Universitatea “Andrei Şaguna” – Constanţa

Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice

Introducere în Teoriile Comunicării

- note de curs -
Lector univ. dr. Cristina Gelan

Constanţa 2007
 Cuprins:

I. Comunicarea. Introducere. Definiţii …………………………………………………… 7

I. 1. Scurt istoric al comunicării ………………………………………………………. 7
I. 2. Definiţii ale comunicării ………………………………………………………….. 8
I. 3. Particularităţi ale comunicării …………………………………………………….. 9
I. 4. Comunicare şi informaţie ………………………………………………………… 10
II. Procesul de comunicare – elemente, forme şi etape …………………………………. 11
II. 1. Procesul de comunicare. Elemente ale comunicării ……………………………. 11
II. 1. 2. Feed-back –ul în procesul comunicării ……………………………………... 14
II. 1. 2. Bariere în comunicare şi înlăturarea lor …………………………………… 14
II. 1. 3. Zgomotul - barieră de comunicare …………………………………………. 16
II. 2. Forme ale comunicării ………………………………………………………….. 17
II. 3. Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text ………... 18
II. 3. 1. Indice şi semnal …………………………………………………………… 18
II. 3. 2. Mesaj, semn şi cuvânt ……………………………………………………… 19
II. 3. 2. 1. Mesajul ……………………………………………………………. 19
II. 3. 2. 2. Valoarea informativă a mesajului ……………………………………. 19
II. 3. 3. Semnul ………………………………………………………………………. 20
II. 3. 4. Cuvântul …………………………………………………………………... 21
II. 3. 5. Noţiunea de cod …………………………………………………………… 21
II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat ……………………………………… 23
III. Comunicare şi sistem ……………………………………………………………….. 25
III. 1. Denotaţie/conotaţie …………………………………………………………… 25
III. 2. Simbolul şi simbolizarea …………………………………………………….. 25
III. 3. Sensul în procesul comunicării …………………………………………………… 27
III. 4. Sistemul de semne ………………………………………………………….. 28
IV. Teorii şi modele ale comunicării ……………………………………………………. 30
IV. 1. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării …… 30
IV. 2. Şcoala semiotică ……………………………………………………………… 32
IV. 2. 1. Modelul lui Ch. S. Peirce ………………………………………………... 33
IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards ……………………………………………. 34
IV. 2. 3. Modelul lui Saussure …………………………………………………. 35
4
 IV. 3. Şcoala proces ………………………………………………………………… 36
IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson ………………………………………………. 36
IV. 3. 2. Modelul lui Lasswell ………………………………………………… 38
IV. 3. 3. Modelul Shannon & Weaver ………………………………………. .. 39
IV. 3. 4. Modelul lui Gerbner ………………………………………………… 40
V. Comunicarea verbală …………………………………………………………….. .. 43
V. 1. Comunicare şi limbaj …………………………………………………………. 43
V. 2. Limbă şi limbaj; clarificări conceptuale ………………………………………. 44
V. 3. Limbă şi gândire ……………………………………………………………… 46
V. 4. Operaţionalizarea limbajului ………………………………………………….. 47
V. 5. Formele comunicării verbale …………………………………………………. 48
V. 6. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării ………………………………... 50
V. 7. Stil şi comunicare ……………………………………………………………... 53
V. 7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare ……………………………………… 54
VI. Comunicarea non-verbală ……………………………………………………………56
VI. 1. Kinetica ………………………………………………………………………….. 56
VI. 1. 1. Expresia feţei …………………………………………………………… 59
VI. 1. 2. Mişcarea corpului ……………………………………………………… 61
VI. 2. Proxemica ……………………………………………………………………. 63
VI. 3. Limbajul culorilor …………………………………………………………… 65
VI. 4. Limbajul timpului ……………………………………………………………. 66
VII. Şcoala de la Frankfurt ……………………………………………………………. 68
VII. 1. Teoria critică a societăţii ………………………………………………………69
VII. 2. Teoria societăţii concepută în intenţie practică …………………………….. 70
VII. 3. Problema formării voinţei politice, a deciziilor relevante pentru mersul istoriei .. 71
VII. 4. Teoria acţiunii la J. Habermas …………………………………………………71
VII. 5. Pragmatica universală …………………………………………………………72
VII. 5. 1. Discursul - formă a comunicării …………………………………………74
VIII. Comunicarea – proces de influenţare socială ……………………………………. 76
VIII. 1. Definirea spaţiului public ………………………………………………….. 77
VIII. 2. Comunicarea în spaţiul public ……………………………………………. 78
VIII. 3. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan ……………………. 79
IX. Comunicarea de masă …………………………………………………………….. 81
IX. 1. Conceptul de comunicare de masă ………………………………………. 81

5
 IX. 2. Mijloace de comunicare de masă …………………………………………. 82
IX. 2. 1. Comunicarea prin Internet ………………………………………….. 85
IX. 3. Industrializarea comunicării sociale ……………………………………….. 87
IX. 4. Rolul şi funcţiile mass-media în societate ………………………………….. 89
IX. 5. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor …… 92
IX. 6. Teoriile efectelor mass-media ……………………………………………… 93
IX. 7. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea ………………………. 96
IX. 7. 1. Modelul autoritarist …………………………………………………… 96
IX. 7. 2. Modelul comunist ……………………………………………………... 97
IX. 7. 3. Modelul liberal ……………………………………………………….. 99
IX. 7. 4. Modelul serviciului public …………………………………………… 100
IX. 8. Manipularea informaţională şi structurile mediatice ………………………. 101
IX. 8. 1. Mass-media şi reprezentările mentale ………………………………... 101
IX. 8. 2. Comunicarea prin imagine …………………………………………… 103
IX. 8. 3. Tehnici de manipulare prin presă ………………………………………. 104
IX. 8. 4. Principalele practici manipulative …………………………………… 106
X. Comunicarea politică ………………………………………………………………... 107
X. 1. Modelul comunicării politice ………………………………………………… 108
X. 2. Efecte ale comunicării politice ……………………………………………… 111
X. 2. 1. Modelul „agendei” politice şi publice ……………………………….. 112
X. 2. 2. Teoria încadrării ……………………………………………………… 113
X. 2. 3. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice ………………. 114
X. 3. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă ….. 114
X. 4. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice …………………………. 116
X. 5. Propaganda politică, publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică ……… 119
Bibliografie …………………………………………………………………………….. 123

6
 I. Comunicarea. Introducere. Definiţii

I. 1. Scurt istoric al comunicării

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din

antichitate. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul „comunicare” provine
latinescul communis, care însemna „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”,
termenul circulând în vocabularul anticilor şi cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlalţi”.
Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări, cu deosebire practice pentru
comunicare le-au avut grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul
şi de a-1 exprima în agora era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean (trebuie însă să
avem în vedere faptul că accesul la funcţiile publice ale cetăţii era accesibil oricărui cetăţean grec
doar prin tragere la sorti. Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetăţenilor de a se
reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată, textul lui Platon Apărarea lui Socrate1 fiind
un exemplu în acest sens).
Elemente concrete de teorie a comunicării apar prima dată în în secolul al VI-lea ante.
Chr., în lucrarea Arta retoricii a lui Corax din Siracuza. Preocupările pentru teoria comunicării
au fost continuate de către Platon şi Aristotel; aceştia instituţionalizând comunicarea ca
disciplină de studiu alături de filosofie sau matematică, în şcolile întemeiate de ei, Academia
Greacă, respectiv Lyceum. Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări, dezvoltându-le şi
elaborând in jurul anului 100 ante Chr. primul model al sistemului de comunicare.
Odată cu dezvoltarea bisericii şi a creşterii rolului său în viaţa oamenilor, odată cu
dezvoltarea drumurilor comerciale şi cu cristalizarea primelor formaţiuni statale, comunicării i-
au fost conferite noi dimensiuni. Astfel, în Evul Mediu putem vorbi chiar de o instituţionalizare a
acestei activităţi, în sensul că în toate statele exista pe lângă liderul autohton indivizi instruiţi
care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor,
de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenţa unui sistem comun de semne şi
simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu
1
Platon, Apărarea lui Socrate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
7
preponderenţă a limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulaţie, ca sistem comun de
semne şi simboluri, şi a limbii latine pentru zona apuseană.
Un rol important în extinderea comunicării 1-a avut şi dezvoltarea drumurilor comerciale;
acestea au facilitat crearea poştei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul al XIV-
lea. Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei.
Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului, a trenului, a automobilului,
intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai ales între comunităţi; de asemenea, a
determinat crearea de noi sisteme şi modalităţi de comunicare.
Televiziunea a produs o serie de schimbări şi a diversificat modalităţile de comunicare.
Prin televiziune suntem la locul faptei pentru a vedea şi a auzi noi înşine ce s-a întâmplat în
oricare colţ al lumii.
Lumea computerelor şi internetul au revoluţionat extrem de diferit tehnicile de
comunicare, creând o „societate a informaţiei”. Omul trebuie să cunoască „limbajul
calculatorului”, şi anume să stăpânească câteva „limbaje” folosite în domeniul informaţiei.
Dezvoltarea tehnologiei legate de lumea calculatorul a schimbat şi modul de exprimare,
conferind alte sensuri unor termeni, precum backup, boot, mouse, hacker, menu, window, virus
ş.a., dar a favorizat şi transmiterea informaţiei pe distanţe foarte mari într-un timp record.
În prezent, a fi informaţi, a comunica, reprezintă principala dimensiune a existenţei
fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca
activitate distinctă.
Există o multitudine de situaţii de comunicare, extrem de diferite şi de variate, iar
activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le
desfăşoară în mod curent un individ.

I. 2. Definiţii ale comunicării

Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica şi substantivul
comunicare sunt ambele polisemantice, altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. Cei
care se ocupă de domeniile comunicării, întâlnesc astfel, de la bun început, o dificultate majoră:
aceştia nu au de a face cu o operaţiune bine determinată, ci cu o multitudine de operaţiuni, despre
care este greu de spus cu certitudine în ce măsură se aseamănă.
Dicţionarul enciclopedic2 oferă termenului ,,comunicare" o definiţie deosebit de
complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

2
Coord. Popa, Marcel D., Dicţionar enciclopedic, vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
8
 • un punct de vedere sociologic, potrivit căruia comunicarea reprezintă un ,,mod
fundamental de interacţiune psio-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte
coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de
comportament individual sau de grup”;
• în al doilea rând, comunicarea poate fi înţeleasă ca înştiinţare, ştire sau veste, iar în
acest sens reţine atenţia aspectul juridic, anume de „aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces
a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg
obişnuit de la data informării”;
• un alt punct de vedere este acela potrivit căruia comunicarea presupune o prezentare
într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice.
Când un cuvânt este la modă, cum este astăzi cazul cuvântului comunicare, când
activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească
datorită chiar interesului de care se bucură. Astfel, odată cu diversificarea şi masificarea
comunicării, oamenii politici, şefii de întreprinderi, artiştii cunoscuţi chiar şi, în general, orice
persoană a cărei carieră depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de opinia pe care publicul
şi-o face despre ea, apelează la serviciile specialiştilor numiţi consilieri în domeniul comunicării.
În acest caz, trebuie să înţelegem prin comunicare transmiterea unei imagini, transmitere care se
realizează mai ales prin mass-media. În mod firesc, trebuie ca această imagine, altfel spus,
reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză, să fie puternică şi în acelaşi timp
favorabilă; în caz contrar, vom spune că persoana vizată nu are ,,trecere la public", că ,,nu
reuşeşte să comunice"; imaginea sa nefiind cea pe care doreşte să o ofere. De aceea, orice
persoană care se află într-o astfel de situaţie are tot interesul să-şi consolideze imaginea şi să
depună toate eforturile pentru a-şi crea o imagine pozitivă.

I. 3. Particularităţi ale comunicării

Dintre particularităţile cele mai importante ale comunicării reţinem:

• comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul în
care evoluează;
• în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor
scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată
(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se

9
înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în
forul său interior, la nivelul sinelui);
• orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume
spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă
interdependenţă;
• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare,
odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;
• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj,
el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar;
• în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de
cuprindere;
• semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare,
cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;
• orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai
semnificativ.

I. 4. Comunicare şi informaţie

,,Comunicare" şi ,,informaţie" sunt două concepte înrudite, explicitarea fiecăruia dintre

ele fiind deplină doar prin înţelegerea celuilalt concept.
În ştiinţa comunicării, informaţia este definită drept ,,ceea ce se comunică într-unul sau
altul din limbajele disponibile”3. Informaţia trebuie considerată, deci, ca o combinaţie de semnale
şi simboluri. Atunci cand vorbim de semnale, ne raportăm la undele sonore pe care le emitem în
actul vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt purtătoare de informaţie,
însă, în sine, ele sunt lipsite de semnificaţie. Semnificaţiile purtate de semnale pot fi decodate
datorită convenţiilor sociale.
Putem distinge astfel trei aspecte ale conceptului de informaţie4:
• aspectul sintactic al informaţiei, reprezentat de succesiunea impusă de către emiţător
semnalelor grafice, auditive sau electrice;
• aspectul semantic al informaţiei, dat de semnificaţia care le este acordată semnalelor
pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţia nu are cum să fie identică pentru cei ce participă la
actul comunicativ, de aceea trebuie făcută distincţia între informaţia semantică intenţională

3
Cuilenburg, J.J, Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinta comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 28.
4 Ibidem, pp. 28 – 29.
4

10
(informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată (informaţia
pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat);
• aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau cu efectul acesteia
asupra receptorului.
Orice act de comunicare se încheie cu implicaţiile pragmatice ale acestuia pentru receptor,
aceasta reprezentând etapa finală a transferului de informaţie.

II. Procesul de comunicare – elemente, forme şi etape

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi

sentimentelor (atitudinilor, opiniilor), de la un individ la altul, de la un individ către un grup social
sau de la un grup social la altul. Astfel, comunicarea este procesul prin care se face un schimb de
semnificaţii între persoane.
The World Book Dictionary5, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K. face distincţie
între comunicare şi comunicaţii, definindu-le pe acestea din urmă drept:
- un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune şi altele;
- un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea proviziilor militare a vehiculelor şi
a trupelor;
- studiul transmisiei informaţiei şi divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste şi
ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace.
După cum am văzut, comunicarea este înţeleasă ca un proces al transmiterii expresiilor
semnificative între oameni, ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se
influenţează unii pe alţii. Actul comunicării se realizează atunci când o sursă de mesaje transmite
semnale, prin intermediul unui canal, la un receptor, când sursa transmite o informaţie, o idee
sau o atitudine.
Studiată ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al ştiinţelor sociale;
s-a constituit astfel o ştiinţă autonomă, a comunicării, caracterizată prin pluralitatea modurilor de
abordare a comunicării (lingvistică, semiotică, psiho-socială, sociologică, cibernetică etc.).

II. 1. Procesul de comunicare. Elemente ale comunicării

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.Noomen definesc comunicarea ca pe „un proces

prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de

5
Barnhart, Clarence L., Barnhart, Robert K., The world book dictionary, Field Enterprises Educational Corporation,
Chicago, 1965.
11
 a produce asupra receptorului anumite efecte” 6. Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o
structură specifică reprezentată de un anumit tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător –
mesaj - receptor.
Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din
anul 1934 de Karl Buhler, în lucrarea Die Sprachtheorie7:

Mesaj

Emiţător Receptor
Feed-back

Ulterior, Roman Jakobson, urmărind schema lui Karl Buhler, dezvoltă structura
procesului de comunicare, adăugându-i încă trei componente: cod, canal, referent Relaţia de
comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către
receptor, care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Acest mesaj este
constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact, între
emiţător şi receptor are loc un transfer de informaţie. Informaţia pleacă de la emiţător şi devine
informaţie pentru receptor. Atât emiţătorul, cât şi receptorul sunt entităţi orientate către un scop.
Emiţătorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a primi informaţia.
Transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod. Între mesaj şi cod există o
anumită discrepanţă. Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă, cursivitate,
claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a emiţătorului, codul este fix,
invariabil abstract, redus la un număr destul de mic de semne.

REFERENT

MESAJ

EMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR

COD

Schema lui Roman Jakobson

J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten şi G. W. Noomen realizează un model al procesul de

comunicare8:

emiţător codare canal decodare receptor efect

6
Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., op. cit., p. 27.
7
Apud. Haineş, Ion, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1998, p.
18.
8
Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., op. cit., p. 27.
12
 zgomot de fond

Astfel, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice :

• existenţa a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o
anumită relaţie;
• capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de
ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii
„joacă" pe rând rolul de emiţător şi receptor);
• existenţa unui canal de transmitere a mesajului;
Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există
între elementele structurale enumerate mai sus. Această relaţie de interdependenţă face ca orice
proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea,
emiţătorul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Mesajul transmis este o
componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum
codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de transmitere, este dependent de
modul în care va fi recepţionat, de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi destinatarului,
de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.
Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal.
Limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul nonverbal este
limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi, mimică etc.).
Limbajul paraverbal este o formă a limbajului nonverbal, o formă vocală reprezentată de
tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele
dintre cuvinte, ticurile verbale.
Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de
comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaţionale.
Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un
anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.
Canalele de comunicare reprezintă căile urmate de mesaje. Există două tipuri de canale
de comunicare:
1. canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie;
2. canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal.

13
 Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care
pot veni în sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator,
telex, mijloace audio-video.
Mediul comunicării este influenţat de mijloacele de comunicare; există mediu oral sau
mediu scris, mediu vizual.
Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de
comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate, încât între acesta
şi mesajul primit să existe diferenţe vizibile. Perturbaţiile pot fi de natură internă - factori
fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură externă -
care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi
succesive ale procesului de comunicare).
În procesul de comunicare, bariera reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau
eficienţa transferului de mesaj. În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi
clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate poziţiei emiţătorului şi
receptorului, bariere de concepţie.

II. 1. 2. Feed-back –ul în procesul comunicării

Noţiunea de feed-back desemnează acele răspunsuri ale receptorului care formează şi

deformează mesajul ulterior al emiţătorului. El reprezintă reversul fluxului de comunicare, prin
care emiţătorul devine receptor, iar receptorul devine noul emiţător. Specialiştii în comunicare au
identificat două feluri de feed-back: pozitiv şi negativ.
Feed-back-ul pozitiv încurajează comportamentul comunicaţional care se desfăşoară (de
exemplu, dacă într-un amfiteatru plin de studenţi, profesorul a reuşit să capteze atenţia
acestora, aceştia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc, au ochii aţintiţi asupra profesorului,
figura lor denotă atenţie şi concentrare, dacă sunt întrebaţi răspund la obiect etc; toate aceste
semne constituie un feed-back pozitiv ce încurajează profesorul să continue în acelaşi mod).
Feed-back-ul negativ încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă (pornind
de la acelaşi exemplu, dacă profesorul nu a reuşit să capteze atenţia studenţilor, aceştia sunt
neatenţi, vorbesc, se agită, unii chiar citesc altceva sau îşi copiază cursuri la altă disciplină etc;
aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui să determine profesorul să schimbe
modul de comunicare).

II. 1. 2. Bariere în comunicare şi înlăturarea lor

14
 Doctor Leonard Saules, de la Grand School of Business Universitatea Columbia 9,
considera că în procesul de comunicare pot interveni următoarele tipuri de bariere:
1. Bariere de limbaj, care pot consta în faptul că:
• aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;
• cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;
• starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;
• ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;
• dificultăţi de exprimare;
• utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.
2. Barierele de mediu, care sunt reprezentate de:
• climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată);
• folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători;
• climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru
că le este frică să spună ceea ce gândesc.
3. Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate, de asemenea, constitui o barieră
datorită:
• imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor;
• caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea;
• sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.
4. Barierele de concepţie, acestea fiind reprezentate de:
• existenţa presupunerilor;
• exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
• lipsa de atenţie în receptarea mesajului;
• concluzii grăbite asupra mesajului;
• lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;
• rutina în procesul de comunicare.
Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de
comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte care trebuie luate în
considerare pentru înlăturarea lor:
• planificarea comunicării;
• determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;
• alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;
• clarificarea ideilor înaintea comunicării;

9
Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 22.
15
• folosirea unui limbaj adecvat

II. 1. 3. Zgomotul - barieră de comunicare

Zgomotul reprezintă orice lucru care intervine în transmiterea mesajului. Există trei feluri
de zgomot:
a) zgomotul semantic, care apare atunci când oameni diferiţi au diferite înţelesuri pentru
aceleaşi cuvinte sau fraze;
b) zgomotul mecanic, ce apare atunci când există o problemă cu mecanismul folosit pentru a
ajuta comunicarea;
c) zgomotul de mediu, care se referă la zgomotele externe care intervin în procesul
comunicării (un restaurant zgomotos pentru cineva care doreşte să întreţină o conversaţie etc).
Un rol important în reducerea efectelor zgomotului îl are feed-back-ul. Feed-back este
un termen preluat din limba engleză şi este întrebuinţat cu deosebire în cibernetică, semnificând
reacţie inversă.
Victor Săhlenu10 consideră că principiul reacţiei inverse este important pentru controlul
eficienţei unei acţiuni, pentru asigurarea corectării ei în scopul atingerii unui obiectiv fixat. De
obicei, emiţătorul este cel care trebuie să ceară un feed-back, dar în situaţia în care el nu face
precizarea necesară, atunci celălalt va trebui să efectueze reacţia inversă.
Structurând informaţiile despre tehnica şi rolul feed-back-ului în comunicare,
considerăm că, cele mai des folosite şi eficiente tehnici de feed-back sunt:
1. parafraza, care presupune a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte, spre deosebire de
citat, când textul respectiv este reprodus; ea este utilă atunci când dorim să clarificăm
poziţia pe care o susţinem într-o discuţie, sau când dorim să clarificăm o neînţelegere.
2. întrebarea directă - este interogaţia prin care se poate răspunde prin da sau nu. Necesitatea
unor astfel de întrebări este dovedită atunci când se doreşte obţinerea unor informaţii scurte şi
concise, când ne aflăm în faţa unui interlocutor laconic, foarte zgârcit la vorbă. Acest gen de
întrebări nu trebuie puse în cazul în care cel întrebat nu ştie nimic, iar celălalt ştie totul.
3. întrebarea indirectă - acesta este întrebarea la care nu se poate oferi un răspuns categoric
da sau nu, necesitând o anume dezvoltare. Este folosită ori de câte ori se încearcă a
determina pe cineva să-şi exprime sincer o părere.

10
Săhleanu, Victor, De la omul necunoscut la omul cognoscibil, Editura Ramida, Bucureşti, 1996.
16
4. întrebarea cu răspuns sugerat reprezintă genul de întrebare care conţine deja o părere, intenţia
nedeclarată fiind aceea de a-l influenţa pe celălalt să-şi însuşească acea opinie. Cu alte cuvinte, se
încearcă conducerea discuţiei în mod deliberat spre a obţine de la interlocutor răspunsul dorit,
acest lucru realizându-se fără ca acesta să conştientizeze acest fapt. În cele mai multe cazuri,
aceste întrebări au un pronunţat caracter manipulator. Atunci când dorim să iniţiem o
comunicare sinceră este bine să ne ferim de a pune sau de a răspunde la astfel de întrebări.
5. ascultarea activă presupune ascultarea punctului de vedere al interlocutorului şi
exprimarea acordului sau dezacordului faţă de acesta. Un rol aparte în acest tip de feed-
back îl are comunicarea nonverbală (mimică, gestică). Astfel, o comunicare poate să se
desfăşoare optim doar în cazul în care fiecare receptor îi dovedeşte transmiţătorului
mesajului că îl acceptă ca partener de discuţie. Acceptarea partenerului de dialog trebuie
dovedită prin gesturi sau mesaje tipice. Un individ nesigur interpretează automat lipsa unui
mesaj de acceptare ca pe unul de refuz, astfel încât pot apărea divergenţe de păreri.
Limbajul (verbal sau nonverbal) al neacceptării se exprimă prin sentinţe, critici,
ameninţări, dojeni, gesturi specifice etc; aceste semnale de neacceptare îi provoacă
partenerului de dialog teamă, indispoziţie, disconfort, pretext de interiorizare.

II. 2. Forme ale comunicării

În funcţie de criteriul luat în considerare, distingem mai multe forme ale comunicării. Un
prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl constitute modalitatea sau tehnica de
transmitere a mesajului. Identificăm astfel11, comunicarea directă, în situaţia în care mesajul
este transmis uzitându-se mijloace primare - cuvânt, gest, mimica; şi comunicarea indirectă, în
situaţia în care se folosesc tehnici secundare - scriere, tipăritura, semnale transmise prin unde
hertziene, cabluri, sistem grafice etc.
În cadrul comunicării indirecte distingem între:
• comunicare imprimată (presa, revista, carte, afiş, etc.);
• comunicare înregistrată (film, disc, banda magnetică etc.);
• comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);
• comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).
În funcţie de modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare
identificăm următoarele forme ale comunicării:
• comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele; realizată de fiecare individ în
forul sau interior);
11
Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, pp. 10 – 11.
17
 • comunicare interpersonală (sau comunicare de grup; realizată între indivizi în cadrul
grupului sau organizaţiei din care fac parte; în această categorie intră şi comunicarea desfăşurată
în cadrul organizaţiei);
• comunicare de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către instituţii
specializate şi cu mijloace specifice);
Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare în funcţie de
relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii; putem astfel identifica:
• comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele
superioare);
• comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la
nivelele superioare către cele inferioare);
• comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau
între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între
acestea).

II. 3. Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text

II. 3. 1. Indice şi semnal

Din punctul de vedere al comunicării, putem numi indice ceea ce oferă informaţii asupra
unei stări psihologice care, prin natura sa, nefiind nici vizibilă, nici accesibilă nici unuia din
celelalte simţuri ale noastre, rămâne ascunsă în măsura în care nu se manifestă prin consecinţe
perceptibile. În principiu, indicele, nu serveşte comunicării voluntare decât ca accesoriu, atunci
când întăreşte sau modifică informaţiile pe care destinatarul le are asupra conţinutului comunicat
sau intenţiei comunicante.
Semnalul este orice element purtător de informaţie, cu condiţia ca acesta să fi fost produs
în mod deliberat de cineva care se aşteaptă ca acesta să fie înţeles ca atare. Vom spune deci că
este vorba de un indice intenţional. Nu există comunicare deplină fără semnal. De exemplu,
cuvintele constituie semnale cu ajutorul cărora informaţiile sunt transmise.
De multe ori, sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit în întregime decât dacă ne
servim de indici. Astfel, diferenţa dintre indice şi semnal devine relativă, deoarece şi unii şi alţii
au acelaşi rol. Indicele nu oferă informaţii decât în mod ocazional, în timp ce semnalul le
furnizează prin chiar natura sa. Indicele este un dat al realităţii, care nu este în sine un indice, dar
care devine un indice atunci când este folosit de creierul uman ca sursă de informaţii.
18
 În ce priveşte semnalul, acesta este produs pentru a fi semnal, el nu pre-există sensului pe
care i-1 dăm atunci când îl emitem. Aceleaşi realităţi pot servi uneori drept indici, alteori
drept semnale. Când cineva apare la televizor, spectatorii îşi fac asupra sa o opinie nu numai în
funcţie de ce a spus, ci şi în funcţie de coafura sa, ţinuta sa, aspectul fizic etc. Dacă acestea
constituie aspectul său obişnuit, căruia nu i-a acordat atenţie în mod deosebit, putem vorbi de
indici. Dacă le-a adoptat în mod deliberat în vederea emisiunii, putem vorbi de semnale.
În cadrul semnalelor distingem pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca
semnale şi cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. Într-un semnal văzut din
punctul de vedere al destinatarului, intenţia comunicatorului poate fi aparentă, sau, dimpotrivă,
ascunsă. Bineînţeles, ţine de strategia comunicatorului de a prevedea, nu fără riscul de a greşi,
cum va fi interpretat semnalul de către destinatar: dacă este receptat ca semnal, sau, dimpotrivă,
ca indice.

II. 3. 2. Mesaj, semn şi cuvânt

II. 3. 2. 1. Mesajul

Se spune în mod obişnuit că se comunică prin mesaj. Acest termen desemnează un

semnal, sau un ansamblu de semnale, transmise în cursul unui act de comunicare. Există şi alte
cuvinte, cu extensie mai redusă, dar tot atât de importante, pentru a desemna mesajele, anume:
enunţul şi textul. Un enunţ este un mesaj lingvistic, în general sub forma orală, iar un mesaj
sub formă scrisă este denumit text. Un mesaj nu poate fi eficace decât dacă este înţeles:
semnalelor din care este constituit din punct de vedere material, trebuie sa le fie asociat un sens.

II. 3. 2. 2. Valoarea informativă a mesajului

Cu privire la stabilirea ,,obiectivităţii" valorii informative a mesajului s-au înregistrat

diverse tentative, cele mai importante ţinând de nivelul formal sau de nivelul semantic. Formal,
valoarea informativă poate fi stabilită printr-un calcul diferenţiat al tuturor şanselor posibile de
ieşire dintr-o situaţie dată.
Valoarea informativă a mesajului este, de fapt, un concept pragmatic. Cel care determină
până la urmă cât de mare este valoarea informativă a unui mesaj este publicul. Două aspecte sunt
în acest cadru importante. În primul rând, gradul de incertitudine presupus de un anumit
eveniment (probabilitatea ca acel eveniment să se producă); dacă, pentru o anumită categorie de
public, această incertitudine este foarte pronunţată, valoarea informativă pragmatică a mesajului

19
este foarte mare. În al doilea rând, importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă
evenimentului în cauză: cu cât importanţa acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai
mare este valoarea informativă (pragmatică) a ştirii care se referă la el.
Aşadar, valoarea informativă a mesajului este dependentă:
1. înainte de emiterea/receptarea mesajului, de incertitudinea receptorului în ceea ce
priveşte posibilităţile de a ieşi dintr-o situaţie; această incertitudine trebuie corelată cu importanţa
pe care receptorul o acordă fiecărei posibilităţi de a depăşi situaţia dată;
2. după receptarea mesajului, de improbabilitatea care înconjura evenimentul înainte ca
acesta să se fi produs şi de importanţa socială a evenimentului însuşi.

II. 3. 3. Semnul

Termenul semn primeşte în lingvistică, începând cu Ferdinand de Saussure un sens

precis, destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori când cu indicele,
când cu semnalul; el desemnează o unitate complexă, compusă din alte două unităţi: semnalul şi
sensul său. Pentru aceste două entităţi, Saussure a utilizat alte denumiri, folosite deja de
gramaticienii stoici ai antichităţii greceşti. În loc de semnal, el propune semnificant şi pentru
sens – semnificat 12.
Saussure utilizează cuvântul semn având în vedere un fenomen complex, compus dintr-o
„imagine acustică” şi un „concept”13 (obiectul semnificat). Un cuvânt sau o combinaţie de cuvinte
dintr-o limbă indică sau se referă la un obiect exterior sau o idee existentă. Acesta este sensul
comun al semnului, când discutăm comunicarea prin intermediul limbajului. Semnul este asociat în
mod arbitrar şi convenţional unui concept, iar utilizarea sa convoacă imaginea mentală a
conceptului.
Conform modelului dominant în lingvistică, semnalele incluse în semn, nu au, prin ele
însele, nimic în comun cu sensul pe care sunt destinate să-l transmită. Se spune în acest caz că
semnele lingvistice sunt arbitrare14, cu alte cuvinte că nu există o justificare pentru alegerea unui
anumit semnal în detrimentul celorlalte, pentru un anumit sens. De aceea, în limbi diferite, unui
anumit sens îi corespund semnale complet diferite.
Există şi semne motivate, cele în care semnalele prezintă analogii cu semnificaţia lor.
Exemple de semne motivate sunt onomatopeele, cuvinte a căror fonie reprezintă un zgomot sau
un sunet. Dar corespondenţa nu este decât relativă 15. Astfel, motivaţia semnelor lingvistice

12
Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 86.
13
Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 85.
14
Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 87.
15
Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 88.
20
este relativă şi este impregnată de un arbitrar care rămâne predominant. Acest arbitrar se
regăseşte şi în alte domenii decât cel al limbajului. Exemplul clasic este cel al semafoarelor
rutiere, unde semnificaţia culorilor este pur arbitrară. Totuşi, atunci când pe un panou rutier
desenul unei curbe semnalează utilizatorilor că vor aborda o curbă, avem de-a face cu un semn
motivat: curba a fost aleasă pentru asemănarea sa cu virajul.
În general, atunci când comunicarea se face altfel decât prin limbaj, partea de motivaţie
creşte. O imagine este mai puţin şi mult mai rar arbitrară decât un cuvânt sau o frază, şi, de aceea,
comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. Se pare că semnificaţia se transmite
cu atât mai uşor cu cât ea este mai solid ancorată în suportul său, cu cât diferenţa dintre sens şi
semnal este mai mică.
Ne putem pune întrebarea de ce sunt, încă, des preferate cuvintele imaginilor. Aceasta
se întâmplă deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri, ci doar acele sensuri
cărora le ,,seamănă", şi există o multitudine de noţiuni care nu se pretează sau se pretează cu
dificultate unei reprezentări vizuale. Limbajul, care utilizează semne arbitrare, nu este supus
acestei limitări, el permiţând comunicarea oricărui tip de semn. Acest caracter universal,
numit omnipotenţă, caracterizează limbajul în cadrul mijloacelor de comunicare. În acelaşi
fel, înţelegem de ce televiziunea tinde să înlocuiască radioul, unde comunicarea se face prin
limbaj: televiziunea cumulează omnipotenţa limbajului şi eficacitatea imaginii. Pentru
aceleaşi motive, un afiş, care ţine de domeniul imaginii, comportă aproape întotdeauna o parte
scrisă: informaţiile pe care imaginea nu reuşeşte să le redea sunt încredinţate cuvintelor.

II. 3. 4. Cuvântul

Prototipul semnului lingvistic este cuvântul, dar rareori vorbim de cuvinte izolate.
Cuvintele dobândesc înţelesuri atunci când se combină în fraze complexe, care reprezintă
macrosemne (semne formate la rândul lor din alte semne). Această proprietate este vizată în
general atunci când spunem că limbajul este articulat. Unitatea de comunicare în acest caz este fie
fraza, fie ansamblul de fraze pe care îl putem numi enunţ sau text. Comunicarea nu operează
întotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate, în sensul definit mai sus. Un afiş, un clip publicitar
se descompun mult mai greu în elemente semnificante, în semnale distincte având un sens, decât o
frază pe care o putem descompune în cuvinte.

II. 3. 5. Noţiunea de cod

21
 Când se vorbeşte de comunicare, se foloseşte adeseori cuvântul cod. Este un termen
dificil din cauza polisemiei sale, fapt pentru care explicitarea sa presupune a pleca de la ideea
de codificare. Aceasta desemnează uneori operaţiunea care face să corespundă unei semnificaţii
anumite semnale, elaborarea unui mesaj plecând de la o semnificaţie care, chiar dacă nu a fost
dată în prealabil, cel puţin nu a fost încă raportată la o serie de semnale. Alteori, codificarea
desemnează operaţiunea care constă în a înlocui semnale care aparţin unui anumit sistem, cu
semnale care aparţin unui alt sistem. În acest al doilea sens, vom merge de la un mesaj deja
constituit, în general un text, la un alt mesaj.
În cazul codificării lingvistice, importantă este semnificaţia. Comunicatorul produce un
mesaj, deci o suită de semnale, dar îl elaborează în funcţie de sensul căruia acest mesaj va trebui
să-i corespundă. Astfel, decodificarea va reprezenta acum înţelegere: în momentul în care percepe
un mesaj constituit din semnale, destinatarul îi ataşează un sens, cât mai apropiat de sensul la
care se gândea comunicatorul.
Codul este un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. El
constă atât în semne, cât şi în reguli sau convenţii care determină în ce mod şi în ce context semnele
sunt folosite şi cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe. Orice aspect al vieţii
noastre sociale care este convenţional sau guvernat de reguli la a căror aplicare consimt membrii
unei societăţi, poate fi numit codat.
Codurile pot fi: coduri ale comportamentului (numite convenţii sociale) şi coduri de
semnificaţii. Codurile de semnificaţii sunt sisteme de semne (lingvistice, imagistice, gestuale). Cele
două tipuri de coduri sunt interconectate, fapt care se explică prin aceea că nici un cod de
semnificaţii nu poate fi separat de practicile sociale şi de utilizatorii săi.
Conform concepţiei lui J. Fiske16 orice tip de cod are următoarele trăsături:
- conţine un număr de elemente din care poate fi făcută o selecţie - aceasta este
dimensiunea paradigmatică (semantică), elemente ce pot fi combinate prin intermediul regulilor
şi convenţiilor - aceasta este dimensiunea sintagmatică (sintactică);
- depinde de un acord prealabil între cei ce îl folosesc şi care împărtăşesc acelaşi
fundament cultural (codurile şi cultura interacţionează dinamic);
- îndeplineşte o funcţie comunicativă sau de identificare socială;
- este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care îi sunt aplicabile.
Umberto Eco este autorul unei semiotici speciale 17, bazate pe teoria codurilor, care
pleacă de la presupoziţia că un cod nu poate fi separat de cultura în care s-a format şi pe care

16
Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 89 –90.
17
Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
22
o deserveşte. Premisa de la care pleacă autorul în realizarea acestei semiotici este aceea că, pentru a
explica funcţionarea sistemelor semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent, căci acesta, deşi
reprezintă condiţia necesară pentru proiectarea modelului semiotic, nu este în acelaşi timp şi
condiţia funcţionării semiotice. Chiar şi atunci când la sursă se poate afla o minciună (un fapt care
nu este real) există posibilitatea de semnificare. Astfel, semiotica lui U. Eco este, conform
propriei definiţii, o semantică bazată numai pe condiţiile de semnificare (teoria codurilor) şi nu pe
condiţii de adevăr (teoria referinţei)18.
Concepte precum: semn, cod, mesaj şi text, dobândesc accepţiuni diferite. Codul asociază
elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat (conţinutul). Semnul
poate fi considerat ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei,
elemente corelate convenţional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al conţinutului. Ca şi
la Saussure, dar exprimat în alţi termeni, semnul este corespondenţa dintre un semnificant şi
un semnificat. Semnul nu este o unitate fizică sau o unitate semiotică fixă, ci locul de întâlnire
al unor elemente reciproc interdependente, provenind din două sisteme diferite şi asociate printr-
o relaţie codificantă.
Un semnificant vehiculează conţinuturi diferite şi înlănţuite, iar ceea ce se numeşte
mesaj este de cele mai multe ori un text al cărui conţinut este un discurs cu mai multe nivele.
Textul este rezultatul coexistenţei unor coduri diferite, sau, cel puţin, al unor subcoduri
diferite.
În viziunea lui U. Eco, din punctul de vedere al funcţionării codului, referentul
trebuie exclus ca prezenţă stânjenitoare; chiar dacă referentul poate fi obiectul numit, trebuie
admis din principiu că o expresie nu desemnează un obiect, ci vehiculează un conţinut
cultural.

II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat

Bernstein, în lucrarea Class, Codes and Control 19 examinează raporturile dintre limbă
şi societate, folosind cercetările proprii asupra eşecului şcolar. Există, observa Bernstein, două
modalităţi fundamentale de a vorbi, ilustrate în experienţa următoare: nişte copii de vârsta şcolară
trebuie să povestească cu voce tare episoadele dintr-o bandă desenată în faţa unui adult care
urmăreşte textul într-o carte. Unii copii nu pot transmite decât un număr mic de informaţii
interlocutorului ce cunoaşte deja povestirea (folosesc un cod restrâns), în timp ce alţi copii
descriu conţinutul complet al imaginilor fără să uite nici un amănunt (folosesc un cod elaborat).

18
Ibidem, p. 79.
19
Apud. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universităţii „A. I. Cuza” – Iaşi, 2000.
23
 Bernstein vrea să arate că acei copii proveniţi din mediile defavorizate nu
întrebuinţează decât codul restrâns, în timp ce elevii proveniţi din clasele superioare se folosesc
la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirmă că fiecare clasă socială ar poseda un limbaj
distinct, ci raportul variază în funcţie de importanţa care se dă în familie însuşirii şi folosirii
corecte a limbajului. Căci, spune Bernstein, limbajul vorbit este principalul mijloc prin care
un individ particularizează regulile sociale. Iar, în timp ce în clasele superioare, discursului îi
este acordată o atenţie specială: copilul este obişnuit să reflecteze asupra sensului cuvintelor,
să reformuleze frazele incorecte, să-şi exprime sentimentele personale, în mediile populare,
folosirea limbajului vizează înainte de toate respectarea unei norme.În plus, limbajul comun
pune accentul pe evidenţele proprii interlocutorilor şi nu pe crearea unor semnificaţii noi.
Teza lui Bernstein, numită şi teza deficienţei lingvistice a fost prost întrebuinţată, fiind
acuzată de faptul că urmăreşte să inculce valorile clasei mijlocii copiilor clasei muncitoare prin
însuşirea vorbirii elaborate. Însă, dincolo de cauzele care duc la folosirea codurilor restrânse sau a
celor elaborate, distincţia în sine poate fi folosită cu mult succes în a analiza raporturile pe care
codurile le au cu societatea.

24
 III. Comunicare şi sistem

III. 1. Denotaţie/conotaţie

Cuvintele au, pe lângă semnificaţie, un surplus semantic. De pildă, noţiunea „american” are
drept semnificaţie „orice individ care are cetăţenie americană”. Aceasta este denotaţia, sau latura
denotativă pe care o semnifică „american”. Denotaţia este acea latură a semnificaţiei care, pentru toţi
cei care aparţin unei comunităţi de limbă, este mai mult sau mai puţin identică. „American”
poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după deschiderea de către SUA
a războiului împotriva terorismului în Afganistan, de pildă, „american” vizează acea persoană
sau, extrapolând, acea cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceste asociaţii
pe care le declanşează cuvintele sunt conotaţiile.
Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. Cuvintele
au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii
dintre vorbitori). Aşa cum am văzut, „american”, poate avea variabile semnificaţii secundare,
eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă).

III. 2. Simbolul şi simbolizarea

Simbolul desemnează un tip de semnal emblematic căruia i se identifică un grup social, o

doctrină sau o idee – forţă. Drapelul naţional, crucea creştină, semiluna Islamului, zvastica ş.a.
sunt exemple de simboluri.
Din nefericire, nu există un acord general asupra conţinutului exact al acestui termen.
Pentru F. de Saussure, simbolul este un semnal care nu este, sau nu în totalitate, ales în mod
arbitrar: de exemplu, balanţa care serveşte drept semnificant justiţiei, deoarece, metaforic, justiţia
cântăreşte acţiunile oamenilor. Pentru alţi specialişti însă, simbolul este şi el un semn arbitrar.

25
 Procesul prin care unui cuvânt, unui obiect, unui desen figurativ i se atribuie o valoare
particulară, recunoscută pe plan social reprezintă simbolizarea. Simbolizarea implică faptul că
obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediată, cuvântul nu mai are doar sensul său primar,
desenul exprimă altceva decât ceea ce reprezintă. În termeni tehnici, putem folosi cuplul
denotaţie/conotaţie pentru a explica această distincţie. Denotaţia unui semn este realitatea pe care
acesta o desemnează în mod direct; prin conotaţie, trebuie să înţelegem realităţile desemnate în
mod secundar de către semn, ca şi eventualele evaluări (judecăţi favorabile sau defavorabile) care
sunt asociate realităţilor primare sau secundare.
Putem considera simbolizarea „un proces prin care, în primul rând, sensul este
asociat cu obiecte, concepte, practici, naraţiuni specifice sau cu reprezentări ale acestora”, iar
în al doilea rând un proces prin care ideile şi imaginile (puternice, încărcate emoţional, sacre,
profund semnificative şi extinse în timp şi spaţiu dincolo de experienţa imediată), sunt
transmise într-un mod economic şi sigur celor care au fost socializaţi într-o cultură sau într-o
societate20.
Simbolizarea este un proces esenţial colectiv. Utilizând simbolurile pentru a comunica,
individul face apel la fondul colectiv de semnificaţii pe care le împărtăşeşte cu interlocutorii săi.
Simbolurile sunt exprimate într-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic îl
constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se referă limbajul. Pentru a da numai
câteva exemple: steagul semnifică identitatea unei naţiuni sau comunităţi şi întruchipează ideea
de naţiune; sabia este un simbol al dreptăţii, legii sau armatei; crucea este simbolul
creştinismului în general; leul este un simbol al puterii şi curajului. Astfel, putem spune că
simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o formă materială concretă, relaţionându-se
unei idei abstracte; în al doilea rând, ele sunt proprietatea unei colectivităţi şi acţionează pentru a
lega individul de colectivitate. Ceea ce trebuie subliniat aici este faptul că sfera expresiei
simbolice este limitată la anumite graniţe de spaţiu şi timp şi la proprietăţile sale mediatice
pentru colectivitate.

primul nivel al doilea nivel

realitate semne cultură

20
McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 92.

26
 formă
conotaţie
semnificant
denotaţie

semnificat

mit
conţinut

Această schemă redă relaţia dintre conotaţie, denotaţie şi simbol şi reprezintă modelul lui R.
Barthes referitor la cele două modele ale semnificaţiei, cu precizarea că sistemul de semne al
primului nivel este inserat în sistemul cultural de valori al celui de-al doilea nivel.
În lucrarea sa, Symbols, Public and Private, Raymond Firth, prezintă teoria lui E. Durkheim
asupra simbolurilor şi efectuează un comentariu pertinent al ideilor acestuia21. În opinia lui R. Firth,
pentru E. Durkheim, existenţa sentimentelor sociale depinde de procesul de simbolizare: „viaţa
socială sub toate aspectele ei şi în toate momentele istoriei sale este posibilă numai datorită unui
vast simbolism”22. Simbolul este un obiect sau o activitate direct experimentabilă, asociată unor
concepte şi idei generale a căror experienţă directă nu o putem avea, dar care sunt importante
pentru funcţionarea unui grup sau a unei colectivităţi. Plecând de la aceste considerente, R. Firth
face două observaţii: una priveşte simbolul ca „depozit de semnificaţie”, care ne ajută să
facem faţă problemelor comunicării în timp, sprijinind rememorarea şi preîntâmpinând nevoia
reformulării ideilor. Simbolul este un bun cultural, iar valoarea sa depinde de gama de interpretări
posibile într-un caz dat: „pentru ca simbolul să fie un instrument de comunicare eficient, este
esenţial ca el să transmită în mare acelaşi lucru persoanelor implicate” 23. Aceasta nu exclude însă
ambiguitatea şi caracterul aluziv al simbolului (care priveşte cea de-a doua observaţie cu privire la
simbol). Astfel, simbolul poate fi utilizat lesne de individ, permiţându-i să facă referinţe, să
acţioneze în relaţie cu ceilalţi şi să înţeleagă de o manieră mulţumitoare ceea ce constituie o
entitate complexă, greu definibilă în alte moduri.

III. 3. Sensul în procesul comunicării

21
Apud. McQuail, Denis, op. cit., p. 93.
22
Ibidem, p. 94.
23
Ibidem.

27
 Deoarece orice mesaj este compus din semnale şi deoarece fiecărui semnal îi este asociat
un sens sau o semnificaţie, un mesaj comportă un sens, simplu sau complex, dacă nu mai multe.
Sensul nu este transmisibil pe cale materială; nu există sens decât pentru mintea umană, iar sensul
nu poate exista în afara acesteia. Din acest punct de vedere, comunicarea este, deci, paradoxală.
Destinată sensului, care este singurul important, ea nu este capabilă să-l vehiculeze, operând prin
substituţie. Transmisiunea este legată de elemente materiale sau mai exact perceptibile,
semnalele, dar comunicarea nu reuşeşte decât în măsura în care comunicanţii stabilesc o aceeaşi
echivalenţă între semnalele percepute şi semnificaţiile atribuite.
Reuşita comunicării nu este niciodată decât relativă şi acest lucru nu trebuie neglijat; astfel
se explică faptul că un acelaşi mesaj poate primi sensuri foarte diferite. Căci, se întâmplă rar
ca echivalenţa să fie exact aceeaşi şi aproape întotdeauna ne mulţumim cu o echivalenţă
apropiată. Este totuşi posibil, în anumite tipuri de comunicare, cum ar fi literatura, să vedem în
această diversitate o bogăţie şi nu o imperfecţiune.

III. 4. Sistemul de semne

În linia tradiţiei saussuriene, limba este caracterizată nu ca un cod, ci ca un sistem de

semne. Termenul de sistem indică faptul că între elemente, în cazul de faţă semnele şi
componenţii lor, semnale şi sens, există relaţii care le reunesc pentru a constitui o unitate,
sistemul. Noţiunea de sistem implică coerenţa între elementele constitutive, putând fi exprimată
prin sintagma: „un ansamblu în care totul se leagă”. Un sistem poate fi el însuşi complex şi
constituit din mai multe subansamble, în cadrul cărora există, între elemente, raporturi specifice.
Este cazul sistemelor lingvistice, ceea ce l-a condus pe Gustave Guillaume la a declara că limba
este nu atât un sistem, cât un sistem de sisteme.
Definind limbile ca sisteme de semne, Saussure admitea faptul că putem întâlni semne şi
în alte domenii decât limbajul. De aceea, din punctul său de vedere, lingvistica este un capitol
dintr-o ştiinţă mai generală, care se ocupă de semnele de toate tipurile 24. El sugera numele de
semiologie, termen care este recunoscut astăzi sub numele de semiotică, şi care corespunde, de
altfel, termenului de semiotics al specialiştilor anglo-saxoni, începând cu Ch. S. Peirce.
Partea de semiologie care se ocupă de limbaj şi care se numeşte lingvistică prezintă o mare
diversitate, ca şi obiectul însuşi. Poate şi de aceea denumirea de lingvistică cedează adeseori
în ziua de astăzi în faţa unei expresii plurale: ştiinţele limbajului, dintre care cele mai
importante astăzi sunt:

24
Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 41.
28
 1) Fonologia, care studiază constituenţii semnalelor fonetice, mai ales pe cei pe care le
numim foneme şi fonetica, care studiază semnele sub triplul aspect al producţiei, structurii şi
percepţiei lor, aceasta din urmă fiind din punct de vedere semiologic, o disciplină auxiliară a
fonologiei;
2) Morfologia, care studiază forma cuvintelor;
3) Sintaxa, care studiază capacitatea combinatorie a semnelor în cadrul macro-
semnului numit frază;
4) Semantica, care studiază sensul semnelor sau, după cum afirma Charles Morris,
raportul lor cu realitatea;
5) Pragmatica, care studiază utilizarea semnelor sau relaţia lor cu utilizatorii (Morris);
6) Lexicologia, care studiază modul în care se organizează ansamblul de cuvinte,
cu forma şi sensul lor, într-o anumită limbă;
7) Semiotica textelor, literare sau nu, numită şi analiza discursului (scris sau oral,
inclusiv conversaţia);
8) Sociolingvistica, care studiază relaţia dintre limbaj şi societăţi;
9) Psiholingvistica, care ţine de psihologia limbajului.
În afara limbajului, orice ansamblu de semne, şi chiar un semn izolat constituie un sector
al semiologiei. Ca orice clasificare, clasificarea ansamblelor de semne pune şi probleme legate
de frontierele dintre diferite tipuri de semne. Astfel, putem ezita în a califica drept sisteme
de semne diverse forme de activitate în care comunicarea pare să joace totuşi un rol. Spre
exemplu, cinematografia, utilizează atât cuvântul, deci limbajul, cât şi imaginea mobilă.
Dacă cinematografia este într-adevăr un sistem de semne, aceasta integrează, la rândul său,
altele două, dintre care unul este mult mai arbitrar decât celălalt. Dar semiologia
cinematografiei nu se reduce la o simplă însumare a semiologiei limbajului şi semiologiei
imaginilor mobile, unitatea reprezintând mai mult decât suma părţilor sale.

29
 IV. Teorii şi modele ale comunicării

IV. 1. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării

Plecând de la prezentarea presupoziţiilor de bază asupra naturii comunicării, John

Fiske25 aduce în atenţie următoarele aspecte: toate tipurile de comunicare implică semne
şi coduri, semnele şi codurile sunt transmise altor persoane, iar transmiterea şi
receptarea lor este o practică socială; comunicarea este punctul central în viaţa
culturilor: fără comunicare, orice cultură nu poate supravieţui; în consecinţă, studiul
comunicării trebuie să implice şi studiul culturii în care ea este integrată.
Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la ele însele; prin
aceasta, ele sunt construcţii semnificative. Ele se organizează în coduri, adică în sisteme
care precizează ce semne pot fi corelate cu altele, precum şi modalităţile de corelare a
acestora.
J. Fiske defineşte comunicarea drept „interacţiune socială prin intermediul
mesajelor” 26, şi consideră că, în studiul comunicării, putem deosebi două mari şcoli:
şcoala proces şi şcoala semiotică.
Şcoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este
modul în care emiţătorii şi receptorii codează şi decodează un mesaj, modul în care
transmiţătorul foloseşte canalele şi mediile comunicării. Şcoala proces este interesată în
special de probleme ca eficienţa şi acurateţea transmiterii mesajului. Această şcoală
interpreteză comunicarea ca pe un proces prin care o persoană afectează comportamentul
sau starea de spirit a unei alte persoane. În ceea ce priveşte efectul comunicării, se
consideră că, dacă acesta este diferit de ceea ce se intenţiona să se comunice, atunci
vorbim despre un eşec al comunicării şi trebuie căutat motivul eşecului de-a lungul
desfăşurării procesului de comunicare.
Pentru şcoala semiotică, desfăşurarea comunicării reprezintă o producere şi un
schimb de sensuri (semnificaţii). Obiectul de interes îl reprezintă studierea modului în
care mesajele (textele) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (sau

25
Fiske, John, op. cit., pp. 15 - 16.
26
Ibidem, p. 16.

30
semnificaţii), precum şi rolul textelor în cultură. Şcoala semiotică foloseşte termeni
ca semnificaţie, sens, înţeles şi nu consideră neînţelegerile ca fiind neapărat efecte ale
eşecului de comunicare, ci consideră că ele pot rezulta din diferenţele culturale dintre
emiţător şi receptor. Pentru această şcoală, studiul comunicării este studiul textului şi a
culturii, iar principalele metode de analiză provin din interiorul semioticii.
Şcoala proces tinde să se răsfrângă asupra ştiinţelor sociale, mai ales asupra
psihologiei şi sociologiei şi se autodefineşte ca studiul actelor de comunicare. Şcoala
semiotică influenţează lingvistica, studiul fenomenelor artistice şi se autodefineşte în
termeni de producere a comunicării.
Şcoala proces defineşte interacţiunea socială ca fiind procesul prin care o persoană
relaţionează cu altele sau afectează comportamentul, starea de spirit sau reacţiile
emoţionale ale unei alte persoane şi invers. Şcoala semiotică defineşte interacţiunea
socială ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al
unei societăţi.
În ceea ce priveşte mesajul, şcoala proces vede în mesaj ceea ce este transmis
prin procesul de comunicare, intenţia fiind un factor esenţial în definiţia mesajului.
Intenţia emiţătorului poate fi declarată sau nedeclarată, dar ea este esenţială pentru a
putea analiza mesajul. Şcoala semiotică vede mesajul ca o construcţie a semnelor care,
prin interacţiunea cu receptorii, produc înţelesuri. Emiţătorul, definit ca transmiţător
al mesajului, îşi declină importanţa, accentul este pus pe text şi pe cum este el citit.
Cititul este procesul descoperirii înţelesurilor, atunci când receptorul interpretează textul.
Această descoperire are loc pe măsură ce cititorul introduce aspecte ale experienţei sale
culturale în descifrarea codurilor şi semnelor din care este constituit textul. De asemenea,
este de la sine înţeleasă multiplicitatea de interpretări pe care o poate lua unul şi acelaşi
text în interacţiune cu diferiţi cititori. Faptul că receptori proveniţi din diferite culturi
interpretează diferit acelaşi text, nu este un efect al eşecului de comunicare, ci al diferenţei
de orizonturi culturale.

31
 V. 2. Şcoala semiotică

Termenii cu care operează semiotica (semn, semnificaţie, icon, denotaţie, conotaţie)

sunt termeni care se referă la diverse modalităţi de producerea a sensului, a înţelesului.
Modelele propuse de şcoala semiotică sunt modele de tip structural şi indică relaţiile
care se stabilesc între elementele prin care se creează sensul Aceste modele nu sunt
lineare şi nici nu conţin indicaţii despre etapele transmiterii mesajului.
În centrul acestei ştiinţe stă conceptul de semn. Semiotica are trei domenii principale
de studiu:
1. semnul însuşi; acesta constă în studiul diferitelor varietăţi de semne, în
studiul diferitelor moduri în care acestea transmit înţelesul, precum şi în studiul
modului în care semnul relaţionează cu oamenii care îl folosesc. Semnele sunt definite
ca fiind nişte constructe umane şi pot fi înţelese numai în utilizările pe care oamenii le
atribuie;
2. codurile (sistemele în care semnele sunt utilizate); acest studiu cuprinde
modurile în care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei
societăţi sau culturi sau pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru
transmiterea lor;
3. cultura în care operează semnele şi codurile; aceasta este dependentă
pentru propria ei existenţă şi formă de folosirea acestor coduri şi semne.
Pentru a înţelege în mod cât mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (în
special lingvistice) este important de reţinut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau
dimensiune a mesajului:
- prima dimensiune a mesajului se referă la faptul că mesajul este un element al
circuitului comunicaţional: trimis de către emiţător, el circulă printr-un canal şi ajunge
la receptor (este, să spunem, o „informaţie" care circulă între cei doi poli ai circuitului
comunicaţional);
- a doua vizează descrierea mesajului ca element al unui proces de reprezentare,
ca intermediar între o realitate şi imaginea acestei realităţi (realitatea la care mesajul se
referă sau la care trimite);
Modelele semiotice iau în considerare dubla situare (informaţională şi
simbolică) a mesajului; acestea se situează şi se cristalizează la intersecţia celor

32
două procese – de comunicare şi de reprezentare.
Dintre modelele propuse în cadrul şcolii semiotice, amintim: modelul lui Ch. S.
Peirce, modelul lui F. de Saussure şi modelul lui Ogden-Richards.
IV
V IV. 2. 1. Modelul lui Ch. S. Peirce
VI
Pentru Ch. S. Peirce, orice proces semiotic este o relaţie între trei componente:
semnul însuşi, obiectul reprezentat şi interpretantul27

Interpretant

Semn Obiect

Un semn se referă la altceva decât la el însuşi (obiectul) şi este înţeles de cineva:

acesta este efectul pe care îl produce în mintea receptorului (interpretantul). Interpretantul
nu este interpretul semnului, ci este un concept mental produs deopotrivă de semn şi de
experienţa obiectului pentru cel ce utilizează semnul. Interpretantul unui obiect nu este o
semnificaţie definită de dicţionar, ci variază în funcţie de experienţa pe care utilizatorul
semnului a avut-o vis-a-vis de acel obiect. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie
între un semn şi ceea ce reprezintă semnul (obiectul). Semnificaţia rezultă din relaţia
triadică, în care interpretantul are un rol mediator de informare, de interpretare sau chiar de
traducere a unui semn prin alt semn.
Interpretantul este o altă reprezentare, care se referă la un acelaşi obiect pe baza
unui alt fundament (ground-ul reprezentării); acesta este punctul de plecare al semiozei
nelimitate: relaţia semn-obiect nu este posibilă decât prin raportare la un alt interpretant
care se explică pe sine printr-un alt interpretant. În cadrul teoriei codurilor,
interpretantul poate fi identificat cu întreaga serie de denotaţii şi conotaţii succesive ale unei
expresii.

27
Apud., Eco, Umberto, op. cit., pp. 27 – 28.

33
 Ch. Peirce consideră că există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul)
şi simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obiectul real sau
fictiv; de exemplu, o fotografie, o schemă, o diagramă. Un indice este un semn care se află
într-o relaţie reală, nu de reflectare, cu obiectul, funcţionând ca o indicaţie sau o
referinţă; de exemplu, un indicator de drum, simptomele unei boli etc. Simbolul este un
semn determinat numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de
asemănare cu obiectul; de exemplu, un steag.

IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards

Modelul Ogden şi Richards este asemănător modelului lui Ch. S. Peirce. În

această perspectivă, în analiza comunicării se poate da prioritate: realităţilor (lucrurilor);
psihicului, gândirii (ideilor) sau limbajului (cuvintelor), reţinându-se atunci dubla
funcţie a cuvintelor: noi gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm cu alţii prin
intermediul lor.

Referinţa
(idei)

Simbolizare Se referă la
(relaţie cauzală) (relaţie cauzală)

Simbol Stă pentru Referent

34
 IV. 2. 3. Modelul lui Saussure

Semnul, pentru F. de Saussure, este unitatea între semnificat şi semnificant.

Semnificantul este imaginea acustică, forma fizică a semnului pe care noi o percepem,
iar semnificantul este conceptul mental la care se referă acesta 28. Acest concept mental
este în mare măsură comun tuturor membrilor unei culturi care împărtăşesc acelaşi
limbaj.
Semn

Alcătuit din

Semnificat Semnificant Semnificare Realitatea

(concept mintal) (existenţa fizică a semnului) externă
sau înţeles
Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real pe care îl reprezintă
este operaţia de semnificare: prin intermediul acestei operaţii omul acordă înţelesuri
realităţii, o înţelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeaşi
măsură ca şi semnificantul, producţia unei culturi particulare. Este evident că
semnificanţii (cuvintele) sunt diferiţi (diferite) în funcţie de limbă.

28
Saussure, F. de, op. cit., pp. 85 – 86.

35
 IV. 3. Şcoala proces

În cadrul Şcolii proces, mesajul reprezintă ceea ce se transmite prin procesul de

comunicare, un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul fiind intenţia. Intenţia
emiţătorului poate fi specificată (anunţată) sau nespecificată (neanunţată) şi este
identificabilă prin analiza mesajului.
Această şcoală impune ideea abordării comunicării ca proces, propunând modele
de analiză asemănătoare unor „hărţi”, care reprezintă caracteristici selecţionate ale
„teritoriului”, fără să fie atotcuprinzătoare.
Dintre modelele Şcolii proces amintim: modelul C. Shannon şi W Weaver,
teoretizat în 1949, în studiul Teoria matematică a comunicării; modelul H. Lasswell,
teoretizat în 1948, în studiul Structura şi funcţia comunicării în societate; modelul
George Gerbner, teoretizat în studiul Către un model general al comunicării; modelul T.
Newcomb, modelul Westley şi MacLean şi modelul Roman Jakobson.

IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson

Modelul Roman Jakobson (1960) prezintă interes atât pentru structura internă a
mesajului, cât şi pentru semnificaţia acestuia. Teoria lui Roman Jakobson poate fi văzută
ca o punte între proces şi semiotică. Acesta pleacă de la modelarea factorilor constitutivi
ai actului de comunicare, apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le
realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv.
De pildă, un expeditor trimite un mesaj către un adresant, iar adresantul
recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi, anume la un context.
Canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre emiţător şi adresant alcătuiesc contactul,
iar sistemul de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul
poartă denumirea de cod.
Factorii constitutivi ai comunicării, conform lui R. Jakobson29, se grupează astfel:

context
29
Apud., Fiske, John, op. cit., p. 56.

36
 Expeditor mesaj contact Destinatar
cod

În ceea ce priveşte funcţiile limbajului30, actul de comunicare presupune:

F. referenţială

F. emoţională F. poetică F. persuasivă

F. empatică

F. de metalimbaj

Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor; mesajul transmite

emoţiile, atitudinile, statusul profesional, clasa socială a expeditorului, aspecte care
personalizează mesajul şi îl face unic. Numită şi funcţia expresivă, aceasta variază între
un minim, de pildă o ştire de presă, şi un maxim, de pildă, poezia de dragoste.
Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului şi variază între
un minim, de pildă: gluma gratuită sau jocul de cuvinte, şi un maxim, de pildă: comanda
militară.
Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului.
Funcţia empatică menţine relaţia dintre emiţător şi adresant, păstrând canalele
deschise, asigurând posibilitatea realizării actului de comunicare şi realizând, în acelaşi
timp, elementul redundant al mesajelor (de pildă, salutul Bună!, pe stradă).
Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. În
comunicarea socială, scopul principal al acestei funcţii îl reprezintă realizarea consensului.
Această funcţie poate fi îndeplinită şi de o ramă sau un muzeu; o precizare care se impune
fiind aceea că trebuie evitate enunţurile meta-comunicaţionale pentru a nu pune „cu
spatele la zid” (de pildă, formulări precum: Să ne precizăm termenii! sau Era o glumă!).
Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi, adică relaţiile dintre
elementele mesajului şi are rol central în comunicarea artistică. De pildă, un pachet de
ţigări gol aşezat pe un ziar vechi, împlineşte o asemenea funcţie, sau înţelegerea oamenilor
ca producători de resturi sau a ura cuiva Poftă bună! în loc de Poftă mare!.
IV. 3. 2. Modelul lui Lasswell

30
Ibidem., p. 57.

37
 Modelul lui Harold D. Lasswell (1948)31 este un model specific studiului
comunicării de masă. Autorul susţine că, pentru a înţelege procesul comunicării de masă,
noi avem nevoie să studiem nivelele ce corespund următoarelor întrebări:
• Cine?
• Ce spune?
• Prin ce canal?
• Cui?
• Cu ce efect?
Acest model a fost folosit de Lasswell în 1948 în cadrul conceptual al mass-media.
Modelul urmărea: analiza controlului, analiza conţinutului, analiza mijloacelor de comunicare
sau a suporturilor, analiza audienţei şi analiza efectelor .
Pentru J. Fiske, acest model reprezintă versiunea verbală a modelului Shannon &
Weaver; este un model liniar care priveşte comunicarea ca o transmitere de mesaje şi este
mai interesat de efectele comunicării decât de semnificaţii. Prin „efect” se înţelege că o
schimbare observabilă şi măsurabilă a stării receptorului este cauzată de un element
identificabil în procesul comunicării. Modificând unul din elementele procesului, vom
modifica şi efectul.
După Lasswell, procesul de comunicare îndeplineşte trei funcţii principale în
societate: supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa sau
afecta sistemul de valori al unei comunităţi sau al părţilor care o compun, punerea în
relaţie a componentelor societăţii, pentru a produce un răspuns faţă de mediu,
transmiterea moştenirii sociale.

IV. 3. 3. Modelul Shannon & Weaver

31
Ibidem., pp. 50 – 51.

38
 Modelul de bază al comunicării creat de aceşti doi cercetătorii (1949) are o
reprezentare lineară32:

Sursa de
semnal semnal
informaţie Transmiţător s recepţionat Receptor Destinatar
emnal

Sursă de
zgomot

În acest model, a comunica înseamnă a transmite un semnal (o informaţie) care

este primit (primită). Unitatea de măsurare a comunicării este de natură binară, ceea
ce înseamnă că transmiterea informaţiei (emiterea şi receptarea semnalelor) se poate
realiza sau nu.
Noţiunile principale ale modelului sunt cele de: emiţător, receptor, canal, cod, iar
acestea sunt văzute ca dispozitive tehnice de codificare, transmitere şi decodificare a
informaţiei.
Sursa este văzută ca un factor de decizie; aceasta înseamnă că sursa decide ce
mesaj să trimită, sau alege unul dintr-o serie de mesaje posibile. Acest mesaj selectat
este transformat într-un semnal care este trimis prin canal receptorului.
Informaţia este înţeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis, transportat de la
emiţător către receptor, măsură a incertitudinii din sistem”33. Deci, informaţia nu se
identifică cu semnificaţia a ceea ce este transmis.
Zgomotul este ceva care se adaugă semnalului în procesul transmiterii şi care
nu este intenţionat de sursă.
Un concept strâns legat de cel de informaţie este redundanţa. Aceasta poate fi
definită drept ceea ce poate fi predictibil sau convenţional într-un mesaj.
Opusă redundanţei este entropia. Dacă redundanţa este rezultatul predictibilităţii
ridicate, entropia este rezultatul unei predictibilităţi scăzute.

32
Ibidem., p. 22.
33
Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 44.

39
 Un mesaj cu o predictibilitate redusă poate fi numit entropie şi are un nivel ridicat de
informaţie. Invers, un mesaj cu o predictibilitate ridicată este redundant şi cu un nivel
scăzut de informaţie.
Mijlocul fizic prin care este transmis semnalul este canalul. Principalele canale
sunt undele de lumină, de sunet şi de radio, caburile telefonice, sistemul nervos.
Mijlocul fizic sau tehnic prin care mesajul este convertit într-un semnal capabil să fie
transmis prin intermediul unui canal reprezintă mijlocul de comunicare. Proprietăţile fizice
sau tehnologice ale mijlocului de comunicare sunt determinate de natura canalului sau
canalelor care îl folosesc.
Mijloacele pot fi clasificate în trei mari categorii:
• mijloace prezentaţionale: vocea, faţa, corpul;
• mijloace reprezentaţionale: cărţi, picturi, fotografii, arhitectura, decoraţiunile
interioare etc;
• mijloace mecanice: telefon, radio, televiziune, teletext.
Teoria propusă de Shannon & Weaver răspunde, în principal, la două întrebări,
conform unui comentariului realizat de Ioan Drăgan34:
1. cum poate fi transmisă o informaţie în modul cel mai rapid şi cu cele costurile mai
reduse;
2. cum se poate asigura identitatea dintre informaţia primită şi cea emisă.

IV. 3. 4. Modelul lui Gerbner

Modelul lui Gerbner (1956) introduce ca elemente originale: percepţia, producţia,

semnificaţia mesajului; mesajul ca unitate a formei şi conţinutului; noţiunea de
intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producţia mesajelor şi percepţia
evenimentelor şi mesajelor.
Conform acestui model 35, procesul de comunicare este un proces subiectiv,
selectiv, variabil şi imprevizibil.

34
Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L, Bucureşti,
1996, p. 14.
35
Apud., Fiske, John, op. cit., pp. 43 – 48.

40
 M
E
E
Eveniment selecţie, context,
accessibilitate Producţia mesajelor şi
E1
control
Percepţie (dimensiunea omunicării)

Dimensiunea perceptivă
Acces la
M1
mijloace de
comunicare
(control media)
SE1
selecţie, Percepţie sau
context, context stare după
S E receptarea
accesibilitate evenimentulu
Forma Conţinut

Axa orizontală redă procesul de percepţie:

● la originea procesului de comunicare se află percepţia unui eveniment, care poate
fi un eveniment natural (E) sau un eveniment mediatizat (de tipul SE);
● percepţia implică o legătură între eveniment (E) şi reconstituirea lui senzorială,
cognitivă şi creativă de către cel care percepe (M);
● percepţia evenimentului este o reacţie a celui care îl percepe, reacţie care se manifestă
prin diferite mijloace;
● reacţia şi receptarea se produc într-o situaţie dată care le poate influenţa şi modifica.
Situaţia are dimensiuni psihologice, fizice şi sociale.
Între eveniment şi percepţia acestuia intervin:
o Acţiunea de selecţie;
o Accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput);
o Contextul în care se produce evenimentul.
Axa verticală cuprinde elemente ce caracterizează producerea mesajelor (produsul
comunicării) şi controlul relaţiei dintre cel ce percepe evenimentul şi mesaj. Este axa
mijloacelor comunicării, a mijloacelor utilizate pentru producerea, transmiterea şi
distribuirea mesajelor.

41
 Mijloacele comunicării sunt formate din:
- agenţi care permit transmiterea semnalelor (canale, mijloace tehnice, media);
- procedee de alegere şi combinare a mijloacelor utilizate;
- resurse administrative, instituţionale pentru controlul producţiei şi distribuirii
mesajelor;
Toate aceste mijloace permit transformarea unei reacţii (percepţii) într-un
mesaj. Mijlocele fac disponibile pentru destinatar elementele componente ale
mesajului, mesaj care trebuie să posede o formă şi structură bine definite. Enunţul
mesajului se produce într-un context dat, iar contextul se referă la elementele care
intervin pentru a face ca un eveniment să fie selectat pentru a fi perceput.
Orice percepţie a unui enunţ produce efecte (consecinţe); unele efecte ţin
de eficienţă (atingerea obiectivelor vizate, a obiectivelor iniţiale ale comunicării),
altele sunt consecinţe neintenţionate sau nedorite ale comunicării.
Modelul indică în primul rând importanţa elementelor care intervin în
percepţia evenimentelor:
- punctele de vedere şi experienţele trecute ale mesajului influenţează percepţia;
- fiecare persoană are o percepţie proprie a mesajului, acelaşi mesaj poate fi
perceput diferit de persoane diferite.
Modelul arată că sistemul comunicării este dinamic şi deschis, în sensul că
efectele (consecinţele) sunt parţial previzibile, parţial imprevizibile.

V. Comunicarea verbală

V. 1. Comunicare şi limbaj

42
 Există vorbitori care ne fascinează, iar fascinaţia nu vine numai din ceea ce se
comunică, ci, mai ales, din felul în care se comunică. În astfel de situaţii suntem în prezenţa a
„două limbaje", spune Paul Watzlawick, într-un eseu care poartă chiar acest titlu36. Unul
dintre ele poate fi transpus în reguli, i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul
raţional, cuantificabil în fraze, judecăţi, propoziţii, cuvinte, silabe, sunete. Celălalt este
metaforic, figurat, operează nu cu semne, ci cu simboluri.
Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare, primul limbaj este
atribuit unor fenomene de gândire dirijată, celălalt unor fenomene de gândire nedirijată.
Limbajul datorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice, se supune
regulilor gramaticale, ale sintaxei şi semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gândire
nedirijată constituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările, experienţele, gesturile,
atitudinile, trăsăturile de personalitate, „farmecul" vorbitorului.
Formele gândirii nedirijate se dovedesc a avea un caracter pronunţat individual
şi sunt mai puţin susceptibile de normare în vederea constituirii unei discipline de studiu.
Formele gândirii dirijate, care nu au un specific individual accentuat, ci unul general, au
fost asamblate într-o disciplină, într-o teorie a limbajului. De aceea, doar acestea pot
fi studiate cu pertinenţă şi în mod sistematic. La acest limbaj ne vom referi în
continuare.

V. 2. Limbă şi limbaj; clarificări conceptuale

36
Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 69.

43
 „Toate popoarele de pe pământ, în ciuda diversităţii idiomurilor, vorbesc unul şi
acelaşi limbaj” susţine Beauzée37. Toate limbile au un fundament comun, o raţiune
fondatoare comună, datorită faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin
intermediul limbii, transmiterii gândurilor personale unor altor oameni.
Vorbirea poate fi privită ca pe o oglindă, sau o fereastră, a noastră, a eu-lui, a
persoanei. Persoana nu apare numai în hainele care înveşmântează corpul nostru, ci şi în
cuvintele care îmbracă ceea ce dorim să comunicăm.
Ceea ce este comun în modul în care toate fiinţele omeneşti folosesc cuvântul
sau scrisul desemnează limbajul. Limbajul este un cuvânt folosit mai ales la singular;
el reprezintă o aptitudine şi poate fi definit drept orice sistem sau ansamblu de semne
care permite exprimarea sau comunicarea. În sens strict, limbajul reprezintă o
instituţie universală şi specifică umanităţii, care comportă caracteristici proprii.
Prin limbă, în sens comun, înţelegem produsul social particular al facultăţii
limbajului, ansamblul de convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii,
adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi,
pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire. Dacă limbajul este facultatea sau
aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este
instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi umane. Limbile, ca expresii
particulare, ca realizări conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.
Funcţia lingvistică, într-o limbă, se exercită prin intermediul vorbirii; vorbirea
este activitatea de codare, iar reversul acesteia, activitatea de decodare, reprezintă ceea ce
se numeşte ascultare în procesul comunicării.
Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie, după cum se ştie, dihotomia
saussuriană primordială căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de
lingvistica structurală. Pentru F. de Saussure, limba constituie un sistem existent în
mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui
ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social, care le
permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului. Actualizarea limbii se realizează sub
forma vorbirii, ce constituie latura concretă, de manifestare practică a posibilităţilor
lingvistice ale indivizilor.
37
Beauzée, Nicolas, Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments nécessaires du langage, J.
Barbou, Paris, 1767.

44
 Ca manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor, limba ia
forma codului lingvistic, cod necesar pentru a realiza comunicarea. Din acest punct de
vedere, limba constă într-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a
desemna un referent; dintr-un set de reguli după care se face asocierea designatorilor
pentru a exprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea semnelor şi combinarea
sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Actul enunţării, al vorbirii, presupune
recurgerea la semnificant şi semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic, iar practicile
discursive - tipuri de organizare ale comunicării - reprezintă utilizarea limbii în vorbire.
Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului.
Vorbirea este un act individual, pe când limba este un fenomen social, de grup.
„Jocurile de vorbire” 38 consacră sensul folosirii unor expresii în conformitate cu
întrebuinţarea lor. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare, fiecare
vorbitor având pentru un termen una sau mai multe semnificaţii. Aşadar, fiecare
vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba pe care o vorbeşte.
Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de interpretările care apar în cursul
comunicării. De aceea unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri greşite, false (adică
neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se
exprimă). În această ordine de idei, N. Chomsky făcea distincţia dintre competenţa lingvistică
şi performanţa lingvistică39.
Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un
subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a
recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu
sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă. Performanţele lingvistice
ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele lingvistice pe care le poate
demonstra acesta, ci de capacitatea de a pune „în joc” zestrea acumulată de termeni
(semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Performanţele lingvistice
mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită

38
Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filosofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
39
Chomsky, Noam, Despre structurile cognitive şi evoluţia lor; un răspuns lui Piaget, în Teorii ale
limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, Editura Politică,
Bucureşti, 1988, pp. 139 – 146.

45
practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane, care pot funcţiona independent
de competenţa lingvistică.
O altă distincţie pe care trebuie să o avem în atenţie este cea între limbă şi
discurs. Astfel, discursul joacă un rol analog vorbirii, atât doar că este vorba de o vorbire
specializată. Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în
cadrul discursului între sens şi efectul de sens. Dacă în cazul vorbirii, termenilor
(cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor să
aleagă sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, în cazul discursului se pleacă de la
asumţia că în pofida infinităţii de valori ale unui termen, unei unităţi de semnificaţie
minimale îi corespunde un sens şi numai unul.

V. 3. Limbă şi gândire

În lingvistică, o teorie foarte larg acceptată afirmă, cu argumente puternice, că o

limbă impune gândirii o organizare originală. F. de Saussure40 consideră că, fără
limbaj, gândirea ar rămâne o nebuloasă dezorganizată, căci doar acesta permite
gândirii să se organizeze. Cum nu există un limbaj în sine, ci doar limbi multiple şi
diferite, gândirea unui individ rămâne într-o largă măsură dependentă de limba pe care a
învăţat-o. Formulei celebre a lui Humboldt, potrivit căreia o limbă est „o viziune a lumii”
(Weltanschauung) îi corespunde, într-o definiţie dată de Martinet, afirmaţia: limba este
„instrument de comunicare, conform căruia experienţa omenească este analizată diferit în
fiecare comunitate” 41. Toate acestea contrazic opinia generală, dar complet falsă, potrivit
căreia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete, sau de semnale, legate
de semnificaţii invariabile care ar reflecta direct realitatea.
Limba are o anumită utilizare şi, implicit, anumite funcţii. Printre aceste funcţii,
specialiştii consideră ca predominantă fie funcţia de comunicare, fie funcţia de
reprezentare. Aceasta se explică prin faptul că între cele două funcţii există strânse
legături. Astfel, gândirea devine comunicabilă doar pentru că limba permite să se afecteze
semnale unor elemente de gândire, deci sensului. În mod reciproc, necesităţile
comunicării conduc la obligaţia de a se pune ordine în gândire. Aceasta nu se întâmplă
40
Apud. Baylon, Cristian, Mignot, Xavier, op. cit., p. 64.
41
Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 40.

46
doar în momentul în care ne exprimăm. De achiziţia unei limbi, fie în primii ani de viaţă,
fie mai târziu, se leagă cu siguranţă o structurare specifică a gândirii care, fără să o
limiteze la tipare rigide şi definitive, îi permit să corespundă gândirii celuilalt,
multiplicând în acelaşi timp posibilităţile de îmbogăţire.
Chiar dacă în ansamblu lingviştii sunt de acord asupra faptului că limba influenţează
gândirea, opinia lor variază asupra profunzimii acestei influenţe. Pentru unii, este valabilă
ipoteza afirmată de Humboldt – Sapir - Whorf, conform căreia decupajul semantic indus
de o limbă este în întregime original, în aşa fel încât între două decupaje ţinând de două
limbi diferite, nu există multe puncte comune. Pentru alţii, universul semantic al
umanităţii conservă o anumită unitate, limbile nu sunt în întregime ireductibile unele faţă
de celelalte. Faptul că aşa stau lucrurile se exprimă şi prin posibilitatea traducerilor.

V. 4. Operaţionalizarea limbajului

Atunci când se pune problema achiziţionării de către fiinţa umană a

limbajului se pun întrebări precum: cum se învaţă sensurile şi modurile de combinare
ale cuvintelor şi expresiilor sau cum se ajunge la performanţe lingvistice? Acestor
întrebări li se poate răspunde parcurgând trei etape ale operaţionalizării limbajului: analiza
indicilor acustici; sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale şi înţelegerea.
Analiza indicilor acustici presupune: percepţia categorială - învăţarea sunetelor
elementare şi gruparea lor; adaptarea selectivă - pentru a identifica mai mulţi termeni
este nevoie de o prezentare variată de foneme şi de parametri lingvistici; combinaţii de
foneme, precum reprezentarea silabică sau capacitatea de a uni în silabe mai multe
semne.
În ceea ce priveşte sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale, această
operaţie presupune a ţine cont de lexicul intern, ca ansamblul de reprezentări
corespunzătoare unităţilor semnificative dintr-o limbă; de efectul de frecvenţă, care
constă în aceea că lexicul intern creşte cu cât cuvintele sunt folosite mai des; şi de efectul
de amorsare, exprimat prin aceea că lexicul intern scade în condiţiile nefolosirii
cuvintelor.
Înţelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj, ci unitatea
sintactică pe care trebuie să o poată prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza.

47
Percepţia lingvistică este dată de nivelul competenţei lingvistice, iar înţelegerea este
consecinţa directă a gradului de performanţă lingvistică a subiectului. Aceste două aspecte
ale procesului de operaţionalizare a limbajului se completează reciproc, abia aici, la
nivelul înţelegerii, întâlnindu-se competenţa şi performanţa lingvistică care, în afara
procesului de operaţionalizare, funcţionează independent.

V. 5. Formele comunicării verbale

Diversitatea situaţiilor de comunicare dă naştere mai multor moduri de adresare

orală. Din această categorie fac parte registrele de exprimare, care corespund rolurilor pe
care vorbitorii le joacă într-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupă
un loc aparte în sociologia contemporană, el stând la baza unei întregi viziuni asupra
comportamentului social, a cărei expresie de maximă coerenţă a fost dezvoltată de Erwin
Goffman în lucrările sale.
Printre formele comunicării verbale, distingem: monologul, conferinţa,
expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuţiunea, povestirea, predica,
interpelarea, dialogul, dezbaterea, colocviul.
Monologul este acea formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul;
în această formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în
acelaşi timp nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.
Forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care
presupune emiterea, argumentarea şi susţinere unor puncte de vedere şi a unor idei
inedite, care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia unui domeniu, o
reprezintă discursul.
Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea,
opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte şi care îşi transmite opiniile cu privire
la un subiect.
Relatarea este o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire
sau o prezentare a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără
implicarea subiectivă a celui care participă, apelându-se la un tip sau altul de limbaj;
această formă de comunicare este ferită de subiectivism şi de implicare personală.

48
 Prelegerea reprezintă situaţia comunicativă în care publicul care asistă a avut
posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip
de comunicare; ea presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de
acomodare a subiectului pus în discuţie.
Toastul reprezintă o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite care
nu trebuie să depăşească 3 - 4 minute; această formă de comunicare face apel la
emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu măsură.
Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context
comunicaţional, având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; aceasta nu trebuie
să depăşească 10 minute.
Pledoaria - este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,
diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere
propriu.
Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele
mai variate modalităţi, care face apel la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe
anterioare; în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub
forma trecutului, subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi
amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise.
Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi
manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate; este specifică instituţiilor puternic
ierarhizate.
Intervenţia reprezintă situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale
unui alt participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu
mesajul enunţat; prin intervenţie emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl
susţine.
Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de
informaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe
anumite domenii.
Dialogul este tipul de comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între
participanţi, fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; participanţii la dialog fac un
schimb de informaţii, toţi considerându-se egali şi acordându-şi acelaşi statut.

49
 Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri
evaluative; ea este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de
autoritate vizibil, dar are un moderator.
Seminarul este forma de comunicare dialogală care implică serioase structuri
evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al
discuţiilor din cadrul seminarului.
Interviul reprezintă forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor
nu se schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă. Există
mai multe tipuri de interviu: „în pâlnie”, „liniar”, „tunel”.
Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită
idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii
îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.
Conferinţa poate lua forma conferinţei clasice, care presupune o adresare directă,
de obicei publică, în care cel care conferenţiază (conferenţiarul) evită să enunţe propriile
judecăţi de valoare, rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre
care conferenţiază, sau a conferinţei cu preopinenţi, în cadrul căreia se prezintă mai
mulţi conferenţiari, care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă. Conferinţa cu preopinenţi
poate fi regizată sau spontană.

V. 6. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării

Situaţia „vorbirii”, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi

necesare interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Există o serie de
caracteristici care ţin de personalitatea comunicatorului şi care contribuie la eficienţa unui
act de comunicare: claritatea, acurateţea, empatia, sinceritatea, atitudinea, contactul vizual,
înfăţişarea, postura, vocea, viteza de vorbire, pauzele în vorbire.
Claritatea reprezintă organizarea conţinutului de comunicat astfel încât
acesta să poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi
auditorului; o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor.
Acurateţea presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea
exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat.

50
 Empatia presupune ca vorbitorul să fie deschis tuturor interlocutorilor,
încercând să înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de
vedere, să încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi
prietenie.
Sinceritatea reprezintă situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei,
recurgerea şi menţinerea unei situaţii naturale într-o comunicare.
Atitudinea presupune evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor
încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie sau a scăpărilor de
sub control a vocii.
Contactul vizual este absolut necesar în timpul dialogului; toţi participanţii la
dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o
probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog.
Înfăţişarea reflectă modul în care fiecare participant la actul comunicării se
priveşte pe sine însuşi: ţinuta, vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul
discuţiei, la statutul social al interlocutorilor.
Postura reprezintă poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a
spatelui; toate acestea trebuind controlate cu abilitate de către vorbitor.
Vocea trebuie modelată astfel încât să fie auzită şi înţeleasă de cei care
ascultă; volumul vocii trebuie reglat în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, de
zgomotul de fond.
În ceea ce priveşte viteza de vorbire, aceasta trebuie să fie adecvată
interlocutorilor şi situaţiei; ea nu trebuie să fie nici prea mare, pentru a indica urgenţa,
nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor. Pauzele de vorbire sunt
recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee
importantă.
Un rol foarte important în comunicare îl are acţiunea de a asculta Pentru a
înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, este necesar să trecem
în revistă fazele ascultării.
Auzirea, cea mai importantă fază a ascultării, este actul automat de
recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea
emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore.

51
 Înţelegerea reprezintă actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,
precum şi recompunerea sunetelor auzite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii şi fraze.
Cea de-a treia fază a ascultării, traducerea în sensuri presupune implicarea
memoriei şi a experienţei lingvistice, culturale, de vorbire a ascultătorului.
Atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate se realizează în funcţie
de nivelul de operaţionalizare a limbii, a vocabularului sau a performanţelor lingvistice,
iar evaluarea, ca fază a ascultării presupune efectuarea de judecăţi de valoare sau
adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului.
O comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor;
o bună comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Dintre
cele mai importante calităţi ale unui bun ascultător reţinem:
- disponibilitatea pentru ascultare sau încercarea de a pătrunde ceea ce se
comunică, de a urmări ceea ce se transmite;
- manifestarea interesului, care presupune a asculta astfel încât să fie evident
că cel care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest
sens;
- ascultarea în totalitate, care presupune a lăsa interlocutorul să-şi
expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;
- urmărirea ideilor principale fără pierderea în amănunte; revenirea asupra
unui subiect, presupune referire la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu
insistarea pe lucruri fără importanţă;
- ascultarea critică presupune ascultarea cu atenţie şi identificarea cu
exactitate a persoanei căreia îi aparţin ideile care se comunică;
- concentrarea atenţiei pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe ideile
principale, şi nu pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale, care
pot să apară în timpul comunicării;
- luarea de notiţe - ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse şi permite
elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;
- susţinerea vorbitorului reprezintă o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea
auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.

52
 V. 7. Stil şi comunicare

Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care

comunicăm, adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări stilul este omul
însuşi, este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un
anumit stil, care poartă pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a
mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor
literare, el este specific oricărui act de comunicare.
Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească,
în principal, anumite calităţi:
- claritatea, care constă în expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa
clarităţii influenţează calitatea comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la echivoc;
- corectitudinea, reprezintă o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale
în ceea ce priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se
numesc solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;
- proprietatea, se referă la modalitatea folosirii celor mai potrivite cuvinte pentru a
exprima mai exact intenţiile autorului;
- puritatea, care are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul
limbii literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă
cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limbă,
al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare
este locală, specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu
sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica
două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care
conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul
şi jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale,
folosit pentru a realiza o comunicare mai rapidă;
- precizia, are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru
înţelegerea comunicării;
- concizia, care urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără
divagaţii suplimentare şi neavenite;

53
 A vorbi despre stil, înseamnă a lua în atenţie şi calităţile particulare ale acestuia,
calităţi care au un rol foarte important în procesul de comunicare. Dintre acestea
enumerăm: naturaleţea, demnitatea, armonia şi fineţea.
În ceea ce priveşte naturaleţea aceasta constă în exprimarea firească, fără afectare,
fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a uimi auditoriul.
Demnitatea impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a
expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în
acest sens şi atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial,
şovin, antisemit, misogin sau androgin.
Armonia reprezintă obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin
recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări
conforme cu intenţia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia.
În ceea ce priveşte fineţea, aceasta presupune folosirea unor cuvinte sau
expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri, sentimente sau idei.

V. 7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare

Există mai multe stiluri de comunicare, proprii situaţiilor de comunicare aferente.

Dintre stilurile de comunicare, cele mai des folosite sunt: stilul neutru, stilul familiar, stilul
solemn, stilul beletristic, stilul ştiinţific, stilul administrativ, stilul publicistic şi stilul de
comunicare managerială.
Stilul neutru se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de
exprimare a stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte rela-
ţii decât cele oficiale, de serviciu.
Stilul familiar se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de
expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin
pretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.
Stilul solemn sau protocolar are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a
acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă de
ceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şi
sentimente grave, măreţe sau profunde.

54
 Specificitatea stilului beletristic constă în marea bogăţie de sensuri la care
apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei
limbi în exhaustivitatea sa.
Stilul ştiinţific se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se
apelează la formele de deducţie şi de inducţie raţională ignorându-se într-o
oarecare măsură, sensibilitatea şi imaginaţia.
Stilul administrativ este un stil funcţional, care are ca element definitoriu
prezenţa unor formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare
specifică instituţiilor.
Stilul publicistic abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilul
beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult
decât pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului.
În fine, stilul de comunicare managerială reprezintă stilul în care mesajul
managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze
eficienţa şi eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea,
dirijarea spre anumite scopuri.

VI. Comunicarea non-verbală

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body

language) prezintă interes din cel puţin două motive: în primul rând, datorită faptului că
într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul

55
limbajului neverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului, etc.), apoi şi datorită
faptului că rolul ei este adesea minimalizat.
Faptul că 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul
limbajului neverbal, a fost stabilit pe la mijlocul anilor ‘70 de A. Mehrabian şi M.
Weiner. În studiul Decoding of inconsistent communication 42, ei au stabilit următorul
raport al percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală: 7% - cuvinte;
38% - paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii) şi 55% - limbaj non-verbal.
Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării
realizată de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini,
contrazice sau substitui comunicarea verbală. Mai mult, mesajul non-verbal este cel mai
apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia
cea mai mare. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei,
mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin
comunicarea tactilă.

VI. 1. Kinetica

Kinetica reprezintă teoria care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise

în mod natural sau cultural; ea presupune observarea tuturor gesturilor pe o axă
fundamentală pentru înţelegerea dinamicii comunicării. Această disciplină a aplicat
metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea
verbală.
Lucrarea lui Ray Birdwhisteell, Introduction to kinetics43, reprezintă primul mare
studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unităţi distinctive ale fonologiei le
corespund kinemele, cele mai mici unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii; de exemplu,
„ochiul stâng închis". Morfemelor, cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului le
corespund kinemorfemele; de exemplu „clipitul”. Astfel, kinetica devine o gramatică a
gesturilor. Fondată pe aceasta, se instituie o parakinetică, prozodie şi poetică a gesturilor,

42
Mehrabian, Albert şi Weiner, Morton, Decoding of inconsistent communications, în Journal of
Personality and Social Psychology, vol. 6, No. 1, American Psychological Association, Washington, mai
1967, pp. 109-114.
43
Birdwhistell, Ray, Introduction to Kinesics. University of Kentucky Press, Louisville, 1952.

56
care se referă la: intensitate, durată, întindere, dar şi ritmuri constante, flux constant. Această
dimensiune mai largă este integrată într-un context psihologic, social şi cultural; de pildă,
accentele gestuale exprimă particularităţi, în funcţie de regiune, de mediu, ca şi cele ale
limbii.
Kinetica se bazează în mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell, care a predat în
universităţile din Philadelphia, Washington şi Toronto. Apropiat din punct de vedere
personal şi intelectual de Margaret Mead şi de Gregory Bateson, el întrepinde în Statele
Unite diverse lucrări etnologice în care ţinuta corpului şi gestica devin instrumente
privilegiate. Ray Birdwhistell va deveni celebru printr-un studiu minuţios al unei secvenţe
de nouă minute de film, „ţigara lui Doris", analiză exemplară care ilustrează
următoarea teză: gesturile, limbajul vorbitul, pipăitul, mirosul, spaţiul şi timpul
reprezintă tot atâtea moduri ale aceluiaşi sistem de comunicare; de aceea, cercetătorul se
află în contact strâns cu lingviştii, ale căror instrumente le preia şi adaptează44. Analiza sa
asupra comunicării non-verbale se sprijină pe o concepţie a „stratificării sociale" cu trei
clase (lower, middle, higher), fiecare divizată în două (upper, lower). Apartenenţa la
unul din aceste straturi este determinată printr-o combinaţie de şase caracteristici
(profesie, valoarea veniturilor etc), la care se adaugă o multitudine de indicii de „stil de
viaţă”, care conţine de la numărul camerelor la culoarea perdelelor din salon.
Proiectul lui R. Birdwhistell, de a crea „o lingvistică corporală”, nu se va finaliza, căci,
în cercetările ulterioare, el va considera imposibilitatea corpului de a fi creativ,
generativ, în sensul în care este limbajul.
O problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. În realizarea
unei clasificări, majoritatea cercetătorilor iau ca punct de pornire raportarea
gestului la cuvânt. Încă din 1949, H. Wespi 45 , considera că gesturile pot fi:
substitutive, completive şi de însoţire a discursului verbal. Astăzi se consideră că în
relaţia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbală poate îndeplini funcţii de
accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire.
O altă clasificare este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman şi
Wallace Friesen46. Potrivit acestora gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări
44
Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 92.
45
Apud. Dinu, Mihai, Comunicarea: repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.
229.
46
Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 93.

57
afective, gesturi de reglaj şi adaptori. Astfel, emblemele sunt mişcări substitutive ce ţin
locul cuvintelor şi pot, la nevoie, să se constituie într-un limbaj de sine stătător.
Ilustratorii îndeplinesc deopotrivă funcţia de însoţire şi de completare a comunicării
verbale; ei prezintă un caracter mult mai puţin arbitrar decât emblemele, o parte dintre
ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute şi, ca atare, universale. Gesturile de reglaj
dirijează, controlează şi întreţin comunicarea, având funcţie expresivă şi fatică,
deoarece relevează atitudinea participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări
receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit să-şi
ajusteze, prin feed-back, parametrii enunţării, în funcţie de reacţiile interlocutorului.
Cât despre manifestările afective, acestea comunică stările sufleteşti prin care trece
emiţătorul şi se prezintă precumpănitor sub formă de indicii şi numai în subsidiar ca
semnale. În fine, adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de
comunicare, incluzând mişcările ce răspund unor necesităţi umane care pot fi efectuate
atât în prezenţa, cât şi în absenţa observatorilor. Sub numele de alteradaptori sunt
cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic, iar sub cel de
autoadaptori, cele care se referă la nevoile propriului nostru trup şi pot satisface
necesităţile trupeşti. Gesturile din această categorie dobândesc valoare comunicativă
atunci când sunt efectuate în scop didactic. Altfel, ele pot transmite informaţii despre cel
care le săvârşeşte numai în calitate de indicii, nu şi de semnale.

VI. 1. 1. Expresia feţei

Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea

sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc), zâmbetul (prin caracteristici şi
momentul folosirii), şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia
privirii, etc).
Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un
important mijloc de exprimare. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite
cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu

58
o persoană de gen feminin, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce
exprimă cuvintele.
Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată
semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi - mirare,
surpriză; nas încreţit - neplăcere; nările mărite - mânie sau, în alt context, excitare
senzuală; buze strânse - nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.
Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de
informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea
sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind
strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane
în cadrul acelei culturi.
Dacă ne raportăm la privire, se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în
care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare,
încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe
cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii
cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi
intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire insistentă
şi continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa
de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos -
tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte, sau a nu
privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă
ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Pupilele dilatate indică emoţii
puternice. Pupilele lărgite sunt semnul vederii a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine
de sinceritate; pupilele micşorate sunt expresie a manifestării nesincerităţii sau neplăcerii;
clipirea frecventă denotă anxietate.
După Mark Knopp47 funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în
număr de patru:
a) cererea de informaţie, în care privirea joacă un rol determinant în realizarea
feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii;

47
Apud. Mihai, Dinu, op. cit., pp. 245 – 246.

59
 b) semnalul dat altor persoane că pot vorbi; într-o comunicare de grup,
selectarea vorbitorului următor putând fi făcută pe căi lingvistice, sau prin orientarea
deictică a privirii;
c) indicarea naturii relaţiei, care vizează faptul că orientarea şi durata privirii
nu se asociază numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea putând semnala şi existenţa
unui raport social de un tip anume;
d) compensarea distanţei fizice, care vizează faptul că interceptarea privirii cuiva aflat
la distanţă, într-un loc aglomerat, ne face să ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă,
practic, rămânem departe unul de altul.
În paralel cu proxemica spaţială, privirea instaurează o proxemică
vizuală, ce poate intra în contradicţie cu cea dintâi. De natura relaţiei depinde şi
amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. De pildă, amplasamentul
punctului către care ne aţintim privirea într-o convorbire oficială vizează, în cea mai mare
parte a timpului, un loc situat în mijlocul frunţii interlocutorului; în timp ce o conversaţie
amicală coboară punctul ochit undeva între ochi şi gură, iar un grad mai mare de intimitate
îl aduce mai jos, într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor.

VI. 1. 2. Mişcarea corpului

Principalele mijloace ale comunicării care sunt puse în evidenţă prin mişcările corpului
sunt gesturile, postura corpului şi comunicarea tactilă.
În procesul comunicării gesturile ocupă un rol foarte important, ele întregesc comunicarea
verbală şi se manifestă cu o frecvenţă foarte mare. Câteva elemente ale limbajului gesturilor
ar fi: strângerea pumnilor, care denotă ostilitate şi mânie, sau, depinzând de context,
determinare, solidaritate, stres; braţe deschise, expresie a sincerităţii sau acceptării; mână

60
la gură, expresie a surprizei şi acoperirea gurii cu mâna, ca semn al ascunderii a ceva,
sau al nervozităţii. De asemenea, capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, iar palma
(degetele) pe obraz, dimpotrivă, denotă interes extrem; mâinile ţinute la spate pot să
exprime superioritate sau încercare de autocontrol.
Atunci când ne situăm pe tărâmul gestualităţii, trebuie să fim foarte atenţi la
particularităţile şi diferenţele culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos
spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului
de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi,
insultă în Thailanda şi absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulaţiei
excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări, dar gesturile mâinilor au creat
faima italienilor de popor pasional.
Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără
nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală); cel al
bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă
aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra
situaţiei, în timp ce europenii tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac
acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu formalitatea, competiţia, tensiunea;
bâţâitul picioarelor fiind pus pe seama plictiselii, nerăbdării sau stresului.
În ceea ce priveşte postura sau poziţia corpului, aceasta comunică în primul rând
statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au, sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, se
constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt
împreună. Urmările posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad
de curtoazie, căldură sufletească. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în
sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă
de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun
spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau auto-încredere excesivă şi apărare la cei
care consideră că au statut superior interlocutorului.
Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt
împreună au fost clasificate în trei categorii: de includere/neincludere, de orientare
corporală şi de congruenţă/necongruenţă. Prin postura de includere/neincludere se
defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul

61
grupului. De exemplu, membrii unui grup pot forma un cerc, pot să se întoarcă sau
să se aplece spre centru, să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber,
indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat. Postura de orientare corporală
se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-a-vis) sau alături
(paralel); prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie, iar a doua indică
neutralitate. Cât priveşte cea de-a treia postură, aceasta comunică intensitatea cu care o
persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă
conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii
interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în
comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de
vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu
interacţionează sub nici o formă.
În ceea ce priveşte modurile de mişcare ale corpului, se consideră că cei care fac de obicei
mişcări laterale, se consideră buni comunicatori; mişcările faţă-spate sunt proprii omului
de acţiune; iar mişcările verticale sunt proprii persoanelor cu putere de convingere.
Comunicarea tactilă reprezintă acel tip de limbaj non-verbal care se manifestă
prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de
braţ, bătutul pe umăr, etc. Acest tip de comunicare diferă de la o cultură la alta, aceleaşi
atingeri putând comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului
înlocuieşte datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o
uşoară lovitură pe umăr.
Unii oameni evită orice atingere; forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură
de vârstă, statut, relaţie şi cultură.
Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au încercat să clasifice funcţiile comunicării
tactile48, delimitând cinci clase principale:
a) atingeri care transmit emoţii pozitive;
b) atingeri în joacă; înzestrate cu un potenţial meta-comunicativ de invidiat,
acestea uşurează interacţiunea, fără să angajeze răspunderea celui ce atinge;

48
Ibidem., p. 211.

62
 c) atingeri de control, vizând dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar
a sentimentelor persoanei atinse; în majoritatea cazurilor, acestea implică o relaţie de
dominare şi, ca atare, nu pot fi efectuate decât unidirecţional;
d) atingere rituală, dintre care cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este
strângerea mâinii în semn de salut şi de despărţire. Gestul are mai multe implicaţii decât
pare şi îmbracă nenumărate forme. Astfel, atitudinile de dominare, egalitate sau supunere
sunt comunicate prin intermediul poziţiei mâinii celui ce iniţiază gestul de salut; forţa
cu care se strânge mâna, constituie, de asemenea, un parametru semnificativ;
e) atingerea în alt scop decât comunicarea propriu zisă, care poate îmbrăca o
multitudine de forme: de la susţinerea unei persoane care urcă şi coboară dintr-un
vehicul, la atingerea frunţii unui bolnav, ori a încheieturii; chiar dacă obiectivul urmărit
este altul; în majoritatea acestor cazuri se transmit şi informaţii afective.

VI. 2. Proxemica

Proxemica reprezintă limbajul spaţiului sau distanţa între interlocutori în procesul

comunicării; ea studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul
de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale,
distanţele fizice ale comunicării ţin de această disciplină.
Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de cinci dimensiuni:
mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară.
În majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-
50 cm decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; acesta defineşte spaţiul
intim, iar „invadarea” lui produce senzaţia de disconfort.
De asemenea, apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de
natură strict personală, iar depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă
sau statut social superior. De pildă, cu cât o persoană este mai importantă, cu atât va
tinde să aleagă o masă de birou mai mare, care impune o distanţă mai mare faţă de
interlocutor. Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere
(atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal (prin

63
împrăştierea foilor, întinderea picioarelor etc), devine evident ce vor acestea să ne
comunice.
Modul în care un manager foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica
ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. Managerul
ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Probabil că acest tip de manager
va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât
democratic.
În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi
intime, iar cele mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori
suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv.
O contribuţie importantă în domeniul proxemicii a avut-o Edward Hall. El tinde
să dea o definiţie a culturii ca ansamblu de coduri şi va aplica această codificare în cea mai
celebră lucrarea a sa, The Hidden Dimension49, lucrare care reprezintă o adevărată gramatică a
spaţiului. E. Hall pleacă de la ideea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că
omul posedă şi el această noţiune de spaţiu individual, de bulă psihologică. Orice spaţiu
personal se organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară; el posedă zone private şi
zone publice. Astfel, lumea nord occidentală comunică în funcţie de patru distanţe: intimă,
personală, socială, publică:

DISTANŢA Modul apropiat: corp la corp: actul sexual şi lupta, rol minor al vocii sau
INTIMĂ manifestări vocale involuntare; viziunea precisă dereglată;
Modul îndepărtat: 15-40cm în mişcarea corporală („bula"); miros şi parfum,
voce şoptită; intimidate, familie; atunci când este impusă, dăm înapoi, evităm
privirea celuilalt (ex.:orele de vârf din metrou);
DISTANŢA Modul apropiat: 45-75 cm, la o distanţă de un braţ, parfum, voce normală;
PERSONALĂ familiaritate
Modul îndepărtat: 75-125 cm, limita contactului fizic cu celălalt, limita
parfumului, privirea de sus în jos, voce normală: sosire, rămas bun, discuţii
pe stradă sau pe subiecte neutre.

49
Hall, Edward, The Hidden Dimension, Doubleday & Company. Inc, New York, 1969.

64
 DISTANŢA Modul apropiat: l,25m-2,10m, voce plină şi clară; negocieri impersonale,
SOCIALĂ relaţii profesionale la birou, recepţie: comunicare verbală fără contact fizic;
frontiere ale teritoriului social al unui individ care iau forma unui birou, unei
mese, unui ghişeu, care ţin interlocutorul la distanţă. Distanţă administrativă:
simplu client la bancă, sunteţi primit din spatele unui birou.
Modul îndepărtat: 2,10m-3,60m, coeficient ierarhic (director general) sau
nevoie de linişte (soţii când se întorc de la serviciu adeseori se aşează pentru a-
şi citi ziarul, pentru a se destinde, la trei metri sau mai mult de soţiile lor); voce
mai puternică decât în modul precedent.
DISTANŢA Mod apropiat: 3,60m-7,50 m: semnificarea prezenţei colectivităţii; echilibru
PUBLICĂ între poziţionarea la acelaşi nivel şi vizibilitate. Locutorul joacă un rol social,
poartă o mască (profesor - elevi, întâlnire în cerc închis). Privirea nu mai
fixează, informaţia devine mai formală, comunicarea interpersonală e săracă.
Modul îndepărtat: 7,50m şi mai mult: celebrarea unui coeficient ierarhic. Pe
de o parte, omul politic sau actorul, pe de alta spectatorii pasivi: feed-back-ul
funcţionează la minimum. Discursul este foarte formalizat, gesturile
stereotipizate, interlocutorul a devenit simplu receptor şi comunicarea
spectacol.

VI. 3. Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a personalităţii

noastre şi deci influenţează comunicarea. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere
cu mult roşu, iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. Culorile strălucitoare
sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extrovertiţi, iar cele pale de timizi, introvertiţi.
Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De exemplu, roşu este
asociat în China bucuriei şi festivităţii, în Japonia luptei şi mâniei; în cultura indienilor
americani semnifică masculinitate; în Europa dragoste, iar în SUA comunism.
În ţările cu populaţie africană, negru sugerează binele, iar albul răul. Pentru
europeni, negru este culoarea tristeţii, în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi
chinezi prin alb.
Verdele semnifică la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în anumite ţări
speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate, gelozie, la americani este
culoarea intelectualităţii, iar la asiatici semnifică puritate.
Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează
comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia, precum şi
varietatea excesivă de culoare, inhibă şi îi distrag pe comunicatori.

65
 VI. 4. Limbajul timpului

Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: precizia
timpului, lipsa timpului sau timpul ca simbol.
În ceea ce priveşte precizia timpului trebuie menţionat faptul că timpul este
considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general, atunci când cineva îşi permite să ni-l
structureze, acesta comunică diferenţa de statut. A veni mai târziu sau ceva mai devreme
la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii:
comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă, percepţia
statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată.
Întârzierea poate irita şi insulta. Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu
atât ei se simt mai umiliţi, se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. Astfel,
limbajul timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune
şi controla sau pentru a comunica respect şi interes.
Cu privire la lipsa timpului se impune ideea că timpul este perceput ca pe o
resursă personală limitată şi, de aceea, modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică
atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă. Dacă nu acordăm timp
pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Studiile sociologice
au arătat că, în general, relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu
frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună).
Timpul ca simbol reprezintă un aspect care ţine de o anumită obişnuinţă, precum
este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei ori pe zi şi la anumite ore). Similar,
anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de viaţă clar situate în timp.
Sărbătorile şi ritualurile, de asemenea, sunt marcate de timp, fapt „exploatat” de unele
fiinţe umane. De pildă, oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se
cumpără mai mult şi se lucrează mai puţin.

66
 VII. Şcoala de la Frankfurt

Ceea ce numim astăzi Şcoala de la Frankfurt, cuprindea iniţial grupul de

cercetători reuniţi, începând cu anul 1932, la Institutul de cercetări sociale de pe lângă
Universitatea din Frankfurt am Main, sub conducerea lui Max Horkheimer. În activitatea
institutului predominau (până la preluarea conducerii de M. Horkheimer) cercetări de
economie şi istorie socialã a capitalismului. O dată cu preluarea conducerii de M.
Horkheimer, activitatea Institutului a fost reorientată spre cercetări de filosofie socială.
Astfel, Pollock se ocupa de probleme de economie politică, Th. Adorno - de estetică, H.
Marcuse – de filosofia socialã, F. Benjamin - de sociologia literaturii, E. Fromm -de

67
psihologie
Toate aceste cercetări au generat în condiţii istorice, bine definite, o teorie socialã
care a servit (în unele din variantele sale) drept paravan ideologic mişcãrilor politice
cunoscute sub denumirea de Noua Stângă.
Noua Stângã se reclamã de la socialismul utopic francez, însuşindu-şi teza lui
Fourier: “nimic nu poate justifica o civilizaţie, nici chiar reuşitele sale «culturale», dacã
ea este întemeiatã pe foamete şi opresiune, dacã bogăţia unora nu este posibilã decât prin
nefericirea celorlalţi”50.
În cadrul cercetărilor de filosofie socială a fost lansată o cercetare a problematicii
situaţiei individului, cadrul problematizărilor centrându-se în jurul doctrinei clasice a
liberalismului, teoriei kantiană a persoanei autonome, condiţionării istorice a existenţei
individului aşa cum apare aceasta în opera hegeliană şi a rolului hotărâtor al factorilor
materiali în existenţa oamenilor, rol demonstrat în teoria marxistă.

VII. 1. Teoria critică a societăţii

Teoria critică a societăţii reprezintă una dintre concepţiile fundamentale

dezvoltate în cadrul Şcolii de la Frankfurt. Dintre cele mai importante idei vehiculate în
cadrul acestei teorii reţinem:
a) postulează necoincidenţa perpetuă dintre concept şi realitate;
b) cunoaşterea reală a societăţii capitaliste şi lupta pentru o societate mai bună nu pot fi
realizate decât cu mijloacele materialismului;
c) evoluţia social-istorică a dezvăluit relativitatea şi importanta social-politică a
nevoilor şi disponibilităţilor naturale ale oamenilor

50
Palmier, J.M., Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche, Edition Pierre Belfond, Paris, 1973, p. 384.

68
 De asemenea, se consideră că este legitim şi necesar ca în cunoaşterea societăţii să
fie investigată dialectica nevoilor şi disponibilităţilor factorilor social-istorici, un rol
esenţial în cunoaşterea societăţii atribuindu-se psihologiei, ca determinare a nevoilor şi
disponibilităţilor umane şi a atitudinilor corespunzătoare.
Fundamentale pentru istorie sunt însă noţiunile economiei, nu ale psihologiei
(aceasta din urmă fiind considerată doar o disciplină complementară); drept urmare se
pune accent pe o psihologie diferenţiată a grupurilor care să studieze funcţia individului
în procesul de producţie, destinul individului într-o familie de un anumit fel şi acţiunea
forţelor sociale de formare a spaţiului social.
d) cunoaşterea societăţii capitaliste nu poate urma itinerariul stabilit în ştiinţele naturii
(descrierea fenomenelor şi formarea de concepte pe baza raporturilor de asemănare);
e) o dată cu eroziunea societăţii capitaliste liberale are loc o cunoaştere radical critică la
adresa acesteia, fără a o lega pe aceasta de acţiunea istorică a unei clase sociale sau a unui
partid politic;
f) funcţia esenţială a cunoaşterii este critică (şi este întruchipată de filosofie), iar în
măsura în care, în istoria ei, ştiinţa a intrat în conflict cu realitatea social-istorică dată,
aceasta s-a datorat înscrierii în coordonate filosofice;
g) ţine să delimiteze teoria critică a societăţii, considerând că este nevoie de descrierea
realităţilor social-istorice şi detectarea tendinţelor evolutive imanente, cunoaşterea
nefiind legată numai de condiţii psihologice, morale, ci şi de condiţii sociale. Drept
urmare, cunoaşterea societăţii presupune o cercetare interdisciplinară (solicitând
cercetători din diverse domenii: filosofie, sociologie, economie, istorie, psihologie, pentru
rezolvarea de probleme).
Teoria critică a societăţii a fost elaborată de Horkheimer în studiul Teoria
tradiţională şi teoria critică, publicat în revista institutului în 1937. În acelaşi număr al
revistei, H. Marcuse publica studiul Filosofia şi teoria critică, pentru a explica specificul
teoriei critice a societăţii, considerând că obiectivul final al teoriei critice este o societate
în care nevoile indivizilor să fie centrul organizării sociale. Baza teoriei critice a societăţii
o reprezintă “societatea raţională”, care presupune subordonarea economiei la nevoile
indivizilor
Teoria critică este solidară unui “materialism practic”, înţeles ca atitudine, care

69
sesizează determinările obiective (raporturile cu natura şi raporturile sociale) şi
posibilităţile a căror realizare este împiedicată în starea dată a acestor raporturi cu natura
şi pentru care trebuie luptat.
Existã două elemente care leagã materialismul de adevărata teorie a societăţii:
grija pentru fericirea oamenilor şi convingerea că această fericire nu poate fi atinsă decât
printr-o modificare a condiţiilor materiale de existenţă. Adevăratul loc în care se decide
soarta libertăţii şi fericirii oamenilor reprezentându-l raporturile sociale.

VII. 2. Teoria societăţii concepută în intenţie practică

J. Habermas este alăturat de către comentatorii scrierilor sale grupului Şcolii de la

Frankfurt; el vine spre aceastã şcoală de pe alte poziţii teoretice (filosofie, drept,
psihologie, istorie, literaturã universală).
J. Habermas elaborează şi promovează “teoria societăţii în intenţie practică” (în
introducerea lucrãrii Teorie şi praxis, intitulatã Unele dificultăţi ce apar la încercarea de
a mijloci teoria şi praxisul, în care:
- indică condiţiile în care o conştiinţă de sine a istoriei speciei este obiectiv posibilă;
- numeşte adresanţii care pot, cu ajutorul teoriei, să se edifice asupra rolului lor
emancipativ potenţial în procesul istoric;
- oferă o reflecţie asupra contextului de apariţie şi asupra anticipării contextului de
aplicare.
Începutul investigării îl constituie “aspectul empiric” al relaţiei dintre teorie şi
praxis, cercetarea materializându-se într-un şir de studii consacrate problemei evoluţiei
sferei publice în capitalismul modern. Se pleacă de la premisa că interacţiunile moral-
practice, în mediul cărora oamenii trăiesc şi acţionează, au un rol decisiv pentru destinul
lor; ele nu sunt primordiale pentru existenţa umană, dar constituie mediul principal al
împlinirii acesteia. De asemenea, sunt abordate situaţii sociale date ca situaţii de
„coerciţie” din perspectiva posibilei lor depăşiri.

VII. 3. Problema formării voinţei politice, a deciziilor relevante pentru mersul

istoriei

70
 Primele scrieri ale lui J. Habermas culminează cu circumscrierea unui fenomen pe
care Şcoala de la Frankfurt, în faza ei târzie, l-a numit “societatea administrată”.
J. Habermas va aborda “societatea administrată” din punctul de vedere al
modificării suferite de viaţa politică, de la forma discuţiei publice a problemelor de
interes general la forma rezervării elitare a deciziilor şi a dispunerii de persoane.
“Societatea administrată” aduce cu sine o nouă formă de înstrăinare: tratarea persoanelor
ca obiecte de manipulat (specifică capitalismului târziu). Pentru abordarea şi depăşirea
acestei înstrăinări este nevoie de articularea şi promovarea de strategii teoretice.

VII. 4. Teoria acţiunii la J. Habermas

Teoria acţiunii este fundată pe conceptul de praxis. Conceptului de praxis îi

corespund două tipuri de acţiuni: o acţiune instrumentală, care este echivalentul muncii şi
o acţiune comunicativă, echivalent al interacţiunii.
Delimitarea acestor două tipuri de acţiuni este operată din punctul de vedere al
unei teorii a societăţii orientată spre critica socială, ea vizând şi distincţia dintre dispoziţia
asupra proceselor naturale, care rezolvă „probleme tehnice” şi dispoziţia asupra
proceselor sociale, care rezolvă „probleme practice”, ce nu se reduc la „probleme
tehnice”.
În ceea ce priveşte problemele tehnice, acestea se pun în privinţa organizării
raţionale, în raport cu un scop, a mijloacelor şi, respectiv, în privinţa alegerii raţionale
între mijloace alternative pentru scopuri date (valori si maxime).
Problemele practice se pun în privinţa admiterii sau respingerii normelor, mai ales
a celor de acţiune, ale căror pretenţii de validitate putem să le susţinem sau să le
contestăm cu temeiuri.

VII. 5. Pragmatica universală

J. Habermas considera că reproducerea socio-umană în condiţiile creşterii

complexităţii sistemelor sociale poate fi luată sub control prin intermediul comunicării.
Acest lucru presupune luarea sub control a sensului, adică asigurarea cadrului unei

71
comunicări sociale lipsite de blocaje ancorate în chiar structura comunicării, ca urmare a
împărţirii şanselor sociale la exercitarea de roluri în comunicare.
Comunicarea verbală, expresia limbii, are în societate rolul unui “transformator”,
mijlocind toate procesele vieţii sociale şi reorganizând comportamentul individual sub
imperativul vieţii sociale. Datorită rolului structurant pe care îl are limba, se impune
cercetarea acesteia din punctul de vedere al constituirii ei ca mediu al vieţii sociale.
Urmărind să stabilească diferenţa specifică a limbii în raport cu alte medii
(munca) şi să identifice conexiunile limbii cu celelalte medii (munca şi reflexivitatea), J.
Habermas a elaborat o teorie generalã a comunicării, care viza o abordare a comunicării,
dar şi o abordare a structurii funcţiilor şi rolurilor sociale.
Teoria comunicării a lui J. Habermas include nu numai componente tehnice şi
psihologice ale comunicării, ci şi componente sociale şi instituţionale. Acesta consideră
că în comunicare se pun nu doar probleme tehnice, ţinând de transmiterea rapidă şi
nedeformată a informaţiei, ci şi probleme social-umane (precum, recunoaşterea reciprocă
a vorbitorilor sau recunoaşterea de către aceştia a normei interacţiunii lor).
Cercetarea limbii presupune trei etape:
a) etapa lingvisticii, care presupune:
-> delimitarea între limbă şi limbaje;
-> abordarea proprietăţilor formale ale limbii;
-> analiza logică şi lingvistica structurală.
b) etapa sociolingvisticii, ce presupune:
-> trecerea de la analiza formală la analiza materială a limbii;
-> un caracter descriptiv, care stabileşte corelaţii empirice de o anumită generalitate
între structura lingvistică şi structura socială.
c) pragmatica, care presupune:
-> folosirea limbii ca o activitate de un fel aparte, ca acţiune comunicativă;
-> cercetarea structurii limbii din punctul de vedere normativ, al asigurării condiţiilor
pentru atingerea scopului, anume: înţelegerea şi implicit, determinarea condiţiilor ce
trebuie satisfăcute pentru ca înţelegerea să poată fi atinsă în comunicarea socială;
-> stabilirea condiţiilor ce trebuie reunite pentru atingerea consensului.
În ceea ce priveşte înţelegerea, aceasta se extinde şi cuprinde acordul celor ce

72
comunică asupra normelor interacţiunii lor: “între membrii unei comunităţi lingvistice se
realizeazã un acord în privinţa justeţei unei exprimări relativ la un fundament recunoscut
în comun”51. Aceasta nu se reduce la o preluare exactă a conotaţiei exprimărilor, ci
presupune o identitate a semnificaţiei, bazată pe posibilitatea de critică reciprocă a
comportamentului orientat de reguli, care cere reciprocitatea comportamentului şi a
aşteptărilor de comportament.
Putem vorbi de o nouă formă a reflecţiei, reconstrucţia raţională, care duce la
identificarea condiţiilor posibilităţii limbii, cogniţiei şi acţiunii, asumate tacit cu orice act
de vorbire, de cunoaştere şi acţiune şi care are natura unui sistem de reguli anonim şi
forma unor “cunoştinţe intuitive”.
Cadrul în care pot fi explicate proprietăţile sintactice şi semantice ale limbii
devine pragmatica universală; aceasta studiază “condiţiile posibilităţii înţelegerii în
limbă în general” şi oferă baza pentru explicarea comunicărilor sistematic distorsionate şi
a proceselor de socializare deviante. Pragmatica universală abordează comunicarea din
punctul de vedere al condiţiilor interactive ce trebuie să fie întrunite pentru a atinge
scopul comunicării: înţelegerea

VII. 5. 1. Discursul -formă a comunicării

Teoria comunicării trebuie înţeleasă ca teorie a înţelegerii prin intermediul unor

acte de vorbire care ridică mereu patru pretenţii de validitate: o pretenţie cognitivă, una
lingvistică, o pretenţie ce se referă la autoprezentarea vorbitorului şi o pretenţie care se
referă la norma interacţiunii vorbitorului cu ascultătorul.
În comunicarea socială intervin nu numai acte de vorbire, ci şi exprimări
extraverbale, acţiuni propriu-zise şi gesticulaţia. Exprimările extraverbale sunt, în cazul
omului, totdeauna subîntinse ce exprimări verbale: “În contextele interacţiunii aceste trei
clase de exprimări verbale şi extraverbale sunt totdeauna legate. În interacţiunile mute

51
Habermas, Jürgen, Was heisst Universalpragmatik? în Sprachpragmatik und Philosophie, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1975, p. 177.

73
(acţiuni şi gesturi), exprimările lingvistice sunt cel puţin implicate” 52. Pe treptele mai
evoluate ale comunicării, exprimările verbale se despart de cele extraverbale,
emancipându-se complet de acţiuni şi gesturi
Solubilitatea celor patru pretenţii de validitate are o importanţã decisivă în teoria
comunicării la J. Habermas. În funcţie de această solubilitate, teoreticianul distinge între
două forme ale comunicării: acţiunea comunicativă (interacţiunea) şi discursul.
Prin discurs nu se schimbă informaţii, ci căutam să restabilim un acord care a fost
problematizat şi care a existat în acţiunea comunicativă.
În ceea ce priveşte interacţiunea dintre vorbitor şi ascultător, aceasta presupune un
consens, a cărui deranjare naşte întrebări, sub forma:
-> lămuririlor (cum înţelegi aceasta?, cum trebuie să înţeleg aceasta ?);
- > susţinerilor şi explicaţiilor (se comportă astfel?, de ce se comportă astfel?);
-> justificărilor (de ce ai făcut aceasta?, de ce nu te-ai comportat altfel?).
La asemenea întrebări se răspunde în discursuri, întemeierea discursivă transformând :
- lămuririle în interpretări;
- susţinerile în judecăţi;
- explicaţiile în explicaţii teoretice;
- justificările în justificări teoretice.
Discursul se deosebeşte de acţiunea comunicativă prin conţinut şi prin status;
discursul presupune despărţirea problemelor validităţii de cele ale genezei şi formulează
rezerve cu privire la existenta obiectelor acţiunii comunicative (lucruri şi evenimente,
persoane şi exprimări).

52
Habermas, Jürgen, Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative, în Cunoaştere şi comunicare,
Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 200.

74
 VIII. Comunicarea – proces de influenţare socială

Orice act de comunicare implică anumite grade de influenţare, comunicarea fiind

chiar cea care înnoieşte radical formele dominării sociale. Modurile de exercitare a
dominaţiei sociale prin comunicare se dezvoltă la iniţiativa diverselor instituţii sociale şi
este un catalizator al schimbării sociale, neimplicând doar acceptarea pasivă a anumitor
opinii sau aderarea la anumite modele de comportament.
Caracteristicile comunicării în câmpul social sunt:
• asimetria, rezultat al importanţei crescânde a dispozitivelor comunicaţionale
folosite astăzi de cea mai mare parte a instituţiilor sociale care îi pun pe subiecţii -
cetăţeni în situaţie de „interacţiune parţială”;

75
 • diversificarea modalităţilor de exercitare (discurs argumentativ, discurs
persuasiv, interactiv);
• fărâmiţarea în spaţii care se juxtapun sau chiar se suprapun (comunicarea
politică se suprapune uneori cu cea publică, comunicarea publicitară de asemenea);
• o participare diferită în funcţie de clasă şi grup social (acces la media în
funcţie de modalităţile de exercitare a controlului social);
• tendinţa spre o anumită întrepătrundere cu viaţa profesională precum şi
cu spaţiul privat; în acest sens, dispozitivele comunicaţionale vor ajuta la
compatibilizarea mişcării de individualizare a practicilor sociale cu participarea la
spaţiul public).
În ceea ce priveşte conceptul de influenţă, acesta poate însemna fie a-l
determina pe altul să ţi se conformeze, fie, pur şi simplu, o mare similitudine de gândire
şi comportament între transmiţător şi receptor. Influenţa, chiar şi în forma extremă a
persuasiunii, nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor.
Cea mai bună caracterizare a influenţei ca un concept distinct faţă de cel de putere
a fost făcută de T. Parsons. Acesta consideră influenţa un „mecanism generalizat prin
intermediul căruia sunt determinate atitudinile şi opiniile” 53, în special în cadrul unui
proces de interacţiune socială intenţionată. Mai mult, influenţa este un mijloc
simbolic de persuasiune.
T. Parsons sugerează că un actor social poate încerca să obţină conformarea
altuia fie influenţându-i intenţiile, fie manipulând în beneficiul său situaţia în care
acesta se află. Astfel, comunicarea poate fi folosită pozitiv, în cadrul argumentaţiei
raţionale, şi negativ, activând anumite obligaţii ale celui supus procesului de influenţare.
Abilitatea de a-l influenţa pe celălalt depinde de două componente: anumite
proprietăţi ale agentului, pe care autorii le numesc resurse de putere şi anumite nevoi
sau valori ale persoanei influenţate, numite baze motivaţionale ale puterii54.

VIII. 1. Definirea spaţiului public

53
Apud. McQuail, Denis, op. cit., p. 149.
54
Ibidem.

76
 Definirea spaţiului public este legată de concepţia lui Jürgen Habermas. Noţiunea
de spaţiu public constituie elementul conceptual de bază al analizei pe care J. Habermas
o realizează asupra relaţiei dintre comunicarea de masă şi democraţie. Această analiză
integrează următoarele concepte: opinia publică, mass-media şi actorii politici. După J.
Habermas55 spaţiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă şi stat, loc
în care se formează şi se exprimă opinia publică.
Prin spaţiu public el înţelege acea sferă în care „reuniţi ca public, cetăţenii
tratează neconstrânşi sub garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi, să-
şi exprime şi să-şi publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general. În
cadrul acestei sfere publice se dezvoltă o conştiinţă politică, care cere puterii
reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin elaborarea unor
legi cu valabilitate generală şi care acţionează totodată ca opinie publică, ca unică sursă
de legitimare a acestor legi”56.
Manifestare a intereselor indivizilor în spaţiul public, opinia publică va avea
o dublă funcţie: de legitimare a normelor publice, a legilor şi cea de instanţă publică
raţională de judecare şi critică a puterii.

VIII. 2. Comunicarea în spaţiul public

Din punctul de vedere al comunicării, interesant este demersul lui Paul Beaud 57,
care considera faptul că autonomizarea socialului îl somează pe fiecare individ să se
considere un individ social şi să găsească în social noi norme ale apartenenţei şi ale
integrării sale. Mai mult, graţie mai ales ştiinţelor umane, spaţiul public ar intra în fosta
sferă privată, înlocuind structurile tradiţionale de socializare cu propriile instrumente de
comunicare. De aceea se impune a se avea în atenţie distincţia dintre societatea civilă şi
spaţiul public. Astfel, dacă societatea civilă este istoric anterioară naşterii spaţiului
public şi îi condiţionează cel puţin teoretic apariţia, spaţiul public traduce fenomenul

55
Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2005.
56
Ibidem., p. 75.
57
Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 107.

77
de politizare a celei mai mari părţi a problemelor cu care se confruntă societatea, în
sensul că democraţia face din aproape toate problemele propriul obiect de confruntare şi
negociere.
Complexitatea spaţiului public de astăzi este o invitaţie la a-i înţelege mai bine
marile articulări. Abundenţa de critici a noului spaţiu public se concentrează pe două
acuze: statul este hipertrofiat şi impregnat de o raţionalitate tehnicistă, iar mişcările
sociale care i se opun întreţin puţine legături unele cu altele. Ni se pare eronat ca, plecând
de la constatarea pregnanţei tehnicilor de comunicare şi a pătrunderii lor în toate
câmpurile sociale, să se ajungă la o asemenea concluzie, căci aceste tehnici nu ţin doar de
ordinul simbolicului şi cu atât mai puţin pot fi analizate ca „punere în practică” a unui
simplu artefact. În ciuda forţei lor, (care nu se dezvăluie ca atare, căci ele iau de obicei
aparenţa interacţiunii sau chiar a convivialităţii), dispozitivele comunicaţionale se
confruntă cu strategiile sociale şi sunt obligate să se adapteze raporturilor sociale,
participând însă în acelaşi timp la „reclădirea” lor.

VIII. 3. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan

Ideea spaţiului public reliefează accente critice şi provocări de ordin etic pe

care sistemul socio-economic şi politic actual le aruncă specialiştilor în comunicare.
Astfel, pericolul se naşte din descoperirea posibilităţii de manipulare şi de control a
câmpului social prin utilizarea potenţialului simbolic al comunicării.
Totuşi, manipularea nu este un efect automat al funcţionării sistemului de
comunicare, ci o posibilă utilizare a acestui sistem de către persoane interesate în acest
sens. Cu alte cuvinte, dacă procesul de comunicare, prin caracteristicile sale
(îndeosebi prin relaţia de influenţă şi putere ce se stabileşte între sursă şi destinatar)
face posibilă manipularea, numai intenţia celui care iniţiază procesul face ca acesta să

78
fie manipulativ. Putem distinge astfel între o „manipulare” ca efect de sistem la nivelul
destinatarului, datorată poziţiei de putere şi influenţă de care se bucură sursa şi o
„manipulare voită”, cu rea intenţie din partea sursei.
Dacă în primul caz, efectele manipulării sunt limitate de însăşi funcţionarea
normală a sistemului, în cazul celei de-a doua, singurul remediu este responsabilitatea
etică pe care ar trebui să şi-o asume emiţătorul mesajului.
Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare
nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei
înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente
falsificate, cât şi la apelul la palierele non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care
transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia.
Unii analişti consideră manipularea drept o metodă de substituire a violenţei
fizice printr-o violenţă simbolică (P. Bourdieu 58), care contribuie la reprimarea
eficientă a unor aspiraţii care nu pot fi satisfăcute altfel la nivelul receptorului.
Teoria comunicării dezvoltată pe linia sociologiei acţionale a lui R. Boudon 59
refuză însă abordarea pur mecanicistă a acestei probleme şi consideră că în locul unei
manipulări în sens unic ar trebui luate în considerare ajustările reciproce dintre emiţătorii şi
receptorii mesajului. R. Boudon consideră că receptorul are nu numai capacitatea de a
selecţiona mesajele care îi parvin, ci şi capacitata de a le interpreta şi a le judeca în funcţie
de situaţia sa personală şi socială, de credinţele, opiniile, ideile, aşteptările sale.
În situaţiile de comunicare prin influenţare (şi este cazul întregului proces de
comunicare realizat în spaţiul public) influenţa, chiar şi în forma extremă a
persuasiunii, nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor.
Funcţionarea sistemului comunicaţional limitează efectele exercitării influenţei.
Astfel:
1) schimbarea în direcţia încurajată de sursă va fi cu atât mai mare cu cât
monopolul respectivei surse de comunicare asupra receptorului este mai complet;
2) efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu

58
Bourdieu, Pierre, Economia bunurilor simbolice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.
59
Coord. Boudon,  Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 23 – 64.

79
opiniile şi credinţele existente, precum şi cu dispoziţia receptorului;
3) comunicarea de masă poate fi eficientă şi poate produce o schimbare de
atitudine în probleme nefamiliare, periferice, în care individul nu este angajat sau care nu
se raportează la predispoziţiile sale;
4) probabilitatea reuşitei influenţei este cu atât mai mare cu cât receptorul
acordă un prestigiu şi o credibilitate mai mare sursei mesajului.

IX. Comunicarea de masă

IX. 1. Conceptul de comunicare de masă

Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ţinem cont de faptul că

este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în
domeniul ştiinţei şi tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Deşi începuturile
comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului, aceasta
este pregnantă în secolul al XX-lea, după prima conflagraţie mondială, o dată cu dezvoltarea
mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului. Abia în aceste condiţii se poate spune că
acest tip de comunicare face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi
numeros, care îl recepţionează simultan, chiar dacă este despărţit din punct de vedere spaţio-

80
temporal de sursă. Emiţătorul, în acest caz, este un profesionist al comunicării, un
jurnalist o „persoană instituţionalizată” sau o organizaţie de comunicare, un post de
radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri sociale specializate - antrepenorii de presă
şi personalul lor).
De cele mai multe ori, la nivelul cunoaşterii comune, comunicarea de masă este
identificată drept mass-media. „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de
origine latină, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu
procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu expresia
comunicaţiile de masă”60.
Prin urmare, media semnifică mijloace de comunicare, iar mass-media reprezintă
mijloacele de comunicare pentru un mare public, un public de masă, inventate şi
utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă
sau putere, vasta lor rază de acţiune. În această categorie se înscrie radiodifuziunea şi
televiziunea, cinematograful, presa, cartea, discursurile, benzile, casetele sau
videocasetele, de asemenea, afişul publicitar, şi după opinia lui Marshall McLuhan chiar
şi cuvântul, telefonul, telegraful sau scrisul.
Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă sau mijloace ale
comunicării de masă nu poate există o sinonimie perfectă. Confuziile care se fac în acest
sens limitează sensurile conceptelor printr-un reducţionism simplist, inadecvat. Între
comunicare de masă, înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de
comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor)
există diferenţe vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea.
Expresia mass-media nu poate şi nu trebuie să înlocuiască noţiunea de
comunicare de masă. Chiar mass-media semnifică şi are o cuprindere mai mare decât
cea de mijloace.
Noţiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros, dar poate fi înţeleasă şi
ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie
largă, ca o standardizare a consumului de produse culturale şi, în acelaşi timp ca un
nivel scăzut de receptivitate. Din această perspectivă, conceptul de comunicare de masă

60
Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 118.

81
este definit în sens unilateral, simplist, creându-se în mod artificial o despărţire între
cultura înaltă, a elitelor sociale şi cultura de masă, producţia de masă, receptarea de
masă, consumul de masă. Acesta este şi motivul care îi determină pe unii teoreticieni să
prefere noţiunile de tehnici de difuzare colectivă, canale de difuzare colectivă.

IX. 2. Mijloace de comunicare de masă

Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă,

deoarece are la bază descoperiri rezultate ale revoluţiei industriale, dar şi apariţia unor
organizaţii comerciale, a unor trusturi, concerne, corporaţii, interesate atât de producţia
de masă, cât şi de difuzarea de masă, aducătoare de profit.
Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. Produs al erei
industriale, ea dispune de toate posibilităţile (tehnice, economice, sociale, culturale)
pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă.
Revoluţionarea tehnicii imprimeriei şi inventarea rotativei, de exemplu, au avut
consecinţe extrem de favorabile asupra producerii ziarului, ajungându-se ca între anii
1860-1870 în ţări ca Franţa, Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12.000-
18.000 exemplare pe oră.
În secolul al XlX-lea presa cunoaşte atât o creştere spectaculoasă a numărului de
ziare şi a tirajului lor, cât şi o diversificare a acestora, pe categorii de interese, de vârstă,
de profesie, de apartenenţă socială şi politică, de pregătire intelectuală etc. Este unanimă
aprecierea că, vârsta de aur a marilor cotidiane este aceea a anilor 1890-1920, marcată
de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante.
În secolul al XIX-lea apar şi instituţii specializate în comunicarea de masă - agenţiile
de ştiri – născându-se astfel şi publicul modern. Astfel, în 1832 Charles Auguste Havas
înfiinţează la Paris un birou de ştiri, care în 1835 va deveni agenţia de presă Havas, o agenţie
internaţională, care-şi propunea să ofere ziarelor ştiri din diverse domenii. Ulterior, în 1849,
ia naştere la Belin, agenţia Wolf iar în 1851 este creată agenţia engleză Reuter. În 1848 se
constituie prima agenţie de presă americană - Associated Press.
Secolul al XX-lea a adus o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei, atât în
ceea ce priveşte tehnica de imprimare, cât şi în ceea ce priveşte calitatea ziarelor,

82
comercializarea şi difuzarea lor. Caracteristic pentru această etapă este că presa
cunoaşte în paralel un proces de diversificare şi unul de specializare. Se poate constata,
astfel, existenţa unei prese politice, care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau
politice; a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu au acces decât cititorii avizaţi, ai
unor grupuri restrânse; a unei prese specializate (cu caracter sportiv, economic, juridic
etc); a unei prese literar-artistice; a unei prese pentru femei, pentru copii şi adolescenţi,
de popularizare ştiinţifică, a presei centrale, dar şi locale; a presei de scandal etc.
O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne, ca
instrument al comunicării de masă, a fost determinată de tehnologia din domeniul
electricităţii şi electronicii. Este perioada care marchează apariţia telegrafului, a
telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii.
Privind evoluţia mass-media din perspectivă istorică, Alvin Toffler distinge
trei moduri diferite de comunicare, în termenii săi, trei valuri.
În Primul val, caracteristic societăţilor agrare, după opinia sa, „majoritatea
comunicaţiilor circulau din gură în gură şi faţă-n faţă, în cadrul unor grupuri foarte mici.
Într-o lume fără ziare, radiou sau televiziune, singura cale ca un mesaj să atingă o
audienţă de masă era aceea de a aduna mulţimea. Mulţimea a fost, de fapt, primul mass-
medium”61.
Sistemul de comunicare specific celui de Al doilea val avea la bază producţia de
masă din fabrică şi presupunea apariţia mai multor comunicaţii la distanţă, ceea ce a
dus la naşterea oficiului poştal, a telegrafului şi a telefonului. Noile fabrici aveau nevoie
de o forţă de muncă omogenă conducând la inventarea mass-media pe bază tehnologică,
„ziarele, revistele, filmele, radioul şi televiziunea, fiecare capabile să transmită acelaşi
mesaj simultan spre milioane de receptori, au devenit principalele instrumente de
masificare în societăţile industriale”62 afirmă Alvin Toffler.
Spre deosebire de sistemele anterioare, sistemul din Al Treilea Val, „îşi
specializează produsele imagistice şi trimite imagini, idei şi simboluri diferite unor
segmente de populaţie, pieţe, categorii de vârstă şi profesiuni, grupări etnice sau ca stil de
viaţă, ochite cu grijă”63.

61
Tofler, Alvin, Powershift - Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, pp. 349 – 350.
62
Toffler, Alvin, op. cit., p. 350.
63
Ibidem.

83
 Această diversitate a mesajelor şi mediilor de transmisie este explicată prin
caracterul tot mai eterogen al forţei de muncă. Aceasta este şi cauza pentru care Alvin
Tofler crede că „de-masificarea” a devenit o trăsătură cheie a noului sistem de informare.
În ultimele decenii ale acestui secol o nouă descoperire se impune în
comunicarea de masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca informaţiile să
poată fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin
capacitatea sa extraordinară de a memora cantităţi imense de date se modifică profund
modalitatea de comunicare, calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluţia societăţii,
în general, a presei, în special. În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă
bancă de date, ci şi o modalitate modernă de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor
în pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor. Uriaşul potenţial de
comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care, în
esenţa ei, este profund comunicaţională.
Procesul de informatizare determină transformări substanţiale în sfera comunicării.
Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar
cunoscătorilor, fapt care provoacă anumite inegalităţi în procesul comunicării. Totodată,
se impune tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă
integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, care conduce la asigurarea
accesibilităţii ei.

IX. 2. 1. Comunicarea prin Internet

Internetul a revoluţionat lumea computerelor şi comunicaţiilor. Invenţii ca

telefonul, radioul, computerul au format solida fundaţie pe care stă Internetul, acesta
fiind cel mai folosit multimedia la ora actuală. Internetul este un mecanism de difuzare
a informaţiei şi un mediu de colaborare şi interactivitate între indivizi şi calculatoare
fără limite de ordin geografic.
Prima idee despre o reţea globală de acest tip a fost concepută în 1962 de către
J.C.R. Licklider, care a avansat conceptul de „galactic Network". Ideea a părut destul de
interesantă, iar în 1966 era prezentată în cadrul unei conferinţe ARPANET (Advanced
Research Projects Agency). La sfârşitul anului 1969 proiectul era pus pe picioare de

84
către Departamentul de Apărare al SUA, pentru a asigura transferul informaţiilor în cazul
unui război ce ar fi făcut ca folosirea celorlalte linii de comunicare să fie imposibilă sau
periculoasă. Pornită acum 30 de ani ca unealtă servind unui scop militar, Internetul a
ajuns să domine lumea comunicării. Reţeaua a fost prezentată public la Conferinţa
Internaţională de Computere şi Comunicaţii în 1972. Cercetători din diferite state ale
lumii au avut posibilitatea de a vedea şi de a învăţa despre „reţea”.
În anul 1986, Fundaţia de Ştiinţe Naţionale începe dezvoltarea NSFNET
(National Science Foundation), care acum reprezintă coloana vertebrală pentru Internet în
Statele Unite; acest mijloc de comunicare dezvoltându-se foarte repede, aşa cum nici
unul dintre mijloacele de comunicare nu s-a dezvoltat vreodată.
Internetul este o gazdă primitoare: există site-uri ce protestează faţă de politicile
considerate nedrepte, sau site-uri create de unii pentru a-şi reprezenta naţiunea. Internetul
a evoluat enorm, modul în care comunităţile se manifestă prin intermediul acestuia
variind de la comic la dramatic. Astfel, Internetul poate fi deopotrivă un imens
Disneyland, o tribună politică, sau chiar biserică. Legătura dintre societatea actuală şi
Internet este foarte strânsă, mărturie stând miliardele de dolari ce „navighează” de la
magazinle on-line către producători şi ritmul ameţitor cu care reţeaua se extinde.
Proclamând instalarea unei noi ere în istoria Internetului, începând cu anul 2000,
Bill Gates a declarat: „Paginile web se vor transforma radical, în anul ce vine, din simple
furnizoare de informaţii în centre de servicii interactive, care vor permite utilizatorilor
acces rapid la datele, bunurile şi serviciile pe care le doresc. Ne aflăm în faţa unei
explozii de tehnologii noi, instrumente şi reţele noi care vor transforma în întregime
know-how-ul informaţional actual. Internetul devine o platformă puternică prin
intermediul căreia companiile vor oferi o gamă infinită de servicii, o platformă
accesibilă atât prin reţele de transmisie prin cablu, cât şi prin reţele de comunicaţii
mobile”64. În ceea ce priveşte tânăra generaţie de utilizatori, Bill Gates afirma:
„copii care se nasc în era Intemetului - aşa numita Generaţie I - vor trebui să facă faţă
provocărilor şi oportunităţilor generate de acest impact tehnologic de o nemaiîntâlnită
amploare”65.

64
Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 126.
65
Ibidem.

85
 Maria Cornelia Bârliba vede în computer un erou mitic al epocii contemporane
şi caută răspunsuri privind evoluţia relaţiei om-calculator în perspectiva viitorului:
„Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume loc într-un “tablou
al elementelor” existenţei? Va apărea în perspectivă un nou Mendeleev, care să
descopere acest loc destinat calculatorului şi generaţiilor sale? Vom învăţa o nouă
istorie, o istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu
generaţiile electronice? (…) Va fi computerul eroul comunicării? Fără genealogie
olimpiană, posedând “magii” contemporane şi viitoare, acesta va modifica destinul
oamenilor, va participa la apariţia unei noi meniri a omului în Univers? 66 ” se întreabă
autoarea. Şi tot ea formulează un răspuns fără echivoc: „Computerul va universaliza
nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în forme ale
viitorului comunicaţional. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula
concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera
filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va
da fiinţă unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va
aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea la
procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”67.

IX. 3. Industrializarea comunicării sociale

Apariţia şi funcţionarea tiparului a permis multiplicarea bunurilor culturale şi,

prin aceasta, difuzarea lor pe arii geografice din ce în ce mai largi şi în medii sociale din
ce în ce mai diverse. Astfel, relaţii de comunicare ce ar fi trebuit, anterior acestei
epocale invenţii, să reunească grupuri restrânse de persoane, au pus în legătură
nenumărate alte persoane. Aceşti indivizi sunt străini de autorul comunicării, nu au o
legătură directă cu el şi beneficiază de un duplicat al mesajului iniţial.
Din dorinţa de a asigura o arie de cuprindere cât mai mare a mesajelor, dar şi de
a amplifica durata acestora, oamenii au inventat noi şi noi mijloace tehnice. Direcţiile
de căutare s-au orientat spre soluţii capabile să asigure capacitate mare de înglobare şi

66
Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987, p. 204, 205.
67
Bârliba, Maria Cornelia, op. cit., p. 206.

86
rezistenţă sporită suportului pe care erau fixate mesajele şi să multiplice aceste
suporturi, în vederea atingerii unei audienţe cât mai mari, ori să mărească viteza cu
care aceste mesaje erau fixate pe suport şi ajungeau la destinatari.
În ultimele două secole ale acestui mileniu, dar îndeosebi în secolul al XX-lea,
explozia tehnologică a oferit o considerabilă diversitate de soluţii, fiecare dintre ele fiind
menită să răspundă unei nevoi sau unui vis de comunicare. Cărţile tipărite în tiraje de
masă, suporţii magnetici de stocare şi transmitere a informaţiei au amplificat la cote,
cândva greu de imaginat, posibilităţile de înmagazinare şi păstrare a datelor şi
informaţiilor; ziarele şi revistele, discurile (clasice sau de ultimă generaţie), înregistrările
magnetice, precum şi filmele, au mărit volumul audienţei la nivelul milioanelor de
oameni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, telegraful, radioul, televiziunea şi satelitul au
permis transmiterea din ce în ce mai rapidă a mesajelor, ajungându-se ca diferenţa dintre
momentul transmiterii şi cel al receptării să fie zero.
În toate aceste situaţii, între entităţile de bază ale comunicării, emiţătorul şi
receptorul, se interpune un întreg angrenaj tehnologic repartizat în mai multe tipuri de
instituţii şi controlate de un număr mare de specialişti, cu competenţe dintre cele mai
diverse. Acest sistem care multiplică suporturile (în diferitele lor concretizări) pe care
este transmis mesajul, care distribuie la un număr din ce în ce mai mare de beneficiari,
simultan, acelaşi mesaj, conduce la realitatea conform căreia emiţătorul nu se mai
adresează unei singure persoane sau unui grup restrâns de indivizi, ci unei mulţimi
enorme de receptori. În concluzie, prin şi datorită acestui angrenaj tehnologic şi
instituţional, comunicarea mediată a devenit o comunicare de masă.
Din această perspectivă, comunicarea mediată cuprinde în sfera ei două tipuri de
relaţii: comunicarea mediată tehnologic, dar în grup restrâns şi comunicarea de
masă. În prima categorie, denumită de J.R. Dominick, comunicare asistată de aparate68
pot fi enumerate discuţiile prin telefon, „dialogurile” realizate prin e-mail, discursurile
publice amplificate prin instalaţii de sonorizare, concertele şi spectacolele etc. În cea de-a
doua grupă sunt cuprinse toate situaţiile în care între emiţător şi receptor se interpun
utilaje complexe şi, mai ales, instituţii sofisticate; acum receptorii reprezintă o masă
enormă de oameni, un ansamblu de colectivităţi formate din indivizi care nu se cunosc

68
Dominick, J.R., Dynamics of Mass Comunication, Addison Westley, London, 1983.

87
între ei, nu se află în relaţii de proximitate şi sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte
poziţia socială, sexul, vârsta, religia, mentalităţile etc.
Datorită tehnologiilor, prin comunicarea de masă se generalizează dimensiunea
democratică a informaţiei; toţi cei care doresc pot avea acces la mesaje fără bariere de
natură politică, socială sau religioasă. Acest acces nu este însă total „liber"; el
presupune un „sacrificiu", deoarece accederea la conţinutul mesajului are un cost
oarecare.
Istoria comunicării de masă este, din acest punct de vedere, o istorie a scăderii
costurilor: de la primele cărţi produse cu tiparul lui Gutenberg, până la cărţile şi ziarele
de astăzi, de la pionieratul în radiodifuziune şi televiziune, până la performanţele actuale
în materie, costurile presupuse de accesul la informaţii au înregistrat o permanentă
scădere. Este evident că acest lucru s-a produs nu în valoare absolută, ci în valoare
relativă, deoarece sporirea continuă a numărului de beneficiari a permis, constant,
reducerea preţurilor. Cu alte cuvinte, cu cât un produs din sfera comunicării de masă
este cunoscut de un public mai numeros, cu atât preţul accesului la produsul respectiv
este mai mic. Rezultatul unui asemenea fenomen reprezintă industrializarea producţiei
de mesaje.
Industrializarea producţiei de mesaje presupune standardizarea şi tipizarea,
producerea după principiul lucrului la banda rulantă, evitarea „unicităţii” (atât de
importantă în artă) şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia
este dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin estetic, filosofic, moral
etc.). Acestea au condus în cele din urmă la eficientizarea creaţiei în comunicarea de
masă şi, implicit, la lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la
informaţii şi divertisment.

IX. 4. Rolul şi funcţiile mass-media în societate

Conform concepţiei lui Fr. Balle69, există trei mari tipuri de media:

69
coord. Balle, Francis, Dicţionar de media, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pp. 200 – 201.

88
 1) Media autonome, în care suportul de transmitere poartă în el mesajul, fără
să implice instalaţii tehnice de decodare (cărţi, ziare, afişe) sau poate implica un
decodor (radioul, televizorul, caseta);
2) Media de difuzare, în care suportul are doar funcţia de a transmite
mesajele: releele, cablul, satelitul;
3) Media de comunicare, acestea permit instaurarea dialogului la distanţă între
indivizi sau între grupuri.
Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produc asupra vieţii
sociale, dar şi a influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra
presei, specialişti din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în
viaţa socială, ce legături se ţes între ea şi diferite instituţii, care este valoarea acestor
interacţiuni şi ce putere are presa în procesele de transformare a structurilor economice,
sociale, politice ori culturale. În acest context se poate observa că relaţia dintre mass-media
şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de ansamblu
de influenţe (efectele presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În
limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul de funcţie cumulează
frecvent cele trei variante enumerate anterior.
Mass-media sunt active în diverse sectoare ale vieţii sociale şi pot îndeplini, într-
un domeniu sau altul, mai multe sau doar una din funcţiile specifice: funcţia informativă,
funcţia interpretativă, funcţia expresivă, funcţia critică, funcţia instructiv-
culturalizatoare, funcţia de liant social, funcţia de divertisment, funcţia emotivă, funcţia
conativă sau persuasivă, funcţia poetică, funcţia referenţială, funcţia metalingvistică,
funcţia fatică.
Funcţia informativă priveşte alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii
despre evenimentele sociale, afacerile publice şi viaţa politică. Funcţia interpretativă se
referă la interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt supuse evenimentele sau
faptele cotidiene în difuzarea lor de către mass-media. Realizarea funcţiei expresive
depinde de măsura în care diversele curente de opinie îşi găsesc expresia mediatică, ea
presupunând existenţa mass-media ca un forum în care indivizii sau diversele grupuri
sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală, politică, socială.
Funcţia critică se referă la o categorie diversă de activităţi mediatice. Este vorba, în

89
primul rând, de rolul tradiţional de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă, în
numele opiniei publice, faţă de sistemul de guvernare al statului; în al doilea rând, de
investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor sau aspectelor anormale din viaţa
socială; în al treilea rând, funcţia critică priveşte confruntarea unor curente diferite de
opinie care se manifestă prin intermediul mass-media.
Funcţia instructiv-culturalizatoare se realizează prin difuzarea de informaţii
sau cunoştinţe cultural-ştiinţifice. Funcţia de liant social presupune generarea de către
mass-media a unui mecanism de solidaritate socială în caz de calamităţi naturale,
situaţii personale deosebite care solicită ajutorul celorlalţi membrii ai societăţii.
Funcţia de divertisment se referă la modalităţile de petrecere a timpului liber pe care
mass-media le pune la dispoziţia publicului.

Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului.

Această funcţie este extrem de importantă, şi, prin urmare, solicitată, în special în
campaniile electorale, deoarece candidatul trebuie să ştie să-şi exprime foarte bine
emoţiile în contact cu realitatea de pe teren.

Funcţia conativă (sau persuasivă, sau retorică) este cea în care construcţia
mesajului este la modul imperativ prin excelenţă. Prin această funcţie se urmăreşte
în primul rând un anumit răspuns de la receptor.

Funcţia poetică se referă în special la mesaj, punând accentul pe modul cum se

spune, cum se vorbeşte, Aceasta funcţie nu trebuie redusă la textul gazetăresc;
anumite reclame fac şi ele apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru
serviciile turistice.
Funcţia referenţială vizează contextul în care are loc transmiterea unui
mesaj şi poate fi: funcţie propriu-zis referenţială, axată pe conţinutul comunicării şi
funcţia contextuală sau situaţională, care ţine cont de cadrul în care se desfăşoară
procesul de comunicare.
Funcţia metalingvistică ţine de utilizarea unui anumit cod şi are în special în
atenţie acele situaţii în care un mesaj de o anumită natură este spus pe un ton
serios, deşi interlocutorii zâmbesc şi se amuză. În această situaţie apare uneori
necesitatea de a atrage atenţia asupra adevăratului mesaj, care poate fi o ironie. Pe
această funcţie se bazează şi comicul de situaţie.

90
 Funcţia fatică a comunicării are în vedere caracteristicile canalului de
comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia; cele mai banale exemple sunt
gesturile sau formulele de salut, precum şi „alo”-ul cu care începem fiecare
convorbire telefonică.
Toate funcţiile descrise mai sus coexistă practic în orice comunicare, iar
structura verbală a unui mesaj depinde, în primul rând, de funcţia predominantă.
Mijloacele de comunicare de masă se adresează oamenilor pentru a-i informa,
pentru a le influenţa judecata şi aprecierea asupra fenomenului de actualitate, pentru a le
orienta atitudinile şi conduitele. Îndeplinirea acestor principale funcţii mediatice depinde
de interacţiunea dintre mass-media, public şi autorităţi. În cadrul acestui joc de
interferenţe, fiecare dintre cei trei parteneri trebuie să-şi asume responsabilităţile ce
decurg din rolul pe care îl are de jucat: mass-media ar trebui să-şi asume
responsabilitatea de factor de influenţă pe care o deţine faţă de public; publicul ar trebui
să se distanţeze şi să sesizeze neajunsurile mass-media, iar autorităţile ar trebui să
prevină pe cale juridică abuzurile care se fac în numele libertăţii de expresie.

Funcţiile mass-media pot fi reprezentate conform următoarei

diagrame:

Funcţia Acţiunea mediatică Consecinţele pentru public

mediatică
Diseminarea Ridicarea nivelului de
Informare informaţiei cunoaştere

Interpretare Comentarea faptelor Cristalizarea propriei opinii

Exprimare Semnalarea în public Conştientizare
Prelucrare şi adoptarea /
Critică Analiza faptelor respingerea criticii
Instructiv- Selecţia şi difuzarea
culturizatoare cunoştiinţelor şi
informaţiilor cultural Educarea în conformitate cu
-ştiinţifice valorile promovate de societate

Liant Prezentarea faptelor într-un Sensibilizare şi conformare la

mod afectiv apelurile de solidarizare

Divertisment Realizarea de emisiuni şi Relaxare şi distracţie

rubrici cu specific

91
 IX. 5. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor

Cercetările media au fost orientate mult timp unilateral asupra studierii efectelor
mass-media, alte aspecte ale comunicării de masă fiind neglijate.
Joseph Klapper argumenta în 1960 că o triere completă a literaturii relevante
pentru efectele sociale şi psihice ale mass-media ar presupune identificarea a trei mari
etape.
Prima etapă a fost caracterizată prin ideea autoputerniciei media; se credea, la
început, că media are o putere nemăsurată de a influenţa direct opiniile şi
comportamentele, de a manipula masele. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, reprezentările asupra publicului au fost dominate de teoriile
asupra psihologiei mulţimilor, ale lui Gustave le Bon. Aceste teorii erau centrate pe
conceptele de suflet colectiv şi individ în mulţime, şi presupuneau că în starea de mulţime
indivizii se caracterizează prin trăsături ca: sentimentul puterii invincibile, pierderea
simţului de responsabilitate, spontaneitatea primitivă, creşterea sugestibilităţii şi a
sensibilităţii la contagiunea mentală. Astfel, publicul este reprezentant ca o societate
de masă, format din indivizi izolaţi şi anonimi, expuşi fără nici o rezistenţă valorilor
de propagandă.
A doua etapă apare o dată cu multiplicarea cercetărilor empirice de sociologie
a comunicării de masă şi va fi marcată de ideea efectului minimal al media.
Rezultatele cercetărilor converg spre ideea relativităţii efectelor media. Mass-media
reprezintă doar una dintre multiplele surse sociale, iar influenţa sa este condiţionată de
alte componente ale mediului social; influenţa este mai curând indirectă, deci media
depinde de alte elemente ale mediului social, sau al lanţului procesului
comunicaţional (lideri de opinie, grupuri mici, comunităţile de referinţă).
A treia etapă este denumită a revirimentului, adică a revenirii la ideile
marii puteri de influenţare de care dispun sistemele mediatice. Ea este legată de
expansiunea televiziunii şi de cercetări originale mai profunde şi mai cuprinzătoare.
Cercetările se efectuează pe perioade mai lungi de timp, şi se acordă o atenţie

92
mai mare contextului social şi motivaţiilor expunerii la media. De asemenea, se
iau în considerare relaţiile dintre comunicare şi dinamica sistemelor de valori şi a
modelelor culturale. Mai mult, impunerea televiziunii, care atinge şi atrage audienţe
de dimensiuni fără precedent, cu o putere incomparabilă cu celelalte media, duce la
destrămarea dogmei efectului minimal.

IX. 6. Teoriile efectelor mass-media

Efectele mass-media pot fi considerate efectele „unor contexte nor construcţii

mentale pe care individul le primeşte prin educaţie” 70 , lor fiindu-le atribuit şi un
caracter ideologic. Ca organizare şi mecanisme de structurare a raporturilor simbolice,
ca ordonatoare ale mediului, reprezentările sociale şi ideologice au elemente comune.
Pentru a facilita accesul la teoriile şi studiile asupra efectelor mesajului mediatic,
Mihai Coman, în lucrarea sa Introducere în sistemul mass-media, le sintetizează,
clasificându-le în trei categorii: teoriile efectelor puternice, limitate şi slabe71.
În cadrul teoriilor efectelor puternice se desprind patru modele: modelul
stimul - răspuns, modelul hegemonic, cel al dependenţei şi cel al spiralei tăcerii.
În cazul modelului stimul - răspuns mesajul televizat este considerat un stimul,
care elimină toţi factorii raţionali, sociali şi culturali, şi are ca rezultat un răspuns
uniform din partea indivizilor. Acest model ar putea fi redus la următoarea schemă:

SSURSĂ Transmiterea mesajului direct, Indivizi

(stimul) izolaţi
fără intermediari, unor

Acest model a fost dezvoltat de-a lungul timpului sub forma mai multor teorii:
teoria fluxului într-un singur pas (one step-flow), teoria acului hipodermic şi cea a
glonţului magic. Toate aceste teorii au ca numitor comun faptul că receptorii mesajului
sunt indivizi izolaţi.

70
Moscovici, Serge, Fenomenul reprezentărilor sociale, în Reprezentările sociale (coord.
Neculau, A.), Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 39.
71
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 123 – 150.

93
 Există două situaţii tip care favorizează emergenţa unui efect stimul - răspuns:
dezordinea socială (creată de catastrofe, panică, terorism, violenţă) şi campaniile de
influenţare a publicului.
Modelul hegemonic apare în situaţii de calm în plan social şi economic, ca un
mijloc persuasiv de cucerire a maselor de către clasele dominante. Folosindu-se de
sistemul educativ şi canalele comunicării publice, clasa superioară a societăţii îşi
impune propriile valori unui public pasiv, lipsit de puterea de a filtra mesajele şi de a
avea un răspuns critic.
Modelul dependenţei se bazează pe faptul că receptorul este un om integrat într-
un sistem social informaţional şi are o nevoie vitală de informaţii din anumite
domenii pentru bunul mers al vieţii cotidiene. Necesitatea acestor mesaje este mult
amplificată în zonele metroplitane, unde au rol de orientare cotidiană.
În cazul modelului spiralei tăcerii, presa ca reprezentant al unui anumit grup
(social, cultural, politic) “impune” celorlalte grupuri din acelaşi domeniu două posibile
reacţii: tăcerea şi izolarea şi integrarea în grupul reprezentat de media.
Premisele de bază ale spiralei tăcerii, după Elisabeth Noelle –Neumman sunt72:
teama de izolare şi dorinţa de integrare în comunitate, tendinţa de marginalizare a
indivizilor al căror comportament este deviant, evaluarea permanentă a opiniilor
comune, dorinţa de conformare la valorile societăţii, crearea unei opinii publice
majoritare.
Teoriile efectelor limitate sunt reprezentate prin trei metode: al fluxului în doi
paşi (Two Step-Flow), al cultivării şi al agendei (Agenda-Setting)
Modelul fluxului în doi paşi se bazează, pe existenţa unor lideri de opinie care
selectează şi interpretează informaţiile transpunându-le într-o formă accesibilă
maselor sau grupului său. Primul pas presupune colectarea informaţiei filtrate pe
orizontală, către membrii grupului, sau pe verticală, spre marea masă.
Efectele mesajului televizat prin modelul fluxului în doi paşi depind în opinia lui
Michael Kunczik şi Astrid Zipfel 73 de structura personalităţii şi aptitudinile native ale

72
Neumman, Noelle Elisabeth, The spiral of silence. A theory of public opinion, University of Chicago
Press, Chicago, 1984.
73
Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

94
liderului, de atitudinea prin care el se poate exprima, de personalitatea şi mijloacele de
percepţie ale receptorului şi de contextul de interacţiune între lider şi acesta.
Bazându-se pe faptul că televiziunea reprezintă o sursă importantă de
informare în cadrul familiei, modelul cultivării subliniază factorul formativ (de
opinie) al mesajului televizat asupra lumii. Această teorie a sociologului american Georg
Gerbner defineşte cultivarea prin efectul de preluare „a unei viziuni comune asupra lumii,
a unor roluri comune şi a unor valori comune” 74 de către marii consumatori de
televiziune.
În modelul agendei, prin valorile consacrate de televiziune se influenţează
sistemul axiologic al omului, determinând astfel priorităţile cotidiene şi, în
consecinţă, crearea agendei sau a ordinei de zi.
În cadrul teoriilor efectelor slabe s-a dezvoltat modelul de uses and
gratifications (utilizări şi gratificaţii), care constă în ideea că, pentru a avea un impact cât
mai mare asupra publicului, produsele mass-media trebuie selectate conform nevoilor şi
aspiraţiilor acestora.

IX. 7. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea

Cea mai cunoscută tipologie a structurilor instituţionale şi variatelor filosofii

privind evoluţia media este cea propusă de trei profesori americani: Fred Siebert,
Theodore Peterson şi Wilbur Schramm în 1956, în lucrarea Patru teorii despre presă75.
În viziunea acestora, cele patru mari teorii, apărute în momente istorice şi în
zone geopolitice diferite, cartografiază rolul social al presei dintr-o perspectivă
istorică şi pe o axă ce aşează la un pol completa subordonare a presei de către
instituţiile puterii şi, la celălalt pol, totala ei eliberare de sub controlul direct al
publicului. Cele patru teorii normative sunt: modelul autoritarist; modelul liberal;
modelul comunist şi modelul serviciului public.

IX. 7. 1. Modelul autoritarist

74
Severin, W. J., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
75
Siebert, Fred, Peterson, Theodore, Schramm, Wilbur, Four Theories of the Press: The authoritarian,
libertarian, social responsibility and soviet communist concepts, University of Illinois Press, 1963.

95
 Reprezintă prima concretizare filosofică şi instituţională a relaţiei dintre stat
şi presă, prima încercare de a defini misiunea socială a presei. La începutul secolului
al XVII-lea, monarhiile vremii percep transformarea foilor tipărite cu prilejul unor
evenimente în publicaţii lunare sau săptămânale ca pe o ameninţare directă. De
aceea, ele s-au grăbit fie să le absoarbă, fie să le supună unui control riguros.
Principiul de bază al modelului autoritarist este controlul exercitat de
instituţiile statului asupra funcţionării organelor de presă a conţinuturilor vehiculate de
acestea.
În statele europene din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi chiar al XIX-lea, sfera
de acţiune a puterii era limitată de existenţa proprietăţii private: statul nu putea interveni
împotriva cadrului economic şi a legilor pe care le promulgase. Deci, problema era de a
găsi forme de constrângere împotriva unei prese care opera în baza instituţională a
proprietăţii private. Sistemele autoritariste au încercat să facă faţă acestei dificultăţi
utilizând două mijloace: privilegiile şi restricţiile.
Privilegiile au vizat îndeosebi instituţiile de presă subordonate sau obediente,
care au beneficiat de atribuirea mai rapidă a dreptului de publicare, de sprijin financiar
sau de scutiri de taxe şi impozite, de o distribuţie preferenţială şi de favoruri
acordate liderilor sau ziariştilor care se remarcau în promovarea temelor dorite de
putere.
Restricţiile au cunoscut o paletă mult mai bogată: multe au vizat accesul la
licenţă, la resurse, la distribuţie, la informaţie. Folosind o pârghie de tip juridic,
puterea selecta pe aceia pe care îi considera de încredere. O altă formă de exercitare a
restricţiilor a fost aceea prin folosirea unei pârghii economice: se fixau impozite sau
preţuri de distribuţie falimentare pentru o întreprindere privată. De asemenea, se folosea
un sistem de legi şi reglementări pentru a influenţa activitatea întreprinderii de presă.
Cele mai eficiente erau legile referitoare la trădare şi la instigare la revoltă. Existenţa
unor astfel de legi nu reprezintă în sine un semn de autoritarism, ci doar folosirea
lor excesivă.

96
 Modelul autoritarist a fost depăşit în două direcţii: modelul comunist care a
perfecţionat tehnicile de exercitare a controlului şi modelul liberal care a dezvoltat
formele de emancipare de sub controlul autorităţii.
Apariţia, la începutul secolului al XX-lea a unor noi tehnologii, a readus în
discuţie problema controlului şi a reglementării accesului la comunicare. Statele
occidentale, unde spectrul autoritarismului şi al totalitarismului creează reacţii de
adversitate făţişă, au rezolvat mai echilibrat problemele induse de dezvoltarea media
prin crearea unui model al serviciului public.

IX. 7. 2. Modelul comunist

Din perspectiva comunismului, presa nu este decât o armă a puterii, dotată cu

misiuni şi sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndeplinirea
unor obiective politice şi economice, preamărirea realizărilor etc. Presa era, până nu
demult, concepută ca un mijloc de exercitare şi legitimare a puterii, ceea ce se făcea prin
deţinerea controlului total asupra sistemului mass-media.

Regimul comunist se caracterizează prin distribuţia centralizată a resurselor

- cotele de hârtie fixate prin planuri anuale limitează numărul de ziare şi reviste, ca şi
numărul de frecvenţe şi ore de program. Astfel, se obţinea: stăpânirea mijloacelor de
producţie, stăpânirea mijloacelor de distribuţie, structura organizaţională. accesul fiind
controlat de aparatul de partid, conform unor criterii restrictive de ordin social, ideologic
sau politic.
Redacţiile erau construite pe o tipologie piramidală, în care fiecare eşalon
controla ce a făcut eşalonul inferior, procesul producţiei trecând prin filtre succesive.
Sistemul se caracteriza printr-un control extraordinar de sever al informaţiei, deoarece
prin monopolizarea acesteia puterea crea şi distribuia un produs numit informaţie
oficială — în realitate un amestec pervers de adevăruri parţiale si minciuni credibile.
Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de putere:
comitete de propagandă, agenţii de presă, documente oficiale, şedinţe, congrese, acestea
oferind date filtrate, reorganizate, cu valoare pur propagandistică şi nu informativă.

97
 Controlarea informaţiei conduce la generalizarea caracterului planificat al
activităţii mass-media, fapt care plasează presa în ipostaza de producătoare de
campanie de mobilizare şi de propagandă permanentă. Controlul se realiza şi prin
instituirea unor mecanisme diversificate de cenzură: aceasta se exercita în forma cea
mai simplă prin controlarea sumarelor şi a grilelor de programe a textelor şi
emisiunilor sau prin standardizarea temelor jurnalistice. Cenzura era aplicată de
specialişti din afara instituţiei şi de conducătorii din interiorul organizaţiei; deoarece
presa ocolea realităţile, reproducând la nesfârşit aceleaşi formule standard, limbajul
presei căpăta caracteristicile limbii de lemn a discursurilor oficiale. Discursul
presei, ancorat în formule stereotipe, îndemna populaţia să ghicească sensuri diferite de
cele explicit cuprinse în text. Jurnaliştii înşişi dobândeau şi deprinderi de auto-
cenzură şi eliminau din proprie iniţiativă acele informaţii şi idei pe care le ştiau din
start nepublicabile. În paralel însă, o parte din ei vor pune în mişcare diverse tehnici ale
aluziei şi metaforei, prin care încercau să stabilească o punte paralelă de comunicare cu
o ipotetică audienţă.

IX. 7. 3. Modelul liberal

Modelul liberal a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Conform concepţiei liberale,

drepturile individului sunt sacre. Omul este considerat deţinătorul unor drepturi
naturale, fundamentale şi inalienabile. În urma unui „contract social” el poate ceda o
parte din prerogativele sale unor instituţii precum: statul, partidele, liderii politici
asupra cărora îşi exercită puterea şi controlul prin mecanismele democraţiei: alegeri,
referendum, dezbateri publice, grupuri de presiune, asociaţii civice.
Pentru a putea lua decizii corecte, oamenii trebuie să cunoască adevărul şi, conform
concepţiei liberale, adevărul se poate obţine doar prin confruntarea liberă a ideilor şi
opiniilor. Presa poate fi înţeleasă ca instituţia care permite circulaţia acestor idei şi
confruntarea lor neîngrădită, motiv pentru care trebuie să fie în primul rând liberă de
orice presiune a părţilor interesate, şi, mai ales, de reprezentanţii politicului şi ai puterii

98
administrative. De aceea, presa trebuie să fie o întreprindere economică stabilă.
Aşadar, controlul se va deplasa din sfera statului în sfera oamenilor care au destui bani.
În căutarea adevărului, presa era considerată un partener de discuţie, iar cerinţa
adresată presei de a controla guvernul a apărut în contextul acestei teorii. S-a încetăţenit
desemnarea presei ca fiind cea de a patra putere pe lângă cea legislativă, executivă
şi juridică. Această sintagmă nu se referă la acţiunea directă a mass-media asupra
celorlalte puterii. Acţiunea presei este indirectă: distribuind informaţii şi idei despre
modul cum celelalte puteri îşi exercită mandatul, ea creează o opinie publică - cetăţenii
se mobilizează în favoarea unei cauze - şi exercită presiune asupra factorilor politici şi
legislativi şi obţine modificarea atitudinii şi a comportamentului celorlalte puteri.
În modelul liberal, legile pieţei devin factorii reglatori ai sistemului mass-
media. Sub presiunea concurenţei şi profitului, presa ajunge un produs vândut de două
ori - o dată cititorilor, şi o dată firmelor de publicitate. Însă, în goana după profit poate
să dispară piaţa liberă a ideilor şi răspunderea faţă de informarea individului. De
aceea, pentru realizarea misiunii de a informa şi de a oferi un forum de dezbatere, presa
trebuie să apeleze la instituţii din alte zone de activitate capabile să-i asigure
existenţa prin forme alternative de finanţare.

IX. 7. 4. Modelul serviciului public

Introducerea autorităţilor statale în sistemul comunicării de masă într-un

triunghi ce leagă publicul, presa şi instituţiile puterii, se face în numele conceptului de
responsabilitate socială.
Modelul serviciului public a apărut sub impulsul a trei factori:
1. revoluţia tehnologică, apariţia radioului şi a televiziunii, care a readus în
discuţie problema resurselor deţinute de stat. Procesul de atribuire a frecvenţelor a
dus la dezbaterea unor principii şi norme de funcţionare, necesare pentru a
satisface interesele firmelor, exigenţele statului şi aşteptările publicului;
2. prin dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale, jurnaliştii au devenit
din ce în ce mai conştienţi de răspunderea civică şi morală care revine celor care
produc şi distribuie mesaje prin presă, ceea ce s-a concretizat, într-un final, în

99
definirea unor principii şi coduri profesionale;
3. amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei, care subliniau
necesitatea eliminării practicilor excesiv comerciale.
În esenţă, modelul serviciului public porneşte de la premisele teoretice ale
modelului liberal, considerând însă că, în evoluţia sa, sistemul a abdicat de la
principiile sale fundamentale. Modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pieţei şi a
goanei după profit. Astfel, atât statul, cât şi grupurile economice pot sprijini
diferitele instituţii mass-media fără a interveni în politica acestora, fără a încerca să le
influenţeze sau să le impună punctul lor de vedere şi interesele lor specifice.
Raţiunile unei participări pot fi de ordin politic, precum sprijinirea democraţiei, sau de
ordin filantropic, precum sprijinirea creaţiei culturale.

IX. 8. Manipularea informaţională şi structurile mediatice

IX. 8. 1. Mass-media şi reprezentările mentale

În 1922, Walter Lippmann, în lucrarea Opinia publică 76, analiza discrepanţa între
lume şi „realităţile” pe care le percepem şi pe baza cărora acţionăm. El remarca faptul că cea
mai mare parte din ceea ce cunoaştem despre mediul în care trăim ne parvine în mod
indirect, iar orice lucru despre care credem că este o imagine adevărată îl tratăm ca şi cum
ar face parte din mediul însuşi.
W. Lippmann observa că „singura percepţie pe care cineva o poate avea despre o
întâmplare prin care nu a trecut este aceea creată de imaginea sa mentală despre acea
întâmplare”77, adăugând că, în anumite momente, reacţionăm la ficţiuni la fel de puternic
76
Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 180.
77
Ibidem.

100
ca la realităţi. El nu vrea să spună că aceste ficţiuni sunt minciuni, ci, mai degrabă că
noi reacţionăm la o reprezentare a unui mediu pe care noi înşine îl fabricăm. Facem
acest lucru pentru că mediul real este prea mare, prea complex şi prea rapid pentru a-l
cunoaşte direct. De aceea, pentru a acţiona asupra unui mediu, trebuie să-l reconstruim
ca pe un model mai simplu înainte de a putea să ne ocupăm de el, rol pe care ar trebui
să şi-l asume mass-media (în reconstruirea acestui model simplificat al realităţii pe baza
căruia omul gândeşte şi acţionează). Căci, ceea ce facem nu se bazează pe o cunoaştere
precisă şi directă, ci pe reprezentările lumii de obicei furnizate de altcineva (de unde şi
influenţa pe care mass-media o are asupra societăţii).
Această stare de spirit este generată de iluzia ce mai persistă încă, potrivit căreia
sistemul media are doar rolul fundamental de a reprezenta realitatea. În această
accepţie, doar reprezentarea, oglindirea unui „ce” preexistent este luată în seamă,
fiecare om aşteptând de la presă să restituie o „copie” după modelul pe care viaţa îl
pune la dispoziţie.
Realitatea mediatică de astăzi ne pune însă în faţa funcţiei de constituire, de
construcţie a realităţii pe care o manifestă astăzi informaţia. Ea nu mai este o oglindă
neutră a unui dat ce premerge, deoarece sunt implicate definitiv şi substanţial în acest
„dat”, configurându-l după propria lor finalitate.
Putem spune astfel, împreună cu I. Ramonet 78 , că, astăzi, conceptele de
bază ale jurnalismului s-au schimbat, astfel încât, raportarea la accepţia
reprezentaţională a presei nu poate decât să fie generatoare de crize.
Dintre cele mai importante schimbări trebuie avute în atenţie următoarele:
a) Informaţia însemna, recent, furnizarea nu numai a descrierii precise (şi
verificate) a unui fapt, a unui eveniment, ci şi un ansamblu de parametri
contextuali care să permită cititorului să-i înţeleagă semnificaţia profundă. Sub
influenţa televiziunii însă, în special a ideologiei sale de informare (transmisia în direct
şi în timp real), a informa înseamnă acum “a arăta istoria în desfăşurare”. Astfel, s-a
stabilit iluzia că a vedea înseamnă a înţelege. O asemenea concepţie duce la o
fascinaţie pentru imagini turnate în direct, cererea încurajând oferta de documente
false, reconstituiri, manipulări şi mistificări.

78
Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000, pp. 147 – 154.

101
 b) Actualitatea se leagă de faptul că televiziunea, datorită impactului imaginilor sale,
este aceea care impune alegerea evenimentului semnificativ, constrângând astfel presa
scrisă să o urmeze. Se instalează ideea că, importanţa evenimentelor este proporţională cu
bogăţia lor de imagini. Un eveniment care poate fi arătat în direct este mai remarcabil
decât cel care rămâne invizibil şi cu o importanţă abstractă.
c) Timpul informaţiei care s-a micşorat o dată cu apariţia Internetului. Astfel, presa
cotidiană pare demodată, aflându-se, prin forţa lucrurilor, în întârziere faţă de data
producerii evenimentului, fiind constrânsă să se limiteze la relatarea evenimentelor
din plan local, la genul people şi la afaceri.
d) Veridicitatea informaţiei, care se bazează nu pe criterii obiective, riguroase şi
atestate la sursă, ci pur şi simplu pe faptul că celelalte medii de informare repetă
aceleaşi afirmaţii şi le confirmă. Repetiţia se substituie demonstraţiei, iar informaţia
este înlocuită cu confirmarea; tendinţă periculoasă dacă ne gândim la apariţia noilor
monopoluri informaţionale, a megatrusturilor internaţionale de media.

IX. 8. 2. Comunicarea prin imagine

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a permis multiplicarea mesajelor-imagine

unde limbajul propriu-zis, fără a fi în totalitate exclus, nu mai are un rol primordial: afişe,
fotografii, benzi desenate, ilustraţii de cărţi sau pentru ziare, cinema, televiziune etc.
Putem vorbi de naşterea unei adevărate ere a imaginii; odată cu imaginea, se trece la un
tip de comunicare mult mai puţin interactivă a cărei eficacitate este multiplicată prin
faptul că ajunge la receptori extrem de numeroşi. Comunicarea prin imagini este o
comunicare de multe ori cu sens unic, fără feed-back; în plus, dacă orice om ştie să
folosească limbajul vorbit, nu acelaşi lucru se întâmplă cu imaginile. Inegalitatea dintre
emiţător şi receptor se accentuează, creându-se în acest fel posibilitatea manipulării.
Recursul la imagine s-a impus mult în ziua de astăzi datorită presei. Cotidiene de
mare tiraj o folosesc de cele mai multe ori ca să atragă cititorul. Există însă un tip de
publicaţie în care accentul este pus pe imagine, anume „revista" sau „magazinul"; ele
prezintă un mare număr de rubrici şi ilustraţii care privesc domeniile cele mai variate.
Rolul primordial al acestui tip de publicaţii este de a distra cititorul, informaţiile politice

102
şi economice sunt reduse la minimum şi oferite numai în formele lor cele mai
spectaculoase.
Aceste publicaţii sunt cunoscute pentru faptul că sunt mai degrabă privite decât
citite. Ele constituie elementul perfect de lansare a modei vestimentare, turistice, fiind
considerate cele mai bune suporturi pentru publicitate. În special, noţiunea de „sfaturi
practice” permite atenuarea graniţei dintre informaţie şi publicitate. În perioadele în care
actualitatea nu este bulversată de războaie sau de catastrofe, aceste publicaţii fac concurenţă
televiziunii şi cotidianelor de informaţie.
Proliferarea imaginii este deseori considerată a fi un fenomen de regres cultural.
Banda desenată, de pildă, este acuzată că îi face pe tineri să piardă gustul pentru lectură.
Gaston Bachelard79, un important antropolog şi interpret al simbolurilor, vede în imagine
şi în idee doi poli opuşi ai activităţii psihice. Imaginea, după spusele lui nu ar reuşi să
formeze gândirea conceptuală.
De altfel, ne putem întreba dacă lumea, aşa cum o percepem prin intermediul
mijloacelor de comunicare de masă, nu poate fi considerată o imagine, în sensul metaforic
al cuvântului. Actualitatea ar deveni astfel doar un „potop” de „pseudo-evenimente":
urmăriri calculate, interviuri de senzaţie, mici fraze „nevinovate” aruncate la timpul
potrivit pot să străbată în prim plan. Obsedaţi de găsirea unor informaţii exclusive, jurnaliştii
tind să acorde privilegiu detaliului în detrimentul esenţialului; astfel, ei creează actualitatea
din toate aceste fragmente senzaţionale, atunci când faptele în sine nu oferă nimic captivant.

IX. 8. 3. Tehnici de manipulare prin presă

Plecând de la premisa că „mass-media participă nu numai la geneza, ci şi la

manipularea opiniei publice”, Robert Cisimo a studiat „presa ca parte din sistemele de
manipulare cele mai active ale opiniei publice”80, ajungând la concluzia că ea reprezintă o
armă teribilă sub raportul potenţialului de influenţare.

79
Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern, vol. 2, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, pp. 287 – 315.
80
Apud., Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996.

103
 Ca principale tehnici de manipulare prin presă, folosite în mod curent,
autorul enumera:
a) selectarea ştirilor - este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserţie a influenţei
în spaţiul informaţional, deoarece criteriile de selectare aparţin deja celor care
deţin o anumită influenţă în structura socială. Este evident că aceştia vor selecta numai
informaţiile care nu le lezează interesele.
b) orientarea ştirilor - se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale
mesajului iniţial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului
informaţional. În acest sens, redactarea ştirilor trebuie să ţină cont de faptul că realităţii
prozaice publicul îi preferă o imagine mai tonică. În consecinţă, ştiind că nu trebuie să
se opună publicului, cei care le redactează folosesc formulări deosebit de familiare chiar
pentru fapte deosebit de grave, asigurând accesibilitatea acestora. De asemenea, ei au
obligaţiade a controla stilistic conţinutul în sensul aşteptărilor publicului larg.
c) influenţarea prin plasarea ştirilor - vizează dimensionarea axiologică a
conţinutului în funcţie de pagina pe care este culeasă ştirea sau de locul atribuit acesteia
într-o emisiune. Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate
proiecta în sfera evenimenţialului, în timp ce un eveniment autentic dar defavorabil
puternicilor zilei, prin distribuire pe ultimele pagini, contribuie la aruncarea lui în
anonimat, opinia publică urmând acest curent.
d) influenţarea prin titluri - se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului
constituie o evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicaţiei. Caracterele cu
care sunt alese indică şi importanţa lor pentru editori, importanţă ce se transferă şi
publicului.
e) alegerea evenimentelor care vertebrează un flux comunicaţional are mare putere de
influenţare, întrucât abordarea întregii activităţi a unui lider în contextul statusului de
prestigiu a ramurii de activitate în care s-a afirmat contribuie la discreditarea lui într-o
manieră aparent reverenţioasă, dar eficientă.
f) selecţia fotografiilor în presa scrisă precum şi explicaţiile care le însoţesc pot
afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de conţinutul din imagini. O modalitate de
denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei
persoane căreia nu i se face presă bună în momentul respectiv. Simpla vecinătate poate

104
induce în percepţia cititorului o echivalenţă valorică deosebit de remanentă în fondul
aperceptiv şi cu impact asupra apariţiilor publice viitoare ale persoanei respective.
g) editorialul, prin orientarea inerentă poate contribui nu numai la afirmarea unei
personalităţi, ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte
punctul de vedere al editorialistului respectiv. Într-o lume grăbită, editorul rezumă în ochii
cititorului scara de valori necesară orientării în succesiunea evenimentelor deosebit de
schimbătoare. Efectul acestei situaţii îl constituie cultivarea comodităţii cititorului care
începe să vehiculeze idei şi opinii ce nu-i aparţin, dar, însuşindu-le din editorial, el
colportează aparenţa girului obiectivităţii pe care-l pretinde presa în ansamblul ei.
h) producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase ocupă un loc aparte în
manipulare. Informaţia tendenţioasă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea, fie
cu minciuna. Studii recente au clarificat faptul că eroarea se defineşte numai ca o
neadecvare în raport cu realitatea, în timp ce minciuna este o neadecvare faţă de adevăr.
Cum obiectivul îl constituie manipularea, dezinformatorul foloseşte chiar şi calomnia
sau minciuna atunci când acestea se dovedesc a-i sluji interesele.
IX. 8. 4. Principalele practici manipulative

Manipularea este definită ca „acţiune de a determina un actor social (persoană,

grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele
iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care
distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gîndire şi de
decizie”81.
Dintre practicile manipulative reţin atenţia:
a) Zvonul, care reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista
posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonurile sunt puse în circulaţie pentru că au
o dublă funcţie: de a explica şi de a atenua anumite tensiuni emoţionale.
b) Intoxicarea, care tinde să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze.
Ca neologism semantic, intoxicare este de origine militară şi este rezervat doar unor
planuri militare superioare.

81
Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 172.

105
 c) Dezinformarea reprezintă orice intervenţie asupra elementelor de bază ale
unui proces comunicaţional, care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a
determina la receptori (numiţi ţinte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacţii,
acţiuni dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat
dezinformatorul, el poate fi o instituţie, o organizaţie etc.
d) Propaganda reprezintă o activitate sistematică de transmitere, promovare sau
răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi
ideologii, în scopul influenţării, schimbării, formării unor concepţii, atitudini, opinii,
convingeri sau comportamente. În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al
sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare; în
prezent însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică,
medicală, sportivă, culturală), diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul
grupului social care o iniţiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.

X. Comunicarea politică

Ştiinţa comunicării politice a apărut în urma cercetărilor interdisciplinare

(sociologice, politologice, lingvistice, ştiinţele comunicării) ale anilor '50. Studiile
iniţiale îi aparţin lui Walter Lippman şi au fost continuate de Şcoala Universităţii de la
Columbia. Perspectiva cercetărilor s-a lărgit peste două decenii, datorită progresului
tehnologic (în special dezvoltarea audiovizualului), fapt ce a implicat şi o extindere a
comunicării politice, care are acum la dispoziţie noi mijloace de asigurare a eficienţei
şi performanţei.
În cadrul generos al perspectivelor socio-lingvistice s-au dezvoltat şi
abordările „lingvisticii politice”, având drept obiectiv fundamental analiza formelor şi
funcţiilor discursului politic. Majoritatea studiilor privesc măsura în care acestea
contribuie la expansiunea şi întărirea clasei politice. Cercetările vizează şi analiza tratării
diverselor grupuri minoritare sau dezavantajele acestora, precum şi oportunităţile lor
de exprimare a opiniei împotriva consensului politic general. Studiile “lingvisticii
politice” dezbat şi modurile de infiltrare ale puterii în toate formele comunicării

106
publice prin utilizarea miturilor, simbolurilor şi stereotipurilor. O abordare
fundamentală o reprezintă modalitatea în care publicul distorsionează comunicarea în
scopul menţinerii puterii. În asemenea situaţii, limbajul politic distorsionează
comunicarea şi dezinformează publicul.
Politologul italian Gaeno Mosca 82 afirma că orice elită politică are nevoie de o
„formulă politică” care să îi legitimeze dominaţia, întrucât mediile sunt cei mai
importanţi furnizori de mesaje şi dispun de capacitatea de difuzare a unor concepţii
proprii asupra realităţii; ele deţin un rol major în transmiterea informaţiilor
stabilizatoare de sistem. Comunicarea politică îşi găseşte finalitatea prin intermediul
mass-media: ele ajung la destinatari numeroşi şi insistă să stabilizeze şi să întărească
cultura politică existentă.
Politica este un univers al discursurilor şi al comunicării, iar încercarea
de definire a conceptului de comunicare politică este un demers complex. Mijloacele
de comunicare în masă devin unul din canalele folosite de domeniul politic pentru
a-şi exercita persuasiunea. Televiziunea în special ajută la expansiunea publicităţii
electorale, materializată în spoturi electorale - ca principal mijloc de convingere şi
influenţare.
Descoperirile televiziunii în domeniul reclamei comerciale, cu toate tehnicile şi
strategiile implicate de acestea, se transferă acum reclamei politice. Folosind
televiziunea, politicul are de fapt acces la un canal multiplu sau la o suprapunere de
canale, discursul politic uzând nu numai de limbajul verbal, ci fiind acompaniat şi
de limbajul non-verbal (gesturi, mimică etc), limbajul paraverbal (ton, tonalitate,
volum, ritm, etc.) şi nu în ultimul rând de unul sonor, limbajul vizual (imagine) şi cel
auditiv (muzică, efecte sonore), toate slujind aceluiaşi scop: convingerea audienţei şi
adeziunea publicului, mobilizarea socială, modificarea percepţiilor şi convingerilor
sau întărirea celor deja existente.

X. 1. Modelul comunicării politice

82
Mosca, Gaeno, Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos jours, Payot, Paris,
1936, pp. 9 – 12.

107
 Scopul comunicării politice este de a asigura un flux de informaţie dinspre
Putere spre populaţie. Politicienii folosesc comunicarea pentru a crea opinii
favorabile şi implicit a dobândi cât mai multe voturi ale electoratului. Pentru aceasta ei
se folosesc de mijloace tradiţionale precum: întâlniri electorale, vizite, discursuri, afişe,
serbări realizate fie direct, fie cu ajutorul aparatului de partid sau mai recent, prin
intermediul mass-media.
Complexitatea desfăşurării procesului de comunicare politică necesită realizarea
unei paradigme proprii, care să analizeze structura şi funcţiile comunicării politice.
Structura poate fi reprezentată de elementele modelului comunicaţional al lui H.
Lasswell, elemente văzute ca răspunsuri la întrebările din formula sa (Cine?; Ce
spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efect?)
Funcţiile pot fi considerate a fi cele descoperite de Roman Jakobson, anume:
funcţia emoţională, funcţia persuasivă, funcţia referenţială, funcţia empatică, funcţia de
metalimbaj, funcţia poetică. Adaptând cele două modele specificului comunicării
politice se poate obţine o paradigmă a comunicării politice.
Elementele modelului comunicării politice sunt reprezentate de: emitent, blocul
doctrinar (repertoriu tematic şi mesaj politic), canalul de comunicare (directă:
limbajul verbal şi contactul psiho-ambiental, indirectă: praxis-ul politic), destinatarul.
Astfel, emitentul exercită o funcţie expresivă, iar mesajul politic o funcţie de esenţă
şi sens, funcţia conotativă. Limbajul verbal joacă rolul codului lingvistic, contactul
psiho-ambiental îndeplineşte funcţia de simbolizare, iar praxis-ul politic are o funcţie
pragmatică. În ceea ce priveşte destinatarul, acesta are un rol comprehensiv-activ.
1) Emitentul (respectiv, funcţia expresivă) răspunde la întrebarea “cine?”
şi desemnează clasa politică, care exprimă un mesaj doctrinar şi ideologic către
destinatarul politic: publicul (în mod direct) şi mijloacele de comunicare (în mod
indirect). Emitentul este preocupat să găsească metoda şi strategia care să capteze
şi să intereseze destinatarul politic în diversitatea de grupuri diferenţiate din punct de
vedere economic, social, cultural, religios sau după vârstă ori sex. Locutorul-emitent
trebuie să identifice grupul - ţintă pe baza căruia trebuie să îşi structureze discursul.
Cunoaşterea caracteristicilor şi tipologiilor publicului este foarte importantă în
acest sens.

108
 2) Destinatarul (respectiv, funcţia comprehensiv-agresivă) răspund întrebării
“cui?”. Receptorul poate fi un singur individ, un grup social sau o populaţie având
caracteristicile publicului de masă: eterogeni din punct de vedere socio-cultural, etnic,
profesional; dispersaţi, împărtăşind sau nu aceleaşi valori, credinţe sau convingeri
politice. Destinatarul poate fi elita politică, grupurile de interese, grupurile de presiune,
partide, minorităţi.
3) Blocul tematic răspunde la întrebarea “ce?” şi defineşte pe de o parte
repertoriul tematic (aria semantică, problematica pe care clasa politică doreşte să o
impună mai ales cu ajutorul mass-media), iar pe de altă pare mesajul (care conţine
soluţia politică la repertoriul tematic propus).

Repertoriul tematic îndeplineşte o funcţie denotativă, care dezbate probleme

ale puterii politice, legate de organizarea statului, dinamica politicii, strategiile de
politică internă şi externă. Mesajului îi corespunde funcţia conotativă. În mesaj se
regăsesc valori politice perene (ex. libertate, solidaritate, democraţie, suveranitate),
noţiuni abstracte şi de maximă generalitate care conţin conotaţii, ambiguitate, echivoc,
lăsând loc multiplelor posibilităţi de interpretare. Pentru construirea mesajelor politice
se uzează de reprezentările mentalului colectiv care aparţin comunităţii căreia i se
adresează. Pentru a influenţa prin conţinutul mesajului se folosesc metafore,
formulări speciale, expresii colocviale, exemple şi descrieri cu putere imagistică,
puneri în context ale unui subiect. Asocierea unei anumite teme cu alte evenimente
care au fie conotaţie pozitivă, fie conotaţie negativă conduc la deformarea situaţiei
iniţiale după cum cere interesul instanţei emiţătoare. Pentru a dobândi o anumită
determinantă ideologică sau o anumită interpretare, procesul de contextualizare este
însoţit de structuri retorice şi procedee ale elocvenţei (comparaţii, apelul la
sentimente şi emoţii).
4) Canalul de comunicare răspunde la întrebarea "cum?". În cazul
comunicării politice există două posibilităţi de realizare a procesului: în mod direct
(comunicarea verbală dublată de limbajul non-verbal şi paraverbal) şi indirect, prin
acţiunea politică. Canalele de comunicare sunt folosite în funcţie de destinatarul vizat.
Astfel, sunt canalele cu acoperire naţională (TV, radio, presa scrisă, zvonuri,
conversaţii - ultimele două sunt canale informale de comunicare, monumentele,

109
evenimentele sportive sau culturale - canale simbolice de comunicare), canale cu
acoperire selectivă (acestea se referă la mijloacele de comunicare specializate şi
întruniri, congrese, simpozioane), iar cel mai restrâns canal de comunicare îl
reprezintă cel cu ţinte individualizate (documente pretins confidenţiale).
Baza comunicării politice o constituie limbajul politic. Limbajul politic
foloseşte termeni care aparţin de drept altor domenii (sociologic, ştiinţific, literar,
filosofic sau limbaj popular), însă este centrat pe scopuri proprii şi este de multe
ori denaturat ideologic. Limbajul non-verbal şi paraverbal este cu atât mai
important cu cât atinge straturile psihice profunde ale auditoriului, preponderent
emoţionale şi pulsatorii.
Factorii care influenţează perceperea mesajului raţional exprimat prin
limbajul verbal sunt legaţi de instanţele comunicării (scrisă şi vorbită), dar şi de
contextul în care are loc comunicarea. La nivelul sursei, factorii care asigură
perceperea favorabilă sau nefavorabilă a mesajului sunt: credibilitatea, simpatia,
charisma, apartenenţa etnică sau sexuală, vestimentaţia, culorile din cadrul în care
apare emitentul mesajului, precum şi decorul sau ambianţa sonoră.
Un exemplu de încercare de influenţare prin limbajul cromatic îl reprezintă
emisiunea "Nine o'clock news" difuzată de BBC, al cărui fundal era albastru. În
timpul alegerilor din 1992 se difuzau multe ştiri electorale. Ca urmare s-au înregistrat
numeroase plângeri care afirmau că albastrul favorizează Partidul Conservator (fiind
culoarea acestui partid); drept urmare, fundalul a fost schimbat83.
Persoanele publice îşi însuşesc noţiuni de comunicare non-verbală pentru a
influenţa publicul prin elementele adiţionale discursului propriu-zis: voce, privire,
gesturi, poziţia corpului etc. Totodată politicienii se folosesc şi de limbajul
paralingvistic, şi anume îşi adaptează vocea potrivit contextului, interlocutorului şi
a mesajului. Gradarea ritmului, volumului şi tonului glasului exprimă sensul global al
mesajului transmis.

X. 2. Efecte ale comunicării politice

83
Wilson, John, Understanding journalism, Edition Routledge, London, 1996, pp. 56 – 57.

110
 Comunicarea politică, ca şi comunicarea în general şi co municarea de masă, în
special, prezintă o serie de efecte, diferenţiate în literatura de specialitate în funcţie de
criterii diverse. Efectele comunicării politice se pot manifesta la nivel individual, la
nivelul grupurilor politice sau la nivelul grupului social în ansamblu, după cum
efectele mass-media se manifestă la nivel individual, al grupului sau instituţiei şi al
societăţii în ansamblu. La nivel individual, efectele apar în cele trei dimensiuni:
volitive, afective şi cognitive, exprimate comportamental. Comunicarea politică are
impact major la nivelul dimensiunii cognitive, prin formarea opiniilor, modificarea sau
infirmarea celor deja existente, construirea valorilor politice, stabilirea agendei şi
priorităţilor în dezbaterea politică.
Efectele cognitive ale comunicării politice realizate prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă, în special, au reprezentat obiectul cercetărilor care
au condus la formularea unor teorii ale efectelor, precum: încadrarea ("flaming"),
stabilirea agendei ("agenda setting"), teoria priorităţilor ("priming theory").
Efectele volitive şi la nivel afectiv sunt greu de cuantificat, de aceea cercetările
au studiat efectele la nivel comportamental. Efectele sunt relative şi complexe şi există
o multitudine de factori (mediul social, grad de instruire, grup socio-profesional,
vârstă, sex etc.) care le determină. Unele studii sunt realizate pe o perioadă mai lungă de
timp, iar altele iau în calcul doar o campanie electorală (o lună). Studiile mai aprofundate
ţin cont şi de motivaţiile care îi fac pe oameni să selecteze anumite canale mediatice,
altele cercetează doar efectul expunerii. Comportamentul este efectul dorit sau nu,
aşteptat sau neaşteptat al influenţei mass-media. Comportamentul este cel care intră în
discuţia modelelor, ca rezultantă a efectelor cognitive, afective şi volitive.

X. 2. 1. Modelul „agendei” politice şi publice

Teza existenţei unui grup decizional care stabileşte “ordinea de zi” este
consemnată încă de la începutul secolului al XX-lea în studiile lui Walter Lippman.
Conceptul de “agenda setting” a fost elaborat ca atare de Donald L. Shaw, Maxwell
E., şi McCombs 84. Esenţa teoriei constă în existenţa unei legături puternice între
84
McCombs, L, Maxwell E., Shaw, Donald, Communication and Democracy: Exploring the
Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory, Mahwah, N. J. Lawrence Erlbaum Associates, 1997.

111
modalitatea în care mass-media expune problemele în timpul unei campanii electorale
şi ierarhia evenimentelor publicului, care a consemnat materialele de presă.
Teoria se bazează, pe domeniul politic, respectiv modul în care ştirile politice
influenţează atribuirea semnificaţiilor şi importanţei chestiunilor politice de
către audienţă. Mass-media dezbate anumite probleme politice, ordonează
evenimentele politice, construieşte o realitate politică, iar publicul se lasă
influenţat de subiectele dezbătute şi de modul cum sunt ele înfăţişate în presă.
Cercetările celor doi autori au relevat dependenţa dintre gradul de atenţie
acordat de media unei liste de probleme şi gradul de atenţie acordat aceloraşi
probleme de către publicul expus mesajelor presei. Importanţa oferită unui eveniment
se realizează în detrimentul altuia, care este ignorat pentru început de mijloacele de
comunicare, ca apoi să devină insignifiant şi chiar necunoscut publicului. Astfel,
mass-media, stabilind priorităţi, delimitează şi limitează dezbaterile politice, decide care
sunt subiectele de maxim interes pentru public, subiecte care îi vor determina în ce fel
să voteze. În acest mod publicului îi este impusă importanţa problemelor politice, i se
sugerează posibilităţi de semnificaţie a evenimentelor, i se selectează din totalitatea de
ocurenţe numai anumite întâmplări. Toate relatările mass-media devin semnificante
pentru o companie politică, şi alături de discursurile politice şi campaniile
electorale contribuie la formarea conştiinţei politice.
Mesajele sunt selectate în conformitate cu interesele sistemului politic existent.
Influenţa produselor mass-media nu se realizează în mod direct, ci prin crearea unei
atmosfere politice favorabile unor grupuri de interese şi prin ponderea cu care anumiţi
actori politici apar în materialele de presă (modalitatea prin care un om politic îşi asigură
vizibilitatea). Din această perspectivă, cetăţeanul şi, în consecinţă, alegătorul, este
considerat un spectator pasiv al fluxului informaţional dintre presă şi puterea politică.
Schimbul comunicaţional este dominat de elita politică care are prioritate în faţa altor
formaţiuni.

X. 2. 2. Teoria încadrării

112
 Premisele acestei teorii au pornit, ca şi în cazul modelului agendei, de la
cercetări privind evenimente politice. Numai că, dacă în demonstrarea existenţei
priorităţilor în "agenda presei" s-au studiat campanii electorale, pentru teoria încadrării
s-au analizat evenimente politice ale anilor '60. Ipoteza de la care a pornit Erving
Goffman 85 a fost aceea că aşteptările indivizilor depind de experienţele anterioare şi că
elementele afective prevalează asupra raţionamentului; în acest sens, indivizii îşi
creează scheme de interpretare pentru a integra experienţele noi, evenimentele noi, în
structura celor trecute.
Pentru a înţelege lumea şi a ordona social evenimentele la care participă sau la care
sunt martori, indivizii îşi dezvoltă reprezentări fixe. În fiecare mesaj mediatic ei caută
indiciile acestor “cadre” fixe pentru a putea înţelege şi interpreta lumea evenimenţială.
Noţiunile sinonimice corespunzătoare acestei teorii sunt cadre sau structuri fixe,
stereotipuri, tipizări, schematizări, prejudecăţi Aceste structuri există atât în conştiinţa
publicului, cât şi a jurnaliştilor, ajutându-i şi pe unii şi pe ceilalţi să selecteze şi să ofere
sens evenimentelor. Evenimentele sunt percepute, identificate şi etichetate conform
acestor scheme de interpretare. Datorită cadrelor interpretative, anumite aspecte ale unui
eveniment sau anumite faţete ale realităţii sunt evidenţiate, pe când altele sunt ignorate,
deformate sau diminuate ca importanţă.

X. 2. 3. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice

Esenţa acestei teorii este aceea că preferinţa orientată în mod selectiv are cauze
psihologice şi nu motivaţii ideologice. Iniţiatorii Iyengar şi Kinder86 aduc două tipuri de
argumente în favoarea ideilor pe care le susţin. Pe de o parte, comportamentul agresiv
este unul din “condimentele” discursului televizat, iar pe de altă parte, preeminenţa
unor informaţii asupra altora, preferinţa pentru un eveniment sau o personalitate sunt
generate de necesitatea psihologică a selectării. Selectarea limitează capacitatea de
receptare şi analizare a publicului, dar este inerentă într-un mediu suprasaturat
informaţional. Preeminenţele duc la formarea unor “gusturi” specifice de receptare a

85
Goffman, Erving, Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience, Harper and Row Press,
London, 1974.
86
Iyengar, Kinder, News that matter: Television and American Opinion, New York, 1987.

113
informaţiei, ceea ce duce totodată la stabilirea unei rutine de percepţie, care, la rândul
ei, scade capacitatea de analiză.

X. 3. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă

O formă a comunicării politice este aceea a comunicării cu publicul plin intermediul

mass-media. Întrucât comunicarea mediatică se adresează unui public eterogen, în funcţie de
mai multe criterii (vârstă, sex, religie, etnie, cultură, nivel de instruire, categorie socio-
profesională etc) şi discursul politic trebuie să se adapteze pentru a putea câştiga şi menţine
atenţia unui public cât mai larg. Prin intermediul presei, clasa politică îşi extinde destinatarul
într-un mod mult mai facil. Fără intermedierea canalelor mediatice, personajele politice şi-ar
câştiga cu greu popularitatea şi şi-ar face cunoscute mesajele politice cu mai multă dificultate.
În absenţa jurnaliştilor clasa politică ar trebui să depună eforturi pentru deplasări în
teritoriu şi întâlniri cu electoratul, necesitând mai mult timp, cheltuieli mai mari şi mai multă
răbdare. Într-un cuvânt mass-media asigură vizibilitatea clasei politice şi contribuie la
creşterea popularităţii actorilor politici.
Pentru a se adapta caracteristicilor mediatice, discursul politic s-a văzut obligat să-şi
creeze un limbaj accesibil publicului, simplu, concis, factural, cu informaţie cât mai oportună.
Acest tip de discurs este diferit de cel tradiţional, care era specific oratorilor greci şi latini,
şi a fost menţinut în Parlamente secole de-a rândul.
Discursurile ţinute în amvon erau construite pe baza principiilor şi strategiilor
textuale ale retoricii; rostite de elita politică ele uzau de erudiţia acestora, prin trimiteri
istorice. Acest lucru era permis şi adecvat întrucât destinatarul era el însuşi elitist.
În societatea contemporană, când publicul a devenit unul mult mai numeros şi mai
eterogen, omul politic al timpurilor noastre a trebuit să îşi creeze un alt tip de discurs, care să
se preteze atât rostirii în Parlament, cât şi mijloacelor de comunicare. Pentru a răspunde
dublei cerinţe, discursul este structurat în mai multe blocuri de text concentrate şi
abstracte, despărţite de fraze scurte, sentenţioase, uşor de reţinut şi preluat de presă,
ca o scurtă ilustrare în cadrul unui material jurnalistic.
Jargonul politic dispare cât mai mult din discurs, limbajul devenind unul din ce
în ce mai apropiat de limbajul comun. Termenii abstracţi, tehnici, specializaţi sunt

114
excluşi în favoarea celor comuni. Acest lucru se datorează mai ales apariţiilor televizate,
în cadrul cărora politicienii apelează la tehnicile comunicării verbale în acest mod,
limbajul politic se dezideologizează, devenind unul al simplei conversaţii cotidiene.
Având drept obiective principale persuadarea şi seducerea unui public numeros şi
eterogen, discursul politic nu mai mizează pe stilul argumentativ abstract, pe
demonstraţie, pe raţionalitate şi logică, ci mizează pe afectivitate, pe stârnirea
emoţiilor auditoriului şi pe imaginaţia acestuia. În acest mod sunt create imagini
plastice, care mizează pe afectivitate, pe stârnirea emoţiilor auditoriului şi pe
imaginaţia acestuia sau mizează pe reprezentări şi simboluri, apelând în acelaşi timp la
forţa sugestivă a cuvântului de a crea imagini vizuale. Discursul conţine reprezentări şi
simboluri uşor de înţeles şi închipuit. Persuadării i se alătură şi elemente
paralingvistice şi non-verbale, în special impresia generală pe care omul politic o face
publicului (în cazul televiziunii mai ales).
Adaptarea limbajului politic la cerinţele comunicării mediatice se rezumă la cele
trei procedee detaliate mai sus, şi anume: structura frazei este simplă, elementele
specifice de limbaj politic dispar în favoarea unui limbaj popular, comun al
conversaţiilor cotidiene; conceptele abstracte şi silogismele lasă locul elementelor
concrete şi afective. Această adaptare la caracteristicile canalelor de comunicare
conduce la apariţia unor noi trăsături ale comunicării politice reprezentate în
special de personalizarea puterii politice şi spectacularizarea fenomenelor politice.

X. 4. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice

Spaţiul public reprezintă locul de intersecţie al politicului cu universul

comunicării. În acest spaţiu se realizează participarea politică a diferiţilor actori
sociali, care dezbat probleme de interes public, din perspectiva interesului general.
Discuţiile se desfăşoară astfel încât sunt folosite tehnicile argumentaţiei, iar
participarea la dezbateri este văzută ca o modalitate de control a puterii.
Primul spaţiu public din istorie este considerat a fi Agora Atenei antice, unde
cetăţenii discutau problemele importante, temele de interes public. Participanţii erau
aleşi aici după anumite criterii (nu orice cetăţean putea participa la discuţiile din Agora).

115
În plus vorbitorii îşi doreau să exceleze în faţa auditoriului mai ales prin forma, apoi
prin conţinutul discursului.
Promotorul noţiunii de spaţiu public este Jürgen Habermas, exponent al teoriei
critice, considerat reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. Studiile sale se înscriu în
categoria teoriilor critice despre mass-media, continuare a perspectivei deschise de
Theodor Adorno.
J. Habermas examinează relaţia dintre comunicarea de masă şi democraţie.
Elementul central al teoriei sale îl constituie spaţiul public, care integrează opinia
publică, actorii politici, mass-media. Prin spaţiu public el desemnează acel loc unde
„reuniţi ca public, cetăţenii tratează neconstrânşi, sub garanţia de a putea să se
întrunească şi să se unească liberi, să-şi exprime şi publice liber opinia lor asupra
problemelor de interes general”87.
În centrul analizelor lui J. Habermas se află relaţia dintre stat şi sfera
publică. Spaţiul public s-a constituit de-a lungul istoriei ca loc de mediere între
societatea civilă şi stat, locul unde se formează şi se exprimă opinia publică. Dacă
primul reper în constituirea istorică a opiniei publice îl reprezintă Agora,
următorul pas în dezvoltarea spaţiului public îl desemnează apariţia unor noi locuri
publice unde se dezbăteau subiecte de interes general. Astfel, în secolul al XVIII-
lea, în Europa apar cafenelele literare, academiile, cluburile, saloanele şi presa. În
aceste spaţii indivizii discută, îşi împărtăşesc idei şi opinii, încercând să ajungă la
un consens. La început însă, ca şi în cazul Greciei antice, la acest spaţiu public nu
aveau acces decât indivizii cu un grad de cultură ridicat şi cu o stare materială
prosperă. Pentru a remedia această situaţie şi a lărgi sfera participanţilor la discuţii
şi implicit la viaţa politică, iluminiştii au iniţiat o acţiune de educare a maselor
bazată pe diverse mijloace (de la teatru la literatura de popularizare), în scopul de
a include categorii din ce în ce mai largi în dezbateri. Cunoştinţele erau difuzate prin
mijloace diverse: educaţie, piese de teatru, presă de informare culturală, literatură de
popularizare, toate conducând la o democratizare a vieţii politice.

87
Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 126.

116
 Elitele iluministe se plasau ca mediatoare între putere şi populaţie, locul
acestora fiind luat mai târziu de jurnalişti, mai ales începând cu secolul al XIX-lea,
secol ce a adus transformări şi în domeniul politicului. Indivizii au acum mai multe
posibilităţi de participare la viaţa politică: vot universal, diverse forme de protest
devenite legale (greve, marşuri, manifestaţii, organizarea în sindicate). Are loc o
apropiere între politic şi mase în mod direct prin întâlniri cu alegătorii şi în mod
indirect prin intermediul presei. Ziarele şi revistele cresc cantitativ, apar noi
mijloace de informare în secolul al XX-lea (radioul – 1901, iar televiziunea în anii
'50).
Profesionalizarea şi instituţionalizarea activităţii de comunicare a
condus la creşterea numărului indivizilor implicaţi în dezbateri publice.
Amploarea vieţii politice solicită un nou spaţiu public: sistemul mass-media.
Actorii care îşi joacă rolurile în spaţiul public contemporan sunt acum liderii
politici, formaţiunile politice, jurnaliştii care transmit maselor mesajele puterii şi
atenţionează clasa politică asupra aspiraţiilor, aşteptărilor şi necesităţilor
populaţiei, specialiştii în sondaje, în comunicare, în imagine şi publicul.
J. Habermas critică această evoluţie istorică a spaţiului public, dezvoltând
o teorie a declinului rolului opiniei publice sub impactul acţiunii conjugate a
tehnocraţiei şi a comunicării de masă. Faţă de modelul iluminist, modelul burghez a
involuat. Domeniul etatizat se substituie domeniului spaţiului public de natură
democratică şi civilă. Locul politicului este luat de uniuni şi partide care se
suprapun sferei publice, ale cărei elemente erau altădată.
În secolul luminilor s-a elaborat principiul treburilor publice, principiu legat
şi de constituirea societăţii civile. Acest principiul a permis statuarea treptată a
discuţiei şi criticii publice asupra opţiunilor şi deciziilor politice. Spaţiul public
s-a constituit prin unirea persoanelor private într-un public. Discuţia politică
liberă era considerată a fi principala instanţă de legitimare în spaţiul public şi
principala expresie a principiului publicităţii 88.
În cadrul sferei publice se constituie „conştiinţa politică” şi aceasta cere
puterii reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin

88
Habermas, Jürgen, L’espace public, Payot, Paris, 1987.

117
elaborarea unor legi cu valabilitate generală şi care acţionează ca o opinie publică
(ceea ce se numea voinţa generală a lui J. J. Rousseau).
În concepţia lui Habermas, explozia comunicării de masă şi a publicităţii,
începând cu secolul al XIX-lea, face ca spaţiul public să fie luat în stăpânire de stat şi
de aparatul tehnocratic, iar funcţia critică a dezbaterii să se transforme într-o
funcţie de integrare. În epoca societăţii mediatice dispozitivul instituţional şi
tehnocratic preia controlul spaţiului public, care iniţial apăruse ca o contrapondere
a puterii.
În ceea ce priveşte statutul audiovizualului, J. Habermas optează pentru
instituţiile publice sau semi-publice, protejate astfel de capitalul privat.
În societatea informaţională, mediatizarea este ontologic constitutivă în
acţiuni politice. Acţiunea politică în spaţiul public modern se bazează pe
principiul legitimării care reprezintă noul principiu de acţiune politică, şi care se
obţine prin desacralizarea politicului cu ajutorul unor tehnici şi strategii formale şi
informale de publicitate şi evaluare politică.

X. 5. Propaganda politică, publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică

Propaganda politică a cunoscut o intensificare deosebită înainte şi în

timpul celui de-al doilea război mondial. După încheierea celei de-a doua
conflagraţii mondiale, propaganda şi-a instaurat hegemonia asupra politicii
interne şi externe a statelor. Problemele grave ale sfârşitului de război au
necesitat din partea politicienilor campanii de refacere a imaginii, de cucerire
şi recucerire a popularităţii.
În timpul războiului rece, a confruntării celor două tabere adverse,
propaganda politică era arma de care uzau ambele părţi, pentru mobilizarea
populaţiei. Astfel, în statele cu regim politic nedemocratic, puterea politică
practica sistematic propaganda politică, în cadrul căreia, convingerea pe baza
argumentelor raţionale şi a logicii demonstrative este înlocuită prin instigare,
apelul la emoţii şi impresionabilitate; în plus informaţia vehiculată cedează la
proba verităţii. Efectele maximale ale propagandei politice se obţin datorită puterii

118
absolute pe care o are statul, care controlează toate aspectele vieţii, de la muncă la
divertisment, incluzând deci, educaţia şi informarea cu ajutorul sistemului mass-
media.
Rolul propagandei politice este de a influenţa, nu de a furniza informaţii, motiv
pentru care se recurge la tehnicile de ocultare a adevărului. Pentru a obţine însă
încrederea publicului şi a apărea credibili în faţa acestuia, artizanii propagandei
politice difuzează mesaje care în mod obligatoriu trebuie să pară verosimile. Pentru a fi
crezut nu este important să spui adevărul, ci trebuie doar ca ceea ce afirmi să pară
verosimil.
Conotaţia negativă a propagandei politice o întrece pe aceea a publicităţii.
Căci, la origini, publicitatea este legată de activitatea economică de promovare a
bunurilor şi serviciilor comerciale. Activitatea de publicitate are drept ţintă
principală determinarea publicului de a cumpăra produsul (ţinta factitivă a
comunicării publicitare), iar pentru a realiza acest deziderat publicitatea se sprijină pe
strategiile de seducere şi persuadare a destinatarului.
Noua comunicare politică uzează de cuceririle tehnice şi strategice ale
publicităţii comerciale. Publicitatea politică îmbracă două aspecte: pe de o parte se
referă la activitatea de “vânzare” a unui om politic, aşa cum se vinde un produs, cu
grija de a seduce consumatorul - alegător. “Piaţa” va fi segmentată într-un anumit
număr de “ţinte” (indecişii, militanţii, opozanţii) pe care omul politic trebuie să la
atragă într-o publicitate adecvată reprezentată de o i magine valorizantă şi
sloganuri reprezentative.
Acesta este noul model al comunicării acţiunii politice – „modelul marketing”,
care a depăşit celelalte două modele tradiţionale, şi anume „modelul dialogal”, în
cadrul căruia se realizează schimbul de idei pe baza raţionalizării argumentelor, în
scopul promovării interesului general şi „modelul propagandistic”, care ierarhizează
rolurile şi face apel la emoţiile publicului şi la convingerea sa.
Pe de altă parte, publicitatea politică înseamnă cumpărarea de spaţiu publicitar
pentru difuzarea unor anunţuri, afişe sau spoturi publicitare pe diverse suporturi
mediatice. Pentru instituţiile de presă această practică este benefică din două motive: în
primul rând, asigură venit din vânzarea spaţiului de emisie (instituţiile media private

119
obţin cea mai mare parte a veniturilor din publicitate) şi, în al doilea rând, aceste
produse puse la dispoziţie de clasa politică pot fi difuzate ca atare, necesitând
intervenţii din partea jurnaliştilor şi contribuind la manifestarea exerciţiului democratic.
Publicitatea politică, spre deosebire de propagandă este apanajul
regimurilor democratice. Tehnicile dovedite eficiente în publicitatea comercială au fost
translatate şi în domeniul politic, având finalitatea de însuşire a unei concepţii,
doctrine, idei sau ideologii politice.
La început, reticenţi, oamenii politici aveau încredere totală în consilierii de
imagine, lucru care a făcut ca, la sfârşitul anilor '60, un politician să fie vândut la fel
ca orice bun economic. Adaptându-se noilor cerinţe de comunicare, oamenii politici şi
formaţiunile politice vor dezvolta comportamentele politice noi în relaţia cu
publicul, datorită modificării relaţiei de comunicare dintre politic şi public.
În această relaţie de comunicare, canalul utilizat preferenţial este cel
audiovizual. În 1964, în Marea Britanie, Partidul Liberal se făcea cunoscut publicului
prin intermediul BBC-ului; în 1965, în Franţa opoziţia este prezentă în programele
radiodifuziunii, iar în perioada electorală a dus la balotajul generalului De Gaulle.
Comunicarea politică reprezintă un proces intenţional care se desfăşoară într-un
spaţiu social, având drept subiect evenimente politice. Tehnicile de publicitate se
constituie în strategii de persuadare a publicului, în speţă văzut ca electorat.
Practicile mediatice trebuie să contribuie şi la democratizarea acţiunii politice prin
intermediul dezvoltării responsabilităţii omului politic în faţa electoratului.
Cercetătorii comunicării politice vorbesc despre standardizarea acesteia şi anume,
constituirea într-un model care aparţine de drept spaţiului politic american. Acest
pattern se referă la strategii care adaptează acţiunea comunicării la tehnicile specifice
pieţei publicitare economice sau a show-business-ului. Prin aceste strategii
comunicaţionale, politicienii dialoghează cu jurnaliştii, publicul, contracandidaţii,
personalităţile publice. Proiectul autorului politic este structurat potrivit strategiilor de
marketing, în cadrul cărora „oferta” este reprezentată de programul politic şi este
rezultată a „cererii” (aşteptările electoratului). „Oferta” se realizează pe baza
caracteristicilor pieţei (publicului), care prezintă aşteptări, nevoi, trebuinţe care au fost
cercetate în prealabil. „Produsul” se adresează unei „ţinte”: diferite grupuri sociale,

120
profesionale, etnice, cu un anumit grad de instruire şi educaţie etc. Aceste tehnici includ
strategiile de comunicare, prin care oferta este făcută cunoscută unui public cât mai larg.
Cum principala sursă de informare rămân mediile, în special televiziunea, „oferta”
trebuie adaptată acestui canal; pentru a-şi maximaliza persuasiunea, discursul politic
mizează atât pe limbajul verbal, cât şi pe cel non-verbal.
Prin intermediul comunicării politice, acţiunea politică devine informaţie
publică. Prin acest procedeu se formează mentalitatea conform căreia vizibilitatea
politică nu este numai o caracteristică a democraţiei, ci şi o practică socială.
Comunicarea acţiunii politice ajută la îndeplinirea responsabilităţilor civile, în
cunoştinţă de cauză. Însă nu toate acţiunile politice sunt comentate, interpretate şi în
consecinţă sancţionate de mass-media şi public. Acţiunea politică, datorită
comunicării politice, este supusă evaluărilor, judecăţilor şi interpretării publicului
prin intermediul mass-media.
Din perspectiva resurselor de care trebuie să dispună un om politic sau o
formaţiune politică (resurse financiare, logistice, simbolice), accesul la
comunicarea acţiunii politice este discriminatoriu. Unii actori politici au un
acces mai redus la comunicare şi implicit vizibilitatea lor este mai scăzută, deci
şansele ca mesajele lor să ajungă la public sunt diminuate.
Caracterul modelului politic american, considerat model global al comunicării
politice, este paradoxal: în aparenţă participarea cetăţenilor la viaţa politică, prin
intermediul votului se află în scădere, însă ea compensează cu alte forme de
participare civică: mişcări sociale, cultură asociativă, acţiune afirmativă.
Conceptul de americanizare a comunicării politice este controversat.
Specialiştii oscilează între a-l considera un model global al comunicării politice şi a-l
privi drept originar în SUA şi adaptat cerinţelor diferitelor state. Unele cercetări în
domeniul comunicării politice contemporane confirmă existenţa unui model de
comunicare comun ţărilor democratice. Acest model de comunicare este parte integrantă
a oricărui plan de acţiune politică, iar comunicarea asigură vizibilitatea politicului în
diverse ipostaze: în perioadele electorale, în cazul unor ceremonii politice sau ca rutină
politică.

121
 Bibliografie:
1. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
2. Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern, vol. 2, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
3. Balle, Francis, Dicţionar de media, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005;
4. Barnhart, Clarence L., Barnhart, Robert K., The world book dictionary, Field
Enterprises Educational Corporation, Chicago, 1965;
5. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universităţii „A. I. Cuza” –
Iaşi, 2000;
6. Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987;
7. Beauzée, Nicolas, Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments
nécessaires du langage, J. Barbou, Paris, 1767;
8. Birdwhistell, Ray, Introduction to Kinesics. University of Kentucky Press, Louisville,
1952;
9. Bonnange, Claude, Thomas, Chantal, Don Juan sau Pavlov? – eseu despre
comunicarea publicitară, Editura Trei, Bucureşti, 1999;
10. Coord. Boudon,  Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
2006;
11. Bougnoux, Daniel. Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
12. Bourdieu, Pierre, Economia bunurilor simbolice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986;
13. Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996;
14. Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000;

122
15. Cazeneuve, Jean, La société de l’ubicuité, Denöel-Gonthier, Paris, 1972;
16. Chomsky, Noam, Despre structurile cognitive şi evoluţia lor; un răspuns lui Piaget,
în Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam
Chomsky, Editura Politică, Bucureşti, 1988;
17. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
18. Cuilenburg, J.J, Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinta comunicării, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000;
19. De Fleur, Melvine, Ball-Rokeach, S., Teorii ale comunicării de masă, Editura
Polirom, Iaşi, 1999;
20. Dinu, Mihai, Comunicarea: repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1997;
21. Dominick, J.R., Dynamics of Mass Comunication, Addison Westley, London, 1983;
22. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
S.R.L, Bucureşti, 1996;
23. Coord. Drăgan, Ioan, Constructia simbolică a câmpului electoral, Editura Institutul
European, Iaşi, 1998;
24. Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982;
25. Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
26. Friedman, Georges, Dictionaire de médias, Mome, Paris, 1971;
27. Goffman, Erving, Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience,
Harper and Row Press, London, 1974;
28. Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001;
29. Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983;
30. Habermas, Jürgen, L’espace public, Payot, Paris, 1987;
31. Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2005;
32. Habermas, Jürgen, Was heisst Universalpragmatik? în Sprachpragmatik und
Philosophie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975;
33. Haineş, Ion, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 1998;

123
34. Hall, Edward, The Hidden Dimension, Doubleday & Company. Inc, New York, 1969;
35. Huyghe, Ree, Puterea imaginii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971;
36. Izurieta, Roberto,  Comunicarea statului în era diverstismentului, Editura AMA
Impact, Cluj, 2003;
37. Keane, John, Mass-media şi democraţia, Editura Institutul European, Iaşi, 2000;
38. Kinder, Iyengar, News that matter: Television and American Opinion, New York,
1987;
39. Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998;
40. Lohisse, Jean, Les systeme de communication, Armand Colin, Paris, 1998;
41. Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;
42. Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970;
43. Mattelart, Armand, Mattelart, Michelle, Istoria teoriilor comunicării, Editura
Polirom, Iaşi, 2000;
44. McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999;
45. McCombs, L, Maxwell E., Shaw, Donald, Communication and Democracy:
Exploring the Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory, Mahwah, N. J.
Lawrence Erlbaum Associates, 1997;
46. Mehrabian, Albert şi Weiner, Morton, Decoding of inconsistent communications, în
Journal of Personality and Social Psychology, vol. 6, No. 1, American Psychological
Association, Washington, mai 1967;
47. Miège, Bernard. Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
48. Moretta Angelo, Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
49. Mosca, Gaeno, Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos
jours, Payot, Paris, 1936;
50. Moscovici, Serge, Fenomenul reprezentărilor sociale, în Reprezentările
sociale (coord. Neculau, A.), Editura Polirom, Iaşi, 1997;
51. Neumman, Noelle Elisabeth, The spiral of silence. A theory of public opinion,
University of Chicago Press, Chicago, 1984;

124
52. Pailliart, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
53. Palmier, J.M., Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche, Edition Pierre Belfond, Paris,
1973;
54. Pârvu, Ilie. Filosofia comunicării, Editura Facultăţii de Comunicare si Relaţii Publice
“David Ogilvy”, Bucureşti, 2000;
55. Peretti, A., Legrand, J.A., Boniface, J., Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaşi,
2001;
56. Platon, Apărarea lui Socrate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
57. Popa, Marcel D., Dicţionar enciclopedic, vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993
58. Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000;
59. Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
60. Săhleanu, Victor, De la omul necunoscut la omul cognoscibil, Editura Ramida,
Bucureşti, 1996;
61. Sălăvăstru, Constantin. Discursul puterii, Editura Institutul European, Iaşi, 1999;
62. Severin, W. J., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom,
Iaşi, 2004;
63. Siebert, Fred, Peterson, Theodore, Schramm, Wilbur, Four Theories of the Press:
The authoritarian, libertarian, social responsibility and soviet communist concepts,
University of Illinois Press, 1963;
64. Slama-Cazacu, Tatiana. Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura
Polirom, Iaşi, 2000;
65. Solomon, Marcus, Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, Editura
Politică, Bucureşti, 1985;
66. Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Editura Institutul European, Iaşi, 1997;
67. Tănase, Ionut, Comunicare politică şi integrare europeană, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2003;
68. Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1996;
69. Tofler, Alvin, Powershift - Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995;
70. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura SNSPA, Bucureşti,
2001;

125
71. Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996;
72. Wilson, John, Understanding journalism, Edition Routledge, London, 1996;
73. Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filosofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

126