spre mare timp de 10 zile. Încet, cei doi călători au intrat în câmpiile Indiei şi au luat calea cea lungă
spre Occident.

Ajuns la Marea Roşie, Apollonius i-a trimis înapoi cămilele lui Hiarchas cu mesajul: „Călătorind şi sosind la voi în acel
tainic tărâm, mi-aţi dăruit nu doar marea cunoaştere ci, împărtăşindu-mi din înţelepciunea ce sălăşluieşte în voi, mi-aţi
oferit în acelaşi timp şi darul ce îmi deschide pentru totdeauna calea cerului. Despre toate acestea le voi vorbi grecilor,
întocmai ca şi cum aţi fi voi înşivă de faţă (se face aici aluzie la comunicarea telepatică, la distanţă), pentru a descoperi
astfel că este adevărat că nu am băut în zadar ambrozia nemuririi din cupa lui Tantal.“

Apollonius îşi împlineşte misiunea spirituală

Ghizii spirituali ai lumii l-au însărcinat pe Apollonius cu o misiune. Trebuia mai întâi să îngroape anumite talismane sau
magneţi în locuri care, într-o epocă viitoare, vor avea o semnificaţie istorică. Să fie oare acestea fragmente ale
miraculoasei CHINTAMANI din Turnul SHAMBALA-ei? Filosoful trebuia apoi să salveze Roma de tiranie şi să
umanizeze un regim fondat pe sclavagism.

După călătoria cu o corabie, Apollonius a ajuns la gurile Eufratului, urcând la Babilon şi întorcându-se la Ninive, iar apoi
luând drumul Ioniei. Toate oracolele, atât cel de la Colofon, cât şi cel de la Didyma şi cel de la Pergam, au declarat că
Apollonius este un vindecător şi un îndrumător spiritual care trebuie ascultat şi urmat. La Efes a săvârşit miracole. A
prezis mai întâi ciuma şi apoi a salvat oraşul de molimă, cerându-le locuitorilor, spre uimirea lor, să ucidă cu pietre un
bătrân cu înfăţişare de cerşetor. Acesta s-a dovedit îndată a fi de fapt o făptură hidoasă, un demon cumplit. Locuitorii au
înălţat apoi acolo statuia Zeului Păzitor, adică a lui Heracles.

Peste tot pe unde trecea, tyanianul restaura templele şi învăţătura sacră, învăţa mulţimile şi instruia sacerdoţii, care adesea
aveau mare nevoie de aceasta.

Mergând în Troia, l-a invocat pe Ahile, care i-a apărut într-o divină viziune şi i-a răspuns la cinci întrebări legate de
cucerirea Troiei. I-a mai dezvăluit unde se afla statuia eroului Palamedes, despre care Hiarchas îi vorbise lui Apollonius.

La Corint, înţeleptul a făcut o predicţie legată de istm care s-a realizat mai târziu, peste şapte ani: „Această limbă de
pământ va fi despicată, sau poate mai degrabă nu va fi“. Astfel, Nero, deşi a întreprins străpungerea istmului, a abandonat
apoi la scurtă vreme lucrările din cauza diferenţei de nivel dintre cele două mări care scăldau ţărmurile istmului,
confirmând previziunea lui Apollonius.

La Corint, înţeleptul şi-a găsit un elev, Menippos, pe care l-a smuls farmecelor unui duh rău, care-l storcea de vlagă şi care
luase înfăţişarea înşelătoare a unei frumoase curtezane. Acolo a săvârşit un nou miracol: chiar în sala unde se celebra
căsătoria, Apollonius a făcut, prin puterea divină pe care o avea, ca toate bogăţiile pe care demonul le materializase ca să-l
ademenească pe Menippos, să piară în văzduh: pahare de aur, podoabe de argint, bucătari, slujitori şi toate celelalte. Duhul
a fost silit să mărturisească cine este şi a fost alungat, iar tânărul l-a urmat pe Apollonius până la Alexandria.

Au ajuns în sfârşit la Smyrna unde, conform indicaţiilor primite în viziunea pe care a avut-o cu Ahile, Apollonius a
descoperit o statuie având trăsăturile eroului Palamedes. Damis atestă că filosoful nu a avut nicio problemă să descopere
statuia exact în locul indicat de către eroul din războiul troian.

Continuându-şi periplurile, Apollonius s-a dus în Creta şi în cele din urmă la Roma, unde împăratul Nero, care s-a
dezonorat în toate privinţele, a început prigoana filosofilor. Fiind încă pe drum, Apollonius întâlneşte un filosof fugar,
Filolaos, care îi povesteşte ce se petrece la Roma. Sub înrâurirea fricosului Filolaos, învăţăceii tyanianului sunt supuşi în
acest fel unei grele încercări. Cei care nu erau destul de curajoşi s-au făcut nevăzuţi, sub tot felul de pretexte: că nu mai au
merinde, că le e dor de ţară, că s-au îmbolnăvit etc., astfel că, deşi la un moment dat erau 34, se împuţinează la 8. La
8
poarta Romei, paza îi lasă să treacă fără să-i întrebe nimic. Apollonius intră în Roma, unde provocatorii lui Nero sunt
peste tot, trăgând de limbă oamenii şi întrebându-i ce părere au despre arta împăratului (care se credea nebuneşte un mare
poet, muzician şi tragedian), pentru ca apoi aceia care comentau nefavorabil să fie arestaţi.
Bunăvoinţa consulului Telesinus, care este impresionat de anvergura spirituală a lui Apollonius, îl pune pe acesta în afara
pericolului şi îi dă libertatea de a vizita sanctuarele şi de a îndruma preoţii. Mai apoi însă, Demetrius, un filosof cinic, bun
prieten cu Apollonius, vine şi el la Roma şi începe cu îndrăzneală să ţină discursuri violente, în care îl acoperă cu ocări pe
Nero. Acestea sunt aduse la cunoştinţa prefectului pretorului, Tigellinus.

Demetrius este izgonit, iar Apollonius, bănuit a fi la originea evenimentelor, este pus sub supraveghere strictă. În cele din
urmă, lui Apollonius i se înscenează acuzaţia de impietate faţă de Nero şi este citat la tribunalul lui Tigellinus. În sala de
tribunal, acuzatorul agita sulul de pergament pe care era scrisă acuzaţia pe deasupra capului înţeleptului, spunându-i
ameninţător că acesta este ca pe o sabie ascuţită, care-i va pricinui pieirea. Dar când Tigellinus a desfăcut sulul de
pergament, care fusese scris chiar sub ochii lui, pentru a citi în public acuzaţia, pergamentul era alb. Înmărmurit,
Tigellinus, înţelegând că avea de-a face cu o putere supranaturală, l-a dus pe Apollonius în faţa unui tribunal secret, fără
martori, unde l-a întrebat despre o prevestire pe care o făcuse înainte ca să aibă loc celebrul eveniment în care paharul lui
Nero a fost lovit de trăznet, fără ca acesta să fie rănit. Apollonius spusese atunci că „se va petrece şi nu se va petrece ceva
însemnat“, ceea ce l-a făcut pe Tigellinus să creadă că înţeleptul era şi profet, căci faptele decurseseră în conformitate cu
previziunea.

Întrebat de ce nu se teme de Nero, Apollonius a răspuns cu umor că acelaşi zeu care l-a făcut de temut pe Nero, pe el l-a
făcut să nu se teamă de împărat. Ca răspuns la întrebarea: „Ce gândeşti, Apollonius, despre Nero?“ filosoful grec a
răspuns: „Voi credeţi că Nero trebuie preţuit deoarece cântă, eu însă cred că trebuie preţuit mai mult când tace.“

Tigellinus a amuţit pur şi simplu o vreme, după care i-a spus că-l va lăsa liber, dar cu condiţia să aducă oameni care să
depună chezăşie pentru el că nu va mai tulbura apele. Referindu-se la puterea sa de a se face nevăzut pe care o dobândise
prin iniţierea acordată în Tărâmul Înţelepţilor, Apollonius a răspuns că trupul lui nu poate fi închis, aşa că nimeni nu ar
risca să se pună chezaş pentru el. Temându-se să se lupte cu un „zeu“ în viaţă, Tigellinus l-a lăsat să plece liber.

Înainte de a părăsi Roma – al cărei spectacol îl dezgusta pe înţelept şi pe însoţitorii săi – Apollonius a făcut o minune,
înviind o tânără fată care îşi dăduse duhul tocmai în timpul nunţii. El s-a apropiat şi a atins fata, a rostit câteva cuvinte
tainice, iar aceasta s-a trezit încet, ca dintr-un somn, şi s-a reîntors sănătoasă la casa părinţilor, spre bucuria tuturor. Ca un
adevărat pitagorician, înţeleptul nu a primit niciun fel de răsplată.

Apollonius este acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie

Apollonius s-a îndreptat apoi spre Grecia şi spre Spania, „la coloanele lui Heracles“. Conform doctrinei pitagoreice,
Apollonius nu refuza o anumită implicare în viaţa politică, căci regimul odios al lui Nero provoca revoltă în provincii. L-a
sfătuit pe guvernatorul din Baetica, ce era îngrijorat de situaţia politică din Imperiu şi i-a cerut sfatul, să se asocieze cu
Vindex, guvernatorul din Galia şi să răstoarne regimul tiranic al lui Nero. De îndată ce conflictul cu Nero începe,
Apollonius pleacă spre Grecia. Acolo primeşte iniţierea în misterele eleusine, ce îi fusese refuzată cu patru ani înainte de
un preot orgolios, care-l calificase drept magician. De data acesta, a fost iniţiat chiar de către acel hierofant al cărui nume
îl prezisese cu exactitate în urmă cu patru ani.

Apollonius pleacă apoi spre Egipt, la Alexandria, unde salvează un nevinovat de la execuţie.

Şi acolo joacă rolul de consilier politic înţelept. După domnia efemeră a celor trei împăraţi care i-au urmat lui Nero,
generalul Vespasian, comandant al legiunilor din Orient, a fost proclamat împărat de trupele lui. Vespasian vine la
Alexandria să-l consulte pe Apollonius, chiar la templul în care acesta a ales să locuiască.

Înţeleptul îi recomandă împăratului doi consilieri buni: Eufrates şi Dion. Primul dintre ei, însă, în loc să fie recunoscător,
era măcinat de invidie să vadă că împăratul era tot timpul cu Apollonius şi că îl asculta pe filosof ca un discipol. Sub
domnia lui Vespasian, înţelepciunea lui Apollonius a fost atât de apreciată, încât a fost numit consilier al împăratului, post
pe care şi l-a asumat până când acesta a luat decizia nefericită de a aservi din nou Grecia, fapt care l-a întristat şi l-a
îndepărtat pe înţelept.

9
Părăsind Alexandria, Apollonius şi-a ales zece însoţitori, dintre care unul era fidelul Damis, pentru a urca pe valea Nilului.
El urmărea să ajungă în ţara gymnosofiştilor, care trăiau goi, ca nişte adevăraţi iubitori de înţelepciune ce practicau
doctrina austeră a cinismului filosofic. Un trimis al sfetnicului Eufrates îi aţâţase însă împotriva lui, vorbindu-l de rău pe
Apollonius, calomniindu-l că se socotea mai presus decât brahmanii din India, că desconsidera Soarele, Cerul şi Pământul
şi multe alte minciuni. După ce au refuzat iniţial să îl vadă pe înţelept, gymnosofiştii au sfârşit prin a accepta întâlnirea cu
el. În disputa cu ei, tyanianul nu pierde prilejul de a-i apăra cu vigoare pe înţelepţii Tărâmului Divin înaintea şefului
gymnosofiştilor, Thespesion. Astfel, cu toţii au realizat că neînţelegerea dintre ei a fost provocată de minciunile şi
uneltirea lui Eufrates. A urmat o dispută filosofică reală, în care gymnosofiştii au încercat să pună în evidenţă simplitatea
moravurilor şi a vieţii lor, în contrast cu miracolele brahmanilor care le-au fost aduse la cunoştinţă. După ce şi-au „rupt
lăncile“ în disputa cu Apollonius şi au recunoscut că acesta le este cel puţin egal, s-au despărţit prieteneşte, chiar dacă
unul din adepţii lor, Nilus, i-a părăsit pentru a-l urma pe Apollonius.

Înţeleptul revine apoi la Tars, unde poate să constate că moravurile au devenit mai bune decât în perioada trecerii sale din
prima tinereţe. A vindecat un om tânăr şi câinele care îl muşcase pe acesta: amândoi erau turbaţi. A săvârşit şi acolo
miracole.

La Roma, Titus i-a succedat la tron tatălui său, Vespasian. Cerându-i-se sfatul, filosoful l-a îndrumat pe noul împărat,
printre multe altele, să guverneze cu moderaţie. Titus i-a răspuns cu recunoştinţă: „În numele meu şi al ţării mele, îţi
mulţumesc şi îţi voi păstra sfaturile în minte“. Împăratul Titus nu a domnit însă decât doi ani.

A urmat la tron fratele lui, Domiţian, care era prea crud şi orgolios pentru a-l asculta pe înţeleptul Apollonius. Aparenţa
orientală pe care a adoptat-o filosoful, barba şi părul lui lung îl exasperau pe formalistul şi tiranicul Domiţian, care l-a
depăşit pe Nero prin cruzimea sa. În urma actelor sale criminale, Senatul a fost decimat. La rândul lor, filosofii au fost
crunt persecutaţi.

Cu înţelepciunea şi bunul simţ al bătrâneţii, Apollonius i-a strâns în jurul lui pe cei mai tineri din Senat şi a atras de partea
sa guvernatorii provinciilor. El se afla în relaţii bune cu Orfitus, Rufus şi Nerva, care plănuiau să-l răstoarne pe tiranul
Domiţian, fără să aibă însă curajul de a întreprinde ceva concret. Bănuindu-i de uneltire, acesta i-a exilat pe doi dintre ei
pe câte o insulă, iar celui de-al treilea i-a impus să nu părăsească oraşul în care-şi avea reşedinţa.

Apollonius a făcut chiar atunci o nouă afirmaţie premonitorie, rostind cu tâlc în public, în faţa statuii de bronz a lui
Domiţian de la Smyrna: „Smintitule, ce greşit gândeşti despre Moire (cele trei ursitoare, care stabileau destinul omului) şi
Destin! Chiar dacă l-ai ucide pe omul menit să domnească după tine, acesta ar reînvia!“ Aceste cuvinte profetice au ajuns
la urechile lui Domiţian de îndată, prin mijlocirea lui Eufrates. Îngrozit şi neştiind la care dintre cei trei bărbaţi de mai sus,
pe care-i suspecta de complot, se referă prevestirea, Domiţian plănuia să îi asasineze pe toţi trei. El i-a scris de îndată şi
guvernatorului Asiei, poruncind ca Apollonius să fie prins şi să fie adus sub escortă la Roma. Printr-o inspiraţie divină,
înţeleptul fusese însă prevenit şi s-a îndreptat de bunăvoie, plin de curaj, spre Roma, trecând prin Ahaia, Corint şi Sicilia.

La Dicearchia (astăzi Pozzuoli), l-a întâlnit pe vechiul său prieten Demetrius, el însuşi exilat ca filosof. Acesta a încercat
să-i schimbe intenţia, considerând că Apollonius se aruncă în gura lupului. Prin răspunsul său de o înălţime cu totul
filosofică, tyanianul reînsufleţeşte curajul pierdut al adeptului său Damis, care, deşi speriat, decide în mod liber să îl
urmeze, totuşi, pe înţelept. După sosirea la Roma a filosofului, delatorii îl previn imediat pe Elian, prefect al pretorului, de
prezenţa lui Apollonius. Acesta este imediat înhăţat şi condus înaintea prefectului care, după ce îl repede de ochii lumii, le
cere tuturor să plece ca să-l poată interoga singur. Acesta este de fapt un subterfugiu pentru a putea să se întreţină amical
cu înţeleptul Apollonius, pe care îl cunoscuse la Alexandria atunci când Vespasian venise să-i ceară sfatul filosofului.
Apollonius îi prezisese atunci lui Elian că va ajunge prefect, astfel că acesta îl stima din tot sufletul pe înţelept, pentru că
prezicerea lui se împlinise. În acest fel, Elian i-a dezvăluit filosofului planurile mârşave ale lui Domiţian, dându-i totodată
cele mai bune sfaturi pentru a se apăra în faţa lui.

Apoi Apollonius, în vârstă de 85 de ani, este închis prin decizie imperială pe o perioadă de cinci zile. În închisoare, îi
consolează pe prizonieri prin filosofia şi vorba sa plină de iubire.

Tot acolo, îi demonstrează în secret lui Damis, care se lamenta disperat că îl vede astfel maltratat şi într-un mare pericol,
că nu a pierdut nimic din puterea sa taumaturgică. În celula sa, pentru a-l consola pe Damis, el şi-a desfăcut lanţurile de
faţă cu acest învăţăcel fidel, recurgând la puterile paranormale pe care le dobândise şi de care, ca un înţelept, nu făcea

10
niciodată paradă. După ce l-a încredinţat în acest fel pe Damis că îi stă în orice clipă în putere să se elibereze, Apollonius
s-a încătuşat din nou, folosind aceleaşi puteri supraumane şi aşteptând să vină vremea judecăţii.

Acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie, el este dus în faţa împăratului, care îi pune între patru ochi o serie de întrebări,
încercând să-l determine să-şi recunoască vina şi să-i incrimineze astfel pe duşmanii săi Nerva, Rufus şi Orfitus. Înţeleptul
i-a răspuns cu demnitate la toate întrebările, fără a se lăsa manipulat. Mânios că nu obţine nimic prin presiune, Domiţian a
poruncit să i se taie lui Apollonius barba şi părul. Acestea aveau lungimea pe care le-o putuse da natura de-a lungul
întregii vieţi. Apoi, filosoful a fost aruncat din nou în temniţă, cu lanţuri la mâini, până la judecata publică, ce urma să aibă
loc peste câteva zile.

La procesul public, Domiţian şi judecătorii au încercat să-l menajeze pe înţelept, retrăgând unele din acuzaţiile aduse
împotriva lui, cu condiţia ca el să se recunoască vinovat.

În faţa împăratului roman, Apollonius dă însă răspunsuri demne, ferme şi înţelepte, care-l înfricoşează pe tiran. Acesta îl
anunţă în final că este achitat de acuzaţiile aduse. Atunci, Apollonius cere cuvântul şi îi spune de faţă cu toată lumea:
„Îngăduie-mi, te rog, să vorbesc, iar dacă nu vrei, trimite pe cineva să-mi încătuşeze trupul. Te anunţ însă că nu ai să poţi
face acest lucru şi cu sufletul meu. Chiar mai mult decât atât, îţi spun răspicat că nici măcar trupul n-ai să mi-l poţi
încătuşa şi că nici nu mă vei putea ucide, pentru că sunt nemuritor.“ Cu aceste cuvinte, Apollonius s-a făcut nevăzut şi a
dispărut cu desăvârşire din faţa ochilor asistenţei înmărmurite, care a fost martora acestei minuni. Domiţian a rămas mut
de groază şi nu a mai fost capabil să judece următorul caz.

Înainte de judecată, Apollonius îl trimisese pe Damis la Demetrius, aflat la Pozzuoli şi îl rugase să-i transmită acestuia că
şi el li se va alătura în scurt timp. Cei doi tocmai se lamentau că Apollonius nu mai apare, când au devenit martorii unei
noi minuni: apariţia miraculoasă în faţa ochilor lor a înţeleptului, pe care l-au îmbrăţişat cu drag.

Apollonius şi Damis s-au întors apoi în Grecia, unde după ce se aflase de arestarea sa, nimănui nu-i mai venea să creadă
că înţeleptul era prezent în carne şi oase.

Dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana

Bătrânul înţelept şi-a continuat netulburat perpetuul periplu pe la temple. Vizitează templul lui Trofonios, fiul lui Apollo,
de la peştera Lebadeea (astăzi, Livadia, în Beoţia), unde dorea să coboare în grotă pentru a consulta oracolul. Preoţii nu au
vrut să-i îngăduie, spunând mulţimii care-l însoţea că Apollonius este un magician, iar în faţa lui pretextând că este o zi
nefastă. Filosoful a ţinut, netulburat, tinerilor care-l însoţeau, o cuvântare despre ritul cu totul special al acestui oracol,
care dădea răspunsul chiar prin fiinţa celui care-l consulta. La lăsarea serii, s-a înapoiat la templu şi a smuls barele de la
poarta intrării în peşteră, coborând în grotă înveşmântat cu mantia de sărbătoare. Zeul a încuviinţat pe deplin acţiunea lui
Apollonius, căci li s-a arătat în vis preoţilor, mustrându-i pentru atitudinea lor şi poruncindu-le să meargă să-l întâmpine
pe înţelept în dreptul aşezării Aulis, unde se afla una dintre ieşirile din peşteră. Apollonius a apărut exact acolo după şapte
zile, purtând cu el un sul de pergament pe care se aflau înscrise răspunsurile la întrebarea pe care şi-o pusese la intrare:
„Trofonius, ce filosofie consideri tu că este cea mai împlinită şi mai pură?“ Iar pergamentul fusese inscripţionat, în mod
miraculos, cu învăţăturile lui Pitagora, pe care oracolul le încuviinţa. Tradiţia spune că această carte s-ar fi păstrat la
Antium, în Italia, după ce i-a fost dăruită împăratului Hadrian. Apollonius a cunoscut atunci apogeul gloriei lumeşti, toţi
tinerii greci aspirând să fie iniţiaţi în doctrina practică pitagoreică, în vreme ce retorica era abandonată ca fiind ştiinţa
seacă a limbuţiei.

Următoarea perioadă a petrecut-o la Efes, unde a predat filosofia, urmat peste tot de ceata sa de învăţăcei. Acolo, în anul
96, într-o după-amiază, atunci când le vorbea mulţimilor din Efes, centenarul Apollonius s-a întrerupt în mijlocul
discursului său şi, deodată, a strigat: „Tiranul va fi asasinat chiar azi. Chiar acum, pe Atena, nu este decât o clipă până la
asasinarea tiranului, cea care va urma tăcerii mele!“ Apoi, el a explicat mulţimii care rămăsese stupefiată că Domiţian
tocmai fusese asasinat. În acea epocă, veştile de la Roma ajungeau la Efes în câteva zile. Abia când curierul a sosit
aducând vestea despre asasinarea lui Domiţian la Roma, lumea a înţeles cu adevărat ceea ce le prezisese Apollonius. S-a
confirmat că evenimentul se produsese exact în momentul în care înţeleptul îşi ţinea discursul.

Treizeci de zile mai târziu, Nerva i-a urmat lui Domiţian la cârma Imperiului Roman şi el i-a cerut imediat tyanianului să-i
fie sfetnic. Pe loc, înţeleptul s-a simţit inspirat să-i trimită drept răspuns următoarele cuvinte, care au fost considerate
ciudate la început, dar care prevedeau scurta domnie a acestui împărat şi sfârşitul trupesc foarte apropiat al lui Apollonius:
11
„Vom fi împreună, împărate, pentru multă vreme, atunci când niciunul dintre noi nu va domni asupra altor oameni şi
totodată nimeni nu va domni asupra noastră, cu excepţia Celui Preaînalt.“

Apoi, precum multe alte fiinţe nobile care vor să-i scutească pe apropiaţi de spectacolul părăsirii definitive a acestei lumi,
Apollonius l-a trimis pe Damis la Roma pentru a duce un mesaj de taină pentru Nerva şi cu această ocazie a profitat
totodată de posibilitatea de a dispărea. Înainte de plecarea lui Damis, Apollonius i-a vorbit într-un fel prevestitor, care l-a
mişcat profund pe acesta, chiar dacă nu a intuit ce urma să se petreacă: „Damis, chiar de vei filosofa de unul singur,
păstrează mereu amintirea chipului meu în faţa ochilor tăi!“

Nimeni nu a ştiut unde a dispărut atunci Apollonius din Tyana. În orice caz, tot ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că
Damis nu l-a regăsit la întoarcerea sa. Au circulat la scurt timp după aceea o seamă de legende; dar este un fapt
binecunoscut că nimeni nu i-a găsit vreodată nici trupul şi nici mormântul. A fost oare Apollonius din Tyana capabil să-şi
prelungească chiar foarte mult viaţa dincolo de cei 100 de ani pe care se ştie cu siguranţă că-i atinsese? S-a întors, el oare,
în tărâmul transhimalayan misterios al înţelepţilor SHAMBALA-ei? Ulterior au existat mai multe mărturii în conformitate
cu care Apollonius din Tyana a dispărut pentru totdeauna din lumea materială şi apoi s-a reîntors în tărâmul misterios al
SHAMBALEI, unde se pare că trăieşte chiar şi acum, alături de alţi mari înţelepţi care sălăşluiesc în acel Tărâm Divin.
Printre ei îi amintim pe contele de Saint Germain, Mahatmakut Humi, Mahatma Morya, Nicolas Flamel şi soţia sa
Perenelle.

Este de asemeni sigur faptul că după dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana, părerea cea mai răspândită printre
cei care au trăit în timpul lui era aceea că înţeleptul era nemuritor. Dintre toţi adepţii înţeleptului, doar un novice venit
recent la Tyana credea că nici măcar sufletul nu este nemuritor. El se plângea la o întrunire a învăţăceilor că se ruga deja
de zece luni de zile ca Apollonius să-i apară şi să-i dezvăluie adevărul despre natura sufletului, dar cu toate acestea,
Apollonius nu-i dădea niciun semn. Cinci zile mai târziu, incredulul elev a adormit brusc în toiul unei alte reuniuni
a învăţăceilor după care, deodată, a tresărit emoţionat din somn, strigând: „Să ştii că acum te cred pe deplin!“ Cei de faţă
l-au întrebat ce se petrece, iar el le-a spus: „Cum, nu vedeţi că înţeleptul Apollonius se află chiar acum printre noi? El mă
mustră că încă mă îndoiesc de nemurirea sufletului, ascultă totodată atent discuţia pe care tocmai o purtăm şi ne rosteşte
versuri atât de frumoase! Iată ce recită:

Nemuritor e sufletul, dar el nu este-al tău, ci al Divinului.

Atunci când trupul piere, sufletul, întocmai ca un cal scăpat din frâu,
Se-nalţă, sare înainte şi se-amestecă în aerul uşor,
Se leapădă de vraja chinului şi a robiei grele îndurate.
Dar ce folos ai tu ştiind aceasta?
Vei crede, când nu vei mai fi în trup.
Iar câtă vreme eşti printre cei vii, de ce să te frămânţi cu-această taină?“

În felul acesta, acţionând din lumea cea tainică ce există dincolo de moarte, marele înţelept din Tyana – Apollonius – a
urmărit să facă pentru noi, oamenii, încă un miracol.

Aceasta este viaţa exemplară a extraordinarului taumaturg Apollonius din Tyana, lumină vie a înţelepciunii nepieritoare
într-o lume aflată în plină transformare. Se cunoaşte cu oarecare aproximaţie data dispariţiei sale terestre, căci Nerva a fost
împărat între anii 96 şi 98 d.Cr.

În conformitate cu viziunea mai multor înţelepţi şi iniţiaţi, Apollonius din Tyana a atins starea de nemurire iniţiatică.
Această etapă implică trecerea la o condiţie care este în totalitate supraomenească, iar adeptul care o atinge părăseşte în
mod definitiv sfera aparenţelor sensibile. Astfel de mari iniţiaţi dispar la un moment dat cu trup cu tot din lumea fizică,
pentru că ei ating o stare de eliberare deplină de limitele spaţiului şi ale timpului şi se duc într-un tărâm misterios, cum ar
fi de exemplu: Tărâmul SHAMBALA-ei, Muntele ori Insula Nemuritorilor tradiţiei chinezeşti sau Tărâmul Sfântului Ioan.

I se atribuie lui Apollonius diferite opere, astăzi pierdute, printre care amintim: Apologia (proiect de apărare în faţa lui
Domiţian), un tratat de astrologie (în patru volume), Despre sacrificii (citat de către Eusebiu din Cezareea), Imn pentru
Memorie, Doctrina lui Pitagora, Testament, Scrisori, Nuctemeron.

12
Dincolo de aparenţe, acest mare taumaturg nu este un simplu făcător de minuni; el merită cu prisosinţă să fie înscris pe
lista acelor rare fiinţe umane care constituie verigile marii Tradiţii Universale.

O profundă scrisoare filosofică pe care Apollonius din Tyana i-a trimis-o prietenului său Valerius, pentru a-i
prezenta anumite adevăruri fundamentale despre viaţă şi moarte

Trebuie să ştii că în realitate nicio fiinţă umană nu moare decât în aparenţă şi, în mod asemănător, nimeni nu se naşte decât
în aparenţă. Ceea ce mulţi dintre noi numim naştere este, de fapt, o trecere de la esenţă la starea de substanţă. Iar ceea ce
mulţi consideră ca fiind o moarte este, dimpotrivă, un proces de trecere de la substanţă la esenţă. Pentru cel înţelept, în
realitate nimic nu se naşte şi nimic nu moare, căci mai întâi totul apare şi devine vizibil, pentru a dispărea mai apoi şi a
deveni invizibil. Primul efect este produs atunci când se amplifică densitatea materiei, iar al doilea ni se revelează prin
descoperirea subtilităţii esenţei, care rămâne mereu aceeaşi şi care se află atât într-o neîncetată mişcare, cât şi într-un
repaus aparent. Ceea ce îi este propriu întregului în această modificare de stare este faptul că modificarea ce apare nu vine
din exterior: fie că întregul se subdivide în părţi, fie că părţile se reunesc într-un întreg, ansamblul grandios ce există este
întotdeauna unul. Cineva va întreba, poate: ce este acel ceva care este când vizibil, când invizibil, care se compune atât
din aceleaşi elemente, cât şi din elemente diferite? La o astfel de întrebare se poate răspunde că, atunci când elementele
constituie un bloc, ele sunt vizibile din cauza masei lor; dimpotrivă, când sunt spaţializate, subtilitatea lor, care apare
atunci, le face să fie invizibile. Materia pe care o vedem cu toţii este în mod necesar fie închisă, fie răspândită în afara
vasului etern care o conţine, dar trebuie să ştii că, în realitate, ea nici nu se naşte şi nici nu moare...

Cum a fost, oare, posibil ca o iluzie atât de grosolană ca aceasta să subziste aşa de mult timp? Aceasta s-a petrecut şi
pentru că unele persoane şi-au imaginat că erau active când, de fapt, ele erau pasive; ele nu ştiu că părinţii sunt, de fapt,
mijloacele şi nu cauzele a ceea ce numim naşterile copiilor, tot aşa precum pământul care face să iasă din sânul său
plantele, dar de fapt nu el este acela care le produce. Nu indivizii vizibili sunt cei care se modifică, ci substanţa cea
universală este cea care se modifică în fiecare dintre ei. Şi ce alt nume am putea să-i dăm acestei substanţe, decât acela de
substanţă primară? Ea este singura care fiinţează şi se menţine; ea, ale cărei modificări sunt nesfârşite, este zeul etern al
cărui nume şi a cărui figură le uităm, din cauza erorii în care ne complacem, văzând, în schimb, doar numele şi figura
fiecărui individ, fără să-i intuim esenţa.

Dar aceasta nu este încă mai nimic. Plângem atunci când un individ devine zeu, nu printr-o transformare a naturii sale
proprii, ci printr-o tainică modificare de stare. Nu trebuie să deplângem niciodată moartea, care de fapt este o transformare
de stare, ci dimpotrivă, trebuie s-o onorăm şi s-o venerăm aşa cum se cuvine, pentru că ea este un prilej de trecere.

Pe Pământ, cea mai strălucită dintre toate este o mare putere esenţială, iar printre cele înzestrate cu o mare putere, de
preferat este doar ceea ce este veşnic şi de sine stătător. Este oare în acord cu respectul pe care-L datorăm Celui Preaînalt
(lui DUMNEZEU) ca noi să ne plângem de înfăptuirea Voinţei Sale? Dacă există cu adevărat o ordine în univers şi dacă
această ordine este reglată de către Cel Preaînalt, cel drept nu va dori fericirile pe care Cel Preaînalt nu le are pentru el; o
astfel de dorinţă este inferioară, căci ea vine dintr-o tendinţă egoistă, inferioară şi care este contrară ordinii divine. Cel
drept şi înţelept va primi ca pe o fericire tot ceea ce i se petrece. Adânciţi-vă fără încetare în înţelepciunea Celui Preaînalt
şi urmăriţi să vă vindecaţi cât mai repede sufletul de rău, urmăriţi să faceţi dreptate şi să-i corectaţi pe cei vinovaţi.
Aceasta vă va face să vă uitaţi lacrimile; nu trebuie să vă gândiţi niciodată la voi înainte de a vă gândi cu iubire, bunătate
şi bun simţ la ceilalţi. Trebuie să faceţi tocmai contrariul, fiind plini de iubire. Vreţi să ştiţi ce este moartea? Chiar dacă o
să mă faceţi să pier imediat după ultimul cuvânt pe care îl rostesc, veţi descoperi de îndată că, fiind complet lipsit de
învelişul meu material, devin apoi cu mult mai puternic şi mai liber decât voi. --------------------------------

13
 Apollonius din Tyana
De prea mult timp omenirea s-a implicat în prea-mărirea unor adepţi spirituali cărora le-au atribuit deseori proporţii
exagerate şi nerealiste. Orice reprezentanţi ai adevărului şi înţelepciunii divine, fără excepţie, sunt, în cel mai bun caz,
mesageri iluminaţi şi învăţători de diferite grade şi cu diferite abilităţi. Totuşi, ei rămân legaţi de numeroasele fragilităţi şi
limitări ale trupului uman, astfel încât este de prisos să fie veneraţi ca zei pe pământ.

În decursul istoriei, s-a dovedit că oamenii în general tind să urmeze fără intrebări mentalitatea de turmă, şi că nu au nici
cea mai vagă idee despre ce este adevăr şi ce nu este, ce este spiritualitate reală şi ce nu este. si nici nu depun vreun efort
personal pentru a găsi ceva pe care să-şi bazeze convingerile. De ce s-ar osteni ? Bisericile sunt deja clădite şi instituite,
iar milioane de oameni nu pot greşi cu toţii. si bineînţeles cum ar îndrăzni cineva să se gândească măcar, să pună la
îndoială absoluta, suprema autoritate a Bisericii ! N-aţi învăţat încă nimic ? Clerul este mai înţelept decât voi şi are
răspunsuri la toate întrebările ! Dacă el spune că lumea are doar 6000 de ani vechime atunci, pentru Dumnezeu, ar fi bine
să nu te îndoieşti de asta, de nu vrei să arzi în iad împreună cu toţi păgânii şi ereticii !

Unii dintre cei mai mari iluminaţi care au călcat pe pământ, indiferent dacă s-au născut bogaţi sau săraci, au decis
conştient să treacă prin istorie neafectaţi de tentaţiile lumeşti. Adevăraţii învăţători gnostici nu au tins spre statutul de
personalităţi lucrative gen Hollywood, ca atâţia vanitoşi şi egocentrişti evanghelişti ai timpurilor moderne. Înţelepţii
gnostici urmează o misiune neclintită de a eleva gândirea omenirii, dându-ne o concepţie adevărată a poziţiei noastre în
viaţă şi univers, a înaltei sale dimensiuni. Cea ce contează mai presus de orice este mesajul, nu doar prin acţiune, ci prin
fiinţare, îndiferent dacă adeptul trece prin viaţă ca un propovăduitor de o înaltă distincţie sau ca un aparent vagabond fără
ţel.

Există o imensă avere şi putere în afacerea religiei organizate, cum se poate lesne observa din miile de impunătoare
temple, biserici şi catedrale ce împânzesc pământul. Şi nimeni nu ştie asta mai bine decât grupurile şi guvernele care au
inventat şi manipulează religiile organizate.

Inventat, aţi spus ?

În mod cert, acum mergem prea departe ! Nu, de fapt, trebuie să mergem mult mai departe dacă vrem să scuturăm grelele
lanţuri ale nemărginitei ignoranţe umane. Să nu ne împiedicăm de micile şi multele inadvertenţe, să mergem la cea mai
mare maşinărie de manipulat dintre toate, la „sfânta sfintelor”, la creştinism.

Primul secol al erei noastre a constituit o perioadă tumultuoasă în ceea ce priveşte puterile Statului şi Bisericii. Imperiul
Roman îşi pierdea rapid autoritatea, influenţa, asupra cultelor şi instituţiilor religioase naţionale. Era evident ca, dacă
Roma intenţiona să continue să-şi exercite autoritatea şi controlul religios, era nevoie să instituie o religie majoră, o
biserică universală, care ar fi consolidat cel mai bine religiile existente şi care, în acelaşi timp, ar fi diluat spiritul
independent al populaţiei liber-cugetătoare. Cuvântul „catolic”, interesant de observat, înseamnă universal, iar dominaţia
şi puterea mondială au fost întotdeauna ţelul Vaticanului. Universalismul este una dintre multele unelte ale tiraniei spre
atingerea unor astfel de ţeluri.

În oraşul grec capadocian Tyana, pe 16 februarie, anul 2 e. n. s-a născut un copil, ce a fost numit Apollonius. Curând a
devenit vizibil faptul că nu era un copil obişnuit, ci unul excepţional, înzestrat cu abilităţi mentale deosebite. La vârsta de
14 ani i-a depăşit într-atât pe învăţătorii săi, încât a fost trimis în alte părţi să-şi desăvârşească educaţia ; la 16 ani a
absolvit Templul Aegae. În acelaşi an a făcut Legămintele Pitagoreene, câştigând-şi deja o reputaţie datorită săvârşirii
unor remarcabile miracole. Ajungând la maturitate, Apollonius a dobândit o înfăţişare fizică extraordinară, acest lucru
fiind recunoscut de contemporani.

Ca şi Pitagora, Apollonius a călătorit mult în tinereţea sa, efectuând pelerinaje la multe temple religioase şi şcoli de
mistere. Era deseori însoţit în călătorii de discipolii săi apropiaţi, unul dintre ei fiind Lucius. În funcţie de limbă, numele
Lucius se pronunţă Luca, Lucas sau Luke. Lucius a fost cel ce a transcris viaţa lui Apollonius, aşa cum a indicat Damas,
cel mai iubit discipol al lui Apollonius.

Dacă această poveste începe să vă sune cumva familiar, este normal. Din personajul real Apollonius a fost iscusit creat
personajul fictiv Isus. Până în zilele noastre nu se poate aduce nici o probă istorică clară că un om real, numit Isus Cristos,
14
a existat vreodată. Toată Roma ştia de Apollonius, iar dacă un alt făcător de miracole ar fi existat în aceeaşi perioadă, cu
siguranţă ar fi fost înregistrat ca atare. Împăraţii romani căutau astfel de oameni cu reputaţie miraculoasă. Apollonius a
fost consultat de nu mai puţin de cinci împăraţi, anume Nero, Vespasian, Titus, Domitian şi Nerva. Prototipul după care a
fost creat personajul Isus, a fost Apollonius, nu un alt Isus din istorie.

În anul 325 e. n. a fost inventat personajul Isus la - şi de către - Consiliul Niceean; în acel moment, creştinismul a fost
oficial creat şi instituit de către stat. Perioada dintre primul secol şi anul 325, a fost cunoscută ca „timpul venirii lui Crist”
– Crist fiind un titlu ce înseamnă „cel uns”. Primele trei secole au existat doar discuţii despre o „venire a lui Crist”.
Numele şi direcţiile de exploatare ale acestui aşa-numit Isus n-au fost stabilite până la Consiliul de la Niceea.

Religia creştinismului este aproape o copie la indigo a 16 religii precedente, ce erau deja străvechi în acele vremuri. În
primul rând, a fost vorba de zeul solar celtic Iesa (latinizat Jesus) care a fost adoptat de Biserica Romană la Niceea. La
acest Consiliu se spune că, la porunca Împăratului Constantin, s-au întâlnit reprezentanţi din toate părţile Imperiului
Roman pentru a formula o politică a Bisericii, un crez unificat, cu scopul instituirii unei credinţe care să îi adune pe toţi
sub o singură conducere spirituală. Adoptarea unor astfel de măsuri ar fi crescut dintr-o dată puterea Bisericii, ar fi
asigurat devotamentul şi veneraţia populaţiei pentru persoana Împăratului, căruia i se atribuiau puteri divine. Se aştepta ca
această politică să aducă mari beneficii Bisericii şi Statului, să permită Împăratului să topească într-un întreg unitar
diferitele popoare ale diferitelor ţări şi culturi cuprinse în Imperiu.

După acest Consiliu, prima acţiune a „Părinţilor Bisericii” a fost să ardă toate scrierile pe care le-au putut găsi, mai ales
cele din primele trei secole ale erei noastre care se refereau la Apollonius ca lider spiritual al primului veac. Acelaşi a fost
motivul pentru icendierea străvechilor biblioteci, incluzând faimoasa bibliotecă de la Alexandria. S-a revelat mai târziu că
bibliotecarul şef de la Alexandria fusese înştiinţat de complot, a scos în secret câteva din cele mai valoroase scrieri şi le-a
trimis în Arabia spre a fi păstrate în siguranţă. Recent în sec. XX, când au fost descoperite manuscrisele de la Marea
Moartă, guvernul israelian le-a luat imediat în posesie pentru a le îndepărta de atenţia lumii.

Cartea istoricului Philostratus din sec IV, intitulată Viaţa lui Apollonius nu a reapărut decât în 1501. Prima traducere
englezească nu a fost disponibilă decât în 1680. Treisprezece ani mai târziu, traducerea lui Charles Blaunt a fost
condamnată de Biserică şi republicarea sa a fost interzisă. În 1809 Edward Berwick a făcut o nouă traducere a acestei
cărţi; după care Biserica a confiscat şi a ars cartea cu o asemenea eficacitate încât la 1907 nu mai exista nici un exemplar.

Doar în 1582 Papa Grigore XIII a introdus calendarul „pe stil nou”, adoptat de Anglia şi America în 1752. Calendarul
gregorian a impus dominaţia politică şi socială a „Erei creştine”, desemnând presupusa naştere a lui Isus ca anul 1, Anno
Domini, Anul Domnului.

Pur şi simplu, creştinismul este o religie inventată de elita care controlează total, în scopul expres de a manipula, masele la
scară mondială. Orice instituţie religioasă, din orice timp, care în vreun fel sau altul a intrat în conflict cu această idee a
fost distrusă. Din acest motiv, cultele misterelor au fost suprimate, iar iniţierea în străvechile Mistere esoterice a fost
interzisă, astfel încât nici o altă religie, credinţă sau practică în afară de Biserica de Stat Romană nu putea să atragă adepţi.
Păgânii au devenit principala ţintă, fiind clar că minţile lor liber-cugetătoare nu puteau să adere la o biserică politică şi
idolatră.

Pentru Apollonius, religia nu era doar o credinţă, ci o ştiinţă. Înfăţişarea lucrurilor nu constituia decât aparenţe veşnic
schimbătoare ; culte şi rituri, religii şi credinţe, erau una pentru el.

Majoritatea miracolelor săvârşite de Apollonius sunt cazuri de profeţie sau previziune, de viziune în viitor sau de viziune
în trecut, de vindecare a bolnavilor sau vindecare a obsesiilor şi podedărilor.

Ca în toate marile religii păgâne, obiectul veneraţiei a fost „Soarele”, adică Domnul lumii noastre şi a lumilor surori, al
cărui glorios simbol este luminătorul zilei.

Apollonius a trăit până la venerabila vârstă de 98 de ani, fiind un om cu fizic puternic şi sănătos. Cel mai distins dintre
discipolii săi a fost Musonius, considerat dealtfel ca fiind cel mai mare filozof al epocii după Tyanian. Spre deosebire de
replica sa fictivă, Apollonius se putea lăuda cu curaj şi, chiar dacă nu era un om violent sau ostil, reprezenta Legea Naturii
ca Lege a lui Dumnezeu, şi nu ar fi fost în stare să predice emasculanta filozofie a „întoarcerii celuilalt obraz” şi a „iubirii
vrăjmaşilor”. După ce a aflat că Titus cucerise Ierusalimul, i-a trimis acestuia o scrisoare de laudă, iar Titus i-a replicat

15
respectatului înţelept : ”Eu am cucerit Ierusalimul, dar tu m-ai cucerit pe mine.”

În decursul călătoriile sale, Apollonius ţinea neapărat să petreacă o noapte în mormântul lui Ahile pentru a intra în
comuniune cu spiritul acestui legendar războinic. De asemenea, a restaurat şi ridicat o statuie şi o capelă lui Palamedes,
eroul Războiului Troian. Apoi, vizitând Thermopile, faimosul loc al bătăliei lui Leonida şi celor 300 de spartani,
Apollonius i-a auzit pe discipolii săi discutând despre care munte din grecia este mai înalt. I-a chemat la el şi le-a spus
„Acesta este cel mai înalt munte din Grecia; căci cei ce au murit aici s-au ridicat mai sus decât Olimpul.„

Neclara maximă „Pace pe Pământ – Bună înţelegere între oameni” a fost una dintre cele mai sfruntate şi mai evidente
minciuni născocite de Biserica creştină. Cu siguranţă au pretenţii prea mari când se aşteasptă ca o ficţiune, în care se
credea într-o epocă ignorantă, să fie crezută şi într-o epocă iluminată. Nu a existat vreodată vreun holocaust care să se
poată compara cu cei 1000 de ani negri de tortură şi moarte ai Inchiziţiei Creştine. S-a vărsat mai mult sânge în numele
religiei decât în toate războaiele seculare ale istoriei. La propriu, au curs râuri de sânge în numele fictivului Isus, motivate
de insaţiabila poftă de putere şi câştig a clericilor.

Totuşi, nici o picătură de sânge nu se ştie să fi fost vărsată în numele acestui real făcător de miracole ce a fost Apollonius

-----------------------------------------

16
 RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

CONFERINŢA a XVII-a, Dornach, 28 martie 1921

Rudolf Steiner

În prezent, este important să găsim punctele de vedere de la care au plecat diferiţii căutători ai spiritului în timpurile mai
vechi. Aceasta nu numai pentru că o opoziţie rău intenţionată şi diletantă îndreptată împotriva ştiinţei spiritului îi atribuie
acesteia faptul de a fi preluat pur şi simplu tot felul de aspecte din timpuri mai vechi, ci înainte de toate pentru că o
cunoaştere a ceea ce poate fi aflat în prezent din surse spirituale originare devine inteligibilă când este legată cu forţele pe
care omenirea le deţinea în vremuri mai vechi, cu diferitele moduri ale căutării cunoaşterii spiritului în vremuri mai vechi,
instinctive, ale evoluţiei omenirii. Şi pentru a vă prezenta asemenea lucruri aş vrea să vorbesc azi despre o asociere făcută
frecvent între Iisus Christos şi un contemporan al său, Apollonius din Tyana [ Nota 76 ]. Există chiar strădanii pentru
compararea vieţii lui Apollonius din Tyana cu viaţa lui Iisus Christos. Când îl compari pe Apollonius din Tyana cu Iisus
Christos rezultă un număr mare de elemente biografice exterioare care prezintă o anumită asemănare. Noi ştim că
povestirile evanghelice privitoare la Iisus Christos aduc ceva care cade în prezent sub incidenţa noţiunii de minune; de
asemenea, biografii lui Apollonius din Tyana povestesc tot felul de minuni despre acesta. Modul în care se prezintă în
prezent asemenea lucruri nu dovedeşte altceva dacât că se manifestă o atitudine cu totul diletantă faţă de evoluţia
umanităţii. Ceea ce Evangheliile numesc semne, vindecări şi alte lucruri asemănătoare corespunde unei cu totul alte trepte
a evoluţiei umanităţii decât cea în care trăim în prezent. Influenţa psihică a unui om asupra altuia, ba chiar influenţa
psihică a omului asupra ambianţei nevii au regresat foarte mult în cursul timpului. Şi când ni se vorbeşte pentru timpul de
început al calendarului nostru creştin despre astfel de lucruri, cel care cunoaşte cu adevărat aspectul interior al acestor
lucruri ştie că ceea ce se putea vieţui în acele timpuri era diferit de ceea ce se poate întâmpla în prezent. În prezent, trebuie
plecat de la alte premise, premise care trebuie recreate prin cunoaşterea ştiinţei spiritului. Şi dacă trebuie să înţelegem
Evangheliile în mod corect, nu ne este permis să acordăm o asemenea importanţă povestirilor despre minuni, ci trebuie să
clarificăm faptul că ele erau un lucru cu totul de înţeles pentru un om care se evidenţia, pentru timpurile despre care este
vorba aici, prin simţ moral. Nici nu se pune problema că ar fi putut fi altfel în cazul lui Iisus din Nazaret în care sălăşluia
Christos sau în cazul unui om cum era Apollonius din Tyana.

Să ne fie clar în această privinţă: faptul că despre un astfel de om se spune că făcea minuni este ceva ce se înţelege de la
sine. Iar dacă teologia actuală se străduieşte să deducă divinitatea lui Iisus Christos din împrejurarea că El făcea minuni,
aceasta nu se plasează pe punctul de vedere creştin, deoarece face abstracţie de faptul că o asemenea concepţie este
anistorică. Niciodată, în cazul lui Iisus Christos, nu este vorba de săvârşirea minunilor, ci despre ce ni se prezintă cu
ajutorul minunilor. Este vorba despre faptul că se atrage atenţia că în timp ce oamenii de mai demult dacă voiau să
producă electe mari acţionau cu o forţă a Eului mai mică, Iisus Christos acţiona direct din forţa Eului. De asemenea, astăzi
nu am înţelege rugăciunea Tatăl nostru, dacă am vrea s-o explicăm prin faptul că este o rugăciune veche. Cel care compară
forma mai veche a rugăciunii Tatăl nostru cu rugăciunea Tatăl nostru de astăzi se va lămuri că înainte rugăciunea nu era
orientată spre Eu, iar acum se spune orientând-o spre Eu.

Tot astfel, nu ne este permis să căutăm asemănări între biografia lui Iisus Christos şi cea a lui Apollonius. Este natural că
vor apărea relatări asemănătoare când este vorba de minuni. Dacă vrem să clarificăm alăturarea lui Iisus Christos de
Apollonius din Tyana aceasta trebuie privită cu totul altfel. Şi în acest sens trebuie să atragem atenţia asupra următoarelor
aspecte.

Se spune că încă din copilărie Apollonius din Tyana prezenta unele predispoziţii care s-au amplificat după ce a luat parte
la instruiri speciale care se făceau atunci, ca, de exemplu, instruirea izvorâtă din şcoala pitagoreică. Apoi Apollonius din
Tyana a făcut călătorii în vederea perfecţionării cunoaşterii, întâi unele mai mici, apoi importanta călătorie la marii
înţelepţi indieni. Astfel el a învăţat să-i venereze şi să-i admire pe înţelepţii indieni şi prin ei a ajuns la anumite surse ale
cunoaşterii. Ni se spune că s-a reîntors entuziasmat de ceea ce aflase de la aceşti înţelepţi indieni, a predicat în sudul
Europei, apoi a preluat din nordul Egiptului o învăţătură care i s-a părut mai puţin importantă decât înţelepciunea
minunată a indienilor. Apoi ni se povesteşte cum a urcat pe cursul Nilului până la izvoare, dar şi la aşezările aşa-numiţilor
gimnosofiţi [ Nota 77 ]; este vorba de comunitatea acelor înţelepţi care, după brahmani, după înţelepţii indieni, aveau
parte de cel mai mare respect în acele timpuri. Se spune că Apollonius din Tyana era atât de saturat cu înţelepciune
indiană, încât putea face deosebire între aceasta şi cea, inferioară, a gimnosofiţilor. După ce s-a întors, a făcut mai multe
călătorii minunate la Roma, unde a fost urmărit şi închis.
17
Pentru noi deosebit de interesant este faptul că i se atribuie lui Apollonius din Tyana aceste mari călătorii şi că ele sunt
asociate cu creşterea continuă a înţelepciunii sale. În peregrinările sale, Apollonius caută oameni care se aflau în posesia
celei mai mari înţelepciuni a acelui timp.

Prin aceasta el se deosebeşte de Iisus Christos, care face deplasări pe un teritoriu relativ restrîns, care nu vorbeşte despre
înţelepciunea aflată pe Pământ, ci împărtăşeşte omenirii ceea ce a adus cu sine din lumile extraterestre. S-a făcut uneori
încercarea de a-I atribui şi lui Iisus Christos tot felul de călătorii în India, numai că aceasta reprezintă cel mai pur
diletantism. Singurul adevăr este că în aceeaşi perioadă pe Pământ s-au aflat două entităţi, pe de o parte Iisus Christos care
vorbeşte din extraterestru, şi, pe de altă parte, Apollonius din Tyana care adună toată înţelepciunea aflată pe Pământ, chiar
dacă prin marile sale predispoziţii era în situaţia de a putea prelua totul în sufletul propriu. Aceasta este deosebirea
principială, importantă dintre cei doi şi cine nu o vede nu recunoaşte ce au reprezentat pentru vremurile ulterioare
existenţa acestor două personalităţi. Dar ceea ce se leagă de persoana lui Apollonius din Tyana ne trimite la anumite
particularităţi ale timpurilor mai vechi. Eu mă refer la timpuri care au existat cu mult înaintea Misteriului, la timpuri foarte
de demult. Câte ceva s-a transmis de atunci omenirii ulterioare şi vom vedea cum Apollonius din Tyana întâlneşte ceea ce
s-a păstrat astfel atât la înţelepţii indieni, la brahmani, cât şi la gimnosofiţii din Egipt. Dar se înţelege despre ce este vorba
dacă se priveşte retrospectiv în vremurile mai vechi cu ajutorul cercetării spirituale caracteristice ştiinţei spiritului,
iarApollonius din Tyana indică ‒ potrivit biografului său [ Nota 78 ]‒ faptul că înţelepciunea aproape de nemăsurat pe
care a întâlnit-o la indieni este legată de influenţe extraterestre care iradiază oamenii de pe o anumită suprafaţă de Pământ.
Ni se indică astfel că omul nu este expus numai unor influenţe terestre. Influenţele terestre sunt uşor de studiat cu toate că,
în prezent, faţă de alte influenţe, la om ele încă mai regresează. Anumite fiinţe organice inferioare capătă coloraţia a ceea
ce ele consumă datorită metabolismului. Putem vedea la anumite fiinţe organice inferioare cum ceea ce ele preiau ca
produse metabolice le dă culoarea, celelalte proprietăţi. V-am făcut atenţi că, plecând de la scolastică, Vincenz Knauer,
vechiul meu prieten din ordinul benedictinilor ‒ aceasta nu înseamnă că şi eu am fost în acest ordin, ci doar că el a
aparţinut acestui ordin ‒, a atras atenţia asupra faptului că conţinutul spiritual al noţiunii este ceva real faţă de existenţa
pur sensibilă a existenţei materiale. El spunea, în sensul scolasticilor: Dacă am închide un lup şi i-am da mult timp să
mânânce numai carne de miel, el nu ar deveni un miel, cu toate că a consumat numai carne de miel. Aceasta dovedeşte,
pentru Vincenz Knauer, că în noţiunea de lup se mai află şi altceva decât ceea ce este material, căci potrivit aspectului
material lupul ar fi miel, dacă ar mânca numai carne de miel. El însă nu devine miel. Deci la animalele superioare
lucrurile se întâmplă altfel decât la fiinţele organice inferioare; acestea prezintă până şi în coloraţie influenţele
metabolismului lor. Oamenii, într-o măsură mai mare decât lupul, nu suportă influenţele metabolismului; altfel ar trebui ca
în ţinuturile unde se consumă mulţi ardei să existe numai oameni galbeni, ori se ştie că doar dacă se consumă anumite
alimente apar stări de gălbenare şi altele asemănătoare. Omul este, în mare măsură, independent de influenţele metabolice
pământeşti. Dar în prezent, în era materialismului care are nu numai un fundament teoretic ci şi unul întru totul real, el
este mai puţin expus influenţelor lumii extraterestre, Cosmosului, decât era mai demult. Şi înţelepciunea indiană veche
trebuie să fie atribuită în principal ‒ ca să ne exprimăm sintetic ‒ incidenţei speciale a radiaţiei solare în ţinuturile
indiene. Acolo radiaţia solară cădea sub un alt unghi decât în alte părţi. Aceasta înseamnă că influenţele extraterestre,
cosmice, asupra omului erau diferite faţă de alte zone. Dacă un indian vechi ar fi ştiut ce este Europa, el ar fi spus
aproximativ următoarele: Ah, acolo în Europa oamenii nu pot ajunge niciodată la oarecare înţelepciune, Soarele nu are
incidenţa necesară ca ei să poată ajunge la înţelepciune; sunt legaţi de ceea ce le pregăteşte metabolismul din ce este
terestru. Despre înţelepciune nu poate fi vorba în Europa. Acolo există numai oameni inferiori, sunt semianimale, căci nu
au lumina solară necesară pentru a deveni înţelepri. ‒ Aşa ar fi spus indianul, dacă ar fi vorbit despre aceste lucruri. Din
cauza acestei condiţii speciale create de incidenţa luminii solare nu ar fi putut vorbi altfel despre adunătura umană din
Europa decât vorbeşte omul actual despre animalele sale de casă. Nu că nu ar fi iubit acest om de un soi inferior (omul îşi
poate iubi foarte mult animalele de casă), dar nu i-ar fi putut acorda aceeaşi valoare în ceea ce priveşte capacitatea
spirituală.

Prin aceasta am vrut să indic faptul că ceea ce era propriu înţelepciunii mai vechi era dependent de locul de pe Pământ.
Acest lucru se leagă şi de altceva. În timpurile mai vechi ale evoluţiei Pământului, omenirea s-a diferenţiat mult mai mult
prin această dependenţă decât a fost cazul mai târziu. Diferenţierea a apărut de îndată ce oamenii statorniciţi într-un
anumit teritoriu au renunţat la locul unde erau endemici şi au migrat spre alte ţinuturi. Ei s-au schimbat, au devenit
sufleteşte şi fizic alţii. De acest lucru se leagă diferenţierea pe întregul Pământ. Era aşadar, în esenţă, ceea ce avea vechiul
om din ambianţa Pământului, ceea ce el reprezenta la rândul său când prelua în sine în mod corespunzător aceste influenţe
ale ambianţei Pământului. Astfel, putem spune: În timpurile vechi era înţelept acela care trăia în acel loc de pe Pământ
unde putea ajunge astfel. Din acest motiv, bătrânii priveau cu o anumită îndreptăţire spre acest loc. Dacă în prezent s-ar
crede, în acelaş mod, că înţelepciunea este circumscrisă în Asia s-ar furniza prin aceasta dovada că nu se trăieşte în timpul
actual. Există oameni uimitori care încă mai vorbesc azi despre locuri deosebit de favorabile de pe suprafaţa Pământului;
18
dar acestea trebuie considerate a fi, în sensul unei cunoaşteri autentice a spiritului, întru totul diletantism. Dar dacă ne
întoarcem în timpuri mai vechi, trebuie să gândim omul înţelept ca fiind legat de locul său. Ţinând seama de acest lucru,
ne întrebăm ce fel de om era Apollonius din Tyana? Apollonius din Tyana voia să devină înţelept, în ciuda faptului că el
nu trăia într-un asemenea loc ‒ şi ţinutul din apropierea izvoarelor Nilului unde locuiau gimnosofiştii era un loc excelent
pentru a putea deveni înţelept. El avea numai imbodul pentru a deveni înţelept. Din această cauză a pornit în călătorii ca
odinioară Pitagora, care se afla în aceeaşi situaţie.

Astfel vedem cum Apollonius din Tyana este, în vremea lui, un om care caută în depărtările Pământului ceea ce poate să
umple omul de satisfacţie interioară, ceea ce-l aduce la situaţia de a-şi cuceri spiritualitatea interioară. Căci acele timpuri
trăiau în vremea lui Apollonius din Tyana numai în ecou. Mai rămăsese ceva, în vechea Indie, din ceea ce fusese odată, şi
aceasta a învăţat să cunoască Apollonius din Tyana. Dar el ar fi deja exponentul unui timp mai nou, acel om care este pus
în situaţia de a căuta în orice loc al Pământului înţelepciunea umană în cel mai înalt sens. Numai că el este obligat s-o
caute prin drumeţii îndepărtate.

Aici se plasează în faţa noastră, dând direcţie pentru noua evoluţie a umanităţii mai noi, Misteriul de pe Golgota, în aşa fel
încât putem spune: Prin faptul că în Iisus din Nazaret s-a sălăşluit Christos, El a devenit acea entitate dătătoare de ton
pentru această căutare, independent de localizarea pe Pământ. Din această cauză, Apollonius din Tyana şi Christos sunt în
opoziţie. Apollonius din Tyana este întru câtva contemporanul lui Iisus Christos, care potrivit structurii sale umane nu mai
trăieşte în timpul vechi, ci deja într-un timp nou. Dar în acest timp nu poţi trăi decât cu influenţa lui Christos. Influenţa lui
Christos vine de la Iisus din Nazaret. Iisus din Nazaret şi Apollonius din Tyana sunt cei doi poli ai omului de la începutul
calendarului nostru.

În acest fel noi suntem avizaţi asupra a ceea ce a pătruns în omenire prin Iisus Christos. Spuneam ieri că, înainte de orice,
este important să înţelegem ce a intrat în omenire, ce se exprimă în gândul Învierii. Gândul Învierii spune că omul poate
găsi în sine ceva care îl ridică din condiţia de fi legat de Pământ când preia impulsul christic. Ceea ce-l chinuie pe omul
răstignit pe cruce sunt forţele care, plecând de la existenţa pământeană, sunt integrate corpului uman şi prin acesta omului
în general. Dacă ne ridicăm privirea spre crucifix, spre faţa transfigurată de suferinţă, spre corpul sfâşiat de durere, aflăm
cea mai profundă expresie a ceea ce poate imprima existenţa umană omului. Dacă însă înălţăm privirea la ceea ce am atras
ieri atenţia că trebuie să vedem deasupra crucifixului devenim atenţi la ce poate să învie în om, la ce se poate înălţa din
forţele telurice şi care ne arată că omul este o fiinţă cosmică. Pământul imprimă forţele sale numai unei părţi din el, însă
din aceste forţe poate învia ceea ce este de fapt ingredientul cosmic al omului.

Aceste lucruri trebuie văzute în legătură cu gândul Învierii, sunt aspecte care trebuie să fie recunoscute, mai ales în timpul
nostru în care tindem spre învierea cunoaşterii spiritului. Ceea ce trebuie să înţelegem înainte de orice este faptul că în
timpurile mai vechi era prezentă o înţelepciune instinctivă. Această înţelepciune era ceva sugestiv, care-l învingea pe om,
în care el nu putea trăi în libertatea sa. Natura voliţională a omului era mai puţin exprimată în timpurile mai vechi. Ea
trebuie să se dezvolte în acel timp al evoluţiei Pământului care urmează Misteriului de pe Golgota. Cu privire la voinţa sa,
omul vechi trăia într-o stare confuză. Voinţa însă trebuie să fie pătrunsă de înţelepciune, de forţă a ideii, de spiritualitate.
Din această cauză este necesar înainte de toate ca impulsul Christos să-şi facă intrarea în voinţa omului. Acest lucru
trebuie însă să fie înţeles în sens corect. În mod cu totul special este vorba de elaborarea voinţei din prezent spre viitor.
Omul trebuie să devină tot mai conştient de puterea voinţei sale. În prezent, noi vieţuim reacţia care s-a născut din
menţinerea comodă a unor prejudecăţi vechi, reacţia împotriva voinţei. În prezent, nu se doreşte formarea în vreun fel a
voinţei. Chiar se urăşte elaborarea voinţei. Cum se comportă în această situaţie omul?

Dacă i se cere să fie un om întreg, un om deplin, care şi în voinţa sa să fie cuprins de înţelepciune, el spune: La aşa ceva
nu mă angajez, deoarece Biserica vrea să-mi conducă voinţa. Biserica îşi are vechile ei porunci, Biserica îmi va spune
cum trebuie să procedez cu voinţa mea. Sau, dacă nu spune aceasta, omul prezintă altfel lucrurile. El spune: Ah, de ce aş
da o direcţie voinţei mele, doar am statul. Statul are legile sale, statul are amenajările sale, statul face totul. Statul preia
copilul. EI îl preia dacă este trecut de greutăţile cele mai mari. Va veni însă şi timpul când statul va prelua grija copilului
la o vârstă când are tot felul de probleme. Dar de ce n-ar trebui să existe şi oameni de curte care să schimbe scutecele şi un
minister al schimbării scutecelor! Aceste lucruri ar fi interesante pentru modelarea viitoare a unor instituţii sau servicii.

Apoi însă, când lucrurile nu mai sunt atât de incomode, când devin mai simple cu privire la dirijarea copilului, statul nu se
mai angajează la a mai încredinţa cuiva o judecată şi oamenii, în totalitatea lor, sunt, în fond, mulţumiţi cu aceasta. Ei nu
trebuie să se mai gândească, de exemplu, la ce le este necesar copiilor lor, căci nici statul nu se gândeşte cu adevărat la
aceasta, dar ei aşa cred. Aş putea să continui mult timp această analiză. Omul ar trebui să-şi transpună voinţa în activitate,
19
însă el apelează la altceva, care în centrul voinţei sale nu radiază lumină. Dar tocmai despre aceasta este vorba, ca voinţa
să preia impulsurile pline de lumină care se află în gândul-Christos corect înţeles.

Christos este acea entitate care nu ia niciodată în stăpânire grupuri, care nu-şi face de lucru cu grupuri. Cea mai mare
nerozie este să se vorbească despre un Christos german sau francez sau scandinav sau olandez sau montenegrean, sau
despre un Christos, să spunem, din Maroc etc. Christos este acea fiinţă care nu cunoaşte grupuri, ci numai fiinţe
individuale şi oricine crede că El ar avea vreo legătură cu anumite grupuri greşeşte, nu înţelege fiinta lui Christos.

Dar această înţelegere a lui Christos vine odată cu înţelegerea individualităţii umane. Când se întâmplă aceasta va fi
prezent şi gândul Învierii, căci spiritul poate învia numai în individualitatea umană. Spiritul poate învia numai când se dă
individualităţii umane posibilitatea de a se desfăşura. Acest lucru se poate întâmpla numai dacă se scoate viaţa spiritului
din restul configuraţiei statale, aşa cum o înţelege tripartiţia socială a organismului social. Multor oameni le poate părea
forţată apropierea între gândul Învierii şi gândul tripartiţiei. Dar cel care are simt şi înţelegere pentru caracterul unitar al
civilizaţiei umane va înţelege că ceea ce este gândit pentru viaţa socială trebuie să reiasă din acea înţelegere care doreşte
pentru om cel mai înalt lucru care-i este accesibil. Gândul Învierii trebuie să fie înţeles în sens spiritual. Acest lucru va fi
posibil dacă nu te bizui numai pe contemplare, adică pe intelectualism, ci dacă se încearcă înţelegerea corectă a modului
în care trebuie să fie luată în stăpânire voinţa omului.

Ştiinţa spiritului, cum este ea înţeleasă aici, se adresează voinţei omului. Tot restul vorbăriei ştiinţa spiritului nu-l înţelege.
Vedeti ce se află în literatura noastră. La ce ar ajunge oamenii dacă ar vrea să cuprindă cu intelectul noţiunile şi conceptele
care se află în literatura noastră? Numai la discuţii pline de poticneli! Ei ar putea purta tot felul de discuţii profane asupra
problemelor de care vorbeşte ştiinţa spiritului. Dar gândurile şi ideile conţinute în ştiinţa spiritului vor să fie cuprinse de
voinţă, vor să devină preocuparea întregului om. Dacă vrei să înţelegi ştiinţa spiritului trebuie să vrei s-o cuprinzi în
întregul ei. Şi astfel cultura voinţei începe cu înţelegerea.

Ea ar trebui să pătrundă în fiinţa umană a celor care aderă la ceea ce numim aici mişcarea de ştiinţă a spiritului. Această
mişcare antroposofică ar trebui să se îndrepte spre tot ce este practic din relaţia ei cu evoluţia vremurilor în timpul mai
nou. Nu pentru a prezenta lucrurile în mod răutăcios ‒ acest lucru este foarte departe de mine ‒, ci pentru a atrage atenţia
asupra unor aspecte vă prezint cele ce urmează.

În ultimul timp noi am făcut tot felul de amenanajări practice. Pentru astfel de amenajări avem nevoie de oameni, trebuie
să ocupăm oameni în aceste activităţi. Noi îi ocupăm, bineînţeles, pe cei care înţeleg ceva despre intenţiile existente în
mişcarea antroposofică, sau cel puţin ar trebui să înţeleagă ceva. Să presupunem ‒ aceasta ar putea fi numai un mod de a
concepe, eu vreau să prezint numai eventualităţi ‒ că un antroposof se implică în activităţile noastre practice şi că
acţionează, spunându-şi: Acum, când se vor face lucruri practice, lucrurile trebuie privite dintr-un alt fundament; ca
antroposof eu sunt implicat cu adevărat în toată acţiunea şi nu-mi trece prin cap să fac mai mult decât se face în mod
obişnuit în vremea de azi. Eu sunt una cu ceea ce se vrea prin aceste aspecte practice. ‒ Aceasta ar fi o concepţie posibilă.
Altă concepţie pasibilă ar fi a celui care spune: Da, aici sunt tot felul de amenajări practice, există posibilitatea de a activa.
Dar eu sunt antroposof, de aceea nu vreau să mă las tratat cum se obişnuia în vechile servicii, când trebuia să fii punctual,
să vii şi să pleci la o anumită oră. Eu vin când îmi place, plec când îmi place, uneori nu mă duc, sau fac altceva decât
trebuie, căci în antroposofie lucrurile trebuie să se petreacă cu totul altfel decât în vechea lume ipocrită, meschină. ‒
Aceasta ar fi cealaltă concepţie, extremă. Acestea sunt numai eventualităţi, problemele de care ne ocupăm fiind mult prea
serioase pentru a continua ceea ce, din motive de la sine înţelese, răspândesc cercuri mari de antroposofi care-şi găsesc în
aceste lucruri plăcerea într-un spirit sectant. Aceste cercuri găsesc că este normal să spună: Da, oamenii beau ceai de atâta
vreme, la ceai oamenii vorbeau ‒ să lăsăm la o parte ce vorbeau la ceai sau la cafeaua neagră de după masă! Dar de ce să
nu se vorbească la ceai sau la cafea şi despre Saturn, Soare, Lună, de ce nu şi despre reîncarnare, de ce să nu gândeşti ce ar
fi putut fi cineva în încarnarea precedentă? Cu alte cuvinte, de ce nu s-ar face antroposofie de salon sau altceva
asemănător?

Oricum, am depăşit aceste situaţii. Ele nu mai sunt de actualitate. În prezent, privirea trebuie să cadă numai asupra
celorlalte două eventualităţi. Eu vreau să atrag atenţia asupra faptului că s-ar putea merge mai departe cu una dintre
eventualităţi, în timp ce cu cealaltă, conform căreia antroposofii nu mai vor să apară la ora opt, ci la zece jumătate, pentru
că până atunci poate vor să mediteze etc., de această eventualitate absolut sigur o cultură a voinţei, aşa cum am
caracterizat-o acum, nu se poate lega. Timpurile sunt prea serioase pentru a nu focaliza aceste două posibilităţi polare ale
mânuirii antroposofice a lucrurilor. Eu însumi nu vreau să prezic nimic, dar vă sfătuiesc să priviţi puţin în jur pentru a
vedea dacă aceste două eventualităţi există şi să vă formaţi după aceea o judecată şi eventual să vă comportaţi, în funcţie
20
de aceasta, într-un fel oarecare. Este foarte frumos să te mărturiseşti ca fiind apartenent la mişcarea antroposofică, dar
pentru timpurile actuale acest lucru nu este suficient. Timpul actual cere în mod necondiţionat intervenţia stimulatoare a
voinţei în evoluţia umanităţii.

Este poate important să spui: Într-un anumit loc, inaccesibil, undeva ascuns, se află un anumit „maestru“. ‒ Dintr-o
anumită sursă a fost dezvăluit odată în Ungaria un astfel de loc, şi unii locuitori naivi ai Budapestei au căutat să-l afle cu
ajutorul poliţiei şi nu au găsit reşedinţa acelui maestru! Când s-a povestit cuiva că s-a mers pe această cale pe urmele unor
forţe spirituale ale Pământului nu s-a putut obţine altceva decât un zâmbet, căci era un demers naiv să se caute adresele
poştale ale conducătorilor spirituali ai omenirii. Dar acest lucru prefer să nu-l comentez! Despre aceste probleme există tot
felul de păreri. Astfel, de exemplu, îşi făcea de lucru printre noi un anumit Grashof ‒ cum se numea el pe atunci. În cărţile
sale el s-a numit mai târziu Max Heindel, dar atunci el avea un alt nume, se numea Grashof. Acest om înmagazinase tot ce
se putea prelua din conferinţe oficiale şi din cărţi. Din aceasta el a făcut ceva mistic, o carte numită Rosicrucian Cosmos
Conception şi apoi, într-o a doua ediţie, a preluat ceea ce se găseşte în ciclurile noastre de conferinţe, pe care şi le-a notat.
Apoi a povestit oamenilor din America că el ar fi obţinut aici prima treaptă de învăţătură, dar pentru cea de a doua s-ar fi
dus în adâncul Ungariei la un maestru. De la acesta, a afirmat apoi, ar fi învăţat ceea ce a rescris apoi folosind ciclurile de
conferinte pe care şi le listase şi a căror copiere constituia un plagiat! Unii dintre dumneavoastră vor fi ştiind că atunci a
mai survenit şi faptul, de un comic de nedescris, că acest text a fost tradus în germană, cu observaţia că aşa ceva se poate
găsi şi în Europa, dar că ar fi mai bine să-l primeşti în forma în care a putut să se nască sub soarele liber al Americii.

Omenirea acceptă să i se ofere ce poate prelua fără voinţă. Cultura voinţei, dacă este realizată cu adevărat, face în mod
sigur şi ca aşa ceva să nu mai poată fi posibil. Dacă voinţa rămâne slabă slabă, atunci ea devine tot mai slabă şi mai slabă
faţă de posibilitatea de a evalua ceea ce o întâmpină din lumea exterioară. Noi trebuie să învăţăm să legăm Fiinţa Supremă
de ceea ce trăim în viaţa de toate zilele. Asupra acestor lucruri nu trebuie totuşi să ţinem o contabilitate separată. Trebuie
să înţelegem că dacă cuprindem spiritul atunci ieşim şi dincolo de judecarea superficială a vieţii obişnuite. Şi dacă ne
exprimăm conform sentimentului, oricât ar părea de uimitor, suntem aproape de elementul de credinţă al Învierii de care
avem nevoie în prezent. Avem nevoie de primul element, aş spune, cel dintâi început, care constă în a prelua în voinţa
noastră ceea ce poate veni din ştiinţa spiritului. Apoi, în linia pe care am pornit, în direcţia în care suntem îndrumaţi, se
află calea spre adevărata credinţă a Învierii. În prezent, trebuie să ajungem la o adâncire a gândului Paştilor. Trebuie să
reunim, în prezent, ceea ce pentru noi reprezintă antroposofia cu ceea ce pentru un cerc mare de oameni nu este decât un
cuvânt care nu are conţinut. Un astfel de cuvânt este cuvântul Înviere, Paşti, pentru cercurile cele mai largi ale oamenilor.
De aceste lucruri trebuie din nou legat un sens. Trebuie să ajungem la cunoaşterea evoluţiei umanităţii şi trebuie să
învăţăm să înţelegem din nou, plecând de la lumina clară a conştienţei, ce înseamnă cuvântul paulinic [ Nota 79 ]: „Dacă
Christos nu a înviat, credinţa voastră este deşartă“. Deşartă este orice strădanie spre cunoaştere şi orice strădanie umană,
dacă nu poate prelua în interiorul dispoziţiei sufleteşti umane adevăratul gând de Paşti al Învierii.

--------------------------------

21
 Controverse ale Bisericii din secolul al II-lea: Apollonius din Tyana

Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce
auziţi şi vedeţi:. Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li
se binevesteşte şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.

(Matei 11, 2-6)

“Făcătorul de minuni” capadocian Apollonius din Tyana este necunoscut cititorului obişnuit al Sfintei Scripturi, şi mulţi
dintre preoţi probabil au uitat că au citit cândva despre el. În această scurtă teză vom încerca să arătăm cine a fost acest
personaj şi ce controverse a stârnit personalitatea sa.

Anticii atribuiau aptitudini de „făcător de minuni” nu numai unor zei, ci şi unor personalităţi u totul excepţionale,
desemnaţi drept „bărbaţi divini”.

Alţi „barbaţi divini” care au activat din perioada elenistă până la începuturile Imperiului Roman au fost: scavul
sirian Eunus, fizicianul Asklepiades sau filozoful Nigidus Figulus ş.a.[1].

„Thaumaturgii, fără a fi în relaţie exclusivă cu elenismul, vor supravieţui în epoca creştină, şi unii cercetători au
văzut în Iisus Însuşi un magician. Miracolul, în epoca elenistică, face parte din cotidian. Nu făgăduiesc magicienii
invizibilitate, darul limbilor, transportul instantaneu de-a lungul spaţiului? Nu sunt ei convinşi că poţi influenţa de la
distanţă nu numai oamenii, ci şi elementele naturii? Nu trebuie să ne uimim de faptul că mulţimea dă crezare poveştilor
celor mai neverosimile. Tipul ,,omului divin” elenistic este, potrivit biografiei scrise de Filostrat[2] (cea 217), Apollonius
din Tyana (secolul I d. Hr.). Apollonius, iniţiat în vechea înţelepciune pitagoriciană, este emulul brahmanilor şi al preoţilor
din Egipt.”[3]

Eroul romanului biografic scris de Filostrat la îndemnul Iuliei Domna, Apollonius, este şi el un „sofist”, dar
totodată preot practicant al cultului apollinic. A fost un personaj real, cunoscut pentru integritatea sa morală şi pentru
numeroasele sale călătorii, care i-au purtat paşii în India, Asia Mică, Africa şi Europa, cea vestică inclusiv, întreprinse în
scopul de a cunoaşte şi găsi termeni de comparaţie între doctrina orfico-pitagorică pe care o propaga şi alte doctrine,
asemănătoare, în primul rând cea consemnată în Vede.

Protejat de Vespasian, Apollonius a fost în schimb persecutat şi închis de Domiţian; a izbutit să evadeze, sau i s-a
dat drumul, şi dispariţia lui din închisoare a fost socotită „miraculoasă”. Se pare că a murit foarte în vârstă, în timpul
domniei lui Nerva, dacă se ţine seama că s-a născut la începutul sec. I (anul 20?). La Efes, după o informaţie din
Lactantius (Divinae Institutiones V, 3)[4], s-a instituit un cult în cinstea lui Apollonius, considerat drept un heros, adică o
persoană înzestrată cu puteri şi calităţi psiho-somatice care le depăşesc pe cele ale muritorilor de rând. Dezvinovăţindu-1
pe Apollonius de acuzaţia că a fost „mag”, „vrăjitor”, Filostrat repetă în câteva rânduri că era doar un om „neobişnuit”.

De la Apollonius n-a rămas nimic scris, deşi cel puţin două tratate, Despre sacrificii şi Despre misterii, sunt citate
de Filostrat. După unele informaţii transmise de Iamblichos (sec. al III-lea d. Hr.), ar fi lăsat şi o Viaţă a lui Pitagora.

Pentru lucrarea pe care a întocmit-o, Filostrat pretinde că a consultat diferite surse şi că a făcut anumite deplasări
ca să se informeze. Rânduirea coerentă a etapelor vieţii lui Apollonius, organizată în opt cărţi, dovedeşte totuşi că Filostrat
a avut la dispoziţie materiale biografice anterioare lucrării pe care a redactat-o. Apollonius 1-a interesat pe Filostrat în
primul rând în calitatea sa de reprezentant de seamă al neopitagorismului. Biograful nu a redat nimic din fascinaţia pe care
o răspândea Apollonius, „filozoful” itinerant dornic de a cunoaşte şi compara pitagorismul cu alte doctrine similare, dar a
ştiut să înfăţişeze caracterul cinstit şi intransigent al acestui om care iubea oamenii şi încerca să le aline suferinţele.

Peregrinările lui Apollonius îi poartă paşii prin locuri unde ştiinţele oculte înfloresc şi lumea este dornică să
cunoască vechile religii mistice din Grecia. Priceput în sfaturi de igienă şi în vindecarea unor cazuri de nevroză,
Apollonius era totodată un discipol al lui Asclepios, erou (heros) integrat de greci religiei apollinice, considerat drept
părintele medicinei. Învăţăturile sale predicau abstinenţa şi castitatea care resping jertfa animală şi vărsarea de sînge; ca şi
Pitagora din Samos, trecea drept taumaturg, om cu puteri benefice, destinate să înfrîngă „răul” şi să alunge bolile.
22
Apollonius dispare ]n chip misterios, discipolii săi afirmând că s-a suit la ceruri. Despre aşa-zisele telesmata (minuni)
săvârşite de Apollonius, alte izvoare, în primul rând Eusebiu din Cezareea (Praeparatio Evangelica IV, 13; Împotriva lui
Hierocles 44), conţin comentarii nefavorabile. De aici, şi strădania lui Filostrat de a-şi dezvinovăţi personajul de
învinuirile care i se aduc.

Eroul povestirii lui Filostrat, Apollonius, neopitagoric convins de migraţia sufletului şi de purificarea sa în acest
proces, devine un admirator ardent al brahmanilor, chiar dacă nu un practicant al ascezei. Este de acord cu încălzirea
rituală a celor pregătiţi pentru a intra în contact cu divinul, deşi el personal nu încearcă asemenea experienţe, declarând
deseori că simte în sine o înzestrare superioară celorlalţi semeni, ceea ce-i îngăduie să nu se teamă de nimic, să alunge răul
şi să facă binele. După cum repetă în câteva rânduri Filostrat, este un om dotat cu puteri „divine”, fiind astfel un
theourgos sau. după o altă expresie, hyper ton anthropon (deasupra celorlalţi oameni). Această definiţie îngăduie ca
Apollonius să fie clasificat printre „filozofii” care practicau theourgia, o tehnică de autoconvingere că pe calea magiei, a
riturilor şi a formulelor magice, prin recitarea rugăciunilor „divinul” coboară spre sufletul dornic să-1 cunoască, să se
contopească cu el. De aici, şi vehementele acuzaţii aduse „filozofului” de a fi fost un „mag”, ajunse până în lucrarea lui
Apuleius De magia (90). în secolul al Il-lea era noastră, şi tot de aici şi încercările lui Filostrat de a-1 dezvinovăţi pe eroul
romanului său de asemenea învinuiri. Theourgia era o practică opusă celei a „extazului” (ekstasis). recomandată de Plotin,
prin care sufletul se desprinde din învelişul corporal, înălţându-se spre substanţa originară care este „divinul”. Cu toate
acestea, din povestirea lui Filostrat. reiese cu prisosinţă că „filozoful” era preocupat în primul rând nu de practici teurgice,
pe care nu le împărtăşea discipolilor săi, ci de „purificări”, de tehnica riturilor, de îndreptarea moravurilor, de sfaturi date
celor ce voiau să-1 asculte, mergând cu prezumţia până acolo încât dădea sfaturi până şi împăraţilor timpului său, dacă
aceştia, cum erau Vespasian şi Titus. Se dovedeau dispuşi să-1 asculte. În felul acesta, Filostrat încearcă să dovedească
cititorilor săi că Apollonius, prin învăţăturile sale despre monarhul ideal, a influenţat în bine domnia lui Vespasian şi a
succesorului său, Titus, rămânând însă neputincios faţă de Domiţian, care nu-1 agrea.

Apolonius este „divin”, spune Filostat, pentru că are o putere şi o cunoaştere asemănătoare cu cea a zeilor.
Divinitatea sa este confirmată, pe de o parte, de darul său de a profeţi, iar, pe de altă parte, de puterea sa de a vindeca
bolnavi şi a învia pe cei morţi. Astfel, la Atena, spune Filostrat, Apollonius scoate un demon dintr-un tânăr, iar la Roma
aduce la viaţă o mireasă. La sfârşitul vieţii, Appolonius, spune mai departe Filostrat, se va apăra în faţa împăratului
Domiţian la Roma, iar apoi dispare pe ascuns din sala de judecată, pentru ca mai târziu să se arate din nou prietenilor săi
cu care va mai rămâne împreună 40 de zile. După aceea se va înălţa la cer, în lumea zeilor.

Dar vremea lui Apollonius este totodată şi epoca apariţiei şi răspândirii creştinismului, nu o dată confruntat cu
principalele trăsături ale neoplatonismului şi ale neopitagorismului, care recunoşteau nemurirea sufletului. Apropieri între
doctrina creştină a harului divin şi ascetismul teurgic propagat de Apollonius, preotul religiei apollinice, în care zeul
suprem era Soarele (Apollo), era firesc să se producă. Spre sfârşitul secolului al III-lea, deci după redactarea biografiei lui
Apollonius de către Filostrat, un anume Hierocles, guvernator al Bithyniei, s-a încumetat să facă o paralelă pe bază de
comparaţie între învăţătura lui Iisus şi cea a lui Apollonius, aşa cum fusese înfăţişată de Filostrat. Această paralelă l-a
provocat pe apologetul creştin Eusebiu din Cezareea (sec. al IV-lea p. Chr.) să scrie o lucrare intitulată Răspuns la
scrierea lui Filostrat despre Apollonius din Tyana din pricina comparaţiei lăsate de Hierocles între Apollonius şi Hristos.
Prescurtat, lucrarea este citată Împotriva lui Hierocles. Din citatele lui Eusebiu, reiese că Hierocles nega originea divină a
lui Iisus, considerîndu-1 un profet „înzestrat cu puteri divine”, ca şi Apollonius. Ca mărturie, aducea pasaje din lucrarea
lui Filostrat. Cele transmise de evanghelişti despre Iisus, oameni simpli, inculţi (apaideutoi 2, 60), după Hierocles, sunt un
„şir de minciuni”, în vreme ce povestirea lui Filostrat, bazată pe mărturiile lui Damis şi cele ale lui Maximos din Aigai, i
se pare demnă de crezare. Pentru a contracara această teză, Eusebiu înşiră numeroasele profeţii mesianice din Vechiul
Testament, scoţând în evidenţă faptul că Filostrat s-a mulţumit să-1 prezinte pe Apollonius drept un om care depăşea
condiţia umană (kreitton ten te physin hyper anthropon). Cercetând argumentele aduse de Hierocles, Eusebiu întreprinde o
analiză minuţioasă a biografiei lui Apollonius scrisă de Filostrat, carte după carte. Această exegeză îi permite să releve
contradicţiile, bogata fantezie, scăderile evidente care străbat biografia, pentru a trage concluzia că Apollonius nu avea
nimic „divin” în personalitatea sa. Eusebiu se fereşte să-1 numească direct pe Apollonius, cum o făcuseră detractorii săi ,
„şarlatan”, dar în legătură cu activitatea acestuia ca „învăţător” face câteva observaţii foarte judicioase. Aşa, de pildă, el,
care era un om cu adevărat învăţat, susţine că Filostrat nu s-a priceput sau nu a putut să redea nimic în legătură cu
propagarea doctrinei pitagorice de către Apollonius, cu excepţia câtorva pagini despre migraţia sufletului ( Împotriva lui
Hierocles 2, 63-64).[5]

23
 Cinstea, rectitudinea morală, simţul răspunderii sînt calităţile de bază ale lui Apollonius, ca om, nu doar ca preot
apollinic. O idee importantă revine insistent în tot ceea ce spune Apollonius: ..a fi un om bun nu înseamnă a nu greşi"
(III. 25 ; VI, 20).

În cadrul reînvierii forţate a formelor de cult de odinioară, căreia împăratul Teodosius cel Mare i-a pus brusc capăt
în 393, Apollonius s-a bucurat şi el de notorietate. Era un heros divinizat „adorat de unii întocmai unui zeu", scrie
Lactantius în Divinac Institutiones. Cultul lui Apollonius este menţionat încă de pe vremea lui Aurelian (sfîrşitul secolului
al III-lea), dar în Historia Augusta, îl regăsim amintit şi cu alte ocazii,

ca de pildă drept o prezenţă „printre sufletele mai mult decât sfinte ale lui Avraam, Cristos şi Orfeu", deci ca reprezentant
de seamă al religiei apollinice, după părerea lui Lampridius, autorul biografiei lui Alexander Servus. Mai moderat în
aprecieri, Ammianus Marcellinus se mulţumeşte să-1 aşeze în lungul şir al adepţilor filozofiei lui Platon, acordîndu-i, ce-i
drept, epitetul de amplissimus (loc. cit).

În disputa ideologică dintre păgâni şi creştini, opera lui Filostrat despre Apollonius sau simpla atenţie acordată
cultului său contribuie ca „filozoful” să nu fie uitat. Fericitul Ieronim, în Epistolele sale, în ce-1 priveşte pe Apollonius, se
mulţumeşte să aibă o atitudine ambiguă „fie că a fost un «mag», cum se spune îndeobşte, fie un filozof, cum susţin
pitagoricii”. Deşi folosită ca mijloc de propagandă anticreştină, figura lui Apollonius, datorită calităţilor morale cu care 1-
a împodobit Filostrat, s-a bucurat în veacurile al V-lea şi al Vl-lea ale erei noastre mai degrabă de bune aprecieri decât de
faima unui „şarlatan”. în Istoriile eclesiastice târzii, cum ar fi cele ale lui Rufinus sau Sozomenos, dispare orice urmă de
denigrare. Pentru Rufinus, este „un bărbat învăţat” (Eruditus admoclum), iar pentru Sozomenos „un om înzestrat cu cele
mai înalte virtuţi.[6]

Constantin Noica, în „Proiectul de lecturi esenţiale” consemnat de Gabriel Liiceanu, include opera lui Filostrat
printre cele 40 de lucrări care, după părerea sa, se cuvin citite de orice om de cultură: „Ajungem în cameră şi îmi dictează
lista pe care şi-a notat-o (nu prea înţeleg cum) pe o cutie de chibrituri. Iat-o (deci, după Plotin): Noul Testament (cu
apocrife essenieni) Viaţa lui Apollonius din Tyana (Philostrat); gnostici; Hermes Trismegistul; Augustin, Confesiuni, De
trinitate, De ciritate Dei, De magistro; Origenes Clement; Pseudo-Dionis; secolul mare al celor trei: Ioan Christosostomul
Grigore din Nazianz, Sf. Vasile (liturghia ortodoxă) etc.[7]

Mult discutata problemă, dacă aici Philostratus nu cumva dorea să facă o paralelă între Appolonius şi Hristos, a
primit un răspuns negativ în rândul mai tuturor cercetătorilor moderni, ea fiind lipsită de un suport real şi serios.[8]

În lucrarea Mântuitorului, minunile făgăduite din Sfânta Scriptură au fost repetate, legitimând misiunii Sale şi
dând perioadei sale o imagine a perioadei eshatologice.

24