Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Lect. Univ. Dr. Raluca Soare
O perspectivă actuală asupra retoricii şi teoriei argumentării trebuie dezvoltată cu
necesitate în raport cu sfera comunicării în general şi cu interacţiunile comunicative ce
gravează spaţiul social, în special. Din acest punct de vedere, studiul retoricii şi al
argumentării este esenţial atât pentru înţelegerea modului de producere a discursurilor
adecvate situaţiilor de comunicare, cât şi pentru receptarea critică a oricărui text (politic,
publicitar, mediatic), prin aplicarea unei grile corecte de decodare. Aşa cum arată S. Săvulescu,
Åretorica impregnează ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al
interacţiunii umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiene sau mediatice, al
justificărilor şi probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi oratorice.µ
Dacă intenţionalitatea şi finalitatea sunt două coordonate definitorii ale comunicării,
atunci, relevanţa mecanismelor retorice şi argumentative în cadrul acestui proces, este de
necontestat caci nu putem vorbi despre efectele comunicării fără a avea în vedere intenţia
locutorului de a crea prin comunicare anumite efecte, precum şi reuşita în comunicare, care
implică izomorfismul dintre emiţător şi receptor. Prin urmare, intenţia de a-i convinge pe
ceilalţi, de a determina prin comunicare acceptarea, aprobarea şi consensul sau de a-i
împiedica să adopte un alt punct de vedere, ocupă un loc important în procesul general de
comunicare şi un loc central în comunicarea persuasivă. Dacă efectele corespund sau nu
intenţiei, depinde de o serie de factori printre care, calitatea argumentelor folosite, prestigiul
vorbitorului, contextul în care se produce comunicarea, stilul folosit, structurarea ideilor, etc.
Aşadar,
alegerea modalităţilor de comunicare nu este independentă de efectul pe care locutorul
îl urmăreşte, ci decurge dintr-o strategie comunicaţională ce implică
.
c c
0ând un locutor propune interlocutorului său să-şi asume ¬ soluţia opinabilă la o
problemă argumentativă, ne aflăm în faţa unui discurs retoric
0omunicarea e
autentică dacă, într-adevăr, utilizatorul are convingerea pe care o propune, pozitivă ori
negativă, şi inautentică dacă mimează această convingere.µ
Instrumentul comunicării retorice este argumentul care, în virtutea desfăşurării sale conform
unor principii şi reguli, permite examinarea faptelor şi datelor, aprecierea valorilor şi judecarea
ideilor şi conceptelor expuse. Opinia instaurată prin argumentare poate fi considerată drept
întrucât are flexibilitatea dată de criteriul stabilirii consensului. O opinie expusă
argumentativ trebuie astfel să genereze o autoconvingere şi deci o asumare proprie a mesajului
de către receptor. Putem afirma astfel că, cele trei condiţii fundamentale ale actului retoric
propriu-zis sunt: À
À
À
À
À
.
În concluzie, orice comunicare este o încercare de a influenţa. 0omunicarea urmăreşte într-
adevăr să transmită un sens (al unei idei, situaţii, fenomen), fapt ce nu se poate realiza fără
influenţare. Dacă influenţarea este consubstanţială comunicării, atunci, a comunica şi a influenţa
formează una şi aceeaşi acţiune.
c c
Premisele persuasiunii sunt ©À
. Prima categorie are în
vedere procesele psi ologice active în cazul majorităţii oamenilor: nevoile, atitudinile şi
consistenţa. A doua categorie se referă la structurile logice sau raţionale comune receptorilor
(silogismele, raţionamentul cauză-efect, inductiv, deductiv, analogic). 0ea de-a treia categorie
vizează sistemul de valori, convingeri şi modele comportamentale care stau la baza formării
individului şi se propagă prin intermediul limbajului, poveştilor, miturilor şi propriilor
observaţii cu privire la grupurile sociale cu care intrăm în contact.
Mijloacele persuasiunii constau în resursele limbajului utilizate conform strategiilor
comunicaţionale. Putem identifica trei dimensiuni lingvistice majore: À
À
À
À
. Dimensiunea semantică explică
nuanţele de sens pe care le conotează cuvintele. Dacă pentru locutor este importantă alegerea
cuvântului cel mai adecvat contextului semantic, receptorul trebuie să se concentreze asupra
opţiunilor semantice, fără a pierde din vedere faptul că alegerea unui anumit termen oferă
indicii preţioase cu privire la intenţiile ascunse şi la credibilitatea unei surse. Dimensiunea
funcţională evidenţiază funcţiile sau misiunile cuvintelor, foarte importante pentru
dimensiunea persuasivă a limbajului (numirea, modificarea, activarea). În afara funcţiilor şi a
înţelesului semantic, unele cuvinte includ o senzaţie, o structură şi o temă. Toţi termenii
onomatopeici sunt exemple evidente de limbaj cu o structură sau temă anume. Această
dimensiune poate sa fie evidenţiată şi prin figuri de stil precum asonanţa şi aliteraţia.
În contextul supralicitării şi concurenţei la nivelul comunicării, orice emiţător trebuie să
ţină seama de faptul că mesajul său va fi amestecat, asimilat altora şi că, prin urmare, este
indicat ca el să atragă atenţia şi să acroşeze, să producă un stimul, adică un factor susceptibil
de a declanşa o recţie din partea receptorului. Astfel, pentru ca un mesaj să aibă impact, el
trebuie să genereze interesul, alegerea şi adeziunea, să determine reflecţia şi evaluarea, să
declanşeze o acţiune sau un comportament.
Putem, aşadar, să distingem trei niveluri de intervenţie:
(nivelul evaluării
imaginii şi al sentimentelor), (nivelul cunoştinţelor şi credinţelor) şi
(nivelul
intenţiei şi acţiunii).
c c
În funcţie de rolul său, de a enunţa, a explica, a interpela, a seduce, a conştientiza, etc.,
mesajul persuasiv va avea o funcţie diferită. Funcţia expresivă pusă în legătură cu
personalitatea şi calităţile
Roman Jakobson (în
31963) stabileşte şase funcţii ale limbajului,în
care sunt angajate elementele comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, codul, destinatarul):
1.c
À
©À centrată asupra emiţătorului, arată atitudinea vorbitorului
faţă de enunţ şi se poate exprima prin intermediul interjecţiilor, al exclamaţiilor, prin
lungirea emfatică a sunetelor;
2.c
se concentrează asupra receptorului, folosind strategia lingvistică a
contactării lui, bazată pe mărci ale vocativului şi imperativului;
3.c
(denotativă sau cognitivă), ce trimite la context, şi la obiectul
comunicării; ea are in vedere, în scopul informării, contextul lingvistic şi extralingvistic
(social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea reală a mesajului,;
4.c
orientată spre stabilirea şi menţinerea contactul cu interlocutorul prin căi
variate (ludicul, interogativul, suspansul, misterul, şocantul). Poate miza şi pe întreruperea
comunicării, verificând dacă receptorul este atent şi canalul de comunicare funcţionează
fără factori perturbatori;
5.c
À
cu rolul de a clarifica, explica, defini sau demonstra codul utilizat
de comunicator, modul în care funcţionează nivelurile limbii (morfologic, sintactic, lexico-
semantic etc.), favorizând şi facilitând comunicarea;
6.c
©
ce presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine, prin
transformarea materiei în manieră, odată cu redarea metaforică a semnificatului şi prin
exploatarea valenţelor expresive ale limbajului cu ajutorul figurilor de stil.
Este necesar să abordăm caracterul pregnant al persuasiunii, fiind conştienţi că, în esenţă,
aceasta este un act simbolic atât pentru cel care o practică, cât şi pentru cel care îi suportă
consecinţele. Actul persuasiv nu presupune pentru nimeni obligativitatea de a acţiona într-un
anume fel, ci, mai degrabă, oferă argumente logice, emoţionale şi culturale în sprijinul
eventualei asumări a acţiunii respective. Motivele întemeiate de a acţiona trebuie să-i parvină
receptorului printr-un mediu adecvat, indiferent dacă este vorba de o comunicare
interpersonală sau de una publică.
c c
c 1.2. Situaţia retorică
"
Recadrajul sau reîncadrarea realului constă în modificarea situaţiei argumentative
pentru a o apropia de opinia care se doreşte a fi împărtăşită. Recadrajul se realizează în
principal prin redefinirea unor concepte uzitate de orator, pentru a creiona o realitate similară
celei percepute de public. Formulele folosite de obicei sunt: Å
¬
¬
!Recursul la autoritate este folosit pentru a evoca experienţa personală a oratorului (
"
), când se recurge la mărturia
directă a unei terţe persoane (
¬ ¬ "
) sau la
strategii de politeţe (
" ).
0ontextul comunicaţional argumentativ poate determina recurgerea la forme directe
sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative şi la acţiuni redresive implicite sau
explicite. Aprecierea măsurii în care comunicarea argumentativă afectează interlocutorul se
realizează în funcţie de trei variabile extralingvistice:
1.c dÀ
À
² depinde de relaţia stabilită între actorii comunicării,
determinată de poziţiile şi atributele sociale stabile, de frecvenţa sc imburilor
verbale, de domeniile tematice abordate, etc.; în general, această variabilă
impune o relaţie simetrică între actorii comunicării.
2.c ë
² exprimă direcţia exercitării controlului comunicării; în comunicarea
argumentativă se stabileşte o relaţie asimetrică, controlul comunicării
desfăşurându-se dinspre emiţător spre receptor.
c c
3.c â
² se stabileşte în raport cu dorinţa de autonomie faţă
de colocutor sau de aprobare a acestuia.
Rezultanta acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra unei forme de
comportament strategic, în raport cu intenţiile de comunicare şi cu imperativul adaptării la
audienţă.
0onform d
#
#
strategia comunicativă
reprezintă Åo formă de comportament comunicativ, bazată pe manipularea structurilor
interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora, în vederea atingerii
obiectivelor urmărite.µ Din perspectiva efectului unei intenţii de comunicare, comportamentul
strategic este în mod necesar legat de acţiunea
. Aplicarea principiului
politeţii în comunicare determină alegerea strategică a modalităţilor de expresie lingvistică, în
funcţie de datele concrete ale situaţiei de comunicare. Teoria politeţii, dezvoltată în cadrul
pragmaticii de Brown şi Levinson (1987), se bazează pe conceptul de
imaginea publică a eului individual, configurată în termenii unor atribute sociale acceptate de
alţii. Principul politeţii are un număr de 6 maxime centrate asupra emiţătorului şi receptorului,
formulate de Geoffrey Leec :
urmăreşte diminuarea expresiei neajunsurilor
unei acţiuni din perspectiva receptorului;
urmăreşte impersonalizarea emiţătorului (prin formulări
impersonale);
À constă în minimalizarea gesturilor proprii de generozitate ale
emiţătorului;
© se manifestă prin reducerea de către emiţător a opiniilor pe care
receptorul le dezaprobă şi prin accentuarea opiniilor pe care receptorul le aprobă; dacă prima
parte a maximei urmăreşte înlăturarea conflictului, cea de-a doua parte caută să creeze
receptorului sentimentul de confort şi solidaritate;
vizează minimalizarea formulărilor ce exprimă dezacordul şi
maximizarea celor ce exprimă acordul; această maximă relevă faptul că orice comunicator este
mai degrabă predispus să exprime acordul cu celălalt decât dezacordul;
À©
se bazează pe stimularea sentimentelor pozitive şi crearea empatiei,
prin răspunsuri directe la nevoile afective şi de recunoaştere ale receptorului.
c c
În timp ce maximele 1 şi 3 sunt centrate asupra receptorului, maximele 2 şi 4 se răsfrâng
asupra emiţătorului, iar maximele 5 şi 6 acţionează simetric atât asupra emiţătorului cât şi
asupra receptorului.
În mod evident, retorica are un caracter situaţional sau contextual. Relaţia semnificaţie-
context reprezintă o condiţie generală a comunicării umane, dar nu este sinonimă cu situaţia
retorică, căci, mai mult decât a fi parte a unui context care implică interacţiunea dintre retor,
audienţă, subiect şi scopul comunicării, în ultimă instanţă, discursul retoric produce o acţiune
şi aduce sc imbarea unei stări de fapt. Altfel spus, retorica reprezintă o acţiune asupra
realităţii, prin producerea unui discurs care angajază gândirea şi acţiunea audienţei în actul
sc imbării. În acest sens putem afirma că retorica are un caracter persuasiv.
c c
În Evul Mediu retorica va căpăta statutul de disciplină scolastică, alaturi de formalizată şi
artificializată. Gramatica, dialectica şi retorica vor compune
-ul care va sta la baza
educaţiei şi culturii secolelor V-VIII. Discursul va lua forma predicii sau omiliei. În d
$
Sfântul Augustin a încercat definirea rolului retoricii în contextul cerştinismului şi al
disputelor legate de adevărul revelat ce nu are nevoie de artificiile elocinţei. Pentru Augustin,
abordarea scripturilor presupune atât cunoaşterea modalităţii de descoperire a substanţei
conţinutului, a ceea ce trebuie înţeles (
), cât şi cunoaşterea modalităţii de
transmitere a acestui înţeles, celorlalţi (
). Dacă elocinţa fără înţelepciune nu
ajută la nimic, elocinţa ce însoţeşte înţelepciunea poate ajuta la o mai bună transmitere şi
înţelegere a adevărului. Elocinţa consistă în capacitatea predicatorului ca prin discursul său să
intruiască ( ), să farmece () şi să convingă (
), iar printre ornamentele
retorice necesare unei predici se numără: aluzia, umorul, unificarea într-un enunţ a ideilor
principale desfăşurate în discurs, amplificarea (prin definirea unui termen, oferirea
exemplelor, îndemnarea auditoriului la meditaţie asupra unei idei, etc.), corespondenţa dintre
părţile discursului, tranziţia de la o parte la alta a discursului, cântărirea importanţei temei,
modularea vocii, gestica adaptată. Mai mult, Augustin consideră că stapânirea mijloacelor de
expresie de către predicator, contribuie la o bună înţelegere a conţinutului. În fond, nu retorica
este blamată, ci excesele sale, sau vanităţile sofistice. Deşi Evul Mediu face o clară distincţie
între
şi
, cele două forme de înţelepciune se potenţează
reciproc, la fel cum şi retorica oferă forţă de pătrundere adevărului revelat.
Renaşterea aduce cu sine o glorificare a spiritului clasic şi a elocinţei intelectualizate.
Domină interesul pentru limbă care stă la baza construcţiei realităţii sociale. Scopul educaţiei
retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea abilităţilor de a decsoperi subiecte şi de a le
transpune în formulări adecvate. Se urmărea astfel elaborarea unui ansamblu de subiecte şi de
modalităţi în care acestea puteau fi enunţate, astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de
materialul necesar pentru orice situaţie comunicativă. La îmbogăţirea teoriei îşi aduc
contribuţia Leonard 0ox (-$ ' ( )$$ *r) şi T omas Wilson (-$ '
)$$ *r). 0lasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat prin imitarea modelelor
greco-romane şi a promovat ordinea, claritatea, ec ilibrul, obţinute prin respectarea regulilor
care guvernează diversele genuri. Retorica secolului XVIII-lea este marcată de discursurile
c c
revoluţionare ale lui Danton şi Robespierre ² d
d
sau d
+
.
Substanţa teoretică a retoricii secolului al XIX-lea se fondează pe asumţiile clasice şi pe
premisele epistemologice şi beletristice popularizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea în
Anglia, ca ,-)$
Secolul al XIX-lea este cel care va consemna declinul retoricii clasice.
Reculul retoricii va fi accentuat de programele romantice care merg în direcţia simplităţii,
conciziei şi naturaleţei, respingând modelul normativ-prescriptiv al disciplinei.
Renaşterea retoricii în secolul al XX-lea are la bază revalorizarea limbii şi a persuasiunii,
într-o lume profund mediatizată. 0u mişcarea filosofică
, semnificaţiile simbolice
dobândesc o valoare proprie Årelaţiile dintre limbaj şi lume sau dintre propoziţie şi stările de
fapt (pre-)iau ştac eta relaţiilor dintre subiect şi obiect.µ Retorica va beneficia de teoriile
dezvoltate de lingvistică, prin lucrările lui R. Jakobson, semiotică, prin F. De Saussure şi 0 .
Sanders Peirce, stilistică şi teoria argumentării. Şcoala franceză reprezentată de T. Todorov, R.
Bart es, G. Genette, sau de Grupul Ǎ repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără
a recurge la constrângeri normative. Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei
argumentării şi a filosofiei acţiunii sociale, accentuează prin 0 aim Perelman şi Lucie
Olbrec ts-Tyteca, importanţa unei a teorii a activităţilor umane, a agenţilor individuali sau
colectivi, a scopurilor şi programelor (vezi discursurile deliberative), a evaluării conduitelor
efective din punctul de vedere al sistemelor de norme în vigoare(vezi discursurile judiciare)
precum şi a teoriilor judecăţilor de valoare (vezi discursurile epidictice, elgiul, blamul,
justificarea, scuza).
Mişcarea neoretorica este impresionantă ca amploare. Ea poate fi urmărită în logică,
teoria cunoaşterii, filozofia dreptului, lingvistica generală sau în stilistică şi în critica
literară. Mai mult, corpusuri de norme empirice, cum sînt cele referitoare la reclama
comercială sau la propaganda politică şi religioasă, tind să devină ştiinţe în cel mai
riguros sens al termenului datorită revalorificării şi dezvoltării unora dintre cuceririle
vec ii retorici.
c c
De-a lungul celor două milenii şi jumătate care s-au scurs de la constituirea
retoricii, s-au propus sute de definiţii. Ele se pot grupa însă în trei tipuri, reductibile
fiecare la cîte o formulă mai pregnantă, care a circulat mai mult şi care reflectă una
dintre cele trei mari faze ale istoriei acestei discipline.
Prima definiţie este aceea de
c c
Se reflectă aici o neînţelegere a uneia dintre indiscutabilele cuceriri ale retoricii vec i,
anume că actul comunicării poate fi şi fapt de artă, vorbitorul ţinînd să arate nu numai
doreşte din partea ascultătorului, ci şi să atragă atenţia acestuia asupra
¬
fapt redescoperit de Jakobson şi
franceză.
Pentru Pierre Guiraud însă, År e tori ca este altceva decît un simplu mănunc i de
reguli; ea este expresia unei culturi ( . . . ) dintre t o a t e disciplinele antice, ea este, cu
siguranţă, cea care merită cel mai mult numele de ştiinţă : amploarea observaţiilor,
precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor ei constituie un studiu sistematic al
resurselor limbajului, al cărui ec ivalent nu se vede nicăieri în restul cunoştinţelor
umane ale vremii aceleia".
c c
Aristotel a divizat mijloacele persuasiunii în trei categorii: À
©
À
À. Această
triadă reprezintă modelul pe care s-au grefat principalele modele lingvistice şi retorice din
antic itate şi până astăzi. Modelul ideal al comunicării persuasive este cel care asigură
ec ilibrul perfect al celor trei mijloace. Orice supraevaluare a uneia dintre elementele triadei
poate dezec ilibra actul comunicaţional.
Et osul sau apelul etic, trimite la caracterul oratorului, urmărindu-se persuadarea
auditoriului prin calităţile acestuia, dintre care cele mai importante sunt autoritatea, bunele
intenţii şi carisma, toate cel trei compunând credibilitatea oratorului, calitate detreminată ce
poate determina auditoriul să asculte, sa creadă şi să accepte argumentarea propusă de orator.
Et osul este exprimat atât prin stilul şi tonul mesajului, cât şi prin calităţile oratorului,
independente de mesaj.
Pat osul sau apelul emoţional urmăreşte persuadarea, prin stimularea emoţiilor şi
imaginaţiei auditoriului. Efectul emoţional manifestat prin crearea încântării şi empatiei,
poate merge până la identificarea cu punctual de vedere al oratorului. Apelul patetic poate fi
cel mai bine transmis prin intermediul povestirii care aşează într-o formă abstractă, o realitatea
pe care auditoriul o percepe ca palpabilă şi prezentă. Astfel, valorile şi credinţele oratorului,
prezente implicit în poveste vor fi însuşite de către auditoriu prin mecanismele imaginaţiei.
Logosul sau apelul logic realizează persuadarea prin recursul la raţiune şi trimite la
consistenţa mesajului (probe, fapte, evidenţe) şi la redarea logică a ideilor prin diferite tipuri
de raţionamente
c c
Astfel, discursul deliberativ este orientat spre viitor, are ca obiective susţinerea şi exprimarea
unui sfat, or avertisment, iar topicele sau locurile speciale de invenţie sunt demn/nedemn,
avantajos/neavantajos. Discursul deliberativ a fost legat la început exclusiv de modul de
vorbire specific mediilor/claselor politice, orientarea sa spre viitor reprezentând de fapt,
proiecţia unor legi sau acţiuni politice. Scopul principal al discursului este acela de a lua
decizii şi de a dezbate caracterul lor în termenii axei util-dăunător.
Discursul judiciar este orientat spre trecut, are ca obiective acuzarea sau apărarea,
calificarea sau judecata iar topicele adecvate sunt just/injust şi bine/rău.O caracteristică a
acestui discurs o constituie modul formalizat de organizare şi profilul specializat al
auditoriului.
Discursul epidictic, numit şi discurs demonstrativ sau ceremonial, ia forma alocuţiunilor
publice, panegiricelor şi oraţiilor funebre. Este orientat către prezent, are ca obiective lauda sau
blamul iar topicele specifice sunt virtutea şi viciul. Rolul său este acela de a intensifica
adeziunea faţă de valorile fără de care ar fi imposibilă mobilizarea emoţională a auditoriului.
Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în valoare de un
ansamblu de elemente de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice până la cele non-verbale
cum ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentaţia retorului.
S-au impus cinci canoane care privesc atât actul enunţării ( şi ) cât şi
regulile de construcţie a enunţului (
, şi
).
Invenţiunea este categoria retorică aflată în strânsă relaţie cu logosul, fiind orientată
asupra a ceea ce autorul doreşte să spună mai degrabă decât asupra modului în care aceasta
poate fi spus.
descrie toate mijloacele de persuasiune referitoare la tema discursului:
subiectele, probele, argumentele, locurile, te nicile de persuasiune, te nicile de amplificare,
logica.
c c
d
(dispositio)
Numele latin
înseamnă . În retorica antică,
se referea doar la
ordinea observabilă într-o oraţie/discurs, dar termenul şi-a lărgit sfera semantică incluzând
toate consideraţiile legate de oragnizarea unui discurs. Dispoziţiunea se referă la ordonarea
mijloacelor de persuasiune, înlănţuirea şi repartizarea argumentelor din care va rezulta
organizarea internă, compoziţia generală şi planul discursului. d
în oraţia/discursul
clasică cuprindea următoarele părţi: exordiu, naraţiune, discuţie sau confirmare, peroraţie.
este partea de început a discursului cu funcţie esenţial fatică; cuprinde unexpozeu
scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi demonstrată.
reprezintă expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. Acestexpozeu trebuie
să pară obiectiv: logosul va precumpăni faţă de et os şi de pat os; naraţiunea cere claritate,
concizie, credibilitate.
regrupează ansamblul de probe şi este urmată de o respingere care distruge
argumentele adverse; ea utilizează: exemple, entimema, amplificarea care permite trecerea de
la cauză la problemă; amplificarea cuprinde, de obicei, un sistem eterogen de descrieri şi
digresiuni, de formulări patetice, de amintiri şi citate, de fraze şi cuvinte sinonime;
confirmarea recurge la logos, dar şi la pat os pentru a provoca emoţii în cadrul oferit de
acumularea de argumente.
este secvenţa compoziţională care înc eie discursul putând fi maiextinsă sau mai
restrânsă; ea recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenţă), la apeluri
emoţionale, şi la o structură recapitulativă, în care serezumă argumentaţia.
x
Reprezintă faza de redactare a unui discurs, punctul unde retorica întâlneşte literatura.
Elocuţiunea insistă asupra stilului şi a redactării, făcând apel la figuri, la alegerea şi
dispunerea cuvintelor în fraze sau la producerea efectelor de ritm. Din păcate, sfera retoricii a
fost adesea redusă la interpretarea stilului ca un înveliş atrăgător sau ornamentat al ideilor.
c c
Stilul presupune adecvarea mesajului la gândire şi a expresiei la un anumit public. Este adesea
apropiat de pat os, deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a convinge prin apeluri
la emoţie. Totuşi, stilul este implicat şi în et os, pentru că stabileşte sau diminuează
credibilitatea autorului. La nivelul logosului, stilul servşte la producerea coerenţei şi a
clarităţii, atribute incontestabile ale apelului la raţiune.
Iniţial, memoria părea să fie legată doar de mnemonică (mnemote nică), adică de
ansamblul procedeelor care ar putea să-l ajute pe oratorul în devenire să reţină discursul dar
memoria se referă şi la te nica stocării locurilor comune sau a sistemului organizat de
informaţii provenite din topicele de invenţiune pentru a fi folosite într-o ocazie dată. De aceea,
memoria este legată atât de nevoile de improvizaţie ale oratorului, cât şi de nevoia de a
memoriza un discurs complet pentru a-l prezenta. Memoria, sugerează, de asemenea,
modalităţile de considerare ale aspectelor de pregătire a comunicării şi de performanţele
comunicării însăşi, în special în cazul comunicării orale pregătite sau improvizate.
Deasemenea, memoria se referă şi la modul în care audienţa reţine cele comunicate prin
intermediul discursului. Înacest scop, anumite figuri ale discursului sunt otărâtoare pentru a
ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea, enumerarea).
d
Declamarea se referea la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte publice, dar
sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc prezentarea publică a
discursului, scris sau oral. Ea trimite la enunţarea efectivă a discursului, punerea în valoare a
altor strategii/calităţi care privesc un ansamblu la a cărui coerenţă acţionează efectele vocii,
mimica, privirea, te nicile gestuale. Este strâns legată în special de et os şi de pat os, dar nu
poate fi ruptă nici de conţinutul discursului, fiind complementată logosului.
c c
3. ë
c c
un argument şi o concluzie. Definiţia poate fi îmbogăţitã prin evidenţierea Åcanalului´ astfel,
argumentarea reprezintă o strategie prin care,
, un vorbitor reuşeşte să
extragă concluzii valabile dintr-un enunţ. Argumentarea nu trebuie confundată cu
demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a validităţii unui raţionament, deoarece
mecanismele procesului de argumentare aparţin limbilor naturale, pe când cele ale
demonstraţiei aparţin logicii.
Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezintă o activitate verbală, de natură
intelectuală şi socială, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii.
Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă să-şi
influenţeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă inerentă.
Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a înlănţuirii replicilor, a
dezbaterilor, ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul contextelor monologale (deliberare
interioară).
Din punctul de vedere al cadrului în care se desfăşoarã, argumentarea poate fi comună,
cotidiană sau specializată, în diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii.
3.2.c Argumentul
' $ sunt argumente de ordin afectiv şi moral legate de atitudinile
pe care trebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere auditoriului său. Oratorul îşi poate
construe argumentele pe diverse strategii, cum ar fi cea a bunului simţ, a sincerităţii şi
bunăvoinţei etc.
c c
' $ sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate să trezească
emoţii, pasiuni şi sentimente, să fie deci adaptate profilului psi ologic al publicului vizat.
' se adreseazã raţiunii şi se bazează pe implicaţia logică. Ele pot
fi: deductive, inductive, analogice, etimologice, cauzale, opozitive etc.
0. Sălăvăstru deosebeşte argumentele bazate pe fapte, pe exemple sau pe autoritate.
Faptul este asociat cu un decupaj al realităţii, indifferent dacă această realitate ţine de
concret sau este rezultatul ficţiunii. Aduse într-o relaţie dialgică, atât faptele ce ţin de concret
cât şi cele ce ţin de ficţiune îndeplinesc acelaşi rol argumentativ . Faptul poate fi conceput şi
prezentat drept ansamblul datelor susceptibile de a fi
A. Argumentele bazate pe fapte
observate fie că ele sunt prezentate direct, pe baza documentelor sau prin intermediul
martorilor. Rolul faptelor este acela de a provoca emoţii şi de a mobilize la acţiune.
Argumentele bazate pe fapte sunt folosite în argumentări din mai toate domeniile: în ştiinţele
experimentale, observarea repetată a faptului constituie suportul enunţurilor care exprimă
regularităţi empirice, putând determina enunţarea unor legi; în medicină, simptomele devin
fapte pe baza cărăra se stabileşte o boală; în psi ologie, temperamental unui individ se
determină pe baza reacţiilor pe care le are în diferite contexte; în sociologie, observarea
faptelor unei comunităţi poate constitui baza generalizărilor; în domeniul juridic, acuzarea se
face pe baza faptelor savârşite, înfăţişate şi probate; în domeniul politic, sunt prezentate fapte
reale sau posibile; în literatură, coerenţa faptelor stă la baza întemeierii lumii ficţionale.
Principiile utilizării argumentelor bazate pe fapte sunt: coroborarea faptelor astfel încât să
compună o argumentare raţională, selecţia faptelor favorabile sau defavorabile tezei (vezi
domeniul juridic) şi relavanţa faptelor aduse ca probe în argumentare.
'
(argumentul autorităţii)
c c
Reprezintă un tip de argument prin care se invocă, în sprijinul unei poziţii, sau afirmaţii
o instanţă învestită cu autoritate şi prestigiu. Dacă oponentul recunoaşte această autoritate
implicit, acesta recunoaşte şi validitatea sau adevărul poziţiei sau afirmaţiei oratorului.
Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având următoarea formă
canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este o autoritate în materie.
'
Mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu,
având sc ema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-i convină non-B.
' $
(privitor la omul cu care se discută)
Mod de argumentare care constă în a sublinia consecinţele care rezultă din tezele cel
mai puţin probabile de a fi adevărate, admise de adversar. În sens larg, acest tip de argument
reprezintă un atac cu referire strictă, precisă la doctrina sau la individualitatea adversarului. Se
poate vorbi despre $
întotdeauna când este vorba despre adevărul şi
implicaţiile unei aserţiuni sau despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la
trăsăturile negative ale persoanei care le susţine.
Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe deplasarea accentului de la
problemă la persoană. Respingerea argumentului $
este foarte productivă. Unii
cercetători arată că cel mai important mecanism al respingerii este reprezentat de punerea
adversarului în contradicţie cu el însuşi.
Se disting mai multe căi de realizare:
² contradicţia la nivelul cuvintelor (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile locutorului,
emise, în general, în momente diferite);
² contradicţie la nivelul cuvintelor şi al convingerilor/ credinţelor;
² contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor;
² contradicţie între normă şi realitate.
'
(dintr-un motiv mai puternic, cu atât mai mult)
c c
Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde şi
asupra altui caz, care prezintă faţă de primul motive mai puternice de a fi considerat ca
adevărat.
'
Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra adversarului prin
apelul constant la sentimentele şi interesele sale. Acest tip de argumentare este frecvent folosit
în discursurile politice, electorale şi publicitare şi se axează pe manipularea sentimentelor de
compasiune ale adversarului sau pe strategia ameninţării acestuia.
'
(argument dintr-un motiv egal)
Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice unui caz la un
alt caz, din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri.
'
(prin tăcere)
Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.
c 0onectori argumentativi care introduc argumentele:
, , , , $
,
, /
c 0onectori argumentativi care introduc concluzia/concluzivi:
, "
,
, ¬
$ ,
, ¬
, "
c 0onectori argumentativi generalizatori:
ţ
ă,
ă
ă, aă
tă, ă,
¬
ă.
c 0onectori argumenativi care introduce modalitatea sau calificatorul:
, etc.
c 0onectori argumenativi care introduc rezerva: ¬, etc.
c 0onectori argumenativi care introduc o contra-opinie:
etc.
sau un act de rectificare, de corectare ('
).
Dar poate avea şi un rol strict argumentativ, aducând precizări asupra unei afirmaţiiu
2
"
0
² marc ează o supracreştere a aprecierii, bazându-se pe ideea de surpriză: {
3
¬ "
c c
² marc ează o opoziţie atenuată şi nu un raport contradictoriu între două alternative; nu
trebuie confundat cu
disjunctive, ec ivalent cu . d
¬
)
0©² marc ează o strategie discursivă a consolării sau a compensării. Acest conector are
un efect argumentativ elogiator (© ¬
poateindica o orientare
calitativă (4
©
) sau un aspect comparative: 0
©
D c
4.2.c Silogismul
Silogismul reprezintă o formă de întemeiere a unei teze pe baza unor raţionamente în
care trecerea necesară de la premise (argumente) la concluzie (teză) este determinată de
relaţiile dintre noţiunile angajate în propoziţiile care îndeplinesc rolul de premise (argumente).
Silogismul este constituit din trei propoziţii astfel încât una dintre ele să fie implicată de
celelalte două. În funcţie de ordinea în care acestea apar în mod obişnuit, cele trei părţi sunt:
1.premisa majoră
2. premisa minoră
3. concluzia
5-
(premisa majoră)
{
. (premisa minoră)
!d
{
. (concluzie)
0ele trei propoziţii conţin întotdeauna, în total, trei termeni (
3
3
x. În exemplul dat,
reprezintă termenul major,
termenul
mediu iar, ² termenul minor.
4.3.c Te nici de argumentare
c
xsuportul tezei este
reprezentat de premise care constau atât în propoziţii implicative cât şi disjunctive:
d
¬
d
"
d
c c
d
u8
"
1.2. Te nici deductive inferenţiale de respingere a argumentării
În acest caz, premise (argumentul) este un temei pentru a arăta falsitatea unei teze.
c
!
d
56
7
, 9
56
d
u, 9
7
c
!
'
4
d
u4
"
c
!
d
d
"
d"
d
u,
c
concluzia, deşi se fundează pe analiza cazurilor individuale şi deşi
este universală, rămâne totuşi certă, adică rezultă cu necessitate din premisele date:
(
+
c c
.
'
(
"
$
d
u-
$
c
² sunt cercetate doar o parte din elementele care alcătuiesc o clasă,
iar rezultatul se extrapolează la toţi membrii clasei, de unde, caracterul probabil al
concluziei:
{
2
:
{
2
:
d
d
d
u-
d
d
c
² marc ează mersul gândirii de la singular la singular; trecerea
de la premise la concluzie se bazează pe relaţia de asemănare, care, nu este însă, o
relaţie de identitate, menită să asigure caracterul necesar al trecerii.
2
"
2 "
d
u
c
!0
0
"
d
u"
c c
d
u"
c c