ACADEMIA ROMANA INSTITUTUL DE ISTORIE ,,A. D. XENOPOL“ VARSTELE UNIRII DE LA CONSTIINTA ETNICA LA UNITATEA NATIONALA volum editat de DUMITRUIVANESCU CATALIN TURLIUC FLORIN CANTEC FUNDATIA ACADEMICA ,,A. D. XENOPOL“ IASI, 2001ACADEMIA ROMANA INSTITUTUL DE ISTORIE “A. D. XENOPOL” VARSTELE UNIRII DE LA CONSTIINTA ETNICA LA UNITATEA NATIONALA volum editat de DUMITRU IVANESCU CATALIN TURLIUC FLORIN CANTEC cu un cuvant inainte de ALEXANDRU ZUB FUNDATIA ACADEMICA “A. D, XENOPOL” IASI, 2001NATIONALISM SI PAROHIALISM iN COMPETITIE. NOTE PE MARGINEA DEZBATERILOR POLITICE PRIVIND UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE Adrian Cioflancai: “... Istoricul are datoria nu numai sa discute interpretirile consacrate, ci si si readuc& in memorie fragmentele ei deleted de diverse interese istoriceste identifi- cabile”, afirma Sorin Alexandrescu in Introducerea la cartea sa Privind inapoi, modernitatea. Pledoaria lui Sorin Alexandrescu se refer in mod coneret la nevoia de a revizui semnificatia momentului “1877” — lucru pe care il si face, dar extinde indemnul si pentru alte momente ale istoriei moderne in care solutia politicd a liberalilor a prevalat, consacrindu-se peste vremuri, inclusiv in istoriografie, ca unica solutie posibilé. Rostul unui astfel de demers ar fi si “de-naturalizeze” viziunea asupra unor evenimente de prima importanta din istoria national, asupra cdrora liberalii si-au pus hotirator amprenta, avand totodata abilitatea de a prezenta interesul propriu ca interes national’. ‘Am preluat indemnul pentru a face, la randu-ne, o pledoarie congenerd - in favoarea reconsiderarii separatismului moldovean de inainte si de dup’ 1859. ‘Aceasta ar presupune, cu precadere, doua lucruri: reevaluarea “preistoriei” conser- vatorismului moldovean, a actiunilor, deciziilor, discursurilor gruparilor conserva- toare in preajma unirii Principatelor Romane, si, pe de alt parte, redescoperirea articularilor discursive ale parohialismului moldovean de la mijlocul secolului al XIX-lea, pe care metanarafiunea national L-a trecut in uitare. Prima operatiune inseamna deconstruirea imaginii diabolizate a conservatorilor moldoveni, consa- crata de o intreaga traditie discursiva, iar cea de-a doua constituie o delicata arheo- logie mnezica, prin care s se reconstituie complexitatea tabloului istoric de la mijlocul veacului al XIX-lea. Utilitatea epistemologica a acestei relecturi a fost deja sugeratd: ne ajutd sa renungim la un model interpretativ determinist gi serveste rostului comprehensiv al istoriei, prin imbogitirea si complicarea imaginii trecutului. privire concomitentd asupra documentelor unioniste de la mijlocul seco- lului al XIX-lea gi a istoriografiei consacrate unirii din 1859 dezvaluie o extraor- dinar continuitate discursiva. Un astfel de exercitiu comparativ releva o uimitoare afinitate intre retorica politico-ideologica a unionistilor si scriitura stiintifica, desi, teoretic, cele doud registre ar trebui si fie radical diferite. Ideile, argumentatiile, justificarile unionistilor, termenii folositi de acestia, ba chiar si metaforele au ‘supraviefuit in istoriografie si au cdpiitat preponderenté in construirea explicatiilor10 ADRIAN CIOFLANCA stiingifice. Istoricul a simpatizat cu personajele sale favorite, cu unionisti, si a mers cu simpatia pani la a adera la sistemul de reprezentari al acestora. Asupra moti- velor acestei aliante ideatice vom reveni la final. S& observam, deocamdata, ca istoriografia a pistrat, in mare, imaginea diabolizat& a conservatorilor, in tusele groase trase in epoca de adversarii lor politici, unionistii, lata céteva din instrumen- tele discursive folosite pentru descalificarea conservatorilor. MANIHEISMUL POLITIC Una din marile reusite ale “partidei nationale”, in luptele politice si confrun- tarile electorale, din anii dinaintea unirii, a fost consacrarea unui sistem maniheist de reprezentare a taberelor aflate in competitie. G. Sion sintetiza exemplar, intr-un articol purtand titlul “Fisiologia alegerilor din Moldova”, publicat in Muntenia, in ianuarie 1859: “In Moldova, pana la conventiunea din 7 (19) august (1858, Conventia de la Paris, n.ns. A.C.) erau doua partiduri distincte: unul unionist, care Tepresinta progresul, liberalismul, patriotismul, regenerarea; altul separatist, care represinta corup{iunea, tradarea, furberia, intr-un cuvant toate vifiurile sociale. Cel dintaiu se compunea din barbatii cei mai curagiosi, mai copti si mai positivi, si purta in ziua mare stindardul sau desvelit, maret si mandru; cel de-al doilea se compunea din oamenii cari aveau totdeauna cite o pata pe viata lor, si cari, ca nemernici, se f’iceau instrumente strainilor, inamici ai nationalititei romane™. Formularea trideazi de la prima lecturd procedecle folosite pentru excomu- nicarea adversarului politic: autorul schematizeazi radical peisajul politic, il sim- plifica in dou tabere si distribuie valori in stil maniheist. Aceste strategii retorice, imprumutate din discursul revolutionar francez, au fost folosite pe scaré larga in epoca de citre militantii unionisti si gazetele asociate, avand ca efect modelarea reprezentirilor publice privind confruntarea politica. Tendinta de simplificare a peisajului politic, care s-a mentinut si intr-o bund parte a istoriografiei dedicate unirii din 1859, acredita ideea existentei unei “partide” separatiste si conservatoare unitare. in fapt, lectura atenta a documentelor aratd c& separatistii/conservatorii, departe de a fi unifi, au avut mari dificultii in a se solidariza in jurul unor interese “tari”, a unei agende politice elaborate si a unei personalitati care sa ii reprezinte. __ S&ne oprim, pe scurt, asupra fiecdruia din acesti factori potential coagulanti. in epoca, sub influenta retoricii unioniste, era de larga circulatie ideea c& partida Separatist reprezenta interesele mari boierimi. ins, un numar insemnat de mar- turii cu caracter prosopografic releva ci in componenta taberelor politice din Moldova intrau persoane din toate categoriile sociale cu posibilitate de expresie politica. Chiar G. Sion, citat mai sus, atunci cénd enumera deputatii alesi, la sfarsi- tul anului 1858, in Adunarea Moldovei, mentiona c& atat in tabaira separatistilor cat si in cea a unionistilor se giseau proprietari mari si mici, precum $i orageni! Memorialistul unionist Stefan Scarlat Dascdlescu a nuanfat si completat tabloul: tabara separatist era compusé din “aristocratia toat’, mai cu seama boierii batrani”, “ordgenii Tasilor, ce se temeau si nu li se pardduiascd orasul”, “strdinii impa.NATIONALISM $I PAROHIALISM fN COMPETITIE U1 méntenifi si tofi ciocoii deprinsi a trai din functii, cari totdeauna sunt partizanii celor de la putere”*, Dupa ce actul unirii s-a consumat, gruparea separatist care actiona in Iasi in 1866 — asupra cdreia vom reveni — era, de asemenea, compusa din per- soane din toate categoriile sociale, in special din boieri si oameni de afaceri ieseni. Explicatia pentru compozitia eterogeni social a gruparilor politice este simpla: in epoca la care ne referim actorii politici se defineau, sub impulsul mo- dernitatii, din ce in ce mai putin in termenii stratificarii sociale traditionale, tinzdnd Si-si asume identititi prin raportare Ia ideile pe care le sustineau®. fn preajma anului 1859, principala tema de dezbatere era unirea Principatelor si in functie de aceasta s-au structurat gruparile politice. Separatistii aveau in comun reticenta fafé de unire intr-un stat centralizat, dar dineolo de acest acord minimal se intélneau diferite pozitionari. Unii doreau mentinerea cu orice pret a separatiei celor doua Principate, alfii militau doar pentru construirea unui organism politic - 0 confederatie sau un stat care si aplice principiul descentralizarii— in care interesele Moldovei sa fie protejate. In chestiu- nea reformelor modernizatoare, lucrurile se complicau si mai mult, inmultindu-se totodati motivele de diferentiere. Pe scurt, separatistii aveau dificultiti in a se manifesta pe o agenda politica unitara, mai ales c& nu beneficiau de un cadru orga- nizatoric dezvoltat, modern, in care deciziile s& fie elaborate si asumate. Aceleasi dificultati le avea si “partida unionist”, care cuprindea grupari dintre cele mai diverse, cu greu menfinute sub aceeasi umbrela politica pana in ianuarie 1859, Ajungand si la al treilea criteriu este suficient si amintim cd separatistii nu au avut candidat unic la domnie. fn anii de pana la unire mai multi candidafi din tabira separatist’ au renunfat la pretentii, dar in 1858 divizarea se mentinea, din cauza neobisnuitei competitii intre Mihail Sturdza si fiul su Grigore, ambii rimasi in cursa pentru tron. Aceasti competitie a fost una din cauzele principale ale infrangerii separatistilor in infruntarile electorale de la sfarsitul anului 1858 si ince- putul lui 18597. Este clar, prin urmare, c& “unitatea” separatistilor reprezenta nu o realitate, ci doar un efect retoric. Efect care a fost insa foarte important pentru ci a ajutat la distribuirea maniheista a valorilor. Propaganda unionist a saturat spatiul public cu formulairi in care partidei nationale i se atribuiau valorile progresului, modemitatii, vizionarismului, in timp ce partida conservatoare era desemnat& ca “retrograda”, “reactionara”, “corupta”, “egoista”, “tradatoare” etc. IN NUMELE PROGRESULUI Unionistii au specificat in documentul de constituire a Comitetului Electoral, care va coordona actiunile si propaganda unionist& incepand cu februarie 1857, ci “partida Unirii” era totodati “partida progresului™. Ideea, repetat& insistent in do- cumentele programatice $i in articolele din presa unionista, inainte de a fi constituit un fapt de ideologie a fost o formula propagandistica. in 1857, suprapunerea temei unirii peste cea a progresului nu era in ordinea lucrurilor pentru a trece neobservati. Nicolae Sufu, in memoriul siu din 1857112 ADRIAN CIOFLANCA intitulat “Consideratii relative la chestiunea unirii celor dou Principate”, tinea si observe din capul locului: “Chestiunea unirii Principatelor dunrene a devenit azi cuvantul de ordine al celor care profeseazi opinii progresiste in Moldova”. $i adauga mai departe: “Unirea Principatelor, socotita in chip absolut, a devenit stin- dardul comun al celor care, fir si fie unanimi asupra parerilor lor mai mult sau mai putin radicale, se intdlnesc in dorinta vagi de a dezvolta societatea. Din aceleasi motive care au amestecat in principiul unirii idei care la discutarea bazelor organice ale societitii se pot afla in contrazicere, tot asa efectele unirii absolute au fost judecate din puncte de vedere mai mult sau mai putin restranse”’. Performanfa unionistilor de a se prezenta drept progresisti este cu atat mai interesanti cu cét, asa cum se stie, dezbaterile privind reformele modernizatoare au fost suspendate sau reduse la discutii generale, inaintea uniri, inclusiv in cluburile unioniste, din cauza marilor diferente de vederi care riscau s& puna in pericol unita- tea si asa fragil a taberelor politice. De pild’, in discutiile de la mijlocul anului 1856 pentru constituirea Comitetului unirii, s-a ridicat problema reformelor inter- ne: a legii electorale, a compozitiei Adunarii, a dreptului de proprietate, a relatiilor dintre proprietari si farani, etc. Dupa ce au intervenit numeroase divergente, dezba- terile au fost orientate doar spre chestiunea principala: unirea", “Actul de infiinfare a Comitetului unirii” din Tasi, din 30 mai/11 iunie 1856, nu continea decat dou’ ar- ticole programatice, “unirea Principatelor sub un Print strain” si “statornicirea unei Capitale noui in mijlocul ambelor {ari”. Toate programele unioniste publicate nu intrau in amanunte in privinta reformelor interne’, menfiondnd cel mult principii generale de organizare, de extractie iluminista si romantica’. Semnificatiy este c& in “Actul de infiintare a Comitetului unirii? din asi un spatiu mai extins decat articolele programatice il ocupau prevederile prin care se organiza activitatea propagandisticd unionist (ce urma sa se desfaigoare prin presi, prin adunari publice, prin delegafii trimise in provincie)'*. Dupa experienta dificul- tatilor de comunicare din anul 1848", unionistii au simtit nevoia eficientizirii me- canismelor si strategiilor de socializare a ideilor politice. in preajma anului 1859, ei au reusit sA construiasca un performantt aparat propagandistic — ce riméne a fi cercetat in amnuntime’’ — care a transformat ideea unirii dintr-un proiect intelec- tual dezbatut in cercuri din afara establishment-ului intr-o solutie politica relat larg acceptata. Impresionantul efort comunicativ al unionistilor a implicat, pe Langa propaganda politic’ propriu-zisé, construirea unui nou limbaj_social-politic™®, influentarea sistemului educativ, anexarea artelor, in special a literaturii si a teatrului”, etc. Separatistii, care au resimtit propaganda ca un act de agresiune si au denun- at- ca atare, au fost infinit mai inabili in folosirea acestei oportunitati. Asa se explica, credem, faptul c& separatistii au actionat, dupa cum afirmau adversarii, “in umbra”. Nu este aici semnul unui comportament conspirationist, ci doar simpto- mul inabilitatii in folosirea sferei publice. Unionistii s-au strduit constant sa atri- buie actiunilor separatistilor valenfe conspirationiste, iar aceasti perspectiva a supraviefuit si in istoriografie. Din reteta conspirationisté face parte unicitateaNATIONALISM $I PAROHIALISM fN COMPETITIE 113 agentului conspirator (si din acest motiv separatistii erau imaginati ca uniti), actiu- nea manevriera tenace si diabolicd din culise (despre separatisti se spunea ci actioneaza diabolic “din umbra”, folosind orice mijloc, inclusiv bani i femeile), tridarea si urmirirea_unor “interese straine” (separatistii erau descrigi ca “vanduti strainilor”, adic& Rusiei, Imperiului Otoman si Austriei) ete'®. Mesajul unionistilor a fost marcat, asa cum am mentionat, de suprapunerea temei unirii peste cea a progresului. Pand la revolutia de la 1848, cele dou’ teme circulau, dupa cum ne asiguré Vlad Georgescu, independent una de alta'®, Dupa esecul revolutici, energiile revolutionare s-au reinvestit intr-un proiect politic unic ~unirea ~ care subordona ethosul modernizator solufiilor nationaliste. Unirea era vazuti, in atmosfera de sfarsit de regim de la mijlocul secolului al XIX-lea, drept Panaceu pentru toate problemele societitii romdnesti. Cu alte cuvinte, juca rol de mit salvationist, de solutie prin care se producea “rezolvarea imaginard a crizei” (Rod Aya”). Investitia de sperangi in capacitatea curativ a unirii a fost supradi- mensionat si asa se explicd, credem, valul de dezimigire care a cuprins clasa politica si o parte a societafii, dupa ce actul unirii s-a consumat”™. STIGMATUL POLITIC Dar pana si aiba efecte negative, reteta propagandisticd unionist s-a dovedit © arma redutabila pentru declasarea adversarilor politici. Ducénd lupta politic pe terenul modernizarii, unionistii “progresisti” i-au putut desemna pe separatisti, in oglinda, drept “conservatori”, “reactionari” si “retrograzi’™”. Termeni “conserva- tor” si “reactionar” au intrat in limbajul politic romAnesc pe filier francez, intr-o perioada in care capatau, in toat’ Europa, conotatii negative, departe de sensurile initiale date de teoreticienii conservatori si anti-revolutionari”. in ipostaza peiorativa au apirut si in discursul politic unionist. intr-o perioada in care toati lumea admitea nevoia schimbarii™, eticheta “reactionar” sau “retrograd” echivala cu un veritabil stigmat. Teama de aceasta eti- chet a ajuns s& provoace, asa cum arita Nicolae Sutu, fenomenul de migratie politica (“un numar oarecare de indivizi care, de fric& s& nu treacd drept retrograzi, au imbrafisat ideea unirii dusi de curent, fArd si se osteneasci si-i masoare anver- gura si urmirile””), Presiunea publica asupra conservatorilor a fost att de mare incat acestia s-au vazut nevoiti mereu si-si ajusteze titulaturile. intr-un program politic publicat in 9/21 octombrie 1858, in limba francezi, dar care se poate sa fi circulat gi in limba roména, conservatorii se denumeau “conservatori-progresisti”. In program, conser- vatorii insistau c& nu erau impotriva reformelor, ci doar se opuneau “maniei pro- gresului”, “excesului_de progres” si “ideologilor” care promoveazi ideea schimbarilor radicale®. Ziarul “Patria” - care a jucat rolul de oficios al conservatorilor, mai precis al gruparii din jurul fostului domn Mihail Sturdza, angajat intempestiv in competitia pentru tron — observa defensiv procedeul de stigmatizare a partidei conservatoare: “Partida obsteste numité conservatoare,14 ADRIAN CIOFLANCA pentru ca a tinut la pastrarea Moldovei, adica a administratici ei deosebite, precum din vechime a esistat, se vede de catva timp espusa atacurilor a oarecdrora jurnale cari o acusa ca ar fi retrograda, reactionara, c& ar voi, intr-un cuvant, sa readucd vechea stare de lucruri desfiinfata prin Conventia din 7 (19) August”. Ziarul a simtit nevoia s& fac& o noua corectie in numele celor reprezentati: “... declaram c& nu suntem nicicum conservatori, in infelesul ce place unor jurnale a da acestei denumiri, care in Iasi este nepotrivité. Cuvantul separatisti ar fi mai bine intrebuintat in privinta noastra, c&ci principiul nostru a fost totdeauna despirtirea politic’ a ambelor principate, Numai din acest punct de vedere am fost si vom fi conservatori; dar nici odinioar’ nu infelegem a pastra vechiul regim cu viciile lui”. Mai departe, trecdnd de la atitudinea defensiva la cea afirmativa, ziarul scria: “Suntem amici ai progresului, ins& ‘ai progresului resonat si sistematic; suntem partisani ai reformelor, insa ai reformelor treptate si metodice. Voim si noi a umbla cu secolul; ins, spre a ajunge sigur la felul nostru, socotim sd imitim umblarea broastei testoase; nu voim cotitura epurelui””’. Cu alta ocazie, separatistii se intitulau “conservatori-constitutionali’™’. Sa mai apelam la un document. fntr-o “profesiune de credint&”, care, in epoca, tinea loc de program: electoral, conservatorii incercau din nou si-si revizuiasca imaginea. Ei subliniau, din capul locului, c& nu doreau “conservarea regimului stationar si a abuzurilor de pana atunci”. “... Cei care au sustinut existenta Moldovei au sustinut de asemenea cu acelasi zel progresul veritabil al tarii”, scria ziarul. Pe de alta parte, “Patria” critica “mania progresului” care “tulbura societatea”, institutiile “prea extreme”, “teoriile inaplicabile”, atingerile aduse religiei si proprietatii”. PERSONIFICAREA NEGATIVA Tinta predilecta a atacurilor unionistilor a fost Mihail Sturdza, fostul domn care s-a intors din Occident — unde plecase in 1850 — pentru a intra in cursa pentru tron. Buna primire care i s-a facut lui Sturdza la sosirea in Moldova” a determinat “Steaua Dunarii”, principala publicatie unionist din Moldova, si declanseze o furibundi campanie impotriva fostului domn. Temele retoricii contestatare au fost extrase, in principal, dintr-un Memoriu, datat iunie 1848 si semnat de boieri moldoveni dintre cei mai importanti, care se deziceau de Sturdza, in complicatul context al anului revolutionar. Memoriul — unul din cele céteva rechizitorii la adresa domniei lui Sturdza alcituite in 1848 —a fost pus din nou in circulatie de “Steaua Dunarii*'. Documentul continea principalele directii de atac — atitudinea reactionara, tendintele autoritariste si oligathice, coruptia si complicitatile cu strai- ntatea — pe care s-au concentrat si militantii unionisti. in discursul propagandistic unionist, partida separatist (sau conservatoare) s-a confundat, prin sinecdoca, cu contestatul fost domn. Acesta a fost unul din mo- tivele pentru care ajustarile de imagine citate mai sus nu au avut impact. Conserva- torii au incercat mereu s& {ind o oarecare distanta fata de Sturdza, a cdrui imagine negativa o contamina pe cea a partidei de la care se revendica, dar unionistii au avut grija de fiecare data si suprapuna cele doua imagini.NATIONALISM $I PAROHIALISM fN COMPETITIE 1s fn fapt, lectura atent’ a documentelor epocii arata ci legaturile dintre gru- parile conservatoare si Sturdza nu au fost nicicum atat de strdnse pe cat lisau si se infeleaga unionistii si cum au acreditat multi istorici, ulterior. Sturdza a venit in Moldova doar cu putin timp inaintea alegerilor si nu a avut vreme si-si coor- doneze actiunile cu partida conservatoare (corespondenta tinuta din strainatate, oricdt de intens&, nu putea da substanta relatiilor politice). Nu intamplator, programele semnate de Sturdza si cele lansate de conservatorii moldoveni nu semanau decat intr-o mic& masura’. Apoi, si nu uitim cum a plecat Sturdza din tar. Memoriul republicat de “Steaua Dunirii” este o dovada intre multe altele c& Sturdza a primit, la sfarsitul domniei sale (1834-1849), blam general, inclusiv din partea marilor proprietari. De altfel, in ciuda unui cliseu istoriografic, relatiile lui Sturdza cu marea boierime au fost mereu tensionate, autoritarul domn moldovean elaborind interesante politici de contrabalansare a puterii acesteia (care au fost, pana acum, insuficient cercetate™). Sturdza trebuie sa fi Pistrat memoria vechilor conflicte de vreme ce, intr-un program politic din 1857, spera mai mult in sprijinul Puterilor Garante pentru accederea la tron decat in cel al boierimii™. Studiul imaginii lui Sturdza dupa domnie este un subiect fascinant care ar merita mai multa atenfie din partea istoricilor. Mai ales c& modalitatea in care s-a structurat memoria social si imaginea publica a fostului domn, sub impactul propagandei revolutionare de la 1848 si a celei unioniste din preajma anului 1859, a fost de prima important& pentru contextul politic dinaintea unirii, Asadar, desi legiturile dintre Mihail Sturdza si separatisti au fost fragile, unionistii au reusit si personalizeze partida separatist, translindu-i atributele ne- gative, imaginea diabolizatd a fostului domn. Mihail Sturdza a fost numit “strigoi” al trecutului si la fel au fost denigrati $i conservatorii’*. Multimea bucuroasa care a iesit pe strad& in Iasi, dupa alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, ficea automat asocierea, scandand: “Jos strigoii! La moarte cu Mihail Sturdza”™, ARGUMENTELE SEPARATISMULUI Acestea au fost cateva din strategiile discursive folosite de unionisti pentru declasarea conservatorilor si neutralizarea mesajului lor separatist. SA vedem, in continuare, care erau argumentele formulate de separatisti impotriva uni O bund sintez4 a acestora a fost faicuti de Nicolae Sufu, in deja citatul me- moriu din 1857. Sutu, desi era convins de necesitatea unirii, a stiut si-si reprime subiectivismul si a surprins cu suficienta obiectivitate motivele care fi faceau pe separatisti si priveascd cu circumspectie o eventuala unificare a celor douad Principate, admitand chiar c& “exist un grdunte de adevar in argumentatia” lor. Sufu observa cé anti-unionistii se temeau ca, in cazul unirii, capitala se va muta la Bucuresti, iar Moldova va fi marginalizaté. Ei credeau cA “lasii si toati Moldova de Sus nu vor fi decdt puncte excentrice ale noului stat”, iar “interesele116 ADRIAN CIOFLANCA lor nu vor fi puse decat in planul doi”; c& unirea va lisa Moldova “prada unei deprecieri continui a capitalurilor si a produselor”, in conditiile in care “contac- tele comerciale, imbunatatirile materiale se vor indrepta tot mai mult spre capital”. Separatistii se asteptau ca muntenii si domine conducerea politica a Principatelor Unite: “Tara Roméneasca, mai intinsi decat Moldova, are gi un numar mai mare de locuitori. Daca la aceste avantaje se adauga dificultatile de deplasare pentru locuitorii Moldovei, nu mai exist indoialé ca majoritatea in organele guvernamentale, ca si in adunarile legislative, va fi dinainte rezervata muntenilor, iar moldovenii vor fi siliti sa indure legea celor dintai si sa fie, ca si spunem asa, absorbiti mai curdnd ca un popor cucerit decat ca unul unit cu Tara Romaneasca””. in continuare, Sufu face un excurs pe tema diferentelor regionale: “fn ciu- da similitudinii dintre locuitorii celor doua Principate, in obiceiurile, moravurile si chiar in legile lor exist deosebiri ce nu vor putea fi sterse fird si jigneasca interese mai mult sau mai putin importante. Industria celor doua tari se afla in stadii diferite. In Moldova, unde populatia e relativ mai adunata, unde cultura paméntului e mai bine infeleasa si mai productiva, conditiile de exploatare ale mosiilor difera in mod esential de cele din Tara Romaneasca; aceste conditii vor trebui si se modifice in functie de legislatia care va prevala in urma exigentelor si intereselor majoritatii, cea a muntenilor”. in fine, separatistii aduceau in sprijinul atitudinii lor un argument de nuanf conservatoare: in viziunea lor, unirea era un proiect artificial pentru ci implica renunfarea “la un stat care are de partea sa consacrarea timpului” si “renegarea unei nationalitati dobandite, a traditiilor trecute”. Ceea ce, in expri- marea lor, “inseamna sinuciderea”™’. Sutu ii considera pe separatisti “realisti” pentru c& “ei socotesc ca rezultatele materiale si imediate ale unei schimbari vor imprima felului lor de viati o directie necunoscut’, le e fric& si nu-si piarda pozitia dobandita, dreptul cucerit, si-si intemeiazd patriotismul pe imobilism si exclusivism”™. Argumentele inventariate de Sutu se bucurau de larga circulatie in epoca si ar fi neproductiv sa le cdutim autorii. Este important totusi s observam ci ma- rea majoritate se regasesc in scrierile unui personaj foarte influent in epoca, dar practic uitat astazi — este vorba de Nicolae Istrati, un fost pasoptist unionist care a devenit, in preajma unirii, veritabil ideolog al separatismului, jucdnd un rol cu mult cu mult mai important in structurarea miscarii separatiste decat Mihail Sturdza. Istrati a lucrat pentru “Nepirtinitorul” si “Patria”, doua gazete anti- unioniste, fiind totodata autorul unei faimoase brosuri, intitulate Despre cvestia zilei in Moldova (1856). in viziunea lui Istrati, unirea insemna “o simpli centralizare a guverna- mantului”, cdreia nu-i vedea rostul, ba chiar o considera periculoasa. Pericu- loas& pentru moldoveni (care ar fi trebuit “si se sacrifice” si si renunte la “privilegii” de dragul noului aranjament statal, care va fi macinat de “rivalititile din nauntru”), pentru Moldova (care urma s& devin “o provincie”), pentru LasiNATIONALISM $I PAROHIALISM IN COMPETITIE, 117 (ce risca si devina “un al doilea Harléu”), pentru institufii, pentru biserica locului"', pentru economia indigend si proprietatile pe care se sprijinea aceasta, pentru cutumele, privilegiile si imunititile Moldovei lsate de stramosi si conservate de statu-quo-ul international. Istrati admira “infelepciunea, calmul si indiferenta moldovenilor, care tin, in ciuda a orice, la privilegiile Patriei” si afirma ca nu exista motiv “ca aceia care nu doresc si schimbe siguranta cu incertitudinea, realul pentru ideal si fie inculpati”. Autorul Cvestiei zilei susti- nea posibilitatea dublei apartenente, spundnd ca antiunionisii “au si sentimentul patriotismului, dar au si legdturi de familie, dar au si legaturi de averi”. Su- bliniind ca ideea unirii este “noua” (“o transformare politic necercati ined”) gi “straina” moldovenilor, ca “nationalitatea romana nu o avem toti in convinctie”, ci “pnd in urma cu cétiva ani, numele de roman era o insulta chiar pentru romanii ingisi”, ca, pana la acea ora, romanii nu aveau “nici istorie, nici limba, nici literatura completa”, ideologul facea o observatie foarte importanta pentru separatisti: “singura susfinere pentru nationalitate sta doar in institutii si guver- in plus fata de cele amintite pana acum, separatistii doreau ca o eventual unire cu Muntenia s& fie doar “union de paix, d’amour”, dar nu intr-o formula centralizata, sub domn strain, ci sub forma unei “confederafii”, care s& nu aduca atingere administratiilor celor doua tari". PAROHIALISM $I NATIONALISM Acestea erau principale argumente anti-unioniste, raspandite in gazete si bro- suri sau afirmate in discursuri. Plecand de la ele, sunt céteva comentarii de facut. in primul rand, asa cum se observa, discursul separatist a fost in mare parte reactiv, defensiv. Cele mai multe din principiile politice enunfate erau rispunsuri la ideile si solufiile lansate de unionisti. Ca adepti ai staru-quo-ului, separatistii nu au avut a propune ceva din proprie initiativa, ci doar au revizuit sau contestat solutiile imaginate de unionisti. Gasim, in discursul separatist, asa cum reiese din fragmentele citate mai sus, toate temele hirschmaniene ale retori- cii de reactie — tema inanitatii, tema pericolului si tema efectului pervers“*. Arti- culate retoric, aceste teme imbracau forma cominatiei — argumentatia separatista fiind, in fapt, o largi expunere de temeri. Exploatarea spaimei de schimbare a fost principalul instrument electoral al separatistilor. Totusi, absenta dimensiunii afirmative in discursul separatist s-a dovedit a fi un handicap in competitia politica, in condifiile in care unionistii au reusit sa impuna ideea necesitatii schimbarii — necesitate care reclama solutii noi. Handicapul iese mai bine in evidenta — acesta este al doilea comentariu — daca urmarim principala dezbatere politica din epoca, cea legata de implicatiile politice ale identitatii colective. Marea deosebire dintre unionisti si separatisti, in confruntarile dinaintea unirii, a fost cd primii aveau pregatit un discurs afirmativ si autonom in problema identitatii, in timp ce ceilalti nu aveau. Este aici simptomul118 ADRIAN CIOFLANCA unei inadecvari care a afectat miscarea conservatoare din intreaga Europa’, Nea- vand confectionat un discurs identitar autonom, separatistii au improvizat, folo- sind, pentru a se opune unirii, argumente de sorginte conservatoare. Astfel, ei au respins proiectul formarii unui stat roménesc unitar ca o idee nou’, artificial, neprobati si prin aceasta nesigura; au cerut respectarea traditiei sia solidaritatilor traditionale; in fine, au pledat pentru gradualism in schimbarea politica, descriind unirea si centralizarea ca schimbari bruste si potential traumatizante. Conservato- rismul separatistilor era doar intr-o mica masur& unul de tip aristocratic. fl putem descrie, mai degraba, drept conservatorism de reactie, pozitional si ‘pragmatic — in conditiile in care reactiona fafa un proiect radical de schimbare, in numele celor care detineau 0 pozitie in cadrul establishment-ului moldovean si a unui principiu de actiune care si combine experienta, solutiile adaptive si calculul de utilitate®®, In schimb, unionistii au reugit si. dea substanfa ideii identitatii nationale, ata- sfndu-i un set de reprezentiri usor reperabile, care constituie ceea ce astizi numim etnicitate (un nume comun, mitul originii comune, o memorie istoricé impartisita elemente ale culturii comune — limbé, religie, obiceiuri - 0 geografie simbolica, sentimentul de solidaritate in fata unor scopuri comune"). Separatistii au vorbit arareori de “poporul moldovean”, de “natiunea moldo- veana’™ si au ezitat in a cduta simboluri care sa identifice gi s& distinga populatia Moldovei. Singura tentativa care merit semnalata este efortul de a ridica o statuie ui Stefan cel Mare ~ facut, printre alfii, de Nicolae Istrati $i Gheorghe Asachi — statuie al cdrei mesaj ar fi fost “pastrarea Moldovei ca stat autonom”™™. fn rest, se- Paratistii nu au cdutat si dea o definitie etnicista populatiei Principatului Moldovei i s inventeze simboluri care si o reprezinte, fiind de putine ori preocupati si spuna “cum sunt moldovenii” si care sunt calititile lor ireductibile, Din aceasta cauza, au avut dificultati, in lupta politica (dusd in registrul impus de unionisti), in a identifica si desemna comunitatea de la care se reclamau. Al treilea comentariu: in definirea identitatii, unionistii insistau pe genul proxim — nafiunea roméndt, in timp ce separatistii puneau accentul pe diferenta specifica ~ moldovenismul. Din aceste diferente de accent erau extrase si exigente Politice. Discursul unionist era, dupa definitie, nayionalist, cerand ca unitatea poli- ticd si cea nationala s& fie congruente™. in aceast& viziune, identitatea national, ro- ‘ménitatea, era, dup’ expresia lui Craig Calhoun, o identitate categoricd", iar pro- iectul unitatii politice, tratat in prealabil ca mit salvationist, un Proiect imperativ, in schimb, discursul separatist poate fi caracterizat ca parohial, parohialismul fiind tendinta de a alege, pe o scara a identitatilor disponibile, proximitatea, iden- titatea cea mai apropiata, vecinatatea, solidaritajile traditionale, comunitatea usor reperabila, mai restrans& ca arie decat natiunea™. Parohialismul este un localism: fine de 0 memorie a locului si rezulti mai degraba din instinct, dintr-un simt al naturalului, decat din voinfa de auto-definire. Sentimentul de identitate pe care il oferi nu este produs prin organizarea voluntara a reprezentirilor despre sine in jurul unor constructe culturale recente (asa cum face nationalismul), ci rezulti dintr-un mod de viata consacrat de timp. Izvorand dintr-un sentiment al naturaluluiNATIONALISM $I PAROHIALISM iN COMPETITIE 119 si fiind funciar pasiv, parohialismul este in primul rand 0 memorie si doar intr-o mic& msura un discurs. Aceasti caracteristicA explicd, in opinia noastra, destinul modern al parohialismului. Nesimtind nevoia si se articuleze in discurs, parohialis- mul se va dovedi perisabil in timp, in conditiile in care modernitatea cuantifica si omologheazé identitatile discursiv. Parohialismul (uneori denumit regionalism) a fost, asa cum se stie, una din principalele forte inertiale care au rezistat ascensiunii nafionalismului’®, Puternic pe termen scurt, parohialismul si-a pierdut insa energia odati ce reperele memoriei sale au fost destructurate prin inginerie nationalist, iar referentul sau a fost trecut sub tacere prin politici ale uitarii. in cazul nostru, separatistii au avut dificultati in a traduce instinctul parohial in retoricd politica. Rezultatul stréduinfelor lor a fost, asa cum se vede din argu- mentatia electorald reprodusi mai sus, un amestec de localism (expresia memoriei lunui stil de viata: mostenit si consacrat) si statism (expresia unei memorii institutio- nale, legata de stat si circumscrisi de granite politice™). Discursul politic al separa- tistilor nu afirma, ci doar confirma. Ei nu spuneau cum sunt moldovenii (dupa modelul etnicist substanfialist al unionistilor), ci doar aminteau reperele stilului lor diferit de viata ~ extragand de aici motivatia pentru mentinerea statu-quo-ului. Este foarte important si subliniem cd parohialismul era transpartinic, un nu- mar important dintre unionisti impartasind macar o parte din temerile exprimate de separatisti. Asa cum vedem dintr-un document citat deja®, unionistii moldoveni se arditau preocupati ca Moldova sa nu fie marginalizaté in noul aranjament statal — si din acest motiv au cerut constituirea unei noi capitale in mijlocul farii. Ponderea elitei moldovene in institutiile centralizate, soarta Iasului, a institutiilor, bisericii si economiei moldovene, dupa unire, au fost chestiuni care i-au preocupat intr-o buna masura gi pe unionistii moldoveni, atat inaintea unirii cét si cétiva ani dupa, Pentru ei, impulsul unionist a fost ins mai puternic decat temerile, pentru cd incorpora un numar important de promisiuni salvatoare (cele mai multe legate de ideea “suvera- nit&tii nationale”). Asa s-a nascut tema “sacrificiului” cu care Moldova era datoare pentru salygardarea nafiunii, tema care apare foarte des in discursul unionist, deve- nind topos canonic al retoricii nationaliste. Ideea “sacrificiului” poarté o implicita sugestie tranzactionala: sacrificiul este facut pentru a se c&pata ceva in schimb, pentru a obfine o compensatie™®, Acest aspect a fost ignorat dupa ce actul unirii s-a consumat, si, desi iesenii cereau compensatii simbolice pentru “sacrificiul” lor, cererile le-au fost sistematic respinse, din ratiuni asupra crora voi insista mai jos. Cert este ci aceasta a fost una din sursele importante de tensiune in Iasi, dupa 1859. “CONCLUZII PRELIMINARE Tati, asadar, care erau principalele strategii discursive ale celor doud tabere angajate in lupta politica din preajma momentului unirii Principatelor Romane, Pe de o parte, unionistii au utilizat cu succes instrumentelor propagandistice pentru declasarea si diabolizarea adversarilor politici; au transformat proiectul unirii, prin subordonarea ethosului modemnizator solutiilor nationaliste, in mit salvafionist; au120 ADRIAN CIOFLANCA stiut sa (re)prezinte, prin discurs afirmativ i activ, identitatea national drept iden- titate categorica, care implica sacrificarea celorlalte identitati. De cealalta parte, separatistii au fost mereu in defensiva; nu au compus un discurs afirmativ articulat prin care s& ofere o alternativa structurata la proiectele imaginate de unionisti si la principalele teme lansate de acestia— modernizarea si identitatea nationala; au avut dificultafi in a desemna discursiv comunitatea de la care se reclamau gi s& instru- menteze inerfiile identitare in lupta politica. Acestea sunt céteva din datele care, in opinia noastra, adiugate celor reiesite din istoria relatiile internationale (un segment istoriografic amplu tratat de istoricii roméni, motiv pentru care nu am revenit asupra lui), explica cea ce s-a intamplat in ianuarie 1859. Este greu de evaluat, chiar imposibil, care era impactul social al ideilor si dezbaterilor inventariate mai sus. Interesant este ca, desi confruntarea politic’ se petrecea intr-o perioada in care nu fusesera introduse mecanismele democratice de consultare si misurare a vointei populare, ambele tabere se reclamau de la majori- tai. Din picate, si istoriografia a intrat in acest joc, afirménd aproape in unani- mitate ci unionistii se bucurau de sprijinul majoritatii populatiei. in fapt, nu vom putea sti niciodata care partid’ avea majoritatea pentru simplul motiv ca sustinerile pentru o tab’ra sau alta nu pot fi masurate, nici macar cu aproximatie, Mai important de observat este cd acest lucru nici nu conta. Din mai multe motive. SA nu uitim ca deciziile politice erau luate, in epoca, de céteva zeci de oameni, cu sprijinul altor cdtorva mii care participau la alegeri. Asa cum scria G. Sion, referin- du-se la confruntarea politica privind unirea, “Inversunarea $i sfasierile s-au petre- cut numai intre capii partidelor inteligente si revolufiunea s-a operat intre clasele superioare, fara varsare de ange, ffir sminteala ordinului public”, Prin urmare, lupta politica trebuie interpretati nu in termeni democratici, ci in termeni de influenfa intra- si inter-grupalé la nivelul elitei®. Vizibilitatea multimilor mobili- zate pe strizi era un mijloc intre altele de influent& politica, pentru c& astfel se puneau in scen& “majoritatile” din spatele actiunilor politice, consacrdndu-se 0 noua forma de legitimitate politica, bazaté pe doctrina suveranitatii nationale. Ideile politice colportate public erau, asa cum ne asigura acelasi G. Sion, instru- mente si mai importante de influenta® — si din acest motiv le acordim o atentie atat de mare in acest articol. Apoi, nu putem ignora faptul c& ne referim la perioada in care gradul competentei politice a populatiei era foarte sc&zut (sau, altfel spus, pentru a-I cita ined o dati pe Sion, “mare parte din tara” era “nu destul de luminata inca in politica”). Aga se explicd marea volatilitate a opfiunilor poli- tice", dar mai ales ignoranta si pasivitatea populatiei, de care pomenesc numeroase surse in epoca. lati ce afirma, memorabil, Nicolae Sutu: “Poporul asisti la desfi- surarea evenimentelor cu cea mai desivarsita indiferenta si n-are nici o opinie. Marginindu-se la cercul stramt al preocupirilor individuale, nu-si formuleaz’ aspi- ratiile, chiar atunci cAnd ii sunt lovite interesele, n-are pareri despre desfigurarea lucrurilor si purtarea guvernantilor. Daca suferd, atribuie cu resemnare suferinta destinului si nu participa la o manifestare politicd decét daci e impins fie de &NATIONALISM $I PAROHIALISM fN COMPETITIE 121 guvern, fie de un partid in actiune”®. Astfel descrisd, cultura politica a populatiei ar corespunde, dupi modelul Almond&Verba, tipului parohial-participativ, Am fi tentati si sustinem, in consecintZ, fficdnd de altfel o observatie de bun simt, c& parohialismul separatistilor avea o baz potentiala de sustinere cu mult mai extinsa decat cea a unionistilor. Dar, inca o data, acest lucru conteaz prea putin. in epoca, nu contau majoritatile, cel putin pe termen scurt, ci felul in care ideile erau manipulate si instrumentate in grupul redus de persoane care avea acces mecanismele de Iuare a deciziilor. Unirea a fost un proiect intelectual, elitar, impus prin strategii discursive (céteva din aceste find surprinse pana acum), care au ignorat sau declasat formele traditionale de putere. Institutile, proprietatea, identi- tatile parohiale au avut pondere redusa in alchimia actului decizional. ins, dupa ce actul unirii s-a consumat, céteva din aceste forte structurale isi vor spune din nou cuvantul. Asupra acestui fenomen ne oprim in cele ce urmeaza. NATIONALISM SI CENTRALIZARE Dupa 1859, in constituirea noului aranjament statal s-a optat, din punct de vedere politico-administrativ, pentru o formula radical centralist4 iar, din punct de vedere cultural, pentru uniformizare identitara. Centralismul nu era singura formula organizatorica la indemana, la mijlo- cul secolului al XIX-lea, Am vazut c& separatistii optau pentru confederatie, adic pentru un model statal care respecta identitatile si interesele regionale, Interesant este ca proiectele confederative au fost fabricate si colportate, intr-o prima faz, cu precddere in mediile revolutionare, ca parte a incercarilor de a scoate identitatile nationale est-europene de sub controlul imperiilor si a le orga- niza in noi formule politice®. Statul-nafiune centralizat a fost o optiune ulterioa- 4, facut de fostii revolutionari atunci cénd contextul international a permis-o. In cazul separatistilor, asumarea proiectului confederativ nu exprima proiecte ambitioase si sofisticate de reorganizare, ci era simptomul preocuparii pentru protejarea Moldovei dupa asocierea cu Muntenia. Aceleasi preocupari erau sursa proiectelor descentralizatoare. fnaintea unirii, au existat cétiva autori importanti de politograme — cei mai multi fiind chiar unionist — care au formulat argumente in favoarea descentralizarii admi- nistrative (Mihail Kogalniceanu, Alexandru Odobescu, Nicolae Sutu, Ion Heliade Radulescu, Constantin Eraclide si mai ales Vasile Boerescu®). Cunos- cutul jurist Vasile Boerescu observa, intr-un text din 1856, impresionant prin eruditie, rigoare si profunzime, c& “la décentralisation administrative, cette belle institution qui fait la force et le progrés de presque tous les Etats civilisés d’aujourd’hui, est inconnue dans les Principautés"”. De fapt, asa cum reiese de cele scrise mai departe, juristul dorea s& spund nu c& principiul descentralizarii era necunoscut, ci cA acesta nu se aplica in practica administrativa, prefectii si diviziunile administrative depinzand, dupa model rusesc, in totalitate de centru. intr-adevar, principiul descentralizdrii a fost dezbatut in divanurile ad-hoc,122 ADRIAN CIOFLANCA intrunind acordul tuturor taberelor politice, si a fost instituit prin articolele 106-107 ale Constitutiei din 1866, dar nu a fost pus niciodata in practica*. Dupa unire, separatistii au renuntat la proiectul confederatiei, reinvestindu-si energiile in idea “descentralizarii” — care apare cu o frecventé uimitoare, greu de banuit astazi, in discursurile oamenilor politici moldoveni. Cu toate acestea, modelul ales a fost centralismul. Motivul? [ata trei expli- cafii posibile. in primul rand, cele doud Principate trecuser& deja, fiecare in parte, printr-un proces de centralizare, care a culminat cu aplicarea Regulamen- telor Organice, confectionate dupa calapod rusesc. in momentul unirii, expe- rienta politico-administrativa la indeména, singura practic cu oarecare traditie era cea legat de centralism. in al doilea rand, subordonarea temei modernizirii celei nationaliste a facut ca nou formata comunitate si fie conceputa — pe fondul lipsei dezbaterilor politice profunde, cu vocatie teoretica, privind organizarea interna a statului - in coordonatele imageriei nationalist-organiciste. Imagerie pentru care sunt fundamentale ideea de unitate organizata in jurul unui centru, uniformitatea, articularea functionala, adeziunea mistica, sacrificiul mesianic etc. A treia explicatie sta in puternicele presiuni si ameninfari externe. Perioada din domnia lui Alexandru Ioan Cuza a actiunilor centralizatoare cele mai impor- tante se suprapune peste cea a eforturilor depuse pentru recunoasterea interna- fionala a unirii®. Exista o stransi legiturd intre cele doud aspecte, in conditiile in care o parte din reticentele Puterilor Garante fafa de unire, formulate constant in intrunirile internationale, porneau de la neincrederea in dorinta reali a celor doua state roménesti, si in special a Moldovei, de a se uni. Asa cum observa I.C Bratianu, unele Puteri Garante tigiduiau romanilor “nu dreptul ci vointa de a se uni”. Centralizarea era parte a unui amplu efort demonstrativ, facut in fata Europei, de construire si probare a unitatii, coerenfei interne si functionalitatii noului stat. Atunci cénd, in mai 1860, Mihail Kogalniceanu, pe atunci sef al gu- vernului Moldovei, declara c& “centralizarea administratiei si a puterii legislati- ve din Principatele Unite au devenit o necesitate de intaiul ordin’””, el se referea tocmai Ia aceasta exigenff cu surs& externa. in timp ce in Europa Occidental centralizarea a avut ca suport ideologic iluminismul, ethosul sau rationalizant, in Principatele Unite, ca si in alte state europene recent formate”, centralizarea a fost atasati nationalismului. Aceasta inseamnd c&, in plus fata de atributele cunoscute ale centralizirii (abilitatea spo- iti de a guverna zone teritoriale unificate in cadrul unor granite riguros stabi- lite; aplicarea unei guvernari unitare, continue, calculabile gi efective de catre un singur centru; un sistem sever de ordonante, impuse intr-un intreg teritoriu; centralizarea si birocratizarea administrafiei; modificarea, extinderea si unifor- mizarea managementului fiscal; alfabetizarea populatiei; perfectionarea meca- nismelor de mobilizare; elaborarea unor strategii de legitimare sub presiunea nou aparutei doctrine a suveranitatii populare; controlul asupra mijloacelor violentei legitime etc.’*), procesul a implicat construirea uniformititii identitare Mai mult, toate masurile politice si administrative amintite erau interpretate inNATIONALISM $I PAROHIALISM iN COMPETITIE 123 sheie etno-culturala. Astfel, loialitatea fat de stat impusa de calitatea de ceta- fan trebuia dublata de loialitatea fati de comunitatea etno-culturala; alfabeti- area a fost asumatd, monopolizata si sustinut& de stat, ca mijloc de catehizare sstionala; doctrina suveranitatii populare a fost interpretatd exclusiv ca doctrind = suveranitatii nationale; utilizarea violentei legitime a fost insofité de violenta simbolici etc. Inca o observatie: dup& 1859, nationalismul, cu efectul su centralizator, a evenit ratiune de stat”, pentru c&, pe de o parte, era surs de coerenta si efi- sient in politica interna, iar pe de alta, sustinea proiectul suveranitatii depline sxmirit de noul stat, in politica sa externa incipient. Confundarea problemei suveranititii interne cu cea a suveranitatii extern” explicd de ce chestiunile administrative — opfiunea intre centralizare si descentralizare, de exemplu — eveneau, in discursul oficial, probleme ale securitatii nationale. Nationalismul 2 fost insofit mereu, in discursul oficial, de temele cetifii asediate i stiri de necesitate. SPECTRELE SEPARATISMULUL Facem, in continuare, o scurta trecere in revisti a cétorva evenimente care ilustreaza tendintele descrise mai sus. Dup& 1859, disputa politica dintre unio- nisti si separatisti a incetat a mai fi o lupté egal: primii dispuneau de parghiile legislative gi institutionale pentru a-si implementa politicile si aveau la inde- mana prerogativa violenfei legitime pentru a impune conformitate si tacere tuturor celor care contestau noul aranjament statal. Dezvoltand institutiile statului modern, clasa politic’ a avut un bun alibi pentru a marginaliza si repri- ma misc@rile centrifuge. Separatismul a fost decazut din statutul de miscare politica find tratat ca migcare anti-sistem, impotriva céreia erau indreptatite orice fel de actiuni. Din acest motiv, “separatistii” au disparut cu numele de pe scena politica, instinctele parohiale gasindu-si expresie in diferite revendicari ficute in numele si pentru protejarea Moldovei si a lasului. Din perspectiva problematicii care ne intereseaza, in domnia lui Alexandru Joan Cuza sunt reperabile dou etape: inainte si dupa inceputul anului 1862. Pani in 1862, cand Principatele Unite au avut guverne si Adunarri Elective sepa- rate, iar armonizarea intereselor lor era discutaté in Comisia Centrali de la Focsani, energiile parohiale s-au investit in efortul a face ca alt oras decat Bucurestiul — Focsaniul — sa fie capitala noului stat. Dezbaterile purtate in Comisia Central au fost extrem de aprinse, starnind ingrijorarea unionistilor si nervozitatea domnitorului, care optase deja pentru Bucuresti. Lupta a fost transata in 1862, cénd, dup& primirea aprobarii externe (la Conferinta de la Constantinopol de la sfarsitul anului 1861), au fost emise decretele de centra- lizare a principalelor institutii la Bucuresti. Aceasta a fost o prima lovitura resimfitii de moldoveni, in noul context politic. Cuza a venit in Iasi pentru a proclama desavarsirea unirii, dar aici avea s& aiba parte de o surprizd neplicuta:124 ADRIAN CIOFLANCA Adunarea Moldovei I-a primit (pe 3/15 decembrie 1861) intr-o “tacere glaciala”. Faimoasa proclamatie din 11/23 decembrie 1861, lansati tot la Iasi, in care Cuza afirma ca “Unirea este indeplinit! Nationalitatea romana este intemeiata” si care este retinuta de istoriografie ca un moment de entuziasm national, a fost receptata cu retinere in‘Moldova”’. in ultima sedinté a Adunarii elective din Moldova, deputatii ii solicitau domnitorului “sa ia masuri” pentru apararea intereselor locale ale Moldovei”. Centralizarea laisa Iasul, capitala a Moldovei pentru 300 de ani, fara insti- tutii care constituiau coordonate fundamentale ale geografiei sale simbolice. Este firesc, prin urmare, si ne imaginam cA masurile centralizatoare de natura politico-administrativa au avut efecte traumatice pentru locuitorii orasului Aceasta cu atat mai mult cu cét, asa cum am vazut, sentimentul de identitate al moldovenilor era legat de o memorie institutionala. Din 1862, noul prilej de lupta politica pentru moldovenii parohialisti a fost chestiunea “compensatiei morale” reclamate pentru “sacrificiul” facut de Iasi in drumul spre unire. Asa s-a nascut ideea amplasirii Curtii de Casatie la lasi. 23 din cei 28 de deputati moldoveni din Adunarea electiva unificata au transformat ideea in propunere legislativa, cerind “o compensatie morala pentru pierderile suferite de acest oras”. Dezbaterile au fost si de aceast data aprinse, chiar violente, propunerea fiind respinsa, pana la urma, ca urmare mai ales a pozitiei moldovenilor nationalisti in frunte cu Mihail Kogalniceanu, care au sustinut ci amplasarea unei institutii asa importante a Iasi ar incuraja separatismul”. Acesta a fost al doilea soc major al centralizarii resimtit in Moldova. Nicolae Istrati a organizat o manifestatie de protest, in timpul careia portretele lui Mihail Kogalniceanu si Anastasie Panu au fost arse in public, iar cei doi au fost instiin- fati ci nu vor mai fi alesi vreodati deputati. Protestatarii au vorbit insistent de “inghitirea”, de “anexarea” Moldovei de catre Muntenia”. Printre cei dezama- giti de centralizarea precipitata se numara si consulul francez Place, altidata un sustindtor ardent al unirii*®. Mutarea Scolii Militare din Iasi la Bucuresti si refuzul Legislativului de a lua in discutie propunerile legislative pentru “conso- lidarea Universitatii” iegene, ficute de Kogalniceanu in semn reparatoriu, au intarit impresia ci Moldova era defavorizata de unire*'. O alta sursi de tensiune era violenta simbolica exercitat& de noul stat. Propagarea intens& a simbolurilor nationaliste, ocultarea celor moldovene, vizibi- litatea excesiv’ a reprezentantilor centrului (prefectii, functionarii, militarit munteni dislocati in Moldova), controlul exercitat asupra invatimantului® si a mijloacelor de comunicare in masa’, confiscarea sferei publice™ creau toate o senzatie de agresiune care va stérni reactii, atat in timpul lui Cuza, cat si ulterior. Din 1863, parohialismul moldovenesc a intrat in faza petitionara. Bucurestiul a simfit tensiunea din fosta capital a Moldovei si a cautat s-o controleze si canalizeze. La propunerea ministerului Afacerilor Interne, pe 3 si 4 ianuarie 1863 (deci chiar inaintea zilei simbolice de 5 ianuarie), a fost organizati la Prefectura o discutie la care au fost invitati fabricanti, comercianti si meseriasiNATIONALISM $I PAROHIALISM iN COMPETITIE 125 din lasi. Procesul verbal al intlnirii (de fapt, o petitie), care s-a pistrat, este un document foarte util pentru ci di masura nemultumirilor iesenilor fata de unire. Participantii s-au plans ca nivelul schimburilor comerciale din 1862 (anul centralizarii) a scizut cu 70% in comparatie cu 1861. Procesul verbal constata ca “meseriile si fabricele din Iasi au cdzutu cu totul”, ca “mori de faind, c&ramidarii, dubalarii, saponarii stau in amortire”, c& “tipografiile si litografiile stau ca gi inchise”, asa cum “si celelalte meserii in genere sunt paralizate”. Mai departe, participantii observau ci “valoarele caselor au cizutu de spariatu in anul 1862”. Concluzia venea de la sine: "in fata unor asa triste dovezi care m&rturisese decdderea si ruinarea total a Iasilor, s-ar cuveni ca interesele comerciale si iconomice sa fie cu putere sprijinite, mai ales c& in Bucuresti s-au concentrat Guvernul ambelor tari”. Aduednd exemple de orase europene de rang secund sau de foste capitale care si-au pistrat strilucirea dupa ce au fost decazute din aceasté demnitate, moldovenii adunati la Prefectura din Iasi recomandau ca “Iasiul si ramaie si pe viitoriu o resedinta central, pastrandu-si drepturile institujiunilor sale eclesiastice si civile”. Aducerea Curfii de Casatie la Iasi era solicitata prin intermediul unui argument foarte interesant: “... daca in lagi s-ar fi stabilit, dupa cum s-au cerut, Curtea de Casatiune, pentru a se plati © reciprocitate reala si 0 relatie intre moldoveni si munteni pe un principiu de egalitate, Bucurestii avand Guvernul central, Domnul, Ministeriul, Adunarea Legislativa sunt frecventati de moldoveni, de asemenea gi lasii, ca a doua capitala (subl. ns. A.C.), avand Curtea de Casatiune, era sa se viziteza si ei de catre munteni si sa invefe a se cunoaste unii pre altii in farile lor”. Petitionarii au facut o lungé list cu cereri pentru imbundtatirea situatiei lasului, intre care: transformarea orasului in porto-franco, navigabilitatea Prutului, legarea orasului printr-o sosea cu Sculeni si cu Tutora, infiintarea unei banci ipotecare, a unei scoli de comert, terminarea edificiilor publice incepute mai de mult (catedrala mitropolitand sau cazarma din Copou) alocarea de fonduri din veniturile manas- tirilor pentru invataméntul universitar ete™. Concluzia generala a documentului a fost preluati, in octombrie 1863, intr-un raport alc&tuit de Kogalniceanu (proaspat numit ministru de Interne) in care se afirma c4, dupa 24 ianuarie 1862, aproape toate orasele Romaniei “au cfstigat”, numai Iasul a suferit grele “pagube”™. Din toamna anului 1863, nemultumirile iesenilor au fost canalizate spre 0 (Gemnisie consultativa, instituita prin ordin guvernamental, in care intrau 38 de notabilitati iegene, in frunte cu Mitropolitul. Prin grija lui Th. Codrescu, ni s-au pastrat si procesele verbale ale lucrarilor acestei Comisii, care a intocmit o list de propuneri pentru “desvol- tarea si imbunatitirea stirei morale si materiale a acestui oras”. La sfarsitul lui noiembrie 1863, lista cu propuneri i-a fost trimis lui Kogalniceanu. in docu- ment se cerea aplicarea, nu numai pentru Iasi, ci pentru intregul stat, a “celor trei mari principii ale sciintei moderne: descentralizarea administrativa, inde- pendinta municipal, independinta magistraturei prin treptata aplicare a inamo- vibilitatii”. Semnatarii igi justificau cererile prin dorinta ca “lasii, ca si intreaga126 ADRIAN CIOFLANCA far’, sa scape de sub ucigatoarea concentrare a toatA activitatea si viata nafionala, intr-un singur punct, oricare ar fi el”. Printre propunerile administra- tive ficute se numarau infiinfarea unui Consiliu districtual si a unui consiliu comunal. Semnificativ este c& prima institutie centrald criticat’ a fost ministerul de Interne, cdruia i se cerea modificarea regulamentelor politienesti si “suspen- darea procedarilor violente si a pedepselor degridatoare, necompatibile cu legea fundamentala”. Lista de propuneri mai cuprindea: legarea Iasului de restul térii prin cale ferata, sosele si servicii postale eficiente, o serie de imbunatitiri comunale, comerciale ({ntre care declararea orasului cu porto-fraco si navigabilitatea Prutului), morale si intelectuale (de exemplu, largirea Universitatii si readucerea la Iasi a $colii militare), clericale (“Iasi s& fie hot&rati de resedinta Capului Bisericei Romane” si “locul de intrunire a Sinodului”, masuri care sé facd din Tasi “un centru religios”), diferite imbunatatiri urbanistice. Un spatiu special era dedicat “strimutirii Curtei de Casafiune la asi”, care ar aduce “o adevarati infratire intre moldoveni si munteni”*’. Odata lansate, propunerile au rimas, dupa expresia lui N.A. Bogdan, “liter’: moarta™. Nici macar initiatorul Comisiei, Kogalniceanu, nu s-a aratat dispus s& ceara punerea in aplicare a vreuneia din solicitarile amintite mai sus. Kogilniceanu a fost auzit spunnd c4 preferd s vada “crescdnd earba pe ulitele Tasului” decat si consimta la strimutarea Curfii de Casatie in Iasi®?. Asa cum am sugerat deja, Comisia a fost ganditi mai mult ca un instrument de controlare si canalizare a opiniilor si frustrarilor moldovenilor, decat ca un mijloc pentru rezolvarea problemelor ridicate de acestia. Astfel lua sfarsit si faza petitionara. Urmatoarele manifestari ale parohialismului vor lua forma revoltei. Sfarsitul domniei lui Cuza gisea Moldova cuprinsa de frustrare, iar nemul- tumirea era, dupa cum afirma T.W. Riker, generalizati, cuprinzand toate clasele sociale”. Printre nemulfumifi se aflau, asa cum am pomenit deja, in primul rand boieri si oameni de afaceri, iar, din punct de vedere politic, fosti separatisti, dar si multi unionisti dezamagiti de cursul evenimentelor de dupa 1859. lesenii au sirbatorit inlaturarea domnitorului, la 11 februarie 1866, prin trei noptii de iluminafii”'. Consulul Prusiei la Iasi, Goering, credea ca, daci moldovenii ar fi avut posibilitatea liberei exprimari, rezultatul ar fi fost putin favorabil unirii”. “Moldova intreaga sufera, observa fara menajamente Nicolae Sutu, de parasirea in care a fost lasata in urma unirii; de fapt n-a fost decat o anexare si o nimicire a fiintei sale, din lips de prevedere care sa fac sacrificiul mai putin dureros””. Acesta a fost contextul in care a izbucnit — si care explicd — revolta iegenilor, din aprilie 1866. Dupa inlaturarea lui Cuza, Bucurestiul se temea de doua lucruri: c& Pute- rile Garante, care, asa cum se stie, acceptaser unirea doar pe durata domniei lui Cuza, vor cere revenirea la situatia de pani in 1859; si c&i Moldova va profita de context pentru a forta desprinderea de Muntenia. fn Conferinta de la Paris (februarie-iunie 1866), in care s-a luat in discutie situatia Principatelor Unite, a‘NATIONALISM $1 PAROHIALISM IN COMPETITIE, 127 seapiirut intrebarea privind “dorinta reali” a Moldovei de a ramane unit cu Muntenia”!, Ambasadorul rus Budberg considera ca “marea majoritate a moldo- venilor doreste serios (au fond) separatiunea””®. Consulul austriac Haas scria c& la lasi spiritele erau “foarte incordate” si c& se prevedea o migcare de Paste”. Se zvonea cA Grigore Sturdza”, fostul candidat din 1859, si mai ales un ténar ambitios recent intors din strainatate, Nicolae Rosetti-Roznovanu’, ar aspira la tronul Moldovei si ar organiza o lovituri de forté pentru desprinderea de Muntenia. Dupa lovitura de stat din 11 februarie, la Iasi s-au structurat trei curente de ‘opinie: partizanii guvernului si ai mentinerii unirii sub un principe strain (Vasile Pogor, Titu Maiorescu, fratii Negruzzi, P.P. Carp), sustinatorii unirii sub un domnitor pamantean (N. Ionescu, D. Lates, D. Tacu, etc) si separatistii (N. Rosetti-Roznovanu, Constantin Moruzi, Teodor Boldur-Latescu, Nicu Ceaur- ‘Aslan, avocatii Alecu Cernea, Panaite Cernea, Alecu Spiru, Sandu Bonciu, carora li s-a alaturat mitropolitul Calinic Miclescu)”. Initial, aceste trei tabere au finut sedinte impreuna, pentru pregatirea alegerilor pentru Adunare. Pe 28 martie (stil vechi), Boldur-Latescu executa prima sarja separatist, afirmand ca “scumpa Moldova” era amenintati “a deveni vasala”. A doua zi, unionistii au fost exclusi din adunare'™, iar N. Rosetti-Roznovanu lansa diatriba la adresa muntenilor: “Ast&zi, toate miscdrile noastre, dupa mine, trebuie si tind’ numai la scAparea nenorocitei noastre Patri Moldova de un jug mai crud si mai rusinos decat oricare, de jugul acelor care din gurd se numese, indraznesc a se numi, fratii nostri, iar prin faptele lor au demonstrat indeajuns c& n-au alt scop decat a se sluji de noi ca de robi, a suge putinul avut care ne-au rimas, a suge pand si singele nostru, a ne sacrifica, ca niste victime nevinovate, desfranatei lor ambitiuni'®'”. Simtind pericolul din Moldova, Bucurestiul a luat misuri speciale. inaintea organizArii plebiscitului pentru alegerea lui Carol 1, doi din cei trei membri ai Locotenentei domnesti — Nicolae Golescu si Lascar Catargiu, precum si ministrul Lucrarilor publice Dimitrie Sturdza au venit la Jasi, aléturi de un regiment muntean, pentru a supraveghea lucrurile de aproape. Postul de prefect a fost preluat de un muntean, Stefan Golescu (fratele locotenentului domnesc)'", si au fost operate schimbari in armat& si magistratura!"”. Misiunea locotenentilor domnesti in Iasi a fost extrem de dificila, pentru c& nu doar separatistii se ardtau ingrijorati de soarta Moldovei, ci si unionistii. Catargiu a incercat si vorbeasca la principalul club unionist din oras, dar a fost imediat apostrofat prin strigate din sala: “Jos Muntenia! Nu vrem sa fim dasca- liti de tigani!”. Altadati, Catargiu si Golescu au fost in pericol de a fi lingati in acelasi club, dupa ce au cerut un imprumut national’. Revolta iesenilor a fost grabiti de anunfarea, pe 2/14 aprilie, a candidaturii lui Carol de Hohenzollern. A doua zi, in Duminica Tomii, dupa liturghie, multimea adunati intre Mitropolie si palatul Roznovanu (unde se reunisera liderii separatisti), circa 500 de persoane dupa estimarile oficiale, a pornit cu128 ADRIAN CIOFLANCA mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ unde se aflau cei doi loco- tenenti domnesti, Protestatarii s-au inarmat cu pari si cu pietre; unii aveau pusti. in fata regimentului muntean masat in drumul spre Palat au incercat s ridice baricade. Multimea striga “Jos Unirea!”, “Jos Printul strain!”, “Traiascd Moldova”, “Traiascé Conventia!” (de la Paris care mentinea domni separati in Principate). Initial, soldatii nu au avut voie sa traga, dar lupta devenea inegala pentru ca protestatarii atacau cu bite si pietre. Pana la urma, s-a dat semnalul pentru deschiderea focului si pentru atac la baionet. S-a iscat astfel o sfngeroasi confruntare, care a durat o ora, doua sau trei, nu se stie exact. Printre raniti s-a aflat, se pare, chiar mitropolitul. Ordinea a fost restabilitA curdnd, strazile curatate de singe si de baricade, iar liderii revoltei arestati. Numarul victimelor nu se stie precis, pentru ca autoritatile au facut ancheta in cel mai mare secret. Este vorba oricum de cel putin céteva zeci de morti si alte zeci de raniti'. Miscarea de la Iasi nu este retinuta de manualele de istorie si nici de cele mai multe din scrierile de specialitate. lar cdnd este pomeniti, este tratatA ca marginala si accidentala, iar actorii ei, diabolizati. Totusi, asa cum sperim ci re- zulta din cele afirmate pana acum, starea de spirit din Moldova favoriza izbuc- nirea unei revolte in conditiile in care mecanismele institutionale de rezolvare a problemelor ridicate de moldoveni nu functionau, din lipsi de vointa politica. Apoi, la miscarea din aprilie 1866 au participat 500 de persoane, ceea ce inseam- nd o multime consistent& in epoca, de vreme ce Ia tentativa revolutionara din marti 1848 au participat 1.000 de persoane. Balanta a fost inclinata in defavoarea separatistilor nu din cauza lipsei de aderenti a ideilor lor, ci in urma interventiei violente a autoritatilor si a efortului lor de a trece sub tacere evenimentele. Dupa 1866, parohialismul moldovean avea sa revind la formele petitionare de expresie. Mutarea Curtii de Casatie si descentralizarea au redevenit princi- palele puncte de pe agenda iesenilor. Dar, ca si in timpul lui Cuza, de fiecare data cand au fost facute propuneri legislative in acest sens, la Bucuresti, acestea au fost respinse. Motivul era acelasi: spectrul separatismului, aceasta “gogo- rita’, dupa formula lui N.A. Bogdan, “care orbea pe toti conducatorii munteni”"™. Atitudinea Principelui Carol a fost ins& diferiti de cea a lui Cuza. Avertizat asupra stiri de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, crednd compensafii simbolice pentru “sacrifi- ciul” lor. Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, “a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni, asa cum reiese de mai sus)'”, “a doua resedinti” sau, preludnd o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, “capitala cultural a tarii”*. Aceste formule cu rost terapeutic vor fi repetate ritualic in discursu- rile lui Carol IL. in plus, Principele va imprumuta teme din discursul parohial, vorbind adesea, in vizitele bine regizate facute la lasi, despre stringenta recom- pensarii Moldovei si aplicarii principiului descentralizarii”. Sarbatorile politice prilejuite de vizitele relativ dese ale lui Carol I in Iasi, ficute cu ocazii impor- tante (10 mai, ziua urcarii pe tron, sau 8 aprilie, ziua de nastere, ambele devenite sarbatori nationale, in detrimentul lui 24 ianuarie, sarbitoare lasata in plan se-NATIONALISM $I PAROHIALISM IN COMPETITIE 129 cund dupa 1866'"” din cauza semnificatiei sale potential ofensatoare pentru mol- doveni'"'), au constituit instrumente importante pentru pacificarea Moldovei, socializarea simbolurilor nationale si mobilizarea entuziasmului moldovenilor. iN LOC DE iNCHEIERE Evenimentele trecute in revista s-au bucurat de putina atentie din partea canonului istoriografic. Desi ele au marcat viata politicd a nou formatului stat roman timp de mai multi ani, istoricii au fost tentanti si le ignore sau sa le excomunice ca marginale, aderdnd la discursul politic triumfalist din epoca. Am ardtat pe parcurs cateva din multele topice unioniste care au fost preluate tale- quale in istoriografie. S-a intamplat asa din cauza alierii istorismului cu nationa- lismul', ideologia structuraté la mijlocul secolului al XIX-lea devenind consti- tutiva statului roman modern si background pentru meta-discursul cultural. Separatistii, ca expresie a parohialismului moldovean, au fost pe rand — asa cum am fncercat si aritim — diabolizati, infranti politic, ignorati sau agresati institutional si reprimati. Ultima arma folosita impotriva lor va fi uitarea (poli- ticile uit&rii exploatind deja mentionata vulnerabilitate a parohialismului in fata tehnicilor de omologare ale modernitatii). in 1861, Mihail Kogalniceanu formula un indemn care se va institutionaliza ulterior. El cerea absorbirea sarbatorii din 5 ianuarie in cea a zilei de 24 ianuarie, pentru cd “a se pastra ambele serbari ar fi a se consacra un separatism care din ce in ce mai mult trebuie sd dispard din legile, din deprinderile $i chiar din analele noastre contemporane”''? (subl. ns. A.C.). La aceasta alianta a uitdrii au participat autoritatile, dar si istoriografia. Bine observa Ernest Renan ca “l’essénce d’une nation est que tous les individus aient beaucoup de choses en commun et aussi que tous aient oublié bien de choses”!"*. 1 Sorin Alexandrescu, Privind iapoi, modemnitatea, Bucuresti, Editura Univers, 1999, p. 9. 2G. Sion, Fisiologia alegerilor din Moldova, “Romanul”, 3/15 ianuarie 1859, in Acte si documente relative la istoria renascerei Romaniei (in continuare Acte si documente...), Vol. VIII, Bucuresti, 1900, p. 296. 3 Ibidem, p. 298. 4 Nicolae lorga, Un cugetdtor politic moldovean de la jumdtatea secolului al XLX-lea: Stefan Scarlat Dasedlescu, in AARMSI, seria II, tomul XIII, 1932, p. 42. 5 T.W. Riker, Cum s-a inftiptuit Roménia, Studiul unei probleme internationale, 1856-1866, lasi, Editura Alfa, 2000, p. 477-478. 6 Sorin Antohi, Civitas Imaginalis. Istorie si utopie in cultura roménd, Bucuresti, Editura Litera, 1994, p. 144; Daniel Barbu, La modernisation politique: une affaire des intellectuels?, in “Studia Politica, Revista romana de stiin{& politica”, volume 1, nr. 1, martie 2001, p. 59. 7 Memoriile Principelui Nicolae Suju, traducere Georgeta Penelea Filitti, Bucuresti, Editura Fundatie Culturale Romane, 1997, p. 311-312. 8 “Act de intrunire a Comitetului electoral al Unirei”, in Acte gi documente..., vol. Ill, Bucuresti, 1889, p. 1108.130 ADRIAN CIOFLANCA, 9 Memoriile Principelui..., p. 264; vezi gi p. 263. 10 Place catre Walewski, 9/21 iunie 1856, in Acte si documente..., p. 544, 11 Vezi, de exemplu, unul din programele elaborate ale partidei nationale ~ “Profesia de credinta a partidului national in Moldova”, 26 noiembrie/8 decembrie 1858, in Acte si documente Vil, Bucuresti, 1892, p. 1033-1036. 12 Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice roménesti (1369-1878), Miinchen, 1987, p. 145. 13 Acte si documente..., III, p. 531. 14 Sorin Antohi, op. cit., p. 64-103. 15 Un util punct de plecare pentru viitoarele cercetari poate fi capitolul despre propaganda unionist& din lucrarea Iui Mihai Cojocariu, Partida nafionala si constituirea statului romén (1856-1859), Iasi, Editura Universititii “ALI. Cuza”, 1995, p. 315-339. O cale de urmat ar fi analizarea mecanismelor propagandistice si a strategiilor discursive din perspectiva teoriilor comunicarii, 16 Sorin Antohi, op. cit, p. 136-174; Rodica Bogza Irimie, Termeni politico-sociali in primele periodice romdnesti, Bucuresti, Editura Universitatii, 1979; Lidia Simion, The modernization of the social-political vocabulary as reflected in the Romanian press of the first half of the 19 century, in RESEE, XXVI, 1, Bucuresti, 1988, p. 27-33; Elena Toma, Mentalité et langage, in RESEE, XVIII, 4, Bucuresti, 1980, p. 647-664, etc. 17 Vezi Liviu Papadima, Literatura si comunicare. Relatia autor-cititor in proza pasoptista si postpasoptistd, Iasi, Polirom, 1999; Andreia Roman, Le populisme quarante-huitard dans les Principautés Roumaines, Bucarest, Les Editions de la Fondation Culturelle Roumaine, 1999. 18 Pentru profilul conspirationismului vezi Daniel Pipes, Paranoia conspiraiei, traducere de Ligia Caranfil, Bucuresti, Antet, 1998; George Voicu, Zeit cei rai. Cultura conspiratiei in Roménia postcomunistd, lasi, Polirom, 2000. 19 Viad Georgescu, op. cit, p. 69-72 si p. 338. 20 Vezi Rod Aya, Rethinking Revolution and Collective Violence. Studies on Concept, Theory and Method, Amsterdam, 1990. 21 Ion C. Bratianu observa, chiar in iunie 1859, c& entuziasmul de la 24 ianuarie s-a potolit, cd “poporul roman desilusionat, descurajat, s-a culcat iardsi in patul de dureri si de umilinte, ce i-au asternut rau-voitorii nationalitatii sale”. Bratianu ameninja — “vai de poporul acela al cdrui viitor atarna de un entusiasm momentan sau de devotamentul si curagiul unor indivizi!” — si forja din nou pe tema compusi modernizare/constructie national, amintind c unirea s-a ffcut cu gandul la “emanciparea si regenerarea nationala”. Vezi Apel la consciinja nagionald, in Din serierile $i cuvantarile lui lon C. Brétianu, 1821-1891, Bucuresti, 1903, p. 197. 22 Memoriile Principelui..., p. 311. 23 Pentru o scurta prezentare a evolufiei sensului cuvantului “reactionar” vezi Albert O. Hirschman, The Rhetoric of Reaction. Perversity, Futilit Jeopardy, Cambridge etc., Harvard University Press, 1991, p. 8-10. Uzajul romanesc peiorativ, in prima parte a secolului al XIX-lea, este documentat de Rodica Bogza Irimie, op. cit., p. 198. 24 Viad Georgescu, op. cit, p.71. 25 Memoriile Principelui.... p. 265. 26 Acte si documente..., VII, p. 495-498. 27 “Patria”, nr. 4, 8/20 decembrie 1858, in Acte si documente..., VII, p. 31. 28 “Patria”, nr. 1, 24 noiembrie/6 decembrie 1858, in Acte si documente..., VII, p. 1013. 29 “Patria”, nr.1, 27 noiembrie/9 decembrie 1858, in loc. cit., p. 1068-1069. Din aceasta indec a autoidentificdrii s-au ndscut si dificultiile istoriografiei in alegerea unui nume potrivit pentru desemnarea adversarilor politici ai unionistilor. fn ceea ce ne priveste, folosim nediferentiat “conservatori” si “separatisti", pentru a sugera ambiguitatile din epoca. 30D. Ciurea, Moldova sub domnia lui M. Sturza. De la Conventia de la Petersburg la Conventia de la Balta Liman, lagi, 1947, p. 98-99; Godel Lannoy cAtre Buol, 7 noiembrie 1858, in Docu-NATIONALISM $I PAROHIALISM IN COMPETITIE 131 ‘mente privind unirea Principatelor, Ml, Rapoartele Consulatului Austriei din lasi (1856-1859), editate de Dan Berindei, Bucuresti, 1959, p. 400. 31 “Steaua Dundrii”, 29 noiembrie/11 decembrie 1858, in Acte si documente..., VII, 1097-1111. Pentru contextul in care a fost formulat memoriul vezi Ioan C. Filitti, Domniile roméne sub Regulamentele Organice. 1834-1848, Bucuresti, 1915, p. 655, passim. 32 A se compara “Profesia de credin{a” a lui Sturdza din 2/14 octombrie 1858 (Acte si docu- ‘mente... VIl, p. 473-474) sau memoriul depus in primAvara anului 1857 fa ambasada rusd din Paris (vezi Vasile Maciu, Un proiect din 1857 al lui Mihail Sturdza pentru organizarea Princi- patelor Romdne, in “Studii”, tom 19, nr.1, 1966, p. 59-91) cu programele conservatoare deja, citate. Sturdza impartaigea cu separatistii din Principate doar aversiunea fata de aducerea unui domn strain si teama ci muntenii vor domina instituiile unui stat unitar. 33 S4 numim expeditiv dou’ din aceste strategii: promovarea politica a functionarilor gi a mem- mijlocii; manipularea politics a sArbatorilor publice, pentru construirea 34 Vasile Maciu, op. cit. p. 78. 35 Memoriile Principelui.., p. 311. 36 V. Alecsandri catre I. Alecsandri, 20 ianuarie/1 februarie 1859, in Documente privind Unirea Principatelor, 111, Corespondenja politica (1855-1859), editate de Comelia Bodea, Bucuresti, 1963, p. 486. 37 Memoriile Principelui..., p. 267. 38 Ibidem, p. 267-268. 39 Ibidem, p. 267. 40 Nicolae Istrati nu s-a bucurat de prea mult8 ingduinta nici in epoca, nici in istoriografie; vezi Constantin Hurmuzaki, Un renegat al Unirii Principatelor, in “Steaua Dundrii”, nr. 41, din 3/15 iulie 1856 (in Acte si documente..., If, p. 663-667); Paul Cornea, Un paoptist renegat N, Istrati, in idem, Studii de literatura romana modernd, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1962, p. 321-353; Mihai Cojocariu, op. cit. p. 139-151; Liviu I. Roman, Un jurnal antiunio- nist: “Nepdrtinitorul” (21 iunie-10 septembrie 1856), in “Cercetiri istorice” (serie nou’), XVII, Istorie medie, moderna si contemporand, lagi, 1998, p. 207-219. 41 Mitropolitul moldovean Softonie Miclescu, care a oscilat intre unionism si separatism, se temea ca, prin unire, Mitropolia Moldovei va fi transformata in episcopie si ci aducerea unui principe strain va periclita biserica ortodoxa. Vezi A. D. Xenopol, Unionisti si separatisti, in AARMSI, seria. II, tom XXXI, Bucuresti, 1908-1909, p. 744-745, 42 Nicolae Istrati, Despre cvestia zilei tn Moldova, lasi, Albina, 1856; am consultat textul in varianta franceza (din Acte si documente..., p. 125-137), folosind totusi citate originale, atunci ind ne-au fost Ja indemdn’. Brosura a primit o replica unionist din partea lui Mihail Cantacuzino-Pascanu, Cateva tntdmpindiri asupra Chestiei zilei a d-lui Neculae Istrati, in “Steaua Dunarii”, nr41, din 3/15 iulie 1856 (Acte si documente..., p. 657-660), chr raspundea I. Sigara, Refutatie la intdmpindirile lui M. Cantacuzino, in “Nepatinitorul”, nt, 10, 23 iulie/4 august 1856. 43 Vezi Programul “conservatorilor-progresisti”, citat $i mai sus (in Acte si documente..., VII, p. 496); ideea a fost lansat& in “Nepirtinitorul”, vezi 1. Sigara, op. cit., $i sustinutd de N. Istrati, loc. cit. p. 134. 4 Albert O. Hirschman, op. cit. 45 George Schépflin, Nationalism and Ethnicity in Europe, East and West, in Charles A. Kupchan (ed.), Nationalism and Nationalities in the New Europe, Ithaca and London, Cornell University Press, 1995, p. 43. 46 Pentru o prezentare cuprinzatoare si utila din punct de vedere metodologic a ideologiei conser- vatoare vezi Andrew Vincent, Modem Political Ideologies, Oxford and Cambridge, Blackwell, 1992, p. 55-83.132 ADRIAN CIOFLANCA 47-Vezi A. Smith, J. Hutchinson, Ethnicity, Oxford, Oxford University Press, 1996. 48 Vezi M. Cojocariu, op. cit. p. 144, 178. 49 “Jumalul Comitetului insdrcinat cu ridicarea monumentului tui $tefan cel Mare”, din 6/18 decembrie 1856, in Acte si documente..., Il, p. 985-986. 50 Aceasta este definitia clasic& data nafionalismului de Ernest Gellner, in Napiuni si nationalism. Noi perspective asupra trecutului, traducere de Robert Adam, Bucuresti, Antet, 1997, p. 9 51 Craig Calhoun, Nationalism, Buckingham, Open University Press, 1997, p. 29-50. 52 Pentru 0 utilizare recent& a termenului vezi Alina Mungiu-Pippidi, De la identitate nafionalis {a nationalism, in “Sfera Politicii”, nr. 97-98, an IX, oct.-nov. 2001, p. 35-51. 53 Vezi, de exemplu, Peter Blickle (ed.), Résistance, représetation et communauté, Paris, Presse Universitaire de France, 1998. 54 Am preluat termenul “statism” fn sensul dat de Hurst Hannum, ca diferit de “nationalism”; vezi Autonomie, suveranitate si autodeterminare. Aplanarea drepturilor conflictuale, tradu- cere de Mihaela Barbu si Veronica Popescu, Bucuresti, Paideia, p. 28. 55 Vezi supra, nota 8. 56 Vezi, de exemplu, Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, traducere de Mariana Noica, Bucuresti, Humanitas, 1992, passim. 57G. Sion, Fisiologia alegerilor din Moldova, loc. cit., p. 297. 58 indraiznim sa credem ca, in cazul in care aceasta sugestie metodologic& va fi urmata in viitos- rele cercetéri, printr-un efort interpretativ interdisciplinar, vor ies ald aspecte noi ale luptei pentru unire, privind, mai ales, mecanismele decizionale si modalitatile de structurare @ opiniilor politice. 59 Ibidem. 60 Ibidem. 61 Mihai Cojocariu, op. cit, p. 77, 273. 62 Vezi, de exemplu, Documente privind unirea Principatelor, I, documentele cu numerele 33, 87, 194 etc. 63 Memoriile Principelui..., p. 374. 64 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civicit Atitudint politice si democratie in cinci nafiuni, traducere si studiu introduetiv Dan Pavel, Bucuresti, DU Style, 1996, p. 56. 65 Vezi George Ciorainescu, Romédnti si ideea federalist, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1996; Viad Georgescu, op. cit., p. 319-321. 66 Ibidem, p. 191-192. 67 Vasile Boerescu, La Roumanie aprés le Traité de Paris du 30 Mars 1856, in Acte $i docu- ‘mente..., MI, p. 100. 68 Viad Georgescu, op. cit. p. 192. 69 Dan Berindei, Epoca Unirit, Bucuresti, Editura Academie, 1979, p. 157-158. 70 A.D. Xenopol, op. cit, p. 733. 71 in “Romanul”, nr. 134-135, 13-14 mai 1860, p. 403. 72 Pentru centralismul noilor state baleanice, vezi Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, vol. 1, traducere de Mihai-Eugen Avadanei, Iasi, Institutul European, 2000, p. 265-266 si passim. Pentru Germania si Italia, vezi, de exemplu, Mark Kesselman, Joe! Krieger (eds.), European Politics in Transition, Lexington, Massachusetts, Toronto, 1987, p. 227- 234 gi p. 320-324. 73 G. Poggi, The Development of the Modern State, London, Hutchinson, 1978, p. 60-61. 74 Sorin Antohi, Exercipiul distangei, Discursuri, societti, metode, editia a Il-a, Bucuresti, Editura Nemira, 1998, p. 304-308. 75 Pentru o discutie privind cele dou’ fefe ale suveranitafii, vezi Cristopher Pierson, The Modern State, London and New York, Routledge, 1996, p. 47-50. 16 T.W. Riker, op. cit, p. 323-324,ee NATIONALISM $I PAROHIALISM IN COMPETITIE, 133 71 N. Grigoras, Alexandru Joan Cuza si lagii, in L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub (coord.), Cuza Voda. In memoriam, lasi, Junimea, 1973, p. 481. 78 Ibidem, p. 484-485. 79 T.W. Riker, op. cit, p. 331. Vezi $i Dumitru Viteu, Jasii si Unirea Principatelor, in Gh. Buzatu, A. Kare{chi, D. Vitcu (coord.), Aspecte ale luptei pentru unitate nationald. lagi: 1600- 1859-1918, lasi, Junimea, 1983, p. 132-133. 80 T.W. Riker, op. cit. 81 D. Viteu, op. cit., p.133-134- 82 Nicolae Sutu scrie c& nafionalistii dispuneau de educatia publica si-i alegeau pe profesori intre tinerii care profesau idei “subversive” si se mAndreau cu fanatizarea elevilor, Memoriile Principelui..., p. 321, 376. Vezi si Constantin C. Giurescu, Viafa si opera lui Cuza Voda, Bucuresti, Editura $tiintificd, 1966, p. 95-96. 83 Presa moldoveand fusese supusi unor masuri “de o rigoare exceptionala”, Memoriile Princi- pelui, loc. cit. 84 Unionistii uzau “in mod exclusiv de dreptul de intrunire”, ibidem. 85 Th. Codrescu, Uricarul sau colectiune de diferite acte care pot servi la istoria roménilor (in continuare Uricariul...), vol. XU, lagi, 1889, p. 339-346. 86N. Grigoras, op. cit, p. 492. 87 Uricariul..., p. 386-400. 88N.A. Bogdan, Regele Carol I si a doua sa capital, lasi, 1916, p. 11. 89 Uricariu..., p. 400, nota lui Th. Codrescu. 90 T.W. Riker, op. cit., p. 477. 91 Ibidem, p. 476. 92 Ibidem, p. 478. 93 Memoriile Principelui..., p. 326. 94 Gr. Chirita, Romdnia si Conferinga de pace de la Paris, februarie-iunie 1866, 11, in “Revista de istorie", tom 38, noiembrie 1985, p. 1080. 95 Dimitrie A. Sturdza, Insemndtatea europeand a realizdrii definitive a dorinfelor rostite de divanurile ad-hoc in 7/19 si 9/21 octomvrie 1857,in AARMSI, seria II, tom XXXIV, 1911-1912, Bucuresti, 1912, p. 805-808. 96 T.W. Riker, op. cit., p. 478. 97 Ibidem, p. 477. 98 Gh. Chitits, Manifestari antidinastice in perioada venirii lui Carol I in Romania (aprilie-mai 1866), in “Studii”, tom 20, 1967, nr. 6, p. 1080. 99 Ibidem; Titu Maiorescu, Istoria politica a Romédniei sub domnia lui Carol I, Bucuresti, Humanitas, 1994, p. 16; N. A. Bogdan, op. cit., p.14. 100 Gh. Chirita, op. cit., p. 1081. 101 Uricariul..., IX, Iasi, 1887, p. 110. 102 Gh. Chirita, op. cit., p. 1082. 103 T.W. Riker, op. cit., p. 478. 104 Ibidem, p. 479. 105 Ibidem, p. 480; Gh. Chiritd, op. cit., p. 1083-1084; N.A. Bogdan, op. cit., p.15; Uricariul..., p.112; Dumitru Viteu, 1/ februarie 1866: hermeneutica unei pretinse revolufii, in Anuarul Institutului de Istorie “A. D. Xenopol”, lasi, 1992, p. 175-177. Dupa aceste evenimente, Constantin Moruzi, un protejat al Rusiei, a fugit peste hotare, mitropolitul Miclescu a fost arestat, amnistiat de Carol 1 si numit din nou mitropolit, iar Rosetti-Roznovanu a renunfat la separatism, cerdind doar descentralizare si aspirdnd la o cariera politica. Doar Boldur-Latescu si-a menjinut mesajul separatist, editind 0 gazeta cu mesaj virulent la adresa muntenilor. Gazeta, “Boldut”, avea ca emblem un bou, din a c&rui piele jupuia o cioard — aluzie evidents, in septembrie 1867, Boldur-Latescu a fost batut si injunghiat de doi ofiteri munteni, pe cfnd se134 ADRIAN CIOFLANCA afla la circ. Ancheta a fost musamalizati de prefect. Vezi, pentru amanunte, N.A. Bogdan, op. cit, p. 102 sqg. 106 Ibidem, p. 113. 107 Vezi supra, nota 81. 108 Formula “Iasi-capitala culturala a yarii” s-a mentinut in memoria public& pana astizi, conti- nuand si joace rol de mit compensatoriu; vezi Adrian Ciofldnca, Cliseul terapeutic, in “Monitorul”, 22 noiembric 2001, p. 6A. 109 Un dosar impresionant al relatiei dintre Caro! I si lasi a fost ficut de N. A. Bogdan, op. cit. 110 Ibidem, p. 76. 111 Pana in 1861, erau celebrate ca zile nationale si 5 si 24 ianuarie. Din 1861, celebrarea lui 5 ianuarie a fost suprimata din cauza semnificatiei “separatiste” a dublei sirbatori; vezi D. Vitcu, Jasii..., p. 130. 112 Alexandru Zub, /storism si nationalism in Romania moderna, in Alina Mungiu-Pippidi (ed.), Doctrine politice. Concepte universale i realitati roménesti, lagi, Polirom, 1998, p. 130-141. 113 “Monitorul Oficial al Moldovei", 29 decembrie 1860. 114 Apud Benedict Anderson, Comunitafi imaginate. Reflectii asupra originii si raspandirii nafionalismului, traducere Roxana Oltean si Ioana Potrache, Bucuresti, Integral, 2000, p. 183. Pentru relajia dintre memorie, istorie si uitare, vezi volumul lui Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, traducere de lie Gyurcsik $i Margareta Gyurcsik, Timisoara, Amarcord, 2001. Explorarea strategiilor de construire a canonului cultural care se impregneazi in memoria social, combinata cu arheologia politicilor uitarii constituie o tehnica valida epistemologic (incomparabil mai bun& decét volatilele tehnici “demitizante”) prin care sa fie revizuit discur- sul istoriografic.