Întâlnire în Pleiade:

O privire din interior asupra OZN-urilor

Autori: Preston B. Nichols şi Peter Moon
Ilustraţii: Nina Helms

Copertă: viziune artistică asupra florei şi faunei din Alderon, o planetă din constelaţia Pleiadelor. Koala a fost
ales ca animal-totem, simbol al aspectelor interdimensionale ale Pleiadelor. Culoarea roz a acestuia reflectă o nuanţă
nepământească, dar reprezintă şi simbolul energiei vindecătoare a inimii.

Între toate constelaţiile care apar pe cerul nopţii, nici una nu a avut vreodată un impact atât de mare asupra minţii
umane ca Pleiadele. Artişti, poeţi, oameni de ştiinţă, graficieni ai miturilor sau profeţi, cu toţii au citat Pleiadele ca sursă de
inspiraţie pentru opera lor, considerând că fără cunoaşterea acestei constelaţii nu vom putea înţelege niciodată originile
umanităţii şi relaţia acesteia cu principiile creatoare ale existenţei.
Cartea de faţă prezintă povestea incredibilă a unui om care s-a trezit dus în Pleiade, unde a fost examinat şi instruit
de forme inteligente de viaţă cu o înfăţişare umană. Pleiadienii i-au oferit o educaţie care i-a permis nu numai să îşi
redobândească starea de sănătate, dar şi o înţelegere fără precedent a ştiinţei electromagnetice şi a rolului pe care îl joacă
aceasta în tehnologia OZN-urilor.
Întâlnire în Pleiade prezintă o istorie a fizicii şi a OZN-ologiei, dar şi experienţele personale ale lui Preston
Nichols, şi oferă o viziune nemaiîntâlnită până acum asupra tehnologiei farfuriilor zburătoare şi a fenomenelor care le
însoţesc. Niciodată nu a fost explicat subiectul complex al OZN-urilor atât de simplu şi de convingător ca în această carte,
care va fi apreciată deopotrivă de oamenii de ştiinţă şi de cititorii profani.

Această carte este dedicată lui Robert Lee Nichols

Introducere
În anul 1986, Preston Nichols a şocat multă lume şi a intrigat serviciile secrete ale Statelor Unite atunci când a
anunţat public, în faţa unui grup de circa 300 de persoane din Chicago, că a participat la un „proiect negru” secret
desfăşurat în Long Island. Cunoscut oficial în cercurile militare şi ale serviciilor secrete sub numele de Proiectul Phoenix,
el a căpătat în timp denumirea populară de Proiectul Montauk (după numele localităţii în care s-a desfăşurat proiectul:
Montauk, New York) şi a fost descris pe larg într-o carte care a făcut furori, intitulată: Proiectul Montauk: experimente cu
timpul. Această carte, care l-a făcut faimos pe Preston Nichols, prezintă o serie de evenimente majore legate de
descoperirile unor ştiinţe secrete, precum controlul vremii şi controlul minţii. În timp, aceste experimente au condus la
fenomene precum teleportarea şi materializarea obiectelor, iar apoi chiar la controlul timpului.
După publicarea cărţii Proiectul Montauk, investigaţiile au continuat, pentru a găsi şi mai multe dovezi în sprijinul
celor afirmate în carte. Au rezultat astfel alte două lucrări, care continuă seria (O nouă vizită în Montauk şi Piramidele din
Montauk), în care se aduc numeroase argumente care atestă faptul că la Montauk s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit,
care continuă până astăzi. Tot mai mulţi oameni confirmă la ora actuală că proiectul a existat.
Cercetările lui Preston au fost ridicate în slăvi de unii şi condamnate de alţii, dar nimeni nu poate contesta
cunoştinţele sale în domeniul tehnologiei electromagnetice şi faptul că a fost implicat într-un proiect guvernamental secret
de cercetare. Sunt cercuri oficiale în care părerile şi sfaturile sale profesionale continuă să fie foarte apreciate.
Cartea de faţă prezintă doar unul din aspectele proiectului secret la care a participat Preston, şi anume cel referitor
la OZN-uri. Lucrarea Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor are două părţi. Prima parte este semnată
de Preston Nichols şi se referă la experienţele directe ale acestuia legate de OZN-uri, extratereştri şi tehnologia acestora. Ea
începe cu descrierea întâlnirilor personale ale lui Preston cu extratereştrii, când a urcat la bordul unui OZN, la cererea
oficialităţilor militare, pentru a vedea cum este construit vehiculul. Cartea continuă cu revelarea pas cu pas a acestui secret
atât de bine ascuns, conducând în final către o viziune cu totul surprinzătoare asupra realităţii şi manierei de funcţionare a
OZN-urilor. Anumite pasaje sunt puţin tehnice, dar limbajul folosit nu este deloc greu de înţeles. În rest, cartea este
literalmente împănată de aventuri.
A doua parte a cărţii este scrisă de mine, Peter Moon. Am fost coautor al primelor trei cărţi ale lui Preston, iar
aceasta este a patra colaborare pe care o avem. Relatarea începe cu descrierea propriilor mele aventuri în domeniul
paranormalului, care m-au condus către cunoaşterea lui Preston Nichols şi către studierea fenomenelor legate de OZN-uri.
Relatarea se încheie cu un studiu asupra mitologiei Pleiadelor, în încercarea de a demonstra că această constelaţie
reprezintă premisa înţelegerii fenomenelor legate de spaţiul interior şi exterior.
Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor vă va conduce într-o călătorie aşa cum nu aţi mai
trăit în planul conştiinţei, către lumea interioară a fenomenelor OZN. După ce veţi citi această carte, nu veţi mai privi
niciodată la fel subiectul farfuriilor zburătoare.
Lectură plăcută.
NOTĂ: cartea de faţă conţine o serie de cuvinte unice sau puţin familiare majorităţii oamenilor. De aceea, am
anexat la sfârşit un glosar în care am explicat aceşti termeni.

Partea I
De Preston B. Nichols

Capitolul 1
O istorie generală a OZN-urilor
Obiectele Zburătoare Neidentificate sau OZN-urile sunt cunoscute în istorie, sub diferite forme, încă de la
începuturile umanităţii. Misterioasele farfurii zburătoare sunt menţionate în vechile manuscrise sanscrite şi în Biblie. Carul
de foc înaripat al lui Ezechiel din Vechiul Testament este vestit, dar mai există şi alte descrieri în literatura antică. Chiar
dacă nu vorbim de o experienţă nouă, mai avem încă mult până la o înţelegere a naturii exacte a acestor fenomene. De
altfel, acesta este scopul cărţii de faţă.
OZN-ologia modernă a devenit populară în anul 1947, odată cu observaţiile făcute de Kenneth Arnold în nord-
vestul Statelor Unite şi cu prăbuşirea de la Roswell, New Mexico. Îndeosebi prăbuşirea de la Roswell este foarte bine
documentată, fiind prezentată în mai multe cărţi şi chiar într-un film difuzat pe un canal de televiziune. Toate aceste
evenimente au fost prezentate în presa vremii. Au existat şi alte mărturii legate de OZN-uri, anterioare acestora, dar care au
rămas mai puţin cunoscute. Din această perspectivă, am putea plasa începutul real al OZN-ologiei moderne pe la începutul
anilor 30, dacă nu chiar mai devreme. Prima relatare pe care am întâlnit-o personal a fost făcută în anul 1936. Momentul nu
a fost o simplă coincidenţă, căci s-a suprapus cu primele experienţe ale armatei legate de tehnologia radarului. Pentru prima
dată, militarii au putut observa pe cer un obiect neidentificat, constatând pe ecranul radarului că acesta avea o natură solidă
şi nu era doar un miraj. Aceasta a fost prima dovadă ştiinţifică imposibil de contestat. În acea perioadă, OZN-urile au
devenit cunoscute sub denumirea de „flying unknowns” ([obiecte] necunoscute aflate în zbor), dar, dintr-un motiv sau altul,
prescurtarea FU nu a rezistat în timp.
Zvonurile moderne legate de prăbuşirea OZN-urilor au început tot în anul 1936, şi au continuat până după cel de-
al Doilea Război Mondial, până la prima prăbuşire documentată, cea de la Roswell, din anul 1947. De atunci, rata
prăbuşirilor a ajuns la aproximativ una la 3-4 luni. De aceea, Departamentul Forţelor Aeriene a iniţiat proiectul Blue Book1,
structurat pe cel puţin două nivele de interes. Prima prioritate era legată de descoperirea tuturor informaţiilor legate de
atestarea şi prăbuşirea OZN-urilor şi s-a născut în urma unei întâlniri la vârf a serviciilor secrete militare, acesta fiind
considerat un domeniu de interes pentru securitatea Statelor Unite. Cea de-a doua prioritate se referea la secretizarea
acestor informaţii pentru a nu cădea în mâinile unor potenţiali duşmani. Aşa s-a ajuns în timp la ascunderea lor inclusiv de
ochii opiniei publice americane.
Pe lângă ascunderea informaţiilor din motive de securitate naţională a mai apărut un motiv de îngrijorare. Militarii
se temeau că dezvăluirea acestor informaţii ar fi putut conduce la o panică generalizată, cu eventuale consecinţe
dezastruoase. Difuzarea la radio a Războiului lumilor a provocat o isterie în masă, demonstrând că reacţia publicului la
aflarea veştii că extratereştrii au sosit pe pământ poate fi într-adevăr extrem de excesivă. Auzind că pe pământ au aterizat
1
Textual: Cartea Albastră.
marţienii, oamenii care au ascultat povestea lui H.G. Wells la radio (cetăţeni ai statului New Jersey) s-au baricadat în case,
în timp ce alţii au luat-o la goană şi au creat un adevărat haos, fără măcar ca transmisiunea să fie o farsă a postului de radio
sau a lui Orson Wells, actorul care a citit povestea. Pe scurt, postul de radio a anunţat detaliat la începutul transmisiunii că
urmează o lectură a faimoasei cărţi a lui H.G. Well.
Există o implicaţie antropologică încă şi mai profundă care explică de ce este atât de sensibil Guvernul Statelor
Unite la subiectul OZN-urilor şi de ce se grăbesc atât de tare oficialităţile să infirme orice zvon legat de acestea. Dacă
întrebi un om mediu de pe stradă unde crede că se află Dumnezeu, el îţi va indica cerul şi îţi va răspunde că „Dumnezeu
este acolo, sus”. Dacă o civilizaţie extrem de avansată ar apărea brusc într-o navă spaţială, este de bănuit că o mare parte a
populaţiei i-ar venera pe locuitorii acesteia ca pe nişte îngeri, considerându-i trimişi ai lui Dumnezeu pe pământ. Există deja
nenumărate secte religioase care se închină acestor fiinţe care locuiesc pe stele; de aceea, Guvernul se teme că ar putea
pierde uşor controlul asupra populaţiei. Una peste alta, este cert că ceea ce a început ca o precauţie politică s-a transformat
în timp într-un fenomen de control al maselor. Se vor găsi chiar mulţi oameni care să pretindă că totul a fost o chestiune de
control încă de la bun început. Oricum ar fi, oficialităţile alese de poporul american pentru a-l guverna au refuzat să facă
publice aceste informaţii, presupunând că au fost informate ele însele pe această temă. Pe scurt, informaţiile legate de
OZN-uri au devenit apanajul exclusiv al unei elite a puterii. Deşi aceşti oameni au toate motivele să le păstreze secrete, este
evident că au apărut tot felul de scurgeri de informaţii, care au condus apoi la tot felul de dezinformări, ce nu au făcut decât
să amplifice şi mai tare confuzia generală şi sentimentul de manipulare.
Informaţiile prezentate în această carte provin exclusiv din experienţele mele personale. Sunt de profesie inginer şi
înţeleg toate aspectele legate de radar. Cunosc personal o sumedenie de oameni care au lucrat în această industrie şi care au
foarte multe lucruri de povestit pe această temă. Unele dintre ele pot fi considerate scurgeri de informaţii, în timp ce altele
sunt mai degrabă deducţii logice. Acesta este contextul în care îmi voi încadra povestea. Îmi voi povesti aşadar propriile
mele experienţe legate de OZN-uri, începând chiar din copilărie.

Capitolul 2
Întâlniri cu OZN-uri
Prima experienţă paranormală pe care am trăit-o s-a petrecut pe când aveam cinci sau şase ani. M-am trezit din
somn şi am văzut ceea ce părea a fi faţa lui Dumnezeu privindu-mă din cadrul uşii. Cu siguranţă, faţa respectivă nu
aparţinea unuia din părinţii mei. Părea foarte luminoasă şi era înconjurată de un păr argintiu, lung. Deşi aveam să întâlnesc
de multe ori mai târziu această faţă, până în adolescenţă experienţa nu s-a mai repetat. Nici astăzi nu ştiu exact dacă faţa pe
care am perceput-o atunci a avut vreo legătură directă cu întâlnirile mele ulterioare legate de OZN-uri.
Nu am văzut primul OZN decât prin anul 1961 sau 1962, la vârsta de 15 sau 16 ani. Nu cu mult timp înainte,
părinţii mi-au construit o mică baracă în fundul curţii. Eram nebun după electronică şi doreau să scape de mine şi de
jucăriile mele, care încurcau locul în întreaga casă. Atunci când îmi realizam experimentele, pretindeau că făceam un
zgomot îngrozitor, cum nu au mai auzit vreodată. Evident, la acea vreme nu învăţasem încă să instalez feedback-ul negativ
al unui amplificator radio. Dacă experimentul este realizat incorect, zgomotul care se aude seamănă într-adevăr cu ţipătul
terifiant al unei banshee2. Abia mai târziu am înţeles ce se întâmplă: nu trebuia decât să inversez bornele transformatorilor
exteriori pentru ca ţiuitul să înceteze. Până când mi-am dat seama de acest lucru, a trecut probabil o săptămână, timp în care
am înnebunit pe toată lumea. Construindu-mi baraca, ai mei mi-au permis să îmi continui hobby-ul, dar au avut grijă să fiu
cât mai departe de casă în timp ce îmi desfăşuram experimentele. Nu a trecut mult timp şi baraca mea era plină de
receptoare radio şi de televizoare vechi. Mi-am adus chiar câteva echipamente de testare care păreau să fi fost luate direct
din laboratorul lui Marconi. Întrucât aveam mai mult echipament electronic decât oricare din colegii mei de şcoală, îmi
imaginez că mă simţeam foarte special printre aceştia.
Într-o noapte, pe când meşteream în laboratorul meu, nu am putut scoate altceva din receptoarele mele radio decât
un bâzâit ciudat. Subit, curentul electric s-a întrerupt şi am rămas în întuneric. Am ieşit afară şi am văzut un obiect luminos
în formă de disc care plutea deasupra curţii mele, la o înălţime de circa 70 de metri. Avea o lăţime de aproximativ 17 metri
şi o înălţime de circa 7 metri. Emana o lumină alb strălucitoare. Pe neaşteptate, discul şi-a luat zborul pe deasupra capului
meu şi a dispărut. A început prin a se înălţa pe verticală, apoi a făcut câteva manevre imposibile, după care şi-a reluat
zborul pe verticală. Am remarcat cu această ocazie că luminile se stinseseră în tot cartierul, nu numai în casa mea. După o
vreme de la dispariţia obiectului, s-au reaprins.
2
Figură mitologică. Nu este văzută niciodată, dar ţipetele ei sfâşietoare se aud noaptea şi pot scoate din minţi orice om
sănătos.
 Am văzut-o atunci pe mama alergând afară din casă. Era foarte tulburată şi mi-a strigat:
- Ai văzut? Ai văzut?
- Da, mamă, am văzut, i-am răspuns eu.
- Ştii ce a fost obiectul acela?
- Nu ştiu. Părea o farfurie zburătoare.
Mi-a spus că, orice ar fi fost, a oprit curentul electric în casă. I-am răspuns că acesta s-a întrerupt şi în baraca mea,
întrerupându-mi munca.
Aceasta a fost prima mea „întâlnire de gradul întâi” – termen popular în literatura referitoare la OZN-uri, care se
referă la vederea unui OZN. „Întâlnirea de gradul doi” se produce atunci când vezi un OZN aterizând în imediata ta
apropiere. „Întâlnirea de gradul trei” se produce atunci când eşti luat la bord sau când comunici într-un fel sau altul cu
extratereştrii. Mai există şi experienţa răpirii, cunoscută uneori sub numele de „întâlnire de gradul patru”.
Acea întâlnire cu OZN-ul de deasupra curţii casei mele a fost prima dintr-o lungă serie. În acea perioadă (de la
începutul anilor 60) au fost raportate foarte multe asemenea privelişti în zona Islip, oraşul din Long Island în care am
crescut şi în care continui să locuiesc şi astăzi. Într-o zi, prin anul 1964, mă aflam la liceu, împreună cu un grup de elevi.
Subit, liceul s-a golit, toată lumea alergând speriată afară. Deasupra terenului de sport se afla un obiect în formă de
bumerang care făcea o serie de manevre de zbor. Avea o formă foarte ciudată şi nu depăşea 1,20 metri în diametru. Nu ştiu
nici astăzi ce a fost, dar la un moment dat a dispărut. Aceasta a fost cea de-a doua întâlnire pe care am avut-o cu un OZN.
După ce am intrat la Colegiul Suffolk, asemenea imagini s-au repetat foarte des. De fapt, era un fenomen în masă,
putând fi perceput de toţi studenţii din campus. Întrucât eram student la departamentul de tehnologie electrică şi ştiam
foarte multe lucruri despre radio, m-am decis să fac ca lucrurile să devină şi mai interesante, concepând tot felul de
analizoare de spectru, receptoare radio şi camere video. În cele din urmă, am reuşit. Într-o noapte, am surprins pe peliculă
un OZN care zbura pe cer. Imaginile erau foarte clare şi toţi cei care au rămas în acea noapte împreună cu mine au putut
vedea direct această privelişte. La vremea aceea nu existau în campus nici un fel de măsuri de securitate împotriva acestor
activităţi. De aceea, dimineaţa am rămas extrem de dezamăgit să constat că filmul îmi fusese scos de cineva din camera de
filmat. Se pare că un coleg raportase autorităţilor ce făceam. Consecinţa a fost că am fost luaţi în vizor de acestea. Când am
obţinut prima noastră dovadă, autorităţile s-au mişcat foarte rapid şi ne-au confiscat-o.
Deşi efortul meu de a obţine pe peliculă imagini cu OZN-uri a dat greş, am reuşit să fac progrese într-un alt
domeniu. A fost prima dată când am reuşit să fac analiza undelor electromagnetice sau a semnăturii electronice pe care o
generează aceste farfurii zburătoare. Am învăţat astfel cum pot fi recunoscute OZN-urile. Aceste aparate interferează în
maniere extrem de distincte cu undele radio scurte, dar şi cu benzile VHF şi UHF. Spectrograma lor arată de regulă ca o
colină. În timp, am învăţat să le recunosc în funcţie de sunetul care apare în difuzoare atunci când aparatul se află în modul
de detecţie AM, iar AGC (Automatic Gain Control) este oprit. În aceste condiţii, sunetele seamănă cu un bâzâit sau un
şuierat distinct, care poate fi deosebit. Există de asemenea anumite tipare ale sunetelor de fundal care pot fi recunoscute. La
ora actuală, pot recunoaşte oricând apariţia unui asemenea aparat prin simpla ascultare a difuzoarelor.
Deşi foarte interesante, toate aceste fenomene nu făceau parte direct din sfera mea de interes de la acea vreme.
Treptat, m-am implicat în alte proiecte, fără legătură cu OZN-urile. Unul dintre cele mai bizare a fost un proiect legat de
antigravitaţie, pe care am încercat să-l comercializez, dar am dat greş, după ce asupra mea s-au făcut presiuni. Pe scurt,
următoarea întâlnire dramatică cu un OZN nu s-a mai produs decât în anul 1974.

Capitolul 3
La bordul unui OZN
În perioada anilor 70 am lucrat la o companie din Long Island care avea contracte cu Ministerul Apărării. În anul
1974 sau 1975, şeful mi-a spus că am fost selectat pentru a face parte dintr-o echipă care urma să cerceteze o anumită
tehnologie străină localizată la o bază militară aflată într-un loc nespecificat. Mi-am imaginat că urma să cercetăm o
tehnologie rusească sau chineză şi am precizat că eram încântat să merg. Mi-a răspuns sobru că nu era o chestiune de
voluntariat şi că eram obligat să merg.
Echipa era formată din şase persoane. Am fost urcaţi la bordul unui avion şi am părăsit Long Island. După o
vreme, am aterizat. Privind din aer, mi-am imaginat că ne îndreptam către Ohio. Imediat ce a atins solul, pilotul a părăsit
pista şi a intrat într-un hangar. Am fost îmbarcaţi apoi într-o dubiţă fără geamuri. După 2-3 ore de mers, nu mai aveam nici
o idee unde ne-am fi putut afla. În cele din urmă, maşina s-a oprit şi uşile din spate au fost deschise. Ne-am trezit într-un fel
de hangar subteran, complet gol. Nimic nu indica unde ne-am fi putut afla. Nu existau decât uşi care se deschideau şi se
închideau. Una dintre ele dădea într-un coridor. Am trecut prin acesta şi am ajuns într-o cameră în care ni s-a făcut un
instructaj de securitate.
Spuneam mai devreme că eram în total şase membri ai echipei. Unul dintre aceştia era şeful meu, dar nici el şi nici
ceilalţi nu-şi mai aminteşte mare lucru din ceea ce s-a petrecut în continuare. Instructajul ni s-a făcut de nişte membri ai
forţelor aeriene, uşor de recunoscut după uniformele lor. Şeful meu s-a angrenat într-o discuţie destul de lungă cu ei. După
ce ni s-a atras atenţia asupra mai multor factori legaţi de securitate, am fost conduşi într-un alt hangar, în care am văzut un
OZN în formă de disc.
Am privit către unul din militarii care ne însoţeau şi am spus:
- Hei, dar acesta este un OZN.
- Şş, mi-a răspuns acesta. Nu avem voie să rostim asemenea nume. Tot ce ştim este că avem de-a face cu un aparat
străin.
A adăugat că ne aflăm la Departamentul pentru Tehnologia Aparatelor de Zbor Străine. Era un limbaj foarte
criptic. Militarul ne-a condus apoi într-un tur al OZN-ului.
Din afară, aparatul era argintiu şi semăna cu orice farfurie zburătoare în formă de disc. Părea să aibă un diametru
de aproximativ 17 metri şi o înălţime de 7 metri. În partea de sus avea o formă de dom, cu o lăţime de circa cinci metri.
Nava se sprijinea pe trei picioare care ieşeau de undeva de sub ea. O rampă făcea legătura între sol şi uşa aparatului.
Am descoperit cel mai surprinzător aspect legat de această farfurie zburătoare abia după ce am urcat la bord. În
interior era absolut uriaşă. Deşi diametrul exterior nu depăşea 17 metri, odată intraţi în interior am mers timp de circa zece
minute în aceeaşi direcţie, pe o distanţă de sute de metri, poate chiar de ordinul kilometrilor. La vremea respectivă mi s-a
părut neverosimil. Din ceea ce ştiu astăzi, mi se pare evident că odată urcaţi pe navă, am intrat într-o realitate artificială.
Aceasta este cheia construcţiei unui OZN şi a capacităţii de a călători dintr-un loc în altul cu ajutorul acestuia. Vom
dezvolta mai târziu acest subiect.
Deşi spuneam mai devreme că am pătruns într-o realitate artificial construită, aceasta părea la fel de reală ca şi
mediul exterior sau ca şi camera în care vă aflaţi dumneavoastră acum. Următorul aspect interesant pe care l-am observat
era legat de lipsa oricărui panou de control. Practic, nu existau butoane, manşe sau indicatoare. Pe măsură ce treceam dintr-
un compartiment în altul, luminile se aprindeau automat, cu puţin timp înainte să intrăm în ele. După ce ieşeam, luminile se
stingeau. Iluminatul părea perfect controlat. În timp ce continuam să inspectăm nava, unul din militari ne-a informat că
iniţial în interiorul acesteia exista o atmosferă ciudată, dar că aceasta a fost refăcută, astfel încât să devină compatibilă cu
fiinţele umane.
În cele din urmă, am ajuns într-un compartiment care părea să fie camera de control. Cele mai importante piese
erau trei fotolii plasate chiar în faţă. Când spun fotolii, mă refer exact la aşa ceva: erau nişte scaune înclinate şi confortabile,
special concepute pentru relaxare. În spate se aflau alte scaune obişnuite, de dimensiuni mai mici. Ni s-a spus că fotoliile
erau înzestrate cu tot felul de dispozitive electronice care se ataşau în zona capului. Era evident că scopul lor era să preia
gândurile celor instalaţi în fotolii. Cei care au citit Proiectul Montauk: experimente cu timpul, îşi pot da cu uşurinţă seama
că această tehnologie este exact cea folosită la construcţia Scaunului din Montauk.
Pe pereţii din faţa fotoliilor se aflau patru ecrane. Şi acestea păreau să fie conectate la procesele mentale ale
operatorilor. Stând în fotoliu, aceştia puteau cere afişarea unor hărţi stelare, a unor fotografii luate din exteriorul navei, etc.
Un simplu gând era suficient pentru a vedea pe ecran ce se întâmpla în afara navei, în orice direcţie.
În spatele ecranelor se afla o altă încăpere, de mici dimensiuni, în care se aflau o grămadă de cristale de stâncă.
Între acestea erau plasate tot felul de bobine, legate între ele prin cabluri. Pereţii încăperii nu conţineau altceva decât
ecrane. Nu existau ferestre nici în această cameră, nici în vreun alt compartiment al navei.
Am fost conduşi apoi pe un nivel superior, situat deasupra camerei de control. Aici se aflau camerele obişnuite ale
echipajului. În afara condiţiilor de confort de care are nevoie orice om obişnuit, se mai aflau aici laboratoare şi un fel de
infirmerie. În laboratoare existau mese uriaşe, folosite poate pentru experimente pe oameni.
Sub camera de control, în partea de jos a farfuriei zburătoare, se afla o încăpere uriaşă plină cu pietre de forme
diferite conectate între ele prin fire. Nici eu, nici colegii mei, nu ne-am putut da seama la ce folosesc, exceptând firele. În
marea lor majoritate păreau să fie minereu de aur, argint şi platină. Ni s-a spus că elementul care lipsea cu desăvârşire era
cuprul.
Din această „cameră a pietrelor” foarte mare se intra în alte patru camere mai mici, care făceau legătura cu patru
proeminenţe emisferice situate chiar sub centrul navei. Fiecare din aceste proeminenţe era înzestrată cu nişte fire
asemănătoare unor antene. Secţiunea inferioară a farfuriei zburătoare era izolată de restul navei şi era înconjurată de o
bobină uriaşă. De fapt, era vorba de o sârmă foarte groasă bobinată, similară cu cele folosite pentru televizoare. Uriaşa
bobină era conectată la setul de cristale din camera centrală, care părea să fie principala sursă de energie a navei. În esenţă,
aşa era construită farfuria zburătoare.
Dată fiind tehnologia folosită, mi s-a părut evident că manevrarea navei folosea principiile electromagnetice. Cele
patru proeminenţe conţineau antene care generau un câmp electric. Câmpul magnetic era produs de bobina de care am
vorbit mai sus. Voi oferi alte detalii ceva mai departe în carte.
Când ni s-a permis să cercetăm nava, am activat bobinele din ea şi am aşezat voltmetre pe firele electrice pentru a
măsura voltajele produse. Am remarcat cu această ocazie că era folosit un curent electric alternativ, cu diferite forme-undă
şi diferite frecvenţe. Militarii au ridicat nava la circa 3-5 metri de podeaua hangarului, pentru a putea face noi experimente
şi teste. Farfuria zburătoare era înzestrată cu tot felul de antene şi echipamente electronice sofisticate, unele dintre ele
nemaivăzute de noi până atunci. Personal, nu am văzut aşa ceva nici până astăzi, cu excepţia acelei unice ocazii. Existau
analizoare de semnătură electronică, analizoare de spectru şi computere foarte avansate.
Bazându-mă pe propriile mele observaţii şi pe teoriile pe care le-a avansat mai târziu grupul nostru, pot afirma că
nava conţinea un sistem tehnic de producere a realităţii. Ce înţeleg prin aceasta? Exact ceea ce afirm: un sistem de
producere a realităţii! Dacă definim realitatea ca un sistem de percepţie şi interacţiune care se supune anumitor reguli
precise, un sistem tehnic de producere a realităţii va fi un sistem capabil să schimbe realitatea iniţială, creând o realitate
diferită, ce poate interacţiona cu prima.
Personal, dacă mi-aş propune să construiesc o navă spaţială, nu m-aş baza pe o maşinărie capabilă să producă o
realitate artificială în interiorul unei capsule foarte mici. Dacă maşinăria ar claca, întregul spaţiu din interior s-ar contracta
şi poate chiar ar dispărea cu totul. Ar fi un coşmar. Dacă mi-ar sta în puteri, aş crea mai degrabă un sistem pasiv, fără
electricitate. Nava pe care am văzut-o atunci avea în interior o realitate alternativă. Felul în care poate fi produsă aceasta
este o altă discuţie şi îl vom explica mai târziu în această carte.
După ce m-am consultat cu colegii din echipa mea, am tras concluzia că nava era înzestrată cu un singur sistem
care prelua comenzile ocupanţilor celor trei fotolii. Cluster-ul de cristale din spatele camerei de control nu era altceva decât
un computer. Cluster-ul mai mare de cristale de pe puntea inferioară a navei, la care se adăugau antenele, totul fiind
înconjurat de marea bobină, era un generator al unei alte realităţi spaţio-temporale. Era un sistem separat de primul, care
funcţiona de sine stătător.
După ce am revenit la slujba mea din Long Island, nici unul din colegii mei nu a mai făcut vreo menţine
referitoare la farfuria zburătoare. Am semnat cu toţii un angajament de confidenţialitate, potrivit căruia nu aveam voie să
vorbim de acest subiect. Când le-am pus totuşi anumite întrebări, am constatat că aceştia nu îşi mai aminteau nimic. Eu
însumi aveam anumite probleme cu memoria. Am trăit o întreagă viaţă paralelă, pe care nu am reuşit să mi-o amintesc pe
deplin decât mulţi ani mai târziu. Am avut astfel ocazia să văd de aproape un alt OZN, dar numai în această viaţă
„paralelă”. Mă aflam atunci în baza subterană de la Montauk. În această a doua viaţă pe care am trăit-o, am lucrat pentru
Laboratoarele Brookhaven şi la Proiectul Montauk, ocazie cu care am putut vedea nava spaţială amintită mai sus. Farfuria
zburătoare avea o formă mai ovoidală decât cea studiată împreună cu colegii mei din Long Island. Avea aceleaşi ecrane şi
fotolii, dar era înzestrată şi cu o serie de butoane suplimentare, precum şi cu alte sisteme de operare. De data aceasta, nu mi
s-a mai propus să analizez din punct de vedere tehnic această navă, ci doar să ajut la dezmembrarea ei, şi în special a
sistemelor de operare. Secţiunile navei corespundeau perfect cu cele atribuite în general extratereştrilor cunoscuţi sub
denumirea populară de micii cenuşii. La ambele nave pe care am avut ocazia să le examinez, fuzelajul părea să fie construit
dintr-o singură bucată (nu din mai multe bucăţi asamblate).
În timp ce dezmembram nava de la Montauk, mi s-a părut că identific un sistem de control, un sistem de
computere şi un fel de manşă de conducere, dar nu mi-am putut da seama cu exactitate la ce foloseau acestea. Exista de
asemenea un fel de unitate radio. În mod evident, această navă nu era operată de un sistem tehnic unitar, la fel ca cea de
care am discutat anterior. Farfuria zburătoare nu a fost testată în acţiune de către membrii personalului militar, dar nu ştiu
de ce. Poate că nu ştiau cum să o pună în funcţiune.
 Din experienţa acumulată, mi-am dat seama că OZN-ul de la Wright-Patterson (primul din cele descrise mai sus)
era cel mai avansat ca tehnologie, un fel de Cadillac al farfuriilor zburătoare3. Mai avansat decât atât nu-mi pot imagina
decât un vehicul pur spiritual. Voi oferi mai multe detalii referitoare la aspectele tehnice ale acestei capodopere în rândul
farfuriilor zburătoare, dar nu înainte de a prezenta o altă întâlnire personală pe care am avut-o cu un OZN.

Capitolul 4
Torpilarea OZN-ului
Următoarea întâlnire pe care am avut-o cu un OZN s-a produs în anul 1989, pe când încă mai lucram pentru
Compania BJM. Aceasta primise de la Guvern un contract prin care trebuia să construiască un transmiţător UHF special,
dar nu a reuşit. Transmiţătorul a fost construit cu ajutorul unei tehnologii foarte avangardiste, extrem de modernă, dar pur şi
simplu nu funcţiona. Dată fiind reputaţia mea de inginer specializat în proiecte „ciudate”, mi s-a oferit o slujbă, cerându-
mi-se să-mi dau seama ce nu merge.
Imediat după ce am primit această sarcină, am ridicat telefonul şi am vorbit cu clientul, care mi-a spus că doreşte
un transmiţător modulat în sistem puls care să transmită pe o frecvenţă dată. Informaţia referitoare la frecvenţa respectivă
este strict secretă şi nu o pot dezvălui. I-am spus pe loc că are nevoie de un transmiţător tubular, nu de o componentă solidă.
După ce am vorbit cu el, m-am dus în depozitul companiei BJM şi am luat de acolo un transmiţător vechi, folosit pe timpuri
de forţele aeriene, capabil să scoată o frecvenţă radio de 500W în regiunea UHF. L-am şters de praf, l-am reparat, după care
l-am pus să funcţioneze conform specificaţiilor clientului. Avea o frecvenţă modulată în sistem puls, care opera în banda
superioară UHF. Am luat apoi o mică antenă elicoidală şi am montat-o pe un tripod.
La scurt timp, mi s-a spus să iau transmiţătorul şi să-l duc la Fort Meade. Am semnat pentru el, l-am pus în
Dodge-ul meu şi am condus timp de cinci ore până la Maryland. Când am ajuns la Fort Meade, am rămas surprins să
constat cât de slabă era securizarea zonei. Când m-am prezentat la poartă, mi s-a spus că ştiau cine sunt şi că pot merge
liniştit până la Hangarul 6A. Când am ajuns aici, au apărut doi agenţi guvernamentali. Aceştia mi-au spus să instalez
echipamentul şi să aştept. Unul dintre ei avea o staţie de emisie-recepţie. A luat legătura cu cineva şi au început să
vorbească.
- Suntem gata, a spus el în aparat.
Ghiciţi ce mi-a fost dat să văd în continuare.
De noi s-a apropiat o farfurie zburătoare de dimensiuni mici, care a început să facă ture deasupra noastră.
Ascultând instrucţiunile primite, am pornit transmiţătorul, iar farfuria zburătoare a devenit brusc instabilă. Scotea tot felul
de zgomote ciudate şi părea să se zdruncine.
Unul din agenţi mi-a spus:
- Închide-l. Funcţionează.
Mi-au comunicat apoi să duc transmiţătorul înapoi la BJM şi să-l las acolo. M-am întors şi i-am spus şefului meu
ce mi s-a transmis. Mi-a răspuns că pot să-l las deocamdată pe bancheta din spatele atelierului meu.
După două luni de la excursia la Maryland, am auzit că grupul însărcinat cu producerea de receptoare pentru
sateliţi de la BJM lucra la un echipament nou. Potrivit rapoartelor pe care le-am primit, scopul era să monitorizeze OZN-
urile cu ajutorul sateliţilor. În esenţă, nu făceau altceva decât să culeagă semnalele trimise de sateliţii însărcinaţi să
urmărească navele spaţiale în funcţie de semnătura electromagnetică a acestora. Proiectul a început exact în perioada în
care Ronald Reagan a acordat fonduri uriaşe Iniţiativei de Apărare Strategică, proiect cunoscut popular sub numele de
„Războiul Stelelor”.
La data de 25 septembrie 1989, mi s-a spus să semnez din nou pentru transmiţător şi să îl iau acasă. Dacă apărea
vreo problemă, mi s-a spus că echipamentul era acoperit de o poliţă de asigurare a companiei. În aceeaşi seară, pe la orele
9:00, am primit un telefon la care mi s-a spus să duc transmiţătorul la capătul de sud al parcării William Floyd Parkway.
Trebuia să fiu acolo cu el la ora 10:00. Urma să fiu aşteptat de anumite persoane, de la care trebuia să primesc instrucţiuni
suplimentare. Pe la 9:30 au apărut doi asistenţi de la uzină, care mi-au spus că trebuiau să mă însoţească până la parcare.
Am urcat cu toţii în camionetă şi am pornit la drum.

3
Vezi Anexa A, care conţine o listă cu alte tipuri de farfurii zburătoare, mai puţin avansate din punct de vedere tehnologic.
 Când am ajuns la destinaţie, am găsit acolo un baraj al forţelor de poliţie. Le-am spus ofiţerilor că transportam un
echipament de la BJM şi că trebuia să îl predau în acel loc. Poliţiştii mi-au răspuns că mă aşteptau. Mi-au spus să fac la
stânga şi să iau legătura cu oamenii care mă aşteptau la capătul parcării. Am făcut ce mi s-a spus şi am văzut că o parte din
cei care mă aşteptau acolo purtau echipament militar, în timp ce alţii erau îmbrăcaţi în costume sau în haine obişnuite. Am
fost prezentat unui om care mi-a spus să aşez aparatul în spatele unui jeep. Am urcat la rândul meu în jeep, împreună cu
asociaţii mei, şi am pornit printre dunele de nisip până am ajuns la Smith Point, o locaţie în cadrul parcului cu acelaşi
nume.
Când ne-am oprit, ni s-a arătat o masă aranjată special pentru noi. În partea stângă se afla un camion mare, care
avea montată pe el o antenă radar aflată în plină mişcare de rotaţie. În partea dreaptă se afla o antenă parabolică uriaşă, de
formă concavă, care avea în mijloc ceva ce semăna cu un frigider. În mod normal, aici ar fi trebuit să fie plasat dispozitivul
de recepţie al antenei. În faţa noastră, către ocean, se afla un generator de 400 Hz, pornit, care scotea un zumzet.
Am aşezat transmiţătorul pe masă, iar unul din oamenii care ne-au aşteptat l-a conectat la o sursă de curent, după
care a setat modulaţia şi cablurile radio. Ne-a pus să-l verificăm. Am făcut acest lucru şi am constatat că totul era în
perfectă stare de funcţionare. Atunci, a deschis o staţie de emisie-recepţie şi a luat legătura cu cineva.
În continuare, altcineva aflat în camionul din apropiere ne-a spus:
- Daţi-i drumul. Suntem gata pentru test.
Când am pornit transmiţătorul, din centrul uriaşei antene parabolice a ieşit un fel de luminozitate albăstruie.
Provenea direct din obiectul care semăna cu un frigider. Am văzut cu toţii cum o rază de lumină albăstruie s-a îndreptat
către cer. Cel care părea să conducă operaţiunea a strigat că totul este în regulă. Ni s-a spus să aşteptăm alături.
Testul a avut loc pe la ora 10:30 seara. În continuare, pe la orele 11:00 sau 11:15 pe cer au apărut nişte elicoptere.
Veneau dinspre nord şi se îndreptau către Moriches Bay. Brusc, elicopterele au început să se rotească pe cer, în jurul unui
punct. În aceeaşi zonă au apărut şi două lumini puternice. Împreună cu elicopterele, luminile s-au îndreptat apoi către sud,
pe deasupra golfului Moriches Bay. Când au trecut pe deasupra noastră, cei de faţă au aprins nişte reflectoare, în lumina
cărora am putut vedea un OZN uriaş, în formă de pană. Avea o formă triunghiulară şi părea să aibă cel puţin 100 de metri
în lungime. A continuat să se deplaseze către sud, până când a ajuns pe malul oceanului. A făcut apoi un ocol şi s-a
îndreptat din nou către nord. Când a ajuns deasupra golfului Moriches Bay, echipamentul din jurul nostru a început să
bâzâie şi să zumzăie. Imediat, OZN-ul a început să se clatine, scoţând zgomote ciudate, după care a coborât brusc. S-a auzit
o explozie puternică.
Imediat, omul din camionetă a strigat că operaţiunea s-a încheiat. Cel de lângă mine mi-a spus că pot deconecta
transmiţătorul. L-am pus înapoi în jeep. Ne-au spus apoi să părăsim în grabă zona şi să dispărem cât mai rapid.
În scurt timp, mă înapoiam împreună cu colegii mei către casă. Un fel de agenţi ne-au urmărit tot timpul pe drum.
Unul dintre ei a rămas în faţa casei mele întreaga noapte. Când cei doi colegi de serviciu au plecat mai departe, doi agenţi i-
au urmat. Am încercat telefonul, dar am constatat că linia era moartă. M-am dus la vecini şi am încercat să îmi sun colegii
de la ei. Deşi telefonul vecinilor mergea, nu mi-a răspuns nimeni la celălalt capăt al firului. Se pare că cineva se juca cu
liniile noastre telefonice.
A doua zi, m-am dus la serviciu şi am constatat că sunt încă urmărit. Mi s-a făcut imediat o şedinţă de debriefing4
şi mi s-a spus că trebuie să uit tot ce am văzut în legătură cu OZN-ul. La vremea respectivă, învăţasem deja cum să
contracarez aceste proceduri de debriefing. De aceea îmi şi amintesc incidentul. Ceilalţi doi angajaţi ai companiei nu-şi mai
aduc aminte de nimic.
Povestea la care am asistat în acea seară a ajuns cumva faimoasă în Long Island, îndeosebi în cadrul comunităţii
OZN. Este cunoscută sub numele de Prăbuşirea OZN-ului din Moriches Bay.
Din acel moment, am început să fac eforturi pentru a sparge sistemul de securitate de la BJM, intitulat „Nu mă
uita”. Din acest motiv, am fost concediat. Am prieteni care afirmă că prin această concediere, cei de la BJM mi-au făcut de
fapt un serviciu, căci mi-au dat timp să studiez în linişte OZN-urile şi să îmi aduc aminte de experienţa mea de la Montauk.
Nu sunt neapărat de această părere, căci dacă mi-aş fi continuat lucrul la BJM, fără ca memoria să-mi fie ştearsă, mi-aş fi
putut probabil aduce aminte mult mai multe informaţii.
Prăbuşirea OZN-ului la care am asistat în Moriches Bay nu poate fi contestată de nimeni. Ceea ce am văzut a fost
cât se poate de real. Ştiam cu precizie că agenţii guvernamentali erau interesaţi să doboare o navă aeriană, deci nu avea cum
4
Şedinţă de prelucrare şi manipulare psihologică, pentru obţinere de informaţii şi stabilire a stării psihice a celui în cauză.
să fie nava lor. Concluzia nu poate fi decât una singură: că nava doborâtă era de origine extraterestră, provenind dintr-o altă
lume. Probabil, Guvernul o considera o ameninţare la adresa sa. Acest incident confirmă ceea ce mulţi oameni din
structurile militare şi din comunitatea OZN afirmă de multă vreme, şi anume că Iniţiativa de Apărare Strategică nu a avut
nici o clipă drept scop protejarea americanilor de tehnologia rusească, ci de cea extraterestră, provenind din spaţiul cosmic.
Însuşi preşedintele Reagan a vorbit de această ameninţare la o adunare ONU. Lucrurile sunt cât se poate de evidente.
Decis să studiez mai îndeaproape fenomenul, mi-am adunat câţiva prieteni, printre care şi George Dickson, un
expert în antropologie, care a abordat fenomenele OZN din această perspectivă. M-am consultat de asemenea cu John Ford,
fondatorul şi preşedintele Organizaţiei de Studiere a OZN-urilor din Long Island. Mi-am propus să studiez împreună cu
aceşti cercetători şi cu alţii în ce a constat de fapt incidentul de la Moriches Bay. Între timp, am devenit consultant ştiinţific
al Organizaţiei de Studiere a OZN-urilor din Long Island şi am avut ocazia să aflu foarte multe detalii legate de acest
subiect. Am aflat de pildă că au existat numeroase apariţii de OZN-uri şi prăbuşiri ale acestora în Long Island, dar nu deţin
informaţii specifice în legătură cu acestea. Cei care le deţin fac parte dintr-un alt departament al organizaţiei.
Sarcina mea a fost să studiez tehnologia OZN-urilor, adică să descopăr ce sunt acestea şi cum funcţionează ele.
Obiectul meu de studiu se referă inclusiv la modalităţile de generare a realităţilor alternative şi de punere în mişcare a
acestor realităţi. Voi vorbi despre acest subiect în capitolul următor al cărţii.

Capitolul 5
Tehnologia
Atunci când am văzut pentru prima oară OZN-ul în formă de disc de la Wright-Patterson, cel mai mult m-a
impresionat faptul că nu existau modalităţi evidente de control al aparatului cu ajutorul cărora să fie manevrat. Singura
soluţie posibilă la această enigmă ar fi că unitatea de control era legată de cele trei fotolii (întru totul asemănătoare, aşa cum
am mai spus, cu Scaunul de la Montauk) din camera de control, înconjurate de cele patru ecrane video. Pe scurt, acest tip de
nave sunt literalmente conduse cu ajutorul procesului de gândire. Cei trei piloţi se gândesc probabil ce anume doresc să
facă nava (nu îmi dau seama cum este divizată munca între ei). Un computer culege apoi gândurile piloţilor şi comandă
aparatele care pun efectiv în mişcare nava.
Când forţele militare au început să studieze pentru prima oară aceste OZN-uri extrem de avansate, cercetătorii s-au
confruntat cu dificultăţi foarte mari de înţelegere. Singura tehnologie pe care o cunoşteau ei era propria noastră tehnologie,
alcătuită în mare parte dintr-un computer de zbor şi un bord de control. Putem face o anumită asociere între bordul de
control şi scaunele piloţilor din OZN-uri. Cât despre computerul de zbor, am afirmat deja că acesta echivalează cu camera
cristalelor descrisă într-un capitol anterior. Mai departe, tehnologia noastră constă dintr-un sistem de comunicaţii, motoare,
manşe de control, şi câte altele. Altfel spus, o navă aeriană terestră conţine un mare număr de sisteme tehnice extrem de
diverse, controlate de computer. Cel mai uimitor lucru legat de tehnologia OZN-urilor este legat de faptul că acestea nu
conţin decât un singur sistem operat de computer, şi nu o mulţime, aşa cum se întâmplă în cazul tehnologiei noastre.
Ideea că extratereştrii nu au decât un singur sistem omogen pare absolut rezonabilă, dacă ţinem seama ce au
realizat forţele militare cu ajutorul tehnologiei simulatoarelor de zbor. Antrenarea piloţilor cu ajutorul acestor simulatoare a
început încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu prototipul computerului realizat de John von
Neumann. De atunci, lucrurile au evoluat atât de mult încât la ora actuală celor care se antrenează li se ataşează de creier
nişte electrozi cu ajutorul cărora îşi pot conecta voinţa la computer, putând deplasa imaginea avionului (de pe ecran) către
stânga, către dreapta, etc., după cum doresc. Electrozii ataşaţi de creierul lor servesc drept mouse pentru computer. Acest
tip de demonstraţie a fost prezentat la televiziune, aşa că nu este greu să ne imaginăm cât de departe a ajuns adevărata
tehnologie, prin comparaţie. Cei care cunosc cât de cât tehnologia Stealth5 îşi vor da imediat seama despre ce vorbesc.
Piloţii sunt practic antrenaţi într-o realitate virtuală. Mi s-ar părea foarte interesant de aflat dacă bombardierele stealth
operează cu ajutorul gândurilor; deocamdată, nu cunosc răspunsul la această întrebare, dar nu sunt puţini aceia care numesc
aceste avioane OZN-urile armatei americane, afirmând că acestea operează cu o tehnologie identică cu cea a OZN-urilor.
Următorul aspect care merită să fie clarificat în legătură cu tehnologia OZN se referă la incredibilele acrobaţii pe
care le fac acestea. De pildă, o farfurie zburătoare poate zbura cu o viteză de 3.500-16.000 de kilometri pe oră, făcând apoi
brusc un viraj de 90 de grade, sau chiar o întoarcere la 180 de grade. Una din cele mai cunoscute legi ale fizicii afirmă că
oricărei forţe i se opune o forţă adversă egală cu ea. O întoarcere bruscă la o viteză atât de mare a unui OZN ar trebui să
implice principiile accelerării pozitive şi negative. Altfel spus, piloţii şi toate celelalte creaturi, la fel ca şi obiectele

5
Tehnologia avioanelor invizibile.
nefixate, ar trebui să se izbească de peretele opus al navei, din cauza inerţiei. Nici un pilot nu ar putea experimenta o
asemenea traumă în condiţii normale. Există teorii potrivit cărora călătorii în spaţiu ar putea fi suspendaţi în băi lichide care
să acţioneze ca un tampon împotriva opririlor sau întoarcerilor bruşte, dar personal mi se par prea incredibile.
Aparatul pe care l-am putut examina la Wright-Patterson era de o simplitate extremă, dar tot mi-a trebuit un
anumit timp până când mi-am dat seama cum funcţionează. Deşi folosea puterea antigravitaţiei, nu era el însuşi un aparat
antigravitaţional. Deşi transmitea unde radio, nu era un transmiţător radio, ci o combinaţie între acestea, alături de alte
sisteme tehnice. Marea maşinărie din partea de jos a navei, în care se aflau antenele şi proeminenţele, era un generator
electro-gravitaţional al unei realităţi spaţio-temporale. Altfel spus, era echipat pentru efectuarea unor manevre
antigravitaţionale, dar putea genera şi propriile sale realităţi spaţio-temporale.
Fiecare din cele două moduri de operare mai sus amintite are propriul său scop particular. Dacă nava trebuie să
alunece lent sau să rămână suspendată deasupra unui anumit punct, piloţii folosesc metoda antigravitaţională de zbor.
Numai în asemenea cazuri poate fi văzută forma navei. Metoda presupune controlul distribuţiei curenţilor gravitaţionali în
jurul navei. În acest mod de operare sunt evitate schimbările bruşte de direcţie, căci acestea sunt supuse legii inerţiei.
Atunci când un OZN îşi ia foarte rapid zborul, este evident că operatorii săi generează un câmp gravitaţional.
După ce depăşesc cu mult viteza sunetului, ei trec în celălalt mod de operare, în care îşi generează propria realitate. Altfel
spus, creează o bulă a unei realităţi artificiale, oarecum similară câmpului de solotoni generat în timpul Experimentului
Philadelphia. După crearea acestei bule, nava se poate deplasa cu viteze ameţitoare, de neconceput pentru noi. Ori de câte
ori avem de-a face cu mărturii legate de modalităţi imposibile de zbor ale unor OZN-uri, acesta este cu siguranţă modul de
operare.
După generarea „bulei realităţii artificiale” în jurul lor, piloţii rămân în interiorul acesteia, tot restul fiind în afara
bulei. Din perspectiva bulei, ei se găsesc într-o stare de relaxare. Oricâte mişcări bruşte ar face nava, ei nu percep nici un fel
de efecte, căci rămân în interiorul unei realităţi diferite. Evident, premisa necesară pentru ca acest lucru să fie posibil este
ca masa bulei să fie zero. În condiţii de masă egală cu zero, nu putem vorbi de inerţie (inerţia = ½ mv2, unde m este masa şi
v este viteza). În cazul de faţă (când masa este zero), viteza nu mai contează (poate tinde către infinit). Dacă un asemenea
câmp al realităţii cu masă zero poate fi creat, operatorii navei o pot deplasa în orice direcţie şi în orice fel doresc, fără să se
teamă de vreun efect.
Acesta este principiul după care sunt construite majoritatea navelor interstelare. Pentru ca zborul să nu dureze o
veşnicie, este necesar ca nava să călătorească cu o viteză mai mare decât viteza luminii. În acest scop, realitatea generată în
interiorul bulei trebuie să fie diferită de realitatea noastră. Cu alte cuvinte, în raport cu realitatea noastră ei depăşesc viteza
luminii, dar în raport cu realitatea din interiorul bulei realităţii alternative se mişcă la o viteză mult mai mică. Călătoria cu
viteze superluminice permite navelor să ajungă dintr-un capăt în altul al galaxiei noastre în cel mult o săptămână (după
timpul nostru). Ele se deplasează cu o viteză de milioane de ori mai mare decât viteza luminii prin crearea unei realităţi
diferite, care permite deplasarea bulei cu viteza respectivă (în raport cu realitatea noastră). În propria lor realitate, viteza nu
depăşeşte 0,7 c sau 0,9 c, unde c este viteza luminii.
Următorul aspect pe care trebuie să-l clarificăm se referă la modul de generare a bulei realităţii artificiale.

Capitolul 6
Twister-i şi spinner-i6
Pentru a vă face o părere în legătură cu maniera de generare a unei realităţi artificiale, este necesar să vă
familiarizaţi mai întâi cu o serie de termeni de care probabil nu aţi auzit niciodată până acum: twister-i şi spinner-i. Sunt
termeni extrem de tehnici, folosiţi de regulă în matematicile superioare. Este greu de bănuit că majoritatea cititorilor acestei
cărţi sunt specializaţi în astfel de matematici. De aceea, voi încerca să aduc aceste concepte din domeniul ecuaţiilor
matematice pure în cel al unor concepte mai uşor de înţeles, care să-i permită cititorului să înţeleagă logica ce permite
generarea unei realităţi alternative. Sper ca specialiştii să înţeleagă intenţia mea şi să nu mă acuze de super-simplificare.
Înainte de a intra într-o discuţie tehnică referitoare la twister-i şi spinner-i, aş dori să analizăm puţin conceptul de
tornadă. Aceste fenomene meteorologice sunt cunoscute în diferite părţi ale lumii sub numele de twister-i (uneori şi
spinner-i). Deşi tornadele nu sunt identice cu twister-ii şi spinner-ii de care vom vorbi în continuare, ele sunt fenomene

6
Termeni tehnici de specialitate, intraductibili. Se referă la elemente care se răsucesc (to twist) şi care se învârtesc în jurul
propriei axe, ca nişte titireze (de la verbul to spin).
asociate şi cred că pot fi un exemplu util, care va fi înţeles de mulţi cititori. Dacă răsfoieşti cărţile despre tornade care se
găsesc de regulă în librării, vei găsi în ele un lucru foarte interesant. De-a lungul istoriei au fost raportate un număr de
anomalii extrem de ciudate cu privire la aceste fenomene. După trecerea unei tornade printr-o anumită regiune, poţi găsi
lucruri de genul unui pai încrustat într-un pahar de sticlă sau al unei maşini încrustate într-un perete de oţel. Există chiar şi
fotografii ale unor asemenea fenomene. Aşa cum sunt cunoscute la ora actuală, legile fizicii nu pot explica aceste lucruri,
care presupun o încrustare a unor molecule în alte molecule. Fenomenul este uimitor de asemănător cu cel al marinarilor
găsiţi încrustaţi în pereţii de oţel ai vasului USS Eldgridge, în timpul Experimentului Philadelphia.
Nu poate rezulta decât o singură concluzie: că în imediata apropiere a unei tornade se petrec fenomene
paranormale, care sugerează o activitate interdimensională. L. Frank Baum se referă la acelaşi lucru în celebra sa carte,
Vrăjitorul din Oz, atunci când descrie răpirea lui Dorothy de către o tornadă care o duce într-o altă lume. Mulţi scriitori, în
special cei de science-fiction, se împiedică de adevăr atunci când îşi exersează subconştientul.
Sper ca aceste explicaţii să servească drept punte pentru înţelegerea aspectelor mai tehnice care urmează,
referitoare la twister-i şi spinner-i.
Orice proces de creare a unei realităţi artificiale într-o farfurie zburătoare sau în orice alt context trebuie să înceapă
cu generarea unui fenomen de tip twister de către un computer. Aşa cum spuneam la începutul acestui capitol, cel mai bine
poate fi înţeles acest lucru cu ajutorul matematicii7. La fel ca întregul domeniu al matematicii, un twister este un concept
abstract. El reprezintă un punct adimensional care se deplasează pe circumferinţa unui cerc. Îi putem stabili existenţa numai
cu ajutorul ecuaţiilor care descriu traseul său. Aceste ecuaţii arată faptul că un anumit punct se deplasează la infinit pe un
traseu circular, deşi nu există în dimensiunea noastră (nu are soliditate). Cu toate că nu poate fi observat în spaţiul nostru
tridimensional, el poate fi considerat adiacent sau aflat în proximitatea acestui spaţiu. Un twister este invizibil, dar
reprezintă o realitate matematică.
După identificarea şi recunoaşterea existenţei twister-ului, următorul pas constă în pătrunderea în interiorul lui.
Acest lucru poate fi realizat electromagnetic8. Orice generare a unui câmp electromagnetic presupune folosirea unor
variabile absolut ieşite din comun. Evident, totul depinde de natura exactă a câmpului electromagnetic utilizat.
Electromagnetismul creează o rezonanţă cu twister-ul (orice magnetism reprezintă o reacţie de rezonanţă), care îl aduce în
dimensiunea noastră şi permite un anumit control asupra lui. În timp ce începe să se rotească într-o manieră vizibilă în
dimensiunea noastră, particula-fantomă se alungeşte, devenind un spinner9.
Prima etapă în trecerea de la un twister la un spinner constă în formarea unei unde electromagnetice aflată într-o
mişcare în orbită, care dă naştere unei structuri în formă de profil semi-circular. Twister-ul este alungit apoi până devine un
cilindru rotativ, numit spinner. Metoda cilindrică este cea mai uşoară cale pe care o cunosc de obţinere a unui spinner.
Există multe tipuri de spinner-i care pot fi creaţi în funcţie de imaginaţie, dar mai ales de tehnologia care îţi stă la
dispoziţie. Însăşi forma standard de vortex de care se vorbeşte atât de mult în science-fiction şi în OZN-ologie este un
spinner conic. Conectarea celor două capete ale unui cilindru rotativ permite obţinerea unui spinner sferoidal. Cei cu o
imaginaţie bogată pot vizualiza şi alte forme de spinner-i, precum forma unui bici (un spinner alungit care urmează o cale
aleatorie care ia forma unui bici) sau alte asemenea structuri complexe.

7
Cititorii familiarizaţi cu matematica vor fi interesaţi să afle că termenul de twister s-a născut în cadrul unei ştiinţe numite
„Analiza tensorilor”, care derivă din Analiza calculelor. Un tensor este un fel de vector care trece simultan prin mai multe
dimensiuni. Vă puteţi face o idee mai clară cu privire la analiza tensorilor dacă vă veţi imagina o minge de baseball strivită.
Analiza tensorilor poate fi folosită în acest caz pentru a crea o formulă care să descrie forma exactă a formei mingii de
baseball. Deşi mingea este un obiect tridimensional, analiza tensorilor nu este limitată exclusiv la spaţiul cu trei dimensiuni.
Cititorilor care doresc să afle mai multe în legătură cu acest subiect le recomand cărţile lui Roger Penrose, printre care se
numără Ştiinţa calculelor spinner-ilor dubli şi câmpurile relativiste şi Folosirea metodelor bazate pe twister-i şi spinner-i în
geometria timpului şi a spaţiului.
8
Prin definiţie, această operaţie nu trebuie realizată neapărat pe cale electromagnetică. Teoretic, ar putea fi realizată cu
ajutorul oricărei alte forme de energie pe care o putem controla.
9
Pentru cei care se pricep la matematică, doresc să menţionez că twister-ul este generat cu ajutorul unei funcţii în planul x, y.
Pentru a-l alungi şi a-i da forma unui spinner, funcţia x, y este distorsionată cu ajutorul funcţiei x, z. Dacă lucrăm într-un plan
imaginar, vom înlocui coordonatele x, y, z cu I, J, K, aşa cum se obişnuieşte în matematică. Un twister, iar apoi un spinner,
poate fi generat cu ajutorul unui câmp electromagnetic obţinut cu o antenă Delta-T. Este vorba de o antenă de forma unui
octaedru tridimensional înconjurată de bobine care creează axele X, Y şi Z. Prin modularea câmpurilor x şi y în interiorul
antenei Delta-T, spinner-ul poate fi determinat să ia diferite forme.
 Este important să facem aici o referire la forma sferoidală menţionată mai sus. După cum se ştie, pământul nostru
este un asemenea sferoid. Dacă ţinem cont că el este literalmente construit pe o serie de grile energetice care corespund
unor spirale energetice, ne putem da seama că însăşi planeta noastră a fost creată iniţial dintr-un spinner10. Acest lucru ne
duce cu gândul la ipoteza că pământul însuşi ar fi putut fi creat printr-o inginerie tehnică. Să fie vorba de Dumnezeu, sau de
un inginer extraterestru? Subiectul poate fi speculat în fel şi chip, dar nu acesta este obiectul de studiu al acestei cărţi.
Ideea că pământul a fost creat ca un spinner conduce la o alternativă a Teoriei Big Bang-ului prin care a apărut
universul. Teoria Big Bang-ului afirmă că întregul univers a început să existe ca urmare a exploziei unui singur punct aflat
în centrul său. Teoria Spinner-ului ar sugera că toate corpurile cereşti s-au format prin manipularea realităţii de către un
inginer cosmic, care a creat câmpurile electromagnetice corespondente fiecăruia dintre ele. Teoria Big Bang-ului este
corectă numai în măsura în care afirmă că universul cunoscut se desfăşoară în spirală, pornind dintr-un anumit centru. În
rest, establishment-ul ştiinţific pare să încerce cu orice chip să ne convingă de faptul că realitatea noastră este exclusiv
fizică. Altfel spus, avem de-a face cu o propagandă curată. Desigur, orice formă de propagandă are la bază şi anumite
adevăruri.
Există tot felul de structuri care pot fi programate să devină twister-i şi spinner-i. Dacă ele sunt încărcate cu
energie, se poate obţine astfel o structură spaţială, în interiorul căreia poate fi fabricată o realitate cu ajutorul unei transmisii
radio. La Montauk am folosit un transmiţător de mari dimensiuni şi o antenă Delta-T (în forma unui octaedru) pentru
acelaşi scop. Am făcut personal experimente de imprimare a unor forme-gând în spaţiul antenei Delta-T, dar nu am reuşit
să creez nimic solid (nici o realitate fizică). Pentru a crea o asemenea realitate ar fi fost necesară o energie uriaşă. Atunci
când am examinat OZN-ul de la Wright-Patterson, am observat că acesta folosea o anumită transmisie radio, dar nu am
reuşit să identific şi transmiţătorul.
Spuneam într-o carte anterioară (Proiectul Montauk: experimente cu timpul) că intervalul de frecvenţă în care
operează conştiinţa umană este de 400-450 Megahertzi. Altfel spus, orice frecvenţă din acest interval particular poartă în
sine informaţii sau idei care fac parte din sau pot influenţa conştiinţa umană. De pildă, din această categorie fac parte
frecvenţele radio şi ale televiziunii. Altfel spus, folosirea acestui interval de frecvenţe permite controlul minţii umane. Felul
în care se realizează acest control depinde de mai mulţi factori. Cert este că o conştiinţă corect educată şi antrenată poate
influenţa o altă conştiinţă pe această frecvenţă. Dacă tehnologia cu care se operează (care presupune amplificarea
gândurilor şi numeroşi alţi factori) poate asigura o fixare a ideilor operatorilor, se pot obţine astfel o serie de circumstanţe
prezente în permanenţă, sau altfel spus, o realitate. Subiectul este fascinant şi este cunoscut sub denumirea tehnică de
„fabricare a realităţii”.
Pentru a recapitula, un twister nu are dimensiuni. El poate fi generat de către un computer, codificat şi alungit într-
un spinner. Acesta începe ca un cilindru rotativ, dar poate căpăta apoi orice formă doreşte operatorul. În jurul zonei-ţintă se
creează astfel o structură spaţială. Din considerente pragmatice, o putem asemăna cu un vid. Ştiut fiind că natura are
tendinţa să umple orice vid, structura spaţială poate servi ca fundament pentru o nouă realitate, care nu este altceva decât o
serie de gânduri-formă transmise în intervalul de frecvenţă: 400-450 MHz.
Aşa se poate obţine o bulă a unei realităţi alternative. Înainte de a discuta modul de interacţiune al acestei bule cu
alte realităţi, vă propun să facem o scurtă recapitulare a istoriei ştiinţei fizicii.

Capitolul 7
O sinteză a ştiinţei fizicii
Înainte de apariţia lui Isaac Newton, care a creat prima etapă a fizicii moderne, lumea era foarte diferită. Principala
ştiinţă care se ocupa cu aflarea secretelor universului era alchimia. Ea se ocupa cu aspectele calitative, nu cantitative ale
materiei. Altfel spus, se ocupa cu studierea celor patru elemente: pământ, apă, foc şi aer, dar şi a corespondenţelor
obiectelor materiale cu celelalte forţe din univers. Pe scurt, era o ştiinţă a magiei.
Cărţile obişnuite de istorie a ştiinţei prezintă uneori alchimia ca pe o ştiinţă bazată pe observaţii infantile şi naive,
care a pavat totuşi calea către ştiinţa modernă. De cele mai multe ori, alchimia este prezentată cu o oarecare ironie,
considerându-se că principalul ei scop era transformarea altor metale în aur. Deşi afirmaţia nu este lipsită de un oarecare
temei, ea este totuşi falsă. În forma ei supremă, alchimia era preocupată de transformarea conştiinţei umane. Obiectele
fizice erau considerate simple forme de manifestare a conştiinţei, şi nu obiecte independente sau obiective, de sine
stătătoare. Evident, cine stăpânea capacitatea de transformare a conştiinţei putea transforma inclusiv metalele în aur.
10
Centrul acestor spinner-i este vid, ceea ce corespunde inclusiv conceptului de pământ gol în interior.
 Pe scurt, alchimia este doar un alt nume pentru metafizică. Cele două cuvinte au conotaţii specifice, dar amândouă
se referă la ideea de forţe superioare lumii fizice în care trăim.
Pe acest fundal s-a născut fizica modernă. Cine citeşte cu atenţie vechile texte alchimice descoperă că acestea au
fost scrise într-un anumit cod. Altfel spus, un istoric modern nu are nici o şansă să înţeleagă ceva din ele. Adevăratele
secrete ale alchimiei nu erau cunoscute decât de societăţile secrete ale epocii.
Ştiinţa modernă a început odată cu descoperirea şi formularea de către Isaac Newton a legilor gravitaţiei şi
mişcării. Aceste legi sunt considerate valabile şi astăzi, fiind extrem de practice. Newton a fost un om cu o inteligenţă
uluitoare, iar opera lui nu este cu nimic mai puţin uimitoare. De pildă, el a susţinut tot timpul că a fost inspirat de o sursă
superioară. Principala greşeală pe care a făcut-o a fost că a considerat obiectele ca fiind statice. Pentru uz practic, legile sale
erau însă cât se poate de utile. Aşa s-a născut era mecanicii.
Următorul eveniment major în istoria ştiinţei s-a petrecut în anul 1887, odată cu faimosul experiment Michaelson-
Morley. Deşi a fost considerat un eşec de răsunet, experimentul a transmis o adevărată undă de şoc în comunitatea
ştiinţifică, ce s-a perpetuat până astăzi. Albert Michaleson, un profesor de fizică, şi Edward Morley, un profesor de chimie,
au încercat să dovedească existenţa unei substanţe numite „eter”, despre care se credea că umple întregul spaţiu, fiind
mediul în care călătoresc undele luminoase. Practic, toţi savanţii epocii credeau în conceptul de eter. Acesta era considerat
un câmp unificat, deşi necunoscutele care îl priveau erau foarte numeroase în fizica populară a epocii.
Conceptul de eter a început odată cu apariţia alchimiei. Alchimiştii din vechime şi-au imaginat că există un mediu
care îmbrăţişează întreaga existenţă. Era considerat nelimitat şi includea nu numai spaţiul normal, ci şi aspectele subtile şi
spirituale ale existenţei. Când fizica newtoniană a început să pună accentul exclusiv pe aspectele strict fizice ale realităţii,
componente subtile ale eterului au căzut în uitare. Pe măsură ce fizica se dezvolta, conceptul de eter a început să fie folosit
doar ca o descriere a mediului prin care călătoresc undele de lumină şi cele electromagnetice. Premisa de la care se pornea
era că dacă sunetul este o undă care se propagă prin aer, iar mişcarea apei generează unde sau valuri, lumina ar trebui să
călătorească sub formă de unde printr-un mediu similar. Mai departe, ipoteza afirma că lumina poate fi încetinită dacă
întâlneşte în cale un fel de „vânt” eteric. De aceea, s-a încercat dovedirea existenţei eterului şi măsurarea acestuia.
Michaelson şi Morley şi-au propus să dovedească existenţa eterului prin emiterea a două fascicule de lumină dintr-
o singură sursă luminoasă, măsurând apoi diferenţa de timp necesară celor două fascicule pentru a se întoarce la sursă. Ei
au folosit în acest scop o serie de oglinzi care determinau mişcarea unui flux luminos în sensul orbitei pământului, iar a
celuilalt flux în sens opus. La vremea respectivă exista teoria potrivit căreia pământul se deplasează purtat de un „vânt”
eteric. Spre surpriza şi dezamăgirea lor, Michaelson şi Morley au descoperit că cele două raze de lumină s-au întors la sursă
în exact acelaşi timp. Rezulta că eterul nu prezintă semne exterioare vizibile ale existenţei sale. Altfel spus, nu exista!
Experimentul a şocat comunitatea ştiinţifică a epocii, care a renunţat, din considerente practice, la ideea de eter, ajungând
chiar să o ridiculizeze şi să o respingă cu dispreţ.
Evident, prezumţia de la care s-a pornit a fost aceea că eterul reprezintă o forţă măsurabilă, şi este cunoscută
rapiditatea cu care resping oamenii de ştiinţă tot ce nu poate fi măsurat. În realitate, experimentul nu a dovedit cu nimic
inexistenţa eterului. Pur şi simplu, cei doi savanţi nu au descoperit ceva care să corespundă ideilor lor preconcepute.
Probabil, mulţi dintre cititori nu au auzit niciodată de experimentul Michaelson-Morley, dar orice om de ştiinţă îl
cunoaşte foarte bine. Vâlva care s-a făcut în jurul lui a depăşit orice imaginaţie în istoria ştiinţei moderne, fiind considerat
un eşec de proporţii, care a schimbat întreaga direcţie a gândirii ştiinţifice, îngropând definitiv ideea de eter. Simultan, a
îngropat şi ideea de „alchimie” la nivelul subconştientului colectiv.
Ce mi se pare interesant în legătură cu experimentul Michaelson-Morley este faptul că orice revoluţie în ştiinţă
conduce la o serie de descoperiri uimitoare, care soluţionează tot felul de probleme. Deşi a avut un impact atât de puternic
asupra comunităţii ştiinţifice, experimentul celor doi savanţi nu a provocat nici un fel de revoluţie tehnologică. Chiar şi
Albert Einstein, următoarea celebritate ştiinţifică ce şi-a lăsat amprenta asupra istoriei, a afirmat că experimentul nu a avut
un impact major asupra operei sale. Înainte de a examina această operă, vom analiza câteva aspecte interesante legate de
povestea vieţii sale, mai puţin cunoscute de publicul larg.

Capitolul 8
Povestea lui Einstein
 Albert Einstein a fost una din cele mai curioase figuri cunoscute în istoria ştiinţei. Considerat una din cele mai
briliante minţi pe care le-a dat umanitatea, este la fel de vestit pentru faptul că nu a reuşit să îşi găsească propria casă din
Princeton. Cât timp a locuit la Cal Tech, a depins tot timpul de alţii pentru a afla cum poate ajunge la locul de muncă.
Există chiar o legendă care afirmă că a căzut într-o groapă în timp ce se plimba pe un drum. Înainte de a examina
contribuţia adusă de el ştiinţei, merită să aruncăm o privire asupra unor amănunte ale vieţii sale personale, trecute în
general cu vederea.
În ochii opiniei publice, Albert Einstein este cu siguranţă cea mai faimoasă figură pe care a dat-o vreodată ştiinţa
fizicii. Cei mai mulţi dintre oameni nu au auzit însă niciodată că a studiat la Zurich împreună cu Hermann Minkowski, un
savant care preda Teoria Câmpului Unificat. Majoritatea manualelor de fizică îl prezintă pe Minkowski ca fiind profesorul
lui Einstein, considerându-se că el a jucat un rol cheie în schimbarea ideilor acestuia. De fapt, rolul său a fost cu mult mai
important.
Informaţiile referitoare la Minkowski şi la Teoria Câmpului Unificat pe care o preda acesta i-au fost comunicate
lui Peter Moon de către dr. Jean Keating, un medic din Delaware. Conform acestor informaţii, Einstein a fost trimis să
studieze la Şcoala Politehnică Federală Elveţiană (cunoscută astăzi sub numele de Eidgenössische Technische Hochschule
sau ETH) de către consorţiul bancar al lui Rothschild. Când Einstein a căzut la examenul de admitere, Rothschild a tras tot
felul de sfori pentru ca el să fie admis. În cartea sa, Einstein: viaţa şi epoca, R. W. Clark îl citează pe Minkowski, care l-a
descris pe Einstein ca pe un „leneş, complet neinteresat de matematică”.
Când Einstein a absolvit în anul 1900, el şi-a găsit o slujbă la Oficiul pentru Patente din Berna, în Elveţia. Aici a
creat el prima sa teorie ştiinţifică majoră. Deşi există oameni care susţin că slujba nu era potrivită pentru cineva cu talentul
lui Einstein, putem să ne facem o anumită părere. Einstein a fost sponsorizat de familia Rothschild, ale cărei interese oculte
sunt bine cunoscute, apoi obţine o slujbă tocmai la oficiul patentelor, în care capătă acces la cele mai recente descoperiri
ştiinţifice ale epocii. Creează apoi o teorie ridicată în slăvi de presă, care a creat în jurul lui o legendă de care nici un alt
fizician nu a mai beneficiat până la el sau după el. Se ştie că – printre altele – presa era controlată de aceiaşi Rothschilzi.
Nu vreau să afirm prin aceasta că Einstein a fost neapărat incorect, dar nu pot să nu sesizez o serie de suspiciuni,
legate de direcţia pe care a luat-o de atunci fizica şi de impactul pe care l-a avut descoperirea sa asupra publicului larg.
Einstein a fost ajutat pas cu pas. Deşi descoperirile sale au lărgit enorm câmpul de studiu al fizicii, ideile sale au fost
prezentate astfel încât să stimuleze şi mai mult limitările oamenilor. Primul impact pe care l-au avut teoriile sale asupra
tehnologiei a fost crearea bombei atomice, urmată de obţinerea energiei nucleare, câţiva ani mai târziu. Domeniul este cel
puţin controversat.
Proiectul bombei atomice a fost creat de fapt de John von Neumann, dar cel care l-a susţinut, inclusiv printr-o
scrisoare trimisă preşedintelui Roosevelt (lucru pe care l-a regretat mai târziu) a fost Einstein. Teoriile sale au contribuit la
pavarea drumului şi mulţi îi atribuie direct întregul program. Deşi programul spaţial al Statelor Unite a condus la apariţia
unor tehnologii uimitoare, impactul lui Einstein asupra acestora a fost practic nul. Cel care a creat prima rachetă cu
combustibil solid, deschizând astfel era spaţială, a fost un magician pe nume Jack Parsons (care credea în principiile
alchimiei). Culmea ironiei face ca Einstein să fie prezentat de regulă ca un umanist blând, în timp ce Parsons a fost
considerat un adorator al diavolului.
Faptul că Einstein avea dificultăţi în a-şi găsi drumul spre casă nu este singura dovadă care sugerează că ar fi fost
programat. Există o menţiune foarte interesantă care îi aparţine chiar lui, prezentată în cartea autobiografică a lui Theodore
von Karman, Vântul şi dincolo de el. Prieten cu John von Neumann (amândoi erau unguri la origine), von Karman a fondat
împreună cu Jack Parsons, Frank Malina şi Ed Foreman Laboratorul pentru Propulsie prin Jet. A fost liderul grupului şi este
considerat unul din cei mai mari savanţi pe care i-au dat Statele Unite. În autobiografia sa, von Karman îşi începe capitolul
33 cu o afirmaţie ciudată. El povesteşte că s-a internat într-un ospiciu din Lake George, New York, pentru a se recupera în
urma unei operaţii intestinale. Cine se internează într-un ospiciu pentru a se reface în urma unei operaţii intestinale?
Von Karman povesteşte în continuare că după ce s-a îmbolnăvit de carcinom, a fost trimis într-o clinică privată din
New York City, unde a fost operat de faimosul chirurg german dr. Nissen. Citez în continuare de la pagina 267 din cartea
sa:
„(Nissen) mi-a spus ulterior că mi-a salvat viaţa, dar am constatat că după operaţie am rămas cu o hernie. I-am
spus medicului că dacă un mecanic de avioane ar face o lipitură metalică de felul celei făcute de el cu intestinele mele, ar fi
concediat pe loc. Dr. Nissen nu avea însă simţul umorului. De aceea, i-a spus surorii mele, aflată în vizită la mine, că am
suferit o tulburare mentală în urma operaţiei. Singura mea consolare a fost aceea că, două luni mai târziu, l-a operat şi pe
Albert Einstein, care a rămas la rândul lui cu o hernie în urma operaţiei”.
 Citatul de mai sus spune totul, dar mai există un aspect al acestei poveşti, încă şi mai bizar. Cei care au citit
Proiectul Montauk şi O nouă vizită la Montauk îşi mai amintesc probabil de personajul pe care l-am numit acolo dr.
Rinehart. Acesta a pretins în faţa mea că este John von Neumann şi că a fost introdus într-un program de protecţie a
martorilor. Când i l-am prezentat lui Peter Moon în septembrie 1993, acesta a rămas uimit să constate că omul avea o
umflătură enormă între picioare, semn al unei operaţii nereuşite de hernie. Greu de crezut, dar omul a trăit cu ea nu mai
puţin de 12 ani.
Deşi circumstanţiale, toate aceste dovezi sugerează faptul că aceşti oameni au fost programaţi sau manipulaţi.
Cineva a emis chiar ipoteza că testiculele le-au fost extirpate cu scopul de a le reproduce sperma. Există o teorie care
susţine că minţile cele mai extraordinare pot fi reproduse printr-o inseminare artificială. Faptul că medicul care a realizat
toate aceste operaţii era german nu face decât să mărească şi mai mult misterul.
Oricât de greu de crezut ar putea părea, nu mi-am propus aici să pun la îndoială teoremele şi descoperirile lui
Einstein. Nu pot să nu constat însă imensul accent pus de mas-media asupra operei lui încă de la începutul carierei sale
ştiinţifice. Opera lui Nikola Tesla a fost mult mai remarcabilă şi a avut consecinţe practice infinit mai profunde decât cea a
lui Einstein, dar el a rămas aproape un necunoscut prin comparaţie cu Albert Einstein.
Personal, nu cred că teoriile lui Einstein sunt greşite, dar cred că au rămas foarte multe lucruri pe care a preferat să
le treacă sub tăcere. Încă din perioada Experimentului Philadelphia s-a zvonit că Einstein ar fi terminat Teoria Câmpului
Unificat, dar a păstrat-o secretă în faţa forţelor militare. Articolul următor, preluat din revista Times, dă credit acestor
zvonuri.
Speranţa mea este că această scurtă sinteză a vieţii lui Einstein îi va determina pe cititori să îi privească opera cu
alţi ochi (fără intenţia de a o discredita în vreun fel). În continuare, vom continua istoria ştiinţei fizicii, pornind de la opera
sa.

Articol
Documentarea Teoriei Câmpului Unificat a lui Einstein
În timpul unei cercetări făcute la o bibliotecă publică am dat peste un articol interesant. Înainte să ajung la
materialul pe care îl căutam, am remarcat o dungă galbenă pe coperta unei cărţi. Pe ea era scris cu litere negre: „1943”. Era
o sinteză a unor articole apărute în revista Times începând din anul 1943. Am scos cartea din raft şi am căutat numerele din
august 1943, data atribuită Experimentului Philadelphia. Spre surpriza mea, am găsit într-adevăr un articol despre Albert
Einstein şi despre Institutul de Studii Avansate, locul în care se presupune că a fost conceput Experimentul Philadelphia.
Articolul a apărut în numărul din 9 august 1943 şi poate fi găsit în orice bibliotecă. Este intitulat „Gătitul cu apă” şi sună
astfel:
„În Princeton există o şcoală în care profesorii nu le predau nici o materie studenţilor. Este vorba de Institutul
pentru Studii Avansate, înfiinţat acum zece ani. Printre profesorii care predau aici se numără şi Albert Einstein. Cei 18
studenţi care studiază aici fac cercetări post-universitare şi sunt consideraţi atât de buni cunoscători ai domeniilor lor de
referinţă încât nu mai au practic nimic de învăţat de la profesorii lor. Ceea ce se încearcă aici este lărgirea viziunii
studenţilor prin abordări mixte ale unor domenii de cercetare, privite din unghiuri noi. Studenţii se limitează să ia parte la
conferinţe, nu îşi iau notiţe, nu dau examene şi nu primesc note.
Totuşi, se pare că săptămâna trecută toată lumea muncea din greu la un anumit studiu, considerat pe timpuri o
specialitate a europenilor. Însuşi Albert Einstein a muncit intens la unificarea anumitor teorii ale forţelor gravitaţionale şi
electrice, pentru a rezolva astfel diferite probleme de matematică şi de fizică puse de marina Statelor Unite. Îmbrăcat în
pantalonii săi ieftini, de culoare albastră, şi cu aureola de păr alb şi răvăşit care îi înconjoară capul, el ne-a spus: ‚Aici, noi
gătim cu apă’, ceea ce însemna (conform explicaţiei unui coleg): ‚Noi nu facem miracole’. Pe una din tablele încărcate cu
formule matematice ameţitoare, femeia de serviciu a găsit expresia: „De şters”. Pe o altă tablă, pe care scria ‚A nu fi şters’,
era scrisă formula 2+2=4”.
Expresia era scrisă direct pe perete. Ceea ce mi se pare amuzant era faptul că autorul articolului îl descria pe
Einstein ca având pantalonii legaşi cu sfoară. Dacă vă mai amintiţi de personajul numit dr. Rinehart (despre care Preston
crede că este una cu John von Neumann), trebuie să precizez că şi acesta purta pantaloni ieftini legaţi cu o sfoară. Oare toţi
savanţii specializaţi în teoria câmpului unificat au ceva împotriva curelelor? Le afectează oare combinaţia de piele şi metal
procesul de gândire? Sau, cine ştie, poate că legarea pantalonilor cu sfoară le trezeşte într-o manieră necunoscută de noi o
stranie putere kundalini… Cel mai probabil, însuşi felul lor de a gândi îi împiedică să acorde o importanţă prea mare felului
în care arată. Nu este mai puţin adevărat că la începutul carierei lor, atât von Neumann cât şi Einstein obişnuiau să poarte
costume şi să se îmbrace la modă. Ne putem întreba pe bună dreptate dacă această prăbuşire a respectului de sine nu este
legată în vreun fel de un anumit proces de programare.
Articolul de mai sus este semnat de Peter Moon şi a fost retipărit integral în numărul 6 din primăvara anului 1994
al revistei noastre informative, The Montauk Pulse.

Capitolul 9
Viteza luminii
După eşuarea experimentului Michaleson-Morley din anul 1887, următorul eveniment care a cutremurat lumea
fizicii a fost apariţia Teoriei Speciale a Relativităţii, lansată public de Einstein în anul 1905.
În capitolul 5 afirmam că realitatea generată în interiorul unei bule trebuie să se situeze în afara realităţii noastre.
Altfel spus, călătorii într-o bulă a realităţii pot depăşi viteza luminii în raport cu realitatea noastră, dar nu şi în raport cu
propria lor realitate (din interiorul bulei). Am simplificat atunci puţin lucrurile, căci potrivit Teoriei Speciale a Relativităţii,
emisă de Einstein, nimic nu poate călători cu o viteză mai mare decât 300.000 kilometri pe secundă (viteza luminii). Teoria
lui Einstein include principiul potrivit căruia nici o formă de energie nu se poate deplasa cu o viteză mai mare decât c,
viteza luminii. De aceea, dacă cei care călătoresc în interiorul unei bule de realitate cu o viteză rezonabilă în propria lor
realitate, dar cu o viteză mai mare decât viteza luminii în raport cu propria noastră realitate, înseamnă că este ceva în
neregulă cu afirmaţia potrivit căreia în realitatea noastră nici o formă de energie nu se poate deplasa cu o viteză mai mare
decât c.
Înainte de a discuta mai în detaliu despre aceste limitări ale teoriei, vă propun să facem o scurtă trecere în revistă a
felului în care a evoluat în continuare fizica.
Când a apărut Einstein şi şi-a lansat Teoria Specială a Relativităţii, acesta a afirmat că viteza luminii este constantă
şi independentă de viteza sursei luminii. Altfel spus, în orice punct de observaţie ne-am afla, lumina se mişcă cu o viteză
constantă.
Această afirmaţie este extrem de interesantă, dar şi mai fascinant este ceea ce nu spune Einstein. El nu spune nimic
despre ceea ce se întâmplă cu viteza luminii atunci când aceasta trece printr-o prismă. Se ştie că atunci când trece printr-o
prismă, lumina albă se descompune în diferite culori, care au viteze diferenţiate. Frecvenţele inferioare au viteze mai mari,
în timp ce frecvenţele superioare au viteze mai mici. La prima vedere, am putea crede că viteza luminii nu este chiar
constantă şi că Einstein s-a înşelat.
Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă privim lumea din jur, ne putem gândi că Einstein nu a avut dreptate, căci
pretutindeni nu vedem decât culori diferite, care se deplasează cu viteze diferenţiate. Lumina la care se referă Einstein în
Teoria Specială a Relativităţii nu este însă cea pe care o vedem în viaţa de zi cu zi. El vorbeşte de lumina care călătoreşte
într-un vid perfect. De aceea, orice formă de lumină am măsura, aceasta nu ar face decât să tindă către viteza luminii, fără
să o atingă vreodată. Nici chiar spaţiul cosmic nu reprezintă un vid perfect; de aceea, lumina care călătoreşte prin el nu se
mişcă cu viteza indicată de Einstein, ci doar cu o viteză apropiată de aceasta. Chiar vidurile create în laborator la ora
actuală sunt mai apropiate de perfecţiune decât vidul din spaţiul cosmic. Deşi nu sunt nici ele absolute, se apropie destul de
mult de acest statut.
În experienţa obişnuită nu există o referinţă a vitezei de care vorbeşte Einstein. Culorile pe care le vedem în viaţa
de zi cu zi nu reprezintă decât nişte distorsiuni ale adevăratei lumini. În cea mai mare parte, lumina captată pe pământ este
emisă de soare, dar este distorsionată de atmosfera terestră.
Deşi anumiţi fizicieni ai epocii afirmau că lumina este alcătuită din unde continue, cercetările lui Einstein l-au
condus pe acesta să creadă că lumina reprezintă un flux de particule pe care le-a numit fotoni. De atunci, dezbaterea
ştiinţifică nu a încetat nici o clipă, oamenii de ştiinţă întrebându-se dacă lumina este alcătuită din unde sau din particule.
Acesta a ajuns un domeniu de cercetare în sine şi există oameni care au ajuns să se întrebe care este punctul precis în care o
undă se transformă în particule, cu toate experienţele transcendente care rezultă din acest fapt.
Într-un vid pur, fotonii se vor manifesta ca o undă de energie pură. Ei nu se manifestă deloc ca particule. Aceasta
este lumina pură la care făcea referire Einstein în Teoria Specială a Relativităţii. Când intră într-un câmp magnetic, lumina
îşi modifică starea şi se divide în particule sau fotoni. În această stare, viteza ei nu mai este c. Altfel spus, nu mai avem de-a
face cu aceeaşi lumină care se mişcă cu o viteză constantă.
 Din această perspectivă, putem spune că magnetismul reprezintă un factor intrinsec în crearea materiei, dacă nu
cumva chiar factorul primordial. Merită să observăm de asemenea că tot ceea ce percepem în lumea din jurul nostru este o
lumină magnetizată, adică o distorsiune a luminii pure (care călătoreşte cu viteza c).
Ideea că magnetizarea luminii transformă această energie în particule este extrem de importantă. Corolarul ei este
că prin demagnetizarea luminii vom obţine o lumină pură, cu condiţia ca experienţa să se petreacă într-o stare de vid.
Să analizăm puţin ce s-a întâmplat în timpul Experimentului Philadelphia. În acel caz, marina militară a plasat o
serie de bobine în jurul unui vas. Militarii au încercat să demagnetizeze carcasa vasului pentru a nu atrage minele
subacvatice (concepute astfel încât să explodeze atunci când intră sub incidenţa câmpului magnetic al metalului din care
sunt alcătuite vasele). Întrucât în jurul navei respective a fost creat inclusiv un câmp de solotoni, acesta a servit drept vid,
dând astfel naştere unei bule de realitate. Când nava a fost demagnetizată, particulele de materie au devenit unde şi vasul a
dispărut. Consecinţele au fost extrem de ciudate, dar aceasta este o cu totul altă poveste.
Principiul general este următorul: prin demagnetizarea materiei (care poate fi realizată cu ajutorul unor bobine, la
fel ca în cazul Experimentului Philadelphia, dar şi al OZN-ului la bordul căruia am urcat), aceasta este transformată în
lumină pură, lucru care nu poate fi experimentat în realitatea de zi cu zi. Aceasta reprezintă o energie pură şi ar putea fi
considerată o lume în sine.
Dacă se doreşte utilizarea acestei energii pure, obţinută prin demagnetizarea luminii obişnuite sau a materiei,
aceasta trebuie controlată într-un fel sau altul. Astfel intră în scenă frecvenţa specială de 435 MHz. Aşa cum spuneam mai
devreme, intervalul de frecvenţă 400-450 MHz reprezintă fereastra către conştiinţa umană. Orice savant ştie că există o
sursă sonoră care emană din Calea Lactee, produsă de stele, care are frecvenţa de 435 MHz. Se crede că tot ceea ce există
în realitatea noastră are ca fundal realitatea de pe această frecvenţă. Altfel spus, frecvenţa de 435 MHz pare să fie temelia
care susţine întregul univers în care ne aflăm11. Dacă lumina este demagnetizată şi se află în stare de undă, ea poate fi
influenţată şi reasamblată sub formă de particule. Prin proiectarea conştiinţei asupra vidului demagnetizat, unda poate fi
programată să se materializeze la un moment dat. Există mai multe posibilităţi de a face acest lucru. De pildă, dacă în vidul
respectiv (în care există lumina demagnetizată) este trimisă o transmisie pe frecvenţa de 435 MHz, în vid apare o formă-
gând care reasamblează lumina într-o realitate.
Acesta este principiul general al călătoriei în spaţiu, sarcină considerată deocamdată imposibilă pe planeta noastră.

Capitolul 10
Distorsiunea
După ce am examinat câteva din afirmaţiile lui Einstein dintr-o perspectivă nouă, vă propun să vedem în ce constă
Teoria Specială a Relativităţii (aşa cum este explicată aceasta în Dicţionarul Webster):
1. Nu există o mişcare observabilă absolută. Există doar mişcări relative.
2. Viteza luminii este constantă şi nu depinde de viteza sursei luminii.
3. Nici o energie nu poate fi transmisă cu o viteză mai mare decât cea a luminii.
4. Masa unui corp aflat în mişcare reprezintă o funcţie a energiei pe care o conţine acesta şi variază în funcţie de
viteza sa.
5. Materia şi energia sunt echivalente.
6. Timpul este relativ.
7. Spaţiul şi timpul sunt interdependente şi alcătuiesc împreună un continuum cu patru dimensiuni.

11
Nu există nici o îndoială că frecvenţa de 435 MHz permite nu doar accesul la conştiinţa umană, dar emană din galaxia
noastră. Din păcate, nu există informaţii disponibile despre această frecvenţă. Studiile referitoare la ea sunt înconjurate în
mister şi speranţa noastră este că cineva dintre cititori ne va putea furniza informaţii suplimentare. Nu este exclus ca aceste
informaţii să reprezinte unul din cele mai bine păzite secrete ale universului nostru. Dacă aceasta este frecvenţa pe care se
manifestă întreaga noastră realitate, cunoaşterea acestei informaţii ar permite celui care o deţine să schimbe realitatea în care
trăim chiar sub ochii noştri. Cititorii cu înclinaţii tehnice sunt rugaţi să consulte definiţia frecvenţei de 435 MHz din glosarul
de la sfârşitul cărţii.
 8. Prezenţa materiei conduce la o „distorsionare” a continuumului spaţio-temporal, care face ca un corp aflat în
mişcare care trece prin apropiere să descrie o curbă. Acest efect este cunoscut sub numele de gravitaţie şi este evidenţiat de
curbarea razelor de lumină care trec printr-un câmp gravitaţional.
Einstein afirmă că există un univers cu patru dimensiuni alcătuit din timp şi din spaţiul tridimensional. Nu trebuie
să fii un geniu ca să înţelegi că dacă „materia distorsionează continuumul spaţio-temporal”, înseamnă că tot ceea ce există
în lumea noastră reprezintă o distorsiune a unei realităţi mai elementare (cea cu patru dimensiuni). Această concluzie
susţine afirmaţiile noastre, dar, aşa cum spuneam mai devreme, o campanie mas-media agresivă a prezentat distorsionat
întreaga operă a lui Einstein.
Dacă demagnetizăm lumina pură, aceasta se va curba şi va fi distorsionată. Este interesant de remarcat faptul că
însuşi cuvântul magnet derivă de la rădăcina „magus”, care înseamnă magician sau practicant al magiei. Analogiile şi
corespondenţele alchimice pot fi găsite pretutindeni; trebuie doar să ne dăm osteneala să le descoperim. Universul
tridimensional în care ne aflăm nu este altceva decât lumină magnetizată.
În capitolul precedent am arătat că materia poate fi nu doar convertită în energie, dar poate fi transformată într-o
energie superioară celei cunoscute în universul nostru, respectiv lumina demagnetizată. Am pornit de la ideea călătoriei în
spaţiu cu viteza luminii, sau chiar cu o viteză mai mare decât aceasta. Pentru a obţine acest lucru, este necesar ca realitatea
pe care o cunoaştem să fie transformată. Invers, realitatea noastră curentă nu a putut apărea decât prin distorsionarea
realităţii cvadri-dimensionale.
Cei care călătoresc într-o bulă a realităţii prin spaţiu ajung dintr-un punct în altul printr-un fel de „truc”, căci
energia nu poate să dispară fără a reapărea într-un alt loc. Rezultă că bula călătoreşte printr-un fel de tunel sau vortex care
se deschide în spaţiu, fără ca energia să fie înlocuită.
Pentru a obţine acest fenomen, este necesar ca spaţiul să fie curbat sau distorsionat. Dat fiind că timpul este asociat
cu spaţiul într-o manieră intrinsecă şi matematic demonstrabilă, rezultă că trebuie distorsionat nu doar spaţiul, ci şi timpul.
Pentru a înţelege cum poate fi realizat acest lucru, este necesar să ne continuăm călătoria prin istoria fizicii.
Pe măsură ce ştiinţa continua să se dezvolte la începutul secolului XX, descoperirea fotonilor sau a particulelor de
lumină de către Einstein a condus la o ramură nouă a fizicii, numită astăzi Mecanica Cuantică. Această ramură studiază
„cuantele” din care sunt alcătuite particulele nucleare (protonii, neutronii, electronii, etc.). Deşi Einstein nu a studiat
niciodată cu adevărat acest domeniu, alţi savanţi renumiţi s-au aplecat cu atenţie asupra lui. Unul dintre aceştia a fost John
von Neumann. Acesta a afirmat la un moment dat că volumul lucrărilor matematice în domeniu a devenit atât de mare încât
nimeni nu le-ar mai putea citi sau înţelege pe toate. După propriile lui estimări, un savant nu ar putea înţelege mai mult de
10% din totalitatea teoriilor apărute.
Mecanica cuantică este un domeniu teoretic prin excelenţă, care urmăreşte să descopere şi să explice chiar şi cele
mai infime particule ale existenţei. Deşi sunt foarte mulţi fizicieni care o acceptă, există şi unii care o resping. Aşa-zişii
fizicieni „purişti”, specializaţi în fizica solidelor, refuză teoriile generale sau particulare emise de fizicienii cuantici. Deşi
oferă uneori argumente valabile, cea mai mare parte a criticii la adresa fizicii cuantice provine din zona anumitor interese
de grup.
Subiectul fizicii cuantice devine foarte interesant dacă dorim să înţelegem ce înseamnă un „vârtej” (o distorsiune a
continuumului spaţio-temporal). Pentru aceasta, trebuie să ne referim la una din particulele minuscule studiate de fizica
cuantică, şi anume quarcul. Un quarc este o particulă subatomică. Altfel spus, dacă spargem un atom în particule
elementare, vom descoperi că el este alcătuit din quarci. Evident, fizica cuantică modernă a descoperit tot felul de alte
particule care alcătuiesc sau însoţesc quarcii, dar explicarea lor devine cu adevărat foarte complexă. Doritorii pot găsi
informaţiile care îi interesează în lucrările de specialitate. Quarcii au un interes particular pentru noi pentru simplul motiv
că observarea lor experimentală a demonstrat că aceste particule sunt instabile în raport cu timpul.
Altfel spus, particulele care alcătuiesc realitatea noastră nu sunt stabile în raport cu propria noastră realitate. Ele
pot apărea, după care dispar. Îi putem considera unde de energie, dar aceste unde nu pot fi urmărite ca fenomene
electromagnetice normale în realitatea noastră. La fel ca şi celelalte particule subatomice, quarcii par să se afle în legătură
cu alte realităţi. Dacă nu ar exista o asemenea legătură, ei ar fi stabili în raport cu realitatea noastră. Dacă avem de-a face cu
nişte unde, acestea sunt emanate dintr-o altă realitate. Mediul în care se propagă nu se află în realitatea noastră (potrivit
standardelor curente de măsurare), dar are totuşi o anumită legătură cu aceasta, căci ele pot fi parţial detectate. Detectarea
lor nu ar fi posibilă dacă mediul în care se propagă nu ar avea o legătură cu realitatea noastră. Singura noastră problemă
este că nu am descoperit până acum instrumentele cele mai precise de măsurare a lor.
 Se poate demonstra astfel că un quarc face legătura cu o altă realitate, şi asta în mod regulat. Am dorit să vă
prezint această teorie a quarcilor pentru a vă demonstra că există o punte între realitatea noastră şi alte realităţi. Unii
teoreticieni vorbesc despre aceste alte realităţi sub termenul generic de haos. Vom discuta şi despre acest aspect imediat.
Atunci când un OZN se mişcă dintr-un loc în altul cu o viteză mai mare decât viteza luminii, violând – în aparenţă
– Teoria Specială a Relativităţii lui Einstein, el trece mai întâi într-o altă realitate, după care pătrunde din nou în realitatea
noastră. De altfel, Einstein nu a afirmat niciodată că ieşirea din realitatea noastră, depăşind astfel viteza luminii, nu este
posibilă. Unicul lucru pe care l-a afirmat el a fost acela că viteza luminii nu poate fi depăşită într-un anumit cadru de
referinţă.
În timp ce în interiorul OZN-ului se creează o bulă de realitate, protejând astfel creaturile de la bordul navei şi
realitatea în care trăiesc acestea, restul navei poate călători cu viteze foarte mari, dar dacă doreşte să ajungă în alte sisteme
stelare într-un interval de timp rezonabil, ea va trebui totuşi să iasă din această realitate, să intre într-o realitate paralelă, iar
apoi să reintre în realitatea noastră, într-o manieră destul de asemănătoare cu cea în care procedează quarcii.
Vorbeam puţin mai devreme de haos, concept care devine foarte important atunci când discutăm despre OZN-uri,
dar şi despre fizica cuantică. Pe măsură ce această ştiinţă s-a dezvoltat, a devenit evident că oricât de evoluate ar deveni
teoriile, acestea nu le pot oferi fizicienilor informaţii care să le permită acestora să prezică cu precizie comportamentul
particulelor subatomice. Profesiunea oricărui om de ştiinţă are la bază prezicerea anumitor rezultate; de aceea, această lipsă
de predictibilitate este de natură să-i înnebunească pe savanţi. Întreaga mecanică cuantică are la bază exclusiv teoria
probabilităţilor. Altfel spus, fizica cuantică nu poate prezice comportamentul particulelor subatomice decât în termeni
statistici sau probabilişti, bazaţi pe observaţii empirice. Este ca şi cum ai fi nevoit să priveşti un meci de baseball, pentru a
face o medie a loviturilor unui anumit jucător. Indiferent care este media sa, nu poţi prezice niciodată cu precizie cum va fi
următoarea sa lovitură.
Einstein s-a despărţit definitiv de fizica cuantică atunci când a făcut celebra sa afirmaţie: „Dumnezeu nu joacă
zaruri cu universul”. La fel ca mulţi alţii, era şi el convins că fizica cuantică nu face decât să descrie fenomene care vor
putea fi prezise cândva în termeni de cauză şi efect. Aşa cum a evoluat, mecanica cuantică nu reprezintă din această
perspectivă decât o ştiinţă incompletă, care nu poate prezice altceva decât probabilităţi. Nefiind absolut precisă, dincolo de
orice umbră de îndoială, Einstein şi alţii ca el au preferat să o respingă.
Probabilităţile de care vorbeau fizicienii cuantici au deschis noi perspective asupra unui subiect care i-a făcut
dintotdeauna pe oamenii de ştiinţă tradiţionalişti să se simtă foarte inconfortabil: haosul! Printr-o analogie nu lipsită de
umor, am putea considera haosul „umbra” de dincolo de îndoială.
A apărut astfel un nou domeniu de cercetare, numit Teoria Haosului, care îşi propune să identifice şi să împartă pe
categorii fenomene rămase până acum necunoscute. Spre exemplu, materia din natură poate fi redusă la anumite tipare
repetitive, care dau naştere unor forme geometrice nebănuite până atunci. Oricâte simetrii şi ordini ar fi descoperite, atât
materia obişnuită cât şi cea biologică ascund întotdeauna noi şi noi factori impredictibili (haotici). Însuşi factorul radical al
evoluţiei poate fi încadrat în această categorie.
Teoria Haosului afirmă că tot ceea ce poate fi imaginat există deja sau va exista cândva. Este o viziune nelimitată
asupra existenţei, care corespunde epocii moderne, în care tot mai multe fenomene paranormale sau anormale încep să fie
recunoscute. La rândul lor, OZN-urile se încadrează de minune în această teorie a haosului.
Cuvântul haos a căpătat o reputaţie destul de sinistră, care se datorează însă unei neînţelegeri. Conceptul este
cunoscut din Antichitate, literatura ocultă populară folosind expresia de „haos magic”. Peter L. Carroll defineşte haosul ca
fiind forţa care animă toate evenimentele din cosmos. El afirmă că deşi alţii folosesc termeni ca Tao sau Dumnezeu, el
preferă conceptul de haos, care „este lipsit de semnificaţiile copilăreşti, antropomorfice, pe care i le atribuie religia”.
Evident, dacă cineva ar reuşi să controleze forţele haosului, acesta ar fi înzestrat cu puteri supranaturale. Ar putea fi vorba
de un Christos sau de un magician negru, în funcţie numai de intenţiile celui care le foloseşte.
Urmărind evoluţia fizicii, am ajuns astfel la un punct în care această ştiinţă încearcă să înţeleagă predictibilitatea
întregului univers. Acolo unde se termină ştiinţa, începe vidul creator nelimitat, care include tot ce este fantastic, incredibil
şi bizar. Deşi am încercat să aduc o anumită lumină ştiinţifică asupra OZN-urilor, fenomenele care le însoţesc de regulă nu
pot fi încadrate decât în categoria fantasticului şi a bizarului.
Aceasta este premisa de la care vom porni în continuare. Vom vorbi în capitolele următoare despre extratereştri,
răpiri şi implanturi. Deşi mas-media şi o bună parte din populaţie consideră aceste subiecte haotice şi aberante, este
important ca ele să fie studiate şi împărţite pe categorii cu o acurateţe cât mai mare posibilă, căci reprezintă fenomene de
masă care fac parte integrantă din realitatea noastră şi nu mai pot fi negate de nimeni.
Voi începe prin a descrie propriile mele experienţe personale, care m-au condus la întâlnirea din Pleiade.

Capitolul 11
Contactul
În copilărie am fost destul de bolnăvicios. Am avut o problemă cu limba, din cauza căreia nu am putut vorbi până
la vârsta de cinci ani. Când au descoperit despre ce este vorba, doctorii m-au operat. Instantaneu, am început să vorbesc. De
fapt, mama povesteşte că nu mă mai puteam opri din flecăreală. Ştiam şi înainte să vorbesc, dar nu avusesem ocazia să
practic acest lucru. Deşi această problemă s-a rezolvat, am continuat să mă îmbolnăvesc frecvent. Problemele mele au atins
apogeul la vârsta de 12 ani, când am leşinat de două ori din cauza unei tulburări cardiace.
Lucrurile nu s-au îmbunătăţit prea mult când am devenit adolescent. Mişcările mele erau dezlânate şi nu mă putea
coordona. În cele din urmă, s-a descoperit că sufeream de o boală neurologică, cunoscută popular sub denumirea de
paralizie cerebrală. Deşi puteam gândi şi aveam o activitate cerebrală normală, semnalele emise de creier nu ajungeau
corect la structura musculară, lucru care mă făcea să par handicapat.
Când am ajuns la vârsta de 17 ani, aceste probleme au dispărut subit, fără nici un fel de explicaţii. Deşi puteam
face orice doream din punct de vedere fizic, fişa sănătăţii mele i-a permis doctorului nostru de familie să mă scutească de
armată, încadrându-mă la rubrica 4-F. Nu este exclus ca încă de atunci să se fi avut în vedere angajarea mea în Proiectul
Montauk.
Deşi nu există explicaţii oficiale care să justifice revenirea stării mele de sănătate, este posibil ca aceasta să se fi
produs ca urmare a unor vise extrem de ciudate pe care le-am avut la vârsta de 16 sau 17 ani. Cel mai des îmi apărea un fel
de zeu uriaş, cu ochi albaştri, păr blond şi o înfăţişare cât se poate de umană. Acesta mă lua cu el şi vizitam împreună tot
felul de locuri.
În aceeaşi perioadă cu aceste vise, am început să aud o voce în mintea mea. Nu era o voce demoniacă sau
malefică, ci una foarte inteligentă. Puteam discuta orice cu ea.
Visele şi vocea din cap au continuat să existe chiar şi după ce starea mea de sănătate s-a îmbunătăţit dramatic,
făcându-mă să mă întreb ce se întâmplă. M-am temut chiar să nu fi înnebunit, căci era evident că aceste experienţe nu
făceau parte din „normalitate”, aşa cum era înţeleasă aceasta de către societate. În consecinţă, când am intrat la colegiu m-
am decis să mă fac psihiatru. Am învăţat cu această ocazie tot ce studiază studenţii la psihiatrie şi am ajuns la concluzia că
nu sunt nebun.
La început, m-am temut că sufăr de sindromul personalităţii multiple, dar am renunţat curând şi la această temere.
Cunoaşterea pe care am dobândit-o era prea amplă pentru a putea fi atribuită unei alte identităţi. Se petrecea altceva.
Nu peste mult timp, am devenit senzaţia cursurilor de hipnoză. I-am cerut profesorului să mă aducă în stare de
hipnoză şi să mă trimită (prin regresie psihică) în perioada viselor pe care le aveam. L-am convins pe profesorul meu de
hipnoză de sinceritatea mea şi de faptul că eram în legătură cu nişte extratereştri blonzi, bine făcuţi şi cu o înălţime de 2,1-
2,3 metri.
Următoarele regresii au scos la iveală faptul că aceste creaturi erau foarte amabile şi cât se poate de binevoitoare
cu mine. I-am întrebat pe extratereştri dacă îmi vor face vreun rău şi mi-au răspuns că nu. Au adăugat că probabil mă
gândesc la micii cenuşii, care obişnuiesc într-adevăr să facă examinări medicale pe oameni, inclusiv de tip chirurgical. Nu-
mi mai amintesc numele acestui „zeu” blond, dar ştiu că mi-a spus că rasa sa nu are nevoie de asemenea operaţii medicale
la nivelul corpului fizic. M-a pus să stau în faţa unui dispozitiv care i-a permis să îmi stabilească pe loc întreaga stare de
sănătate. În total, profesorul de hipnoză m-a pus să fac opt regresii în faţa întregii clase. Acest lucru mi se pare destul de
remarcabil, căci la ora actuală nu mai pot fi hipnotizat.
Regresiile au dezvăluit faptul că am fost luat în custodia pleiadienilor la vârsta de 15 ani, fiind transportat pe
planeta lor pentru restabilirea stării mele de sănătate şi pentru a primi o educaţie corespunzătoare. Nu îmi dau seama dacă
aceste întâlniri s-au produs în starea de vis sau în constelaţia propriu-zisă. Cert este că după aceste experienţe, am căpătat
brusc o cunoaştere foarte profundă a domeniului electronicii. Părinţii mei şi-au dat seama de acest lucru şi au rămas
perplecşi. Tot atunci mi-a apărut şi vocea din minte, care îmi răspundea de multe ori la întrebările pe care le aveam sau mă
trimitea la sursa unde puteam găsi răspunsurile care mă interesau. Indiferent care este explicaţia obiectivă a acestor
experienţe, cert este că ele mi-au schimbat dramatic viaţa în bine. Am dobândit o cunoaştere incredibilă şi un corp mult mai
sănătos decât fusese vreodată până atunci. Chiar şi efectele neplăcute ale paraliziei cerebrale mi-au dispărut.
Este important să ţineţi cont de toate aceste experienţe atunci când veţi evalua adevărul lucrurilor pe care le-am
învăţat de la pleiadieni despre ei înşişi şi despre planeta lor.
Capitolul 12
Pleiadele
La vârsta de 15 ani, am fost dus cu o navă spaţială la o bază micuţă localizată pe una din lunile lui Jupiter. Cred că
era vorba de Europa. Acolo, am fost examinat şi trecut printr-o serie de teste. Nu am nici o amintire neplăcută legată de
acea experienţă. Dimpotrivă, m-am simţit destul de bine. Îmi amintesc chiar că am mâncat regeşte. Mi s-au arătat de
asemenea mijloacele prin care se distrau extratereştrii, care erau foarte asemănătoare cu alte noastre. Era vorba de filme,
jocuri pe calculator, etc. Era evident că aceste fiinţe erau absolut umane şi că se bucurau de aceleaşi lucruri ca şi oamenii de
pe pământ.
Am fost îmbarcat apoi din nou pe navă şi am făcut o călătorie lungă, care a durat circa o zi terestră. Am ajuns
astfel într-o lume extrem de frumoasă, în care predomina culoarea verde şi pe care ei o numeau Alderon. Acolo, am fost
plimbat prin diferite oraşe, cu clădiri din sticlă şi turnuri înalte. Cerul era albastru şi peisajele aveau o frumuseţe care îţi tăia
respiraţia. Aerul era extrem de curat, nefiind deloc poluat. Mi s-a spus că şi apa era foarte pură. Cu mult timp în urmă,
avuseseră şi ei probleme cu poluarea, dar le-au corectat şi au refăcut lanţul trofic natural.
Fauna de pe Alderon este foarte asemănătoare cu cea de pe pământ. Atmosfera planetei este mai bogată în oxigen
cu circa 29-30 de procente. Soarele lor este similar celui de pe pământ, fiind situat la o distanţă de aproximativ 93.000.000
de mile.
Principala diferenţă între pământ şi Alderon se referea la construcţii şi la peisaje. În timp ce planeta noastră este
sufocată de construcţii umane, case şi drumuri, pe planeta lor predominau grădinile şi peisajele naturale. Existau câmpii
întinse, pline de verdeaţă, păduri şi regiuni foarte mari acoperite cu o junglă sălbatică. Pe scurt, mediul exterior lăsa
impresia unei grădini imense; chiar şi clădirile erau construite în aşa fel încât să scoată în evidenţă această impresie. În mod
evident, ideea de ecosistem avea prioritate pe planeta lor. Refacerea oxigenului era situată în fruntea listei, iar civilizaţia
umană a fost construită ca o anexă la marea grădină a naturii. Scopul nu era ca ea să iasă în evidenţă, ci dimpotrivă, să se
amestece cu mediul în formă de grădină.
Mi s-a făcut un tur al oraşului. Oamenii arătau la fel ca pe planeta noastră, dar mult mai sănătoşi. Nu păreau nişte
fiinţe controlate şi nu consumau droguri. Din câte mi s-a spus, fiecare făcea activitatea care îi plăcea cel mai mult şi care i
se potrivea cel mai bine, fără restricţii. Nu exista un sistem monetar.
Clădirile erau construcţii în formă rectilinie, similare cu alte noastre, cu excepţia faptului că aveau colţurile
rotunjite. Nu existau acoperişuri din şindrile. Pereţii exteriori ai clădirilor aveau o suprafaţă uniformă, ferestrele fiind
încastrate în ziduri, astfel încât să nu deranjeze această uniformitate. Unele clădiri păreau construite din metal, în timp ce
altele foloseau ca principal material de construcţie piatra. Existau diferite culori, dar întotdeauna în acord cu peisajul
natural. Deşi nici o clădire nu era rotundă şi nu avea formă de dom, unele ferestre ieşeau în afară sub forma unor emisfere.
Cel mai tare m-a uimit interiorul clădirilor, neputând să-mi dau seama în ce fel erau construite acestea. Nu existau
colţuri sau elemente de legătură. Totul părea un singur perete omogen şi amorf. Nu exista nimic care să amintească de o
sudură, şi m-am întrebat dacă nu cumva întreaga structură era turnată într-o singură matriţă.
În interior, pereţii erau zugrăviţi de regulă într-o singură culoare. Atmosfera era foarte conservatoare, fără dungi
sau alte structuri care să iasă în relief. Mobila era simplă şi părea construită din materiale plastice. Avea un punct comun cu
clădirile, în sensul că nu-ţi puteai da seama cum era construită. Aveau fotolii şi scaune cu mânere, dar fără şuruburi. Am
pipăit unul dintre ele ca să-mi dau seama cum era construit, dar nu am reuşit să înţeleg cum îi funcţionau mecanismele.
Căminele nativilor erau unităţi familiale simple. Marea majoritate erau risipite în peisaj, fiind aranjate cu mult
gust. Exceptând suprafeţele plane şi colţurile rotunjite, semănau destul de mult cu casele de pe pământ; se încadrau însă
mult mai armonios în mediul exterior. În interior, erau mobilate bogat. Aveau şi opere de artă, de o mare frumuseţe. Marea
majoritate erau picturi cu peisaje ale naturii. Am văzut şi o pictură a unei ferme. Existau asemenea ferme, deşi cea mai
mare parte a alimentelor lor erau sintetizate. Aveau şi un fel ecrane care funcţionau pe post de televizoare, înzestrate cu
sunet, dar nu mi-am putut da seama unde erau difuzoarele. Semnalul sonor părea să fie transmis direct simţurilor.
 Nu existau străzi aşa cum le cunoaştem noi. Transportul se făcea la pas, dar exista şi un sistem de tele-transport
public, cu ajutorul căruia puteai ajunge în orice loc doreai. Staţia de plecare era întotdeauna chiar în casa omului. Nu
existau vehicule de nici un fel.
După ce am terminat turul oraşului, am fost dus într-o instituţie educativă. Acolo, am trecut printr-un proces de
învăţare echivalent cu obţinerea a patru doctorate pe pământ. Subiectele pe care le-am studiat au fost: fizica, electronica,
psihologia şi divinitatea. Mi-au spus că această cunoaştere îmi va fi de mare folos în timpul vieţii mele pe pământ.
În paralel cu educaţia, am fost dus la un centru medical şi supus la tot felul de teste. Mi-au vindecat problemele
neurologice de care sufeream, lucru care ar putea explica dispariţia acestora aproape peste noapte în viaţa mea terestră. Mi-
au vindecat de asemenea problemele cardiace. Medicul meu de familie mi-a spus că s-a petrecut un miracol. Mi-a ascultat
personal inima şi a auzit o aritmie cât se poate de clară; o lună mai târziu, aceasta dispăruse, şi nu putea înţelege cum. Mi-
au fost efectuate noi teste neurologice, dar problemele de control dispăruseră. Pe scurt, eram foarte mulţumit de noii mei
prieteni din Pleiade.
Pleiadienii sunt oameni la fel ca mine şi ca dumneavoastră, dar mai evoluaţi. Civilizaţia lor este mult mai veche.
Trăiesc mult mai mult decât noi, ajungând până la vârste de 1000 de ani de-ai lor, care echivalează cu circa 700 de ani
pământeşti. Cei mai mulţi seamănă identic, ca şi cum ar fi clonaţi. Au ochi albaştri şi părul blond, dar personalităţile lor
diferă la fel de mult ca pe pământ. Se îmbracă simplu, de regulă într-o singură culoare. Practic, pe planeta lor nu există
probleme de sănătate.
În timpul şcolii, seara obişnuiam să merg acasă la Savantul Şef. Pleiadienii au camere pentru hobby-uri, iar camera
lui era un laborator situat în spatele casei, cu o suprafaţă de circa 30 pe 10 metri. Era foarte bine echipat şi incredibil de
curat. Avea produse electronice extrem de avansate, fără sisteme de control pe care să le cunosc. La fel erau şi aparatele
electronice din clădirea guvernului sau din centrele ştiinţifice pe care le-am vizitat.
Acest om colecţiona piese tehnologice vechi, la fel cum mie îmi place să colecţionez aparatură radio veche. Era
hobby-ul lui şi era o adevărată plăcere să-l vezi cum se bucură de el. Mi-a spus că o parte din colecţia lui avea o vechime de
mii de ani. O parte din aceste vechituri semănau cu echipamentele tehnologice de pe pământul nostru. Anumite scule
semănau de asemenea cu ale noastre, căci nimic nu poate înlocui un om care stă la masa sa de lucru, încercând un circuit.
Nu am nici o îndoială că civilizaţia noastră se trage din a lor. Am văzut inclusiv scaune similare cu cel de la Montauk.
Savantul Şef a fost principalul meu profesor, dar au mai existat şi alţii, care mi-au explicat cum funcţionează
sistemul lor stelar şi care sunt înclinaţiile lor culturale.
Cluster-ul stelar cunoscut sub numele de Pleiade are şase planete. Toate sunt locuite şi alcătuiesc împreună o
civilizaţie comună. Trei din aceste lumi seamănă foarte mult cu a noastră. Planeta Arian este centrul filozofic şi cultural.
Alderon este centrul tehnologic, în care se efectuează toate cercetările ştiinţifice şi întregul proces de producţie. Aldebaran
este numele planetei pe care este situat centrul lor de apărare. Locuitorii acestei planete se ocupă cu apărarea semenilor lor,
cu care sunt foarte protectori, uneori chiar în mod excesiv.
Celelalte trei planete care alcătuiesc împreună cu primele civilizaţia pleiadiană nu sunt populate cu fiinţe umane.
Fiinţele care trăiesc pe ele sunt alcătuite din energie pură. Pe una din aceste planete se situează Consiliul Suprem al
civilizaţiei (care nu este de natură fizică). Acest consiliu este alcătuit din 12 super-fiinţe care conduc civilizaţia pleiadiană.
Nu există o ierarhie între ele. Sunt fiinţe de o mare bunătate, care ar putea fi echivalate cu îngerii din cultura noastră. Nici
un pleiadian obişnuit nu pune vreodată la îndoială hotărârile consiliului.
La fel de adevărat este faptul că nu am auzit vreodată ca membrii consiliului să fi luat o hotărâre greşită. Practic,
Pleiadele reprezintă o societate liberă şi armonioasă, care din perspectiva noastră ar putea părea o utopie. Principalul factor
care le-a permis să atingă această stare extrem de evoluată a fost acela că şi-au dezvoltat o conştiinţă colectivă care îi leagă
pe toţi unii de ceilalţi. Această conştiinţă colectivă se manifestă ca o voce mentală pe care o aud cu toţii şi cu care pot
conversa. Nu este vorba de un cor de voci, ci de o singură voce; în plus, aceasta nu dă niciodată ordine şi nu încearcă să
controleze în vreun fel individul. Este mai degrabă un prieten sau un sfătuitor. În acest fel, fiecare pleiadian ocupă un loc
distinct în conştiinţa colectivă, fără a-şi pierde astfel individualitatea. Dacă umanitatea ar fi la fel de unită, nu cred că ar mai
putea avea loc vreun război sau vreo crimă pe pământ. Există şi la noi un asemenea câmp de conştiinţă colectiv, dar este
situat la nivel subconştient. Cunosc personal existenţa acestui câmp, căci mi-am creat o legătură cu el, dar nu aud o voce
distinctă, aşa cum se întâmplă cu conştiinţa colectivă a pleiadienilor. Dacă ne-am dezvolta cu toţii această calitate, am auzi
probabil şi noi această voce.
 De regulă, vocea conştiinţei pleiadiene nu face decât să mă sfătuiască şi să îmi spună unde pot găsi răspunsurile la
întrebările care mă frământă. Din când în când, mă aduce la exasperare, căci nu îmi dă niciodată răspunsuri directe, ci doar
mă trimite la sursa unde le pot găsi singur.
Din câte am aflat, istoria pleiadienilor este foarte veche. Are mai mult de 100.000 de ani pământeşti şi îşi are
originea în ceea ce ei numesc Vechiul Univers. Au fost nevoiţi să treacă printr-un prag şi au ajuns în această parte a
galaxiei noastre. S-au stabilit pe sistemul stelar alcătuit din şapte stele pe care noi îl numim Pleiade. Sunt foarte convinşi
însă că au venit din altă parte a universului.
Felul în care definesc ei Vechiul Univers este destul de vag. Este un fel de univers pe care l-a creat la origini
Creatorul şi toată povestea seamănă întrucâtva cu Războiul Stelelor al lui George Lucas. Vechiul Univers nu era foarte
diferit de cel actual. Avea însă anumite probleme, motiv pentru care a fost creat universul fizic actual. Nici una din aceste
informaţii nu este însă foarte clară şi amintirile lor despre Vechiul Univers alcătuiesc un fel de memorie genetică. De cele
mai multe ori, îl visează.
Pleiadienii susţin că ei cred într-un Creator. Orice fiinţă care conţine un crâmpei din acest Creator (noi am numi
acest crâmpei „suflet”) este un fiu al Creatorului. În viziunea lor, Christos a fost o proiecţie a subconştientului colectiv al
planetei noastre. Acesta reprezintă aspectul care ne leagă pe noi cu Creatorul universului. Christos a apărut pe pământ
pentru a ne „forţa” să ne reapropiem de Creatorul nostru.
Nu cunosc în întregime planurile pleiadienilor în ceea ce ne priveşte. Din câte mi-am putut da seama, doresc să ne
ajute să evoluăm, căci sunt convinşi că întreaga evoluţie a galaxiei depinde în mare măsură de planeta noastră. Doresc de
asemenea ca lucrurile să ia o turnură mai naturală pe pământ, căci sunt foarte mari naturalişti. Dintr-un alt punct de vedere,
sunt interesaţi de noi dintr-o perspectivă antropologică, căci au convingerea că noi trăim astăzi ce au experimentat ei cu
sute de mii de ani în urmă. Civilizaţia lor a început la fel ca a noastră, iar studierea noastră (şi a altor civilizaţii similare din
univers) le oferă indicii despre propria lor istorie.
Filozofia de viaţă a pleiadienilor este foarte simplă. Ei acţionează sub incidenţa „poruncii neamestecului în
treburile interne ale altora”. Societatea lor este în totalitate liberă şi fiecare individ este încurajat să îşi asume o misiune sau
o sarcină. Atât timp cât sarcina respectivă corespunde unei nevoi a societăţii, individul primeşte de la aceasta tot ce are
nevoie.
În Pleiade nu există criminalitate. Făcând cu toţii parte dintr-o conştiinţă colectivă, orice crimă a unui pleiadian
împotriva altuia ar fi o crimă împotriva propriei fiinţe. Atât timp cât toţi acceptă filozofia de viaţă a colectivităţii, ei nu pot
cunoaşte ideea de crimă. Singura crimă pe care o pot comite, considerată de altfel cea mai mare între toate, este amestecul
în treburile altui individ sau ale altei civilizaţii. Nu pot sublinia îndeajuns cât de mult cred cu toţii în acest principiu. Orice
interferenţă în viaţa altei persoane sau a altei civilizaţii este pedepsită cu moartea. De altfel, ei sunt convinşi că această
moarte nu este doar fizică, ci şi spirituală. Ţin foarte mult la acest aspect.
Acesta este motivul pentru care pleiadienii preferă să îşi trimită reprezentanţi pe alte planete, stabilind contacte cu
nativii şi comunicând cu tot felul de fiinţe. Dacă acestea acceptă principiile de viaţă ale pleiadienilor, ele sunt considerate
ambasadori ai planetei respective. Bănuiesc că eu însumi sunt un asemenea ambasador, dar există mii de fiinţe la fel ca
mine. Nu suntem cunoscuţi pe planetele pe care trăim, dar menirea noastră este să inducem o influenţă paşnică în mediul
nostru. De aceea, nu încurajăm nici un fel de violenţă sau act terorist. Nu încurajăm nici măcar actele de insubordonare
civică. Pe de altă parte, nu trebuie să uitaţi că şi noi, la fel ca şi pleiadienii, suntem simpli oameni; de aceea, nu putem
respecta acest ideal în proporţie de 100%.
Deşi sunt convins că sunt un ambasador al pleiadienilor, ale căror planuri nu par să includă decât iubirea şi pacea,
trebuie să recunosc că nu înţeleg în totalitate ceea ce doresc aceştia. Contactele mele pleiadiene nu mi-au dat până acum
nici un motiv să nu-i cred, dar asta nu înseamnă că trebuie să le acord un credit total fără o analiză critică a motivaţiilor lor.
Spre exemplu, ei cred că ei au fost cei care au colonizat cândva această planetă, dar sunt alte persoane care afirmă
că strămoşii noştri au venit de pe Marduk sau de pe Orion. Am ajuns să cred că toate aceste civilizaţii şi-au stabilit colonii
pe planeta noastră, cam în aceeaşi perioadă de timp.
Alte suspiciuni legate de pleiadieni sunt cele născute din contactele lor cu Hitler şi cu cel de-al Treilea Reich. Este
o temă foarte larg circulată în OZN-ologie, aşa că merită să o comentăm puţin. Din ceea ce mi-au spus contactele mele,
Hitler a primit misiunea să prezerve sămânţa ariană (cuvânt sinonim cu „pleiadiană”) pe pământ. Acest lucru nu presupunea
în nici un caz uciderea super-duşmanilor pleiadienilor: draconienii, care au colonizat la rândul lor pământul, dând naştere
rasei semitice. Unica lui sarcină a fost aceea de a proteja arienii de semiţi, creând o ţară pur ariană pentru toţi cei care
doreau să trăiască într-un mediu arian pur. Din păcate, Hitler a înţeles greşit misiunea care i-a fost trasată, deviind foarte
mult de la ea.
Aşa cum spuneam mai devreme, agenda pleiadienilor este una a iubirii şi a păcii. Ea cuprinde inclusiv domeniul
educaţiei. Scopul lor este să ne educe în spiritul discernământului personal, astfel încât să nu cădem în capcanele întinse de
diferitele organizaţii secrete care încearcă să controleze această planetă. Pe scurt, consider contactele mele cu pleiadienii ca
un fenomen pozitiv, chiar dacă neobişnuit, care nu poate fi contestat sau ignorat.
Am studiat intensiv acest fenomen începând de la vârsta de 25 de ani, încercând să-mi fac un punct de vedere cât
mai obiectiv. Cea mai convingătoare dovadă a faptului că aceste contacte sunt obiective a venit în anul 1991.
Într-o zi, am primit un telefon de la cineva care mi-a spus să mă duc la Gardiner Manor Shopping Mall la ora 4:00
după-amiază. M-am dus la mall şi am intrat înăuntru. Totul părea în regulă. În interior erau un număr de oameni care îşi
făceau cumpărăturile. Când am trecut de uşa de la intrare, m-am simţit de parcă aş fi trecut printr-un zid. Luminile s-au
stins şi oamenii au dispărut. Mă simţeam de parcă aş fi făcut un salt în timp. Am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă.
La un moment dat, am întâlnit un paznic de noapte şi l-am salutat. Ceasul arăta ora 3:00 dimineaţa.
Am văzut apoi un coridor luminat care mergea în direcţie opusă faţă de uşa de la intrare. Mi-am adus aminte că
atunci când am primit telefonul, mi s-a spus să o iau pe acest coridor. La capătul lui am întâlnit trei oameni care ar fi trebuit
să fie contactele mele pleiadiene. Ca să fiu sigur că nu visez, am scris un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am fost aici la ora
3:00 dimineaţa”, pe care l-am aşezat într-un ghiveci cu flori, cu scopul de a verifica mai târziu dacă experienţa a fost reală
sau nu. Amintirile noastre sunt uneori înşelătoare. Cert este că în acea noapte am avut un contact cu sursele mele
pleiadiene.
A doua zi dimineaţa, mi-am amintit o parte din aceste experienţe şi m-am decis să mă întorc la mall pentru a
încerca să recuperez bileţelul pe care l-am lăsat în ghiveciul cu flori. Am întâlnit acelaşi paznic cu care vorbisem noaptea
trecută şi am vorbit cu el. Şi-a adus aminte de mine şi mi-a spus că în mod normal ar fi trebuit să mă tragă la răspundere
pentru că mă plimbam prin mall după ora închiderii, dar, dintr-un motiv sau altul, nu a făcut acest lucru. Nu-şi putea
explica de ce. Am ajuns apoi la locul în care se afla ghiveciul şi am găsit în el bileţelul lăsat de mine. Acest lucru a
constituit pentru mine o dovadă dincolo de orice îndoială că am avut un contact paranormal, nu o halucinaţie. Din punctul
meu de vedere, ţinând cont de toate experienţele prin care am trecut şi pe care vi le-am povestit în această carte, contactele
cu pleiadienii au fost cât se poate de reale.

Capitolul 13
Extratereştrii
Deşi contactele mele cu extratereştrii s-au produs prin intermediul pleiadienilor, asta nu înseamnă că nu există şi
alte creaturi care ne vizitează planeta. Într-adevăr, există mai multe rase extraterestre care sunt interesate de planeta noastră.
Informaţiile pe care le deţin în legătură cu ele provin de la contactele mele cu pleiadienii, dar şi din alte experienţe
personale, inclusiv din informaţiile pe care le-am obţinut cât timp am lucrat pentru industria de apărare.
Există tot felul de rase extraterestre, inclusiv unele foarte inferioare, incapabile să construiască nave spaţiale, sau
măcar o maşină. Pentru a putea construi ceva, o rasă trebuie să fie capabilă de conceptualizare. Această calitate asigură
evoluţia ei pe un nivel superior de conştiinţă.
De aceea, atunci când vom discuta despre extratereştri, nu voi aborda subiectul raselor inferioare de pe alte
planete. Cei care ne interesează sunt extratereştrii capabili să construiască nave spaţiale pentru a vizita pământul şi alte
planete. Construirea unei nave spaţiale presupune o cunoaştere de un nivel foarte înalt, pe care nu o poate deţine decât o
rasă înzestrată cu o funcţie dinamică activă (sau cuantică, după cum o numesc unii), cunoscută în mod normal prin
termenul de „suflet”. Un suflet este o fiinţă care dispune de această funcţie şi care este aruncată în continuumul spaţio-
temporal, unde este înzestrată cu o conştiinţă. Altfel spus, noi înşine suntem fiinţe înzestrate cu această funcţie dinamică
cuantică, fiind alcătuiţi parţial din haos (altfel spus, fiind parţial imprevizibili). În terminologia computerelor, un suflet
poate fi definit ca un program software autonom, care poate primi, trimite, prelucra şi da naştere la informaţii. De aceea,
noi depăşim ca nivel de evoluţie lumea plantelor şi animalelor, care sunt programate exclusiv de către instinctul lor.
Extratereştrii pe care îi vom studia în continuare sunt înzestraţi cu o conştiinţă şi cu un suflet, fiind capabili să deducă, să
raţioneze şi să îşi stabilească propria programare.
 Tipurile de extratereştri sunt foarte diferite, dar forma cea mai comună derivă din mamifere sau din lumea
animalelor. Toate acestea sunt fiinţe umane sau umanoide, născute cândva din evoluţia animalelor de pe planeta lor. Ei
provin dintr-o lume asemănătoare pământului, în sensul că presupune o faună şi un mediu capabil să susţină viaţa
animalelor. Animalele de pe respectivele planete au multe similarităţi, dar şi deosebiri. De pildă, un câine de pe o altă
planetă poate fi uşor diferit de un câine de pe pământ, dar va avea în esenţă acelaşi statut biologic. În afara mamiferelor, pe
planetele respective există, la fel ca pe pământ, microbi, plante, insecte şi reptile, bazate pe acelaşi ciclu al carbonului ca şi
viaţa de pe planeta noastră. Motivul acestei asemănări este simplu: carbonul, hidrogenul şi oxigenul sunt elementele care
interacţionează cel mai uşor între ele. Obţinerea amoniacului sau a nitrogenului se realizează în condiţii mai dificile
(întrucât au molecule cu structuri mai complexe) care nu predispun către apariţia vieţii. Aşa se explică de ce viaţa pe
pământ, ca şi viaţa foarte multor specii de extratereştri, are la bază ciclul carbonului. Este o simplă chestiune de geometrie
moleculară.
De aceea, cele mai comune forme umane de viaţă extraterestră sunt cele pe structură animală, la fel ca pe pământ.
Pleiadienii fac ei înşişi parte din această categorie. Codul lor genetic este similar cu cel al maimuţelor. Grupul K sau
Krundenshen12, după cum am înţeles că li se spune, este alcătuit de asemenea din fiinţe umanoide. Aceşti extratereştri sunt
complet chei, dar dacă le pui o perucă pe cap, seamănă destul de mult cu noi. Altminteri, au o înălţime comparabilă cu a
noastră, în timp ce pleiadienii sunt mult mai înalţi. Există multe alte grupuri în galaxia noastră cu o formă umană. Printre ei
se numără inclusiv forme de viaţă mai particulare, precum oamenii-pisică, oamenii-câini sau oamenii-urşi. Cu toţii intră în
categoria mamiferelor, structura lor genetică nefiind foarte diferită de cea a oamenilor.
În afara tipului mamalian13 mai există cel reptilian şi cel insectoid. Majoritatea acestor forme de viaţă sunt bipede
şi umanoide. Unele au mai multe braţe sau picioare, dar se pare că forma cea mai comună şi mai eficientă rămâne cea cu
două braţe, două picioare şi un tors. Pare să fie o chestiune de pragmatism al evoluţiei. Desigur, din când în când apar şi
mutaţii.
Tipul cel mai comun de fiinţă reptiliană arată ca o încrucişare între un aligator şi un om. Există un episod din Star
Trek care prezintă destul de inspirat acest tip, sub forma unei creaturi pe nume Gorn, care s-a luptat cu căpitanul Kirk la
insistenţa unui grup de fiinţe numite metroni. Metronii nu apar decât la sfârşitul filmului şi seamănă destul de mult cu
pleiadienii, cu excepţia faptului că sunt mai scunzi. Hollywood-ul a avut întotdeauna o capacitate de neegalat de a intra în
subconştientul colectiv, extrăgând din el diferite arhetipuri autentice. Acesta este doar un exemplu în acest sens. Reptilienii
de tipul lui Gorn sunt destul de frecvent întâlniţi în galaxia noastră, deşi nu toţi au râturi atât de hidoase. De regulă, sunt
lenţi, dar puternici, şi nu se înţeleg deloc bine cu rasele umane (de felul pleiadienilor). Au capacităţi psihice remarcabile şi
îi pot hipnotiza pe oameni pur şi simplu uitându-se la ei.
În afara mamalienilor şi a reptilienilor, forma de viaţă cea mai comună din univers este cea a insectoizilor. Cei mai
des întâlniţi sunt extratereştrii cenuşii (sau micii cenuşii), care reprezintă un fel de încrucişare între o insectă şi o rasă
reptiliană. Ei păstrează trăsăturile faciale ale reptilienilor, dar au schelete exterioare, nu interioare (cunoscute uneori şi sub
numele de exo-schelete). Reptilienii şi mamalienii au un schelet interior. Există o celebră casetă video care prezintă un fel
de fiinţă cenuşie murind. Creatura se zbate, mişcându-se extrem de rapid. Dacă încetineşti mişcarea cadrelor video, constaţi
că ea se mişcă într-un interval de 1/30 dintr-o secundă. Nici mamalienii şi nici reptilienii nu se pot mişca atât de rapid, dar
insectoizii pot. Micii cenuşii au şi ei puterile hipnotice ale reptilienilor, dar de multe ori sunt subjugaţi de aceştia.
Micii cenuşii nu sunt singura rasă insectoidă, dar sunt de departe cei mai populari în literatura OZN. Mai există o
specie de extratereştri care seamănă cu călugăriţele (insectele) noastre, cu singura diferenţă că au o înălţime de circa doi
metri. Sunt o rasă foarte iubitoare, înclinată către vindecare, şi nu au deloc virtuţi războinice.
Alte tipuri de extratereştri includ umanoizii înaripaţi sau oamenii-păsări. Aceştia se încadrează în categoria
reptilienilor, păsările fiind ele însele considerate reptiliene din punct de vedere zoologic, deşi au sângele cald. Formele cele
mai inteligente de viaţă reptiliană au sângele cald, spre deosebire de cele cu sânge rece, care sunt mai puţin avansate. Mai
există şi o a patra categorie de extratereştri despre care s-a vorbit. Este vorba de nişte plante inteligente, care o structură pe
bază de celuloză. Personal, nu am auzit niciodată despre asemenea forme de viaţă, dar posibilitatea rămâne.
Există apoi fiinţele non-fizice, alcătuite din inteligenţă pură, despre care am vorbit atunci când am descris viaţa în
Pleiade. Acestea conduc destinele planetelor respective şi promovează conştiinţa de grup care se extinde în întreaga cultură
pleiadiană. Reptilienii şi alte forme avansate de viaţă au la rândul lor o conştiinţă de grup. Această facultate pare să fie o
etapă a dezvoltării evoluţioniste care uneşte întreaga „bio-reţea” a unei rase.

12
Acest nume a fost receptat în stare de mediumitate de Duncan Cameron.
13
Asociat cu mamiferele.
 Extratereştrii la care am făcut referire mai sus nu sunt singurii care există în univers. Sunt însă singurii despre care
deţin informaţii, şi oricum, reprezintă tipurile esenţiale de viaţă din galaxie. Vom vorbi în continuare despre felul în care au
colonizat aceste rase pământul.

Capitolul 14
Colonizarea
Din câte mi s-a spus, primii care au aplicat ingineria genetică pe pământ, transformând maimuţele în oameni şi
creând prima rasă umană de pe planeta noastră, au fost pleiadienii. Oamenii sunt atât de apropiaţi din punct de vedere
genetic de pleiadieni încât se pot încrucişa fără probleme cu aceştia. De fapt, suntem atât de înrudiţi cu ei încât putem trage
concluzia că întreaga umanitate de astăzi este urmaşa lor. Pe pământ au venit apoi şi alte rase, care au continuat să aducă
schimbări sistemului genetic al omului, astfel încât acesta să se apropie de propria lor structură genetică.
Rasa caucaziană sau ariană a fost prima rasă creată de conştiinţa pleiadiană. Despre rasa orientală se crede că
reprezintă o modificare genetică a pleiadienilor făcută de micii cenuşii (cei insectoizi). Acest lucru ar explica de ce
orientalii au ochii oblici şi o mentalitate asemănătoare albinelor lucrătoare. Această informaţie nu reprezintă decât o
supoziţie făcută în urma anumitor sugestii provenite de la diferite surse şi nu este menită să ofenseze pe nimeni.
Următoarea rasă care a apărut pe pământ a fost Abernache. Aceşti extratereştri provin de pe planeta Marduk, citată
de Sitchin în A douăsprezecea planetă. Se presupune că erau o rasă albă, dar au creat genetic rasa neagră. La origini,
această rasă era cunoscută sub numele de nubieni şi au fost consideraţi nativi ai acestei planete. Structura lor genetică a fost
încrucişată cu cea a pleiadienilor, obţinându-se astfel rasa neagră pe care o cunoaştem astăzi. Marduk mai este cunoscută şi
sub numele de Nemesis sau Bete noir, care înseamnă Bestia Neagră în limba franceză.
Reptilienii de pe Orion au făcut şi ei modificări genetice asupra rasei pleiadiene, creând astfel rasa semitică. Toate
acestea explică de ce rasa ariană este numită uneori şi rasa conducătoare. Teoria afirmă că ea reprezintă arhetipul uman
primordial care a fost creat pe pământ.
Pe lângă rasele de mai sus, mai există şi cea a nativilor americani (pieile roşii). Deşi majoritatea legendelor lor
indică faptul că provin la rândul lor din Pleiade, această variantă nu este întru totul corectă. Identificarea lor cu pleiadienii
provine din influenţa culturală a Atlantidei, care a fost o colonie pleiadiană şi puterea conducătoare cea mai recentă din
istoria lor. Se crede că nativii americani derivă dintr-o fiinţă care prezenta o înfăţişare umană, dar avea părul şi barba roşii,
provenită din galaxia Andromeda.
Dacă amestecăm între ele toate cele patru rase amintite mai sus, obţinem rasa maronie, care poate fi considerată un
amestec de caucazieni, negri şi orientali, într-o combinaţie oarecare.
Insist asupra faptului că eu nu afirm că o rasă sau alta este mai mult sau mai puţin inteligentă decât celelalte. Tot
ce am dorit a fost să demonstrez felul în care au intervenit diferitele rase extraterestre asupra umanităţii, dând astfel naştere
diferitelor rase umane şi amestecului cultural care există la ora actuală pe pământ.
Cartea Cheile lui Enoh, semnată de J.J. Hurtak, afirmă că umanitatea de pe planeta noastră îşi trage rădăcinile de la
elohim-i, care au provenit din constelaţiile Orion şi Pleiade. După părerea mea, această afirmaţie este corectă, căci marea
majoritate a interferenţelor în istoria noastră au venit din această zonă.
Aceasta a fost, pe scurt, maniera în care a fost colonizat pământul. Vom examina în continuare motivaţiile şi
orientările diferitelor grupe de extratereştri.

Capitolul 15
Confederaţiile de extratereştri
În galaxia noastră există trei grupe sau confederaţii. Termenii pe care îi voi folosi pentru a le descrie au fost
receptaţi în stare de mediumitate de către Duncan Cameron şi provin de la sursa de informaţii a acestuia. Aceste grupuri
sunt: Neveronii, Confederaţia Galactică şi Leveronii.
Grupul neveronilor este doar un alt nume pentru Confederaţia Pleiadelor, pe care am descris-o deja pe larg.
Consideraţi de mulţi şi „grupul extratereştrilor buni”, ei trăiesc sub incidenţa legii neamestecului în treburile interne ale
altora.
 Confederaţia Galactică este un organism similar Naţiunilor Unite de pe planeta noastră. Ea este alcătuită din
numeroase grupuri care s-au unit şi au format o confederaţie de planete. Sunt un grup estul de neutru, care trăieşte sub
incidenţa aceleiaşi legi a neintervenţiei derivată din Confederaţia Pleiadelor sau a neveronilor, dar aplicată mai puţin sever
ca în cazul acestora. În timp ce Confederaţia Galactică are un anumit cod care le permite să intervină pentru a păstra
echilibrul sau pentru a salva pe cineva dintre ai lor, codul neamestecului în treburile interne ale altora pe care îl aplică
pleiadienii este necondiţionat. Chiar dacă riscă să piardă o navă pe această planetă, pleiadienilor le este interzis să îşi aplice
tehnologia mai avansată pentru a le face rău oamenilor şi a-şi salva astfel semenii. Preferă mai degrabă să trimită pe cineva
să distrugă nava, pentru a nu o lăsa astfel pe mâinile noastre.
Cel de-al treilea grup este cel al leveronilor. Duncan a receptat un cuvânt mult mai lung şi mai complicat, dar eu
prefer să aplic această simplificare fonetică, spunându-le Leveroni. Cuvântul „leviatan” (legat etimologic de cuvântul
„şarpe”) derivă de la acest grup al leveronilor. Ei reprezintă arhetipul diavolului sau al unor fiinţe extrem de malefice,
latura negativă a universului. Sunt oricând dispuşi să calce peste cadavre pentru a obţine ceea ce doresc şi cultivă principiul
potrivit căruia scopul scuză mijloacele. Alianţa leveronilor este alcătuită din reptilieni şi cenuşii, iar liderul lor provine de
pe planeta Draco, care îşi are orbita în jurul lui Draco Major din constelaţia Orion. Din acest motiv, leveronii mai sunt
numiţi uneori şi Alianţa Orion.
Există şi un grup de pleiadieni care au strâns legăturile cu alianţa Orion. Sunt rebeli fugiţi din Pleiade, dar care îşi
protejează cu stricteţe semenii (pleiadieni). De fapt, există trei grupuri de pleiadieni. Primii sunt arienii (de la care provine
şi termenul nostru, cu conotaţii similare). Aceştia sunt gânditori, filozofi şi visători. Unii dintre ei refuză să lupte, indiferent
de circumstanţe. Al doilea grup de pleiadieni, cei de pe Alderon, sunt cei care acţionează. Gândesc la fel de pozitiv ca şi
primii, dar sunt mult mai pragmatici. Numele lor apar inclusiv în filmul Războiul Stelelor. Sunt situaţi cumva la mijloc,
între filozofii arieni şi războinicii din cea de-a treia categorie, care provin de pe Aldebaran. Celor din urmă li se mai spune
şi pleiadienii negativi. Ei sunt cei care l-au contactat pe Hitler, dându-i sarcina de a-i proteja pe arieni. Erau convinşi că îşi
protejează în acest fel fraţii; de altfel, sunt vestiţi prin maniera extremistă în care acţionează uneori. Deşi aldebaranii sunt
tot pleiadieni, ei se apropie cel mai mult de grupul Orion. Nu respectă cu stricteţe codul neintervenţiei al celorlalţi
pleiadieni şi sunt oricând dispuşi să vină pe această planetă pentru a-şi salva un seamăn pleiadian din mâinile unuia din
celelalte două grupuri.
Nu cunosc exact structura draconienilor, dar ştiu că există cel puţin trei grupuri diferite. Unii dintre ei par să fie
de-a dreptul umani. Nu toţi sunt reptilieni sau insectoizi ca înfăţişare.
Date fiind interesele lor divergente, este evident că universul în care trăim nu este lipsit de conflicte. Pe de o parte,
există Alianţa Pleiadiană, care ar dori ca nimeni să nu intervină asupra vieţii altora. Există apoi Confederaţia Galactică, care
acceptă o interferenţă condiţionată. În sfârşit, mai există şi leveronii sau cei de pe Orion, care nu îşi doresc altceva decât să
interfereze. Speranţa lor este să transforme pământul într-o anexă a Imperiului Draconian. Acest conflict conduce la o
adevărată bătălie pentru pământ, care se transmite într-o manieră subtilă în întreaga ţesătură culturală a societăţii noastre.
Războiul se referă inclusiv la aerul pe care-l respirăm, la hrana pe care o consumăm, la maşinile pe care le conducem, la
banii pe care îi folosim, la muzica pe care o ascultăm, la politicienii pe care îi votăm, etc.
În sinteză, viaţa de pe pământ nu este lăsată să evolueze la voia ei. Toată lumea se amestecă şi interferează.
Fiecare grup încearcă să câştige controlul asupra celorlalte, iar unii dintre ei nu se sfiesc să folosească mijloace brutale
pentru a-şi atinge scopurile. Ajungem astfel la una din cele mai sinistre modalităţi de subjugare a populaţiei de pe pământ:
răpirile şi implanturile.

Capitolul 16
Răpirile
Majoritatea răpirilor pot fi clasificate în două grupe: răpiri ale extratereştrilor şi răpiri ale guvernului. Atunci când
spun „guvern”, nu mă refer la oficialii aleşi de faţadă, ci la acei Iluminaţi care alcătuiesc o societate secretă şi misterioasă,
care conduce cu adevărat societatea, folosindu-se în acest scop de toate instituţiile statului. Acest grup s-a infiltrat la toate
nivelele societăţii, aplicând mijloace de control al minţii dintre cele mai abjecte, dar se concentrează îndeosebi asupra unor
centre de putere, cum sunt: armata, marile corporaţii şi toate celelalte sfere de influenţă, inclusiv guvernul.
Este interesant de remarcat că pe la mijlocul anilor 90, foarte multe programe de televiziune au vorbit de
fenomenul răpirilor de către extratereştri. Ai fi zis că „adevărul” începe să iasă la suprafaţă. În realitate, extratereştrii au fost
folosiţi în acest caz ca paravan, căci guvernul are propria sa agendă a răpirilor, dar ar prefera ca aceasta să rămână secretă,
punând-o în întregime pe seama străinilor veniţi din spaţiul cosmic. Şarada merge chiar mai departe. Foarte mulţi oameni
care îşi amintesc sub hipnoză că au fost răpiţi, pun acest lucru pe seama extratereştrilor, chiar dacă au fost răpiţi de guvern.
În realitate, în mintea lor au fost implantate amintiri superficiale, care se suprapun peste cele profunde, pentru a fi convinşi
că au fost răpiţi de extratereştri, şi nu de guvern. Pentru guvernanţi este foarte convenabil să dea vina pentru toate răpirile
pe extratereştri. Potrivit anumitor estimări, guvernul este responsabil pentru majoritatea răpirilor, în timp ce micii cenuşii
nu sunt responsabili decât pentru 20-30% dintre acestea.
În grupa răpirilor făcute de extratereştri, avem trei categorii: răpiri fizice, astrale şi prin inducţie. Răpirile fizice se
referă la răpirile în corpul fizic ale celor în cauză, care sunt aşezaţi apoi pe mese, unde li se fac anumite operaţii. Răpirile
astrale se referă la răpirea sufletului în afara corpului fizic şi la manipularea lui prin mijloace electronice sau altele, mai
subtile. Inducţiile se referă la pătrunderea astrală în sufletul altei persoane şi executarea anumitor operaţii la acest nivel,
prin încălcarea liberului arbitru al celui în cauză. Acest gen de manipulări sunt cele mai greu de recunoscut.
Mulţi dintre cei care au fost supuşi acestor răpiri afirmă că au trecut literalmente prin pereţii casei lor, fiind traşi
afară de o forţă misterioasă. Este vorba de un procedeu de inducţie fizică, extratereştrii având tehnologia capabilă să reducă
masa corporală la zero, astfel încât să poţi fi tras printr-un zid. Este posibil şi fenomenul astral, dar cercetările pe care le-am
făcut mă fac să cred că majoritatea acestor răpiri sunt fizice.
Răpirile fizice includ de regulă extracţia anumitor mostre sexuale. De la femei este luat un ovul, iar de la bărbaţi
sunt prelevate celule spermatice. Există şi cazuri în care s-au făcut biopsii ale testiculelor sau ovarelor. În asemenea cazuri,
ei taie pielea din spatele scrotului şi scot testiculele din săculeţ. Tubul care le susţine este suficient de lung pentru a permite
acest lucru. După ce am auzit asemenea rapoarte, am întrebat un medic, care mi-a spus că tubul care susţine testiculele în
interiorul scrotului are o lungime de circa 13 metri14. Celulele spermatice sunt stocate în tubul care face legătura între
testicule şi glanda prostată. Deşi acest gen de rapoarte sunt obţinute de regulă prin regresie hipnotică, ele nu sunt deloc
imposibile din punct de vedere biologic. Un lucru este cert: în toate aceste cazuri extratereştrii prelevă probe genetice ale
aparatului reproductiv.
Există şi operaţii în urma cărora se prelevă mostre din căptuşeala stomacului, atât de la bărbaţi cât şi de la femei.
În aceste cazuri, în ombilicul persoanei este introdus un ac mare, cu ajutorul căruia se prelevă biopsia. Dacă extratereştrii
deţin tehnologia producerii celulelor-mamă15, ei ar putea chiar clona corpul respectiv. Aceste celule stem conţin întregul
ADN al persoanei, în forma sa primordială. Geneticienii au început să-şi dea seama că atunci când se diferenţiază în celule
secundare, ADN-ul celulelor primare se schimbă. Aceste celule primare (stem) se găsesc de regulă la nivelul stomacului,
gurii, regiunii anale, şi al altor porţiuni ale corpului aflate în contact cu mediul exterior. Celulele din gonade (testicule sau
ovare) fac şi ele parte din această categorie. Ele conţin întregul cod genetic al organismului. Toate aceste lucruri sugerează
că răpirile fizice efectuate de extratereştri au drept scop realizarea anumitor cercetări genetice.
Foarte multe persoane răpite au depus mărturie că au văzut copii pe jumătate umani, pe jumătate extratereştri. Nu
cred că mai există nici o îndoială că cineva încearcă să încrucişeze genetica extraterestră cu cea umană. Un eventual motiv
ar putea fi acela că rasa extraterestră este foarte bătrână şi muribundă. Nu este exclus ca, în timp, genetica lor să se fi
„atrofiat” sau să se fi deteriorat, determinându-i să încerce să îşi recâştige tinereţea genetică printr-o încrucişare cu rasa
noastră. Este ca şi cum ar încerca să repare stricăciunile produse cu ajutorul genelor noastre. Toate aceste fapte sugerează
că extratereştrii care le comit au o bază genetică comună cu a noastră.
Multe femei răpite îşi amintesc că au întreţinut raporturi sexuale cu un extraterestru de sex masculin. În aceste
cazuri, extratereştrii lasă fătul să se dezvolte timp de două luni (unii oameni vorbesc de trei luni), după care femeia este
răpită din nou şi fătul este extras. De regulă, femeile descoperă că au rămas gravide, dar nu ştiu cum. Două luni mai târziu,
sarcina dispare. Asemenea rapoarte sunt foarte frecvente şi provin de la femei din toate regiunile ţării.
În astfel de cazuri există cel puţin două posibilităţi. Una se referă la o fertilizare propriu-zisă, cu ajutorul unui
extraterestru de sex masculin, la fel ca în cazul menţionat mai sus, iar cealaltă alternativă se referă la o însămânţare
artificială a mostrei prelevate de la femeia răpită, folosindu-se ADN extraterestru, după care mostra este implantată la loc în
trupul femeii, unde este lăsată timp de două luni. În final, femeia este răpită din nou, iar fătul este extras, fiind suficient de
dezvoltat pentru a putea fi incubat în continuare. Această posibilitate este susţinută de numeroase rapoarte care descriu
fiinţe pe jumătate oameni şi pe jumătate alte forme de viaţă, cum ar fi plante, reptile, etc.
Prelevarea mostrelor genetice şi încrucişarea lor nu reprezintă singurul scop al răpirilor fizice. Extratereştrii
execută şi implanturi. Uneori, acestea se reduc la implantarea unui receptor/transmiţător (un aparat care permite deopotrivă
14
Acest gen de operaţie ar putea explica şi scrotul imens al lui von Neumann, despre care am vorbit într-un capitol anterior.
15
Cunoscute sub denumirea de celule stem (celule nediferenţiate).
transmiterea şi recepţia de informaţii). Acest aparat este acordat pe o anumită frecvenţă şi programat să recunoască un
anumit cod. Când codul este transmis, el declanşează o transmisie care le permite extratereştrilor să îl localizeze pe cel în
cauză oriunde s-ar afla, pentru a-l putea răpi din nou. Acest sistem este necesar, de pildă, în cazul femeilor cărora li se
implantează un făt care trebuie extras două luni mai târziu. Dacă prelevă mostre genetice de la bărbaţi, procedează la fel.
În cazul răpirilor unor bărbaţi, mostrele de spermă sunt prelevate cu regularitate, nu doar o singură dată. Cunosc
cazul unui bărbat care a făcut terapie pentru a nu mai putea fi răpit; a reuşit acest lucru, dar s-a îmbolnăvit din cauza
excesului de spermă. Era atât de obişnuit cu golirea tubului seminal dintre testicule şi prostată de către extratereştri încât nu
s-a masturbat niciodată. După încetarea răpirilor, celulele spermatice s-au acumulat în cantităţi atât de mari încât au sfârşit
prin a putrezi, infectând întregul scrot. Medicul care i-a pus acest diagnostic i-a recomandat să îşi golească din când în când
tubul seminal.
Majoritatea răpirilor fizice sunt executate cu scopul examinărilor genetice şi al efectuării de implanturi. Între
acestea din urmă se numără şi programările şi condiţionările de tot felul. Implanturile sunt realizate pe cale chirurgicală. De
regulă, în urma lor nu rămân cicatrice mari, ci unele foarte subtile, care nu îţi permit să-ţi dai seama despre ce este vorba
dacă nu ştii exact ce cauţi. Adeseori, ridurile sunt folosite pentru a masca aceste cicatrice. La fel, semnele din naştere de pe
corp. În unele cazuri, o linie foarte fină poate fi văzută de-a lungul şirei spinării sau în apropiere de organele sexuale.
Majoritatea răpirilor fizice sunt executate de extratereştrii cenuşii sau de „guvern”. Guvernul realizează el însuşi
tot felul de cercetări medicale clandestine cu ajutorul celor răpiţi, dând apoi vina pe extratereştri. Eu nu afirm că
extratereştrii sunt buni sau răi, dar planurile lor sunt destul de tulburătoare, deşi nici pe departe atât de înspăimântătoare ca
cele ale guvernanţilor noştri.
Deşi guvernul prelevă tot felul de mostre de sânge şi altele, cercetările genetice nu reprezintă în mod tradiţional
principala sa zonă de interes. Mai presus de orice, guvernanţii sunt interesaţi de metodele de control care presupun
condiţionarea mentală şi implantarea a tot felul de chipuri în corp.
Dacă supui o persoană care a fost răpită unei şedinţe de hipnoză, primele amintiri care îi apar sunt cele legate de
extratereştri. Acestea sunt amintirile superficiale de care am vorbit mai sus. Dacă o conduci însă din ce în ce mai profund în
interiorul subconştientului, extratereştrii se transformă brusc în oameni, purtând de regulă uniforme militare. Procesul
invers, potrivit căruia extratereştrii ar implanta asemenea amintiri în subconştientul profund al celor răpiţi, este improbabil,
căci nu ar avea nici o justificare logică. Dacă ar dori să credem că răpirile sunt executate de militari, ar aşeza aceste amintiri
în partea superficială a subconştientului, şi nu în partea profundă.
Există două nivele tehnologice folosite pentru realizarea răpirilor fizice. De multe ori, extratereştrii îi răpesc pur şi
simplu pe cei în cauză din maşinile lor. De regulă, îţi poţi da seama că ai fost răpit pentru că la întoarcere te trezeşti într-un
alt loc şi trebuie să-ţi cauţi maşina. În astfel de cazuri se foloseşte o tehnologie de teleportare a oamenilor pe nava spaţială
sau înapoi, de pe aceasta. Atât timp cât călătoresc până la destinaţie, ei simt că plutesc prin aer, până când se opresc. Cea
de-a doua tehnologie este folosită de guvern. Dacă în casa celui care urmează să fie răpit se mai află şi alte persoane,
acestea sunt aduse în stare de inconştienţă. La fel procedează şi extratereştrii cu cei pe care nu-i doresc, dar de cele mai
multe ori astfel de cazuri au de-a face cu guvernul.
Există numeroase programe în derulare care intră sub incidenţa „răpirilor guvernamentale”. Unul dintre cele mai
importante se referă la răpirile copiilor pentru a fi programaţi şi integraţi într-un fel de armată super-secretă. Scopul este ca
aceasta să fie activată în cazul declanşării unui eventual haos naţional. Copiii sunt programaţi să răspundă la apelul puterii
din momentul respectiv, care se schimbă doar în aparenţă, ţelul ei fiind întotdeauna acelaşi: puterea absolută.
Această programare fizică executată de guvern este realizată printr-un sistem de electro-şocuri similar maşinăriilor
folosite în azilurile de nebuni. Una dintre cele mai eficiente tehnici folosite stimulează electric o stare de excitaţie sexuală
până la limita suportabilităţii. Când subiectul este excitat la maxim (chiar înainte de ejaculare în cazul bărbaţilor şi chiar
înainte de orgasm în cel al femeilor), agenţii suspendă această stare, astfel încât subiectul să rămână în ea pe o perioadă
nedeterminată. În această stare, mintea sa devine deschisă, acceptând orice, de pildă, un blocaj de memorie. Această
tehnologie a fost atât de mult perfecţionată încât orice agent o poate pune în aplicare. Şocurile electrice sunt operate printr-
un program de calculator, pus pe o dischetă şi care poate fi rulat de pe orice computer portabil. Singurul lucru de care mai
are nevoie agentul este o diagramă care să-i spună când trebuie activat subiectul.
Primul lucru pe care îl face el este să îşi atragă victima, într-un fel sau altul, după care o conectează la computer şi
rulează programul de pe dischetă. În mintea subiectului pot fi inserate astfel blocaje succesive de memorie, care ascund
diferite amintiri. De asemenea, pot fi implantate gânduri în diferite secţiuni ale minţii. De fiecare dată când subiectul va
intra într-o stare de excitaţie sexuală, gândul respectiv va fi activat. Aceşti oameni sunt de regulă programaţi să întreţină cât
mai des relaţii sexuale, pentru a menţine astfel implantul activ.
Subiecţii programaţi pot inclusiv să transmită informaţiile care le-au fost inoculate atunci când se află într-o stare
de excitaţie sexuală. Extazul sexual este o stare magnetică şi hipnotică, fiind folosit în multe ritualuri de magie. Aflat într-o
asemenea stare, subiectul îi poate transmite partenerului informaţiile pe care a fost programat să i le transmită. El poate fi
chiar determinat să îşi controleze actul sexual până la momentul în care trebuie să transmită informaţia dorită, fără a-şi da
seama ce se întâmplă. În momentul orgasmului are loc o fuziune a minţilor celor doi parteneri. Unii tineri sunt astfel
programaţi încât pot trezi în anumite femei o dorinţă uriaşă, aproape miraculoasă. Dacă programatorii doresc răspândirea în
masă a unui anumit program, ei apelează la aceşti tineri, care răspândesc pretutindeni sămânţa care le-a fost inoculată. O
idee sau un program pot fi astfel inserate în societate într-o manieră cât se poate de simplă. Programul poate fi banal, de
genul: „Cumpăraţi detergentul ABC” sau „Votaţi-l pe politicianul cutare”, dar poate fi şi mult mai complex. Unii bărbaţi
sunt programaţi astfel încât să întreţină chiar mai multe contacte sexuale pe zi, cu mai multe femei. Ei devin un fel de
incubi16, cu un efect devastator asupra femeilor. După estimările mele, circa 10% din populaţia sub 30 de ani a fost deja
programată în această manieră.
Procesul de condiţionare este legat de cel de programare, dar se realizează într-o manieră diferită. Procedura cea
mai obişnuită implică tot electro-şocurile. Doi electrozi sunt conectaţi la creierul subiectului, căruia i se arată apoi o poză.
Să spunem că se doreşte ca oamenii să îl urască pe preşedintele ţării. În acest caz, agenţii vor pune poza preşedintelui în
faţa subiectului, după care îi vor aplica şocuri electrice. După o vreme, acesta va ajunge să reacţioneze agresiv ori de câte
ori va vedea poza preşedintelui în faţa ochilor. Va intra în panică şi va simţi o stare de ură faţă de preşedinte.
Condiţionarea mai este folosită şi pentru controlul comportamentului oamenilor. Să spunem că cineva are un
anumit tip de comportament, care nu convine anumitor factori de decizie. Persoana este răpită şi i se provoacă răspunsul
comportamental care trebuie „vindecat”, după care i se induce o stare de şoc chiar în acel moment. În timp, ea va ajunge să
facă tot ce îi stă în puteri (la nivel subconştient) pentru a evita acel răspuns comportamental. Există şi alte circumstanţe, mai
complexe, care pot fi provocate, dar de regulă acestea sunt principiile de bază ale condiţionării.
Extratereştrii nu au de ce să practice asemenea metode de condiţionare. De fapt, nici nu am auzit vreodată de un
caz real de răpire săvârşit de extratereştri în care să se fi folosit şocuri electrice. Aceştia nu sunt nici pe departe atât de
empirici. Dacă doresc să influenţeze mintea cuiva, dispun de tehnici mai sofisticate, precum inducţia astrală.
Programarea astrală se realizează prin răpirea sufletului (fiinţa astrală, acea esenţă a omului, care nu este de natură
fizică) din corpul fizic. Orice om îşi părăseşte noaptea corpul fizic, călătorind în spaţiul astral. Unii sunt mai conştienţi de
acest proces, alţii mai puţin. Există o tehnică ocultă străveche ce permite conştientizarea viselor şi care a devenit vestită în
zilele noastre sub numele de visare lucidă. Adevăratele călătorii astrale se produc atunci când omul îşi poate părăsi în mod
conştient corpul fizic, călătorind prin mediul astral şi experimentând situaţii obiective la acest nivel. Unii oameni ajung la o
cristalizare atât de puternică a corpului lor astral încât pot apărea chiar în formă fizică. Aşa explică unii învierea lui
Christos. Cel care îşi dezvoltă suficient de puternic această facultate poate apărea simultan în mai multe locuri, realizând
sarcini diferite în acelaşi timp.
Extratereştrii au capacitatea de a răpi oamenii nu doar în corpul lor fizic, ci şi în corpul astral, ducându-i pe nava
lor. Răpirile astrale sunt de natură energetică. Uneori, extratereştrii nu doresc altceva decât simple mostre de energie
umană, eventual pentru a citi modificarea nivelului energetic al corpului de la ultima răpire. Alteori, ei doresc să îi
programeze pe oameni pentru ca aceştia să spună şi să facă ce doresc ei. Programarea astrală este foarte eficientă şi este
practicată tot timpul. De pildă, era folosită foarte frecvent la Montauk.
Răpirile astrale pot fi uşor confundate cu cele fizice, căci nu există diferenţe prea mari între ele. În ambele cazuri,
corpul celui răpit pluteşte către extratereştri (fie că este vorba de cel astral, fie de cel fizic, a cărui masă a fost redusă la
zero). În cazul în care doriţi să aflaţi dacă vi s-au făcut operaţii pe corpul fizic, trebuie să căutaţi urme de cicatrice. Durerea
nu reprezintă o dovadă în sine, căci ea poate fi provocată inclusiv astral.
Guvernul deţine şi el tehnologia răpirilor astrale, dar nu aceasta reprezintă metoda sa obişnuită de operare. Există
un detaşament Psi de agenţi guvernamentali capabili să extragă fiinţa astrală din cea fizică. Operatorii lor pot intra în
mintea celui răpit, ştergându-i memoria sau implantând în ea ceea ce doresc aceştia. La fel ca în cazul extratereştrilor, ei pot
face din când în când lecturi mentale ale celor în cauză, fără ca aceştia să ştie. Există oameni care sunt spioni fără să
realizeze acest lucru. Noaptea, ei sunt răpiţi, li se citeşte mintea şi datele pe care le deţin sunt înregistrate. Dacă doresc,
agenţii pot răpi inclusiv fizic persoana respectivă, făcând ceea ce doresc cu ea. Vom discuta ceva mai târziu despre anumite
16
Incub: entitate subtilă, care trezeşte prin posesiune o dorinţă sexuală nesăţioasă (cu energia căreia se hrăneşte).
implanturi care fac acelaşi lucru, dar acestea nu sunt capabile să interogheze memoria subiectului. Tot ce pot face ele este
să transmită datele culese de simţurile acestuia.
Există cazuri în care extratereştrii şi guvernul lucrează împreună. Se pare că există un fel de tratat între guvernul
american şi cenuşiii din Rigel. Guvernul nu scapă nici o ocazie să nege acest lucru.
În afara răpirilor fizice şi astrale, mai există şi o a treia categorie, cea a inducţiilor. Acestea permit pătrunderea în
corpul nefizic (psiho-mental) pentru a face lecturi de date şi programări. Procedeul diferă de cel al răpirilor astrale într-un
singur punct: în loc să te ducă pe tine la ei, vin ei la tine. Se pare că acest procedeu este practicat de un grup de extratereştri
mai avansat decât cel al cenuşiilor (probabil reptilienii). Aceştia pătrund în corpul fizic al oamenilor (fiind ei înşişi în
corpul astral) atunci când aceştia se află într-o stare vulnerabilă (de receptivitate). Aici, ei coabitează cu gazda (fiinţa astrală
a omului în care pătrund) şi fac diferite operaţii. O inducţie poate dura câteva secunde, câteva ore sau chiar câteva luni.
Scopul ei este similar celui al răpirilor fizice sau astrale. Din câte am aflat, guvernul nostru nu a reuşit să practice acest
procedeu.
Unii oameni confundă inducţia cu fenomenul de posesiune. De aceea, doresc să clarific acest aspect. Posesiunea se
referă la intrarea unui spirit în corpul unui om, preluând în totalitate controlul asupra acestuia. De multe ori, acest lucru se
produce după o traumă. Să spunem că cineva se sperie foarte tare cu o anumită ocazie, părăsindu-şi corpul fizic. Dacă
acesta din urmă este încă operabil, o altă fiinţă poate intra în el, luându-l în posesiune, chiar dacă a fost mort din punct de
vedere clinic o anumită perioadă de timp. În anumite cazuri, preluarea corpului este provocată direct de spiritul care doreşte
acest lucru (care sperie intenţionat gazda, pentru a o determina să plece).
Asemenea fenomene se produc şi în alte cazuri. Să spunem că unchiul Hector l-a abuzat sexual pe micuţul Johnny
atunci când acesta avea doar şapte ani. Johnny se sperie atât de tare încât se decide să plece, ca să nu fie nevoit să suporte
experienţa. Înainte ca unchiul Hector să-şi dea seama că Johnny a murit, o altă fiinţă vine şi îi preia trupul. Părinţii copilului
observă apoi o schimbare dramatică în personalitatea acestuia. Mai târziu, ei află că unchiul Hector l-a molestat şi pun
schimbarea pe seama acestui abuz. În acest fel, ei nu-şi dau seama nici o clipă că Johnny nu mai este Johnny, devenind
între timp Billy. El învaţă să răspundă rapid la numele de Johnny şi viaţa sa merge mai departe.
O preluare cu forţa este cu totul altceva. Ea se produce atunci când o fiinţă sileşte forţat proprietarul unui corp să
iasă afară din acesta, lăsând astfel cale liberă pentru intrarea unei alte fiinţe (eventual ea însăşi).
Deşi există şi alte scenarii posibile, acestea sunt cele mai frecvent folosite de către extratereştri şi de către agenţii
guvernamentali. Am scris destul de mult pe marginea acestui subiect în celelalte cărţi ale mele din seria Proiectului
Montauk.

Capitolul 17
Aţi fost răpit vreodată?
După citirea capitolului precedent, îmi imaginez că mulţi cititori vor dori să ştie dacă au fost vreodată răpiţi, şi
dacă da, ce este de făcut.
Mulţi oameni care au fost răpiţi au ajuns să fie siguri de acest lucru. Alţii au trăit tot felul de experienţe subiective,
dar nu ştiu sigur ce s-a întâmplat sau ar dori să obţină o confirmare că aceste lucruri chiar li s-au întâmplat. Mulţi ar dori să
ştie cum le pot spune celor din jur că au fost răpiţi.
Recunoaşterea unei răpiri sau a contactului cu extratereştrii se produce la început în vis. Se întâmplă frecvent ca
blocajele de memorie implantate să se erodeze cu timpul, amintirile ieşind la suprafaţă în starea de vis. Următorul nivel este
aducerea aminte în stare de veghe a răpirii. Omul ajunge să jure că a fost luat la bordul unui OZN, unde i s-au făcut tot felul
de operaţii. Dacă aprofundează introspecţia, el poate descoperi în final că extratereştrii nu erau decât o acoperire pentru o
răpire umană, care s-a petrecut în partea din spate a unui camion sau într-un alt loc obişnuit.
Printre indiciile că ai fost răpit se numără: pierderile de memorie, imposibilitatea de a-ţi aduce aminte ce ai făcut
într-un anumit interval de timp, ţiuitul prelungit şi persistent în urechi, trezirea inexplicabilă în timpul nopţii şi apariţia
subită a unor capacităţi psihice imposibil de explicat.
Mulţi oameni doresc să investigheze ce s-a petrecut. Unii dintre ei apelează la un hipnotizator, cerându-i să fie
regresaţi în perioada de timp pe care nu şi-o pot explica. Există diferite tehnici de regresie, şi fiecare ar dori să afle care este
cea mai confortabilă pentru el. Se pot face de-programări, dar de cele mai multe ori simpla regresie prin hipnoză de pe un
nivel de conştiinţă pe altul este suficientă. Din păcate, tehnicile obişnuite de hipnoză nu reuşesc să pătrundă mai departe de
primele două straturi ale conştiinţei, care nu permit accesul la adevăratele informaţii. Atât extratereştrii cât şi guvernul
încearcă să-şi ascundă faptele murdare, apelând de regulă la nivelele 3 şi 4 de conştiinţă. Există şi un al cincilea nivel de
conştiinţă, mult mai greu de accesat însă, chiar şi de către extratereştri sau de către guvern. Acesta este nivelul pe care se
face joncţiunea între mintea fizică şi cea nefizică.
Ştiu că mulţi cititori vor dori să afle mai multe despre aceste nivele de conştiinţă; de aceea, mă voi grăbi să afirm
că acestea sunt foarte greu de definit. Aceste diviziuni sunt mai degrabă arbitrare, pornind de la răspunsurile medii ale
oamenilor pe care i-am observat. Dacă lucrezi în acest domeniu, mai devreme sau mai târziu începi să-ţi dai seama care
sunt aceste nivele de conştiinţă, chiar dacă nu le numeşti ca atare. Există numeroase nivele de conştiinţă care nici măcar nu
au primit un nume ştiinţific. De altfel, informaţiile corecte legate de studiile asupra minţii umane nu prea sunt date
publicităţii. Unele cărţi afirmă că există patru nivele de conştiinţă nefizice; după părerea mea, sunt mai multe. Domeniul
este dificil de studiat, căci marea majoritate a oamenilor trăiesc mai mult la nivel fizic.
Acest lucru se dovedeşte adeseori salvator, căci există aspecte ale minţii în care nimeni nu poate pătrunde – nici
chiar cel mai ingenios şi mai subtil dintre extratereştri. Cea mai bună apărare în faţa răpirilor constă în a spune „nu”. Există
un adevăr ezoteric care afirmă că nimic nu ţi se poate întâmpla dacă nu permiţi tu însuţi acest lucru. Desigur, nu este
întotdeauna uşor să spui „nu”. În asemenea cazuri, este de preferat să găsiţi pe cineva de încredere cu care să lucraţi. Nu
trebuie să uitaţi totuşi că în ultimă instanţă, aveţi cu toţii capacitatea directă de a vă determina singuri destinul.
Există şi un nivel superior de „răpire”, în care subiectul simte că poate comunica liber cu extratereştrii, fără ca
liberul arbitru să-i fie încălcat. Poate pătrunde astfel în diferite dimensiuni, explorând aici anumite aspecte ale existenţei,
fără să suporte însă nici un fel de traumă. Chiar şi aceşti oameni simt uneori nevoia să fie ajutaţi să înţeleagă ce li se
întâmplă.
În cazul celor care se confruntă cu probleme serioase, primul aspect care trebuie rezolvat este cel al sexualităţii.
Acesta este nivelul profund pe care se realizează orice programare. Dacă această zonă este purificată, celelalte blocaje vor
fi mult mai uşor rezolvate. Procesul de purificare trebuie realizat însă cu cea mai mare precauţie. Un practicant înţelept nu
va permite niciodată ieşirea la suprafaţă a întregii traume, ci doar a unei mici părţi din aceasta. Majoritatea subiecţilor nu ar
putea suporta conştientizarea bruscă a întregii traume. Orice om ascunde asemenea probleme (traume psihice). Chiar dacă
acum nu mai simte nimic, au fost perioade în viaţă când a fost supus unor traume fizice şi emoţionale puternice. Acestea nu
dispar, ci sunt depozitate undeva în memorie, într-un loc în care nu mai pot fi accesate cu uşurinţă. Ieşirea bruscă la
suprafaţă a acestor amintiri poate reactiva întreaga durere din trecut.
Agenţii guvernamentali îşi ascund programările pe care le efectuează în spatele unor asemenea traume. Ei
prelucrează în aşa fel mintea subiectului încât dacă acesta încearcă să pătrundă în regiunea percepţiilor extrasenzoriale ale
minţii sale să întâlnească acolo o traumă. Acest blocaj reduce capacităţile psihice ale celui în cauză. Cu cât trauma este mai
mare, cu atât mai reduse sunt percepţiile extrasenzoriale ale subiectului, căci nivelele 3 şi 4 ale conştiinţei sale sunt prea
ocupate cu trauma respectivă. Practic, orice om şi-ar putea amplifica enorm puterile psihice dacă şi-ar purifica mintea de
traume.
Procedeul de îngropare a amintirilor în spatele unor traume este foarte ingenios. Ori de câte ori încearcă să se
apropie de această zonă, subiectul intră în panică, căci iniţial nu vede altceva decât trauma sa. Cunosc oameni care au
încercat să treacă printr-un procedeu rapid de de-programare, care nu a făcut altceva decât să scoată la suprafaţă,
instantaneu, toate traumele la care au fost supuşi. Doi dintre aceştia au fost suficient de înfumuraţi să creadă că pot face
faţă. Amândoi au clacat, iar unul dintre ei chiar a avut un accident de maşină. Atât persoanele răpite, cât şi cele care doresc
să practice anumite tehnici psihice, trebuie să ţină cont de aceste aspecte atunci când încearcă să pătrundă pe nivelele
profunde ale conştiinţei lor.

Capitolul 18
Implanturile
Vorbeam mai devreme de răpiri fizice şi astrale. În mod similar, există implanturi fizice şi astrale. Am avut
inclusiv ocazia să văd o unitate mentală (un gând) implantată în aura unui individ. Acesta este implantul astral tipic, prin
care omul poate fi influenţat sau „citit”.
Implanturile fizice se împart şi ele în două categorii: implanturi inerte şi implanturi biologice. Un implant inert sau
pur fizic este o piesă de metal, un cristal, un cip pe bază de silicon sau o altă substanţă introdusă în corp. Aceste cipuri sunt
introduse de regulă la nivelul sistemului nervos. Am descoperit recent că multe asemenea implanturi sunt de natură
biologică. Atunci când un subiect este răpit în scopul de a i se face un implant biologic, mai întâi de toate i se prelevă o
mostră de structură celulară. Aceasta este apoi manipulată genetic la nivelul ADN-ului, după care este cultivată în condiţii
de laborator, până când rezultă un fel de organ biologic, capabil să preia şi să transmită informaţii. Pare foarte avangardist,
dar nu există dovezi ştiinţifice care să ateste că materialul biologic nu poate fi folosit pe post de transmiţător radio. Spre
deosebire de un transmiţător normal, care foloseşte fire electrice, unul biologic foloseşte structurile bionice ale celulei, care
pot fi formatate în diferite circuite.
Recent, s-a descoperit un implant inserat în corp chiar deasupra gonadelor la bărbaţi. Nu sunt foarte sigur unde
poate fi inserat el în cazul femeilor. Scopul său este de a semnala când devine subiectul excitat din punct de vedere sexual.
Dacă acesta nu devine excitat, nu se realizează nici o transmisiune.
Deşi aceste implanturi au de multe ori legătură cu sexualitatea, există şi alte situaţii. De pildă, am descoperit un
caz în care implantul era conectat la centrul optic al creierului. Transmisiunea s-a schimbat de îndată ce mi-am fluturat
mâna prin faţa subiectului respectiv.
Am descoperit un alt exemplu ciudat şi extrem de plastic de implant biologic în urma unei vizite pe care am
primit-o din partea unui tip din Brooklyn. Acesta mi-a cerut să-i fac o scanare pentru implanturi. La vremea respectivă
foloseam analizoare de spectru, oscilatoare de reţea (un aparat care caută reţele de rezonanţă) şi alte echipamente capabile
să descopere circuite radio. Deplasând un asemenea aparat pe deasupra corpului său, am descoperit un semnal în regiunea
abdomenului. Dacă îndepărtam aparatul de abdomen, semnalul scădea în intensitate, dispărând aproape complet pe
analizorul de spectru. Orice electronist ştie că analizoarele de spectru nu sunt foarte precise; de aceea, am setat analizorul
astfel încât să dea un semnal identic cu cel receptat din trupul individului, pentru a-l identifica. Speranţa mea era să
descopăr frecvenţa pe care emitea transmiţătorul implantului. Spre uimirea mea, am descoperit că aceasta era identică cu
frecvenţa Canalului 25 din Brooklyn!
Era o descoperire de necrezut. Am convertit semnalul astfel încât să poată fi citit pe un monitor de televizor. Era
indiscutabil Canalul 25, pe care l-am putut vedea pe ecran. Omul intercepta frecvenţa unui post de televiziune. Mai exista o
ciudăţenie: transmiţătorul său acţiona la fel ca un repetitor simplex. Acesta este un aparat înzestrat cu un receptor care
primeşte un semnal. După o scurtă pauză, el retransmite semnalul. Se numeşte repetitor deoarece repetă semnalul.
Implantul individului era ciudat deoarece receptorul şi transmiţătorul erau pornite în acelaşi timp. Un cititor obişnuit nu va
înţelege despre ce este vorba, dar ca expert în electronică, am rămas uimit. Nu am mai văzut niciodată un asemenea aparat
şi nu-mi imaginez cum poate fi construit el.
După ce m-am gândit o vreme, mi-am dat seama că cineva a creat un sistem cât se poate de ingenios.
Transmisiunile reale ale implantului erau ascunse în spatele semnalului Canalului 25. Dacă cineva se apropia cu un receptor
radio şi încerca să recepteze semnalul, acesta era comutat pe cel al Canalului 25. Cum individul trăia în zona în care emitea
acest post de televiziune, nimic nu ar fi părut ciudat. Informaţiile video călătoresc printr-un puls sincronizat. Aspectul
ingenios al acestei transmisii prin implant era legat de faptul că aceasta se realiza chiar sub frecvenţa de puls respectivă.
Altfel spus, era o transmisiune clandestină.
Când omul nostru şi-a dat seama că are ascuns în corp un transmiţător, s-a oferit voluntar pentru raze X. I-au fost
făcute mai multe radiografii, dar nici un implant nu a fost descoperit. Scanarea cu MRI a scos însă la iveală un săculeţ de
ţesut situat într-un loc unde nu avea ce căuta. Era un simplu depozit de grăsime, conectat direct la vasele de sânge, a
comentat doctorul. Lucrurile începeau să se lămurească. Se ştie că sângele este o soluţie alcalină, acţionând ca un conductor
perfect. Vasele de sânge treceau direct prin regiunea genitală, acţionând ca o antenă pentru implant. Acesta era acţionat
biologic, fiind un instrument viu.
Mai există o categorie de implanturi, care acţionează parţial ca un computer portabil, fiind situat sub osul
pieptului. În partea stângă, deasupra inimii, poţi găsi uneori un cip. Acesta acţionează ca Unitate Centrală de Procesare
(UPC) a implantului. Aici sunt înmagazinate memoria şi programele care trebuie activate. În partea inferioară a cutiei
toracice se află implantul biologic, care acţionează ca transmiţător. El receptează semnale pe care le trimite la cipul UPC
din partea superioară. Ambele dispozitive sunt conectate printr-o reţea extrem de fină de fire cu un alt cip, situat la baza
gâtului. Acesta reprezintă interfaţa neuronală care face legătura cu măduva spinării sau cu creierul.
Acest tip de implant conţine câte un grup de cinci electrozi pentru fiecare nerv. Atunci când un impuls nervos
călătoreşte de-a lungul unui neuron, el este receptat de unul dintre aceşti electrozi. Un altul anulează impulsul, în timp ce un
al treilea poate reinsera acest impuls, sau unul diferit. Ceilalţi doi electrozi fac acelaşi lucru, dar cu impulsurile care
călătoresc în sens invers, anulându-le. În acest fel poate fi accesată întreaga „reţea neuronală”, influenţând toate funcţiile
motorii ale omului. Evident, este un aparat foarte sofisticat.
Alte cercetări au indicat că transmisiunile pe frecvenţe înalte scoteau la iveală un puls neregulat care semăna cu
cele indicate de informaţiile neurologice menţionate mai sus. Acesta ar putea fi semnalul folosit pentru a face transmisii cu
acest tip de implant, dar nu sunt foarte sigur de acest lucru.
Motivul pentru care acest implant nu a putut fi descoperit anterior era că acesta se închidea automat la orice
încercare de testare a reţelei neuronale pentru a-l descoperi. Din fericire, am avut ocazia să cunosc un tânăr la care
dispozitivul funcţiona prost şi nu s-a închis. I-am făcut imediat scanarea pentru implanturi şi am descoperit un grup de
implanturi. Spre surpriza mea, am constatat că puteam face legătura cu UPC folosind o funcţie empatică care corespundea
codurilor pe care le cunoşteam de când lucram pentru Proiectul Montauk. Am putut astfel să închid dispozitivul, să-l
repornesc, şi am putut chiar scana o parte din amintirile care i-au fost înregistrate atunci când a fost programat. Toate
acestea se petreceau cu mult timp înainte să aflu că eu însumi am fost cel care a conceput în bună măsură aceste aparate
(întrucât am lucrat în echipa celor care le-au fabricat). Cei de la Montauk au descoperit tehnologia implanturilor cu ajutorul
meu. Aşa se explică de ce am putut închide şi deschide implantul tânărului respectiv la voinţă. Pur şi simplu, circuitul care
i-a fost implantat m-a recunoscut.
Întotdeauna mi-am dorit să cred că nu am fost implicat personal în asemenea proiecte malefice, dar am fost nevoit
să privesc realitatea în faţă şi să mărturisesc. Am fost unul din cei care i-au testat şi i-au programat pe băieţii din Montauk.
Când am descoperit acest lucru, mi-am pus imediat întrebarea: oare am fost programat inclusiv eu însumi? Mi-am pus de
multe ori această întrebare, iar la ora actuală pot răspunde: da. Am fost programat şi este probabil să mai fiu încă, într-o
oarecare măsură. Aşa se explică de ce lucrez cu oameni şi de ce fac aceste cercetări. Între timp, m-am înconjurat de un grup
de mediumi care îmi verifică activităţile, urmărind dacă ele se realizează în beneficiul oamenilor implicaţi sau în cel al
guvernului. Sunt foarte preocupat de acest aspect al muncii mele. Uneori am impresia că sunt singurul om care poate face
aşa ceva, căci sunt singurul care a ieşit din proiectul guvernamental capabil să facă asemenea de-programări. Dacă vrei să
de-programezi pe cineva, trebuie să ştii cum s-a efectuat programarea iniţială. De multe ori, reuşesc să-i de-programez
aproape instantaneu pe aceşti indivizi, căci am contribuit personal la programarea lor. Aş fi încântat să descopăr pe cineva
care să cunoască aceste metode şi să mă de-programeze pe mine însumi, dar până la ora actuală nu am găsit pe nimeni în
care să am o încredere absolută şi care să fie dornic să înveţe aceste metode. În plus, trebuie să fiu tot timpul în gardă în
ceea ce priveşte propria mea securitate.
Mai există şi alte tipuri de implanturi în afara celor descrise. Spre exemplu, există o întreagă categorie de
implanturi menite să recepteze şi să emită semnale către o sursă exterioară. Aceste implanturi pot fi localizate oriunde în
corp, dar se găsesc de cele mai multe ori în spatele urechii stângi. Arată ca nişte cioburi de cristal sau ca nişte pietricele
negre, cu tot felul de fire în interior. Este o tehnologie extrem de avansată şi este folosită de extratereştri pentru a-i
descoperi pe cei răpiţi. De regulă, nu afectează procesul de gândire. Sunt simple transmiţătoare care receptează semnalul
transmis de sursă, trimiţând înapoi un alt semnal. Acesta permite apoi localizarea subiectului.
De multe ori, aceste transmiţătoare sunt respinse de organismul în care au fost implantate, ieşind la suprafaţă. Un
subiect a descris un asemenea caz, în care din frunte i-a ieşit un cristal, în timp ce altcineva a asistat la ieşirea cristalului din
capul penisului său. După părerea mea, implanturile făcute de agenţii guvernamentali în regiunea genitală au la bază
modelul extraterestru. După ce au descoperit implanturi în regiunea scrotului, penisului sau vaginului, ei şi-au pus
întrebarea de ce fac extratereştrii aşa ceva. Au început apoi să creeze propriile lor implanturi. Următorul pas a fost
îmbunătăţirea tehnologiei implanturilor. Locul în care sunt amplasate acestea în corp depinde de funcţia care trebuie
monitorizată sau de structura nervoasă pe care trebuie să o întrerupă implantul.
De regulă, aceste aparate arată ca nişte pietricele în formă de lacrimă. Colţurile sunt rotunjite. În mod obişnuit,
sunt plasate în ţesuturi şi lăsate acolo. Uneori, din ele ies fire electrice care sunt legate de ganglionii nervoşi. Până la ora
actuală nu am reuşit să culeg semnalele pe care le trimit aceste implanturi de cristal, aşa că nu ştiu exact ce funcţii au.
Mai există şi alte implanturi, dar sper că am reuşit să vă ofer o viziune de ansamblu referitoare la complexitatea
acestora. În continuare, vom discuta despre maniera în care pot fi detectate şi eliminate aceste implanturi.

Capitolul 19
Detectarea şi eliminarea implanturilor
 Există diferite maniere în care pot fi detectate implanturile fizice. Unele pot fi scanate cu ajutorul unei tehnologii
de ultimă oră, de creare a imaginilor pe bază de rezonanţă magnetică. Pot fi de asemenea sesizate cu diferite echipamente
electronice. Cea mai uşoară modalitate constă în scanarea prin clarviziune a aurei subiectului.
Orice implant creează o distorsiune la nivelul aurei (la fel ca orice alt obiect care nu aparţine în mod firesc
organismului). Aura este câmpul electromagnetic care înconjoară corpul uman. Poate fi definită şi ca o interfaţă între suflet
şi corp. Există oameni care văd aurele la fel de clar ca orice obiect din dimensiunea fizică. Personal, pot scana aceste aure
cu ajutorul mâinilor şi pot sesiza distorsiunile de la nivelul lor. Procedeul îmi revelează nu doar prezenţa unui implant, ci şi
locul acestuia în corp.
Marea majoritate a oamenilor nu au la dispoziţie echipamente electronice capabile să recunoască implanturile.
Scanarea aurei poate fi făcută însă de orice om intuitiv care se antrenează puţin. Puteţi începe prin a trece mâinile pe
deasupra corpului fizic (fără a-l atinge), încercând pur şi simplu să sesizaţi distorsiunile la nivelul câmpului
electromagnetic. Evident, există diferite grade de expertiză.
După detectarea implantului, acesta poate fi eliminat. Mai întâi de toate, subiectul trebuie să facă însă un
antrenament specific de ridicare a energiei kundalini. La origini, acest termen a fost un concept hindus, fiind definit ca
energia primordială sau forţa vieţii care există în orice om, în stare latentă, la baza coloanei vertebrale, şi care se manifestă
pe un traseu şerpuit.
Orice formă de energie, inclusiv viaţa, începe să se manifeste printr-o structură în formă de spirală, care devine din
ce în ce mai complexă şi mai detaliată. Această spirală poate fi văzută în forma flăcării (focului) şi reprezintă o emanaţie
primară. Toate structurile geometrice din natură se formează în jurul acestor spirale, dezvoltându-se treptat în organe
biologice. Orice structură fizică are la bază un tipar energetic în formă de vârtej, care aminteşte de un şarpe. La om, acest
vârtej energetic poartă numele de kundalini, care înseamnă chiar şarpe. Această energie fundamentală începe la nivelul
gonadelor, acolo unde se dezvoltă germenul vieţii, după care îşi începe drumul în spirală în interiorul coloanei vertebrale.
Pe parcurs întâlneşte şapte centre energetice care reprezintă etape ale evoluţiei. Aceste centre au o formă de vârtej şi sunt
cunoscute sub numele de chakra-e. Prima chakra este situată la nivelul gonadelor şi controlează instinctul de supravieţuire.
Ea este strâns legată de cea de-a doua chakra, care controlează instinctul de reproducere (activitatea sexuală). A treia
chakra corespunde plexului solar şi controlează puterea organismului de a supravieţui (de a se impune într-un mediu ostil).
Primele trei chakra-e sunt considerate inferioare, acoperind funcţiile elementare ale vieţii. Deşi sunt „inferioare”, ele sunt la
fel de necesare fiinţei ca şi chakra-ele superioare.
Dacă avansăm în sus pornind din centrul solar, ajungem la cel de-al patrulea centru energetic al fiinţei, situat la
nivelul pieptului. Aceasta este chakra inimii, care controlează emoţiile şi sentimentele. La modul ideal, ea ar trebui să facă
legătura între chakra-ele inferioare şi cele superioare. Inima reprezintă centrul echilibrului. Cardiacii se simt de multe ori
şocaţi de o informaţie sau alta, care generează o stare de dezechilibru în structura lor, manifestată printr-un atac de cord.
Deasupra inimii se află centrul gâtului. Acesta controlează expresia verbală, care, la modul ideal, ar trebui să
treacă mai întâi prin inimă. Cine vorbeşte din inimă are un impact mult mai mare asupra celor din jur.
Pe măsură ce continuă să evolueze, viaţa ajunge pe cel de-al şaselea nivel, cunoscut în mod popular sub numele de
„cel de-al treilea ochi”. Centrul este situat chiar deasupra nasului şi corespunde glandei pituitare, care este glanda endocrină
de control al organismului. Acest centru controlează intelectul şi capacitatea de vizualizare şi de proiecţie. Dacă blocajele
sunt eliminate în totalitate la acest nivel, individul capătă puteri psihice considerabile.
Spirala vieţii nu se termină cu intelectul, ci continuă, ajungând la un centru situat în interiorul creierului, căruia îi
corespunde glanda pineală. Acesta este cunoscut sub numele de chakra coronară (din creştetul capului) şi simbolizează
conştiinţa universală. Face legătura cu sursa infinită de putere, din care poate extrage energie.
Hinduşii au reprezentat grafic această evoluţie a energiei sub forma unui şarpe, care apare în numeroase forme de
artă din Antichitate. Fiecare chakra este desenată simbolic ca o floare, care se deschide ori de câte ori şarpele energetic
trece prin ea de-a lungul traseului său evoluţionist. Însuşi şarpele din Biblie reprezintă o versiune simbolică a acestei
structuri energetice care se manifestă în întreaga creaţie. Nu întâmplător, şarpele a fost considerat un animal sacru în foarte
multe culturi din Antichitate.
Deşi spuneam mai devreme că există şapte chakra-e principale, pe lângă ele mai există un număr practic nelimitat
de centri energetici de mai mică importanţă. Am vorbit de sistemul celor şapte chakra-e deoarece foarte mulţi oameni au
ajuns să îl cunoască, fiind familiarizaţi cu el. Conform educaţiei pe care am primit-o, mai există o a opta chakra, localizată
între cea de-a doua şi cea de-a treia. Aceasta controlează inteligenţa primordială şi universală. Poate fi înţeleasă dacă
examinăm formele primare de viaţă, care au evoluat pornind de la instinctul sexual şi continuând cu lupta pentru putere.
Până când organismul capătă un intelect personal, fiinţa nu se poate baza decât pe această inteligenţă universală, dacă
doreşte să evolueze. Acest aspect este conştient, dar nu şi introspectiv (nu se apleacă asupra conştiinţei de sine). L-am
menţionat mai mult datorită faptului că majoritatea celor răpiţi sunt programaţi prin intermediul acestei a opta chakra.
În sinteză, kundalini se referă la un traseu energetic excepţional de puternic, care emană din însăşi sămânţa vieţii.
La limită, ar putea fi asemănată cu un circuit electric, care poate fi conectat la o sursă superioară. Altfel spus, kundalini
permite punerea în legătură a fiinţei umane cu alte forţe exterioare din univers. Aşa se explică receptarea de informaţii din
diferite surse subtile, considerate de majoritatea oamenilor ca fiind „superioare”. Principiul folosit este similar celui din
radio şi televiziune, în care energia este transformată în unde care poartă informaţiile transmise.
La omul obişnuit, energia kundalini este întotdeauna prezentă, dar se află într-o stare de blocaj (latentă). În cartea
Porţile percepţiei, Aldous Huxley afirmă că, de regulă, creierul nostru receptează toate percepţiile posibile. Dacă am
conştientiza însă simultan toate aceste percepţii, am fi literalmente bombardaţi şi am intra într-o stare de haos; pe scurt, nu
ne-am mai putea găsi nici măcar drumul către camera alăturată. Huxley a descris o funcţie pe care a numit-o „valva de
reducere”, care filtrează percepţiile, astfel încât să nu fim preocupaţi decât de acele fenomene de care depinde
supravieţuirea noastră imediată. În acest fel, noi nu acceptăm un număr foarte mare de informaţii receptate de creierul
nostru. Acestea sunt cele 70-90 de procente din creier care nu sunt folosite în mod curent (despre care se tot vorbeşte).
Am putea face un întreg studiu referitor la „valva de reducere”, analizând dacă aceasta a fost o greşeală de evoluţie
sau un blocaj, ori dacă a fost realizată artificial de anumite fiinţe interesate să ne menţină într-o stare inferioară de
conştiinţă din care să nu putem scăpa. Dacă ţinem cont de infernalul proces de ascundere a informaţiilor la care se pretează
guvernanţii noştri, nu putem decât să tragem concluzia că ultima ipoteză este cea valabilă. Instrumentele cele mai puternice
prin care este realizat acest deziderat sunt implanturile şi controlul gândurilor.
Toate acestea ne conduc la următoarea întrebare: cine sunt cei care manipulează? Există mai mulţi factori
implicaţi, dar de ei ne vom ocupa ceva mai târziu. Deocamdată, ceea ce ne preocupă sunt implanturile sau blocajele din
calea lui kundalini şi posibilitatea de a le elimina.
Hinduşii cred că prin stimularea chakra-ei de la baza coloanei vertebrale, energia începe să urce de-a lungul
traseului său sinuos. Pe măsură ce ajunge la nivelul unei chakra, aceasta înfloreşte şi se deschide, eliminând toate toxinele
care s-au acumulat de-a lungul mai multor vieţi succesive. După ce deschide toate chakra-ele, şarpele ajunge în cele din
urmă la chakra coronară, unindu-se cu conştiinţa universală şi revărsându-se ca o ploaie energetică asupra fiinţei şi în jurul
acesteia.
Altfel spus, energia este trezită şi îşi începe ascensiunea de-a lungul coloanei vertebrale prin stimularea energiei
sexuale (aceasta este energia situată la baza şirei spinării). Atât timp cât nu este deschisă, fiecare chakra reprezintă un
blocaj. Deschiderea ei echivalează cu eliminarea blocajului. Această viziune corespunde nu doar misticismului hindus, ci şi
psihologiei moderne şi fizicii cuantice. Procesul nu este foarte simplu, şi nu ar trebui practicat decât de cineva care ştie bine
ce face.
Uneori, activarea lui kundalini poate fi de-a dreptul copleşitoare, căci această energie scoate fiinţa din starea sa
normală de conştiinţă (lumea care îi este familiară), activând tot felul de energii pe care nu le cunoaşte. Pe de altă parte,
fără acest proces de purificare, nimeni nu poate spera să atingă un nivel superior de conştiinţă. La urma urmei, este vorba
doar de o re-cunoaştere a unor energii naturale care existau deja în constituţia organismului.
Foarte mulţi mistici au afirmat de-a lungul istoriei că lumea fizică poate fi transcensă prin activarea energiei
kundalini, dar că această călătorie este periculoasă şi dificilă, motiv pentru care nu trebuie întreprinsă decât după mulţi ani
de pregătire prealabilă. Una din premisele care fac atât de dificilă această călătorie este reprimarea conştiinţei. La ora
actuală, subiectul nu mai este atât de secret, putând fi discutat de oricine. Calea a devenit mai disponibilă, dar simpla ei
cunoaştere (teoretică) nu este suficientă; fiecare trebuie să o parcurgă individual. Numărul practicanţilor diferitelor căi
spirituale a crescut mult în ultima vreme, iar literatura pe marginea acestui subiect poate fi găsită în orice librărie, dar
fiecare trebuie să-şi găsească propria sa cale.
Nu trebuie să uităm că implanturile fizice sunt cele mai puţine. Eliminarea lor presupune o anumită pregătire
specială. Implanturile astrale şi blocajele generate prin tehnici de control al minţii sunt mult mai numeroase, dar pot fi
eliminate mai uşor, chiar de către practicantul însuşi. Informaţiile din acest capitol nu trebuie însă considerate un tratat
complet de eliminare a implanturilor. Pentru aşa ceva, am avea nevoie de o carte întreagă. Scopul informaţiilor de faţă este
doar acela de a asigura un ghid pentru cei care au nevoie de aşa ceva.
 Capitolul 20
Războaiele stelelor
Un alt fenomen care se încadrează în categoria implanturilor este cel referitor la transmisiunile de control al minţii.
Natura acestora este totuşi diferită de cea a implanturilor de care am vorbit până acum. Pentru a fi mai bine înţeles, voi
ilustra modul de operare al acestor mecanisme printr-o investigaţie din viaţa reală.
În vara anului 1995, am primit un telefon de la o femeie pe care o voi numi Susan DaRe. Aceasta mi-a spus că
simte că este supusă unor transmisiuni de control al minţii care îi induc stări de slăbiciune, etc. Povestea mi s-a părut
interesantă, aşa că m-am decis să-i fac o vizită, în scopul unei scanări electromagnetice. Mă duceam oricum la un târg de
aparatură radio care se ţinea în Virginia, iar casa ei îmi era în drum, fiind situată în apropiere de Fort Meade, o bază militară
din Maryland. Când am ajuns, am ieşit împreună la un restaurant, împreună cu prietenul ei, Bruce. Aici, femeia a început
să-mi spună povestea vieţii ei.
Susan s-a născut în anul 1951, fiind adoptată de o familie germană care s-a stabilit în America după cel de-al
Doilea Război Mondial, unde a fost implicată în cel de-al Treilea Reich al lui Hitler. Familia respectivă şi-a făcut o afacere
în Midwest, dar găzduia frecvent membri ai unor servicii secrete precum CIA sau NSA. Pe când era adolescentă, Susan a
primit un fel de iniţiere magică, în urma căreia pretinde că a rămas cu capacităţi psihice uluitoare.
La maturitate, Susan şi-a căutat tatăl natural şi a descoperit că acesta a făcut parte din cea mai înaltă ierarhie a
serviciilor secrete ale armatei americane, fiind detaşat foarte mulţi ani în Egipt. Acesta este unicul lucru pe care l-a
descoperit, cu excepţia faptului că tatăl său nu dorea să ia legătura cu ea.
După ce şi-a încheiat povestea vieţii, Susan mi-a spus că este în continuare controlată şi că familia ei de adopţie
continuă să aibă foarte multe legături cu comunitatea serviciilor secrete (CIA). A adăugat că este absolut convinsă de
adevărul teoriei care susţine că originea CIA are legătură cu forţele naziste SS. Mi-a spus că motivul pentru care este
monitorizată este legat de afacerea familiei sale. După ce tatăl ei adoptiv a murit, ea a moştenit jumătate din afacere, alături
de fratele ei vitreg. Afacerea era evaluată la circa 14 milioane de dolari. Susan credea că serviciile secrete, în asociere cu
unchiul ei (cel specializat în magie neagră) doreau să scape de ea, pentru ca fiul natural al familiei să pună mâna pe întreaga
avere.
După masă, ne-am îndreptat către casa lui Susan. Mi-am început imediat studiul electromagnetic, racordându-mă
la frecvenţa de 1080 MHz, pe care o studiam de o lună. Am remarcat imediat că pe măsură ce mă apropiam de maşina ei,
semnalul a apărut. Când Susan a luat-o în faţă, semnalul a dispărut. Ai fi putut jura că transmiţătorul semnalului se afla în
maşina femeii. Ştiam însă că acest lucru nu este adevărat, întrucât receptasem semnalul de-a lungul întregii regiuni
Northeast şi ar fi fost imposibil ca el să fie transmis din maşina lui Susan. Mi-am dat seama că semnalul de 1080 de MHz
nu era direcţionat către Susan.
După ce am sosit la ea acasă, am început scanarea electromagnetică a locuinţei. Am descoperit imediat semnalul
de 1080 MHz, dar şi un semnal de 435 MHz, specific regiunii Montauk. Am identificat de asemenea o puternică
transmisiune ELF (extrem de joasă frecvenţă), la limita de jos a intervalului pe care îl putea recepta echipamentul meu
(între 50-400 KHz). Am afişat pe ecran curbele diferitelor semnale.
Semnalul de tip Montauk mi s-a părut cu deosebire interesant, căci de câte ori îl interceptam la Montauk, se diviza.
Dacă puneam cap la cap aceste semnale divizate, rezulta un semnal la fel ca cel pe care l-am receptat în Maryland. În timp
ce Susan se plimba prin casă, am remarcat o serie de schimbări subtile ale semnalului de 435 MHz. Am pus-o să se mişte
intenţionat, şi am constatat că ori de câte ori se oprea, pe osciloscop apărea o schimbare subtilă, care apărea şi pe receptor.
Am cuplat pe semnalul de 1080 MHz şi am încercat acelaşi lucru. Dacă Susan stătea nemişcată în maşină, semnalul
devenea foarte slab. Dacă începea să se mişte, semnalul redevenea puternic.
Susan mi-a arătat apoi un raport al dr. Peter Moscow, preşedintele Asociaţiei de Psihotronică din SUA şi un mare
savant în domeniul magnetismului bioelectric. A studiat radionica împreună cu Wilhelm Reich şi îi cunoşteam foarte bine
opera. Raportul său indica faptul că Susan avea un traumatism cerebral şi că fusese supusă unor câmpuri electromagnetice
aberante de tip ELF şi VLF. Am identificat eu însumi aceste câmpuri (semnalele de 1080 MHz şi de 435MHz).
În urma acestui raport, Susan şi-a făcut o scanare MRI, care a indicat că învelişul de mielină al anumitor porţiuni
din creierul ei începea să dispară. Aşa începe de regulă scleroza multiplă. Femeia era de părere că această boală se datora
transmisiunilor direcţionate către ea. Înclin să cred că acest lucru este posibil şi am să explic imediat de ce. Înainte, trebuie
să explic însă ce înseamnă de fapt reţeaua de frecvenţe 435-1080 MHz17.
Aceste semnale încep ca o transmisie de particule asemănătoare celei descrise de mine în Piramidele din Montauk
(reprodusă în Anexa B de la sfârşitul acestei cărţi). Întreaga idee a unui accelerator de particule constă în forţarea unei
unităţi de energie electromagnetică (atomul de azot este cel mai indicat pentru a interacţiona cu atmosfera) să-şi mărească
foarte mult viteza. Când particulele ajung la viteza luminii, ele emană o cantitate uriaşă de energie.
Pe planeta noastră există circa 24-36 de asemenea acceleratoare de particule. Fiecare dintre ele face legătura cu o
serie de sateliţi micuţi, cunoscuţi şi sub numele de sateliţi popcorn (n.n. de mărimea unei floricele de porumb). Sistemul
face parte integrantă din Iniţiativa de Apărare Strategică (mai bine cunoscută sub numele de Războiul Stelelor). Aceste raze
energetice alimentează o întreagă reţea de sateliţi care înconjoară pământul. Unii dintre ei multiplică razele, în timp ce alţii
le combină. Prin controlul poziţionării şi orientării sateliţilor, forţele armate pot direcţiona o rază combinată către orice loc
de pe glob. Dacă într-un anumit loc este necesară o undă de particule, ei o pot defocaliza.
Există o enigmă foarte interesantă pe care am observat-o în legătură cu aceşti sateliţi. Transmisiunile de 1080
MHz au o frecvenţă suficient de înaltă pentru a putea fi detectate cu nişte antene puternice, care să-mi permită să indic unde
se află pe cer respectivii sateliţi la un moment dat. Enigma constă în faptul că în orice direcţie mi-aş orienta antena pe cer,
semnalul receptat este uniform. Dacă ţinem cont şi de afirmaţiile dr. Nicholas Begich, lucrurile devin şi mai interesante.
Dr. Begich a publicat o serie de informaţii legate de un proiect cunoscut sub numele de HAARP (de la High-
Frequency Active Auroral Research Project). De fapt, este un proiect de control al vremii, dar dr. Begich a receptat
semnalele de 435 MHz emise de HAARP şi a tras concluzia că acestea reprezintă o modalitate de control al minţii.
Pe lângă cercetările dr. Begich, există la ora actuală o teorie care susţine că s-a descoperit o funcţie neliniară
ipotetică ce poate comuta o frecvenţă pe o altă frecvenţă. Cred că exact acest lucru se întâmplă în cazul proiectului
HAARP. Semnalele de înaltă frecvenţă emise prin proiectul HAARP au drept scop ionizarea energiei din straturile
superioare ale atmosferei, alcătuite în principal din azot. Azotul ionizat (N2) acţionează apoi ca un translator care
converteşte transmisia razei de particule de pe frecvenţa de 435 MHz pe frecvenţa de 1080 MHz. Procedeul este ingenios,
căci nu mai necesită prezenţa sateliţilor. După părerea mea, aceasta este una din cele mai recente descoperiri ale tehnologiei
specifice Războiului Stelelor.
Am început să-mi dau seama de acest lucru când m-am izbit pentru prima oară de frecvenţa de 1080 MHz şi i-am
cerut lui Duncan Cameron să facă o lectură psihică în legătură cu ea. După ce a ascultat semnalul, Duncan mi-a spus că
acesta reprezintă aproximativ de 2,7 ori semnalul de 435 MHz. Valoarea este destul de apropiată. Dacă ţinem cont de faptul
că intervalul de frecvenţă de 400-450 de MHz reprezintă fereastra către conştiinţa umană, putem împărţi 1080 MHz la 2,7
şi obţinem 400. Raportul de 2,7 joacă un rol important.
Când i-am comunicat această informaţie prietenului meu, fizicianul Dan, acesta a devenit brusc foarte agitat, căci
2,77 este raportul azotului în aerul din atmosfera pământului. În termeni ştiinţifici, putem nota acest raport astfel:
MATM
= 2,77
MN2
Cu alte cuvinte, dacă împărţim masa atmosferei la masa oxigenului, obţinem exact 2,77. Această informaţie ne-a
arătat că există o relaţie între azot şi transmisiunile pe frecvenţa de 435 MHz. Ţinând cont de experienţa sa, Dan a tras
concluzia că cel mai probabil avem de-a face cu o rază alcătuită din particule de azot. Datele legate de HAARP ne-au
explicat în cele din urmă despre ce este vorba.
Dan mi-a explicat şi un anumit efect secundar care se produce atunci când razele de particule se anihilează
reciproc. Atunci când azotul şi anti-azotul intră în coliziune, ele emit un element numit xenon. O serie de teste de radionică
făcute pe oameni iradiaţi pe frecvenţa de 1080 MHz au arătat că aceştia conţin un procent foarte ridicat de azot şi de xenon
în organism. Simptomele prezentate de Susan semănau cu narcoza produsă de azot.

17
Frecvenţa de 435 MHz se referă de fapt la orice frecvenţă cuprinsă între 400-450 MHz, iar cea de 1080 MHz la orice
frecvenţă cuprinsă în intervalul 1000-1200 MHz. Cititorii care se pricep la tehnică trebuie să ştie că semnalul receptat de
mine nu era cel emis de Sistemul de Poziţionare Globală GPS, care transmite pe frecvenţa de 1236 MHz şi este folosit de
vasele maritime şi de avioane pentru navigaţie.
 Toate acestea au devenit încă şi mai interesante după lectura psihică a lui Duncan, care ne-a spus că sistemul
razelor alcătuite din particule poate fi folosit inclusiv în ingineria genetică. I-am transmis această informaţie unui prieten
genetician, care a verificat-o şi a descoperit că este valabilă, întrucât frecvenţa elicei de ADN este de 1100 MHz. Simultan,
altcineva mi-a arătat o carte scrisă de un canadian în care acesta afirma că prin crearea unei anumite frecvenţe cu o lampă
de xenon se poate obţine o formă-gând regeneratoare şi vindecătoare.
Ideea este că se poate face inginerie genetică prin folosirea frecvenţei de 1100 MHz, intrând astfel în rezonanţă cu
ADN-ul, care poate fi deschis şi închis la comandă. Anihilarea particulelor (din accelerator) permite stabilirea unui tipar
după care să se reasambleze ADN-ul. Xenonul poate fi folosit pentru regenerarea noului ADN. Am discutat despre acest
lucru cu prietenul meu, Al Bielek, care mi-a spus că are un prieten savant care a studiat întreaga reţea de sateliţi. Acesta le-
a spus colegilor din compania sa că dacă acest sistem ar fi direcţionat către întreaga populaţie, ar putea distruge din punct
de vedere genetic rasa umană.
Vorbeam mai devreme în acest capitol de distrugerea învelişului de mielină al lui Susan DaRe; acesta ar putea fi
chiar efectul degenerativ asupra căruia a avertizat prietenul lui Al. Poate aşa se explică apariţia subită a numeroase cazuri
de mielom care au apărut în întreaga ţară. Se pare că aceste cazuri au crescut de cel puţin 100 de ori în ultimii cinci ani.
Altfel spus, Războiul Stelelor ar putea fi folosit pentru a ataca sistemul nostru imunitar şi bunăstarea noastră
mentală. Am afirmat de mai multe ori că fereastra către conştiinţa umană este intervalul de frecvenţă cuprins între 400-450
MHz. Frecvenţa de 435 MHz este frecvenţa specifică asociată cu apariţia OZN-urilor. Se manifestă în întreaga Cale Lactee
şi se crede că este frecvenţa care susţine întreaga noastră realitate. Sistemul numit Războiul Stelelor (sau cel puţin o parte
din el) transmite un semnal cuprins între 1000-1200 MHz cu ajutorul unei raze de particule pe bază de azot. Acest semnal
reprezintă o multiplicare a frecvenţei de 435 MHz (frecvenţa realităţii noastre).
Semnalele pe care le-am perceput în timpul acestei scanări electromagnetice erau cuprinse între 1080 MHz (2,7 x
400) şi 1124 MHz (2,7 x 416), în condiţiile în care frecvenţa de 1100 MHz este considerată a fi fereastra către ADN-ul
uman. Aceasta din urmă este o frecvenţă aproximativă, căci geneticianul care ne-a furnizat informaţia nu a putut-o localiza
cu precizie. Urmarea acestei teorii nu este greu de imaginat, dacă ţinem cont de faptul că structura moleculară a proteinelor
conţine ca principal ingredient azotul. Raportul azot/aer devine cu atât mai concludent. Apariţia azotului în proteine nu
contrazice argumentul că viaţa are la bază ciclul carbonului. Pe măsură ce evoluează către forme de viaţă superioare, viaţa
creează din ce în ce mai proteine, care au la bază azotul.
Intenţiile programării genetice par să depăşească cu mult războiul biologic. Printre ele se numără posibilitatea
refacerii ADN-ului, care ar corespunde inclusiv unei dogme mult vehiculată de curentul New Age, potrivit căreia rasa
umană trece la ora actuală printr-un proces de schimbare transdimensională. Se afirmă că pe pământ vor apărea îngeri sau
alte fiinţe asemănătoare, care vor restructura corpul uman astfel încât să rezoneze cu o frecvenţă superioară cu o octavă. O
fi adevărat, dar nu se ştie dacă cei care generează schimbarea sunt nişte fiinţe din alte dimensiuni sau guvernul secret
(complexul militaro-industrial), caz în care scenariul devine teribil de real. Posibilităţile sunt nenumărate.
Primul lucru care îmi trece prin minte în legătură cu acest subiect este că cei care deţin puterea pe această planetă
se tem să renunţe la ea. De aceea, principalul lor interes în controlul ADN-ului ar fi tocmai o împiedicare a migraţiei în
masă către o altă dimensiune. Acesta ar putea fi unul din motivele pentru care studiază această tehnologie. O a doua
posibilitate ar consta în ideea că fac acest lucru pentru a ne ajuta. Sună cam utopic, orice aţi spune!
O altă posibilitate constă în orchestrarea proiectului în vederea unui experiment de mari proporţii, care ar putea
afecta în bine sau în rău continuumul spaţio-temporal în care ne aflăm. Poate că grupările malefice care conduc această
planetă au intenţia să distrugă, sau cel puţin să subjuge rasa umană. Între timp, eroii pozitivi (maeştrii realizaţi) permit
derularea acestui experiment până în ultima clipă, când vor interveni, determinând saltul umanităţii pe un nivel superior de
conştiinţă. Există şi alte variante ale acestui scenariu. Sunt tot felul de maeştri falşi, care ar putea fi implicaţi în acest joc.
La nord de Long Island există o insulă cu o reputaţie sinistră, numită Plum Island. Nimeni nu are acces pe ea şi se
crede că aici s-ar afla un centru de cercetări bacteriologice în vederea unui eventual război biologic. Acest lucru a fost cât
se poate de adevărat mulţi ani la rând, dar ştiu din surse sigure că la ora actuală cei de acolo se ocupă cu cercetările
geneticii umane cu ajutorul acceleratoarelor de particule (care pot fi văzute din aer).
Nici una din aceste informaţii nu îşi propune să semene panica. Important este să cunoaştem forţele care pot fi
dezlănţuite împotriva noastră. Asta nu înseamnă că ele vor fi într-adevăr folosite, iar cunoaşterea lor reprezintă oricum
primul lucru pe care îl putem face în apărarea noastră.
 Capitolul 21
Salvatorii pleiadieni
În vara anului 1995 am continuat să monitorizez ciudatele transmisii pe frecvenţa de 1080 MHz pe care le-am
identificat în Maryland. Am observat cu această ocazie că ele alcătuiau un triunghi între următoarele puncte geografice:
Montauk Point, Block Island şi Gardiners Island. Semnalul de 1080 MHz emana din toate cele trei locaţii, altminteri foarte
apropiate. Având în vedere corespondenţele cu fenomenele petrecute în Triunghiul Bermudelor, am numit această structură
„Triunghiul Montauk”. Spre exemplu, două avioane mici care zburau prin această zonă au dispărut şi nu au putut fi
recuperate niciodată, în pofida unor cercetări intense. Nu mi-am încheiat investigaţia ştiinţifică pe această temă, aşa că nu
pot afirma cu precizie dacă acest fenomen se încadrează în categoria celor din Triunghiul Bermudelor, dar aproape că aş
băga mâna în foc că da.
Într-una din excursiile pe care le-am făcut în zonă, pentru a supraveghea acest triunghi, am intrat în vorbă cu un
colonel care pretindea că este şeful sistemului Star Wars din Montauk. Mi-a spus că ştie de cercetările mele şi că este
impresionat de ele, dar că nu deţin încă toate răspunsurile. Omul era foarte îngrijorat de perspectiva că în spatele sistemului
de apărare intitulat Războiul Stelelor s-ar putea ascunde un program de control al minţii. După părerea lui, programul nu
servea decât unor scopuri militare, de genul doborârii navelor spaţiale, a meteoriţilor, etc. A adăugat că dacă în spatele
sistemului se ascunde şi un program de control al minţii, ar dori să afle, ca să ştie ce decizii să ia în continuare.
Nu îmi dau seama care erau adevăratele sale intenţii, dar nu este ceva neobişnuit ca proiectele secrete să aibă mai
multe nivele (domenii de activitate). Spre exemplu, un proiect secret poate fi ascuns în spatele unei organizaţii umanitare de
tipul Crucii Roşii, care cu greu poate fi atacată de cineva. În spatele ei se află o organizaţie administrativă, aparent benefică
şi care nu reprezintă un pericol pentru nimeni. Ea poate opera cu o tehnologie aparent obişnuită, cum ar fi de pildă o uzină
electrică. O cercetare mai aprofundată ar putea scoate însă la iveală că în spatele acestei organizaţii se ascunde o alta, care
culege, să zicem, mostre de ADN. Organizaţia administrativă nu reprezintă decât o acoperire a unei operaţii a serviciilor
secrete, iar uzina electrică poate fi în realitate un accelerator de particule ca şi cel despre care am discutat mai sus. Vă puteţi
imagina…
Dacă cineva ar dori să desfăşoare un proiect în Montauk sau altundeva, operatorii ideali ar fi nişte membri ai
armatei care nu ar cunoaşte prea mult, eventual manipulaţi prin implanturi. Portretul seamănă cu cel colonelului cu care am
vorbit atunci. Omul nu mi-a spus prea multe, dar părea interesat ca eu să-mi continui investigaţiile, ca şi cum ar fi dorit să
afle ceva de la mine.
Mi-am continuat aşadar cercetările referitoare la semnalele pe frecvenţa de 1080 MHz, în special pentru că păreau
să aibă o legătură cu acceleratorul de particule din Triunghiul Montauk. Se pare că m-am apropiat însă prea mult de adevăr.
În septembrie 1995 am avut un accident de maşină în urma căruia mi-am fracturat capul. După ce mi-a făcut o radiografie
cu raze X, medicul mi-a spus că risc să îmi distrug complet cavitatea sinusurilor dacă nu voi face în cel mai scurt timp o
operaţie chirurgicală. Camioneta mea a fost distrusă, iar investigaţia a luat sfârşit.
Accidentul pe care l-am suferit a reprezentat un mister pentru mine. Mi-am pierdut cunoştinţa şi dintr-o dată m-am
trezit că cineva dă peste mine. Nu avea nici o logică. Se întâmplă uneori ca agenţii guvernului secret să aranjeze diferite
accidente de maşină, folosind în acest scop şoferi antrenaţi şi echipaţi special. Mişcarea patrioţilor a depistat însă prea
multe accidente atribuite agenţilor guvernamentali, lucru care a creat neplăceri oficialităţilor. Poate părea şocant, dar este
adevărat. Mijloacele mas-media nu îndrăznesc să calce pe acest teritoriu, dar de la cazurile lui Ruby Ridge şi Waco
populaţia americană s-a supărat mult mai tare pe guvern decât ne lasă să credem mas-media.
În cazul meu nu a existat un şofer într-o maşină care a încercat să mă scoată de pe şosea, dar un prieten a sesizat o
maşină a guvernului parcată în imediata apropiere. Eu eram rănit, aşa că nu puteam să fac săpături pentru a descoperi o
eventuală conspiraţie împotriva mea, dar prietenul meu a continuat să facă cercetări. O doamnă care a asistat la întreaga
poveste i-a spus că a văzut un om care a stat multă vreme în maşina sa, raportând chiar cazul la poliţie. Prietenul meu a
sunat la poliţia din Sufflok County, dar i s-a spus că nu a existat nici o plângere de acest fel. Cazul a rămas învăluit în
mister câteva zile la rând.
Între timp, eu eram preocupat de operaţia pe care trebuia să o fac. Nu eram sigur dacă intenţia care se ascundea în
spatele acestei operaţii nu era aceea de a-mi face un implant. Medicul meu părea sincer preocupat de cavitatea sinusurilor
mele, care ar fi avut de suferit în lipsa operaţiei. Am cerut o a doua şi o a treia opinie, şi în final am ajuns la concluzia că
trebuie să fac operaţia. I-am spus medicului că sunt preocupat de o eventuală inserare a unui implant şi m-a asigurat că nu
se va preta la o asemenea activitate. Ştiam deja din alte surse că nu era calificat să facă implanturi. De aceea, l-am informat
că dacă se doreşte efectuarea unui asemenea implant, agenţii federali vor apărea în ultima clipă, aducând cu ei propriul lor
echipament medical. Îşi vor flutura insignele şi vor da pe toată lumea afară, folosind inclusiv forţa, dacă va fi necesar.
Pentru a fi absolut sigur, mi-a permis să instalez o cameră video miniaturală care să supravegheze coridorul care duce către
sala de operaţie. Am introdus în cameră un transmiţător care să permită vizualizarea operaţiei de către un prieten personal,
aflat într-o altă locaţie. Aveam şi alţi prieteni care supravegheau spitalul din exterior, pentru a vedea dacă nu apar vehicule
sau persoane suspecte. Decât să risc, am preferat să îmi iau toate măsurile de precauţie.
Înaintea operaţiei mi s-a făcut o anestezie generală şi mi-am pierdut cunoştinţa. Aflat în această stare de conştiinţă
modificată, am primit vizita a doi pleiadieni înalţi. Aveau cu mult peste doi metri şi erau îmbrăcaţi în halate medicale. Eram
într-o stare asemănătoare visului, aşa că nu pot afirma cu precizie dacă se aflau în stare solidă sau nu. Pleiadienii mi-au
spus că mă aflam pe mâini bune şi că nu trebuie să-mi fac griji. Au adăugat că medicul era el însuşi un agent pleiadian, deşi
nu era conştient de acest lucru. Urma să-mi implanteze în cap o placă de titan care să mă protejeze de transmisiile cu raze
de particule despre care am vorbit în capitolul precedent. Ştiam deja de la medic că urma să-mi implanteze în cap o placă
cu o lungime de 15-18 centimetri, cu scopul de a-mi proteja cavitatea sinusurilor. Informaţia că această placă urma să-mi
ofere şi o protecţie suplimentară a fost o surpriză plăcută.
La nivel fizic, operaţia s-a dovedit una de rutină şi a avut un succes deplin. După numai o zi m-am întors acasă.
După o scurtă perioadă de recuperare am primit vizita unui poliţist pe care îl cunoşteam şi care era în afara serviciului.
Avea la el o armă neletală de ultimă generaţie şi dorea să-mi facă o demonstraţie. M-a pus să o îndrept către el şi să apăs pe
trăgaci. Arma avea trei butoane, pe care scria: „nemişcat”, „moleşit” şi „rigid”. Am încercat primele două setări şi omul a
încetat într-adevăr să se mişte. De îndată ce am setat din nou butoanele pe poziţia normală, a revenit la starea sa obişnuită.
M-a rugat să nu încerc şi ultima variantă („rigid”), căci ştia din experienţă că în urma ei rămâne cu dureri musculare.
Cu această ocazie s-a lămurit şi misterul accidentului. În maşina staţionată se afla un agent cu o asemenea armă,
care nu a făcut altceva decât să apese pe un buton, direcţionând arma asupra mea. Mi-am pierdut cunoştinţa şi controlul
asupra camionetei, după care am intrat într-o maşină care trecea cu viteză pe lângă mine. Sângele care mi-a ţâşnit din frunte
a împroşcat harta de lângă mine, acoperind chiar porţiunea care demarca acceleratorul de particule. Ocultiştii numesc acest
fenomen „avertismentul sângelui”. Am luat eu însumi toată întâmplarea ca pe un semn. De altfel, a existat şi un alt aspect al
investigaţiei mele referitoare la acceleratorul de particule, dar nu voi insista acum asupra lui. Este mai degrabă de natură
politică decât ştiinţifică, aşa că prefer să păstrez tăcerea până când se calmează lucrurile.
Ceea ce am afirmat mai devreme despre acceleratorul de particule poate fi dovedit ştiinţific. La urma urmei, nu
există foarte mulţi oameni care să ştie despre ce este vorba sau care să aibă voie să discute liber despre acest subiect.
Legiuitorii au luat în serios munca mea, dar au procedat cu precauţie. Informaţiile pe care le-am descoperit recent (parte
dintre ele mi-au fost comunicate) ar fi putut crea un adevărat scandal politic, care ar fi inflamat Long Island săptămâni la
rând. Întrucât tocmai fusese un incendiu de proporţii în Long Island, chiar înaintea accidentului meu, am decis să nu mai
creez unul artificial, aşa că deocamdată vom trece mai departe.
Situaţia în care s-a petrecut accidentul ilustrează un scenariu interesant, mai ales dacă ţinem cont de vechiul
proverb care spune că nu există nimic întâmplător. Se pare că cineva a încercat să mă atragă într-o capcană, iar pleiadienii
au profitat de situaţie pentru a-mi insera (printr-unul din agenţii lor) o placă de titan în cap care să mă protejeze de razele
distrugătoare. Din punctul lor de vedere, acest tip de acţiune nu reprezintă o ingerinţă în treburile altei persoane.
Această teorie a prins contur atunci când am făcut prima excursie de după accident la Montauk. Ori de câte ori
acceleratorul din Montauk făcea transmisii energetice, percepeam în colţul ochilor nişte scântei. De data aceasta nu am mai
perceput nimic (datorită plăcii de titan). Doi dintre prietenii mei, care nu remarcaseră nimic până atunci, au văzut şi ei
scânteile, atunci când le-am atras atenţia asupra lor. Interesant era faptul că atunci când se aflau la o distanţă mai mică de
şase metri de mine, scânteile dispăreau. Se pare că placa de titan oferă o protecţie pe o rază de şase metri.
Placa nu este confecţionată sută la sută din titan. Conţine de asemenea aur, argint şi alte aliaje. Este perforată în
mai multe locuri şi ar fi interesant un studiu în sine al felului în care este construită. Pe de altă parte, nu doresc nimănui să
fie nevoit să poarte în cap o asemenea placă pentru a se proteja de transmisiile pe frecvenţa de 1080 MHz. Sper ca
experienţa mea cu accidentul să le fie învăţătură de minte şi altora.

Capitolul 22
Arma secretă
Există multe alte aspecte legate de OZN-uri şi de fenomenele care le însoţesc ce merită să fie studiate.
 Niciodată în istoria umanităţii nu au atras farfuriile zburătoare atâta atenţie şi publicitate ca în ultimii ani. Biblia
confirmă faptul că sfârşitul se apropie. Există o adevărată avalanşă de informaţii care ne copleşesc din toate direcţiile şi din
toate domeniile. Speranţa că umanitatea se va trezi din somnul său de moarte este astăzi mai mare ca oricând.
Din păcate, este evident că oamenii nu fac ceea ce trebuie. Dacă am obţine o mai bună înţelegere a naturii noastre
electromagnetice, am putea să ne cunoaştem mai bine. Am comunica astfel mai uşor cu semenii noştri, dar şi cu maşinile.
Ar putea apărea o nouă generaţie de maşini, care să respecte structura spirituală a oamenilor. Unificarea tehnologiei cu
umanitatea ar putea vindeca pământul, ar elimina poluarea şi ar conduce la o regenerare a planetei, în locul degenerării
actuale. Acesta este principalul scop al cercetărilor mele.
În pofida progresului făcut de mine şi de alţii ca mine, există încă foarte multe aspecte care rămân ascunse.
Posesorii puterii, care beneficiază de pe urma ascunderii masive de informaţii, nu vor ceda prea uşor controlul. Dacă un
OZN aterizează sau se prăbuşeşte într-o anumită zonă, în cel mai scurt timp apar echipe de agenţi care adună bucăţile
găsite. Ei folosesc detectoare magnetice sau cu radiaţii, precum şi alte echipamente de care au nevoie. Chiar şi solul
radioactiv este adunat şi înlocuit cu un sol normal. Pomii sunt replantaţi. Urmează apoi o a doua echipă care soseşte şi
culege tot ce pare suspect. Cine doreşte să investigheze locul unui asemenea accident nu are nici o şansă să găsească vreo
dovadă că acolo s-a petrecut ceva neobişnuit. Dacă în SUA apare un cerc într-un lan de grâu, el este imediat înconjurat de o
echipă de militari, care ascund toate dovezile şi împiedică răspândirea oricăror informaţii legate de incident.
De ce îşi dau aceşti oameni atâta osteneală?
Din punctul lor de vedere, cunoaşterea referitoare la celelalte dimensiuni este complet interzisă. Există un grup
restrâns de oameni care profită la maxim de pe urma imensei colectivităţi de fiinţe spirituale numită umanitate. OZN-urile
şi ştiinţele legate de ele reprezintă informaţii confidenţiale. Dacă vreo forţă exterioară ar încerca să vă răpească din această
dimensiune, puteţi fi siguri că puterea terestră nu va face nimic ca să vă ajute. Dimpotrivă. Toate acestea ne conduc către
eterna întrebare:
Ce putem face?
Cea mai bună armă de care dispunem este înţelegerea. Asta înseamnă că toţi cei care deţin anumite informaţii şi
sunt bine intenţionaţi ar trebui să le comunice şi semenilor lor, pentru ca cei care doresc să poată continua cercetarea
diferitelor aspecte ale acestor fenomene. În plus, îi puteţi scrie congresmanului dumneavoastră şi celorlalţi reprezentanţi ai
puterii pe care i-aţi ales. Foarte mulţi militari şi lucrători din industria de apărare au jurat să păstreze secretul. Uneori, acest
lucru serveşte într-adevăr interesului naţional, dar de multe ori nu serveşte decât anumitor interese particulare. Dacă
legislaţia ar permite dezvăluirea acestor secrete, America ar fi invadată de informaţii. Legislaţia poate fi mult îmbunătăţită
din acest punct de vedere. Legea Libertăţii de Informare a fost concepută în aşa fel încât este aproape imposibil să afli ceva.
Drama este că americanii nu au stabilit încă ce anume serveşte cel mai bine securităţii ţării lor. Solicitaţi o nouă legislaţie,
în acord cu prevederile Constituţiei. Atacaţi prin toate mijloacele vălul secretului care acoperă acest gen de informaţii şi pe
care toţi cei interesaţi de OZN-uri îl contestă. Aceasta este arma noastră secretă, alături de o mai bună comunicare şi de o
educaţie corespunzătoare pe marginea acestor subiecte. Bătălia nu va fi uşoară, dar victoria va fi pe măsură.

Capitolul 23
Întoarcerea acasă
Spuneam în finalul capitolului precedent că cea mai bună armă de care dispunem este înţelegerea. Cu cât cercetăm
mai mult aceste subiecte, comunicând cu semenii noştri şi creând astfel o întreagă comunitate de persoane interesate să afle
adevărul, cu atât mai puternic va deveni câmpul colectiv al conştiinţei noastre de grup. Mulţi oameni interesaţi de OZN-uri
se folosesc de acest subiect pentru a face „propagandă creştină”. Altfel spus, ei se folosesc de fenomenele legate de OZN-
uri pentru a răspândi anumite dogme pe care le consideră de inspiraţie creştină. După părerea mea, rolul religiei merită să
fie studiat dintr-o perspectivă mai profundă.
Să luăm creştinismul. Ce ne învaţă acesta?
Datorită unui păcat originar, umanitatea a pierdut contactul cu Creatorul ei, având nevoie de un intermediar sau
mântuitor pentru a reajunge la Dumnezeu. Această lecţie ne învaţă că noi nu ne mai aflăm în lumea creată de Acesta.
Îngerii căzuţi, elohim-ii sau cum doriţi să le spuneţi, s-au separat de lumea Creatorului şi şi-au creat propriul lor continuum
spaţio-temporal (propria lor realitate). În teologia creştină, acest fenomen este identificat prin expresia: „căderea omului din
Paradis sau de pe nivelul graţiei divine”.
 Încă de la începutul „căderii”, continuum-ul spaţio-temporal pe care îl cunoaştem ca fiind universul nostru a
trebuit să fie propagat continuu, pe o bază repetitivă şi automată, pentru a-şi putea păstra soliditatea. Acest lucru este
realizat prin diferite proiecte spaţio-temporale de genul Proiectului Montauk (alături de foarte multe altele). După părerea
mea, Proiectul Montauk este principalul proiect de acest fel, şi am două motive să afirm acest lucru. Pe de o parte, îl cunosc
foarte bine, căci am lucrat personal la el. Pe de altă parte, investigaţiile pe care le-am făcut mi-au indicat că el reprezintă
proiectul central din această categorie. Această afirmaţie poate părea egocentrică, dar cei care au citit cărţile despre
Montauk au aflat deja foarte multe informaţii despre unicitatea acestui proiect. El solicită un anumit tip de atenţie, diferită
de cea acordată altor proiecte despre care am mai auzit. Chiar dacă ar fi să nu fie proiectul central, trebuie să recunoaştem
că imaginea pe care şi-a creat-o corespunde perfect acestui rol.
Operatorii Proiectului Montauk şi ai celorlalte proiecte spaţio-temporale au manipulat de atâtea ori continuum-ul
încât a apărut o nouă linie temporală. Îngerii căzuţi s-au jucat atât de mult cu creaţia originală a Creatorului încât au obţinut
o realitate complet nouă, a cărei frecvenţă elementară este de 435 MHz. Este o linie temporală nouă, paralelă cu cea a
Creatorului, care nu mai păstrează decât nişte legături vagi cu aceasta. Conştiinţa christică reprezintă interfaţa între linia
temporală creată şi cea primordială. La acest lucru se referea Christos atunci când spunea: „Numai prin Mine puteţi ajunge
la Tatăl”.
Dacă am putea vizualiza linia temporală primordială a conştiinţei, cea creată de Fiinţa Supremă, am vedea o serie
de distorsiuni şi perturbaţii care apar sub forma unor forme ondulatorii în jurul ei. Întreaga operaţie poate fi monitorizată şi
măsurată electromagnetic, acesta fiind de altfel instrumentul folosit pentru reglarea conştiinţei de către cei care realizează
aceste proiecte spaţio-temporale. În mod evident, subiectul este foarte tehnic şi de o mare complexitate.
Dacă îl considerăm pe Dumnezeu ca pe o Fiinţă infinită, un mileniu nu reprezintă pentru El şi pentru fiinţele din
linia Lui temporală decât o clipă. Această clipă a fost însă manipulată şi prelungită, căpătând proporţii ridicole. „Gândul”
primordial al Creatorului s-a transformat într-o groapă cu nisip mişcător, prin manipularea lui. Privind lucrurile din această
perspectivă, am putea considera păcatul originar ca pe o manipulare gândului Creatorului, mergând până la crearea unei
realităţi alternative, numai a noastră. În acest context, conştiinţa christică devine suma totală a realităţii noastre. Din cauza
acestei distorsiuni, noi nu mai avem acces la Creatorul nostru sau la realitatea în care trăieşte El, decât prin intermediul lui
Christos. Ne putem întreba pe bună dreptate: se va întoarce Acesta vreodată?
Revenirea lui Christos sau a Creatorului în realitatea noastră poate fi mai bine înţeleasă dacă privim realitatea
noastră (derivată din păcatul originar) ca o linie temporală paralelă cu cea primordială (care aparţine Creatorului). Mai
devreme sau mai târziu, cele două lunii se vor intersecta, conform teoriei probabilităţilor. Crucea creştină nu este altceva
decât un simbol al acestei intersectări.
Unii oameni ar dori să ştie dacă această intersectare s-a produs deja sau dacă se va produce curând. Subiectul a
provocat dezbateri aprinse. În mod evident, crucea bidimensională nu este altceva decât o reprezentare simbolică a
intersecţiei celor două linii temporale. Există voci care susţin că sfinţii care au realizat diferite miracole au trecut în linia
temporală primordială. Momentul de apogeu al intersecţiei celor două linii este ilustrat de crucificarea lui Iisus. După acest
moment, cele două linii temporale au continuat să se îndepărteze una de cealaltă.
Aşa cum rezultă din faptele descrise în Biblie, nu foarte multă lume şi-a dat seama la momentul respectiv de
intersectarea celor două linii temporale. Recunoaşterea a venit abia mai târziu, după petrecerea evenimentelor şi după ce
vestea s-a răspândit în întreaga lume datorită mijloacelor mas-media rudimentare ale vremii. La fel se petrec lucrurile şi la
ora actuală. Chiar dacă în prezent s-ar repeta intersectarea liniilor temporale, nu toată lumea şi-ar da seama de acest lucru.
Ştiinţa convenţională nu ar putea recunoaşte acest eveniment decât dacă l-ar privi din perspectiva metafizicii, un domeniu
foarte vast de cunoaştere, din care fizica nu reprezintă decât o mică parte.
Pentru mulţi oameni de ştiinţă, Metafizica reprezintă un subiect spinos. De aceea, chiar şi cei care nu mai pot
contesta existenţa mai multor dimensiuni preferă să folosească termenul de „fizică hiperdimensională”. Aceasta este însă o
simplă chestiune de semantică şi nu ar trebui luată prea în serios. Aceşti oameni se tem să nu fie asociaţi cu astrologii sau
cu ghicitoarele de la carnavaluri; de aceea, evită termenul de metafizică.
Există o bază de cunoaştere metafizică ce poate fi accesată în întregime în momentele de intersecţie a celor două
linii temporale. La ora actuală, ies la iveală tot mai multe informaţii de acest fel, care prevestesc evenimentele ce vor urma
(la fel s-a întâmplat cu Christophor Columb, care a văzut mai întâi păsările ce prevesteau apropierea uscatului).
Baza de date autentic religioase care a existat pe planeta noastră de la origini şi până astăzi a fost puternic
distorsionată de oameni, dar ea continuă să ascundă un adevăr esenţial, care poate fi înţeles pe măsură ce ne continuăm
dezvoltarea şi evoluţia. Dacă vom continua să ne apropiem de adevăr mergând pe această cale, vom căpăta în curând acces
la marea bază de date cosmice şi la adevărul primordial.
Unul din principalele motive pentru care ştiinţa oficială acceptă atât de greu aceste adevăruri este legat de faptul că
ea se află sub controlul celor care manipulează planeta. Oamenii de ştiinţă nu îşi folosesc plenar conştiinţa creatoare, fiind
într-o oarecare măsură „creaţi” ei înşişi (manipulaţi).
Cine are şansa să acceadă la linia temporală primordială descoperă că aici nu există manipulare şi control. Aceasta
este doar o utopie, lipsită de orice motivaţie. Guvernele secrete sau formale şi războaiele lor devin inutile în această
dimensiune.
Mişcarea metafizică New Age conduce astăzi către o conştiinţă potenţial nefizică, punând astfel în pericol baza de
putere de pe această planetă. Dacă va reuşi, grupul care controlează astăzi destinele planetei îşi va pierde puterea şi
semnificaţia. De aceea, acesta cheltuieşte sume enorme pentru a-şi infiltra agenţii în mişcarea New Age şi în cercurile
preocupate de OZN-uri. Aceşti agenţi stăpânesc perfect arta infiltrării şi a devierii atenţiei celor preocupaţi de adevăr
conform agendei guvernului secret. Perspectiva pe care o impun ei este inevitabil materialistă. Aşa se explică de ce mas-
media atacă uneori cu furie o mişcare spirituală sau alta. Chiar dacă la început comunicarea unui medium cu o sursă
spirituală este autentică, aceasta este atacată prin tehnicile invazive descrise anterior în această carte, după care mediumul
nu mai are acces la sursa originală şi se compromite. El ajunge să pretindă bani şi să recomande practici compromiţătoare.
Mas-media preia apoi scandalul şi expune frauda. Cred că aţi înţeles cum se procedează. Acest scenariu se repetă la infinit,
încă de la începutul ieşirii din linia temporală originară.
Pleiadienii mi-au spus că dacă 10% din fiinţele care trăiesc în această galaxie ar deveni conştiente de linia
temporală primordială, ele ar crea masa critică necesară şi celelalte fiinţe le-ar urma. Este o simplă chestiune de
matematică, afirmă ei. Dacă acest lucru este adevărat, tot ce avem de făcut este să răspândim această lumină a conştiinţei.
Speranţa mea este să reuşim.
Vă urez călătorie plăcută în drumul către casă!

Partea a doua
De Peter Moon

Introducere la partea a doua

Sper că v-au plăcut incredibilele relatări ale lui Preston Nichols şi că aţi învăţat ceva nou în legătură cu universul
în care trăim. Scopul primei părţi a acestei cărţi nu a fost doar unul informativ, ci şi de a elimina odată pentru totdeauna
îndoielile şi incertitudinile oamenilor în legătură cu controversatul subiect al OZN-urilor şi al extratereştrilor. Cred că orice
om înzestrat cu o minte deschisă şi logică şi-a putut face astfel o idee mai clară cu privire la aceste subiecte. Chiar şi cei
care preferă să-şi păstreze cinismul trebuie să recunoască faptul că Preston are o minte ordonată şi o imaginaţie extrem de
exotică. De altfel, Preston nu a insistat niciodată că aventurile sale ar fi adevărul suprem. El ia tot timpul în calcul
posibilitatea ca o parte din vizitele primite sau din celelalte experienţe paranormale trăite să fi fost influenţate de
subconştientul său sau să fie produsul imaginaţiei minţii sale.
Cuvântul cheie în această ecuaţie este imaginaţia, care este un atribut al conştiinţei. Conştiinţa este singurul
instrument care permite înţelegerea tuturor misterelor existenţei, indiferent dacă se referă la OZN-uri sau la miracolul vieţii.
În cea de-a doua parte a cărţii ne propunem să pornim împreună într-o nouă aventură a conştiinţei, care să aprofundeze
viziunea noastră asupra OZN-urilor, inclusiv prin descoperirea corespondenţelor care există între vechile mituri ale
Pleiadelor cu teoriile lui Preston referitoare la linia temporală primordială.
Ne vom începe aventura prin analiza unor aspecte bizare ale existenţei. Voi continua cu prezentarea propriilor
mele experienţe paranormale, care au condus la colaborarea mea cu Preston Nichols şi la publicarea acestei cărţi. Pe măsură
ce ne vom apropia de sfârşit, în faţa ochilor noştri se va revela o privire de ansamblu care ne va permite să înţelegem mai
bine misterul Pleiadelor şi rolul cheie pe care îl joacă această galaxie în conştiinţa noastră.

Capitolul 24
 Psihologia OZN-urilor
Psihologia modernă şi-a început dezvoltarea prin opera a două personalităţi majore: Sigmund Freud şi Carl Jung.
Freud a fost părintele psihanalizei. El a descoperit că în spatele oricărei disfuncţii psihice se ascunde un impuls sexual. A
respins vehement orice avea legătură cu paranormalul, motiv pentru care a intrat în conflict cu Jung, fostul său student şi
colegul său de la vremea respectivă. Jung a studiat intens religiile orientale şi domeniul ocultismului, făcând o sinteză între
principiile învăţate de la Freud şi propriile sale descoperiri18.
În acest capitol ne vom opri asupra operei lui Carl Jung, care corespunde perfect scopului discuţiei noastre. Cea
mai genială inovaţie a sa a constat în divizarea întregii psihologii umane în arhetipuri. Un arhetip este definit ca un prototip
sau un model care stă la baza tuturor celorlalte lucruri. În psihologia umană, aceste arhetipuri corespund unor structuri
psihice stereotipice elementare care se ascund dincolo de suprafaţa interacţiunii noastre cu planul social. Aceste prototipuri
primordiale care există în interiorul psihicului nostru pot fi uşor recunoscute şi înţelese dacă analizăm diferitele reprezentări
ale zeilor mitologici. Un studiu rapid al diferitelor panteoane care au existat de-a lungul istoriei scoate la iveală o întreagă
galerie de eroi, hoţi, trădători, amanţi, vindecători, poeţi, etc., care acoperă practic toate funcţiile de bază ale psihicului
uman. În viziunea lui Jung şi a adepţilor săi, zeii nu sunt altceva decât expresii ireductibile ale unor principii ale vieţii.
Orice personalitate individuală reprezintă o combinaţie a acestor aspecte. Dacă ne reducem calităţile pozitive şi negative la
nivel de arhetipuri, ne putem face o idee mai clară în legătură cu noi înşine. Identificând structurile comportamentale care
ne-au condus la identificarea cu un arhetip negativ, putem scăpa de acesta, asumându-ne astfel un destin mai bun.
Jung a studiat acest subiect în profunzime şi a scris numeroase cărţi pe marginea lui. În acest scop, s-a folosit mult
de cărţile de tarot, care oferă o viziune asupra vieţii strict arhetipală. La rândul lui, tarotul îşi are rădăcinile în Cabala, un
sistem filozofic care uneşte toate credinţele şi toate mitologiile, încercând să explice întreaga experienţă a vieţii umane.
În ultimii ani de viaţă, Jung a observat că OZN-urile au devenit un fenomen de masă, pătrunzând adânc în
subconştientul colectiv începând din anii 50. Nu numai că a văzut el însuşi asemenea OZN-uri, dar a scris şi o carte despre
ele. În pofida imensei lui cunoaşteri şi a unei vieţi întregi petrecute în studiul ocultismului, se pare că în domeniul OZN-
ologiei nu a reuşit să pătrundă esenţa acestuia. A recunoscut existenţa OZN-urilor, dar nu am întâlnit nicăieri în cărţile sale
un efort concertat de a clasifica experienţele asociate cu ele în structuri arhetipale. Poate dacă ar mai fi trăit câţiva ani…
Astăzi, această sarcină a devenit mult mai uşoară, cultura populară fiind extrem de bogată în poveşti legate de fiinţe venite
din Pleiade, Orion şi Sirius.
Principalul aspect pe care doresc să-l clarific în legătură cu OZN-urile este că acestea au devenit un fenomen
acceptat în sfera experienţei umane. Nu contează prea mult dacă ai trăit personal o experienţă legată de ele sau măsura în
care crezi sau nu în ele. Cert este că fenomenele asociate cu OZN-urile au fost raportate de mii de oameni în decursul
ultimilor 50 de ani. Informaţiile adunate pot fi sintetizate în mituri ce pot fi clasificate în funcţie de mitologia tradiţională,
adică de arhetipurile psihologice. Altfel spus, oamenii veniţi din spaţiu pot exista în diferite sisteme de referinţă, putând fi
consideraţi îngeri, demoni, sau o categorie intermediară. Există deja o bază imensă de date legate de experienţele
oamenilor, care ne permit să studiem fenomenul OZN într-o manieră ştiinţifică, chiar dacă nu avem la dispoziţie dovezi
palpabile (care reprezintă un cu totul alt subiect). Viziunea psihologică sau arhetipală ne oferă un fundament de la care
putem porni, creând o grilă pe baza căreia putem elimina din start numeroasele fantezii care se strecoară inevitabil printre
experienţele autentice.
Sunt conştient că mulţi cititori ai cărţii de faţă au trăit ei înşişi experienţe legate de apariţia unor OZN-uri sau au
răpiţi de extratereştri. Unii aşteaptă o confirmare că au trăit o experienţă divină, în timp ce alţii nu ştiu cum să scape de
trauma experimentată. Există şi o altă categorie de oameni, destul de numeroşi, care încearcă să stabilească un contact cu
extratereştrii sau sunt curioşi în legătură cu aceştia. Studierea OZN-ologiei din această perspectivă şi compararea acestui
domeniu cu experienţele personale (acolo unde acestea există) vă va provoca intelectul să pătrundă într-o lume care într-un
alt context vi s-ar părea inexplicabilă. Chiar dacă nu înţelegeţi anumite lucruri, puteţi apela oricând la mitologie pentru a
obţine răspunsuri. Mitologia oferă nu doar o plasă de siguranţă pentru studiul pe care ni-l propunem, ci şi piatra de temelie
a tuturor civilizaţiilor.
18
În realitate, a existat şi o a treia personalitate majoră la institutul lui Freud. Deşi i-a depăşit cu mult pe cei doi mari savanţi,
aproape nimeni nu a auzit de el, căci rezultatele sale au fost în mare parte ascunse. Această personalitate a fost Wilhelm
Reich, care a făcut o sinteză între învăţăturile legate de sexualitate ale lui Freud şi cele legate de ocultism ale lui Jung,
adăugând inclusiv propriile sale cercetări. Reich a reuşit să pătrundă în psihicul uman mai adânc decât oricine altcineva. În
ultimii ani de viaţă, a pretins că a construit o armă cu raze cu ajutorul căreia puteau fi doborâte OZN-urile. A fost arestat sub
un pretext oarecare şi ţinut la închisoare până când a murit. Cărţile sale au fost arse de agenţii guvernamentali. Preston
Nichols a descris o parte din opera sa în cărţile anterioare referitoare la Proiectul Montauk.
 Acesta este contextul în care doresc să-mi relatez propriile experienţe. Nu contează prea mult dacă ceea ce vă voi
povesti în continuare s-a petrecut în realitate sau nu. Personal, cred cu convingere că da. Ceea ce contează însă este că am
experimentat aceste lucruri şi că ele fac parte dintr-un curent al conştiinţei din care faceţi parte inclusiv dumneavoastră. În
caz contrar, nu aţi citi acum această carte. Scopul pe care mi-l propun este să activez în dumneavoastră propria funcţie
cuantică dinamică19, pentru a putea recunoaşte conştiinţa cu care sunteţi înzestraţi şi a vă înălţa astfel către potenţialul
nelimitat care vă este caracteristic.

Capitolul 25
Influenţe angelice
Probabil cel mai interesant aspect al copilăriei mele a fost acela că am fost singurul copil din cartier care nu a fost
botezat în religia creştină. Amândoi părinţii mei erau catolici. În tinereţe, mama a urmat o şcoală catolică şi tata a fost băiat
de altar, dar lucrurile s-au oprit aici. După ce s-au cunoscut, s-au căsătorit la oficiul stării civile şi s-au ferit să mai calce în
biserică.
Într-o dimineaţă, am luat micul dejun în compania unei prietene cu calităţi mediumice şi m-am întrebat într-o
doară dacă ar putea să existe vreo legătură între tata şi Nikola Tesla. Prietena mea m-a privit cu atenţie şi m-a întrerupt:
- Tatăl tău detesta religia organizată, nu-i aşa?
- Ca să fiu sincer, da, i-am răspuns eu.
A urmat o poveste din care rezulta că tata a fost molestat de un preot. Până atunci, avusese încredere în cler, iar
acum s-a simţit trădat. Nu ştiu cât de adevărată era această poveste, dar este cert că explica un anumit comportament al
tatălui meu. Ori de câte ori avea ocazia, acesta tuna şi fulgera împotriva bisericii catolice. Îi descria adeseori pe preoţi ca pe
nişte beţivi, povestind cum îi cereau vin imediat după slujbă. Ca urmare a acestei atitudini, am fost „protejat” de biserică,
deşi părinţii mei nu mi-au interzis niciodată să particip la slujbe dacă doresc acest lucru. Chiar şi aşa, Dumnezeu şi-a găsit
calea şi a pătruns în viaţa mea încă de la o vârstă foarte fragedă.
Într-o zi, copiii din cartierul meu vorbeau despre îngerii păzitori. Cei mai mulţi dintre ei erau catolici şi îmi
povesteau adeseori ce învăţau la lecţiile de catehism. În ziua de care vorbesc, subiectul ales erau îngerii păzitori, despre
care auzeam pentru prima dată. După ce i-am ascultat cu atenţie pe prietenii mei, m-am dus acasă şi am întrebat-o pe mama
dacă ea crede în îngerii păzitori. Spre nu mica mea surpriză, mi-a dat un răspuns afirmativ şi cât se poate de ferm.
Când am întrebat-o de ce crede în ei, mi-a povestit că am fost salvat eu însumi de un înger păzitor când eram copil
mic. Evenimentul s-a petrecut într-o zi caniculară, pe când ne aflam în Newhall, California. Mama m-a aşezat într-un
cărucior, pe care l-a lăsat la umbra unui copac mare. Ea însăşi stătea pe verandă, destul de aproape de mine. Una din
crengile copacului a cedat şi era evident că urma să cadă peste mine. Totul s-a petrecut foarte repede, aşa că mama nu ar fi
avut timp să ajungă până la mine. O clipă, s-a temut că avea să-şi piardă copilul pentru totdeauna. Ar fi fost imposibil să
supravieţuiesc acelei lovituri. Chiar în clipa în care creanga a căzut, s-a stârnit din senin un vânt puternic, care a îndepărtat
căruciorul din bătaia crengii. Ziua era extrem de caniculară şi în afara acestui moment, nu s-a simţit nici o boare de vânt.
Chiar faptul că a reuşit să mişte din loc căruciorul i s-a părut extrem de remarcabil mamei. Deşi a crescut într-o şcoală
catolică, ea şi-a abandonat în timp credinţa şi nu era deloc o femeie religioasă, dar experienţa personală a făcut-o să creadă
în îngerii păzitori.
Am aflat mai târziu că grecii aveau o zeiţă pe nume Alcione, considerată una din cele şapte pleiade, care controla
vânturile şi furtunile. Întrucât nu îmi amintesc personal de incidentul cu căruciorul, nu pot afirma cu tărie dacă a fost o
intervenţie celestă sau norocul prostului. Se pare totuşi că o anumită forţă din univers nu a dorit atunci ca eu să părăsesc
atât de prematur planul fizic.

Capitolul 26
Vreau afară din joc
Următoarea experienţă paranormală pe care am trăit-o s-a petrecut la vârsta pubertăţii. Aveam 12 ani şi mă aflam
în perioada dificilă de dinainte de maturizare. Îmi amintesc că, odată, jucam în echipa de baseball a şcolii, dar aveam o

19
Referire la trezirea sufletului.
durere de cap infernală. Ori de câte ori aruncam mingea sau loveam cu bâta, unde de şoc îmi treceau prin întregul corp.
Normal ar fi fost să-i cer antrenorului să mă scoată afară din joc, dar nu doream să fac acest lucru. Mă rugase personal să
particip la acest meci şi abia aşteptam să îmi ajut colegii de echipă. În general, eram foarte slabi, dar în ziua respectivă
jucam cu echipa cea mai bună din campionatul pe şcoli, şi antrenorul nostru dorea să câştigăm cu orice preţ. Personal, mă
aflam într-o stare de conştiinţă modificată (din cauza durerii de cap), aşa că tot ce îmi mai doream era să execut mecanic
mişcările care trebuiau făcute, iar la sfârşit să plec acasă.
Rotirea bâtei era atât de dureroasă încât m-am decis să las toate mingile să treacă pe lângă mine. Decizia s-a
dovedit destul de puţin inspirată, căci aruncătorul nu a reuşit să trimită nici o minge în poartă, aşa că a trebuit să mă îndrept
către prima bază. Am descoperit cu această ocazie că mersul îmi provoca dureri chiar mai mari decât balansarea bâtei. Spre
imensa mea surpriză, am reuşit să parcurg întregul traseu dintre baze şi să înscriu. Pe de altă parte, durerea pe care o
simţeam era înnebunitoare. Echipa mea se descurca foarte bine, dar eu nu îmi mai doream decât să pierdem, ca să pot pleca
acasă.
Oricât de dureroasă era balansarea bâtei, mi-am dat seama că durerea era mai suportabilă decât în cazul alergării în
jurul bazelor. De aceea, am luat decizia să fac un efort şi să resping toate mingile trimise de adversar. Această hotărâre era
destul de neobişnuită din partea mea, căci până atunci singurul lucru care mă interesa cu adevărat fusese sportul (alergarea).
De aceea, această atitudine nesportivă nu corespundea deloc felului meu de a fi.
În pofida durerii, mi-am rotit bâta şi am reuşit să obţin două aut-uri pentru echipa mea, care a rămas în joc. Colegii
mei îşi dăduseră deja seama că mă comport ciudat. Speranţa mea era ca antrenorul să mă scoată afară din echipă, dar acesta
m-a lăsat în joc. Când mi-a venit rândul să lovesc mingea, mi-am propus să arunc intenţionat în afara terenului. Accidental,
la a treia lovitură am reuşit să înscriu, ocazie cu care am şi câştigat meciul. Colegii mei au început să chiuie. Tot ce îmi mai
doream era ca sfârşitul meciului să îmi aducă o oarecare uşurare. Tata îmi promisese o coca-cola. L-am rugat să-mi ia două,
în speranţa că băutura acidulată îmi va reduce senzaţia de disconfort. Acest truc mental a funcţionat atât timp cât să ajung
acasă.
Când am ajuns în dormitorul meu, am vomat instantaneu spaghetele pe care le mâncasem înainte de meci. Nimic
nu mai părea să funcţioneze normal în organismul meu. Mama a curăţat mizeria şi m-a ajutat să urc în pat.
Noaptea care a urmat a fost una din cele mai oribile experienţe din întreaga mea viaţă. Nu ştiu nici acum dacă a
fost pur şi simplu un coşmar, sau o răpire în toată regula, dar am simţit că mintea îmi este absorbită de un computer foarte
puternic. Îmi amintesc că vedeam benzi de genul celor folosite de vechile calculatoare din anii 60. Era ca şi cum operatorii
computerului ar fi dorit să îmi înregistreze fiecare amintire, întreaga operaţiune dovedindu-se extrem de dureroasă.
Procesul a continuat multă vreme, şi când nu am mai suportat am început să ţip din răsputeri. Poate că îmi verificau pragul
de suportabilitate la durere. Am mai ţipat şi înainte în vise, dar fără ca ţipetele mele să fie auzite în planul fizic. Altfel spus,
cei care dormeau în camera alăturată nu au auzit niciodată nimic. În cazul de faţă, tata a auzit ţipetele mele isterice şi a
venit să vadă ce se întâmplă. Nu a manifestat niciodată un interes deosebit faţă de metafizică sau de experienţele
paranormale, dar de data aceasta s-a arătat fascinat de ceea ce îi povesteam, dorind să obţină cât mai multe informaţii. Mi s-
a părut o reacţie extrem de ciudată.
Această intruziune forţată în mintea mea a durat o săptămână, timp în care nu am putut mânca nimic. După câteva
zile, am început să vomez acid stomacal şi mama a devenit cu adevărat îngrijorată. O săptămână mai târziu, m-a dus la
doctor. Diagnosticul a fost destul de sumbru. Doctorul le-a spus părinţilor mei că aş putea muri dacă voi continua să nu
mănânc nimic. Altminteri, nu avea nici o idee despre ceea ce se întâmpla cu mine. Nu este exclus să-mi fi făcut o injecţie
cu penicilină, dar nu-mi amintesc cu precizie. Nu le-a oferit părinţilor mei nici un fel de alinare şi nu le-a sugerat să mă
treacă pe perfuzii. Tot ce le-a spus a fost că dacă nu voi putea mânca nici după zece zile, să-l cheme, dar să se aştepte la tot
ce putea fi mai rău.
În cea de-a zecea zi nu mai puteam merge din cauza slăbiciunii. Şi eu, şi părinţii mei, stăteam ca pe spini. Singurul
lucru care mi-a mai ridicat puţin starea de spirit a fost o vizită a tatălui celui mai bun prieten al meu, un fost vecin. Eram
numai piele şi os. Nu ştiu dacă vizita acelui om a declanşat miracolul, dar pentru prima oară în zece zile am putut să
mănânc ceva fără să vomit. Când mi-a sugerat să mă întorc cu el şi să îmi petrec următoarea săptămână în cartierul în care
am locuit cândva, mi-a venit să chiui de bucurie. Am mâncat din nou şi m-am simţit ceva mai întărit. În scurt timp, am
reînceput să merg. Tata era foarte îngrijorat de intenţia mea de a pleca în această stare de slăbiciune, dar l-am convins prin
entuziasmul meu şi al fostului său vecin. Am plecat şi revederea locului în care am crescut mi-a dat aripi. În scurt timp,
starea de sănătate mi-a revenit în totalitate.
 Deşi m-am refăcut complet, am ajuns să mă întreb frecvent dacă nu sunt spionat de cineva. Mi se părea că fiecare
mişcare îmi este urmărită. Nu am făcut neapărat o legătură cu experienţa anterioară, fiind convins că orice om trece din
când în când prin aşa ceva. Gândul că aş putea fi spionat nu m-a deranjat foarte tare, căci consideram această posibilitate ca
fiind foarte greu de crezut.
Una peste alta, această experienţă trăită chiar în pragul pubertăţii m-a schimbat dramatic. Am părăsit pentru
totdeauna echipa de sport care mi-a fost atât de dragă, lucru extrem de neobişnuit pentru mine. Ştiu că adolescenţii
obişnuiesc să îşi schimbe părerile şi sfera de interese, dar în cazul meu această schimbare de comportament a fost însoţită şi
de o ingerinţă în forţă în interiorul conştiinţei mele.

Capitolul 27
Dispariţia timpului
La trei ani după incidentul descris mai sus, m-am mutat într-un alt oraş şi m-am trezit într-un mediu social complet
nou. Neavând prieteni timp de circa un an de zile, am descoperit lumea science-fiction-ului şi a literaturii pentru tineret.
Cel mai mult m-au influenţat cărţile lui Hermann Hesse, un iniţiat german într-o anumită şcoală a misterelor.
Entuziasmul meu a ajuns la apogeu când am citit o carte intitulată Jocul maestrului, de dr. Robert S. de Ropp, un
biochimist preocupat de ocultism. Cartea sa vorbea de mai multe jocuri ale vieţii. Nu-mi amintesc exact cum le-a clasificat
autorul, dar ştiu că le-a dat nişte denumiri amuzante. De pildă, exista un joc al „porcului în troacă”, pe care îl jucau cei prea
preocupaţi de subzistenţa lor cotidiană pentru a mai avea timp sau chef pentru orice altceva. Urma apoi „cocoşul de pe
grămada de bălegar”, care se referea la indivizii mânaţi exclusiv de egoul lor, care adoră să trăiască din faima pe care şi-au
cucerit-o. Acest joc poate fi aplicat deopotrivă unui guru care se hrăneşte cu adoraţia discipolilor săi sau unui şef de birou
care nu mai poate să trăiască fără admiraţia necondiţionată a subalternilor săi. Existau şi alte jocuri pe care nu mi le mai
amintesc acum. Cert este că în fruntea listei se situa un joc pe care el îl numea jocul maestrului. Acesta era jocul suprem şi
avea drept obiectiv atingerea propriului potenţial.
După ce am citit această carte am primit o serie de iniţieri de natură pur personală, care au culminat cu
angajamentul meu ferm de a-mi revela conştiinţa la potenţialul ei maxim. Am descoperit în scurt timp că în societate
existau două tabuuri majore. Primul era extrem de evident: sexul. Revoluţia sexuală atrăgea la vremea aceea atenţia tuturor
mijloacelor de mas-media, aşa că nu-mi trebuia o putere de observaţie foarte subtilă pentru a-mi da seama de acest lucru.
Cel de-al doilea tabu era mult mai important decât primul şi se referea la cultivarea lucidităţii. Mi-am dat seama foarte
rapid că oamenii nu pot nici măcar să discute acest subiect în mod obiectiv. La fel ca astăzi, gândirea programată prevala în
întreaga societate.
În timpul acestei perioade de timp am învăţat două adevăruri care aveau să-mi folosească foarte mult. Mai întâi,
orice cale a iniţierii începe cu inima. Altfel spus, nimeni nu ar trebui să se angreneze într-o activitate în care nu crede cu
adevărat. Din punctul meu de vedere, această concluzie a însemnat renunţarea la toate carierele pe care mi le oferea
societatea. Al doilea adevăr a fost următorul: singurul tău maestru adevărat nu poţi fi decât tu însuţi. În cartea intitulată
Psihoterapia orientală şi occidentală, Alan Watts explică faptul că maeştrii de yoga şi zen au urmat o tradiţie nobilă, care
se pierde în negura istoriei. A adăugat însă că la nivel cultural, există de regulă o convingere din partea societăţii că aceşti
maeştri sunt falşi. Chiar şi aşa, adepţii îi caută, în speranţa că sunt autentici, dar mai devreme sau mai târziu descoperă
adevărul. Maeştrii diferă între ei; unii sunt mai etici decât alţii sau mai compatibili cu anumiţi discipoli. Un maestru te
poate învăţa anumite adevăruri, dar acestea nu pot fi cu adevărat înţelese decât dacă le experimentezi personal. Acest
avertisment mi s-a părut atunci (şi la fel mi se pare şi astăzi) absolut minunat. Toţi maeştrii sunt nişte ipocriţi. Dacă înveţi
regulile de bază, poţi afla totuşi ceva de la ei. Cel puţin, nu te mai poţi plânge mai târziu că ai fost păcălit. La urma urmei,
tu singur eşti stăpânul propriului tău destin.
Un alt lucru pe care l-am învăţat de la de Ropp este că orice om trebuie să-şi activeze propriul centru magnetic
pentru a-i atrage astfel pe cei care gândesc la fel ca el şi grupurile compatibile cu el, din care ar putea avea ceva de învăţat.
Deşi la acea vreme trăiam într-o comunitate de hipioţi, mi-am dat seama că acei oameni erau mult prea dependenţi de
droguri pentru a explora cu adevărat potenţialul real al conştiinţei lor. I-am scris doctorului Ropp în speranţa că mă va ajuta
să descopăr o metodă prin care să-mi accelerez procesul de evoluţie şi de învăţare. De fapt, locuia el însuşi undeva în
apropiere.
Răspunsul lui s-a dovedit extrem de interesant. Mi-a spus să îmi termin şcoala, să mă decid asupra unei cariere şi
să fac o cerere de admitere în Ligă. Era o trimitere la grupul mistic din care făcea parte Hermann Hesse, pe care acesta l-a
menţionat în cartea sa, Călătorie în Orient. Mi s-a părut că răspunsul lui Ropp reprezintă un joc, dar era un sfat sincer şi
extrem de pragmatic. I-am pus noi întrebări şi mi-a făcut legătura cu o persoană din San Francisco, a cărei familie avea
legături străvechi cu „Liga”. Ceea ce mă interesa pe mine era aspectul strict ezoteric al acestei poveşti. Ceea ce nu ştiam la
vremea aceea era faptul că familia respectivei persoane avea preocupări asidue în domeniul OZN; nu am aflat acest lucru
decât mulţi ani mai târziu. În plus, arborele genealogic al acestei familii este legat de indienii Montauk. Nu am deocamdată
libertatea să dezvălui numele acestei familii, căci membrii ei mai au încă anumite afaceri de rezolvat.
Mi sa părut interesant să urmez această linie, dar întreaga poveste a fost întreruptă de o nouă aventură personală.
Este vorba de scientologie, cuvânt care trezeşte un răspuns emoţional în toţi cei care au auzit ceva despre el. Înainte de a
continua cu acest subiect, doresc să subliniez că nu am mai fost implicat activ în organizaţiile scientologice de mai bine de
12 ani. Nu am plecat de la ei tunând şi fulgerând, şi consider că mi-am păstrat obiectivitatea în ceea ce îi priveşte.
Descrierea tuturor experienţelor pe care le-am trăit alături de ei şi contextul în care s-au desfăşurat ele ar presupune însă
scrierea unei cărţi de sine stătătoare, şi tot ar fi foarte dificil. În esenţă, scientologia este simplă, dar are la bază o anumită
îndoctrinare şi un limbaj al ei, care trebuie înţeles în prealabil. Acest limbaj nu poate fi înţeles din afară. Trebuie să faci
parte din organizaţie pentru a începe să-l asimilezi. De aceea, voi urmări să simplific cât mai mult faptele, rezumându-mă la
aspectele cele mai semnificative.
Scientologia înseamnă „a cunoaşte în sensul cel mai profund al cuvântului”. Provine de la rădăcina scio, care
înseamnă a cunoaşte sau a despica, inclusiv a diferenţia. Definiţia şi scopul suprem al scientologiei corespund
gnosticismului (care provine din cuvântul Gnoză, ce înseamnă de asemenea „a cunoaşte în sensul cel mai profund al
cuvântului”), dar mijloacele folosite de adepţii acestui curent sunt complet diferite.
Dacă scientologia este studiată şi aplicată corect, fără aşteptări nerealiste, poţi învăţa foarte multe lucruri despre
tine însuţi şi despre relaţia ta cu universul. În această cunoaştere este inclusă reconcilierea cu vieţile anterioare, dar şi
eliberarea completă de blocajele mentale şi emoţionale. Nu puţini sunt scientologii care se vindecă singuri de boli cronice
sau care îşi trezesc capacităţi paranormale. În plus, scientologia oferă o cunoaştere autentică a vindecării cu ajutorul
remediilor, predă anumite elemente de citire psihică şi foarte multe alte lucruri interesante. Politica organizaţiei este însă
diferită de mijloacele procedurale şi tehnice pe care le foloseşte.
Scopul consilierii scientologice este acela de a îmbunătăţi caracterul emoţional al persoanei şi de a o elibera din
punct de vedere spiritual. Tehnicile ei sunt graduale, astfel încât se începe cu puţin, dar se poate obţine în final foarte mult.
În primul meu an de scientologie am trăit experienţe paranormale de genul telepatiei, premoniţiilor psihice şi chiar
al unei experienţe extracorporale cu percepţie vizuală completă. Câteva luni mai târziu, am intrat în organizaţia de elită a
lui L. Ron Hubbard (Sea Organization), al cărei scop declarat era crearea unui număr cât mai mare de organizaţii
funcţionale de dianetică şi scientologie de-a lungul şi de-a latul planetei. „Funcţionale” însemna ca aceste organizaţii să nu
întâmpine opoziţia presei, opiniei publice şi a altor instituţii. Se înţelegea de la sine că dacă era aplicată corect, scientologia
putea arde orice fel de karma negativă.
După numai o lună de la înscrierea în respectiva organizaţie, m-am trezit într-un avion cu o destinaţie necunoscută.
Trebuia să mă prezint într-un apartament din Madrid, apoi să mă pregătesc pentru un rendez-vous pe iahtul Apollo, sediul şi
centrul de cercetare al lui L. Ron Hubbard. Parcă trăiam un film cu James Bond. Din Madrid, am plecat la Casablanca, în
Maroc, unde am urcat la borul unui vas mai lung decât un stadion de fotbal, care găzduia 350-400 de oameni. Hubbard
obişnuia să muncească non-stop, aşa că nu se întâlnea niciodată cu oamenii de la bordul vasului său. Când am urcat pe vas,
am primit un ghid care mi-a făcut turul complet al navei. L-am putut vedea în trecere şi pe Hubbard. Una din primele
întrebări pe care i le-am pus ghidului meu a fost dacă au văzut vreodată un OZN în timp ce navigau. Omul era un fost ofiţer
de pază de la Buckingham Palace şi era foarte meticulos cu răspunsurile date. S-a gândit o vreme, după care mi-a răspuns:
- O singură dată. Cineva a văzut atunci două farfurii zburătoare pe cerul nopţii. L-a întrebat apoi pe Comodor
(referire la Hubbard) dacă a văzut obiectele de pe cer.
A adăugat că Hubbard a răspuns imediat:
- Al naibii ce repede zburau, nu-i aşa?
Hubbard era foarte spontan şi nu-i scăpa nimic. Cei care urcau la bordul navei lui auzeau sute de anecdote de
genul celei de faţă; din păcate, nimeni nu şi-a dat vreodată osteneala să le înregistreze pentru posteritate. Criticii
scientologiei au condamnat întotdeauna prezentarea elogioasă făcută lui Hubbard de membrii bisericii sale în pliantele de
prezentare, considerând că este un cult al personalităţii. În realitate, poveştile care circulau pe seama lui între oamenii
simpli erau cu mult mai interesante decât prezentarea oficială şi probabil că i-ar aduce la exasperare pe critici, dacă aceştia
le-ar cunoaşte.
La scurt timp după ce am urcat la bordul lui Apollo, am avut o întâlnire cu Hubbard, pe care o consider şi astăzi
drept una dintre cele mai bizare experienţe pe care le-am trăit vreodată. La fel ca mulţi alţi nou-veniţi, am primit anumite
sarcini pe punte, aşa că m-am trezit râcâind rugina în apropiere de biroul lui Hubbard. Acesta s-a furişat în spatele meu şi a
început „contemplarea capetelor”. Aşa numea el plimbarea pe punte şi „citirea” minţii celor pe care îi întâlnea în cale. Eram
conştient de faptul că era în apropiere, dar mi-am continuat munca, îngheţându-mi complet gândurile. A continuat să mă
privească o vreme. Era imposibil să nu-i simţi prezenţa. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în continuare, dar timpul a dispărut.
Este foarte greu de descris ce s-a petrecut atunci, dar voi încerca. Mă simţeam ca şi cum m-aş afla în două locuri deodată.
Un fel de amorţeală îmi bloca percepţia deplină a mediului exterior. A urmat apoi o imensă strălucire şi o stare de plutire.
M-am trezit brusc altundeva. În minte mi-a rămas doar un gând îndepărtat că aveam o legătură vagă cu un anumit corp care
râcâia rugina pe un vas. Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar m-am decis să nu mă mai întorc. L-am auzit apoi pe Hubbard
vorbind cu şeful meu, care lucra pe puntea superioară. Am continuat să îmi văd de treabă. Mă simţeam încă la mare distanţă
şi conştiinţa mea era aproape complet ruptă de planul fizic. Nu am revenit la normal decât atunci când Hubbard a plecat.
Deşi am menţionat incidentul câtorva prieteni, nu l-am descris niciodată complet. Experienţa a fost absolut năucitoare.
Lui Hubbard îi plăcea la nebunie să-i scoată pe oameni din trupul lor fizic, generându-le experienţe extracorporale,
ori de câte ori putea face acest lucru. Era un fel de pasiune personală şi, din anumite puncte de vedere, considera că aceasta
este cea mai mare contribuţie pe care şi-o aduce la evoluţia umanităţii. Era renumit pentru faptul că a „rupt vălul” realităţii
fizice. În cazul meu particular, cred că a existat în plus un fel de comunicare sau de transmisiune între noi, pe care o voi
explica ceva mai târziu. Se pare că Hubbard nu s-a limitat doar să-mi exploreze psihicul, dar mi-a cercetat inclusiv
potenţialul rol în schema generală a lucrurilor. Cu siguranţă, nu s-a simţit ameninţat de mine, căci altfel m-ar fi alungat de
pe vas în cel mai scurt timp. Deşi extrem de ciudată, experienţa nu a fost deloc neplăcută sau traumatizantă. Pur şi simplu,
nu m-am putut împăca cu ea decât mulţi ani mai târziu.

Capitolul 28
În interiorul vârtejului
După experienţa dispariţiei timpului, celelalte întâlniri pe care le-am avut cu Hubbard au fost cât se poate de
obişnuite, în cea mai mare parte. Ideea era să mă obişnuiesc cu el ca om, lucru care nu era deloc uşor pentru foarte mulţi
membri ai echipajului. Într-adevăr, nu era deloc simplu să ai de-a face cu câmpul său energetic. Era extrem de puternic şi
îmi depăşea cu mult puterea la vremea respectivă.
Mi-am petrecut următorii zece ani studiind şi aplicând scientologia, asupra mea, dar şi asupra altora. Am lucrat de
asemenea pentru Hubbard, căruia i-am studiat istoria personală şi modelele de comportament, atât timp cât am putut. Nu
cred că exista cineva apropiat de el care să-l considere o persoană obişnuită. Mă interesa să înţeleg ce energie îl animă, aşa
că i-am supravegheat cu atenţie toate acţiunile.
Pentru a nu lungi prea mult povestea, doresc să vă spun doar că am trăit tot felul de experienţe minunate, inclusiv
ceea ce Hubbard numea „starea de claritate”. Urmau apoi nivelele superioare ale scientologiei, numite „Operating
Thetan”. „OT1”, „OT2” şi „OT3” erau cele trei nivele care puteau fi atinse de adepţii avansaţi. Cuvântul thetan era
expresia folosită de scientologi pentru a desemna spiritul. Era derivat de la theta, litera grecească considerată simbolul
vieţii sau al forţei vieţii. Doresc să fac o menţiune referitoare la aceste nivele superioare; mi se pare un aspect important şi
absolut ironic.
Din când în când, mijloacele mas-media şi-au făcut un titlu de glorie din a dezvălui aceste nivele superioare din
scientologie. Biserica scientologică le consideră date secrete şi sacre, care nu trebuie dezvăluite publicului larg, şi nici chiar
celorlalţi adepţi, până când aceştia nu sunt pregătiţi să primească iniţierea în ele. Emisiunea Nightline de pe postul de
televiziune ABC şi ziarul Los Angeles Times au dezvăluit însă aceste informaţii publicului larg, şi încă într-o manieră deloc
amabilă. Ei au interpretat aceste informaţii într-o manieră grosolană, pierzând din vedere esenţa lor şi făcându-le să pară
absurde şi ridicole. Orice scientolog v-ar putea spune că ele au fost prezentate în afara contextului lor real. Fără să insist
asupra părerii mele reale despre aceste informaţii, doresc să precizez că de data aceasta scientologii au dreptate.
Informaţiile respective au fost prezentate în afara contextului, fără nici o legătură cu credinţele şi practicile reale ale
scientologilor.
 Toate cărţile care critică scientologia prezintă rapoarte şi comentarii asupra acestor nivele superioare. „OT3” este
considerat unul din cele mai dificile nivele, presupunând eliminarea anumitor implanturi care au fost inserate inclusiv
fiinţelor spirituale în ansamblul lor. Acestea îşi au originea într-un implant primordial care le-a fost inserat fiinţelor
spirituale acum circa patru cvadrilioane de ani. El constă dintr-o serie de sunete puternice, emise de un heruvim cu
trompeta lui, care se apropie şi se îndepărtează20. Nu se cunosc alte informaţii despre acest moment decât aceea că se referă
la începutul apariţiei timpului. Cei care cunosc Biblia ştiu că heruvimii păzeau poarta către Grădina Edenului. Se pare că
Hubbard a descoperit drumul înapoi către această Grădină a Paradisului, pe care Preston Nichols o consideră linia
primordială a timpului.
Se presupune că cei care au atins acest nivel al scientologiei nu mai ies din această dimensiune. Ei simt că au lăsat
în urma lor tone de mizerii spirituale, conştientizându-şi plenar natura spirituală şi poate chiar linia primordială a timpului.
După ce ating acest nivel, tot ce mai pot face ei este să îi ajute şi pe alţii să îl experimenteze.
Experienţa personală pe care am avut-o pe acest nivel m-a făcut să descopăr că principiul sincronicităţii joacă aici
un rol cheie. Au început să mi se întâmple tot felul de lucruri care se legau între ele, într-o manieră pe care nimeni altcineva
nu ar fi recunoscut-o. Sunt mult prea multe detalii pentru a le putea explica pe toate, dar pot afirma că am trăit câteva
iluminări majore ca rezultat al experienţelor mele scientologice. Apogeul s-a produs în anul 1982, pe când locuiam pe
Cleveland Street, în Clearwater, Florida. Am atins atunci un nivel spiritual pe care am descoperit că puteam obţine orice
doream. Pare exagerat, şi am descoperit eu însumi că existau anumite limite dincolo de care nu puteam trece. Oricum,
puteam face foarte multe lucruri. Am înţeles atunci că ceea ce îi împiedică pe oameni să fie fericiţi este materialismul care
învăluie acest univers. Nu mă refer aici la filozofia materialistă, ci la însăşi materia fizică din care este construit universul
în care trăim. De pildă, nu ar fi plăcut să poţi şterge prin puterea voinţei un accident de maşină care s-a petrecut deja? Deşi
în natură există tot felul de miracole, ştergerea unui accident de maşină care s-a petrecut deja nu este deloc uşoară.
Într-o zi din acel an mă simţeam excepţional de bine, ca şi cum în universul meu subiectiv nu mai existau nici un
fel de limitări. Am pătruns adânc în interiorul psihicului meu şi am accesat acele gânduri care mă ţineau legat de acest
univers fizic. În spatele lor am descoperit o matrice de gânduri care aparţin tuturor formelor de conştiinţă. Am putea spune
că acest nivel extrem de profund al minţii susţine întreaga construcţie a universului fizic. Mi-am manifestat atunci voinţa,
încercând să dizolv acest univers material. În final, am renunţat să mă mai gândesc la decizia pe care am luat-o cu privire la
marea schemă a cosmosului. Pentru mine, acest lucru devenise o realitate.
Numai câteva ore mai târziu, mă aflam în parcarea de pe strada mea, când am observat pe cer o explozie electrică
de proporţii. Era ca un foc de artificii, dar s-a produs extrem de rapid şi într-o manieră absolut bizară. Primul lucru care mi-
a trecut prin cap a fost că am văzut cu siguranţă ceva şi că nu avea nici un rost să neg acest lucru. Reacţia tipică a oamenilor
din cultura noastră este să nege lucrurile pe care nu le înţeleg. Am privit în jur şi am remarcat o antenă uriaşă în apropiere
de clădirea GTE. M-am întrebat dacă între aceasta şi fenomenul perceput anterior exista vreo legătură. Am fost proiectat
atunci din nou în afara timpului. Ceea ce se întâmpla era foarte ciudat.
La scurt tip, am văzut o fetiţă chinezoaică pe care o cunoşteam şi i-am spus că am văzut ceva ciudat pe cer. Mi-a
confirmat ce am văzut spunându-mi că în direcţia respectivă se petrec tot timpul lucruri ciudate. Am mai vorbit şi cu alţi
prieteni, dar lucrurile s-au oprit aici. Mi-ar lua ani de zile să-mi dau seama ce s-a întâmplat de fapt.
De atunci, viaţa mea a început să se schimbe dramatic. Aveam 29 de ani, vârstă pe care astrologii o consideră un
moment de cumpănă, dat fiind ciclul de 29 de ani al planetei Saturn. M-am însurat, am lăsat-o mai moale cu scientologia şi
m-am mutat în Long Island, cu numai câteva săptămâni înainte de apogeul Proiectului Montauk de pe data de 12 august
1983.
Câţiva ani mai târziu, m-am întors la Clearwater ca să-mi vizitez câţiva prieteni. După o partidă de fotbal, am
văzut antena uriaşă pe care o remarcasem câţiva ani înainte. I-am arătat-o prietenului meu Claude Hensley şi i-am spus că
acela a fost locul în care am văzut cu câţiva ani în urmă explozia uriaşă. Ştia povestea, aşa că l-am rugat să ne apropiem ca
să arunc o privire. Când am ajuns în locul cu pricina, Claude mi-a spus că a văzut odată acolo un OZN. Nu ştiam acest
lucru.
Au mai trecut ani buni până când am putut rezolva misterul exploziei de pe cer şi al dispariţiei timpului.

Capitolul 29

20
Această informaţie este preluată din cartea Conductele înfundate ale cerului, de L. Kin.
 Secretul lui Excalibur
După ce m-am mutat la New York, în anul 1983, am început o viaţă nouă. Deşi Proiectul Montauk era la apogeu,
eu nu ştiam nimic de el. Căutasem adevărul spiritual timp de 12 ani şi consideram că a sosit timpul să îmi asigur existenţa
fizică. Eram tânăr însurăţel şi împreună cu soţia mea aveam planuri mari legate de întemeierea unei familii adevărate. Acest
lucru presupunea o slujbă, plata facturilor, etc. După numai o săptămână petrecută în New York, am remarcat că
sensibilitatea mea psihică devenise practic nulă. Am atribuit acest lucru materialismului care caracterizează atât de pregnant
această zonă. Nu ştiam nimic de transmisiunile din Montauk, care blocau aceste capacităţi la oricine locuia în vecinătatea
Long Island.
Pe măsură ce treceam de la o carieră la alta, am început să aprofundez din nou chestiunile spirituale. O carte
defăimătoare, intitulată L. Ron Hubbard: Mesia sau nebun?, mi-a captat curiozitatea. Am vorbit într-o altă carte de
admiraţia lui Hubbard faţă de Aleister Crowley, cel care s-a auto-intitulat Bestia şi care a fost considerat cel mai malefic
om de pe pământ. Cartea de care vorbesc era scrisă de un anume Ben Corydon cu anumite intenţii; am intuit că tot ce
spunea despre Crowley şi Hubbard avea drept scop ascunderea adevărului. În cazul meu s-a produs exact reacţia inversă.
Am început să caut tot ce se putea găsi despre Crowley, inclusiv Cartea Legii, considerată o comunicare primită dintr-o
sursă extraterestră.
Răsfoind literatura scrisă de Crowley, am dat peste un vechi manuscris al lui Hubbard, pe care l-am identificat ca
fiind lucrarea sa pierdută, Excalibur. Această carte a fost legendară în scientologie. Se presupune că a fost scrisă pe la
sfârşitul anilor 30, cu mult timp înainte de Dianetică. Se spunea despre ea că ar conţine înseşi secretele vieţii şi ale morţii.
Exista o legendă care spunea că primii oameni care au citit-o au murit, moment în care Hubbard a scos-o din circulaţie. Ori
de câte ori a fost întrebat ulterior ce s-a întâmplat cu cartea, Hubbard a pretins că manuscrisul s-a pierdut sau i-a fost furat
cu mulţi ani în urmă. Nu existau motive să se creadă că ar fi minţit.
În anul 1979 a început un proiect major de cercetare a trecutului lui Hubbard în scopul scrierii unei biografii
laudative. Foarte multe informaţii interesante au fost scoase din arhiva lui personală, dar şi din alte arhive existente în
Statele Unite. Spre surpriza tuturor, a fost descoperită şi cartea Excalibur. Se spunea despre Hubbard însuşi că ar fi rămas
surprins.
Legendele care înconjoară această carte sunt extrem de ciudate. Se spune că Hubbard ar fi afirmat la un moment
dat că toată ideea a fost o glumă şi că lucrarea nu ar fi existat niciodată. Se pare că în primele zile ale Dianeticii ar fi cerut
câteva sute de dolari pentru un exemplar. Nimeni nu ştie dacă a fost o simplă strategie de marketing sau dacă a oferit într-
adevăr cartea la un preţ astronomic. Alte relatări se referă la felul în care a scris cartea. Ori de câte ori spunea că
manuscrisul „s-a pierdut sau a fost furat”, el menţiona expres „manuscrisul”, şi nu cartea în sine. O altă legendă afirmă că
nu au fost tipărite decât câteva exemplare din ea. Cert este că dacă examinăm toate legendele ţesute în jurul acestei lucrări,
descoperim o imensă perdea de fum în jurul ei.
Personal, ştiam că lucrarea a existat pentru că unul din amicii mei cu care jucam fotbal o văzuse şi chiar o citise.
Mi-a spus că era o carte subţire, cu coperta necartonată, şi că majoritatea informaţiilor existente în ea puteau fi găsite în
literatura curentă despre scientologie. A adăugat că lucrarea i-a fost luată de cineva care i-a returnat-o apoi lui Hubbard şi
care a primit mai târziu sarcina de a-i scrie biografia acestuia. Se pare că persoana respectivă a fost destul de supărată că
prietenul meu a văzut cartea.
Manuscrisul pe care l-am găsit nu era intitulat Excalibur, dar corespundea exact descrierii făcute de prietenul meu.
Era bătută la maşina de scris. Citindu-l, mi-am dat seama că fie este chiar un exemplar din Excalibur, fie conţine extrase
din acesta.
După descoperirea manuscrisului şi după răsfoirea lui, am simţit un val de energie, dar nu mi-am dat seama de
acest lucru decât mai târziu în ziua respectivă, când mă aflam în parc. La momentul acela nici măcar nu citisem integral
manuscrisul, ci doar îl copiasem la xerox. Îmi amintesc că eram foarte încrezător că mă aflu pe calea cea bună. Poate că
intrasem în rezonanţă cu imensa încredere în sine pe care o manifesta de regulă Hubbard; în mod normal, nu stăteam deloc
bine la acest capitol. De data aceasta nu a mai apărut fenomenul transcenderii timpului, dar a doua zi dimineaţă m-am trezit
în casa prietenului meu şi mi-au trebuit câteva minute bune să-mi dau seama unde mă aflu. Mi s-a părut ciudat, căci
cunoşteam bine casa, în care mai dormisem de câteva ori. Există totuşi o explicaţie logică pentru ceea ce s-a întâmplat.
Aşa cum spuneam mai devreme, cartea conţinea informaţii legate de dianetică şi de scientologie, integrate însă
într-un format nou, mai interesant. De fapt, manuscrisul era foarte vechi. Şi mai interesantă mi s-a părut o lungă serie de
simboluri geometrice concepute pentru a debloca mintea conştientă. Nu le văzusem în viaţa mea şi, deşi am studiat aproape
tot ce a scris Hubbard, nu dădusem niciodată peste ele. Cititorii care au citit Piramidele din Montauk îşi vor aminti de
importanţa pe care o joacă simbolurile geometrice. Acestea au fost folosite de diferite şcoli ale misterelor, inclusiv de cea
pitagoreică, pentru a invoca experienţe în spaţiul cu patru dimensiuni. Ideea este că dacă iei un obiect bidimensional şi îl
converteşti într-unul tridimensional, poţi avea acces la cea de-a patra dimensiune (dacă eşti norocos). Din această categorie
fac parte mandala-ele şi anumite opere de artă ale Renaşterii.
Iată ce scria în această direcţie editorul cărţii (care ar fi putut fi Hubbard însuşi): „Simbolurile au fost folosite
deseori pentru deblocarea minţii conştiente şi pentru ieşirea de sub teribilul ei control asupra omului. Deşi folosirea lor nu
este ceva nou, tehnicile de evaluare care urmează conţin un element de noutate în sensul că explică inclusiv
corespondenţele lor cu conţinutul subconştientului”.
În continuare, el precizează că simbolurile nu reprezintă obiecte în sine, ci un cod care poate fi folosit pentru a
descoperi realitatea. Aceste simboluri variază foarte mult de la un individ la altul. Există proceduri diferite de aplicare a lor,
cea mai banală fiind simpla lor contemplare vizuală.
Poate că afluxul de energie pe care l-am simţit atunci avea o legătură cu studierea acestor simboluri, pe care chiar
le-am desenat personal, pentru a avea eu însumi o copie. Erau foarte multe simboluri şi am dorit să economisesc banii de
xerox (fiecare simbol fiind desenat pe o pagină). La vremea respectivă nici nu visam că voi scrie eu însumi cărţi şi că voi
face atâtea cercetări în aceste domenii.
O altă explicaţie a impactului pe care l-a avut cartea asupra conştiinţei mele este legată chiar de cuvântul
„Excalibur” şi de circumstanţele în care a intervenit el în viaţa mea personală. Nu am apucat să vă spun, dar una din navele
pe care am lucrat timp de doi ani în perioada cât am participat la grupul de scientologie se numea chiar Excalibur. Îmi
amintesc şi acum de ziua când i-am spus unui coleg scientolog din oraşul meu natal că voi lucra pe un vas cu numele de
Excalibur.
Mi-a zâmbit şi mi-a spus:
- Lucrurile se leagă.
- De ce? l-am întrebat eu.
- Am auzit că Ron a fost într-o altă viaţă Regele Arthur.
Se ştie că Excalibur era numele săbiei Regelui Arthur. Aceasta era aluzia pe care o făcea scientologul respectiv.
Personal, nu l-am auzit niciodată pe Hubbard spunând că a fost Regele Arthur, dar nu mă îndoiesc că s-ar fi putut identifica
uşor cu o asemenea figură ilustră a mitologiei. La urma urmei, avea o origine celtică şi şi-a numit fiul cel mic „Arthur”.
Calitatea supremă a lui Hubbard era capacitatea lui de a intra în rezonanţă cu subconştientul, căpătând acces la
puterile asociate cu acesta. De acest lucru s-a folosit de pildă atunci când s-a furişat în spatele meu şi când nu m-am mai
putut mişca. De fapt, s-a jucat cu forţele subconştiente care la vremea respectivă erau invizibile pentru mine, având
probabil o anumită intenţie. Este greu de crezut că o fiinţă ca Hubbard, oricum l-ar crede oamenii, bun sau rău, comunica
exclusiv prin instrumentele obişnuite ale vorbirii.
Nici chiar cei mai teribili critici ai lui Hubbard nu contestă faptul că acesta era înzestrat cu puteri excepţionale.
Una din cheile acestei puteri ne este oferită de etimologia cuvântului Excalibur şi de legenda care însoţeşte arma Regelui
Arthur.
„Excal” este o inversare a cuvântului latin „calx”, care înseamnă calcar. Cuvântul englez „calyx” înseamnă înveliş
exterior. Ce obiect credeţi că a fost acoperit în Antichitate cu un înveliş exterior alcătuit din calcar? Marea Piramidă de la
Gizeh. Însuşi cuvântul „California” derivă dintr-un cuvânt spaniol care desemnează o insulă legendară. Este vorba de o
insulă lemuriană pe care se crede că existau piramide. Mai există un cuvânt arab, „calif”, care desemna succesorul
Profetului în religia islamică. Din punct de vedere etimologic, titlul de „calif” echivalează cu cel de maestru al Marii
Piramide.
Sufixul „bur” provine de la verbul englezesc to burn (a arde), adică de la lumină. Lucrurile devin şi mai clare dacă
examinăm rădăcina galeză a cuvântului Excalibur, care este „Caliburnus”. Această expresie înseamnă pur şi simplu „foc în
interiorul piramidei”, sau „foc în timp”, dacă punem un semn de egalitate între „Cali” şi Kali, zeiţa hindusă a timpului.
Pentru informaţii suplimentare referitoare la secretele Marii Piramide, vă recomand lucrarea Piramidele din Montauk.
 Potrivit legendelor despre Regele Arthur, Excalibur era o sabie cu dublu tăiş încastrată într-o piatră cunoscută şi
sub numele de piatra filozofală21. Ea nu a putut fi trasă afară din stâncă decât de Regele Arthur. Sabia era atribuită Zânei
din Lac.
Piatra filozofală este un simbol alchimic bine cunoscut. Ea reprezintă piatra unghiulară a Marii Piramide care
conţine întreaga ştiinţă a Atlantidei. Această piatră unghiulară nu a fost găsită niciodată şi reprezintă unul din misterele
nerezolvate ale istoriei. Istoria ocultă afirmă că ea s-a dizolvat şi nu a mai putut fi activată, transformându-se într-un fel de
„umbrelă” cvadri-dimensională în jurul Centurii lui Van Allen. În Evul Mediu s-a încercat intrarea în rezonanţă pe diferite
căi cu această „umbrelă”, care apare inclusiv în legende de genul celei a Regelui Arthur. Uneori este cunoscută sub numele
de „Creştinismul Graalului”. Povestea lui Arthur este de fapt povestea lui Tahuti sau Toth, considerat constructorul Marii
Piramide. Programul care permite accesarea cunoaşterii lui Tahuti este conştiinţa christică. Această cunoaştere depăşeşte tot
ce ne putem imagina şi poate transforma întreaga planetă. Dacă oamenii vor deveni înţelepţi, ei se vor folosi de această
cunoaştere pentru a reaccesa linia temporală primordială, şi nu pentru a se rătăci în alte direcţii greşite (mergând pe căile
egoismului).
Mai există un aspect referitor la Tahuti pe care merită să-l menţionăm. Acesta era cunoscut sub numele de Hermes
la vechii greci şi de Mercur la romani. Mama sa era Maia, cea mai frumoasă dintre Pleiade (adică din cele şapte zeiţe din
mitologia greacă ce s-au transformat în stele). Vom insista într-un capitol ulterior din această carte asupra semnificaţiei
mitice a Pleiadelor.
Deşi Regele Arthur a fost singurul capabil să tragă sabia afară din stâncă, aceasta reprezintă un instrument care
poate fi folosit de orice om. Secretul ei este legat de lac. Din această perspectivă, Excalibur apare ca fiind codul secret al
forţei feminine şi al manierei în care poate fi folosită aceasta. Legenda Zânei din Lac nu face decât să confirme acest lucru
(Zâna îşi avea sălaşul în apa lacului, adică în cel mai feminin dintre elemente). Acesta este darul lui Tahuti. De fapt, este un
dar al zeiţei.
Toate acestea explică într-o bună măsură talentele lui L. Ron Hubbard. Deşi puţină lume ştie acest lucru, el şi-a
scris lucrările într-o stare de transă, fiind inspirat de o zeiţă pe care a numit-o „Împărăteasa”.
Mai există un aspect interesant legat de sabia Excalibur. Spuneam mai devreme că intrarea în Grădina Edenului
era păzită de heruvimi. Biblia menţionează că aceştia aveau o sabie arzătoare care bloca intrarea. Dacă Excalibur reprezintă
secretul energiei feminine, rezultă că aceasta este calea revenirii la linia temporală primordială.

Capitolul 30
Verigile lipsă
În timp ce făceam cercetări pe marginea subiectului Excalibur, stăteam la un prieten care avea în bibliotecă
lucrarea lui Aldous Huxley, Porţile percepţiei. Huxley a fost un personaj interesant, care a lucrat cu Hubbard şi chiar a fost
supus de acesta unei regresii în timp, prin anii 50. A primit o iniţiere şi foarte multe informaţii direct de la Aleister
Crowley. El este cel care l-a învăţat pe Timothy Leary cum trebuie administrat LSD-ul pentru experimentele sale de la
Harvard.
Porţile percepţiei este o carte despre accesarea acelor regiuni ale minţii considerate de ştiinţa convenţională drept
o imensă necunoscută. Principalul instrument pe care l-a folosit experimental Huxley atunci când a scris această carte a fost
mescalina, o substanţă derivată din cactusul peyote. El menţionează şi alte posibilităţi, pe care le recomandă mai puţin,
precum postul negru şi autoflagelarea. Singurul instrument rezonabil recomandat de el este privarea senzorială prin plutirea
într-un container cu apă sărată22. Mi s-a părut interesant, dar din păcate nu am putut găsi un asemenea recipient. Mă
simţeam chiar frustrat.
Am continuat să studiez opera lui Aleister Crowley referitoare la proprietăţile de rezonanţă ale cristalelor. În
august 1990 am cumpărat două cristale mari din cuarţ. Mai târziu, am aflat că luna august era considerată de vechii egipteni
perioada transmisiunilor de pe Sirius. Altfel spus, este perioada în care legătura ocultă dintre Sirius şi Terra se află la
apogeu. Nu ştiu în ce măsură m-au ajutat aceste cristale şi transmisiunile de pe Sirius, dar la scurt timp după ce le-am
cumpărat şi le-am aşezat în casă am găsit ceea ce căutam: un container pentru plutire.

21
Este interesant de remarcat faptul că partenerul de magie al lui Hubbard, Jack Parsons, este şi autorul unei cărţi intitulate
Libertatea este o sabie cu dublu tăiş.
22
Cunoscut şi sub denumirea de samadhi-tank.
 Nu numai că l-am găsit chiar în Long Island, dar proprietarul lui era însuşi producătorul celor mai moderne
asemenea aparate disponibile la ora respectivă. Mi-a spus inclusiv o poveste interesantă şi tragică, dar înainte de a v-o
relata, doresc să descriu puţin acest recipient. Containerul este foarte uşor de folosit şi are un contur ca de balenă. Spaţiul
interior este suficient şi există două întrerupătoare pentru lumină şi pentru muzică. Apa este filtrată igienic şi reprezintă o
soluţie de sare amară, astfel încât corpul să stea suspendat în apă şi să fie extrem de relaxat. Nici o altă poziţie nu permite
relaxarea completă a musculaturii ca senzaţia de plutire. În interiorul containerului este întuneric, aşa că mintea începe să
prelucreze tot felul de informaţii, până când ajunge să se relaxeze la rândul ei, pătrunzând în straturile mai profunde ale
conştiinţei. Nu numai că experienţa mi s-a părut extrem de amuzantă, dar mi-a deschis chiar o serie de canale ale psihicului.
Mi-am dat seama că dacă toată lumea ar aplica această tehnică de plutire, stresul s-ar diminua teribil de mult în această
lume şi productivitatea muncii ar creşte la toate nivelele. Aici intervine povestea cea tragică.
Producătorul acestor containere este Peter Shepherd. Acesta mi-a spus că pe vremuri avea o fabrică mare în
Babylon, în care obişnuia să producă asemenea recipiente pe o linie de asamblare rapidă. Cu numai câteva săptămâni
înainte ca fabrica să îi fie distrusă de un incendiu, poliţa de asigurare i-a fost anulată în mod arbitrar. Pompierii au afirmat
că sursa incendiului a fost trăsnetul. I-am spus că suna ca o conspiraţie, deşi la vremea respectivă nu aflasem încă de faptul
că trăsnetul poate fi fabricat de om. Şi-a pus el însuşi tot felul de întrebări în legătură cu acest lucru şi cu karma negativă
care a condus la această situaţie. Tot ce a putut face a fost să dea în judecată compania de asigurări. Deşi a avut pierderi
masive şi a fost nevoit să reducă numărul de containere fabricate, nu a renunţat complet şi continuă să le producă până
astăzi.
Motivul care ar justifica o posibilă conspiraţie împotriva fabricării acestor containere pentru plutire este faptul că
ele permit ridicarea nivelului de conştiinţă. Preston mi-a explicat odată că elicopterele negre care zboară pe deasupra
întregii Americi conţin o serie de echipamente sofisticate care pot fi comparate cu nişte analizoare de spectru. Ele scanează
diferitele vibraţii şi atunci când recunosc anumite structuri, emit frecvenţe precise către locul respectiv. Scopul operaţiei
este acela de a monitoriza conştiinţa oamenilor. Remarcabil în legătură cu containerul pentru plutire mi s-a părut faptul că
dacă încerci să convingi pe cineva să intre în el, parcă ai încerca să-l convingi să îşi scoată o măsea. Scuza cel mai frecvent
întâlnită este claustrofobia. Containerele concepute de Peter nu predispun deloc la claustrofobie, putând fi deschise într-o
singură clipă de cel aflat în interiorul lor. Evident, spaţiul interior al conştiinţei este mult mai nelimitat decât cel exterior. Să
nu uităm că unul din principalele tabuuri ale societăţii moderne rămâne conştiinţa.
Singurul argument valid pe care îl pot găsi împotriva folosirii acestor containere de plutire este legat de
deschiderea interioară în faţa unor eventuale atacuri psihotronice. Am experimentat personal asemenea atacuri, dar există
mijloace prin care te poţi proteja. De altfel, dacă nu rişti, nu poţi câştiga.
Experienţa plutirii mi-a deschis fantastic de mult conştiinţa. O lună mai târziu, de Haloween, am văzut primul
OZN din viaţa mea. M-am trezit atunci dis-de-dimineaţă, fără nici un motiv aparent, şi am privit pe fereastră. Am văzut
atunci ceva care lumina ca o stea căzătoare, care s-a ridicat de la sol undeva în nordul insulei. M-am gândit instantaneu că
stelele căzătoare nu zboară în sus. După numai 15 secunde, „o a doua stea căzătoare” s-a ridicat de la sol.
Două zile mai târziu, m-am întâlnit cu Shelley Dumas, o prietenă cu calităţi mediumice care lucrează cu
persoanele răpite sau care au contactat extratereştri. I-am relatat experienţa mea şi mi-a răspuns scurt: „Au vrut să îi vezi”.
În săptămâna următoare, am participat la o adunare a Asociaţiei de Psihotronică din Long Island. De fapt, doream
să-l întâlnesc pe Preston Nichols, de ale cărui invenţii auzisem foarte multe lucruri. În cele din urmă, am rămas inclusiv la
conferinţă şi am auzit vorbind tot felul de oameni. Cea mai interesantă temă mi s-a părut cea referitoare la Experimentul
Philadelphia din anul 1943, care ar fi creat o breşă în continuum-ul spaţio-temporal, prin care OZN-urile au putut intra în
masă în realitatea noastră.
Doi dintre cei care au vorbit atunci despre implicarea lor în Experimentul Philadelphia au fost Al Bielek şi Duncan
Cameron. A urmat Preston Nichols, care a vorbit despre Proiectul Montauk. Au fost cele mai ciudate, dar şi cele mai
interesante informaţii pe care le-am auzit vreodată. Am întrebat dacă nu există o carte care să relateze aceste evenimente. În
scurt timp, m-am trezit că aveam să scriu eu însumi această carte, împreună cu Preston. Întorcându-mă acasă în seara
respectivă, prin minte mi-a trecut un gând: „Acesta a fost motivul pentru care a trebuit să mă mut în Long Island”. În timp,
acest gând s-a adeverit cu mult peste aşteptările mele.
Nu m-am decis pe loc să scriu despre Proiectul Montauk. Existau încă multe aspecte care trebuiau lămurite şi o
mare inerţie din partea mea. Două incidente majore au contribuit decisiv la hotărârea de a mă implica.
Primul eveniment s-a petrecut într-o zi, pe la orele 6:00 seara, când m-am întins în pat şi am adormit. Nu
obişnuiam să dorm la acea oră, dar de data aceasta am aţipit instantaneu. Ce s-a petrecut în continuare ar fi putut fi o răpire
astrală, exact aşa cum a descris-o Preston în prima parte a cărţii. Chiar dacă a fost un simplu vis, a fost cu siguranţă unul
extrem de neobişnuit.
M-am trezit la bordul unei nave spaţiale, unde se afla şi Preston. Meşterea ceva la un echipament şi mi-a spus:
„Am semnătura ta”. Se referea la frecvenţa electromagnetică specifică a fiinţei mele, cunoscută sub numele de „semnătură
electromagnetică”.
Am fost apoi escortat într-o altă cameră, cu pereţii curbaţi, căci erau mărginiţi de carcasa navei. Într-un capăt erau
aşezate nişte recipiente din plastic. O femeie bătrână cu aspect oriental stătea la o masă şi m-a rugat să mă aşez pe scaunul
din faţa ei. Mi-a spus să intru în stare de transă, adăugând că voi face o transmisiune în limba japoneză. Mi s-a părut
absurd, căci nu cunosc această limbă, dar a insistat foarte ferm. Avea o mare putere mentală, aşa că am încercat să intru în
stare de transă. Aproape instantaneu, am început să văd tot felul de caractere japoneze, înţelegându-le inclusiv semnificaţia.
Le-am citit cu voce tare. După câteva minute de transmisiune lucidă, m-am trezit disociat de întreaga operaţiune, ca şi cum
aş fi fost separat de corp. M-am concentrat asupra acelei părţi a minţii mele care controlează de regulă crizele de epilepsie
şi atacurile cerebrale. Ceva nu era în regulă. Mi-am dat seama că voi experimenta un atac dacă voi continua cu
transmisiunea, aşa că am încetat să o mai fac, printr-un act de voinţă pură. Femeia m-a privit, dar şi-a dat seama că nu va
obţine nimic de la mine dacă va încerca să-mi contracareze voinţa.
M-am trezit apoi transportat într-un fel de cameră de aşteptare. Atmosfera era extrem de relaxantă. Mi-am
concentrat gândurile şi am redevenit pe deplin conştient cine sunt şi unde mă aflu. Ştiam că mă pot trezi în camera mea,
revenind la starea normală de veghe. Am decis să fac acest lucru şi am deschis ochii.
Ceasul arăta că nu am dormit mai mult de o jumătate de oră. M-am întrebat ce s-a întâmplat, dar mi-am păstrat
starea de relaxare pe care am avut-o în timpul „răpirii din vis”. Din acest punct de vedere, experienţa a avut mai degrabă un
efect pozitiv.
Privind retrospectiv, mi s-a părut că am fost testat. Cineva a dorit să îmi deschidă centrii psihici, pentru a-i folosi
probabil în scopuri personale. Nu s-a potrivit însă cu intenţia mea. Mi-am dat seama că dacă aş fi continuat să transmit în
starea de transă, mi-aş fi putut dezvolta foarte mult capacităţile psihice. Aş fi devenit poate chiar un medium faimos, dar aş
fi rămas doar umbra celui care am fost înainte. Cine ştie, aş fi putut fi chiar internat într-un spital de nebuni…
Am considerat important să menţionez acest incident, pentru că el demonstrează că extratereştrii pot fi înfruntaţi şi
că experienţele neplăcute la care îi supun pe oameni nu pot fi realizate decât cu acordul acestora. Nimeni nu este absolut
neajutorat.
Când i-am povestit lui Preston despre acest incident, a negat că ar fi fost implicat în mod conştient în el. Fiind un
portal pentru foarte multe energii psihice, nu este exclus ca cineva să-l fi folosit pentru a mă localiza. Imaginile care mi s-
au părut un vis ar fi putut fi reprezentări ale unor transferuri mentale sau ale unor schimburi de energie obiective. Nu
cunosc explicaţia exactă, dar ştiu că nu m-am simţit niciodată atât de relaxat după un vis cum m-am simţit atunci. Singura
comparaţie pe care o pot face este cu experienţa din containerul de plutire.
Următoarea experienţă ciudată pe care am avut-o s-a petrecut într-o stare de vis ceva mai convenţională. M-am
trezit din vis, dar nu m-am regăsit în universul fizic. Am fost tras afară din corp, într-un fel de matrice alcătuită din tuburi şi
sfere. Era ca un fel de diagramă tridimensională a Cabalei. Am recunoscut această matrice, ştiind că există între spirit şi
minte. Mai târziu, Preston mi-a spus că simbolizează sistemul imunitar. Dacă matricea nu funcţionează corect, disfuncţia
se transmite mai devreme sau mai târziu în planul fizic, provocând o boală sau moartea. Protejarea matricei reprezintă cel
mai bun mecanism de apărare.
Au apărut apoi doi îngeri-femei care au început să facă un fel de operaţie chirurgicală asupra liniilor şi sferelor. Mi
s-a spus că îmi modificau ADN-ul şi ARN-ul. Ştiam că se referă la un fel de schimbare dimensională.
Abia după această experienţă am căpătat încredere în mine, hotărându-mă să scriu despre Proiectul Montauk. Nu
cred că femeile pe care le-am văzut în vis erau îngeri în sensul convenţional al cuvântului, ci fiinţe energetice care
modificau funcţiile sistemului meu. Între ele şi mine s-a stabilit o comunicare mentală care mi-a permis să le vizualizez sub
forma unor îngeri.
După aceste două experienţe am început să văd tot felul de OZN-uri, dar numai la mare distanţă. Practic, ori de
câte ori doream acest lucru, puteam vedea noaptea OZN-uri pe cer. În plus, le visam foarte frecvent. În mod surprinzător,
nu mai eram atât de interesat de acest subiect, cât de tehnologia de manipulare a timpului folosită la Montauk, care mi se
părea infinit mai fascinantă. Prin comparaţie cu ea, OZN-urile mi se păreau de-a dreptul plictisitoare. M-am lăsat totuşi
atras într-un scenariu legat de OZN-uri. Următoarea aventură pe care o voi descrie se referă la organizaţia care controlează
acest scenariu: Iluminaţii.

Capitolul 31
Babalon
Am început să-i studiez pe Iluminaţi în perioada de după conferinţa referitoare la Montauk şi la Experimentul
Philadelphia. L-am întrebat pe Preston cum a ajuns să fie implicat în toată această poveste şi mi-a răspuns că într-o viaţă
anterioară el şi Duncam Cameron au fost fraţi gemeni, numindu-se Preston şi Marcus Wilson. Au fost primii producători de
instrumente ştiinţifice din Marea Britanie şi au fondat o companie împreună cu tatăl lui Aleister Crowley, cunoscută sub
numele de Thorne E.M.I. Mai târziu, această companie a scos caseta video cu filmul Experimentul Philadelphia.
Am căutat orice referire la fraţii Wilson în scrierile lui Aleister Crowley, dar nu am reuşit să găsesc nici una. Tot
ce am putut găsi au fost nişte aluzii la Duncan Cameron şi la o excursie pe care Crowley a făcut-o la Montauk în anul 1918.
Nu există prea multe referiri la aceste două aspecte, dar am descoperit în schimb cele mai incredibile sincronicităţi legate de
familiile Cameron şi Crowley, despre care am vorbit pe larg în cartea O nouă vizită la Montauk. În cele din urmă, am aflat
că soţia lui Jack Parsons, fosta parteneră de magie a lui L. Ron Hubbard, purta numele de Cameron. Mi s-a părut prea mult,
aşa că am căutat-o şi am găsit-o printr-un concurs incredibil de împrejurări, pe care l-am descris în aceeaşi carte.
Sincronicităţile dintre familiile Cameron şi Crowley au fost sintetizate perfect de Cameron. Aceasta mi-a povestit
că numele ei real era Wilson, dar a fost adoptată de unchiul ei, Alexander Cameron, preluând inclusiv numele de familie al
acestuia. Mi-a spus că familia Wilson descindea din clanul Cameron. Hubbard însuşi era un Wilson. Tatăl său, Harry Ross
Hubbard, s-a născut în familia Wilson, dar a fost ulterior adoptat.
Doi ani mai târziu, am descoperit despre familia Wilson ceva ce nici măcar Cameron nu ştia. Cercetând genealogia
familiei soţului ei, am aflat că atât familia Cameron cât şi familia Wilson aveau un strămoş comun: pe Catherine Parr.
Numele Parr s-a transformat în timp în Parsons.
Jack Parsons a fost un membru al Ordinului Iluminaţilor, cunoscut în cercurile oculte şi sub numele de Ordinul
Stelei de Argint, cu referire la Sirius. Tatăl său a lucrat pentru preşedintele Woodrow Wilson, al cărui renume legat de
Primul Război Mondial şi de fondarea Ligii Naţiunilor este destul de negativ. Simultan, a fost preşedintele în timpul
mandatului căruia a fost înfiinţată Rezerva Federală.
Dacă veţi citi lucrarea Libertatea este o sabie cu două tăişuri, a lui Jack Parsons, veţi descoperi că acesta era de
părere că s-a ajuns la o distorsiune majoră a conştiinţei acestei lumi, motiv pentru care şi-a asumat sarcina de a o invoca pe
zeiţa Babalon, mama întregii creaţii. Adept al teoriei referitoare la Excalibur, despre care am vorbit mai sus, el şi-a dat
seama că adevărata putere a universului era înmagazinată în energia feminină. Parsons a început o serie de experimente
magice pe care le-a numit Operaţiunea Babalon. Pentru a o duce la bun sfârşit, îi lipsea însă un element important, şi anume
un familiar. Un familiar este o creatură vie de care se foloseşte vrăjitorul pentru a-şi duce la bun sfârşit vraja sau intenţia.
De regulă, este folosită o pisică. Parsons nu avea o pisică, aşa că s-a decis să îl folosească pe L. Ron Hubbard, care îi servea
şi drept scrib. După ce au invocat-o timp de trei zile pe zeiţa Babalon, la uşa casei lor a apărut din senin Cameron.
Corespunzând perfect scenariului, aceasta a fost folosită ca vehicul sexual, fără să ştie tot ce se petrecea.
La prima vedere, pare greu de înţeles ce legătură ar putea să existe între Operaţiunea Babalon şi OZN-uri. Dacă
ţinem cont că Babalon este mama întregii creaţii, va trebui să ne raportăm la mecanica cuantică şi la teoria haosului de care
a vorbit Preston în prima parte a cărţii de faţă. Babalon este cea care deschide poarta tuturor posibilităţilor din creaţie, fără
nici o discriminare. Ea îi întâmpină pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă, ceea ce înseamnă că tot ce a reprimat umanitatea în
subconştientul ei a ieşit la suprafaţă în urma acestui experiment. OZN-urile reprezintă doar un exemplu din această
categorie. Lucrarea lui Hubbard, Excalibur, şi-a propus acelaşi scop: să deschidă porţile subconştientului. Acesta este
secretul energiei feminine.
Nu este deloc o coincidenţă că toţi cei trei eroi principali în acest joc proveneau din aceeaşi familie Wilson.
Secretul constă în structura lor genetică. Înainte de a ne ocupa de această perspectivă, vă propun însă să vedem care este
natura generală a geneticii.
Creaţia este un proces geometric. Acest lucru poate fi observat cu uşurinţă în chimie şi biologie. Dacă nu ar fi aşa,
matematica nu ar putea fi folosită în aceste ştiinţe. ADN-ul celulelor conţine nu doar matricea completă a corpului uman, ci
şi întreaga conştiinţă şi manifestare a universului în ansamblul său. În termeni psihologici, se poate spune că ADN-ul
conţine potenţialul tuturor arhetipurilor şi al tuturor combinaţiilor acestora. În termenii ştiinţei computerelor, ADN-ul este
codificat la fel ca un program, putând manifesta în ultimă instanţă orice aspect al universului.
Atunci când este realizat un ritual sexual, acesta stimulează procesul creator la nivel biologic, trezind astfel
potenţialul creator al ADN-ului. Dorinţa sexuală are la bază un program biologic care permite combinarea unei matrice cu
o alta, proces din care rezultă imensa panoramă a evoluţiei. Procesul este absolut fascinant.
În societatea umană, oamenii îşi aleg singuri partenerii de sex. Reproducerea în cercuri restrânse (cum ar fi
familia, sau doar anumite categorii de populaţie) este un exemplu de reducere a calităţii vieţii printr-o folosire incorectă a
programelor codificate în ADN. Naziştii au încercat să ridice calitatea vieţii prin programele lor de reproducere, dar nu au
reuşit decât să o reducă, proces care a condus la conflict şi distrugere. De secole, oamenii şi-au împlinit destinul,
împerechindu-se cu partenerii pe care li i-a scos în cale destinul. De regulă, ei nu încearcă să schimbe acest program, căci
nu sunt conştienţi de existenţa lui.
Magia sexuală are la bază ideea că programarea din interiorul ADN-ului poate fi modificată la voinţă sau prin
proiecţia unor forme-gând. Practica este cunoscută de mult timp, secretul fiind păzit însă cu atenţie şi nefiind încredinţat
decât societăţilor secrete. Acesta este nivelul pe care se intersectează cele două tabuuri majore ale societăţii noastre: sexul
şi luciditatea. În sine, aceste două atribute nu sunt deloc uşor de controlat într-o societate ca a noastră. Dacă încerci o
combinare a celor două tabuuri, urmărind să ridici nivelul de luciditate prin folosirea unor practici sexuale, calci pe un teren
încă şi mai minat. În timp ce manipularea sau influenţarea conştientă a ADN-ului personal şi a ADN-ului partenerului pare
un act minor, magia sexuală arată cum poate fi realizat acest lucru la o scară mult mai mare. Pe scurt, aceasta este maniera
în care încearcă societăţile secrete să influenţeze întregul program al evoluţiei. Jocul este cunoscut şi practicat din cele mai
vechi timpuri. Nu este un joc copilăresc, de genul campaniilor făcute de democraţi şi republicani pentru a aduna fonduri şi
voturi. Societăţile secrete urmăresc orientarea întregii umanităţi către diferite direcţii, care să le servească interesele.
Mai există un aspect, absolut fascinant, legat de programarea ADN-ului prin magie sexuală. Fiind el însuşi
structurat pe simboluri geometrice, ADN-ul este deschis inclusiv către alte dimensiuni sau lumi. Dacă privim o tablă
bidimensională de şah sau de table şi ne imaginăm că putem crea un cub pe care să jucăm un joc de şah sau de table
tridimensional, ne dăm seama că la fel de bine ar putea exista şi o lume cu patru dimensiuni.
Cameron mi-a confirmat această perspectivă în ultima conversaţie pe care am purtat-o cu ea, de ziua ei de naştere,
cu puţin timp înainte de a muri. Deşi era foarte bolnavă, a citit Piramidele din Montauk, în care este descrisă această
geometrie, dar mult mai detaliat. Mi-a spus atunci că am surprins exact esenţa operaţiunii Babalon. La vremea respectivă, a
avut o sumedenie de viziuni geometrice, pe care le-a exprimat mai târziu în arta ei. A adăugat că lucrarea mea a tradus în
cuvinte exact ce a experimentat ea în planul conştiinţei. Ultima noastră conversaţie a fost una fericită. Cameron s-a stins din
viaţă la data de 24 iulie 1995.
Revenind la clanul Wilson, trebuie să fim de acord că ADN-ul acestei familii, sau cel puţin al unora dintre
membrii săi, avea o anumită predispoziţie către bizar. În sine, acest lucru nu este neapărat ceva rău, dacă nu ar exista
mutaţiile radicale ce pot conduce către direcţii neaşteptate. Când un prieten de-al meu pe care îl cheamă Wilson a auzit
această poveste, mi-a spus că a beneficiat de o primire cu totul neaşteptată în Scoţia, pe când a vizitat această ţară. De câte
ori spunea cum îl cheamă, localnicii îl priveau cu suspiciune, ca şi cum nu ar fi dorit să aibă nimic de-a face cu el. Peste
toate, este un om foarte sensibil.
Numele de „Wilson” şi „Cameron” au apărut de-a lungul întregii mele cercetări referitoare la călătoriile în timp şi
la proiectele secrete, făcând dovada unor sincronicităţi uluitoare. Înseşi principiile sincronicităţii sunt descrise de un scriitor
faimos, pe nume Robert Anton Wilson. Acesta afirmă că dacă atingi orizonturile conştiinţei, vei întâlni aici principiul
sincronicităţii. El face legătura între locul în care ne aflăm în această existenţă tridimensională fixă şi posibila cale de ieşire
din ea printr-o realitate cu patru dimensiuni.
Farfuriile zburătoare sunt piese de şah dintr-un joc cu patru dimensiuni. Aşa se şi explică de ce Preston a
descoperit că spaţiul se dilată atunci când a intrat într-una dintre ele. Structura lor are la bază o serie de configuraţii
geometrice şi o conştiinţă cu totul diferită de cea care ne este specifică nouă, oamenilor de pe această planetă.
În timpul operaţiunii Babalon, dezmăţul sexual a fost total. Parsons întreţinea relaţii sexuale cu Cameron pe altar,
în timp ce Hubbard făcea incantaţii şi încerca să capteze energia. Au fost folosite incantaţii şi simboluri geometrice,
asemănătoare cu cele descrise în cartea lui Hubbard (pe care am descoperit-o la bibliotecă). Cei doi au operat în mod
deliberat cu aceleaşi energii şi tehnici pe care le-au utilizat John Dee şi Edward Kelly în timpul domniei reginei Elisabeta I
(al cărei astrolog era Dee), şi care le-au permis să intre în contact cu marele necunoscut al subconştientului cosmic.
 Mulţi oameni cred că operaţiunea Babalon realizată în anul 1946 a deschis calea OZN-urilor, care au devenit atât
de numeroase după acel an. Cameron însăşi mi-a confirmat această ipoteză, spunându-mi că a văzut personal un OZN
aproape imediat după experimentul Babalon. A adăugat că imaginea acestuia i-a trezit o stare de fericire indescriptibilă. În
această perioadă Cameron şi fratele ei lucrau la Laboratorul pentru Propulsie prin Jet; OZN-ul i-a apărut pe când se plimba
în perimetrul laboratorului. Deşi şi-a avertizat fratele să nu povestească nimic în legătură cu acest incident, acesta nu a
ascultat-o, fiind supus unei ridiculizări atât de mari din partea colegilor încât nu a mai putut suporta şi şi-a dat demisia. S-a
angajat apoi la Ralph Parsons Corporation, un concern internaţional uriaş care construieşte – printre altele – oraşe şi căi
ferate subterane.
După ce operaţiunea Babalon s-a încheiat, Hubbard a fondat Dianetica şi scientologia, vorbind despre nişte
subiecte foarte puţin cunoscute la vremea respectivă. De pildă, i-a descris pe extratereştrii din a Cincia Forţă Invadatoare,
care semănau cu nişte insecte. A vorbit de asemenea despre implanturi. A conceput un întreg sistem menit să elibereze
umanitatea de limitările realităţii tridimensionale. Cât despre succesul sau eşecul pe care l-a avut, acesta este un cu totul alt
subiect.
Parsons şi-a continuat munca magică, dar a suferit un aşa-zis accident petrecut ca urmare a unei explozii, în anul
1952. Deşi era ruda cea mai apropiată de el, soţia sa, Cameron, nu a fost chemată să-i identifice cadavrul. De fapt, nu i s-a
permis nici măcar să îl vadă în ambulanţă sau la spital. Relatările din mas-media sunt pline de informaţii ciudate. Unul din
ziariştii care au scris despre accident a fost Omar Garrison, căruia i s-a propus mai târziu să fie biograful lui Hubbard. El a
fost cel care a ascuns adevărul despre Parsons, aşa că era cel mai potrivit pentru a face acelaşi lucru şi în ceea ce îl privea
pe Hubbard.
Cu câteva săptămâni înainte de moartea lui Parsons, deasupra Capitoliului s-a produs o adevărată invazie în masă
de OZN-uri. De atunci, Parsons a fost asociat cu aceste fenomene. Când Cameron i-a făcut horoscopul lui Jack, apelând la
unul din cei mai vestiţi astrologi din Los Angeles, ea nu i-a menţionat numele. După o analiză detaliată, astrologul a ajuns
la concluzia că această persoană trebuie să fie şeful CIA. Să nu uităm ce spuneam mai devreme: Parsons a fost un membru
al Iluminaţilor.
Între altele, el a fost fondatorul Laboratorului pentru Propulsia prin Jet. Chiar şi astăzi, cei de la NASA numesc
acest laborator: JPL (Jack Parsons Laboratory). Există o întreagă dezbatere în jurul lui, considerându-se că nu a murit, ci
continuă să controleze lucrurile dintr-o locaţie secretă. Nu vom intra însă în ea, căci nu acesta este scopul cărţii de faţă. De
altfel, dacă este într-adevăr un lider al Iluminaţilor, nu contează prea mult dacă este viu sau mort, căci aceste personaje nu
trăiesc după regulile obişnuite ale existenţei umane. Ei influenţează continuum-ul spaţio-temporal prin ritualuri sexuale,
manipularea morţii, a impozitelor, a implanturilor, a răpirilor făcute de extratereştri, şi altele.
Indiferent dacă a fost sau nu un lider al Iluminaţilor, cert este că Jack Parsons a avut ideea să o invoce pe zeiţa
Babalon şi să schimbe astfel lumea. Convingerea mea este că a fost prins undeva la mijloc şi că sufletul său nu-şi va găsi
odihna până când zeiţa nu va fi adorată ca divinitate supremă.
Cameron a avertizat la rândul ei asupra judecăţilor de valoare la adresa soţului său. Odată, a afirmat cu
înţelepciune că istoria nu poate evalua un om de talia acestuia mai devreme de cel puţin o sută de ani de la moartea lui.
Juriul mai are de aşteptat.
Operaţiunea Babalon şi personajele atât de colorate care au declanşat-o continuă să rămână un punct de referinţă
pentru mulţi cercetători în domeniul OZN. Legendele ţesute în jurul lor nu fac decât să crească odată cu trecerea timpului.
Cameron mi-a mai spus ceva interesant în ultima conversaţie pe care am avut-o. Când i-am spus că lucrez la cartea
de faţă, mi-a răspuns că simte o conexiune extrem de puternică cu Pleiadele. Se pare că există o legătură între acestea şi
energia feminină cunoscută sub numele de Babalon.

Capitolul 32
Luna
Ce putem spune despre Cameron, instrumentul feminin al Operaţiunii Babalon?
La vremea respectivă, ea a fost uimită că Parsons a ales-o pentru rolul de Babalon. Au trecut mulţi ani până când
s-a împăcat cu ideea şi şi-a acceptat rolul. În particular, ştia că este atotputernica energie feminină supranumită Babalon,
dar în public nu a recunoscut niciodată acest lucru. Misterul zeiţei era ascuns în ea, căci ea a fost vehiculul prin care s-a
produs magia şi comunicarea interdimensională. Reporterii şi amatorii de senzaţional au căutat-o de-a lungul anilor, dorind
să afle secretele lui Jack. Îmi imaginez cât de amuzată, dar şi de frustrată, trebuie să fi fost în tot acest timp. Mi-a spus de
multe ori că nimeni nu părea să realizeze că aspectul manifestat de ea era cel mai important între toate. Nu era o simplă
laudă de sine, ci pur şi simplu înţelegerea principiului feminin pe care îl încarna.
Misterele Iluminaţilor pălesc prin comparaţie cu secretele zeiţei, care nu înseamnă altceva decât energia creaţiei.
De altfel, organizaţiile secrete care încearcă să controleze planeta prin implanturi şi alte manipulări de acest fel nu pot
atinge succesul decât în măsura în care fuzionează cu principiul feminin. Zeiţa este cea care ne hrăneşte şi ne dă viaţă
tuturor. Până acum, forţele care conduc pământul au preferat să se polarizeze exclusiv în jurul aspectelor rigide ale
principiului patriarhal, punând sub semnul îndoielii însăşi continuitatea vieţii pe planeta noastră. Una din primele teme ale
literaturii science-fiction moderne a fost lupta omului împotriva naturii. Chiar această expresie: „omul împotriva naturii”
este sinonimă cu expresia: „Omul (bărbatul) împotriva femeii”. Ca să fiu mai bine înţeles, mă refer la lupta omului
împotriva aspectelor naturale manifestate de femei.
Aspectele profund naturale ale feminităţii nu sunt cu adevărat celebrate decât de străvechea tradiţie a vrăjitoarelor.
Însuşi Jack Parsons a scris în operele sale. „Noi suntem vrăjitori”. Atât el cât şi Cameron făceau parte din această tradiţie.
Un studiu obiectiv al vrăjitoriei va scoate la iveală o legătură extrem de puternică cu extratereştrii şi cu navele
spaţiale. Literatura populară prezintă de regulă vrăjitoarele ca având legături cu tot felul de fantome, spirite şi demoni. La
urma urmei, ce sunt aceste spirite decât nişte creaturi ale subconştientului? Extratereştrii şi OZN-urile fac parte din aceeaşi
categorie. La fel ca şi spiritele, şi ei se pot manifesta pozitiv sau negativ. Atunci când o vrăjitoare ia capacul de pe cazanul
care fierbe, tot ce există în acesta iese la suprafaţă. O vrăjitoare autentică va îmbrăţişa întotdeauna totalitatea creaţiei, nu
doar anumite aspecte ale acesteia.
Ritualurile din vechime aveau la bază ritmurile naturii. Orice femeie se află prin însăşi structura ei într-o rezonanţă
mai profundă cu natura, căci ea este literalmente responsabilă de crearea rasei umane. Aceste ritmuri naturale sunt extrem
de vizibile în corpul feminin, sub forma ciclului menstrual.
La origini, Sabatul cădea în momentul acestui ciclu lunar. În timp, el a fost vulgarizat, fiind împărţit în patru zile
pe lună, pentru a colecta bani de la oamenii care au uitat ce însemna Sabatul original. Într-un an există 13 cicluri lunare. De
aceea, acest număr a devenit un punct de referinţă, reprezentând baza calendarului lunar, care ilustrează cel mai bine linia
temporală a naturii. Ciudata superstiţie care înconjoară acest număr în epoca modernă nu înseamnă altceva decât o revoltă
împotriva naturii, un efort de a scoate energia feminină în afara existenţei, prin manipulare.
Când Parsons a declanşat operaţiunea Babalon, el nu s-a limitat doar să o invoce pe zeiţă, ci a încercat chiar să
provoace naşterea unui Copil al Lunii. Reporterii şi amatorii de senzaţional ieftin au insistat tot timpul asupra faptului că
acest termen reprezintă o referinţă la Anticrist, dar această afirmaţie nu este tocmai adevărată. El trebuie înţeles ca un
Anticrist numai în măsura în care reprezintă opusul falsului creştinism. Un act de magie sexuală nu dă naştere unui copil
fizic, dar are menirea să conceapă un alt fel de copil: o formă-gând care să propage intenţia magicianului. Parsons a obţinut
o dovadă a implicării zeiţei atunci când la uşa casei sale a apărut ca prin minune Cameron. Împreună cu ea, a încercat să
creeze un fenomen încă şi mai miraculos. I-am putea spune în diferite feluri, dar în esenţă a încercat să inverseze linia
temporală falsă, reorientând-o către cea primordială (autentică). Forţele lunare nu puteau fi ignorate, aşa că Parsons s-a
gândit să creeze un Copil al Lunii, pentru a dezlănţui astfel puterea feminină. Un Copil al Lunii este de fapt o idee.
Cuvintele lună şi menstruaţie derivă din aceeaşi rădăcină. Cuvântul latinesc mens înseamnă simultan „lună” şi
„minte”. În greaca veche, cuvântul men desemna luna, fiind rădăcina de la care au derivat instrumentul de măsurare
(timpul) şi menstruaţia. Menos însemna simultan „lună” şi „putere”. Aceste cuvinte îşi au la rândul lor originea în cuvântul
ma, mama întregii creaţii. Cuvântul egiptean pentru subconştient era amenta.
Toate aceste cuvinte sunt strâns legate între ele: lună, minte, menstruaţie23. Menstruaţia a fost concepută ca un
instrument natural pentru a-i permite femeii să se odihnească o dată pe lună, eliberându-se astfel de tensiunile vieţii. Acesta
era Sabatul original, care însemna „odihna inimii” în limbajul babilonian. O femeie în stare pură (de o feminitate absolută)
poate accesa alte lumi în perioada pre-menstruală şi în cea a menstruaţiei propriu-zise. Ea poate avea viziuni, căci centrul ei
psihic se deschide şi comunică în această perioadă cu cosmosul. Aceasta a fost conexiunea cosmică ce a inspirat oracolele
din Grecia Antică şi din alte ţări. Din păcate, la un moment dat au intervenit preoţii şi au sechestrat aceste „femei
înzestrate”, blocând astfel canalul de comunicare cu celelalte lumi. Dacă femeilor li s-ar permite să-şi redobândească
puterea, canalele subconştiente ale universului s-ar redeschide. În loc de răpiri şi implanturi, am putea vedea atunci OZN-
urile zburând în structuri armonioase pe cerul planetei noastre.

23
N. Tr. Analogia este mai evidentă în limba engleză: moon, mind, menstruation.
 La nivel fiziologic, însăşi imaginea vaginului este modelată după celebra structură geometrică numită vesica
pisces. Simbolul de mai jos, care seamănă cu o minge ovală de fotbal (american), fiind situat la intersecţia a două cercuri,
reprezintă un simbol bidimensional.
Punctul A
Dacă în locul celor două cercuri am avea două sfere, am putea vizualiza mental o reprezentare tridimensională a
simbolului vesica pisces. Mai există un aspect interesant legat de acest simbol geometric: dacă am privi cele două sfere
tridimensionale din perspectiva punctului A, ele s-ar suprapune una peste alta, dând forma unui OZN.
Nu este deloc vorba de o simplă coincidenţă. Avem de-a face cu o reprezentare geometrică a două realităţi
interferând una cu cealaltă. Christos a fost reprezentat prin acest simbol al vesica pisces tocmai pentru că a fost o fiinţă
interdimensională, care a încercat să ne reorienteze către linia temporală primordială. Aceste structuri geometrice explică
inclusiv de ce vaginul este considerat o poartă către alte lumi de către practicanţii magiei sexuale. În plus, el ne oferă o
perspectivă structurală asupra lucrurilor care s-au întâmplat în cadrul operaţiunii Babalon. Codurile genetice specifice
familiei Wilson nu puteau decât să contribuie la succesul general al operaţiunii.
Publicarea acestei cărţi coincide cu cea de-a 50-a aniversare a operaţiunii Babalon, şi implicit a noii „epoci a
OZN-urilor” care a urmat. Deşi mai sunt încă foarte multe lucruri de explicat, putem spune că ne-am apropiat cu un pas de
înţelegerea acestui fenomen (inclusiv de Pleiade).

Capitolul 33
Proiectul KOALA
După prima sa vizită în Pleiade, Preston Nichols a sfârşit prin a lucra la Proiectul Montauk. Ai putea crede că
pleiadienii sunt un fel de piază rea, dar nu este cazul. Preston este un fel de receptor radio, care se poate acorda la orice
frecvenţă din cosmos. Dacă i-aţi vedea laboratorul radio, aţi înţelege ce vreau să spun. De altfel, el susţine că a primit
inclusiv transmisiuni radio din trecut în acest laborator. Fiind el însuşi un „receptor radio uman”, a putut fi atras într-un
proiect care a făcut foarte mult rău planetei.
La Montauk au fost implicate numeroase linii temporale. De fapt, realitatea este alcătuită dintr-un număr infinit de
realităţi potenţiale, care corespund unei multitudini de linii temporale. Implicarea pleiadienilor în realitatea noastră este
foarte complexă, aşa că am putea crede că ei au intrat în viaţa lui Preston mai degrabă pentru a-l ajuta să renunţe la
Proiectul Montauk, încercând să ridice conştiinţa planetară către linia temporală primordială.
Apropierea mea de Preston corespunde acestui din urmă deziderat. Spuneam într-un capitol anterior că am
experimentat personal o dispariţie a timpului în anul 1982, la scurt timp după ce am luat decizia de a dizolva universul
fizic. Nu peste mult timp, m-am mutat în Long Island. Ce-i drept, au mai trecut şapte ani, dar în cele din urmă l-am
descoperit pe Preston Nichols. Ceea ce se întâmplă în universul nostru nu poate fi înţeles dacă nu ţinem cont de persoana
acestuia.
Mi-a luat mult timp ca să înţeleg ce s-a întâmplat atunci când timpul a dispărut pentru mine. A fost chiar o
perioadă în viaţa mea când am uitat de acest lucru. Abia după ce m-am întors în zona respectivă mi-am adus aminte în
detaliu ce s-a întâmplat atunci. L-am întrebat pe Prston ce crede, dar nu avea nici o idee. Mi-a spus doar că întâlneşte
frecvent oameni care nu-şi amintesc anumite perioade de timp din viaţa lor. Răspunsurile au venit abia mai târziu, când
renunţasem să le mai caut.
Unul din aceste răspunsuri a venit după o ceremonie la care am participat, alături de Sharon Jackson (despre care
am vorbit în Piramidele din Montauk), femeia-şaman din tribul Montauk. Înainte de întâlnirea noastră, Sharon a notat în
scris câteva lucruri despre mine pe care i le-a transmis Marele Spirit. Mi-a spus că am avut acces la o lume care le-a rămas
interzisă lui Preston Nichols şi Duncan Cameron, dar că m-am blocat la întoarcerea din ea. Mai multe surse independente
unele de altele mi-au spus acelaşi lucru, fără măcar să le fi întrebat. Am înţeles mai târziu cu claritate că decizia mea de a
dizolva mecanismele atât de dureroase ale planului fizic a avut un impact imediat: viaţa mea s-a schimbat şi am ajuns să mă
mut în imediata apropiere a Montauk Point, acest loc atât de special din New York. La vremea când am luat decizia, aveam
mintea perfect lucidă şi inima pură. A fost probabil cea mai sinceră decizie pe care am luat-o vreodată. În consecinţă, a
urmat un fel de teleportare a mea, dar în ce loc!
Următorul indiciu a venit de la prietena mea, Maia, un medium care ţine legătura cu Tahuti şi a cărei activitate
seamănă foarte mult cu ceea ce fac eu. Aceasta mi-a povestit de existenţa unui proiect numit KOALA, care se va derula în
viitor, în anul 8885. KOALA a fost creat de Reţeaua Luminii Interioare în perioada pe care o trăim noi, dar a fost proiectat
printr-un tunel al timpului în viitor. Reţeaua Luminii Interioare este o structură alcătuită din toţi acei oameni de pe pământ
care acţionează în spiritul ordinii divine, în guvern şi în alte domenii de activitate, mulţi dintre ei primind indicaţii directe
de la ultratereştri. KOALA operează pe două nivele principale. Primul se referă la sănătate şi ecologie, în beneficiul liniei
temporale actuale, iar al doilea constă în conceperea unui „virus codificat” care urmează să fie introdus în matricea creată
de extratereştri şi de Liga Lumii Unice (al cărei nume codificat este OWL, de la One World League), cu scopul de a
manipula reţeaua noastră temporală prin proiecte de tipul Montauk. Dacă acest proiect va reuşi, virusul va dizolva matricea
şi va permite reinstaurarea domniei lui Metatron24 în realitatea noastră.
Reţeaua Luminii Interioare a inclus printre rândurile ei oameni ca Rudolf Steiner sau Nikola Tesla. KOALA este
cel mai avansat centru de cercetare al acestei reţele. Aici se află centrul de control (cutia neagră) al timpului real, situat
lângă Golden, în statul Colorado, la 80 de metri sub pământ, într-un complex de mici dimensiuni. KOALA acţionează în
sens opus Proiectului Montauk, menţinând lucrurile sub control şi având pe termen lung scopul de a-l dezactiva complet.
Montauk, Atlantis şi Cydonia (locul de pe Marte în care se află faţa şi piramidele ce pot fi văzute de pe pământ)
fac parte din Fisura Kali25, un alt nume pentru această linie temporală falsă. În afară de Golden, mai există şi alte noduri de
echilibrare, precum Insula Paştelui şi Ram-Set, un centru localizat sub Pentagon.
Deşi eşalonul superior al Proiectului Montauk ştie de existenţa centrului KOALA, el nu poate face nimic
împotriva acestuia. KOALA este situat într-o dimensiune care nu le este accesibilă acestor oameni şi există într-o realitate
viitoare a planetei, numită de Tahuti „Steaua Noului Pământ”. În momentul Marii Tranziţii (numită şi Efectul Celei de-a o
Suta Maimuţă), în noua realitate nu va fi transportată decât o mică parte din regiunea Montauk.
Povestea relatată de Maia este mult mai complicată, fiind imposibil de relatat în această carte, căci ar presupune
foarte multe explicaţii suplimentare. Deşi nu răspunde la toate întrebările mele (referitoare la absenţa timpului pe care am
experimentat-o), deocamdată reprezintă cea mai bună teorie pe care am găsit-o.
În clipa în care am luat decizia să dizolv aspectul fizic negativ al existenţei, am fost recrutat în proiectul KOALA.
Nimeni nu m-a întrebat dacă doresc acest lucru. Pac – şi timpul a dispărut! De atunci, viaţa mea s-a schimbat dramatic.
Toate experienţele care au urmat au avut drept scop pregătirea mea în vederea muncii alături de Preston Nichols. Nu doresc
să intru în detalii prea aprofundate, dar vă voi oferi un singur exemplu: soţia mea. M-am însurat cu o artistă foarte apreciată
(câştigătoare a unor premii de referinţă), care a dat pur şi simplu viaţă acestor poveşti incredibile legate de Montauk şi de
pleiadieni prin ilustraţiile ei incredibile. Acest lucru a ajutat considerabil la vânzarea cărţilor scrise de Preston şi de mine.
Nici chiar cei mai bine plătiţi autori de best-seller-uri nu şi-ar permite serviciile ei sau al artiştilor din categoria ei. Nu
numai că soţia mea îmi face această favoare, dar îmi şi permite să iau parte la procesul ei artistic. Acesta este doar un
exemplu din multe, care ilustrează „norocul chior” sau sincronicitatea evenimentelor din viaţa mea. Coincidenţele merg
până acolo încât ne-am născut în acelaşi spital. Şi aş putea continua la nesfârşit cu aceste exemple.
Oricum ar fi, chiar dacă nu membrii KOALA au fost cei care m-au atras în proiectul lor, este limpede că cineva a
făcut-o şi că totul s-a dovedit până la urmă o experienţă benefică. Mi se pare absolut logic să existe un contra-proiect care
să se opună Proiectului Montauk şi celorlalte proiecte spaţio-temporale malefice care există. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi
fost cu siguranţă distruşi până acum. În străvechile legende ale aborigenilor australieni, ursul koala simbolizează
imposibilitatea de a fi ucis, lucru ilustrat de următorul mit.
Se spune că ursuleţul koala a fost un orfan care a căutat un refugiu în tribul său, dar a fost tot timpul neglijat de
membrii acestuia. De pildă, în timpul secetei, rezervele de apă erau foarte sărace şi nimeni nu dorea să-i dea de băut. Chiar
şi copiii îl tratau cu răutate şi bietul koala începuse să plângă în somn.
Într-o zi fierbinte de vară, când întregul trib se afla la vânătoare, koala a furat întreaga rezervă de apă şi a plasat-o
în nişte vase pe care le-a ascuns în vârful unui copac. A furat chiar şi puţina apă care mai curgea în pârâul din apropiere. S-
a urcat apoi în copac şi a făcut un act de magie în urma căruia copacul a început să crească până când a ajuns la cer.

24
Metatron este definit ca un prototip al elementelor de bază din care este alcătuită materia (subparticulele acesteia). Se referă
de asemenea la spirala luminoasă integrală a materiei, care se deosebeşte de spirala parţială (care este înjumătăţită). Cu alte
cuvinte, energia metatronică corespunde energiei spectrului luminos în integralitatea lui, adică luminii expansive care emană
din cauza primară.
25
Kali este numele zeiţei hinduse a timpului, despre care se spune că devorează totul. Îi corespunde lui Babalon şi este
identificată cu „fluxul menstrual al timpului”. Culorile ei: roşu şi negru, sunt purtate frecvent de magicieni, dar şi de satanişti.
 Când membrii tribului s-au întors acasă, au rămas disperaţi văzând dispariţia apei. Au remarcat apoi copacul uriaş
care apăruse în mijlocul satului şi l-au văzut în vârful lui pe koala agăţat de ramuri, cu rezerva lor de apă. Ori de câte ori
încercau să urce în copac ca să-şi recupereze apa, ursuleţul îi aştepta până când se apropiau, apoi vărsa puţină apă peste
mâinile lor, care deveneau astfel alunecoase, făcându-i să cadă. În cele din urmă, doi dintre cei mai vânjoşi membri ai
tribului s-au decis să îl păcălească pe ursuleţul koala, urcând în serpentină până la el. Din cauza acestei ascensiuni şerpuite,
când koala a încercat să verse apă peste ei, i-a ratat, căci cei doi îşi schimbau tot timpul poziţia. În cele din urmă, unul din
cei doi membri ai tribului a ajuns la koala, l-a înşfăcat şi l-a aruncat din copac. Deşi s-a izbit de pământ şi a luat inclusiv o
mamă de bătaie de la restul tribului, el nu şi-a rupt nici un os. Ursuleţul avea o vitalitate ieşită din comun, pe care a reuşit să
şi-o prezerve urcând în copaci. A descoperit că nu mai are nevoie de apă dacă mestecă frunzele arborelui de cauciuc. Cât
despre oameni, până în ziua de astăzi aceştia se tem de magia ursului koala.
Acest mit explică de ce rezistă atât de bine urşii koala fără apă. De fapt, ei reprezintă nişte animale opiate, care
simbolizează o stare de conştiinţă modificată, şi se caţără în copacii înalţi. Copacul care face legătura cu cerul descrie în
mod evident arborele vieţii, menţionat de toate tradiţiile şi despre care vom discuta şi noi mai târziu în această carte.
Legenda arată că omul s-a împotrivit la un moment dat puterilor superioare ale vieţii. Dacă există într-adevăr un proiect
care încearcă să anuleze rezultatele activităţii celor care urmăresc coborârea nivelului de conştiinţă pe pământ, acesta nu ar
putea primi un nume mai inspirat decât „KOALA”, care simbolizează nemurirea şi aspectele superioare ale conştiinţei.
Această legendă se potriveşte de asemenea de minune cu cea relatată de Preston în O nouă vizită la Montauk,
referitoare la conştiinţa christică. El a relatat aici o poveste incredibilă despre felul în care Christos a răsturnat planurile
operatorilor malefici din Montauk. De aceea, până când vom obţine mai multe informaţii sau o explicaţie mai bună, ne vom
referi la toţi cei care fac eforturi pentru întoarcerea acasă a planetei cu ajutorul pleiadienilor sub numele codificat de
KOALA. I-am menţionat pe pleiadieni deoarece constelaţia lor a fost locul în care a început întregul proiect KOALA.
NOTĂ: Pentru informaţii suplimentare referitoare la aceste subiecte şi la Şcoala Misterelor numită Steaua lui
Isis, trimiteţi 5 dolari (10 dolari dacă sunteţi în afara SUA) pe numele Johannine Grove, PO Box 235, Crestone, CO,
81131. Verificaţi ca banii să poată fi încasaţi la o bancă din SUA.

Capitolul 34
Miturile Pleiadelor
Aici se încheie descrierea experienţei mele personale, care a condus la întâlnirea mea cu Preston Nichols. Totul a
început cu mulţi ani în urmă, ca o aventură în planul conştiinţei inspirată de societăţile secrete ale Germaniei, care îşi trag
rădăcinile din Antichitate. Tradiţiile din care s-au inspirat aceste societăţi provin din perioada Atlantidei şi a constelaţiei
tutelare a acesteia: Pleiadele, deşi foarte puţine informaţii au fost făcute publice în această privinţă.
Pleiadele sunt una din cele mai strălucitoare constelaţii de pe cerul nopţii. Cei care au o vedere foarte bună pot
vedea şapte stele (ceilalţi numai şase). În realitate, constelaţia cuprinde peste 250 de stele, cu orbite foarte apropiate între
ele.
Practic, toate mitologiile pământului menţionează Pleiadele în tradiţiile lor orale sau scrise, considerând această
constelaţie sacră sau sursa întregii vieţi. În interiorul Marii Piramide există şapte încăperi care comemorează aceste şapte
stele. Arabii şi berberii le considerau sediul nemuririi, în timp ce diacii din Borneo credeau că aici se află centrul
universului. Legendele sud-americanilor vorbesc şi ele de Pleiade, în care locuiesc zeii care au vizitat cândva pământul.
Mayaşii se considerau ei înşişi „copiii Pleiadelor”.
În capitolele care vor urma voi prezenta majoritatea informaţiilor pe care le-am găsit în legătură cu miturile
Pleiadelor, triate şi ilustrate astfel încât să poată fi uşor de înţeles. Acolo unde va fi cazul, voi face o serie de comentarii
suplimentare, pentru a completa informaţiile prezentate în această carte. Mă voi referi înainte de toate la tradiţia greacă şi la
cea romană, căci literatura care ne-a rămas de la aceste două civilizaţii este de departe cea mai abundentă. Vom începe cu
creaţia universului, după care vom identifica linia ancestrală care a condus la crearea Pleiadelor (din perspectiva
mitologiei).
La început nu a existat decât un vid (sau un haos), din care s-a născut principiul creator, cunoscut sub numele de
Mama-pământ sau Gaia. În timp ce dormea, aceasta a născut un fiu, pe Uranus (echivalentul grecesc al lui ebraicului
Metatron). Privind-o cu dragoste, acesta a revărsat asupra ei o ploaie fertilă, în urma căreia s-a născut natura manifestată:
păsările, copacii, florile şi animalele. Împreună, cei doi au avut numeroşi copii, între care cei mai puternici au fost cei 12
titani. Şase dintre aceştia erau de sex masculin şi şase de sex feminin. Uranus avea o putere creatoare uluitoare. Între altele,
el a creat şi electronul. Astrologia afirmă că Uranus patronează toate secretele electromagnetismului. Creaţia sa s-a dovedit
însă mai puternică decât el însuşi, lucru ilustrat de revolta copiilor săi şi de castrarea sa de către aceştia. Această imagine
corespunde căderii lui Lucifer din Biblie. Satan este echivalentul biblic al lui Saturn, purtătorul inelelor între titani. Vechii
greci l-au numit pe Saturn Cronos (care corespunde în tradiţia ebraică lui Melchisedek). Acesta este numele timpului.
Cronos şi-a devorat propriii copii, pentru a nu avea parte de soarta tatălui său. Această imagine simbolizează creaţia
timpului şi faptul că acesta îi devorează pe toţi cei care îndrăznesc să trăiască în acest univers. Simbolul său era secera
primită de la mama sa, cu care şi-a castrat tatăl. Saturn sau Cronos este prezentat adeseori şi sub forma Doamnei cu Secera
(morţii).
Saturn avea un frate, pe Oceanus, care reprezintă personificarea divină a elementului apă. El înconjoară pământul
ca un imens ocean, în care este creată întreaga viaţă şi unde totul trebuie să se întoarcă mai devreme sau mai târziu pentru a
muri. Această analogie simbolizează torus-ul (vezi glosarul) sau Centura lui Van Allen, unde se presupune că există
înregistrările akasha-ice. Oceanus fertilizează pământul prin apele sale.
Soţia lui Oceanus se numea Thetis şi era mama eternă a izvoarelor. Împreună, cei doi au procreat Oceanidele, o
multitudine de nimfe care trăiau pe fundul mării. Una dintre cele mai importante nimfe a fost Climene, care s-a măritat cu
titanul Iapetus, un frate al lui Cronos. Din uniunea lor s-a născut Prometeu şi fratele acestuia, Atlas. Cel din urmă avea să
devină părintele Pleiadelor.
Între timp, Cronos continua să îşi devoreze copiii, de teamă să nu fie detronat, aşa cum fusese tatăl său, Uranus.
Soţia sa, Rhea, una din femeile-titan, l-a păcălit pe când era pe punctul de a-şi mânca cel mai mic dintre copii, pe Zeus,
înlocuindu-l cu o piatră. Drept urmare, Zeus şi-a întrecut tatăl şi a devenit cel mai puternic dintre zei.
Deşi Cronos însuşi a modificat într-o oarecare măsură linia primordială a timpului, domnia sa a fost mult mai
apropiată de perioada originală a creaţiei decât domnia lui Zeus, care i-a succedat. Piatra pe care a înghiţit-o l-a condus pe
Cronos la iluminare. În mitologie, pietrele reprezintă adeseori depozite ale cunoaşterii sau o serie de acţiuni. Ele corespund
programelor interioare ale cristalelor. Chiar şi tehnologia cronometrelor (ceasurilor) are la bază folosirea cristalelor. După
ce şi-a pierdut puterea, dar a cunoscut iluminarea prin intermediul pietrei înghiţite, Cronos s-a căit. În timp ce Zeus devenea
cunoscut sub numele de Jupiter sau Iehova, Cronos a dezlănţuit asupra pământului o teroare pe care umanitatea nu a mai
experimentat-o până atunci. El a ajuns astfel în Italia, unde a devenit cunoscut sub numele de Saturn şi le-a dăruit
oamenilor agricultura. Sub patronajul său stau recoltele, moartea şi ciclurile naturale ale vieţii. Deşi a manifestat multe
aspecte teribile, a fost un prieten al umanităţii, fiind de o corectitudine absolută. Zeus a fost mult mai instabil în relaţiile
sale cu oamenii, dovedind adeseori un comportament malefic.
După detronarea lui Cronos, Atlas şi tatăl său, Iapetus, au pornit un război împotriva lui Zeus. Cei doi făceau parte
din prima generaţie de zei şi îi erau loiali lui Cronos. După ce a obţinut victoria împotriva lor, Zeus l-a izgonit pe Iapetus în
Tartar şi l-a condamnat pe Atlas să poarte pe umerii săi cerul. Atlas a devenit astfel personificarea matricei geometrice care
stă la baza întregii creaţii. Purtând pe umerii săi cerul (a cărui personificare era unchiul său, Uranus), el era cel responsabil
de prezervarea liniei primordiale a timpului. Această povară era cu adevărat uriaşă, căci timpul fusese deja modificat. De
aceea, imaginile simbolice care îl prezintă au înlocuit cerul de pe umerii săi cu pământul. În cele din urmă, Atlas a fost
transformat în piatră când Perseu i-a arătat capul Meduzei.
Deşi nu era un om propriu-zis, Atlas avea trăsături umane. Împietrirea lui simbolizează căderea completă a omului
în starea tridimensională solidă, adică în matricea artificială a pământului. Cealaltă faţă a monedei se referea la faptul că
piatra a devenit un simbol al corpului cristalin al cunoaşterii experimentate de Atlas. Această cunoaştere supremă a devenit
centrul civilizaţiei Atlantidei, care a apărut ca o revoltă împotriva lui Zeus sau a lui Iehova. Atlanţii au luat numele zeului
grec Atlas.
Atlas a fost părintele celor şapte Pleiade, împreună cu Pleione, fiica bunicilor săi dinspre mamă: Oceanus şi Tetis.
Cunoscute ca cele şapte surori, Pleiadele au primit următoarele nume: Maia, Electra, Taigete, Asterope, Merope, Alcione şi
Celaeno. Imediat după ce s-au născut, Pleiadele au început să danseze pe cer, fiind foarte fericite. Când şi-au dat seama că
sunt singure, întregul univers s-a întristat şi cerul s-a cutremurat. De aceea, au fost chemaţi peţitori, dar nici unul nu a
corespuns naturii libere şi zburdalnice a Pleiadelor. Deşi s-au măritat, acestea nu au fost niciodată satisfăcute de soţii lor.
Între timp aceştia au dispărut, dar Pleiadele continuă să aştepte, strălucind pe cerul nopţii şi dorind să fie fericite din nou, la
fel ca la începuturi.
Fiind nimfe, surorile pleiadiene erau considerate simboluri ale fertilităţii cărora le place jocul. Rădăcina cuvântului
Pleiade înseamnă simultan „a se juca” şi „a naviga”. În religia celtică, data de 1 mai este numită sărbătoarea Beltanului,
aceasta fiind prima noapte din an când Pleiadele apar pe cerul nopţii. Este o sărbătoare a fertilităţii, foarte populară în zilele
noastre sub numele de May Day (Ziua de Mai). Pleiadele apun la sfârşitul lui noiembrie. Aceste date coincid între altele cu
sezonul de navigaţie în Marea Mediterană. Grecii au considerat această perioadă şi ca un sezon al fertilităţii culturale. În
aceste luni, ei navigau, explorau şi făceau comerţ. Dispariţia Pleiadelor în noiembrie semnalează începerea anotimpului
rece, care încheie sezonul de navigaţie.
Unul din peţitorii Pleiadelor a fost Orion, un vânător din rândul giganţilor, de o mare frumuseţe. Există numeroase
legende legate de acesta, dar toate prezintă acelaşi comportament necioplit şi grosolan. Deşi foarte frumos ca înfăţişare,
Pleiadele au încercat să-l evite, căci manierele lui necioplite echivalau cu păcatul originar, sau altfel spus cu devierea liniei
primordiale a timpului. Numele de „Orion” este strâns legat de cuvântul „originar”. Simbolurile sale erau ursul şi porcul
mistreţ, căci era sclavul impulsurilor sale inferioare. Atunci când este aplicat oamenilor, cuvântul „porc” simbolizează
întotdeauna o persoană necioplită, grosolană şi nemanierată. Orion s-a născut ca ţăran în Beoţia, o provincie rurală din
Grecia. De aici s-a născut şi cuvântul „boer26”, care înseamnă sclav legat de glie sau ţăran.
Pleiadele s-au simţit distruse de ceea ce i s-a întâmplat tatălui lor, Atlas, atunci când Zeus l-a condamnat să ţină pe
umeri cerul. S-au simţit încă şi mai nenorocite când Perseu, fiul lui Zeus, l-a transformat în piatră, arătându-i capul
Meduzei. Meduza era un simbol al lui kundalini în ascensiune, care poate scoate uneori la iveală cele mai hidoase
adevăruri. Din cauza vanităţii ei şi a nerespectării aspectelor superioare ale vieţii, adevărul a ieşit la iveală, sub forma unui
curent energetic extrem de puternic, care i-a făcut părul măciucă pe cap (este cunoscută imaginea Meduzei cu părul vâlvoi).
Ea reprezintă simbolul adevărului necontrolat, prea puternic pentru a putea fi privit în faţă. Atlas şi întreaga matrice-reţea a
pământului au fost paralizaţi, fiind transformaţi într-o linie temporală falsă. Perseu era un iniţiat în misterele şarpelui,
obţinând un ochi clarvăzător de la trei vrăjitoare. Acesta era un glob de cristal care îi permitea să vadă adevărul. „Per”
înseamnă „prin” şi reprezintă rădăcina cuvântului „percepţie”. Cristalul nu îi permitea însă lui Perseu să vadă decât
adevărul filtrat, adevărul gol-goluţ (necontrolat şi periculos) fiind simbolizat de Meduza. Perseu a fost considerat un erou şi
corespunde lui Quetzalcoatl, din tradiţia incaşă. Căsătoria lui cu Andromeda simbolizează apariţia rasei roşii.
Atlas s-a luptat cu Perseu pentru că acesta era fiul lui Zeus. Legenda afirmă că Perseu l-a transformat în piatră cu
ajutorul capului Meduzei – referinţă ocultă la înţelepciunea pietrei (cristalului). Piatra simbolizează matricea-reţea a
pământului, artificială şi blocată, dar şi cristalizarea misterelor lui Atlas. Acest mit prezintă oribilul adevăr al devierii
timpului primordial.
Pleiadele au fost atât de afectate de ceea ce s-a întâmplat cu tatăl lor încât şi-au luat vieţile, motiv pentru care au
fost izgonite în ceruri de Zeus, sub forma unor stele, căci acesta le admira foarte mult frumuseţea. Ele au rămas până astăzi
pe cer, strălucind noaptea şi provocând umanitatea să le afle secretele.

Capitolul 35
Secretele Pleiadelor
Cele şapte surori au fost nişte creaturi ale iubirii. Calităţile lor de nimfe şi incapacitatea de a fi satisfăcute
simbolizează procesul necontenit al creaţiei. Faptul că nici un bărbat nu a reuşit să le satisfacă arată că ondulaţiile continue
ale vaginului lor vor continua să creeze prosperitate şi abundenţă pe pământ. Ele continuă să îşi aştepte pe cer partenerii de
cuplu, dorind să le împărtăşească acestora secretele lor, ceea ce înseamnă că această cunoaştere este pregătită şi aşteaptă să
fie revelată.
În epoca modernă a apărut ideea că umanitatea are o origine pleiadiană şi că ar trebui să se întoarcă acasă. Mulţi
oameni au o reacţie emoţională atunci când aud de Pleiade. Totul a căpătat o turnură de-a dreptul poetică. Toate lecţiile şi
tradiţiile mitice ne arată că Pleiadele reprezintă cheia revenirii la linia temporală primordială.
Deşi erau foarte supărate pe Zeus din cauza pedepsei date de acesta tatălui lor, Atlas, Pleiadele au acţionat cu
viclenie. Ştiind că Zeus deţine puterea în Olimp, una dintre ele s-a decis să îşi folosească farmecele feminine şi să îl seducă
pe acesta. Scopul ei nu era acela de a-l răni pe Zeus, ci de a concepe un copil printr-un act de iubire, care să devină un
purtător al adevărului în faţa umanităţii. Pleiada aleasă a fost Maia. În urma relaţiei dintre aceasta şi Zeus s-a născut zeul
Hermes, cunoscut şi sub numele de Mercur la romani. Hermes tutelează toate afacerile oamenilor, fiind simultan zeul
comerţului, al comunicaţiilor, al hoţilor şi al ocultismului. Deşi viclean şi răutăcios, a fost un ambasador al zeilor şi a
inventat alfabetul, muzica, astrologia, ştiinţa măsurării şi gimnastica.

26
N. Tr. Nu putem stabili o similitudine cu cuvântul românesc “boier”.
 Egiptenii l-au numit pe Hermes Tahuti (cuvântul grecesc corespondent este Thoth), iar evreii Enoh. Tatăl său este
echivalentul lui Iehova, iar numele mamei sale, Maia, seamănă suspect de mult cu Maria. De aceea, putem stabili o
corespondenţă între el şi Christos, care s-a înconjurat de hoţi şi chiar a fost ucis pe o cruce între doi tâlhari. Această
corespondenţă nu face decât să întărească ideea că între conştiinţa christică şi linia temporală primordială există o legătură
de cauzalitate. Tot de la Hermes provine şi tradiţia hermeneutică a şcolilor misterelor. Aşa cum este prezentată în Biblie,
viaţa lui Christos corespunde perfect tradiţiei hermeneutice. Contează mai puţin cât de adevărată a fost această poveste.
Simpla relatare a vieţii sale este suficientă pentru a răspândi cunoaşterea care permite întoarcerea la Tatăl ceresc. Pleiadele
nu sunt altceva decât un popas pe acest drum. Altfel spus, tradiţia hermeneutică face parte integrantă din conştiinţa
christică.
Înainte de a discuta şi alte aspecte ale Pleiadelor, aş dori să fac o scurtă descriere a acestora, conform miturilor
greceşti. Cea mai bine cunoscută şi mai influentă pleiadă este Maia, despre care am discutat deja. În ultima vreme, tot mai
multe femei încep să-şi spună „Maia”, deşi majoritatea nu au nici o idee despre legătura care există între acest nume şi
pleiade.
Pleiada Celaeno a fost sedusă de Poseidon sau Neptun şi a dat naştere unui fiu, pe care l-a numit Lycus. Potrivit
unei tradiţii, Lycus s-a dus în Asia Mică şi a răspândit misterele Demetrei şi ale Persefonei, cunoscute şi ca misterele
eleusinice (vezi Glosarul).
Alcione a fost o altă pleiadă iubită cu pasiune de Poseidon, care i-a dăruit o mare influenţă asupra mărilor. Este
identificată adeseori cu vânturile. Halcionele sunt perioade de pace numite după numele ei. De regulă, încep cu şapte zile
înainte de solstiţiul de iarnă şi durează două săptămâni.
Merope a fost singura pleiadă care s-a măritat cu un muritor. Numele acestuia era Sisif. A fost condamnat să
meargă în Tartar şi să ridice continuu o piatră uriaşă pe un deal, deşi ori de câte ori ajungea în vârful dealului piatra se
rostogolea la vale. Merope s-a ruşinat de căsnicia ei cu un muritor, aşa că a refuzat să mai strălucească pe cer. Ea este
steaua cel mai greu vizibilă din constelaţia Pleiadelor. Mitul arată inutilitatea investiţiilor făcute în iluziile efemere, prin
comparaţie cu adevărurile eterne. Identificarea cu aceste iluzii nu conduce decât la pierderea strălucirii personale.
Taigete a fost urmărită de Zeus, dar a fost salvată de Artemis/Diana, zeiţa lunii şi a vânătorii, care a transformat-o
într-o căprioară. În final, i-a cedat lui Zeus şi ca urmare a acestei legături a dat naştere unui fiu pe care l-a numit
Lacedemon, ai cărui descendenţi au fondat cetatea Spartei. Elena din Troia este una din descendentele acestei pleiade.
Asterope este singura pleiadă despre care nu se ştie nimic. Reprezintă un mister. Numele ei, Aster, înseamnă stea.
De aceea, se crede că ascunde misterul stelelor, care este misterul suprem. În el intră diferitele aspecte ale subconştientului
colectiv despre care am discutat anterior în această carte.
Pleiada Electra a fost urmărită la rândul ei de Zeus, dar s-a ascuns de acesta în spatele Paladiului de pe Muntele
Olimp. Paladiul era o statuie a tatălui Atenei (sau a Atenei însăşi, în funcţie de legendă). Mânios, Zeus a aruncat statuia din
cer şi a sedus-o cu forţa pe Electra, care i-a născut un fiu, pe Dardanus, care a fost primul rege al Troiei. Statuia a fost
ulterior recuperată de troieni, care au făcut din ea protectoarea oraşului. Se spunea că atât timp cât statuia rămânea în Troia,
oraşul nu va putea fi cucerit. Extrem de preţuit de troieni, Paladiul a fost păstrat în Templul Atenei. Cel care a pătruns în
templu prin viclenie (folosind un pasaj subteran) şi a scos statuia din el a fost Ulise. Abia atunci a putut fi cucerit oraşul.
Troia a fost întemeiată de Dardanus ca o colonie pleiadiană în care se predau misterele eleusinice şi în care era
proslăvită zeiţa. Mai devreme sau mai târziu, ea trebuia să cadă. Electra a fost atât de ataşată de Troia, încât a preferat să se
despartă de celelalte pleiade pentru a nu fi nevoită să asiste la distrugerea ei. Acesta este un alt mit care explică de ce este
atât de greu vizibilă una din Pleiadele de pe cer. El ne oferă de asemenea o perspectivă diferită din care putem privi
Războiul Troian.

Capitolul 36
Troia – un avanpost pleiadian
Legenda Troiei începe cu răpirea Elenei, care se referă la în realitate la lupta pentru energia zeiţei. Numele Elenei
(Helena) provinde de la Hel, zeiţa lumii subterane şi fiica lui Loki. Elena din Troia întruchipează perfect arhetipul
principiului feminin. Nu era doar o descendentă a pleiadelor, ci şi a lui Perseu şi a Andromedei.
La acea vreme, regele Troiei era Priam. Acesta avea un fiu pe nume Paris. Când era mic, a fost dus în munţi şi
lăsat să moară, căci clarvăzătoarea Cassandra a prezis că din cauza lui, Troia va cădea. Paris a fost adoptat însă de o
ursoaică. Aceasta l-a alăptat, simbolizând legătura lui Paris cu Orion. Tânărul a crescut astfel departe de ochii troienilor,
care l-au considerat mort. A lucrat la o fermă de vaci şi se spune că una din plăcerile sale erau luptele între tauri. Era un
bărbat puternic, manierat şi, mai presus de toate, drept. Cuvântul Paris se trage de la rădăcina par, care înseamnă
echidistant sau drept. Chiar zeii l-au remarcat pentru cinstea lui ireproşabilă, respectându-l pentru această calitate.
Întregul panteon al zeilor a fost invitat la nunta mamei lui Ahile, Thetis, cu excepţia lui Eris (Discordia), care s-a
răzbunat aruncând un măr de aur în mijlocul invitaţilor. Pe acesta erau inscripţionate cuvintele: „Pentru cea mai frumoasă”.
Zeiţele Atena, Hera şi Afrodita au emis fiecare pretenţii asupra mărului, aşa că Zeus l-a desemnat pe Paris să hotărască cine
era cea mai frumoasă dintre ele, datorită spiritului său de dreptate.
Cuvântul măr (apple) derivă de la afal, care înseamnă „a cădea”. Mărul simbolizează căderea din linia temporală
primordială, adică din Grădina Edenului de care vorbeşte Biblia. Ironia a făcut ca descoperirea legii gravitaţiei şi a întregii
fizici newtoniene să depindă tot de căderea unui măr.
Mărul discordiei şi-a îndeplinit rolul, căci Paris a fost copleşit de puterea de seducţie a Afroditei şi a ales-o pe ea
drept cea mai frumoasă zeiţă. Decizia lui l-a costat sprijinul Atenei (înţelepciunea) şi al Herei (conştiinţa şi respiraţia), care
i-au ajutat pe greci în războiul împotriva troienilor. Paris a sedus-o pe Elena şi a dus-o în Egipt, în care şi astăzi pot fi
văzute monumente istorice închinate ei. Călătoria în Egipt simbolizează schimbarea de putere a zeiţei Isis, care nu a mai
protejat Troia, ci Grecia. Într-adevăr, Egiptul a fost sursa de putere ezoterică din care s-au inspirat grecii secole la rând.
Chiar înainte de plecarea Elenei din Troia s-a petrecut un ritual ciudat. Mulţi eroi greci au luptat pentru mâna ei,
dar ea l-a ales pe Menelaus din Sparta. Anterior, peţitorii ei au făcut un pact, de a-l sprijini pe cel pe care îl va alege. Acest
legământ a fost pecetluit prin sacrificarea unui cal. Ritualul a constat în dezmembrarea calului şi scăldarea eroilor în
sângele acestuia.
Calul sacrificat i-a fost oferit ca ofrandă lui Marte, zeul roman al războiului. Zeul grec al războiului era Ares,
prezentat de regulă de greci ca fiind crud şi brutal. În schimb, romanii şi troienii l-au venerat. Calul este important din două
motive. Pe de o parte, imaginea sa a fost folosită pentru a distruge Troia, prin crearea faimosului cal troian. Pe de altă parte,
punctul central al Proiectul Montauk a fost tot imaginea unui cal, mai exact a unei statui aflată într-un oraş distrus, în anul
6037. Diferite persoane implicate în proiect au afirmată că au fost trimise în viitor, unde au văzut statuia unui cal pe un
piedestal, care conţinea o anumită tehnologie.
Corelaţia este evidentă: calul troian a presupus o anumită manipulare a timpului, afirmaţie susţinută şi de anumite
fapte27. Originea etimologică a cuvântului cal (horse) nu este sigură. După părerea mea, nu există nici un mister. Rădăcina
hor înseamnă timp, lucru ilustrat de cuvânt orologie (horology), care este ştiinţa măsurării timpului. Este şi rădăcina
numelui zeului egiptean Horus, manifestat ca Montus, zeul războiului în formă de taur. Am discutat pe larg despre
corespondenţa dintre Montus şi Montauk în Piramidele din Montauk. Rădăcina hor reprezintă de asemenea o derivaţie a
cuvântul whore28, care se referă la zeiţa-mamă Babalon, numită Kali de către hinduşi, sau Târfa Babilonului în Biblie.
Aceasta este foarte temută din cauza puterilor ei şi a faptului că devorează creaţia.
Aş dori să mă întorc pentru câteva clipe la prietena mea Maia (cea care mi-a oferit informaţiile referitoare la
proiectul KOALA, şi al cărei nume pleiadian capătă o altă semnificaţie în acest context), pentru a preciza ce mi-a scris în
prima scrisoare pe care mi-a adresat-o. La vremea respectivă, membrii şcolii misterelor din care face parte Maia erau
angrenaţi într-un proiect în Grecia şi Turcia (acolo unde se află ruinele Troiei), unde încercau să „deschidă vechile portaluri
rombice”. Iată ce mi-a scris ea după ce a citit cartea Proiectul Montauk:
Am „văzut” şi eu Calul de Aur. THOTH îmi spune că acest cal este un „indicator al timpului” plasat într-
o „zonă moartă” în care se intersectează mai multe linii temporale. Îmi mai spune că cei care au plasat aceste
indicatoare în zone moarte sunt „capricornii” (de a căror existenţă ştiu de mai bine de 15 ani). Este vorba de nişte
aparate energetice care conţine câmpuri incredibil de puternice, ce le permit celor a căror forţă spirituală este pusă
în rezonanţă cu Spirala Luminii Integrale sau cu Metatron să „pătrundă” în aceste indicatoare. THOTH le asemănă
cu nişte piese de şah, în sensul că ele conţin codurile „jocului” în continuum-ul universal.
Din punct de vedere mitologic, nu putem decât să speculăm ce s-a întâmplat la Troia. Cert este că orice s-ar fi
întâmplat, a fost distrus un imperiu măreţ, în care erau predate misterele. În acest fel, linia temporală falsă s-a accentuat.

27
Există o carte scrisă de un portughez şi intitulată Calul troian, al cărei subiect este o călătorie în timp făcută la Ierusalim.
Din păcate, nu dispunem de o traducere a lucrării.
28
Prostituată (în limba engleză).
 Capitolul 37
Toate drumurile duc la Roma
După căderea Troiei, Pleiadele au intervenit din nou. Electra s-a retras pe cer, dar pleiada Maia a coborât din nou
pe pământ, în peninsula italiană, unde s-a măritat cu Faunus, cunoscut şi sub numele de Pan la vechii greci. Faptul că a ales
un zeu încornorat este foarte sugestiv. Unchiul ei, Saturn, care ieşise din graţiile grecilor, se instalase deja în aceeaşi
regiune, ajutând la dezvoltarea civilizaţiei prin intermediul agriculturii. De fapt, era vorba de o adevărată conspiraţie care
urmărea reinstaurarea liniei primordiale a timpului. Saturn nu este numai zeul timpului. În astrologie, planeta cu acelaşi
nume guvernează semnul Capricornului. Aşa se explică şi referinţa Maiei la „capricorni”, pe care i-a numit călători în timp,
din ultimul capitol. Din punct de vedere mitologic, călătoria în timp este ilustrată de capricorn, o creatură cu un „corn în
frunte” (chiar asta înseamnă de altfel cuvântul „capricorn”). Vom explica acest lucru mai în detaliu ceva mai târziu.
Pe peninsula italiană Maia a devenit cunoscută sub numele de Fauna. Împreună cu Faunus, ea a avut un fiu pe care
l-a numit Latinus, de unde s-a născut cuvântul latin29. Latinus a avut o fiică pe nume Lavinia, care a luat foc în timpul unui
sacrificiu. În mod curios, ea nu a simţit nici o durere. Latinus şi-a întrebat tatăl, pe Faunus, ce crede despre acest miracol.
Acesta i-a explicat că Lavinia trebuie să aştepte sosirea unui mare războinic, cu care urmează să se mărite. Acesta s-a
dovedit a fi Enea, singurul războinic troian care a scăpat după căderea Troiei.
Enea era fiul lui Venus şi a fost crescut de nimfe. Era rudă cu Priam şi cu Paris, dar nu a dorit să participe la
războiul troian până când Ahile nu i-a furat vitele. Enea a fost un luptător legendar, al cărui curaj l-a condus în multe
situaţii imposibile, din care îl salvau de obicei zeii. În timpul carnagiului din Troia, Enea s-a dus pe Muntele Ida, împreună
cu tatăl său şi cu câţiva slujitori credincioşi. Printre aceştia se numărau şi amazoanele, care au luptat alături de troieni. După
război, Enea a făcut o călătorie care a durat şapte ani, oprindu-se în Creta şi în Egipt, unde a fost iniţiat în mistere. Hera era
încă pornită împotriva troienilor, aşa că i-a trimis nişte vânturi puternice, pentru a-i bloca drumul, dar pleiada Alcione i-a
venit în ajutor, îmblânzind furtuna.
În cele din urmă, Enea a ajuns în acea regiune care a devenit mai târziu imperiul etrusc şi în care erau cunoscute
misterele egiptenilor. Mai târziu, a ajuns rege în Latinum. Descendenţii săi au fost Remus şi Romulus, care au fondat
Roma, menită să fie o altă colonie pleiadiană.
Legendele acestei perioade de timp vorbesc şi de un alt „zeu al timpului”, pe nume Ianus. Acesta a ajuns în Italia
cu o flotă, a fondat Janiculum şi a devenit rege în Latinum. A fost primul om care l-a întâmpinat cu bunăvoinţă pe Saturn
după izgonirea acestuia din cer. Fără nici o îndoială, Ianus a fost cel mai mare zeu din panteonul roman, lucru absolut
remarcabil dacă ne gândim că zeul suprem din Olimp era considerat Jupiter (echivalentul lui Zeus). Se pare că iniţiaţii
aveau nevoie de un nou zeu, Ianus, pentru a arăta că problema era legată de conştiinţa corectă a timpului. Este absolut
remarcabil.
Ianus era prezentat ca un zeu cu două feţe, una care privea înainte şi alta care privea înapoi. Imaginea simbolizează
darul primit de acesta de la Saturn, al „dublei cunoaşteri”, care se referă la cunoaşterea trecutului şi a viitorului. Între altele,
Ianus era şi divinitatea tutelară a uşilor, căci orice uşă are două feţe. Există şi alte implicaţii temporale. Ianus era zeul
începuturilor, luna ianuarie (january) purtându-i numele. Începutul acestei luni marchează un moment de trecere în revistă
a trecutului şi de proiecte pentru viitor, ritual cunoscut ca momentul Anului Nou (Revelionul). Era de asemenea zeul celor
patru anotimpuri. Primul nume al lui John von Neumann, savantul maghiar care a manipulat timpul în cadrul Proiectului
Montauk, a fost Janus!
Revolta romană împotriva zeilor greci a fost mult prea subtilă pentru a fi accidentală sau pentru a ilustra doar alte
înclinaţii culturale. Ea este incontestabil legată de zeiţă şi de timp. Civilizaţia greacă s-a conturat în jurul Oracolului din
Delfi, cunoscut şi sub numele de Pitoneasa: femeia-şarpe. Apolo a cucerit templul şi a uzurpat puterea pitonesei. Despre
Oracolul lui Apolo se spunea că domneşte asupra întregului pământ. După alungarea femeii-şarpe au apărut şi primele
semne ale decadenţei imperiului grec. Grecii erau recunoscuţi ca o civilizaţie patriarhală, fiind vestiţi pentru practicile de
sodomie, reluate identic mai târziu, în timpul experimentului de la Montauk.
Lupta pleiadiană de a o repune pe zeiţă în drepturi a fost reluată în Roma. A fost creat astfel templul Virginelor
Vestale. Existau şapte asemenea vestale, număr identic cu cel al pleiadelor. Vesta era zeiţa căminului şi a vetrei, simbolul ei
fiind focul. Fiecare oraş trebuia să îşi aibă propriile vestale, care să vegheze asupra căminelor şi asupra focului sacru al
libertăţii şi iluminării.

29
Etimologii nu sunt siguri de derivatele acestui cuvânt. El este asociat cu latus, care înseamnă lat (pământ întins), cuvânt
apropiat şi de ebraicul lotus, din care a derivat lot, care înseamnă cheie.
 Rea Silvia a fost o asemenea vestală şi o descendentă a lui Enea. Tatăl ei era Numitor, regele Albei. Acesta a fost
detronat de fratele său Amulius, care a silit-o pe Rea Silvia să devină vestală, pentru a se asigura că nu va avea urmaşi care
să-i ameninţe puterea. Zeul Marte, fostul aliat al troienilor, a sedus-o pe Rea Silvia, care a născut doi bastarzi gemeni: pe
Remus şi Romulus. Drept urmare, unchiul ei Amulius a condamnat-o la moarte şi i-a aruncat corpul în Tibru. Cât despre
cei doi gemeni, aceştia au fost lăsaţi să plutească pe Tibru în jos, într-un coş de răchită. Soarta a făcut ca micuţul coş să
ajungă la ţărm, exact pe colinele pe care avea să fie construită Roma.
Cei doi copilaşi au fost alăptaţi de o lupoaică, care simbolizează legătura dintre animale şi feminitate. Mai târziu,
ei au fost adoptaţi de o familie de oameni şi au aflat care este moştenirea lor regală. Drept urmare, şi-au detronat unchiul şi
au restaurat domnia tatălui lor. Mai târziu, au moştenit tronul şi au unificat întreaga peninsulă italiană. Au fondat Roma pe
cele şapte coline, număr care corespunde de asemenea celor şapte pleiade.
Remus şi Romulus au populat mai multe coline şi s-au certat pe tema numelui noului oraş: Roma sau Remora,
după numele lor. Potrivit legendei, Romulus a construit un zid de mici dimensiuni pentru a proteja oraşul, dar Remus l-a
luat în râs, sărind cu uşurinţă peste zid. Romulus a interpretat gestul său ca o lipsă de respect şi şi-a ucis fratele. Ulterior, el
s-a căit30 şi şi-a înmormântat fratele cu cele mai mari onoruri.
Acest mit are o serie de implicaţii extrem de profunde în civilizaţia noastră actuală. Există diferite legende legate
de cei doi fraţi şi de aventurile lor înainte de a fonda Roma. Unele dintre ele pretind chiar că Remus a supravieţuit, dar
acestea sunt foarte greu de găsit, fiind probabil ocultate în mod deliberat. Legenda lui Romulus a fost rescrisă de multe ori,
pentru a corespunde politicii vremii. Deşi există o anumită conexiune între istorie şi mituri, cea dintâi a fost folosită
adeseori ca un instrument psihologic de control al maselor.
Naşterea magică a gemenilor, al căror tată a fost zeul Marte, vorbeşte despre colonizarea pământului de către
marţieni, la care m-am referit în Piramidele din Montauk. Rolul jucat de pleiade indică o altă influenţă. Dar poate cel mai
important aspect al mitului este cel referitor la moartea lui Remus. Romulus a continuat să domnească multă vreme, deşi a
comis o crimă şi ştia că este vinovat. Cearta celor doi fraţi a avut drept obiect graniţele proprietăţii, ceea ce corespunde
modului patriarhal de a privi lucrurile. Remus a înţeles inutilitatea graniţelor, simbolizând astfel viziunea feminină asupra
realităţii. Uciderea lui Remus de către fratele său descrie astfel o eliminare a elementului feminin. Faptul că Romulus a
domnit atâta vreme are de asemenea anumite implicaţii. Manuscrisele care descriau supravieţuirea lui Remus au fost
ascunse, la fel ca şi întreaga sa viaţă ulterioară. Numele lui a ajuns peste veacuri în America, sub forma legendelor despre
Unchiul Remus, un negru bătrân şi bun, care nu reprezenta o ameninţare pentru nimeni. Numele lui Remus a ajuns să fie
folosit în poveşti de adormit copiii! De altfel, această asociere a rasei negre cu energia feminină indică dispreţul pe care îl
aveau puterile care conduceau America la acea dată pentru ambele categorii, din care a rezultat acest stereotip satiric.
Etimologia cuvântului Remus este una din cele mai interesante pe care le-am întâlnit vreodată. Practic, toate
cuvinte din limba engleză care încep cu „rem” derivă din acest mit. Remove, remiss şi remnant (a elimina,
indiferenţă/neglijenţă şi rămăşiţe/ruine) sunt doar câteva din acestea. Cuvântul remit înseamnă „a trimite înapoi”, dar
derivă din remittere – a ierta păcatul. Cuvântul remedy înseamnă „a vindeca”. Toate aceste cuvinte descriu un sentiment
profund de pierdere, asociat cu moartea lui Remus.
Remus a ales ca nume pentru oraşul său Remora. În limbajul modern, acest nume se referă la un peşte care se
ataşează de rechini, înghiţindu-şi prada printr-o deschizătură ovală situată în creştetul capului. Rămâne foarte mult timp
ataşat de rechinul-mamă. Faptul mi se pare uimitor, dacă ţinem seama de ce se întâmplă cu un geamăn atunci când îi moare
fratele. Spiritul acestuia continuă să bântuie pe pământ, mai ales dacă moartea s-a produs la naştere sau în pântecul matern.
El se ataşează de regulă de fratele care a supravieţuit, la fel ca un peşte remora.
Dacă inversăm numele lui Remus, obţinem cuvântul Sumer, numele unui imperiu străvechi, despre care Zacharia
Sitchin afirmă în cartea sa, A douăsprezecea planetă, că a fost centrul istoric al contactelor extraterestre cu pământul.
Am lăsat ce era mai bun pentru final. Cu o singură zi înainte să fac ultima corectură a acestui capitol mi-a căzut în
mână o carte. De fapt, mi-a fost trimisă de cineva, fără să o fi cerut. Cartea se numea Dovezi istorice despre unicorni şi era
semnată de Larry Brian Radka. Autorul afirmă că în limba ebraică, cuvântul reem înseamnă unicorn. Deşi nu am apucat să
citesc cartea, mi s-a spus din alte surse că unicornul a fost un animal real, vânat până la exterminare datorită puterilor
afrodiziace ale cornului său.
Simultan, unicornul este simbolul ascuns al Capricornului. Cornul său spiralat o simbolizează pe kundalini, dar şi
vortex-ul ascuns în Calul de Aur, de care am discutat ceva mai devreme. Cornul este localizat chiar în dreptul celui de-al

30
Cuvântul englezesc remorse (căinţă) provine de la numele lui Remus.
treilea ochi. Puterile sale afrodiziace fac trimitere la magia sexuală. În plus, unicornul a fost folosit în multe mituri ca
simbol al conştiinţei christice. El este considerat o creatură celestă, deşi adevărata sa natură este una terestră, fiind o
creatură a capricornului. Unicornul face trimitere la o altă lume. Poate că rasa sa nici nu a fost distrusă. Poate că cineva a
ascuns aceste animale, aşteptând momentul potrivit pentru a le scoate din nou la lumină. Oricum ar fi, tiparul genetic al
unicornilor continuă să existe în conştiinţa colectivă.
Este evident din mitologia Romei Antice că cineva ştia despre linia temporală primordială. Conştiinţa colectivă nu
a uitat de aceasta. Roma a fost concepută ca un oraş echilibrat, construit pe şapte coline. Când Romulus a instaurat
civilizaţia patriarhală, pleiadienii sau mişcarea KOALA, cum doriţi să-i spuneţi, au fost nevoiţi să se retragă un pas. A fost
pavată astfel calea către apariţia Bisericii Catolice, care nu acceptă conceptul de preoteasă care să facă legătura între om şi
Dumnezeu. Pleiadienii nu au renunţat însă. Virginele vestale continuă să supravieţuiască şi astăzi. Sunt oameni reali, care
au planuri la fel de reale. Probabil, Pleiadele vor continua să strălucească pe cer, până când vom înţelege mesajul lor.

Capitolul 38
Conexiunea Montauk
Pentru a înţelege exact misterele Pleiadelor, trebuie să examinăm un alt element sacru: taurul. Un prim element a
apărut în legendele Troiei, în care se afirmă că lui Paris îi plăceau luptele cu tauri. De fapt, aceasta a fost principala pasiune
a vieţii sale până la concursul de frumuseţe pe care a fost nevoit să-l arbitreze. La rândul lui, Enea s-a dus în Egipt pentru
iniţiere, făcând însă o escală în Creta, ţara minotaurului şi a civilizaţiei minoice.
Cândva, taurul era considerat un simbol sacru pleiadian. Există numeroase artefacte antice, inclusiv monede şi
statui, care fac această asociere. Probabil, astrologii nu sunt deloc uimiţi de acest lucru, căci atunci când Pleiadele apar
pentru prima dată pe cer, la data de 1 mai, soarele se află în constelaţia Taurului. Datorită Precesiunii Echinocţiilor, între
anii 4000-2000 î.Ch. pământul se afla sub influenţa Taurului, ceea ce explică apariţia zeului-taur solar Mithras şi a
civilizaţiei minoice a Greciei. Aceasta a fost inclusiv perioada în care a apărut legenda minotaurului. Luptele cu tauri, atât
de populare în ţările latine, sunt o moştenire din această perioadă de timp. Biserica Catolică, construită în jurul cultului lui
Mithras, continuă să-şi numească şi astăzi edictele supreme „bule papale31”. Tot de aici s-a născut şi cuvântul de argou
bullshit32.
Masonii consideră Pleiadele o constelaţie sacră, motiv pentru care au aşezat cele şapte stele deasupra scării lor
sacre. Unii sugerează că însăşi originea francmasoneriei este asociată cu constelaţia Taurului. „Echerul” lor aminteşte de
„crucea în T” a egiptenilor, care reprezintă imaginea stilizată a unei feţe de taur. Însăşi litera T (Tau) provine de la taurus,
care înseamnă taur.
Crucea în formă de T este de fapt chiar litera T. Era simbolul lui Hermes sau Mercur, de unde derivă şi numele de
Tahuti sau Thoth. Una din semnificaţiile literei „T” este aceea de androgin. „T”-ul simbolizează capul taurului care trage în
jos bara orizontală a crucii, obţinând astfel simbolul tradiţional al crucii, adoptat de creştinism şi de alte religii. Taurul care
trage în jos bara orizontală a crucii aminteşte şi de divizarea stării androginale în cele două sexe. Aşa a apărut fertilitatea,
ceea ce explică de ce taurul este un simbol al virilităţii. Între altele, Tau mai înseamnă şi spirit creativ.
Potrivit tradiţiei egiptene, Taurus a fost fiul lui Babalon sau Isis (sau pleiada Maia). Constelaţia Taurului de pe
cerul nopţii era considerată marele oraş al lui Dumnezeu, mama revelaţiilor şi interpreta vocii divine.
Există şi o altă zeiţă egipteană a cărei etimologie este suspect de apropiată de cea a lui Taurus. Este vorba de
Taurt, zeiţa-mamă primordială adorată de egipteni sub forma unei femele de hipopotam însărcinată sau a Bestiei Apelor
(respectiv spaţiului). Aceasta era cunoscută ca fiind „Mama Revoluţiilor”, căci constelaţia ei se roteşte într-o mişcare de
revoluţie pe cer. Întruchipa ideea de timp, repetiţie, ciclu, întoarcere şi lumină în noapte.

Ilustraţie
Zeul Montu priveşte în sus la cei care pătrund pe domeniul lui, contemplând secretele sanctuarului interior care i-a
fost consacrat în Teba antică. Planeta care îl patronează, Marte, străluceşte dincolo de poartă, reflectându-se în structurile
geometrice care simbolizează matricea evoluţiei noastre.

31
N. Tr. În limba engleză: papal’s bull. Bull înseamnă taur.
32
Textual, “balegă de taur”. Expresie folosită curent în argoul verbal, cu sensul de „Prostii!”
 Toate acestea trimit în mod evident către cuvântul „Tarot”, care înseamnă roată şi despre care se crede că este
„Cartea Revoluţiilor Secrete ale Stelelor şi ale Ciclurilor Temporale Cosmice”. În mod incredibil, cuvântul „Tau” face parte
integrantă din numele Montauk”, care poate fi împărţit astfel: Mon-Tau-K. „Mon” este numele unui zeu. „Tau” a fost
explicat mai sus, iar sufixul „K” are o importanţă în sine. Vom vedea în continuare care este corespondenţa sa, folosind un
citat din cartea lui Kenneth Grant, Aleister Crowley şi zeul ascuns:
„K”, ultima literă din cuvântul „magick”, este cea de-a unsprezecea literă în mai multe alfabete
principale, fiind atribuită zeului Jupiter, al cărui vehicul (vulturul) simbolizează puterea magică în ipostaza ei
feminină; reprezintă „simbolul acelei puteri gigantice a cărei culoare este roşul stacojiu şi care are o anumită
afinitate cu Capricornul sau cu Babalon”. Aspectul important al Capricornului (ţapul) este revelat de atribuirea lui
(în tradiţia indiană) zeiţei Kali, al cărei vehicul este sângele.
„K” reprezintă de asemenea Khn, Khou sau Coada, simbolizată de coadă sau de vagin, venerată în
Egiptul antic ca sursă a Marii Puteri Magice. De aceea, atunci când este scris cu „k”, cuvântul magick indică
natura precisă a curentului pe care l-a întruchipat şi l-a transmis Therion (Crowley).
Există mai multe definiţii interesante ale cuvântului „Montauk” care ar putea avea la bază explicaţia de mai sus.
Una dintre ele este următoarea: „Revelarea zeiţei prin manifestarea ei ca iluzie temporală”.
Pentru cititorii care nu au citit cartea Piramidele din Montauk, doresc să precizez că pe coperta acesteia era ilustrat
un zeu cu capul de taur, numit Menthu sau Montu (ilustrat şi pe pagina precedentă). Acesta era echivalentul egiptean al
zeului Marte, aliatul troienilor şi al romanilor din perioada de început a Romei. Asocierea dintre Montu şi Montauk nu este
deloc întâmplătoare. Cel care mi-a atras pentru prima oară atenţia asupra acestui fapt a fost chiar fiul nelegitim al lui
Crowley, Amado Crowley. El mi-a spus că tatăl său nu numai că a fost la Montauk, dar şi-a consacrat chiar o parte
însemnată din opera sa zeului Menthu.
La scurt timp ce am descoperit corespondenţa care există între cuvintele Montu şi Montauk, am întâlnit o femeie
medium care mi-a transmis nişte informaţii pleiadiene. Nu-mi mai amintesc acum ce mi-a spus, dar ştiu că în noaptea
respectivă am avut un vis foarte viu. Se făcea că m-am trezit într-un pat frumos ornamentat, pe care se afla o carte
gigantică, legată în aur. Avea o grosime de circa 20 centimetri şi era chiar mai bogat împodobită decât patul. Pe coperta de
culoare indigo strălucea titlul, care era scris cu litere metalice: „Secretele Pleiadelor, de Aleister Crowley”. Din păcate, m-
am trezit înainte de a apuca să o răsfoiesc.
Un prim indiciu despre această carte l-am descoperit atunci când am aflat că fondatoarea mişcării teozofice,
Madame Helene Blavatsky, s-a născut în ziua de 12 august, dată la care Proiectul Montauk (1983) a creat o punte de
legătură cu Experimentul Philadelphia (1943). Mi-am amintit de asemenea că Aleister Crowley era mândru că s-a născut în
anul 1875, anul în care Blavatsky a fondat Societatea Teozofică.
Crowley avea lucruri foarte interesante de povestit despre Madame Blavatsky. La vremea ei, aceasta era foarte
populară, fiind atacată dur în numeroase ziare. Legenda spune că a fost prinsă regizând miracole false pentru spectatorii
creduli. Au existat mai multe rapoarte în această direcţie, care pot fi găsite în orice biografie a ei. Discipolii ei jurau însă că
miracolele ei erau reale. Crowley a făcut propriile sale observaţii în legătură cu acest subiect. După părerea lui, Madame
Blavatsky a regizat cu bună intenţie o serie de miracole false, pentru a fi prinsă cu ocaua mică. Numai aşa putea scăpa ea de
falşii adepţi şi de băgătorii de seamă care o asaltau în permanenţă. Adevăraţii adepţi cunoşteau adevărul din scrierile ei şi
nu se lăsau păcăliţi de acele show-uri de paradă. Într-un fel, era o separare a grâului de neghină. După expedierea celor
interesaţi doar de senzaţional putea începe adevărata predare a cunoaşterii, iar smântâna se ridica la suprafaţă. Nu ştiu dacă
aceste comentarii ale lui Crowley sunt corecte sau nu. Cert este că opera ei merită să fie citită cu orice preţ.
Doctrina secretă scrisă de Madame Blavatsky are 1500 de pagini şi reprezintă o lectură foarte interesantă. Nu o
poţi citi de la cap la coadă fără să simţi dorinţa de a te călugări. Am remarcat şi o altă proprietate ciudată a acestei cărţi. Nu-
ţi vine să o iei şi să-ţi continui lectura decât atunci când te simţi pregătit să asimilezi cu adevărat informaţiile cuprinse în ea.
Dacă nu eşti pregătit, pur şi simplu nu te interesează. Cartea încearcă să explice întreaga existenţă a universului şi maniera
în care trebuie înţeles acesta. Nu am apucat să citesc întreaga carte, aşa că nu-i pot face o recenzie corectă, dar nu pot să nu
recunosc că este de-a dreptul uimitoare. Am auzit că până şi criticii lui Madame Blavatsky nu se leagă de opera sa, ci doar
de viaţa sa particulară. Unii au acuzat-o de plagiat, lucru absolut ridicol, căci cartea conţine la tot pasul note de subsol în
care sunt precizate sursele de inspiraţie.
 Doctrina secretă dezvăluie o serie de informaţii extrem de interesante despre Pleiade, în volumul II. Aflăm astfel
că echivalentul sanscrit al lui Marte, Karttikeya, provine de la Krittika, cuvântul sanscrit care desemnează Pleiadele. Tot
aici este prezentat punctul de vedere al unui anume dr. Kenealy, care afirmă că Marte a fost simbolul cel mai secret şi mai
misterios dintre toate simbolurile religioase şi astronomice. Iniţierea supremă în acest mister al tuturor misterelor nu poate
fi făcută fără ajutorul celor şase pleiade vizibile, la care se adaugă cea de-a şaptea, invizibilă cu ochiul liber.
Ne vom ocupa mai îndeaproape de acest mister în capitolul următor.

Capitolul 39
Revelaţia Pleiadelor
Cel mai important aspect al Pleiadelor aşa cum apar acestea descrise în informaţiile mitologice şi ezoterice este
povestea pleiadei Maia, care este mama lui Hermes şi a tradiţiei hermeneutice. Deloc, întâmplător, orice referire la Pleiade
vorbeşte de Şapte Surori, deşi numărul stelelor din constelaţie este mult mai mare. Autorii miturilor nu acceptă însă un
număr mai mare de şapte pleiade, din care una s-a stins din cauza războiului troian.
Referinţa ezoterică la numărul „şapte” include multe alte aspecte mitologice. Enea a făcut o călătorie de şapte ani.
Roma a fost clădită pe şapte coline. La vechii ebraici, numărul şapte simboliza principiul creator. Există şapte ceruri, şapte
chakra-e, şapte note muzicale şi şapte culori ale curcubeului. Chiar şi zilele săptămâni sunt în număr de şapte, simbolizând
cele şapte zile ale creaţiei primordiale. Cuvântul Babalon are şapte litere, iar operaţiunea Babalon a avut la bază un simbol
geometric cu şapte colţuri, cunoscut sub numele de Steaua lui Babalon. Pentru amuzamentul dumneavoastră, vă pot spune
că la ora actuală, cartelul petrolului numără şapte companii atotputernice, cunoscute şi sub denumirea de „Cele Şapte
Surori”.
Semnificaţia acestui număr sacru este legată de cele şapte principii ale creaţiei. Înainte de a ne referi la această
semnificaţie, trebuie să ne întoarcem puţin la Grădina Edenului, despre care am afirmat ceva mai devreme în această carte
că este păzită de heruvimi şi de o sabie de foc. Iată cum sună exact citatul din Geneza 3:24:
„Şi El l-a alungat pe om, şi a aşezat în partea de est a grădinii Edenului heruvimi şi o sabie în flăcări care îşi
schimba în permanenţă direcţia, păzind astfel calea către copacul vieţii”.
„Copacul vieţii” se referă la linia temporală primordială, dar mai are şi o altă semnificaţie: aceea de Cabala mistică
sau Cabala sacră, considerată o cale prin care pot fi înţelese paradoxurile universului. Într-o carte ca cea de faţă, nu ne
putem opri decât foarte pe scurt asupra acestui concept. Cititorilor interesaţi le recomand să citească literatura de
specialitate în domeniu. Cabala poate fi înţeleasă ca o matrice sau o interfaţă care există între aspectele spirituale şi cele
mentale ale creaţiei. Este considerată baza spirituală a sistemului imunitar al corpului fizic.
Ceea ce ne interesează pe noi sunt cele zece aspecte fundamentale ale creaţiei, cunoscute ca cele zece sfere sau
sefiroţi. Acestea reprezintă un tipar ce poate fi regăsit în întreaga natură. Primele trei sfere sunt separate de celelalte şapte.
Ele sunt considerate supreme, căci sunt situate mai presus de planul obişnuit de conştiinţă pe care îl cunoaştem noi. Numele
ebraice ale acestor trei principii sunt: Kether, Chokmah şi Binah. Kether (echivalent cu misteriosul Tao din Orient)
reprezintă sursa divină din care s-a născut întreaga creaţie. Chokmah reprezintă principiul pozitiv sau masculin (Uranus sau
Metatron), în timp ce Binah reprezintă principiul negativ sau feminin (Gaia sau Maria). Altfel spus, ele simbolizează
principiile yang şi yin ale creaţiei. Aceste trei forţe primordiale au condus la apariţia întregii creaţii.
În mod evident, cifra sacră „şapte” este legată de celelalte emanaţii sau sefiroţi, care alcătuiesc împreună întregul
univers cunoscut. Acestea sunt cele şapte puncte de referinţă ale creaţiei, care corespund celor şapte chakra-e. Cine
studiază cărţi despre Cabala şi despre chakra-e poate pătrunde aspectele invizibile ale existenţei, constatând că aceste
„şapte” principii se repetă pretutindeni. Ele sunt cărămizile din care este construit universul. Acesta este misterul cifrei
„şapte”.
În mod evident, studiul celor şapte principii este foarte complex. Cartea de faţă nu poate face decât o introducere
la aceste mistere, familiarizându-ne din nou cu unele din ele pe care le cunoaştem deja. Celor care doresc să aprofundeze
această cunoaştere le recomand Doctrina secretă a lui Madame Blavatsky.
În mitologia ariană, cele şapte pleiade erau doicile lui Marte, zeul războiului şi comandantul oştilor cereşti.
Termenul de „oşti cereşti” se referă deopotrivă la yoghinii din cer şi la înţelepţii de pe pământ. Din această perspectivă,
Marte devine echivalentul Arhanghelului Mihail, luptătorul celest care a învins dragonul sau şarpele.
 Această viziune poate fi înţeleasă mai uşor dacă ne raportăm la sistemul lui kundalini, care stă la baza construcţiei
întregului univers. Acest sistem poate fi comparat pe bună dreptate cu un software de computer. Putem opta pentru a
respecta sau nu acest sistem, dar el există şi îşi produce efectele. Viziunea „creştină” ne-a recomandat să evităm şarpele, dar
Christos a spus textual: „Fiţi înţelepţi ca şarpele şi blânzi ca un porumbel”. Uciderea şarpelui de către Arhanghelul Mihail
reprezintă o metaforă care descrie controlul celor şapte principii ale existenţei. Mihail sau Marte apare astfel ca maestrul
suprem al yoghinilor şi al înţelepţilor. Această analogie a războiului celest ne conduce la marea Revelaţie.
Aspectul ascuns sau invizibil al celei de-a şaptea pleiade se referă la cel de-al şaptelea sigiliu menţionat în Cartea
Revelaţiei lui Ioan (Apocalipsa), care presupune dizolvarea vieţii aşa cum o cunoaştem noi. Învăţăturile ezoterice
referitoare la acest aspect al „pleiadei pierdute” indică faptul că toate secretele oculte există într-un singur depozit, care
poate fi deschis sau nu. Acesta este misterul celui de-al şaptelea sigiliu. El poate fi comparat şi cu ghicitoarea Sfinxului care
blochează accesul la Marea Bibliotecă a Înregistrărilor Akasha-ice. Ieşirea la iveală a informaţiilor ascunse depinde numai
de revenirea noastră la linia primordială a timpului. După cum spunea Preston Nichols mai devreme în această carte, dacă
un număr suficient de mare de oameni ar deveni conştienţi de ceea ce se întâmplă, întreaga umanitate ar face tranziţia către
lumea Creatorului.
Târfa Babilonului de care vorbeşte Cartea Revelaţiei face trimitere la subjugarea lumii materiale de către sistemul
lui kundalini. În Tarotul lui Crowley, Babalon călăreşte pe Bestie, simbolizând astfel principiul care guvernează universul
nostru. Ne place sau nu, trăim într-un univers al diviziunii guvernat de instinctele animalice asupra cărora domneşte
Babalon. Este povestea Evei şi a şarpelui. În plan fizic, acest principiu corespunde impulsului sexual, care face legătura
planului material cu planul spiritual în interiorul omului.
Aleister Crowley a predat Calea Mâinii Stângi, care se referă la fuziunea cu Duhul Sfânt prin intermediul
sexualităţii. Calea Mâinii Drepte conduce la această fuziune prin intermediul unor metode de o nobleţe absolută, redate în
poveştile romantice ale Graalului. Sunt vestite avertismentele ezoteriştilor în privinţa pericolelor asociate cu Calea Mâinii
Stângi. Drama celor care urmează Calea Mâinii Drepte este că ei cad adeseori pradă unor dorinţe asociate cu universul Căii
Mâinii Stângi, tocmai pentru că nu le controlează şi nu le-au explorat suficient de mult pentru a le cunoaşte. Mulţi adepţi o
apucă pe Calea Mâinii Stângi din motive greşite, între care cele mai notabile sunt dorinţa de putere şi de sex. Adevărul este
că puţini dintre ei reuşesc să ajungă la capătul acestei căi (lucru valabil şi pentru cealaltă cale). Nu întâmplător vorbea
Buddha de calea de mijloc. Într-adevăr, trebuie să existe un echilibru.
Preston spunea mai devreme în această carte că singura posibilitate de a elimina implanturile ce ne-au fost
inoculate este descătuşarea lui kundalini. Operaţiunea Babalon realizată de membrii familiei Wilson a însemnat practic o
operaţiune la scară mare concepută pentru a elimina implantul suprem al universului. Scopul ei a fost de a deschide calea în
faţa revelării adevărului şi de a atrage întreaga existenţă pe această cale.
Depozitul de informaţii despre care vorbeam mai devreme este absolut esenţial. Cu cât numărul informaţiilor care
vor ieşi la iveală va fi mai mare, penetrând conştiinţa colectivă, cu atât mai mult se vor schimba lucrurile. Puterile care au
pus la cale Proiectul Montauk au propria lor agendă, după cum a demonstrat Preston. Ele nu urmăresc decât păstrarea
poziţiei lor de putere şi de control.
Investigaţia personală pe care am făcut-o asupra acestor aspecte mi-a revelat un tipar repetitiv foarte interesant.
După ce am aflat povestea Proiectului Montauk de la Preston, am început să descopăr tot felul de corespondenţe cu
numărul 666. Printre acestea se numără şi întâlnirile mele cu Cameron, Amado Crowley şi diferite alte evenimente descrise
în cărţile din seria Montauk. 666 este codul lumii fizice, fiind perfect ilustrat de structura atomului de carbon. Un atom de
carbon conţine 6 protoni, 6 neutroni şi 6 electroni. Dacă pornim de la premisa că întreaga viaţă organică are la bază ciclul
carbonului, nu putem decât să tragem concluzia că numărul 666 este codul care guvernează viaţa trupească.
În termeni ezoterici, cartea de faţă face parte din procesul tranziţiei către lumea lui 777, codul sistemului spiritual
sau al conexiunii dintre viaţa organică şi cea a spiritului pur. Dincolo de lumea lui 777 se află lumea lui 888 – numărul
sacru al conştiinţei christice, care reprezintă infinitul. De data aceasta nu mai avem de-a face cu un univers obiectiv, care
poate fi analizat, căci cel care atinge conştiinţa numărului 888 este proiectat direct la nivelul liniei primordiale a timpului,
reprezentată de numărul 999, inversul lui 666.
Atunci când am luat decizia personală de a dizolva condiţionarea mecanică a universului fizic, căutam lumea lui
999, deşi la vremea respectivă nu ştiam nimic despre ea. Experienţele fantastice care au urmat sunt consecinţa naturală a
principiului: „Caută şi vei găsi”. Conexiunea există şi îi aşteaptă pe toţi cei care doresc să o cunoască.
 Capitolul 40
Constelaţia Lira şi dincolo de ea
Mai există un aspect al Pleiadelor care merită să fie comentat înainte de a încheia această carte.
În lucrarea Măştile lui Dumnezeu: mitologia creatoare, Joseph Campbell prezintă un artefact interesant din anii de
început ai creştinismului. Este vorba de un sigiliu cilindric pe care scrie Orpheos Bakkikos şi pe care este ilustrat un om
crucificat deasupra căruia se află o lună în creştere. Pe cer sunt prezentate şapte stele, pe care Campbell le identifică cu
Pleiadele. Adaugă apoi că Pleiadele erau cunoscute în Antichitate sub numele de Lira lui Orfeu.
Inscripţia Orpheos Bakkikos poate fi tradusă literal prin: „Om Adevărat, Dumnezeu Adevărat”. Orfeu a fost
prototipul christic care i-a precedat lui Christos în mitologia greacă. A fost fiul lui Eagru, regele Traciei, şi al muzei
Caliope. Apolo îl simpatiza pe Orfeu şi l-a binecuvântat cu multe talente. Între altele, i-a dăruit o liră cu şapte coarde.
Se spune că atunci când Orfeu cânta la lira sa, râurile încetau să mai curgă, copacii să mai foşnească, şi chiar şi
pietrele îl urmau. Avea de asemenea puterea să îmblânzească cele mai sălbatice fiare ale pădurii. Vocea sa era atât de
blândă şi de plăcută încât putea adormi cu ea chiar şi valurile sau dragonii. Se mai spune despre el că a predat misterele
eleusinice după ce a fost iniţiat el însuşi în misterele lui Osiris.
După ce a participat la căutarea Lânii de Aur alături de argonauţi, Orfeu s-a însurat cu o nimfă, care a fost muşcată
de un şarpe şi a murit. Copleşit de durere, el i-a cerut lui Zeus permisiunea să o caute şi să o readucă pe pământ din lumea
adâncurilor. Folosindu-şi lira, a calmat animalele sălbatice şi furiile din Hades, dar a fost avertizat să nu-şi privească iubita
până când nu va ajunge pe tărâmul celor vii. Cu puţin înainte să părăsească lumea adâncurilor, el nu a mai rezistat şi a privit
în urmă, pentru a se asigura că soţia sa îl urmează. Aceasta a dispărut însă chiar sub ochii lui şi nu s-a mai întors niciodată.
Chiar şi după ce a revenit în lumea celor vii, Orfeu i-a rămas credincios soţiei sale şi a respins iubirea altor femei, care au
sfârşit prin a complota şi a-i sfârteca trupul în bucăţi.
Acest mit corespunde mitului lui Osiris, care a fost la rândul lui dezmembrat. El indică faptul că iubirea lui Orfeu
a transcens iubirea pământească, motiv pentru care a fost respins de creaturile terestre. Cea mai importantă parte a mitului
se referă însă la lira sa cu şapte coarde, care ilustrează puterea celor şapte principii ale creaţiei. El putea controla
literalmente materia şi fiarele sălbatice.
Din această perspectivă, putem considera că Pleiadele guvernează regatul conştiinţei în care există tiparele
creaţiei. Dacă dorim să aflăm care sunt principiile care stau la baza creaţiei terestre, suntem sfătuiţi să vizităm Pleiadele.
Oamenii de ştiinţă au descoperit la nivelul constelaţiei Pleiadelor o formă de energie extrem de înaltă, pe care au numit-o
Centura de Fotoni. Soarele nostru se roteşte în jurul Pleiadelor la fiecare aproximativ 24.000 de ani; de aceea, ne putem
întreba pe bună dreptate în ce fel ne influenţează această centură de fotoni civilizaţia sau entităţile care pretind că
receptează energie din această regiune. Cert este că această zonă a galaxiei noastre este inundată de lumină. În termeni
pragmatici, putem spune că pleiadienii operează cu liniile holografice. Acesta a fost principiul de care s-a folosit Nikola
Tesla atunci când şi-a vizualizat proiectele mai întâi la nivel mental, înainte de a le transpune în practică. În acest fel, el nu
a comis niciodată greşeli.
Toate aceste informaţii, alături de aspectele mitologice relatate în această carte, indică faptul că experienţa din
Pleiade a lui Preston Nichols nu a fost un simplu vis. Dar adevărul nu poate fi revelat decât în timp şi cu ajutorul
experienţelor personale.
Deşi multă lume se referă la Pleiade ca la o cameră de developare, nimeni nu precizează cine este arhitectul.
Aceasta este o altă poveste, dar un prim indiciu ni-l oferă chiar lira lui Orfeu. După ce acesta a fost sfârtecat în bucăţi şi a
murit, Zeus a răspuns cererii lui Apolo şi a muzelor aşezându-i lira pe cer, în amintirea lui şi a operei sale. Această
constelaţie este cunoscută astăzi sub numele de Lira.
Arhetipul Lirei este comentat într-o carte intitulată Prisma Lirei. Potrivit legendelor, toţi umanoizii care s-au
instalat în Pleiade, pe Sirius şi pe Orion, au provenit din constelaţia Lira. Se crede că aceasta are forma unei lire, căci după
căderea din linia temporală primordială conştiinţa s-a fragmentat din lumină pură în şapte raze de lumină în culorile
curcubeului. Lira este considerată a fi matricea din care s-a născut cândva lumina. Ajungem astfel la un alt subiect
interesant, care merită să fie studiat într-o lucrare de sine stătătoare: studiul luminii.
NOTĂ: Celor care doresc să studieze implicaţiile arhetipale ale constelaţiei Lira le recomand cartea „Prisma
Lirei”, de Lyssa Royal şi Keith Priest.
 Epilog
Această carte a început cu descrierea experienţelor personale ale lui Preston Nichols. Scopul dezvăluirii acestor
informaţii nu a fost doar acela de a relata o poveste interesantă, ci de a contribui la mai buna înţelegere a OZN-urilor şi a
fenomenelor asociate cu acestea. În ceea ce priveşte partea a doua a cărţii, în care am relatat experienţele mele personale,
scopul acesteia a fost de a demonstra existenţa unor forţe invizibile ale conştiinţei care operează în sensul iluminării
umanităţii, care ne-au permis inclusiv nouă să scriem această carte.
Toate lucrările pe care le-am scris împreună cu Preston Nichols sunt criticate de unii ca fiind eclectice, şi cu
siguranţă cartea de faţă nu va face excepţie. Deşi fac tot ce îmi stă în puteri pentru a comunica cât mai clar ce am de spus,
există totuşi o explicaţie pentru care piesele puzzle-ului nu creează întotdeauna o imagine perfect unitară. Subiectele despre
care scriem noi transcend universul tridimensional. Aceste fenomene nu fac parte din lumea noastră şi informaţiile legate
de ele nu pot fi înţelese la fel de uşor ca şi un manual de întreţinere a unei motociclete. Desigur, orice om şi-ar dori să
primească aceste informaţii pe tavă, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil.
Nu mi-am propus să scriu acest epilog cu scopul de a-i reduce la tăcere pe critici, ci de a scoate la lumină un
aspect important. Evoluţia spirituală nu este un proces uşor. Nu poţi atinge desăvârşirea numai citind o carte sau alta. Deşi
cărţile te pot inspira, ideile lor trebuie transpuse în practică. Calea fiecărui individ este separată de a celorlalţi. Cartea de
faţă conţine numeroase indicii pentru cei care doresc să-şi găsească această cale. Mai departe, tot ce aveţi de făcut este să
vă consultaţi propria intuiţie, urmând chemarea conştiinţei dumneavoastră. Dacă nu auziţi nici o voce interioară, înseamnă
că nu a sosit încă timpul dumneavoastră. De aceea, aş dori să închei această carte citând ultimele cuvintele atribuite lui
Buddha (înainte ca acesta să moară):
„Descompunerea este inerentă tuturor lucrurilor complexe. Faceţi toate eforturile pentru a vă elibera”.

Anexa A
Farfurii zburătoare antice
De Preston B. Nichols
OZN-ul pe care l-am descris în prima parte a acestei cărţi este una din cele mai avansate forme de farfurii
zburătoare. Sistemul său de operare corespunde navelor sferice şi unora din farfuriile zburătoare în formă de disc. El
permite crearea unei realităţi virtuale desăvârşite. Există şi alte tipuri de farfurii zburătoare, despre care vom discuta în
continuare. Deşi le-am numit „farfurii zburătoare antice”, ele depăşesc cu mult chiar şi cele mai avansate tehnologii ale
oamenilor.
Următorul nivel de tehnologie după cel mai avansat (care corespunde discurilor şi sferelor) se referă la navele în
formă de pană. Există o serie de similarităţi între acestea şi navele cele mai avansate, în sensul că sunt înzestrate cu fotolii
de comandă. Există două până la şase asemenea fotolii de comandă în interiorul lor, în funcţie de complexitatea navei. Una
din diferenţe majore care apar la aceste nave se referă la pupitrele de comandă, care conţin diferite butoane şi ecrane video.
Convingerea mea este că există un buton de pornire a întregului sistem. În rest, funcţiile de navigaţie sunt preluate prin
mijloace neurologice de la operatorii care conduc navele (la fel ca şi în cazul primei categorii).
În locul computerului de cristal, navele în formă de pană conţin un computer mai convenţional, care dispune de o
tehnologie pe bază de cipuri, multe mai avansată însă decât a noastră. Acest computer face legătura cu o serie de
echipamente construite din materiale asemănătoare celor de pe pământ, cum ar fi argintul, aurul, platina, fierul, cuprul şi
aluminiul. Există însă şi aliaje imposibil de găsit pe pământ.
Navele în formă de pană sunt înzestrate cu o tehnologie mai apropiată de ceea ce putem noi înţelege decât cele
foarte avansate. Ele operează însă pe baza aceloraşi principii ale electro-gravitaţiei şi ale manipulării realităţii pentru a se
propulsa. Puterea lor este generată de un fel de bulgăre radioactiv situat în centrul unui cristal. Acest bulgăre a fost
identificat ca fiind elementul cu numărul 115 în Tabelul lui Mendeleev. Am auzit numeroase rapoarte care afirmă că navele
în formă de pană dispun de reactoare nucleare pe bază de fuziune sau de fisiune. Depinde de cei care susţin aceste rapoarte.
Personal, nu am văzut niciodată un asemenea reactor, aşa că nu pot preciza natura sa exactă.
Convingerea mea este că pe aceste nave există arme şi sisteme de comunicaţie separate între ele. Navele cele mai
avansate conţin sisteme integrate în celelalte funcţii controlate de operatori.
 Navele în formă de trabuc sunt alimentate de acelaşi element cu numărul 115 şi folosesc o tehnologie similară cu a
noastră, cu diferenţa că civilizaţia respectivă este mai avansată decât noi cu circa 50-100 de ani. Există un singur scaun
pentru pilot şi un panou uriaş de comandă. Sistemele lor sunt mai greoaie şi mai diversificate, majoritatea comenzilor fiind
efectuate prin intermediul panoului de control, şi nu pe cale neurologică. Aceste nave folosesc sisteme antigravitaţionale şi
generatoare.
Interesant este faptul că toate farfuriile zburătoare folosesc aceeaşi frecvenţă pentru a-şi genera twister-ii şi
spinner-ii de care au nevoie (vezi capitolul 6 pentru explicarea acestor termeni). Ori de câte ori am făcut analiza semnăturii
electromagnetice, nu am auzit decât o singură semnătură electromagnetică provenită de la OZN-uri. Este vorba de frecvenţa
de 435 MHz, care pare comună tuturor navelor. Orice radioamator care ştie ce să asculte în benzile de frecvenţă poate
recunoaşte această semnătură, ştiind când un OZN se află în apropiere.

Anexa B
Acceleratorul de particule
De Preston B. Nichols
NOTĂ: Informaţiile din această anexă au apărut în cartea „Piramidele din Montauk”.
În toamna anului 1993 am descoperit un accelerator de particule ca urmare a unei filmări video pe care am făcut-o
zburând pe deasupra Camp Hero. Cercul de mari dimensiuni observat pe peliculă a fost identificat de prietenul meu Danny,
un fizician nuclear, drept un accelerator de particule. În timp ce îi arătam filmul, a devenit agitat şi m-a rugat să opresc
cadrul. A scos apoi diagrama unui accelerator de particule şi a suprapus-o peste ecran, identificând diferitele elemente ale
acestuia.
- Iată, acesta este generatorul de unde. Aceasta este secţia de întreţinere. Aceasta este secţia criogenică (cea care
generează temperaturi foarte scăzute, care influenţează proprietăţile materiei). Acesta este punctul de injecţie a particulelor.
Pe scurt, diagrama acceleratorului se suprapunea exact peste imaginea de pe ecran.
Această descoperire aruncă o lumină nouă asupra Proiectului Montauk. Am început să fac cercetări şi să studiez
acceleratoarele de particule. Am aflat astfel că un accelerator foarte mare este folosit pentru a alimenta altele mai mici.
Înclin să cred că acceleratorul mai mare este localizat la Brookhaven National Labs. Din cauza interferenţelor energetice
care se produc între acceleratoare, cele mai mici trebuie situate la o anumită distanţă faţă de cel principal. Locaţiile ideale
pentru aceste acceleratoare mai mici sunt oraşul Montauk şi capătul dinspre est al Long Island.
În continuare, vă voi explica cum funcţionează un asemenea accelerator de particule. Dacă nu aveţi înclinaţii
tehnice, puteţi sări peste restul capitolului.
Procesul începe prin injectarea de protoni în acceleratorul principal. Un proton este o particulă încărcată pozitiv
din interiorul nucleului unui atom. El este antiteza unui electron. Protonii folosiţi în accelerator sunt obţinuţi prin
eliminarea electronilor din atomii de hidrogen. Procesul începe prin separarea hidrogenului uşor de cel greu. Se obţine
astfel hidrogen uşor, în care nucleul atomilor este golit de neutroni. În continuare, eliminarea electronilor din atom devine
foarte uşoară, obţinându-se astfel atomi de hidrogen cu o sarcină pozitivă, adică protoni. Un flux de protoni este injectat în
acceleratorul principal, iar protonii capătă o mişcare din ce în ce mai accelerată. Ei se dilată şi ocupă un spaţiu din ce în ce
mai mare, până când devin practic virtuali.
În punctul de ieşire din acceleratorul principal, protonii călătoresc deja cu 0,5 c (c este viteza luminii, deci 0,5 c
reprezintă jumătate din viteza luminii). Din punctul de ieşire, protonii sunt trimişi printr-un tunel magnetic şi injectaţi în
acceleratorul situat în baza militară de la Montauk. Aici, viteza lor este şi mai mult accelerată, ajungând la nivelul vitezei
luminii.
La acest nivel se poate opera cu formula lui Einstein, potrivit căreia energia este egală cu masa ori viteza luminii
(E = mc2). O particulă care călătoreşte cu viteza luminii dispune aşadar de o anumită energie, conform formulei de mai sus,
care poate fi scrisă şi ca E = mv2, unde v reprezintă viteza. Viteza maxim posibilă este viteza luminii, astfel încât energia
maximă este obţinută atunci când v este egală cu c.
Scopul oricărui accelerator de particule este creşterea continuă a vitezei unei unităţi de energie electromagnetică
(în cazul de faţă, a unui proton, care acţionează ca o particulă). Când sunt aduse la viteza luminii, particulele emană o mare
cantitate de energie, căci ies din lumea reală şi intră într-o lume complet virtuală, ce poate fi definită inclusiv ca energie
mentală.
În timp ce studiam acceleratorul de particule de la Montauk, împreună cu Dan, în mintea mea s-au aprins tot felul
de beculeţe de alarmă. În cele din urmă, am reuşit să-mi explic o problemă cu care m-am confruntat ani de zile. Ori de câte
ori i-am rugat pe mediumii cu puteri psihice să-mi spună ce putere instalată există la Montauk, aceştia mi-au dat un răspuns
astronomic: un milion de megawaţi de energie. Răspunsul mi s-a părut întotdeauna absurd, căci pentru a alimenta un
amplificator cu un milion de megawaţi ai nevoie de două milioane de megawaţi putere instalată, lucru imposibil în Long
Island.
I-am povestit toate aceste lucruri lui Dan, care a început să-mi explice ce se întâmplă cu acceleratoarele în care
particulele sunt aduse la viteza luminii. Când l-am întrebat câtă energie pot produce aceste acceleratoare, Dan a luat un
grafic cu date, în care era trecută inclusiv energia produsă în raport cu diametrul circular al acceleratorului. Măsurasem deja
cercul de la baza aeriană Montauk şi am aflat că diametrul acestuia era de 210 metri. Această cifră figura cu precizie pe
graficul lui Dan. Să fi fost o simplă coincidenţă?
Am estimat şi celelalte variabile necesare, inclusiv diametrul fluxului de protoni şi energia cu care era alimentat
acceleratorul. Dan a făcut apoi nişte calcule şi a ajuns la concluzia că acceleratorul producea o energie echivalentă cu cea a
unei bombe nucleare de o sută de megatone. A luat apoi un alt grafic şi l-a consultat ca să vadă ce putere instalată
echivalează cu cea a unei bombe de o sută de megatone. Cifra obţinută a fost de un milion de megawaţi…
După întâlnirea cu Dan, am continuat să studiez problema acceleratoarelor de particule. Am aflat astfel din mai
multe rapoarte că acestea au nevoie de amplificatoare foarte mari, întrucât operează la 435 de MHz. Aceste amplificatoare
de mari dimensiuni sunt numite klistroni şi înlocuiesc amplitronii uriaşi folosiţi cândva în ansamblul subteran. Decizia a
avut în mod evident o motivaţie tehnică, întrucât doi sau trei klistroni pot înlocui 24 de amplitroni. În plus, sunt mai uşor de
alimentat şi acţionează la fel ca un magnetron, cu excepţia faptului că sunt liniari (un magnetron este o sursă de emitere a
unui semnal de tip microundă, similară unui cuptor cu microunde. Este alcătuit dintr-un tub cu o orbită pentru electroni,
care produce o mare cantitate de energie RF). Klistronii sunt tuburi cu o lungime de aproximativ 33 de metri şi un diametru
de 6 metri, nefiind în esenţă altceva decât amplificatoare de mare putere pentru microundele care alimentează fluxul
acceleratorului de particule.
Un amplificator al fluxului de particule (care este sinonim cu un accelerator de particule) foloseşte particule
nucleare precum neutronii şi protonii, spre deosebire de magnetron sau amplitron, care foloseşte electronii. Protonii şi
neutronii sunt direcţionaţi către o anumită orbită pentru a produce astfel o rezonanţă în cavităţile acceleratorului. O cavitate
este un spaţiu de rezonanţă limitată de o suprafaţă reflectantă de energie RF, cum ar fi un scut sau o suprafaţă metalică.
Rezonanţa se produce din cauza vitezei, în cazul de faţă egală cu viteza luminii.
Aceşti neutroni/protoni sunt special focalizaţi pe orbită astfel încât să acţioneze ca nişte focare energetice în
interiorul unui magnetron sau amplitron (care au electroni pe orbită). În timp ce particulele din acceleratorul principal sunt
trimise în acceleratorul din Montauk, apropiindu-se astfel de viteza luminii, particulele din cavitate se unesc în pachete de
energie. Cavitatea intră astfel în rezonanţă cu energia acestor particule. Dacă fluxul de electroni este accelerat încă şi mai
mult, el transferă cavităţilor o energie care poate fi ulterior externalizată.
Acceleratorul de particule are deja o orbită. Important este ca particulele să fie grupate astfel încât să aibă o viteză
relativ uniformă. În cazul în care se realizează acest lucru, energia poate fi scoasă din accelerator cu ajutorul unui grup de
cavităţi, la fel ca în cazul unui magnetron.
În cazul acceleratorului de la Montauk (cel cu diametrul de 110 metri), două seturi de cavităţi sunt poziţionate în
unghiuri drepte în jurul unui cerc. Folosind un transmiţător de circa 30 de megawaţi, unul din cele două grupuri de cavităţi
este direcţionat de-a lungul unei axe pe care o vom numi axa X. La fel ca în cazul unui amplitron obişnuit, energia de
alimentare grupează fluxul de electroni de-a lungul setului de cavităţi. Este vorba de aşa-numita structură ondulatorie lentă
(undele lente sunt cele care călătoresc la viteze inferioare vitezei luminii). În cazul amplificatorului de particule nu mai
avem de-a face cu unde lente, ci cu o structură ondulatorie înzestrată cu viteza luminii. Cavităţile interioare grupează în
acest caz fluxul de particule la o viteză de aproximativ 0,9 c.
Pe măsură ce particulele sunt accelerate şi mai mult, atingând viteza luminii, ele îşi eliberează întreaga energie de
care dispun. Energia astfel eliberată este colectată în cavităţile de pe axa Y, situată la 90º de axa X, după care energia este
direcţionată aşa cum se doreşte.
 Pentru a extrage energia din amplificatorul de particule, normal ar fi ca ea să fie trimisă înapoi la turnul radar prin
firele de înaltă tensiune. Acest lucru este însă imposibil la o putere de un milion de megawaţi, căci firele s-ar arde. De
aceea, în loc ca energia să fie trimisă prin cabluri (sub formă de energie electrică), constructorii au transformat
amplificatorul de particule într-o antenă. Cercul din jurul amplificatorului cu o putere de un milion de megawaţi nu este
altceva decât o antenă E cuplată cu antena Delta T. Cu siguranţă, puterea amplificatorului este suficient de mare pentru a
modifica timpul şi spaţiul.
Cavitatea de ieşire a energiei a fost construită astfel încât să treacă printr-un fel de rectificator, al cărui scop nu-mi
este încă foarte clar deocamdată. O parte din această energie este folosită pentru a alimenta antena Delta T, al cărei vârf
este situat chiar sub centrul zonei. Baza antenei este situată mult mai jos, sub acceleratorul de particule. Pentru a alimenta
cu energie bobinele X şi Y ale antenei Delta T, constructorii au amplasat acceleratorul de particule chiar deasupra solului.
Au orientat apoi bobina Z către acceleratorul din oraşul Montauk. Am bănuiala că şi energia acestuia este accelerată până la
viteza luminii. Nefiind modulată, aceasta generează un semnal sonor care poate fi folosit ca semnal de corelare pentru
modificarea liniei timpului (vezi capitolul 12 din Proiectul Montauk).
Modificarea liniei timpului nu este singura destinaţie a acceleratorului de particule. La ora actuală el este folosit şi
ca armă. Se ştie că OZN-urile sunt sensibile pe o bandă de frecvenţă de 435 pe 20 MHz. Unul din seturile de cavităţi poate
fi reglat astfel încât să fie obţinută o frecvenţă de 435 MHz. Fluxul de particule poate fi folosit astfel ca armă, prin
intermediul unui dispozitiv de focalizare magnetică înzestrat cu oglinzi reflectorizante. Se generează astfel două fluxuri
elicoidale întrepătrunse, care au aceeaşi funcţie ca şi caduceul. Prin controlarea fazelor ondulatorii, fluxurile pot fi trimise
până la o anumită distanţă, după care pot produce interferenţe distructive, generând un fel de găuri negre în miniatură.
Secretul străpungerii scutului de protecţie al OZN-urilor este modulaţia, lucru cunoscut încă din perioada radarului Sage,
când s-a început doborârea OZN-urilor.

Glosar
Ciclu – unitate de activitate în cadrul unei unde care se repetă continuu. Înainte de a se repeta, un ciclu va avea o
mişcare ascendentă şi descendentă. Dacă ne imaginăm nişte valuri oceanice de intensitate egală (uniforme), seria de valuri
va fi numită „undă”. În acest caz, un val oceanic pe care călăreşte un surfer poate fi numit un „ciclu”.
Delta T – prescurtare pentru „Delta Timp”. În ştiinţă, litera delta este folosită pentru a indica schimbarea. De
aceea, „Delta T” indică o schimbare în timp.
Antenă Delta T – antenă de forma unui octaedru concepută pentru a curba timpul. Arată ca două piramide cu
bazele lipite. Prin definiţie, poate facilita trecerea dintr-o zonă temporală în alta. În jurul muchiilor piramidei sunt plasate
două bobine verticale, la un unghi de 90°. O a treia bobină înconjoară baza piramidei. Schimbarea zonelor temporale poate
fi obţinută prin conectarea antenei Delta T la o sursă electrică de tip puls, aşa cum se arată în capitolul 12 din Proiectul
Montauk. Chiar dacă antena nu este conectată la o sursă de electricitate, ea are un efect interdimensional subtil asupra
naturii timpului.
Sticlă electromagnetică – acest concept se referă la „efectul de sticlă” care apare atunci când un spaţiu specific
este înconjurat de un câmp electromagnetic. Se consideră că respectivul spaţiu se află în interiorul „sticlei”
electromagnetice. Oamenii sau obiectele care există în acel spaţiu se află şi ei în interiorul „sticlei electromagnetice”.
Undă electromagnetică – în jurul oricărei sarcini electrice care oscilează se creează un câmp de natură simultan
electrică şi magnetică. El va oscila la rândul lui, generând astfel o undă care se va propaga în spaţiu. Această undă este
numită undă electromagnetică.
Misterele eleusinice – şcoală a misterelor din Grecia ale cărei rădăcini se trag din cultul egiptean al lui Isis.
Maeştrii ei predau aspectul nocturn al energiei feminine. Se spune că cea care a creat şcoala a fost Isis însăşi.
Elohim – dicţionarul Webster’s defineşte acest cuvânt prin „Dumnezeu”, dar mai corectă ar fi definiţia de „prim
născut din Dumnezeu”, adică de înger. Prefixul „El” înseamnă Dumnezeu, iar Elohim-ii sunt consideraţi Îngerii Căzuţi sau
Rasa Bătrânilor, din care ar fi apărut ulterior rasa oamenilor.
Extratereştri – în sensul cel mai larg al cuvântului, extratereştrii se referă la tot ce nu aparţine planetei Terra. La
ora actuală, termenul este folosit frecvent în OZN-ologie cu referire la fiinţele venite din spaţiu care se folosesc de
umanitate în scopuri genetice sau în alte scopuri mai mult sau mai puţin malefice pentru a-şi favoriza propria evoluţie.
 435 MHz – următoarea descriere a frecvenţei de 435 MHz i-a fost oferită lui Preston Nichols de contactele sale
pleiadiene. Am inclus-o aici numai pentru cititorii cu înclinaţii tehnice. Ţesătura continuum-ului spaţio-temporal care
oscilează în jurul frecvenţei de 435 MHz are la bază spinner-ul realităţii noastre. Numărul este legat de diametrul găurii
negre din centrul galaxiei noastre, care are o rezonanţă ciclotronică (referire la particulele care se rotesc pe o orbită
circulară). Toate energiile sunt atrase în această gaură neagră cu viteza luminii, generând o ecuaţie diferenţială de gradul
trei (prin care sunt exprimate spaţiul şi timpul), cu limite angulare în partea trigonometrică a diferenţialului: limitele
angulare rezolvă ecuaţia dacă introduci în ecuaţie frecvenţa de 435 MHz care se roteşte prin π. Rata frecvenţei raportate la
impulsul angular este π/2.
Frecvenţă – număr de unde sau de cicli pe secundă.
Hertz – (abreviat prin Hz). Un ciclu al unei unde. Orice undă este alcătuită din nenumăraţi cicli, adică repetiţii ale
unui ciclu. Dintr-o perspectivă mai mecanică, un hertz este o fluctuaţie completă a unei unde de la plus (punctul cel mai
înalt) la minus (punctul cel mai de jos). Cinci hertz înseamnă cinci cicli pe secundă.
Metatron – Metatron este definit ca fiind prototipul elementelor de bază sau subparticulelor materiei. Se referă de
asemenea la spirala luminoasă integrală a materiei, spre deosebire de spirala înjumătăţită. Altfel spus, energia metatronică
provine de la lumina albă (cu spectrul integral) născută din sursa primordială.
MHz – un megahertz, echivalent cu 1.000.000 Hz.
Băieţii din Montauk – referire la nişte băieţi adolescenţi, majoritatea arieni cu părul blond şi ochii albaştri, răpiţi
în vederea experimentelor de control al minţii efectuate la baza militară dezafectată de la Camp Hero, din regiunea
Montauk, statul New York. Băieţii au fost programaţi în funcţie de diferite agende, una dintre acestea fiind aceea de a
institui o dictatură de tip lege marţială într-un eventual scenariu de haos social.
Scaunul din Montauk – aparat foarte complex, construit după principii ezoterice, în vederea obţinerii unui
control asupra minţii oamenilor. Era parţial alcătuit dintr-un fotoliu cu trei seturi de bobine, în interiorul unei piramide.
Bobinele aveau senzori meniţi să culeagă gândurile omului care stătea pe scaun. Acestea erau apoi decodificate de un
computer şi amplificate printr-un transmiţător care le trimitea în spaţiu, unde erau receptate de diferite persoane neavizate.
Pentru informaţii suplimentare referitoare la această tehnologie şi a manierei în care este folosită ea pentru manipularea
timpului, vă recomandăm lucrarea Proiectul Montauk: experimente în timp.
MRI – de la Magnetic Resonance Imaging (obţinerea unor imagini prin rezonanţă magnetică). Procedeu de
scanare a unor imagini din interiorul corpului uman, folosind principiile electromagnetice. Aparatele de acest fel sunt
folosite frecvent de medici, oferind mult mai multe detalii decât aparatele cu raze X de altădată.
Oscilator – aparat care creează şi menţine oscilaţii. A oscila înseamnă a genera o mişcare înainte şi înapoi. În
electronică, o oscilaţie se referă la o variaţie regulată între o valoare maximă şi una minimă, cum ar fi curentul electric sau
voltajul.
Fază – intervalul de timp care se scurge între petrecerea unui anumit eveniment şi începerea unui alt eveniment.
Experimentul Philadelphia – experiment secret realizat în anul 1943 la Şantierul Naval din Philadelphia, prin
care nava USS Eldridge a fost înconjurată de nişte bobine pentru a părea invizibilă pe radar. Potrivit martorilor, nava a
dispărut complet, fiind teleportată pe coasta Virginiei.
Detaşament Psi – armă secretă a serviciilor secrete din SUA, alcătuită din indivizi cu puteri paranormale, special
antrenaţi în aproape toate tipurile de activităţi psihice imaginabile. Printre activităţile lor se numără (între multe altele):
vederea la distanţă, controlul oamenilor prin intermediul viselor, focalizarea asupra unei persoane cu scopul de a-i face rău
şi folosirea telepatiei pentru a afla acţiunile uni inamic.
Psiho-activ – calitate care aparţine unei activităţi sau funcţii care influenţează mintea ori psihicul oamenilor. În
cartea de faţă, principalul sens dat acestei expresii se referă la funcţiile electromagnetice sau la echipamentul electronic cu
ajutorul căruia poate fi influenţată gândirea şi comportamentul uman.
Psihotronică – ştiinţă şi disciplină care studiază modul de funcţionare a vieţii. Include studierea interacţiunii
tehnologiei cu mintea, spiritul şi corpul omului. Reprezintă o sinteză a ştiinţei, matematicii, filozofiei, metafizicii şi
studiilor ezoterice. Se ocupă inclusiv de alte realităţi şi de felul în care interacţionăm noi cu celelalte dimensiuni ale
existenţei.
 Modulaţii puls – transmisia unor serii de impulsuri scurte separate de intervale relativ lungi de timp în care nu
este transmis nici un semnal.
RF – de la Radio Frequency (frecvenţă radio). Frecvenţele de peste 20.000 Hz sunt numite frecvenţe radio,
întrucât sunt utile în transmisiunile radiofonice.
Undă radio – undă electromagnetică ce transportă informaţii inteligente (imagini, sunete, etc.).
Relativist – funcţiile relativiste se referă la acele activităţi care nu fac parte din cadrul nostru de referinţă normal.
Fac de asemenea referire la felul în care pot fi asociate activităţile din alte cadre de referinţă cu cele din cadrul nostru de
referinţă. Relativitatea include conceptul totalităţii fără limite, deci şi celelalte dimensiuni sau universuri.
Bandă laterală – acea componentă a undelor radio care poartă propriu-zis informaţiile inteligente.
Soloton – câmp electromagnetic conţinut în sine. Nu se răspândeşte într-o manieră liniară, ci ajunge până la o
anumită limită, unde se opreşte.
Continuum spaţio-temporal – orice om care studiază fizica superioară îşi dă seama că spaţiul şi timpul sunt
inextricabil legate între ele. De aceea, este greşit să ne referim exclusiv la spaţiu sau la timp, ca la nişte concepte
individuale (tocmai pentru că nu există în sine). Ar fi ca şi cum am spune că gura noastră a mâncat cina.
Torus – formă de gogoaşă. Fizicienii şi ezoteriştii afirmă deopotrivă că universul are această formă.
Transceptor – instrument care serveşte deopotrivă ca receptor şi transmiţător.
Transmiţător – aparat sau unitate care trimite un semnal sau un mesaj.
Ultraterestru – fiinţă aparţinând unei ordini superioare care poate funcţiona în cadrul spiralei metatronice (a
luminii integrale). Aceste fiinţe nu vampirizează şi nu influenţează negativ fiinţele umane, ci acţionează în virtutea unui
plan divin.
Undă – o stare de mişcare care se ridică şi coboară periodic este numită undă. Poate fi transmisă dintr-o zonă în
alta fără să necesite transportul materiei. O undă este alcătuită dintr-un mare număr de cicli şi poate transporta imagini,
sunete sau alte semnale.