Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Lumea insa nu are a "scufunda" in sine fiinta noastra decat prin refuzul
acesteia de a o interioriza, deci de a si-o face, in loc de "oglinda",
oglinditul participant la imaginea de sine a omului, in sine. Fara de
prezumtia tot mai trecuta in certitudine si realitate a
"antropocentrismului" ca "destituire" a "cosmocentrismului", omul ca o
continua "aprofundare centrica", pentru a zice astfel dupa Teilhard de
Chardin, n-ar fi fost decat un Narcis din ce in ce mai cazut in deriziune.
Tragicul mitic s-ar fi subtiat in comicul grotesc.
1
se poate spune asa, antinarcisista, deci ca impotrivire la un mod de a
imagina "pacatul originar" si "caderea". Caci, narcisismul, intr-o secventa,
intr-o proiectie, era reprezentarea greaca a caderii, poate, mai dramatica,
fiind fara deschidere istorica, prin aneantizare.
Cunoasterea de sine, de aceea, este tot una cu asumarea lumii prin noi si
pentru noi, adevarul, in consecinta, fiind o adecvare (potrivire) a lumii la
noi (cu noi). Subiectiv, acesta nu este doar, nu in primul rand, in sensul ca
noi ii dam forma, ci, mai cu seama, datorita faptului ca lumea este
"mutata", facuta a noastra. La rigoare, abia de aici, putem vorbi de
adevar, pentru ca si eroarea (si raul) tot de aici incepe. Subiectivitatea
este si binele si raul, adevarul si inselarea, coincidentia oppositorum fiind
sansa si destinul nostru.
2
pe seama degradarii antropicului in entropie? Sa ne intoarcem la cei mai
de demult care nu stiau prea mult, dar ne stiau; este o sansa.
Vasile cel Mare (n. 329 sau 330-m. 379), intre cei mari trei capadocieni,
alaturi de Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, avea sa fie teo-
filosoful cunoasterii de sine, intrucatva, in contra unui, deja devenit loc
comun, in hermeneutica, prin autoritate, mai degraba ca un om de
conducere, decat ca un teolog sau un teo-filosof (Tixeront, Precis de
theologie, p. 222). Poate, mai inainte de orice, un organizator al vietii
bisericesti si monastice, Sf. Vasile, intr-o lectura filosofica, poate sa
apara cu dominante in ideea fundamentala a cunoasterii de sine, in
succesiune greaca, inca socratica (in termen tare).
Prin conditie suntem un intreg alcatuit din suflet si corp. Numai ca trup,
am fi asemenea lucrurilor, neinstare de a comunica decat in limitele
strictei naturalitati si fara de sansa de a ne intelege si de a deslusi
tainele lumii. Doar suflet, am avea capacitatea de a ne sti, cat insa si de a
ne marturisi? Or, "pentru ca sufletul nostru isi zamisleste gandurile in
ascuns in trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa
facem cunoscute cele aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e
rostita, atunci este purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si
trece de la cel ce graieste la cel ce aude" (Omilii si Cuvantari, Omilia a
IH-a, 1).
Animalului i-a fost dat instinctul, spre conservare sau, in alte cuvinte, spre
pastrarea fiintei lui, dar si pentru sporire, in limitele propriei naturi; noua,
in schimb, ratiunea, in mare, cu aceeasi finalitate, dar cu particularizarile
firesti. Instinctual, animalele se feresc "de ierburile otravitoare", iar noi
"de pacat", ceea ce presupune "luarea aminte" de ceea ce suntem si nu
suntem, de ceea ce sa urmarim ori sa desfidem, de bine si de rau, de
adevar si eroare. Asa fiind, sub semnul si supravegherea ratiunii,
dominanta ontologica, "luarea aminte" este dubla: "una, prin care privim
3
lumea inconjuratoare", "cu ochii trupului", si "alta, prin care contemplam
pe cele nemateriale cu puterea rationala a sufletului..." (Omilii..., Om. III,
2).
4
cunoasterea lui Dumnezeu. Daca iei aminte la tine insuti nu mai ai nevoie sa
descoperi pe Creator in celelalte creaturi, vei contempla in tine insuti, ca
intr-un microcosmos, marea intelepciune a Creatorului tau. Din sufletul tau
necorporal vei cunoaste ca si Dumnezeu este necorporal; ca nu e
circumscris in spatiu, pentru ca nici mintea ta nu avea mai inainte sedere
in spatiu, ci ajunge in spatiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede ca
Dumnezeu este nevazut, gandindu-te Ia sufletul tau; ca si el nu poate fi
vazut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici forma, nici nu
poate fi definit prin vreo caracterizare materiala, ci se cunoaste numai
din functiunile sale. Tot asa si Dumnezeu..." (Omilii..., Om. III, 7). O
paradigma ontologista in care Sf. Vasile cel Mare si Augustin se apropie. in
a doua miscare, "ia aminte de tine insuti", ca un indemn metodic,
presupune cateva reguli de a ne conduce bine mintea, cu valoare
pragmatica si teoretica, deopotriva.
Prea ne poarta ambitiile, sa avem cat mai multe "cirezi de vite, multime
nenumarata de slugi, demnitati politice, stapanire peste popoare,
conducere de ostiri, razboaie, trofee si chiar demnitatea de imparat". Si
pentru acestea, atentam la celalalt, umilindu-l, aservindu-l, ucigandu-l
cateodata, ca si cum ar fi, iluzie solipsista, mijloc pentru singur eu. Voim
atatea, dintr-un si pentru un orgoliu nemasurat, si ne pierdem sufletul,
uitand ca suntem ceea ce suntem ca iubire. Cand ne imboldesc patimile
maririi sa ne intrebam, in spiritul Eclesiastului, "unde sunt cei investiti cu
inalte demnitati politice? Unde sunt retorii cei neintrecuti? Unde sunt cei
care organizau si subventionau adunarile populare? Unde sunt stralucitii...
5
generali, satrapi, tirani? Nu sunt toti pulbere? Nu sunt toti basm?" (ibid.,
5).