SUMAR

Prefaţă ……………………………………………………….. 5
Introducere ………………………………………………….. 9
Fondatorii evoluţionismului ……………………………….. 17
Jean Baptiste Lamarck …………………………………… 18
Charles Robert Darwin ……………………………………. 23
Critica teoriei darwiniste …………………………… 36
Dezvoltarea teoriei darwiniste …………………………... 39
Teorii neodarwiniste ……………………………………….. 41
Teoria micelară a eredităţii ……………………….. 41
Teoria mutaţionistă ………………………………….. 42
Neodarwinismul (Weismannismul) ……………….. 44
Teoria factorilor ereditari …………………………... 46
Teoria cromozomială a eredităţii ………………… 47
Teoria izolării geografice …………………………... 48
Teorii neolamarckiste ……………………………………… 49
Mecanolamarckismul ………………………………. 50
Psiholamarckismul …………………………………… 51
Mnemismul ……………………………………………. 52
Lamarckismul chimic ……………………………….. 52
Ortolamarckismul ……………………………………. 54
Marea sinteză a teoriilor evoluţioniste …………………. 56
Teoria Sintetică a Evoluţionismului
(Postneodarwinismul) ………………………………. 57
Critica T.S.E. sau a evoluţionismului
contemporan ………………………………………………. 62
Curente şi teorii moderne ale evoluţiei ………………... 70
Teoria neutralistă …………………………………….. 71
Teoria antisintetică (saltaţionistă, a
echilibrului punctat) ………………………………… 74
Teoria autoevoluţiei ………………………………… 76
 Neolamarckismul modern …………………………. 80
De la impasul evoluţionismului la
antievoluţionism ……………………………………………. 95
Evoluţia ca realitate cosmică …………………………… 114
O nouă lege fundamentală a evoluţiei:
Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le menţine
funcţionale ………………………………………………….. 131
Sfârşit …………………………………………………………. 145
Bibliografie …………………………………………………... 153
 Prefaţă

Am scris această carte în luna august, 2002, la

Cleveland, Ohio. Eram într-o vizită la fiul meu,
Georgian-Tiberiu, care se găseşte la un stagiu de
cercetare, postdoctorat, la Cleveland Reserve University.
Cu această ocazie am trecut pentru prima dată
Atlanticul şi am pătruns în împărăţia Americii. N-am
crezut că America are să mă impresioneze atât de mult.
Am gustat din frumuseţea vieţii, am simţit cultul
americanilor pentru natură şi am văzut ce înseamnă să
faci ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului.
Luasem cu mine, ca pe o provocare, cartea
„Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă” a lui Ion Vlăducă şi
Firmilian Gherasim. Nu am simţit în viaţa mea o
decepţie mai mare pe cât mi-a putut-o provoca citirea
acestei cărţi. Într-un dispreţ total faţă de ştiinţă,
autorii vin cu argumente naive să demoleze un edificiu
ştiinţific şi filosofic înălţat de mai bine de un secol şi
jumătate.
Aveam însă, alături, „Biblia” evoluţionismului
postneodarwinist, magnifica lucrare „The structure of
evolutionary theory”, a lui Stephen Jay Gould, abia
ieşită de sub tipar (mai 2002), care îmi înălţa spiritul.
Tot întru înălţarea spiritului reciteam admirabila
carte a părintelui Andrei Scrima „Timpul rugului
aprins”.
5
 După ce am colindat în lung şi în lat oraşul
Cleveland şi împrejurimile, condus de Tiberiu şi de bunul
şi simpaticul meu prieten, doctorul Almoş Trif, am
considerat că n-ar fi lipsit de interes să răspund
provocării lui Ion Vlăducă şi Firmilian Gherasim şi să
prezint, pe înţelesul tuturor, evoluţia şi evoluţionismul
în concepţia ştiinţifică a începutului de veac şi de
mileniu.
Bazele gândirii evoluţioniste mi le-am format
pornind de la cel mai mare evoluţionist român Emil
Racoviţă. „Evoluţia şi problemele ei” (1929) rămâne una
dintre cele mai frumoase şi mai profunde cărţi scrise
vreodată despre evoluţie şi evoluţionism. Am scris în
Revista „V. Adamachi” despre actualitatea gândirii
evoluţioniste a lui Emil Racoviţă şi am primit cu viu
interes lucrarea „Cugetări evoluţioniste” a lui Emil
Racoviţă, publicată de nepotul său, eminentul profesor
şi cercetător Gheorghe Racoviţă.
Accesul la literatura ştiinţifică modernă şi faptul
că posed în original sau xerox lucrările marilor ctitori ai
Teoriei Sintetice a Evoluţiei, mi-au înlesnit pătrunderea
în esenţa conceptului de evoluţie.
Liber de influenţele bibliografice curente, am
început să schiţez această lucrare, în care prezint
concepţia despre evoluţie şi evoluţionism, aşa cum o
analizez împreună cu studenţii mei la cursul de
Evoluţionism.

6
 Eram luminat, în gândirea mea, de dialogurile
profunde pe care le-am avut cu unul dintre cei mai mari
mistici ai neamului nostru, cu duhovnicul meu,
ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea
Frăsinei. Dumnezeu să-l ierte! El m-a învăţat să
descopăr perfecţiunea fiinţelor, frumuseţea vieţii şi să
iubesc lumina. Îl voi purta în inimă şi în suflet în
întreaga mea existenţă.
Nu voi încerca nicicând să ies de sub influenţa
titanilor Pierre Teilhard de Chardin, Serafim Rose şi
Alexandros Kalomiros, care m-au învăţat să văd lumea
şi să iubesc Creaţia.
Simţeam nevoia să fiu singur, să nu fiu
înconjurat de cărţi şi să scriu ceea ce ştiu, deşi în notele
mele făceam trimiteri la anumite lucrări, prevedeam
unele citate, pe care le-am introdus în text la Iaşi.
Aşa am zămislit această carte şi rămâne să
vedem ce a ieşit.
Ţin să mulţumesc fiului meu Tiberiu, cu care am
discutat multe aspecte interesante, el fiind la curent cu
toate probleme evoluţiei, soţiei mele, care îmi este cel mai
apropiat partener în acest domeniu şi prietenului Almoş
Trif, care m-a introdus în cunoaşterea Americii.

August 2003

Autorul

7
 INTRODUCERE

S-a realizat trecerea între secole şi milenii. Mult

aşteptatul secol XXI este deja în al treilea an şi tot de
atâţia ani a fost lăsat în urmă şi Mileniul II.
Trecerea peste bariera anilor 2000 a fost atât de
agitată, atâtea raportări ale ştiinţei, tehnicii, astrologiei
şi religiei au fost legate de anii 2000 încât acest prag al
timpului devenise un fel de „zid al lui Planck”.
Devenise o obsesie „proorocirea” lui André
Malraux că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi
deloc”. Iată că am ajuns şi în secolul XXI, rămâne însă
să vedem dacă va fi cu adevărat religios. Expansiunea
sodomismului şi alte manifestări sataniste par a
zdrucina serios creştinismul, iar avântul unor
fundamentalişti islamici pun sub semnul întrebării
vântul unificator al ecumenismului.
Nu aceste aspecte ne interesează pe noi, ci mai
curând sensul evoluţiei viitoare a societăţii omeneşti,
propulsată de ştiinţă şi de tehnică.
Şi, fiind vorba de ştiinţă, încă din prima
jumătate a secolului XX au început să se audă voci, tot
mai accentuate, despre faptul că ştiinţa secolului XXI
va fi dominată de Biologie. Şi, aceste aprecieri nu erau
făcute de biologi, ci de filosofi, fizicieni, chimişti etc.

9
 Creşterea semnificaţiei biologiei în ştiinţa acestui
veac ar putea fi impusă de necesitatea schimbării
poziţiei omului faţă de natură, de nevoia de a cunoaşte
mai îndeaproape natura, de a stăvili flagelul ucigător
reprezentat de poluare şi de a asigura omului o
reintegrare armonioasă în natură.
Planeta Terra poate hrăni nesfârşit mai mulţi
oameni, însă Homo sapiens sapiens trebuie să se
dovedească a fi cu adevărat înţelept, să lase la o parte
furia înarmării şi militarizarea cosmosului şi să se ocupe
de rănile grave ale planetei (extinderea deşerturilor,
defrişarea iresponsabilă a pădurilor tropicale etc.) şi să
amelioreze condiţiile de existenţă a milioane de oameni
care mor de inaniţie şi de boli necruţătoare, care de mult
timp şi-au găsit leacul. Cercetarea aprofundată a
genomului uman abia a început, iar abisurile mărilor şi
oceanelor sunt încă o enigmă pentru noi.
Omul a fost şi încă se manifestă ca un animal de
pradă. Altfel nu ne putem explica cursa nebună a
înarmării, închinarea perpetuă zeului Marte. Lupta
pentru existenţă descoperită de Darwin şi proclamată ca
factor al evoluţiei, care asigură supravieţuirea celui mai
apt, a fost în zilele noastre înlocuită cu lupta pentru
înarmare. Aceasta este esenţa civilizaţiei occidentale, a
civilizaţiei care şi-a greşit orientarea către progres.
Nu dorim o civilizaţie fără tehnică, ci una fără
război. Sperăm ca omul să se reorienteze spre

10
cunoaşterea abisurilor sale biologice, a structurii şi
funcţionalităţii naturii şi să-şi preia în propriile mâini
direcţiile evolutive.
Trebuie să redescoperim omul şi natura. Numai
aşa nu vom mai considera unele dintre realizările
civilizaţiei tibetane ca ţinând de paranormal.
Să presupunem că s-ar putea şi aşa. Să
presupunem că, într-adevăr, secolul XXI va fi dominat,
în ceea ce priveşte ştiinţa, de Biologie. Că vor fi
descifrate cu adevărat tainele naturii. Va fi însă
biologia secolului XXI tot o biologie evoluţionistă? În
ultima vreme apar tot mai multe atacuri la adresa
evoluţionismului. Evoluţionismului i se opune tot mai
accentuat creaţionismul. Este la mare vogă
„Creaţionismul ştiinţific”. Pe diferite canale, mai ales
religioase, se pun în discuţie principiile evoluţioniste,
sunt anulate şi ni se oferă soluţii creaţioniste.
Controversa dintre evoluţionism şi creaţionism este
revitalizată, deşi se părea că lucrurile au fost înţelese.
Această revitalizare a disputei reprezintă mai curând o
strategie decât un dialog.
Unii se întreabă cu mirare dacă darwinismul n-a
căzut. Ei cred că darwinismul poate cădea asemenea
unui guvern într-o ţară. Şi, nu este vorba doar de naivi,
ci chiar de unii oameni cu pretenţie de cultură generală.
Se impune să elucidăm cu limpezime unele
noţiuni care, nefiind înţelese, generează confuzii.

11
 În primul rând trebuie să delimităm precis
noţiunile de evoluţie şi evoluţionism, apoi pe cele de
darwinism şi evoluţionism.
Evoluţia reprezintă o realitate cosmică. Ea nu
este un atribut doar al vieţii (al vitalului), ci al
întregului cosmos, de la atom la stea, la planetă, galaxie
şi metagalaxie. Întreaga materie se găseşte într-o
continuă devenire sau evoluţie. Acest aspect va fi
discutat mai în amănunt în paginile noastre.
Evoluţionismul reprezintă o sumă de teorii care
încearcă să explice mecanismele evoluţiei. Este cunoscut
faptul că o teorie poate fi confirmată sau infirmată,
poate fi completată sau poate fi înlocuită cu o altă
teorie. Evoluţionismul reprezintă o sumă de teorii (nu
doar una) care încearcă să explice evoluţia ca fenomen
cosmic. Dacă una dintre aceste teorii „cade” (nu este
acceptată) asta nu înseamnă că nu mai vorbim de
evoluţie ca realitate cosmică.
Un alt aspect. Teoria evoluţiei a fost
fundamentată de Charles Robert Darwin în 1859, prin
publicarea magistralei sale cărţi „Originea speciilor”.
Teoria lui Darwin a avut un succes fulminant. A
influenţat şi a modificat profund nu numai gândirea
biologică ci şi pe cea filosofică. Numai că Darwin n-a
fost primul care a lansat concepţia transformării sau
evoluţiei organismelor (speciilor).

12
 Teoria transformării speciilor (transformistă) a
fost lansată cu 50 de ani înainte de către marele
botanist şi zoolog al Franţei, Jean Baptiste Lamarck.
Ideile lui Lamarck au fost, cumva, lansate
înainte de vreme. El nu s-a bucurat de succesul lui
Darwin. Asta nu înseamnă că nu trebuie să-i
recunoaştem meritele. De altfel, Jean Baptiste Lamarck
este considerat părintele evoluţionismului.
Totuşi, pe bună dreptate, evoluţionismul a fost
sinonimizat, multă vreme, cu darwinismul datorită
faptului că Darwin a fundamentat cu argumente cu
adevărat ştiinţifice evoluţia speciilor ca realitate
cosmică.
De la Darwin însă, până la mijlocul secolului
XX, s-au acumulat nesfârşite date ştiinţifice ca urmare a
dezvoltării cercetărilor biologice. Au apărut direcţii noi
de cercetare (ecologia, genetica, etologia etc.), iar altele
au cunoscut o dezvoltare fulminantă (paleontologia,
embriologia, anatomia comparată etc.).
Datele noi acumulate trebuiau să fie interpretate
în spiritul concepţiei evoluţioniste. Mai mult decât atât,
după fundamentarea teoriei evoluţiei speciilor de către
Darwin a fost redescoperit Jean Baptiste Lamarck.
Biologii au început să interpreteze noile acumulări din
domeniul vitalului pornind de la ideile lui Darwin şi ale
lui Lamarck. Astfel, la sfârşitul secolului al XX-lea au
apărut o serie de curente neodarwiniste şi

13
neolamarckiste, care au contribuit la dezvoltarea
concepţiei evoluţioniste. Aşa se explică faptul că la
mijlocul secolului XX s-a simţit nevoia unei mari sinteze
privind explicarea mecanismelor evoluţiei vieţii pe Terra.
Aşa s-a cristalizat Teoria Sintetică a Evoluţiei
(T.S.E.) care, mergând pe linia lui Darwin, a fost
considerată o teorie postneodarwinistă.
T.S.E. nu este concepţia unui singur om de
ştiinţă. Ea s-a conturat în timp, aşa cum vom vedea,
fiind rezultatul unei mari sinteze, la care şi-au adus
contribuţia cei mai mari reprezentanţi ai
evoluţionismului secolului XX.
T.S.E. a dominat gândirea evoluţionistă din cea
de a doua jumătate a secolului XX şi este încă şi acum
teoria dominantă. S-a întâmplat însă ceva. Mari biologi
evoluţionişti au început să găsească unele fisuri în ceea
ce priveşte explicarea mecanismelor evoluţiei tocmai
atunci când se credea că totul a fost explicat.
Biologii sunt aceia care au început să formuleze
unele critici la adresa T.S.E. şi să emită teorii noi
privind explicarea unor mecanisme ale evoluţiei.
T.S.E. a început să intre în impas. Impasul a
pornit din interior, nu din controversa dintre
evoluţionişti şi creaţionişti cum cred unii. Impasul în
care a intrat T.S.E. îi onorează pe biologi, deoarece vor
să găsească explicaţii mai rezonabile pentru unele

14
procese şi fenomene biologice precum: micro- şi
macroevoluţie, adaptare, speciaţie etc.
Pornind de la aceste aspecte se consideră că
evoluţionismul este în impas.
Trebuie să analizăm corect situaţia corectă. Am
precizat că prin evoluţionism trebuie să înţelegem o
sumă de teorii care încearcă să explice mecanismele
evoluţiei ca realitate cosmică. Ne-am convins, din cele
expuse, că au apărut o multitudine de teorii noi şi că s-a
simţit nevoia unei mari sinteze, ceea ce a generat
cristalizarea T.S.E. Aceasta înseamnă că evoluţionismul
a devenit un concept. Aceasta înseamnă că
evoluţionismul nu mai poate fi sinonimizat nici cu
darwinismul, nici cu T.S.E. A sinonimiza astăzi
evoluţionismul cu darwinismul reprezintă o mare eroare.
Darwinismul rămâne una dintre multiplele teorii poate
cea mai importantă, care încearcă să explice evoluţia,
asemenea T.S.E.
Faptul că T.S.E. se găseşte în impas nu înseamnă
că evoluţionismul (ca şi concept) se găseşte în impas.
Evoluţionismul este în continuă înnoire, în continuă
căutare a soluţiilor celor mai apropiate de realitatea
ştiinţifică.
Aceste aspecte fiind puse la punct vom încerca,
în cele ce urmează, să trecem în revistă unele aspecte
privind fundamentarea şi dezvoltarea concepţiei
evoluţioniste de la primele începuturi şi până astăzi.

15
Vom avea grijă să facem diferenţierea tranşantă dintre
cele două noţiuni: evoluţie şi evoluţionism. Vom încheia
prin a considera că evoluţia este o realitate cosmică, fie
acceptând chiar ideile lui Jean Baptiste Lamarck,
conform cărora Dumnezeu a făcut lumea, apoi ea s-a
transformat.
Dacă unii dintre cititorii acestei cărţi se aşteaptă
la altceva, la renunţarea unei analize cu adevărat
ştiinţifice a evoluţiei ca fenomen cosmic, atunci, cu
părere de rău îi invit să bată la alte porţi.

16
 FONDATORII EVOLUŢIONISMULUI
Nu ne propunem să facem un excurs privind
apariţia ideilor de evoluţie, deşi nu ar fi lipsit de interes.
Tindem să credem însă că aforismul: „Nimic nu-i nou sub
soare” se aplică foarte bine aici. Ideile s-au acumulat în
timp, s-au sedimentat, ori au fost împrăştiate zăcând sub
colbul uitării. Anticii n-au vorbit de evoluţie, însă au
înţeles că tot ceea ce este viu pe această planetă a
provenit de la aceeaşi origine şi, că şi omul este un
produs al naturii şi nu s-au sfiit să-l aşeze între animale.
Dacă Aristotel şi-a imaginat o scară a lucrurilor în care,
pornind de la minerale şi trecând prin plante şi animale,
poţi să ajungi până la om şi chiar să continui până la
Dumnezeu, filosofii Evului Mediu au conceput Marele
Lanţ al Fiinţei, care nu reprezintă altceva decât progresul
evolutiv al fiinţelor, de la cele mai primitive la cele mai
evoluate, până la om, iar de aici continuând până la
Dumnezeu. Şi, gândeau ei, nu poţi să tragi o linie
tranşantă între grupe, nu poţi să le separi evident, atât
de mare fiind asemănarea dintre organismele superioare
ale unui grup şi cele inferioare ale grupului următor. Nu
trebuia să fie folosit termenul de evoluţie pentru a ilustra
procesul complicării organismelor, realitatea existenţei
unui progres biologic, adică tocmai ceea ce postulează
evoluţionismul.
S-au acumulat atâtea idei şi atâtea explicaţii
logice încât, urmărind istoria evenimentelor, te întrebi
firesc, cum de nu s-a găsit cineva care să le culeagă şi
să le pună cap la cap?
Şi, totuşi, s-a găsit cineva. Ba chiar doi mari
oameni de ştiinţă care, independent unul de altul, au
descoperit că lumea vie se transformă, sau evoluează.
Este vorba de Jean Baptiste Lamarck şi Charles Darwin.

17
 JEAN BAPTISTE LAMARCK

Unul dintre cei mai mari botanişti ai Franţei, a fost

nevoit ca, la vârsta de 49 de ani, să se angajeze la
Muzeul de Istorie Naturală din Paris şi să se ocupe de
Zoologie. I s-a cerut să facă ordine în colecţia de
animale nevertebrate. J.B. Lamarck s-a apucat, cu un
elan incredibil şi cu o forţă de muncă disproporţionată
pentru vârsta sa să cerceteze animalele, să le analizeze,
să le compare şi să le clasifice, iar la cele necunoscute în
ştiinţă să le dea nume şi să le caute poziţia în sistemul
lumii animale. Tot ceea ce cerceta şi clasifica publica
sub formă de cărţi. Aşa şi-a dat seama că între animale
pot fi stabilite anumite grade de înrudire, că unele specii
se transformă şi că există o anumită continuitate între
specii. A ajuns astfel la concluzia că lumea vie nu a fost
întotdeauna aşa, că speciile se transformă sub influenţa
mediului.
Toate aceste idei a început să le prezinte
studenţilor săi şi căuta chiar să-i convingă de faptul că
speciile nu sunt imuabile, că n-au fost dintotodeauna
aşa şi că s-au transformat în timp geologic.
Ideile sale au fost înscrise în lucrarea Philosophie
Zoologique, care a fost publicată în 1809.
Jean Baptiste Lamarck este astfel fondatorul
teoriei transformiste, conform căreia Dumnezeu a făcut
lumea, iar ea s-a transformat, ajungând să arate aşa
cum o vedem în zilele noastre. Cum arăta însă lumea
făcută de Fiinţa Absolută?
Primele fiinţe trebuie să fi fost extrem de simple,
de tipul unor amoebe, fără membrană, fără nucleu, cu
mişcări dezordonate, aşa cum avea să le prezinte mai
târziu Ernst Haeckel sub denumirea de monere. Aceste
fiinţe s-au transformat sub acţiunea mediului, adică a

18
circumstanţelor interne şi externe. Circumstanţele nu
reprezintă altceva decât factorii de mediu.
Admiţând teoria generaţiei spontane, Lamarck
considera că şi în zilele noastre apar, în mod spontan, din
mâlul organic, din pământ, din apă şi din unele
substanţe în descompunere organisme de diferite grade
de complexitate.
Lamarck este primul biolog care a acreditat
ideea că omul a descins din maimuţe şi anume din
maimuţele cvadrumane (adică din maimuţele cu patru
mâini, deoarece şi picioarele au degetul mare opozabil,
fiind asemănătoare mâinilor omului). Ca urmare a
coborârii din copaci, maimuţele au trebuit să adopte
poziţia verticală pentru a se ridica deasupra ierburilor de
pe sol. Prin ridicarea pe verticală li s-a mărit considerabil
orizontul, mâinile au fost eliberate şi au putut fi folosite
pentru apărare şi asigurarea hranei, treptat edificându-
se o nouă fiinţă, omul.
Marele botanist al Franţei, care a fost Jean
Baptiste Lamarck, fiind nevoit să se dedice studiului
animalelor la vârsta de 49 de ani, a început să lucreze
metodic şi să facă ordine în colecţiile de la Muzeul de
Istorie Naturală din Paris. Făcând nesfârşite comparaţii şi
analize în lumea animală a fost surprins că între diferite
grupe de animale se pot stabili anumite afinităţi
structurale, de parcă ar fi înrudite. Tot ceea ce cerceta
era consemnat, iar ideile se legau între ele,
conducându-l la concepţia că lumea vie s-a transformat
în timp geologic, pornind de la nişte fiinţe simple şi
ajungând la complexitatea lumii vii actuale.
Care sunt factorii care determină transformarea
speciilor?
Teoria transformistă a lui Lamarck poate fi redusă
la următoarea schemă:

19
 - Mediul determină transformarea directă a
organismelor vegetale;
- În lumea animală acţiunea mediului în
transformarea organismelor este indirectă. Prin
schimbarea unor factori de mediu se schimbă obiceiurile
animalelor, ceea ce conduce la exersarea sau
neexersarea unor organe, având ca urmare
transformarea organismului. Deci, conform gândirii lui
Lamarck, în transformarea organismelor acţionează
legea uzului şi a neuzului;
- Caracterele dobândite sunt ereditare. Această
lege, acreditată cu mult înainte de către Georges Louis
Buffon, a fost preluată în mod firesc de Lamarck, care nu
concepea ca o modificare, oricât de mică, să nu
constituie o acumulare care să prefigureze
transformarea;
- Organismele animale au o tendinţă internă (o
propensiune) spre adaptare şi progres.
Gândirea lui Lamarck se bazează pe două legi
fundamentale:
- legea uzului şi a neuzului;
- legea moştenirii caracterelor dobândite.
În privinţa speciei, poziţia lui Lamarck este de-a
dreptul curioasă. Deşi a creat sute de specii de plante şi
de animale, noi pentru ştiinţă, deşi vorbeşte de
transformarea speciilor, Lamarck nu recunoaşte specia.
Consideră că speciile nu au o stabilitate absolută în
natură, că cele actuale nu-s tot aşa de vechi ca natura
şi că n-au existat din toate timpurile, ci s-au format
succesiv, deci s-au transformat, însă ele n-ar avea o
existenţă reală. Referindu-se la unităţile sistematice
(specii, genuri, familii etc.) şi la clasificarea lor el afirma:
„Dar toate aceste clasificări, din care multe sunt
atât de reuşit imaginate de naturalişti, precum şi toate
împărţirile şi subîmpărţirile lor, reprezintă numai mijloace

20
artificiale. Repet că în natură nu există nimic
asemănător.
Se poate afirma de asemenea că, natura nu a
creat nici clase, nici ordine, nici familii, nici genuri, nici
specii constante, ci numai indivizi”.
Ce putem crede în această privinţă? Asemenea
lui Darwin, care a pus sub semnul întrebării existenţa
reală a speciei, Lamarck vede, în primul rând, dinamica
speciei, transformarea sa. Dacă specia se transformă
înseamnă că dispare la un moment dat, nefiind bine
conturată. Faptul că o specie dispare, transformându-se
într-o altă specie, sau chiar în mai multe, nu înseamnă că
nu are o existenţă, fie ea şi efemeră.
Dacă vom analiza acum factorii lamarckieni ai
evoluţiei, vom constata că nici unul nu poate fi acceptat
de biologia modernă. Teoria Sintetică a Evoluţiei (T.S.E.)
nu accepta influenţa directă a mediului în transformarea
organismelor. Aceasta deoarece mutaţiile, care
reprezintă în esenţă variaţiile, nu apar sub acţiunea
directă a mediului. Ele apar în mod întâmplător. Nu poţi
obţine una şi aceeaşi mutaţie chiar dacă foloseşti
absolut aceiaşi factori şi aceleaşi condiţii.
Legea uzului şi a neuzului acţionează perfect în
ontogeneză, dar nu poate fi luată în seamă în
filogeneză. A da valoare acestei legi în filogeneză este
ca şi cum ai accepta că dacă străbunicul, bunicul şi
tatăl au fost culturişti şi şi-au dezvoltat în mod exagerat
muşchii corpului, copilul care urmează ar putea să se
nască cu musculatura gata dezvoltată, asemenea unui
culturist.
Legea moştenirii caracterelor dobândite nu este
acceptată de genetica modernă, iar tendinţa internă a
organismelor spre progres a stârnit atâtea controverse şi
patimi încât a rămas oarecum nerezolvată până în zilele
noastre.

21
 Teoria transformistă a lui Lamarck n-a fost
acceptată în timpul existenţei sale, cu toate că prietenul
său, Etienne Geoffroy de Saint-Hilaire, a apărat-o cu
dăruire şi pasiune în disputa academică cu Georges
Cuvier.
Lamarck a fost uitat, cartea sa nu s-a vândut, la
bătrâneţe a orbit şi a fost atât de sărac încât la moartea
sa a fost înhumat la groapa comună.
Abia după fundamentarea teoriei evoluţiei de
către Darwin, Lamarck a fost redescoperit. Şi, curios
lucru, multiple curente neolamarckiste au încercat să
revitalizeze teoria sa şi, chiar în zilele noastre, curente
neolamarckiste moderne încearcă, aşa cum vom
vedea, să probeze veridicitatea gândirii sale.

22
 CHARLES ROBERT DARWIN

Lansarea şi fundamentarea teoriei evoluţiei de

către Charles Robert Darwin a avut un succes
neaşteptat. Însă, dacă Lamarck şi-a susţinut ideile prin
argumente adesea puerile, Ch. Darwin s-a dovedit un
geniu al observaţiei şi al argumentării. Monumentala sa
lucrare Originea speciilor a apărut la 50 de ani de la
publicarea de către Lamarck a cărţii sale Philosophie
Zoologique, când condiţiile sociale şi ştiinţifice erau cu
totul altele.
Între premisele apariţiei evoluţionismului de tip
darwinian se înscriu, în primul rând, succesele
amelioratorilor care, folosind selecţia artificială metodică
creau soiuri de plante şi rase de animale neimaginat de
uşor. Puteai aproape să comanzi o anumită rasă de
porumbei şi amelioratorii o realizau. Intuiţia genială a lui
Darwin a fost aceea de a înlocui omul, care acţionează
în cazul selecţiei artificiale în transformarea speciilor, cu
selecţia naturală, care constituie motorul evoluţiei şi care
înlătură orice forţă din afară (divină). Un rol hotărâtor în
fundamentarea evoluţiei ca teorie l-a avut cunoaşterea
concretă de către Darwin a naturii, în epocala expediţie
efectuată în jurul lumii cu vasul „Beagle”.
Tânărul naturalist îmbarcat pe vasul „Beagle”
avea drept carte de căpătâi Principiile geologice a lui
Ch. Lyell, oferită de J. Henslow, prietenul său, nicidecum
cartea lui Lamarck, Philosophie Zoologique, de care
probabil nici nu auzise în tinereţe.
În prima parte a călătoriei citea echipajului
pasaje din Biblie, fiind un adept convins al
creaţionismului. Acumulând un vast material ştiinţific şi
făcând minuţioase observaţii asupra faunei actuale şi a
celei fosile, Darwin şi-a dat seama că principiul
actualismului, atât de logic şi de coerent prezentat de

23
Ch. Lyell în cartea sa, se aplică nu numai Pământului, ci
şi organismelor vii. Factorii care acţionează acum în
natură determinând adaptarea şi transformarea
organismelor au acţionat de la începutul timpului
biologic.
Teoria evoluţiei nu a fost lansată însă în pripă.
Întors în 1836 din marea expediţie, Darwin a început să
prelucreze materialul ştiinţific acumulat şi să schiţeze
concepţia sa privind evoluţia speciilor, împărtăşindu-şi
ideile prietenilor săi Lyell, J. Henslow, T. Hyxley etc. Prima
schiţă a Originii Speciilor a fost redactată în 1842 şi avea
35 de pagini. Treptat lucrarea a fost dezvoltată, astfel că
în 1844 avea să ajungă la 230 de pagini. Iată însă că
Darwin este pus în încurcătură de Alfred Russel Wallace
care, în 1858, îi trimite pentru publicare, un articol
denumit Despre tendinţa varietăţilor de a se îndepărta
indefinit de tipul iniţial. Conţinutul acestui articol părea a
fi un rezumat al ideilor cuprinse în cartea lui Darwin.
Intrând în panică Ch. Darwin a avut sprijinul
prietenilor săi, care au găsit o soluţie de compromis şi
anume, realizarea unei comunicări comune. Această
comunicare, prezentată în seara zilei de 1 iulie 1858 în
şedinţa societăţii Lineene din Londra, intitulată Despre
tendinţa speciilor de a forma varietăţi şi despre
perpetuarea varietăţilor şi a speciilor prin mijloace
naturale ale selecţiei, nu a provocat nici o reacţie în
lumea ştiinţifică. Efectul a fost doar acela că Darwin s-a
mobilizat şi a finalizat cartea Originea speciilor, care la
24 noiembrie 1859 vede lumina tiparului în 1250 de
exemplare. Acestea au fost vândute în aceeaşi zi. Prin
publicarea Originii speciilor a fost semnat actul de
naştere al evoluţionismului. Teoria evoluţiei şi-a pus
amprenta asupra gândirii ştiinţifice şi filosofice până în
zilele noastre.

24
 Darwin descoperă că lumea este cu adevărat
într-o continuă devenire. El a încercat să găsească
mecanismele care pot explica evoluţia lumii vii ca
fenomen cosmic.
Schema gândirii darwiniste este simplă şi
coerentă.

variabilitate + ereditate

selecţie artificială suprapopulaţie

transformarea speciilor lupta pentru existenţă

domestice
selecţia naturală

transformarea speciilor

Deci, factorii care determină evoluţia speciilor,

conform gândirii lui Darwin sunt: variabilitatea,
ereditatea, suprapopulaţia, lupta pentru existenţă şi
selecţia naturală. Selecţia naturală reprezintă atât un
factor al evoluţiei, cât şi motorul ei. Selecţia naturală
reprezintă mecanismul natural prin care evoluţia speciilor
este canalizată pe o anumită direcţie.
Meritul lui Darwin este acela că elucidează
fiecare factor al evoluţiei în parte.
În ceea ce priveşte variabilitatea Darwin
diferenţiază mai multe tipuri şi anume:
- variabilitatea definită, care afectează toţi
indivizii speciei (populaţiei) atunci când se modifică
anumiţi factori ai mediului;
25
 - variabilitatea nedefinită, care afectează în mod
diferit indivizii aceleaşi populaţii la variaţia unui factor al
mediului;
- variabilitatea corelativă, care derivă din primele
două şi se desfăşoară conform unei legi, legea corelaţiei
(porumbelul guşat are mai multe vertebre cervicale,
păsările cu picioarele lungi au şi gâtul şi ciocul lungi);
- variabilitatea dăinuitoare (prelungită), care se
manifestă şi la celelalte generaţii dacă se menţin
condiţiile care le-au provocat;
- sports sau variabilitatea în salturi bruşte; Darwin
considera că variaţiile sunt modificări mici, care se
acumulează treptat. De aceea, deşi cunoştea unele
variaţii bruşte (rasa de oi Ancona, cu picioarele foarte
scurte, rasa de vite Niata, din Brazilia, cu maxilarul scurt
etc.) nu le-a dat importanţă în evoluţia speciilor.
Ereditatea reprezintă un factor important al
evoluţiei. Dacă variabilitatea constituie materialul de
bază cu care lucrează selecţia, ereditatea înseamnă
fixarea micilor variaţii şi transmiterea lor în generaţii.
Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor de la părinţi
la urmaşi (de la ascendenţi la descendenţi). Însă nu este
o transmitere absolut fidelă. Apare o anumită labilitate în
transmitere, care face loc variabilităţii.
Darwin deosebeşte o ereditate simplă, care se
realizează prin înmulţire vegetativă şi autogamă, când
se moştenesc însuşirile unui singur părinte şi o ereditate
compusă care corespunde înmulţirii sexuate (alogame),
la care participă doi parteneri.
Pentru a explica mecanismele transmiterii
caracterelor ereditare Darwin formulează teoria
pangenezei. Dezvoltând gândirea lui Democrit, Darwin
considera că există nişte particule materiale cu rol
ereditar, pe care le numeşte gemule. Acestea se găsesc
în celulele sexuale, însă în timpul formării corpului

26
individului circulă prin organism transmiţând informaţiile
necesare edificării corpului, după care se concentrează
din nou în celulele sexuale. Vehiculând prin organism,
gemulele pot fi influenţate de factorii de mediu şi
acumulează astfel şi variaţiile dobândite, pe care le pot
transmite apoi ereditar.
Suprapopulaţia este un factor al evoluţiei care
poate genera lupta pentru existenţă. Darwin recunoaşte
că a aplicat în biologie principiul suprapopulaţiei lansat
de Thomas Malthus în cartea sa Eseu asupra principiului
populaţiei. Pentru preluarea principiului lui Malthus,
Darwin a fost aspru criticat. Însă, şi fără Malthus putea
sesiza tendinţa organismelor de a se înmulţi nelimitat.
Astfel, dacă o plantă ar produce doar 100 de seminţe
(să ne amintim de arborii încărcaţi de fructe, de numărul
de seminţe care se găseşte într-un pepene etc.), ar
putea da peste 10 generaţii 1.1018 indivizi, ceea ce este
enorm de mult.
Darwin aduce date prin care probează că
numărul de indivizi nu depinde totdeauna de numărul
de ouă depuse. Condorul din America de Sud depune
unul sau două ouă anual, în timp ce struţul depune până
la 21 de ouă, totuşi numărul de condori este mai mare
decât cel de struţi. Aceasta deoarece ouăle de condor
nu sunt distruse de duşmani.
Tendinţa de înmulţire a organismelor este
enormă, însă ea nu se realizează în fapt decât în
anumite situaţii, ca urmare a acţiunii unor factori de
mediu. Dacă nu am şti modul în care Europa a fost
„cucerită” de gândacul din Colorado (Leptinotarsa
decemlineata) nu am crede în suprapopulaţie ca factor
al evoluţiei.
Lupta pentru existenţă reprezintă un factor foarte
important pentru Darwin. Descoperirea luptei pentru

27
existenţă într-o lume care vedea în jur numai armonie a
stârnit ample controverse.
Darwin nu a văzut lupta pentru existenţă doar ca
o luptă fizică, pe viaţă şi pe moarte. Ea poate lua şi
aspecte metaforice.
Lupta pentru existenţă se poate desfăşura pe trei
planuri diferite:
- lupta cu condiţiile abiotice (seceta, frigul etc.);
- lupta intraspecifică, cea mai violentă după
Darwin, deoarece se desfăşoară între indivizi cu aceleaşi
cerinţe faţă de mediu (de spaţiu, de hrană, de loc de
reproducere etc.);
- lupta interspecifică, apreciată de Darwin ca
fiind motorul biologic al evoluţiei.
Lupta interspecifică pentru existenţă afectează
mai multe laturi ale speciei:
- limitează înmulţirea exagerată;
- limitează extinderea teritorială;
- influenţează ritmul dezvoltării speciei.
Este cunoscută lupta care se desfăşoară între
prădător şi pradă. Astfel de relaţii pot lua aspectul unor
lanţuri trofice cu mai puţine sau mai multe verigi: plante
→ omizi → păsări insectivore → păsări răpitoare.
Darwin constată că lupta pentru existenţă nu
este întotdeauna simplă. Ea este mult mai complexă,
însă trebuie urmărită şi în cele mai subtile aspecte; chiar
dacă urmărim lupta dintre vulpi şi iepuri ar trebui să
sesizăm că, de fapt, atât iepurii se luptă între ei cât şi
vulpile între ele.
Selecţia naturală este un factor esenţial al
evoluţiei şi, aşa cum subliniam şi motorul evoluţiei. Darwin
a căutat să găsească un factor care să facă ordine în
natură, în variabilitatea întâmplătoare, favorabilă sau
nefavorabilă, fără a fi necesară o forţă divină, o forţă din
afară. În felul acesta apelează la selecţia naturală.

28
 Acţiunea selecţiei naturale este simplă. Mediul
acţionează ca selector. Deci, în funcţie de caz, unul
dintre factorii modificaţi ai mediului poate deveni factor
selector.
Într-o anumită zonă geografică se modifică
anumite condiţii ale mediului. Ca urmare pot apare
unele variaţii. Unele dintre ele sunt pozitive, favorizând
indivizii purtători în lupta pentru existenţă, altele sunt
negative, dezavantajând pe purtători. Diferenţa care
apare determină o inechivalenţă biologică între indivizi.
În urma luptei pentru existenţă supravieţuiesc cei mai
apţi. Deci mediul acţionează ca selector. Cei mai apţi
sunt, în primul rând, cei mai apţi din punct de vedere
fizic.
Astfel, cu cât se menţin condiţiile schimbate ale
mediului cu atât variaţiile apărute dăinuiesc şi chiar se
accentuează. Prin corelaţii între organe pot să apară
însuşiri noi, mai complexe, care se transmit la urmaşi.
Selecţia reprezintă un filtru care triază variaţiile
folositoare, canalizând evoluţia în funcţie de modificările
de lungă durată care apar în mediu. Ea asigură atât
adaptarea cât şi evoluţia speciilor. Acţiunea selecţiei
poate avea un aspect creator. Apariţia formelor
mimetice şi, în genere a fenomenului de homocromie
reprezintă creaţia selecţiei naturale.
Este o greşeală gravă să considerăm că selecţia
naturală determină apariţia unor variaţii, aşa cum
încearcă să acrediteze unii critici ai evoluţionismului.
Selecţia nu are cum să provoace apariţia unor variaţii, ci
doar să realizeze o triere a lor, adică o selectare a
acestora în raport cu acţiunea mediului.
Conform gândirii lui Darwin selecţia are anumite
caracteristici:
- selecţia naturală este efectuată de mediu;

29
 - baza selecţiei naturale o reprezintă variaţiile şi,
în mod special, variabilitatea dăinuitoare;
- rezultatul selecţiei naturale poate fi formarea de
noi specii; procesul se poate concretiza într-un arbore
filogenetic.
Selecţia naturală reprezintă o „coloană
vertebrală” a teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Este ca şi
cum selecţia naturală ar fi realizat totul fără să-şi
propună ceva, fără să urmeze un plan, fără să atingă un
scop. Între selecţie, evoluţie şi adaptare se pot stabili
relaţii obligatorii. Selecţia explică atât adaptarea
speciilor cât şi evoluţia lor. Între adaptare şi evoluţie se
stabilesc, de asemenea, puternice interrelaţii, astfel că
se poate considera, după gândirea lui Darwin, că
evoluţia este adaptativă, iar adaptarea este evolutivă.
Alături de selecţia naturală Darwin s-a simţit
obligat să aşeze şi selecţia sexuală. El nu vorbeşte doar
de un singur tip de selecţie şi anume de selecţia
naturală. El a observat că unele caractere sexuale
secundare nu oferă nici un avantaj purtătorului în lupta
pentru existenţă ci, dimpotrivă, îl pot pune în pericol. Ce
avantaj ar avea în lupta pentru existenţă capacitatea
de a cânta frumos, sau de a realiza un dans nupţial
viguros şi bine nuanţat? În ambele situaţii animalul ar
putea fi expus atacului duşmanilor. Şi, totuşi, aceste
caractere sunt păstrate şi chiar întărite. Cine ar putea
realiza selecţia în acest caz?
Este vorba de o selecţie sexuală. Caracterele
sexuale secundare sunt opera selecţiei sexuale, care
asigură o anumită vigoare masculilor, benefică pentru
specie. Este ca şi cum selecţia ar fi realizată de femele,
indiferent dacă rolul lor este activ sau pasiv.
Cea mai spinoasă problemă a evoluţiei este, cu
siguranţă, aceea a formării speciilor. Darwin rezolvă

30
 a14 q14 p14 b14 f14 o14 i14 m14 F14 n14 r14 w14 y14 y14 z14
XIV
XIII
XII

a10 f10 m10 E10 F10 w10 z10 XI

a9 f9 m9 w9 z9 X
IX
a8 f8 k8 l8 m8 u8 w8 z8
a7 l7 m7 VIII
f7 k7 u7 w7 z7
evoluţiei divergente (fig. 1).

a6 f6 k6 m6 u6 z6 VII

31
a5 d5 k5 m5 u5 z5 VI
a4 i4 m4 V
d4 z4 IV
a3 i3 m3 t3 z3
III
a2 s2 m2 t2 z2
a1 m1 z1 II

Fig. 1 Schema divergenţei speciilor

I
A B C D E F G H I K L
această problemă în mod magistral prin schema
 În primul rând Darwin consideră că evoluţia se
realizează lent, fără salturi spectaculoase. Acceptă chiar
dictonul care era la modă în timpurile acelea, „natura
non facit saltum”.
Materialul de bază în evoluţia speciilor îl
reprezintă variaţiile folositoare. În schema evoluţiei
speciilor liniile orizontale reprezintă intervalul dintre 1000
de generaţii. Cele 11 specii imaginate reprezintă tot
atâtea cazuri particulare ale evoluţiei, iar distanţa dintre
ele pe orizontală sugerează gradul de înrudire dintre
specii. În cele 10.000 de generaţii unele specii
supravieţuiesc foarte puţin, altele mai mult, iar două
dintre ele (E şi F) străbat timpul fără să se modifice.
Speciile A şi I dau naştere, prin divergenţă, la alte specii.
Acestea, la rândul lor, după un anumit interval de timp şi
după multe alte generaţii vor forma alte specii, care ar
putea fi foarte bine încadrate în taxoni superiori (genuri,
familii, ordine etc.). Raţionamentul lui Darwin este
foarte simplu şi convingător. Într-o mie de generaţii, ca
urmare a modificării unor factori de mediu, apar
nesfârşite variaţii, unele utile, altele dăunătoare sau
neutre. Apare astfel o inechivalenţă între indivizi în lupta
pentru existenţă (atât între fraţi şi surori, cât şi între
aceştia şi părinţii lor). În lupta pentru existenţă va
supravieţui, să presupunem, două variaţii diametral
opuse. În următoarele mii de generaţii evenimentele se
pot desfăşura în acelaşi mod, astfel că, după 10.000 de
generaţii specia A va da naştere la trei specii noi, surori:
a10, f10 şi m10. Aceste specii descind din una şi aceeaşi
specie (A); au deci o origine comună. Totuşi, speciile a10
şi f10 sunt mai asemănătoare între ele şi se diferenţiază de
m10. Este firesc ca a10 şi m10 să se asemene mai mult între
ele deoarece au mers împreună o anumită perioadă de
timp, când s-au cristalizat anumite caractere, care sunt

32
comune, apoi s-au depărtat prin divergenţa altor
caractere.
Cele trei specii (a10, f10 şi m10) dau naştere,
fiecare, la alte specii. Este simplu să constatăm că
speciile a14, q14, p14 descind din a10 şi că au multe afinităţi
între ele deoarece descind din acelaşi strămoş, cu toate
că au şi unele caracteristici proprii, altfel n-ar fi specii
independente. Speciile b14 şi f14 descind din f10. Se
aseamănă în multe privinţe între ele deoarece descind
din strămoşul comun (f10). Speciile a14, q14, p14 se
comportă de parcă ar fi nişte specii ce aparţin aceluiaşi
gen, iar speciile b14 şi f14 parcă ar fi speciile altui gen.
Speciile celor două genuri provin, totuşi, dintr-un strămoş
comun. Ele ar putea face parte dintr-o familie comună,
deosebindu-se de speciile a14, i14 şi m14, care ar aparţine
unui gen diferit, dintr-o familie diferită. Cele două familii
diferite provin, totuşi, dintr-un strămoş comun (specia A).
Este ca şi cum aceste familii ar face parte din acelaşi
ordin.
Iată cât de uşor am trecut de la un proces de
speciaţie, deci de microevoluţie, la unul de formare de
taxoni superiori, deci de macroevoluţie. Mai este
necesar să insistăm asupra faptului că în gândirea lui
Darwin aceiaşi factori acţionează atât în microevoluţie
cât şi în macroevoluţie? Nu este cazul, putem deduce
aceasta cu uşurinţă.
Se mai poate pune o întrebare: oare specia f10
este o specie adevărată? Ea s-a desprins mai târziu din
trunchiul comun cu specia a10. A avut timpul necesar să
se contureze ca o specie definitivă, sau doar ca o
subspecie? Este greu de răspuns. De altfel Darwin n-a
putut răspunde la această întrebare, aşa cum putem
deduce din cele precizate în Originea speciilor: „până în
prezent nu s-a putut trage o linie de demarcaţie precisă
între specii şi subspecii – adică între acele forme care,

33
după părerea unor naturalişti, se apropie foarte mult de
rangul de specie, fără a ajunge întru totul la acest nivel.”
Iar mai departe precizează că: „o variaţie bine
pronunţată poate fi astfel considerată ca fiind o specie
incipientă, iar speciile nu sunt decât varietăţi bine
pronunţate”.
După câte putem constata este greu de făcut
diferenţa dintre specie şi subspecie şi chiar între specie şi
o varietate mai accentuată. Deci nu putem răspunde la
întrebarea noastră în ceea ce priveşte poziţia speciei f10.
Asta nu pentru faptul că Darwin nu a ştiut ce reprezintă
specia. El a fost un foarte bun sistematician, a cercetat în
special Cirripedele. El a analizat statutul unor specii prin
hibridări între specii diferite. Rezultatul este foarte variat:
- unele specii dau descendenţi sterili;
- alte specii dau descendenţi sterili între ei, dar
fertili în încrucişarea cu unul dintre ascendenţi;
- descendenţi fertili, dar care revin în generaţii la
una dintre formele parentale.
Deci, diferenţierea speciilor este foarte variată,
nu se poate stabili un hotar precis între ele. Atunci ce
este specia? Ar fi o populaţie (sau mai multe) de indivizi
care se aseamănă între ei, se reproduc în mod normal şi
care sunt izolate reproductiv de populaţiile altor specii.
Iată însă că izolarea reproductivă nu funcţionează
normal. Pe de altă parte nu putem încadra aici speciile
asexuate (care nu au sexualitate, deci nu participă doi
indivizi la formarea descendenţei lor).
Cum vede Darwin specia? Cum o defineşte? El
nu dă o definiţie a speciei. Mai mult decât atât, Darwin,
asemenea lui Lamarck, nu recunoaşte specia, văzând-o
numai în dinamica sa. Iată ce spune Darwin despre
specie: „privesc termenul de specie ca fiind dat în mod
arbitrar, din motive de comoditate unui grup de indivizi
care se aseamănă foarte mult între ei; termenul de

34
specie nu se deosebeşte în mod esenţial de cel de
varietate, care se dă unor forme mai puţin distincte şi
mai variabile. De asemenea, şi termenul de varietate, în
comparaţie cu simplele diferenţe individuale, este
aplicat în mod arbitrar şi din comoditate, astfel că, în
această perioadă speciile sunt despărţite unele de
altele prin hiatusuri mari sau mici, iar unele se găsesc
chiar la hotarul dintre specii şi subspecii”.
Nerecunoaşterea speciei l-a supărat grav pe
Agassiz, care i-a reproşat, pe bună dreptate, lui Darwin.
Darwin s-a supărat atunci când a auzit că este
acuzat că nu recunoaşte specia. Considera că, tocmai
el, care vorbeşte de evoluţia speciilor, nu poate fi acuzat
de acest lucru. Însă una este supărarea şi alta este
afirmaţia făcută. Darwin însă şi-a concentrat efortul în
ceea ce priveşte cunoaşterea speciei ca proces, în
dinamica sa, nu aşa cum o considerăm noi astăzi, ca
etapă a evoluţiei.
Darwin mai are meritul de a fi fundamentat în
mod ştiinţific descendenţa omului din maimuţele
antropoide, depăşind cu mult argumentele aduse de
Lamarck.
Succesul lui Darwin în fundamentarea teoriei
evoluţiei a fost de neimaginat. Teoria evoluţiei s-a
răspândit cu iuţeală, schimbând radical gândirea
biologică şi pe cea filosofică. Succesul a fost datorat în
primul rând partizanilor săi, între care Thomas Huxley şi
Ernst Haeckel au fost cei mai remarcabili. Thomas Huxley
a rămas inegalabil în ceea ce priveşte apărarea
darwinismului împotriva acuzaţiilor aduse de
reprezentanţii bisericii, iar Ernst Haeckel a dezvoltat ideile
evoluţioniste prin cercetările şi teoriile sale.
Asta nu înseamnă că atât Darwin, cât şi teoria sa
n-au stârnit critici şi chiar unele atacuri grosolane. Cu

35
toate acestea teoria lui Darwin a rezistat, cu unele
prelucrări importante, până în zilele noastre.

Critica teoriei darwiniste

În ceea ce priveşte criticele aduse teoriei

darwiniste a evoluţiei trebuie să ţinem seama de două
aspecte importante:
- de veridicitatea lor;
- de nivelul dezvoltării ştiinţelor biologice în etapa
respectivă.
Unele acuzaţii aduse teoriei darwiniste sunt false
sau sunt forţate. În acest sens menţionăm următoarele
acuzaţii:
- Darwin a greşit atunci când a considerat că
unele variaţii sunt nedefinite. Termenul acesta a creat
ample controverse şi a stârnit nesfârşite pasiuni. În
realitate Darwin le-a numit astfel deoarece nu putea să
explice mecanismul apariţiei lor. El nu-şi dădea seama
de ce indivizii aceiaşi populaţii răspund în mod diferit la
unul şi acelaşi factor de mediu modificat. Nu putea să
bănuiască de existenţa aşa-numitelor mutaţii şi de
caracteristicile lor.
Darwin a fost acuzat de malthusianism, de faptul
că a acceptat ideile lui Thomas Malthus asupra rolului
suprapopulaţiei în declanşarea procesului de luptă
pentru existenţă. Thomas Malthus a sesizat corect şi
perfect că înmulţirea populaţiei umane se realizează în
progresie geometrică, în timp ce creşterea bunurilor
materiale se produce în progresie aritmetică, ceea ce
declanşează, la un moment dat, lupta pentru existenţă.
Acest principiu funcţionează perfect şi în cadrul altor
specii, nu numai la specia Homo sapiens. Şi fără Malthus
ar fi putut ajunge Darwin la înţelegerea acestui aspect,
astfel că acuzaţia adusă este lipsită de sens.

36
 Darwin este de asemenea criticat, pe nedrept,
considerăm noi, că a supraevaluat rolul luptei pentru
existenţă, că vede peste tot doar lupta pentru existenţă,
chiar şi cu condiţiile de mediu. Critica este forţată. În
primul rând Darwin atribuie luptei pentru existenţă şi o
semnificaţie metaforică. În această situaţie, a vedea în
lupta cu condiţiile de mediu o luptă pentru existenţă nu
ni se pare greşit.
Aspre luări de poziţii au fost luate împotriva lui
Darwin pentru că a afirmat că lupta intraspecifică este
mai violentă. S-a considerat, mai ales de către cei din
estul Europei, că în aceste situaţii ar trebui să acceptăm
o luptă pentru existenţă chiar şi în cadrul populaţiilor
umane, ceea ce este inacceptabil. A nu vedea faptul
că, chiar şi în cadrul populaţiilor umane se dă o luptă
pentru existenţă şi chiar violentă, înseamnă o naivitate
sau o lipsă crasă de realism.
Darwin a fost şi încă mai este acuzat de faptul că
a acceptat idea transformării speciilor ca urmare a
acţiunii directe a mediului. T.S.E. nu acceptă o influenţă
directă a mediului asupra organismelor. Totul porneşte
de la faptul că mutaţiile apar oarecum întâmplător faţă
de acţiunea factorilor de mediu.
Dacă ar fi să acceptăm unele acuzaţii pertinente
aduse teoriei lui Darwin atunci ar trebui să menţionăm:
- folosirea legii lamarckiene a uzului şi a neuzului în
explicarea modificării unor organe în evoluţie;
- acceptarea moştenirii caracterelor dobândite;
- neacceptarea salturilor în procesul de evoluţie,
ci numai a evoluţiei lente; pentru aceasta Darwin a fost
considerat drept un evoluţionist plat;
- confuzia întreţinută în delimitarea speciei şi a
subspeciei, sau chiar a unei varietăţi accentuate;
- nerecunoaşterea speciei.

37
 Ţinem să subliniem şi să întărim meritele lui Darwin
în fundamentarea teoriei evoluţiei. Faptul că de la
lansarea teoriei evoluţiei în 1859 s-a acumulat un vast
material biologic ştiinţific şi s-au dezvoltat direcţii noi de
cercetare, nebănuite în timpul lui Darwin, a condus la
necesitatea integrării lor în conceptul de evoluţie şi la
dezvoltarea sau chiar restructurarea teoriei evoluţiei.
Subliniem din nou, şi ori de câte ori va fi necesar,
că teoria lui Darwin n-a fost respinsă şi nici nu a căzut,
asemenea unui guvern într-o anumită ţară. De la început
a apărut o tendinţă de a dezvolta această teorie şi de a
o ajusta în funcţie de noile cuceriri ale ştiinţelor biologice.
Trebuie să recunoaştem că Darwin a reuşit să
rezolve unele probleme esenţiale ale mecanismelor
evolutive:
- a probat realitatea evoluţiei ca fenomen
cosmic;
- a descoperit forţele motrice ale evoluţiei;
- a explicat originea şi desfăşurarea proceselor
adaptative;
- a fundamentat pe baze ştiinţifice originea şi
evoluţia omului;
- teoria sa are drept coloană vertebrală selecţia
naturală.
Interesant este faptul că, după fundamentarea
evoluţiei ca fenomen cosmic de către Darwin şi
acceptarea teoriei sale în întreaga lume, a fost
redescoperit Lamarck. Mulţi dintre marii evoluţionişti ai
lumii explicau mecanismele evoluţiei mai ales prin
gândirea lui Lamarck. De altfel, în secolul XX au apărut
multiple curente de nuanţă darwinistă sau lamarckistă.

38
 DEZVOLTAREA TEORIEI DARWINISTE

După cum precizam în partea introductivă, teoria

lui Darwin a fost îmbrăţişată cu entuziasm de mai toţi
marii biologi ai lumii, între care Ernst Haeckel a strălucit.
Ernst Haeckel a fost cel mai mare partizan al
darwinismului şi a făcut din Universitatea din Jena o
adevărată „cetate a evoluţionismului”. Marii biologi au
contribuit, prin cercetările şi ideile lor, atât la răspândirea
cât şi la consolidarea evoluţionismului. Prin autoritatea sa
ştiinţifică, Ernst Haeckel a reuşit să elucideze multiple
aspecte ale evoluţiei biologice şi să canalizeze orientările
atât din biologie cât şi din filosofie pe direcţia concepţiei
evoluţioniste. Fundamentează, împreună cu profesorul
său, Müller, legea biogenetică fundamentală, cu o
semnificaţie deosebită în înţelegerea evoluţiei ca
fenomen biologic. Formulează teoria arhegoniei, prin
care încearcă, pentru prima dată, în mod ştiinţific, să
conceapă modul în care ar fi putut apărea şi evolua
viaţa pe planeta Terra, în condiţiile formării acesteia. Îşi
imaginează nişte fiinţe ipotetice, pe care le numeşte
Monere şi care ar fi constituit primele fiinţe vii care au
apărut pe planeta noastră. Acestea ar fi fost fără nucleu,
fără membrana şi cu mişcări amoeboide.
Ernst Haeckel acceptă ideile lui Darwin privind
descendenţa omului din unele maimuţe antropoide
primitive. În 1868 concepe o formă de legătură (de
tranziţie) între maimuţe şi om, pe care o numeşte
Pitecanthropus erectus. Prezintă planul de structură al
acestei forme de tranziţie; dar nu numai atât, presupune
şi perioada geologică şi regiunea geografică în care
aceasta şi-ar fi putut desfăşura existenţa.
Descoperirea de către elevul său, Eugen Dubois,
în 1891, a unor resturi fosile în insula Djawa, la Trinil, pe
39
malurile râului Solo, la poalele vulcanului Lawu-Kukusan,
care se încadrau perfect în descrierea lui Ernst Haeckel a
lui Pitecanthropus erectus a entuziasmat lumea ştiinţifică
şi a impus spectaculos evoluţionismul. Veriga de legătură
a avut o existenţă reală. Deci se poate imagina un drum
evolutiv sub forma unor arbori filogenetici. Nu
întâmplător Ernst Haeckel construieşte primii arbori
filogenetici, pe baze ştiinţifice, în lumea animală.
Dacă adăugăm la aceasta senzaţionala
demonstraţie făcută de Vladimir Kovalevsky privind
evoluţia calului, ne putem imagina mai uşor triumful
concepţiei evoluţioniste. V. Kovalevsky a reuşit să
descopere şi să prezinte lumii ştiinţifice, pe baza unor
fosile conservate excepţional, seria evoluţiei calului,
pornind de la forme mici, cu 5 degete, de mărimea unei
vulpi, de tipul lui Eohippus şi trecând prin Meryhippus,
Hipparion, Pliohippus şi Equus caballus, forme din ce în
ce mai mari şi cu un număr mai mic de degete,
ajungând până la calul actual cu un singur deget şi cu o
înălţime impozantă.
Descoperirea lui V. Kovalevsky a cucerit lumea
ştiinţifică şi a impus evoluţionismul ca o teorie dominantă.
Acumulările ştiinţifice din domeniul biologiei,
determinate de creşterea exponenţială a cercetărilor au
condus la apariţia unor direcţii noi de cercetare
(ecologie, genetică) şi la dezvoltarea impresionantă a
altora (paleontologie, embriologie, citologie etc.).
Noile acumulări ştiinţifice se cereau a fi
interpretate în stil evoluţionist. Pornind de aici au început
să apară o serie de teorii noi, care încercau să elucideze
o faţetă sau alta a unor procese şi fenomene biologice.
Noile teorii nu sunt antievoluţioniste, ci mai curând de
nuanţă darwinistă sau lamarckistă. Am subliniat deja
faptul că, după fundamentarea teoriei evoluţiei de
către Darwin, a fost redescoperit Lamarck. Astfel ne

40
explicăm apariţia unor curente noi de nuanţă darwinistă
sau lamarckistă.

TEORII NEODARWINISTE

Teoria micelară a eredităţii

Teoria micelară a eredităţii, formulată de Karl

Wilhelm Nägeli, porneşte de la ideile lui Darwin cuprinse
în teoria pangenezei. În 1884 Nägeli lansează o teorie
conform căreia celulele corpului ar fi de două feluri, în
funcţie de plasma pe care o conţin:
- celule somatice, care conţin plasma nutritivă
sau trofoplasma;
- celule reproducătoare, care conţin plasma
germinativă sau idioplasma.
Plasma nutritivă are doar rol structural şi
metabolic, în timp ce plasma germinativă are rol esenţial
în transmiterea caracterelor ereditare.
Plasma germinativă ar fi formată din micelii, care
sunt ordonate în cordoane micelare ce străbat întregul
corp, formând o reţea micelară amplă. Caracterele
corpului sunt cuprinse în micelii. Pornind de la observaţia
că unele organisme au o mare capacitate de
regenerare, Nägeli a considerat că fiecare cordon
micelar ar conţine micelii pentru toate caracterele.
Miceliile idioplasmei se găsesc în celulele sexuale. În
momentul edificării organismului aceste micelii trec din
celulele idioplasmei în celulele trofoplasmei şi expun
caracterele, în funcţie de care se formează organele.
După aceasta ele se retrag în celulele reproducătoare.
Atunci când se găsesc răspândite în tot corpul miceliile

41
idioplasmei sunt influenţate de condiţiile de mediu, astfel
că toate caracterele dobândite sunt înscrise în acestea
şi pot apoi fi transmise la urmaşi. Mai mult decât atât,
Nägeli consideră că filamentele miceliilor idioplasmei
sunt predeterminate încă de la apariţia vieţii şi conţin în
structura lor pe lângă caracterele actuale ale speciilor şi
pe cele viitoare.
Nu putem preciza care a fost sursa de informaţie,
însă Nägeli atribuie idioplasmei o tendinţă spre
perfecţionare a organismelor, ceea ce ne aminteşte de
propensiunea sau tendinţa internă a organismelor spre
progres formulată de către J.B. Lamarck.

Teoria mutaţionistă

Pe aceeaşi linie se plasează teoria mutaţionistă

fondată de Hugo de Vries. La începutul secolului XX, prin
cele două cărţi ale sale (Teoria mutaţiilor, 1901-1903 şi
Specii şi varietăţi şi geneza lor prin mutaţii, 1906) Hugo de
Vries lansează o teorie asupra mutaţiilor, care pot afecta
materialul genetic, teorie care avea să influenţeze foarte
puternic dezvoltarea geneticii. Pornind de la teoria
pangenetică a lui Darwin, Hugo de Vries admite
existenţa unor particule informaţionale cu rol în
transmiterea caracterelor ereditare, pe care le numeşte
pangene. Pangenele se găsesc în toate celulele,
cantonate în nucleu, astfel că nu trebuie să circule prin
organism. Ele se divid odată cu celula, astfel că se
transmit şi la celulele noi. Aceste particule sunt supuse
unor modificări numite mutaţii, ca urmare a acţiunii
factorilor de mediu. Mutaţiile suferite de materialul
genetic determină variaţii bruşte, care conduc direct la
apariţia de specii noi. Deci, evoluţia nu este un proces
continuu şi lent, aşa cum afirma Darwin, ci se realizează

42
prin salturi bruşte, datorită mutaţiilor, de unde şi numele
teoriei.
Variaţiile individuale obişnuite, care prin selecţie
artificială pot conduce la o înnobilare a organismelor, nu
au importanţă în formarea de specii noi. Ele dispar
atunci când selecţia încetează.
Speciile noi apar, după Hugo de Vries, prin
mutaţii, care se dovedesc a fi definitive. Ele rămân
constante până ce, eventual, apar alte mutaţii.
Hugo de Vries a lucrat pe Oenothera
lamarckiana şi a obţinut numeroase mutaţii ce au
condus la apariţia de noi specii, ceea ce i-a permis
conceperea acestei legi. Lăsăm la o parte faptul că
unele dintre aşa-numitele mutaţii ale sale nu erau de
fapt mutaţii, ci diferite forme de segregare a unor
caractere. Nu avea el cum să-şi dea seama atunci de
aceste aspecte. Hugo de Vries formulează chiar unele
legi ale fenomenului mutaţional:
- speciile noi se produc brusc, fără faze
intermediare;
- speciile noi sunt pe deplin constante chiar din
momentul apariţiei lor;
- speciile noi corespund cu adevărat unor specii,
nu sunt simple variaţii;
- speciile noi apar într-un număr mare de indivizi
sau cel puţin aceştia apar în aceeaşi perioadă;
- noile caractere apărute nu indică vreo relaţie
evidentă de asemănare cu variabilitatea individuală;
- mutaţiile pot afecta diferite organe, ceea ce
înseamnă că se pot manifesta în toate direcţiile;
- procesele mutaţionale se manifestă periodic.
De Vries constată că mutaţiile nu formează şiruri
neîntrerupte, asemenea variaţiilor neereditare şi că
acestea pot fi folositoare sau dăunătoare. El constată de
asemenea, că unele mutaţii pot apărea în mod repetat.

43
El nu este de acord cu transmiterea caracterelor
dobândite şi nu dă importanţă selecţiei naturale.
Hugo de Vries arată că selecţia poate explica
supravieţuirea celui mai apt, însă nu şi apariţia celui mai
apt, ceea ce realizează mutaţiile. Se declară un
continuator al darwinismului, nu un opozant.

Neodarwinismul (Weismannismul)

August Weismann poate fi considerat un

ultradarwinist, dacă ţinem seama de modul în care a
abordat problema selecţiei naturale. Dezvoltând ideile
lui K. Nägeli, el separă şi mai tranşant idioplasma sau
plasma germinativă de trofoplasmă. Consideră că
idioplasma se găseşte numai în celulele sexuale şi anume
în cromozomi şi nu acordă nici o importanţă trofoplasmei
în transmiterea caracterelor ereditare. Nici nu acceptă
idea de transmitere a caracterelor dobândite.
Weismann concepe substanţa ereditară ca
având o structură complexă. Cele mai simple formaţiuni
sunt bioforii. Aceştia se grupează în determinante, care
se structurează la rândul lor în idae, iar acestea
formează idantele sau cromozomii.
Elementele materiale ale eredităţii sunt
cantonate numai în celulele sexuale. După diviziunea
oului bioforii se răspândesc în celulele somatice având
rol în formarea ţesuturilor din noul organism.
Determinantele au rol în formarea caracterelor, iar
idantele controlează formarea întregului organism. După
edificarea organismelor bioforii se regrupează în celulele
sexuale şi îşi reiau funcţia de procreaţie.
Weismann face o diferenţiere tranşantă între
variaţiile germinale, care apar în plasma germinativă şi
se transmit ereditar şi variaţiile somatice, caracteristice

44
plasmei nutritive, care nu au nici un ecou asupra
factorilor ereditari.
Weismann nu numai că acordă un rol capital
selecţiei naturale, considerând că este atotputernică în
procesul evoluţiei, dar o plasează chiar şi la nivelul
elementelor constitutive ale plasmei germinative. În
concepţia sa ar avea loc o luptă pentru existenţă între
determinante, în tendinţa lor de a-şi asimila hrana
necesară. În felul acesta ar avea loc o selecţie
germinală.
Pentru a da sens principiului uzului şi al neuzului, el
consideră că selecţia germinală are loc numai la nivelul
organelor folositoare, nu şi la nivelul celor nefolositoare
care încetează a mai funcţiona.
Se opune cu îndârjire principiului moştenirii
caracterelor dobândite aducând ca argumente datele
obţinute în anumite experimente. A efectuat
experimente pe mai multe generaţii de şoareci, cărora
le-a tăiat coada, însă de fiecare dată s-au format
şoareci cu coadă.
O altă teorie a lui Weismann este aceea a
continuităţii plasmei germinative sau a nemuririi sale.
Conform gândirii sale elementele materiale ale
substratului ereditar, începând cu bioforii şi terminând cu
idantele, se transmit din generaţie în generaţie fiind
practic nemuritoare.
Weismann a avut o intuiţie genială în ceea ce
priveşte structurarea complexă a substratului ereditar şi a
surprins cu mare subtilitate caracterul nemuritor al
plasmei germinative. În schimb, acceptarea luptei
pentru existenţă între componentele structurale ale
substratului ereditar a fost nefericită. Trebuie însă să
recunoaştem meritele sale în apărarea darwinismului şi
mai ales în aprecierea rolului selecţiei naturale în

45
procesul evoluţiei, fapt pentru care a fost considerat, aşa
cum am mai afirmat, ca fiind ultradarwinist.

Teoria factorilor ereditari

Teoria evoluţiei a fost dezvoltată şi completată

pe parcurs prin lansarea unor ipoteze care elucidau
anumite mecanisme ale proceselor evolutive, pe care
Darwin nu le abordase. În acest sens trebuie să arătăm
că teoria factorilor ereditari fundamentată de Gregor
Mendel este încadrată în teoriile de orientare
neodarwinistă. Mendel, care este considerat părintele
geneticii, a constatat şi a demonstrat experimental că
orice însuşire a organismelor este determinată de
anumite particule materiale care au funcţie ereditară,
pe care le-a numit factori ereditari. Prin mono- şi
dihibridări (în funcţie de numărul de caractere luate sub
observaţie) Mendel a descoperit două legi ale eredităţii
de importanţă capitală în înţelegerea transmiterii
caracterelor ereditare:
- legea purităţii generaţiilor;
- legea segregării independente a perechilor de
caractere.
Fiind un excelent experimentator, un fin
observator şi aplicând în acelaşi timp şi calculele
statistice, Mendel a urmărit manifestarea caracterelor în
prima generaţie, ceea ce i-a permis înţelegerea şi
explicarea manifestării factorilor ereditari. Astfel, a
descoperit uniformitatea caracterelor în prima generaţie
şi diferite tipuri de segregare exprimate statistic în a doua
generaţie. Chiar dacă lucrările sale publicate în 1865 au
fost redescoperite abia la începutul secolului XX,
acestea au stat la baza cristalizării geneticii ca ştiinţă. A
fost meritul olandezului Hugo de Vries, a germanului C.
Correns şi a austriacului E. Tschermack să facă

46
cunoscute legile lui Mendel şi să le integreze perfect în
explicarea unor procese evolutive.

Teoria cromozomială a eredităţii

Legile transmiterii caracterelor ereditare

descoperite de Mendel la plante (în primul rând în
experimentele efectuate pe Pisum sativum, dar şi pe Zea
mays, Mirabilis jalapa şi altele) au fost confirmate de
Thomas Morgan şi la animale. Acesta a lansat astfel
teoria cromozomială a eredităţii, contribuind la
elucidarea unor probleme privind transmiterea
caracterelor ereditare, la dezvoltarea geneticii moderne
şi la conturarea teoriei sintetice a evoluţiei.
Putem astfel remarca cu uşurinţă că alături de
teoria evoluţiei elaborată de Darwin se conturează unele
teorii noi, care au rolul de a lumina anumite faţete ale
proceselor evolutive, pe care Darwin nu le bănuia.
Aceste teorii nu sunt lansate ca teorii antidarwiniste sau
antievoluţioniste ci, dimpotrivă, concură la dezvoltarea
evoluţionismului. Morgan avea să explice astfel că
selecţia nu determină variabilitatea, ci doar separă
(triază) anumite gene modificate. Factorii ereditari ai lui
Mendel au devenit realităţi materiale denumite gene, iar
variaţiile pe care pune accentul Darwin (în special cele
nedefinite) nu sunt altceva decât mutaţiile suferite de
gene.
Thomas Morgan reorientează gândirea
evoluţionistă arătând că evoluţia constă, în esenţă, în
modificarea şi apariţia de noi gene, care influenţează
manifestarea însuşirilor fenotipice.
Descoperind faptul că genele sunt dispuse în
cromozomi, precum şi modul de transmitere a lor şi
fenomenul de crossing-over, Morgan pune bazele
geneticii moderne.
47
 Ar fi foarte firească întrebarea: de ce nu s-a
considerat că darwinismul (sau evoluţionismul) a intrat în
impas atunci când au fost descoperite legile lui Mendel
sau atunci când Morgan a elucidat mecanismele
cromozomiale ale transmiterii caracterelor ereditare? Nu
s-a întâmplat acest lucru deoarece noile teorii au fost
considerate ca o dezvoltare a evoluţionismului şi nu ca o
infirmare a lui. De altfel, deja nu mai putem vorbi doar
de darwinism, ci de evoluţie ca fenomen cosmic şi de
evoluţionism ca un complex de teorii care concură la
elucidarea mecanismelor evoluţiei.

Teoria izolării geografice

În această orientare trebuie să înţelegem şi teoria

izolării geografice fundamentată de Moritz Wagner
(1868). M. Wagner a descoperit rolul izolării geografice în
formarea unor specii. Conform gândirii sale, formarea
unor specii noi poate avea loc acolo unde un grup mic
de indivizi (o populaţie redusă) părăseşte arealul natural
al speciei din care fac parte şi se instalează în altă zonă,
unde condiţiile de mediu sunt oarecum diferite. Ca
urmare a izolării de întregul speciei din care s-au
desprins, aceşti indivizi vor avea tendinţa de a se
diferenţia, conturând o nouă specie.
Faptul că M. Wagner pune accentul doar pe rolul
izolării geografice neglijând selecţia naturală a stârnit
mânia lui A. Weismann, care a atacat violent teoria
izolării geografice.
Totuşi, argumentele aduse şi de alţi biologi, între
care Karl Jordan (1861-1957) şi David Star Jordan (1851-
1931), au întărit principiile acestei legi, iar biologia
modernă a confirmat realitatea ei prin existenţa în
natură a aşa-numitei speciaţii alopatrice. Astfel, teoria
izolării geografice a fost dezvoltată de Stressemann

48
(1919), B. Rensch (1929, 1933, 1960), Th. Dobzhansky
(1937, 1951), J.S. Huxley (1942), E. Mayr (1942, 1970) ş.a.,
fără a considera că aceasta este singura cale de
formare a speciilor. De altfel, alături de speciaţia
alopatrică se vorbeşte şi de speciaţia simpatrică,
parapatrică, stasipatrică etc.
Teoria izolării geografice trebuie înţeleasă ca o
teorie care nu înlocuieşte pe cea a evoluţiei formulată
de Darwin, nici nu explică evoluţia integral, ci apare ca o
teorie, alături de multe altele, care concură la
explicarea mecanismelor evoluţiei.
Ca urmare a apariţiei unei multitudini de teorii
care explică procesele evolutive se simţea nevoia
realizării unei sinteze, care să integreze conceptul de
evoluţie şi să contureze evoluţionismul ca o gândire
unitară.

TEORII NEOLAMARCKISTE

Rămâne pentru noi o enigmă faptul că gândirea

lui Lamarck încă mai polarizează în jurul său pe unii
biologi.
Deşi ideile sale nu sunt acceptate de T.S.E., se
încearcă revitalizarea lor pentru a explica unele
mecanisme ale evoluţiei.
Aşa cum am precizat anterior, teoria lui Lamarck
a fost redescoperită după lansarea teoriei evoluţiei de
către Darwin. Au apărut o serie de curente
neolamarckiste care au dezvoltat unele dintre ideile lui
Lamarck.

49
 Mecanolamarckismul

Mecanolamarckismul sau ectogenetismul a

încercat să probeze realitatea moştenirii caracterelor
dobândite. Conform gândirii acestui curent evoluţia este
redusă la adaptarea directă a organismelor la mediu.
Alături de unii biologi, filosoful Herbert Spencer nu
acceptă ideea că micile variaţii dobândite, provocate
de mediu, nu ar putea fi transmise ereditar. În disputa
academică purtată cu August Weismann, H. Spencer
afirma că: „ori caracterele dobândite sunt ereditare, ori
nu există evoluţie”.
Adaptarea este însă explicată prin mecanisme
materialist-mecaniciste. Spencer considera că
organismele se comportă asemenea unor agregate
organice, care tind să treacă de la o simplicitate
indistinctă, primitivă, la o complexitate din ce în ce mai
distinctă şi mai accentuată. Deci structura unui organism
ar gravita de la o stare omogenă indefinită spre o stare
eterogenă definită. Mai mult decât atât, eterogenitatea
se formează simultan.
Mecanolamarckiştii acceptau ideea că plantele
superioare ar fi provenit din cele inferioare, unicelulare,
prin celularizarea acestora.
Astfel, Caulerpa crassifolia (o algă unicelulară cu
un habitus asemănător plantelor superioare) ar fi dat
naştere, prin celularizarea talului, unor cormofite.
O astfel de ipoteză nu poate fi acceptată,
neavând nici un suport real. De altfel, aşa cum remarcă
Lucian Blaga în lucrarea Aspecte antropologice: „Viaţa
nu progresează de la stări de neadaptare la stări de
adaptare. Perspectiva aceasta e falsă”.
H. Spencer recunoaşte selecţia naturală, însă îi
acordă un rol secundar, redus, rolul ei diminuându-se
odată cu evoluţia.

50
 Viziunea mecanicistă culminează cu clasificarea
factorilor evoluţiei realizată de Giard: factori primari şi
secundari. Factorii primari ar fi cei ai mediului (în primul
rând climatul) iar între factorii secundari ar acţiona şi
selecţia naturală.
Deşi încearcă să creeze impresia unei interacţiuni
a factorilor primari cu cei secundari, Giard nu vedea
decât o succesiune a acestora.
În încercările de a explica trecerea de la
Protozoare la Metazoare, în lumea animală, s-a apelat la
diferite grupe de Flagelate şi Ciliate. Acest mod de a
gândi nu reprezintă însă o soluţie evolutivă.

Psiholamarckismul

Psiholamarckismul sau autogenetismul dezvoltă

conceptul lui Lamarck despre existenţa unei tendinţe
interne spre progres a organismelor.
Eduard Cope şi A. Wagner încearcă să explice
evoluţia prin acţiunea unor factori psihici, care împing
organismele spre progres. Factorii interni sunt proprii atât
protozoarelor cât şi metazoarelor. Cum metazoarele sunt
formate prin asocierea mai multor celule, acestea îşi
păstrează tendinţa de progres chiar în corpul unitar al
metazoarelor. Este ca şi cum adaptarea directă la
mediu ar fi o capacitate înnăscută.
Ed. Cope abordează evoluţia şi din punct de
vedere energetic. El presupune un consum imens de
energie în trecerea de la un palier evolutiv la altul. Ideea
este foarte fertilă, însă această energie necesară pentru
creşterea şi evoluţia organismelor ar fi de natură
biologică proprie, independentă de energiile din lumea
anorganică. Ar fi o energie care a pierdut conştiinţa
primară de sine din care a apărut. După Ed. Cope
conştiinţa apare odată cu viaţa constituind un primum

51
mobile în crearea structurilor organice. Această energie
ar constitui conştiinţa primară care determină tendinţa
organismelor către progres, deci către evoluţie.
A fost şi firesc ca acest concept să nu fie
acceptat nici de biologi şi nici de filosofi, deoarece nu
au o bază reală.

Mnemismul

Mnemismul sau teoria mnemei este un alt curent

neolamarckist care încearcă să explice moştenirea
caracterelor dobândite.
Teoria mnemei a fost fundamentată de Richard
Simon, care consideră că geneza noului în evoluţie are
loc prin înscrierea transformărilor produse de excitanţii
externi în substanţa ereditară.
Această înscriere poartă numele de engramă şi
se transmite ereditar.
Factorii mediului acţionează asupra organismului
provocând anumite modificări la nivelul unor structuri
chimice, care se înscriu asemenea memoriei în neuroni.
Odată înscrise în aceste structuri, modificările se transmit
întocmai ereditar.
Aceasta este o teorie ectogenetistă, care se
bazează pe un materialism mecanicist, neputând fi
acceptată.

Lamarckismul chimic

Lamarckismul chimic încearcă să explice prin

mecanisme chimice subtile moştenirea caracterelor
dobândite. Partizanii acestui curent neolamarckist fac
confuzie între influenţa mediului extern asupra
organismelor şi moştenirea caracterelor dobândite.

52
 Wintrebert (1949) considera că un factor al
mediului (lumină, temperatură, umiditate etc.)
determină, prin acţiune directă, o transformare în
structura unui organ. Transformarea suferită nu
afectează, în prima etapă, patrimoniul ereditar, ci numai
metabolismul şi structura organului respectiv; şi, totuşi, se
transmite ereditar înainte de a determina o modificare
corespunzătoare în structura materialului genetic. Am
putea realiza aici o comparaţie cu sistemul imunitar. Un
factor de mediu se modifică. Ca urmare se produce o
modificare la nivelul unei anumite structuri chimice, care
reprezintă un mesager. Acesta acţionează ca un
antigen în raport cu gena, ceea ce ar produce un
răspuns din partea genei, asemănător unui anticorp.
Astfel, factorul de mediu declanşează prin intermediul
mesagerului chimic o modificare în patrimoniul ereditar.
Caracterul dobândit este, după Wintrebert, o genă
nouă, care apare pe cale chimică.
Dezvoltând această idee, A. Boivin (1948)
consideră că molecula care se formează în acest tip de
relaţie (antigen-anticorp) s-ar ataşa de ADN şi i-ar induce
în final transformarea corespunzătoare acţiunii mediului.
Moştenirea caracterului dobândit s-ar realiza însă înainte
ca structura ADN-ului să se fi modificat. Doar prezenţa
mesagerului chimic lângă ADN ar avea această
capacitate.
După Boivin evoluţia este provocată de două
cauze:
- capacitatea organismului;
- legile fizice universale.
Explicaţia este destul de mecanicistă. Mesagerul
chimic ar acţiona asupra unei molecule de ADN, care ar
urma să-şi modifice structura în aşa fel, încât să înscrie
modificarea produsă de mediu.

53
 Ortolamarckismul

Poate dintre toate curentele neolamarckiste cel

mai mare succes l-a avut ortolamarckismul. Acesta a fost
generat, în primul rând, de descoperirea, de către
Vladimir Kovalevsky a seriei evolutive a calului.
Dispunerea scheletelor din seria evolutivă a calului, care
proba evoluţia de la calul cu 5 degete până la Equus
caballus cu un singur deget, a uimit lumea ştiinţifică.
Evoluţia a fost demonstrată, însă demonstraţia părea să
pună în pericol înţelegerea acestui fenomen. Evoluţia
calului părea să se desfăşoare unidirecţional (în linie
dreaptă – A – B – C – D – E), trecând prin etape
succesive canalizate către o adaptare de la viaţa de
pădure la cea de stepă. Toate caracterele şirului de
specii (spiţei) evoluează într-un singur sens, fără abateri,
spre o continuă perfecţionare.
Evoluţia calului a devenit treptat un fel de cal de
paradă al paleobiologiei. Şi mai periculos era însă faptul
că putea să devină un „cal troian” al evoluţionismului, o
capcană şi să deformeze înţelegerea mecanismelor
evolutive. Asta nu înseamnă că nu putem accepta
ortoevoluţia ca un fenomen evolutiv real. Este posibilă o
astfel de evoluţie, dar nu în cazul calului şi nici chiar al
omului, aşa cum s-a încercat. Astfel, nici nu se concepea
că omul n-ar fi avut o evoluţie canalizată, trecând prin
etape succesive mai mult sau mai puţin lineare
(Ramapithecus – Australopithecus – Homo habilis – Homo
erectus – Homo sapiens neanderthalensis – Homo
sapiens sapiens). Cel mai firesc lucru părea că
arheantropii să progreseze atât sub aspect fizic cât şi
intelectual către paleantropi, iar aceştia să dea naştere
omului modern, de asemenea, printr-o şlefuire treptată
sub raport biologic şi psiho-cultural.

54
 Eimer oferă o imagine seducătoare a evoluţiei
rectilinii. Evoluţia s-a realizat asemenea creşterii fizice a
cristalelor, sau asemenea undelor, care se succed una
după alta.
Deci, pornind de la Hyracotherium, care trăia în
pădure, având dimensiunea unei vulpi, s-a trecut prin
Meryphippus şi Pliohippus către Equus caballus. Iată însă,
că s-au descoperit şi alte forme de cai, care probează o
evoluţie divergentă, nu rectilinie. Chiar Equus caballus
era contemporan cu Hipparion, ceea ce înseamnă că
Equus n-a descins direct din Hipparion, ci că amândouă
genurile s-au desprins dintr-un strămoş comun.
Tot aşa, dacă urmărim linia evolutivă a omului
constatăm că arborele filogenetic al arheantropilor a
fost deosebit de stufos (cu foarte multe subspecii),
asemeni celui al paleantropilor şi că Homo habilis a fost,
la un moment dat, contemporan cu Homo erectus
erectus, după cum şi Homo sapiens neanderthalensis era
contemporan cu Homo sapiens sapiens. Aceste situaţii
infirmă ortogeneza în cele două linii evolutive.
De altfel G.G. Simpson, paleontologul american,
atrage atenţia de foarte multă vreme că şirurile
ortogenetice nu reprezintă un fenomen universal în
natură.
Simpson explica existenţa unor linii ortoevolutive
prin conservatorismul eredităţii şi caracterul orientat al
procesului mutaţional. Asta înseamnă că mutaţiile pot fi,
într-o anumită măsură orientate de mediu. În această
situaţie selecţia naturală poate imprima un caracter
rectiliniu evoluţiei. Deci ortogeneza este mai curând o
ortoselecţie.
Evoluţia calului a fost rezultatul unui proces
complicat de mutaţie şi selecţie, mai ales de eliminare a
unor forme şi de conservare a altora. Deci, Hipparionul

55
nu s-a transformat în calul actual, ci a dispărut în timpuri
preistorice în Africa orientală.

MAREA SINTEZĂ A TEORIILOR

EVOLUŢIONISTE

Spre mijlocul secolului XX se acumulaseră deja o

multitudine de teorii care iluminau câte o faţetă sau alta
a mecanismelor evolutive. Erau greu de separat
curentele neodarwiniste de cele neolamarckiste. Multe
date noi oferite de ştiinţele biologice nu îşi găseau
explicaţii prin niciunul dintre mecanismele preconizate
de cei doi fondatori. Genetica a cunoscut o dezvoltare
miraculoasă, iar biologia populaţiilor a schimbat radical
unitatea de bază asupra căreia acţionează selecţia (se
trece de la rolul individului la cel al populaţiei). Ecologia,
o ramură a ştiinţelor biologice, fundamentată de E.
Haeckel, a înlesnit o înţelegere mai profundă a relaţiilor
dintre organisme pe de o parte şi dintre acestea şi
mediu, pe de altă parte.
Geneticianul suedez A. Müntzing a entuziasmat
lumea ştiinţifică prin lansarea metodei reconstituirii
drumului evolutiv al unor specii. Müntzing a probat, pe
baza studiului cromozomilor, că specia Galeopsis tetrahit
(2n=32 cr) a provenit prin încrucişarea naturală a
speciilor Galeopsis pubescens (2n=16 cr) şi Galeopsis
speciosa (2n=16 cr). Cromozomii acestor două specii au
fost recunoscuţi şi identificaţi în cromozomii speciei
Galeopsis tetrahit. Deja s-a deschis o poartă enormă în
elucidarea unor mecanisme de speciaţie. Se impunea
realizarea unei sinteze în vederea explicării unitare a
mecanismelor evoluţiei. Se simţea nevoia unei teorii
coerente şi unitare, care să ofere o privire
56
atotcuprinzătoare asupra evoluţiei. Nu mai putea fi
vorba de un nou titan, asemănător lui Darwin. Treptat, în
aproape patru decenii, s-a cristalizat aşa-numita Teorie
Sintetică a Evoluţiei. Nu este opera unui cercetător şi n-a
apărut într-un anumit an şi într-o anumită carte. Nu! A
fost o operă colectivă, iar acumulările s-au desfăşurat în
timp.

TEORIA SINTETICĂ A EVOLUŢIEI

(POSTNEODARWINISMUL)

T.S.E. a apărut ca o necesitate sub presiunea

acumulărilor noi de date ştiinţifice.
Cine sunt ctitorii T.S.E.?
După cum precizează Stephen Jay Gould (2002),
prima fază a acestei teorii de sinteză ar fi marcată de
integrarea cercetărilor lui Gregor Mendel cu teoria
mutaţionistă a lui Hugo de Vries, la începutul veacului XX.
A doua fază este iniţiată de apariţia lucrărilor: Genetics
and The Origin of Species (1937), a lui Theodosie
Dobzhansky, Evolution, The Modern Synthesis (1942) a lui
Julian Huxley, Systematics and The Origin of Species, a lui
Ernst Mayr (1942), Tempo and Mode in Evolution, a
eminentului paleontolog G.G. Simpson (1944), Animal
Cytology and Evolution, a lui M.T.D. White (1945), Neue
Probleme der Abstammungslehre, a morfologului B.
Rensch (1947) şi Variation and Evolution in Plants, a
botanistului G.L. Stebbins (1950).
Un rol aparte îl are G.B.S. Haldane, care prin
lucrarea The Causes of Evolution (1932) realizează
primele integrări ale unor noi descoperiri din biologice în
gândirea evoluţionistă.

57
 Am putea afirma că T.S.E. a prins definitiv contur
şi s-a afirmat ca o teorie unitară în urma conferinţei
internaţionale privind evoluţia, organizată de Ernst Mayr,
(Workshop on the Evolutionary Synthesis – 1974) la
Boston. La conferinţă au participat foarte mulţi biologi de
renume, însă nu au participat Bernhard Rensch, care era
bolnav, G.G. Simpson care era supărat pe E. Mayr şi
Sewall Wright, pe care Mayr, nu l-a invitat. Poate
participarea lor ar fi generat discuţii mai ample şi mai
pertinente, care ar fi nuanţat unele neajunsuri ale teoriei
pe cale de conturare deplină.
T.S.E. părea să fi elucidat complet mecanismele
evoluţiei. Se detaşează, de la început, ca o teorie care
merge pe linia darwiniană în explicarea acestor
mecanisme. „Coloana vertebrală” a teoriei lui Darwin,
teoria selecţiei naturale, a rămas dominantă şi în T.S.E.,
chiar dacă au apărut multiple prelucrări ale conceptului
de selecţie naturală.
Principiile T.S.E. ar fi următoarele:
1. Selecţia naturală este principalul factor şi
mecanism al evoluţiei biologice;
2. Evoluţia este produsul întâmplării, deşi nu se
desfăşoară la întâmplare;
3. Evoluţia nu este predeterminată şi totuşi, are un
sens, o anumită direcţie, fără să fie canalizată.
Se considera că evoluţia este produsul întâmplării
deoarece mutaţiile provocate de anumiţi factori ai
mediului (fizici, chimici sau biologici) sunt neadecvate
acestora, părând a apărea în mod întâmplător.
Însă, deşi mutaţiile nu sunt adaptate sau
preadaptate, ci de natură fortuită, deci evoluţia nu se
produce la întâmplare.
În ceea ce priveşte direcţia evoluţiei, nu este
acceptată o interpretare teleologică, ci una
teleonomică. Aşa cum vom vedea, termenul este

58
introdus de Pittendrigh (1958) fiind legat de capacitatea
structurilor automate, de tip cibernetic, de a anticipa
modificările majore ale unor factori de mediu. Aceasta
înseamnă că fiinţelor vii nu le este propriu doar aşa-
numitul feed-back, ci şi un feed-before.
4. Evoluţia se desfăşoară sub controlul mediului,
însă nu este acceptată o influenţă directă a mediului,
acesta acţionând ca un filtru al mutaţiilor.
5. Dintre direcţiile evolutive posibile va fi „aleasă”
direcţia cea mai adecvată mediului concret de viaţă al
speciei respective.
6. T.S.E. nu acceptă salturile explozive,
macromutaţiile de amploare imaginate de Goldschmidt
sau chiar cele presupuse de Hugo de Vries. Evoluţia se
desfăşoară lent, fără a ajunge până la dictonul
acceptat de Darwin „natura non facit saltum”.
7. T.S.E. consideră că macroevoluţia şi
microevoluţia constituie un proces unitar şi că sunt
generate de aceiaşi factori.
8. Spre deosebire de Darwin, T.S.E. recunoaşte că
unitatea de bază în evoluţie este populaţia. Deci asupra
populaţiei acţionează factorii evoluţiei, determinând
schimbarea frecvenţei genelor.
Între factorii evoluţiei sunt menţionaţi: mutaţia,
migraţia, selecţia naturală, driftul genetic etc.
Rolul populaţiei este atât de mare, încât evoluţia
este definită ca o schimbare în frecvenţa genelor la
nivelul populaţiei.
Ansamblul de mecanisme care acţionează în
transformarea speciilor reprezintă paradigma
neodarwinistă.
9. Reprezentanţii T.S.E. consideră că specia nu dă
naştere altei specii, ci unor subspecii. Aceasta întreţine
confuzia în ceea ce priveşte delimitarea speciei de
subspecie şi chiar în definirea speciei.

59
 10. Evoluţia nu se realizează numai la nivelul
speciilor cu reproducere sexuată, ci şi asexuată (ne
referim la speciile apomictice).
În ceea ce priveşte factorii evoluţiei T.S.E. n-a
reuşit să realizeze o nomenclatură definitivă şi stabilă. În
funcţie de autori sunt luaţi în seamă factori diferiţi, fără a
fi stabilită o anumită importanţă sau ierarhie a lor.
Desigur că mutaţiile reprezintă factorul important
deoarece asigură apariţia variabilităţii. Schmalhausen
(1968) pune accentul pe mutaţii, lupta pentru existenţă şi
selecţia naturală. Pentru Rensch factorii evoluţiei ar fi:
- mutaţiile;
- fluctuaţia numărului în populaţie;
- izolarea reproductivă;
- selecţia naturală.
G.G. Simpson (1953) pune accentul pe următorii
factori:
- selecţia naturală;
- mărimea şi structura populaţiei;
- durata generaţiilor şi rata succesiunii lor;
- influenţa mediului;
- izolarea reproductivă.
Asta nu înseamnă că Simpson nu acordă un rol
important mutaţiilor.
La aceşti factori Stebbins adaugă recombinările
genetice, iar Dobzhanschy: povara genetică, înmulţirea
sexuată, concurenţa şi driftul genetic.
Putem evidenţia circa 14 factori ai evoluţiei, fără
ca aceştia să fie recunoscuţi de toţi biologii sau să fie
nominalizaţi într-o anumită ordine. Putem detaşa însă ca
factori majori:
- mutaţiile;
- izolarea reproductivă;
- selecţia naturală;
- fluctuaţia numărului de indivizi în populaţie.

60
 După cum putem remarca, suprapopulaţia mai
este luată în seamă de Schmalhausen (1949, 1968) şi de
Severţov (1981). Lupta pentru existenţă este neglijată sau
apare sub forma concurenţei.
De altfel Simpson, Zavadski şi Kalcinski vorbesc
de o constelaţie de factori ai evoluţiei.

61
 CRITICA T.S.E. SAU A EVOLUŢIONISMULUI
CONTEMPORAN

Au intrat în limbajul nostru o serie de expresii

precum: „critica evoluţionismului contemporan”, „criza
evoluţionismului contemporan” sau „Evoluţionismul în
impas?” Toate acestea sunt îndreptate împotriva
evoluţionismului şi sunt vehiculate de anumite cercuri de
interese care doresc să revigoreze controversa istorică
dintre evoluţionism şi creaţionism.
Unii mai păstrează chiar vechiul slogan al crizei
darwinismului sau al căderii darwinismului.
Am elucidat, credem noi, ce înseamnă evoluţie şi
evoluţionism şi am considerat că în această perioadă a
dezvoltării ştiinţei şi filosofiei nu mai este de actualitate să
sinonimizăm darwinismul cu evoluţionismul. Pentru a fi
mai expliciţi, ţinem să nuanţăm un aspect foarte
important. Evoluţionismul reprezintă un concept care
este susţinut de mai multe teorii care încearcă să explice
evoluţia ca fenomen cosmic. Este adevărat că Charles
Robert Darwin a fost şi este considerat ca fondatorul
evoluţionismului şi că pentru mulţi darwinismul poate fi
sinonimizat cu evoluţionismul. Totuşi, pentru cei avizaţi,
este cunoscut faptul că părintele evoluţionismului este
Jean Baptiste Lamarck, fondatorul transformismului. Chiar
dacă Lamarck n-a folosit noţiunea de evoluţionism ci pe
cea de transformism, transformismul înseamnă acelaşi
lucru. De asemenea, este cunoscut faptul că de la
lansarea teoriei lui Darwin au apărut o multitudine de
alte teorii, care au avut drept scop dezvoltarea teoriei
evoluţiei, adică punerea de acord a noilor cuceriri ale
ştiinţei biologice cu gândirea evoluţionistă. Nesfârşite
date oferite de ecologie, paleontologie, genetică etc.

62
nu au putut fi cunoscute şi nici măcar imaginate de
Darwin, deoarece aceste ramuri ale ştiinţelor biologice
au apărut după lansarea teoriei evoluţiei, sau au
cunoscut o dezvoltare exponenţială (paleontologia, spre
exemplu). Apărând o multitudine de teorii de nuanţă
darwinistă sau lamarckistă s-a simţit nevoia, la mijlocul
sec. XX, să se realizeze o sinteză a tuturor teoriilor care să
elucideze mecanismele evoluţiei ca fenomen cosmic.
Aşa a apărut Teoria Sintetică a Evoluţiei (T.S.E.).
Se părea, în ultimele decenii ale secolului XX, că
T.S.E. a elucidat toate mecanismele evoluţiei şi că n-ar
mai exista enigme în ceea ce priveşte explicarea unor
procese şi fenomene biologice. A fost o iluzie. Omul nu
va putea ajunge niciodată la cunoaşterea adevărului
absolut. Şi în cazul T.S.E. au început să apară unele fisuri.
Unele principii au început să nu-i mai satisfacă pe
biologi. Dacă trebuie să vorbim de un impas, atunci vom
vorbi de impasul T.S.E. Biologii încearcă să găsească alte
mecanisme în explicarea unor procese biologice, a unor
mecanisme evolutive inedite. Deci, acest impas prin
care trece T.S.E. îi onorează pe biologi şi nu reprezintă
efectul unor dispute dintre evoluţionişti şi creaţionişti sau
un impas impus din afară. Dacă prin evoluţionism
înţelegem un număr oarecare de teorii care încearcă să
explice mecanismele evoluţiei şi în această perioadă
apar noi şi noi teorii evoluţioniste care luminează o faţetă
sau alta a proceselor evolutive, ridicându-se împotriva
unor principii ale T.S.E., înseamnă că evoluţionismul se
găseşte în plin avânt, în plină restructurare şi nu în impas.
Să nu confundăm impasul unei teorii cu impasul
evoluţionismului ca mod de gândire sau concept.
Care este impasul în care se găseşte T.S.E.?
Impasul este determinat de principiile pe care le
susţine. Elementul de bază în jurul căruia se poartă
discuţiile este legat de raportul dintre micro- şi

63
macroevoluţie. T.S.E. consideră că aceeaşi factori
guvernează şi microevoluţia şi macroevoluţia. Prin
microevoluţie trebuie să înţelegem transformările care se
petrec la nivelul populaţiilor şi procesul de speciaţie.
Acestea sunt determinate de mutaţii şi de modificarea
frecvenţei genelor în cadrul populaţiilor. Desigur că
pătrunderea unor gene noi în cadrul unei populaţii se
află sub controlul selecţiei naturale. Prin macroevoluţie
trebuie să înţelegem apariţia taxonilor superiori. Aici
trebuie să privim cu grijă ce înţelegem prin taxoni
superiori. Dacă este vorba de apariţia unor genuri, familii,
ordine sau clase în cadrul unei grupări monofiletice
lucrurile par mai simple. Dacă punem problema
diferenţierii unor încrengături sau clase care presupun
apariţia unor organe noi, care permit cucerirea unor noi
arealuri, a unor medii cu totul diferite, atunci problema
se complică. Trecerea de la mediul acvatic la mediul
terestru a vertebratelor a presupus apariţia unor
aromorfoze cu semnificaţii evolutive deosebite. Desigur,
trecerea a fost efectuată de o grupă de peşti, însă
grupa respectivă trebuia să aibă anumite adaptări
morfofuncţionale apărute chiar în mediul acvatic. Numai
aşa ele se puteau aventura pe uscat. Este vorba de
apariţia pulmonilor ca organe respiratorii, care să le
permită respiraţia aeriană şi a unor membre (crose)
solide, cu care să se poată deplasa pe un substrat dur.
Aceste adaptări erau îndeplinite de Crossopterigieni. Se
pune aici problema: aceste modificări majore sunt
guvernate de aceiaşi factori care determină
variabilitatea în cadrul populaţiilor sau în procesul de
speciaţie? Doar nişte mutaţii minore şi selecţia naturală a
lor au reuşit să provoace apariţia unor modificări atât de
mari care să permită apariţia Batracienilor şi de aici a
celorlalte grupe de vertebrate terestre? Aceiaşi factori
au provocat apariţia învelişurilor embrionare (amnionul şi

64
alantoida) sau a aripilor la păsări? În aceste situaţii
trebuie să fi intervenit alţi factori. Micro- şi macroevoluţia
nu pot fi guvernate de aceeaşi factori. Pe bună dreptate
reprezentanţii teoriei echilibrului punctat se ridică
împotriva acestui principiu susţinut de T.S.E.
Este şi firesc ca selecţia naturală să reprezinte
„coloana vertebrală” a T.S.E., ceea ce reprezintă şi în
gândirea lui Darwin. Totuşi, conceptul de selecţie
naturală a suferit unele schimbări. O schimbare benefică
este dată de faptul că unitatea de bază asupra căreia
operează selecţia naturală este populaţia şi nu individul.
În cadrul populaţiei se urmăreşte structura genetică,
care se caracterizează prin frecvenţa genelor. Frecvenţa
genelor se află sub controlul mediului, ceea ce
determină apariţia unor modificări şi balansarea stării de
echilibru, după care se ajunge la un nou echilibru.
Rolul populaţiei a devenit atât de mare încât
evoluţia este definită drept o schimbare în frecvenţa
genelor din cadrul constelaţiei de gene a populaţiei.
Ceea ce determină multiple comentarii este
supraestimarea rolului selecţiei naturale şi adaptărilor
precum, şi subaprecierea variaţiilor neadaptative.
Modificările fenotipice sunt total neglijate. Este ştiut
faptul că selecţia acţionează asupra fenotipului, nu a
genotipului. Prin fenotip se exercită influenţa asupra
genotipului. Konrad Lorenz atrage atenţia asupra rolului
important al calităţii indivizilor în existenţa unei populaţii.
Cercetările etologice ale lui K. Lorenz, laureat al
Premiului Nobel pentru etologie, scot în evidenţă unele
aspecte importante privind rolul indivizilor şi a
modificărilor fenotipice în starea şi evoluţia unei
populaţii.
T.S.E. consideră selecţia naturală ca o lege pur
statistică. Aplicarea aparatului matematic în
interpretarea unor procese biologice este, desigur,

65
benefică. Să ne amintim doar de intuiţia genială a lui
Gregor Mendel de a prelucra statistic datele obţinute în
ceea ce priveşte transmiterea caracterelor ereditare.
Totuşi, matematizarea exagerată a procesului de
selecţie naturală determină denaturarea realităţii
biologice, selecţia îşi depăşeşte caracterul ei statistic şi
capătă însuşirile unei legităţi dinamice.
J. Gould şi Lewontin (1970), J. Gould (2002) acuză
T.S.E. că universalizează rolul selecţiei naturale şi al
adaptării în evoluţie. Selecţia nu este totdeauna cauza
efectivă a speciaţiei, iar speciaţia nu este în mod
obligatoriu un proces de adaptare.
T.S.E. neagă salturile explozive în evoluţie. Nu
acceptă macromutaţiile de amploare care ar putea
duce la apariţia de noi specii, deşi s-au acumulat
suficiente date în acest sens. Fără a accepta dictonul lui
Darwin „natura non facit saltum” este negată
imposibilitatea unor salturi bruşte, a macromutaţiilor.
Acceptând faptul că o specie nu dă naştere
unei alte specii, ci unor subspecii, T.S.E. menţine confuzia
creată de Darwin în ceea ce priveşte diferenţa dintre
specie şi subspecie şi chiar asupra procesului de
speciaţie ca atare.
Criza evoluţionistă actuală este determinată şi de
divorţul dintre cercetările de biologie moleculară şi cele
care abordează organismul şi nivelele de organizare
supraindividuale, ceea ce conduce la accentuarea
reducţionismului.
Reducţionismul este flagelul biologiei
contemporane. În special după elucidarea structurii
acizilor nucleici a avut loc o dezvoltare exponenţială a
geneticii şi au apărut direcţii noi de cercetare precum
biologia moleculară şi se vorbeşte acum chiar de la o
biologie electronică. Se încearcă însă să se explice
întregul organismului şi chiar funcţionarea nivelelor de

66
organizare supraindividuale prin legile şi procesele care
guvernează activitatea macromoleculelor. Putem
diferenţia trei categorii de reducţionism:
1. Un reducţionism constitutiv, care consideră că
atâta timp cât în compoziţia chimică a citoplasmei vii
intră aceleaşi elemente chimice ca şi în compoziţia
citoplasmei moarte, procesele vitale pot fi explicate
doar prin dinamica reacţiilor chimice. Este ca şi cum
structurile vii nu ar avea nimic propriu, ca şi cum nu ar
acţiona anumite legi caracteristice doar vitalului, alături
de legile fizicii şi ale chimiei.
2. Un reducţionism explicativ, care încearcă să
explice funcţionalitatea întregului prin caracteristicile
structurale şi funcţionale ale unor organe, celule sau
chiar structuri macromoleculare. Atâta timp cât se
realizează arbori genealogici pornind de la structura
citocromului C, a hemoglobinei sau a altor
macromolecule, neluând în seamă întreaga evoluţie
filogenetică a unor grupe de organisme se ajunge la un
reducţionism agresiv.
În situaţia în care teoria sistemică este aplicată
cu succes în explicarea structurii şi funcţionalităţii
sistemelor biologice, când se stabilesc tot felul de ierarhii
ale sistemelor biologice (nivelurile de integrare şi
nivelurile de organizare), a explica un nivel superior prin
caracteristicile unui nivel inferior este o gravă eroare. Nu
ne putem permite să încercăm explicarea
caracteristicilor structurale şi funcţionale ale unui animal
metazoar pornind de la structura şi funcţionalitatea unor
celule componente sau, şi mai grav, a unor
macromolecule, oricare ar fi ele.
3. Un reducţionism teoretic, care postulează că
legile biologiei pot fi reduse la legile fizicii şi ale chimiei.
Dacă organismele funcţionează asemenea unor maşini,

67
atunci am putea considera că pot fi explicate prin legile
mecanice şi fizice.
A nu înţelege astăzi că vitalul îşi are
caracteristicile sale şi că desfăşurarea proceselor vitale
este generată de legi proprii, caracteristice, care
diferenţiază animatul de inanimat înseamnă a nu
înţelege nimic din esenţa vieţii.
O altă obiecţie adusă T.S.E. este imposibilitatea
explicării dezvoltării bauplanului (planului general de
construcţie) caracteristic diferitelor grupe de organisme
şi subaprecierea rolului acestuia în realizarea progresului
biologic. Desigur că la Articulate existenţa unui
exoschelet rigid determină o plafonare în realizarea
progresului biologic (fie că este vorba de progresul
morfofuncţional sau chiar de progresul biologic ca
atare).
Simplificarea excesivă a factorilor evoluţiei şi
apelarea la unii factori care au o sferă mai restrânsă de
acţiune determină nesfârşite încercări de explicare a
mecanismelor evolutive şi creează adesea confuzie. S-a
renunţat la suprapopulaţie şi la lupta pentru existenţă ca
factori ai evoluţiei, iar variabilitatea este redusă doar la o
singură formă – mutaţia, ceea ce nu mai permite
cuprinderea unor aspecte subtile de variabilitate în
cadrul populaţiilor.
Între factorii evoluţiei este menţionată înmulţirea
sexuată, diferite categorii de încrucişări şi hibridizări.
Aceasta presupune scoaterea în afara evoluţiei a
speciilor asexuate, ceea ce este nefiresc. După cum şi
izolarea reproductivă este prea mult accentuată ca
factor al evoluţiei. Izolarea reproductivă este
considerată chiar ca un factor obligatoriu pentru a
întrerupe fluxul de gene. Este cunoscut faptul că sunt
specii pe deplin conturate şi recunoscute, care sunt
izolate reproductiv şi prin încrucişări dau naştere la urmaşi

68
nu numai viabili ci şi fertili. Aceste aspecte au fost amplu
discutate şi de Darwin. Şi, din nou revenim la speciile
asexuate sau partenogenetice. Ce semnificaţie poate
să aibă pentru acestea izolarea reproductivă?
T.S.E. recunoaşte rolul mediului ambiant
atribuindu-i o funcţie de filtrare a mutaţiilor, însă nu
acceptă influenţa directă a mediului asupra
organismelor.
Dacă nu acceptăm influenţa directă a mediului
asupra organismelor, pornind de la faptul că, pe undeva
mutaţiile par a nu fi determinate direct de anumiţi factori
ai mediului, atunci cum să ne explicăm adaptarea
organismelor la medii de viaţă diferite (în zone deşertice,
polare, alpine, tropicale etc.). Chiar să nu fim influenţaţi
deloc de mediul înconjurător, de peristază şi în genere
de oceanul cosmic? Este adevărat că nu poţi obţine de
două ori aceeaşi mutaţie chiar dacă foloseşti aceiaşi
factori absolut în aceleaşi combinaţii. Dar a
desconsidera în mod absolut influenţa mediului asupra
organismelor pare nefiresc.
Relaţia selecţie-evoluţie-adaptare se menţine
oarecum la nivelul gândirii lui Darwin. Se acceptă, mai
mult tacit, că evoluţia este adaptativă şi adaptarea este
evolutivă. Reprezentanţii teoriei echilibrului întrerupt
considera că nu trebuie stabilită o legătură obligatorie
între selecţie şi adaptare şi între selecţie şi evoluţie.
Desigur că sunt multiple cazuri în care aceste corelaţii
pot fi stabilite, însă nu reprezintă principii guvernante.

69
 CURENTE ŞI TEORII MODERNE ALE
EVOLUŢIEI

Am menţionat deja, în paginile anterioare, că

T.S.E. părea să explice totul, să elucideze până la nuanţe
subtile cele mai complexe procese şi fenomene
biologice. Aşa se părea, dar realitatea s-a dovedit a fi
alta. Nu putem preciza dacă T.S.E. a fost cu adevărat
finalizată, sau să folosim o altă expresie, desăvârşită.
Poate că nu putem marca un astfel de eveniment,
deoarece înainte de a primi o confirmare unanimă, care
era aşteptată în urma reuniunii din 1974 de la Boston, au
început să apară o serie de reţineri şi chiar unele atacuri
provocate de unele dintre principiile teoriei.
Şi, nu este vorba doar de reţineri sau atacuri
referitoare la unele principii ale teoriei (cum ar fi fost
factorii care determină micro- şi macroevoluţia, relaţia
dintre selecţie şi adaptare, ritmul evoluţiei etc.), ci chiar
de lansarea unor noi teorii menite să explice anumite
mecanisme ale evoluţiei.
Tocmai lansarea unor teorii noi a pus în lumină
impasul în care a intrat T.S.E. Chiar în situaţia în care o
teorie este evident antisintetică, ea nu rezolvă global
problema evoluţiei, ci propune unele soluţii pentru
elucidarea unor mecanisme evolutive. Noile teorii nu
rezolvă toate neajunsurile T.S.E., deci nu o înlocuiesc pe
aceasta, însă problemele pe care le ridică şi unele dintre
soluţiile propuse merită toată atenţia.

70
 TEORIA NEUTRALISTĂ

Motoa Kimura şi T. Ohta încearcă să probeze că

mutaţiile se fixează foarte încet în cadrul unei populaţii.
Fixarea se realizează atât de încet încât nu ar ajunge
timpul fizic (geologic) pentru evoluţia unor organe sau a
unor populaţii. Astfel, pentru evoluţia de la pata ocelară,
trecând prin cupa ocelară şi apoi prin vezicula ocelară,
pentru a ajunge la structura complexă a ochiului de la
vertebrate, sau chiar de la cefalopode, ar fi fost
necesare nesfârşite mutaţii. Rata apariţiei unor mutaţii
fiind foarte mare, n-ar fi fost suficient timp geologic
pentru edificarea unor structuri atât de complexe.
În schimb, mutaţiile neutre nefiind supuse selecţiei
pătrund mai uşor în cadrul populaţiei. Neutraliştii
consideră că majoritatea genelor mutante sunt neutru
selectiv. Asta înseamnă că nu sunt nici mai avantajoase
nici mai dezavantajoase decât cele pe care le
înlocuiesc. Tocmai acest fapt explică menţinerea lor într-
o populaţie.
Neutraliştii consideră că menţinerea genelor
mutante într-o populaţie se bazează pe echilibrul dintre
inputul mutaţional (ceea ce apare prin mutaţie) şi
extincţia randomizată (ceea ce dispare în mod
întâmplător). Extincţia randomizată se explică prin faptul
că un număr foarte mic de gameţi din enormul lor număr
participă la fecundaţie, deci la formarea generaţiei
următoare. Să ne imaginăm câţi din grăunciorii de
polen, din norii de polen care se formează în pădurile de
conifere în timpul înfloririi („nori de pucioasă”) ajung pe
conurile femeieşti în apropierea ovulelor. Este exclus să
considerăm că aici poate acţiona selecţia naturală sau
că se desfăşoară o competiţie între gameţi. Aici
acţionează cu adevărat ceea ce numim deriva
genetică întâmplătoare sau driftul genetic randomic

71
(pleonasmul care apare în aceste expresii are rolul de a
întări caracterul întâmplător al polenizării).
Genele alele au o importanţă deosebită în ceea
ce priveşte polimorfismul proteinelor, datorită faptului că
polimorfismul este neutru selectiv şi poate fi menţinut într-
o populaţie prin jocul inputului mutaţional şi al extincţiei
randomizate, fiind o fază a evoluţiei moleculare.
Între neutralişti şi selecţionişti au apărut polemici
susţinute cu privire la polimorfismul proteinelor. Neutraliştii
consideră că structura moleculară şi funcţia proteinelor
reprezintă determinanţi majori ai polimorfismului, în timp
ce selecţioniştii cred că factorii determinanţi majori sunt
condiţiile de mediu, existând o corelaţie între
variabilitatea genetică şi variaţia condiţiilor de mediu.
Putem pune problema astfel: unde putem pune
în evidenţă un polimorfism mai accentuat, în zonele
abisale oceanice, unde condiţiile de mediu sunt
cvasiidentice, s-au într-un mediu accidentat (la liziera
unei păduri)? Conform modelului nostru de gândire ne-
am aştepta ca selecţioniştii să aibă dreptate, ca
polimorfismul să fie mai mare în mediul mai variat, mai
heterogen. Realitatea este însă alta. În mediul abisal
polimorfismul proteinic este mai mare. Aceasta datorită
faptului că genele neutre nu sunt supuse selecţiei.
Neutraliştii n-au dat la început nici o importanţă
selecţiei naturale. Treptat şi-au revizuit punctele de
vedere şi consideră că, totuşi, selecţia naturală are un
anumit rol în evoluţie şi anume un rol conservativ.
Selecţia naturală păstrează ceea ce evoluţia a câştigat,
nefavorizând schimbările evolutive. Pot fi aduse multiple
exemple în acest sens. Unele structuri biologice care au
ajuns la un optimum funcţional nu mai sunt modificate:
membrana celulară, fusul de diviziune, complexul
sinaptic etc. reprezintă un fel de structuri „îngheţate” din
punct de vedere evolutiv. Asta nu înseamnă că aceste

72
structuri nu sunt supuse mutaţiilor (variaţiilor); sunt supuse,
însă acţionează o selecţie stabilizatoare sau
conservativă, care elimină orice abatere de la optimul
fenotipic existent.
O altă problemă ridicată de neutralişti este
aceea că foarte mulţi loci constituie simultan obiectul
selecţiei naturale. Cum cele mai multe mutaţii sunt
negative şi sunt eliminate de selecţia naturală, înseamnă
că eliminarea indivizilor purtători ar duce la reducerea
subliminală a efectivului populaţional şi de aici la
dispariţia speciei. Deci trebuie să interpretăm în alt mod
rolul selecţiei naturale, să vedem mai ales funcţia sa
conservativă.
Cel puţin la nivel molecular neutraliştii par a
aduce argumente rezonabile, însă pe bună
dreptate se întreabă Fincham, dacă aceste date
reflectă adaptările şi la nivel morfologic, fiziologic şi
comportamental.
Rolul conservativ al selecţiei nu poate fi pus în
discuţie. Prin interpretarea dată de neutralişti prinde
chiar mai mult contur. Şi, totuşi, se pune întrebarea: până
s-a ajuns la nivelul fenotipului optim n-a trebuit să
acţioneze o selecţie direcţională sau una
diversificatoare?
Cu siguranţă că da. Atunci selecţia nu poate
avea doar un rol conservativ.

73
 TEORIA ANTISINTETICĂ (SALTAŢIONISTĂ, A
ECHILIBRULUI PUNCTAT)

Reprezentanţii teoriei antisintetice par a avea

dreptate atunci când consideră că transformările
evolutive nu se petrec lent, gradat, continuu, ci
dimpotrivă, se desfăşoară în salturi. Istoria evoluţiei ar fi o
istorie a echilibrelor stabile tulburate rar prin momente de
evoluţie explozivă. Argumentele sunt aduse din domeniul
paleontologiei. Desigur că este impresionantă seria
evolutivă a calului. Este un adevărat spectacol să poţi
urmări trecerea de la o specie mică, de mărimea unei
vulpi, cu cinci degete – Eohippus, la Hipparion, cu trei
degete şi apoi la Equus caballus cu un singur deget.
Dacă am presupune însă că vom găsi seria absolut
completă a evoluţiei calului, nu vom avea posibilitatea
să constatăm că în această serie anumite degete se
reduc centimetru cu centimetru până la dispariţie, în
timp ce înălţimea animalului creşte, tot aşa, unitate cu
unitate. Vom constata, în realitate, că lungi perioade
geologice evoluţia este foarte lentă, sau mai curând că
putem vorbi de aşa-numite staze evolutive, care sunt
întrerupte de momente evolutive explozive, când se
produc într-o foarte scurtă perioadă modificări majore.
Teoria antisintetică acreditează ideea că
speciaţia este întâmplătoare în raport cu direcţia
evoluţiei.
Teoria antisintetică sau a echilibrului întrerupt
permite stabilirea vitezei evoluţiei în funcţie de stazele şi
erupţiile transformării speciilor. Pune accentul pe o
evoluţie prin cladogeneză, fără a elimina conceptul de
evoluţie prin anageneză.
Punctualiştii se ridică hotărât împotriva
concepţiei că aceiaşi factori generează şi micro- şi
macroevoluţia. Microevoluţia nu reprezintă altceva
74
decât o schimbare a frecvenţei genelor din cadrul
populaţiei sau a speciei, în timp ce macroevoluţia este o
schimbare în componenţa speciilor, în timp şi spaţiu, a
speciilor care aparţin aceluiaşi grup monofiletic.
Punctualiştii definesc macroevoluţia ca o selecţie
a speciilor. Considerăm că macroevoluţia se bazează
pe două principii:
- pe modelul echilibrului punctat;
- pe regula lui Wright.
Deci: macroevoluţia = echilibrul punctat + regula
lui Wright.
Pentru punctualişti, specia reprezintă materialul
brut pentru macroevoluţie. Specia ar putea fi
asemănate, pe undeva, cu mutaţiile şi rolul lor în
microevoluţie.
Specia este considerată ca o comunitate
diagnosticabilă de indivizi legaţi prin gradul de rudenie
părinţi – urmaşi.
Formarea speciilor ar fi posibilă pe căi diferite:
alopatrică, simpatrică şi parapatrică. În concepţia
saltaţioniştilor specia parentală şi specia nouă pot fi
sincrone, ceea ce nu se admitea în conceptul clasic de
speciaţie.
Dacă specia este o entitate naturală reală,
reprezentând rangul cel mai înalt al organizării
moleculelor în indivizi şi populaţii, atunci taxonii superiori
devin grupuri de specii care sunt, în mod obligatoriu,
monofiletice. Deci taxonii superiori (genuri, familii, ordine
etc.) sunt categorii taxonomice reale, chiar dacă nu
reprezintă unităţi reproductive, ci doar colecţii de specii
monofiletice.
O altă teză importantă a saltaţioniştilor este faptul
că nu trebuie să stabilim o relaţie obligatorie între
selecţie, adaptare şi speciaţie. Nu întotdeauna speciaţia
este un proces de adaptare, după cum nu întotdeauna

75
selecţia este o cauză obligatorie a speciaţiei. Specia
reprezintă o modalitate de stabilire a izolării
reproductive, selecţia putând interveni sau nu.
Selecţia şi adaptarea sunt factori care explică
microevoluţia, deci acţionează la nivel populaţional şi nu
pot fi extrapolate şi la macroevoluţie.
Un lucru important de reţinut este faptul că
saltaţioniştii acordă importanţă şi variaţiilor
neadaptative. Este criticată T.S.E. pentru că nu ia în
considerare şi fixarea întâmplătoare a alelelor şi chiar
apariţia structurilor neadaptative ca urmare a dezvoltării
corelative a organelor.

TEORIA AUTOEVOLUŢIEI

Lima de Faria nu se îndoieşte de realitatea

evoluţiei ca fenomen cosmic. Mai mult decât atât, o
extinde la nivelul întregii materii.
Priveşte evoluţia ca pe un mecanism de
autoevoluţie, evoluţia biologică fiind doar un proces
final. Evoluţia începe de la nivelul materiei profunde, de
la nivelul atomului, unde are loc o evoluţie a particulelor
elementare, care structurează nesfârşite tipuri de atomi.
Trece apoi la nivelul elementelor chimice şi de aici la
nivelul cristalelor, deci a materiei minerale, şi în final are
loc o evoluţie biologică.
Evoluţia particulelor elementare constituie o
realitate pentru Lima de Faria. Particulele elementare
descind numai din două modele de bază: quarci şi
leptoni. Aceste particule s-au combinat în diferite moduri
urmând o linie ascendentă a complexităţii. Evoluţia la
nivelul materiei profunde este guvernată de ordine şi de
simetrie.
Evoluţia la nivelul elementelor chimice pare mai
elocventă. Elementele chimice descind dintr-o singură

76
formă – hidrogenul. Evoluţia s-a realizat prin combinaţii
succesive din ce în ce mai complexe, numărul de forme
fiind practic nelimitat. Şi în această evoluţie legea
dominantă este ordinea.
Şi în evoluţia mineralelor se porneşte de la un
număr restrâns de sisteme de cristalizare (nu mai mult de
7), cel cubic fiind primordial. Prin combinaţii variate s-a
ajuns la sisteme de cristalizare din ce în ce mai
complexe. Şi aici ordinea este o lege dominantă.
Ordinea este menţinută şi în evoluţia sistemelor biologice.
Între palierele evolutive există anumite întrepătrunderi.
Unele structuri şi funcţii de la nivelul sistemelor biologice
se găsesc deja prezente la nivelul palierelor evolutive
anterioare. Deci evoluţia biologică este condiţionată de
caracteristicile evolutive ale celorlalte paliere.
O teză importantă, care ne zdruncină modul de
a gândi biologicul este aceea care postulează că
evoluţia biologică nu este un proces generat de
variabilitate ci, dimpotrivă, de stabilitate. Variabilitatea
este o realitate cosmică, dar trebuie să fie menţinută în
anumite limite. Variaţiile sunt generate de hazardul
permis de stabilitatea iniţială, de constrângerea acizilor
nucleici şi a proteinelor, deoarece în univers trebuie să
domine ordinea.
Aşa cum neutraliştii acordă selecţiei naturale un
rol preponderent stabilizator (conservator), tot aşa şi Lima
de Faria consideră că genele au rolul de a limita
variabilitatea, nu de a o dezvolta. Scăpările generate de
mutaţii ar trebui să fie limitate deoarece ordinea trebuie
să fie lege de bază a universului.
În evoluţia biologică se porneşte de la o singură
soluţie, de la celulă, iar complexitatea se realizează prin
combinări nesfârşite bazate pe ordine.
După Lima de Faria evoluţia este generată de
două mecanisme contrare şi indivizibile:

77
 - materia, simetria şi forma;
- energia, asimetria şi funcţia.
Simetria şi asimetria ar constitui motorul evoluţiei.
Simetria determină stabilitatea, iar asimetria generează
fenomenul. Energia se transformă în materie, iar materia
în energie; funcţia nu poate exista fără formă, după cum
nici forma nu poate exista fără funcţie.
Lima de Faria consideră că cele mai multe dintre
pattern-urile de bază ale evoluţiei s-ar fi cristalizat de la
primele începuturi ale devenirii universului, la primul palier
evolutiv, cel al materiei profunde. Celelalte paliere
evolutive ar fi preluat unele dintre pattern-urile oferite şi
le-ar fi adaptat specificului lor. Numai aşa ne-am putea
explica prezenţa modelului de frunză la nivelul unor
cristale (cristalul de bismut), la nivelul plantelor şi chiar al
unor animale care realizează, în mod magistral,
fitoimitaţia. Nici o formă n-ar fi accidentală, ci s-ar
datora preluării pe diferite nivele ale aceluiaşi pattern.
Asta ar însemna că trebuie să acceptăm existenţa unui
„cod genetic” chiar la nivelul materiei profunde, care ar
fi mult mai important decât codul genetic arhicunoscut
din lumea vitalului. Acest mod de a gândi nu este în
concordanţă cu logica noastră. Ne surprinde şi ne ridică
probleme, la care nu ştim dacă putem răspunde în
această etapă a evoluţiei cunoaşterii umane.
Lima de Faria consideră că forma provine numai
din formă şi funcţia numai din funcţie. Această teză nu
poate fi acceptată decât dacă am admite existenţa
unei informaţii primordiale, funcţionale înainte de
apariţia genelor, a unui cod informaţional al primelor
nivele evolutive.
Dar, dacă fără gene pot fi generate o serie de
modele, atunci genele ce rol mai au? Genele ar avea, în
această situaţie, un rol secundar. Genele nu creează
forma şi funcţia, ci ele fixează doar numai una dintre

78
alternative. Tot aşa cromozomii ar avea o importanţă
secundară; după Lima de Faria, ei ar introduce doar
ordinea în poziţia şi funcţionalitatea genelor.
Nu suntem pregătiţi pentru a accepta acest tip
de gândire. Totuşi, problema este foarte interesant pusă.
Dacă acceptăm modul de gândire al lui Lima de Faria
trebuie să acceptăm că aparatul genetic a fost sever
canalizat de la primele sale începuturi.
Teoria autoevoluţiei sesizează că
autoasamblarea elementelor apare la toate palierele
evolutive. Autoasamblarea pare a fi automată şi
ierarhică: particulele elementare s-au autoasamblat şi
au format atomii, aceştia au creat moleculele şi
macromoleculele, prin autoasamblarea acestora s-au
format celulele, iar acestea au generat ţesuturile,
organele şi organismele. În final organismele au format
societatea. Ideea merită toată atenţia deoarece se
bazează pe un substrat solid.
O altă idee care merită atenţia noastră este
aceea că în locul conceptului de luptă pentru existenţă
fundamentat de Darwin ar trebui introdus conceptul de
cooperare între organisme. După părerea noastră aici
nu trebuie să aibă loc o înlocuire a unui concept cu altul,
mai curând folosirea ambelor concepte în funcţie de
caz. În zilele noastre neutralismul simbiotic tinde să fie tot
mai mult luat în seamă în explicarea unor mecanisme
evolutive. Îi vom da dreptate lui Lima de Faria, măcar
parţial, în afirmaţia sa că evoluţia biologică este un
proces simbiotic. Să ne gândim doar la posibilitatea că
eucariotele să fi apărut prin procese de endosimbioză.
Lima de Faria nu este de acord cu separarea
radicală dintre celulele germinative şi cele somatice
deoarece ambele pot genera indivizi noi (regenerarea
este caracteristică mai ales plantelor) şi consideră că
evoluţia este ortogenetică deoarece este canalizată de

79
informaţia profundă care se găseşte la nivelul palierelor
evolutive care preced evoluţia biologică.
În teoria autoevoluţiei găsim multe elemente de
naivitate şi multe răsturnări de fapte. Considerăm, totuşi,
că merită să o analizăm cu multă atenţie deoarece
ridică unele probleme care pot conduce la
remodelarea gândirii noastre evoluţioniste.

NEOLAMARCKISMUL MODERN

Neolamarckismul modern reactualizează unele

dintre ideile lui J.B. Lamarck, punând în discuţie unele
acumulări moderne din domeniul biologiei moleculare,
geneticii şi etologiei.
J.B. Lamarck a considerat că organismele
vegetale sunt influenţate direct de mediu şi că răspund
prin modificări adaptative corespunzătoare la
provocările mediului. Organismele animale, având
sistem nervos şi, deci, un comportament mai complicat,
sunt influenţate de mediu în mod indirect. Aceasta nu în
sensul că nu sunt sub controlul mediului. Modificările
apărute în mediu provoacă schimbări în
comportamentul animalelor. Schimbările
comportamentului vor determina folosirea mai intensă a
unor organe şi neglijarea sau folosirea mai redusă a
altora, care aveau un rol destul de important înainte.
Prin folosirea mai intensă a unor organe, conform legii
uzului şi a neuzului, care stă la baza gândirii lamarckiene,
unele organe se vor dezvolta, vor creşte evident de la o
generaţie la alta, alte organe, cele nefolosite, se vor
atrofia treptat, se vor reduce esenţial sau chiar vor
dispărea. Aceste observaţii ale lui Lamarck par de bun
simţ. Cum ai putea concepe modificarea organismului
fără acumulări treptate, fără transmiterea lor prin
generaţii? Iată deci că moştenirea caracterelor

80
dobândite apare ca o necesitate. Dacă adăugăm la
acestea şi tendinţa organismelor către progres,
înseamnă că am esenţializat gândirea lui Lamarck. Însă,
aceste elemente ale gândirii sale nu rezistă analizei
geneticii contemporane.
Variaţiile pe care Lamarck şi apoi Darwin le-au
sesizat şi care au un rol esenţial în evoluţie sunt, de fapt
mutaţii (fie ele genice, cromozomale sau genomice).
Mutaţiile sunt provocate de anumiţi factori ai mediului
(fizici, chimici sau biologice). Iradiind seminţele unor
plante putem obţine unele mutaţii. Nu ştim exact care
sunt mutaţiile pe care le putem obţine, nu le putem
planifica. Totuşi, vom obţine unele mutaţii. Să
presupunem că mutaţia respectivă este una bună şi că
vrem să obţinem mai multe, folosind aceiaşi factori şi
aceleaşi condiţii. Nu vom mai obţine aceeaşi mutaţie a
două oară oricât vom dori noi să insistăm. De ce?
Mutaţia nu este un răspuns la acţiunea unui factor de
mediu? Ba da. Atunci înseamnă că mediul (factorul
respectiv) a fost responsabil de apariţia sa? Da. În
această situaţie înseamnă că mediul a influenţat în mod
direct modificarea provocată. Aşa se pare. De ce nu
obţinem aceeaşi mutaţie şi a doua oară, sau a treia
oară dacă a fost provocată de mediul respectiv? Nu
ştim. Este ca şi cum mutaţia a fost provocată de un
anumit factor al mediului, dar a apărut întâmplător.
Mutaţia a apărut la întâmplare şi, totuşi, a fost provocată
de mediu. Dacă a fost provocată de mediu, dacă un
factor de mediu provoacă o astfel de mutaţie (variaţie
de tip darwinian), de ce nu mai obţinem şi altele la fel?
Neputând răspunde la o astfel de întrebare,
reprezentanţii T.S.E. considera că, de fapt, mediul nu
controlează în mod direct organismele. Astfel factorul
lamarckian al transformării organismelor (sub influenţa
directă a mediului) nu are o semnificaţie reală.

81
 Neolamarckiştii moderni aduc argumente prin
care încearcă să probeze că, totuşi, mediul ar putea
influenţa în mod direct organismele. Este cunoscut faptul
că unele organisme capătă rezistenţă la acţiunea unor
pesticide. Care ar fi mecanismul prin care se poate
realiza o astfel de rezistenţă? S-a încercat explicarea
apariţiei unei astfel de rezistenţe printr-un fenomen de
preadaptare. Ce trebuie să înţelegem din asta?
Conform gândirii lui Darwin, variaţiile pot fi folositoare
(bune), nefolositoare (rele) şi neutre (indiferente). Cele
folositoare asigurând un avantaj în lupta pentru existenţă
sunt promovate, cele nefolositoare sunt, desigur,
eliminate, iar cele neutre nu sunt controlate de selecţia
naturală, deci se acumulează. Variaţiile lui Darwin sunt,
de fapt, mutaţiile. Ele se încadrează în cele trei categorii
de care am vorbit (folositoare, nefolositoare şi neutre).
Deci, unele dintre mutaţiile neutre, care păreau a nu
avea nici un rol în adaptarea organismelor respective ar
putea asigura un avantaj în astfel de situaţii (în rezistenţă
faţă de un anumit pesticid). Aşa s-ar explica apariţia unui
fenomen de rezistenţă. Este suficient să reziste un individ
şi să transmită această capacitate în generaţii pentru a
apărea populaţii rezistente.
Doar întâmplarea ar asigura, în cazul de faţă, o
astfel de rezistenţă. Explicaţia pare plauzibilă şi chiar ar
putea fi reală în unele situaţii. Astfel, hazardul ar avea un
rol important în evoluţie.
Pornind de la unele analize ale materialului
genetic în cazul apariţiei rezistenţei la anumite substanţe
toxice s-au acumulat nişte date interesante. Astfel,
metothrexatul, care este o substanţă toxică, ajungând în
organismul unor bacterii provoacă o reacţie de răspuns
imunitar de neutralizare. Este sintetizată, de către o
genă, o enzimă numită dihidrofolatreductaza, care
neutralizează metothrexatul. Dacă această substanţă

82
toxică este acumulată în doze mari provoacă moartea
rapidă a organismelor respective. Dacă, însă,
organismele sunt puse în contact cu doze crescânde de
metothrexat capătă rezistenţă. Pot rezista în final la
concentraţii puternice? Cum este posibil acest lucru?
Trebuie să existe o explicaţie. Dacă ar fi fost o genă
neutrală capabilă de asigurarea acestei rezistenţe, ar fi
trebuit să acţioneze la orice doză de concentraţie. Deci,
nu pare a fi vorba de o preadaptare. Probabil că s-a
întâmplat ceva, un anumit proces, de care s-a folosit şi
Rasputin în existenţa sa. Rasputin a fost un om destul de
enigmatic. El intuia că ar putea fi otrăvit la curtea ţarului
şi a căutat să-şi ia măsuri de prevedere. Care era otrava
la modă folosită în aceste situaţii? Cianura de potasiu. El
a pornit la acţiune. A încercat să-şi fortifice organismul şi
să-l facă rezistent la această otravă luând doze
progresive de cianură. A pornit, desigur, de la cantităţi
infinitenzimale şi a ajuns să reziste la doze care pot
provoca moartea. Aşa cum a intuit s-a şi întâmplat. A
fost otrăvit, însă n-a murit. De ce? S-a întâmplat cam
ceea ce s-a întâmplat şi cu organismele care au rezistat
la metothrexat. Analizând bacteriile rezistente la
metothrexat, geneticienii au sesizat că gena care
sintetizează dihidrofolatreductaza este multiplicată în
zeci şi chiar sute de exemplare. De ce?
Explicaţia este simplă. O genă este responsabilă
de sinteza unei proteine sau a unei enzime. Pentru
aceasta ea funcţionează ca un atelier. Când este
necesară enzima sau proteina respectivă atelierul intră în
funcţiune. El funcţionează atâta timp cât este necesar.
Dacă şi-a îndeplinit misiunea, atelierul se închide. Ce se
întâmplă însă în situaţia în care proteina respectivă
trebuie să fie sintetizată în cantitate mai mare? Creşte
viteza sintezei? Nu, nu este posibil. Soluţia nu este decât
una: să funcţioneze şi alte ateliere. Pentru a funcţiona şi

83
alte ateliere vor fi necesare însă mai multe gene. Nu-i
nimic, gena poate fi multiplicată. Găina, spre exemplu,
are nevoie de o cantitate foarte mare de ovalbumină
pentru a face posibilă formarea unui ou. Cu o singură
genă, deci cu un singur atelier, n-ar face faţă
necesarului de ovalbumină. Ca urmare, această genă
este multiplicată. Şi, într-adevăr, numărul de gene pentru
sinteza ovalbuminei este de aproape 100. La alte specii
numărul de gene este considerabil mai mare.
Deci, prin punerea în contact cu o doză
progresivă de metothrexat organismele au putut
răspunde prin multiplicarea genei care sintetizează
dihidrofolatreductaza, asigurând astfel rezistenţa la
această otravă. Şi ce-i cu aceasta? Aceasta înseamnă
că organismele respective au răspuns în mod adecvat la
provocarea mediului. Înseamnă că mediul a determinat
în mod direct o reacţie de adaptare. Fenomenul pare
perfect real. Chiar este perfect real. Atunci de ce se
respinge influenţa directă a mediului asupra
organismelor? Nu noi o respingem, ci partizanii T.S.E.
Respingând ideea influenţei directe a mediului în
adaptarea organismelor rămânem parcă la voia
întâmplării în explicarea mecanismelor adaptative. Oare
cu adevărat organismele nu sunt controlate de mediu?
Oare noi trăim în oceanul cosmic fără a fi influenţaţi de
el? Atunci de ce organismele polare arată într-un fel,
cele din deşerturi au altfel de adaptări etc.? Dacă nu
sunt direct influenţate de mediu, n-ar trebui să existe
diferenţe între organismele care populează medii
diferite.
Este greu de acceptat că organismele nu sunt
controlate de mediu. Iată de ce neolamarckiştii moderni
par să aducă unele exemple în acest sens.
Acest fenomen a fost provocat în condiţii
experimentale. Există şi în natură astfel de exemple?

84
Există, şi chiar multe. Se ştie că colchicina blochează
diviziunea celulară în anumite faze. Colchicina este
extrasă din Colchicum autumnale. Planta creşte şi
formează pajişti mari în natură. Spalax leucodon
consumă bulbii acestei plante în mod obişnuit. În
această situaţie specia ar trebui să dispară ca urmare a
efectelor provocate de diverse tipuri de mutaţii
genomice. Nu se întâmplă aceasta, însă, deoarece
animalul are mecanisme prin care neutralizează
acţiunea colchicinei.
Un alt efect de tip lamarckian ar fi moştenirea
caracterelor dobândite. Punerea în discuţie a acestui
aspect reprezintă un fel de sinucidere. Înseamnă că nu
ai înţeles nimic din structura şi funcţionarea substanţei
ereditare, a acizilor nucleici. Nu vom pune sub semnul
întrebării rolul acizilor nucleici în transmiterea eredităţii şi
a mecanismelor transmiterii prin generaţii a informaţiei
genetice. De aceste aspecte nu se îndoieşte nimeni. Se
ridică însă voci care consideră că, pe lângă informaţia
ereditară transmisă prin acizii nucleici, ar mai exista
informaţii care n-ar depinde de acizii nucleici şi care s-ar
putea transmite la urmaşi chiar dacă au fost dobândite
într-o anumită generaţie. Despre ce este vorba?
Acizii nucleici sunt răspunzători de transmiterea
ereditară a informaţiei genetice. Genele înmagazinează
informaţia necesară şi suficientă pentru sinteza unei
proteine sau enzime. Ştim cum sunt sintetizate aceste
substanţe, cum se declanşează activitatea de sinteză şi
cum este controlată de mecanismele de autoreglare.
Nu se sintetizează mai mult decât trebuie. Totul este
perfect înţeles. O proteină poate avea rol în structurarea
membranei celulare, a membranei unor organite (reticul
endoplasmatic, aparat Golgi, mitocondrii etc.), a unor
ţesuturi etc. Enzima secretată poate fi folosită local sau
poate avea rol în activitatea unui alt organ. Pentru cine

85
are semnificaţie o anumită substanţă sintetizată? Poate
avea rol pentru celula respectivă, pentru ţesutul sau
organul în care se găseşte celula care a realizat sinteza,
pentru organismul ca întreg, pentru specie sau chiar
pentru biocenoză. În fond, sinteza de feromoni sexuali
au loc la comanda programului speciei, deoarece
specia este interesată în mod special de reproducere.
Lucrurile par să se complice. Sunt diferite niveluri
de integrare şi de organizare interesate în sinteza unei
substanţe. Interesele respective fac parte din
programele proprii ale acestor niveluri. Unde ar putea fi
înscrise informaţiile care controlează sinteza unei
substanţe şi deplasarea sa la locul în care trebuie să
îndeplinească funcţia respectivă? Aceste informaţii nu
pot fi cantonate în gena responsabilă de sinteza
substanţei respective. Trebuie, totuşi, să existe o structură
informaţională care să controleze aceste aspecte. Nu se
cunosc astfel de structuri. Unii specialişti din domeniul
biologiei celulare şi moleculare consideră că astfel de
structuri informaţionale ar putea exista la nivelul
„cortexului” celular, adică la nivelul membranelor
celulare. Nu sunt cunoscute aceste structuri din punct de
vedere chimic şi nici structural. Ele sunt intuite doar ca
nişte structuri responsabile de o anumită coordonare a
activităţilor la nivelul celular, ca nişte structuri care
canalizează anumite substanţe pe direcţiile în care sunt
solicitate. Anderson, J.S. Maynard, Janine Beisson şi alţii
nu se îndoiesc de existenţa unor structuri cu rol
informaţional în cortexul celular, care n-ar depinde direct
de acizii nucleici. Astfel de structuri sunt bănuite în
„cortexul” celular al ciliatelor. Ciliatele, deşi sunt doar
organisme unicelulare, au nişte mişcări foarte complexe
şi de mare fineţe. Ele percep mediul şi au reacţii adesea
incredibile. Didinium este un ciliat prădător. El îşi
localizează prada şi porneşte ţintă la atac. Prada (spre

86
exemplu Vorticela spiralis) poate sesiza iminenţa atacului
şi se apară coborând din calea prădătorului prin
spiralizarea pedunculului. Ratând atacul Didinium se
întoarce, localizează din nou prada şi porneşte iar la
atac. O poate surprinde, sau aceasta poate scăpa
ridicându-se prin despiralizarea peduncului. Ne putem
imagina o astfel de luptă, deşi pare ireală pentru cei mai
mulţi. Aceasta presupune prezenţa unor structuri bine
diferenţiate, complexe şi perfect funcţionale la nivelul
unui organism unicelular.
Unde există informaţia pentru asigurarea unor
structuri atât de complexe şi de perfect funcţionale?
Cine realizează comanda acestor structuri şi cine
controlează organizarea lor spaţială, arhitectonică?
Probabil că unele structuri informaţionale din
„cortexul” celular, consideră Jeanine Beisson.
Pot aparea modificări în cadrul acestor structuri?
Cu siguranţă că da. Modificările pot asigura mecanisme
funcţionale mai adecvate adaptării? Probabil că da.
Dacă nu depind direct de informaţia din acizii nucleici,
ar putea fi transmise aceste modificări adaptative
dobândite la urmaşi? Aşa s-ar părea. Atunci putem vorbi
despre transmiterea unor caractere dobândite în afara
acizilor nucleici? Dacă ar fi să-i credem pe aceşti
oameni de ştiinţă, ar trebui să acceptăm o astfel de
ipoteză. Să mai aşteptăm însă să avanseze cercetările.
Lamarck vorbeşte de tendinţa (dorinţa)
organismele spre progres. Această idee a lui Lamarck a
stârnit ample discuţii şi grave acuzaţii la adresa gândirii
sale. Am mai discutat înainte unele aspecte, însă le
reluăm aici pentru a elucida unele nuanţe mai subtile.
Puneam în discuţie problema întocmirii unor
arbori genealogici. Configuraţia unui arbore genealogic
ne facilitează înţelegerea unor relaţii filogenetice dintre
anumite grupe de organisme, pe de o parte, şi explică

87
unele direcţii evolutive, pe de altă parte. Din momentul
în care noi prefigurăm o direcţie evolutivă trebuie să
acceptăm că evoluţia este, mai mult sau mai puţin
canalizată. Această gândire stă la baza întocmirii unor
arbori genealogici. Dacă este canalizată, atunci de cine
este canalizată? De Dumnezeu? De anumite forţe
vitale? De pornirile interne ale organismelor? Unii
evoluţionişti neagă existenţa unei canalizări a evoluţiei.
Totul este absolut întâmplător. Nu putem agrea o astfel
de gândire. Zoologii au fost unanimi în a accepta
părerea că vertebratele au apărut în apă şi că din astfel
de animale s-a născut tendinţa de cucerire a uscatului.
Care ar fi fost animalele capabile trăiască pe uscat? Nu
puteau fi decât peştii. Care peşti? Peştii care aveau
acumulate anumite structuri funcţionale care să le
permită această trecere. Pentru trecerea pe uscat erau
necesare două acumulări majore: organe capabile să
realizeze schimbul de gaze pe uscat (deci o respiraţie
pulmonară) şi deplasarea pe un substrat solid (apariţia
unor dispozitive care să poată susţine capul în timpul
deplasării pe uscat). Astfel de acumulări prezintă
Crossopterigienii şi Dipnoii.
Pornind de aici a fost prefigurat modelul ipotetic
al unui animal care a pornit spre cucerirea uscatului.
Acest animal ar fi trebuit să îmbine unele caractere de
crossopterigian şi altele de tetrapod. Animalul ipotetic
imaginat a fost numit Protetrapod şi a fost prezentat în
structura sa esenţială. Această ipoteză încerca să
canalizeze evoluţia pe o anumită direcţie. Dacă putem
canaliza evoluţia pe o anumită direcţie, atunci ipoteza
noastră trebuie să fie confirmată. Ipoteza privind
existenţa unui animal de tip Protetrapod a fost
confirmată prin descoperirea lui Ichthyostega. Aceasta
ar fi făcut legătura dintre peştii Crossopterigieni şi
Batracieni. Putem deci anticipa o anumită direcţie

88
evolutivă. Cine realizează această canalizare? Dacă
acceptăm ideea că Dumnezeu ar fi făcut o astfel de
orientare a evoluţiei atunci acceptăm o explicaţie
teleologică. Dacă acceptăm existenţa unui impuls vital,
a unei forţe din afară, atunci acceptăm explicaţii
vitaliste. Lamarck a presupus existenţa unui elan interior,
a unei propensiuni către progres. Este aceasta o
explicaţie teleologică sau vitalistă? Depinde de felul în
care o interpretezi. Pentru a evita o explicaţie
teleologică a fost creat termenul de teleonomie. Prin
teleonomie trebuie să înţelegem o anumită orientare,
sau canalizare pe traiectoria evoluţiei fără a fi nevoie de
o intervenţie din afară. O astfel de orientare o pot avea
numai sistemele cibernetice (automate). Maşinile
cibernetice contracarează factorii perturbatori sau chiar
distructivi ai mediului graţie unor procese de conexiune
directă şi inversă (feed-back). Cum organismele sunt, în
esenţa lor, mecanisme automate sau cibernetice,
înseamnă că pot supravieţui prin mecanisme de feed-
back, contracarând acţiunea distructivă a mediului.
Pentru evoluţie însă nu este suficientă doar
contracararea factorilor perturbatori ai mediului. Este
necesară şi o capacitate de anticipare a variaţiilor
mediului extern, astfel încât organismul să nu fie surprins
de variaţia bruscă a unui parametru din mediu. Această
capacitate de anticipare a schimbărilor mediului a fost
numită feed-before, sau reacţie antefactum. Tocmai
acest feed-before asigură şi canalizează evoluţia. Estre o
capacitate intrinsecă a organismelor, care funcţionează
ca nişte mecanisme cibernetice.
„Dorinţa” organismelor de a tinde către progres
poate fi explicată pe baza unor principii teleonomice,
deci pe baza existenţei unui feed-before, propriu
organismelor. Cu alte cuvinte începem să-i dăm
dreptate lui Lamarck în această privinţă. Tendinţa

89
organismelor către progres înseamnă o propensiune. O
propensiune ar putea fi tendinţa unor animale de a
mima alte animale. Dacă prin copierea unui anumit
model îţi poţi asigura măcar 10-20% mai multe şanse de
supravieţuire, înseamnă, totuşi, un câştig imens pentru
specie. Biologii care cred că prin mimetism o anumită
specie dispare din faţa unor prădători se înşeală. Se
aduc argumente împotriva mimetismului ca fenomen
biologic de protecţie împotriva dăunătorilor, date prin
care se probează că şi formele mimetice sunt
consumate de unii prădători. Aceste date oferite
constituie mai curând o anumită doză de naivitate, de
interpretare a unui fenomen real în mod nefiresc.
Niciodată o pradă nu poate să se sustragă în totalitate
prădătorului, după cum nici prădătorul nu poate elimina
în totalitate prada sa, mai ales când este monofag sau
chiar oligofag.
Neolamarckiştii încearcă să explice prin
propensiune unele procese şi fenomene biologice
criptice. Homocromia şi mimetismul par a fi rezultatul unui
fenomen de propensiune.
Fasmidele, adică lăcustele-frunză din America
tropicală, realizează cea mai desăvârşită fitoimitaţie.
Elitrele lor realizează aproape o copie fidelă a frunzelor
arborilor cu care vin în contact. Imită în mod uimitor
frunzele roase de omizi, pe cele roase în interior de către
unele larve miniere sau, culmea, imită unele frunze
acoperite de excrementele unor larve de fluturi. De ce?
Deoarece cele mai multe frunze sunt roase sau sunt
acoperite de excremente. În imitarea frunzelor se merge
până la elemente de detaliu. La unele specii de mantide
picioarele simulează petalele frumos colorate ale unor
plante pe care trăiesc şi sunt desfăşurate asemenea
unor corole, imitând chiar şi o uşoară legănare în vânt.
Imitaţiile sunt atât de reuşite în cazul Phyliidelor, încât

90
indivizii sub formă de frunze încep să se roadă între ei.
Sunt acestea realităţi sau o scornire a minţii omeneşti?
Reprezintă, cu siguranţă, o realitate deoarece aceste
insecte ştiu să-şi folosească avantajele adaptative. Ştiu
să se aşeze pe ramurile care le avantajează cel mai bine
fiind făcute, practic, nevăzute.
S-au realizat acestea ca urmare a unei
propensiuni, ca urmare a unei tendinţe interne a
organismului pentru a scăpa de duşmani? Dacă nu vom
lua în consideraţie aspectele fenomenologice
caracteristice viului nu vom găsi o soluţie de rezolvare
aici. Specia respectivă trebuie să fi avut o astfel de
dorinţă, a cărei realizare ar fi putut fi îndeplinită prin
diferite mecanisme. Oare o anumită insectă şi-a propus
să semene cu o anumită frunză, să se mascheze pentru
a scăpa de duşmani? Ei şi, ce dacă şi-a propus? Trebuie
acum să apară mutaţii întâmplătoare tocmai pe
această direcţie? Trebuie ca selecţia naturală să
acţioneze canalizat pentru a îndeplini această dorinţă?
Nu se poate, nu vor apărea mutaţiile când vrem noi şi
cum vrem noi. Bine, să presupunem că insecta nu şi-a
propus acest lucru şi că aspectul ei a devenit
întâmplător asemănător cu o frunză. Poate că insecta a
„sesizat” acest aspect şi îi convine. Când apare un
duşman îşi caută un loc şi nu se mai mişcă, astfel încât să
semene într-adevăr cu o frunză şi să înşele duşmanul. Tot
este ceva. Insecta a învăţat să-şi folosească avantajele.
Dar dacă nici măcar nu observă insecta că seamănă cu
o frunză? Cum va proceda la apariţia duşmanului? Ar
trebui să procedeze ca oricare altă insectă, deci să
dispară (să fugă). Dar nu se întâmplă aşa, insecta îşi
caută un loc convenabil şi rămâne încremenită. Are însă
grijă să-şi expună exact forma pentru a realiza o copiere
perfectă. Oricum am lua-o trebuie să recunoaştem că
fitoimitaţia şi mimetismul şi, în general homocromia,

91
reprezintă o realitate. Realizarea homocromiei ca
fenomen biologic ar putea să fie posibilă graţie unei
propensiuni şi a unor gene „arhitect” care sunt capabile
să modifice anumite programe, sau să introducă
programe noi, care fac posibilă transformarea corpului şi
chiar elaborarea unui anumit comportament.
Tot prin propensiune încearcă unii neolamarckişti
moderni să rezolve problema altruismului în biologie.
Darwin vedea lupta pentru existenţă ca pe un factor
foarte important în supravieţuirea celui mai apt în
evoluţie. Lupta pentru existenţă este avantajată atunci
când apare o variaţie utilă, care înzestrează mai bine
purtătorul. Ce avantaj poate însă să aducă în lupta
pentru existenţă un comportament altruist (o cedare în
luptă, lăsarea unui avantaj adversarului, nu din teamă,
nu din neputinţă, ci din proprie voinţă sau, să spunem,
din iubire). Nici un avantaj. Atunci, altruismul nu poate fi
favorizat de selecţia naturală. El nu ar putea fi decât
eliminat. Altruismul manifestat în comportamentul uman
ar putea fi explicat prin alte mecanisme decât cele
biologice. Dar ce se întâmplă cu manifestarea
altruismului în lumea animală? Cum ni-l putem explica?
Iată, de pildă, comportamentul păsărilor din specia
Phoeniculus roseus (nişte gâşte). Ele trăiesc în cârduri de
20-25 indivizi (masculi şi femele). Deşi toţi indivizii sunt
dezvoltaţi normal din punct de vedere sexual şi sunt
funcţionali, întotdeauna o singură pereche realizează
reproducerea. Celelalte perechi se abţin. Este un fel de
abţinere altruistă. Bine, bine, altruistă, dar faţă de cine?
Cine le cere un astfel de comportament? Se pare că
este vorba de un program al speciei. Dacă s-ar
reproduce toate perechile ar fi prea mare numărul de
indivizi şi cârdul nu s-ar mai dezvolta normal. N-ar mai fi
suficientă hrană şi toţi indivizii ar avea de suferit. Dacă
cuplul reproducător cade pradă unor duşmani atunci va

92
fi înlocuit de o altă pereche. De care pereche anume?
Nu ştim. O ştiu însă foarte bine păsările din cârdul
respectiv. Au ele ierarhia lor, deoarece nu se bat între
ele pentru a prelua rolul de conducere. Dacă şi noul
cuplu cade pradă unor duşmani, atunci va urma altul la
rând. Abţinerea de la reproducere este întâlnită şi la
albine şi la furnici şi la termite, deci nu este un caz izolat.
Nu este un caz izolat, dar aici este cu totul altceva.
Lucrătoarele nici nu au aparatul genital dezvoltat, nu
este vorba deci de abţinere, de altruism, ci de altceva.
La Phoeniculus roseus toţi indivizii sunt normali din punct
de vedere sexual.
Cum putem explica acest comportament? Este
foarte greu de găsit o explicaţie. Neolamarckiştii moderni
ne propun să ţinem seama de aspectele
fenomenologice ale vitalului, de existenţa unei
propensiuni, a unei dorinţe, în acest caz, de a nu afecta
evoluţia normală a grupului. Să fie aceasta o rezolvare
reală? Nu ştim. Este, totuşi, o soluţie. Este aceasta o
dovadă că evoluţionismul este în impas?
Poate că da, poate că nu, depinde cum vezi
problemele. Dacă prin evoluţionism îţi propui să înţelegi
un concept perfect, o teorie perfectă, care explică totul,
care funcţionează ca o lege, atunci poţi vorbi de un
impas. Dacă prin evoluţionism înţelegi un mănunchi de
teorii care încearcă să explice mecanismele evoluţiei,
fără pretenţia de a ajunge la elucidarea perfectă a
tuturor aspectelor, atunci nu este vorba de un impas, ci
de o veşnică frământare, de o perpetuă căutare a
adevărului. Şi, dacă aflăm un adevăr, descoperim apoi
cu mirare câte adevăruri va mai trebui să descoperim.
De altfel, considerăm că nu este corect să
vorbim de faptul că evoluţionismul este în impas. Nu
evoluţionismul este în impas, ci T.S.E.

93
 Prin evoluţionism vorbim de totalitatea teoriilor
care încearcă să explice mecanismele evoluţiei. Faptul
că evoluţioniştii nu mai vor să accepte unele din
principiile impuse de T.S.E. şi că aduc noi explicaţii, caută
să explice anumite faţete ale mecanismelor evolutive,
nu reprezintă un impas pentru evoluţionism, ci un
progres. În impas a intrat T.S.E., care domină gândirea
evoluţionistă actuală şi care trebuie să fie cu adevărat
corectată.

94
 DE LA IMPASUL EVOLUŢIONISMULUI LA
ANTIEVOLUŢIONISM

De ce există tendinţa de a revigora vechea

dispută dintre evoluţionişti şi creaţionişti? Înseamnă că
există o sferă de interese deoarece acest dialog s-a
estompat în timp.
O gravă greşeală a trecutului, care persistă şi în
zilele noastre, sau care este în mod intenţionat
revigorată de anumite cercuri de interese este
determinată de confuzia întreţinută prin sinonimizarea
evoluţiei ca fenomen cosmic cu evoluţionismul.
Evoluţia este o realitate cosmică, proprie nu
numai domeniului vital, ci întregii materii, întregului
cosmos. Eforturile făcute de numeroşi oameni de ştiinţă şi
chiar de unii remarcabili teologi de a separa aceste
două noţiuni şi de a proba că evoluţia este o realitate
cosmică nu au fost şi nu sunt luate în seamă, sunt trecute
cu vederea sau sunt intenţionat neglijate.
Emil Racoviţă este tranşant în ceea ce priveşte
explicarea celor două noţiuni (evoluţie şi evoluţionism) în
lucrarea sa „Evoluţia şi problemele ei”, apărută în 1929 în
Editura Astra, la Cluj: „Noţiunea de evoluţie nu este nici
ipoteză, nici teorie, este o constatare de fapt, este una
dintre cele mai sigure şi fundamentale dobândiri ale
ştiinţei şi constituie, împreună cu principiul conservării
energiei, cea mai de preţ comoară din zestrea atât de
greu agonisită a omenirii de azi” (p. 652).
Dacă Emil Racoviţă, cel mai mare evoluţionist al
neamului nostru, se lupta din răsputeri, pe când era
preşedinte al Academiei Române, să limpezească
pentru totdeauna diferenţa dintre cele două noţiuni,
pentru a nu mai întreţine o stare de confuzie generală. În
aceeaşi măsură, părintele iezuit Pierre Teilhard de
95
Chardin, un strălucit geolog, paleontolog şi antropolog al
veacului XX şi preotul ortodox Alexandros Kalomiros s-au
străduit să despartă apele şi să convingă pe cei
interesaţi să afle că sfera de cuprindere a celor două
noţiuni este diferită.
Părintele Pierre Teilhard de Chardin pune la
punct, în mod magistral, termenul de evoluţie şi
probează, în aceeaşi măsură, evoluţia ca fenomen
cosmic. Este intrigat de faptul că unii oameni (chiar şi
dintre oamenii de ştiinţă) cred că şi acum mai persistă
lupta dintre evoluţionism şi creaţionism.
„Există încă pe pământ câteva spirite bănuitoare
sau sceptice în materie de evoluţie. Necunoscând
Natura decât din cărţile naturaliştilor, ei cred că bătălia
transformistă continuă şi azi ca în vremea lui Darwin. Şi
pentru că Biologia continuă să discute mecanismele prin
care s-au format Speciile, ei îşi imaginează că ea ezită
sau că ar mai ezita încă, fără să se sinucidă, cu privire la
faptul şi realitatea unei asemeni dezvoltări” (Pierre
Teilhard de Chardin, „Fenomenul uman” Edit. Dion, 1955,
p. 118). Şi, pentru a convinge asupra faptului că
viaţa este un fenomen de natură şi dimensiuni evolutive,
notează la pagina 121 a aceleiaşi cărţi: „Ca orice lucru
într-un Univers, în care Timpul s-a instalat definitiv (voi
reveni) drept a patra dimensiune, Viaţa este şi nu poate
fi decât o mărime de natură şi dimensiuni evolutive ... La
acest nivel de generalitate, s-ar putea spune că
„problema transformistă” nu mai există. Ea este definitiv
reglată. Pentru a ni se zdrucina de aici încolo
convingerea şi realitatea unei Biogeneze, ar trebui,
minând structura Lumii întregi, să dezrădăcinăm Arborele
Vieţii”.
Deoarece în numeroase lucrări antievoluţioniste
este citat părintele Pierre Teilhard de Chardin ca unul
dintre cei care s-ar opune transformismului (adică

96
evoluţionismului) merită să spulberăm orice intenţie de a
denatura faptele citându-l pe P.T. de Chardin din
aceeaşi lucrare, pag. 195: „Evoluţia, pentru mulţi oameni
nu este decât transformismul, iar Transformismul însuşi nu
este decât o veche ipoteză darwinistă, la fel de locală şi
caducă precum concepţia laplaciană a sistemului solar
sau deriva wegeneriană a continentelor – Orbi, cu
adevărat, nesesizând amploarea unei mişcări pe orbită,
depăşind infinit Ştiinţele naturale, câştigând şi invadând
în jurul lor Chimia, Fizica, Sociologia şi chiar Matematica şi
Istoria Religiilor. Una după alta, toate domeniile
cunoaşterii umane se zguduie, antrenate laolaltă de
acelaşi curent de fond spre studiul unei anumite
dezvoltări. Evoluţia, o teorie, un sistem, o ipoteză? Nu
numai atât, ci mult mai mult, o condiţie generală căreia
trebuie să i se plece şi să o slujească de acum încolo,
pentru a fi adevărate şi pentru a putea fi gândite până
la capăt, toate teoriile, toate ipotezele, toate sistemele.
O lumină învăluind toate faptele, o curbură care trebuie
să însoţească toate trăsăturile: iată ce este Evoluţia.”
Evoluţia nu se opreşte doar la lumea materială, ci
trece mai departe la lumea spirituală, la gândire ca
fenomen cosmic, care dă naştere la Noogeneza.
„Pe scurt, recunoscută într-un singur punct al
lucrurilor, extinsă apoi obligatoriu la întregul volum,
inorganic şi organic, al Materiei, Evoluţia este pe cale să
câştige, fie că vrem sau nu, zonele psihice ale Lumii,
transferând construcţiilor spirituale ale Vieţii nu numai
uzuale, ci chiar „întâietatea” cosmică, până acum
rezervată de Ştiinţă vârtejurilor vechiului „eter”. ... Cum să
ne imaginăm o Cosmogeneză extinsă la Spirit, fără să te
afli în acelaşi timp în faţa unei Noogeneze?
Nu numai acea Gândire făcând parte din
Evoluţie, cu titlul de ansamblu sau epifenomene: ci chiar
acea Evoluţie, atât de reductibilă şi identificabilă cu un

97
marş spre Gândire, prin care mişcarea sufletului nostru
exprimă şi măsoară chiar progresele Evoluţiei. Omul
descoperind, conform expresiei lui Julian Huxley că el nu
este altceva decât Evoluţia devenită conştientă de sine
însăşi ... Atâta timp cât nu ne vom stabili în această
perspectivă, niciodată spiritele noastre moderne (atât
cât sunt) nu-şi vor găsi liniştea. Pentru că pe această
culme şi nu numai pe ea, îi aşteaptă odihna şi
iluminarea”. (P. T. De Chardin, opera citată, p. 197)
În aceeaşi măsură Alexandros Kalomiros
încearcă să elucideze cele două noţiuni – evoluţie şi
evoluţionism şi să probeze faptul că faimoasa
controversă dintre „creaţionişti” şi „evoluţionişti” este
artificială.
„Faimoasa controversă dintre „creaţionişti” şi
„evoluţionişti” e o controversă artificială, generată de
ignorarea atât a Naturii, cât şi a Sfintelor Scripturi. Nu cu
Sfânta Scriptură a ajuns în contradicţie ştiinţa modernă;
ea a intrat într-o acută contradicţie cu concepţiile
antice greşite despre lume, devenite în chip eronat
concepţiile creştinismului occidental” (Alexandros
Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului
şi cosmosului, Edit. Deisis, 1998, p. 23).
În privinţa evoluţiei şi a evoluţionismului
Alexandros Kalomiros este foarte convingător: „Aici
trebuie să facem o distincţie arareori luată în considerare
atunci când se ivesc discuţii pe această temă; faptul
evoluţiei e un lucru, teoriile care explică felul în care are
loc evoluţia sunt altceva. Adeseori însă, oamenii
confundă aceste două lucruri şi vorbesc de amândouă
ca şi cum ar fi un singur lucru. Viaţa pe pământ a urcat
treaptă cu treaptă începând de la creaturile inferioare
până la cele superioare. Aceasta este o evoluţie, şi
evoluţia este un fapt. Mecanismul acestei dezvoltări în
timp însă, este în cea mai mare parte, încă o speculaţie

98
ţinând de domeniul teoriilor, şi aici pot exista multe
discuţii şi controverse” (Al. Kalomiros, opera citată, p.
24).
Pe diferite canale religioase sunt lansate atacuri
violente asupra evoluţionismului, fiind aduse diferite
argumente, cele mai multe dintre ele penibile. Cu un
dispreţ total faţă de ştiinţă, Ion Vlăducă şi Firmilian
Gherasim, în „Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă”
lansează un atac virulent şi deşănţat împotriva
evoluţionismului, făcând unele comentarii care sunt sub
demnitatea unor intelectuali, mai ales a unor oameni cu
pretenţii că sunt şi oameni de ştiinţă.
Revenim la întrebarea fundamentată pe care
ne-am pus-o anterior: este evoluţia o realitate cosmică?
Să luăm lumea aşa cum este. Dacă există
înseamnă că apariţia ei a fost posibilă. Este creaţia unei
forţe divine, sau materia are capacităţi intrinsece de
autoorganizare aşa cum afirma Paul Davies în lucrarea
„Ultimele trei minute ale Universului”?
Nu ne propunem să rezolvăm aici această
problemă. În Renaştere, când s-a înfăptuit o adevărată
revoluţie în cunoaşterea ştiinţifică, mulţi gânditori
admiteau că Dumnezeu a făcut lumea şi că datoria
omului de ştiinţă este aceea de a descoperi planul după
care Dumnezeu a făcut-o.
În felul acesta au fost acumulate date ştiinţifice
foarte importante, unele dintre ele de-a dreptul
epocale. Descoperirea şi prezentarea seriei evolutive a
calului (Equus caballus) de către Vladimir Kovalevsky, în
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a impresionat
lumea ştiinţifică şi a entuziasmat pe evoluţionişti.
Descifrarea structurii acizilor nucleici, în 1953, a făcut
posibilă cunoaşterea codului genetic şi a aprobat că tot
ceea ce înseamnă viaţă pe planeta Terra porneşte de la
aceeaşi origine. S-a pătruns în cunoaşterea profundă a

99
materiei vii şi au fost elucidate unele procese biologice
care constituiau enigme majore ale vitalului.
Paleontologii şi stratigrafii au reuşit să descopere fosile şi
să le expună stratigrafic de la începutul timpului biologic
până în zilele noastre. Au fost descoperite formaţiuni
fosile prebiologice. Cine îşi închipuia că în xilexite şi în
condrite ar putea fi citite primele episoade ale vieţii?
Datele paleontologice şi stratigrafice probează că viaţa
a pornit de la formaţiuni extrem de simple, cu o
conformaţie asemănătoare monerelor imaginate de
către Ernst Haeckel şi a înaintat prin structuri din ce în ce
mai complexe până la mamifere şi om. Întreaga
desfăşurarea a formaţiunilor vitale probează, în mod
incontestabil, evoluţia vieţii. Apariţia vieţii şi desfăşurarea
fenomenelor vitale se măsoară în mii de milioane de ani
(peste 3.800 milioane de ani). A pune sub semnul
incorectitudinii datele oferite de ştiinţă (cu toate
scăderile sau neajunsurile care mai pot persista) şi a
avea pretenţia ridicolă (pe care o au reprezentanţii
Creaţionismului ştiinţific) că Pământul nu durează de mai
mult de 8-10.000 de ani anulează orice posibilitate de
dialog.
Preistoria şi cele mai adânci amintiri ale existenţei
umane din spaţiul carpato-dunărean nu evocă existenţa
unei mări în acest spaţiu. Şi, totuşi, calcarele sarmatice
de la Repedea, şi din întreaga platformă a Podişului
Moldovenesc, probează existenţa Mării Sarmatice, în
urmă cu zeci de milioane de ani. Calcarele de la
Repedea, din coasta Iaşului, sunt asemănătoare cu cele
de pe faleza Mării Negre, deoarece au aparţinut
aceleiaşi mări. Milioane de ani de depuneri sedimentare
de resturi fosile şi alte milioane de ani scurşi de la
dispariţia Mării Sarmatice au înscris în rocile sedimentare
întreaga existenţă a unei lumi dispărute. Ca să admiţi
acum că toate aceste documente au fost scrise în

100
paginile de circa 8.000 de ani ai Pământului şi ai
Cosmosului este ca şi cum ai admite că Dumnezeu a
făcut pământul cu fosile în el pentru a fi mai frumos, mai
interesant, sau pentru a încurca minţile noastre.
Am învăţat că întregul Cosmos este o construcţie
inteligentă. Cea mai mică structură vie are, totuşi, o
structură complexă şi perfect funcţională. Au fost
nesfârşite încercări de a defini viaţa, însă toate s-au
dovedit a fi necuprinzătoare fenomenului vital.
Considerăm că încă nu putem defini viaţa în aşa fel
încât să-i surprindem toate dimensiunile. Definiţia vieţii
dată de Engels în „Dialectica naturii”, inspirată din
gândirea lui Lamarck şi a lui Ernst Haeckel, a căzut în
desuetudine. În loc să definim viaţa, mai bine am
încerca să-i surprindem caracteristicile. O fiinţă nu poate
să fie vie dacă nu realizează schimb de informaţii cu
universul, dacă nu are şi trăiri fenomenologice. De la ce
formaţiune începe viaţa? Încă nu putem răspunde.
Virusurile încă nu sunt considerate fiinţe vii pe motivul că
le lipseşte capacitatea de autoreproducere. Ni se pare
naiv acest mod de a înţelege virusurile, care par a fi nişte
fiinţe astfel structurate şi înfăşurate pentru a rezista
intemperiilor cosmice. Unele dintre ele au o structură
arhitectonică şi funcţională de-a dreptul miraculoasă.
Este lumea opera unui constructor inteligent, sau
materia este capabilă de autoorganizare?
Mulţi biologi de nuanţă evoluţionistă tind să
considere, asemenea lui Darwin, că viaţa este rezultatul
combinărilor întâmplătoare, că este opera hazardului şi
a necesităţii, aşa cum dorea să ne convingă şi J. Monod.
Este foarte greu să putem accepta faptul că
structuri biologice foarte complexe sunt pur şi simplu
rodul hazardului. Mergând din întâmplare în întâmplare,
până la refuz, structurile organice puteau ajunge la
perfecţiunea ochiului de la caracatiţă sau la cel al

101
omului? Nu există nici măcar un proces biologic care să
nu funcţioneze perfect sau aproape perfect. Sunt ele
rodul întâmplării?
Prin evoluţie înţelegem o continuă complicare şi
specializare a structurilor organice. Putem sesiza acest
lucru cu uşurinţă urmărind evoluţia unor organe în seria
unor încrengături de animale, spre exemplu la moluşte şi
la vertebrate.
Se mai ridică o serie de întrebări aici. Fiind vorba
de evoluţie este lesne de înţeles că formele superioare,
cu adevărat evoluate, sunt de dată mai recentă. Dacă
evoluţia este un fenomen cosmic real, atunci de ce nu
au suferit transformări adapatative toate speciile? De ce
formele inferioare au persistat în timp geologic fără să se
modifice. Ele nici nu se vor modifica. Progresul biologic
este atât de bine ilustrat, în cazul pus în discuţie, şi nu
numai, exemple de genul acesta găsim la tot pasul şi în
toate încrengăturile, cele mai bine cunoscute fiind cele
din încrengătura Vertebrate. Formele inferioare par nişte
caricaturi în raport cu cele superioare din aceeaşi
încrengătură, se aseamănă dar sunt cu mult mai simple,
mai schematizate, mai nereuşite. Nu poţi să fii atât de
obtuz intelectual încât să nu sesizezi continua
complicare, specializare şi perfecţionare a structurilor
biologice în ierarhia formelor unei încrengături. De ce
unele fiinţe rămân la un nivel inferior de organizare? De
ce lumea vie este structurată astfel? Dacă Dumnezeu a
făcut lumea şi a făcut-o aşa, deodată, fără posibilitatea
de a evolua, atunci de ce a creat lumea aşa de diferit?
De ce a acceptat o serie nesfârşită de aşa-zise rebuturi?
Vasile Conta accepta că lumea vie se găseşte
într-o continuă evoluţie de la simplu la complex, însă nu
accepta ideea că unele organisme pot rămâne la un
nivel inferior de organizare, iar că altele ţâşnesc şi se
detaşează printr-un proces evolutiv rapid. Procesul

102
evoluţiei ar fi, după Vasile Conta, asemenea unui lot
olimpic de sportivi, care concurează într-o probă de
maraton. Se dă startul şi toţi sportivii se angajează în
cursă. Unii vor fi mai viguroşi, mai rezistenţi şi vor ajunge
primii la linia de sosire. Alţii vor alerga mai încet, mai
anevoie şi vor rămâne în urmă. Cu toate acestea şi ei vor
finaliza cursa. Tot aşa s-ar comporta speciile unei
încrengături în procesul evoluţiei. În această situaţie n-ar
mai trebui să existe grupe de organisme inferioare. Ar
trebui să nu mai existe bacterii, protozoare şi chiar
reprezentanţi ai unor grupe inferioare de metazoare. În
imensitatea timpului geologic toate grupele trebuiau să
se apropie de linia de sosire a evoluţiei.
Chiar aşa credea Vasile Conta. Faptul că trăiesc
acum toate grupele de organisme, de la cele inferioare
până la cele superioare şi le explica prin aceea că
organismele pot să apară în mod spontan, conform
teoriei generaţiei spontane. Ele apar la un anumit nivel al
evoluţiei, apoi îşi continuă progresul până la formele
superioare. Vasile Conta era un partizan al generaţiei
spontane, ceea ce îl absolvă de acuzaţia de gândire
naivă sau infantilă. Teoria generaţiei spontanee a fost
însă infirmată în mod strălucit de Louis Pasteur.
De ce, totuşi, se menţin în lumea vie toate
grupele de organisme? Este adevărat că multe direcţii
evolutive au fost eliminate din evoluţie. Să amintim aici
de Trilobiţi, Amomiţi, Graptoliţi etc.
Explicaţia nu poate fi dată decât dintr-o
perspectivă evoluţionistă. Evoluţia biologică poate fi
foarte bine ilustrată într-un arbore filogenetic. Grupele
primitive se găsesc la baza arborelui, iar cele evoluate
sunt lansate către vârful coroanei. Trunchiul arborelui
filogenetic reprezintă direcţia evolutivă majoră către
care tinde lumea plantelor sau a animalelor (în funcţie
de natura arborelui filogenetic pe care îl conturăm). De

103
pe trunchi se desprind, de la bază spre vârf, diferite
ramuri, mai mici sau mai mari. În funcţie de distanţa
ramurilor faţă de baza trunchiului putem aprecia gradul
de evoluţie. Înaintând de la bază spre vârful trunchiului
trebuie să ne imaginăm că structurile organice devin din
ce în ce mai complicate şi mai specializate. Primele
ramuri, cele de la baza trunchiului, se desprind din
organisme care au un grad redus de evoluţie. Să zicem
Procariote. Ele se desprind din trunchiul de bază
rămânând la gradul de complexitate indicat de nivelul
acestuia de evoluţie. În cazul de faţă rămân la gradul de
structură procariot. Nu depăşesc acest grad de evoluţie,
chiar dacă în cadrul acestui ram se desprind direcţii
evolutive mai mici care diferenţiază bacteriile între ele în
funcţie de anumite specializări, de anumite modificări
adaptative.
Aceste direcţii evolutive reprezintă o anumită
evoluţie în cadrul grupului respectiv fără să depăşească,
aşa cum am precizat, gradul de evoluţie al trunchiului de
bază din momentul în care s-au desprins din ramul
principal. Alcătuirea corpului şi funcţionalitatea sa sunt
suficiente pentru pretenţiile de viaţă ale acestor
organisme şi pentru menţinerea lor în mediu. În acest
mod s-au desprins bacteriile. În cadrul lor s-au diferenţiat
Archaebacteria şi Eubacteria. Archebacteriile vin de la
începutul timpului biologic până în zilele noastre fără să
se modifice. Sunt adevărate fosile vii. De ce nu au
evoluat? De ce în miliarde de ani structura lor nu s-a
schimbat? De ce a încremenit evoluţia lor la acest nivel?
Pentru faptul că structura lor funcţională este, aşa cum
am mai subliniat, suficientă pentru pretenţiile lor faţă de
viaţă. Sunt, totuşi, atât de bine structurate pentru acest
nivel încât au reuşit să sfideze timpul şi condiţiile
schimbătoare ale mediului menţinându-se neschimbate
până în zilele noastre. Următorul ram evolutiv care s-a

104
desprins din trunchiul de bază al arborelui genealogic ar
fi, să spunem, Protozoarele, sau , mai modern, Protistele.
Ele se găsesc la nivelul eucariot de structură şi sunt
unicelulare. Protistele au cunoscut o evoluţie
spectaculoasă. Sau diferenţiat multiple ramuri evolutive
cu specializări contrastante, izbitoare (să ne gândim la
Bacillariophyta şi la Ciliata). Nu au depăşit însă nivelul de
organizare unicelular. Diferenţierile care apar între
grupele de Protiste sunt determinate de modificările care
au apărut în funcţie de modul de viaţă şi de mediul de
viaţă în care acestea şi-au desfăşurat existenţa. Fie că
este vorba de Flagellate, de Rhizopode sau de Ciliate, în
cadrul fiecărei grupe sesizăm o evoluţie interesantă în
raport cu pretenţiile faţă de viaţă. O anumită evoluţie a
avut loc în cadrul fiecărei direcţii evolutive a Protistelor,
însă nivelul de structură unicelular nu va fi depăşit decât
dacă apar asocieri coloniale mai simple sau mai
complicate.
În acelaşi mod trebuie să gândim şi pentru
ramurile care se desprind din ce în ce mai sus din
trunchiul arborelui filogenetic.
Urmărim astfel o evoluţie globală, la nivelul
întregului arbore genealogic şi evoluţii de tip special în
cadrul fiecărui ram evolutiv.
Desprinderea ramurilor se realizează după
acumularea unor modificări majore la nivelul trunchiului
de bază, deci după apariţia unor aromorfoze, iar
modificările evolutive care apar în cadrul fiecărei ramuri,
fără să fie depăşit gradul de evoluţie respectiv, se
realizează prin nesfârşite idiomorfoze.
Pentru a înţelege mai bine acest aspect să luăm
cazul peştilor. Ei s-au desprins din trunchiul de bază al
arborelui filogenetic în momentul în care structurile
organice au ajuns la nivelul caracteristic vertebratelor.
Trăind în mediul acvatic şi având anumite structuri

105
funcţionale (branhii, înotătoare) care să le permită
existenţa şi desfăşurarea vieţii la o anumită cotă, la
anumite pretenţii faţă de viaţă, s-au desprins din
trunchiul comun şi au urmat o evoluţie separată.
Fără a depăşi stadiul de peşte, structura corpului
s-a perfecţionat prin modificări adaptative, astfel că
putem urmări multiple direcţii evolutive care se desprind
din ramul comun. Chiar dacă rechii nu sunt cei mai
adaptaţi, aproape perfect adaptaţi la viaţa de răpitori
acvatici, forma hidrodinamică ajungând la parametrii
ideali, prezintă încă nişte organe rudimentare, care la
alte grupe de peşti s-au perfecţionat.
Teleosteenii depăşesc cu mult perfecţionarea
unor organe prin modificări adaptative de tipul
idiomorfozelor (structura branhiilor şi a operculelor,
structura solzilor etc.).
Depăşirea stadiului de peşte şi trecerea la
cucerirea mediului terestru avea să fie realizată de peştii
care au acumulat aromorfoze de o importanţă capitală
(pulmoni pentru respiraţia de tip aerian şi dispoziţia
radiilor în aripi pentru formarea unor crose eficiente
pentru deplasarea pe un strat solid).
Iată deci răspunsuri posibile la întrebările pe care
ni le-am pus.
Ilustrează aceste aspecte existenţa unui proces
biologic, deci a unui proces de evoluţie? Cu siguranţă
că da.
Deci organismele primitive nu trebuie să fie
considerate ca forme nereuşite ale evoluţiei. Ele
imortalizează gradul de evoluţie la care se găsea lumea
vie în momentul în care şi-au ales direcţia evolutivă.
Structura şi funcţionalitatea lor le asigura existenţa la
nivelul pretenţiilor de viaţă la care s-au oprit. Viaţa a
continuat însă să se şlefuiască, să tindă către trepte
superioare ale existenţei, către pretenţii din ce în ce mai

106
mari, ajungând până la aceea a cunoaşterii propriei
interiorităţi, care a fost cucerită prin om.
Dacă ar fi să admitem chiar că viaţa este opera
unei inteligenţe divine ar fi o mare greşeală, o blasfemie
să-l acuzăm pe Dumnezeu că a creat fiinţe imperfecte,
că a îngheţat lumea vie în tipare imuabile. Dacă o
inteligenţă divină a creat lumea, atunci a creat-o în aşa
fel încât să evolueze, fiecare grup de organisme având
libertatea de a se opri la un anumit nivel evolutiv în
funcţie de pretenţiile faţă de viaţă.
Putem vorbi cu adevărat de existenţa unui
progres biologic, a unui progres evolutiv? Aceasta este o
întrebare retorică atâta timp cât am încercat să probăm
evoluţia biologică asemeni unei realităţi cosmice.
Prin evoluţie înţelegem, în esenţă, o complicare şi
specializare a structurilor organice. De ce atunci unele
organisme suferă o simplificare a structurii corpului, o
aşa-zisă involuţie sau evoluţie regresivă? Evoluţia poate
include în ea şi un regres?
Trebuie să elucidăm de la început acest aspect.
Evoluţia nu poate să includă în ea şi o involuţie sau un
regres evolutiv. Deci, nu ne putem permite să folosim
noţiunile de involuţie sau de evoluţie regresivă.
Ce se întâmplă atunci cu animalele parazite şi
cu cele sedentare? De ce la aceste organisme are loc o
simplificare a structurii corpului, o adevărată alterate a
acestuia?
Există organisme care îşi pierd complet înfăţişarea
caracteristică grupului major din care fac parte.
Saculina carcini (un crustaceu cirriped parazit în
Carcinus moenas) nu mai păstrează nimic din aspectul
de crustaceu cirriped; pare a fi un vierme parazit diform.
A putut fi elucidată poziţia sa numai în urma unor
cercetări embriologice şi prin urmărirea ciclului biologic.
Animalele sedentare suferă, de asemenea, o simplificare

107
a structurii corpului. Până când şi oamenii care duc o
viaţă sedentară suferă modificări ale corpului şi
neajunsuri în ceea ce priveşte sănătatea.
Nu reprezintă aceste simplificări un proces de
involuţie biologică? Aşa s-a crezut mult timp. Pentru a
răspunde corect la astfel de întrebări trebuie însă să
elucidăm perfect ce înţelegem prin progres biologic.
Este progresul biologic doar o complicare şi specializare
a structurii organismelor?
A. Severţov propune diferenţierea a două tipuri
de progres evolutiv: progres morfofiziologic şi progres
biologic.
Prin progres morfofiziologic trebuie să înţelegem,
într-adevăr, o continuă complicare şi specializare a
structurilor biologice. Acest progres este asigurat, în
lumea animală (mai ales a nevertebratelor) printr-un
mod de viaţă activ, de tip răpitor (exemplu tipic ar fi
calmarii şi caracatiţele dintre moluşte şi chiar polichetele
erante dintre anelide).
Prin progres biologic trebuie însă să înţelegem
anumite modificări adaptative care asigură:
- extinderea modului de viaţă;
- menţinerea numărului optim de indivizi în
cadrul speciei;
- asigurarea prolificităţii.
Modul de viaţă parazitar asigură creşterea
progresului biologic chiar dacă se realizează printr-o
simplificare a structurii organismului.
Să răspundem la această întrebare analizând un
exemplu concret: care animal este mai bine adaptat la
viaţa parazitară, marcând prin aceasta un evident
progres biologic – Fasciola hepatica, Taenia solium sau
Ascaris lumbricoides? Urmărind ciclul biologic şi structura
corpului la aceste animale trebuie să recunoaştem că
Taenia solium este mai avansată în ceea ce priveşte

108
modul de viaţă parazitar. Modul de viaţă parazitar
conduce la hipertrofierea unor organe sau organite şi la
reducerea corespunzătoare a altor organe sau organite,
fiind vorba de o evoluţie de specializare. Dintre cele trei
animale puse în discuţie, Taenia solium are un organ de
fixare hipertrofiat (scolexul, cu ventuze şi cârlige), în
schimb nu prezintă tub digestiv. Acesta a dispărut, hrana
fiind asigurată prin absorbţie. Fasciola hepatica are
multiple adaptări la viaţa parazitară (ventuza ventrală
pentru fixare, o serie de spini tegumentari pentru
menţinerea în canaliculele hepatice etc.), însă nu
prezintă organe rudimentare sau dispărute. În ceea ce
priveşte Ascaris lumbricoides, el pare a fi la început de
drum în viaţa parazitară. De altfel, unele nematode se
comportă ca paraziţi accidentali, facultativi sau chiar
permanenţi, precum Ascaris lumbricoides. Trebuie să
înţelegem că Taenia solium are un progres biologic
spectaculos în ceea ce priveşte adaptarea la viaţa
parazitară. Această adaptare nu reprezintă un regres ci,
dimpotrivă, un progres biologic. Să nu mai vorbim de
progresul biologic înregistrat de Saculina carcini la viaţa
parazitară.
Deci, ceea ce ni se părea o involuţie este de fapt
o evoluţie de specializare, care asigură un important
progres biologic.
Organismele parazite se comportă asemeni unor
„îngeri căzuţi”, a unor îngeri demonizaţi care au
abandonat calea luminii şi a libertăţii şi au trecut la
chinuirea unor fiinţe cărora le secătuiesc corpul pentru
binele lor? Şi la celelalte grupe de organisme găsim fiinţe
demonice?
Este aceasta o cădere în păcat? Este o urmare a
căderii în păcat a protopărinţilor noştri (Adam şi Eva)?
Parazitismul a apărut în lumea animală în timp geologic
încă din Paleozoic. Să nu uităm că primele vertebrate –

109
Cyclostomii – au fost şi sunt animale parazite. Arcul lor
oral nefiind frânt, deci fiind Agnate, nu puteau adopta
un alt mod de nutriţie decât cel prin supt. Ca urmare au
devenit animale ectoparazite.
De ce a făcut Dumnezeu şi astfel de animale?
Cum putem explica o astfel de cădere a unor fiinţe?
În primul rând trebuie să înţelegem şi să reţinem
că nu există involuţie, deci că nu există „cădere”.
Adaptarea la viaţa parazitară presupune, aşa cum am
mai arătat, un progres biologic. Care este locul
animalelor parazite în economia naturii? Ne place sau
nu ne place, vrem să acceptăm sau nu, trebuie să
înţelegem că în natură se realizează un vast circuit al
elementelor chimice, un circuit bio-geo-chimic atât la
scară planetară, cât şi condiţii locale, în microhabitate.
Materia organică de pe Terra se datorează, în primul
rând energiei solare. Plantele elaborează substanţe
organice cu ajutorul energiei fotice, prin folosirea apei, a
CO2 şi a unor elemente minerale, în prezenţa clorofilei.
Ele reprezintă producătorii de substanţă organică. Mai
sunt şi unele bacterii foto- şi chemosintetizante, care
produc substanţă organică prin folosirea energiei solare
sau chimice. La rândul lor producătorii devin sursă de
hrană pentru consumatorii primari sau aşa-numiţi fitofagi.
Aceştia consumă hrana vegetală şi o transformă în
hrană de natură animală, cu alte calităţi, pe care o
folosesc zoofagii. Astfel, materia trece prin mai multe sau
mai puţine verigi trofice, circulând la nesfârşit. Prin
moartea organismelor, ca urmare a acţiunii
descompunătorilor (mai ales bacterii), substanţele
organice sunt descompuse, deci mineralizate şi reintră în
circuitul bio-geo-chimic.
Da, şi ce are aceasta comun cu animalele şi
chiar plantele parazite? Există o legătură firească dacă
analizăm acest aspect din punct de vedere ecologic.

110
Un organism, oricât de mult timp ar trăi, tot moare. Ce s-
ar întâmpla dacă n-ar fi organisme descompunătoare
care să repună în circuit substanţa organică şi minerală
acumulată în cadavre? S-ar acumula cadavre peste
cadavre şi, după o anumită perioadă de timp, viaţa n-ar
mai fi posibilă. Circuitul bio-geo-chimic ar fi întrerupt şi
planeta n-ar mai funcţiona normal.
Moartea organismelor poate fi produsă de
diferite cauze. Poate exista şi o moarte naturală, când
organismul ajunge la o stare fiziologică precară, care nu-
i mai permite asimilarea substanţelor organice şi atunci
funcţiile vitale se opresc. Aici este vorba de ceea ce
numim longevitatea unei specii, care pare a fi
programată genetic. A fost descoperită gena
longevităţii care, atunci când intră în funcţiune,
sintetizează o enzimă care produce un haos progresiv în
organism, provocând moartea.
Moartea poate fi determinată şi de alţi factori: de
acţiunea prădătorilor sau a paraziţilor. Paraziţii
debilitează organismul şi pot produce moartea la vârste
mult mai mici. Atacul asupra organismelor se produce în
valuri succesive. Un organism debilitat de un parazit este
susceptibil atacului altor organisme şi astfel atacurile se
pot eşalona până la epuizarea şi moartea organismului
respectiv, ceea ce accelerează circuitul bio-geo-chimic.
Cu alte cuvinte şi organismele parazite îşi au
menirea lor în economia naturii. Biologia ne învaţă că în
natură nu lipseşte nimic şi că nu este nimic în plus. Totul
se află într-o strânsă, complexă şi perfectă
interdependenţă.
Adaptării organismelor parazite la acest mod de
viaţă le răspund organismele gazdă prin mecanisme
autoimune. Microorganismele parazite pătrunse în
organism provoacă necazuri mari acestuia prin
producerea de substanţe toxice sau antigeni care, în

111
final, pot provoca moartea gazdei. Gazda prezintă
mecanisme prin care poate neutraliza acţiunea
antigenilor şi anume secreţia de anticorpi, pe de o parte
şi mecanisme de tip fagocitar prin care agenţii patogeni
sunt eliminaţi, pe de altă parte. Aceste mecanisme n-au
apărut în mod întâmplător. Ele au fost elaborate în
procesul evoluţiei şi reprezintă subtilităţi adaptative de-a
dreptul impresionante. Diversitatea celulelor cu rol
imunitar şi a sistemelor de reglaj caracteristice
organismelor pluricelulare sunt de o complexitate
incredibilă, iar mecanismele prin care este asigurată
imunitatea corpului funcţionează cu o precizie uimitoare.
Orice dereglaj care apare în acest proces poate
conduce la moartea gazdei. A crede că mecanismele
imune sunt rolul hazardului este o greşeală, iar a nu
surprinde aspectul evolutiv al acestor mecanisme
probează o gravă necunoaştere. Toate aceste
mecanisme sunt controlate de principiile cibernetice ale
conexiunii directe şi inverse. Mecanismele imune sunt
elaborate pe bază atât de feed-back, cât şi de feed-
before.
A urmări însă numai adaptarea gazdelor şi a
neglija adaptarea paraziţilor este o gravă greşeală.
Speciile parazite, agenţii patogeni, elaborează
mecanisme adaptative prin care îşi asigură pătrunderea
în gazdă şi desfăşurarea ciclului biologic propriu. Adesea
se camuflează şi mimează comportamentul unor celule
ale gazdei putând pătrunde fără a fi eliminaţi.
Camuflarea poate servi şi funcţiona pentru o anumită
perioadă de timp, suficientă pentru a asigura succesul în
realizarea ciclului biologic. De fapt, între gazdă şi parazit
se desfăşoară, aşa cum se exprimă Darwin, o puternică
luptă pentru existenţă. Astăzi această expresie a fost
înlocuită prin alta, ceva mai plastică – luptă pentru
înarmare.

112
 Lupta pentru înarmare presupune elaborarea
unor mecanisme din ce în ce mai eficace şi folosirea
unor strategii care să deruteze cât mai mult adversarul.
Deşi conceptul darwinian al luptei pentru
existenţă a fost mai mult sau mai puţin abandonat, el nu
a dispărut, ci a fost înlocuit cu cel de luptă pentru
înarmare, ceea ce ilustrează o evoluţie a conceptului de
evoluţie.

113
 EVOLUŢIA CA REALITATE COSMICĂ

Din cele prezentate până aici putem deduce cu

uşurinţă că în natură nimic nu funcţionează haotic.
Natura nu este opera hazardului, deşi la prima analiză
aşa ar părea. În natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte
nimic. Domneşte ordinea şi inteligenţa. În natură nu sunt
rebuturi. Archebacteriile vin de la începutul timpului
biologic trăind poate în cele mai neprielnice condiţii (în
abisurile mărilor şi oceanelor, în craterele vulcanice, în
depozitele de combustibili fosili la sute de metri
adâncime, până chiar şi în unele reactoare nucleare)
fără să dispară. Structurile lor au fost îngheţate genetic.
Asta nu înseamnă că, în lumea lor, nu putem sesiza un
progres biologic şi chiar morfo-fiziologic. Atât de cât au
nevoie.
Evoluţia este o realitate cosmică. Trebuie doar s-o
înţelegi, să-i pătrunzi tainele.
Ajungem din nou la evoluţie. Evoluţia este o
realitate cosmică. A nu ţine seama de acest aspect este
o gravă greşeală. Tot mai mult este acreditată ideea că
evoluţia se desfăşoară pe diverse paliere. Nu trebuie să
vorbim doar de o evoluţie biologică. Aşa cum Lima de
Faria încearcă să fundamenteze această concepţie,
fizicienii ar trebui să-şi însuşească ideea că structura
atomului este rezultatul unui proces de evoluţie. Că
atomii elementelor chimice se diferenţiază între ei prin
gradul de evoluţie. Este vorba de o creştere a
complexităţii structurii atomilor în funcţie de categoriile
de particule elementare pe care le conţin şi de
complexitatea interrelaţiilor care se stabilesc între ele.
Abordarea acestui concept ar conduce la
elucidarea multor procese fizice încă miraculoase pentru
noi.
114
 Evoluţia elementelor chimice ne apare cu o
stranie claritate şi, totuşi, chimiştii n-au învăţat s-o
descopere. Pornind de la hidrogen, prin adiţia unui
electron şi a unui proton se trece treptat la elemente
chimice din ce în ce mai complexe şi mai grele.
Mendeleev lăsase, în al său tabel periodic al elementelor
o serie de căsuţe libere pentru elementele care încă nu
fuseseră descoperite, dar a căror existenţă era bănuită.
Nu numai că existenţa lor era bănuită, dar erau
anticipate cu o uimitoare precizie şi caracteristicile lor
chimice.
Introducându-ne în universul mineralelor, Lima de
Faria ne apropie de înţelegerea evoluţiei cristalelor. El
descoperă o evoluţie a cristalelor, de la câteva modele
simple (cubice, paralelipipedice, prismatice etc.) la cele
din ce în ce mai complexe şi mai elaborate.
Combinaţiile de cristale permit obţinerea celor mai
interesante şi complexe structuri.
Evoluţia biologică este recunoscută şi a fost fixată
în gândirea noastră prin legi mai mult sau mai puţin
perfect elaborate.
Între palierele evolutive se stabilesc anumite
interconexiuni. Par a fi preluate unele modele de la un
palier evolutiv la altul.
Genetica modernă a probat faptul că fiecare
structură biologică se desfăşoară după un anumit
model, după un anumit pattern, care este controlat de
un complex de gene. Modelul de frunză este propriu
fiecărei specii şi prezintă particularităţi structurale mai
evidente sau mai subtile, care sunt controlate genetic.
Deşi în coroana unui arbore nu se aseamănă întru totul o
frunză cu alta, asemenea amprentelor digitale ale
omului, putem sesiza cu uşurinţă că există un model
propriu de frunză pentru fiecare specie. A devenit o
certitudine faptul că o anumită formă de frunză este

115
controlată de un complex de gene. Genul Quercus are
nenumărate specii, care pot fi recunoscute cu uşurinţă
după forma frunzelor. Modelul de frunză nu este însă
propriu numai plantelor. Multe insecte cărora le este
propriu fenomenul de fitoimitaţie copie modelul de
frunză. Cel mai clasic exemplu poate fi oferit de fluturele
Kallima inachis. Tot aşa multiple specii de Phasmidae
imită modelul de frunză. Graţie acestui model, speciile
respective îşi asigură o oarecare protecţie împotriva unor
răpitori. Fitoimitaţia şi mimetismul cu multiplele sale forme
nu au apărut întâmplător, nu sunt rezultatul hazardului.
Nu există o formă care mimează şi care să-şi aleagă de
model o specie care nu este toxică sau care nu are
arme de atac şi de apărare. Aşa ceva nu se întâmplă în
natură. Aripile sub formă de frunză de la Kallima inachis
copie forma frunzelor speciei de arbore pe care se
hrănesc larvele sale, deci cu care specia se găseşte în
contact nemijlocit. Realizarea acestui model se găseşte,
cu siguranţă sub controlul unui complex de gene. Nici nu
putem concepe altfel realizarea acestei forme. Se naşte,
totuşi, o întrebare: oare acelaşi complex de gene
modelează tipul de frunză atât la plante cât şi la
animale? Să aibă Kallima inachis unele gene comune cu
specia de arbore ale cărei gene le copiază?
Cu alte cuvinte ne putem întreba dacă modelul
de frunză este un pattern al naturii care, o dată format
este preluat şi pe alte paliere evolutive? R. Dawkins vrea
să ne convingă de realitatea acestui fapt. Un model o
dată realizat în natură trebuie să fie reluat şi nu
reinventat în economia naturii. Natura ar lucra asemeni
arhitecţilor. O inovaţie folosită în arhitectură este
brevetată şi folosită în toate situaţiile în care este
necesară. Dacă acceptăm acest mod de gândire,
atunci putem accepta şi ideea că un pattern al naturii
poate fi preluat de pe un palier evolutiv pe altul. Suntem

116
convinşi că realizarea unei structuri de tip frunză este
rezultatul conexiunii dintre multiple gene. Modelul de
frunză nu este realizat doar de o singură genă. Este
exclusă această posibilitate. Să credem atunci că o
anumită specie de insectă prezintă un complex de gene
comune cu ale unei plante? Nu putem admite aceasta.
Atunci cum ne putem explica reluarea de către insectă
a aceluiaşi model de frunză pentru elitrele sale de la
planta cu care vine în contact?
Este opera creaţiei lui Dumnezeu, se vor grăbi
creaţioniştii să ne convingă. Iată un exemplu al evidenţei
creaţiei. Nu ne vom grăbi să le anulăm satisfacţia. Putem
pune însă următoarea întrebare: cum a realizat
Dumnezeu aceasta? A făcut pur şi simplu cele două
modele absolut independente? S-a coborât Dumnezeu
în creaţia sa chiar şi la cele mai mici detalii, sau în
procesul creaţiei a oferit libertatea unei specii de insectă
de a-şi modela aripile după propria dorinţă, folosind
anumite pattern-uri existente în natură? Aceasta ar
conduce către un evoluţionism de tip creaţionist. Nu ne
deranjează acest punct de vedere atâta timp cât
fenomenul evoluţiei este recunoscut ca o realitate
cosmică.
Şi totuşi, răspunsul la această întrebare foarte
dificilă ar putea fi imaginat folosind o epocală
descoperire recentă în genetică.
Este vorba de existenţa aşa-numitelor “gene
arhitect”. Acestea sunt responsabile de realizarea
structurii şi formei unor organe. S-a descoperit că pentru
formarea ochiului la Drosophila participă câteva mii de
gene, care îşi conjugă acţiunile. Conjugarea acţiunilor,
sau sincronizarea activităţii acestor gene, sau /şi intrarea
lor în mod eşalonat în funcţiune în vederea realizării
organului respectiv, s-ar găsi sub controlul unei gene,
care a fost numită “genă arhitect”. Gena arhitect

117
coordonează activitatea miilor de gene care îşi conjugă
acţiunea pentru formarea ochiului, asemeni unui dirijor
de orchestră. Fiecare genă îşi cunoaşte partitura şi îşi
realizează perfect programul propriu, însă intrarea în
scenă, declanşarea activităţii (programului) se face
numai la comanda genei arhitect, astfel încât simfonia
activităţii de edificare a ochiului să nuanţeze şi cele mai
fine acorduri.
Gena arhitect responsabilă de edificarea ochiului
la Drosophila a fost identificată. S-au făcut chiar şi
experimente cu ea. Dacă această genă arhitect este
eliminată la un embrion în formare (din materialul
genetic al oului pe cale de diviziune), atunci ochiul nu se
mai formează. Interesant este faptul că a fost
identificată o astfel de genă arhitect şi la şoarece. Dacă
este scoasă această genă din oul de şoarece se
formează un şoarece fără ochi. Miraculoasă a fost însă
înlocuirea genei arhitect pentru formarea ochiului de la
Drosophila cu cea de la şoarece. Ochiul s-a format.
După ce model credeţi? După cel de Drosophila.
Genele care concură la formarea ochiului şi-au
desfăşurat perfect propriile programe. Ele au răspuns
însă la comanda dirijorului, a genei arhitect, chiar dacă
dirijorul era altul. Am putea crede că o orchestră
simfonică de înaltă clasă ar putea să execute o simfonie
şi fără dirijor. Am putea crede doar, în realitate nu se
poate. Calitatea execuţiei este dată de dirijor. Gena
arhitect de la şoarece a coordonat doar procesul de
edificare a ochiului de Drosophila. Am putea compara
această activitate cu aceea a unui computer. Aici
funcţionează nişte programe. Există însă şi programe
care mobilizează la lucru o multitudine de subprograme
în vederea realizării unei activităţi complexe. Edificarea
aripii la o insectă se face prin acţiunea convergentă a
unei multitudini de gene sub coordonarea unei gene

118
arhitect. Gena arhitect coordonează declanşarea şi
desfăşurarea programelor celorlalte gene. Pentru
schimbarea formei aripilor s-ar impune deci doar
schimbarea programului coordonator. Gena arhitect
poate veni cu un program coordonator nou, deci cu o
partitură nouă (o nouă simfonie), iar genele vor executa
noul program, fiecare cu instrumentul său.
Programul nou este un pattern nou. Acesta a fost
preluat şi folosit în edificarea unei construcţii noi, în
condiţii în care n-a mai fost folosit. Faptul că acest
program nou a funcţionat, că întreaga desfăşurare a
activităţii a fost coerentă, probează că noul program a
fost bine conceput şi că este funcţional (pattern-ul
poate fi întrebuinţat şi în alte situaţii).
Ne-am imaginat aici o cale de rezolvare a
problemei ridicate. Ni se pare oarecum acceptabilă
soluţia găsită, oferită de remarcabila descoperire a
genelor arhitect. Ar fi deci posibilă folosirea unor modele
structurale de pe un palier evolutiv pe altul.
Am tinde să credem că am reuşit să elucidăm pe
deplin această problemă complexă. Lucrurile se pot însă
complica. Modelul de frunză a fost descoperit şi în
structura unor cristale. Cristalele de bismut, spre exemplu,
sunt modelate totdeauna sub forma unei frunze. Cum se
realizează modelul unui cristal? Clorura de sodiu
cristalizează în sistemul cubic. Cristalele de sare sunt
cuburi absolut perfecte, indiferent de mărimea lor.
Impresionează perfecţiunea lor. Muchia şi faţetele lor
sunt absolut perfecte. Mai mult decât atât, un cristal
spart, pus în soluţie gemă îşi reface structura. De unde
„ştiu” moleculele să se ordoneze în aşa fel încât să
realizeze o completare a cristalului? De unde ştiu ele să
se dispună într-un cristal astfel încât forma lui să fie
perfectă, să nu fie nici mai multe nici mai puţine?
Funcţionează şi aici un sistem informaţional? Ar fi şi aici

119
un sistem informaţional asemănător genelor, care
controlează realizarea unei anumite structuri? Modelul
de frunză caracteristic cristalului de bismut se găseşte
sub controlul unui sistem informaţional? Aşa ar trebui să
fie atâta timp cât acest model este cu adevărat
respectat.
La nivelul cristalelor, deci la nivelul structurilor
minerale, nu există gene. Cine controlează însă
realizarea anumitor structuri la acest palier al naturii? Nu
ştim. Lima de Faria şi alţi oameni de ştiinţă presupun
existenţa unui sistem informaţional asemănător celui
genetic, care ar funcţiona la nivelul profund al materiei.
Ideea nu este lipsită de interes, dar prinde greu, este
dificil de imaginat.
Din nou o poartă deschisă pentru creaţionişti.
Dumnezeu a făcut fiecare tip de cristal, Dumnezeu a
hotărât ca totul să fie aşa şi nu este nici o legătură între
lucruri şi fenomene. Totul reprezintă o creaţie
independentă şi imuabilă. Să se fi ocupat Dumnezeu de
absolut toate aceste detalii, sau el a creat nişte legi
după care materia să fie structurată şi să-şi afle
devenirea? Cum a realizat Dumnezeu creaţia? Desigur
că în Biblie nu se spune nimic despre gene şi despre
funcţionarea lor. Asta nu înseamnă că genele nu au o
existenţă reală şi că ele nu ne pot explica mecanismele
prin care se transmite informaţia genetică în şirul
generaţiilor. Referatul biblic nu putea intra în astfel de
detalii pentru a explica unor oameni primitivi înţelegerea
edificării cosmosului şi a lumii vii. Trebuie să căutăm şi să
înţelegem nişte adevăruri şi dincolo de referatul biblic.
De unde „ştiu” moleculele şi atomii să se alinieze
într-un cristal? De ce totul se desfăşoară după legi
perfecte şi rigide? Cum funcţionează aceste legi?
Problemele sunt foarte complexe şi greu de înţeles
pentru om. Pe bună dreptate prezintă D.D. Roşca, în

120
cartea sa „Existenţa tragică”, preluând ideile anticilor, că
tragedia omului constă în faptul că, cu cât cunoaşte
mai mult cu atât i se deschide hăul necunoaşterii.
Problema structurii cristalelor ne trimite cu ideea
la problema apariţiei şi structurării cosmosului. Problema
genezei Cosmosului a preocupat omul din momentul în
care mintea sa (gândirea) a început să se desprindă de
înconjurimea imediată şi să se ridice în sfera înaltă a lumii
abstracte, a ipotezelor.
Lumea ştiinţifică ne oferă, în zilele noastre,
multiple ipoteze asupra genezei Cosmosului, din care
cea a Big-Bang-ului pare a fi cea mai acceptată, dacă
nu cumva în zilele acestea n-a apărut o nou teorie mai
credibilă.
Conform teoriei Big-Bang-ului, Cosmosul a
început să se edifice şi să se desfăşoare pornind de la
explozia unei formaţiuni infinit de mici (cu un diametru de
10-33 cm), în care materia se găsea la temperaturi peste
care imaginaţia nu poate trece (1032 grade C) şi la
presiuni de miliarde de atmosfere. Cât de mică putea fi
această formaţiune dacă diametrul unui atom ar fi doar
de 10-13 cm? De altfel nu ne interesează nici spaţiul şi nici
timpul deoarece acestea sunt creaţii ale minţii omeneşti
şi sunt intim legate de Big-bang.
În această formaţiune exista materie şi energie.
Nu existau nici atomi, nici particule elementare
caracteristice structurii atomului. Acestea s-au format
după explozia primordială. Dacă stabilim momentul
exploziei primordiale, a Big-Bang-ului, la 10-43 secunde,
atunci din acest moment a început edificarea
Cosmosului. Ceea ce ne impresionează este faptul că
structurarea Cosmosului s-a desfăşurat în primele
momente cu o viteză uluitoare. Mintea omenească nu
poate cuprinde viteza cu care s-au desfăşurat aceste
procese. Şi mai fantastic este faptul că edificarea

121
Cosmosului a început să se realizeze urmând nişte legi
perfecte şi rigide. Primele trei minute ale Universului, aşa
cum ne sugerează S. Heisemberg, au condus la
conturarea a ceea ce avea să devină Cosmosul zilelor
noastre, cu un diametru de miliarde de ani lumină.
Ce era înainte de momentul Big-Bang-ului? Ce
era înainte de aşa-numitul zid al lui Planck? Am putea
pătrunde cu privirea dincolo de zidul lui Planck? Jean
Guitton, laureat al Premiului Nobel şi membru al
Academiei Franceze, crede că această formaţie care
avea să realizeze aşa-numitul Big-Bang se găsea într-un
ocean de simetrie sau într-un ocean de energie. Alţii
consideră că era vorba de un ocean de inteligenţă. O
inteligenţă primordială, care ar fi structurat planul de
edificare a Cosmosului. Să fie această inteligenţă o
inteligenţă divină? Să fie această inteligenţă Dumnezeu?
„Remarc că, dacă întâmplarea tinde să distrugă
ordinea, inteligenţa se manifestă, dimpotrivă, prin
organizarea lucrurilor, prin instalarea unei ordini plecând
de la haos. Trag concluzia deci, observând stupefianta
complexitate a vieţii, că însuşi universul este „inteligent”;
o inteligenţă care transcende ceea ce există în realitate
(momentul primordial pe care noi îl numim Creaţie), a
organizat materia care a dat naştere vieţii”. (Jean
Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Edit. Albatros, 2000, pag. 54)
Cei care cred în existenţa lui Dumnezeu ar putea
s-o considere ca atare. O astfel de inteligenţă l-ar putea
întruchipa pe Dumnezeu. Alţii însă consideră că
organizarea materiei şi edificarea Cosmosului după Big-
Bang s-ar datora inteligenţei materiei, capacităţii
materiei de a se autoorganiza. Paul David, în „Ultimele
trei minute ale universului”, afirmă că a descoperit o
lege, aceea a autoorganizării materiei, care ar avea o
valoare echivalentă cel puţin cu legile termodinamice.

122
 Urmărind ontogeneza unei fiinţe vii rămâi
impresionat de faptul că întregul algoritm al edificării
corpului este cantonat în materialul genetic şi anume în
nucleu. Odată declanşată diviziunea, deci dezvoltarea
embrionară, edificarea corpului se face după un
algoritm perfect, fără posibilitatea de a fi inversate fazele
sau de a fi sărită una. Întreaga desfăşurare somatică şi
chiar principalele funcţii metabolice se materializează în
funcţie de informaţia genetică înscrisă în cromozomi.
Până când şi longevitatea organismului este înscrisă în
informaţia genetică. Ce este codul genetic? Este o
inteligenţă? Este o creaţie a celulei? Nu. Materialul
genetic conţine informaţia necesară şi suficientă după
care se desfăşoară ontogeneza unui individ. Nu
reprezintă o inteligenţă, ci o scriere, o codificare a
etapelor ontogenezei şi a detaliilor privind edificarea
corpului. Informaţia este citită şi tradusă în fapt. Codul
este citit de anumite structuri şi cuvintele sunt întrupate.
Cuvintele codului (secvenţele codului) sunt
materializate, deci sunt întrupate. Această interpretare
pare a aminti de referatul biblic, de o întrupare a
cuvintelor rostite de Dumnezeu („la început era Cuvântul
şi Cuvântul era Dumnezeu” Biblia 21.11).
Da, prezentarea este puţin forţată şi aminteşte de
referatul biblic. Dar nu asta ne interesează. Cosmosul a
fost edificat şi el urmând un anumit algoritm. Edificarea
Cosmosului s-ar fi făcut, dacă facem o comparaţie cu
ontogeneza unei fiinţe vii, după un anumit cod, care ar fi
fost citit după declanşarea Big-Bang-ului.
Întrebarea este dacă un astfel de cod există;
dacă există, unde se găseşte încorporat? Dacă codul
Cosmosului există, cine îl citeşte? Cum cele două coduri
(cel Cosmic şi cel genetic al organismului) au putut fi
structurate? Sunt ele rezultatul unei inteligenţe divine sau
al capacităţii materiei de a se autoorganiza? Reprezintă

123
codul genetic rezultatul evoluţiei lumii vii? Ca biolog sunt
convins că da.
Dar „codul genetic” după care a fost edificat
Universul, s-au după care sunt edificate universurile
(acceptând teoria inflaţiei universurilor) reprezintă, de
asemenea, rezultatul unei evoluţii cosmice? Ar sta
aceste coduri la baza edificării Cosmosului şi a
organismelor vii? Nu putem răspunde cu precizie. Există
două posibilităţi: cea a intervenţiei divine şi cea a
capacităţii de autoorganizare a materiei. Dar şi într-o
situaţie şi în alta, realizarea acestor coduri ar urma calea
unei evoluţii.
Nu forţăm şi nu impunem una dintre aceste soluţii.
Aveţi libertatea de a opta. Problema esenţială este
aceea că evoluţia reprezintă o realitate cosmică. În
funcţie de calea pe care o alegeţi veţi fi materialişti sau
idealişti, credincioşi sau atei, însă şi într-o situaţie şi în
alta evoluţia reprezintă o realitate cosmică.
Cu cât pătrunzi în intimitatea structurilor şi în
descifrarea proceselor biologice, cu atât rămâi mai
impresionat de frumuseţea structurilor şi de precizia şi
exactitatea cu care se desfăşoară procesele biologice.
Nu este vorba doar de frumuseţea, armonia,
rafinamentul şi savoarea mirosului unei flori, paleta
dumnezeiască de culori de pe aripile unor fluturi, de
modul în care sunt îmbinate culorile şi de efectele pe
care le produc, ci şi de semnificaţia lor.
Florile Angiospermelor au avut o evoluţie paralelă
cu insectele. Sunt specii de plante ale căror flori sunt
polenizate numai de o singură specie dintre insecte.
Yuca filamentosa este polenizată numai de fluturele
Pronuba yucassella, ale cărui larve se hrănesc cu ţesuturi
din structura florilor. Este impresionantă şi miraculoasă
relaţia care s-a cimentat de-a lungul evoluţiei între
Ophrys insectifera şi o specie de insecte din genul

124
Agrogorites. Este ştiut faptul că femela de insecte
secretă feromoni sexuali cu funcţie de recunoaştere în
timpul împerecherii. Masculii sunt atraşi de la distanţă de
femelele virgine prin feromonii sexuali eliminaţi în eter.
Ophrys insectifera este polenizată numai de o specie de
Agrogorites. Pentru a-şi asigura succesul polenizării
această orhidee a adoptat o strategie incredibilă. Una
dintre petale, cea ventrală, fiind şi cea mai frumoasă,
are aspectul şi coloritul esenţial al femelei de
Agrogorites. Şi, parcă nu este suficientă numai această
comportare exotică, floarea emană şi elimină în eter
feromoni de acelaşi tip cu ai femelei de Agrogorites.
Dumnezeule! Lucrurile nu se opresc aici. Fiind o specie
protandrică, masculii de Agrogorites eclozează cu circa
două săptămâni înaintea femelelor. Neîntâlnind
femelele ei sunt atraşi de petalele de Ophrys şi de
feromonii eliberaţi de aceste flori. Cum petalele se
aseamănă în mare măsură cu femelele, atunci ei se
aşează pe ele şi execută o acuplare falsă. Depun chiar
o anumită cantitate de spermatozoizi pe aceste petale.
În activitatea lor de falsă acuplare aduc un câştig
plantei. Realizează polenizarea. Deci, planta a trişat şi şi-
a îndeplinit scopul propus. La apariţia femelelor masculii
realizează dansul nupţial şi fac o acuplare reală,
asigurând perenitatea speciei. Numai Dumnezeu a putut
face aceasta, ar afirma cu superioritate creaţioniştii. Dar
de ce a procedat Dumnezeu aşa? Prin ce mecanisme a
fost realizată imitaţia şi cum a fost posibil ca o floare să
sintetizeze acelaşi tip de feromoni? Întrebările par a fi
doar retorice. Nu găsim un răspuns plauzibil la îndemână.
De ce masculii se lasă înşelaţi? Că se lasă înşelaţi
nu-i o problemă prea importantă, lucrul acesta se
întâmplă şi la case mai mari important este faptul că ei
depun chiar spermatozoizi. Se produce aici o cheltuială
de energie şi de material biologic, ceea ce pare a fi

125
contrar principiilor biologice. Am învăţat să gândim că
natura aplică principiile economice. Construieşte cu
minim de material şi cu maxim de rezistenţă. Nu ştim
dacă aici se aplică acest principiu, este, totuşi, firesc să
ne întrebăm: oare aceşti spermatozoizi depuşi în
copulaţiile false sunt funcţionali? Ar putea fi necesar ca
masculii chiar să elimine o anumită cantitate de
spermatozoizi, astfel încât atunci când execută o
acuplare normală aceştia să fie cu adevărat fertili? Nu
ştim dacă au fost făcute analize în acest sens. Întrebarea
rămâne însă retorică, chiar dacă pare a fi încălcat un
principiu biologic – cel al economiei de material. De
altfel ne dăm seama că acest principiu nu este chiar
universal. Polenizarea entomofilă este sigură, eficientă şi
solicită puţin polen. Pentru atragerea insectelor, însă
planta trebuie să cheltuie multă energie şi mult material
spre a putea realiza flori mari, frumos colorate şi cu mult
nectar. Competiţia între flori în acest sens depăşeşte
imaginaţia noastră. Iată însă că unele plante
angiosperme au renunţat la polenizarea entomofilă.
Recurg la serviciile vântului, realizând o polenizare
anemofilă. Florile nu mai trebuie să fie mari şi frumoase.
Ele sunt mici, pot chiar să nu miroase, în schimb trebuie
să producă mult polen. Trebuie să producă mai mult
polen, în aşa fel încât densitatea grăuncioarelor de
polen în curentul de aer să fie suficient de mare pentru a
asigura succesul polenizării. La conifere, care în mod
primar realizează o polenizare anemofilă, cantitatea de
polen este atât de mare, încât în pădurile de conifere,
primăvara, se formează aşa-numiţii nori de pucioasă.
Norii de pucioasă sunt formaţi din milioane de milioane
de miliarde de grăuncioare de polen. Acest fenomen
poartă numele de redundanţă biologică şi este larg
răspândit. Să ne amintim numai de explozia de flori cu
care sunt încărcaţi unii arbori primăvara. Chiar sunt

126
necesare mii şi milioane de flori pentru a asigura
reproducerea? Cu siguranţă că nu. De altfel nu toate
aceste flori sunt polenizate şi dau fructe. Este tot un
fenomen de redundanţă biologică. În fond, de ce
masculii de Agrogorites nu şi-ar împrăştia o producţie
redundantă de spermatozoizi?
Este posibil să fie un astfel de fenomen, deşi
credem mai puţin în el. Nu trebuie să fie aruncaţi
spermatozoizii la tot pasul, chiar şi pe florile din natură
(pe aşa-numitele femele gonflabile).
Această situaţie îmi aduce aminte de o glumă
spusă de tatăl meu: „Un pescar trecea prin pădure spre
o baltă pentru a pescui. Înainte de a ajunge la balta
respectivă mai lansa undiţa din loc în loc. Un cetăţean îl
vede şi, intrigat, îl întreabă:
- Domnule, de ce lansezi undiţa prin pădure, crezi
că ai să prinzi vreun peşte?
- Nu ştiu, îi răspunse pescarul, dar omul este dator
să încerce”.
Încercare, încercare dar nici chiar aşa.
Tindem să credem că în natură sunt foarte puţine
lucruri inutile sau nu sunt deloc.
De ce atâtea discuţii despre acest aspect?
Discuţiile sunt provocate pentru a pune în evidenţă cât
de perfect funcţionează natura şi cât de eficace. Cum
putem să ne imaginăm că toate acestea sunt rodul
întâmplării? De ce să credem că natura este atât de
stupidă şi că tot ceea ce întâlnim în natură este rolul
hazardului?
Hazard şi necesitate. Iată o expresie lansată de
Jaque Monod, prin care s-a încercat şi încă mai încearcă
unii să ne explice natura. Atragem atenţia că natura
este inteligent structurată. În natură primează ordinea şi
legea. Nimic nu este întâmplător.

127
 Este ca şi cum în evoluţia sa natura a avut
libertatea să aleagă cele mai bune căi, să îmbine în cel
mai inteligent chip combinaţiile posibile. Evoluţia n-a fost
canalizată a priori, ci a avut libertatea de a opta pentru
soluţiile cele mai eficiente ale momentului. Dacă am
presupune că am înţeles desfăşurarea lumii vii în procesul
evoluţiei şi că am imortalizat această înţelegere într-un
arbore filogenetic, atunci înseamnă că am reuşit să
intuim căile pe care au optat toate grupele şi
subgrupele de organisme. Dacă acum am rula planşa
cu arborele filogenetic respectiv şi ne-am imagina că
natura ar trebui să pornească pe drumul evoluţiei din
nou, atunci am fi naivi dacă ne-am aştepta ca să iasă în
final un arbore filogenetic asemănător.
Desprinderea fiecărui ram, a fiecărei direcţii
evolutive, oricât de mică, s-a făcut în funcţie de o
complexitate de factori ai momentului respectiv,
complexitate care nu va mai fi repetată niciodată.
Libertatea opţiunilor şi severitatea constrângerilor impuse
de factorii naturali nu se vor putea repeta.
Dacă am compara desfăşurarea şi edificarea
Cosmosului după Big-Bang cu desfăşurarea şi edificarea
unei fiinţe vii după prima diviziune a oului, am constata
multe similarităţi. Dacă după edificarea unei fiinţe vii
ajunse la maturitate ne-am imagina că am rula tabloul
care a întipărit toate fazele ontogenezei şi l-am derula,
deşi este vorba absolut de aceeaşi informaţie genetică,
trebuie să înţelegem că în final nu ar fi realizat acelaşi
fenotip, acelaşi tablou. Fenotipul se realizează la
intersecţia genotipului cu mediul. Şi, deşi ni se pare mai
puţin importantă această intersecţie, trebuie să
înţelegem că aceleaşi condiţii nu se vor mai derula şi că
informaţia genetică deşi păstrează acelaşi algoritm în
desfăşurarea noii ontogeneze, nu se va ajunge la acelaşi
fenotip.

128
 Aşa s-ar întâmpla şi cu Cosmosul: dacă ne-am
imagina că am putea rula tabloul edificării sale şi am
declanşa din nou Big-Bang-ul, va ieşi un alt Cosmos, care
ar avea multe elemente comune cu cel al nostru, dar ar
fi altul.
Săgeata evoluţiei îşi caută direcţia în fiecare
etapă a desfăşurării sale, fiind asigurată libertatea
opţiunii. Şi, dintre toate direcţiile posibile, va fi aleasă cea
mai bună din momentul respectiv.
Şi, dacă toate organismele vii şi toate structurile
biologice funcţionează pe baza principiilor cibernetice,
fiind sisteme automate, atunci trebuie să ne imaginăm
lumea vie ca fiind un computer uriaş, care este încărcat
cu o infinitate de programe, care funcţionează
necontenit şi care modelează structurile şi procesele
biologice în funcţie de multitudinea factorilor de mediu,
de influenţa întregului ocean cosmic.
Omul a reuşit să construiască computere care
pot să execute programe deosebit de complexe,
depăşind cu mult viteza de calcul a minţii omeneşti. Deşi
specialiştii pot fi consideraţi abia la început de drum în
funcţie de ceea ce va urma în acest domeniu, au ajuns
acolo încât un astfel de computer poate rezolva o
problemă destul de complexă, deşi nu are introdus şi
programul specific rezolvării problemei respective.
Computerul se comportă ca o inteligenţă artificială
coerent structurată. Prin îmbinarea diferitelor programe
găseşte o soluţie pentru rezolvarea problemei respective.
Asta înseamnă că un astfel de computer probează o
capacitate reală de creaţie. Şi, suntem doar la început
de drum în acest domeniu.
Dacă am înţeles ce înseamnă o „genă arhitect”
şi cum lucrează ea, cum reuşeşte să coordoneze
desfăşurarea programelor celorlalte gene, atunci ne va
veni uşor să înţelegem că trebuie să existe o genă „super

129
arhitect”, care coordonează edificarea structurii
întregului corp. Nu ne vom putea stăvili imaginaţia, care
este deja pornită în găsirea unor „arhitecţi” responsabili
de coordonarea programelor unor trunchiuri evolutive
majore sau pentru coordonarea şi canalizarea evoluţiei
vieţii.
Am luat-o razna? Poate. Poate fi însă vorba şi de
o soluţie, de o cale de urmat. Nu putem să credem
decât că natura este inteligent structurată. Nu putem
accepta că poate exista o structură fără sens şi că există
procese biologice fără noimă. De asemenea, nu putem
accepta, nici măcar în imaginaţie, că natura este
formată din structuri imuabile, veşnice, că Dumnezeu s-a
ocupat de cele mai mici şi subtile structuri ale fiecăreia
dintre creaţiile sale. Dacă Dumnezeu a făcut lumea,
atunci a făcut-o după legi perfecte şi i-a asigurat o
continuă perfecţionare, o continuă desăvârşire. Iar,
dacă natura are capacitatea de autoorganizare,
aceasta se realizează tot conform unor principii perfecte
şi coerente.
Natura este dominată de armonie, de iubire şi de
tendinţa intrinsecă de progres, spunea Lamarck.

130
 O NOUĂ LEGE FUNDAMENTALĂ A
EVOLUŢIEI:

EVOLUŢIA NU-ŞI ŞTERGE URMELE, CI LE

MENŢINE FUNCŢIONALE

Urmărind evoluţia biologică surprinzi cu

limpezime că, în cadrul fiecărei grupe de organisme,
complexitatea structural-funcţională se realizează în
mod gradat şi că fiecare etapă a evoluţiei este păstrată
în stare funcţională. Constaţi cu surprindere că evoluţia
nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale. Toate
idiomorfozele apărute în seria unui palier evolutiv sunt
regăsite în structura unor organisme vii. De asemenea,
toate aromorfozele, care permit trecerea de la un palier
evolutiv la altul sunt păstrate funcţionale în structura
unor organisme. Dacă unele verigi de legătură dintre
unele paliere evolutive au dispărut, totuşi, ele pot fi
regăsite în forma fosilă. Ichthyostega a confirmat
ipoteza lansată de biologi că Amphibienii descind din
Crossopterigieni. Specia ipotetică Pitecanthropus erectus
concepută şi lansată de Ernst Haeckel pentru a proba
disjuncţia omului din unele maimuţe antropomorfe a
fost descoperită. A avut o existenţă reală. Lipsa unor
verigi de legătură din evoluţia unor grupe de organisme
reprezintă accidente ale evoluţiei. Lipsa unor forme de

131
tranziţie dintre anumite grupe în etapa actuală a
evoluţiei se poate explica prin extincţia accidentală a
acestora sau încă nu au fost descoperite. Trebuie să
înţelegem că evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le conservă
funcţionale. Fie că este vorba de evoluţia care are loc la
nivelul materiei profunde – la nivelul atomului, la
nivelul elementelor chimice sau la nivelul vitalului; ea
nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale. Aceasta
este o lege universală a materiei, care se găseşte într-o
continuă devenire.
Îmi întreb uneori studenţii la seminarul de
evoluţionism de ce în lumea vertebratelor putem urmări
cu multă limpezime progresul morfofuncţional al unor
organe (aparat circulator, respirator, excretor etc.), în
timp ce în lumea nevertebratelor nu putem urmări o
astfel de evoluţie spectaculoasă de la o grupă la alta.
Întrebarea nu este firească, deoarece nu se compară
grupe egale, vertebratele constituind o încrengătură
unitară, în timp ce nevertebratele sunt formate din peste
30 de încrengături. Aceasta este o întrebare capcană
pentru a-i invita pe studenţi să urmărească în cadrul
fiecărei încrengături acelaşi spectaculos progres
morfofuncţional. Este suficient să urmărim evoluţia
sistemului circulator în seria moluştelor.
La grupele inferioare se găsesc doar lacune
celomice, ce facilitează schimbul de gaze şi de nutrienţi
între organele unor indivizi mici, cu o structură

132
primitivă. În seria moluştelor se poate constata o
vascularizare treptată a unor lacune şi chiar apariţia
unui organ propulsor pe un vas. Treptat reţeaua de vase
se îmbogăţeşte, lacunele celomice se reduc, iar inima
tinde să-şi complice structura. În mod paralel talia
corporală creşte. Se ajunge la Cephalopodele
tetrabranchiate (Nautilus) la formarea unei reţele de
vase capilare la nivelul tegumentului, iar la
Cephalopodele dibranchiate (sepii şi caracatiţe) se ajunge
la constituirea unui aparat circulator aproape închis (cu
o singură lacună celomică redusă), cu o reţea de vase
capilare la nivelul tuturor organelor. Astfel ne explicăm
apariţia organelor mari şi deci a monştrilor în lumea
nevertebratelor marine, cu elemente de progres morfo-
fiziologic şi biologic de-a dreptul surprinzătoare. Dacă
aparatul circulator ajunge la o structură asemănătoare
cu a celui de la vertebrate, ochii ajung la dimensiuni
impresionante, iar structura lor aminteşte de cea a
vertebratelor, deşi par mai bine adaptaţi pentru mediul
acvatic.
Aceste aspecte sunt deja cunoscute şi reprezintă
dovezi de nezdrucinat în favoarea evoluţiei biologice.
Ceea ce ne impresionează este însă un alt aspect, pe care
îl vom întâlni în cadrul fiecărei încrengături şi chiar în
evoluţia de ansamblu a lumii vii. În seria evolutivă a
moluştelor persistă toate formele care ne ilustrează
sensul evolutiv al aparatului circulator. Apare o

133
întrebare firească: dacă aparatul circulator cunoaşte o
reală perfecţionare, un incontestabil progres morfo-
funcţional, de ce mai sunt reţinute formele primitive?
De ce nu sunt eliminate formele depăşite? De ce evoluţia
păstrează urmele care probează calea progresului? Ca să
înţelegem acest aspect şi să putem elabora un răspuns
mulţumitor trebuie să considerăm că nici o formă de pe
traiectoria evoluţiei nu reprezintă un rebut. Chiar dacă
o structură este depăşită prin perfecţionare trebuie să
înţelegem că acea structură a fost şi este încă, la formele
care au supravieţuit până în zilele noastre, pe deplin
funcţională pentru pretenţiile de viaţă ale formei
respective. Pretenţiile faţă de mediu şi de viaţă nu pot
creşte fără perfecţionarea unor structuri. Această
condiţie se poate înscrie ca o lege a evoluţiei biologice.
Dacă procariotele au fost primele organisme, din
ele au apărut în evoluţie eucariotele. Avantajele
evolutive şi adaptative ale eucariotelor sunt, categoric,
superioare procariotelor. Aproape întreaga lume vie
aparţine eucariotelor, evoluţia lor fiind spectaculoasă.
De ce mai persistă procariotele? Cum de au putut să
reziste de la începutul timpului până astăzi? Nu sunt
ele cele mai primitive fiinţe? Cum au putut ele să reziste
nemodificate în timp ce reptilele, după o evoluţie
spectaculoasă, au avut un declin catastrofal? De ce au
rezistat şi rezistă procariotele? Deoarece sunt perfect
organizate pentru pretenţiile lor faţă de viaţă. Ele n-au

134
fost şi nu sunt rebuturi ale evoluţiei. Tot aşa ne putem
întreba în ceea ce priveşte trecerea de la protozoare la
metazoare. Avantajul evolutiv oferit de structura
pluricelulară este incontestabil. Diversificarea şi
evoluţia metazoarelor a fost fără limită până la
mamifere, iar în cadrul acestora până la om. Dacă
protozoarele au fost depăşite, de ce mai persistă între
vieţuitoare? De ce? Răspunsul este asemănător celui dat
anterior. Datorită faptului că Protozoarele nu sunt
nişte rebuturi ale evoluţiei. Ele au structura şi
funcţionalitatea suficient de bine realizate pentru
pretenţiile lor faţă de viaţă. Ele îşi au locul şi rolul lor
în economia naturii. În natură nu este nimic în plus şi
nu lipseşte nimic. Toate fiinţele apărute în evoluţia
vieţii au constituit parcă o necesitate pentru
manifestarea fenomenului vital, pentru plenitudinea
vieţii.
Pare incredibil, dar nici o formă vitală nu-şi
probează inutilitatea. Evoluţia nu şterge nimic din
urmele lăsate, de parcă toate formele sunt necesare
pentru conturarea întregului, de parcă toate grupele
sunt nodale pentru evoluţie.
În trecerea de la Protozoare la Metazoare sunt
unele grupe pe care încă nu ne pricepem să le dispunem
corect în arborele genealogic. Myxozoa este un grup
paradoxal, care a fost şi este plasat încă de mulţi zoologi
între Protozoare, însă structura corpului şi diferenţierea

135
celulară ne duc cu gândirea la plasarea lui între
Metazoarele inferioare, aflate sub impactul modului de
viaţă parazitar. Placozoa şi Salinaria au valoarea
statuilor dintr-un muzeu de ceară pentru a ne indica o
anumită direcţie evolutivă.
Să urmărim un alt grup, mai mărunt, dar foarte
convingător în ceea ce dorim să probăm: Turbelariata. Să
analizăm la acest grup evoluţia tubului digestiv. La
Acoella nu poate fi vorba de un tub digestiv, ci doar de o
masă sinciţială în care vagabondează fagocite mobile.
Orificiul buco-anal este conturat, însă tubul digestiv nu
este schiţat nici măcar funcţional ca la Ciliatele
Ophryoscolecidae. La Rhabdocoella se diferenţiază un
tub digestiv simplu, drept, de unde vine şi numele
grupului.
Între endoderm, care formează acest tub digestiv
şi ectoderm se găseşte un parenchim mezodermic,
cavitatea corpului lipsind cu desăvârşire. Dimensiunile
corporale ale acestor două grupe (Acoella şi
Rhabdocoella) sunt mici. Nici nu ar putea fi altfel în
lipsa unor cavităţi celomice sau măcar schizocelice. La
Alleocoella tubul digestiv este tot simplu, tot drept şi
închis la capătul posterior, însă dimensiunile corpului
sunt ceva mai mari, ca urmare a apariţiei unor lacune
schizocelice în parenchimul mezodermic, ceea ce mai
înviorează schimbul de substanţe.

136
 La Tricladida tubul digestiv cunoaşte o
dezvoltare, având trei ramuri, care sunt mai mult sau
mai puţin ramificate. În funcţie de ramificaţiile tubului
digestiv putem urmări şi dimensiunile corpului. Tubul
digestiv preia şi funcţia circulatorie, devenind un aparat
gastrovascular. În sfârşit, la Polycladida ramurile
tubului digestiv sunt multiple, iar acestea prezintă, la
rândul lor, numeroase diverticule, ceea ce determină
formarea unui aparat gastrovascular, care (controlează)
irigă toate părţile corpului. Paralel se constată o creştere
semnificativă a masei corporale.
În această evoluţie putem urmări, cu acelaşi
interes, dacă nu chiar mai mult, concentrarea şi
specializarea sistemului nervos. Se porneşte de la un
sistem nervos difuz, în formă de reţea şi se ajunge la un
sistem nervos format din doi ganglioni cereboizi destul
de dezvoltaţi, uniţi printr-o comisură cereboidă, şi două
cordoane nervose bine conturate, mai mult sau mai puţin
dezvoltate.
Ceea ce ne impresionează şi aici este faptul că
toate etapele acestei serii evolutive sunt păstrate în
natura actuală. Nici o fază nu a fost eliminată ca
necorespunzătoare, nici una nu reprezintă un rebut al
evoluţiei. Dimpotrivă, fiecare etapă evolutivă este
corespunzătoare mediului de viaţă, modului de viaţă şi
mai ales pretenţiilor de viaţă în care îşi desfăşoară
existenţa.

137
 Evoluţia nu-şi şterge urmele, evoluţia nu-şi
înghite fiii asemenea lui Cronos.
Nu credem că există o direcţie evolutivă în care
să nu identificăm nesfârşite idiomorfoze care ne
conturează drumul specializării şi creşterii complexităţii
organizării grupului respectiv. În evoluţia peştilor
putem urmări cu uşurinţă realizarea progresului morfo-
funcţional. Dacă rechinii ni se par şi sunt, cu adevărat,
cei mai perfecţionaţi şi adaptaţi peşti la deplasarea în
apă şi la desfăşurarea unui mod de viaţă de tip răpitor,
poţi rămâne pe alocuri decepţionat de descoperirea în
structura lor a unor organe primitive. În ceea ce priveşte
aparatul respirator, lipsa operculilor, existenţi în forma
lor perfectă la Teleosteni, îi plasează cu mult în urmă
faţă de aceştia în evoluţie. Nu trebuie să uităm însă că
în structura celor mai multe organisme (chiar şi a lui
Homo sapiens sapiens) constatăm un mozaic de organe
cu vechime şi evoluţie diferită. Asta nu înseamnă că în
evoluţia peştilor nu putem să realizăm un arbore
filogenetic care să ne ilustreze cel mai fidel direcţia
progresului morfo-fiziologic şi a progresului biologic în
general. Şi în cadrul acestui grup remarcăm acelaşi
lucru: păstrarea funcţională a tuturor etapelor
evolutive.
Cel mai spectaculos salt evolutiv îl sesizăm însă
în trecerea de la indivizii solitari la colonie în cadrul
algelor cloroficee.

138
 Pare acreditată ipoteza că trecerea de la
organismele unicelulare la cele pluricelulare s-a realizat
prin forme coloniale. Cu siguranţă că asocierea celulelor
şi formarea unor colonii prezintă avantaje adaptative şi
evolutive importante. Dacă nu ar fi aşa atunci nu ne-am
putea explica existenţa unor colonii simple, cu un număr
mic de celule.
Dacă Chlamydomonas angulata este o specie
unicelulară solitară, Pleurococcus vulgaris formează o
colonie doar din două celule. Celulele sunt perfect
identice şi sunt legate între ele prin plasmodesme. Dacă
sunt despărţite trăiesc independent şi îşi refac colonia.
Coloniile se complică treptat: 8 celule la Pandorina
morum, 16 la Gonium pectorale, 32 la Eudorina elegans
etc. Se ajunge la Volvox globator la 16.000 de celule.
Faptul că celulele se asociază să trăiască împreună,
înseamnă că preferă acest lucru, că este o reacţie de
atragere, de parteneriat, nu una de respingere. Când
numărul de celule este foarte mic, fiecare îşi păstrează
particularităţile structurale şi funcţionale. Întregul
câştigă, totuşi, ceva. Cu cât numărul de celule din
colonie este mai mare cu atât încep să apară unele
diferenţieri morfo-funcţionale şi apoi chiar
comportamentale. La colonia formată din 16 celule se
diferenţiază un ax morfologic, ceea ce înseamnă primul
pas mai important pe calea integrării coloniale –
orientarea coloniei. Deşi celulele pot trăi izolat şi în

139
acest caz se manifestă, totuşi, o structură constantă a
coloniei. Poziţia diferită a celulelor în cadrul coloniei
determină apariţia unor modificări morfo-funcţionale.
Acestea se accentuează odată cu creşterea
integralităţii coloniale.
La Volvox globator colonia se comportă asemeni
unui individ pluricelular. Celulele depind în existenţa lor
unele de altele, pierd anumite caracteristici, în timp ce
întregul câştigă altele, care oferă avantaje ecologice şi
evolutive mult mai mari. Nu vom insista asupra
elementelor de detaliu privind structura şi
funcţionalitatea acestor colonii.
O întrebare îmi persistă în minte: cum se face că,
pornind pe calea agregării, unele colonii formate în urmă
cu milioane de ani au rămas la nivel de 2, 4, 8 sau 16
celule, chiar dacă este un joc al numărului de celule?
Dacă forma colonială oferă un avantaj, de ce nu au
evoluat către colonii mai mari?
După cum ne dăm seama fiecare pas din
edificarea coloniilor a fost păstrat, a fost îngheţat. Este
ca şi cum fiecare etapă îi este suficientă formei
respective. Nu are nevoie de mai mult. O etapă
superioară înseamnă deja altceva. Nimic nu se pierde din
ceea ce a fost creat. Unele specii au parcă valoarea
exponatelor din muzeul figurinelor de ceară, parcă vor
să ne marcheze drumul pe care s-a pornit în strategia
edificării coloniilor mari şi în apariţia organismelor

140
pluricelulare. Existenţa fiecărui pas din edificarea
formelor coloniale în lumea vie actuală ne probează
faptul că evoluţia nu-şi şterge urmele, ci păstrează în
stare funcţională fiecare încercare. Credem că este greşit
să folosim termenul de încercare. Nu există încercări în
evoluţia vitalului, ci diferite variante, dintre care unele,
cele mai reuşite şi mai eficiente, deschid calea progresului
morfo-funcţional şi a progresului biologic.
Analizând aspectele puse în discuţie ni se relevă
o descoperire fundamentală - în natură funcţionează o
lege general biologică, care n-a fost descoperită până
acum, sau mai bine zis n-a fost formulată precis şi
anume: evoluţia nu-şi şterge urmele ci le menţine
funcţionale. Pe fiecare palier evolutiv organismele sunt
mai mult sau mai puţin perfect realizate din punct de
vedere structural şi funcţional pentru pretenţiile de
viaţă pe care le au. Altfel n-ar putea fi contemporane, în
această etapă evolutivă, toate grupele de organisme, de
la cele mai primitive – Archaea, la cele mai evoluate,
Mamifere, cu specia Homo sapiens sapiens. Nici una din
formele unui anumit palier evolutiv şi din cele ce
realizează trecerea de la un palier evolutiv la altul nu a
fost eliminată ca nefuncţională. În arborele filogenetic
al lumii vii toate ramurile, până la cei mai mici lăstari,
sunt în stare funcţională. Să nu punem aici problema
extincţiei unor grupe de organisme mai mici sau mai
mari (Amoniţi, Graptoliţi, Trilobiţi sau unele grupe de

141
reptile mezozoice). Extincţia unor grupe de organisme,
deci existenţa unor ramuri evolutive uscate în arborele
genealogic al lumii vii, reprezintă altceva. Când grupele
respective erau vii, funcţionale, aveau funcţionale toate
etapele evoluţiei respective.
Dacă natura a conservat formele care păstrează
pas cu pas etapele edificării coloniilor de protiste, nu ne
vom mira că au fost „îngheţate” şi păstrate toate
direcţiile evoluţiei vitalului. Evoluţia nu-şi şterge
urmele, ci le menţine funcţionale – aceasta este o lege
universală.
Legea poate fi aplicată şi în explicarea structurii
atomului şi a complexităţii elementelor chimice. În
creşterea complexităţii structurale a elementelor chimice,
pornind de la hidrogen şi ajungând până la elementele
grele, lantanide şi actinide, se păstrează toate formele în
natură.
Imaginaţi-vă că între hidrogen şi nobeliu s-au
Lawrenciu ar putea lipsi unele elemente pe motivul că
au apărut altele mai complexe şi că acestea ar putea
îndeplini şi funcţiile celor care lipsesc. Aşa ceva nu se
poate concepe. Este absurd. Trebuie să învăţăm, şi noi,
biologii, că între primele fiinţe, între cele care au iniţiat
fenomenul vital şi cele mai evoluate, capabile de gândire
(Homo sapiens sapiens) s-a trecut printr-o multitudine
de forme, care au fost şi sunt funcţionale şi care îşi au
menirea lor în natură şi în înţelegerea vitalului ca

142
fenomen cosmic, asemeni fiecărui element din sistemul
periodic al elementelor chimice.
Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le menţine
funcţionale, indiferent dacă ne referim la evoluţia
vitalului sau a cosmosului (materiei) în totalitate.
Aceasta este o lege fundamentală a evoluţiei.
Urmărind evoluţia lumii vii constatăm, cu
oarecare surprindere, că toţi paşii care au fost făcuţi în
edificarea structurilor biologice şi în conturarea
progresului morfofuncţional şi al celui biologic au fost
păstraţi. Chiar şi în cazul aşa-numitei evoluţii de
specializare, determinată de modul de viaţă parazitar
sau sedentar (denumită impropriu înainte involuţie sau
evoluţie regresivă) constatăm funcţionarea aceluiaşi
principiu. Deci, fiecare pas al evoluţiei, urmărit la
nivelul unui palier evolutiv (încrengătură, clasă etc.) sau
la nivelul evoluţiei de ansamblu, este păstrat ca fiind
funcţional. În evoluţia lumii vii nu au fost create
rebuturi. Fiecare formă de viaţă, fiecare structură este
corespunzătoare şi eficientă pentru pretenţiile faţă de
viaţă. Fie că este vorba de Archaea, de Fungi, de
Plantae sau Animalia; fiecare grupă este corespunzător
organizată pentru existenţa pe Terra, fiecare formă este
funcţională, chiar dacă se găseşte la baza palierului
evolutiv respectiv, sau în topul evoluţiei acestuia.
Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale.

143
 Aplicând conceptul de evoluţie la întreaga
materie, acest principiu fundamental este propriu atât
pentru evoluţia materiei la nivelul structurii sale
profunde (la nivelul atomului), cât şi pentru evoluţia
chimică şi cea biologică.
Aşadar, legea „Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le
păstrează funcţionale” apare ca un principiu
fundamental al materiei în univers.

144
 SFÂRŞIT

Am ajuns la capăt. Am vrut să fiu convingător,

dar nu cred că am reuşit. Am încercat să răspund la mai
multe întrebări, însă simt că multe au rămas fără răspuns.
Va fi mileniul III un mileniu evoluţionist? Dar de ce
să ne angajăm cu o întrebare referitoare la întregul
mileniu şi să nu ne restrângem doar la secolul XXI? Va fi
secolul XXI un secol evoluţionist, sau doar unul religios?
Va continua controversa dintre evoluţionism şi
creaţionism până când evoluţionismul va fi înfrânt şi va fi
eliminat din şcoală?
Dacă va fi secolul XXI religios, atunci tindem să
credem că va înceta cursa înarmării omului împotriva
omului, că teroriştii vor înceta să mai hărţuiască lumea şi
că antiteroriştii vor renunţa să ocupe lumea pentru a o
calma şi dezarma. Sunt suficiente ţări supraînarmate,
pentru ce să mai acceptăm şi înarmarea altora. Ba,
chiar ar trebui redus numărul ţărilor înarmate, să rămână
una singură. O singură putere ar putea controla lumea,
ar putea s-o stăpânească şi ar putea să excludă
perpetuarea criminalilor de război şi a teroriştilor. Ei vor
acţiona numai şi numai în numele dreptăţii!!!
Va fi o turmă şi un păstor, va fi o biserică unică,
ecumenică şi va domni Sfânta Globalizare. În şcoală se
va învăţa doar religia şi istoria poporului conducător. Am
luat-o razna? Scenariul acesta nu se poate monta.
Ce va urma atunci?
Să alegem, totuşi, altă cale. Ca biolog am înţeles
că în natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Totul
este perfect funcţionabil. Şi, nu este vorba doar de
structurile vitale, ci de întregul cosmos, de la atom la
stea. Universul are o structură inteligentă. Şi ce
inteligenţă! Să fie Universul rodul întâmplării, al necesităţii
145
şi al hazardului? Mi se pare o mare mistificare. Şi, când te
gândeşti că pentru o astfel de gândire a fost atribuit
Premiul Nobel, atunci chiar că nu mai ai încredere în
nimic. Tare cred unii că lumea materială este stupidă.
Dacă încercăm să explicăm lumea pe baza hazardului şi
a necesităţii şi să o vedem trecând de la stupiditate la
inteligenţă (la inteligenţa umană), atunci nu merită să
vorbim despre evoluţie.
Dacă gândim, măcar o clipă, că din ramurile
arborelui vieţii doar cele superioare sunt cele mai bine
structurate şi reuşite, celelalte fiind doar nişte rebuturi ale
evoluţiei, atunci nici nu merită să folosim termenul de
evoluţie. Aceeaşi valoare o are şi credinţa în Dumnezeu
dacă accepţi măcar pentru o clipită ideea că omul ar fi
singura fiinţă reuşită a creaţiei, celelalte fiind nişte
rebuturi, nişte încercări fără noimă.
Ascultam, nu de mult, la radioul „Trinitas”,
cuvintele de învăţătură ale unui mare profesor de
teologie ortodoxă. O voce puţin cam arhaică,
ameninţătoare şi categorică venea parcă din pustiile
Evului Mediu şi anatemiza femeile care îndrăznesc să
vină la biserică îmbrăcate în pantaloni. La început am
fost încurcat, apoi am început să mă dezmeticesc, însă
am rămas cu un gust amar. Am auzit şi am văzut multe în
ceea ce priveşte comportamentul şi fanatismul
talibanilor afgani şi, cu toată sinceritatea spun, m-am
temut să fac o paralelă.
Întâmplarea mi-a scos în faţă, la biserică, o
tânără femeie (sub 30 de ani), îmbrăcată în doliu, cu o
eşarfă neagră pe cap şi o fustă lungă, până la glezne,
pregătindu-se de spovedanie. Un mic amănunt m-a
tulburat. Fusta era deschisă pe ambele laturi de la
coapse până jos. Mişcându-se cu dezinvoltură se
vedeau ambele picioare (şi erau frumoase) de sus până
jos. No coment!

146
 Din nou aud, la una din mănăstirile din jurul
Iaşului, care se înalţă cu splendoare, dar şi cu opulenţă
către înalturi, cum un inimos şi vrednic stareţ anatemiza
femeile pentru îndrăzneala de a veni la biserică în
pantaloni sau neacoperite pe cap şi pentru impertinenţa
(expresia îi aparţine) de a ieşi în faţă şi de a săruta
icoanele.
Copil fiind nu puteam înţelege rostul inchiziţiei şi
nu puteam accepta comportamentul reprezentanţilor
acesteia drept un comportament uman (şi mai ales
creştin). Acum încep să înţeleg mai bine. Contează oare
cum se îmbracă o femeie care vine la biserică, sau
trăirea sa interioară? Realizăm vânătoarea de vrăjitoare,
sau încercăm să aducem pe calea cea bună, să
deschidem calea spre mântuire tuturor enoriaşilor?
Păstorim turma cu biciul, cu câinii dresaţi, sau cu duhul
blândeţii?
Şi, în fond, ce rost are să comentăm aceste
aspecte aici? Ne interesează comportamentul unor feţe
bisericeşti, sau esenţa religiei? Ne interesează şi acest
aspect deoarece multe feţe bisericeşti tind să fulgere
împotriva ştiinţei, sau o tratează cu dispreţ. Filosofii şi
oamenii de ştiinţă ai Renaşterii considerau că Dumnezeu
a făcut Lumea şi că ei au datoria de a descoperi
planurile după care Dumnezeu a făcut creaţia. Este
adevărat că acest mod de a gândi a fost abandonat
atât de oamenii de ştiinţă cât şi de cei ai bisericii. Pun în
discuţie aceste aspecte deoarece unii preoţi care
predau religia (este drept, puţini la număr) se comportă
cu un dispreţ total faţă de ştiinţă în şcoli, de parcă ar dori
ca în şcoală să se predea numai religia. Aceştia nu au
reţinut nici cele mai elementare adevăruri ştiinţifice sau,
dacă le-au reţinut, nu vor să le recunoască.
Să revenim, totuşi, la problemele noastre.
Inteligenţa este atributul esenţial al Universului. Este vorba

147
oare de o inteligenţă divină, sau de o inteligenţă
intrinsecă a materiei, de o capacitate a acesteia de a
se autoorganiza?
Nu putem răspunde la această întrebare aici. Să
dăm fiecăruia libertatea de a alege calea care i se pare
mai plauzibilă. Însă această libertate să fie reală. Nici
Dumnezeu nu ne impune credinţa cu forţa, ne lasă
posibilitatea opţiunii. De ce să ne luptăm unii cu alţii, de
ce să ne acuzăm la nesfârşit, când am putea porni de la
elementul comun – Universul este o construcţie
inteligentă. Să recunoaştem faptul că în Univers domină
ordinea şi inteligenţa.
Cu cât aprofundezi mai mult studiul vieţii, cu atât
descoperi perfecţiunea structurilor şi a proceselor
biologice şi nu numai atât, descoperi progresul biologic,
deci evoluţia.
Pornind de la constatarea generală că plantele
sunt inferioare animalelor, mulţi oameni cred că acestea
au o structură primitivă, la voia întâmplării, că nu simt
nimic şi că nu comunică cu Universul. Nimic mai greşit.
Ştiinţa modernă a descoperit comunicarea în lumea
plantelor şi existenţa unor trăiri afective ale acestora.
Nu poţi să nu rămâi impresionat de aspectul unui
stejar secular care îşi desfăşoară în mod spectaculos
coroana către ceruri. Nu poţi să nu te întrebi, într-o
pădure de conifere, cum este posibilă acea desfăşurare
spaţială fantastică? Care sunt structurile acelea
miraculoase care fac posibilă cucerirea spaţiului şi a
timpului şi permit ca totul să funcţioneze perfect? Nu poţi
înţelege acest miracol dacă nu te apropii cu
cunoaşterea de cele mai intime structuri. Trebuie să
porneşti de la structura anatomică către cea histologică,
iar de aici să treci la structura celulară şi cea
macromoleculară. Să descifrăm structura tulpinii, deci a
stelului. Doamne, ce structură fantastică! Ce arhitectură

148
complexă şi ce desfăşurare spaţială perfectă! Dacă faci
o secţiune transversală prin trunchi descoperi înfăşurarea
structurilor sub formă de inele, care parcă se repetă la
infinit. Cum ai putea înţelege altfel că un arbore poate
trăi sute sau chiar mii de ani? Abia în structura trunchiului
poţi surprinde cât de armonios se îngemănează viaţa cu
moartea. Vasele din ţesuturile conducătoare lemnoase
mor, dar rămân funcţionale întreţinând viaţa.
Să ne imaginăm o secţiune longitudinală de la
vârful celei mai profunde rădăcini până la ramura din
înaltul înaltului coroanei. Doamne, ce continuitate
perfectă a vaselor conducătoare! Ce arhitectură şi
funcţionalitate perfectă! Ce trecere miraculoasă
întâlneşti în zona de tranziţie de la rădăcină la tulpină!
Ce desfăşurare arhitectonică genială! Aici descoperi
întruchiparea inteligenţei Universului. Cât de
spectaculoasă este trecerea de la rădăcina la tulpina
primară! Mişcarea fasciculelor, reorientarea şi gruparea
lor nu puteau fi opera hazardului. Trecerea de la
structura primară la cea secundară a rădăcinii şi cea a
tulpinii, de asemenea, nu reprezintă rolul hazardului ci,
dimpotrivă, pare a fi opera unei inteligenţe supreme, a
unui constructor care a folosit cea mai desăvârşită
tehnică. Să ne imaginăm o călătorie prin vasele
lemnoase de la vârful rădăcinii până la frunzele din
vârful tulpinii. Vasele conducătoare sunt atât de perfect
structurate şi orientate încât este atinsă perfecţiunea. Şi,
curios lucru, dacă urmăreşti comparativ structura vaselor
lemnoase la ferigi, gimnosperme şi angiosperme constaţi
modificări şi puneri la punct spectaculoase. Aceasta nu
înseamnă că structurile proprii ferigilor sau
gimnospermelor nu sunt funcţionale. Ferigile columnare
din Paleozoic formau păduri compacte, mult mai masive
decât cele din zilele noastre.

149
 Evoluţia stelului ne ilustrează magistral progresul
structural care a avut loc în timp geologic, în trecerea
de la o grupă de plante la alta. Îţi dai seama că nimic
nu este încremenit, că totul se transformă, se
acumulează şi tinde către desăvârşire. Numai aşa poţi să
descoperi şi să înţelegi evoluţia ca fenomen cosmic.
Pentru a aprecia cu adevărat progresul biologic
şi perfecţiunea structurilor în cazul de faţă trebuie să
cobori la nivelul ţesuturilor. Dacă urmăreşti structura
vaselor lemnoase la ferigi, gimnosperme şi angiosperme
ţi se deschide o fereastră largă şi luminoasă.
Urmăreşte edificarea vaselor lemnoase în
ontogeneza plantei pentru a înţelege cum se realizează
construirea acestor conducte perfecte pentru
transportul sevei brute. Ce bijuterii arhitectonice sunt
traheidele şi traheile! Structura pereţilor celulozici
reprezintă cea mai ingenioasă structură arhitectonică.
Desfăşurarea spirală a unor structuri de rezistenţă şi
dispoziţia fibrelor de celuloză în pereţii secundari
depăşesc prin ingeniozitate toate construcţiile umane. În
ceea ce priveşte materialul folosit pentru construcţia
pereţilor celulari (este vorba de celuloză) este ideal.
Structura celulozei şi împachetarea filamentelor pentru
formarea fibrelor de celuloză din peretele celular
reprezintă perfecţiunea în domeniu, fără a mai adăuga
rezistenţa pe care o prezintă la procesul de digestie. Nu
există nici o specie de animale care să fie capabilă să
digere celuloza. Pare incredibil atâta timp cât carii
(Anobiidele) atacă mobila făcând-o spongioasă, iar
termitele par a fi nişte roboţi specializaţi în măcinarea
lemnului. Ce strategii folosesc aceste animale pentru
folosirea celulozei ca aliment? Strategiile sunt foarte
variate şi bine puse la punct. O cale perfectă este
simbioza cu unele ciuperci sau cu unele flagelate
hipermastigine. Funcţionarea acestor biosisteme este

150
perfectă şi a fost perfecţionată în timp. A crede că
aceste procese şi fenomene biologice sunt rodul
întâmplării înseamnă a proba o doză de incredibilă
naivitate.
Aceasta este opera lui Dumnezeu, perfecţiunea
creaţiei, ar spune creaţioniştii. Este inteligenţa divină
manifestată în structura şi funcţionalitatea creaţiei. Este o
inteligenţă, nu putem să nu recunoaştem. Subliniez cu
încăpăţânare că Universul este inteligent, că nimic nu se
desfăşoară la întâmplare.
Ceea ce trebuie să întărim din nou este faptul că
în seria lumii vii putem să urmărim cu o limpezime de
cristal perfecţionarea structurilor şi complicarea
proceselor biologice.
Urmăresc scrierile antievoluţioniste şi rămân
adesea blocat când îmi dau seama că unii autori atacă
furibund unele idei evoluţioniste fără a şti măcar despre
ce vorbesc. Mă întreb şi eu firesc: de ce aceştia caută
tot felul de soluţii (cele mai multe naive şi ridicole) pentru
a combate evoluţionismul în loc să caute să înţeleagă
cu adevărat creaţia lui Dumnezeu? N-a fost suficientă
lecţia învăţată de Biserica Creştină când a martirizat
oameni celebri pentru a impune teoria conform căreia
Pământul se găseşte în centru sistemului solar?
Nu este mai bine să cercetezi şi să cunoşti cu
adevărat creaţia lui Dumnezeu? Doar aşa ai putea
înţelege că Dumnezeu a făcut creaţia pornind de la un
plan perfect şi astfel conceput încât să asigure progresul
sau desăvârşirea creaţiei sale. Numai aşa ai înţelege că
toată creaţia este inteligentă şi că Dumnezeu a
descoperit calculatorul înaintea omului. Iar dacă ar citi
„Fenomenul uman”, această capodoperă a lui Pierre
Teilhard de Chardin, ar cădea în extaz şi ar considera că
evoluţia este o realitate cosmică, ar ajunge la
convingerea că Dumnezeu a făcut în aşa fel lumea

151
încât să aibă posibilitatea să evolueze, să se
desăvârşească.
Şi, dacă alegi cealaltă cale, aceea a capacităţii
materiei de autoorganizare, pe care o reclamă atât de
convingător Paul Davies în „Ultimele trei minute ale
Universului”, atunci vei ajunge să înţelegi că în Univers
domneşte ordinea şi inteligenţa, că nimic nu este
întâmplător, că lumea materială se găseşte într-o
continuă devenire. Te vei convinge că evoluţia este o
realitate cosmică.
Iubite cititor, am schiţat două posibilităţi de a
încheia această carte. S-ar putea ca nici una să nu-ţi
placă. Poate n-am fost destul de convingător. Închei,
totuşi cu aceste cuvinte: dacă André Malraux considera
că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, atunci
parafrazându-l voi spune că „dacă secolul XXI va fi
religios, atunci religia va trebui să recunoască faptul că
Dumnezeu a făcut lumea în aşa fel încât să evolueze, să
se desăvârşească”.

152
 BIBLIOGRAFIE

1. BARROW, D. JOHN, 1994 - Originea universului,

Edit. Humanitas, Bucureşti
2. BERTALANFFY, L. VON, 1960 - Problems of Life,
Harper Torch Books, New York
3. BIBERI, ION, 1968 - Orizonturi spirituale, Edit.
Tineretului, Bucureşti
4. BOTNARIUC, N., 1961 - Din istoria biologiei
generale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
5. BOTNARIUC, N., 1967 - Principii de biologie
generală, Ed. Acad. Rom., Bucureşti
6. BOTNARIUC, N., 1992 - Evoluţionismul în impas?,
Ed. Acad. Rom., Bucureşti
7. CEAPOIU, NICHIFOR, 1980 - Evoluţia speciilor, Ed.
Acad. Rom., Bucureşti
8. CEAPOIU, NICHIFOR, 1988 - Evoluţia biologică.
Microevoluţia şi macroevoluţia, Edit.
Acad. Rom., Bucureşti
9. CHOMSKY, NOAM, 1968 – Language and Mind,
Harcourt, Brace & World, New York
10. CONTA, VASILE, 1995 - Teoria fatalismului. Teoria
ondulaţiei universale, Ed. Junimea, Iaşi
11. CRAMER FRIEDRICH, 2001 – Haos şi ordine.
Structura complexă a viului. Ed. Bic All,
Bucureşti
12. DARWIN, CH., 1957 - Originea speciilor prin
selecţie naturală sau păstrarea raselor
favorizate în lupta pentru existenţă, Edit.
Acad. Rom., Bucureşti
13. DARWIN, CH., 1967 - Descendenţa omului şi
selecţia sexuală, Edit. Acad. Rom.,
Bucureşti
153
14. DARWIN, CH., 1967 - Exprimarea emoţiilor la om şi
animale. Despre instinct. Edit. Acad. Rom.,
Bucureşti
15. DAVIES, PAUL, 1994 - Ultimele trei minute ale
universului. Ipoteze privind soarta finală a
universului. Edit. Humanitas, Bucureşti
16. DAWKINS, R., 1995 - Un râu pornit din Eden. Codul
genetic, computerul şi evoluţia speciilor.
Edit. Humanitas, Bucureşti
17. DAWKINS, R., 2001 – Gena egoistă. Ed. Tehnică,
Bucureşti
18. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, 1934 - Dynamik der
manschlichen Evolution, S. Fischer Verlag,
Berlin
19. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, 1935 - Evolutions
Genetics and Man, John Wilwy, New York
20. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, 1937 - Genetics of
the origin of species. Columbia Univ. Press,
New York
21. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, BOESINGER, E., 1968 -
Essai sur l’évolution, Masson et Cie, Paris
22. DRĂGHICI, ION, 1972 - Esenţa vieţii, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti
23. FUTUYMA, DOUGLAS, 1998 – Evolutionary Biology.
Third Edition. Sinauer Associates, Inc.
Publishers, Sunderland, Massachusetts
24. GHELASIE, GHEORGHE, 1999 – Pe Urme
Antropologice, Ed. Conphis Rm. Vâlcea
25. GILSON, ETIENNE, 1995 - Filozofia în Evul Mediu.
Ed.Humanitas, Bucureşti
26. GOLUD, STEPHEN JAY, 2002 – The structure of
evolutionary theory, Ed. Belknap of
Harvard University Press, England
27. GRASSÉ, PIERRE, 1973 - L’évolution du vivant, Ed.
Albin Michel, Paris

154
28. HALDANE, J.B.S., 1929 - The origin of Life.
Rationalist Annual
29. HASAN, GHEORGHE, 1998 – Omul şi Universul. Ed.
Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi
30. HUXLEY, J., 1944 - Evolution. The modern synthesis.
G. Allen and Unwin Ltd., London
31. HUXLEY, J.L., JUKES, T.H., 1950 - L’évolution en
action, Preses
32. JONES, STEVE, MARTIN, ROBERT, PILBEAM, DAVID,
1994 – The Cambridge Ecydopedia of
Human Evolution, Cambridge Univ. Pres.
33. KALOMIROS, ALEXANDROS, 1998 – Sfinţii Părinţi
despre originile şi destinul omului şi
cosmosului. Ed. Deisis, Sibiu
34. KIMURA, M., OHTA, T., 1971 - Theoretical aspects
of populations genetic. Princeton Univ.
Press, Princeton, New Jersey
35. KING, J.L., JUKES, T.H., 1969 - Non darwinian
evolution, Science, nr. 164
36. LAMARCK, J.B., 1968 - Philosophie zoologique, Ed.
Michel - Claude Jalard, Paris
37. LÖVTRUP, S., 1977 - La crise du darwinisme, La
recherche, 8, 80, 642-649
38. LEWONTIN, R.C., 1970 - The units of selection. Ann.
Rev. Ecol. Syst. 1, 1-11, Palo - Alto,
California
39. MALTHUS, THOMAS ROBERT, 1992 - Eseu asupra
principiului populaţiei, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti
40. MAYNARD, E., 1963 - Animal species and
evolution. The Belkamp Press of Harvard
Univ. Press Cambridge

155
44. MAYNARD, J. SMITH, 1989 - Evolutionary Genetics,
Oxford Univ. Press, Oxford
45. MORIN, EDGAR, 1999 – Paradigma pierdută:
natura umană, Ed. Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi
46. MORRES, M. HENRY, 1992 - Creaţionismul ştiinţific.
Soc. Misionară Română, Bucureşti
47. MOTAŞ, C., 1972 – Charles Darwin. Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti
48. MUSTAŢĂ, GHEORGHE, VÂNTU, SMARANDA,
NICOARĂ, MIRCEA, 1994 - Autoevolution,
a new direction of the biological thought,
Ann. Şt. ale Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi
49. MUSTAŢĂ, GHEORGHE, NICOARĂ, M., VÂNTU,
SMARANDA, 1992-1993 - La Théorie
Synergique - un nouvel essai aexpliquer
l’évolution, Ann. şt. ale Univ. “Al.I.Cuza”,
Iaşi
50. MUSTAŢĂ, GHEORGHE, 1997 - Un dialog despre
Originile Lumii cu Părintele Ghelasie
Gheorghe, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea
51. RACOVIŢĂ, E., 1929 - Evoluţia şi problemele ei.
Astra, Cluj
52. RACOVIŢĂ, E., 1993 - Cugetări evoluţioniste, Edit.
Acad. Rom., Bucureşti
53. SIMPSON, G.G., 1953 - The major fetures of
evolution. Columbia Univ. Press, New York
54. SIMPSON, G.G., 1964 - The Meaning of Evolution.
A study of the History of Lifeand its
Significances for man. Yale Univ., New
Haven and London
55. STUGREN, B., 1965 - Ştiinţa evoluţiei. Edit. Politică,
Bucureşti
56. STUGREN, BOGDAN, 1969 - Evoluţionismul în
secolul 20. Edit. Politică, Bucureşti

156
57. TEILHARD, PIERRE DE CHARDIN, 1997 – Fenomenul
uman. Ed. Aion, Oradea
58. TEILHARD, PIERRE DE CHARDIN, 2001 – Scrisori
inedite. Ed. Polirom
59. ZAVADSKI, K.M., 1963 - Teoria speciei. Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti
60. ZAVADSKI, K.M., KALCINSKII, E.I., 1977 - Evoluţia
evoluţiei, Nauka, Leningrad

157