Teatru si societate Irina Craita-Mandra, Regie Teatru, Master, Anul I

"Teatrul postdramatic"

- Hans Thies Lehmann -

1. Contextul in care se contureaza teatrul postdramatic

"Si in apele mainstream-ului inoata pesti minunati, dupa cum si in

subsolurile avangardei se intampla sa cada tencuiala de pe pereti."
Teatrul postdramatic este fundamental legat, insa nu exclusiv, de
domeniul teatrelor care cultiva experimentul si sunt dispuse sa-si asume
riscuri estetice. Accentuarea formelor experimentale de teatru nu implica
un verdict legat de calitate: este vorba de un demers analitic dedicat unei
idei schimbate despre teatru, nu de pretuirea unor realizari artistice
anume.
Teatrul care reuseste sa se detaseze de conventii este un teatru din cale
afara de riscant. Textele nu corespund asteptarilor cu care sunt primite de
regula textele de teatru. A aparut un peisaj teatral nou din multe puncte
de vedere; un teatru ale carui reguli sunt inca in mare masura
necunoscute. S-a incetatenit asadar termenul de teatru de proiecte. In
fond, aceasta munca teatrala este experimentala; ea consta in cautarea
de noi conexiuni si de noi moduri de a impleti stiluri de lucru, institutii,
spatii, structuri si oameni. Cele mai multe dintre marile teatre sunt cat se
poate de improprii pentru a promova un astfel de teatru (inainte ca acesta
sa isi castige recunoasterea pe scara larga). Multi dintre cei care lucreaza
acolo sunt mult prea dependenti de conventii, de asteptarile publicului, cu
alte cuvinte: de cerintele birocratice. In afara de asta, gandirea celor
responsabili in astfel de institutii este adeseori ea insasi puternic ancorata
in traditiile teatrului dramatic literar. Cu atat mai greu le este acestora ca,
in vremuri in care subventiile sunt anemice, sa-si asume riscurile pe care
le presupune un teatru experimental (animat de motive pur estetice). La
fel ca in stiinta, drumul experimentului trece si prin incercari gresite,
rataciri, rute ocolitoare. Din pacate, teatrul experimental este in mod
legitim, un teatru al ratacirii.

Teatrul postdramatic, puternic ancorat in teatrul epic

Deoarece evolutia dramei moderne se indeparteaza de drama insasi, ea

nu poate fi analizata fara sprijinul unei notiuni opuse. Termenul care se
impune aici este acela de epic: el denumeste o trasatura structuranta
comuna eposului, povestirii, romanului si altor genuri, anume prezenta a
ceea ce s-a numit subiectul formei epice sau eul epic.
In sprijinul valabilitatii, aproape de nimic impiedicate, a conceptiei epicului
ca succesor al dramaticului a venit apoi, ca un factor esential, autoritatea
suverana a lui Brecht. Aceasta a facut ca, multa vreme, opera acestuia sa
devina polul central de orientare in abordarea esteticii teatrale mai noi - o
imprejurare care, oricat ar fi fost ea de productiva, a adus cu sine
veritabile blocaje de perceptie si un consens mult prea rapid in legatura
cu elementele cele mai importante ale teatrului modern. Concentrarea
pe rationalitate, distanta tipic brechtiana intre procesul de a arata si ceea
ce era aratat, intre ceea ce era reprezentat si procesul reprezentarii,
signifiant si signifie, a dat la iveala, pe langa productivitatea ei
semiologica, o orbire de un soi aparte.

Stransa legatura a teatrului postdramatic (performance text)

cu artele vizuale si muzica
Unii teoreticieni au incercat sa salveze principiul oglindirii pentru pictura
abstracta. Dar afectele sau starile sufletesti nu se manifesta ca imagini
sau tonuri, relatia alcatuirilor estetice fata de ele este una mai complexa:
un fel de aluzie. Tabloul care, cel putin la inceputul epocii moderne, nu
vrea sa stie de reproductivitate, este conceput ca avand o miza proprie,
noua: gest si inervatie solidificate, devenite manifeste. Din anii 80 si pana
astazi, teatrul formalist, in care procesul real al performance-ului ia
locul jocului mimetic, precum si teatrul care lucreaza cu texte lirice, in
care nu este reprezentata nici un fel de actiune, nu mai desemneaza
nicidecum o extrema. Acestea sunt dimensiunile esentiale ale noii
realitati teatrale. Mutatia frontierelor dintre medii disloca drama bazata pe
actiune si o impinge afara din centrul estetic al teatrului.
Pictura accentueaza revendicarea perceptiei de a realiza inexprimabilul
plasticitatii insasi cu aceeasi intensitate ca si ceea ce este reprodus si
exprimat de tablou. A citi si a vedea devine mai mult punere in scena
decat interpretare. A se indeparta de viata; in loc de mimesis al
realitatii, o constructie strict exterioara curata, care presupune o
deformare metodica a psihologiei si a actiunii. Intr-un astfel de teatru,
ar urma sa fie unificat bunul plac deplin al elementelor in relatia lor cu
viata reala si o extrema precizie si desavarsire a realizarii. Gandurile
acestea , aflate la o distanta mare de realitatea obisnuita a teatrului, sunt
extrase mai cu seama din pictura.
Teatrul postdramatic nu este numai o noua specie de text al montarii (si
cu atat mai putin un nou tip de text pentru teatru), ci un tip de utilizare a
semnului in teatru care rascoleste din strafunduri aceste doua straturi ale
teatrului prin calitatea modificata structural a ceea ce se numeste
performance text: el devine mai mult prezenta decat reprezentatie, mai
mult proces decat rezultat, mai mult manifestare decat semnificare, mai
mult energetica decat informatie. Stilul sau, mai degraba, paleta
trasaturilor stilistice ale teatrului postdramatic ne permite sa recunoastem
urmatoarele trasaturi caracteristice: parataxa, simultaneitate, jocul cu
densitatea semnelor, muzicalizare, dramaturgie vizuala, corporalitate,
patrunderea realului, situatie/ eveniment. In aceasta fenomenologie a
modalitatii postdramatice de intrebuintare a semnelor, raman pe margine:
limba, vocea si textul.

Panorama teatrului postdramatic:

- O seara la Jan si prietenii sai (Jan Lauwers "Epigonentheaterzlv")

- Naratiuni ("My dinner with Andre" - Andre Gregory; "WYSIWYG" -
Renata Lorenz si Jochen Bart; Bernhard Minetti; Von Heiduck; "Bread and
puppet")
- Poezie scenica (Lauwers; Jan Fabre)
- Intre arte (Heiner Goebbels; Michael Simon)
- Eseu scenic (Bazon Brock; Cristoph Nel; Heiner Muller)
- Teatru cinematografic (John Jesurun; Robert Wilson)
- Hipernaturalism (Werner Schwab; Jean Pierre Sarrazac; Michel Deutsch)
- Cool Fun ("Gob Squad"; Felix Ruckert; Cristof Schlingensief)
- Un teatru al spatiului "impartit" ("Angelus Novus"; Josef Szeiler; "La fura
dels Baus")
- Solo-uri teatrale, monologii (Klaus-Michael Gruber; Robert Wilson; Luca
Ronconi)
- Teatrul coral (Anatoli Vassiliev; Gerhardjan Rijnders; Einar Schleef)
- Teatrul eterogenului (teatru = "lucru care se intampla"; "theatre at the
vanishing point")

Teatru postrdramatic = film mut + teatru radiofonic

Depasirea granitelor dintre arta si realitate, dintre teatru si celelalte arte,

dintre actiunea live si reproducerea tehnologica, dintre acting si non-
acting a ajuns sa fie un adevarat elixir al vietii pentru teatru. Iluzia se
destrama; teatrul trebuie sa fie recognoscibil ca teatru. Conceptia
conform careia adevarul ar putea fi ascuns intr-un invelis aparent se
pierde. Daca teatrul are de oferit vreun adevar, arunci el trebuie, de acum
inainte, sa se lase recunoscut ca fictiune si sa-si expuna procesul prin
care produce fictiuni, in loc sa insele in aceasta privinta. Altfel, el nu poate
castiga in seriozitate.
In formele de naratiune post-epice este vorba de relevarea prezente
personale a povestitorului, care nu mai trebuie sa arate cu degetul; e
vorba de intensitatea autoreferentiala a acestui contact: despre
apropierea in distanta, nu de distantarea a ceea ce este aproape.

Imagini postdramatice ale corpului:

- dansul
- slow motion, gestul
- sculpturi: corpul, jertfa, voyerul
- corpuri ale puterii
- corpul si lucrurile
- animale
- corp estetic versus corp real
- durere, catharsis
- corpuri infernale
- corpuri in degradare
- spirits
-
-
- Concluzie sau scopul teatrului postdramatic
-
In epoca rationalizarii, a idealului calculului, a rationalitatii generalizate a
pietei, teatrului ii revine rolul ca, prin intermediul unei estetici a riscului,
sa manipuleze acele extreme ale afectului care contin intotdeauna si
posibilitatea incalcarii tabu-ului. Aceasta este data atunci cand spectatorii
sunt confuntati cu problema modului in care sa se comporte fata de ceea
ce se petrece in prezenta lor, de indata ce nu mai este data distanta
sigura care trebuia sa garanteze diferenta estetica intre sala si scena.
Tocmai aceasta realitate a teatrului, anume ca el poate sa se joace cu
acea granita, il predestineaza la acte si actiuni in care nu e formulata o
realitate etica ori chiar o teza etica, ci ia nastere o situatie in care
spectatorul este confruntat cu frica abisala, cu rusinea, chiar si cu
manifestarea agresivitatii. Devine astfel limpede ca teatrul nu isi castiga
realitatea estetica si politic-etica prin enunturi, teze, informatii, oricat ar fi
ele de mestesugit jucate, pe scurt: prin continutul sau sau in sensul
traditional. Dimpotriva, face parte din constitutia lui sa declanseze o
spaima, sa lezeze niste sentimente, sa produca dezorientare; toate astea
ar trebui ca, tocmai prin procese aparent imorale, asociale, cinice,
sa-l oblige pe spectactor sa se confrunte cu propria lui prezenta, fara sa-l
priveze nici de amuzamentul si socul recunoasterii, nici de durere, nici de
placerea care, doar ea, ne face sa ne intalnim la teatru.