XXII.

ADMINISTRATIA CENTRALA DE SPECIALITATE

Este reglementata in prima sectiune a cap.V al Titlului III, care poarta chiar
aceasta denumire. Din aceasta denumire rezulta faptul ca include acele autoritati
publice care au o competenta de ramura, de domeniu, speciala (de specialitate) si
care se regasesc la nivel central.
La nivel teritorial, al judetului, sunt reprezentate de anumite structuri ale
lor, denumite servicii deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale
administratiei centrale de specialitate.

Din interpretarea art. 116-117 din Constitutie rezulta ca administratia

centrala de specialitate este formata din 2 MARI CATEGORII DE AUTORITATI
PUBLICE:
I. MINISTERELE, care se pot organiza si functiona numai in subordinea Guvernului
II. ALTE ORGANE CENTRALE DE SPECIALITATE care, la randul lor, pot sa se
constituie:
a) in subordinea Guvernului, altele decat ministerele.
Deci, Guvernul are in subordinea lui 2 categorii de autoritati centrale
de specialitate, respectiv ministerele si alte organe de specialitate decat
ministerele, care poarta denumiri diferite (Autoritatea Nationala pt rezervele
statului, regii autonome)
b) in subordinea unui minister (ex: ANFP = Agentia Nationala a
Functionarilor Publici este in subordinea Ministerului Afacerilor Interne)
Precizam ca fiecare act normativ care reglementeaza organizarea si
functionarea unui minister prevede autoritati centrale de specialitate care se
organizeaza si functioneaza in subordinea lui. Posibilitatea de a se constitui astfel de
autoritati centrale de specialitate in subordinea Guvernului si a ministerelor este
recunoscuta prin art. 117 alin. (2) din Constitutie, care prevede ca acestea pot sa
infiinteze organe de specialitate in subordinea lor cu doua conditii:
1) Legea sa le recunoasca o asemenea competenta, iar Legea 90/2001 privind
organizarea si functionarea Guvernului si a ministerelor o face
2) Sa existe avizul Curtii de Conturi
c) ca autoritati centrale autonome, acestea putandu-se infiinta numai
prin lege organica

ACTELE ADMINISTRATIEI CENTRALE DE SPECIALITATE

Constitutia nu face nicio referire la aceasta materie, insa, in activitatea pe
care o desfasoara, de la nivelul acestor autoritati publice emana diferite acte
juridice care, din punctul de vedere al naturii lor, sunt acte administrative, care
pot avea:
-caracter individual, atunci cand se refera la un subiect determinat de drept si au
opozabilitate numai fata de acesta (ex.: un ordin al unui ministru prin care el
numeste un director sau alt functionar din subordinea lui)
-caracter normativ, cand sunt general obligatorii si opozabile erga omnes (ex.: un
ordin sau niste norme date in aplicarea unei legi sau a unei HG)
Aceste acte juridice poarta denumiri diferite, respectiv ordine, instructiuni,
precizari, norme, norme metodologice.
Exista situatii in care 2 sau mai multe organe ale administratiei centrale de
specialitate sau astfel de organe impreuna cu structuri neguvernamentale (ONG-uri)
adopta in comun acte administrative care reglementeaza aspecte care intra in
competenta lor comuna. (Ex.: un ordin al ministrului muncii si al ministrului
finantelor publice cu privire la salarizare sau protectia muncii, somaj etc.)
In calitatea lor de acte administrative, ele sunt supuse controlului de
legalitate exercitat de instantele judecatoresti de contencios
administrativ.

XXIII. ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA

Este reglementata in cea de-a doua sectiune a cap. V al Titlului III, unde se
regasesc pe de o parte principiile de organizare si functionare a administratiei
publice locale, iar pe de alta parte, autoritatile publice care o realizeaza, precum si
institutia prefectului.

Faptul ca prefectul se regaseste reglementat intr-o parte a Constitutiei care

poarta denumirea de administratia publica locala nu trebuie interpretat in sensul ca
el ar fi un organ al administratiei publice locale. Prefectul este reprezentantul
Guvernului in teritoriu, este sub acest aspect reprezentantul unui organ central la
nivelul fiecarui judet si al municipiului Bucuresti. Insa, plasarea lui in capitolul V al
Titlului III trebuie raportata la rolul pe care il exercita in raport cu administratia
publica locala, acela de a verifica legalitatea actelor acesteia si de a sesiza instanta
de contencios administrativ daca apreciaza ca unele dintre actele care emana de la
organele administratiei publice locale deliberative si executive sunt nelegale,
atacandu-le in contenciosul administrativ, cu consecinta suspendarii de drept a
actului atacat. Aceasta atributie a prefectului este calificata traditional in doctrina
romaneasca influentata de cea franceza prin sintagma tutela administrativa si
este consacrata expres sub aceasta denumire de Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004.

Administratia publica locala se organizeaza in unitati administrativ-

teritoriale, astfel cum sunt ele identificate prin art. 3 alin. (3) din Constitutie,
potrivit caruia, sub aspect administrativ, teritoriul este organizat in:
a) comune si orase, cu posibilitatea ca unele orase sa poata fi identificate in
conditiile legii municipii, ambele reprezentand unitatea administrativ-teritoriala de
baza.
b) judetul, unitate administrativ-teritoriala de nivel intermediar
Cu un statut specific similar sub anumite aspecte (are prefect, ca judetul)
este capitala, la nivelul careia se constituie organe deliberative, care poarta
denumirea specifica de Consiliu general, si executive, cu denumirea de primar
general si structuri deliberative si executive la nivelul celor 6 sectoare ale sale, sub
denumirea comuna de consilii locale si primari.
Constatam ca din punctul de vedere al organizarii administrative, Romania
apartine statelor care au un singur nivel intermediar intre nivelul de baza (comuna
si orasul) si cel central. In Europa exista state cu un mod similar de organizare
administrativa precum statul roman, dar si state in care exista 2 sau chiar 3 nivele
intermediare. Aceasta preocupare se regaseste si la nivelul Romaniei, in sensul
introducerii, pe langa judet, a unei a doua unitati teritoriale intermediare, respectiv
regiunea, solutie care trebuie realizata insa de catre legiuitorul constituant. (este
necesar sa se faca o reorganizare administrativ-teritoriala a Romaniei, insa exista o
mare dificultate de a realiza acest lucru)

PRINCIPIILE DE ORGANIZARE SI FUNCTIONARE A ADMINISTRATIEI PUBLICE LOCALE

Sunt reglementate in art. 120 din Constitutie, coroborat cu art. 2 din Legea
organica a administratiei publice locale nr. 215/2001. Rezulta ca, din punctul de
vedere al izvorului lor, urmeaza sa identificam principii de rang constitutional
consacrate astfel de Legea fundamentala si principii legale, consacrate de legea-
cadru care pe de o parte reia principiile prevazute de Constitutie si le dezvolta
regimul juridic, iar pe de alta parte adauga altele neprevazute expres de aceasta,
dar subintelese din substanta altor norme constitutionale, respectiv legalitatea,
eligibilitatea si consultarea.

NORMA CONSTITUTIONALA referitoare la principii a suferit anumite

modificari si completari prin legea de revizuire, in prezent ea prevazand ca
administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale se organizeaza si
functioneaza pe baza a 4 principii, respectiv:
A. descentralizarea
B. autonomia locala
C. deconcentrarea serviciilor publice
D. recunoasterea dreptului cetatenilor care apartin unei minoritati nationale de a-si
utiliza limba natala in raporturile cu administratia si serviciile deconcentrate

A. Autonomia locala
Este un principiu unanim recunoscut la nivelul UE, evocat in unele state prin
sintagma autoguvernare si reglementat printr-o Carta europeana a autonomiei
locale, care a fost ratificata si de Romania.
Prin autonomie locala intelegem dreptul si capacitatea efectiva de care
dispun autoritatile administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona in
numele si in interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta treburile publice in
conditiile legii.
Legea precizeaza caracterul exclusiv administrativ si financiar al
autonomiei locale pentru a elimina posibilitatea ca aceasta sa fie interpretata intr-
un mod care sa determine autonomia sub aspect politic si, implicit, posibilitatea
declararii autonomiei unor parti din teritoriul Romaniei, proiect vehiculat intr-o
anumita parte a tarii.
In acelasi spirit, Legea organica prevede ca toate principiile care guverneaza
administratia publica locala in centrul carora se afla autonomia nu pot sa afecteze
caracterele statului roman de stat national, unitar, suveran si independent si nu pot
sa inlature dreptul cetatenilor de a fi consultati cu privire la problemele care privesc
colectivitatea lor teritoriala.

B,C. Descentralizarea si deconcentrarea

In al doilea rand, descentralizarea si deconcentrarea reprezinta doua principii
intre care se regasesc atat similitudini, cat si deosebiri de esenta.
In ambele situatii avem de a face cu o coborare a dreptului de decizie si
de executare a deciziei de la nivel central catre nivelul de baza sau mai apropiat
de cetatean.
Filosofia acestor doua principii se regaseste in principiul european al
subsidiaritatii, care e inscris si in tratatele constitutive, pe care s-a construit si
functioneaza UE, potrivit caruia dreptul de decizie trebuie sa apartina organului care
este cel mai apropiat de cetatean. Transferul acestui drept catre alte structuri
situate pe un nivel superior lui trebuie sa se faca numai daca si in masura in care
acestea pot sa dea o satisfactie mai buna nevoilor si asteptarilor cetatenilor decat
cele din imediata lor apropiere.

Deosebirea dintre descentralizare si deconcentrare este reflectata in

principal de natura sau statutul organului catre care este transferat dreptul
de decizie si de executie.
In cazul descentralizarii, avem de a face cu transferul catre organe de natura
autonoma locala alese de colectivitatile locale, pe cand in cazul deconcentrarii,
avem de a face cu structuri de natura statala care se afla in raporturi de
subordonare ierarhica fata de cele care le transfera responsabilitati de natura
administrativa.
Initial, Constitutia nu mentiona principiul deconcentrarii serviciilor publice, ci
doar pe al descentralizarii si facea referire la serviciile descentralizate ale
ministerelor in mod incorect, de altfel. Acest lucru a determinat inlocuirea acestei
sintagme prin legea de revizuire cu cea de servicii deconcentrate ale
ministerelorsi completarea sferelor principiilor constitutionale, adaugandu-se
descentralizarea si deconcentrarea.
Intelegem astfel ca deconcentrarea este legata si reprezinta o varianta a
centralizarii, pe cand descentralizarea este o consecinta a autonomiei locale.
Aceste principii se regasesc in majoritatea constitutiilor statelor UE, cu
precizarea ca exista constitutii in care se prevede expres ca statul nu poate sa
transfere atributii si responsabilitati catre autoritatile teritoriale autonome (ca
regula) decat daca le-a asigurat resursele financiare necesare suportarii costului
acestor atributii.

D. Principiul recunoasterii pentru minoritati a dreptului de a-si folosi limba

natala
Nu a existat pana la revizuirea din 2003 a Constitutiei si trebuie interpretat si
aplicat prin raportare la dispozitia art. 13, care consacra caracterul oficial al limbii
romane, dispozitie care face parte din categoria celor care sunt sustrase posibilitatii
de a fi revizuite potrivit art. 152.
Atat fosta Lege a administratiei locale 69/1991, cat si actuala Lege nr.
215/2001 contineau dispozitii prin care se recunostea un asemenea drept, despre a
caror legitimitate putem vorbi abia dupa adoptarea Legii 429/2003 de revizuire a
Constitutiei si inserarea in acest fel a unui alineat distinct in art. 120. Din continutul
lui rezulta ca regimul juridic al acestui drept are in principal urmatoarele
coordonate:
- se poate aplica numai in unitatile administrativ-teritoriale unde minoritatea
nationala are o pondere semnificativa, prin care intelegem peste 20% din
totalul populatiei sau cel putin 1/5 din numarul membrilor organelor deliberative,
respectiv consiliile locale si cele judetene;
- recunoasterea acestui drept vizeaza exclusiv raporturile cu administratia publica
locala si cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si celorlalte organe
ale administratiei centrale de specialitate;
- aplicarea acestui drept priveste atat relatiile cu cetatenii, cat si modul de lucru al
autoritatilor deliberative, ai caror consilieri in proportie de cel putin 1/5 apartin
unei minoritati nationale.
 Astfel, legea prevede posibilitatea ca sedintele acestor organe colegiale sa se
poata desfasura si in limba minoritatii respective, existand obligatia primarului si
respectiv a presedintelui consiliului judetean de a asigura traducerea in limba
romana, insa actele de sedinta se intocmesc intotdeauna in limba
romana.
- un asemenea drept naste obligatia autoritatilor publice de a crea conditii pentru
respectarea lui.

In afara celei anterior mentionate, care obliga primarul si presedintele Consiliului

judetean sa asigure logistica necesara traducerii, Legea privind statutul
functionarilor publici prevede ca in unitatile administrativ-teritoriale in care o
minoritate nationala este reprezentata potrivit legii, functionarii care lucreaza in
serviciile care au raporturi directe cu cetatenii au obligatia de a sti limba acelei
minoritati.

Acest lucru naste in practica spete de genul:

Speta 1: functia de secretar al municipiului X devine vacanta si se declanseaza
procedura de organizare a concursului. Intre conditiile puse candidatilor la concurs
se afla si cunoasterea limbii minoritatii reprezentate semnificativ. Candidatul AB isi
depune dosarul care este respins insa in faza preliminara concursului pe
considerentul ca nu a facut dovada cunoasterii limbii materne a minoritatii
respective. Impotriva respingerii dosarului sau, candidatul formuleaza actiune in
justitie. Ce solutie poate pronunta instanta?
Speta 2: cetateanul AB se adreseaza Consiliului national pentru combaterea
discriminarii, considerand ca a facut obiectul unei discriminari, dat fiind faptul ca
institutia prefectului judetului si Camera de conturi a judetului respectiv, structura
teritoriala fara personalitate juridica au refuzat sa afiseze si denumirea tradusa in
limba minoritatii respective. Cele doua autoritati publice se apara in fata Consiliului
(CNCD-ului), invocand in principal faptul ca nu fac parte din categoria autoritatilor
publice pentru care Constitutia si legea organica sa impuna o asemenea obligatie.
CNCD pronunta o hotarare prin care admite sesizarea petitionarului, obliga cele
doua autoritati sa afiseze denumirea in limba minoritatii si le sanctioneaza cu o
amenda contraventionala de 1000 de lei. Impotriva acestei hotarari, cele 2
autoritati fac actiune la Curtea de Apel Bucuresti, sectia de contencios
administrativ. Ce argumente aduc in sustinerea atacarii hotararii CNCD-ului si ce
solutie credeti ca va pronunta instanta?

PRINCIPII LEGALE
A. Principiul legalitatii
Este comun intregii administratii, nu numai celei autonome locale, si este
prevazut si in Constitutie in art. 1 alin. (5), care obliga la respectarea Constitutiei, a
suprematiei sale si a legilor.
El semnifica in esenta conformitatea activitatii administratiei autonome locale
cu legea in acceptia lato sensu a cuvantului, care include, pe langa legile
Parlamentului, ordonantele Guvernului, orice act normativ care are o forta
obligatorie pentru administratia locala.
In doctrina se vorbeste despre egalitatea in continutul legii , care impune
consacrarea unor solutii juridice egale pentru situatii de acelasi tip (principiul idem
ratio, idem ius = aceeasi ratiune determina acelasi drept) si egalitatea in fata
legii, care priveste aplicarea unui tratament egal din partea legiuitorului celor aflati
in aceeasi situatie, consfintita si de art. 16 alin (1) din Constitutie.

B. Principiul eligibilitatii
Evoca modul de constituire a autoritatilor deliberative si executive ale
autonomiei locale prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat pe baza de
scrutin majoritar de lista pentru organele colegiale (Consiliu judetean si local) si
scrutin majoritar uninominal pentru cele executive.

C. Principiul consultarii populatiei cu privire la problemele de interes ale

colectivitatii locale in care administratia publica isi desfasoara
activitatea
Consultarea se face prin referendum local si prin alte mijloace de consultare
prevazute de lege.
Consultarea reprezinta o modalitate directa de implicare a membrilor
colectivitatii la deciziile luate de organele de conducere ale acesteia, o forma
directa de exercitare a suveranitatii, care, in unele state, cum este Elvetia,
reprezinta modalitatea frecventa de guvernare si administrare.