Franklin Delano ROOSEVELT

(1882-1945)

Cel de-al 32-lea preşedinte al Statelor Unite (1933-1945), ales de 4 ori, Roosevelt a fost
unul dintre cei mai ingenioşi lideri politici ai secolului XX. Programul său, numit „New
Deal”, reprezentând un răspuns la „Marea Criză” („Great Depression”), a folosit guvernul
federal ca un instrument de schimbare socială şi economică în contrast cu rolul său tra-
diţional pasiv. În timpul celui de-al doi- lea război mondial, Roosevelt a fost cel care a
condus Alianţa în apărarea împotriva puterilor Axei.
Începutul vieţii: Născut în Hyde Park, New York, pe 30 ianuarie 1882, sub semnul
Vărsătorului, Roosevelt a fost singurul copil al lui James Roosevelt (1828-1900) şi al Sara
Delano Roosevelt (1855-1941). Provenind dintr-o familie de origine olandeză,el era unul din
verii lui Theodore Roosevelt, cel de-al 26 preşedinte al Statelor Unite. Deşi nu erau bogaţi
conform standardelor sfâr-şitului de secol XIX, familia Roosevelt din Hyde Park ducea o
viaţă graţioasă, confortabilă, iar viaţa tânărului Franklin era ocrotită; a fost educat de o gu-
vernantă (institutoare) , iar tatăl său îi satisfăcea toate capriciile. Tânăr chipeş, el era un
excelent atlet, expert la vâslit şi la înot. Colecţiona timbre, păsări, şi modele (machete) de
vapoare-hobby-uri pe care le-a practicat toată viaţa. A fost educat la Groton School din
Massachu- setts unde directorul şcolii, Endicott Peabody(1857-1944) le-a arătat tinerilor
studenţi ce însemna viaţa celor ce erau mai puţin norocoşi în societate. După ce a absolvit
Universitatea Harvard în 1904, Roosevelt a urmat Universitatea Şcolii de Drept din
Columbia fără a primi vreo diplomă universitară şi a fost admis la baroul statului New York
în 1907. În 1905, în ciuda obiecţiilor mamei sale al cărei soţ murise, Roosevelt s-a căsătorit
cu o verişoară mai depărta-tă, (Anna) Eleanor Roosevelt.
Începutul carierei politice: Cariera po-litică a lui Franklin R. a început odată cu alegerea sa
pentru Senatul Statului New York în calitate de membru al partidului democrat în 1910. L-a
sprijinit în 1912 pe Woodrow Wilson să candideze pentru postul de preşedinte al
democraţilor, iar el, Franklin a fost numit în postul de secretar asistent al flotei maritime pe
parcursul primului război mondial. James M. Cocs of Ohio, ales preşedinte al partidului în
1920, l-a ales pe Roosevelt vicepreşedinte datorită numelui său de familie. În 1912Roosevelt
se îmbolnăveşte de poliomielită la casa sa de vară canadiană din Insula Campobello, New
Brunswick, petrecându-şi restul vieţii într-un scaun cu rotile. El a ţinut secret agonia sa fizică
printr-un comportament de veselie şi a respins sfatul mamei sale de a abandona politica şi de
a deveni magistrat la Hyde Park. Încurajat de soţia sa Eleanor şi de mentorul său dedicat
politicii, Louis McHenry Howe(1871-1936),el şi-a reluat cariera nominalizându-l pe Alfred
E. Smith pentru postul de preşe-dinte al convenţiei democratice în 1924 şi în 1928, când
Smith a câştigat nominalizarea partidului. Partidul democraţilor din anii 1920 era adânc
divizat între protes-tanţi, alegători rurali, care favorizau Pro-hibiţia, şi roman catolicii urbani,
care se opuneau Prohibiţiei. Nerăbdător de a câştiga votul electoral al statului New York,
Smith l-a convins pe Roosevelt să ia parte la campania de guvernare. Roosevelt, îngropat în
datorii şi incapabil de a acţiona din cauza bolii a câştigat o victorie meschină (limitată), iar
Smith a fost învins de Herbert Hoover.
Guvernator al statului New York:
Pe parcursul a 2 mandate ca guvernator al New York-lui (1929-1933), Roosevelt a continuat
tradiţia lui Theodore Roosevelt în ceea ce priveşte progresul şi reforma, reuşind să-i
consoleze pe fermierii săraci. Prin lupta sa - pentru controlul statului în ceea ce priveşte
resursa de energie hidraulică a râului Saint Lawrence (deci lupta împotriva privatizării
acestei resurse)- a reuşit să ofere electricitate la preţuri mai mici pentru consumatorii rurali.
Odată cu explozia Marii Crize, Roosevelt l-a numit pe Harry Hopkins ca şef al
Administraţiei de Asistenţă (Ajutorare) Urgentă Temporară. Din moment ce criza se adâncea,
Roosevelt a convocat „Încrederea Minţii” („Brain Trust”), un grup de membrii ai corpului
profesoral al Universităţii Colum-bia, pentru a formula împreună cu el un program
cuprinzător (inteligent) pentru re-zolvarea colapsului economic care începu-se în 1929. În
acelaşi timp, cu ajutorul coa-liţiei democratice sudiste în 1932, Roosevelt a fost nominalizat
preşedinte al partidului, apoi l-a înfrânt pe Hoover în alegerile naţionale, devenind
preşedintele Statelor Unite.
Roosevelt ca preşedinte:
Promisiunea lui Roosevelt -„o nouă repartizare (împărţire) a poporului american”- a
prefigurat o lărgire revoluţionară a puterii federale în viaţa de zi cu zi a naţiunii. Primele sale
trei luni în birou, cunoscute sub numele de „Cele 100 de Zile”(martie-iunie 1933), au fost
marcate de o legislaţie inovativă izvorâtă din ramura executivă. Într-o perioadă de şomaj
masiv (25% din forţa de muncă), în care piaţa mărfurilor se afla în colaps, mii de bănci se
închideau din lipsă de lichidităţi, şi în care preţurile agricole căzuseră sub costul producţiei,
Con-gresul, la cererea lui Roosevelt, a luat o se-rie de măsuri urgente menite să ofere lichi-
dităţi pentru instituţiile bancare, pentru încrederea individuală şi pentru a preveni fa-limentul
financiar. Mai mult, abandonarea exportului aurului în 1933 a avut ca efect devalorizarea
dolarului pe pieţele internaţionale. În adiţie la măsurile de încredere, cum ar fi crearea
Administraţiei Progresului Muncii sub conducerea lui Harry Hopkins, politica New Deal
(Noul Curs) a reuşit să aducă o diversitate de soluţii de soluţii economice la problemele izvo-
râte din primul război mondial. Criza fermelor, rezultată din supraproducţie, a început în
1921 şi a trimis milioane de fer- mieri la oraşe în anii ‘20; Roosevelt a considerat că această
criză reprezintă cau za colapsului economic de la sfârşitul ani lor ’20. El a răspuns cu un
program agricol vast încadrat de Legile de Ajustare Agricolă din 1933 şi 1938. Această
legislaţie a introdus controlul producţiei pentru anumite mărfuri de bază pentru a crea o
balanţă între cerere şi ofertă; de asemenea legislaţia a promovat reîmpădurirea şi
conservarea, şi a oferit cheltuieli de subvenţionare pentru plantaţiile reduse. Programul
pentru Autorităţile Văii Tenne ssee (Tennessee Valley Authority), creat în 1933, cuprindea
construcţia de baraje pentru producerea de energie hidroelectri că, managementul apelor,
îmbunătăţirea tehnicilor fermierilor şi a navigaţiei pe râu, şi construcţia de spitale şi şcoli.
Noi industrii atrase de electricitatea şi munca ieftină au diversificat economia sudică şi au
îmbunătăţit viaţa socială săracă din această zonă.
Coaliţia New Deal: Multe dintre măsu-rile New Deal au alienat comunitatea de afaceri; în
acelaşi timp, aceste măsuri au atras negrii şi alte minorităţi urbane şi mişcarea muncitorească
în partidul demo-crat, formându-se astfel coaliţia New Deal. Legea Naţională de Redresarea
a Industriei (The National Industrial Reco-very Act (NIRA, 1933)) a luat fiinţă sub forma
unei scheme de stabilizare indus-trială desemnat să elimine să menţină preţurile în echilibru.
Secţiunea a şaptea a legii, care promova unionizarea muncii, a alienat totuşi oamenii de
afaceri conser- vatori. Măsurile de strictă securitate impu se de noua Comisie de Securitate şi
Schimb a intensificat opoziţia afacerilor. Beneficiile oferite de Legea Securităţii Sociale, de
legislaţia asigurării de şomaj şi de către Legea Standardelor Muncii Corecte (Fair Labor
Standards Act) din 1938 a atras suportul muncitorilor. În 1935 şi 1936 Curtea Supremă a
Statelor Unite a „lovit (izbit)” măsurile New Deal declarând neconstituţionale măsurile de
precauţie ale legilor (actelor) NIRA şi Legea Ajustării Agricole.
Al doilea mandat:
După câştigarea unei victorii răsunătoa-re împotriva lui Alfred M. Landon în alegerile
prezidenţiale din 1936, Roosevelt a încercat să neutralizeze Curtea propunând numirea de
noi judecători, însă Congresul a respins planul său în 1937. În anii următori o coaliţie
referitoare la congres formată din republicani şi democraţi conservatori, înfricoşată de
cheltuielile federale din ce în ce mai mari în criza din 1937-38 şi neliniştită de expansiunea
puterii federale în zonele rezervate în mod tradiţional statelor, a oprit elanul New Deal.
Iminenţa războiului în Europa, urmată de implicarea Statelor Unite a făcut posibilă victoria
preşedintelui împotriva candidaţilor republicani Wendell L. Willkie în 1940 şi Thomas E.
Dewey în 1944.
Politica de dinaintea războiului: Deşi era un suporter al lui Wilson Woodrow, Roosevelt a
abandonat ideile internaţionaliste ale lui Wilson în momentul în care ţara a adoptat politica
de izolare în anii ’20. Apoi, la sfârşitul anilor ’30, îndemnat (stimulat) de agresiunea lui
Adolf Hitler în expansiunea ja- poneză în Pacific, Rosevelt a revenit la po litica de implicare
în război. A fost, to-tuşi, reţinut de persistenţa puternicului sentiment de izolare a alegătorilor
şi de trecerea prin Congres a unei serii de legi de neutralitate cu scopul de a preveni
implicarea Americii în al doilea război mondial. Roosevelt a câştigat disputa când, alarmat
de înfrângerea Germaniei de către Franţa în 1940, Congresul a dat curs legislaţiei
„închiriate” pentru a ajuta rezistenţa continuă a Marii Britanii împo-triva germanilor. Atacul
japonezilor de la Pearl Harbor de pe 7 decembrie 1941, a aruncat Statele Unite în război de
partea Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice.
Al doilea război mondial:
Roosevelt şi-a încadrat obiectivele diplo- matice în calitate de lider în perioadă de război
printr-o serie de conferinţe. În cola borare cu Winston Churchill el a explicat ţelul războiului
anglo-american în august 1941 în forma Cartei Atlantice (Atlantic Charter). El a negat
ambiţiile teritoriale, a favorizat aranjamentele libere de comerţ internaţional şi a pledat
pentru permanenta securitate şi libertate împotriva agresiu nii. La Casablanca, Morocco, în
ianuarie 1943, Roosevelt şi Churchill au insistat asupra capitulării necondiţionate a Germa
niei ca mijloc de a preveni renaşterea forţei militare inamice. Conferinţa de la Québec
(august 1943) planifica invazia normandiei. La Moscova (octombrie 1943) miniştrii străini
Alianţei au aprobat în principiu fondarea unei organizaţii după terminarea războiului pentru
securi- tatea mondială. Strategia militară şi problema Germaniei de după război au fost
discutate la Cairo (noiembrie-decembrie 1943) şi la Québec (septembrie 1944). În final, la
Yalta, Crimeea(februarie 1945), Roosevelt, Churchill şi Joseph Stalin au abordat problema
planurilor lor care priveau situaţia pe plan mondial de după război. Roosevelt a accentuat
ideea de a fi admisă China în consiliile Alianţei fiind o putere majoră; de aseme nea el a
pledat pentru liberalizarea co- merţului internaţional ca soluţie pentru prevenirea unor
viitoare războaie şi pen tru crearea unei organizaţii a Naţiunilor Unite ca un mecanism de
păstrare a păcii. Totuşi, el nu vedea sfârşitul războiu lui.
Roosevelt a murit de hemoragie cerebra lă la Warm Springs, pe 12 aprilie 1945. Viziunea lui
Roosevelt a unei lumi paşnice şi stabile de după război s-a împotmolit de ambiţia naţională.
Cu toate a- cestea în ajunul morţii sale a devenit foarte probabilă ideea că printre ambiţii le
sovieticilor se număra şi ocuparea Eu ropei centrale şi de est. Încrederea sa în abilitatea
Naţiunilor Unite de a menţine pacea prin colaborarea Aliaţilor pe timpul războiului s-a
dovedit de neconceput în era războiului rece. Coaliţia New Deal a durat mulţi ani după
moartea lui Roosevelt. În plus, lunga sa titulatură în birou pe parcursul anilor Marii Crize şi
al celui de-al doilea război mondial, obţinând 4 mandate de preşedinte (fapt unic în istoria
Statelor Unite) au stat la baza renumelui său de mai târziu,anume „preşedinţie imperială”.
Franklin Delano Roosevelt - Citate:

¨ „Naţiunea care îşi distruge patria, se distruge pe sine” (într-o scrisoare 1937)
¨ „Lăsaţi-mă să afirm cu încredere de-plină că singurul lucru de care trebuie să ne temem
este frica însăşi, teroarea necunoscută, nedreaptă şi nejustificată care paralizează eforturile
necesare de a converti retragerea mai înainte.” (discurs, adresare inaugurală, 1933)
[ Alte personalităţi au exprimat gânduri similare. Thoreau, de exemplu, a scris în Jurnalul
său:”Nimic nu e mai de temut decât Frica.” Iar Ducele de Wellington, referindu-se la
izbucnirea holerei în Londra în 1831 a spus „Singurul lucru de care mă tem e frica” (citat în
„Note de Con-versaţie cu Ducele de Wellington” de Philip Henry Stanhope)]
¨ „Privim înainte către o lume construită din patru libertăţi umane esenţiale. Prima e liberta-
tea de a vorbi şi de exprimare oriunde în lume. A doua e libertatea fiecărei persoane de a se
închina la Dumnezeu în felul ei, oriunde în lume. A treia e libertatea de a dori … oriunde în
lume. A patra e libertatea de frică (de a lupta cu frica-teama) … oriunde în lume.” (discurs,
1941)
¨ „Un radical (o rădăcină) este un om cu ambele picioare ferm plantate în aer; un conservator
este un om cu 2 picioare foarte bune care, totuşi, nu a învăţat niciodată să meargă; … un
liberal este un om care îşi foloseşte mâinile şi picioarele la porunca şi comanda capului său.”
(adresare radio, 1939)
¨ „Un guvern nu poate fi mai bun decât opinia publică care îl susţine.”(discurs, 1936)
¨ „Este un nefericit eşec uman ca un portofel plin să mormăie mai tare decât un stomac gol.”
(discurs, 1940).
INFORMAŢII SUPLIMENTARE:
(Anna) Eleanor Roosevelt(1884-1962):
activist social, autoare, lector, reprezentantă a Statelor Unite în Naţiunile Unite şi soţia
preşedintelui Franklin D. Roosevelt. S-a născut la New York pe 11 octom brie 1884, sub
semnul Balanţei, ca fiică a lui Elliott Roosevelt(1860?-1894) şi Anna Hall Roosevelt (1863-
1892), descendenţi ai unei familii proeminente de origine olandeză. Ea era una din nepoatele
preşedintelui Theodore Roosevelt. Mama sa a murit când ea avea 8 ani, iar tatăl ei la 10 ani.
A trăit apoi cu bunica ei maternă. Cuplul Franklin-Eleanor (căsătoriţi în 1905) a dat naştere
la 5 copii. Punctul culminant al căsătoriei lor a fost în 1918 când Eleanor intenţiona să
divorţeze aflând de aventura amo-roasă a lui Franklin cu secretara Lucy Page Mercer. Deşi
Franklin a refuzat divorţul, Eleanor a decis să aibă propria ei carieră. Determinarea ei a
devenit o necesitate când Franklin a fost lovit de poliomelită după oferta nefericită pentru
vicepreşedinţie din 1920. Astfel, Eleanor a devenit activă în politica partidului democrat în
anii ’20 păstrând vie cariera politică a soţului ei invalid. Când el a fost ales preşedinte în
1932, ea a continuat să-l asiste, Eleanor devenind curând o figură proeminentă în
administraţie.