Sei sulla pagina 1di 322

Theophile Gautier

Domnişoara
de MAUPIN

Coperta de Damian Petrescu

Theophile Gautier Madcmoiselle de Maupin


Garnier — Flammarion Paris 1966 .
Toate drepturile asupra acestei ediţii sînt rezervate editurii
UNIVERS
Theophile Gautier
de MAUPIN
Traducere de Râul Joiî Prefaţă de Tudor Olteanu
EDITURA UNIVERS
Bucureşti © 1976

INTRODUCERE

Intre opera literară şi alunecarea timpului a stat, dîn-totdeauna,


cititorul. Eternitatea artei scrise este, mai înainte de orice, o victorie a
lecturii. Caligrafia îmbăirîneşte dar,, dincolo de ea, aureola vremii îi
conferă universului imaginar un văl, deopotrivă protector şi triumfal.
El lasă neputincioasă miopia interpretativă a unor adulatori sau de-
tractori contemporani, calmează animozităţile iscate mal mult de
ambiţiile creatorului decît de proporţiile creaţiei, reface transparent
devenirea spirituală a omului şi epocii lui, sporindu-i judecăţii
substanţa şi purificîndu-i valoarea. în chip original, romanul
Domnişoara de Maupin a trecu'., de la apariţia sa din 1835 pînă la
definitiva impunere, prin aceleaşi vămi ale lecturilor succesive.
Theophile Gautier, poetul însetat de desăvîrşirea cuvîntului din
Emailuri şi camee, îi datorează în parte acestei fundamentale opere de
tinereţe permanenţa. în acest roman şi în celebra sa prefaţă se
întemeiază, dintr-o istovitoare iubire de armonie, un cult al
frumosului, origine a vieţii şi a artei. Meditaţie asupra rostului de a
exista al frumuseţii, Domnişoara de Maupin îşi îndeamnă mereu
cititorul să redescopere adîncuriîe literare, iar prin aceasta Gautier
rămîne, ceea ce era pentru Charles Baudelaîre, „scriitorul prin
excelenţă" *.
Theophile Gautier nu aparţine categoriei de creatori ne-înţefeşi, care
aşteaptă dreptatea posterităţii. Nu reclamă Injustiţia contemporană,
separîndu-se de elanurile epcciî gale, ci iese în întîmpinarea
prefacerilor el spirituale. Gautier ntr are nimic din timiditatea unui
Stendhal şi nici vocaţia solitudinii. Temperament meridional, cu suflu
de agitator, el îşi
1
Charles Baudelatre, Thiophlle Gautier, în Critică literară fi
•muzicală. Jurnale intime. E.L.U., Bucureşti, 1968, p. J3S.
caută necontenit predeces&ri, semeni de crez, adepţi. Ca şi opera lui,
omul polarizează conştiinţa publică. Admirator al lui Hugo şi romantic
înfocat,, este dintre aceia care au făcut din premiera lui Hemani (25
februarie 1830) o bătălie. Revoltat de falsificarea artei prin academism
şi clasicizare forjată, se înscrie în Le Petit Cenacle; alături de Gerard
de Nerval, Petrus Borel şi mulţi alţii, „visa să sugrume ultimii poeţi
tragici şi să incendieze Institutul" *. Pentru Gautier, explozia
romantică are măreţia Renaşterii, redînd artei libertatea originară.
Mult mai tîrziu, în 1867, pe vremea cînd Baudelaire îşi mărturisise
consideraţia iar mişcarea parnasiană îl invoca drept precursor, el îşi
reaminteşte primul asalt şi îşi acordă sieşi, nu fără o uşoară tentă gas-
conă, un titlu de nobleţe: „am făcut, apoi, toate marile campanii
romantice" -.
Deşi Domnişoara de Maupin nu a avut imediat un succes de librărie
iar editorul Eugene Readuel a încetat brusc să-l mai solicite pe
Gautier, opera sa în ansamblu nu s-a retras vreodată în penumbra unui
spaţiu de aşteptare. Spirit partizan, Gautier captează la rîndul său
energiile polemice ale vremii şi le oferă argumente. Neofitul înflăcărat
al lui Victor Hugo, cum se defineşte el însuşi, se vede prezidînd o
nouă orientare literară, desprinderea poeţilor parnasieni din lirismul
romantic. Dar influenţa lui nu se limitează la âtît ori numai la Franţa.
La noi, de pildă, Vasile Pogor, unul din fondatorii Junimii, traduce din
Gautier. Cînd scrie Avatarii faraonului Tlă, Eminescu îi cunoaşte
Romanul mumiei şi povestirile, în special cea intitulată Avatar.
înaripat de atitudinile antifilistine din Les Jeunes-France, de princi-
piile expuse în Prefaţa la Domnişoara de Maupin, de sentinţele din
Arta (Emailuri şi camee), Alexandru Macedonskl îi priveşte ca pe o
stea polară şi-l proclamă principe al literaturii franceze 3.
1
Rene Jasinski, Les Annees romantlques de Th. Gaulier, U-
brairie Vuibert, Paris, 1929, p. 67.
' Theophile Gautier, Souvanirs romantlques, Garnier Freres,
Paris, 1929," p. 8.
!
Cf. Adrian Marino, Opera Iul Alexandrii Macedonskl, E.L.,
Bucureşti, 1967, pp. 94—99.
I
Dar dacă lui Gautier nu i-au lipsit admiratorii, şi poate tocmai de
aceea, nu i-au lipsit nici adversarii. în receptarea lui, reacţiile se opun
cu violenţă, fecundate în mod egal de pasiune. Gautier a urît
indiferenţa, iar prin operă şi idei teoretice a făcut-o imposibilă. Aici se
află sursa disputelor în jurul său. După el, existenţa literară este o
înrolare, o opţiune entuziastă faţă de istorie şi contemporaneitate.
Destinul creator constă în participare ; inevitabil, talentul are o
genealogie, legîndu-se de înaintaşi ca şi de treapta unei generaţii.
Ideea este formulată cu extremă claritate : „originalitatea nu este decît
nota personală adăugată fondului comun pregătit de contemporani saa
predecesorii imediaţi" *. In felul de a stabili filiaţia şl datele unei
vîrste literare se concentrează miezul discordiei. Astfel îneît, însoţite
de patimă, acceptarea si negarea lui Gautier au dus la deformare.
Fireşte, controversele privesc mai cu seamă suportul programatic al
operei, dar faptul . se răsfrânge şi asupra acesteia. Vina dintîi aparţine
celor ce l-au considerat pe Gautier un precursor. Se cunoaşte, a fi
precursor nu e tocmai comod şi nici întru totul conform cu
revendicările emulilor. De la contururile sale reale, imaginea îi este
deplasată şi remodelată pentru ca aceştia să se recunoască pe ei înşişi.
Izolat, nici unul din elementele portretului nu este fals, dar sistemul de
integrare este altul. Prin fastul decorativ al smalţurilor sale, pentru
Gautier poetul este un smăl-ţuitor (emailleur), el pune o surdină
nestăpînitei expansiuni a eului romantic. In această latură, se
prevesteşte lirismul obiectiv al parnasienilor. Dar există şi cealaltă faţă
a lui Gautier, pe care Baudelaire ştia să o mai vadă : contrapunctul
meditativ de descendenţă pur romantică. într-un alt sens, Macedonski
vorbeşte despre unicul „defect" al precursorului francez, acela de a nu
fi făcut artă tendenţioasă, deşi' nu-i ignoră fronda antifilistină,
asemănătoare cu a sa. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea însă,
dimensiunea protestatară a gestului rămînea uitată sau aproape unanim
neglijată. Din comandantul de escadră care lupta împotriva artei
mumificate strigînd Vive Victor Hugo!, din polemistul
' Theophile Gautier, Les Progres ăe la poesle jrangaise depuis U30,
în Histoire du romantisme, Charpentier, Paris, 1874, p. 299.
intendiar, Gautier este redus la un argument împotriva re-tawsmului
hugolian şi la poetul care refuză „beţia inimii". Dar seninătatea şi
gratuitatea sînt în opera sa creste, înspumate etern într-o splendoare
glacială, ale unei furtunoase mări sufleteşti.
Desigur, între satanismul poemului Albertus (1833) şi netulburata
sclipire din Emailuri şi camee (1852) se aşterne un interval cu
schimbări de nuanţe şi mutaţii de accent. Idealurile prime se păstrează,
iar cristalizarea personalităţii creatoare nu duce la rupturi, la
metamorfoze imprevizibile. „Pentru a spune adevărul, eu nu mi-am
schimbat mai deloc ideile, iar vîrsta de împlinire încuviinţează
admiraţia din tinereţe", subliniază Gautier1. în ochii posterităţii
imediate, unitatea operei şi a fundamentelor sale estetice era împinsă
într-un plan secund ; primă extragerea interesată, a unor aspecte sau
afirmaţii care, izolate, primeau o alură lozincardă. Oricît de firească,
considerarea lor fragmentară ducea la exagerări şi la riposte pe
măsură. Ideile lui Gautier erau scoase din contextul afirmării,
îngroşarea lor provenea din nevoi polemice. Desprinsă de conjunctura
momentului literar şi din vecinătatea operei, concepţia scriitorului era
îndepărtată de adevărata-i esenţă iar interpretarea paginilor sale
devenea nedrept unilaterală. La originea acestei stări de lucruri stă
romanul Domnişoara de Maupin şi mai ales a sa Prefaţă. Dacă
Gautier a fost atît de des citat şi invocat, faptul se datorează în bună
parte acestei introduceri teoretice. De aceea, punct de plecare al unor
controverse denatu-rante, Domnişoara de Maupin — prefaţă şi roman
— este cheia restabilirii armoniei şi exactităţii în înţelegerea lui
Gautier, a universului său poetic.
Prefaţa se abate de la canoanele obişnuite ale acestui soi de preambul
explicativ la o operă de artă. Fără să se preocupe în special de romanul
care-î succede, ea exprimă un punct de vedere mai înalt, asupra
literaturii şi artei în general. Unica referinţă directă la roman este
plasată abia în. final, cînd speranţele cititorului de a găsi înaintea
lecturii o motivaţie lesne acceptabilă sînt definitiv înşelate. Cui
1
ThGophile Gautier, Souvenirs Tomanttques, ed. cit., p. 8.
ar căuta cu tot dinadinsul o legătura iijnedîaîă, Sautier u răspunde :
aici se anunţă că „astăzi, şi nu ieri sau mîine, se pune în vînzare
admirabilul, inimitabilul, divinul şi mai mult decît divinul roman al
foarte celebrului TheophUa Gautier, Domnişoara de Maupin, pe care
Europa, şi chiar şi alte părţi ale lumii, şi Polinezia îl aşteaptă cu atîta
nerăbdare de un an şi mai bine"'. Autoironia aminteşte de modul lui
Rabelais — citit cu patimă de Gautier în vremea studiilor, cu toată
interdicţia şi desconsiderarea oficială — de. a-şi vesti minunata-i
„carte împărătească". De profunzime, relaţia este vitală în ambele
sensuri. Fără prefaţă, romanul şi-ar pierde rădăcinile împlîntate într-o
etapă de acute frămîntări spirituale. Prefaţa îi recunoaşte şi precizează
geneza teoretică. în absenţa romanului, gîndurile lui Gautier ar fi
rămas imobilizate, suspendate. Căci Prefaţa nu expune sau afirmă atît
un program estetic, cît respinge polemic o diversitate de atitudini faţă
de artă. Adevăratul său program este implicat în operă ; prin negaţiile
aşezate în frunte, se curăţă locul construcţiei.
Originalitatea acestei introduceri, incendiară în intenţie şl consecinţe,
este confirmată de unele date conjuncturale. Mai întîi, redactarea ei,
încheiată în 1834, precede forma definitivă a romanului. Coincidenţele
sînt, prin urmare, semnul unor constante care ţin de esenţă. în acea
vreme, Gautier se afla, ca mai devreme sau mai tîrziu, în plină
campanie proromantică. în numele curentului, se dădea o luptă pentru
libertatea de creaţie şi gîndire. Ameninţarea venea din partea politicii
de oprelişti şi interziceri duse de monarhia din iulie, susţinută de ziarul
le Constitutionnel. Romantismul era declarat periculos, corupător al
gustului şi moravurilor publice. Avea însă de suferit nu numai ua
Lamennais cu Paroles d'un Croyant ; se confiscau ediţii din Oiderot şi
Voltaire. Prefaţa are avantajul că evocă atmosfera specifică
momentului literar în care Gautîer îşi scrie romanul. Stîrnită de
nedreptate, fantezia polemică a autorului dispune de energiile tinereţii.
La douăzeci şi trei de ani, Gautier este mai puţin interesat de coerenţa
demonstra-
1
Theophile Gautier, La Prâjace ăe Mademoiselle de Maupin, Edltion
critiqiie por Georges Motor£, Librairie Droz, Paris, 1945. p. 51.
ţiei, de pondere în alegerea argumentelor sau cuvintelor. Din contră,
accentul cade asupra temperaturii verbului, elocvenţei patetice,
sarcasmului. Fără îndoială, în linii mari poziţia autorului se va păstra
aceeaşi, dar prefaţa din '34 are cutezanţa irepetabilă a vîrstei, plăcerea
bravadei'.
A socoti Prefaţa la Domnişoara de Maupin o simplă „improvizaţie"2,
care nu urmăreşte să convingă, ci să placă, să amuze, este însă o
exagerare. Pur amuzament era bătălia lui Hernani ? Gautier
improvizează mereu pe baza aceleiaşi teme, încît termenul potrivit
este acela de variaţiune. Iar subiectul de predilecţie, abordat obsedant
de scriitor, este viaţa şi moartea literaturii, existenţa şi inexistenţa
frumosului. Caracteristic gîndirii lui Gautier este faptul de a judeca
literatura ca fenomen, favorizat sau periclitat într-o anumită epocă.
Arta nu există pur şi simplu ; ea trece prin-tr-o succesiune de moduri
diferite de existenţă, cazuri specifice de actualizare a datelor sale
esenţiale. Discuţia se mută din domeniul generalităţilor atemporale Sn
cadrul vieţii literare. Creaţia şi receptarea aparţin mereu unui moment
concret ; vie, literatura trebuie să rărnînă continuu actuală. De aceea,
în lumea ei este „mereu azi" 3. Ignorarea sau defăimarea prezentului
literar echivalează cu o tentativă de asasinat. A scrie şi a lupta pentru
literatură sînt la Gautier acte care-l solicită intens, deopotrivă urgente
şi necesare.
Argumentele sau contraargumentele Prefeţei pleacă de la condiţiile
imediate. Gautier acceptă armele adversarului. Denigrarea literaturii
romantice se făcea pe baza artei clasice şi tablelor sale de legi. Se
încerca, pentru a stăvili mersul firesc al creaţiei, o reînviere pe cale
artificială a normelor impuse de marea epocă a lui Ludovic al XlV-lea.
Consecinţa era funestă, comentează Gautier, coborîndu-se literatura la
un insuportabil „grad de neînsemnătate şi paloare"4. Reacţia sa se
desfăşoară pe mai multe planuri. Dacă Boileau limita libertatea
fanteziei şi frontiera trasată de el a fost respectată de unii scriitori,
exista şi o altă lite-
1
Cf. Adolphe Boschot, Theophile Cantier, Desclee de Brouwer &
Cie, Paris, p. 142.
* CE. Georges Matore, Introductlon, în La Preface de
Maăe-moiseUe de Maupin, ed. cit., ~p. LXXIII.
• Theophile Gautier, La Preface de, Mademoiselle de Maupin,
ed. cit., p. 44.
1
Theophile Gautier, Histoire du romantlsme, ed. cit., p. 2.
10
ratură care î-a ignorat principiul, fără ca prin aceasta sâ î se poată
contesta valoarea. Gautier „exhumează" această literatură, scriind în
1834 despre Villon, Theophile de Viau, Saint-Amant, Cyrano de
Bergerac, materie din care se va naşte Les Grotesques. Gestul nu era
izolat; Charles Nodier îl evocase cu cîţiva ani mai devreme pe Cyrano,
mai târziu Philarete Chasles va publica două studii despre Victimele
lui Boileau (1839). Intr-un alt plan, Gautier îşi manifestă adiniraţia
pentru epoca lui Ludovic al XlII-lea, cînd sevele clasicismului nu se
pietrificaseră într-o legislaţie a artelor. Ca şi Căpitanul Fracasse,
romanul Domnişoara de Maupin respiră această atmosferă. Dacă
există un mare trecut, modelul clasic nu poate fi mărginit la forma lui
ultimă, ci merită a-i fi reparcurse cărările spre origini, spre Renaştere
şi antichitate. Căci Gautier, chiar şi în anii tinereţii romantice, nu este
în sens profund un an ti clasic. Anticlasicismul său, ca şi cel al
curentului, este doar o reacţie împotriva exagerărilor şi
exclusivismului clasicizant. Credinţa în frumos u rămâne nestrămutată
:
„Reviens, reviens, bel ari ariHr/ue, De ton Păros etincelant Couvrir
ce squelette gothique ; Derore-le, bv.ch.er brulant '" 1
In Prefaţa, Theophile Gautier se concentrează asupra aspectelor
fierbinţi ale disputei. Contcstînd noua literatură, clasicizanţii iniţiaseră
o vastă acţiune de „reabilitare a virtuţii". „Fiecare foileton devine un
amvon ; fiecare ziarist, un predicator."2 Pentru a proteja bunele
moravuri, este vînat orice semn de pretinsă impudoare. Printre
victimele notorii se numără La Rochefoucauld, Michel Angelo,
Voltaire. Orice nuditate picturală sau livrescă este în pericol de a fi
acoperită. Frunza de viţă este la ordinea zilei; creştinismul şi
neocreştinismul sînt la modă. Un strat gros de ipocrizie îngroapă
adevărul. In mod egal, se alterează atît imaginea realităţii cît şi aceea a
artei.
1
Theophile Gautier, Emaux et camCes, Charpentier, Paris, 1S07,
' Theophile Gautier, La Preface de Marlemoiselle de Mauain,
ed. cit., p. 5.
H
Pus într-o situaţie care reeditează conflictul dintre sentimentalii şi
libertinii secolului al XVIII-lea, Gautier respinge falsificarea
criteriilor. Aloralitatea artei sau imoralitatea unui scriitor şi a operei
sale nu poate fi judecată în felul acesta. Pentru actele personajelor din
tragedii, dacă s-ar merge la consecinţele ultime, Shakespeare şi
Corneille ar trebui ghilotinaţi. Premisele şi finalitatea morală a litera-
turii depind de realitate, căci opera de artă imită realitatea şi nu
realitatea este aceea care se conformează artei. Liber-tinismul lui
Crebillon se datorează atmosferei generale din epoca regenţei, este un
reflex al unui mod de viaţă. Aşadar, născute din adevăr, „cărţile
urmează moravurile şi nu moravurile cărţile" l.
Pentru a ilustra ideea, autorul înmulţeşte exemplele, de preferinţă
clasice. Alături de Regnier, Rabeîais şi Marot, sînt Invocaţi La
Fontaine şi Moliere. Comediile „colosului de bronz" adeveresc
definitiv că operele de artă clasică, atît de insistent recomandate spre
lectură şi imitaţie, ar fi uşor de socotit imorale, într-o măsură mai mare
chiar decît „lucrările noi şi romantice". Indirectă, pledoaria pentru
moralitatea artei romantice utilizează doar nume vechi, consacrate, în
apărarea ei, Gautier reduce la absurd argumentele adversarilor.
Acuzaţiile referitoare la literatura momentului sînt extinse asupra
întregii istorii literare. Iar extensiunea măreşte raza de acţiune a
replicii negatoare. La o exagerare, Gautier răspunde printr-o atitudine
similară, de semn contrar. Idealizării puritane i se indică măsura
realităţii prin exaltarea viciului. Gestul său coincide cu ceea ce
intenţionaseră un Laclos sau un Restif de ia Bretonne la sfîrşitul
veacului al XVIII-lea.
Vehemenţa replicii are însă şi o altă motivaţie. Gautier duce aici o
luptă nu numai pentru consfinţirea adevărului despre literatură şi a
dreptului său la reînnoire permanentă, ci şi pentru supravieţuirea sa ca
artist. In opinia sa, vina principală a crizei literare o poartă critica de
toate nuanţele. Criticul, pentru Gautier, este un poet ratat: „Nu te faci
critic decît după ce te-ai convins tu însuţi că nu poţi fi poet." *
1
Thâophile Gautier, La Preface de Mademoiselle ăe Maupln, ed.
cit., p. 20.
• Ibidem, op. 16—17.
12
Sterilitatea îl transformă pe critic într-un eunuc cultural, spectator
invidios al poetului înconjurat de muze în paradisul poeziei. Specie de
jurnalist ori foiletonist, el are întotdeauna o poză agresivă. Opera sa
fundamentală este deprecierea, indiferent pe ce baze. Văzîndu-şi
contestaţi maeştrii, propriile intenţii, ameninţat de descurajare, Gautier
se aşază în spatele unui zid, ridicat în graba pricinuită de un atac
prematur. Justificat din interior, el rămîne din afară vulnerabil.
Starea de iritare atinge treapta maximă. Din această perspectivă,
critica se serveşte doar de pretexte diferite pentru o unică acţiune,
lapidarea operelor literare. După cum s-a văzut mai sus, asumarea
rolului de protector al virtuţii delimitează critica pudibondă. Vigilenţa
ei vizează conţinutul moral, iar opera este încriminată pentru că arată
realitatea aşa cum este. Nu-i scapă însă nici imaginile — mai ales din
literatura medievală şi din imitaţiile ei moderne — şocante prin prea
mult roşu şi sînge. In urma sa vine critica utilitară. Pretextul este
altul, utilitatea operei estetice, dar rezultatul acelaşi. „Societatea
suferă, ea e în prada unei mari sfîşieri interioare (traduceţi: nimeni nu
vrea să se aboneze la ziarele folositoare). Poetul trebuie să caute pri-
cina acestui rău şi să-l vindece."1 Respingînd ideile Iul Saint-Simon şi
Charles Fourier, Gautier consideră că arta nu poate să se substituie
unor nevoi materiale. Poezia, căutarea perfecţiunii, corespunde unei
necesităţi spirituale şl, numai din acest unghi, este utilă. Foloasele sale
nu sînt de acelaşi ordin cu cele ale unei supe, ale unei perechi da
cizme, ale unei seringi sau ale „tuturor acestor lucruri esen-ţialmente
civilizatoare".2. Dar, ca şi atunci cînd argumentează moralitatea artei
romantice vorbind despre posibila imoralitate a clasicilor, autorul îl
lasă pe cititorul său să deducă necesitatea spirituală a actului de
creaţie, negîndu-î insistent orice utilitate materială.
în demonstraţie, Prefaţa preferă argumentelor convingătoare negaţiile
şocante. Clădită pe convingerea că poziţiile £n luptă sînt
ireconciliabile, ea urmăreşte să-şi scandalizeze adversarii. Pentru
aceasta, Gautier împrumută mai întll
1
Theophile Gautier La Preface de Mademoiselle de Maupin» e<3.
cit., p. 27.
' Ibidem, p. 28.
13
masca de amoralist. Ca şi la Gide mai tîrziu, amoralismul reprezintă
soluţia de dinamitare a falselor convenţii, a denaturărilor morale. Tot
astfel, poza de apostol al gratuităţii ;_-V ' — atît de dos pomenită de
posteritate — nu este decîi ni iui tea do ;> neta o vi?iuue primitiv
ulilitaristă. Gratuiţi... i'siwticu apare c'--.;.ir în raport cu pretenţia
utilităţii mate . '. Nun;ai in ;>cv:-t plan arta nu are o utilitate concretă.
Dar . autarea frumosului şi a perfecţiunii este necesară umani tă-lii şi
nu-i rămîne indiferentă.
„Nimic dhi ce-i frumos nu este indispensabil vieţii"', lămureşte
Prefaţa în secvenţa sa conelusivă. Pentru a hotărî daca arta are o
utilitate şi la ee nivel, este luat în discuţie frumosul. In natură sau în
artă, frumosul, prin trăirea lui, participa ia definirea condiţiei umane.
Folosul material este exclus ; ar putea fi smulse ori suprimate florile,
materialiceşte omenirea n-ar suferi din această cauză. Creînd obiecte
de artă, omul depăşeşte dependenţa faţă de nevoile stricte ale vieţii,
ceea ce este superfluu devenindu-i necesar într-un plan superior.
Astfel îneît, într-o perspectivă globală, super-fluitate propriu-zisă nu
există. Fără să aibă,claritatea conceptuală a lui Immanuel Kant,
Gautier urmează aceeaşi cale a determinării negative a frumosului. La
Kant faptul Izvora din condiţiile sistemului să'u critic, la Gautier din
motive polemice. Spunînd : „Un lucru cu adevărat frumos este acela
care nu poate servi la nimic ; tot ce este util e urît" 2, scriitorul francez
se contrazice în aparenţă. Afirmaţia primă pare răsturnată. Ar rezulta
că frumosul nu are nimic util în sine ? Categoric nu, şi totuşi e
interesant de remarcat că tocmai în această formă ideea a fost atribuită
cu sfinţenie lui Gautier de către urmaşii săi de crez. Dar contradicţia
este manifestă doar în aparenţă, în Prefaţa la Domnişoara de Maupin
exîstînd semnele exagerării conştiente. Autorul doreşte să-şi
sublinieze poziţia teoretică — anume că „principiile utilitariste nu sînt
nici pe departe principiile mele" s — şi să arate că utilul nu atrage
după sine neapărat frumosul, ci acceptă şi urîtul. Din exemplul oferit
imediat — „locul cel mai util într-o casă este latrina"4 — reiesă că
1
Theophile Gautier, La Preface cie MadetnoisMe de Maupin,
«<J. cit., p. 31. ! Ibiderti. s Ibidem, p. 33. 4 Ibidem, p. 32.
14
L
utilul este întotdeauna urît atunci cînd corespunde unei necesităţi
fizice, primare.
Determinarea negativă a frumosului, frecventă la începutul secolului
al XlX-lea în Europa, nu esie lipsită de riscuri, deformările ulterioare
ale ideilor din Prefaţă fiind o confirmare. „Ea a fost deseori luată în
se.isul că frumosul, şi odată cu el artele în întregime, ar constitui un
lux." 1 Dar, lipsită de o utilitate măruntă, arta imprimă vieţii umane urs
sens diferenţial faţă de lumea animală, păstrîndu-i-l de-a lungul
devenirii. Pentru Gautier. sensul dat de artă vieţii stă în cuvîntul
perfectibilitate. Nu es,e vorba de perfecţiune, ci de o continuă tentaţie
şi efort spre aceasta. Privind vîrsteie umanităţii, el constata perni^-
ienta sete de frumos, credinţa nestinsă în putinţa de a sui, oricît de
mari ar fi obstacolele firii, spre perfecţiune. In chip fundamental,, cind
Gautier reia sentinţa artă pentru artă, el imaginează acest uriaş chin
de sine prin care omenirea îşi defineşte destinul creaior. Chin de sine,
pentru că fără acest elan prometeic nu poate fi depăşită stricta utilitate
animală. Reluare, pentru, că sentinţa nu-i aparţine iui Gautier şi nici
Prefeţei sale la acest roman. Expresia, se pare, ar fi fost lansată în
1829 de Victor Hugo -. Apoi, ea este formulată şi în prefaţa la
Alberlus, doi ani mai înainte. Dar tradiţia preferă să înceapă cu
Prefaţa la Domnişoara de Maupin. Ceea ce nu este lipsit de un
oarecare avantaj ; văzută de aici, emblema lui Gautier îşi luminează
izvoarele, contextul rostirii, sensul pe care mai apoi l-au deformat
ucenicii3.
în 1834, Gautier nutrea o profundă adversitate faţă de „burghezii
recalcitranţi" şi faţă de criticii literari oficiali. S-a împotrivit
„inamicului filistin", cum numeşte Baudelaire mediocritatea şi
utilitarismul, întreaga viaţă. Pe critici i-a iertat în cele din urmă,
transformîndu-i din imbecili în vizionari : „criticii, aceşti astronomi al
căror telescop este în-.totdeauna îndreptat spre cerul literar şi care
veghează cînd alţii dorm, doar ei zăresc şi notează în cataloagele lor
seîn-
1
Nicolai Hartmann, Estetica, Editura Univers,- Bucureşti, 197*. p.
384.
8
Ci Philippe Van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, Editura
Univers, Bucureşti, 1972, p. 2iS. '
3
C£. Albert Cassagne, La Theorie de Van pour l'art en France chez
Ies derniers romantiques et Ies premiers realistes, Hachette, Paris,
1906.
15
trierile mai mult sau mal puţin distincte"1. Dar dacă actul' critic nu este
infailibil, nici actul de creaţie nu este autentic dacă nu reprezintă
împlinirea unui îndelungat proces de cizelare. Creatorul se dedică
omenirii şi participă la destinul ei prin artă, iar lupta pentru artă
Gautier şi-a pretins-o lui însuşi cel dinţii.
Romanul are o geneză asemănătoare prefeţei sale. Nu numai pentru că
provine din acelaşi moment de creaţie, ci şi pentru că tipărirea lui
survine mai devreme decît ar fi dorit-o autorul. Mult mai amplu,
proiectul imagina redactarea a două volume masive. Deşi scrie la
Domnişoara de Maupin încă din 1833, întreruptă de alte activităţi
poetice, Încheierea Ită Sntîrzie. Romanul a fost predat editorului abia
ta somaţia acesteia, în 1835 contractul fiind deja expirat. Gautier
montează paginile scrise, fără a putea însă elimina unele insuficienţe
de construcţie. Ca şi în cazul prefeţei, tăria sa nu stă în geometria
ansamblului, ci în dăltuirea minuţioasă a de$şUilor.
întrucît personajul care dă titlul romanului a existat cu adevărat, se
aştepta din partea lui Gautier un roman -istoric. în primele decenii ale
secolului al XlX-lea, numele Made-ieinei d'Aubigny, născută în Î673
şi căsătorită cu un nobil Maupin, captivează. Atracţia este provocată
de o existenţă pe cît de aventuroasă, pe atît de enigmatică. Celebra
ilaupin, frumuseţe răpitoare, are o înclinare egal ă spre mânuirea
armelor şi spre arta teatrală; travestită în veştminte bărbăteşti devine
un duelist invincibil, într-o costumaţie care-i pune în valoare
feminitatea seduce publicul operei pariziene. Stîrneşte în ambele
ipostaze pasiuni şi duşmănii. Condamnată la moarte după ce răpeşte
dinjr-o mănăstire o tînărâ aristocrată, refugiată la Bruxelles unde se
leagă sufleteşte* de Albert de Bavaria, expulzată în Spania, revine în
Franţa pentru a se călugări şi a se stinge. Amintirea excepţionalului
personaj se păstrează la intersecţia dintre realitate şi ficţiune. Secolul
al XVIlI-lea confirma posibilitatea unei perfecte travestiri. în primul
rînd
' Theophile Gautier, Les Progres de la poesie frangaise depuis U30,
ed. cit., p. 294.
.18 '
prin viaţa cavalerului d'Iîon. Trimis al regelui Franţei Ia curtea
Angliei, domnişoară de onoare în suita Ecaterinei a Rusiei. d'Eon sau
d'Eonne, după ipostază, duce o existenţă socctaculoasă. In planul
ficţiunii, situaţia este speculată de Louvet de Couvray în romanul său
Iubirile cavalerului de Fanblas. Sugestia de a nara viaţa dublă a
doamnei de. Maupin îi este oferită lui Gautier de prezentarea în 1833 a
unui vodevil despre Sophie Arnould, o altă duelistă în fustă».
Gautier ignoră bogăţia elementelor decorative şi, ne-avînd nici o
intenţie evocatoare, nu scrie un roman istoric. Domnişoara de Maupin
se opreşte asupra aspectelor esenţiale ale poveştii adevărate.
Travestirea perfectă îl atrage pe scriitor, permiţîndu-i să dezvolte
spectacolul înşelător al aparenţelor. Insesizabilă, trecerea de la
înfăţişarea feminină la contururile masculine indică regimul pur de
existenţă al frumosului. Travestirea este la Gautier „maşina" prin care
ilustrează frumuseţea originară, dinaintea apariţiei laturilor sale
contrare. Totodată, este pretextul şocant pentru o descriere profundă a
existenţei umane, în al cărei miez stă relaţia dintre iubire şi frumos.
Denunţată, trecerea de la o ipostază la cealaltă a firii arată linia de
demarcaţie între perfecţiune şi imperfecţiune, iluzie şi realitate.
Construcţia romanului decurge din aceste premise ideale.
Evenimentele narate alcătuiesc povestea a trei cupluri. In ordinea
intrării în scenă, primul este cuplul d'Albert — Ro-sette. Căutînd să
evadeze din monotonia vieţii şi să alunge vidul interior, cavalerul
d'Albert — Gautier era numit de confraţi Albertus, după poemul
publicat în 1833 — aşteaptă o aventură. Starea sa sufletească este o
alternanţă de dezgust şi de dorinţă violentă. Dorinţa naşte „un minunat
castel din cărţi de joc în inimă, un adevărat palat al himerelor, deseori
năruit şi reconstruit cu o disperată stăruinţă" *. Eroul speră să-şi
descopere zeiţa, frumuseţea căreia să i se închine din iubire. Căci, în
absenţa ei, iubirea se răsfrînge asupra iubirii: „Pînă acum, nu am iubit
nici o femeie, dar
1
Cf. Rene Jasinski, op. cit., p. 2S8.
* Theophile Gautier, Mademoiselle de Maupin, Charoentier,
Paris, 1861, p. 44.
am iubit şi iubesc dragostea"i. înger sau demon, fecioară sau
curtezana, păstoriţă sau prinţesă, aceasta este invocată cu înfrigurare.
Solitudinea care amplifică insatisfacţia iubirii nedăruite aparţine
atmosferei romantice. D::.\şi rezolvă provizoriu tensiunea disperării,
apariţia Roselfei nu-l înşaîă pe d'Albert. Libertina Rosette nu este
femeia imaginară. Imbrăţişînd-o, el tinde spre frumuseţea abstractă,
pietrificată în invizibila statuie din sufletul său. Pe aceasta treaptă,
iubirea nu distruge luciditatea şi nu consolează.
Pentru a marca distanţa ireductibilă dintre idealitate şi realitate,
Gautier apelează la o perspectivă narativă de nuanţă libertină. Privită
în oglinda libertină, ratarea sentimentală îşi descoperă adevărata-i
dimensiune. într-un mod asemănător procedează, în veacul anterior,
Daclos în Legături primejdioase sau Sade în Justrne. Cu rare excepţii,
cum este aceea a lui Duclos cu Istoria doamnei de Laz, romancierii
libertini din secolul al XVIII-lea preferau naraţiunea la persoana întîi,
descrierea din interior a contrastului. Pe urmele acestora, Gautier
împrumută vocea lui d'Albert pentru a nara evenimentele petrecute în
zona crosului vulgar. Deşi pur ca structură, cavalerul este libertin
atunci cînd joacă sau povesteşte spectacolul chinuitor al insatisfacţiei
erotice. Scriitorul intuieşte fundamentul „imoralităţii" programatic
acceptate de un Crebillon sau un Restif : refuzul idealizării
sentimentale. Afectînd impudbarea, d'Albert se arată apt de a vedea
adevărul.
Al doilea cuplu este format de Theodore de Serannes şi Rosette. Prin
intermediul său, romancierul comentează cea de a doua variantă a
ratării erotice. Odată, cu atmosfera, se schimbă perspectiva. Cel care
narează este Theodore. Înaintea cavalerului, el Inspirase Rosettei
marea iubire. Dar dragostea de frumos a Rosettei, neatinse încă de
plictisul libertin, este înşelată din motive misterioase. Nu ştie că
tTheodore este domnişoara de Maupin-.'La Gautier faimosul personaj
întrupează perfecta puritate. Travestită, eroina evadase din orizontul
strimt al condiţiei feminine, pentru a cunoaşte lumea şi a trăi în
numele frumuseţii. Apariţia sa
1
Tbeophiîe Gautier, Mademotselle de Maupin, ed. cit., p.
50.
18
este angelică, îngăduindu-i Hoseliei să vadă imaginea perfecţiunii,
dar nu să o atingă.
Idealul, „floarea albastră cu inima de aur" ', este cuprins de simţurile
omului abia cînd d'Albert îl întîlneşte pe Theodore de Seranneş. în
Theodore, cavalerul zăreşte, renăscută, himera artei antice, armonia
dintre vigoare şi delicateţe, echilibrul formelor între virilitate" şi
feminitate. într-o irepetabilă noapte a iubirii supreme, i se arată sub
'■chipul adevărat al domnişoarei de Maup.in frumuseţea pe care o
bănuia, dar o crezuse intangibilă. Căci, pentru Gautier şi personajul
său, frumuseţea nu poate exista decît ca idealitate reală, ca „divinitate
vizibilă, fericire palpabilă, cer coborîfc pe pămînt" 2. Dar clipa
supremă, cînd ideca devine sensibilă, nu poate fi oprită. Theodore îşi
continuă drumul lăsînd, în stilul Juliei din Noua Eloiză a lui Jean-
Jacques Rousseau, un testament consolator, în care îndeamnă la
acceptarea condiţiei pămîntene : „Iubiţi-vă în amintirea mea, voi care
m-aţi iubit şi unul şi altul, şi atunci cînd mă veţi săruta cu mai multă
înfocare, şoptiţi-vă un-eori şi nu-nicle meu" 3.
Domnişoara de Maupin este un poem dedicat frumuseţii. „Aş putea
nota, zice Sainte-Beuve, ca într-o operă, multe arii frumoase sau
imnuri." i In viziunea lui Gautier, perfecţiunea nu poate fi atinsă decît
în artă, prin iubirea nelimitată a frumosului, destinul eroinei fiind o
alegorie a actului de creaţie. Adorînd frumosul, autorul transformă
natura într-o opera de artă. Soarele la apus aduce cu lustra scenei
coborîtă la sfîrşitul spectacolului ; vegetaţia este sculpturală ; chipurile
par din Rubens etc. „Cramponîndu-se de materie", d'Albert recunoaşte
în numele lui Gautier că a dat-în artă o mare importanţă picturalităţii.
„R,eacţie instinctivă", estetizarea naturii îşi găseşte justificarea în
nevoia de armonie. Rostirea cuvintelor, trădînd în acest univers o
gestică picturală, reprezintă efortul de a cuprinde lumea materială,
redîndu-i neturburatul calm al esenţelor. Simţul proporţiilor îl face pe
autorul romanului să desfacă infinitul, oglindă a
- Theophile Gautier, Mademoiselle de Maupin, ed. cit., p.. 23». '
Ibidem, p. 125. ! Ibidem, p. 384.
4
Sainte-Bauve, Les grands âcrivains francais, Garnier Freres,
Paris, 1S26, voi. I, pp. 209—210.
19
golului universal, într-o galaxie de smalţuri, scîntei de frumuseţe
cosmică. Arta ordonează natura şi o umanizează j din întîlnirea lor
rezultă frumosul — diamant geometrizat şi încastrat în aur. Smulsă
pămîntului, marmora se supune omului, exprimîndu-i în eternitate
dorinţele de taină. Tăcerea şi inexprimabilul se preschimbă în
confesiune şi puterea sugestiei. Ca şi în Prefaţă, argumentele sînt
aşezate într-o turnură intenţionat şocantă: „înţeleg la perfecţie o
statuie, nu înţeleg omul ; unde începe viaţa, mă opresc şi mă dau
îndărăt înfricoşat de parcă aş fi văzut un cap de meduză. Fenomenul
vieţii îmi pricinuieşte o uimire din care nu-mi pot reveni."
în Domnişoara de Maupin, ca pretutindeni la Gautier, existenţa umană
nu poate fi înţeleasă în absenţa artei. Viaţa lumii este limpezită într-o
viziune arhitecturală. Sub masca lui Theodore, romancierul îşi
destăinuie crezul de esenţă romantică, întrucît acceptă legea universală
a devenirii, tensiune spre împlinire înscrisă într-o spirală. Ca într-un
turn gotic, omul urcă treptele şerpuitoare, urmând circumvoluţiu-nile
ascensiunii. Mai întîi, umbra edificiilor dimprejur fură. harul luminii,
iar înaintarea pare o coborîre în întuneric. Apoi, prin lucarnele mai
înalte pătrunde imaginea panoramică a oraşului, dominată de măreţia
domurilor. De pe terasa finală, orizontul este forţat să ajungă spre
marginea lumii ; distanţele infinite sînt înfrânte de simţurile îm-
preunate, de aici totul fiind „lumină, armonie şi parfum".
Asemenea lumii, universul romanesc al lui Gautier are drept coloană
de susţinere o operă de artă, comedia shakes-peareană Cum vă place.
Mai mult decît în legenda seducătoarei Maupin, în Shakespeare sînt
concentrate elementele conflictuale ale romanului : travestirea (putinţă
pentru eroina travestită de a urma calea spre adevăr, sursă de eroare
pentru celelalte personaje) şi scoaterea măştilor (adeverirea care
destramă iluziile, împlinindu-le sau înşe-lîndu-le). Ca actori ai lui
Shakespeare, d'Albert şi Theodore îşi joacă propria viaţă. în rolul
Rosalindei, domnişoara de Maupin se regăseşte pe sine, căci motive
similare au făcut-o să împrumute veştmintele bărbăteşti. Travestită, ea
se apropie de Orlando (d'Albert) şi o dezamăgeşte pe Phoebe (Ro-
20
L
sette). Destinul Rosalindei, împrumutat pe scenă, îi permite lui
d'Albert să cucerească clipa fericirii supreme ; sub chipul Rosalindei,
Theodore redevine domnişoara de Maupin, imaginea vie a feminităţii
pure. Datorită prezenţei lui Shakespeare, dubla travestire echivalează
cu triumful adevărului. Graţie „teatrului fantastic, extravagant,
imposibil", Gautier îşi intonează propriul imn al frumuseţii, unde
efervescenţa şi ardoarea romantică, în loc să o dărîme, proclamă
victoria definitivă a idealului clasic.
Anticlasicismul Prefaţei se dovedeşte a fi doar o negaţie provizorie,
refuz al clasicismului ca doctrină a închistării. Din contră, pentru
Gautier „reîntoarcerea la antichitate, etern tînără", este semnul unei
mereu înnoite primăveri de viaţă clasică1. De aici mărturisita-i
voluptate din Domnişoara de Maupin de a proclama că a privit
dragostea în lumină antică. Respingînd dogma creştină, pentru că a
ucis lumea palpabilă sub giulgiul imaterialităţii, la îndemnul revoltei
păgîne a trupului său care nu poate accepta supremaţia sufletului,
scriitorul îşi defineşte lapidar destinul creator i „Găsesc că pămîntul e
tot atît de frumos ca cerul şi gîndesc că virtutea constă în corectarea
formei". Creaţia este o neîncetată luptă pentru perfecţiune — adecvare
a formei la idee ; în căutarea echilibrului, artistul îşi supune viaţa unui
act definitiv de devoţiune faţă de artă.
Alăturate, Prefaţa şi romanul îşi oferă reciproc un contrapunct al
simţului măsurii. Spiritul polemic al celeî dintîi şi continua
„pindarizare" a celui de al doilea (termenul este al lui d'Albert) dau
fiecare în parte hotarul celeilalte. Tentaţia exagerărilor se frînge, iar
aparentele contradicţii sînt risipite. Se poate înţelege din această
unitate, mal exact decît oriunde, de ce Gautier, deşi „a vizitat ţările ro-
mantismului, nu a iubit în ele exaltarea, dezordinea şi nebunia" *.
Alura anti clasică a prefeţei şi cea antiroman ti că a romanului
restabilesc, la un nivel ultim, echilibrul rîvnit de autorul amîndurora.
Acceptînd arta ca eternitate vie, ca mod
i TlrâophUe Garutier, Les Progris fie la poSsie frangaise dapuls 1830,
ed. cit., p. 295.
1
Cf. Pierre Moreau, Le Classidsme des Tomantlques, Pion, Paris,
1932, p. 331.
21
de existentă al perfectibilităţii, Gautier s-a bătut — cu falsul principiu
al imobilităţii estetice dar şi cu adepţii dizarmoniei progremaric-e —
pentru romantism, pentru clas'.c-ism, în ce'.e dm urmă. pentru arta
autentică. Ritiicîndu-se deasupra adversităţilor momentane, s-a
considerat „un om din timpuri homerice". Era totodată un mod de a-şi
afirma conştiinţa valorii, putinţa de a supravieţui timpului prin arta
cuvântului.
TU DOR OLTEANU
PREFAŢA
Una dinti-e manifestările cele mai burleşti ale glorioasei epoci în care
avem fericirea să trăim este, incontestabil, reabilitarea virtuţii,
întreprinsă de toate ziarele de orice culoare ar fi ele, roşii, verzi sau
tricolore.
Virtutea este, desigur-, ceva .foarte respectabil şi nu avem dorinţa,
ferească Dumnezeu, să nu-i recunoaştem ce e al ei. Buria şi
cuviincioasa doamnă ! ■— Sîntem de acord că are ochi destul de
strălucitori sub lentitele ochelarilor şi ciorapii nu prea rău întinşi pe
picior, că-şi scoate tabacul de prizat din cutioara de aur cu cea mai
mare graţie imaginabilă, şi că drăgălaşul ei căţel face reverenţe
întocmai ca un maestru de dans. Sîntem de acord cu toate astea. Ba
vom conveni chiar că, pentru vîrsta ei, nu arată prea rău şi îşi poartă
anii nici că se poate mai bine. E o bunică foarte agreabilă, dar e o
bunică... Şi mi se pare firesc, mai ales cînd ai douăzeci de ani, să-i
preferi vreo fetişcană certată cu morala, dar foarte graţioasă, foarte
cochetă, o fată fără fasoane, cu părul puţin ciufulit, purtînd o fustă mai
mult scurtă decît lungă, cu picioare provocatoare şi ochii la fel, cu
obrajii rumeni, surîsul pe buze şi bună ca pîineâ caldă. Ziariştii, oricît
de monstruos de virtuoşi ar fi, n-ar putea avea altă părere şi, dacă
-susţin cumva contrariul, e mai mult ca sigur că nu sînt sinceri. Să
gîndeşti într-un fel şi să scrii în alt fel, asta se întîmplă în fiecare zi,
mai aleS celor virtuoşi.
Mi-aduc aminte de glumele lansate înainte de revoluţie (vorbesc de
revoluţia din iulie) împotriva
23
nefericitului şi feciorelnicului Sosthene de La Roche-, foucauld care a
lungit rochiile dansatoarelor de la Operă şi a lipit cu mina lui
aristocratică cîte un plasture pudic sub buricul tuturor statuilor.
Domnul conte Sosthene de La Rochefoucauld este acum depăşit, şi
încă depăşit la mare distanţă. Pudoarea a fost mult perfecţionată de
atunci, ajungînd la nişte rafinamente pe care el nu şi le-ar fi putut
închipui.
Eu, care nu obişnuiesc să mă uit la anumite părţi ale statuilor, mă
uitam ca şi ceilalţi la frunza de viţă, tăiată cu foarfecele de domnul
însărcinat cu artele frumoase, ca la cel mai caraghios lucru din lume.
Se pare că nu am avut dreptate, şi că frunza de viţă este una dintre cele
mai merituoase instituţii.:
Mi s-a spus — şi am refuzat să dau crezare celor spuse, atît de ciudate
mi se păreau — că unii oameni, cînd văd fresca Judecata de Apoi a lui
Michelangelo, nu se uită la nimic altceva decît la detaliul cu prelaţii
libertini, după care îşi acoperă faţa, protestînd împotriva jalnicei
orori !
De asemenea, oamenii aceştia nu ştiu din romanţa lui Rodrigue decît
cupletul şopîrlei. Nu există vreo goliciune trupească, într-un tablou
sau într-o carte, ca ei să nu se simtă atraşi tocmai acolo, aşa precum
porcul e atras de noroi, fără a se sinchisi de florile incîntătoare sau de
frumoasele fructe aurite răspîn-dite cu prisosinţă în jurul lor.
Mărturisesc că eu nu sînt atît de virtuos. Dacă Dorina, subreta
neruşinată, şi-ar etala în faţa mea pieptul ei plinuţ, aţi putea fi sigur că
nu am să-mi scot batista din buzunar să-i acopăr sînii ca să nu-i văd. li
voi privi pieptul, după cum o privesc în obraz şi, dacă e alb şi bine
format, îmi va face plăcere. Dar n-am să pipăi rochia Elmirei ca să văd
cît e de moale stofa, şi nu o voi înghesui cu sfinţenie la marginea
mesei, cum făcea bietul Tartuffe.
Marea prefăcătorie morală care domneşte acum ar fi profund ridicolă
dacă n-ar fi şi profund agasantă. Fiecare foileton devine un amvon,
fiecare ziarist un predicator, căruia nu-i lipseşte decît ton-i
24
sura şi guleraşul. E vremea ploilot şi a predicilor, nu te poţi apăra
împotriva amîndurora decît dacă te plimbi numai în trăsură şi-l
reciteşti pe Panta-gruel între paharul de vin şi pipă.
O, Isuse, blîndul meu Isus ! ce dezlănţuire ! Ce furie ! Cine i-a
muşcat ? Cine i-a înţepat ? Ce dracu i-a apucat de zbiară în halul ăsta,
ce le-a făcut bietul viciu că-i poartă atîta vrăjmăşie ? viciul care-i atît
de bonom, cu care te împaci atît de uşor, care nu pretinde altceva decît
să se amuze şi, dacă se poate, să nu-i plictisească pe ceilalţi. Purtaţi-vă
cu viciul aşa cum s-a purtat Serre cu jandarmul : îmbrăţişa-ţi-vă şi
terminaţi odată. Credeţi-mă, o să vă simţit! foarte bine. Doamne
Dumnezeule ! ce v-aţi face voi, domnilor predicatori, dacă nu ar exista
viciul ? Chiar de mîine aţi fi sortiţi unei vieţi de cerşetor dacă,
începînd de astăzi, noi am deveni virtuoşi.
Să presupunem că teatrele s-ar închide astă-seară ! Despre ce aţi mai
scrie în foiletoanele voastre ? Cu ce aţi umple coloanele dacă nu s-ar
mai da baluri la Operă, dacă nu s-ar mai scrie romane pa care să le
disecaţi, căci balurile, romanele, piesele de teatru sînt deşertăciuni
satanice, dacă ar fi să dăm crezare Maicii noastre Biserica. Actriţa s-ar
descotorosi atunci de susţinătorul ei şi nu v-ar mai putea răsplăti
elogiile. Nimeni nu s-ar mai abona la ziarele voastre, toată lumea l-ar
citi pe sfîntul Augustin, s-ar duce la biserică, s-ar închina ; poate că ar
fi foarte bine să fie aşa, dar, cu siguranţă că voi nu aţi fi în cîştig. Dacă
toată lumea ar fi virtuoasă, unde aţi mai plasa articolele voastre asupra
imoralităţii secolului ? Vedeţi dar că şi viciul e bun la ceva.
Dar acuma e la modă să fii virtuos, bun creştiii ; şi toată lumea se
poartă ca atare ; fiecare pozează în sfîntul Ieronim, după cum altădată
poza în don Juan : are obrazul gălbejit, parcă ar fi mortificat, poartă
părul ca apostolii, umblă cu mîinile împreunate şi ochii în pămînt, îşi
ia aerul modest al unui om în culmea perfecţiunii, ţine o biblie
deschisă pe cămin, un crucifix şi o ramură de merişor sfinţită la pat;
25
nu mai înjură, fumează arareori şi abia de mai mestecă nişte firişoare
de tutun. In felul acesta a devenit creştin, vorbeşte de caracterul simt
al artei, de înalta misiune a artistului, de poezia catolicismului, de
Domnul de Lammenais, de pictorii şcolii angelice, de conciliul de la
Trent şi de mii de alte lucruri frumoase. Cîţiva infuzează în religia lor
un pic de republicanism ; şi nu sînt cei mai puţin ciudaţi. îl pun alături
pe Robespierre de Isus Cristos într-un mod cît se poate de jovial şi
confunda cu o gravitate demnă de elogii Faptele Apoşi-Ailor cu
decretele sfintei Convenţii : este epitetul sacramental. Alţii mai
adaugă, ca ultim ingredient, cîteva idei saint-simoniene ; sînt integri şi
cinstiţi, cine se mai poate compara cu ei ? Nu-i dat ridicolului
omenesc să meargă mai departe, — has ulîra rneias '... etc. Sînt
coloanele Iui Hercule ale burlescului.
Creştinismul se bucură de atîta faimă datorată tartuferiei -care-i
propagă, îneît chiar şi neo-creşti-nisrriul şi-a cîştigat oarecare trecere.
Se spune că numărul adepţilor acestuia din urmă se ridică pînă la unul
inclusiv d. Drouineau.
O varietate extrem de curioasă de ziarist moralist propriu-zis este
ziaristul în a cărui familie sînt numai femei.
Acesta merge cu susceptibilitatea pudică pînă la antropofagie sau nu
prea departe de ea.
El procedează într-o manieră care, deşi simplă şi uşoară la prima
vedere, nu este mai puţin comică şi amuzantă la culme ; cred că ar
merita să fie lăsată moştenire posterităţii — ultimilor noştri nepoţi,
cum ziceau fosilele pretinsului mare secol.
Mai întîi, pentru a te erija în ziarist de o atare speţă, trebuie să-ţi
pregăteşti cîteva unelte — precum două sau trei femei legitime, cîteva
mame, cît mai multe surori, un sortiment complet de fete, precum şi
verişoare fără număr. Apoi mai e nevoie de o piesă de teatru sau de un
roman oarecare, de o
1
Aceste graniţe extreme (lat.).
26
pană, de nişte cerneală, hîrtie şi un tipograf. Poate că ar trebui neapărat
şi o idee şi cîţiva abonaţi; dar te lipseşti şi de idei, făcînd apel la
înţelepciune şi la banii acţionarilor.
Cînd ai toate acestea, te poţi instala ca ziarist moralist. Următoarele
două reţete, schimbate pe rînd şi cu decenţă, sînt de ajuns pentru
redactare.
Modele de articole virtuoase despre o premieră teatrală
„După literatura sîngeroasă, literatură despre drojdia societăţii ; după
morgă şi ocnă, alcov şi lupanar ; după zdrenţele pătate de crimă,
zdrenţe pătate de desfrîu ; după etc. (ţinînd seama de necesitate şi de
spaţiu se poate continua, pe acest ton de la şase pînă la cincizeci de
rînduri, chiar mai mult) — şi pe bună dreptate. Iată unde duce neso-
cotirea sfintelor doctrine şi dezmăţul romantic : teatrul a devenit o
şcoală de prostituţie unde nu te poţi încumeta să intri împreună cu o
femeie pe care o respecţi, decît tremurînd. Vii pe chezăşia unui nume
ilustru şi eşti obligat să te retragi la actul al treilea cu fiica ta, care te-a
însoţit, adine tulburată şi cu totul descumpănită. Soţia dumitale îşi
ascunde ro-şeaţa sub evantai ; sora dumitale, vara dumitale etc." (Poţi
schimba cum vrei gradele de rudenie, să fie însă numai de sex
feminin.)
Notă. Unul a mers cu moralitatea pînâ acolo în-cît a spus : Nu mă voi
duce la drama asta împreună cu metresa mea. Pe un asemenea om îl
admir şi ii iubesc ; îl port în inimă, aşa cum Ludovic al XVIII-lea
purta într-a sa toată Franţa ; deoarece a avut ideea cea mai măreaţă,
cea mai piramidală, cea mai uluitoare, cea mai luxoriană care s-a ivit
vreodată în capul unui om, în acest binecuvîntat secol al nouă-
sprezecelea, în care s-au ivit atîtea idei şi atît de năstruşnice.
27
Metoda de recenzare a unei cărţi este foarte expeditivă şi la îndemîna
oricărei minţi.
„Dacă vreţi să citiţi această carte, închideţi-vă cu grijă în casă, nu
cumva s-o uitaţi pe masă. Dacă soţia sau fiica dumneavoastră ar
deschide-o, ar fi pierdute. Cartea aceasta e periculoasă, cartea aceasta
te îndeamnă la vicii. Ar fi avut poate mare succes pe timpul lui
Crebillon, în casele de nebuni sau la su-peurile distinse date de
ducese ; dar acum, cînd moravurile s-au purificat, acum cînd mina
poporului a dărîmat edificiul ros de carii al aristocraţiei etc. etc, acum
cînd..., acum cînd..., trebuie să existe în fiecare operă, o idee, o idee
colea morală şi religioasă care... vederi înalte şi profunde, răspunzînd
necesităţilor umanităţii ; căci e o situaţie vrednică de plîns să vezi
tineri scriitori sacrificând succesului lucrurile cele mai sfinte, şi
folosindu-şi talentul, demn de stimă dealtminteri, pentru descrieri
lubrice care ar face să roşească şi un căpitan de dragoni (virginitatea
căpitanului de dragoni este, după descoperirea Americii, cea mai
frumoasă descoperire ce s-a făcut de o bună bucată de vreme).
Romanul, a cărui critică o facem, aminteşte de Tereza filozoafa, de
Felicia, de Cumă-trul Mathieu, de Povestirile lui Grecourt." Ziaristul
virtuos e de o vastă erudiţie în materie de romane obscene ; aş fi
curios să ştiu de ce.
E înspăimmtător cînd te gîndeşti că la unele ziare se află mulţi
asemenea întreprinzători oneşti care nu au decît aceste două reţete
pentru a subsista, ei şi numeroasa lor familie, de care se slujesc.
E vădit că eu sînt personajul cel mai excesiv de imoral ce se poate găsi
în Europa şi aiurea ; nu văd nimic care să fie mai licenţios în romanele
şi comediile de astăzi decît în romanele şi comediile de altădată, şi nu
înţeleg deloc de ce urechile domnilor de la ziare au devenit deodată
atît de jansenist iritabile.
Nu cred că ziaristul cel mai inocent ar îndrăzni să spună că Pigault-
Lebrun, Crebillon — fiul, Lou-vet, Voisenon, Marmontel şi toţi
ceilalţi făcători de romane şi nuvele nu depăşesc în imoralitate — de-
oarece de imoralitate e vorba — producţiile cele mai
28
deşănţate şi cele mai neruşinate ale domnilor cutare şi cutare, pe
care ,nu-i numesc, ţinînd seama de pudoarea lor.
Ar trebui cea mai vădită rea-credinţă pentru a nu fi de acord cu mine.
Să nu mi se obiecteze că am ales aici nume puţin cunoscute sau rău
cunoscute. Dacă nu m-am atins de nume răsunătoare şi monumentale,
nu am făcut-o pentru motivul că ele nu ar veni în sprijinul afirmaţiei
mele cu marea lor autoritate.
Romanele şi povestirile lui Voltaire nu sînt desigur —■ în afară de
deosebirea de valoare — mult măi apte de a fi oferite ca premii
mucoşilor din internate decît povestirile cele mai imorale ale amicului
nostru licantropul sau chiar decît povestirile morale ale dulceagului
Marmontel.
Ce se poate vedea în comediile marelui Moliere ? Sfînta instituţie a
căsătoriei (stilul catehismului şi al ziaristului) batjocorită şi
ridiculizată în fiecare scenă.
Bărbatul este bătrîn, urît şi vlăguit ; îşi aşază strîmb peruca pe cap,
poartă haine demodate, are baston cu minerul încovoiat, are nasul
rnînjit de ta-, bac, picioare scurte, pîntecul umflat ca un buget. E
bîlbîit, nu spune decît prostii; şi face tot atîtea prostii cîte spune ; nu
vede nimic, nu aude nimic ; femeia îi e strînsă în braţe chiar sub nasul
lui; nu ştie despre ce e vorba : asta durează pînă ce devine încornorat
sadea în ochii săi şi în ochii întregii săli, care-i cît se poate de bine
edificată, şi care aplaudă pe rupte.
Mai mult decît toţi aplaudă cei mai însuraţi.
Căsătoria se numeşte la Moliere George Dandin sau Sganarelle.
Adulterul : Damis sau Clitandre ; nu există un alt nume mai dulceag şi
mai fermecător pentru el.
Adulterinul e întotdeauna tînăr, bine făcut şi cel puţin marchiz. El intră
fredonînd discret aria cea mai nouă, face un pas sau doi pe scenă, cu o
mişcare dintre cele mai hotărîte şi mai triumfătoare din lume ;. se
scarpină'in ureche cu unghia roză a degetului cel mic îndoit în mod
elegant; îşi trece prin
29
părui blond pieptenele de baga, şi îşi îndreaptă voluminoasele dantele
şi panglici. Sacoul şi pantalonii lui bufanţi dispar sub eghileţi şi funde,
gulerul e bine croit, mănuşile miros mai frumos decît vin ir na şi mai
tare decît arpagicul ; penele au costat un ludovic fiecare fulg.
Cum îi strălucesc ochii şi—I ard obrajii ! ce gură zîmbitoare ! ce dinţi
albi ! ce mînă catifelată şi bine spălată !
Şi cînd vorbeşte, ii-auzi decît madrigale, iraze curtenitoare,
înmiresmate, învăluite în . parfumul unui stil preţios şi de o alură
dintre cele mai frumoase ; a citit romanele la modă şi .se pricepe la
poezie, e viteaz şi gata oricînd să-şi tracă sabia din teacă, risipeşte
aurul cu ambele mîini. Astfel încî-t Aage-lique, Anges, Isabelle abia
se pot stăp'nj să nu-i sară de gît, oricît de bine crescute şi de aristocrate
ar fi ele ; aşa se face că bărbatul este neapărat înşelat în actul al
cincilea, şi poate să se socoată fericit dacă asta nu i se .întâmplă chiar
în actul întîi.
Iată cum e tratată căsătoria de Moliere, unul dintre cele mai mari şi
mai grave genii care au fost vreodată. Cine îşi închipuie că există ceva
mai drastic în rechizitoriile din Indiana si Valentine 1 ?
Paternitatea este şi mai puţin respectată — dacă e posibil aşa ceva.
Uitaţi-vă la Orgon, uitaţi-vă la Geronte, uitaţi-vă ia toţi ceilalţi.
Părinţi furaţi de propriii lor fii, bătuţi de valeţi ! Cum li se dau pe faţă
şi avariţia, şi încăpăţînarea, şi imbecilitatea, fără nici o cruţare ! Ce
glume ! Ce mistificări ! Pe bieţii bătrîni care întîrzie să moară şi care
nu vor să dea banii strînşi de ei, cum îi împinge de umeri în afara vieţii
! pe ce ton se vorbeşte de veşnicia părinţilor ; ce pledoarii împotriva
eredităţii ■— cu mult mai convingătoare decît toate declamaţiile saint-
simoniene !
Tatăl e un căpcăun, un Argus, un temnicer, un tiran, un cineva care
nu-i bun decît să întîrzie o
1
Romane de Ceorge Sand.
30
căsătorie timp de trei acte pînă la recunoaşterea finală. Tatăl este un
soţ caraghios la culme. Niciodată fiul nu-i ridicol în piesele lui
Moliere ; deoarece Moliere, ca toţi autorii din toate timpurile, făcea
curte tinerei generaţii în dauna celei vechi.
Scapin, şi toţi cei de teapa lui, cu capa lor vărgată după moda
napolitană, cu boneta pe o ureche şi cu pana în bătaia vîntului, nu sînt
ei foarte pioşi, foarte căşti şi foarte demni de a fi canonizaţi ? Ocnele
sînt pline de oameni de-a dreptul cinstiţi care nu au făcut nici pe sfert
din ce-au făcut dumnealor. Sforăriile Iui Trialph, în comparaţie cu ale
lor sînt nişte găinării mărunte. Iar Lizetele şi Martonele, ce deşucheate
mai sînt, Dumnezeule ! Femeile de strada sînt mult mai puţin
zvăpăiate şi mai puţin promprte în a-ţi zvîrli în obraz răspunsurile cele
mai neruşinate. Ce bine se pricep ele să strecoare o scri-sorică de
dragoste, ce bine ştiu ele să facă pe pazni-cele în timpul rendez-vous-
urilor. Pe cinstea mea că fetele astea sînt cît se poate de preţioase, de
îndatoritoare, şi ce sfetnice bune mai sînt !
O sumedenie de tipuri fermecătoare se agită, umblă încolo şi încoace
de-a lungul acestor comedii şi a acestor piese cu intrigi încîlcite.
Tutori păcăliţi, bărbaţi încornoraţi, subrete dezmăţate, valeţi pişicheri,
domnişoare nebune de amor, feciori desfrî-naţi, soţii adulterine ; oare
nu-s aceştia preferabili frumoşilor noştri tineri melancolici şi bietelor
femei subjugate şi pasionate din dramele şi romanele „făcătorilor"
noştri la modă ?
Şi toate acestea fără lovituri finale de pumnal, fără ceaşca obligatorie
de otravă ; deznodămintele sînt tot atît de fericite ca şi deznodămintele
din poveştile cu zîne ; toată lumea — pînă şi bărbatul — e cît se poate
de mulţumită. La Moliere, virtuoşii sînt totdeauna făcuţi de ruşine şi
snopiţi în bătaie ; ei sînt acei care poartă coarne şi care-i întind fundul
lui Mascarillo 1 ; morala abia dacă apare o singură
1
Mascarillo, tipul valetului îndrăzneţ, jovial şi viclean, preluat din
teatrul italian de Moliere, care a dat acestui personaj o nouă strălucire.
31
dată, la sfîrşitul piesei, personificată într-un mod puţin cam burghez de
către Loyal1.
Tot ce am spus ■ pînă acum nu-i menit să ştirbească prin nimic
piedestalul lui Moliere ; nu sîn-tem atît de nebuni încît să ne apucăm
să zdruncinăm cu slabele noastre mîini colosul acesta de bronz ; vrem
numai să demonstrăm pioşilor foiletonişti, pe care îi sperie operele noi
şi romantice, că vechii clasici, a căror citire şi imitare ei o recomandă
în fiecare zi, îi întrec cu mult în uşurătate şi imoralitate.
Am putea lesne pune alăturea de Moliere pe Marivaux şi pe La
Fontaine, aceste două expresii atît de opuse ale spiritului francez, pe
Regnier, şi pe Rabelais, pe Marot şi pe mulţi alţii. Dar intenţia noastră
nu este de a face aici, unde vorbim de morală, un curs de literatură
pentru uzul fecioarelor care citesc foiletoane.
Mi se pare că nu ar trebui să se facă atîta tapaj pentru o nimica toată.
Din fericire, nu mai sîiitem pe vremea blondei Eve şi nu putem, de
bună seamă, să fim atît de primitivi şi atît de patriarhali ca acei din
arca lui Noe. Nu sîntem nişte fetiţe care se pregătesc pentru prima
comuniune ; şi cînd ne jucăm de-a coşuleţul, nu răspundem tartă cu
cremă. 2. In naivitatea noastră se strecoară destulă ştiinţă, şi de multă
vreme virginitatea noastră a început să cutreiere oraşul ; sînt unele
lucruri pe care nu le putem avea de două ori în viaţă, căci orice am
face, după ce le-am pierdut odată, nu le vom mai redo-bîndi nicicînd :
nu există nimic pe lume care să ne părăsească atît de repede ca
virginitatea şi care să zboare mai iute decît iluzia, cînd s-au hotărît s-o
pornească la drum.
1
Loyal, personaj comic din piesa Tartuffe, ipocrit şi mieros.
2
Locuţiune din piesele lui Moliere Şcoala femeilor şi Critica
„Şcolii femeilor". In cea dintîi este atribuită naivităţii şi ignoranţei
unei tinere fete. In cea de-a doua prostiei unui marchiz.
32
La urma urmei, poate că nu-i chiar atît de rău, iar cunoaşterea tuturor
lucrurilor e preferabilă necunoaşterii tuturor lucrurilor. E o problemă
pe care las s-o dezbată alţii mai pricepuţi decît mine. Fapt cert este că
lumea a trecut de faza în care putea face pe modesta şi pe pudica şi
cred că e prea ba-borniţă acum spre a mai face pe copila şi pe candida,
iară a deveni ridicolă.
De la căsătoria ei cu civilizaţia, societatea şi-a pierdut dreptul de a fi
ingenuă şi pudibondă. Mai există o anumită roşeaţă care este încă de
rigoare cînd mireasa intră în culcuş, dar care nu mai are nici uri.rost a
doua zi ; tînăra femeie nu-şi mai aminteşte cum a fost cînd era
fecioară, iar dacă îşi aminteşte, e un lucru foarte indecent şi care
compromite grav reputaţia bărbatului.
Cînd citesc întîmplător una din acele frumoase predici care au înlocuit
în foile publice critica literară, mă apucă uneori profunde remuşcări şi
profunde temeri, pe mine care am pe conştiinţă doar cîteva mărunte
glume, puţin cam prea piperate, aşa cum numai un tînăr înfocat şi
foarte repezit ar avea să şi le reproşeze.
Alături de vreun nou Bossuet din Cafe de Paris, ori de un Bourdaloue
din balconul Operei sau de un Caton plătit cu rîndul, care mustră cu
atîta asprime secolul nostru, eu mă simt cel mai îngrozitor criminal
care a mînjit cîndva scoarţa pămîntului ; şi totuşi, Dumnezeu mi-e
martor, înşirarea pe hîrtie a păcatelor mele, atît cele capitale cit şi cele
mai uşoare/ la care se adaugă albiturii* şi durşusurile de rigoare, abia
ar putea ajunge mulţumită celui mai abil editor să alcătuiască un
volum sau două in 8°, care să apară zilnic, ceea ce e prea puţin pentru
cineva care nu are pretenţia de a ajunge pe lumea cealaltă în rai, şi de
a cîştiga premiul Montyon i sau de a fi o fecioară virtuoasă pe lumea
asta.
* Montyon, Jean-Baptiste-Antoine Auget, baron de (1733— îa20)
filantrop şi economist francez, posesor al unei imense averi lăsată prin
testament Institutului Franţei în vederea
33
3 — Domnişoara de Maupin
' Apoi, cînd mă gîndesc că i-am găsit beţi sub masă, şi mai ştiu eu
unde, pe mulţi din aceşti cerberi ai virtuţii, mă întorc la părerea mai
bună pe care o aveam despre mine, şi socotesc că, în pofida tuturor
defectelor pe care le-aş putea avea, ei au unul care este în ochii mei cel
mai mare şi cel mai grav dintre toate : mă refer la ipocrizie.
Căutînd mai bine, s-ar găsi poate şi un alt mic' viciu de adăugat : dar
acesta e atît de hidos că, drept să vă spun, abia îndrăznesc să-i zic pe
nume. Apro-piaţi-vă şi am să vi-l şoptesc la ureche : invidia.
Invidia, şi nu altceva.
Ea se tîrăşte şi şerpuieşte de-a lungul tuturor acestor paterne predici :
oricît s-ar strădui să se ascundă, i se văd din cînd în cînd printre
metaforele şi figurile retorice licărindu-i ochii în capul mic şi turtit, de
viperă ; o poţi' surprinde lingîndu-şi cu limba despicată buzele
înverzite de venin, o poţi auzi şuierînd încetişor la umbra unui epitet
perfid.
Ştiu că ar fi din partea mea o insuportabilă şi prostească înfumurare să
pretind că sînt de invidiat, ştiu că aş provoca aproape tot atîta dezgust
ca unul din acei „excentrici" de pe vremea Directoratului, care se
lăudau cu norocul lor. Nu sînt atît de fanfaron să-mi închipui că există
inşi care mă duşmănesc şi mă invidiază ; nu-i dat oricui să se bucure
de o asemenea fericire, şi probabil că nici eu nu voi avea parte de ea
încă multă vreme, aşa încît voi vorbi liber şi fără nici un gînd ascuns,
ca unul ce sînt foarte dezinteresat în această privinţă.
Un lucru, sigur şi uşor de demonstrat acelora care s-ar putea îndoi,
este antipatia naturală a criticului faţă de poet — adică a aceluia care
nu face nimic faţă de acela care face ceva — a viespei faţă de albină, a
calului jugănit faţă de armăsar.
Nu te faci critic decît după ce te-ai convins tu însuţi că nu poţi fi poet.
înainte de a te resemna la tristul rol de a ţine paltoanele şi de a marca
lovltu-
instituirii a trei premii, între care unul de atribuit virtuţii.
rile ca un băiat de biliard sau unul care serveşte mingea, multă vreme
ai făcut curte muzei, ai încercat s-o deflorezi ; dar nu ai avut destulă
vigoare pentru asta, ţi-ai pierdut răsuflarea şi ai căzut, palid şi istovit,
la piciorul sfîntului munte.
înţeleg ura ta. E dureros să vezi pe un altul aşe-îndu-se la masa
banchetului la care tu nu ai fost iţit şi euleîndu-se cu o femeie care te-a
refuzat pe ne. îl plîng din inimă pe bietul eunuc obligat să siste la
zbenguielile stăpînului său.
El e admis în ascunzişurile cele mai secrete ale aremului ; conduce
cadinele la baie ; vede lucind apa argintie a marilor bazine frumoasele
trupuri iroind de perle, mai lucioase decît agatele ; cele mai iscrete
frumuseţi îi apar fără nici un văl. Prezenţa nu stinghereşte. E un eunuc.
Sultanul îşi mîngîie avorita şi o sărută pe gura-i ca o rodie, în faţa lui.
într-adevăr, pus într-o situaţie cît se poate de falsă, şi trebuie să se
simtă desigur foarte încurcat, neştiind cum să se poarte.
In aceeaşi situaţie se află şi criticul care-l vede pe poet plimbîndu-se în
grădina poeziei cu cele nouă frumoase cadîne, şi lăfăindu-se într-o
dulce lene la umbra laurilor verzi. Cu greu se stăpîneşte să nu ridice o
piatră de pe drum şi să i-o arunce în cap ; cu ce sete l-ar nimeri,
dincolo de zidul verde unde se află, dacă ar fi destul de îndemînatic.
Criticul care nu a creat nimic e un laş ; e întocmai ca acel abate care
face curte soţiei unui laic : acesta din urmă nu se poate răzbuna în
acelaşi fel şi nici nu se poate bate cu el.
îmi închipui că ar fi o poveste cel puţin tot atît de ciudată ca aceea a
lui Teglathphalasar * sau a lui Gemmagog — care a inventat pantofii
cu vîrful îndoit în sus — povestea diferitelor maniere de a deprecia o
operă începînd de la o lună de la apariţia ei pînă în zilele noastre.
1
Teglathphalasar, numele mai multor regi ai Asiriei în secolele
XII—XIII î.e.n.
35
Ar fi material pentru cincisprezece sau şaisprezece volume in-folio ;
dar mi-e milă de cititori, şi mă mărginesc la cîteva rînduri; pentru
fapta mea bună, pretind o recunoştinţă mai mult decît eternă. Cîndva,
într-o epocă foarte depărtată, care se pierde în noaptea timpurilor, sînt
taman trei săptămîni de atunci, înflorea romanul tip evul mediu, mai
ales la Paris şi la periferia lui. Era la mare cinste tunica împodobită cu
armoarii; pieptănătura în formă de con a femeilor nu era nici ea
dispreţuită, foarte apreciat era pantalonul cu un crac de un fel şi al
doilea de alt fel; pumnalul era nepreţuit;. pantoful cu vîrful îndoit în
sus era adorat ca un fetiş. Nu existau decît ogive, turnuleţe, colonete,
vitralii colorate, catedrale şi cetăţui : nu existau decît tinere nobile şi
gentilomi, paji şi valeţi, cerşetori (de breaslă) şi oşteni, cavaleri galanţi
şi castelani feroci ; — lucruri desigur mai nevinovate decît jocurile
cele mai nevinovate, care nu făceau rău nimănui.
Criticul nu aşteptase un al doilea roman pentru a începe acţiunea lui de
ponegrire ; de la primul care apăruse, se înfăşurase în tîrsîna lui din
păr de cămilă, îşi turnase un hîrdău de cenuşă în cap, şi luîn-du-şi
glasul lui tânguitor, începuse să ţipe :
-— Iar evul mediu, mereu evul mediu ! cine are să mă scape de evul
mediu, de acest ev mediu care nici măcar nu-i evul mediu ? Ev mediu
de mucava şi de lut ars, care n-are nimic din evul mediu decît numele.
Ah ! baronii de fier, cu armura lor de fier, cu inima lor de fier, în
pieptul lor de fier ! Ah ! catedralele cu ornamentele lor în formă de
trandafiri deschişi, cu vitraliile lor înflorite, cu horbotele lor de granit,
cu treflele lor decupate, cu coama zidurilor crestată ca un fierăstrău, cu
patrafirul lor de piatră dantelată ca un văl de mireasă, cu luminările, cu
cîntările, cu preoţii lor în odăjdii sclipitoare ; cu credincioşii lor
îngenuncheaţi, cu orga lor care murmură şi cu îngerii lor care plutesc
şi bat din aripi sub bolţi ! — cum mi-au denaturat evul mediu, evul
meu mediu atît de subtil, atît de nuanţat! cum l-au
36
făcut să dispară sub grosolana lor văruiala, ce spoială ţipătoare ! O !
zugravi nepricepuţi, care vă închipuiţi că ştiţi să combinaţi culorile,
dacă zvîrliţi roşul pe albastru, albul pe negru şi verdele pe galben, voi
nu aţi văzut din evul mediu decît scoarţa, voi nu aţi ghicit sufletul
evului mediu ; sub învelişul în care aţi îmbrăcat fantomele voastre nu
circulă sînge, sub platoşele voastre de oţel nu bate nici o inimă, în
pantalonii voştri de tricou nu se găsesc picioare, sub rochiile voastre
cu steme nu există nici pîntece, nici piept, sînt veşminte care au forma
unor oameni, asta-i tot. Prin urmare, jos cu evul mediu aşa cum l-au
încropit „făcătorii" (a fost lansat cuvîntul cel mare : făcătorii) ! Evul
mediu nu ne mai zice nimic acum, vrem altceva.
Şi publicul, văzînd că foiletoniştii latră la evul mediu, îndrăgi bietul ev
mediu, pe care aceştia pretindeau că l-au dat gata dintr-o singură
lovitură. Evul mediu se infiltra în toate — sprijinit fiind de piedicele
puse de ziare — în drame, în melodrame, în romanţe, în nuvele, în
poezii ; existau pînă şi vodeviluri tip evul mediu, iar Momus fredona
mereu refrenuri feudale.
Alături de romanul tip evul mediu, înflorea ro-manul-stîrv, gen de
roman foarte plăcut, consumat în mari cantităţi de cuconiţele nervoase
şi bucătăre-sele blazate.
Foiletoniştii au sosit imediat, atraşi de miros, cum sînt atraşi corbii de
măruntaiele vînatului aruncat la cîini, au ciopîrţit cu ciocul penei lor
de gîscă bietul gen de roman, l-au distrus cu răutate — era un roman
care nu voia altceva decît să prospere şi să putrezească în tihnă pe
rafturile unsuroase ale bibliotecilor. Cîte n-au spus ? Cîte n-au scris ?
Literatură de morgă şi de ocnă, coşmar de gîde, halucinaţii de măcelar
beat şi de poliţai sadic în plină criză ! Dădeau uşurel a se înţelege că
autorii erau nişte asasini şi nişte vampiri, că au dobîndit urîtul obicei
de a-şi ucide tata şi mama ; că beau sînge din cranii, că se folosesc de
ţibia drept furculiţă şi taie piinea cu un cuţit de ghilotină.
37
Şi totuşi, ştiau mai bine decît oricine, deoarece luaseră de multe ori
masa cu ei, că autorii acestor incîntătoare măceluri erau nişte băieţi de
familie bună, oameni de treabă, foarte blajini, agreabili în societate, că
purtau mănuşi albe, că erau miopi, pentru că aşa era şic, că le plăcea
infinit mai mult beef-steak-ul decît cotlete de om, şi că beau regulat
vin de Bordeaux şi nu sînge de fată sau de copil nouă-năs-cut.
Deoarece văzuseră şi pipăiseră manuscrisele, ştiau cit se poate de bine
că autorii folosiseră cerneală de cea mai bună calitate, hîrtie
englezească, şi nu sînge de om ghilotinat şi nici piele de creştin jupuit
de viu.
Dar, orice ar Ii spus ei, orice ar fi făcut, trăiam în secolul stîrvului,
secol căruia îi plăcea mai mult osuarul decît budoarul; cititorul nu se
lăsa prins decît cu un cîrlig de care se afla agăţat drept momeală un
mic cadavru pe cale de a se învineţi. Lucru uşor de înţeles, dacă puneţi
un trandafir în vîr-lul undiţei, staţi atît încît păianjenul are timp să-şi
ţeasă pînza în îndoitura cotului vostru, şi nu veţi prinde nici cea mai
măruntă plevuşcă ; agăţaţi' un vierme sau o bucăţică de brînză alterată,
şi vor zbughi din apă crapi, bibani, anghile ca să înhaţe hrana. Nu
există o prea mare deosebire între oameni şi peşti, pe cit s-ar crede.
S-ar fi zis că ziariştii au devenit quakeri, brahmani, sau pitagoricieni,
sau tauri, într-atît îi apucase o subită oroare de roşu şi de sînge.
Niciodată nu fuseseră văzuţi atît de leşinaţi, atît de gelatinoşi —■ '
parcă erau smîntînă şi zer. Nu admiteau decît două culori, albastrul
ceresc şi verdele mărului. Trandafiriul era numai tolerat, şi dacă
publicul ar fi vrut să le intre în voie, l-ar fi dus să pască spanac pe
malurile rîului Lignon, cot la cot cu oile păstoriţei Ama-rylllis. Îşi
schimbaseră fracul negru cu vesta de turturică a lui Celadon sau
Silvandru, agăţaseră în jurul penelor lor de gîscă coroniţe de trandafiri
şi panglicuţe — în chip de cîrjă pastorală. Umblau cu părul răvăşit, ca
nişte copii, îşi refăcuseră virginita-
38
tea după reţeta lui Marion Delorme, ceea ce le-a reuşit tot atît de bine
ca şi ei.
Aplicau literaturii porunca decalogului : Să nu ucizi !
Nu-ţi mai puteai permite cel mai neînsemnat omor dramatic, şi actul al
cincilea devenise imposibil.
Socoteau că pumnalul este excesiv, otrava monstruoasă, toporul
incalificabil. Ar fi vrut ca eroii dramatici să trăiască pînă la vîrsta lui
Melchisedec ; şi totuşi, se recunoaşte, din timpuri imemoriale, că
scopul oricărei tragedii este ca, în ultima scenă nenorocitul de erou,
ajuns la capătul puterilor, să fie doborît, după cum scopul oricărei
comedii este de a uni, din punct de vedere matrimonial, doi imbecili,
un june-prim şi o jună-amoreză, fiecare în jur de şaizeci de ani.
Pe vremea aceea, am aruncat în foc (după ce-am făcut bineînţeles
copii, aşa cum procedează toată lumea) două superbe şi minunate
drame tip evul mediu, una în versuri, alta în proză, ale căror eroi sînt
sfîrtecaţi şi zvîrliţi în apă clocotită în plin teatru, ceea ce ar putea
amuza foarte mult, fiind destul de inedit.
Pentru a mă conforma ideilor ior, am compus apoi o tragedie antică în
cinci acte, intitulată Helio-gabal, al cărei erou se aruncă în latrină,
situaţie extrem de nouă şi care are avantajul de a prezenta decoruri
nevăzute încă în teatru. Am mai făcut şi o dramă modernă, cu mult
superioară piesei Antony, Artkur sau Omul fatal, în care ideea
providenţială apare sub forma unui pateu de ficat de Strasbourg, pe
care eroul îl mănîncă pînă la ultima fărîmă, după ce a comis mai multe
violuri, ceea ce, adăugat la re-muşcările sale, îi dă o indigestie
groaznică, din pricina căreia moare. Un sfîrşit moralizator, care
dovedeşte că Dumnezeu e drept şi că viciul e întotdeauna pedepsit, iar
virtutea recompensată.
Cît despre genul monstruos, ştiţi cum l-au tratat, şi cum l-au maltratat
pe Han de Islanda, mîn-
39
cătorul de oameni, pe Habibrah vrăjitorul negru, pe Quasimodo,
clopotarul, pe Triboulet care nu-i de-cît un simplu ghebos — ce
straniu furnicar ! — şi pe toţi hidoşii gigantici pe care scumpul meu
vecin îi1 pune să mişune şi să ţopăie prin pădurile virgine şi catedralele
din romanele sale. Nici viguroasele trăsături â la Michelangelo, nici
ciudăţeniile demne de Callot, nici efectele de umbră şi lumină în
maniera lui Goya, nimic nu a fost pe placul lor ; ei l-au sfătuit să se
întoarcă la ode, atunci cînd scria romane ; şi la romane cînd scria
drame : tactică obişnuită la ziarişti care întotdeauna apreciază mai
mult ceea ce s-a făcut înainte decît ceea ce se face acum. Fericit e,
totuşi, acela care este recunoscut superior chiar de către foiletonişti, în
toate operele sale, cu -excepţia, bineînţeles? a aceleia pe care o
recenzează ; autorul nu are decît să scrie un tratat de teologie sau un
manual de bucătărie dacă vrea ca teatrul lui să fie considerat admirabil
!
In legătură cu romanul de dragoste, romanul în-" focat şi pasionat,
care are ca tată pe germanul Wert-her şi ca mamă pe franceza Manon
Lescaut, am vorbit în treacăt, la începutul acestei prefeţe, despre rîia
morală care se ţine de el cu disperare, sub pretextul religiei şi al
bunelor moravuri. Criticii-păduchi sînt ca şi păduchii de corp :
părăsesc cadavrele şi-î năpădesc pe cei vii. De pe Cadavrul romanului
tip evul mediu, criticii au dat buzna pe corpul romanului de dragoste,
dar carnea lui e vie şi rezistentă, şi s-ar putea să-şi rupă dinţii.
Ne gîndim, în pofida respectului pe care-l purtăm apostolilor moderni,
că autorii acestor romane, învinuiţi a fi imorali, dacă nu sînt tot atît de
însuraţi ca ziariştii virtuoşi, au şi ei, mai toţi, cîte o mamă, iar mulţi
dintre ei au surori şi sînt înzestraţi cu numeroşi membri de familie de
sex feminin ; dar mamele şi surorile lor nu citesc romane, nici chiar pe
cele imorale ; ele cos, brodează şi se ocupă de treburile casei. Ciorapii
lor, cum ar zice domnul Planard, sînt de un alb integru, îi puteţi privi
pe picioarele lor, nu
40
sînt albaştri1, şi moş Clirysale, care ura toate femeile savante, le-ar
propune drept exemple pilduitoare doctei Phiiaminte:.
Cît despre soţiile acestor domni — deoarece au atîtea — oricît de
feciorelnici ar fi bărbaţii lor, mie, cel puţin, mi se pare că ar trebui să
ştie anumite lucruri. De fapt, se prea poate ca ei să nu le fi învăţat
nimic. Atunci înţeleg de ce vor să le menţină în această preţioasă şi
binecuvîntată ignoranţă. Dumnezeu e mare şi Mahomet e profetul lui!
Femeile sînt curioase ; dea Domnul şi morala ca ele să-şi satisfacă
toată curiozitatea într-o manieră mai legitimă decît Eva, străbunica lor,
şl să nu mai înceapă a pune întrebări şarpelui !
în ceea ce priveşte fiicele lor, dacă au urmat la vreun pension, nu ştiu
ce ar mai putea afla din cărţi. E tot atît de absurd să spui că un bărbat e
un beţivan pentru că a descris o orgie, şi un desfrînat, pentru că
povesteşte despre un desfrîu, pe cît de absurd e să pretinzi că un bărbat
e virtuos pentru că a scris o carte moralizatoare ; în fiecare zi se vede
exact contrariul. Vorbeşte personajul şi nu autorul; . dacă eroul lui e
ateu, nu înseamnă că şi el e ateu ; dacă îi descrie pe hoţi furînd şi
vorbind ca nişte hoţi, nu-i şi el hoţ din pricina asta. Dacă ar fi aşa,
Shake-speare, Corneille şi toţi tragicii ar fi trebuit ghilotinaţi ; ei au
comis mai multe omoruri decît Man-drin şi Cartouche ; şi totuşi, nu s-
a făcut aşa ceva, şi cred că nu se va face încă multă vreme, oricît de
virtuoasă şi de morală ar putea deveni critica. E una din maniile
acestor scîrţa-scîrţa pe hîrtie, cu vederi înguste, de a substitui
întotdeauna pe autor operei şi de a recurge la persoana lui ca să
stîrnească prin scandal gustul pentru mizerabilul lor ghiveci, ştiind
prea bine că nimeni nu şi-ar arunca ochii pe elucubraţiile lor dacă ei s-
ar mărgini numai la opiniile lor individuale.
1
Joc de cuvinte : bas-bleus (ciorapi albaştri) = femei pedante cu
pretenţii literare.
41
Deloc nu pricep ce scop au toate aceste zbierete, şi revărsări de mînie
şi lătrături, la ce bun ? ce îi mînă pe aceşti domni Geoffroy în
miniatură să facă fiecare pe don Quichotte al moralei ? şi, ca nişte'ade-
văraţi sergenţi de stradă ai literaturii, să înhaţe şi să ciomăgească, în
numele virtuţii, orice idee pe care o prind plimbîndu-se într-o carte cu
scufa pusă strîmb pe cap sau cu fusta suflecată puţin cam prea sus ? E
foarte ciudat.
Epoca noastră, orice ar spune ei, este imorală (dacă acest cuvînt
înseamnă ceva, lucru de care ne îndoim foarte) ; nici nu ne ■ mai
trebuie altă dovadă decît cantitatea de cărţi imorale pe care le produce
şi succesul pe care-l repurtează. Cărţile urmează moravurile şi nu
moravurile cărţile. Regenţa -la făcut pe Crebillon, nu Crebillon a făcut
regenţa. Păstoriţele lui Boucher erau fardate şi decoltate, pentru că
micile marchize umblau fardate şi decoltate. Tablourile se creează
după modele şi nu modelele după tablouri. E ca şi cum s-ar spune :
Mazărea aduce cu sine primăvara ; dimpotrivă, după ce vine
primăvara se coace mazărea, iar după ce vine vara se coc cireşele.
Fructele cresc pe copaci şi desigur nu copacii pe fructe ; e o lege
eternă şi invariabilă în varietatea ei ; secolele se succed şi fiecare secol
produce fructele sale care nu sînt aceleaşi cu ale secolului precedent;
cărţile sînt fructele moravurilor.
Alături de ziariştii moralişti, sub ploaia de predici ca sub o ploaie de
primăvară într-un parc oarecare, s-a făcut auzită pe scîndurile unei
scene susţinută de căpriori saint-simonieni o procesiune de ciuper cuţe
de o nouă speţă, destul de ciudată, a cărei istoric naturală o voi face de
îndată.
Sînt criticii utilitarişti. Bieţi indivizi care aveau nasul atît de cîrn încît
nici ochelari nu puteau purta şi care totuşi nu vedeau mai departe de
vîrful nasului.
Cînd Un autor pune pe biroul criticilor un volum oarecare, fie roman
sau culegere de poezii, domnii aceştia se răstoarnă alene pe fotoliu, îl
ţin în echi-
libru ps picioarele dindărăt, îşi iau aere de mari specialişti şi,
legănîndu-se, îşi umflă guşa, şi se întreabă :
— La ce serveşte cartea asta ? Ce ne încălzeşte pe noi stilul, rima, şi
forma ? Tocmai de aceasta e vorba (da, vulpilor, pentru care strugurii
sînt prea verzi !). Societatea suferă, e în prada unei mari sfîşieri inte-
rioare (traduceţi : nimeni nu vrea să se aboneze' la ziarele folositoare).
Poetul trebuie să caute pricina acestui rău şi să-i vindece. Mijlocul îl
va găsi dacă se alătură, cu inima şi cu sufletul, de umanitate (poeţi
filantropi ! ar fi ceva rar şi fermecător). Un asemenea poet aşteptăm,
un asemenea poet dorim din adîncul sufletului nostru. Cînd va apărea,
ale lui vor fi toate aclamaţiile mulţimii, ai lui toţi laurii, ale lui toate
coroanele, al lui Prytaneul1...
Perfect ! dar deoarece dorim ca cititorul nostru să se ţină treaz pînă la
sfîrşitul preafericitei noastre prefeţe, nu vom continua această imitaţie
foarte fidelă a stilului utilitar, care prin natura sa este destul de
soporific şi ar putea înlocui cu folos o doză de laudanum sau un
discurs academic.
Nu, imbecililor, nu, cretinilor şi guşaţilor ce sîn-teţi, o carte nu este o
supă cu gelatină ; un roman nu este o pereche de cizme fără cusătură,
un sonet nu-i o seringă care injectează mereu ; o dramă nu-i o cale
ferată, toate aceste lucruri ese^iţialmente civilizatoare şi care fac
omenirea să înainteze pe calea progresului.
Pe maţele tuturor papilor trecuţi, prezenţi şi viitori, nu şi nu, de o sută
de mii de ori nu.
Dintr-o metonimie nu-ţi faci o scufie de lînă, ■ nu te încalţi cu o
comparaţie în loc de pantofi, nu te poţi folosi de o antiteză drept
umbrelă ; nu-ţi poţi lipi, din nefericire, de burtă cîteva rime pestriţe în
loc de jiletcă. Am intima convingere că o odă este un veşmînt prea
uşor pentru iarnă şi nu te-ai putea
1
Prytaneu, edificiu public în cetăţile antice greceşti, sediul
tribunalului. în sens figurat, recompensă atribuită celor cu merite
artistice deosebite.
43
îmbrăca mai bine, cu strofe, antistrofe şi epode, decît acea femeie a
cinicului care se mulţumea numai cu virtutea ei drept cămaşă şi umbla
goală-goluţă, -— aşa cum ne relatează istoria.
Totuşi, celebrul domn de La Calprenede, punîn-du-şi odată un costum
nou şi întrebat fiind din ce stofă este, a răspuns : e din Silvandre,
Sîlvandre fiind o piesă de-a lui care a fost jucată cu succes.
Astfel de raţionamente te fac să ridici din umeri deasupra capului,
chiar mai sus decît erau umerii ducelui de Gloucester.
Oameni cu pretenţii de economişti, doritori să reconstruiască
societatea din temelie, lansează cu toată seriozitatea asemenea trăsnăi.
Un roman are două utilităţi : una materială şi cealaltă spirituală, dacă
se poate folosi o atare expresie cînd te referi la roman. Utilitatea
materială constă în primul rînd în cele cîteva mii de franci care intră în
buzunarul autorului şi-i dau destulă greutate ca dracul sau vîntul să nu-
l poată urni din loc ; pentru librar e un frumos cal de rasă, care tropăie
şi saltă înhămat la cabrioleta sa de abanos şi oţel, cum zice Figaro ;
pentru neguţătorul de hîrtie, încă o fabrică pe malul unui pîrîiaş
oarecare, şi adesea un mijloc de a strica o privelişte frumoasă ; pentru
tipografi cîteva tone de lemn de Campeche *, ca să-şi vopsească
săptămînal gîtlejul; pentru bibliotecile de împrumut, o grămadă de
gologani cocliţi şi o cantitate de grăsime care, dacă ar fi strînsă şi
folosită cum trebuie, ar face inutilă pescuirea balenelor. Utilitatea
spirituală constă în aceea că, în timp ce se citesc romanele, se poate
dormi, astfel că nu-i nevoie să se consume ziare utile şi virtuoase, sau
nu ştiu ce alte droguri indigeste şi abrutizante.
Să se mai spună după toate acestea că romanele mu-şi aduc contribuţia
lor la civilizaţie. Nu am să vorbesc de debitanţii de tutun, de băcanii şi
de negustorii ambulanţi de cartofi prăjiţi, care poartă un
1
Din lemnul de Camp'ecbe, numit şi lemn de India sau lemn albastru,
se extrag coloranţi.
mare interes acestei ramuri a literaturii, deoarece calitatea hîrtiei
întrebuinţate este superioară hîrtiei de ziar.
într-adevăr, ai motive să rîzi cît te ţine gura cînd îi asculţi dizertînd pe
domnii utilitarişti republicani sau saint-simonieni. Tare aş vrea să ştiu,
mai întîi, în mod precis, ce vrea să spună lălîul ăsta de substantiv cu
care împînzesc zilnic vidul coloanelor lor, şi care le serveşte de
„şibolet" 1 şi de termen sacramental. Utilitate : ce-i cu cuvîntul acesta
şi la ce se aplică ?
Sînt două feluri de utilitate şi sensul acestei vocabule este totdeauna
relativ. Ceea ce-i util pentru unul nu e util pentru altul. Dumneata eşti
cîrpaci, eu sînt poet. Pentru mine e util ca primul vers să rimeze cu al
doilea. Un dicţionar de rime îmi este foarte util ; dumneata, cînd
pingeleşti o pereche da cizme vechi, nu ai ce face cu el; şi tot atît de
adevărat e că un cuţit de cizmar nu mi-ar fi de folos atunci cînd
compun o odă. Acestea fiind zise, veţi obiecta că un cîrpaci valorează
mult mai mult decît un poet şi că te poţi lipsi mai curînd de ultimul de-
cît de primul. Nu ţin să înjosesc meseria de cîrpaci, căreia îi acord
aceeaşi cinste ca şi meseriei de monarh constituţional, dar mărturisesc
cu umilinţă că aş suporta mai curînd să umblu cu pantofii descusuţi
decît ca versul meu să aibă o rimă proastă şi că m-aş lipsi mai curînd
de cizme decît de poeme. Neieşind aproape niciodată din casă şi
folosindu-.mi cu mai multă iscusinţă capul decît picioarele, folosesc
mai puţine încălţări decît un republican virtuos care nu face decît să
alerge toată ziua de la un minister la altul pentru a cerşi un locuşor.
Ştiu că sînt unii cărora le plac mai mult morile decît bisericile şi
hrana trupului mai mult decît
1
Şibolet, cuvînt ebraic, însemnînd spic şi floare, folosit drept termen
de recunoaştere într-un episod biblic. Prin extensie: încercare decisivă
pentru capacitatea sau incapacitatea cuiva.
45
hrana sufletului. Acestora nu am ce să le spun. Merită să fie
economişti pe lumea asta, ba chiar şi ps cealaltă.
Există vreun lucru absolut util pe pămînt şi în viaţa pe care o trăim ?
Mai întîi e foarte puţin util să existăm pe pămînt şi să vieţuim. îl
desfid pe cel mai savant din banda de ziarişti sâ ne spună la ce servim,
dacă nu ca să nu ne abonăm la Constituţionalul sau la vreun, altfel de
ziar oarecare.
Apoi, admiţînd a priori utilitatea existenţei noastre, care sînt lucrurile
realmente utile în vederea susţinerii ei ? O supă şi o bucată de carne,
de două ori pe zi, e tot Ce trebuie pentru a umple burta, în accepţiunea
strictă a cuvîntului. Omul — căruia îi ajunge, după ce-a murit, un
sicriu de două picioare lăţime şi de şase în lungime, ba chiar îi
prisoseşte — nu are nevoie de mult mai mult cit timp trăieşte. Un cub
gol, de şapte-opt picioare în toate sensurile, cu o mică gaură pentru a
putea respira, o singură alveolă a stupului, e suficient pentru a-l
adăposti şi a-l feri de ploaie. Infăşurîndu-se, ca lumea, într-un pled, va
fi apărat destul de bine de frig, ba mai bine decît dacă şi-ar pune unul
din cele mai elegante şi mai frumos croite fracuri de la Staub.
Chiar şi cu atît, el va putea — literalmente — subzista. Se spune doar
că se poate trăi cu 25 de gologani pe zi, dar a mînca atît cît să nu mori
de foame nu înseamnă să trăieşti ; şi nu văd cum un oraş organizat în
mod utilitar ar putea fi mai agreabil de locuit decît cimitirul Pere-la-
Chaise.
Nimic din ce-i frumos nu este indispensabil vieţii. Dacă s-ar suprima
florile, lumea nu ar suferi materialmente, cine ar vrea totuşi să nu mai
existe flori ? Aş renunţa mai bucuros la cartofi decît la trandafiri şi
cred că numai un uţilitarist e în stare să smulgă un răzor de lalele ca să
semene varză.
La ce serveşte frumuseţea femeilor ? O femeie care este bine
conformată din punct de vedere medical şi capabilă să facă copii va fi
întotdeauna destul de bună pentru economişti.
46
La ce bun muzica ? la ce buu pictura ? Cine ar fi atit de nebun să-l
prefere pe Mozart domnului Carrel, şi pe Michelangeio inventatorului
muştarului alb?
Un lucru cu adevărat frumos e acela care nu poate servi la nimic ; tot
ce este util e urît, căci este expresia unei nevoi şi nevoile omului sînt
triviale şi dezgustătoare, ca şi biata şi infirma sa natură. Locul cel mai
util într-o casă este latrina.
Eu — să nu se supere domnii ! — sînt dintre aceia pentru care
superfluul este necesarul, iar lucrurile şi oamenii îmi plac în raport
invers cu serviciile pe care mi le pot aduce. Prefer unui vas folositor
un vas chinezesc pe care sînt pictaţi dragoni şi mandarini şi care nu-mi
serveşte la nimic, iar dintre talentele mele preţuiesc cel mai mult acela
de a nu ghici îogogrifele şi şaradele. Aş renunţa foarte bucuros la
drepturile mele de francez, şi de cetăţean ca să văd un tablou autentic
de Rafael sau o femeie frumoasă şi goală : pe prinţesa Borghese, de
pildă, cînd pozează pentru Canova, sau pe Julia Grisi cînd intră în
baie. In ce mă.priveşte, aş consimţi cu multă plăcere la întoarcerea
antropofagului de Carol al X-lea, dacă mi-ar aduce din castelul său din
Boemia un paner cu cîteva sticle de Tokay sau de Johannigs-berg şi aş
găsi că legile sale electorale sînt destul de largi, dacă unele străzi ar fi
fost lărgite, deşi ar fi luat măsuri restrictive în alte domenii. Cu toate
că nu sînt un diletant, îmi place mai mult sdrţîitul de scripcă şi
tamburina detît clopoţelul domnului preşedinte. Mi-aş vinde pantalonii
pentru un inel şi aş schimba pîinea pentru o dulceaţă. Ocupaţia care-i
sade cel mai bine unui bărbat rafinat mi se pare aceea de a nu face
nimic sau de a-şi fuma, într-o poziţie analitică, pipa sau ţigara. De
asemenea îi stimez mult pe cei care joacă popice ca şi pe cei care ştiu
să facă versuri bune. Vedeţi că principiile utilitariste nu sînt nici pe
departe principiile mele şi că nu voi fi niciodată redactor la un ziar
virtuos, numai dacă nu cumva nu mă voi converti, ceea ce mi se pare
că ar fi destul de caraghios.
47
în locul unui premiu Montyon pentru recompensarea virtuţii, aş fi
preferat să se dea, cum a făcut Sardajiapal, marele filozof care a fost
atît de puţin înţeles, o primă mare aceluia care ar inventa o nouă
plăcere, căci plăcerea mi se pare scopul vieţii şi singurul lucru util pe
lume. Aşa a voit Dumnezeu, el care a creat femeile, parfumurile,
lumina, florile frumoase, vinurile bune, caii zglobii, ogarii şi pisicile
de Angora, el .care nu a spus îngerilor săi : fiţi virtuoşi, ci : iubiţi ;
care ne-a dat buze mai sensibile decît restul pielii pentru a săruta cu
ele femeile, ochi îndreptaţi în sus pentru a vedea lumina, mirosul
subtil pentru a respira sufletul florilor, coapse nervoase pentru a
strînge şoldurile armăsarilor şi a zbura iute ca gîndul — fără cale
ferată şi fără cazane cu aburi — mîini delicate pentru a mîngîia capul
prelung al ogarilor, spatele catifelat al pisicilor, şi ungerii netezi ai
fiinţelor puţin virtuoase, şi care în sfîrşit nu ne-a acordat decît nouă,
oamenilor, triplul şi gloriosul privilegiu de a bea fără să ne fie sete, de
a scoate scîntei din amnar şi de a face dragoste în orice anotimp, ceea
ce ne deosebeşte de animale mult mai mult decît obiceiul de a citi
ziare şi de a fabrica legi.
Dumnezeule ! ce prostie e acea pretinsă perfectibilitate a geniului
uman cu care ni se împuiază urechile ! S-ar spune că omul este, într-
adevăr, o maşină susceptibilă de continue îmbunătăţiri, şi că un ruaj
mai bine angrenat, o contra-pondere mai avantajos plasată ar putea
ajuta la o funcţionare mai confortabilă şi mai lesnicioasă. Cînd se va
reuşi să se dea omului un stomac dublu, astfel ca să poată rumega ca
un bou, să i se dea ochi şi la ceafă ca să poată vedea ca Ianiis pe acei
care-i scot limba în spate şi să-şi poată contempla nedemnitatea într-o
poziţie mai puţin stingheritoare decît aceea a Iui Venus Callipyge din
Atena, să i se prindă aripi de omoplaţi ca să nu fie obligat să
cheltuiască şase gologani cu omnibuzul; cînd i se va crea un nou
organ, atunci da, într-adevăr, cuvîntul perfectibilitate va începe să
capete un sens.
De cînd se tot fac acele frumoase perfecţionări, ce s-a realizat care să
nu fi fost realizat tot atît de bine, ba chiar şi mai bine, înainte de
potop ? , Reuşitu-s-a oare să se bea mai mult decît s-a băut pe vremea
ignoranţei şi a barbariei (stil vechi) ? Alexandru, amicul echivoc al
frumosului Ephestion, bea destul de mult, deşi pe atunci nu apărea
Ziarul cunoştinţelor folositoare, şi nu ştiu ce utilitarist ar fi în stare să
soarbă pînă la fund — fără a deveni „vinopic" şi a se umfla mai tare
decît Lepeintre-ju-nior sau decît un hipopotam — cupa cea mare
căreia i se spunea ceaşca lui Hercule. Mareşalul de Bas-sompierre care
a golit enorma lui cizmă cu marginea răsfrîntă în sănătatea a
treisprezece cantoane, mi se pare deosebit de preţios în genul său şi
foarte greu de perfecţionat.
Ce economist ne va lărgi astfel stomacul încît să intre în el tot atîta
beefsteak cît înghiţea răposatul Milon din Crotona care mînca de unul
singur un bou întreg ? Lista de bucate de la Cafe Anglais, de la Vefour
sau de la orice alt restaurant renumit, care doriţi dumneavoastră, mi se
pare prea slabă şi prea ecumenică, comparată cu lista de bucate servite
la cină de Trimalcion. La ce masă se serveşte acum o scroafă-mistreţ,
cu cei doisprezece pui ai ei, într-o singură tipsie ? Cine dintre
dumneavoastră a mîncat murene şi ţipari îngrăşaţi cu carne de om ?
Credeţi că în adevăr Brillat-Savarin -la perfecţionat pe Api-cius ? Oare
la Chevet, ar fi putut găsi marele furnizor de măruntaie din slujba lui
Vitellius creieri de fazan şi de păun, precum şi limbi de fenicoptere şi
ficaţi de scarus 1 cu care să umple faimosul scut al . Minervei ?
Stridiile voastre de la Rocher de Cancale sînt oare de un gust mult mai
rafinat decît stridiile lui Lucrin, pentru care se amenajase o mare spe-
cială ? Vilele de petrecere — din cartierele mărginaşe — ale
marchizilor de pe vremea Regenţei sînt nişte mizerabile căsuţe de ţară
în comparaţie cu vilele
1
Peşte de mare foarte gustos.
49
patricienilor romani din Baine, Capre şi Tibor. Splendorile ciclopice
ale acestor mari voluptuoşi ca-re-şi construiau monumente eterne
pentru plăceri de o zi nu ar trebui să ne facă să ne prosternăm în iaţa
geniului antichităţii şi să ştergem pentru totdeauna din dicţionarele
noastre cuvîntul perfectibilitate ?
S-a inventat de atunci măcar un singur păcat esenţial ? Din nefericire
au rărnas tot şapte, ca mai înainte, şi orice om cu frica lui Dumnezeu
nu ar putea comite decît. cel muil şapte păcate într-o zi, ceea ce este
destul de puţin. Nici nu-mi pot închipui măcar ca, după un secol de
progres, ţinînd seama de viteza cu,care înaintăm, s-ar găsi un amorez
în stare să reînnoiască a treisprezecea muncă a liii Hercule. Ar putea
face cineva adoratei sale o singură plăcere mai mult decît :<e făcea pe
vremea lui Soioa.on ? Mulţi preailuştri savanţi şi multe
prearespectabile doamne susţin părerea contrarie, pretinzînd că in-
tensitatea dragostei a scăzut cu timpul. Ei bine, dacă aşa stau lucrurile,
cum de ne mai puteţi vorbi de progres ? Ştiu bine ce-mi veţi
răspunde : avem o cameră a pairilor şi o cameră a deputaţilor, există
speranţa ca în curînd toată lumea să aibă drepturi electorale iar
numărul reprezentanţilor să fie dublat sau triplat. Nu găsiţi că şi pînă
acum s-au făcut destule greşeli de franceză la tribuna naţională şi că
sînt destui trepăduşi pentru meschinele treburi ce se învîrtesc acolo ?
Nu pricep deloc ce folos aduce cazarea a două sau trei sute de
provinciali într-o baracă de lemn, cu un plafon zugrăvit de domnul
Fragonard., pentru a-i pune să ticluiască şi să cîr-păcească nu ştiu cîte
legi absurde sau cumplite. Ce importă dacă vă guvernează o sabie, un
pămătuf sau o umbrelă ? Ceea ce vă guvernează întotdeauna este
bastonul, şi mă mir că oameni ai progresului îşi pierd timpul discutînd
ce toroipan să aleagă care să le mîngîie spinarea, cînd ar fi mult mai
progresist şi mai puţin costisitor să-l rupă în bucăţi şi să le arunce la
toţi dracii.
50
Singurul om cu bun-simţ dintre voi e un nebun, un mare geniu şi un
imbecil, un poet divin cu mult mai mare decît Lamartine, decît Hugo
şi decît By-ron ; anume Charles Fourier, falansterianul care întruneşte
într-o singură persoană toate aceste calităţi, ei singur a avut o logică şi
are cutezanţa de a trage consecinţele acesteia pînă la capăt. El afirmă,
fără pic de şovăială, că nu va trece mult şi oamenii vor avea o coadă
de cincisprezece picioare lungime cu un ochi în vîrf ; ceea ce, fără
îndoială, este un progres, şi îngăduie să se facă o mie de lucruri fru-
moase care nu se' puteau face înainte, cum ar fi doborîrea elefanţilor,
fără a se recurge la violenţă, legănarea în copaci fără scrînciob, tot aşa
de comod cum se leagănă maimuţa cea mai bine condiţionată,
renunţarea la umbrela de soare şi de ploaie — înăl-ţînd coada în chip
de panaş deasupra capului, aşa cum fac veveriţele care se lipsesc cu
multă plăcere de umbrele — precum şi alte prerogative, a căror,
enumerare s-ar lungi prea mult. Mai mulţi falanste-rieni pretind chiar
că s-au şi ales cu o codiţă micuţă care nu are altă pretenţie decît să se
facă mai mare ; Dumnezeu să le dea viaţă lungă.
Charles Fourier a descoperit tot atîtea specii de animale cîte a găsit
Georges Cuvier, marele naturalist. El a descoperit cai care vor ajunge
de trei ori mai mari decît elefanţii, cîini mari eît tigrii, peşti în stare să
sature mai multă lume dtcîi cei trei peşti ai lui Isus Cristos, despre care
ateii voltairieni cred că e o păcăleală de 1 aprilie, iar eu cred că-i o su-
perbă parabolă. El a construit oraşe pe lingă care Roma, Babilonul şi
Tirul nu sînt decît nişte muşuroaie de cîrtiţe ; a îngrămădit la turnuri
Babei unul peste altul şi a montat în nori nişte spirale mai infinite
decît acelea din toate gravurile lui John Mar-tinn ; a imaginat nu ştiu
cîte ordine de arhitectură şi noi condimente ; a făcut un proiect de
teatru care li s-ar fi părut grandios chiar şi romanilor de pe timpul
imperiului, şi a întocmit o listă de bucate pentru cină — pe care
Lucius sau Nomentanus ap fi
51
găsit-o poate suficientă pentru o" cină prietenească ; promite să creeze
plăceri noi şi să dezvolte organele şi simţurile ; se va strădui să facă
femeile mai frumoase şi mai voluptuoase, pe bărbaţi mai robuşti, mai
vig'uroşi ; vă asigură că veţi avea copii, şi îşi propune să reducă
numărul locuitorilor de pe pămînt astfel ca fiecare să se simtă la largul
său ; ceea ce este mai rezonabil decît să-i sileşti pe proletari să facă
alţi proletari, deşi atunci cînd se înmulţesc prea repede,' sînt zvîrliţi
apoi în stradă şi li se dau ghiulele în loc de pîine.
Numai în felul acesta e posibil progresul. Tot restul e o amară
batjocură, o farsă lipsită de orice haz, care nu-i bună nici măcar să
înşele pe cei mai idioţi nătăfleţî.
Falansterul este realmente un progres faţă de abaţia din Theleme şi
aruncă în mod definitiv paradisul terestru în rîndul lucrurilor cu totul
depăşite şi .demodate. O mie şi una de nopţi şi povestirile doamnei
d'Aulnoy sînt singurele care pot lupta cu succes împotriva
falansterului. Ce fecunditate ! Ce' de-a invenţii ! S~ar putea încărca
trei mii de miraculoase, căruţe cu poeme romantice sau clasice ; iar
versificatorii noştri, fie ei academicieni sau nu, au o biată imaginaţie
sărăcăcioasă, în comparaţie cu domnul Charles Fourier, inventatorul
atracţiunilor pasionate. Ideea de se servi de mişcările a căror reprimare
s-a încercat pînă acum, este, fără doar şi poate, o înaltă şi trainică idee.
A ! spuneţi că sîntem în progres ! Dacă mîine un vulcan şis-ar
deschide craterul la Montmartre, ar acoperi Parisul cu un linţoliu de
cenuşă şi l-ar înmormînta sub lavă — cum a făcut odinioară Vezu-viul
la Stabia, la Pompei sau la Herculanum — şi dacă, după cîteva mii de
ani, arheologii din acea vreme ar face săpături şi ar exhuma cadavrul
defunctului oraş, spuneţi-mi ce monument ar rămînea în picioare
pentru a fi mărturia splendorii marei dispărute, Notre-Dame, biserica
gotică ? Arheologii şi-ar putea într-adevăr face o frumoasă idee despre
artele noastre, degajînd palatul Tuileries, retuşat de domnul
52
Fontaine ! Statuile de pe podul Ludovic al XV-lea, transportate fiind
în muzeele viitoare, ar face o frumoasă impresie ! Şi, dacă nu ar fi
tablourile vechilor şcoli şi statuile antichităţii sau ale Renaşterii, îngră-
mădite în galeria Luvrului, acest maţ inform, dacă nu ar fi plafonul lui
Ingres care nu te lasă să crezi că Parisul nu a fost decît o tabără a
barbarilor, un sat de celţr sau de topinambuxi1, ceea ce s-ar scoate în
urma săpăturilor arheologice ar fi ceva foarte curios. Scăpărătoare ale
gărzilor naţionale, căşti de pompieri, monede bătute la o matriţă
rudimentară, iată ce s-ar găsi în loc de acele arme frumoase, cu atîta
grijă cizelate, pe care evul mediu le-a lăsat în ascunzişurile turnurilor
şi ale mormintelor sale în ruină, şi în loc de acele medalii de care sînt
pline vasele etrusce şi care pavează fundamentele tuturor
construcţiilor romane. Cît despre mizerabilele noastre mobile de lemn
furniruit, acele biete lăzi goale, atît de urî te, atît de meschine cărora li
se spune comode sau scrinuri, şi toate acele ustensile informe şi
fragile, sper că timpul va avea destulă miîă ca să le distrugă pînă şi
urma.
într-o bună zi ne-a venit fantezia să facem im monument grandios,
magnific. Am fost siliţi mai întîi să împrumutăm planul de la vechii
romani, şi chiar înainte de a fi fost isprăvit, Pantheonul nostru s-a
clătinat pe picioare ca un copil rahitic şi s-a împleticit ca un invalid
beat-mort, încît a trebuit să i se dea cîrje de piatră, căci altfel s-ar fi
prăbuşit cît era de lung, în faţa întregii lumi, într-un mod cît se poate
de jalnic, şi toate naţiunile ar fi avut de ce să rîdă poate mai bine de o
sută de ani. Cînd ne-am gîndit să aşezăm un obelisc într-una din
pieţele noastre, am fost nevoiţi să ne ducem la Luxor să-l şterpelim de
acolo, şi ne-au trebuit apoi doi ani ca să-l .transportăm pînă aici.
Bătrînul Egipt a plantat obeliscuri pe marginea tuturor drumurilor, aşa
cum semănăm noi plopii ; el ducea obeliscurile la subsuoară, aşa cum
zarzavagiul duce sub braţ legăturile
1
Popor indigen din Brazilia. *
de sparanghel, şi tăia un monolit din coasta munţilor săi de granit mai
uşor decît tăiem noi o scobitoare sau o lopăţică de curăţat urechile.
Acum cîteva secole îl aveam pe Rafael,-îl aveam pe Michelangelo ;
acum îl avem pe domnul Paul Delaroche, şi asta datorită faptului că ne
aflăm în progres. Vă lăudaţi cu Opera ; zece opere ca a voastră ar fi
tocmai bune să joace sarabanda într-un circ roman. Domnul Martin
însuşi, cu tigrul său îmblînzit şi cu bietul sau leu gutos şi somnoros ca
un abonat la Gazette, apare de-a dreptul jalnic în comparaţie cu un
gladiator din antichitate. Ce contează reprezentaţiile voastre de
beneficiu, care durează pînă la ora două noaptea, faţă de jocurile
publice care ţineau o sută de zile, faţă de reprezentaţiile în care vase
adevărate se băteau de-adevăratelea pe o mare adevărată, în care mii
de oameni se ciopîrţeau unii pe alţii, cit se poate de conştiincios, în mii
de bucăţele ; — păleşte, eroicul meu Franconi ! — iar după ce se
retrăgea marea, venea deşertul, cu tigrii şi leii săi care răgeau —
teribili figuranţi, folosiţi doar o singură dată —, în care rolul prim era
susţinut de A'reun atlet robust din Dacia sau Panonia, care ar fi fostde
multe ori pus în mare încurcătură dacă ar fi fost rechemat prin aplauze,
ckipă terminarea piesei, ' deoarece partenera, lui fusese o frumoasă şi
lacomă leoaică din Numidia, înfometată de trei zile? Elefantul
dansator pe sîrmă nu vi se pare superior, domnişoarei George ?
Credeţi că domnişoara Tagli-oni dansează mai bine decît Arbuscula şi
Perrot mai bine decît Bathylle ? Sînt convins că Roscius ar fi dat
cîteva puncte înainte lui Bocage, oricît de excelent ar fi fost. Galeria
Coppiola a jucat un rol de ingenuă ia peste o sută de ani. Ar fi nedrept
să nu mărturisim că cea mai bătrînă dintre tinerele noastre primadone
nu are mai mult de şaizeci de ani, şi că v domnişoara Marş, din acest
punct de vedere, nu a realizat nici un progres ; ei aveau vreo trei sau
patru mii de zei în care credeau, iar noi nu avem decît unul şi nici în
acesta nu credem : ciudat progres. Nu este Jupiter mai tare decît Don
Juan şi un se-.
54
ducător cu totul deosebit ? Realmente, nu ştiu ce-am inventat noi sau
ce-am perfecţionat măcar !
După ziariştii virtuoşi — şi ca pentru a le servi de antiteză -— vin
ziariştii blazaţi, de obicei tineri de douăzeci, douăzeci şi doi de ani,
care nu au ieşit niciodată din cartierul lor şi nu s-au culcat încă decît
cu menajera. Pe aceştia, totul îi plictiseşte, totul îi enervează, totul îi
exasperează ; sînt saturaţi, blazaţi, uzaţi, inaccesibili. Ei ştiu dinainte
ce aveţi de gînd să le spuneţi ; au văzut, au simţit, au încercat, au auzit
tot ceea ce este posibil să vezi, să simţi, să încerci şi să auzi ; inima
omenească nu are un colţişor oricît de ascuns pe care ei să nu-l fi
luminat cu lanterna. Ei declară cu un extraordinar aplomb : Inima
omenească nu-i aşa, femeile nu sînt făcute astfel, caracterul acesta e
fals. Sau : dar ce ! mereu numai iubire sau ură ! mereu bărbaţi şi femei
! nu ni se poate vorbi şi de altceva ? Bărbatul este doar cunoscut şi
răscunoscut pînă la ultima lui fibră, iar femeia mai mult decît atît, şi
asta de cînd domnul de Balzac a început să se amestece în asemenea
treburi.
Cine ne va scăpa de bărbaţi şi de femei ?
Şi ce-ţi închipui, domnule, că fabula dumitale e nouă ? e nouă aşa cum
Podul-Nou e nou : nimic pe lumea asta nu-i mai banal; am citit-o nu
ştiu unde, pe cînd mă ţinea încă doica în braţe sau, ştiu eu, poate
altădată ; de zece ani ni s-a împuiat capul cu de-alde astea. Şi apoi,
află, domnule, că nu există nimic despre care să nu ştiu eu, că totul îmi
este cunoscut şi răscunoscut, cît despre ideea dumitale, fie ea tot aşa
de virgină precum fecioara Măria, nu mă voi da în lături să afirm că.
am văzut-o prostituîn-du-se în pieţele publice cu cei din urmă
scriitoraşi şi cu cei mai mărunţi şi mai ridicoli pedanţi.
Ziariştii aceştia au fost pricina apariţiei lui Jocko, a Monstrului Verde,
a Leilor din Mysore şi a miilor de alte năstruşnice născociri.
55
Ei se plîng că sînt obligaţi să citească într-una cărţi şi să vadă mereu
piese de teatru. în legătură cu un nenorocit de vodevil, vă vorbesc
despre migdalii înfloriţi, despre teii care îmbălsămează aerul, despre
adierile primăverii, despre mireasma frunzelor tinere ; devin iubitori
de natură după modelul tî-nărului Werther, ei care n-au făcut un pas
dincolo de periferia Parisului, ei care nu sînt în stare, să deose-. bească
o varză de o sfeclă. Dacă e vreme de iarnă, vă vor vorbi de plăcerile
căminului domestic, şi buştenii care trosnesc în sobă, de suportul pe
care se aşază lemnele, de papucii de casă, de reverie, de aţipire ; şi nu.
uită să-ţi citeze faimosul vers al lui Tibul:
Quam juvat immites ventos auăire cubantem1
luîndu-şi un aer deziluzionat şi naiv în aceiaşi timp —' dintre cele mai
fermecătoare. Se vor da drept oameni asupra cărora opera altor oameni
nu mai are nici o influenţă, pe care emoţiile dramatice îi lasă tot atît de
reci şi de indiferenţi ca briceagul cu care îşi ascut pana de gîscă, dar
care, în acelaşi timp, exclamă ca J.-J. Rousseau : „Ia uită-te
ce'brebenoc !" Ei practică o antipatie feroce faţă de : coloneii de la
Gymnase, unchii din America, veri şi verişoare, faţă de bătrânii
morocănoşi şi susceptibili, faţă de văduvele romanţioase, încercînd să
ne lecuiască de vodeviluri, demonstrînd în fiecare zi, prin foiletoanele
lor, că nici un francez nu s-a născut isteţ. Realmente, nu găsim ceva
rău în asta, ba dimpo-* trivă, şi ne face chiar plăcere să recunoaştem
că dispariţia vodevilului sau a operei comice în Franţa (gen naţional)
ar fi una dintre marile binefaceri cereşti. Dar aş vrea să ştiu ce speţă de
literatură vor. lăsa dumnealor să se instaureze în locul acesteia.
Adevărul este că nici nu s-ar. putea găsi ceva mai rău.
Cel ce se desfată ascultînd culcat vîntul nedomolit (lat.J.
' Alţii ţin predici împotriva gustului falsificat şi 'traduc pe tragicul
Seneca. Deunăzi, şi pentru a termina cu toată şleahta, s-a format un
nou batalion de critici de o speţă nemaivăzută.
Formula lor de apreciere e dintre cele mai comode, mai elastice, mai
maleabile, mai peremptorii, mai superlative şi mai izbutite pe care un
critic şi-ar fi putut vreodată imagina. Zoii n-ar fi pregetat să facă o
astfel de critică.
Pînă acum, dacă voiau să deprecieze o lucrare oarecare sau s-o scadă
cu tot dinadinsul în ochii abonatului patriarhal şi naiv, dădeau sau
citate false sau smulse cu perfidie din text; truncheau frazele, mutilau
versurile, astfel că autorul însuşi s-ar fi convins că-i cel mai mare
caraghios din lume ; îl acuzau de plagiate fanteziste; găseau
asemănări între pasaje din cartea lui şi pasaje ale unor autori vechi sau
moderni ; îl acuzau, folosind un stil de bucătăreasă şi o mulţime de
solicisme, că nu cunoaşte franceza şi că denaturează limba lui Racine
şi a lui Voltaire ; afirmau cu toată seriozitatea că lucrarea împinge la
antropofagie, şi că cititorii vor deveni, fără doar şi poate, chiar în
cursul săptămînii respective, canibali sau hidrofobi ; dar toate acestea
nu aveau pic de duh, erau depăşite, false, neruşinate şi miroseau a
mucegai. Din pricină că împănase mai toate foiletoanele şi articolele
din rubrica Va-, rietăţi cu acuzaţii de imoralitate, expresia devenise
total nesatisfăcătoare şi inaptă de a mai produce vreun efect, astfel
că nu mai rămăsese decît o singură publicaţie, le Constitutionnel,
ziar pudic şi virtuos, după cum se ştie, care avea curajul disperării şi
o mai folosea.
Şi aşa se face că s-a inventat critica de viitor, critica prospectivă. V-aţi
dat seama, din prima clipă, ce încîntătoare este şi din ce frumoasă
fantezie s-a ' iscat ? Reţeta e simplă şi pot să vă spun îndată în ce
constă. Cartea frumoasă, demnă de laudă, este cartea care nu a apărut
încă. Cartea apărută este
57
negreşit detestabilă. Aceea de mîine este superbă ; dar e mereu azi.
Critica aceasta aminteşte de bărbierul care şi-a pus drept firmă
următoarele cuvinte scrise cu litere mari :
Aici se va rade gratuit MÎINE-.
Toţi pîrliţii care citeau pancarta îşi făgăduiau pentru a doua zi
inexprimabila şi suprema desfătare de a fi bărbieriţi o dată în viaţă fără
a fi nevoiţi să deschidă punga ; în cursul nopţii care preceda
preafericita zi, părul de pe obraz creştea în voie, atingîna o
lungime de aproximativ jumătate de picior ; dar cînd se aflau la
bărbier şi după ce acesta le punea şervetul la gît, îi întreba dacă aveau
gologani, să facă bine a-i stoarce din buzunar, iar dacă nu, are să-i
pună să scuture nucii din livadă sau să culeagă mere cu prăjina ; jura
pe toţi sfinţii că, dacă nu se achită într-un fel, le va tăia gîtul cu
briciul : iar ei bieţii, clănţănind din dinţi, pricăjiţi şi jalnici, invocau
pancarta şi sacro-santa inscripţie, — Eh, ei ! drăgălaşul meu burtă-
verde, răspundea bărbierul la cîte unul, nu prea eşti tu tobă de carte, ar
trebui să te întorci la şcoală, s-o iei de la capăt ! Pancarta spune :
Mîine. Nu sînt eu nătărăul şi scrîn-titul ăla să rad pe gratis astăzi; ce
ar spune ceilalţi bărbieri ? că duc meseria de ripă. Mai veniţi şi voi
dala trecută sau la pastele cailor, şi veţi fi serviţi cum se poate mai
bine. Lovi-m-ar lepra să mă lovească dacă nu vă servesc atunci cu
totul gratuit ! Pe cinstea mea de frizer !
Autorii care citesc un articol prospectiv în care e luată în bătaie de joc
o carte actuală, îşi fac iluzii că opera la care lucrează ei va fi o carte a
viitorului. Ei caută să-şi însuşească pe cît posibil ideile criticilor şi
devin sociali, moralizatori, palingeneziei, mi-
58
tici, panteişti, adepţi ai lui BuchezJ, crezînd că în felul acesta vor scăpa
de formidabila anatemă ; dar li se întâmplă ceea ce se întâmpla şi
clienţilor bărbierului : astăzi nu este ajunul zilei de mîine. Atît de
făgăduita zi de mîine nu va lumina niciodată pământul, formula este
prea comodă ca să fie părăsită atît de repede. Scriind despre o carte
care le stîr-neşte invidia, şi pe care ar vrea s-o desfiinţeze, ei se
grozăvesc în acelaşi timp că sînt cît se poate de generoşi şi de
imparţiali. Iţi face impresia că nu caută nimic altceva decît motive de
laudă, dar sub pana lor nu apare niciodată un cuvînt vde preţuire.
Reţeta e mult superioară aceleia care s-ar putea numi retrospectivă şi
care constă în a nu aprecia decît opere vechi, care nu se mai citesc, şi
care nu stingheresc pe nimeni, în dauna cărţilor moderne, de care se
ocupă şi care rănesc mai direct amorul-pro-priu.
Am spus la început, înainte de a trece în revistă pe domnii critici, că s-
ar putea găsi suficient material pentru cincisprezece sau şaisprezece
volume in-folio, dar că mă voi mulţumi numai cu cîteva rîn-duri;
încep să mă tem ca aceste cîteva rînduri să nu fie nişte rînduri de o
lungime de două sau trei rnii de stânjeni fiecare şi să nu semene cu
acele volume broşate, groase şi îndesate, pe care nu le poţi găuri nici
cu o ghiulea de tun, intitulate în mod perfid : Un cuvînt asupra
revoluţiei, un cuvînt despre una sau alta... Povestea isprăvilor şi ale
nenumăratelor iubiri ale divei Madeleine de Maupin risca să fie
expediată la repezeală ; oricine însă va pricepe uşor că nu-i de ajuns
un singur volum pentru a cînta după cum se cuvine aventurile acestei
frumoase Bradamante 2. Iată de ce, oricît de mare ne-ar fi fost dorinţa
de a duce mai departe blazonul iluş-
1
Buchez, Philippe — Joseph — Benjamin, filozof şi om politic
francez, a fondat şcoala neo-catolieă, amestec etero-clit de idei
religioase şi politice.
1
Bradamante, eroină din Orlando Furioso de Ariosto.
59
trilor Aristarci* ai epocii, ne vom mulţumi cu ceea ce am scris pînă
acum, adăugind doar cîteva reflecţii asupra cumsecădeniei blajinilor
noştri confraţi întru Apollo care, tot atît de stupizi ca şi Casandra de la
teatrul de pantomimă, nu se mişcă din loc, aşteptînd să fie loviţi cu
sabia de lemn a lui Arlechin şi să primească un picior în fund de la
paiaţă, fără a se urni mai mult decît se urneşte un idol.
Ei seamănă cu un profesor de scrimă care văzîn-du-se atacat, şi-ar
duce mîinile la spate şi ar primi în piept toate loviturile de sabie ale
adversarului, fără a încerca măcar o singură dată să pareze.
E ca şi cum într-un proces penal, numai procurorul regal ar avea
cuvîntul, sau într-o dezbatere nu s-ar admite dreptul la replică.
Criticul spune ba una, ba alta. Face pe grozavul şi taie în carne vie.
Absurd, detestabil, monstruos ; asta nu seamănă cu nimic, asta
seamănă cu orice. Se reprezintă o dramă, criticul se duce s-o vadă ; se
întîmplă să nu corespundă deloc cu drama pe care şi-a făurit-o în capul
lui, după ce-a citit titlul piesei ; şi, cînd scrie foiletonul, substituie
drama lui dramei autorului, îţi întinde o peltea plină de erudiţie, se
descarcă de toată ştiinţa acumulată în ajun într-o bibliotecă oarecare şi
face de două parale oameni de la care ar avea de învăţat, şi dintre care
cel mai neînsemnat ar putea da lecţii unuia mai grozav decît el.
Autorii îndură totul cu o mărinimie şi o răbdare realmente de
neconceput. Cine sînt oare, la urma urmei, criticii aceştia, cu tonul atît
de tranşant, cu cuvîntul atît de răstit incit ai putea crede că sînt
odraslele unor zei ? Dar nu sînt decît nişte indivizi cu care am stat pe
aceleaşi bănci la liceu şi care, lucrul este evident, au profitat mai puţin
de pe urma
1
Aristarc, gramatic şi critic din Alexandria, autor al unor ediţii din
Homer, Hesiod, Pindar şi alţii, precum şi a numeroase studii şi
comentarii despre poezia clasică. Considerat un critic infailibil. Prin
extensie : critic judicios dar sever.
60
studiilor decît noi, ceilalţi, deoarece nu au scos nici o lucrare, neputînd
face altceva decît să spurce şi să ciopîrţească lucrările altora, ca nişte
adevărate lighioane de pe malul lacului Stymphaîo *.
Ce ar fi să se instaureze critica criticilor ? căci aceşti mari dezgustaţi,
care fac atîta pe grozavii şi pe dificilii, sînt departe de a fi tot atît de
infailibili ca sfîntul nostru părinte. S-ar putea aduna suficient material
pentru o publicaţie cotidiană de cel mai mare format posibil. Erorile
lor istorice sau de altă natură, scornitele lor citate, greşelile lor de
franceză, plagiatele lor, vorbăria lor goală, glumele lor răsuflate şi de
prost gust, sărăcia de idei, lipsa lor de inteligenţă şi de tact,
necunoaşterea celor mai elementare lucruri, care-i fac să comită cu
toată seninătatea grave confuzii, luînd de pildă Pireul drept bărbat şi
pe domnul Delaroche drept pictor, ar furniza autorilor atîtea
posibilităţi de revanşă, fără alt efort decît acela de a sublinia anumite
pasaje cu creionul sau de a le reproduce textual, ştiut fiind că nu se
înmînează odată cu brevetul de critic şi o diplomă de mare scriitor, şi
că nu-i de ajuns să le reproşezi altora greşeli de limbă sau de gust,
pentru a nu cădea tu însuţi în acelaşi păcat; criticii noştri ne dovedesc
acest lucru zi de zi. Dacă Chateaubriand, Eamartine sau alţii ca ei ar
face critică, aş înţelege să fie adoraţi în genunchi ; dar ca domnii Z, K,
Y, V, Q, X sau vreo altă literă dintre A şi Q să facă pe micii
Quintiliani şi să ia lumea la rost în numele moralei şi al beletristicii,
asta mă revoltă şi îmi provoacă accese de furie fără seamăn. Aş vrea
ca poliţia să dea o ordonanţă prin care să interzică unor faimoase
personaje să se ciocnească de alte personaje faimoase. E adevărat că
un cîine se poate uita la un episcop şi că Sfîntul Petru din Roma, oricît
de gigantic ar fi el, nu-i poate împiedica pe aceşti transteverini să
murdărească partea de jos a
1
Conform mitologiei antice, pe malul lacului StymphaXo din Grecia,
Hercule şi-a făptuit una din cele douăsprezece munci, ucigînd păsările
care se hrăneau cu trupuri omeneşti.
61
zidurilor în felul în care ştiu ei ; dar pe de altă parte, cred că ar fi o
curată nebunie să se scrie de-a lungul unor anumite -reputaţii
monumentale :
Murdăria oprită.
Carol al X-lea e singurul care a înţeles bine această chestiune.
Ordonînd suprimarea ziarelor, a adus un mare serviciu artelor şi
civilizaţiei. Ziariştii sînt un fel de misiţi, de geambaşi care se interpun
între artişti şi put>iie, între rege şi popor. Sa ştie ce rezultate frumoase
au dat. Neîncetatele lătrături alungă inspiraţia şi aruncă asemenea
suspiciuni în inimi şi în spirite, încît nimeni nu îndrăzneşte să mai
acorde vreo încredere poeţilor şi guvernanţilor ; ceea ce face ca
regalitatea şi poezia, cele mai măreţe lucruri din lume, să devină şi
cele mai imposibile, spre marea nenorocire a popoarelor, care-şi sacri-
fică buna stare neînsemnatei plăceri de a citi în fiecare dimineaţă
cîtava fiţuici proaste, pe hîrtie proastă, zmîngălite într-un stil prost,
acoperite cu cerneală proastă. Nu exista nici un critic de artă sub Iulius
al II-lea şi nu cunosc vreun foileton cu privire la Daniel de Volterra,
Sebastian del Piombo, Michelangelo sau Rafael, şi nici cu privire la
Ghi-berti delle Porte sau Benvenuto Cellini, şi cu toate acestea mă
gîndesc că oameni care nu au avut ziare, care nu au cunoscut nici
măcar cuvîntul artă sau cuvîntul artistic, au avut totuşi destul talent şi
aşa, şi nu s-au achitat prea rău de sarcinile meşteşugului lor. Lectura
ziarelor împiedică existenţa unor adevăraţi savanţi şi a unor adevăraţi
artişti ; e ca şi cum, după ce faci zilnic excese, te-ai băga, enervat şi
obosit, în culcuşul muzelor, care sînt aspre şi greu de mulţumit, şi vor
ca amanţii lor să fie viguroşi, cu forţe cît se poate de proaspete. Ziarul
ucide cartea, după cum cartea a ucis arhitectura, aşa cum artileria a
ucis curajul şi tăria muşchilor. Nimeni nu-şi poate închipui cîte plăceri
ne sînt răpite de ziare. Nimic nu mai este virgin pentru tine din pricina
lor; din pricina lor nu ai nimic propriu, nu ai o carte care
62
să fie numai a ta, la teatru nu mai ai nici o surpriză, cunoscând
dinainte, din ziare toate deznodămintele, ele îţi fură plăcerea de a
sporovăi, de a bîrfi, -de a trăncăni, de a vorbi de rău, de a născoci
vreun zvon sau de a colporta o ştire adevărată timp de opt zile în toate
saloanele din lume. Ne îndoapă, fără voia noastră, cu judecăţi de-a
gata, şi ne feresc de unele lucruri pe care le-am fi găsit plăcute ;
datorită ziarelor vînzătorii ambulanţi de scăpărătoare cu fosfor, dacă
sînt înzestraţi cu un pic de memorie, pot bate cîmpii despre literatură
cu aceeaşi incompetenţă ca academicienii de provincie ; din pricina
lor auzim toată ziua, în locul unor idei naive sau a unor neghiobii
personale, fragmente din ziare, prost digerate, care se aseamănă cu
omletele crude pe o parte şi arse pe cealaltă, care ne vîră fără milă pe
gît noutăţi învechite de trei sau patru ore şi pe care copiii de ţîţă le-au
aflat înaintea noasti'ă ; ne tocesc gustul, şi din cauza lor semănăm cu
acei băutori de rachiu pipărat, care nu mai găsesc nici un gust vinurilor
celor mai savuroase şi nici nu-şi dau seama de buchetul lor parfumat.
Dacă Ludovic-Filip ar suprima o dată pentru totdeauna toate ziarele
politice şi literare, i-aş fi infinit de recunoscător şi i-aş turna imediat
un ditiramb fantastic în versuri libere şi rime încrucişate ; semnat :
prea umilul şi prea devotatul vostru supus etc. Să nu-şi închipuie
cineva că literatura nu va mai interesa pe nimeni ; pe vremuri, cînd nu
erau ziare, un catren preocupa tot Parisul timp de opt zile şi o
premieră teatrală şase luni.
E adevărat că în felul acesta ar dispare anunţurile şi elogiile cu treizeci
de gologani rîndul, iar notorietatea ar fi mai puţin promptă, mai puţin
fulgerătoare. Dar am imaginat un mijloc foarte ingenios pentru
înlocuirea anunţurilor. Dacă pînă la punerea în vînzare a romanului
meu de mare succes, care urmează să apară, graţiosul monarh va
suprima ziarele, voi folosi mijlocul acesta cu toată încrederea şi voi
aştepta de la el marea cu sarea. Cînd va sosi
63
măreaţa zi, douăzeci şi patru de crainici călare, în livreaua editorului,
cu adresa indicată pe spate şi pe piept, şi cu o banieră avînd brodat pe
am bei e părţi titlul romanului —■ fiecare crainic fiind precedat de un
toboşar şi un ţambalist — vor parcurge oraşul şi se vor opri în pieţe şi
la răscruci, strigînd cu glas tare şi răspicat : Astăzi, şi nu ieri sau
mîine, se pune în vînzare admirabilul, inimitabilul, divinul şi chiar mai
mult decît divinul roman al prea celebrului Theophile Gautier :
Domnişoara de Maupiri, pe care Europa, şi chiar şi alte părţi ale
lumii, inclusiv Polinezia, îl aşteaptă cu mare nerăbdare de un an şi mai
bine. Se vînd cinci sute de exemplare pe minut şi ediţiile se succed din
jumătate în jumătate de oră : s-a ajuns la a nouăsprezecea ediţie. Un
pichet de gardieni municipali stă în faţa librăriei, ţinînd în frîu
mulţimea şi prevenind orice dezordine. Desigur, asta face cit un anunţ
de trei rînduri în Debats şi Courrier jrancais, strecurat între reclamele
privitoare la centuri elastice, gulere de crinolină, biberoane care nu se
sparg şi nu se strică, pasta Regnault şi reţetele împotriva durerilor de
dinţi.
Mai 1834
CAPITOLUL 1
Mi te plîngi, dragă prietene, că-ţi scriu atît de rar. Ce-ai vrea să-ţi
comunic mai mult decît că sînt sănătos şi că îţi port mereu aceeaşi
afecţiune ? Sînt lucruri pe care le cunoşti prea bine, atît de fireşti la
vîrsta mea, ţinînd seama şi de frumoasele tale calităţi, încît e aproape
ridicol să trimit o' biată foaie de hîrtie pe o distanţă de o sută de leghe,
în care să nu spun mai mult decît ştii. Ori-cît aş căuta, nu găsesc nimic
care ar merita osteneala să-ţi fie adus la cunoştinţă ; viaţa mea e cît se
poate de liniştită, de o neîntreruptă monotonie. Ziua de azi o de-
termină pe cea de mîine, după cum ziua de ieri a determinat-o pe cea
de astăzi şi, fără să am trufia de a mă crede profet, pot prezice
dimineaţa, cu toată certitudinea, ce se va întâmpla seara.
Iată cuin îmi împart ziua : mai întîi mă scol, asta se înţelege de la sine,
aşa începe fiecare zi ; iau gustarea de dimineaţă, fac puţină scrimă, ies
la plimbare, mă întorc, iau prînzul, fac cîteva vizite sau citesc vreo
carte ; apoi mă culc întocmai cum am făcut şi în ajun, adorm, şi
imaginaţia, nefiindu-mi stîrnită de nici o întâmplare nouă, nu-mi
ad'uce decît visuri banale şi răsuflate, la fel de monotone ca şi viaţa
mea reală. După cum vezi, toate acestea nu-s prea amuzante. Totuşi
mă împac mai bine acum cu traiul ăsta decît aş fi făcut-o cu şase luni
în urmă. E adevărat, mă plictisesc, dar în linişte şi cu o resemnare nu
lipsită de o anume dulceaţă, pe care îmi place s-o asemui cu acele zile
de toamnă, palide şi călduţe, cărora le găseşti, după dogorile excesive
ale verii, un farmec ascuns.
65
• Domnişoara de Maupin
Deşi în aparenţă am acceptat-o, viaţa aceasta nu mi se potriveşte deloc
sau cel puţin nu seamănă nici pe departe cu viaţa la care visez şi
pentru care mă cred făcut. Poate că mă înşel, poate că, într-adevăr,,
nu-s potrivit decît pentru acest fel de viaţă ; dar îmi vine greu s-o cred,
căci, dacă asta mi-ar fi soarta, m-aş fi împăcat mai uşor cu ea şi
asprimile ei nu m-ar fi lovit în atîtea privinţe —• şi încă atît de
dureros. ,
Ştii doar cît de mult mă atrag aventurile ciudate, tot ce-i straniu,
excesiv sau primejdios şi cu ce aviditate devorez romanele şi
povestirile de călătorie : poate că nu se mai află pe tot pămîntul ăsta o
fantezie mai zurlie şi mai hoinară decît a mea : ei bine, nu ştiu cărei
fatalităţi îi datorez faptul că nu am avut parte nicicînd de vreo
aventură şi n-am plecat niciodată în vreo călătorie. Ocolul lumii
înseamnă pentru mine ocolul oraşului în care stau. marginea zării mă
împresoară din toate părţile, mă lovesc pretutindeni de real. Viaţa mea
este aidoma cu a scoicii pe bancul de nisip, cu a iederii ce se înfăşoară
pe trunchiul copacilor, cu a greierului din vatră. Sînt de-a dreptul uluit
că picioarele încă n-au prins rădăcini.
Amorul este zugrăvit legat la ochi, de fapt Destinul ar trebui zugrăvit
astfel.
Valetul meu, un ţărănoi cam bădăran şi greu de cap, a colindat
întreaga lume aşa cum o cutreieră crivăţul, a fost nu ştiu pe unde
dracu, pe ce meleaguri, i-au trecut prin faţa ochilor tot felul de
minunăţii pe care eu nu le-am văzut decît în vis, şi nu se sinchiseşte de
toate astea nici cît negru sub unghie : s-a aflat în cele mai ciudate
împrejurări, a trecut prin cele mai uluitoare peripeţii, prin care-i poate
fi dat cuiva să treacă. îl trag de limbă uneori şi turbez la gîndul că
toate aceste întîmplări minunate le-a cunoscut un bădăran tont şi
nesimţit, care nu-i bun de nimic altceva decît de ceea ce face, adică să
scuture hainele de praf şi să cureţe cizmele de noroi.
E limpede că s-ar fi cuvenit să duc eu viaţa pe care a dus-o
netrebnicul. Iar el mă socoate cît se poate de fericit şi se miră văzîndu-
mă trist şi mîhnit.
Toate acestea nu sînt prea interesante şi nici vrednice d" a fi puse pe
hîrtie, nu-i aşa, bietul meu prieten ? Dar fiindcă ţii cu dinadinsul să-ţi
scriu, mă văd nevoit să-ţi
w
povestesc tot ce gîndesc şi simt şi să-ţi alcătuiesc astfel o istorie a
ideilor mele, în locul unei istorii a întîmplărilor şi a acţiunilor. Nici c
ordine -desăvârşită şi nici mari noutăţi nu vei afla în cele ce-am să-ţi
spun, dar n-ai decît să te răfuieşti cu tine însuţi. Ai vrut-o chiar tu.
Îmi eşti prieten din copilărie, am fost crescuţi împreună, multă vreme
am dus acelaşi fel de viaţă şi ne-am deprins să ne destăinuim unul
altuia gândurile cele mai ascunse. Iţi pot aşadar povesti, şi fără să
roşesc, toate neghiobiile care trec prin capul meu golit de alte gînduri ;
n-am să adaug şi n-am să las deoparte nici un cuvînt, în faţa ta nu sînt
trufaş. Iţi voi spune întregul adevăr, chiar cînd va fi vorba de lucruri
mărunte şi ruşinoase ; bineînţeles că faţă de tine, nu voi juca teatru. ,
' Sub linţoliul de plictiseală apatica de care ţi-am vorbit adineauri, se
iveşte uneori -cîte un gînd, mai degrabă amorţit decît mort, şi astfel nu
întotdeauna mă stăpâneşte dulcea şi trista pace pe care ţi-o dă
melancolia. E un gînd mai vechi care revine, şi mă face să cad iar
pradă zbuciumului de altădată. Nimic nu-i mai obositor decît aceste
vîrtejuri fără rost şi elanuri fără ţintă. De câteva zile, deşi nu am mai
multă treabă decît am avut în altele, mă scol foarte devreme, cu mult
înaintea soarelui, de parcă m-aş grăbi şi mi-ar fi teamă că nu-mi va
ajunge timpul, mă îmbrac la iuţeală, de-ai zice că mi-a luat foc casa,
trăgînd la întâmplare hainele pe mine, şi văitîndu-mă pentru orice
clipă pierdută. De m-ar vedea cineva, şi-ar putea închipui că mă duc la
o întîlnire amoroasă, ori că mă grăbesc să fac rost de bani. Nicidecum.
Nici măcar nu ştiu încotro o voi porni, dar trebuie să plec, şi de-aş
rămâne, mi s-ar părea că-mi pun viaţa în primejdie. îmi pare că mă
cheamă cineva de afară, că femeia care-mi este hărăzită trece în clipa
aceasta pe stradă şi că acum, pe loc, urmează să se. rezolve însăşi
problema vieţii mele. 3
Cobor, am o înfăţişare buimacă şi speriată, hainele în dezordine, părul
ciufulit ; trecătorii pe care-i întâlnesc întorc capul şi rîd, se gîndesc
desigur că sînt unul din acei tineri desfrânaţi care-şi petrec nopţile prin
taverne sau aiurea. într-adevăr sînt beat, deşi n-am băut ; am pînă şi
mersul şovăitor al unui beţiv, -cînd domol, cînd repezit. Încep să
colind stradă după stradă, aidoma unui cîine care
17
67
şi-a pierdut stăpînul şi-l caută la întîmplare ; sînt foarte neliniştit,
foarte încordat, tresar la cel mai mic zgomot, cînd văd un grup de
oameni, mă strecor şi eu printre ei, iară să mă sinchisesc de bruftuiala
celor de care m-am ciocnit şi privesc în jur, cu o limpezime a
căutăturii pe care în alte momente n-o am. Apoi deodată îmi dau
seama că m-am înşelat, că în mod cert nu-i acolo, că trebuie să merg
mult mai departe, poate în celălalt capăt al oraşului, mai ştii ? O iau la
goană, de parcă m-ar alunga din spate necuratul. Abia ating pămîntul
cu vîrfui pantofilor, sînt uşor ca un fulg. Trebuie să am un aer ciudat,
cu mutra mea preocupată şi furioasă, gesticulînd şi scoţînd strigăte
nearticulate. Cînd mă gîndesc la toate astea cu sînge rece, rîd eu
însumi de mine din toată inima, ceea ce, te rog să mă crezi, nu mă
împiedică, la prima ocazie, s-o iau de la început. Dacă m-ar întreba
cineva de ce gonesc astfel, aş fi foarte încurcat şi n-aş şti ce să-i
răspund. Nu sînt zorit să ajung undeva, pentru că nu mă duc nicăieri.
Nu mi-e teamă că voi întîrzia pentru că nimeni nu mi-a fixat o oră
anume. Nimeni nu mă aşteaptă, aşadar nu am nici un motiv să mă
grăbesc.
Să fie vorba de o întîlnire amoroasă, de o aventură, de o femeie, de o
himeră, de avuţie, de acel ce\'a de care viaţa mea e lipsită, de ace] ceva
pe care-l caut, fără să-mi dau seama, mînat de un tulbure imbold ? să
fie vorba de existenţa mea, care se vrea îmbogăţită ? o fi dorinţa de a
ieşi din casă şi chiar din mine însumi ? oare m-am săturat de starea
asta şi năzuiesc o cu totul alta ? E una din aceste pricini şi, poate, toate
laolaltă. Adevărul este că-i o stare foarte neplăcută, o agitaţie
nervoasă, urmată totdeauna de cea mai .searbădă lîncezeală.
Adesea îmi spun că, dacă aş fi pornit cu o oră mai devreme, sau dacă
aş fi iuţit pasul; aş fi ajuns la vreme ; say că, în timp ce trec pe o
stradă, ceea ce caut se află pe o alta, că a fost de-ajuns o îmbulzeală de
trăsuri ca să-mi scape ceea ce urmăresc, la voia întîmplării, de atîta
vreme. Nu-ţi poţi închipui marea tristeţe şi profunda disperare care mă
cuprind cînd văd că toate acestea nu duc la nimic, că tinereţea trece şi
nici o perspectivă nu se deschide în faţa mea : toate pasiunile mele
fără de ţintă murmură surd în inima mea şi se sfîşie între ele în lipsă de
altă
63 -
hrană, întocmai ca animalele dintr-o menajerie cărora gardianul a uitat
să le dea de mîncare. In pofida decepţiilor de fiecare zi, — înnăbuşite,
subterane — e ceva în mine care rezistă şi nu vrea să moară. Nu am
nici o speranţă, deoarece, pentru a putea spera e nevoie de o dorinţă,
de o anume năzuinţă ca lucrurile să ia mai degrabă o întorsătură decît
alta. Eu nu doresc nimic anume, deoarece doresc totul. Nu sper, sau
mai bine zis nu mai sper — e o prea mare neghiobie — şi-mi este
perfect egal dacă un lucru se va realiza sau nu. Aştept. Ce ? Nu ştiu,
dar aştept.
E o aşteptare plină de freamăt, de nerăbdare, întretăiată de tresăriri şi
de izbucniri nervoase, întocmai ca aceea a îndrăgostitului care-şi
aşteaptă iubita. Dar nu vine nimeni, mă apucă furiile sau încep să
plîng. Aştept să se deschidă cerul şi să coboare un înger care să-mi
facă o destăinuire, să izbucnească o revoluţie şi să mi se ofere un tron,
ca o fecioară a lui Rafael să se desprindă de pe pînză şi să mă
îmbrăţişeze, sau să moară rudele pe care nu le am şi să-mi lase atîta
bănet încît fantezia mea să poată pluti pe un fluviu de aur sau să mă ia
un hipogrif şi să mă ducă pe tărîmuri necunoscute. Un lucru e sigur,
ceea ce aştept nu-i ceva comun ori mediocru.
Am ajuns pînă acolo încît, cînd mă întorc acasă, nu uit niciodată să
întreb : n-a fost nimeni ? n-a sosit vreo scrisoare pentru mine ? nimica
nou ? Ştiu prea bine că nu a fost nimic, că nu poate fi nimic. Cu toate
astea, sînt totdeauna surprins şi foarte dezamăgit cînd primesc obişnu-
itul răspuns : — Nu, domnule, absolut nimic.
Cîteodată — rareori, ce-i drept — ideea capătă forme mai precise.
Devine o femeie frumoasă pe care nu o cunosc şi care nu mă cunoaşte,
pe care am întîlnit-o la teatru sau poate la biserică şi nu s-a uitat cîtuşi
de puţin la mine. Străbat toată casa şi pînă nu am deschis şi uşa
ultimei camere — abia îndrăznesc să-ţi spun, atît e de mare nebunia —
nădăjduiesc că a venit şi că o voi găsi acolo. Nu-i o înfumurare
prostească. Sînt atît de puţin încrezut încît mai multe femei s-au
interesat cu discreţie de mine — după spusa altor persoane — iar mie
mi s-a părut că le sînt cu totul indiferent şi că nu s-au gîndit niciodată
în mod deosebit la mine. E cu totul altceva.
Cînd plictiseala şi descurajarea nu mă năucesc de tot, sufletul mi se
trezeşte şi îşi recapătă vigoarea de altădată. Sper, iubesc, doresc, şi
dorinţele mele sînt atît de violente încît ţmi închipui că vor atrage totul
spre ele, precum un magnet care, înzestrat cu o mare putere, atrage
pilitura de fier, deşi e foarte departe de ea. De aceea aştept lucrurile pe
care le doresc, în loc să mă duc în întîmpinarea lor, de aceea am
neglijat destul de des perspectivele cele mai ademenitoare care se
deschideau în calea speranţelor mele. Un altul ar trimite o scrisorică
dintre cele mai înfocate zeiţei inimii sale sau ar căuta un prilej de a se
apropia de ea. Pe cînd eu îl întreb pe poştaş dacă mi-a adus răspuns la
o scrisoare pe care n-am trimis-o, şi-mi petrec timpul imagînîndu-mă
în cele mai extravagante situaţii pentru a fi văzut de aceea pe care o
iubesc într-o lumină din cele mai neaşteptate şi mai favorabile. S-ar
putea alcătui o carte mai voluminoasă şi mai ingenioasă decît
Stratagemele lui Polibiu, adunînd toate stratagemele pe care le
ticluiesc pentru a mă strecura pină la ea şi a-mi dezvălui pasiunea. De
cele mai multe ori, ar fi dea-juns sâ-i spun unuia dintre prietenii mei :
„Prezintă-mă cutărei doamne", adăogind şi un compliment mitologic
subliniat în mod decent de cîteva suspine.
Auzind toate acestea, s-ar putea crede că-s tocmai bun de internat la
balamuc ; sînt totuşi un tînăr destul de rezonabil, şi nebuniile nu prea
mi le-am pus în practică. Totul se petrece în subteranele sufletului şi
ideile astea bizare stau ascunse cu multă grijă în sinea mea ; din afară
nu se vede nimic, ba chiar mă bucur de'reputaţia unui tînăr liniştit şi
rece, puţin sensibil la femei şi nepăsător faţă de treburile potrivite cu
vîrsta sa ; ceea ce este tot atît de departe de adevăr precît sînt mai toate
judecăţile lumii.
In pofida lucrurilor care m-au dezgustat, mi s-au realizat cîteva dorinţe
şi, puţina bucurie pe care mi-a adus-o îndeplinirea lor, mă face să mă
tem de îndeplinirea altora, îţi aminteşti cu cîtă ardoare copilărească
mi-am dorit un cal; mama mi-a dăruit unul de foarte curînd ; e negru
ca abanosul, cu o steluţă albă în frunte, are o coamă lungă, părul
lucios, gamba fină, întocmai aşa cum l-am
vrut. Cînd mi l-au adus, m-a cuprins o emoţie atît de puternică încît
mai bine de un sfert de oră am stat încremenit, palid, fără să-mi pot
veni în fire ; apoi l-am încălecat şi, fără să scot un cuvînt, am pornit-o
în galop, am gonit mai bine de o oră peste cîmpii, cuprins de o vrajă
greu de înţeles ; la fel am făcut în fiecare zi, timp de o săptămînă şi
mai bine, şi nu ştiu, zău, cum de n-a crăpat calul sau cum de nu s-a
îmbolnăvit de tignafes. Puţin cîte puţin, marea mea patimă s-a
domolit. Am început să mîn calul la trap, după aceea la pas, şi am
ajuns să-l încalec cu atîta nepăsare, încît de multe ori se opreşte, fără
să-mi dau seama ; plăcerea s-a transformat în obişnuinţă mult mai
repede decît aş fi crezut. Cît despre Ferragus, aşa l-am botezat, e cel
mai fermecător animal pe care l-am văzut vreodată. Părul de la
picioare e ca tuleiul vulturilor ; e iute ca o căprioară şi blînd ca un
miel. Are să-ţi facă o nespusă plăcere, cînd vei veni aici, să-l călăreşti
în galop ; şi cu toate că furia călăritului mi-a trecut, îl iubesc ca şi
înainte, deoarece e foarte prietenos şi, sincer vorbind, îl prefer multor
oameni. De l-ai auzi cît de vesel nechează cînd intru în grajd să-l văd,
şi cu ce ochi inteligenţi mă priveşte ! Mărturisesc că sînt mişcat de
aceste dovezi de afecţiune, că-l iau de gît şi-l îmbrăţişez, ţi-o jur, cu
aceeaşi tandreţe cu care aş îmbrăţişa o fată frumoasă. Mai aveam şi o
altă dorinţă, mai vie, mai arzătoare, care aproape că nu mă părăsea,
o dorinţă mult mai scumpă sufletului meu, căreia i-am clădit un
minunat castel din cărţi de joc în inimă, un adevărat palat al himerelor,
deseori năruit şi reconstruit cu o disperată stăruinţă : dorinţa de a avea
o amantă, o amantă numai a mea, cum e calul numai al meu. Nu ştiu
dacă după realizarea acestui al doilea vis aş fi tot atît de nepăsător ca
după realizarea celuilalt, mă îndoiesc. S-ar putea să n-am dreptate şi să
mă plictisesc tot aşa de repede. Datorită unei înclinaţii speciale, doresc
cu atîta frenezie ceea ce doresc — fără ca totuşi să fac ceva pentru a-l
obţine — încît dacă din întîmplare sau altminteri, ajung pînă la
obiectul aspiraţiilor mele, sînt lovit de o asemenea neputinţă, mă simt
atît de istovit, încît mă apucă un fel de sfîrşeală şi nu mai am puterea
de a mă bucura ; aşa se face că lucrurile pe care le dobîndesc fără să le
fi dorit
71
uni fac de obicei mai multă plăcere decît acelea pe care le-am rîvnit cu
cea mai aprigă înfocare.
Am douăzeci şi doi de ani ; nu sînt virgin» Vai ! acum nimeni nu mai
are la vîrsta asta nici corpul virgin, şi — ceea ce este mult mai rău —
nici inima virgină. In afară de acelea care oferă plăceri bărbaţilor
pentru bani şi care nu trebuie să conteze mai mult decît un vis lasciv,
am mai avut, pe ici, pe colo, prin vreun ungher obscur, cîteva femei
cinstite, sau aproape, nici frumoase nici urîte, nici tinere nici bătrîne,
dintre acelea care se oferă tinerilor fără o legătură amoroasă mai
trainică, a căror inimă nu bate pentru nimeni. Cu oarecare bunăvoinţă
şi o doză destul de mare de iluzii romantice, o femeie ca asta — dacă
ţii neapărat — se cheamă o amantă. în ce mă priveşte, nu mă împac
deloc cu asemenea lucruri, şi de-aş avea o mie de femei de teapa asta,
dorinţa mea ar rămîne la fel de neîmplinită ca înainte.
Aşadar, pînă acum n-am avut o amantă şi aş dori să am. E o idee care
mă hărţuieşte într-un chip deosebit; nu din pricina unui temperament
clocotitor, a sîngelui prea fierbinte sau a primelor semne ale pubertăţii.
Nu femeia o doresc, ci o femeie, o amantă. O vreau, o voi avea, în
scurtă vreme ; iar dacă nu voi reuşi, îţi mărturisesc că nu-mi voi reveni
în urma acestui eşec, care-mi va lăsa în suflet o neîncredere totală în
mine, o deprimare surdă, cu grave repercusiuni asupra tot restului
zilelor mele. Mă voi crede ratat ■— în anumite privinţe voi crede că
nu mă pot armoniza cu o altă fiinţă sau că sînt incapabil de a-mi găsi o
pereche, că sînt un om cu mintea şi inima diforme ; căci, în definitiv,
pretenţia mea este justificată şi e o datorie a naturii faţă de orice parte
bărbătească. Atîta timp cît-nu-mi voi fi ajuns scopul, nu mă voi
considera eu însumi decît un copil şi voi fi lipsit de încrederea
necesară în propriile mele forţe. O amantă este pentru mine ceea ce a
fost toga virilă pentru tînărul roman.
Văd atîţia bărbaţi, abjecţi din toate punctele de vedere, alături de femei
frumoase, cărora n-ar fi vrednici să le fie nici lachei, şi roşesc de
ruşine pentru ele — şi pentru mine. Ajung astfel la o părere jalnică
despre acele femei, ce se lasă cuprinse de patimă pentru nişte bădărani
— care le
72
dispreţuiesc şi le înşală — în loc să se dăruiască unor tineri loiali şi
sinceri, care s-ar simţi foarte fericiţi şi le-ar adora în genunchi — mie,
de pildă. E adevărat că soiul acesta de femei se înghesuie prin saloane,
fac roată în jurul aştrilor, se tolănesc pe speteaza fotoliilor, pe cînd eu
rămîn acasă, cu fruntea sprijinită de geam ca să privesc cum fumegă
rîul şi cum se înalţă ceaţa, în care timp, clădesc, pe tăcute, în inimă un
sanctuar parfumat, un minunat templu menit să adăpostească viitorul
idol al sufletului meu. Castă şi poetică îndeletnicire, pentru care
femeile îţi sînt prea puţin recunoscătoare.
Femeilor nu prea le plac firile contemplative, şi-i preţuiesc în mod
deosebit pe cei care-şi pun ideile în aplicare. La urma urmei, au
dreptate. Obligate, prin educaţie şi poziţia lor socială, să tacă şi să
aştepte, îi preferă, în mod firesc, pe cei care vin la ele şi le vorbesc,
scoţîndu-le dintr-o situaţie falsă şi plicticoasă, ştiu toate acestea. Dar
nicicînd în viaţă nu-mi voi asuma răspunderea, cum văd că fac mulţi,
de a mă ridica de pe locul meu, de a străbate salonul, şi de a mă duce
să spun pe neaşteptate unei femei : „Rochia vă sade minunat", sau :
„In seara asta ochii dumneavoastră au o strălucire cu totul aparte".
Şi totuşi simt că am neapărată nevoie de o amantă. Nu ştiu cine va fi şi
nu văd, printre femeile pe care le cunosc, nici una care să fie demnă de
a se numi amanta mea. Nu găsesc la ele decît prea puţine din calităţile
după care umblu eu. Cele de-ajuns de tinere nu-s destul de frumoase
sau sînt cam lipsite de duh ; cele tinere şi frumoase sînt de o virtute
care le ţine la distanţă, sau nu se bucură de libertatea necesară ; şi
apoi, mai totdeauna apare sau soţul sau vreun frate, sau mama, sau
vreo mătuşă, ori mai ştiu eu cine, care prea cască ochii, prea ciuleşte
urechile, şi pe fiecare trebuie să-l îmbunezi, deşi îţi vine să-l zvîrli pe
geam. Fiecare trandafir e năpădit de insecte, fiecare femeie are o
mulţime de rude de care trebuie s-o scuturi ca de omizi dacă vrei să
poţi culege într-o zi rodul frumuseţii sale. Pînă şi verii de-a nu ştiu cîta
spiţă din provincie şi pe care nicicînd nu i-ai văzut la faţă, vor să apere
întru întreaga-i strălucire puritatea imaculată a scumpei lor ve-rişoare.
E dezgustător, şi nu voi avea vreodată răbdarea necesară pentru a
smulge toate buruienile şi a îndepărta
73
toţi mărăcinii care, în mod fatal, se îmbulzesc pe căile de acces spre o
femeie frumoasă.
Nu-mi plac prea mult mamele, şi mai puţin încă fetiţele. Trebuie să
mai mărturisesc că femeile măritate exercită o foarte slabă atracţie
asupra mea. E aici o confuzie, uri amestec al altora care mă revoltă ;
nu pot suferi gîndul de a le împărţi cu cineva. Femeia care are un
bărbat şi un amant este o prostituată pentru unul din cei doi şi adesea
pentru amîndoi, şi apoi n-aş consimţi să cedez altuia locul. Mîndria
mea firească nu s-ar supune unei asemenea înjosiri. Niciodată n-aş
pleca pentru că soseşte soţul. Chiar dacă femeia ar fi compromisă şi
pierdută, chiar de-ar trebui să ne batem cu cuţitele şi să ne călcăm în
picioare, aş rămîne locului. Scările secrete, dulapurile, toaletele şi
toate celelalte recuzite ale adulterului nu mi-ar fi de nici un folos.-
Nu prea-mi place aşa-zisa candoare virginală, inocenţa frumoasei
vîrste, puritatea inimii şi alte asemenea fermecătoare nimicuri, care
produc cel mai frumos efect în versuri ; pentru mine ele înseamnă pur
şi simplu : neghiobie, ignoranţă, imbecilitate sau ipocrizie. Candoarea
virginală, care constă în a te aşeza cît mai spre marginea fotoliului, cu
braţele lipite de corp, cu ochii aţintiţi spre corset şi a nu deschide gura
decît cu îngăduinţa bunicilor ; inocenţa, care a pus monopol pe părul
necoafat şi pe rochiile albe ; puritatea inimii, care impune bustul
acoperit, pentru că nici pieptul nu-i încă format, şi nici umerii, nu-mi
par,, la drept vorbind, foarte ademenitoare.
Nici nu mă gîndesc să învăţ nişte fetiţe neroade să silabisească
alfabetul amorului. Nu sînt nici destul de bătrîn nici destul de corupt
ca aşa ceva să-mi facă o mare plăcere ; dealtfel nici nu aş reuşi,
deoarece niciodată nu m-am priceput să învăţ pe cineva un lucru —
chiar dacă-l ştiam cît se poate de bine. Prefer femeile care citesc în
mod curent ; ajungi mai degrabă la sfîrşitul capitolului şi, în toate
împrejurările, dar mai ales în dragoste, ceea ce trebuie luat în seamă
este sfîrşitul. Mă asemăn destul de mult din punctul acesta de vedere
cu cititorii care încep un roman de la coadă, şi care află mai întîi
deznodămîntul, cu toate că după aceea o pornesc îndărăt pînă ajung la
prima pagină.
74
Maniera aceasta de a citi şi de a iubi îşi are farmecul ei. Poţi savura
mai bine detaliile cînd eşti sigur de sfîrşit, iar inversarea aduce
neprevăzutul.
Iată aşadar fetiţele şi femeile măritate excluse din ceasta categorie.
Prin urmare îmi voi căuta zeiţa printre vădane. Vai ! tare mă tem —
deşi nu mi-a rămas decît această categorie — că nu voi găsi nici aici
ceea ce vreau.
De s-ar întîmpla să iubesc una dintre acele palide narcise, scăldată din
cap pînă în picioare într-o călduţă rouă de lacrimi, aplecîndu-se cu o
graţie melancolică peste mor-mîntul de marmură nouă al unui bărbat
— din fericire, proaspăt decedat — aş fi desigur, şi în scurtă vreme, la
fel de nefericit ca soţul defunct, în timpul vieţii sale. Văduvele, oricît
de tinere şi fermecătoare, au un groaznic inconvenient, pe care nu-i au
celelalte femei : e de-ajuns să se ivească o mică neînţelegere, şi ca un
nouraş să treacă pe cerul dragostei, ca să-ţi spună îndată, pe un ton
cam înţepat şi dispreţuitor : „Vai, cum te comporţi astăzi I întocmai ca
bărbatul meu. Cînd ne certam, îmi arunca aceleaşi cuvinte în obraz. Ce
ciudat ! Şi glasul vă sună la fel, şi privirile sînt aceleaşi ! Cînd eşti în
toane rele, nici nu-ţi închipui Cum semeni cu bărbatul meu. E
înfricoşător !" E plăcut să auzi spunîndu-ţi-se în faţă şi pe şleau
asemenea drăgălăşenii ! Unele merg cu neruşinarea pînă acolo încît îl
laudă pe defunct ca un epitaf şi-i ridică în slăvi inima şi trupul în
detrimentul trupului şi inimii tale. Măcar, cu femeile care au unul sau
mai mulţi amanţi, te bucuri de inefabilul privilegiu de a nu auzi
niciodată vorbindu-ţi-se de predecesorul tău, ceea ce este mare lucru.
Femeile au un prea mare respect faţă de tot ceea ce e decent şi legitim-
ca să nu tacă, grijulii, în asemenea împrejurări, dînd cele vechi cît mai
curînd uitării. Se înţelege de la sine că întotdeauna eşti primul amant
al unei femei.
Nu cred că s-ar putea aduce vreun argument serios împotriva unei
aversiuni atît: de îndreptăţite. Nu că aş găsi văduvele lipsite cu totul de
farmec, atunci cînd sînt tinere şi drăguţe, şi nu şi-au lepădat încă
voalul de doliu. Ah ! nazurile lor languroase, dulcea melancolie
afectată cu care îşi lasă braţele în jos, şi îşi apleacă gîtul, umflîndu-şi
pieptul ca o turturea părăsită de perechea ei; atîtea fiţe şi alintări care
răzbat prin transparenţa crepului, cochetăria dis-
75
perării atît de bine jucată, suspinele folosite cu atîta dibăcie, lacrimile
ce curg la momentul potrivit şi dau ochilor atîta strălucire ! Desigur,
nu înainte, dar după un pahar cu vin, licoarea mea preferată este o
lacrimă, o lacrimă limpede şi transparentă tremurînd pe o geană
brună sau blondă. Cum să-i rezişti ? E cu neputinţă ! Şi apoi negrul
le prinde atît de bine ! Pielea albă — lăsînd la o parte poezia — bate
în culoarea ivoriului, a zăpezii, a laptelui, a alabastrului, a tot ce este
candid pe lumea asta şi la în-demîna autorilor de madrigale ; pielea
oacheşă nu are decît un pic de cafeniu, plin de strălucire şi de foc.
Doliul constituie un noroc pentru o femeie, e şi motivul pentru care nu
mă voi însura niciodată, de teamă ca soţia mea să nu-mi ■ facă de
petrecanie ca să poarte doliu după mine. Există totuşi femei care nu
ştiu să profite de durerea lor şi plîng pînă li se roşeşte nasul şi li se
descompune obrazul; ele seamănă atunci cu acele capete groteşti care
decorează unele fîntîni : e o stavilă serioasă. E nevoie de mult farmec
şi de multă artă ca să plîngi agreabil; în lipsa lor, femeile riscă să nu
fie consolate multă vreme. Totuşi, ori-cît de mare ar fi plăcerea de a
determina vreo Artemisă să-i fie necredincioasă umbrei lui Mausol1
al ei, hotărît că nu din ceata plîngăreţelor o voi alege pe aceea căreia
să-i cer inima în schimbul inimii mele.
Parcă te aud de aici întrebîndu-mă : „Pe cine ai să iei în cazul acesta ?
Nu vrei nici fete tinere, nici femei măritate şi nici văduve. Nu-ţi plac
mamele, nu pot presupune că ţi-ar plăcea mai mult bunicile. Pe cine
naiba iubeşti ?" E o şaradă nedezlegaţă, căci dacă aş şti, nu m-aş
chinui atîta. Pînă acum, nu am iubit nici o femeie, dar am iubit şi
iubesc dragostea. Cu toate că nu am avut amantă, iar femeile pe care
le-am cunoscut nu mi-au inspirat decît dorinţe, am încercat şi cunosc
dragostea : nu am iubit pe una sau pe alta, pe asta mai mult decît pe
cealaltă, dar iubesc una pe care n-am văzut-o niciodată, care trebuie să
existe pe undeva si pe care o voi găsi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ştiu
bine cum arată şi, clacă o întîmesc. o recunosc imediat. •
1
Artemisă, suţia regelui Mausol (3/7—353 î.e.n.), a înălţat în memoria
soţului ei decedat un măreţ monument funerar numit Mausoleu.
76
De multe ori mi-am imaginat casa în care locuieşte, hainele pe care le
poartă, ochii şi părul ei. îi aud glasul, i-aş recunoaşte mersul dintr-o
mie, şi dacă din întîm-plare cineva i-ar pronunţa numele, aş întoarce
repede capul după el; este imposibil să nu poarte unul din cele cinci
sau şase nume pe care i le-am atribuit în mintea mea.
Are douăzeci şi şase de ani, nu mai mult dar nici mai puţin. Nu mai
este o neştiutoare, dar nu-i încă blazată. E o vîrstă minunată pentru a
face dragoste cum trebuie, fără copilării şi fără libertinaj. E de talie
mijlocie. Nu-mi place o femeie uriaşă şi nici una pitică. Pe zeiţa mea
vreau s-o pot duce în braţe de pe divan în pat, dar nu mi-ar plăcea s-o
caut în pat. Inălţîndu-se puţin în vîrful picioarelor, va trebui să ajungă
cu gura tocmai în dreptul buzelor mele. Asta-i statura cea mai
potrivită. Cît despre proporţiile ei, e mai mult durdulie decît slabă.
Sînt puţin cam turc în privinţa asta, şi nu mi-ar place deloc să dau
peste oase acolo unde caut rotunjimi ; o femeie trebuie să aibă pielea
bine întinsă, carnaţia tare ca miezul unei piersici nu prea coapte ; iată
cum e făcută amanta pe care o voi avea. E blondă, cu ochi negri, albă
ca o blondă, colorată ca o brunetă, are ceva roşu scînteietor în
zîmbetul ei. Buza inferioară puţin mai groasă, ochii umezi, sînul mic,
rotund şi ispititor, încheietura mîinii subţire, mîinile lungi şi gră-suţe,
mersul unduios ca de năpîrcă ce se sprijină în coadă, şoldurile pline şi
mobile, umerii largi, ceafa acoperită de puf : frumuseţe gingaşă şi
robustă totodată, elegantă şi vioaie, poetică şi palpabilă, un motiv din
Giorgione executat de Rubens.
Iată şi cum e îmbrăcată : poartă o rochie de catifea stacojie sau de
culoare neagră, cu şliţuri de satin alb sau dintr-o ţesătură din fire de
argint, un corsaj deschis, un guler plisat şi scrobit â la Medicis, o
pălărie de fetru modelată în mod capricios ca aceea a Elenei
Systerman, cu pene lungi, albe, ondulate şi încreţite, un lanţ de aur sau
un colier de diamante la gît, şi numeroase inele late, împodobite cu
diferite emailuri la toate degetele mîinilor.
Nu aş scuti-o de un singur inel sau de o singură brăţară. Rochia trebuie
să fie fără doar şi poate din catifea
77
sau brocart ; cel mult i-aş putea îngădui să coboare pînă la satin. îmi
place mai curînd să şifonez o fustă de mătase decît una de pînză şi să
fac să-i cadă de pe cap perle sau pene decît floi'i naturale ori o simplă
fundă ; ştiu că deseori căptuşeala fustei de pînză este cel puţin la fel de
ispititoare precît e căptuşeala rochiei de mătase, dar eu prefer fusta de
mătase. De aceea, în visările mele, mi-am ales drept amante numai
regine, numai împărătese, numai prinţese, numai sultane sau curtezane
celebre, dar niciodată burgheze sau păstoriţe ; şi în dorinţele mele cele
mai fanteziste, nu am abuzat de nimeni pe un covor de iarbă sau • într-
un pat cu cearşafuri din serj de Aumale. Găsesc că frumuseţea este un
diamant care trebuie montat şi încadrat în aur. Nu concep ca o femeie
frumoasă să nu aibă trăsură, cai, lachei şi tot ce poţi avea cu o rentă de
o sută de mii de franci ; există o armonie între frumuseţe şi bogăţie.
Una o pretinde pe cealaltă : un picior drăguţ cere un pantof drăguţ, un
pantof drăguţ cere covoare, trăsură şi toate celelalte. O femeie
frumoasă, îmbrăcată în veşminte sărăcăcioase, locuind într-o casă
urîtă, este după părerea mea spectacolul cel mai penibil care se poate
vedea, şi n-aş fi în stare s-o iubesc. Numai cei frumoşi şi bogaţi se pot
îndrăgosti fără a fi ridicoli sau demni de plîns. Judecind în felul ăsta,
puţini oameni ar avea dreptul să fie îndrăgostiţi : eu însumi aş fi exclus
cel dintâi,-totuşi aceasta este opinia mea.
întîia noastră întîlnire va avea loc neapărat într-o seară, cu un frumos
apus de soare ; cerul va avea acele nuanţe de portocaliu, galben-
deschis şi verde pal, care se văd în unele tablouri ale marilor maeştri
de altădată ; în faţa noastră se va deschide o alee largă de castani în
floare şi ulmi seculari plini cu stoluri de porumbei gule-raţi ; toţi
arborii vor fi frumoşi, de un verde proaspăt şi întunecat, umbrarele vor
fi jilave şi pline de mister ; ici-colo cîteva statui, cîteva vaze de
marmură detaşîndu-se prin culoarea lor de nea pe fundalul verde ; un
bazin cu apă în care se joacă prietenoasa lebădă, şi în fund de tot un
castel de cărămidă şi piatră ca pe vremea lui Henric al IV-lea, cu
acoperişul de ardezie, cu hornuri înalte, cu cîte o giruetă pe fiecare
coamă de zid, cu ferestre înguste şi înalte. In faţa uneia din aceste
ferestre, melancolic 78

sprijnită de balcon, regina sufletului meu înveşmîntată aşa cum ţi-am


descris-o adineauri ; în spatele ei un negru mititel care-i ţine evantaiul
şi papagalul. Vezi că nu lipseşte nimic şi că totul e de un absurd
perfect. Frumoasa lasă să-i cadă mănuşa, eu o ridic, o sărut şi i-o aduc
înapoi. Intrăm în vorbă, pun la bătaie tot spiritul pe care nu-l am, îi
spun lucruri fermecătoare, primesc răspunsul, îi răspund şi eu, e un foc
de artificii, o ploaie luminoasă de cuvinte orbitoare. Pe scurt, sînt
adorabil, şi adorat. Soseşte ora supeului, sînt invitat, accept. Ce supeu,
dragă prietene, şi ce bună bucătăreasă e imaginaţia mea ! Vinul rîde în
cupele de cristal, fazanul aurit fumegă în talerul cu stemă, ospăţul se
prelungeşte pînă noaptea tîrziu, şi îţi închipui că nu la mine acasă se
termină noaptea. Nu-i frumos imaginat ? Nu există nimic mai simplu
pe lume şi, realmente, e de mirare că toate acestea nu mi s-au întîmplat
nu o dată, ci de zece ori.
Cîteodată se face că mă aflu într-o pădure mare. Văd trecînd o ceată
de vînători, răsună cornul, haita latră şi străbate drumul cu iuţeala
fulgerului, frumoasa mea, îmbrăcată ca amazoană, călăreşte pe un cal
turcesc, alb ca laptele, zglobiu şi neastâmpărat la culme. Deşi e o
excelentă călăreaţă, calul tropşie, dă din copite, se cabrează, şi ea se
căzneşte din răsputeri să-l stăpînească ; îşi ia vînt şi se repede drept
într-o prăpastie. Eu cad ca din cer tocmai la timp, opresc calul, o iau în
braţe pe prinţesa leşinată, o readuc în simţiri şi o petrec pînă la castel.
Ce femeie nobilă ar refuza să-şi dea inima unui bărbat care şi-a pus
pentru ea viaţa în primejdie ? Nici una. Şi recunoştinţa este drumul cel
mai scurt care duce la dragoste.
Ai să fii de acord cel puţin că, atunci cînd o iau pe calea peripeţiilor
romantice, nu mă opresc la jumătatea drumului şi sînt cît se poate de
nebun. Aşa a fost totdeauna, căci nu există nimic mai trist pe lume
decît o nebunie rezonabilă. Vei fi de asemenea de acord că, atunci
cînd mă apuc să fac o scrisoare, iese mai curînd un volum decît o
pagină. în orice domeniu, îmi place ceea ce depăşeşte graniţele
obişnuite. De aceea te iubesc. Să nu-ţi baţi joc prea tare de neghiobiile
pe care le-am mîzgălit, pun pana deoparte ca să trec la acţiune, revin
mereu la refrenul meu : „vreau o amantă". Nu ştiu dacă va fi dom-
79
niţa din parc ori frumoasa din balcon, dar îţi spun adio, ca să pornesc
în căutarea ei. Decizia mea e luată. Chiar dacă femeia pe care o
urmăresc s-ar ascunde în fundul regatului Chinei sau în Samarkand,
voi şti s-o dibuiesc. Te voi ţine la curent fie cu reuşita celor întreprinse
de mine, fie cu nereuşita lor. Sper să izbîndesc, urează-mi succes,
dragul meu. Iar eu îmi pun costumul cel mai frumos şi ies din casă,
foarte hotărît să nu mă întorc decît cu o amantă, aşa cum mi-o
închipui. Am visat destul, e timpul să trec la fapte.
P.S. Dă-mi de ştire ce-i cu micuţul D..., ce s-a mai întîmplat cu el ?
aici nimeni n\x ştie nimic, predă salutări din partea mea respectabilului
tău frate şi întregii familii.
CAPITOLUL II
Ei, bine ! prietene, m-am întors acasă, n-am fost în China, nici la
Caşmir şi nici în Samarkand, dar trebuie să-ţi spun1 că n-am amantă,
după cum n-am avut nici pînă acum. Şi totuşi, îmi făgăduisem, îmi
jurasem în mod solemn că voi merge pînă la capătul pămîntului : n-am
ajuns nici măcar pînă la marginea oraşului. Nu ştiu cum se face că
niciodată nu m-am putut ţine de cuvînt faţă de nimerii, nici chiar faţă
de mine însumi, cred că diavolul îşi vîră coada. Dacă spun : „Mă voi
duce mîine în cutare loc", e sigur că voi rămîne acasă, dacă-mi propun
să merg la circiumă, mă duc la biserică ; dacă vreau să merg la
biserică, nu ştiu cum naiba, o iau razna pe alte drumuri şi mă trezesc
în cu totul alt loc. Postesc, atunci cînd m-am hotărît să fac o orgie, şi
aşa mai departe. Din pricina asta presupun că ceea ce mă împiedică să
am o amantă este faptul că m-am decis să am.
Trebuie să-ţi povestesc de-a fir-a-păr expediţia mea, merită onorurile
unei naraţiuni. Am pierdut în ziua aceea cel puţin două ore în faţa
oglinzii. Am pus să mi se pieptene şi onduleze părul, să mi se
răsucească şi lustruiască mustăcioara, şi cum obrazul — de obicei atît
de palid — mi jse colorase puţin din pricina emoţiei şi a dorinţelor,
chiar că n\x arătam prea rău. In fine, după ce m-am mai privit o dată
cu atenţie în oglindă, luînd diferite poziţii pentru a vedea dacă sînt
destul de frumos şi dacă aveam o înfăţişare destul de galantă, am ieşit
din casă dîrz, cu fruntea sus, cu bărbia ridicată, cu privirea aţintită
drept înainte, cu o mînă în şold. Făceam să răsune tocurile ciz-
81
melor ca un majur, loveam cu cotul pe tîrgoveţi şi aveam aerul unui
învingător în plin triumf.
Mă simţeam ca un alt Iason pornit să cucerească lîna de aur. Dar, vai !
Iason a fost mai fericit decît mine ; în afară de faptul că a cucerit lîna,
el a cucerit, în acelaşi timp, o frumoasă prinţesă, pe cînd eu nu am nici
prinţesă nici lînă de aur.
Umblam, aşadar, pe străzi, cercetînd cu privirea toate femeile,
repezindu-mă la ele şi privindu-le de aproape cînd mi se păreau că
merită osteneala de a fi examinate. Unele îşi luau aerul acela al lor
plin de virtute şi treceau fără a ridica ochii. Altele la început se mirau,
iar apoi, dacă aveau dinţi frumoşi, zîmbeau. Cîteva, după un timp
oarecare, întorceau capul pentru a mă vedea, atunci cînd erau sigure că
nu le mai priveam, şi roşeau ca nişte cireşe cînd ne trezeam nas în nas.
Era frumos afară, şi mulţimea ieşise la plimbare. Totuşi, trebuie să
mărturisesc, cu tot respectul pe care-l port acestei jumătăţi interesante
a speţei umane denumită sexul frumos, că este al dracului de urît;
dintr-o sută de femei dacă se găsea una mai acceptabilă. Una avea
musteaţă, alta nasul vînăt, cîteva pete roşii în loc de sprîncene, cutare
nu era rău făcută, dar avea obrazul atin's de cuperoză. Cealaltă avea un
cap fermecător, dar putea să-şi scarpine urechea cu umărul, o a treia l-
ar fi făcut de ruşine pe Praxitel cu rotunjimea şi moliciunea unor
anumite contururi, dar patina pe nişte picioare asemănătoare cu scările
de şa turcească. O alta etala coi mai minunaţi umeri ce se pot vedea, în
schimb mîinile ei, prin formă şi dimensiune, semănau cu acele mănuşi
enorme de un roşu-aprins pe care negustoresele de mărunţişuri le
folosesc drept reclamă. In general, cită oboseală e aşternută pe toate
aceste chipuri ! Cît sînt ele de ofilite, de gălbejite, de uzate, datorită
ticăloaselor lor patimi mărunte şi măruntelor lor vicii ! Ce expresie de
invidie, de curiozitate răutăcioasă, de aviditate, de cochetărie
neruşinată ! Şi apoi, o femeie care nu-i frumoasă e mai urîtă decît un
bărbat care nu-i frumos !
Nu am văzut nici o femeie bine — în afară doar de cîteva lucrătoare
tinere şi uşuratice, dar la ele aş avea de şifonat mai curînd pînză decît
mătase, şi nu-i de mine. într-adevăr, cred că omul, şi prin om înţeleg şi
femeia,
82
este cel mai nesuferit animal de pe pămînt. Patrupedul acesta care
umblă pe picioarele sale dindărăt mi se pare de un orgoliu fără
margini, cînd îşi atribuie cu de la sine putere primul rang printre
făpturile Domnului. Un leu, un tigru sînt mai frumoşi decît omul, şi
mulţi indivizi, în cadrul speţei lor, ating gradul cel mai înalt de
frumuseţe care îi este propriu. Asta se întîmplă extrem de rar la om.
Cîţi avortoni pentru un Antinous, cîte Gothon pentru o Philis.
Mi-e tare frică, dragul meu, că nu-mi voi putea îmbrăţişa niciodată
idealul, deşi nu are nimic extravagant sau supranatural. Nu-i idealul
unui şcolar din clasa a treia. Nu pretind nici globuri de ivoriu, nici
colonade de alabastru, nici mreje de azur ; nu am folosit, la făurirea
lui, nici crini, nici zăpadă, nici trandafiri, nici jad, nici abanos, nici
coraliu, nici ambrozie, nici perle, nici diamante ; am lăsat în pace
stelele cerului, şi nu am desprins soarele de la locul său. E un ideal
aproape burghez, atît e de simplu, şi mi se pare că pentru o pungă sau
două de piaştri l-aş putea găsi de-a gata în primul bazar din
Constantino-pol sau Smirna ; m-ar costa,- probabil, mai puţin decît un
cal sau un cîine de rasă ; şi cînd mă gîndesc că nu-l voi atinge
niciodată — căci prevăd că nu-l voi atinge — îmi vine să urlu şi mă
apucă cele meii turbate furii împotriva soartei.
Tu, tu nu eşti aşa de nebun ca mine, tu eşti un om fericit, te-ai lăsat
dus uşurel de curentul vieţii, fără a te strădui să-ţi construieşti o viaţă a
ta, şi ai luat lucrurile aşa cum sînt. Tu nu ai căutat fericirea, ea a venit
să te caute pe tine, eşti iubit şi iubeşti. Nu te invidiez — să nu-ţi
închipui una ca asta — dar cînd mă gîndesc la fericirea ta, sînt mai
puţin vesel decît ar trebui să fiu, şi îmi zic,, suspinînd, că aş vrea să am
parte şi eu de o asemenea fericire.
Poate că fericirea a trecut pe lingă mine, şi n-am observat-o — ea un
orb ce-am fost — poate că i-a răsunat şi glasul, dar vuietul furtunilor
interioare m-a împiedicat să-l aud.
Poate că m-a iubit în tăcere o inimă umilă pe care n-am înţeles-o sau
am zdrobit-o, poate că eu însumi am
83
6*
fost idealul cuiva, polul unei inimi în suferinţă, visul unei nopţi şi
gîndul unei zile. Dacă aş fi privit la picioarele mele, poate aş fi văzut
vreo frumoasă Magdalenă cu urna de parfumuri şi părul despletit a
jale. Umblam cu braţele ridicate spre cer, dornic să culeg stelele care
îmi scăpau, dispreţuind părăluţa, ascunsă în iarbă şi acoperită de rouă,
care îmi deschidea inima-i de aur. Am comis o mare greşeală : i-am
cerut iubirii altceva decît iubire, i-am cerut ceea ce nu-mi putea da.
Am uitat că Amorul e nud, nu am înţeles sensul acestui splendid
simbol. I-am cerut rochii de brocart, pene, diamante, un spirit sublim,
ştiinţă, poezie, frumuseţe, tinereţe, putere supremă — adică tot ce nu
are. Amorul nu poate oferi altceva decît pe sine însuşi şi cel care vrea
altceva nu-i demn de a fi iubit.
Se vede că m-am grăbit prea tare, nu mi-a sosit încă momentul.
Dumnezeu, care mi-a împrumutat viaţa, nu mi-o va lua înapoi înainte
s-o fi trăit. La ce bun să-i dai unui poet o liră fără strune, şi omului o
viaţă fără dragoste ? Dumnezeu nu poate comite o asemenea inconsec-
venţă şi, fără îndoială, în clipa hotărîtă, va trimite în întâmpinarea mea
pe aceea pe care trebuie s-o iubesc şi de care trebuie să fiu iubit. Dar
de ce oare mi-a venit dragostea înainte de a-mi fi venit iubita ! De ce
oare mi-e sete cînd nu zăresc încă izvorul care să mi-o potolească ?
sau de ce nu pot zbura ca păsările deşertului spre oaza unde pot găsi
apă ? Lumea este pentru mine o Sahară fără puţuri şi fără curmali. Nu
există în viaţa mea un singur colţ umbros unde să mă adăpostesc de
soare, îndur toate arşiţele pasiunii fără a cunoaşte nespusele ei extaze
şi delicii; îi ştiu chinurile, dar nu şi plăcerile. Sînt gelos pe ceea ce nu
există, mă tulbur din pricina umbrei unei umbre, suspin fără nici un
rost, am insomnii pe care nu vine să le înfrumuseţeze nici o fantomă
adorată, vărs lacrimi care curg pînă la pămînt fără ca nimeni să mi le
şteargă, arunc în vînt sărutări pentru care nu primesc nici una în
schimb, îmi stric ochii încercînd să descopăr în depărtări o formă
nesigură şi înşelătoare, aştept ceea ce nu va veni, şi număr orele, cu
înfrigurare, ca şi cum aş avea o întîlnire.
Oricine ai fi, înger sau demon, fecioară sau curtezană, păstoriţă sau
prinţesă, fie că vii din Nord sau din Sud, tu,
84
pe care nu te cunosc, dar pe care te iubesc, ah, nu te mai lăsa aşteptată
vreme atît de îndelungată ; de nu, altarul va fi mistuit de flăcări şi nu
vei mai găsi, în locul inimii mele, decît o grămăjoară de cenuşă rece.
Coboară din sfera în care te afli, părăseşte cerul de cleştar şi vino, spi-
rit consolator, să arunci asupra sufletului meu umbra marilor tale aripi.
Tu, femeie pe care te voi iubi, vino, să te cuprind în braţele pe care le
ţin deschise de atîta vreme. Porţi de aur ale palatului pe care-l
locuieşte, învîrtiţi-vă pe ţiţînele voastre ; clanţă modestă a colibei sale,
saltă-te; ramuri ale pădurilor, mărăcini ai pămîntului, descurcaţi
drumurile, rupe-se vrăjile turnului, farmecele magicienilor ; daţi-vă la
o parte, rînduri ale mulţimii, şi lăsaţi-o să treacă.
Dacă vei veni prea tîrziu, o, idealul meu, nu voi mai avea puterea să te
iubesc : inima mea e ca un porumbar plin de porumbiţe. La fiece oră a
zilei îşi ia-zborul cîte o dorinţă. Porumbeii se întorc în porumbar, dar
dorinţele nu se mai întorc în inimă. Azurul cerului albeşte sub ne-
număratele lor stoluri ; ele pleacă, străbătînd spaţiile, din lume în
lume, din cer în cer, căutînd vreo iubire pentru a se opri şi a înnopta ;
grăbeşte pasul, o, visul meu, sau nu vei mai găsi în cuibul gol decît
cojile de ou ale păsărelelor care au zburat.
Prietene, tovarăşul meu de copilărie, tu eşti singurul căruia îi pot
povesti astfel de lucruri. Scrie-mi că mă plîngi si că nu găseşti că-s
ipohondru ; consolează-mă, niciodată nu am simţit atîta nevoie de
consolare. Cît sînt de invidiat cei care, stăpîniţi de o pasiune, şi-o pot
satisface ! Beţivul nu găseşte în sticlă nici un fel de cruzime ; plecînd
din circiumă, el cade în şanţ, şi se simte mai fericit pe o grămăjoară de
gunoi decît un rege pe tron. Cel robit simţurilor se duce la curtezane în
căutare de plăceri uşoare sau rafinamente impudice : un obraz fardat, o
fustă scurtă, pieptul indecent dezgolit, vorbe deşucheate, şi iată-l feri-
cit ; dă ochii peste cap, buzele i se umezesc, atinge cea mai înaltă
treaptă a fericirii, încearcă extazul voluptăţii sale grosolane. Jucătorul
nu are nevoie decît de un postav verde şi de un pachet de cărţi
unsuroase şi uzate pentru a-şi procura cumplitele nelinişti, spasmele
nervoase şi dia-
85
bolkele plăceri ale oribilei sale patimi. Asemenea indivizi îşi pot
satisface patimile sau dacă nu, cel puţin se amuză ; mie, mi-e cu
neputinţă.
Gîndul ăsta a pus pînă într-atît stăpînire pe mine, în-cît aproape că nu-
mi mai plac artele, iar poezia nu mai are pentru mine nici un farmec ;
ceea ce înainte mă incinta, acum nu îmi mai face nici cea mai mică
impresie.
încep să cred că greşesc cerînd naturii şi societăţii mai mult decît îmi
pot da. Ceea ce caut nu există, şi de aceea nu trebuie să mă plîng că nu
găsesc. Totuşi, dacă femeia pe care o visăm depăşeşte condiţiile
naturii umane, ce ne face să n-o iubim decît pe ea în locul celorlalte,
deşi sîn-tem oameni şi instinctul ar trebui să ne mîne spre ele într-un
mod irezistibil ? Cine ne-a dat ideea acestei femei imaginare ? din ce
argilă am plămădit statuia ei invizibilă ? de unde am luat aripile pe
care le-am prins în spatele himerei noastre ? ce pasăre mistică a depus
într-un colţ obscur al sufletului nostru oul nevăzut din care a ieşit visul
nostru ? ce este, prin urmare, această frumuseţe abstractă pe care o
simţim, dar nu o putem defini ? de ce cînd ne aflăm în faţa unei femei,
deseori fermecătoare, spunem cîteodată că e frumoasă, deşi o găsim
foarte urîtă ? Unde există oare modelul, prototipul, şablonul interior
care să ne servească drept bază de comparaţie ? căci frumuseţea nu
este o idee absolută, şi nu poate fi apreciată decît prin contrast. Oare
am văzut-o în cer ? sau într-o stea ? la un bal, în umbra mamei sale, ca
un mugur fraged al unui trandafir ofilit ? poate în Italia sau în Spania ?
am văzut-o ici sau colo, ieri sau în vremuri de demult ? era curtezana
adorată, cîntăreaţa în vogă, fata unui prinţ ? un cap mîndru şi nobil
aplecat sub greaua diademă de perle şi rubine ? un obraz tînăr şi
copilăros ivindu-se între căl-ţunaşii şi zorelele din jurul ferestrei ?
Cărei şcoli aparţinea tabloul în care această frumuseţe se reliefează,
albă şi strălucitoare, în mijlocul umbrelor negre ? Să fie Rafael cel
care a mmgîiat conturul atît de plăcut ţie ? O fi Cleo-men cel ce-a
lustruit marmura adorată de tine ? eşti îndrăgostit de o madonă său de
o Diană ? Idealul tău e un înger, o silfidă sau o femeie ? Vai ! e puţin
din toate astea, dar nici una din ele.
86
Transparenţa culorii, prospeţimea fermecătoare şi plină de strălucire,
carnaţia în care pulsează atîta sînge şi atîta viaţă, părul blond
desfăşurîndu-se ca o mantie de aur, rîsul scînteietor, gropiţele
drăgălaşe, formele unduind ca flăcările, forţa, supleţea, lucirile de
satin, liniile atît de îmbelşugate, braţele rotunde, spatele plin şi neted,
toată această frumoasă robusteţe aparţine lui Rubens. Rafael, numai el,
a putut umple cu această culoare de palid chihlimbar o schiţă atît de
castă. Cine altul decît el a dat o linie curbă sprîncenelor lungi, atît d«
fine şi de negre, şi a subţiat franjurile pleoapelor aplecate cu atîta
modestie ? Credeţi că Allegri nu are nici un amestec în idealurile
voastre ? De la dînsul şi-a furat doamna visurilor voastre culoarea
albă, mată şi piină de căldură care vă încîntă. Stînd multă vreme în
faţa tablourilor sale, i-a surprins secretul surîsului angelic totdeauna
vesel ; ovalul obrazului şi -la modelat după ovalul unei nimfe sau al
unei sfinte. Linia şoldului care şerpuieşte cu atîta voluptate aparţine
Antio-pei adormite. Cu mîini ca ale ei, plinuţe şi fine, s-ar putea
mîndri şi Danae sau Magdalena. Prăfuita antichitate ţi-a furnizat şi ea
destule materiale pentru a-ţi zămisli tînăra himeră. Şoldurile suple şi
puternice pe care braţele tale le-au înlănţuit cu atîta patimă au fost
sculptate de Praxi- tele. Această zeitate şi-a strecurat dinadins vîrful
ferme- cătorului ei picior prin cenuşa din Hereulanum, pentru ca
idolul vostru să nu şchioapete. Natura şi-a adus şi ea contribuţia. Prin
prisma dorinţei ai văzut, ici şi colo, o pereche de ochi frumoşi
îndărătul jaluzelei, o frunte de ivoriu sprijinită de un geam, o gură
zîmbitoare ascunsă de un evantai. Ai ghicit cum e plămădit braţul,
privind mina, şi genunchiul, privind glezna. Ceea ce vedeai era
desâvîr-şit, presupuneai că şi restul e la fel — ca şi cum l-ai fi văzut
— completîndu-l cu fragmente de frumuseţe luate de aiurea. Nu v-aţi
mulţumit nici măcar cu frumuseţea ideală, realizată de pictori, şi v-aţi
dus să cereţi poeţilor contururi încă mai rotunjite, forme şi mai eterate,
graţii mai divine, rafinamente mai subtile ; i-aţi rugat să dea suflet şi
grai fantomei voastre, toată iubirea lor, toate visurile lor, toată
bucuria şi tristeţea lor, melancolia şi dulcea lor moliciune, toate
amintirile şi toate speranţele lor ; ştiinţa şi pasiunea lor, mintea şi
inima lor ; le-aţi luat
87
toate acestea şi aţi adăugat, pentru a duce imposibilul la culme,
pasiunea voastră, mintea voastră, visul şi gîndul vostru. Steaua şi-a
împrumutat razele, floarea parfumul, paleta culorile, poetul armonia,
marmura forma şi voi dorinţa, în ce fel o femeie reală, care bea şi
mănîncă, se scoală dimineaţa şi se culcă seara •— chiar de-ar fi plă-
mădită cu nespusă graţie — s-ar putea asemui, în mod rezonabil, cu o
asemenea făptură ? pare cu neputinţă, şi totuşi unii speră sau caută.
Ciudată orbire ! Sublimă sau absurdă. Cît îi plîng şi cît îi admir pe acei
care urmăresc de-a lungul realităţii visul lor, şi mor mulţumiţi, numai
pentru că au sărutat o dată himera lor pe gură ! Dar ce soartă cumplită
are un Columb care n-a descoperit o lume, sau amantul care nu şi-a
găsit iubita !
O ! dacă as fi poet, mi-aş consacra cîntarea celor care şi-au ratat
existenţa, ale căror săgeţi n-au ajuns la ţintă, care au murit fără a fi
rostit cuvîntul pe care-l aveau de spus şi fără a strînge mina care le era
destinată ; aş închina-o neîmplin'irii sau trecerii prin viaţă fără a fi luat
în seamă, focului înăbuşit, geniului care nu s-a afirmat, perlei
necunoscute din fundul mărilor, tuturor celor care au iubit fără a fi
iubiţi, care au suferit şi pe care nu i-a plîns nimeni ; — ar fi o nobilă
sarcină.
Cîtă dreptate a avut Platon, o poeţi ! vrînd să vă alunge din republica
lui şi cît rău ne-aţi pricinuit ! Ambrozia voastră a făcut să ni se pară şi
mai amar absintul; şi viaţa ni s-a părut mai aridă şi mai pustiită după
ce ne-am cufundat ochii în perspectivele pe care ni le-aţi deschis
asupra infinitului ! la ce luptă teribilă împotriva realităţilor ne-au dus
visele voastre, şi inima noastră cum a mai fost călcată în picioare şi
strivită în timpul bătăliei de aceşti temuţi atleţi !
Ne-am aşezat precum Adam lîngă zidurile paradisului terestru, pe
treptele scării ce duce spre lumea pe care aţi creat-o, privind prin
crăpăturile uşii cum scînteiază o lumină mai vie decît soarele, auzirid
nedesluşit cîteva note, răzleţe, de o armonie serafică. Ori de cîte ori un
ales intră sau iese în mijlocul unui val de lumină orbitoare, întindem
gîtul pentru a încerca să vedem ceva prin canatul deschis. E o
arhitectură feerică, întîlnită doar în poveştile
88
arabe. Mulţime de colonade, arcade suprapuse, stîlpi răsuciţi în
spirale, frunzişuri minunat decupate, trefle scobite, porfir, jasp,
lapislazuli şi cîte şi mai cîte transparenţe şi reflexe ameţitoare,
profuziuni de stranii pietre preţioase, sardonixuri, crisoberili,
acvamarine, opaluri irizate, azerodrach, sclipiri de cristal, lumini care
fac să pălească stelele, o navă splendidă plină de rumoare, şi
năucitoare — un lux asirian !
Uşa se închide, nu mai vedeţi nimic, aplecaţi ochii, plini de lacrimi
usturătoare, spre pămîntul acesta sărac, descărnat şi spălăcit, spre
cocioabele în ruină, spre poporul în zdrenţe, spre sufletul vostru,
stîncă stearpă pe care nimic nu încolţeşte, spre toate mizeriile şi toate
nefericirile realităţii. Ah ! cel puţin dacă am putea zbura pînă acolo, şi
dacă treptele acestei scări de foc nu ne-ar arde picioarele ; dar, vai !
scara lui Iacob nu poate fu urcată decît de îngeri !
Vai de săracul sortit să stea la uşa celui bogat; ce sîn-geroasă ironie :
un palat în faţa unei magherniţe, idealul în faţa realului, poezia în faţa
prozei ! ce ură înrădăcinată trebuie să se zbată în adîncul inimii celor
nefericiţi ! ce scrîşnete de dinţi trebuie să răsune noaptea pe mizerul
lor culcuş, în timp ce vîntul aduce pînă la urechea lor suspinele de
dragoste ale lăutelor şi violelor ! Poeţi, pictori, sculptori, muzicieni, de
ce ne-aţi amăgit ? Poeţi, de ce n!e-aţi povestit visele voastre ? Pictori,
de ce aţi fixat pe pînză insesizabila fantomă care urcă şi coboară pe
drumul dintre inima şi capul vostru, odată cu pulsaţia sîngelui vostru,
de ce ne-aţi spus : „Aceasta e o femeie" ? Sculptori, de ce aţi scos
marmura din adîncurile Carrarei şi aţi pus-o să exprime pentru
eternitate şi în ochii tuturor, cea mai ascunsă şi mai fugitivă dintre
dorinţele voastre ? Muzicieni de ce aţi ascultat în timpul nopţii
cîntecul stelelor şî al florilor, şi l-aţi reprodus pentru urechile noastre ?
De ce aţi zămislit cîntece atît de frumoase încît glasul cel mai dulce
care ne şopteşte „te iubesc !" ni se pare strident ca scîrţîitul
fierăstrăului sau ca un croncănit de corb ? Blestemaţi să fiţi,
impostorilor... arză-v-ar focul cerului şi nimicească-vă toate tablourile,
toate poemele, toate statuile şi toate partiturile... Uf ! iată o tiradă de o
89
lungime interminabilă, şi care se îndepărtează puţin de stilul epistolar.
Ce peltea !
Am alunecat uşurel pe panta lirismului, dragul meu, şi iată că de multă
vreme îl imit pe Pindar pînă la ridicol. Toate acestea sînt foarte
departe de subiectul nostru, care este, dacă îmi aduc bine aminte,
glorioasa şi triumfătoarea poveste a cavalerului d'Albert în urmărirea
Daraidei, cea mai frumoasă prinţesă din lume, cum glăsuiesc vechile
romaiie.
Dar, în realitate, povestea este atât de săracă, încît am fost silit să
recurg la digresiuni şi la cugetări.
Sper că nu va fi întotdeauna aşa şi că, în scurtă vreme, romanul vieţii
mele va fi. mai complicat şi mai încurcat decît un imbroglio spaniol.
După ce am rătăcit din stradă în stradă, m-am hotărît să caut un prieten
de-al meu care urma să mă introducă într-o casă în care, după cît îmi
spusese, se puteau vedea o mulţime de femei drăguţe — o colecţie de
idealităţi reale — în stare să mulţumească două duzini de poeţi. Există
acolo femei pentru toate gusturile : frumuseţi aristocratice, cu priviri
de vultur, cu ochi verzi ca marea, cu nasul drept, cu bărbia ţinută din
mîndrie în1 sus, cu mîini de regine şi mers de zîne ; crini de argint
montaţi pe tije de aur ; violete simple, în culori palide, cu parfum
dulce, cu ochii umezi, lăsaţi în jos, cu gîtul gingaş, cu carnea diafană ;
frumuseţi vii şi pican'te ; frumuseţi afectate, frumuseţi de toate
genurile ; căci e un adevărat harem în casa ceea, lipsesc numai eunucii
şi Kislar aga. Prietenul meu îmi spune că a trezit pînă acum vreo cinci
sau şase pasiuni — cam atîtea. Mi se pare fantastic, şi tare mă tem că
eu nu voi putea repurta un asemeriea succes ; De C *** pretinde că da,
şi că voi reuşi curînd, ba chiar mai bine decît aş vrea. După părerea
lui, nu am decît un singur cusur, pe care mi-l voi îndrepta odată cu
vîrsta şi pe măsură ce mă voi deprinde cu lumea, acela de a face prea
mult caz de femeie, şi prea puţin de femei. S-ar putea să fie întrucîtva
adevărat. El spune că voi fi demn de iubit abia după ce voi scăpa de
această mică meteahnă. Să-l audă Dumnezeu ! Femeile îşi dau desigur
seama cît de mult le dispreţuiesc ; deoarece un compliment pe care ele
îl găsesc admirabil şi nespus de încîntător în gura altuia,
90
cînd îl aud din gura mea le displace şi le înfurie ca cea mai sîngeroasă
epigramă. Datorită probabil defectului pe care mi-l reproşează De C
***.
In timp ce urcam scara, inima îmi bătea de emoţie ; dai- ajuns sus,
cînd abia mă liniştisem, îl simt pe De C *** împirigîndu-mă cu cotul
spre o femeie de vreo treizeci de ani — destul de frumoasă —
îmbrăcată cu un lux discret şi o excesivă pretenţie de simplitate
infantilă, ceea ce n-o împiedicase să se dea pe obraz cu un strat- de ruj
parcă ar fi fost o roată de rădvan : era stăpîna casei.
Domnul De C ***, luîndu-şi vocea lui piţigăiată şi batjocoritoare, atît
de diferită de glasul său obişnuit, şi de care se serveşte în societate
cînd vrea să facă pe şarmantul, îi spuse — făcînfctu-i o mulţime de
temenele ironice, prin care străbătea cel mai profund dispreţ — pe
jumătate în şoaptă, pe jumătate în auzul tuturor :
— E tînărul de care v-am vorbit deunăzi, un om cu deosebite calităţi,
dintr-o familie cit se poate de nobilă, îmi închipui că vă face plăcere
vizita lui, de aceea îmi permit să vi-l prezint.
— Desigur, domnule, aţi făcut foarte bine, răspunse doamna,
însoţindu-şi spusele cu nişte graţii exagerate. Apoi se întoarse spre
mine şi, după ce mă oîntări cu coada ochiului ca o cunoscătoare abilă,
şi într-un chip care mă făcu să roşesc pînă în vîrful urechilor, mi se
adresă : — Vă puteţi considera invitat o dată pentru totdeauna şi puteţi
veni ori de cîte ori aveţi o seară de pierdut.
Mă înclinai destul de stîngaci şi bolborosii cîteva cuvinte fără şir care
nu-i lăsară desigur o impresie prea strălucită despre inteligenţa mea ;
noroc că intrară cîteva persoane, eliberîndu-mă de neplăcerile legate
de orice prezentare. De C *** mă trase într-un colţ al camerei şi
începu să mă dojenească pe un ton' foarte aspru :
— Ce dracu ! ai să mă compromiţi, eu am vorbit de tine ca de un
spirit superior, ca de un tînăr cu o imaginaţie fără frîu, ca de un poet
liric, ca de tot ce este mai transcendent şi mai pasionat, şi tu ai stat ca
un lemn şi n-ai scos un cuvînt! Ce lipsă de fantezie ! Te credeam un
poet cu inspiraţie fecundă ! Haide, dezleagă-ţi odată limba,
trăncăneşte şi tu vrute şi nevrute ; nu-i nevoie să spui lucruri de bun-
simţ, judicioase, dimpotrivă, astea ar
91
putea să-ţi strice ; esenţialul e să vorbeşti, să vorbeşti mult, fără să te
opreşti, atrăgînd în felul acesta atenţia asupra ta ; dă la o parte orice
teamă, orice modestie, ba-gă-ţi bine în cap că toţi acei pe care-i vezi
aici sînt nişte nătărăi, sau aproape, şi nu uita că un orator care vrea să
reuşească trebuie, înainte de toate, să-şi dispreţuiască îndeajuns
auditoriul. Cum ţi se pare stăpîna casei ?
— Nu-mi place deloc, şi deşi n-am stat cu ea de vorbă nici trei
minute, m-a plictisit de parcă aş fi fost bărbatul ei.
— Cum ? asta-i părerea ta despre ea ?
— Păi, da.
— Va să zică dezgustul tău pentru ea e invincibil ? Cu atît mai rău, ar
fi trebuit să fie a ta o lună cel puţin ; aşa s-ar fi cuvenit; nici un tînăr
nu poate fi introdus în lume decît prin intermediul ei.
— Ei bine, va fi a mea, dacă trebuie, îi spusei cu o mină destul de
jalnică, dar e într-adevăr atît de necesar după cum pari a crede ?
— Din păcate, da ! fără ea nu se poate, şi am să-ţi explic de ce.
Doamna de Themines este în clipa de faţă cea mai în vogă ; toate
caraghioslîcurile modei de azi ■— uneori chiar şi cele de mîine, dar
niciodată cele de ieri — ie găseşti la ea ridicate la cea mai înaltă
treaptă ; se ţine la curent pînă în1 cele mai mici amănunte. Ceea ce
poartă ea, va purta toată lumea, dar ea nu poartă ce-au purtat altele.
Dealtminteri e şi o femeie foarte bogată, şi echipajele ei sînt de cel
mai bun gust. E lipsită de spirit, dar are limba slobodă. Are gusturi
foarte vii şi puţine pasiuni. Poţi să-i placi, dar nu s-o emoţionezi ; e o
inimă de gheaţă şi o minte libertină. Cît despre sufletul ei, dacă are
cumva — ceea ce e îndoielnic — e dintre cele mai negre cu putinţă,
căci nu există vreo răutate sau josnicie de care să nu fie capabilă ;
dar e extrem de abilă, ştie să salveze aparenţele şi atît cît e necesar ca
să nu se poată dovedi nimic împotriva ei. Astfel se va putea culca
foarte birie cu un bărbat, dar nu-i va scrie nici un rînd măcar. Aşa incit
adversarii ei, care o cunosc cel mai bine, nu găsesc nimic ce să spună
despre ea, atîta doar că-şi dă cu ruj mai sus decît trebuie, şi că anumite
porţiuni ale persoanei sale nu
92
au, în realitate, toată rotunjimea pe care par s-o aibă — ceea ce
este fals.
— Dar cum ai aflat ?
— Ce mai întrebi ? aşa cum se află asemenea lucruri, convingîndu-te
tu însuţi.
— Ai avut-o prin urmare şi pe doamna de Themines !
— Desigur ! Şi de ce nu aş fi avut-o ? Ar fi fost cea mai gravă
necuviinţă să n-o fi avut. Ea mi-a adus doar mari servicii, pentru care
îi sînt foarte recunoscător.
— Nu văd ce fel de servicii a putut să-ţi aducă...
—■ Eşti chiar atît de prost ? mă întrebă atunci De C ***, privindu-mă
într-un fel cît se poate de comic. Pe cinstea mea că mă tem că da ;
trebuie să-ţi spun deci tot ? Despre doamna de Themines se zvoneşte,
şi pe bună dreptate, că se bucură de mari proptele în anumite cercuri,
uri tînăr primit de ea, şi cu care a trăit mai multă vreme, are
pretutindeni uşile deschise, el nu va aştepta prea mult ca să i se ofere o
afacere, şi nu una, ci cel puţin două. In afară de acest avantaj de
nepreţuit mai e şi un altul, nu mai puţin important, şi anume că, îndată
ce femeile din! această societate te vor vedea că eşti amantul oficial al
doamnei de Themines, chiar dacă nu simt nici cea mai mică atracţie
pentru tine, îşi vor face plăcerea şi onoarea de a te răpi unei femei la
modă ca ea şi, în locul avansurilor şi demersurilor pe care le-ai fi avut
de făcut, nVi vei avea decît greutatea alegerii şi vei deveni, în mod
necesar, ţinte tuturor fiţelor şi fandoselilor posibile.
Totuşi, dacă îţi inspiră o silă prea mare, nu intra în relaţii cu ea. Nu
eşti cu tot dinadinsul obligat, deşi politeţea şi buna-cuviinţă o cer. Dar
alege-ţi repede alta, atacă pe aceea care îţi place mai mult sau care
pare mai uşor de cucerit, căci amînînd, pierzi berieficiul noutăţii şi
avantajul pe care ţi-l dă, timp de cîteva zile, asupra tuturor cavalerilor
de aici. Toate aceste femei nu pricep nimic din pasiunile născute în
intimitate, care se dezvoltă încet, într-o atmosferă de stimă şi în
tăcere : ele sînt partizanele loviturilor de trăsn'et şi a simpatiilor oculte
; lucruri splendid de bine imaginate pentru a scăpa de plictiselile
rezistenţei, de toate acele lungimi şi inutile repetări pe care
sentimentul le strecoară în romanul de dragoste şi care nu fac altceva
decît să amîne deznodămîn'tul. Doam-
93
nele de- aici îşi drămuiesc timpul care li se pare atît de preţios încît un
singur minut nefolosit ie-ar aduce la disperare. Doresc să fie
îndatoritoare faţă de genul uman, lucru îndeajuns de lăudabil, şi îşi
iubesc aproapele ca pe e]e însele, ceea ce este perfect evanghelic şi
merituos ; sînt nişte fiinţe foarte caritabile care nu ar vrea, pentru ni-
mic in lume, să lase un bărbat să moară de deznădejde. Cred că sînt
pînă în prezent vreo trei sau patru cărora le-ai căzut cu tronc, şi te
sfătuiesc prieteneşte să-ţi în> drepţi atacul cu toată agerimea în
direcţia lor, în loc să-ţi pierzi timpul pălăvrăgind cu mine în faţa unei
ferestre, eeea ce nu-ţi va fi de nici un folos.
— Dar, dragul meu De C ***, sînt cu totul novice în domeniul acesta.
Nu curiosc nimic din uzanţele lumii pentru a deosebi, de la prima
aruncătură de ochi, o femeie pe care am impresionat-o* de alta care
nu mă bagă în seamă ; aş putea comite nişte grosolane greşeli dacă
nu mă ajuţi cu experienţa ta.
— într-adevăr eşti un primitiv şi nu aş fi crezut că-i posibil, în
preafericitul secol în care trăim, să fie cineva atît de pastoral şi de
bucolic ca tin'e ! Ce naiba faci tu cu cei doi ochi mari şi negri din cap,
care ar putea să-ţi înlesnească cele mai grozave cuceriri, dacă ai şti să
te serveşti de ei ? Ia uită-te puţin acolo, în colţul de lingă şe~ mineu,
la femeiuşcă îmbrăcată în roz care se joacă cu evantaiul : de un
sfert de oră se uită la tine cu coada ochiului, cu o stăruinţă şi o fixitate
deosebit de semnificative : nu există îri toată lumea asta o fiinţă care
ştie, ca ea. să fie indecentă într-o manieră atît de superioară şi să se
arate de o atît de nobilă obrăznicie. Nu place deloc femeilor, care au
disperat încercînd zadarnic să ajungă la acelaşi grad de neruşinare,
dar în schimb place foarte mult bărbaţilor, care găsesc că are toată
picanteria unei curtezane. Şi într-adevăr e de o fermecătoare
depravare, plină de spirit, de vervă, de capricii. E o excelei||ă amantă
pentru un tînăr cu prejudecăţi. In opt zile îţi'descotoroseşte conştiinţa
de orice scrupul şi îţi perverteşte inima într-un hal întît niciodată nu
vei mai fi nici ridicol nici elegiac. Are idei de un spirit practic foarte
dezvoltat asupra tuturor lucrurilor ; şi merge în adîncul lor cu o rapi-
ditate şi o siguranţă care te uimesc. Femeiuşcă aceasta este
94
algebra în carne şi oase ; exact ceea ce îi trebuie unui visător şi unui
entuziast. Ea te va corija îndată de idealismul tău vaporos, e un mare
serviciu pe care ţi-l va aduce. Şi ţi-l va face dealtfel cu cea mai mare
plăcere, căci instinctul o^ mînă să-i deziluzioneze pe poeţi.
De C ***, stîrnindu-mi curiozitatea, părăsii locul retras în care mă
aflam şi, strecurîndu-mă printre grupuri, mă apropiai de doamna în roz
şi o privii foarte atent : putea să aibă vreo douăzeci şi cinci sau
douăzeci şi şase de ani. Avea talia mică, dar era destul de bine făcută,
deşi puţin cam prea împlinită la trup ; avea braţele albe şi plinuţe,
mîin'i destul de fine, picioare drăguţe şi chiar prea mici, umeri plini şi
netezi, pieptul prea puţin decoltat, dar ceea ce se vedea era foarte
mulţumitor şi nu dădea o idee proastă despre rest; în ce priveşte părul,
era extrem de strălucitor şi de un negru albăstrui ca aripile de gaiţă ;
colţurile ochilor erau destul de trase spre tîmple, nasul mic şi nările
fremătătoare, gura umedă şi senzuală, o mică acHncitură la buza
inferioară şi un puf aproape imperceptibil la comisuri. Şi toate acestea
pline de viaţă, de însufleţire, de săn'ăţate, de forţă, şi nu ştiu ce
expresie de lux, temperat cu îndemînare de cochetărie şi iscusinţă,
care făceau din ea în fond o fiinţă foarte ispititoare, şi justificau, cu
prisosinţă chiar, gusturile foarte aprinse pe care .le inspirase şi le
inspira în fiece zi.
O doream, dar în acelaşi timp îmi dădeam seama că nu o asemenea
femeie, oricît de agreabilă ar fi fost, îmi va realiza idealul şi mă va
face să exclam : „îri sfîrşit, am o amantă !"
M-am întors la De C *** şi i-am spus : — îmi place destul de mult
femeia, şi mă voi înţelege poate cu ea. Dar înainte d& a spune ceva
precis care să mă angajeze, aş vrea şă ai bunătatea şi să-mi arăţi acele
îngăduitoare frumuseţi care au avut amabilitatea de a se lăsa
impresionate de mine, astfel ca să pot alege. Deoarece îmi serveşti aici
de călăuză, mi-ai face o mare plăcere dacă mi-ai relata amănunţit toate
defectele şi calităţile lor, precum şi maniera în care trebuie să le atac şi
tortul pe care trebuie să-l folosesc cînd vorbesc cu ele ca să nu par
prea provincial sau literat.
— Bine, fie, spuse De C ***. Vezi frumoasa lebădă melancolică, care
îşi mişcă gîtul atît de graţios şi îşi flutură mînecile ca nişte aripi ? E
modestia însăşi, tot ce este mai cast şi mai candid pe lumea asta ; are o
frunte ca neaua, inimă de gheaţă, priviri de madonă, zîmbetul lui
Agnes, rochia ei e albă şi sufletu-i la fel : riu-şi pune în păr decît flori
de portocal sau frunze de nufăr, şi un fir abia perceptibil o leagă de
cele pămînteşti. Niciodată nu i-a trecut prin cap vreun gînd rău şi
habar nu are care este deosebirea între un bărbat şi o femeie. Sfînta
Fecioară este o bacantă pe lîngă ea, dar asta n-a împiedicat-o,
dealtmin-lteri, să aibă mai mulţi amanţi decît orice femeie pe care o
cunosc, ceea ce desigur nu-i un lucru de nimic. Examinează puţin cu
atenţie pieptul acestei discrete persoane; e o mică capodoperă pentru
că, realmente, e greu ca după ce ascunzi cît mai mult cu putinţă, să
arăţi în acelaşi timp aproape tot ce ai ; spune-mi dacă nu-i, în pofida
tuturor rezervelor şi a ipocriziei sale, de zece ori mai indecentă decît
această femeie cumsecade, fără fasoane, din stingă ei, care-şi expune
cinstit cele două emisfere — dacă le-ai lipi una de alta, ai alcătui un
mapamond de mărime naturală — sau decît cealaltă, din dreapta ei,
decoltată pînă la buric şi care face paradă, cu o fermecătoare
cutezanţă, de goliciunea ei ? Această făptură virginală — dacă nu mă
înşel —■ a şi cîntărit în capul ei cîtă dragoste şi cîtă pasiune promit
paloarea şi ochii tăi negri ; ceea ce mă determină să fac această
afirmaţie e că nu s-a uitat o singură dată la tine, cel puţin în aparenţă ;
ea îşi poate mişca pupilele cu atîta artă şi să le facă să alunece drept în
colţul ochilor încît nimic nu-i scapă ; s-ar zice că vede cu ceafa, căci
totdeauna ştie perfect ce se întâmplă în spatele ei. E un Ianus feminin.
Dacă vrei să ai succes la ea, trebuie să arunci cît colo manierele prea
libere şi aerele de cuceritor. Vorbeşte-i fără să-i arunci o privire, fără
să faci nici o mişcare, într-o atitudine pocăită, cu glasul înăbuşit şi res-
pectuos ; în felul acesta, vei putea să-i spui tot ce-ţi pofteşte inima,
numai ca totul să fie bine disimulat, după care ea îţi va permite toate
libertăţile, mai întîi în limbaj, apoi în acţiune. Numai să ai grijă să-ţi
dai ochii peste cap în semn de tandreţe, atunci cînd ea se va uita în
pămînt,
96
şi să-i vorbeşti de deliciile amorului platonic şi de relaţii spirituale,
folosind în acelaşi timp faţă de ea pantomima cea mai puţin platonică
şi cea mai puţin idealistă din lume! E foarte senzuală şi tare
susceptibilă; îrnbrăţişeaz-o cît vrei, dar nu uita, chiar atunci cînd ai
atins punctul culminant al intimităţii, să-i spui doamnă cel puţin de
trei ori la fiecare frază ; s-a certat cu mine pentru că, odată, pe cînd
stăteam cu ea în pat, i-am spus nu ştiu ce, tutuind-o. Ce dracu ! nu
degeaba e o femeie cinstită.
— După cele ce mi-ai spus, nu prea mă simt îmbiat să risc o aventură
cu ea : e o Messalină mironosiţă ! o combinaţie monstruoasă, cu totul
nouă.
— Ba-i cît lumea de veche, dragul meu ! o întîlneşti în fiece zi, nimic
nu-i mai banal. Nu faci bine că vrei s-o ocoleşti. Ea îţi poate procura o
plăcere nemaipomenită : aceea de a avea mereu impresia că eşti pe
cale să comiţi un păcat mortal; cel mai uşor sărut ţi se pare că ar trebui
pedepsit cu chinurile iadului ; pe cînd alături de altele abia crezi că ai
făcut un păcat neînsemnat, şi deseori că n-ai făcut nimic. Din această
pricină am păstrat-o mult mai multă vreme decît pe oricare altă
amantă. Aş mai fi avut-o şi acum, dacă nu m-ar fi părăsit ea, e singura
femeie care mi-a luat-o înainte, şi îi port un anume respect din cauza
asta. Are mici rafinamente de voluptate nici nu se poate mai delicate,
şi marea artă de a părea că i se smulge cu greutate ceea ce acordă de
bunăvoie ; din pricina asta, fiecare din favorurile sale capătă farmecul
unui viol. Vei găsi în lumea bună cel puţin zece amanţi de-ai ei, care-ţi
vor jura pe onoarea lor că-i cea mai virtuoasă femeie. Şi e tot ce poate
fi mai contrar. Ar fi un studiu destul de curios să te apuci să diseci
virtutea ei în pat. Fiind prevenit, nu ai nici un risc, şi cred că nu vei fi
atît de stîngaci să te îndrăgosteşti în mod sincer de ea.
— Ce vîrstă are această adorabilă persoană ? îl întrebai pe De C***,
deoarece mi-era imposibil s-o determin, deşi o examinam cu cea mai
scrupuloasă atenţie. .
— A ! vrei să ştii ce vîrstă are ? e un mister, numai Dumnezeu ştie.
Eu, care mă fălesc că pot stabili vîrstă femeilor cu aproximaţie de
un minut, n-am putut afla niciodată cîţi ani are. Numai aşa. la
modul estimativ, apre-
97
7 — Domnişoara de Mau pin
ciez că ar putea avea între optsprezece şi treizeci şi şase de ani. Am
văzut-o în toalete elegante, am văzut-o în lenjeria de corp, dar nu-ţi
pot spune nimic în privinţa vîrstei; ştiinţa mea dă greş : cea -mai
plauzibilă etate a ei ar fi optsprezece ani, dar e imposibil să aibă numai
atît. Trupul ei e de virgină, dar sufletul de prostituată şi, pentru a
ajunge la o corupţie atît de profun'dă şi a deveni atît de falsă, îţi
trebuie o vreme îndelungată, doar dacă nu eşti un geniu ; e nevoie de o
inimă de bronz într-un piept de oţel : ea nu are nici una mei alta ;
atunci mă gîndesc că are treizeci şi şase de ani, dar în fond nu ştiu
nimic precis.
— Nu are o prietenă intimă care te-ar putea lămuri în privinţa asta ?
— Nu, a venit în oraşul acesta acum doi ani Sosea din provincie sau
din străinătate, nu se ştia, e o admirabilă situaţie pentru o fezneie
atunci cînd se pricepe să profite de ea. Cu înfăţişarea pe care o are,
poate declara orice vîrstă vrea, ba ar putea să nu-şi socotească anii
decît din ziua în care a poposit aici.
— Iată un lucru cît se poate de plăcut, mai ales că nici un rid
impertinent nu vine s-o dezmintă, iar timpul, acest mare distrugător,
are bunătatea să se preteze la falsificarea extractului de botez.
îmi mai arătă vreo cîteva femei care, după dînsul, ar fi primit favorabil
orice cerere mi~ar fi plăcut să le adresez şi m-ar fi tratat cu o
filantropie deosebită. Dar cea în roz, de lingă şemineu, şi modesta
porumbiţă, care-i servea de antiteză, erau incomparabil mai bine decît
toate celelalte ; şi, dacă nu aveau toate calităţile pe care le cer eu,
aveau cel puţin în aparenţă cîteva.
Toată seara am vorbit cu ele, mai ales cu cea din urmă, şi am avut
grijă să-mi lansez ideile într-o formă din cele mai respectuoase ; deşi
abia se uita la mine, mi s-a părut că-i văd strălucind uneori pupilele
sub perdeaua lor de gen'e, şi la unele complimente destul de
îndrăzneţe, deşi acoperite de un văl pudic, la care m-am încumetat, am
■observat apărîndu-i sub transparenţa pieliţei o uşoară ro-şeaţă,
reţinută şi estompată — destul de asemănătoare cu culoarea lichiorului
trandafiriu vărsat într-o ceaşcă pe jumătate opacă. Răspunsurile pe
care mi le dădea erau, în general, sobre, măsurate, totuşi ascuţite şi
pline de înţe-
98
pături şi mă făceau să mă gîn'desc la mult mai'rrtulte lucruri decît
exprimau. Totul era amestecat cu reticenţe, cuvinte spuse pe jumătate,
aluzii indirecte, fiecare silabă îşi avea intenţia ei, fiecare tăcere
importanţa ei ; nu exista pe lume nimic mai diplomatic şi mai
fermecător. Totuşi, cu toată plăcerea resimţită pe moment, nu aş fi
putut suporta multă vreme o asemenea conversaţie. Trebuia să mă ţin
în permarfenţă în stare de alarmă, să stau mereu în gardă, iar mie îmi
place cel mai mult într-o discuţie tonul deschis şi familiar. Ne-am
întreţinut mai întîi despre muzică, după care am ajuns, fireşte, să
vorbim de Operă şi apoi de femei, iar apoi de dragoste, subiect în. care
e mult mai uşor decît în oricare altul să găseşti o cale de trecere de la
general la particular. Care mai de care am jucat pe îndrăgostitul
neprihănit, cu vorba mieroasă, ce-ai mai fi rîs dacă mă auzeai. într-
adevăr Amadis, pe stînca lui stearpă, nu era pe lîngă mine decît un
pedant ridicol, lipsit de patimă. Cîtă generozitate, cîtă abnegaţie, cît
devotament care l-ar fi făcut şi pe răposatul roman Curtius să roşească
de ruşine. Sincer vorbind, nu mă credeam în stare să debitez nişte
tirade atît de încîlcite, să afectez un patos atît de transcendental. Să mă
auzi pe mine făcînd platonism de cea mai pură cvintesenţă, nu ţi se
pare ceva nemaipomenit de bufon, o scenă dintr-o comedie din cele
mai reuşite ce se pot vedea ? Şi apoi, aerul acela încrezător în
perfecţiune, pe care mi-l luasem, şi acele mici fasoane fariseice de
mîţă blîndă ! Doamne, doamne ! S-ar fi zis că nici nu vreau să mă
ating de ea : orice mamă care m-ar fi auzit raţionînd n-ar fi stat pe
gînduri să-şi lase fata să doarmă în aceeaşi cameră cu mine, iar orice
bărbat mi-ar fi încredinţat-o fără ezitare pe nevastă-sa. In seara aceea
oricine m-ar fi luat drept cel mai virtuos bărbat, iar eu n-am fost
niciodată mai puţin virtuos decît atunci ! Credeam că-i mult mai greu
să fii ipocrit şi să spui vorbe de care nu eşti convins. Dimpotrivă, e
foarte uşor, ori am eu aptitudini reale care m-au ajutat să reuşesc într-
un mod atît de plăcut, şi din prima dată. Au fost îritr-adevăr momente
foarte frumoase.
în ce-o priveşte pe partenera mea, ea a spus multe lucruri de o mare
fineţe ; în pofida aerului candid cu care
16
99
le rostea, dovedea o experienţă nemaipomenit de bogată ; nici nu-ţi
poţi face o idee de subtilitatea discernămîntului ei. Femeia aceasta ar
reuşi să taie un fir în patru în toată lungimea lui şi i-ar pune în mare
încurcătură pe toţi doctorii angelici şi serafici. Şi apoi, după felul în
care vorbeşte, e imposibil să-ţi închipui că ar avea măcar umbra unui
corp. E atît de imaterială, de vaporoasă, de ideală, că rămîi
înmărmurit; dacă De C *** nu m-ar fi prevenit de comportarea bestiei,
cu siguranţă aş fi pierdut orice speranţă de reuşită şi m-aş fi retras
ruşinat într-un colţ. Cum naiba ? cînd o femeie îţi spune timp de două
ore, cu aerul cel mai detaşat din lume, că dragostea nu trăieşte decît
din privaţiuni şi sacrificii, şi alte asemenea lucruri frumoase, mai poţi
spera, în mod decent, că ai s-o convingi într-o bună zi să se bage în pat
cu tine ca să-ţi stîrnească pornirile trupeşti, şi să vadă dacă sînteţi sau
nu făcuţi la fel ?
Pe scurt, ne-am despărţit foarte buni amici, felicitîn-du-ne reciproc
pentru nobleţea şi puritatea sentimentelor noastre.
Conversaţia cu cealaltă a fost, după cum îţi închipui, de un gen cu
totul diferit. Am rîs tot pe atîta pe cît am vorbit. Ne-am bătut joc, într-
un mod foarte spiritual, de toate femeile de aco'lo ; cînd spun ne-am
bătut joc şi într-un mod foarte spiritual, mă înşel; ar trebui să spun : ea
şi-a bătut joc, un bărbat nu ştie să-şi bată joc cum trebuie de o femeie.
O ascultam şi o aprobam, căci e imposibil să creionezi o figură mai
vie şi s-o colorezi cu atîta rîvnă, cum făcea ; am văzut cea mai ciudată
galerie de caricaturi din viaţa mea. Sub pojghiţa exagerărilor simţeai
adevărul; De C *** avea dreptate : misiunea acestei femei e să-i
deziluzioneze pe poeţi. Pluteşte în jurul ei o atmosferă prozaică în care
sucombă orice idee poetică. E fermecătoare şi înzestrată cu un spirit
sclipitor, dar cînd te afli alături de ea nu-ţi vin decît gînduri mîrşave şi
vulgare ; în timp ce stăm de vorbă, mi se trezeau o mulţime de pofte
necuviincioase şi impracticabile în locul în care ne găseam, de pildă,
să mi se aducă vin ca să mă îmbăt, s-o iau pe genunchi şi s-o sărut pe
sîni, să-i ridic fusta ca să văd dacă şî-a prins jartiera deasupra sau
dedesubtul genunchiului, să cînt în gura mare un refren obscen, să
fumez din pipă,
100
să sparg geamurile, şi cîte şi mai cîte. Tot ce-i mai animalic, toată
bruta din mine se trezise ; mi-ar fi făcut o deosebită plăcere să scuip
pe Hiada lui Homer, şi m-aş fi prosternat în faţa unui jambon. Abia
acum înţeleg cum trebuie alegoria cu tovarăşii lui Ulise, prefăcuţi în
porci de către Circe. Circe era probabil o deşănţată întocmai ca feme-
iuşcă în roz.
Mi-e ruşine s-o mărturisesc, dar pe măsură ce mă cuprindea
abrutizarea, încercam o adevărată desfătare : nu numai că nu mă
împotriveam, ci o ajutam din toate puterile, atit de firească fiind
pervertirea omului şi atît de plină de noroi argila din care-i plămădit.
Şi totuşi am avut un minut de spaimă în faţa gangrenei care se
întindea, şi m-am hotărît să fug de corupătoarea mea, dar mi s-a părut
că picioarele mi s-au cufundat în parchet pînă la genunchi şi că sînt
ţintuit locului.
Pînă la urmă am înfruntat riscul de a o părăsi, şi în tîrziul nopţii, m-am
întors acasă foarte dezorientat, foarte tulburat, neştiind prea bine pe
care s-o aleg. Ezitam între mironosiţă şi femeia galantă. La una
găseam voluptate, la cealaltă picanterie ; şi, după un examen de
conştiinţă foarte amănunţit şi foarte aprofundat, îmi dădui seama că,
dacă nu le iubeam pe amîndouă, în schimb le doream deopotrivă şi cu
destulă înflăcărare ca să le visez şi să mă obsedeze.
După toate aparenţele, dragul meu, mă voi culca cu una din aceste
două femei, poate chiar cu amîndouă, dar îţi mărturisesc că a le avea
nu mă mulţumeşte decît pe jumătate, nu că n-ar fi foarte drăguţe, dar
la vederea lor nici un ţipăt de uimire nu s-a declanşat în mine, n-am
palpitat şi nu mi-am spus : ,,Iată-le ; cum de nu le-am recunoscut". Nu
cred totuşi că voi întîlni altele care să le întreacă în ce priveşte
frumuseţea, iar De C*** mă sfătuieşte să mă opresc la ele. Desigur aşa
voi face ; ori una, ori cealaltă va fi amanta mea, altminteri mă ia
dracu ; în adîncul inimii însă un glas ascuns îmi reproşează că trădez
iubirea, că mă las furat de primul zîmbet al unei femei care nu mi-e
dragă, în loc să cutreier lumea în lung şi în lat pentru a căuta, prin
mănăstiri sau în localuri rău famate, prin palate sau în hanuri, femeia
făcută să fie
101
a mea, hărăzită mie de Dumnezeu, fie ea prinţesă sau slujnică,
călugăriţă sau prostituată.
Apoi, mi-am zis că făuresc himere, că la urma urmei este totuna dacă
mă culc cu o femeie sau alta ; că din pricina asta pămîntul nu va devia
cu un milimetru din drumul său, şi nici cele patru anotimpuri nu-şi vor
in-terverti ordinea din cauza asta, că nimic nu-i mai indiferent lumii
decît cu cine mă culc, şi că sînt un nătîng şi jumătate, cînd mă frămînt
pentru asemenea trăznăi : asta-mi zic. Dar degeaba, rămîn tot atît de
neliniştit şi tot atît de nehotărît.
Faptul se datorează poate împrejurării că trăiesc prea mult cu mine
însumi şi că cele mai mici amănunte dintr-o viaţă atît de monotonă ca
a mea iau proporţii neaşteptate. Prea mult mă ascult trăind şi gândind :
îmi aud bătăile arterelor, pulsaţiile inimii ; concentrîndu-mi atenţia,
desluşesc ideile cele mai imperceptibile din aburii tulburi în care
pluteau şi l'e dau o formă concretă. Dacă aş fi mai activ, atunci nu aş
observa toate aceste lucruri mărunte, şi n-aş avea timp să-mi privesc
sufletul la microscop, aşa cum fac toată ziua. Larma care însoţeşte
acţiunea ar face să-şi ia zborul stolul gîndurilor leneşe, care îmi
zumzăie prin cap şi mă zăpăcesc cu fîlfîitul aripilor ; în ]oc să alerg
după fantasme, m-aş lupta cu realităţile vieţii ; nu le-aş cere femeilor
decît ceea ce pot da : plăcere, şi nu aş încerca să îmbrăţişez nu ştiu ce
fantastică fiinţă ideală, împodobită cu nebuloase perfecţiuni.
încordarea înverşunată cu care ochiul meu sufletesc se uită spre un
obiect invizibil mi-a falsificat vederea. Nu ştiu să văd ceea ce este, din
pricină că am privit ceea ce nu este, şi ochiul meu, atît de subtil cînd e
vorba de himere, e de-a dreptul miop în faţa realităţii ; astfel, am
cunoscut femei, după cum mă asigură lumea, încîntătoare, şi care mie
nu mi se păreau deloc. Am admirat mult picturi socotite proaste, iar
unele versuri bizare sau neinteligibile mi-au făcut mai multă plăcere
decît poeziile cele mai galante. Nu m-ar mira ca, după ce am tot
suspinat cătînd la lună, şi zgîin-du-mă la stele, după ce am compus
atîtea elegii şi apostrofe sentimentale, să mă îndrăgostesc de vreo
prostituată abjectă sau de vreo femeie bătrînă şi urîtă ; ar fi o splen-
102
didă decădere. Poate că în felul acesta se va răzbuna realitatea
împotriva mea pentru că nu prea m-am gîndit să-i fac curte ; n-ar fi
oare o farsă reuşită să fiu cuprins de o pasiune romanţioasă pentru
vreo matracucă sau vreo tîrfă respingătoare ? Mă vezi tu cîntînd la
ghitară sub fereastra unei bucătării şi alungat de vreun ajutor de
bucătar, sau ţinînd în braţe javra unei hoaşte bătrîne ce-şi scuipă
ultimul dinte din gură ? Poate că, negăsind nimic pe lumea aceasta
demn de iubirea mea, voi sfîrşi prin a,mă adora pe mine însumi, ca
răposatul Narcis, de egoistă amintire. Pentru a mă feri de o nenorocire
atît de cumplită, mă privesc în toate oglinzile şi în toate pîraiele pe
care le întîlnesc în drum. La drept vorbind, din pricina visărilor şi a
aberaţiilor, mi-e o teamă groaznică să nu capăt năravuri monstruoase
şi contrarii naturii. E un lucru grav, de care trebuie să mă păzesc.
Adio, prietene, îmi îndrept paşii spre doamna în roz, de teama de a nu
mă lăsa în voia contemplaţiilor mele obişnuite. Mă gîndesc că n-o să
ne pierdem prea mult timp cu entelehia şi că, dacă vom face ceva, cu
siguranţă că n-are să fie spiritualism, cu toate că e o făptură foarte
spirituală : voi strînge cu grijă şi voi ascunde undeva într-un sertar
modelul amantei mele ideale pentru a înlătura orice comparaţie. Vreau
să mă bucur în linişte de tot ce are mai frumos şi de toate meritele ei.
O voi lăsa să-şi poarte rochia făcută pe măsura ei, şi nu voi încerca să-
i pun nişte veşminte croite dinainte de mine, la întîmplare, şi destinate
doamnei visurilor mele. Hotărîriîe sînt cît se poate de înţelepte, numai
că nu ştiu dacă mă voi ţine de ele. Încă o dată, adio.
CAPITOLUL III
Sînt amantul oficial al doamnei în roz ; e aproape o situaţie socială, un
rang care-ţi asigură o poziţie solidă în lume. Nu mai am aerul unui
şcolar ce-şi caută norocul printre bunice, neîndrăznind să rostească un
madrigal în lata unei femei, dacă nu are cel puţin o sută de ani ; îmi
dau seama că, de cînd m-am instalat în această funcţie, mă bucur de
mai multă consideraţie, că toate femeile cochetează c'u mine, sînt
geloase şi îşi dau multă osteneală să-mi placă. Bărbaţii, dimpotrivă, se
poartă rece şi, în puţinele cuvinte pe care ie schimbă cu mine, se
ascunde ceva duşmănos şi forţat ; ei simt în mine un rival periculos,
care ar putea deveni şi mai periculos. M-am trezit cu mulţi criticîndu-
mă cu amărăciune pentru felul ce a mă îmbrăca, spunîndu-mi că am
gustul prea efeminat : că port părul mai buclat şi mai lucios decît s-ar
cuveni, şi că, ţinînd seama de faţa mea imberbă, am căpătat din pricina
asta un aer de coconaş nici că se poate mai ridicol ; că-mi confecţionez
veşmintele din stofe bogate şi strălucitoare care miros a teatru, şi că
semăn mai mult a actor decît a bărbat, în sfîrşit, toate acele banalităţi
pe care vinii le debitează ca să-şi ia dreptul de a umbla murdari şi de a
purta haine ponosite, prost croite. Dar toate sînt în favoarea mea. căci
femeile găsesc că am cel mai frumos păr din lume, că rafinamentele
mele vestimentare sînt de cel mai bun gust şi par foarte dispuse să mă
despăgubească pentru cheltuielile pe care le fac în cinstea lor, nefiind
atît de proaste încît să-şi închipuie că eleganţa mea ar putea avea alt
scop depît să le plac lor.
104
Stăpîna~casei a părut mai întîi puţin ofensată de alegerea mea,
socotind că la ea trebuiau să se oprească . neapărat preferinţele
mele şi, timp de cîteva zile, s-a \ purtat cam acru (numai cu
rivala ei, mie mi-a vorbit ca ,' şi înainte), adresîndu-i-se cu cîte
un scurt : „Scumpa * mea", spus pe acel ton sec şi răspicat, cum
ştiu nvirnai femeile, precum şi prin unele observaţii răuvoitoare asu-
pra toaletelor ei, rostite pe cît putea mai tare, ca de pildă : „Ţi-
ai făcut o coafură cam prea înaltă care nu se potriveşte deloc cu
obrazul'" sau : „Rochia dumitale e cam umflată la sub-braţe, cine
ţi-a făcut-o ?•' sau : „Ai nişte cearcăne adînci la ochi, eşti foarte
schimbată" şi ;'. alte asemenea mii de mărunţişuri la care cealaltă
nu în-tîrzia să riposteze cu toată răutatea dorită cînd se pre-"! zenta
1
ocazia ; şi dacă ocazia nu se ivea destul de reped?, provoca ea un
prilej -anume, cînd îi plătea cu vîrf şi în-ţ. desat. Dar curînd o altă
ţintă abătu atenţia infantei dis-i - preţuite şi micul război al
cuvintelor încetă — totul re-•^ intrj în ordinea obişnuită.
\i Ţi-am povestit pe scurt cum am ajuns amantul fa-
vorit al doamnei în roz ; asta nu-i de-ajuns pentru un om atît de
meticulos ca tine. Ai să mă întrebi, fără îndoială, cum o cheamă : n-am
să-ţi spun numele ei ; dar dacă v?0î, pentru a uşura povestirea, şi în
amintirea culorii rochiei în care am văzut-o pentru întîia oară, îi vom
spune Rosette ; e un nume drăguţ : căţeluşa mea se chema la fel.
Dar vei voi să afli de-a fir-a-păr — căci ţie îţi place precizia în
asemenea chestiuni — istoria dragostei cu această frumoasă
Bradamante, şi prin ce gradaţii succesive am trecut de la general'la
particular, de la rolul de simplu spectator la acela de actor, şf cum am
ieşit din anonimat spre a-i deveni amant. Am să-ţi satisfac curiozitatea
cu cea mai mare plăcere. Nu există nimic sinistru în romanul nostru, e
un roman trandafiriu şi nu cunoaşte alte lacrimi decît lacrimile de
plăcere ; nu vei întîlni nici lungimi nici repetări, căci acţiunea
romanului înaintează spre ţintă cu graba şi rapiditatea atît de mult
recomandate de Horaţiu ; e un adevărat roman france/. Totuşi să nu-ţi
închipui că am cucerit-o după primul asalt. Prinţesa, deşi foarte
umană cu supuşii ei, nu-şi
105
risipeşte favorurile cu generozitatea pe care ai putea s-o bănuieşti la
început, cunoaşte prea bine preţul lor ca să nu te silească să i le
cumperi; de asemenea, ştie prea bine că o întîrziere calculată dă mai
multă intensitate dorinţei, şi că o semi-rezistenţă măreşte gustul
plăcerii, de aceea nu-ţi cedează îndată, oricât de vie ar fi atracţia pe
care i-ai inspira-o.
Ca să-ţi povestesc totul, trebuie s-o iau ceva mai de departe. Ţi-am
făcut o relatare destul de amănunţită a primei noastre întrevederi. Am
mai avut una sau două în aceeaşi casă, ba chiar trei, după aceea nva
invitat Ia ea ; după cum îţi închipui, nu m-am lăsat rugat ; la început,
m-am purtat cu oarecare rezervă, apoi m-am dus mai des, după aceea
şi mai des şi, în cele din urmă, de cîte ori aveam chef, şi trebuie să-ţi
mărturisesc că mă duceam de vreo trei sau patru ori pe zi. Domniţa,
după o lipsă de cîteva ore, mă primea ca şi cum m-aş fi întors tocmai
din India orientală — lucru la care eram nici că se poate mai sensibil
— ceea ce mă obliga să-mi ară^ recunoştinţa în modul cel mai elegant
şi mai tandru din lume, iar ea îmi răspundea cît mai bine putea.
Rosette, deoarece ne-am înţeles să-i zicem aşa, e o femeie înzestrată
cu mult spirit şi are o comportare plină de înţelegere faţă de. bărbat ;
deşi a amînat un timp trecerea la concluzia finală, nu m-am supărat
măcar o dată pe ea ; ceea ce este într-adevăr miraculos : tu ştii. doar,
ce furii mă apucă atunci cînd nu mi se dă îndată ceea ce doresc şi cînd
o femeie tărăgănează peste măsură — măsură fixată în capul meu —
să mi se dea. Nu-mi explic cum a făcut ea ; de la prima întîlnire mi-a
dat a înţelege că va fi a mea, şi eram mai sigur decît dacă mi-ar fi în-
mînat un angajament scris şi semnat. Se va spune poate că îndrăzneala
şi purtările-i libere lăsau cîmp deschis temerităţii oricăror speranţe. Nu
cred că acesta e adevăratul motiv ; am văzut femei al "căror
comportament extrem de liber înlătura, într-un fel, pînă şi umbra
vreunei îndoieli, şi care nu mi-au produs totuşi aceeaşi impresie ; eram
cuprins în faţa lor de o timiditate şi o tulburare cel puţin deplasate.
106

Ceea ce face ca, în general, să fiu mai puţin amabil cu femeile după
care tînjesc, decît cu acelea care-mi sînt indiferente, este aşteptarea
pătimaşă a ocaziei şi incertitudinea cu privire la reuşita intenţiilor
mele : din această pricină devin sumbru şi mă pierd în reverii care-mi
scad cu mult posibilităţile intelectuale şi prezenţa de spirit. Cînd văd
cum se duc una cîte una orele pe care le destinasem unui alt scop, fără
să vreau mă apucă furia şi nu mă pot opri să nu le arunc cuvinte foarte
aspre şi foarte jignitoare, mergînd uneori pînă la grosolănie, şi asta mă
împinge cu o sută de leghe înapoi de la realizarea dorinţelor mele. Cu
Rosette nu mi s-a întîmplat nimic din toate astea ; niciodată, chiar în
clipa în care îmi rezista cel mai mult, nu m-am gîndit că vrea să se
sustragă dragostei mele. Am lăsat-o să-şi desfăşoare în linişte toate
micile cochetării şi am acceptat cu răbdare amînarea îndelungată a
înfocatelor mele dorinţe : rigoarea ei avea ceva surâzător care te
consola — atît cît se putea — şi, în cele mai cumplite cruzimi ale ei se
întrevedea un fond de umanitate care te împiedica să simţi o teamă
prea serioasă. Femeile cinstite, chiar cînd sînt^mai puţin cinstite, au o.
comportare posacă şi dispreţuitoare, şi mă scot din sărite. Parcă ar fi
gata în orice moment să sune lacheul şi să-i poruncească să te zvîrle
afară ; iar mie mi se pare că un bărbat care se osteneşte să facă unei
femei curte (ceea ce nu-i chiar atît de agreabil pe cît se crede) nu
merită să fie tratat în felul acesta. Draga mea Rosette nu face
asemenea impresie ; şi te asigur că-i în avantajul ei ; e singura femeie
în faţa căreia eu am fost eu, şi pot să-ţi spun — oricît aş părea de
înfumurat — că niciodată nu m-a.ni prezentat atît de bine. Inteligenţa
mea s-a putut desfăşura în toată libertatea ; prin dibăcia şi strălucirea
replicilor sale, ea m-a făcut să-i dau răspunsuri mult mai spirituale
decît m-aş fi crezut în stare, şi, poate, chiar decît sînt capabil. E
adevărat că am fost destul de puţin liric, e imposibil să fii liric cu ea ;
dar nu din pricină că ar fi lipsită de poezie — în pofida celor afirmate
cte De C*** — dar e atît de plină de viaţă, de forţă şi vioiciune, face
impresia că se simte atît de bine în mediul în care se află încît îţi piere
pofta s-o scoţi din ambianţa ei,
107

ca să te înalţi cu ea în nori. Umple viaţa reală într-un mod atît de


plăcut şi face din ea un mijloc de a se amuza atît de bine pe sine şi pe
ceilalţi, încît reveria nu are ce să-ţi ofere în plus.
Ce miracol ! sînt aproape două luni de cînd o cunosc, şi în tot timpul
acesta nu m-am plictisit decît atunci cînd nu am fost împreună. Vei fi
de acord cu mine că un asemenea efect nu-l poate produce o femeie
mediocră : în mod obişnuit, femeile au asupra mea un efect cu totul
contrar, plăcîndu-mi mai mult de la distanţă decît de aproape.
Rosette are o comportare dintre cele mai frumoase, faţă de bărbaţi
bineînţeles, deoarece cu femeile e de o răutate diavolească ; e veselă,
vioaie, ageră, gata de orice năzbîtie, foarte originală în felul ei de a
vorbi, avînd totdeauna de spus nişte nostimade încîntătoare la care nici
nu te aştepţi ; e un delicios partener de discuţii ; o consider mai curînd
o colegă drăguţă cu care mă culc, decît o amantă ; chiar dacă aş avea
cîţiva ani mai mult şi cîteva idei romanţioase mai puţin, mi-ar fi
absolut egal, ba m-aş considera cel mai norocos dintre muritori. Dar...
dar... iată o vocabulă care nu anunţă nimic bun, şi acest dră-cuşor de
cuvinţel restrictiv este din nefericire vorba cea mai des folosită în toate
limbile ; dar sînt un imbecil, un idiot, un adevărat boboc de gîscă, pe
care nimic nu-l mulţumeşte şi care îşi pune singur beţe în roate ; în loc
de a fi cum nu se poate mai fericit, nu sînt decît pe jumătate ; pe
jumătate e destul de mult pe lumea asta, şi totuşi eu găsesc că nu mi-i
de-ajuns.
Faţă de toată lumea se cheamă că am o amantă, o amantă pe care mulţi
şi-ar dori-o, pentru care sînt invidiat şi de Ia care nimeni nu s-ar da
înlături. Prin urmare, dorinţa mea e împlinită în aparenţă şi nu am
dreptul să caut pricină soartei. Zic şi eu că am o amantă şi înţeleg
lucrul acesta pe bază de raţionament, dar nu-] simt ; dacă cineva m-ar
întreba pe neaşteptate : „ai o amantă ?" cred că i-aş răspunde : „nu !"
Totuşi, a poseda o femeie frumoasă, tînără şi de spirit constituie ceea
ce, în toate timpurile şi în toate ţările, s-a chemat
108
şî se cheamă a avea o amantă, nu cred să existe un alt mod de
interpretare. Am totuşi cele mai ciudate îndoieli în această privinţă,
mergînd atît de departe încît, dacă s-ar găsi cîţiva inşi care să se
înţeleagă între ei, pentru a susţine în faţa mea că nu sînt amantul
favorit al Ro-settei, în pofida evidenţei palpabile, aş sfîrşi prin a-i
crede.
Să nu-ţi închipui, după cele ce ţi-am-spus, că n-aş iubi-o sau că am
descoperit la ea ceva ce nu-mi place ; dimpotrivă, o iubesc mult şi o
găsesc — aşa cum ar găsi-o toată lumea — o fiinţă drăguţă şi picantă.
Numai că nu am sentimentul că-i a mea, asta-i tot. Totuşi nici o altă
femeie nu mi-a procurat atîtea plăceri şi, dacă am ştiut vreodată ce-i
voluptatea, a fost în braţele ei. Un singur sărut, cea mai castă dintre
mîngîierile ei îmi dă fiori pînă în talpa picioarelor şi face să mi se
reverse tot sîngele în inimă. Pas' de mai înţelege ceva ! Lucrurile se
petrec însă cum îţi spun. Dar sufletul omului e plin de asemenea
absurdităţi şi, dacă te-ai apuca să împaci toate contradicţiile pe care le
cuprinde, treaba nu ar fi deloc uşoară.
De unde vin toate astea ? Zău că nu ştiu.
O văd cît e ziua de mare, şi, dacă vreau, pot s-o văd şi toată noaptea.
Fac dragoste cu ea cum îmi place, şi unde vreau, mă culc cu ea şi
goală şi îmbrăcată, fie la oraş, fie la ţară. E de o îngăduinţă fără
margini şi se acomodează perfect cu toate capriciile mele, ori cît de
bizare ar fi : într-o seară mi-a venit fantezia s-a posed în mijlocul
salonului, cu lustrul şi luminările aprinse, cu focul arzînd în sobă, cu
fotoliile aşezate în cerc ca la o mare serată de recepţie, ea, în toaletă de
bal, cu buchetul de flori, cu evantaiul, cu toate pietrele preţioase pe
degete şi la gît, cu pene la pălărie, în cel mai splendid veşmînt posibil,
iar eu în blană de urs ; Rosette a consimţit. După ce au aranjat totul în
încăpere, servitorii au fost foarte surprinşi cînd li s-a poruncit să
închidă uşile şi să nu lase pe nimeni să urce ; aveau aerul că nu pricep
nimic şi au plecat cu mutrele îndobitocite, ceea ce ne-a făcut să rî-dein
cît am putut. Cu siguranţă că s-au gîndit că stăpîna
109
lor a înnebunit .de-a bmelea, dar noi nu ne sinchiseam cîtuşi de puţin
de ceea ce gîndeau sau nu gîndeau ei. A fost cea mai comică seară din
viaţa mea. îţi poţi închipui cum arătam, cu pălăria mea, împodobită cu
pene, în labă, cu inele la toate ghearele, cu o săbiuţă cu mîner de argint
şi cu panglici de un albastru ceresc la încheietura mîinii. M-am
apropiat de frumoasa mea şi, după ce i-am făcut cea mai graţioasă
reverenţă, m-am aşezat lîngă ea şi am început s-o asaltez în fel şi chip.
Madrigalele meşteşugite, cuvintele de exagerată curtoazie pe care i le
adresam^ tot jargonul de circumstanţă ieşind din botul meu de urs,
căpătau un relief ciudat. Uitasem să-ţi spun că mi~am pus un cap
superb de urs din carton pictat. Curînd însă — într-atît de adorabilă era
zeiţa mea în seara ceea şi atît de nestăpînită era pofta mea de a-i săruta
mîna şi nu numai mîna — încît mă văzuit silit să arunc capul sub
masă. Pielea ursului de pe mine urmă după un scurt răstimp capul,
deoarece, neavînd obişnuinţa de a juca pe ursul, mă sufocam destul de
tare, mult mai tare- decît simţeam nevoia. Ce s-a întîmplat atunci cu
toaleta de bal a Rosettei, poţi să-ţi închipui ; penele cădeau ca fulgii de
zăpadă în jurul frumoasei mele, umerii ieşiră curînd din mîneci, sînii
din cămaşă, picioarele din pantofi, şi apoi din ciorapi: colierele
deşirate se răspîndiră pe jos şi cred că niciodată o rochie nouă nu a
fost mai mototolită şi mai şifonată moi făr'-de-milă ; rochia era de
voal, ţesută din fire de argint, iar căptuşeala de satin alb. Rosette dădu
dovadă cu această ocazie de un eroism cu mult mai presus decît îl
îngăduie sexul ei ; mi-am făcut atunci cea mai înaltă părere despre ea.
A asistat la devastarea toaletei sale ca un spectator indiferent şi nu a
arătat nici măcar o clipă cel mai slab regret pentru rochia sau dantelele
ei ; dimpotrivă, era de o veselie nebună şi mă ajuta ea însăşi să rup
ceea ce nu se deznoda sau nu se deschidea destul de repede, după
opinia mea şi a ei. Nu găseşti că-i de o bravură demnă să fie
consemnată în istorie alături de cele mai răsunătoare acţiuni ale eroilor
din antichitate ? E cea mai puternică dovadă de dragoste pe care o
femeie o poate da iubitului, atunci cînd se fereşte să-i atragă
atenţia : ..Ia seama să nu mă şifonezi sau să mă pătezi",
110
mai cu seamă atunci cînd e vorba de o rochie nouă. Rochia nouă este
pentru soţ o garanţie a fidelităţii cu mult mai mare decît se crede.
Rosette sau mă adoră sau filozofia ei este superioară aceleia a lui
Epictet.
Oricum ar fi, cred că i-am plătit Rosettei cu vîrf şi îndesat contra
valoarea rochiei şi, pe deasupra, într-o monedă care, deşi nu are curs
în lumea negustorilor, nu este considerată mai puţin preţioasă. Atîta
eroism merita desigur o asemenea recompensă. Dealtfel, ca femeie
generoasă ce este, m-a răsplătit şi ea îndeajuns pentru ceea ce i-am
oferit. Am resimţit o plăcere fantastică, aproape convulsivă, o plăcere
pe care nu mă credeam în stare s-o încerc. Sărutările ei zgomotoase
întretăiate de hohote de rîs, mîngîierile aţîţătoare şi toate aceste
voluptăţi ascuţite şi iritante, plăcerea gustată numai pe jumătate din
pricina veşmintelor şi a poziţiei, dar de o sută de ori mai vie deeît dacă
n-ar fi întîmpinat piedici, îmi răscoliseră într-atîta nervii că mă
apucaseră nişte spasme de care nu mi-a fost uşor să scap. Nici nu-ţi
poţi închipui cu cîtă tandreţă şi cu cîtă mîndrie mă. privea Rosette,
încercînd să. mă ajute ca să-mi revin ; cît de bucuroasă şi totodată de
neliniştită se învîrtea în jurul meu ! pe figura ei mai radia satisfacţia că
poate produce asupra mea un astfel de efect, în timp ce ochii, înecaţi
în lacrimi dulci, mărturiseau frica de a nu mă îmbolnăvi, interesul pe
care-l purta sănătăţii mele. Niciodată nu mi s-a părut mai frumoasă
decît în clipele acelea. Avea ceva atît de matern, atît de cast în priviri,
încît uitasem cu totul de scena mai mult decît anacreontică pe care
abia o trăisem ; îngenun-cheai în faţa ei, cerîndu-i permisiunea să-i
sărut mîna, şi ea mi-o acordă- cu o gravitate şi o demnitate
neobişnuite.
Acum sînt sigur că această femeie nu-i atît de depravată cum pretinde
De C*** şi după cum mi s-a părut adeseori şi mie : corupţia Rosettei
rezidă în spiritul şi nu în inima ei.
Ţi-am relatat o scenă dintre altele douăzeci : mi se pare că după cele
întîmplate, m-aş putea considera, fără excesivă înfumurare, amantul
unei femei. Ei bine, eu nu fac asta. Abia mă întorsesem acasă, şi
gîndul acesta îmi reveni, începînd să mă frămînte ca de obicei. îmi
amin-
111
team perfect de tot ceea ce am făcut eu şi de tot ceea ce am văzut-o pe
Rosette făcînd. Cele mai mărunte gesturi, cele mai neînsemnate
atitudini, cele mai mici detalii apăreau foarte distincte în memoria
mea ; îmi aduceam aminte totul, pînă la cele mai uşoare inflexiuni
ale glasului, pînă la cele mai insesizabile nuanţe de voluptate ; nu mi
se părea însă că toate acestea mi s-ar fi întîmplat mie, şi nu altuia. Nu
eram sigur că nu-i o iluzie la mijloc, o fantasmagorie, un vis, sau că
am citit totul undeva, sau mai curînd că ar fi vorba de o poveste
scornită de mine însumi, aşa după cum am mai născocit şi multe
altele. Mă temeam că sînt victima credulităţii mele şi jucăria unei
mistificări ; şl, cu toată mărturia oboselii şi în pofida probelor
materiale că am dormit în altă parte decît acasă, îmi venea să cred că
m-am băgat la ora obişnuită în patul meu, unde am dormit pînă
dimineaţa.
Sînt foarte nefericit că nu pot căpăta certitudinea morală a unui
lucru despre care am certitudinea materială. De obicei faptul
dovedeşte ideea. Şi eu aş vrea să-mi dovedesc faptul prin idee, dar
nu pot; cu toate că-i destul de bizar, totuşi aşa e. Pînă la un anumit
punct, depinde de mine să am o amantă ; dar nu mă pot sili să cred că
am o amantă, deşi o am. Dar nu există în mine crod'nţa necesară, nici
pentru un lucru atît de evident, îmi este la fel de imposibil să cred într-
un fapt atît de simplu după cum altuia îi este imposibil să creadă în
Sfînta Treime. Credinţa nu se dobîndeşte, ea e un dar, un osebit har al
Cerului.
Nimeni n-a dorit vreodată, cu mai multă ardoare decît mine, să
trăiască viaţa altora, şi să-şi asimileze o altă natură ; şi nimeni n-a
reuşit vreodată mai puţin. Orice-aş face, pentru mine ceilalţi oameni
nu sînt decît nişte fantome, nu-i simt trăind ; totuşi nu dorinţa de a
recunoaşte că sînt vii şi de a participa la viaţa lor îmi lipseşte, ci
simpatia reală pentru orice ar fi. Existenţa sau non-exis-tenţa unui
lucru sau a unei persoane nu mă interesează pînă într-atît încît să mă
afecteze în mod sensibil şi con- ' vingătqr. Cînd întîlnesc, în viaţa
reală, o femeie sau un bărbat ei nu au asupra spiritului meu o
înrîurire mai puternică decît nălucirea unui vis : in jurul meu se
agită
112
o lume palidă de umbre şi arătări false sau adevărate, care murmură
înăbuşit şi în mijlocul cărora mă găsesc cît se poate de singur, căci nici
una nu mă influenţează în bine sau în rău, şi toate îmi par că aparţin
unei specii cu totul diferită de a mea. Dacă le vorbesc şi dacă îmi dau
un răspuns apropiat de bunul-simţ, sînt tot atît de surprins ca şi cum
cîinele sau pisica ar lua deodată cuvîntul şi s-ar amesteca în discuţie :
sunetul glasului lor mă uimeşte totdeauna şi mi-ar place să cred că nu-
s decît nişte aparenţe fugare iar eu oglinda lor obiectivă. Nu ştiu dacă
le sînt inferior sau superior, un lucru e sigur : nu fac parte din speţa
lor. Sînt momente în care nu recunosc că mi-ar fi cineva superior, în
afară de Dumnezeu, şi altele în care abia mă socotesc egalul
cărcăiacului de sub piatră sau a moluştei de pe bancul de nisip ; dar
oricare ar, fi starea mea de spirit, — bună sau rea, — niciodată nu m-
am putut convinge că oamenii sînt semenii mei. Cînd mă strigă cineva
„domnule", sau cînd vorbindu-se de mine se spune : „omul acela", mi
se pare foarte ciudat, Ciar şi numele meu mi se pare un nume fantezist,
nu adevăratul meu nume ; totuşi, oricît de încet ar fi pronunţat în
mijlocul unui vacarm asurzitor, mă întorc brusc cu o mişcare
convulsivă şi febrilă de a cărei natură nici; odată nu mi-am putut da
seama. O fi teama de a găsi în persoana care-mi cunoaşte numele şi
pentru care nu mai sînt confundat cu gloata, un ins potrivnic mie sau
chiar un duşman ?
Cel mai bine am simţit cît de mult respinge firen mea — şi într-un
mod irezistibil — orice alianţă şi orice amestec cu cineva, cînd am
trăit cu o femeie. Sînt ca o picătură de ulei într-un pahar cu apă. Oricît
ai învîrti şi ai răsuci paharul, niciodată uleiul nu va putea să se ames-
tece cu apa ; se va divide într-o sută de mii de mici globule, ce se vor
reuni iar şi vor urca la suprafaţă în prima clipă de liniştire a apei :
lupta dintre picătura de ulei şi paharul cu apă, aceasta e istoria mea.
Chiar şi voluptatea — lanţul de diamant care leagă toate fiinţele între
ele, focul devorant care topeşte stîncile şi metalele sufletului şi le face
să cadă sub forma unei ploi de lacrimi, după cum focul material
topeşte fierul şi granitul •— cît este sa de atotputernică, nu m-a putut
stăpîni sau îmblînzi
113
vreodată. Şi totuşi, simţurile mele sînt foarte ascuţite, dar sufletul este
duşmanul corpului în care sălăşluieşte şi nefericita pereche, ca orice
pereche cu putinţă, fie ea legală-L sau ilegală, trăieşte într-o stare de
veşnic război. Braţele unei femei — ceaanai puternică înlănţuire de pe
pămînt, după cum se spune — sînt pentru mine nişte legături foarte
slabe ; niciodată nu am fost mai departe de amanta mea decît atunci
cînd mă strîngea la piept. Mă sufocam doar. atîta tot.
De cîte ori nu m-am înfuriat împotriva mea însumi ! cîte eforturi nu
am făcut ca să mă schimb ! Cit de mult m-am îmboldit singur să fiu
tandru, drăgăstos, pasionat ! Imit adesea — în toiul unui sărut — am
tras de sufletul meu cît am putut ca să-l aduc pînă la buze !
Orice făceam, îndată ce-l scăpăm din mîini, sufletul-se da îndărăt,
ştergîndu-se de umezeala sărutului. Ce supliciu pentru bietul de el să
asiste la desfrîul trupului şi să se aşeze mereu la festinuri unde nu are
ce mînca !
M-am hotărît, odată pentru, totdeauna, să verific prin Rosette dacă nu
sînt cu desăvârşire nesociabil, şi dacă existenţa altcuiva îmi poate
stîrni destul interes pentru a crede în ea. Am împins experienţele pînă
la epuizare, şi nu prea mi s-au clarificat îndoielile. Cînd sînt cu ea,
plăcerea este atit de vie încît sufletul se simte adesea, dacă nu mişcat,
cel puţin distrat, ceea ce dăunează puţin exactităţii observaţiilor. în
cele din urmă, am constatat că plăcerea nu trecea dincolo de piele,
nefiind decît o bucurie a epidermei la care sufletul nu asista decît din
curiozitate. Simt plăcere pentru că sînt tînăr şi înfocat, dar plăcerea
provine de la mine şi nu de la altcineva. Gauza rezidă mai curând în
mine decît în Rosette.
Orice aş face, o clipă nu pot ieşi din mine însumi.
Sînt mereu, mereu acelaşi, adică un ins foarte plictisit şi foarte
plicticos, şi nu-mi plac deloc. Nu am reuşit să-mi introduc în creier o
idee de-a altcuiva, în inimă un sentiment al altcuiva, în corp durerea
sau bucuria altuia. Sînt propriul meu prizonier, închis în mine însumi,
şi orice evadare e imposibilă ; prizonierul vrea să scape, zidurile abia
aşteaptă să se prăbuşească, uşile să se deschidă pentru a-i da drum
liber ; nu ştiu ce fatalitate reţine fiecare piatră în loc, şi fiecare zăvor în
ferecătura
114
lui ; mi-e tot atît de imposibil să primesc pe cineva la mine acasă pe cît
îmi este de imposibil să mă duc eu -la alţii ; nu ştiu nici să fac vizite,
nici să primesc în vizită şi trăiesc în mijlocul mulţimii trist şi solitar ;
uneori mai e cineva cu mine în pat, dar sufletul meu rămâne totdeauna
văduvit.
Vai ! să nu-ţi poţi adăuga o părticică ori cît de mică, un singur atom ;
să nu poţi face să curgă sîngele altora în vinele tale ; să vezi mereu cu
aceiaşi ochi, nici mai limpede, nici mai departe, nici într-un alt.mod ;
să auzi toate sunetele cu aceleaşi urechi şi aceeaşi ■ emoţie ; să pipăi
cu aceleaşi degete, să percepi lucruri variabile cu simţuri invariabile ;
să fii condamnat la acelaşi timbru al vocii, la repetarea aceloraşi
tonuri, a aceloraşi fraze şi chiar a aceloraşi cuvinte, să nu poţi scăpa de
tine, să nu te poţi feri de tine însuţi, să nu te poţi retrage într-un colţ
fără a fi urmat de tine însuţi ; să fii silit să ai mereu grijă de tine, să-ţi
dai de mîncare, să-ţi culci trapul în pat, să fii unul şi acelaşi bărbat
pentru douăzeci de femei, care se schimbă una după alta, să tîrîi prin
cele mai stranii situaţii din drama vieţii tale acelaşi personaj care ţi-a
fost impus, a] cărui rol îl ştii pe de rost ; să gîndeşti aceleaşi lucruri, să
ai aceleaşi vise : ce supliciu, ce plictiseală !
Mi-am dorit cornul fraţilor Tangut ; pălăria lui For-tunatus, bastonul
lui Abaris, inelul lui Gyges ; mi-aş fi vîndut şi sufletul ca să pot
smulge bagheta magică din mîna unei zîne, dar niciodată nu mi-am
dorit cu mai multă înfocare să întîlnesc undeva în munţi, întocmai ca
Tiresias prezicătorul, un şarpe din aceia care schimbă sexul ; iar ceea
ce invidiez mai mult la zeii monstruoşi şi ciudaţi ai Indiei sînt
continuele lor avataruri, nenumăratele lor transformări.
.Mai întâi am râvnit să devin un alt bărbat ; apoi, gîn-dindu-mă că,
prin analogie, puteam prevedea aproape tot ce voi simţi, şi astfel să nu
resimt nici surpriza şi nici schimbarea pe care le aşteptam, aş fi
preferat să mă fac femeie ; ideea aceasta îmi venea ori de cîte ori eram
în pat cu o amantă care nu era urîtă ; căci o femeie urîtă e ca un bărbat
pentru mine, şi în clipa plăcerilor, aş accepta bucuros să schimbăm
rolurile între noi deoarece e de-a
115
dreptul enervant să nu ai conştiinţa efectului pe care-i produci şi să nu
poţi cîntări plăcerea altora decît prin a ta. Gândurile acestea şi multe
altele mi-au dat în anumite momente — cînd era cu totul deplasat —
un aer meditativ şi visător, care mi-a atras acuzaţia neîntemeiată de
răceală şi infidelitate.
Rosette care, din fericire, nu ştie toate acestea, mă crede bărbatul cel
mâi îndrăgostit din lume ; ea consideră neputincioasa mea jurie drept
o furie pătimaşă, şi se pretează, cum poate mai bine, tuturor capriciilor
experimentale care-mi trec prin cap.
Am făcut tot ce am putut ca să mă conving că-i a mea : am încercat să
cobor în inima ei, dar m-am oprit totdeauna la prima treaptă a scării, la
pielea sau la gura ei. Cu toată intimitatea relaţiilor noastre, simt prea
bine că nu există nimic comun între noi. Niciodată o idee ase-
mănătoare cu ale mele nu şi-a luat zborul din mintea acestei femei
tinere şi surîzătoare ; niciodată inima ei palpitîndă, clocotitoare de
viaţă, care-i saltă sînii încordaţi şi atît de puri, nu a bătut la unison cu
inima mea. Sufletul meu nu s-a contopit niciodată cu sufletul ei.
Cupidon, zeul cu aripi de erete, nu i-a sărutat lui Psyche frumoasa-i
frunte de ivoriu. Nu ! femeia aceasta nu-i amanta mea.
Dacă ai şti cîte am făcut pentru a-mi sili sufletul să împărtăşească
dragostea trupului meu ! cu ce furie mi-am lipit buzele de-ale ei şi mi-
am cufundat mîinile în părul ei, cît de tare i-'ara strîns talia rotundă şi
suplă. Ca antica Salmacis, îndrăgostită de tînărul Hermaphrodit,
încercam să-i contopesc corpul cu al meu ; îi beam respiraţia, şi
lacrimile călduţe pe "care voluptatea le revărsa din caliciul prea plin al
ochilor ei. Cu cît corpurile noastre se înlănţuiau mai tare şi
îmbrăţişările noastre deveneau mai strînse, cu atît o iubeam mai puţin.
Sufletul meu sta trist şi privea cu milă acest jalnic himeneu la care el
nu fusese invitat, sau îşi lăsa de dezgust fruntea în părnînt şi plîngea în
tăcere sub faldurile mantiei sale. Toate acestea sînt pricinuite poate de
faptul că realmente n-o iubesc pe Rosette, oricît de mult ar merita ea
să fie iubită, oricît de puternică ar fi dorinţa mea de a o iubi.
116
Ca să-mi alung din cap ideea propriului meu eu, mi-am creat nişte
medii foarte stranii, —- unde să nu existe posibilitatea de a ne întîlni
—, şi' am încercat astfel, nepu-tînd să-mi lepăd conştiinţa
individualităţii, s-o derutez în aşa mod încît să nu se mai recunoască
pe sine. Nu prea am reuşit, şi diavolul ăsta de eu mă urmăreşte cu
încă-păţînare ; n-am găsit nici un mijloc să mă descotorosesc de el ; şi
nici nu pot să-i trimit vorbă, cum fac cu alţi pi-sălogi, că am ieşit din
casă sau că am plecat la ţară.
Am făcut dragoste cu amanta mea în baie, l-am jucat cum am putut
mai bine pe Triton. Marea era o cadă de marmură, foarte încăpătoare.
Cît despre Nereida, formele care i se întrevedeau acuzau apa că —
oricît de transparentă ar fi fost — nu era îndeajuns de limpede pentru a
scoate în evidenţă gingaşa frumuseţe a rotunjimilor pe care le
acoperea. Am avut-o noaptea, la lumina lunii, într-o gondolă, în timp-
ce cînta muzica.
E ceva foarte obişnuit la Veneţia, dar nu aici. Am avut-o într-o trăsură,
după ce caii porniseră în galop, cînd uruiau roţile şi ne hurducam, ba
luminaţi de felinare, ba cufundaţi în cea mai deasă întunecime... E o
modalitate care nu-i lipsită de o anumită picanterie şi te sfătuiesc s-o
încerci şi tu... dar uitasem că tu eşti un venerabil patriarh, şi că nu te
dedai la asemenea rafinamente. Am intrat la ea prin fereastră, deşi
aveam în buzunar cheia de la uşă. Am chemat-o acasă la mine, în toiul
zilei şi, în sfîrşit, am compromis-o într-un asemenea hal că nimeni
(bineînţeles afară de mine) nu se îndoieşte că este amanta mea.
Datorită acestor născociri care — dacă nu aş fi tînăr cum sînt — ar
părea stratageme ale unui desfrînat blazat, Rosette mă adoră mai mult
decît pe oricine. Ea vede în toate acestea înflăcărarea unei iubiri
tumultuoase, pe care nimic n-o poate potoli şi care se menţine mereu
aceeaşi, în pofida diversităţii de loc şi de timp. Le consideră ca un
efect, în continuă renaştere, al farmecelor sale şi un triumf al
frumuseţii ei, şi drept să-ţi spun, aş vrea să aibă dreptate, dar nu-i vina
mea şi nici a ei — trebuie s-o recunosc — dacă nu are.
117
Singurul păcat pe care-l comit faţă de ea este acela de a fi eu. Dacă i-
aş spune lucrul acesta, copila mi-ar răspunde de îndată că, în ochii ei,
tocmai acesta este meritul meu cel mai mare ; ceea ce ar fi un răspuns
mai mult amabil decît judicios.
Odată, la începutul legăturii noastre, am crezut că mi-am atins scopul,
o clipă am crezut că iubesc ; şi am iubit. Ah ! prietene, nu am. trăit cu
adevărat decît în clipa ceea, şi dacă acea clipă ar fi ţinut o oră, aş fi
devenit un zeu. Ieşîserăm amîndoi călare, eu pe Ferragus, care-mi este
atît de drag, ea pe iapa ei de culoarea omătului, care face impresia
unui inorog, atît de subţiri îi sînt picioarele şi atît de suplu grumazul.
Mergeam pe o alee largă de ulmi, de o înălţime uluitoare, soarele
cobora peste noi, călduţ şi auriu, strecurîndu-se prin sita frunzarelor
asimetrice : pe cer, ici şi colo, printre norii rotunzi, scîn-teieri de
peruzea ; dîre largi de un albastru deschis mărgineau orizontul şi cînd
se întîlneau cu tonurile portocalii ale asfinţitului, se schimbau într-un
verde vegetal extrem de fraged. Cerul era fermecător şi bizar, o adiere
de vînt ne aducea nu ştiu ce miresme de flori sălbatice, miresme nu se
poate mai suave. Din cînd în. cînd, o păsărică trecea în zbor prin faţa
noastră şi străbătea aleea cîntînd. Clopotul unei biserici dîntr-un sat
care nu se vedea suna domol, şi sunetele argintii, care ne soseau ate-
nuate din depărtări, aveau o nemărginită dulceaţă. Caii mergeau la pas,
unul lîngă altul, nici unul nu-l > întrecea pe celălalt. îmi creştea inima
şi sufletul mi se revărsa peste marginile trupului. Niciodată nu am fost
atît de fericit. Nu scoteam o vorbă, Rosette la fel ; şi totuşi nu ne-am
înţeles niciodată aşa de bine. Eram atît de aproape unul de celălalt,
încît gamba mea atingea burta calului pe care călărea Bosette. Mă
aplecai spre ea şi—i cuprinsei talia cu braţul; ea făcu aceeaşi mişcare
şi îşi lăsă capul pe umărul meu. Buzele ni se apropiară spontan : o ! ce
cast şi delicios sărut ! Caii, cu frîul lăsat în voie, mergeau înainte.
Simţeam braţul Rosettei relaxîn-du-se şi şalele îndoindu-i-se din ce în
ce mai mult. Şi pe mine mă lăsau puterile şi eram gata să leşin. A ! te
asigur că în clipa aceea eram departe de a mă gîndi dacă
118
eram eu sau altul. Ajunserăm astfel la capătul aleii, un zgomot de paşi
ne făcu să ne reluăm brusc poziţiile ; erau nişte cunoscuţi — călare şi
ei — care veniseră în întîmpinarea noastră şi intrară cu noi în vorbă.
Dacă aş fi avut un pistol, cred că aş fi tras în ei.
Mă uitam la dînşii, crunt şi furios, ceea ce li s-o fi părut foarte ciudat.
La urma urmei nu aveam dreptul să mă mînii atît de tare, deoarece
fără voia lor îmi făcuseră un serviciu : puseseră capăt unei plăceri
tocmai în momentul în care, chiar din pricina intensităţii ei, urma să se
preschimbe în durere sau să sucombe sub propria-i violenţă. Există o
ştiinţă căreia nu i se acordă toată consideraţia ce i se cuvine, şi anume
ştiinţa de a te opri Ia timp. Uneori, stînd culcat alături de o femeie, îi
treci braţul pe sub talie : la început încerci o mare voluptate sim-ţindu-
i uşoara căldură a trupului, pielea dulce şi catifelată a şoldurilor,
ivoriul neted al coapselor, şi cuprinzîn-du-i în palmă sînul care se
înalţă şi freamătă. Frumoasa adoarme în această drăgăstoasă şi
încîntătoare poziţie ; cambrura şoldurilor e acum mai puţin
pronunţată ; sînul îşi revine ; pieptul se ridică odată cu fiecare respi-'
raţie mai adîncă şi mai regulată a somnului ; muşchii se destind, capul
i se prăvale în părul resfirat pe pernă. Iri acelaşi timp braţul îţi
amorţeşte sub greutatea ei, începi să-ţi dai seama că-i o femeie şi nu o
silfidă : dar nu ţi-l retragi pentru nimic în lume ; şi sînt mai multe
motive care te împiedică ; primul : e destul de periculos să trezeşti o
femeie lîngă care stai culcat, ar trebui să te simţi în stare să substitui
visului ei delicios — fiind sigur că visează — o realitate şi mai
delicioasă încă ; al doilea ; rugînd-o să se ridice puţin ca să-ţi retragi
braţul, îi spui în mod indirect că-i grea şi că te stinghereşte, ceea ce
nu-i politicos, sau îi dai a înţelege că eşti slab ori obosit, lucru
deosebit de umilitor pentru tine şi care-i va face o foarte proastă
impresie ; al treilea : deoarece ai simţit plăcere stînd în poziţia asta, îţi
închipui că, păstrînd poziţia, ai putea s-o simţi în continuare, ceea ce
este înşelător. Bietul braţ se simte prins sub greutatea care-l striveşte,
sîngele se opreşte, nervii se contractă şt amorţeala te înţeapă cu
milioane de ace ; eşti un fel de mic Mîlon
119
din Crotona ; salteaua pe care stai şi spatele zeiţei tale reprezintă cu
destulă precizie cele două părţi ale trunchiului de copac care s-au unit
din nou. In fine se face ziuă, scapi de acest martiraj, şi sari din pat cu
mai multă grabă decît îndrăzneşte un soţ să coboare de pe eşafodul
nupţial.
Aceasta este povestea multor pasiuni.
Şi este povestea tuturor plăcerilor amoroase.
Fapt cert e că — în pofida întreruperii sau poate chiar din pricina ei —
niciodată nu mi-a fost dat să simt o asemenea voluptate : eram
realmente alt om. Sufletul Rosettei intrase în întregime în mine.
Sufletul meu mă părăsise ca să umple inima ei, după cum sufletul ei
umplea inima mea. Fără îndoială, ele s-au întîlnit pe drumul acelui
lung sărut ecvestru, după cum i-a spus mai tîrziu Rosette (ceea ce, în
paranteză, m-a supărat), s-au întrepătruns şi s-au contopit în modul cel
mai intim în care se pot contopi sufletele a două fiinţe muritoare pe un
strop de noroi supus pieirii.
Cu siguranţă că în felul acesta se sărută îngerii — adevăratul paradis
nu-i în cer, ci pe buzele fiinţei iubite.
Zadarnic am mai aşteptat ivirea unei asemenea clipe, am încercat să-i
provoc întoarcerea, dar fără nici un succes. Ne-am mai dus, destul de
des, să ne plimbăm călare pe aleea din pădure, în timpul unor
frumoase apusuri de soare ; copacii erau tot aşa de înfrunziţi,
păsărelele ciripeau acelaşi cîntec, dar soarele ni se părea mohorît,
frunzişul veşted, trilurile păsărelelor stridente şi discordante ;
pierdusem armonia noastră interioară. Am mînat caii la pas şi am
încercat să ne sărutăm ca atunci. Vai ! numai buzele ni se apropiau, nu
mai era decît spectrul sărutului de altădată. Frumosul, sublimul,
divinul,> unicul sărut adevărat pe care l-am dat şi l-am primit vreodată
în viaţa mea dispăruse pentru totdeauna. Din ziua aceea, ori de cîte ori
ne-am întors din pădure, simţeam o tristeţe inexprimabilă în adîncul
inimilor. Rosette, veselă si nebunatică, aşa cum e de obicei, nu se
putea sustrage acestei impresii şi visarea ei se traducea printr-o mică
strîmbătură delicată care valora cel puţin cît un surîs de-al ei.
120
Numai în aburii vinului şi la lumina strălucitoare a luminărilor mai pot
să-mi revin din melancolie. Bem amîndoi ca nişte osîndiţi la moarte,
pe tăcute, pahar după pahar, pînă ce ajungem la doza care ne trebuie;
atunci începem să rîdem şi să ne batem joc cu toată voioşia de ceea
ce numim sentimentalitatea noastră.
Rîdem, pentru că nu putem plînge.' Vai ! cine ar pu- tea face să
izvorască o singură lacrimă din adîncul ochiului meu secătuit ?
De ce am resimţit atîta plăcere în seara aceea ? Mi-ar ii foarte greu s-o
spun. Am fost totuşi acelaşi bărbat. Rosette aceeaşi femeie. Nu mă
plimbam călare pentru întîia oară, şi nici ea. Văzuserăm pînă atunci
nenumărate apusuri de soare, şi spectacolul nu ne emoţionase mai
mult decît vederea unui tablou pe care-l admiri după cum culorile ţi se
par mai mult sau mai puţin strălucitoare. Există multe alei de ulmi şi
de castani pe lume, şi aleea aceea n-a fost prima pe care am străbătut-o
; ce ne-a făcut să simţim un asemenea farmec suprem, în stare să
metamorfozeze frunzele moarte în topaze, frunzele Verzi în smaragde,
să învăluie totul într-o pulbere de aur, să transforme în perle picăturile
de apă răzleţite pe pajişte, să dea o armonie atît de plăcută sunetelor de
clopot — discordante de obicei — şi piuitului nu ştiu căror păsărele ?
Trebuie să fi fost în aer o poezie deosebit de pă-, trunzătoare, deoarece
pînă şi caii păreau s-o resimtă.
Şi totuşi nimic pe lume n-a fost' mai rustic şi mai simplu ; cîţiva
copaci, cîţiva nori, cinci sau şase fire de cimbrişor, o femeie şi o rază
de soare ca un şevron de aur pe un blazon. Dealtminteri, în cele ce
simţeam, nu era nici surpriză, nici uimire. Recunoşteam foarte bine
totul. Nu fusesem niciodată în locul acela, dar îmi aminteam perfect
forma frunzelor şi poziţia norilor, îmi amin-tea.m de porumbelul alb
care traversa cerul şi care zbura şi acum în aceeaşi direcţie, de
clopoţelul de argint pe care-l auzeam pentru întîia oară. dar care-mi
răsunase de multe ori în urechi, glasul lui părîndu-mi-se un glas
prietenos ; aleea aceasta — fără să fi trecut niciodată pe acolo — am
parcurs-o de foarte multe ori, împreună cu nişte prinţese care călăreau
pe inorogi ; visele mele cele
121
mai voluptuoase acolo îşi făceau veleatul, în fiece seară, iar dorinţele
mele acolo se sărutaseră, întocmai cum am făcut eu cu Rosette.
Sărutul acela nu a avut nimic nou pentru mine ; era aşa cum mă
gîndisem că are să fie. A fost poate singura dată în viaţă cînd n-am
fost dezamăgit, şi cînd realitatea mi-a apărut la fel de frumoasă ca
idealul. Dacă aş putea găsi o femeie, un peisaj, o operă arhitecturală,
orice care să răspundă dorinţei mele intime la modul atît de perfect
cum a răspuns acel minut minutului pe care-l visasem, nu aş avea de
ce să-i invidiez pe zei şi aş renunţa bucuros la locul meu din paradis.
Dar, în realitate, nu cred ca un om din carne şi oase să poată rezista o
singură oră unor voluptăţi atît de pătrunzătoare ; două săruturi ca acela
ar putea sorbi toată viaţa din tine, ar putea face vid absolut într-un
suflet şi într-un trup. Dar nu consideraţiile astea ar putea fi o stavilă,
deoarece, neputînd să-mi prelungesc viaţa la infinit, îmi este indiferent
dacă mor, şi aş prefera să mor de plăcere decît de bătrîneţe sau de
plictiseală.
Dar o asemenea femeie nu există. Ba da, există ; nu mă desparte poate
de ea decît un perete. Poate ieri, sau chiar astăzi, am atins-o în treacăt.
Ce-i lipseşte Rosettei ca să fie ea această femeie ? li lipseşte credinţa
mea că-i posibil. Oare ce fatalitate mă sileşte să am întotdeauna drept
amante femei pe care nu le iubesc ? Gîtul ei este destul de neted
pentru colierele cele mai meşteşugite ; degetele ei sînt destul de pre-
lungi pentru a face cinste celor mai frumoase şi mai împodobite inele ;
rubinul ar roşi de plăcere să strălucească la lobul trandafiriu al urechii
ei delicate ; nu-i talie mai potrivită pentru a se încinge cu centura
Venerei ; dar numai Cupidon ştie să înnoade eşarfa mamei sale.
Toate calităţile Rosettei sînt ale ei proprii, eu nu i-am atribuit nici una.
N-am aruncat asupra frumuseţii sale acel văl al perfecţiunii cu care
dragostea înfăşoară persoana iubită : vălul lui Isis este transparent pe
lingă acesta. Numai saturaţia i-ar putea ridica un colţ.
N-o iubesc pe Rosette, cel puţin iubirea pe care o am pentru ea ■—
dacă o am — nu corespunde părerii pe care mi-am făcut-o eu despre
iubire. In afară de asta, poate că
122
ideea mea nu este justă. Nu cutez să hotărăsc nimic. Adevărul e că ea
mă face de-a dreptul insensibil la meritele altor femei şi că de cînd o
am pe ea n-am dorit pe nici una cu oarecare statornicie. Dacă ar fi
geloasă, n-ar putea fi decît pe fantome, de care se sinchiseşte prea
puţin ; şi totuşi are o rivală de temut ; imaginaţia mea, lucru de care,
cu toată subtilitatea ei, nu-şi va da probabil seama niciodată.
Dacă femeile ar şti ! Cîte infidelităţi nu comite amantul cel mai
statornic faţă de amanta sa adorată ! E de presupus că şi femeile ne-o
plătesc, ba .chiar cu vîrf şi îndesat ; dar şi ele procedează întocmai ca
noi : nu pomenesc nimic despre asta. Amanta este o temă muzicală
consacrată, care în mod obişnuit dispare sub fiorituri şi alte
ornamente. Deseori sărutările pe care le primeşte nu sînt pentru ea ; în
persoana ei e îmbrăţişată imaginea unei alte femei, şi ea profită nu o
dată (dacă asta se poate numi un profit) de dorinţele inspirate de o alta.
Ah ! sărmană Rosette, de cîte ori nu te-am folosit pentru întruchiparea
visurilor mele şi pentru a da viaţă rivalelor tale ; ce de-a trădări a căror
complice ai fost, fără să vrei ! Dacă te-ai fi putut ghidi, în clipa în care
te strîn-geam atît de tare în braţe, şi buzele mele se contopeau mai
mult ca oricînd cu ale tale, că frumuseţea şi dragostea ta nu aveau nici
un merit — căci chipul tău era la o depărtare de mii de leghe de mine ;
dacă ţi s-ar fi spus, că ochii mei, voalaţi de o melancolie amoroasă, se
uitau în pămînt numai pentru a nu te vedea pe tine şi pentru a nu risipi
iluzia pe care tu însăţi m-ai ajutat să mi-o făuresc, şi că în loc să-mi fii
amantă nu erai decît un instrument al voluptăţii, un mijloc de' a-mi
înşela o dorinţă imposibil de realizat !
O, fiinţe cereşti, frumoase fecioare gingaşe şi diafane, care. lăsaţi ochii
în jos şi vă împreunaţi mîinile — ca nişte crini — în tablourile pe fond
auriu ale vechilor maeştri germani, sfinte din vitralii, martire din
cărţile de rugăciuni, care zîmbiţi atît de suav în mijlocul volutelor de
arabescuri, şi care ieşiţi atît de blonde şi atît de proaspete din corola
florilor ! o, voi, frumoase curtezane întinse gol-goluţe pe părul vostru
risipit în patul presărat cu trandafiri, dincolo de largile perdele
purpurii, cu brăţă-
123
I
rile şi colierele voastre de perle, cu evantaiul şi oglinda voastră, în
care soarele, cînd asfinţeşte, atîrnă în mijlocul umbrei o paietă
scînteietoare, fiice brune ale lui Tiziano, care ne arătaţi cu atîta
voluptate şoldurile voastre unduioase, coapsele voastre reliefate şi
viguroase, pînteeele vostru catifelat şi şalele voastre suple şi
musculoase, zeiţe ' antice, care înălţaţi albele voastre fantome sub
umbrarele grădinilor ! voi toate faceţi parte din haremul meu ; v-am
posedat rînd pe rînd. Sfîntă Ursula, ţi-am sărutat mîinile pe frumoasele
mîini ale Rosettei ; m-am jucat cu părul negru al muranezei şi
niciodată Rosette nu s-a chinuit atît pînă s-a coafat din nou ;
feciorelnică Diana, am fost faţă de tine mai mult decît Acteon, şi nu
am fost prefăcut în cerb : eu l-am înlocuit pe frumosul tău păstor
Endymion ! Ce de-a rivale pe care nu le bănuieşti şi pe care nu te poţi
răzbuna ; dar mai. sînt şi altele care nu-s pictate sau sculptate !
Femei, cînd vedeţi că amantul vostru devine mai tandru ca de obicei,
că vă strânge în braţe cu o neobişnuită emoţie : cînd îşi va lăsa capul
pe genunchii voştri şi-i va ridica, privindu-vă cu ochi umezi şi
rătăciţi ; cînd marea plăcere a simţurilor nu va face decît să-i aţîţe şi
mai mult dorinţa, şi cînd vă va înăbuşi glasul sub sărutări, ca şi cum s-
ar teme să-l audă, fiţi sigure că nici nu ştie măcar dacă sînteţi de faţă ;
că are în acea clipă întil-nire cu o himeră pe care voi o faceţi palpabilă
şi al cărei rol îl jucaţi. Multe cameriste au profitat de dragostea in-
spirată de regine. Multe femei au profitat de iubirea inspirată de zeiţe,
şi realitatea, destul de vulgară, a servit adesea de soclu idolului ideal.
Iată de ce poeţii îşi iau de obicei ca amante nişte paciaure destul de
murdare. Poţi să te culci zece ani cu o femeie fără s-o fi văzut vreodată
; o bur^ă parte din marile genii ale omenirii au fost în relaţie cu femei
infame sau obscure, stîrnind uimirea lumii.
N-am comis faţă de Rosette decît astfel de infidelităţi. Nu am trădat-o
decît în favoarea tablourilor şi a statuilor, ea însăşi fiind pe jumătate
părtaşă la trădare. Nu am pe conştiinţă cel mai mărunt păcat fizic pe
care să mi-l reproşez. Sînt, în această privinţă, tot atît de imaculat ca
124
zăpada de pe Jung-frau, şi, cu toate că nu m-am îndrăgostit de nici o
femeie, ce-aş mai dori să fiu. Nu caut prilejul, dar nici nu m-aş supăra
dacă mi-ar ieşi în cale; iar dacă s-ar ivi ocazia să iubesc vreo femeie,
poate că nu m-aş folosi de ea, deoarece am convingerea intimă că totul
ar' fi la fel cu oricare alta, şi-mi place mai mult să fiu cu Rosette ; căci,
lăsînd de-o parte femeia, îmi ră-mîne cel puţin o camaradă drăguţă,
plină de spirit şi într-un chip foarte plăcut decepţionată ; iar motivul
ăsta, care mă reţine, nu-i dintre cele mai neînsemnate, căci pierzîndu-
mi amanta, aş fi dezolat să-mi pierd prietena.
CAPITOLUL IV
Ştii că se împlinesc curînd cinci luni — da, cinci luni cît tot atîtea
eternităţi — de cînd sînt Celadon-ul titular al doamnei Rosette ? E nici
că se poate mai frumos. Nu aş fi crezut că sînt atît de constant, şi
pariez că nici ea. Sîntem, într-adevăr, o pereche de porumbei jumuliţi,
căci numai turturelele cunosc asemenea dezmierdări. Ce-am mai
gîngurit ! Ce ne-am mai ţocăit ! Ce ne-am mai înlănţuit ca iedera, ce
trai am dus în doi ! Nimic pe lume nu era mai emoţionant, şi cele două
biete inimoare ale noastre ar fi putut fi înfipte amîndouă pe aceeaşi fri-
gare, lîngă o flacără în bătaia vîntului.
Cinci luni nas în nas cu ea, ca să mă exprim astfel, căci ne vedeam în
fiecare zi şi aproape în fiecare noapte, uşa fiind în permanenţă închisă
pentru toată lumea ; nu-i aşa că ţi se face pielea de. găină numai,
gîndindu-te ! Ei bine, trebuie s-o spun, în cinstea incomparabilei Ro-
sette, că nu m-am plictisit prea mult, şi perioada aceasta va rămîne
fără îndoială cea mai plăcută din viaţa mea. Nu cred că e posibil să dai
unui bărbat lipsit de pasiune o ocupaţie mai susţinută şi mai amuzantă,
şi Dumnezeu ştie ce cumplită- e lipsa de ocupaţie datorată unui suflet
pustiu ! Nu poţi să-ţi închipui cîte resurse are femeia asta. La început
le scotea din minte, apoi din inima ■— căci mă iubeşte la nebunie. Ou
ce artă ştie să se folosească de cea mai mică scînteie ca s-o transforme
într-un adevărat incendiu ! cu ce abilitate îndrumă cele mai mărunte
porniri sufleteşti ! cum ştie să transforme lîncezeala într-o dulce
reverie, şi pe cîte căi ocolite sileşte gîndurile mele, cînd o ia,u razna,
să se întoarcă la ea ! E o adevă-
126
rată minune ! O admir ca pe unul dintre cele mai mari genii.
Veneam, de pildă, la ea foarte mohorît, foarte prost dispus, pus pe
harţă. Nu ştiu ce şi cum făcea vrăjitoarea că, după cîteva minute, mă
trezeam făcîndu-i curte, deşi nu avusesem nici cea mai mică dorinţă, şi
începeam să-i sărut mîinile şi să rîd din toată inima, deşi eram
groaznic de furios. Poţi să-ţi faci o idee ce înseamnă o asemenea
tiranie ? Totuşi, oricît de abilă ar fi, viaţa în doi nu se mai poate
prelungi prea multă vreme ; în ultimele două săptămîni mi s-a
întîmplat destul de des — ceea ce nu făcusem niciodată pînă atunci —
să iau cîte o carte de pe masă, s-o deschid şi să citesc cîteva rînduri în
pauzele conversaţiei. Rosette a observat şi abia a reuşit să-şi ascundă
spaima, apoi a poruncit să se scoată toate cărţile din încăperea ei.
Mărturisesc că-mi pare rău după ele, deşi nu îndrăznesc să-i cer să le
pună la loc. Acum cîteva zile — ce simptom înfricoşător ! — a venit
cineva, tocmai cînd ne aflam împreună, şi în loc să turbez, cum se
întîmpla la început, am simţit un fel de bucurie. Am fost aproape
amabil ; am susţinut conversaţia, căreia Rosette încrrca să-i pună capăt
pentru ca domnul să plece, şi, cînd a plecat, m-am apucat să-i spun că
nu-i un om lipsit de spirit şi că tovărăşia lui mi-a fost destul de
plăcută. Rosette mi-a adus aminte că acum două luni îl găsisem de-a
dreptul stupid, prostul cel mai plictisitor de pe pă-mînt, iar eu nu am
avut ce să-i răspund, deoarece chiar aşa spusesem ; în pofida
contradicţiei mele aparente, aveam dreptate : prima oară, mă deranjase
într-un moment dintre cele mai fermecătoare pe care-l gustam îm-
preună cu Rosette, a doua oară venea în ajutorul unei conversaţii care
lîncezea (cel puţin în ce mă privea) şi mă scutea, pentru acea zi, de o
scenă de tandreţe destul de greu de jucat.
Iată unde am ajuns : situaţia e gravă — mai ales cînd unul din cei doi
mai este îndrăgostit şi se agaţă cu disperare de ceea ce a mai rămas din
iubirea celuilalt. Sînt foarte încurcat. Deşi nu sînt îndrăgostit de
Rosette, am o mare afecţiune pentru ea, şi nu aş vrea să fac nimic care
să-i pricinuiască vreo supărare. Vreau să creadă, vreme cît mai
îndelungată, că o iubesc.
127

Drept recunoştinţă pentru toate orele înaripate pe care mi le-a dăruit,


drept recunoştinţă pentru dragostea pe care mi-a oferit-o în schimbul
plăcerilor, vreau să r creadă că o iubesc. Şi am s-o înşel : înşeiînd-o
într-un mod plăcut, nu-i mai bine pentru ea decît dacă-i spun un
adevăr dureros ? Deoarece niciodată nu voi avea inima să-i declar că
nro iubesc. Umbra vană a dragostei cu care se nutreşte i se pare atît de
adorabilă, atît de nepreţuită, îmbrăţişează palidul spectru cu atîta
încîntare şi atîta efuziune, că nu îndrăznesc să-i pun capăt; totuşi mi-e
teamă să nu-şi dea seama pînă la urmă că n-are în faţa ei decît o
fantomă. Azi dimineaţă am avut o discuţie pe care am să ţi-o redau,
pentru mai multă fidelitate, într-o formă dramatică, şi care mă face să
tremur de teamă că nu voi mai putea prelungi prea multă vreme
legătura
noastră.
Scena reprezintă patul Rosettei. O rază de soare străbate prin perdea :
e ora zece. Rosette ţine un braţ sub ceafa mea şi nu se mişcă.de frică
să nu mă trezească. Din cînd în cînd' se ridică puţin, sprijinindu-se în
cot, şi se apleacă asupra mea, reţinîndu-şi răsuflarea. Văd toate acestea
prin grilajul genelor, căci de o oră nu mai dorm. Cămaşa Rosettei are
dantela din jurul gîtului zdrenţuită : noaptea a fost furtunoasă ; părul îi
iese în dezordine de sub mica ei bonetă. E tot atît de drăguţă cît poate
fi orice femeie pe care n-o iubeşti şi alături de care stai culcat,
Rosette (văzînd că nu mai dorm): O, somnorosul afurisit !
Eu (căscînd): Aaaa !
Rosette : Nu mai căsca aşa, sau nu te mai sărut opt zile în şir !
Eu : Uff !
Rosette : Mi se pare, domnule, că nu ţii prea mult să
te sărut.
Eu : Ba da.
Rosette : Dar cu cîtă nepăsare mi-o spui. Bine, poţi să fii sigur că,
începînd de azi, opt zile de-a rîndul nu te mai ating nici cu vîrful
buzelor. Azi e marţi : prin urmare pînă marţea viitoare.
Eu : Aş !
128
Rosette : Cum, aş !
Eu: Da, aş, ai să mă săruţi pînă-n seară, dacă nu, mor.
Rosette : Ai să mori ! Dar încrezut mai eşti! iTe-am răsfăţat prea mult,
domnule.
" '■ Eu : Ba am să trăiesc. Şi apoi nu sînt încrezut şi nici ifm m-ai
răsfăţat, dimpotrivă. Dar mai întîi îţi cer să-l su-$>rimi pe „domnule",
mă cunoşti de prea multă vreme, aşa ^ă poţi să-mi zici pe nume şi să
mă tutuieşti.
Rosette : Te-am răsfăţat, d'Albert !
Eu : Bine. Şi acum, vino mai aproape cu gura.
Rosette : Nu, marţea viitoare.
Eu : Haida, de ! Ce ? n-o să ne mai dezmierdăm decîf cu calendarul în
mînă ? Sîntem amîndoi prea tineri pentru treaba asta. Hai, dă-mi gura,
copila mea, sau vrei să capăt un torticolis ?
Rosette : Ioc !
Eu : A ! vrei să te violez, frumuşico, zău ? Bine, te voî viola. E destul
de uşor, deşi nu ştiu dacă-ai mai fost violată pînă acum.
Rosette : Impertinentule !
Eu : Observă, preafrumoasa mea, că ţi-am vorbit elegant, am zis „nu
ştiu dacă" ; vezi cît de politicos am fost. Dar ne depărtăm de subiect.
Apleacă, te rog, capul. Poftim : dar ce-i asta ? favorita mea sultană ! ce
figură morocănoasă avem ! Vreau să sărut o gură zîmbitoare şi nu una
bosumflată.
Rosette (apleeîndu-se pentru a mă săruta): Cum vrei să surîd ? Mi-ai
spus atîtea cuvinte grele f
Eu : Intenţia mea a fost să-ţi spun vorbe dulci. De ca crezi tu că ţi-am
spus cuvinte grele ?
Rosette : Nu ştiu, dar mi-ai spus.
Eu : Iei drept cuvinte grele nişte glume fără importanţă.
Rosette : Fără importanţă ! Tu zici că-s fără importanţă ! In dragoste
totul are importanţă. Ştii ce ? Aş prefera să mă baţi decît să rîzi de
mine.
Eu : Aşadar, ai vrea să mă vezi plîngînd ?
Rosette : Totdeauna sari de la o extremă la alta. Nu-ţi cer să plîngi, ci
să vorbeşti ca lumea, lasă tonul ăsta zeflemist care nu te prinde !
Eu: Mi-e cu neputinţă să vorbesc ca lumea şi să nu zeflemisesc ;
atunci am rs te bat, dacă aşa ţi-e placul.
9 — Domnişoara de Maupin
129
Roscltc : Bate-mă.
Eu (băt/iid-o uşor pe umăr): Mai bine îmi tai singur capul decît să
vatăm adorabilul tău corp şi să învineţesc, fermecătorul tău spate alb.
Zeiţa mea, ori'cîtă plăcere ar' simţi o femeie cînd e bătută, eu pe tine
nu te voi atinge.
Rosette : Nu mă mai iubeşti.
Eu : Asta nu reiese în mod direct din ceea ce am spus mai înainte ; e
aproape tot aşa de logic ca şi cum ai spune : „Plouă, prin urmare să
nu-mi dai umbrela", sau : „E frig afară, deschide fereastra".
Rosette : Nu mă mai iubeşti şi nu m-ai iubit niciodată.
Eu : A ! lucrurile se complică : nici tu nu mă mai iubeşti şi nu m-ai
iubit niciodată. E destul de contradictoriu : cum poţi înceta să faci un
lucru pe care nici nu l-ai început. Vezi bine, micuţa mea regină, că nu
ştii ce vorbeşti şi că eşti nici nu se poate mai absurdă.
Rosette : Dorinţa mea de a fi iubită de tine a fost atît de mare încît eu
însămi m-am ajutat să-mi fac iluzii. E uşor să crezi ceea ce doreşti ;
dar acum vad că m-am înşelat de-a binelea. Şi tu te-ai înşelat; ai luat
plăcerea drept iubire şi dorinţa drept pasiune. Asta se cam în-tîmplă în
fiecare zi. Nu-ţi port pică ; nu eşti tu de vină că nu te-ai îndrăgostit ;
vina e a mea, că am prea puţin farmec. Ar fi trebuit să fiu mai
frumoasă, mai veselă, mai cochetă ; ar fi trebuit să încerc să mă înalţ
pînă la tine. poetul meu, pe cînd eu am vrut să te cobor pînă la mine ;
mi-a fost teamă să nu te pierd printre nouri, şi ca nu cumva mintea ta
să-mi fure inima ta. Te-am făcut prizonierul dragostei mele, am crezut
că, dăruindu-mă toată ţie, ai să păstrezi ceva...
Eu : Rosette, dă-te puţin la o parte, mă frige coapsa ta, arzi ca un
tăciune.
Rosette : Dacă te stînjesc, mă scol. Ah ! inimă de piatră ce eşti,
picăturile de apă reuşesc să găurească stînca iar lacrimile mele nici nu
te ating măcar. (Plînge.)
Eu : Dacă plîngi în felul acesta, ai să faci din patul nostru o
scăldătoare. Ce zic scăldătoare ? Un ocean. Ştii să înoţi, Rosette ?
Rosette : Sceleratule !
130
Eu: Poftim ? Scelerat eu ! Mă flatezi, Rosette, n-am cinstea să fiu aşa
ceva : nu sînt decît un burghez blajin, şi nu am comis, vai ! nici cea
mai măruntă crimă ; am făcut, poate, o prostie, aceea de a te iubi la
nebunie : asta-i tot. Vrei să mă sileşti din răsputeri să mă căiesc ? Te-
am iubit şi te iubesc cit sînt în stare de mult. De cînd sînt amantul tău,
te-am urmat ca umbra, ţi-am dat tot timpul meu, zilele şi nopţile mele.
Nu ţi-am debitat fraze frumoase, pentru că ele îmi plac numai cînd sînt
scrise ; dar ţi-am dat mii de dovezi de afecţiune. Ce să mai vorbesc de
absoluta mea fidelitate ? asta-i de la sine înţeles ; în sfîrşit, am slăbit
cu un kilogram şi trei sferturi de cînd eşti amanta mea. Ce vrei mai
mult ? Iată-mă în patul tău, am fost şi ieri tot aici, şi mîine voi fi iar
aici. Aşa se poartă cineva cu o femeie pe care n-o iubeşte ? Fac tot ce
vrei tu ; spui : hai ! şi merg ; zici : să stăm, stau ; mi se pare că sînt cel
mai grozav îndrăgostit din lume.
Roselte : Tocmai de asta mă şi plîng, într-adevăr eşti cel mai perfect
îndrăgostit din lume.
Eu : Ce ai să-mi reproşezi ?
Rosette : Nimic, mi-ar place să am un motiv ca să mă plîng de tine.
Eu : Ciudată ceartă !
Rosette : E cu mult mai rău. E că nu mă iubeşti. Nici eu, nici tu nu
putem face nimic. Ce vrei să facem ? Aş fi preferat să fi făcut vreo
greşeală ca să am pentru ce să te iert. Te-aş dojeni, de bine de rău te-ai
scuza şi apoi ne-am împăca.
Eu : Ar fi fost avantajos pentru tine. Cu cît crima ar fi fost mai mare,
cu atît despăgubirea ar fi fost mai grozavă.
Rosette : Ştii prea bine, domnule, că nu am ajuns încă să folosesc
această stratagemă şi, dacă voiam adineauri, deşi nu mă iubeşti, şi ne
certăm...
Eu : Da, sînt de acord că e numai un efect al clemenţei tale... Haide, te
rog să... ar fi mult mai bine decît... silogismele noastre nesfîrşite...
Rosette : Te grăbeşti să pui capăt unei conversaţii care te stânjeneşte ;
dar, cu voia ta, bunul meu prieten, ne vom mulţumi să vorbim.
131
9*
30
Ea: E o plăcere cam ieftină. Te asigur că n-ai dreptate : eşti drăguţă,
eşti răpitoare, şi simt pentru tine atîtea...
Rosettc : Despre care îmi vei vorbi cu altă ocazie.
Eu : Aşa va să zică, adorata mea, eşti o mică tigresă din fîyrcania, eşti
azi de o cruzime fără pereche ! Ce ? Te-a cuprins cumva o dorinţă
arzătoare să te faci vestală ? Ar fi Un capriciu original !
Rosette : De ce nu ? S-au văzut şi altele mai ciudate ; dar pentru tine,
în mod cert, voi fi vestală. Află, domnule, că nu mă dau decît
bărbaţilor care mă iubesc sau despre care cred că mă iubesc. Tu nu eşti
în nici unul din aceste două cazuri. Dă-mi voie să mă scol.
Eu : Dacă te ridici tu, mă ridic şi eu. După aceea are să-ţi fie greu să te
culci din nou : atîta-ţi spun.
Rosette : Lasă-mă !
Eu : Se-nţelege că nu te las !
Rosette (zbăiîndu-se): .Ba ai să mă laşi !
Eu : îndrăznesc, doamnă, să vă asigur de contrariu.
Rosette (văzînd ca nu-i ea cea viai tare): Ei bine, ră-mîn ; nu mă
strînge-de braţ cu atîta brutalitate !... Ce vrei de la mine ?
Eu : Cred că ştii. Nu-mi permit să-ţi spun ceea ce-mi permit să-ţi fac ;
respect prea mult decenţa.
Rosette (în imposibilitate de a se mai apăra).: Cu condiţia să mă
iubeşti mult... Mă predau.
Eu : E puţin cam tîrziu pentru capitulare, cînd inamicul a şi ajuns în
cetate.
Rosette (aruneîndu-şi braţele în jurul gîtului meu, pe 'jumătate
leşinată): Fără condiţii... Mă bazez pe generozitatea ta. •
Eu : Bine faci.
Aici, dragă prietene, mă gîndesc că ar fi potrivit să pun un rînd de
puncte, deoarece'restul dialogului nu s-ar putea recla decît în
onomatopee.
Ttaza de soare de la începutul acestei scene a avut timp să facă ocolul
camerei. Din grădină vine o mireasmă de tei, suavă şi pătrunzătoare. E
cea mai frumoasă vreme ce s-a
132
putut vedea vreodată ; cerul e albastru ca visul unei englezoaice. Ne-
am sculat şi, după ce-am mîncat cu mare poftă, ne-am dus să facem o
lungă plimbare cîmpenească. Transparenţa aerului, splendoarea
cîmpului, întreaga înfăţişare M acestei naturi vesele mi-au revărsat în
suflet destulă sen-liimentalitate şi tandreţe, pentru a o determina pe
Rosette jlă consimtă, pînă la urmă, că şi eu am un fel de inimă,
Semănătoare cu oricare alta.
N-ai observat că umbra pădurilor, murmurul izvoarelor, ciripitul
păsărelelor, peisajele surîzătoare, mireasma frunzişului şi a florilor,
întregul arsenal al eglogelor şi al descripţiilor, de care ne-am înţeles să
ne batem joc, şi-au păstrat asupra noastră — oricît de depravaţi am fi
— o putere ocultă, în faţa căreia e imposibil să rezişti ? Iţi voi
mărturisi, sub pecetea celui mai strict secret, că m-am surprins de
curînd năpădit de cea mai provincială înduioşare la auzul unui cîntec
de privighetoare. Era în grădina lui *** ; cerul, deşi în toiul nopţii,
avea o luminozitate aproape egală cu a celei mai frumoase zile ; era
atît de profund, atît de transparent îneît ţi-era uşor să pătrunzi cu
privirea pînă la Dumnezeu. Mi se părea că văd fluturînd ultimele
falduri ale mantiilor îngereşti pe albele sinuozităţi ale drumului
sfîntului Iacob. Luna răsărise, dar un copac o ascundea în întregime ;
ea ciuruia în frunzişul lui negru milioane de orificii luminoase şi-i
atîrna mai multe paiete decît a avut vreodată evantaiul unei marchize.
O tăcere, străbătută uneori de zgomote şi suspine înăbuşite, se făcea
auzită prin toată grădina (asta seamănă poate a patos, dar nu-i vina
mea) ; cu toate că nu vedeam nimic altceva decît lumina albastră a
lunii, mi se părea că sînt înconjurat de o mulţime de fantome
necunoscute şi adorate, şi nu mă simţeam singur, deşi nu eram decît eu
pe terasă. Nu mă gîndeam la nimic, nu visam, mă confundam cu
natura înconjurătoare şi mă înfioram odată cu frunzişul, licăream
odată cu apa, luceam odată cu raza, îmi deschideam petalele odată cu
florile ; nu mai eram eu, eram arborele, apa, barba-împăratului. Eram
toate acestea laolaltă şi nu cred că puteai să fii mai absent, mai străin
de tine însuţi decît eram eu în clipa aceea. Deodată, ca şi cum urma să
se întîmple ceva extraordinar, frunza rămase nemişcată în vîrful
crengii, picătura de apă a izvo-
133
rului se opri, suspendată în aer, şi nu mai termina să cadă. Firişorul de
argint, pornind din marginea lunii, rămase în drum ; numai inima mea
bătea atît de tare încît mi se părea că rezonanţa ei face să vibreze
vastul spaţiu din jur. Inima încetă să-mi bată, se aşternu o tăcere atît de
adîncă încît puteai auzi erescînd iarba sau un cuvînt şoptit la două sute
de leghe. Atunci privighetoarea, care probabil nu aşteptase decît clipa
asta ca să înceapă a cînta, lăsă să-i ţîş-nească din gîtlejul micuţ o notă
atît de ascuţită şi de răsunătoare încît o auzii în coşul pieptului ca şi în
urechi. Cerul cristalin, golit de orice zgomot, începu să vibreze de
armonia cîntecului ei — fiecare notă zbura bătînd din aripi.
Înţelegeam perfect tot ce cînta privighetoarea, ca şi cum aş fi cunoscut
secretul limbajului păsărelelor. Era povestea •iubirilor pe care nu le-
am trăit ■— asta cînta privighetoarea. Niciodată o poveste n-a fost
mai adevărată, mai completă. Nu omitea cel mai mărunt amănunt, cea
mai imperceptibilă nuanţă. îmi spunea ceea ce nu-mi puteam spune eu
însumi, îmi explica tocmai ceea ce n-am putut înţelege, dădea glas
reveriei mele şi silea fantoma, pînă atunci mută, să vorbească. Ştiam
că sînt iubit, şi rulada pe care o desfăşurase în chipul cel mai languros
mă vestea că în curînd voi fi fericit. Mi se părea că, printre trilurile
cînte-cului şi sub ploaia de note, văd într-o rază de lună, întin-zîndu-se
spre mine, braţele albe ale preaiubitei mele. Se înălţa uşor odată cu
parfumul din inima unui trandafir cu o sută de foi. Nu voi încerca să-ţi
descriu frumuseţea ei. Sînt lucruri pentru care nu există cuvinte care să
le exprime. Cum să spui ceea ce nu se poate spune ? cum să zugrăveşti
ceea ce nu are nici formă nici culoare ? cum să apreciezi un glas fără
timbru şi fără cuvinte ? Niciodată nu am simţit atîta dragoste în inimă ;
îmi venea să strîng natura la piept; îmbrăţişam vidul de parcă aş fi
cuprins în mîini talia unei fecioare, sărutam aerul care-mi atingea
buzele, înotam în efluviile pe care le radia propriul meu corp. Ah !
dacă Rosette s-ar fi aflat aici ! Ce adorabilă sporovăială ar fi putut
auzi ! Dar femeile nu ştiu niciodată să vină la timp. Privighetoarea
încetă să cînte ; luna, care nu mai putea de somn, îşi trase peste ochi
boneta de nori, iar eu părăsii grădina, căci se făcea simţită răcoarea
nopţii.
134
Deoarece mi-era frig, m-am gîndit, fireşte, că în patul Rosettei mi-ar fi
mai cald decît într-al meu şi am pornit să mă culc la ea. Am deschis
uşa cu şperaclul — în casă toată lumea dormea. Rosette, şi ea aţipise şi
am avut satisfacţia să văd că doarme pe ultimul meu volum de poezii,
rămas netăiat. Ţinea braţele deasupra capului, gura-i era întredeschisă,
surîdea ; un picior stătea întins, iar celălalt puţin îndoit, la voia
întâmplării, într-o atitudine plină de graţie ; stînd culcată astfel,
Rosette arăta atît de bine încît am încercat o nesfîrşită părere de rău că
nu eram îndeajuns de îndrăgostit de ea.
Privind-o, chibzuiam în sinea mea că sînt la fel de stupid ca un struţ.
Aveam ceea ce doream de atîta vreme, aveam o amantă numai a mea,
după cum calul şi spada sînt ale mele, o fată tînără, drăguţă,
îndrăgostită de mine, spirituală, fără mamă cu înalte principii, fără tată
decorat, fără mătuşă ursuză, fără frate spadasin, cu această agreabilă şi
nemaipomenită însuşire de a avea un bărbat bine ţintuit într-un frumos
sicriu de stejar, căptuşit, cu plumb, totul acoperit de un bloc de piatră,
însuşire ce nu-i deloc de dispreţuit; căci, la urma urmei, nu-i prea
plăcută distracţia să te înhaţe cineva tocmai cînd ţi-e lumea mai dragă,
şi să te trezeşti pe pavaj, după ce ai descris un arc de 40 pînă la 45 de
grade, în raport cu etajul de la care ai zburat ; aveam o amantă liberă
ca pasărea cerului, destul de bogată pentru a-şi permite rafinamentele
şi gusturile cele mai distinse, care, în treacăt fie zis, n-are nici un fel
de principii morale, nu-ţi vorbeşte niciodată de virtutea şi nici de
reputaţia ei, ca şi cum nu le-ar fi avut niciodată, care nu s-a împrietenit
cu nici o femeie, dispreţuindu-le pe toate, ca şi cum ar fi bărbat, care
face prea puţin caz de platonism, fără să se ascundă, şi îşi pune totuşi
inima la contribuţie ; o femeie care, introdusă într-un alt cerc, ar fi
devenit neîndoios cea mai admirabilă curtezană din lume, şi ar fi făcut
să pălească gloria unei Aspasia sau a unei Imperia !
Or, femeia aceasta atît de bine înzestrată, era a mea. Făceam din ea ce
voiam ; aveam cheia camerei şi a sertarului ei ; eu îi deschideam
scrisorile ; i-am luat numele pe care-l purta şi i-am dat un altul. Era
lucrul meu, proprietatea mea. Tinereţea ei, frumuseţea ei, dragostea ei,
totul
135

îmi aparţinea, de totul uzam si abu/am. O puneam să se culce ziua şi


să se scoale noaptea, rîaeă-mi venea fantezia asta, şi ea mi se supunea
iară să aibă aerisi că face un sacrificiu pentru mine, şi fără a poza în
victimă resemnată; Era pMnă de atenţie, mă alinta mereu şi, lucru
monstruos, era şi excesiv de fidelă ; cu alte cuvinte, dacă acum şase
luni, pe vremea cînd mă tînguiam că nu am amantă, mi s-ar fi dat a
înţelege, chiar pe departe, că mă aşteaptă o asemenea fericire, aş fi
înnebunit de bucurie şi mi-aş fi zvîrlit pălăria pînă în naltul cerului. Ei
bine ! acum cînd o am, fericirea mă lasă rece ; abia o simt, ba nici nu o
simt, şi noua situaţie în care mă aflu are atît de puţină influenţă asupra
mea, încît adesea mă îndoiesc că s-ar fi petrecut vreo schimbare. O voi
părăsi pe Rosette ; convingerea mea intimă este că, după o lună, poate
chiar' mai înainte, o voi uita, într-un mod atît de perfect, atît de
desăvîrşit, încît nu voi mai şti dacă am cunoscut-o sau nu ! Aşa va
face şi ea, în ce-o priveşte ? Cred că nu.
Reflectam aşadar la toate acestea, şi, dintr-un fel de sentiment de
căinţă, am depus pe fruntea frumoasei adormite sărutul cel mai cast şi
mai melancolic pe care -la dat vreodată un tînăr unei femei tinere, în
toiul nopţii. Tresări uşor, surîsul buzelor i se accentua puţin, dar nu se
trezi. M-am dezbrăcat încet şi, strecurîndu-mă sub cuvertură, m-am
întins de-a lungul ei ca o năpîrcă. Răceala trupului meu o surprinse ;
deschise ochii şi, fără să-mi spună un cuvînt, îşi lipi buzele de ale mele
şi se încolăci atît de strîns în jurul meu, încît în mai puţin de o clipă m-
am încălzit. Tot lirismul serii se schimbă în proză, dar cel puţin o
proză poetică. Noaptea aceasta a fost una din cele mai frumoase nopţi
albe pe care le-am trăit, şi nu-mi vine să cred că voi mai trăi vreodată
una la fel.
E adevărat, mai trăim încă unele momente plăcute numai că ele
trebuiesc pregătite, provocate prin vreo împrejurare exterioară, ca
aceea de care am pomenit înainte ; la început însă nu era nevoie să-mi
exalt imaginaţia, privind luna şi ascultînd cîntecul privighetorii, ca să
gust toată plăcerea pe care o poţi gusta cînd nu eşti cu adevărat
îndrăgostit. încă nu există fire rupte în urzeala noastră, dar ici şi colo
se află cîte un nod, iar ţesătura nu mai este atît de deasă.
136
Rosette, care mai e încă îndrăgostită, se străduie din răsputeri să facă
faţă acestor inconveniente. Din nefericire sînt două lucruri pe lume
cărora nu le poţi comanda : iubirea şi plictiseala. In ce mă priveşte, fac
eforturi supraomeneşti pentru a învinge somnolenţa care mă cuprinde
fără voia mea şi, întocmai ca provincialii care, cînd se află în vreun
salon din oraş, la ora zece seara încep să aţi-: pească, îmi ţin ochii cît
mai zgîiţi posibil, şi îmi ridic pleoapele cu degetele, dar nimic nu
ajută, şi atunci iau un aer, de nepăsare conjugală nici că se poate mai
jignitor.
Copila mea cea dragă, simţindu-se bine acum cîteva zile cînd era în
mijlocul naturii, m-a luat ieri cu dînsa la ţară.'
N-ar fi de prisos să-ţi fac o mică descripţie a cadrului rustic, care e
destul de agreabil; poate va mai înveseli puţin toată metafizica asta ; şi
apoi este foarte necesar să avem un fundal pentru personaje, căci
figurile nu se pot reliefa pe un spaţiu vid sau pe acea culoare de un
cafeniu şters pe care pictorii o aştern pe toată suprafaţa pînzei.
Căile de acces sînt foarte pitoreşti. Printr-o şosea largă, străjuită de
arbori bătrîni, ajungi la o răscruce în formă de stea în mijlocul căreia
se înalţă un obelisc de piatră avînd deasupra o sferă de aramă aurită :
cinci drumuri constituie razele stelei ; apoi terenul se adînceşte brusc.
Şoseaua se cufundă într-o vale destul de strimtă ; în fundul ei curge un
rîuleţ, încălecat de un pod cu o singură arcadă, apoi cu paşi mari
drumul urcă pe versantul opus, unde se află satul : printre
acoperişurile de paie ale căsuţelor şi capetele rotunde ale merilor se
vede răsărind clopotniţa de ardezie. Orizontul nu-i foarte vast, fiind
mărginit de ambele părţi de creasta colinei, dar e vesel şi odihnitor
pentru ochi. Lângă pod, se află o moară şi se înalţă zidurile de
cărămidă roşie ale unei fabrici în formă de turn : prin lătrături aproape
neîntrerupte, cîţiva prepelicari şi cîţiva •baseţi mici cu picioarele
răsucite, care se încălzesc la soare în faţa unei uşi, îţi atrag atenţia că
acolo locuieşte paznicul, de vînătoare, dacă cumva şoimii ne^ri şi
dihorii bătuţi în cuie pe obloane nu te-au. convins înainte de a vedea
cîinii. Aici începe o alee de scoruşi, ale căror fructe roşii atrag nori de
păsărele ; cum nu trece prea multă lume pe acolo, nu există decît un
drumeag, ca o panglică de culoare alburie, la mijloc, iar restul e
acoperit de
137
muşchi, scurt şi subţire, pe cînd în cele două şănţuleţe ăpate de roţile
trăsurilor orăcăie şi sar broscuţe verzi cum Î crisoprazul. După ce mai
umbli cîtva timp, te trezeşti n faţa unui grilaj de fier vopsit şi aurit.
Apoi drumul se ndreaptă spre castel — care nu se vede încă, fiind
ascuns a verdeaţă ca un cuib de păsărele — fără a se grăbi prea nult,
abătîndu-se destul de des pentru a trece pe lingă un OT'ÎU sau un izvor,
pe lîngă un chioşc elegant sau o perspectivă frumoasă, tăind mereu
rîul, fie pe cîte un pod chinezesc, fie pe cîte o punte rustică.
Inegalitatea terenului şi batardourile instalate pentru buna funcţionare
a morii dau naştere pe parcursul rîului la mai multe căderi le apă de
vreo patru, cinci picioare înălţime ; nimic mai plăcut pentru ureche
decît susurul micilor cascade de lîngă tine, pe care adesea nici nu
le vezi, deoarece răchi-:ele şi socul de pe marginea rîului formează o
perdea iproape de nepătruns ; dar această porţiune a parcului jste
oarecum anticamera celeilalte părţi : un drum larg :are, trecînd prin
această proprietate, o taie din nefericire n două, inconvenient înlăturat
într-un fel foarte inge-lios. Două ziduri înalte, crenelate, pline de
barbacane şi ie ferestruici, imitînd o fortăreaţă ruinată, se ridică pe
iecare latură a drumului ; de pe un turn învăluit în ie-leră gigantică şi
aşezat în partea dinspre castel, porneşte ore bastionul opus un adevărat
pod suspendat, cu lanuri de fier. care este coborît în fiecare dimineaţă.
Treci poi sub o frumoasă arcadă ogivală în interiorul donjo-lului şi, de
acolo, în a doua incintă, unde se înşiră arbori - care, nefiind tăiaţi de
peste un secol, sînt de o înăl-■me extraordinară — cu trunchiuri
noduroase, împresu-aţi de plante parazite, dintre cei mai frumoşi
şi mai iudaţi arbori pe care i-am văzut vreodată. Unii nu au runze
decît în vîrf, terminîndu-se cu nişte largi umbrele ; ilţii se subţiază din
ce în ce mai mult, pînă ajung ca nişte oanaşe ; iar alţii, dimpotrivă, au
în jurul tulpinei o tufă nare, de unde trunchiul despuiat se înalţă spre
cer ca un ii doilea copac plantat în primul ; s-ar zice că-i prim-planul
anui peisaj artificial sau că ar fi nişte culise în care se află decoruri de
teatru, atît de ciudat arată în deformaţia lor ; iedere, care se întind de la
un copac la altul îmbrăţişîn-du-i pînă la sufocare, îşi strecoară inimile
negre printre
133
frunzele verzi, părînd să fie umbra lor. Nu am văzut nimic mai
pitoresc. Rîul se lărgeşte aici şi formează un mic lac, puţin adînc ;
transparenţa apei permite să se distingă frumoasele plante acvatice
care acoperă albia ca un covor. Nuferi albi şi lotuşi înoată alene în apa
cristalină, alături de imaginea norilor şi a sălciilor plîngătoare,
aplecate spre ţărm, care se reflectă în rîu. Castelul fiind în partea cea-
laltă, o bărcuţă vopsită în verde-crud şi roşu-aprins te scuteşte să faci
un ocol destul de lung, pe uscat, pentru a ajunge la pod. Castelul e de
fapt un ansamblu de clădiri construite în diferite epoci, cu crestele
zidurilor inegale şi o sumedenie de mici clopotniţe. Pavilionul e făcut
din cărămizi, iar colţurile din piatră; corpul acesta de locuinţe e în stil
rustic şi e plin de bosage şi vermiculage. Un alt pavilion, modern, are
acoperişul plat, cu vaze pe margini, după moda italiană, o balustradă
din olane şi un vestibul în formă de cort, făcut din doc ; ferestrele au
fiecare altă mărime, şi nu-şi corespund una alteia ; sînt de toate felu-
rile, se găsesc pînă şi unele ogivale sau în formă de treflă, deoarece
capela este gotică. Unele porţiuni sînt împrejmuite — aşa cum sînt
casele chinezeşti — de zăbrele vopsite în diferite culori, pe care s-au
căţărat caprifoiul, iasomia, călţunaşii, viţa sălbatică ; ramurile lor
pătrund cu familiaritate în camere, părînd că-ţi întind mîna şi-ţi spun
bună ziua.
Cu toate că-i lipsită de regularitate, sau tocmai din pricina asta,
clădirea are un aspect încîntător : nu vezi totul deodată ; ai de unde
alege, mereu găseşti cîte ceva ce n-ai observat înainte. Locuinţa
aceasta pe care n-o cunoşteam -— e la o depărtare de douăzeci de
leghe — mi-a plăcut de la prima vedere şi i-am fost deosebit de
recunoscător Ro-settei pentru strălucita ei idee de a destina un
asemenea cuib îmbrăţişărilor noastre.
"Am sosit pe-nserat şi, fiind obosiţi, după ce am mîncat cu mare poftă,
ne-am grăbit să mergem la culcare (separat bineînţeles) deoarece
aveam intenţia să dormim de-adevă-ratelea.
Eram tocmai în mijlocul unui vis trandafiriu, plin de flori, de
parfumuri, de păsărele, cînd simţii o răsuflare călduţă atingîndu-mi
uşor fruntea şi un sărut, bătînd din aripi, coborî pe ea. Auzind o
drăgălaşă plescăială din buze
139
şî simţind o dulce umezeală pe locul atins, mă încredinţai fă nu
visam ; deschisei ochii, primul lucru pe care îl zării fu gîtul fraged şi
alb al Rosettei, care se apleca să mă Sărute. îi cuprinsei talia cu braţele
şi îi răspunsei cu un sărut drăgăstos, aşa cum nu-i mai dădusem de
multă yreme.
;
; Ea se duse la geam şi trase perdeaua, deschise fereastra, apoi se
întoarse şi se aşeză pe marginea patului, luîndu-mi o mînă între
mîinile ei-şi jucîndu-se cu inelele mele. Veşmintele îi erau de o
simplitate dintre cele mai cochete. Nu purta corset, nici jupon şi nu
avea nimic altceva decît un capot lung de batist alb ca laptele, foarte
larg şi amplu plisat; părul, ridicat pe creştet, era prins cu un trandafi-
raş alb din speţa celor care n-au decît trei sau patru foi ; picioarele-i de
ivoriu se lăfăiau în nişte papuci de stofă brodată, în culori strălucitoare
şi împestriţate, cît se poate de gingaşi, deşi erau prea mari şi fără
carîmbi, ca aceia purtaţi odinioară de tinerele romane. Văzînd-o astfel,
regretam că-i sînt amant şi că nu trebuia abia să-i devin. Ceea :e
visam', în clipa cînd mă trezise într-un chip atît de plăcut, nu era prea
departe de realitate. Fereastra camerei dădea spre micul lac, descris
mai înainte. Iasomia, care încadra fereastra, îşi scutura stelele ca o
ploaie de argint pe parchetul meu ; 'flori mari, exotice, îşi legănau
corolele sub balcon, ca şî cum m-ar fi tămîiat; o mireasmă suavă şi
nedefinită, alcătuită din mii de parfumuri diferite, pătrundea pînă la
patul meu, de unde vedeam apa sclipind în milioane de paiete aurii ;
păsărelele gîngureau, ciripeau, piuiau, fluierau ; era o larmă
armonioasă şi confuză ca freamătul unei petreceri. In faţă, după o
costişă bă*ută de soare, se desfăşura o cîmpie de un verde auriu, pe
care păşteau cîţiva boi răzleţiţi ici şi colo, păziţi de un copil. Mai
departe, mult mai departe, se zăreau imense parcele de pădure de un
verde închis, printre care se ridica, încolăcindu-se în spirale, fumul
albastru al cărbuneriilor. Totul, î.n tabloul acesta, era calm, proaspăt,
zîmbitor şi, oriunde mi-aş Pi aruncat ochii, nu zăream nimic care să nu
fie frumos şi tînăr. Camera mea era tapisată cu pînză de Persia, avea
covoare pe jos, pe noptiere erau vaze albastre de Japonia cu burţi
rotunde şi gîturi prelungi şi subţiri, în care se aflau flori ciudate
aranjate artistic, iar şemineul
140
de marmură albastră era de asemenea încărcat de flori ; deasupra
uşilor erau zugrăvite scene cîmpeneşti sau pastorale în culori vesele,
desenele lor erau gingaşe ; în toate colţurile se aflau sofale şi divane ;
şi apoi se mai afla acolo o frumoasă şi tînără domniţă, îmbrăcată toată
în alb, a cărei piele dădea rochiei transparente, acolo unde se lipea de
trup, culoarea gingaşă a trandafirului ; nimeni nu şi-ar fi putut imagina
o femeie mai potrivită pentru delectarea sufletului, nici pentru aceea a
ochilor.
îmi plimbam alene privirile încîntate — gustînd aceeaşi plăcere — de
la o minunată vază pe care erau pictaţi dra-goni şi mandarini, la
papucii Rosettei, şi de acolo la umărul ei strălucind sub pînza de
batist; apoi privirile mi se agăţau de stelele tremurătoare ale iasomiei
şi de pletele blonde ale sălciilor de pe mal, treceau apa şi rătăceau pe
colină, şi iar se întorceau în cameră, ca să se oprească la fundele de
culoarea trandafirului de la brîul vreunei păstoriţe.
Printre micile goluri ale frunzarelor, cerul deschidea mii de ochi
albaştri ; apa susura încetişor, iar eu, eu mă lăsam cuprins de o
molcomă bucurie, cufundîndu-mă într-un calm extaz ; nu scoteam o
vorbă, şi-mi ţineam mina între minutele Rosettei.
Orice s-ar spune, fericirea este albă şi trandafirie, nu o poţi reprezenta
altfel. Culorile tandre îi revin de drept. Ea nu are pe paleta ei decît
verdele apei, albastrul cerului şi galbenul paielor : tablourile sale sînt
inundate de lumină ca tablorile chinezeşti. Flori, lumină, parfumuri, o
piele mătăsoasă şi dulce care se atinge de a ta, o armonie voalată care
vine nu se ştie de unde, cînd ai toate acestea eşti fericit la culme ; şi
nici nu poţi fi fericit altminterea. Eu însumi, care am oroare de banal,
care nu visez decît aventuri stranii, pasiuni puternice, extazuri
delirante, situaţii bizare şi încâlcite, trebuie să mă mulţumesc prosteşte
cu această fericire şi, orice as face, alta nu pot găsi.
Te rog să mă crezi că atunci nu făceam nici una din aceste reflecţii ;
ele îmi vin acum, în momentul în care îţi scriu ; în clipa aceea nu
făceam decît să mă bucur, singura preocupare a unui om cu scaun la
cap.
N-am să-ţi descriu viaţa pe care o ducem aici, e uşor să ţi-o închipui.
'Plimbări în pădurile nesfîrşite, violete şi
141
fragi, sărutări şi albăstrele, gustări la iarbă verde, lecturi şi cărţi uitate
sub copaci ; distracţii pe apă — Rosette îşi lasă un colţ al eşarfei sau
mina ei albă să se joace în valuri — cîntece ce nu se mai termină,
rîsete prelungite şi repetate de ecoul de pe mal; viaţa cea mai arcadică
pe care ţi-o poţi imagina !
Rosette mă copleşeşte cu mîngîierile şi atenţiile, gîngu-reşte mai duios
decît un porumbel în luna mai, mi se înfăşoară în jurul trupului şi mă
ţine strîns în încolăcirile ei ; ar vrea să nu mai respir alt aer decît acela
respirat de ea, să nu am'alt orizont decît ochii ei ; a instaurat o blocadă
perfectă în jurul meu ; nimic nu intră, nimic nu iese fără permisiunea
ei ; şi-a postat un mic corp de gardă lîngă inima mea, şi mă
supraveghează zi şi noapte. îmi spune lucruri încântătoare ; îmi
compune madrigale foarte galante ; se culcă la picioarele mele şi se
poartă cu mine ca o sclavă umilă cu domnul şi stăpînul ei, ceea ce îmi
place nespus de mult, pentru că am vădite înclinaţii spre despotism
oriental. Nu întreprinde cel mai mic lucru fără să-mi ceară părerea, se
pare că face abstracţie de fantezia şi de voinţa ei, doreşte să-mi
ghicească gîndurile şi să mi-o ia înainte ; dar şi spiritul ei, şi tandreţea
ei, şi amabilitatea ei pur şi simplu mă doboară ; e de o perfecţiune să
dai cu ea de-a azvîrlita. Cum aş putea părăsi însă o femeie atît de
adorabilă, fără să se creadă că sînt un monstru ? Atît şi ar fi de-ajuns
ca să-mi discreditez inima pentru toată viaţa.
Oh ! cum aş vrea s-o prind cu o greşeală, să-i pot spune o dată că n-are
dreptate ! cu ce nerăbdare aştept o ocazie să ne ciorovăim ! dar
degeaba ! scelerata asta n-are să-mi dea niciodată un prilej de ceartă !
Cînd vreau să stîrnesc o gîlceavă şi-i vorbesc întradins cu bruscheţe şi
pe un ton răstit, ea îmi răspunde cu atîta blîndeţe, cu un glas atît de
argintiu, cu ochii atît de umezi, cu o mutriţă atît de tristă şi atît de
drăgăstoasă îneît îmi apar în proprii mei ochi mai fioros decît un tigru
sau, cel puţin, decît un crocodil, astfel că, deşi turbez de furie, mă văd
silit să-i cer iertare.
Sincer vorbind, mă asasinează cu dragostea ei; m-a băgat într-o
maşină de tortură şi în fiece zi strînge mai tare scândurile între care mă
striveşte. Vrea, probabil, să
142
mă aducă pînă acolo îneît să-i spun că o detest, că mă plictiseşte de
moarte şi că, dacă nu-mi dă pace, am să-i crestez obrazul cu lovituri de
cravaşa. Desigur că acolo vom ajunge şi, dacă va continua să fie tot
aşa de amabilă, lucrul se va întîmpla în scurtă vreme, sau dracu mă va
lua.
Cu toate aceste frumoase aparenţe, Rosette e sătulă de mine tot aşa
cum sînt şi eu sătul de ea ; dar cum a făcut nişte răsunătoare
extravaganţe pentru mine, nu vrea să poarte în ochii onestei corporaţii
a femeilor sensibile vina de a fi provocat ea ruptura. Orice mare
pasiune are pretenţia de a fi veşnică, şi este foarte comod să profiţi de
beneficiile acestei veşnicii — fără însă a suporta şi inconvenientele.
Rosette raţionează astfel : Iată un tînăr care a păstrat doar o brumă de
dorinţă pentru mine, şi, fiind destul de naiv şi de blajin, nu îndrăzneşte
s-o mărturisească deschis, dînd din colţ în colţ ; e vădit că-l plictisesc,
dai' mai curînd s-ar lăsa chinuit pînă crapă decît să ia asupra lui
ruptura dintre noi. E un fel de poet, şi are capul plin de fraze frumoase
despre dragoste şi pasiune ; se crede obligat, cu toată sinceritatea, să
fie un Tristan sau un Ama-dis. Or, cum nimic nu este mai nesuferit
decît să te alinte o persoană pe care începi să n-o mai iubeşti (şi a nu
mai iubi o femeie înseamnă s-o urăşti din răsputeri), am să-l copleşesc
cu mîngîieri pînă la indigestie, şi, în felul acesta, va trebui să mă
trimeată la toţi dracii sau să înceapă a mă iubi iar ca în prima zi, ceea
ce, cu siguranţă, se va feri s-o facă.
Nici nu se putea imagina ceva mai ingenios ! Nu-i îneîntător s-o faci
pe Ariana cea părăsită ? Femeile te plîng, te admiră, nu găsesc destule
blesteme pentru infamul care a comis monstruozitatea de a abandona o
făptură atît de adorabilă ; fiecare îşi ia un aer resemnat şi îndurerat, îşi
sprijină bărbia de mînă şi cotul de genunchi, în aşa fel îneît să iasă în
evidenţă frumoasele-i vine albastre de la încheietură. Fiecare îşi lasă
cîtva timp părul puţin mai despletit şi nu-şi pune decît rochia cea mai
sumbră. Nimeni nu pronunţă numele ingratului, dar se fac aluzii,
ocolite, însoţite de uşoare suspine, admirabil modulate !
O femeie atît de bună, atît de frumoasă, atît de pasionată, care a făcut
atîtea mari sacrificii, căreia nu-i poţi reproşa cea mai măruntă vină, o
fiinţă aleasă, o comoară
143
de iubire, o oglindă fără pată, o picătură de lapte, un trandafir alb, o
esenţă ideală cu care te-ai putea parfuma o viaţă întreagă ; o femeie pe
care ar trebui s-o adori în genunchi, şi pe care, după moarte, ar trebui
s-o tai în mici bucăţele pentru a face din ele relicve, s-o laşi în felul
acesta, în felul acesta arbitrar, fraudulos şi scelerat ! Nici măcar un
corsar n-ar putea face mai rău ! Să-i dai o lovitură de moarte ! pentru
că — nu încape nici o îndoială — femeia moare. Trebuie să ai o piatră
în loc de inimă ca să te porţi în halul ăsta.
O, bărbaţii ! bărbaţii !
■îmi spun toate astea, dar — ştiu eu ? — poate că nu-i nimic adevărat.
Oricît de ipocrite — în mod firesc — ar fi femeile, mi-e greu să cred
că pot merge atît de departe ; şi, la urma urmei, toate demonstraţiile
Rosettei nu sînt decît expresia exactă a sentimentelor sale faţă de mine
? Oricum ar fi, a continua să fim numai în doi a devenit imposibil, iar
frumoasa castelană a şi început să trimită invitaţii cunoştinţelor sale
din vecinătate. Sîntem ocupaţi cu pregătirile pentru primirea acestor
demni provinciali şi demne provinciale. Adio, scumpul meu.
CAPITOLUL V
Mă înşelasem. Inima mea, rea, incapabilă de iubire, a găsit un motiv
ca să se elibereze de povara recunoştinţei pe care nu voia s-o mai
suporte ; m-ara prins bucuros de acea idee pentru a mă scuza faţă de
mine însumi ; m-am agăţat de ea, dar nimic nu-i mai fals. Rosette nu a
jucat teatru, şi dacă există vreo femeie sinceră în lumea asta, ea este.
Ei bine ! tocmai din pricina sincerităţii pasiunii ;■ sale mi-e necaz pe
ea ; o pasiune sinceră este o legătură \ în plus, care face ruptura mai
grea sau mai puţin scuza-j bilă ; aş fi preferat să fie ipocrită şi
nestatornică. în ce situaţie ciudată mă aflu ! Aş vrea să plec şi stau
locului ; aş vrea să spun : „te urăsc" şi-i zic : „te iubesc" ; trecutul mă
împinge de la spate şi nu mă lasă să mă întorc sau să mă opresc. Sînt
credincios, şi regret că sînt astfel. Nu ştiu,' parcă mi-e ruşine să mă
ofer de-a dreptul altor cunoştinţe şi să-mi găsesc în felul ăsta
împăcarea cu mine însumi. Aş da uneia tot ce aş putea sustrage
celeilalte, salvînd aparenţele ; ocazia de a ne vedea, care se prezenta
înainte atît de firesc, nu s-ar mai ivi acum decît cu mare : greutate. Aş
începe să-mi aduc aminte de atîtea afaceri I importante. O
asemenea situaţie, de continuă hărţuială, ar ■ fi dintre cele mai
penibile, şi totuşi mult mai puţin penibilă decît aceea în care mă
găsesc azi. Dacă o nouă prie-tenje m-ar fura celei vechi, ar fi mult mai
uşor să mă eliberez. Speranţa mi-ar surîde dulce din pragul casei care
ar închide iubirile mele din tinereţe. O iluzie mai blondă şi mai
trandafirie ar zbura cu aripile sale albe pe mor-mîntul, abia închis, al
surorii sale care nu de mult a sucombat ; o altă floare, mai involtă, şi
mai înmiresmată, în care ar tremura o lacrimă cerească, s-ar ivi subit
din mi-
145
jlocul caliciilor veştejite ale vechiului buchet ; frumoase perspective
de azur s-ar oferi privirilor mele ; aş vedea în faţa mea alei de carpen,
discrete şi umede, ce s-ar prelungi pînă la marginea orizontului,
grădini cu statui palide sau cu vreo bancă lipită de un perete tapisat cu
iederă, peluze înstelate cu margarete, balcoane înguste, ca să mă
sprijin contemplînd luna, umbrare întretăiate de lumini fugare, saloane
cu lumina zilei estompată de largi perdele — tot numai unghere
obscure şi izolate căutate de dragostea care nu îndrăzneşte să se
manifeste. Ar fi ca o nouă tinereţe, care ar pătrunde în mine. Ar mai fi
pe deasupra, şi o schimbare totală a locurilor, a obiceiurilor si a
persoanelor ; aş simţi, desigur, un fel de remuşcare ; dar dorinţele care
ar zbura şi ar zumzăi în iurul capului meu, ca nişte albine de
primăvară, m-ar împiedica să-i aud glasul ; golul inimii mi s-ar umple,
şi amintirile s-ar şterge sub noile impresii. Dar mie nu mi s-ar putea
întîmpla nimic din toate acestea : căci eu nu iubesc pe nimeni ; numai
din oboseală şi plictiseală — mai mult de mine decît de ea — aş vrea
să pot rupe cu Rosette.
Vechile mele porniri, care aţipiseră puţin, s-au trezit mai violente decît
niciodată. Sînt, ca şi altădată, chinuit de dorinţa de a avea o amantă şi,
ca şi altădată — chiar şi atunci cînd mă aflam în braţele Rosettei —
mă îndoiesc dacă am avut vreodată una. O văd din nou pe frumoasa
domniţă la fereastră, în parcul ei — de pe yremea lui Ludovic al
XHI-lea ; o văd apoi încălecată pe un cal alb, străbătînd ia galop aleea
din pădure. Frumoasa mea ideală îmi surîde din înălţimea hamacului
său de nori ; îmi pare că-i recunosc glasul în cîntecul păsărelelor, în
susurul frunzarelor ; îmi pare că m-aud chemat din toate părţile, că
fiicele cerului îmi ating obrazul cu franjurile eşarfelor lor invizibile.
Ca pe vremea cînd eram tulburat de nelinişti, îmi pare că, dacă aş lua
îndată poştalionul şi as porni, departe, departe şi foarte repede, aş
ajunge undeva, într-un anume loc unde se întîmpla nişte lucruri care
mă privesc direct şi unde se decide destinul meu. Presimt că în nu ştiu
ce colţ al pămîntului sînt aşteptat cu nerăbdare. O inimă îndurerată mă
cheamă cu înfocare şi visează la mine pentru că nu poate ajunge pină
aici ; acesta-i motivul tulburărilor mele ; din pricina asta nu pot sta
locului;
146
mă simt atras cu violenţă de un punct din afara centrului ■meu de
greutate. Nu sînt o fire spre care tind alţii, o stea fixă în jurul căreia
gravitează alte corpuri luminoase ; sînt hărăzit să rătăcesc, ca un
meteor dereglat, de-a lungul şi de-a latul câmpiilor cereşti, pînă ce voi
întîlni planeta al cărei satelit sînt menit să fiu, Saturnul căruia sînt sor-
tit să-i pun verigheta mea. Oh ! Cînd oare se va face această
căsătorie ? Pînă atunci nu pot spera că-mi voi găsi tihna şi nici
echilibrul, întocmai ca acul înnebunit şi tremurînd al unei busole care-
şi caută polul.
Am lăsat să mi se lipească o aripă de acest clei perfid, sperînd că voi
pierde doar o pană şi crezînd că-mi voi putea lua zborul cînd voi găsi
de cuviinţă, dar nimic nu-i mai greu : mă simt prins într-o reţea
imperceptibilă, mai anevoios de rupt decît aceea făurită de Vulcan, şi
ochiurile împletiturii sînt atît de mici şi atît de dese, încît lumina nu se
poate strecura prin ele. Plasa, dealtfel, e mare şi pot să mă mişc în ea,
părîndu-mi-se chiar să sînt liber ; nu o simt decît atunci cînd vreau s-o
rup ; atunci îmi opune rezistenţă şi devine dură ca un zid de aramă.
Cît timp am pierdut, o, idealul meu ! fără a face cel mai mic efort spre
a te realiza ! Cum m-am lăsat, ca un laş, amăgit de voluptatea unei
nopţi şi cît de puţin merit acum să ajung pînă la tine !
Cîteodată mă gîndesc să-mi caut o altă aventură ; dar nu am pe nimeni
în vedere ; de cele mai multe ori îaiî propun, dacă reuşesc s-o rup, să
nu mă mai angajez în asemenea legături, şi totuşi nimic nu justifică
această ho-tărîre ; căci aventura asta a fost -— în aparenţă — foarte
fericită şi nu am cîtusi de puţin să mă plîng de Rosette. A fost
întotdeauna bună cu mine şi s-a purtat nici nu se poate mai frumos ;
mi-a fost de o fidelitate exemplară şi n-a dat loc măcar la o singură
bănuială : gelosul cel mai aprig şi mai neîncrezător n-ar fi avut de ce
crîcni, şi ar fi fost nevoit să se potolească. Ar fi putut stîrni gelozia cu
trecutul ei. motive erau îndeajuns. Dar o gelozie de acest fel e o
slăbiciune, din fericire, destul de rară ; pre~ , centul oferă destule
ocazii ca să te mai apuci să scotoceşti sub ruinele vechilor pasiuni, şi
să extragi de acolo fiole de otravă şi cupe de fiere. Ce femei ai mai
putea iubi dacă , tc-ai gîndi la toate acestea ? In mod vag ştii doar că
orice
14T
io*
femeie a avut mai mulţi amanţi înaintea ta ; dar îţi spui, într-atît
orgoliul bărbatului e plin de ocolişuri şi sinuozităţi, că tu eşti primul
pe care-l iubeşte cu adevărat, că numai printr-un concurs de
împrejurări fatale a fost în legătură cu nişte bărbaţi nedemni de ea, sau
că inima ei plină de dorinţi confuze tînjea după cineva care să i Ie
satisfacă, şi din pricina aceasta îi schimba mereu, întru-cît nu-l găsise
încă pe cel căutat.
Probabil că nu poţi iubi realmente decît o fecioară — virgină la corp şi
la suflet — un mugure gingaş pe care nici zefirul nu -la mîngîiat, pe
care nici picătura de ploaie, nici perla de rouă nu -la atins, o floare
castă care nu-şi desface alba rochie decît numai pentru tine, un crin
frumos cu caliciul de argint din care nu s-a adăpat nici o dorinţă, care
nu a fost daurit decît de tine, soarele ei, şi nu s-a legănat decît la
suflarea ta, care nu a fost stropită cu apă decît de mîna ta. Razele
amiezii nu valorează cît divinele palori ale aurorei, iar toată ardoarea
unei inimi încercate, care cunoaşte viaţa, cedează în faţa nevinovăţiei
cereşti a unei inimi tinere, care abia se trezeşte la iubire. Vai ! cu cîtă
amărăciune şi ruşine te gîndeşti că-ţi pui buzele peste sărutările altora,
că nu ai să dai poate peste un singur locşor pe frunte, pe gură, pe piept,
pe umeri, pe întregul ei corp — care este al tău acuma — pe care să
nu-şi fi pus pecetea nişte buze străine ; că sublimele gemete, care vin
în ajutorul limbajului cînd nu mai găseşti cuvinte, au fost deja auzite ;
că simţurile ei, atît de răscolite, nu de la tine au învăţat ce e extazul şi
delirul, şi că undeva, într-un colţişor, într-unui din acele colţişoare ale
inimii, unde nu ajungi niciodată, veghează o amintire îndîrjită care
compară plăcerile de altădată cu plăcerile de astăzi.
Deşi lenea mea firească mă face să prefer potecilor puţin umblate
drumurile largi şi izvorului de munte sdăpătoarea publică, va trebui
negreşit să încerc a iubi o fiinţă feciorelnică, de candoarea omătului,
vibrantă ca o mimoză, care să nu ştie altceva decît să roşească şi să
lase ochii în jos : poate că în valul limpede în care nici un înotător nu
s-a cufundat încă, voi pescui o perlă cu cele xnai frumoase luciri,
demnă de a face pereche cu aceea a Cleopatrei ; dar, pentru aceasta, ar
trebui desfăcută le-
148
gătura care mă ţine de Rosctte ; probabil nu cu ea îmi voi realiza
această dorinţa, şi, la drept vorbind, nici nu "mă ,simt în stare.
Şi apoi. trebuie să-ţi mărturisesc că în adîncul fiinţei .mele există un
motiv tainic şi atît de ruşinos încît nu ."cutează să scoată capul la
lumină şi pe care trebuie totuşi 'isă ţi-l spun, pentru că ţi-am promis să
nu-ţi ascund nimic 1şi, pentru că spre a fi vrednică de laudă, o'
confesiune ."trebuie să fie completă ; acest motiv este, în bună parte,
pricina tuturor şovăirilor mele. Dacă o rup cu Rosette, va trece în mod
necesar cîtva timp pînă s-o înlocuiesc, oricît de uş'uratecă ar fi femeia
pe care aş căuta-o ca urmaşă a ei, şi, pentru că m-am obişnuit cu
plăcerile pe care mi le oferă ea, îmi va fi greu să le întrerup. E
adevărat că aş putea recurge la curtezane ; mi-au plăcut destul de mult
altădată, şi nu m-am lipsit de ele în asemenea împrejurări; dar acum
mă dezgustă groaznic, îmi fac greaţă. Aşa încît nici nu poate fi vorba
de ele, iar eu sîn-t atît de ahtiat după voluptăţi, otrava mi-a pătruns atît
de adine în oase, că nu aş putea suporta ideea de a rămîne măcar o
lună ,şau două fără femeie. Iată ce înseamnă egoism, şi din cel <piai
murdar ; dar cred că, dacă ar vrea să fie sinceri, cei ftnai virtuoşi
bărbaţi ar putea mărturisi cam acelaşi lucru. ', Asta mă leagă cel mai
mult de Rosette şi dacă nu ar Ji motivul acesta, de multă vreme ne-am
fi certat de-a binelea. Şi apoi, sincer vorbind, e un lucru atît de
groaznic de plictisitor să faci curte unei femei încît nu mă simt în
stare. Iar să încep a înşira toate prostiile care ar putea s-o îneînte şi pe
care le-am repetat de nu ştiu cîte ori, i|ar să fac pe adorabilul, iar să
scriu bileţele şi să răspund l\a altele ; seara, să conduc cîte o femeie
drăguţă la o de-ipărtare de două leghe de locuinţa mea ; să-mi îngheţe
picioarele şi să mă aleg cu un guturai, spionînd, în faţa ferestrei,
umbra dragei mele ; să număr, stînd pe canapea fcu zeiţa mea, cîte
rînduri suprapuse de veşminte mă des-toart de corpul ei, să mă car cu
buchete de flori şi să alerg ±pe la baluri ca să ajung unde am ajuns, nu
merită oste-'neala ! Mai bine rămîn în bîrlogul meu. Ca să ies din el işi
să dau de altul la fel, după ce m-am agitat şi m-am străduit atîta — la
ce bun? Dacă aş fi îndrăgostit, totul ar ',merge strună, totul mi s-ar
părea fermecător, dar nu sînt,
149
deşi cea mai fierbinte dorinţă a mea e să iubesc ; la urmi urmei, nu
există decît iubirea pe pămînt; şi dacă plăcerea, care nu-i decît umbra
ei, e atît de ademenitoare, ce trebuie să fie dragostea adevărată ? In ce
valuri de nespuse extaze, în ce lacuri de pure delicii trebuie să înoate
acei cărora le-a pătruns în inimă una din suliţele amorului cu vîrful de
aur şi care ard în flăcările delicioase ale unui foc care-i mistuie pe
amîndoi ?
Lingă Rosette încerc acea tihnă egală cu sine însăşi şi acea dulce
lenevie pe care ţi-o dă îndestularea simţurilor, dar nimic mai mult ; şi
pentru mine nu-i de-ajuns. Adesea toropeala voluptoasă se transformă
în lîncezeală şi calmul în plictiseală ; mintea începe să-mi rătăcească
încoace şi încolo, fără ţel, şi mă cuprind nu ştiu ce visări sarbede care
mă obosesc, mă istovesc ; trebuie să scap cu orice preţ din starea asta.
Oh ! dacă aş putea fi ca unii dintre prietenii mei care sărută cu
entuziasm o mănuşă veche, care sînt nemaipomenit de fericiţi din
pricina unei strîngeri de mină, care nu ar schimba nici pentru un sipet
cu bijuterii al unei sultane cîteva flori pe jumătate veştejite de
sudoarea balului, care udă cu lacrimi şi cos în cămaşă, în dreptul
inimii, un bilet scris într-un stil anemic şi stupid de ai crede că a fost
copiat din Secretarul Perfect, care adoră femeile cu picioarele groase,
scuzîndu-le prin aceea că au sufletul frumos ! Dacă aş putea urmări,
fremătînd, cum dispar ultimile falduri aie unei rochii, să stau în aştep-
tare pînă se deschide o uşă prin care va trece, într-un val de lumină, o
albă siluetă, dragă mie ; dacă aş păli de emoţie la auzul unui cuvînt
abia şoptit ; dacă aş avea tăria să renunţ la cină ca să ajung mai repede
la o întîlnire ; dacă aş fi în stare să vîr pumnalul într-un rival sau să mă
bat în duel cu un bărbat însurat ; dacă, printr-o graţie deosebită a
cerului, mi-ar fi dat să găsesc spirituale femeile urîte, şi bune cele urîte
şi proaste ; dacă m-aş putea hotărî să dansez menuetul şi să ascult
sonatele pe care le cîntă nişte tineri începători la clavecin sau la
harpă ; dacă inteligenţa mea s-ar dezvolta pînă într-atît îneît aş putea
învăţa jocurile de cărţi hombre şi reversi; în sfîrşit, dacă aş fi bărbat şi
nu poet, aş fi desigur mult mai fericit
150
decît sînt acum ; m-aş plictisi mai puţin şi aş fi şi mai puţin plicticos.
Nu le-am cerut niciodată femeilor decît un singur lucru, frumuseţe ;
mă lipsesc foarte bucuros de spiritul .şi de inima lor. Pentru mine, o
femeie frumoasă are întotdeauna spirit ; are spiritul de a fi frumoasă, şi
nu cunosc o calitate care s-o întreacă pe aceasta. Ar trebui adunate
nenumărate fraze strălucite şi seînteieri ele spirit pentru a ajunge la
valoarea unei singure străfulgerări a unor ochi frumoşi. Prefer o gură
frumoasă unui cuvînt de duh şi un umăr bine făcut oricărei virtuţi, fie
ea şi teologală ; aş da cincizeci de inimi pentru un picior graţios, şi
toată poezia şi pe toţi poeţii pentru mîna Jeannei d'Aragon sau fruntea
fecioarei din Foligno. Mai mult decît orice ador frumuseţea formei ;
frumuseţea, pentru mine, este Divinitatea vizibilă, fericirea palpabilă,
cerul coborît pe pămînt. Sînt anumite sinuozităţi ale contururilor, o
anumită fineţe a buzelor, o anumită tăietură a pleoapelor, o anumită
înclinaţie a capului, o anumită alungire a ovalului unei feţe care mă
vrăjesc mai presus de orice expresie, şi nu pot să-mi iau, ore întregi,
ochii de la ele.
Frumuseţea ! Singurul lucru care nu se poate dobîndi, frumuseţe !
inaccesibilă pentru totdeauna acelora care n-au avut-o de la început;
floare efemeră şi fragilă care creşte fără a fi semănată, neprihănit dar
al cerului ! o, frumuseţe ! cea mai radioasă diademă cu care hazardul
poate încununa fruntea cuiva, eşti admirabilă şi nepreţuită ca tot ce nu
este la îndemîna omului, precum azurul firmamentului, aurul stelelor,
parfumul crinului serafic ! S-ar putea ca vreunul să-şi schimbe
taburetul de bucătărie pentru un tron ; sau un altul să cucerească lumea
întreagă, — au făcut-o chiar destul de mulţi ; dar cine ar putea să nu
îngenuncheze în faţa ta, pură personificare a gîndirii lui Dumnezeu ?
Nu pretind femeilor decît frumuseţe, e adevărat; dar o vreau atît de
perfectă îneît probabil că nu o voi întîlnî niciodată. Am văzut, desigur,
ici şi colo, la cîteva femei, unele părţi admirabile însoţite de altele
mediocre, şi le-am iubit pentru ce aveau desăvîrşit, făcînd abstracţie
de rest; e totuşi o sforţare destul de penibilă si o operaţie dureroasă să
suprimi astfel jumătate din amanta ta, şi să am-
151
_.>utezi mintal ceea ce are urît sau comun, uitîndu-te nu-~n.ai la ce
are frumos. Frumuseţea înseamnă armonie, şi o persoană deopotrivă
de urîtă peste tot este adesea mai vuţin dezagreabil de privit decît o
femeie parţial frumoasă. Nimic nu-i mai penibil de văzut decît o
capodoperă neterminată sau o femeie frumoasă căreia îi lipseşte ceva;
o pată de ulei te izbeşte mai puţin pe un postav grosolan de aba decît
pe o stofă fină.
Rosette se prezintă destul de bine ; ea poate trece drept o femeie
frumoasă, totuşi e departe de a-mi întruchipa visul ; e o statuie care are
părţi duse la bun sfîrşit. Unele nu s-au desprins din blocul de piatră cu
destulă precizie, altele sînt scoase în relief cu multă fineţe şi multă
iscusinţă, sînt şi părţi fără vlagă, lucrate cu oarecare delăsare. Unui
ochi vulgar, statuia îi apare ca terminată în întregime şi de o frumuseţe
desăvîrşită ; dar un observator mai exigent descoperă îndată locuri în
care creatorul nu a muncit destul de strîns, şi contururi care, pentru a
atinge puritatea, ce le este proprie, mai au nevoie ca unghia făurarului
să mai treacă încoace şi încolo de multe ori peste ele ; iubirea este
menită să şlefuiască această marmură, s-o desăvîrşească ; rezultă
destul de clar din cele spuse că nu eu voi fi acela care o va finisa.
Dealtminteri, nu circumscriu frumuseţea la cutare sau cutare
sinuozitate a liniilor. Aerul, gestul, mersul, suflul, culoarea, sunetul,
parfumul, tot ce este viaţă intră, după mine, în compoziţia frumuseţii ;
tot ce dă mireasmă, tot ce încîntă auzul sau tot ce radiază îşi are acolo
locul lui de drept. îmi plac brocartele bogate, stofele splendide, cu
pliurile lor ample şi viguroase ; îmi plac florile mari şi casoletele,
transparenţa apelor vii şi luciul de oglindă al armelor frumoase, caii de
rasă şi acei cîini mari şi albi, ce se pot vedea în tablourile lui Paul
Veronese. Sînt un adevărat păgîn în această privinţă, eu nu ador zeii
prost confecţionaţi : deşi în fond nu sînt ceea ce se numeşte un
necredincios, nimeni nu este de fapt mai puţin creştin decît mine. Nu
înţeleg mortificarea corpului, care este de esenţa creştinismului ;
găsesc că este un sacrilegiu să loveşti în creaţia lui Dumnezeu, şi nu
pot crede că trupul este păcătos, deoarece Domnul însuşi -la zămislit
cu "degetele sale şi după chipul său. Nu prea sînt de acord cu
152
anteriele lungi, în culori sumbre, din care se vede ieşind numai un cap
şi două mîini, şi nici cu tablourile în care totul este înecat în umbră,
afară doar de o frunte radioasă. Vreau ca soarele să pătrundă peste tot,
să fie mai multă lumină şi cit mai puţin întuneric, culoarea să
scînteieze, liniile să şerpuiască, nuditatea să se afirme cu mîndrie, şi
trupul să nu se ascundă, pentru că, întocmai ca şi spiritul, este un imn
etern spre lauda Celui-de-Sus.
înţeleg la perfecţie entuziasmul nebunesc al grecilor pentru
frumuseţe ; şi, în ce mă priveşte, nu găsesc nimic absurd în legea care
obliga pe judecători să nu asculte pledoariile avocaţilor decît într-un
loc înturiecos, de teamă ca înfăţişarea lor plăcută, graţia gesturilor şi a
atitudinilor să nu-i influenţeze, şi balanţa să se încline în favoarea lor.
Nu aş cumpăra nimic de la o negustoreasă urîtă ; mi-luiesc cu mai
multă plăcere pe cerşetorii ale căror zdrenţe şi a căror slăbiciune sînt
pitoreşti. Există un copil febril, galben ca o lămîie, cu ochii mari, negri
şi albi, cuprinzînd jumătate din obraz ; ai zice că-i un tablou de
Murillosau de Espagnolet -— fără ramă — pe care un anticar -la ex-
pus într-un colţ de stradă ; acesta capătă totdeauna doi gologani mai
mult decît ceilalţi. Nu aş bate niciodată un cal frumos sau un dine
frumos, şi nu m-aş uita la un prieten sau la un servitor care n-ar avea
un exterior plăcut. E un adevărat chin pentru mine să văd lucruri urîte
sau oameni urîţi. O arhitectură de prost gust, o mobilă prost fasonată
mă împiedică să mă simt bine într-o casă, oricît de confortabilă şi
atrăgătoare ar fi ea, dealtminteri. Cel mai bun vin mi se pare aproape o
poşircă dacă-i servit într-iin pahar prost şlefuit, şi mărturisesc că aş
prefera o zeamă din cele mai spartane într-un castron smălţuit de
Bernard de Palissy celui mai fin vînat oferit într-o farfurie de pămînt.
Exteriorul m-a izbit întotdeauna în mod violent, şi de aceea evit
societatea bătrînilor ; mă mîhnesc şi mă impresionează neplăcut pentru
că sînt ridaţi şi deformaţi, deşi unii au totuşi o frumuseţe aparte ; In
mila pe care mi-o provoacă intră şi mult dezgust ; dintre toate ruinele
de pe pămînt, ruina omului, cînd o contempli, te întristează mai mult
decît oricare alta.
153
Dacă aş fi pictor (am regretat întotdeauna că nu sînt), n-aş vrea să-mi
populez pînzele decît cu zeiţe, nimfe, madone, heruvimi şi amoraşi.
Să-ţi consacri pensula portretelor — în afară doar cînd e vorba de
persoane frumoase — mi se pare o crimă de les-pictură ; şi, nu numai
că sînt departe de gîndul de a dubla aceste figuri urîte sau infame,
aceste capete insignifiante sau vulgare, dar aş înclina mai curînd să fie
iăiate originalele. Ferocitatea lui Caligula, aplicată în sensul acesta, mi
s-ar părea aproape lăudabilă.
. Singurul lucru pe care l-am dorit cu oarecare continuitate a fost să fiu
frumos. Prin frumos înţeleg să fiu frumos ca Paris sau Apollo. A nu fi
diform, a avea trăsături aproape regulate, adică a avea nasul în
mijlocul obra-' zului, nici cîrn nici coroiat, ochi care să nu fie nici
roşii, nici injeclaţi, o gură decent despicată, nu înseamnă a fi frumos ;
în felul acesta, poate că sînt frumos, dar sînt atît de departe de ideea pe
care mi-o fac despre frumuseţea masculină, încît îmi apar ca una din
acele figurine care bat ora pe dunga unui clopot ; de aş avea cîte un
gheb la fiecare umăr, picioare strîmbe de baset, nas şi bot de maimuţă,
tot atît de bine i-aş semăna. De multe ori mă privesc ceasuri întregi în
oglindă, cu o fixitate şi o atenţie inimaginabile, pentru a vedea dacă nu
a survenit vreo ameliorare în figura mea ; aştept să mi se schimbe tră-
săturile, să mi se îndrepte sau să mi se rotunjească, să capete mai
multă fineţe şi puritate, aştept ca ochiul să mi se lumineze şi să înoate
într-un fluid mai viu, ca scobitura care desparte fruntea de nas să se
umple, şi ca profilul meu să devină în felul acesta calm şi simplu
asemenea unui profil grec, dar sînt totdeauna foarte surprins că nu se
întâmplă nimic din toate astea. Mereu sper că într-o primăvară sau alta
— întocmai ca unui şarpe care-şi leapădă pielea veche — îmi va
năpîrli şi mie înfăţişarea de acum. Cînd mă gîndesc ce puţin îmi mai
lipseşte ca să fiu frumos, şi totuşi niciodată nu voi fi ! Cum aşa ? să
am într-un loc mai mult de o jumătate de linioară, o sutime sau chiar o
miime de linioară, să am un pic de carne mai puţin pe osul acesta, sau
un pic mai mult pe celălalt ? un pictor, un sculptor ar fi ştiut să
îndrepte neajunsurile astea într-un sfert de oră ! Şi ce ar fi fost, mă
rog, dacă
154
atomii din care sînt compus s-ar fi cristalizat mai curînd într-un fel
decît în altul ? Ce interes avea conturul acesta sa iasă aici puţin mai în
relief şi să intre acolo puţin mai adînc decît trebuie ? si de unde
necesitatea să fiu cum sînt şi nu altfel ? O ! dacă as pune mîna pe
hazard, jur că l-aş sugruma. Pentru că o mizerabilă părticică de nu ştiu
ce materie a găsit de cuviinţă să cadă nu ştiu unde şi să se coaguleze
prosteşte în nătînga figură pe care o vezi, voi fi veşnic nefericit ! Nu-i
ăsta cel mai idiot şi cel mai groaznic lucru de pe lume ? Cum se face
că sufletul meu, în pofida arzătoarei sale dorinţe, nu poate zvîrli cît
colo bietul hoit pe care îl menţine în picioare, şi să anime una din
acele statui a căror suavă frumuseţe îl întristează şi îl încîntă ? Există
vreo două sau trei persoane pe care le-aş asasina cu o nespusă plăcere
— avînd grijă totodată să nu le învineţesc sau să le zgîrii cumva —
dacă aş fi în posesia acelui cuvînt magic care face să transmigreze
sufletele dintr-un corp în altul. Mi s-a părut întotdeauna că, pentru a
face ceea ce vreau (şi nu ştiu ce vreau), aş avea nevoie de o mare şi
desăvîrşită frumuseţe şi, îmi imaginez că, dacă aş avea-o, viaţa mea,
care este atît de în-cîlcită şi hărţuită, s-ar desfăşura de la sine, într-un
mod cît se poate de lin.
Se văd atîtea figuri frumoase în tablouri ! de ce să nu am eu o figură
ca acestea ? Atîtea capete fermecătoare dispar sub colbul vremii în
fundul unor vechi galerii ! Nu ar fi mai bine să-şi părăsească ramele şi
să răsară pe umerii mei ? Ar suferi oare mult reputaţia lui Rafael dacă
unul dintre îngerii care zboară cu duiumul pe culoarea de peruzea a
pînzelor sale mi-ar ceda inie masca lui pentru vreo treizeci de ani ? In
atîtea locuri din frescele sale — şi dintre cele mai frumoase •—
culoarea s-a scorojit şi s-a desprins din pricina vechimii ! Astfel că
nici nu s-ar ob- serva. Ce caută de-a lungul acestor pereţi frumuseţile
tă- cute cărora vulgul abia le aruncă o privire distrată ? şi pentru ce
Dumnezeu sau hazardul nu s-au gîndit să facă ceea ce un biet om
reuşeşte cu cîţiva peri înfipţi într-un beţişor şi cîte va paste de diferite
culori întinse pe o paletă ?
Prima mea senzaţie în faţa unuia dintre aceste capete minunate, a cărui
privire pictată pare să te străpungă şi
155
să se prelungească la infinit, este o înfiorare şi o admiraţie nelipsită de
oarecare spaimă : ochii mi se umezesc, inima-mi zvîcneşte ; apoi,
după ce ra-am deprins puţin cu el şi am pătruns mai adînc în secretul
frumuseţii lui, fac în sinea mea o comparaţie între el şi mine ; gelozia
se contorsionează în adîncul sufletului meu, răsucindu-şi nodurile ca o
viperă, şi mă stăpînesc din răsputeri să nu mă arunc asupra pînzei şi să
n-o sfîşii în bucăţi.
A fi frumos înseamnă să ai un farmec propriu care face ca totul din
jurul tău să-ţi surîdă şi pretutindeni să fii întîmpinat cu bucurie ; chiar
înainte de a fi deschis gura, toată lumea să-ţi fie favorabilă şi dispusă
să-ţi aprobe părerile; înseamnă că e de ajuns să treci pe stradă ori să te
arăţi în balcon ca să-ţi cîştigi îndată în mulţime sau prieteni sau
amante. Să nu fi nevoit a fi amabil ca să fii iubit, să fii scutit de
eforturile spirituale şi de concesiile la care obligă urîţenia, precum şi
de acele mii de calităţi morale necesare pentru a înlocui frumuseţea
fizică ; ce dar splendid şi magnific !
Şi acela care ar adăuga la frumuseţea supremă forţa supremă, şi care,
sub pielea lui Antinous ar avea muşchii lui Hercule, ce şi-ar putea dori
mai mult ? Sînt sigur că avînd aceste două virtuţi, şi cu sufletul pe
care-l am, în mai puţin de trei ani aş ajunge împăratul lumii ! Un alt
lucru pe care mi l-am dorit aproape tot atît cît frumuseţea şi forţa este
darul de a mă transporta cu repeziciunea gîndului dintr-un loc într-
altul. De-aş avea frumuseţea îngerului, forţa tigrului şi aripile
vulturului, aş începe să cred şi eu că lumea nu-i chiar atît de prost
alcătuită cum socotisem la început. Un chip frumos pentru a seduce şi
a fascina prada, aripi cu care să mă reped la ea şi s-o răpesc, gheare cu
care s-o pot sfîşia ; atîta timp cît nu voi avea toate acestea, voi fi
nenorocit.
Toate pasiunile şi toate gusturile pe care le-am avut . nu au fost decît
deghizări ale acestor trei dorinţe : mi-au plăcut armele, caii şi femeile ;
armele în locul vigorii care-mi lipsea ; caii, pentru a-mi servi de aripi ;
femeile, ca să am, cel puţin într-una dintre ele, frumuseţea de care am
fost lipsit. Căutam de preferinţă armele care -puteau ucide în modul
cel mai ingenios şi acelea care provocau
158
răni nevindecabile. Nu am avut niciodată ocazia să mă folosesc de
crişuri sau iatagane ; totuşi îmi place să le am 3a încîemină ; le trag
din teacă cu un inexprimabil sentiment de siguranţă şi de forţă, le
mînuiesc, fără nici o noimă, dar cu foarte multă .energie, şi, dacă'din
întîmplare îmi zăresc obrazul într-o oglindă, sînt uluit de expresia Iui
feroce. Cît despre cai, îi obosesc în aşa hal încît ori crapă ori îşi iau
lumea în cap. Dacă n-aş fi renunţat să-l mai încalec pe Ferragus, de
mult ar fi pierit şi ar fi fost păcat, pentru că-i un cal straşnic. Oare ce
cal arab ar fi atît de iute de picior şi atît de dezlănţuit cum sînt dorurile
mele ? In ceea ce priveşte femeile, m-am uitat numai la exteriorul lor
şi, deoarece pînă în prezent toate pe care le-am văzut nu corespund
nici pe departe cu ideea pe care mi-am făcut-o despre frumuseţe, sînt
nevoit să mă întorc la tablouri şi statui ; ceea ce, la urma urmei, cînd ai
simţurile atît de aprinse ca ale mele, este o soluţie vrednică de milă. Şi
totuşi e înălţător, e frumos să te îndrăgosteşti de o statuie, deoarece
iubeşti cu totul dezinteresat, nu ai a te teme nici de saturaţie, nici de
dezgustul de după succes şi pentru că nu poţi spera, în mod raţional,
un al doilea miracol asemănător legendei lui Pygmalion. Mi-a plăcut
întotdeauna imposibilul.
Nu-i ciudat că eu — care încă mă mai aflu în lunile cele mai dulci ale
adolescenţei, care, nu numai că n-am abuzat de tot, dar nici n-am uzat
măcar de lucrurile cele mai simple — am ajuns în acest hal de blazare
încît simţurile mele nu pot fi zgîndărite decît de ceea ce este bizar sau
întîmpină mari piedici ?
Că după plăcere urmează saturaţie, e o lege firească, uşor de înţeles.
Cînd un om a mîncat la un ospăţ din toate bucatele pînă la refuz, şi
nemaisimţind nici un fel de poftă, încearcă să-şi trezească prin miile
de suliţe ale mirodeniilor sau prin vinuri tari şi aţîţătoare gustul
amorţit, nimic nu-i mai iişor de explicat ; dar cînd un om nu face >
altceva decît să se aşeze la masă şi, după ce-a ciugulit din primele
feluri, să-l cuprindă un dezgust sublim şi să nu se mai poată atinge,
fără să vomite, decît de bucatele de o extremă savoare, să nu-i mai
placă decît cărnurile fezandate, brînzeturile vărgate cu albastru, trufele
şi vinurile mirosind a cremene, e o raritate, explicabilă doar
157
printr-o structură cu totul deosebită ; e ca un copil de şase luni care ar
găsi că laptele doicii e fad şi care n-ar vrea să sugă decît rachiu. Sînt
atît de sătul de parcă mi-aş fi petrecut tot timpul în chefuri
sardanapalice, şi totuşi, viaţa mea a fost foarte castă şi — aparent cel
puţin — liniştită: e o greşeală să se creadă că numai contactul cu
femeile poate duce la saturaţie. Tot acolo se ajunge şi prin simpla
dorinţă, şi abstinenţa uzează mai mult decît excesul. O dorinţă cum
este aceea a mea e şi ea obositoare, dar în alt mod decît trăind cu o
femeie. Dorinţa mîngîie şi străpunge cu privirile fiinţa visată, pe care
vreo1 s-o aibă şi care reacţionează mai prompt şi mai profund decît
dacă ar fi aievea ; ce-ai putea afla. mai mult posedînd-o ? ce expe-
rienţă poate echivala cu această constantă şi pasionantă
contemplaţie ?
Am văzut atîtea lucruri — deşi numai puţine dintre ele le-am cercetat
sub toate faţetele — încît acum numai piscurile cele mai abrupte mă
mai ispitesc. Sînt atins de acea boală a popoarelor şi a oamenilor
puternici, cînd ajung la bătrîneţe : imposibilul. Tot ce pot face nu
prezintă nici cea mai mică ispită pentru mine. O ! voi, Ti-beriu,
Caligula, Nero. mari romani ai imperiului, atît de puţin înţeleşi, şi pe
care haita retorilor v-a urmărit cu lătrăturile lor, sufăr de aceeaşi boală
ca şi voi, şi vă plîng de milă, atîta cîtă mi-a mai rămas ! Şi eu aş vrea
să construiesc un pod peste mare şi să pavez valurile ; am visat să
incendiez oraşe ca să-mi lumineze ospeţele ; am dorit să fiu femeie ca
să cunosc voluptăţi noi. Palatul tău aurit, o, Nero î nu-i decît un grajd
infect pe lingă acela pe care mi l-am ridicat eu ; garderoba mea este
mai bogată decît a ta, Heliogabal, şi cu mult mai strălucită. Circurile
mele sînt mai asurzitoare şi mai sîngeroase decîi ale voastre,
parfumurile mele mai violente şi mai pătrunzătoare, sclavii mei
mai numeroşi şi mai bine făcuţi ; am înhămat curtezane goale la carul
meu, am călcat cu tălpile peste oameni, cu acelaşi dispreţ ca şi voi.
Coloşi ai lumii antice, în coşul pieptului meu firav bate o inimă tot aşa
de mare ca a voastră, şi de aş fi fost în locul vostru, aş fi făcut acelaşi
lucru, poate chiar mai mult. Ce de-a turnuri Babei am îngrămădit
unele peste altele pentru a ajunge pînă la cer, 158
ca să pălmuiese stelele, să scuip peste Creaţiune ! De ce oare nu sînt
Dumnezeu, întrucît nu pot fi om ?
Ah ! cred că mi-ar trebui o sută de mii de secole de neant ca să mă
odihnesc de oboseala celor douăzeci de ani ai mei de viaţă !
Dumnezeule din cer, ce stîncă ai să prăvăleşti peste mine ? în ce beznă
ai să mă cufunzi ? din ce Lethe vei porunci să beau ? sub ce munte ai
să îngropi Titanul ? Sînt oare destinat să sting un vulcan cu suflarea
gurii mele şi să provoc un cutremur de pămînt numai în-torcîndu-mă
de pe o parte pe alta ?
Cînd mă gîndesc că m-am născut dintr-o mamă atît de blîndă, atît de
resemnată, cu gusturi şi moravuri atît de simple, sînt de-a dreptul uluit
că nu i-a explodat pîn-tecele cînd mă purta pe mine. Cum se face că
nici unul dintre gândurile sale, calme şi pure, nu mi-a intrat în creier
odată cu sîngele pe care mi -la transmis ? şi cum se face că nu sînt
decît fiul trupului nu şi al spiritului ei ? Porumbiţa a născut un tigru
care ar dori să-şi înfigă ghearele în întreaga creaţie, ca într-o pradă.
Am trăit în mediul cel mai liniştit şi cel mai cast, E greu să-ţi
imaginezi o viaţă încadrată într-o atmosferă atît de pură cum a fost
viaţa mea. Anii mi s-au scurs lîngă fotoliul mamei, unde am stat
alături de micile mele surori şi de cîinele casei. Nu am văzut în jur
decît feţele blajine şi potolite ale bătrînilor servitori albiţi în slujbă şi,
înţr-o măsură oarecare, ereditari, şi rude sau prieteni gravi şi
sentenţioşi, îmbrăcaţi în negru, care-şi puneau mănuşile una după alta
pe borul pălăriei, apoi cîteva mătuşi de @ anumită vîrstă, grăsuţe,
curăţele, discrete, purtînd o lenjerie strălucitoare, fuste gri, mănuşi de
dantelă fără degete şi ţinînd mîinile la brîu ca nişte persoane
cucernice; mobile severe pînă la tristeţe, lambriuri din lemn de stejar
natur, tapiserii de piele, un întreg interior de o culoare sobră şi
sufocantă -— ca în tablourile unor maeştri flamanzi. Grădina era
umedă şi sumbră ; cimişirul de la marginea parcelelor, iedera de pe
ziduri şi cei cîţiva brazi cu crengile scorojite aveau sarcina să
reprezinte verdeaţa şi o făceau destul de prost; casa din cărămizi, cu
un acoperiş foarte înalt, deşi spaţioasă şi în bună stare, avea ceva
mohorît şi adormit. Desigur, nimic nu era mai prielnic unei vieţi
izolate, austere şi melancolice decît o asemenea
159
locuinţă. Era imposibil ca nişte copii, crescuţi într-o astfel de casă, să
nu sfîrşească prin a se face preoţi, dacă erau băieţi, şi călugăriţe, dacă
erau fete, ei bine ! în această atmosferă de puritate şi de tihnă, în
această umbră şi reculegere, eu putrezeam puţin cîte puţin, ca o
moşmoană aruncată cit colo, fără ca nimeni să bage de seamă. în sînul
acestei cinstite, pioase şi sfinte familii, ajunsesem într-un hal de
depravare groaznică. Nu din pricina contactului cu lumea, pe care nici
nu o văzusem pînă atunci ; şi nici din pricina pasiunilor înfocate,
deoarece eram rebegit de frig, trăind între acele ziduri groase, pe care
se prelingeau sudori îngheţate. Viermele nu mi-a pătruns în inimă,
tîrîn-du-se pînă la mine din inima altui fruct. Apăruse de la sine. în
miezul fiinţei mele, pe care o brăzdase şi o rosese în toate sensurile ;
în afară nu se vedea nimic care să mă prevină că eram putred. Nu
aveam nici o pată, nici o înţepătură ; dar eram gol pe dinăuntru şi nu-
mi mai rămăsese decît o pieliţă subţire, colorată strălucitor, care, la
cea mai mică izbitură, putea crăpa. Care ar fi explicaţia că un copil
născut din părinţi virtuoşi, crescut cu grijă şi discreţie, ţinut departe
de tot ce-i mîrşav în lume s-a pervertit de la sine într-un asemenea hal
şi a ajuns unde am ajuns eu ? Sînt sigur că, dacă m-aş întoarce cu şase
generaţii în urmă, n-aş găsi printre strămoşii mei un singur atom
aidoma acelora din care sînt alcătuit. Nu fac parte din familia mea ;
nu sînt o ramură a acestui nobil trunchi, ci o ciupercă veninoasă
adusă de vînt, într-o noapte vijelioasă, care a crescut dintre
rădăcinile sale acoperite cu muşchi ; şi totuşi nimeni nu a avut mai
multe aspiraţii şi elanuri spre frumos decît mine, nimeni nu a încercat
cu mai multă încăpăţînare să-şi desfacă aripile în zbor : dar fiecare
tentativă m-a făcut să cad şi mai jos, şi ceea ce trebuia să mă salveze
m-a pierdut.
Mă simt mult mai rău în singurătate decît în lume, deşi doresc mai
curînd singurătatea decît lumea. Tot ceea ce reuşeşte să mă
îndepărteze de mine însumi este salvator; societatea mă plictiseşte, dar
mă smulge, prin forţa împrejurărilor, din reveria mea găunoasă, pe a
cărei spirală
160
urc şi cobor, cu fruntea aplecată şi braţele încrucişate. Astfel de cînd
nu mai sînt eu cu mine însumi, singuri-singurei, şi a venit lumea care
mă sileşte întrucîtva să mă înfrînez, sînt mai puţin înclinat a mă lăsa în
voia proastei mele dispoziţii, şi mai puţin hărţuit de dorinţele mele ne-
măsurate, care se năpustesc asupra sufletului meu ca un stol de vulturi
îndată ce rămîn o clipă fără vreo preocupare. Sînt aici cîteva femei
destul de drăguţe şi unul sau • doi tineri destul de îndatoritori şi foarte
veseli ; dar din tot roiul acesta provincial, acela care m-a fermecat cel
mai mult e tînărul cavaler, sosit de vreo două sau trei zile; mi-a plăcut
de la început, şi l-am îndrăgit numai văzîndu-l coborînd de pe cal. E
imposibil să fie cineva mai graţios ; nu-i foarte înalt, dar e zvelt şi bine
făcut; are ceva galeş şi unduios în mers şi în gestur% şi face o
impresie cît se poate de plăcută ; multe femei i-ar invidia frumuseţea
mîinilor şi a picioarelor. Singurul lui defect e că-i prea frumos şi că
are trăsături prea delicate pentru un bărbat. Natura i-a dăruit cei mai
frumoşi şi mai negri ochi din lume, expresia lor e imposibil s-o descrii
în cuvinte, iar privirea lor e greu de susţinut; cum e foarte tînăr, nu are
nici măcar un început de barbă, moliciunea şi perfecţiunea bărbiei
îndulceşte puţin căutătura lui ageră de vultur ; părul brun şi lucios
cade în bucle mari şi îi flutură pe ceafă, dînd capului o înfăţişare cu
totul aparte. Iată, în sfîrşit, tipul de frumuseţe pe care îl visam, tre-■
cînd aievea prin faţa ochilor mei. Ce păcat că e bărbat, ', sau ce păcat
că nu sînt femeie ! Acest Adonis, care pe ' lîngă frumoasa lui figură
mai are şi un spirit generos şi foarte viu, se mai bucură încă şi de
privilegiul de a-şi putea face auzite vorbele de duh şi glumele prin
glasul său cu timbru cristalin si pătrunzător ; e greu cînd îl asculţi să
nu te simţi emoţionat. E într-adevăr un tînăr de-săvîrşit. S-ar părea că-
mi împărtăşeşte gustul pentru lucrurile frumoase, deoarece poartă
haine foarte scumpe şi foarte elegante, are şi un cal de rasă, foarte
frumos ; şi, , ca să nu lipsească nimic şi totul să fie perfect, a venit în-
soţit de un paj cam de paisprezece, cincisprezece ani, : blond, roz,
drăguţ ca un serafim; pajul era pe jumătate
161
— Domnişoara de Maupia
adormit şi atît de ostenit de drumul lung pe care-l făcuse incît stăpînul
său s-a văzut silit să-l ridice de pe şaua căluţului şi să-l ducă în braţe
pînă în odaia lui. Ros'ette -la întîmpinajţ cu multă căldură şi cred că şi-
a pus în gînd să şe folosească de el pentru a mă face gelos şi a
reaprinde astfel scînteia, acoperită de cenuşă, a stinsei mele patimi.
Oricît de primejdios ar fi un asemenea rival, sînt prea puţin înclinat să
devin gelos din pricina lui ; mă simt atît de mult atras spre el încît
bucuros m-aş lepăda de dragoste ca să-i cîştig prietenia.
l
CAPITOLUL VI
Ajungînd aici, dacă blajinul cititor ne îngăduie, vom lăsa câtva timp în
voia visărilor sale respectabilul personaj, care pînă acum a ocupat de
unul singur scena şi a vorbit numai de el, şi ne vom încadra în forma
obişnuită a romanului, fără 'ca totuşi să renunţăm a ne sluji apoi de
forma dramatică, dacă va fi nevoie, rezervîndu-ne totodată dreptul de
a ne mai inspira din confesiunea epistolară pe care sus-zisul tînăr a
adresat-o unui prieten al său, convinşi că. oricît de pătrunzători am fi
şi oricît de mare ar fi agerimea minţii noastre, ştim desigur mai puţin
în această chestiune decît el însuşi.
...Micul paj era atît de istovit încât dormea în braţele stăpânului şi
capul său mic şi ciufulit se bălăbănea încoace şi încolo, de parcă ar fi
fost mort. Era o distanţă destui de mare între peron si camera destinată
noului venit; servitorul care îl conducea se oferi să ducă şi el copilul,
dar tînărul- cavaler, pentru care dealtfel povara părea mai uşoară decît
o pană, îi mulţumi şi nu vru să-l lase din mîini; ajungînd în cameră, îl
întinse încet de tot pe canapea, luînd mii de precauţiuni să nu-l
trezească ; nici o mamă nu ar fi procedat cu mai multă grijă. După ce
servitorul se retrase şi închise uşa, cavalerul se lăsă în genunchi lîngă
paj şi încercă să-i scoată cizmuliţele ; dar picioruşele lui umflate şi
dureroase făceau operaţia destul de grea, şi frumosul adormit scotea
din cînd în cînd suspine vagi şi nearticulate, ca şi cum ar fi fost gata să
se trezească ; atunci tînărul se oprea şi-l aştepta pînă ce-l fura iar
somnul. In sfârşit, cizmuliţele cedară, acesta era lucrul cel mai
important ; ciorapii nu prea opuseră rezis-tenţă. După ce termină
operaţia, stăpînul întinse picioa-
163
rele copilului, în aşa fel ca să stea lipite unul de altul, pe catifeaua
sofalei ; erau într-adevăr cele mai adorabile picioare din lume, atîtica
de mici, albe ca fildeşul nou-nouţ, puţin trandafirii din pricina apăsării
încălţărilor, ale căror prizoniere au fost timp de şaptesprezece ore —
nişte picioare prea mici chiar şi pentru o femeie, şi care păreau a nu fi
umblat niciodată pe jos ; partea din gambă care se zărea era rotundă,
plinuţă, lucioasă, transparentă, marmorată de vinişoare, şi de o
încântătoare gingăşie ; o gambă demnă de asemenea picior.
Tînărul, rămas în genunchi, contempla cele două picioruşe cu o atenţie
admirativă de îndrăgostit; se aplecă, luă stîngul şi-l sărută, apoi
dreptul, pe care de asemenea. îl sărută ; şi apoi, din sărut în sărut, se
urcă de-a lungul gambei pînă acolo unde dădu de marginea stofei.
Pajul ridică încetişor pleoapa sa alungită şi lăsă să cadă asupra
stăpînului o privire binevoitoare şi adormită, prin care nu răzbătea nici
o surpriză. „Mă jenează centura", spuse el, trecînd un deget pe sub
panglică, şi adormi din nou. Stă-pînul desfăcu încet catarama centurii,
săltă puţin mai sus capul pajului pe pernă şi, pipăindu-i picioarele care
se răciseră din calde cum fuseseră înainte, le înveli grijuliu cu mantaua
sa, trase un fotoliu cît mai aproape de sofa şi se aşeză. Trecură astfel
două ore, în care timp tînărul se uita cum doarme copilul, urmărindu-i
pe frunte umbrele visurilor. In cameră nu se auzea decît respiraţia lui
regulată şi tic-tacul pendulei.
Era desigur un tablou plin de graţie. Contrastul dintre cele două genuri
de frumuseţe dădea loc la efecte pe care un pictor abil le-ar fi
exploatat de minune. Stăpînul era frumos ca o femeie, pajul era
frumos ca o fată. Obrazul rotund şi trandafiriu, încadrat de buclele
părului arăta ca o piersică între frunzele ei : era fraged şi catifelat —
deşi oboseala drumului îi luase puţin din strălucirea obişnuită ; gura
întredeschisă lăsa să se vadă dinţii miqi-^albi ea laptele, şi sub pieliţa
transparentă a tîmpleksr 'ie încrucişa o reţea de vinişoare azurii ;
genele ~- asemănătoare razelor de aur care înconjoară în chip de
aureolă capetele fecioarelor din cărţile de rugăciune — îi ajungeau
aproape pînă la mijlocul obrazului ; părul lung şi mătăsos aducea
totodată şi cu aurul şi cu argintul — aur la umbră, argint
.164
la lumină — gîtul era în acelaşi timp plinuţ şi gingaş, şi nu avea nimic
din sexul pe care-l indicau hainele sale; doi sau trei nasturi de la vestă,
descheiată pentru a-i înlesni respiraţia, lăsau să se întrevadă prin
deschizătura unei cămăşi fine de olandă, un romb de pieliţă, uşor relie-
fată, de o admirabilă albeaţă, şi începutul unei anumite curbe greu de
explicat pe pieptul unui băiat; la o privire mai atentă, s-ar fi putut
observa că şoldurile erau puţin cam prea dezvoltate. Cititorul nu are
decît să gîndească ce vrea ; îi prezentăm doar nişte simple presupuneri
s nu ştim mai multe decît el, dar sperăm să aflăm în scurt timp, şi îi
promitem să-l ţinem în mod scrupulos la curent cu descoperirile
noastre. Cititorul, dacă e mal puţin miop decît noi, nu are decî;t să-şi
îniigă privirile sub dantela cămăşii şi să decidă în cunoştinţă de cauză
dacă nu cumva conturul este prea — sau poate prea puţin —
proieminent; îl avertizăm însă că din pricina perdelelor, domneşte în
cameră un semiîntuneric puţin favorabil unor asemenea investigaţii.
Cavalerul era palid, dar de o paloare strălucitoare, plină de forţă şi de
viaţă ; pupilele sale înotau într-un cristalin umed şi albastru ; nasul
drept şi subţire dădea profilului o rnîndrie şi o vigoare minunate, iar
pieliţa sa era atît de fină încît părea străvezie pe-alocuri ; pe buzele lui
se ivea, în anumite momente, un surîs din cele mai suave, dar de
obicei buzele îi erau arcuite la colţuri, ca la unele personaje din
tablourile vechilor maeştri italieni ; erau însă arcuite mai mult măuntru
decît înafară, ceea ce-i dădea o expresie adorabila 3e dispreţ, o
smorfia nu se poate mai picantă, un aer straniu dar încîntător. de
mîhnire şi îmbufnare copilărească. *^
Ce legături îi uneau pe stăpân de paj şi pe paj 'de stă-pîn ? Exista
desigur între ei mai mult decît obişnuita "afecţiune dintre un stăpîn şi
servitorul său. Erau prieteni ? erau fraţi ? Atunci, de ce această
deghizare ? Totuşi oricine ar fi văzut scena pe care am descris-o, cu
grei ar fi putut să-şi închipuie că cele două personaje ersc efectiv ceea
ce păreau să fie. ■*
„Îngeraşul drag, ce bine doarme ! spuse pe şoptite tînărul; cred că
în viaţa lui n-a făcut un Urum atît de
165

lung. Un copil atît de gingaş să călărească douăzeci de leghe ! mi-e


frică să nu se îmbolnăvească de oboseală. Nu, nu, n-are să se întâmple
nimic, imîine nici n-o să se mai cunoască ; îi vor reveni frumoasele
culori din obraz şi va arăta mai proaspăt decît un trandafir după ploaie.
Şi ce frumos e aşa ! De nu mi-ar fi teamă că-l trezesc, l-aş mînca în
sărutări. Ce gropiţă adorabilă are în bărbie ! ce piele albă şi fină !
Dormi, scumpa mea comoară ! Ah sînt de-a dreptul gelos pr mama ta ;
aş fi vrut să te fi făcut eu. Dar n-o fi cumva bolnav ? Nu, nu, respiră
regulat, nu se mişcă. Mi se pare că a bătut cineva..." într-adevăr,
bătuse cineva în tăblia uşii, de două ori, încetişor, cit mai încetişor cu
putinţă.
Tînărul se ridică şi, temîndu-se că s-a înşelat, aşteptă, înainte de a
deschide, să vadă dacă se va ciocăni din nou. Alte două bătăi, puţin
mai accentuate, se făcură auzite şi o voce blinda de femeie şopti :
„Theodore, eu sînt !" Theodore deschise, dar cu mai puţină înfrigurare
decît un tînăr grăbit să deschidă unei femei cu un glas atît de dulce,
care a venit să zgîrie misterios la uşă pe înserat. Canatul întredeschis
făcu loc, ghiciţi cui ? amantei perplexului d'Albert, prinţesei Rosette în
persoană, mai roză decît o arată numele, şi mai emoţionată decît a fost
vreodată o femeie care intră seara în camera unui tînăr cavaler. -
>
■— Theodore ! exclamă Rosette.
Theodore ridică un deget şi—1 duse la buze, întruchi-pînd astfel
statuia tăcerii ; arătîndu-i copilul care dormea, o invită în încăperea
alăturată.
. — Theodore, exclamă din nou Rossette, părînd să găsească o ciudată
plăcere în repetarea acestui nume, şi căutînd în acelaşi timp să-şi
adune gîndurile. Theodore, continuă ea fără să lase mîna pe care
tînărul i-o întinsese ca s-o conducă pînă la fotoliu, te-ai întors, în
sfîrşit ? Ce-ai făcut în tot timpul acesta ? unde ai fast ? Ştii că sînt şase
luni de cînd nu te-am văzut ? Ah ! Theodore, nu e frumos ; datorăm
oamenilor care ne iubesc, chiar cînd nu-i iubim, oarecare atenţie şi
milă.
Theodore : Ce-am făcut ? Nu ştiu. Am fost plecat şi am venit, am
dormit sau am vegheat, am cîntat sau am plîns, mi-a fost foame şi sete,
mi-a fost prea cald sau
166
prea frig, m-am plictisit, am bani mai puţini şi şase luni mai mult, am
trăit, asta-i tot. Şi tu, ce-ai făcut ?
Rosette : Te-am iubit.
Theodore : Nu ai făcut deeît asta ?
Rosette : Da, numai asta. Mi-am folosit rău timpul, nu-i aşa ?
Theodore : Ai fi putut să-l foloseşti mai bine, sărmana mea Rosette,
de pildă să iubeşti pe cineva care să-ţi poată răspunde cu aceeaşi
iubire.
Rosette : Sînt dezinteresată în dragoste, ca în toate, dealtfel. Eu nu
împrumut dragostea cu dobîndă ; o dăruiesc, şi atîta tot.
Theodore : Iată o virtute destul de rară, şi care nu se naşte decît într-
un suflet ales. Deseori am dorit să te iubesc, cel puţin- aşa cum ai vrea
tu, dar e între noi un obstacol peste care nu se poate trece şi pe care nu
pot să ţi-l spun. Ai avut vreun amant de cînd te-am părăsit ?
Rosette : Am avut un amant şi-l mai am încă.
Theodore : Ce fel de om este ?
Rosette: Un poet.
Theodore : Drace ! cine e poetul ăsta şi ce-a scris ?
Rosette : Nu prea ştiu, a scos un volumaş de care n-a auzit nimeni ;
am încercat să-l citesc într-o seară.
Theodore : Aşadar ai ca amant un poet inedit. Ciudat om trebuie să
fie. E ros în coate, poartă o cămaşă murdară şi ciorapii îi sînt răsuciţi,
nu ?
Rosette : Nu ; se îmbracă destul de bine, se spală pe mîini şi n-are nici
o pată de cerneală în vîrful nasului. E prieten cu De C***, l-am întîlnit
la doamna de Themines, o ştii, o femeie înaltă care face pe copilita şi
îşi dă aere de nevinovăţie.
Theodore: Aş putea să aflu numele acestui glorios personaj. •
Rosette : Cum să nu ! Se numeşte cavalerul d'Albert!
Theodore : Cavalerul d'Albert ! Mi se pare că-i tînărul care se afla în
balcon cînd am descălecat.
Rosette : Exact.
Theodore : Şi care s-a uitat la mine atît de stăruitor !
Rosette : Chiar el.
Theodore : E destul de bine. Şi nu m-ai uitat din pricina lui ?
167
Rosettc : Nu. Din nefericire nu eşti dintre aceia care sînt uitaţi.
Theodore : Te iubeşte, desigur, foarte mult. Rosettc : Nu prea ştiu.
Sînt momente cînd aş jura că mă iubeşte mult, dar în realitate nu mă
iubeşte ; chiar nu-i departe de a. mă urî, îmi poartă pică din cauză că
nu e în stare să mă iubească. A făcut şi el ca mulţi alţii, mai ex-
perimentaţi decît el ; a prins gustul voluptăţii, şi apoi, după ce
dorinţele i-au fost satisfăcute, s-a trezit surprins şi foarte dezamăgit. E
de-a dreptul greşit să-ţi închipui că dacă o femeie se culcă cu un bărbat
trebuie să se adore neapărat unul pe altul.
Theodore : Şi ce-ai de gînd să faci cu pomenitul îndrăgostit, care de
fapt nici nu este ?
Rosette : Ceea ce faci cu zăpada de altă dată sau cu moda anului
trecut. D'Albert nu-i destul de tare ca să mă părăsească el cel dintîi, şi,
deşi nu mă iubeşte în adevăratul înţeles al cuvîntului, obişnuinţa
plăcerilor -la legat de mine, iar asemenea legături sînt cele mai greu de
rupt. Dacă nu-l ajut, e în stare să se plictisească alături de mine în
modul cel mai conştiincios pînă la judecata de apoi, ba chiar şi după
aceea; căci are într-însul germenele tuturor calităţilor nobile, iar
florile sufletului său nu aşteaptă decît soarele eternei iubiri ca să se
deschidă. îmi pare sincer rău că nu pot fi eu soarele pe care şi-l
doreşte. Dintre toţi amanţii pe care nu i-am iubit, pe el îl iubesc cel
mai mult; şi, dacă nu aş fi atît de bună cum sînt, nu i-aş da drumul şi l-
aş ţine lîngă mine. Dar n-am s-o fac, ba, în momentul acesta mă
gîndesc chiar cum s-o rup cu el. Theodore : Şi cit va dura pînă ce-o
rupi cu el ? Rosette : Vreo cincisprezece zile, poate trei săptămîni, dar
cu siguranţă mult mai puţin decît ar fi durat dacă nu ai fi venit
dumneata. Ştiu că n-am să-ţi fiu niciodată amantă. Există un
motiv ascuns, spui, pe care l-aş afla dacă ţi-ar fi îngăduit să mi-l
destăinui. Astfel că nu mi-e permisă nici o speranţă în această privinţă,
şi totuşi nu mă pot hotărî să fiu amanta altuia cînd eşti dumneata
aici : mi se pare că ar fi o profanare şi că n-as avea dreptul să te mai
iubesc.
Theodore : Din dragoste pentru mine, păsirează-l pe cel pe care-l ai !
168
Rosette : Dacă îţi face plăcere, aşa voi face. Ah, dacă ai fi putut fi al
meu, cum mi s-ar fi schimbat viaţa ! Lumea şi-a făcut o falsă idee
despre mine şi aş fi putut muri fără ca nimeni să bănuiască măcar cum
am fost, în afară de dumneata, Theodore, singurul care m-ai înţeles,
dar care te-ai purtat atît de crud cu mine. Nu te-am. vrut decît pe
dumneata şi nu te-am avut. Dacă m-ai fi iubit, Theodore, aş fi fost
virtuoasă şi castă, aş fi fost demnă de dumneata : pe cînd aşa, va
rămîne în urma mea (dacă-şi va aminti cineva de mine) reputaţia unei
femei uşoare, un fel de curtezană, care nu s-a deosebit de acelea de pe
stradă decît prin rang şi avere'. Am din naştere înclinaţii din cele mai
nobile ; dar nimic nu depravează mai mult o femeie decît faptul de a
nu fi iubită. Mulţi, care nu ştiu cît am avut de suferit pînă am ajuns
aici, mă dispreţuiesc. Fiind sigură că nu voi aparţine niciodată alesului
inimii mele, am lăsat lucrurile să meargă de la sine, nu mi-am dat
osteneala să apăr un trup care nu putea fi al dumitale. Cît despre inima
mea, nu a fost şi nu va fi niciodată a nimănui. Iţi aparţine, deşi mi-ai
zdrobit-o, şi, spre deosebire de cea mai mare parte a femeilor care se
cred cinstite dacă nu au trecut dintr-un pat într-altul, deşi mi-am
prostituat corpul, am fost întotdeauna credincioasă, cu sufletul şi cu
inima, amintirii dumitale. I-am făcut fericiţi pe cîţiva, am trimis cîteva
albe iluzii să danseze la «eăpătîiul cîtorva. Am înşelat, în mod inocent,
mai mult decît o inimă nobilă, am fost atît de nenorocită că m-ai
respins încît m-a înspăimântat gîndul că aş putea face pe un altul să
sufere acelaşi chin. Asta-i singura pricină a multor aventuri de-ale
mele, care au fost atribuite numai spiritului meu libertin ! Eu şi
libertinajul ! Dumnezeule mare ! Dacă ai ştii, Thedore, cît de adîncă e
durerea atunci cînd simţi că ţi-ai ratat viaţa, că ai trecut pe lîngă
fericirea care ţi-a fost hărăzită, cînd vezi că toată lumea se înşală
asupra ta şi e imposibil să schimbi părerea oamenilor despre tine, că
cele mai frumoase calităţi ale tale sînt luate drept defecte, cele mai
pure imbolduri sînt luate drept otrăvuri negre, că nu a ieşit la iveală
decît ceea ce e rău în tine, că întotdeauna ţi se deschid uşile pentru
vicii şi ţi se închid pentru virtuţi, că nu poţi
169
cultiva ca lumea, printre atîtea flori de omag si de cucută, un singur
crin sau un singur trandafir ! dumneata nu ştii toate astea, Theodore.
Thcodorc: Vai ! Rosette, din păcate, tot ce-ai spus pînă acum este
povestea noastră, a tuturor ; cea mai bună parte din noi e aceea care
rămîne în noi, pe care nu o putem arăta lumii. Aşa sînt poeţii. Cel mai
frumos poem al lor e acela pe care nu l-au scris ; poeţii iau cu dînşii, în
sicriu, mult mai multe poeme decît lasă în bibliotecă.
Rosette : Voi lua poemul meu cu mine.
Theodore : Şi eu pe al meu. Cine nu a făcut un poem în viaţa lui ? cine
n-a fost atît de fericit sau atît de nefericit îneît să nu fi purtat un poem
al lui în minte, sau în inimă ? Poate şi călăii au făcut poeme, stropite
cu lacrimile smulse de cea mai caldă sensibilitate; poeţii au compus
poate poeme care s-ar fi potrivit călăilor, atît sînt de sîngeroase şi de
monstruoase.
Bosette : Da. Pe mormîntul meu s-ar putea pune trandafiri albi. Am
avut zece amanţi, dar sînt virgină, şi voi muri virgină. Multe fecioare
pe a căror groapă ninge neîncetat cu iasomie şi flori de portocal erau
adevărate Me-saline.
Theodore : Ştiu, Rosette, cîte merite ai. Rosette : Dintre toţi oamenii,
dumneata eşti singurul care m-ai văzut aşa cum sînt; m-ai văzut sub
înrîurirea unei adevărate şi profunde iubiri, pentru că era fără de
speranţă ; şi cine n-a văzut o femeie îndrăgostită nu poate să spună ce
fel de femeie este ; în clipele de amărăciune, asta e singura mea
consolare.
Theodore : Ce gîndeşte despre dumneata tînărul care în ochii lumii
trece drept amantul dumitale ?
Rosette : Inima unui amant este o prăpastie mai adîncă decît golful
Portugaliei, e foarte greu de spus ce zace în adîncul făpturii unui
bărbat : dacă s-ar prinde o sondă de o frînghie lungă de o sută de mii
de stînjeni şi s-ar desfăşura pînă la capăt, n-ar întîlni nimic în calea ei.
Totuşi, am atins uneori adîncul, în cîteva locuri, şi plumbul mi-a adus
cînd noroi, cînd nişte frumoase scoici, dar de cele mai multe ori noroi
şi sfărîmături de mărgean amestecate laolaltă. Cît despre părerea lui
asupra mea, ea a variat foarte mult; a început cu ce termină alţii, adică
170
m-a dispreţuit; toţi tinerii cu imaginaţia vie au asemenea înclinaţii.
Primul lor pas constituie totdeauna o enormă cădere, şi trecerea de la
himera lor la realitate nu se poate face fără zguduiri. Mă dispreţuia,
dar îl amuzam ; acum mă stimează, dar îl plictisesc. In primele zile ale
legăturii noastre n-a văzut la mine decît latura banală, şi cred că
siguranţa de a nu întîmpina vreo rezistenţă a cîntărit mult în hotarîrea
lui. Părea extrem de grăbit să aibă şi el o dragoste şi am crezut la
început că a fost mai curînd plenitudinea inimii lui care căuta să se
reverse, una dintre acele vagi iubiri pe care o simţi în luna mai a
tinereţii şi cînd, în lipsa unei femei, îţi vine să îmbrăţişezi trunchiuri
de copaci şi să săruţi florile şi iarba cîmpiilor. Dar nu era asta ! nu se
oprise la mine decît ca s-o pornească mai departe. Eram pentru el un
drum şi nu o ţintă. Sub frageda aparenţă a celor douăzeci de ani ai lui,
sub primul puf al adolescenţei se ascundea o profundă corupţie. Inima
lui fusese pîrjolită ; era un fruct care nu cuprindea sub coajă decît
cenuşă. In trupul lui tînăr şi viguros se zbătea un suflet bătrîn ca
Saturn, un suflet nefericit, de o nefericire fără leac, mai nefericit decît
a existat vreodată, îţi mărturisesc, Theodore, că am fost înspăimîntată
şi era să mă cuprindă ameţeala cînd m-am aplecat peste străfundurile
negre.ale fiinţei sale. Suferinţele dumitale şi ale mele nu sînt nimic
cînd le compari cu ale lui. Dacă l-aş fi iubit mai mult, l-aş fi ucis.
Ceva, care nu ţine de lumea asta si nu se află pe lumea asta, îl atrage şi
îl cheamă în mod irezistibil, n-are linişte nici zi nici noapte ; ca helio-
tropul într-o pivniţă, se suceşte încolo şi încoace, căutînd soarele pe
care nu-l vede. E unul dintre oamenii al căror suflet nu a fost cufundat
îndeajuns în apele Lethei înainte de a fi intrat în corpul lor, şi
păstrează amintirile unor fru-musaţi eterne — din cerul de unde vin —
■ care-i tulbură şi-i chinuie, aducîndu-le mereu aminte că au avut
aripi, acum cînd nu mai au decît picioare. Dacă aş fi Dumnezeu, l-aş
priva de poezie timp de două eternităţi pe îngerul vinovat de o
asemenea neglijenţa. Ir. Io.-; să fi avut de construit un castel de cărţi
strălucit colorate pentru a adăposti în timpul unei primăveri o blondă
şi tînără fantezie, trebuia ridicat un turn mai înalt decît cele opt
temple
171
suprapuse ale lui Belus *. Nu mă simţeam în puteri, m-am prefăcut că
nu-l înţeleg şi-am lăsat să se tîrîie pe aripile sale şi să caute un vîrf de
unde să se poată arunca în spa-• ţiul imens. El crede că n-am observat
nimic din toate astea, pentru că m-am pretat la toate capriciile sale.
fără a face impresia că i-am bănuit scopul. Am vrut, nepu-tîndu-l
vindeca — şi sper că într-o bună zi, cînd mă voi afla în faţa Domnului,
se va ţine seama de asta — să-i dau cel puţin fericirea de a-şi închipui
că a fost iubit cu patimă. îmi inspira atîta milă şi interes încît puteam
folosi cu uşurinţă faţă de el un ton şi un fel de a fi destul de tandre
pentru a-i creea iluzii. Mi-am jucat rolul ca o actriţă experimentată, am
fost hazlie şi melancolică, sensibilă şi voluptoasă, am simulat
neliniştea şi gelozia, am vărsat lacrimi false şi-am dat drumul de pe
buzele mele la stoluri de zîmbete afectate. Am îmbrăcat acest
manechin de îndrăgostit cu stofele cele mai somptuoase, l-am plimbat
prin aleile parcurilor mele, am invitat toate păsărelele să cînte cînd va
trece el, şi toate florile mele — lauri şi gherghine — să-l
salute,'înclinînd capetele; l-am făcut să treacă lacul pe spatele argintat
al dragei mele lebede, m-am ascuns în lăuntrul lui şi i-am împrumutat
glasul şi spiritul meu, frumuseţea şi tinereţea, şi i-am dat o aparenţă
atît de seducătoare încît adevărata realitate părea cu mult inferioară
minciunii. Cînd va veni vremea să sfărîm în bucăţele această statuie
goală, o voi face astfel ca el să-şi închipuie că toată vina este a mea,
scutindu-l în modul acesta de remuşcări. Eu voi fi aceea care va înţepa
balonul ca să iasă tot aerul de care e plin. Asta nu este oare o
înşelătorie onorabilă ? Am într-o urnă de cleştar cîteva lacrimi pe care
le-am cules în momentul cînd erau să cadă. Aceasta-i cutia mea cu
diamante pe care o voi prezenta îngerului ce va veni să mă ia spre a
mă duce în faţa lui Dumnezeu.
■ Theodorc : Sînt cele mai frumoase diamante care pot străluci la gîtul
unei femei. Nici o regină nu poartă podoabe atît de scumpe. Eu cred că
Măria Magdalena i-a spălat picioarele lui Isus cu lacrimile acelora pe
care i-a
1
* Rege legendar al Asiriei către anul 2000 î.e.n. 172
consolat ; de asemenea mă gîndesc că tot cu astfel de lacrimi a fost
stropit şi drumul sfîntului lacob — şi nu cu picături de lapte ale
Iunonei, cum s-a pretins. Cine oare are să facă pentru dumneata ceea
ce ai făcut dumneata' pentru el ?
Rosettc : Din păcate, nimeni, pentru că dumneata nu poţi s-o faci.
Thcodore : O, suflete drag, ce n-aş da s-o pot face ! Dar nu-ţi pierde
speranţa. Eşti frumoasă şi încă foarte tînără. Ai de străbătut multe alei
de tei şi de salcîmi înfloriţi pînă să ajungi la acel drum umed, mărginit
de cimişiri şi de arbori fără frunze, care duce de la mormântul de
porfir, unde vor fi îngropaţi frumoşii dumilale ani morţi, la mormîntul
de piatră brută, acoperită de muşchi, unde se vor zvîrli în grabă ce-a
mai rămas din ce ai fost, precum şi fantomele zbîrcite, ce se clatină,
ale zilelor bă-trîneţii dumitale. Mai ai mult de urcat pe muntele vieţii
şi o vreme îndelungată încă nu vei ajunge în zona unde ninge. Eşti
abia în regiunea plantelor aromate, a cascadelor transparente în care
curcubeul îşi suspendă arcurile tricolore, a frumoşilor stejari verzi şi a
lariţelor înmiresmate. Mai urcă puţin, şi de acolo, în orizontul mai larg
care se va desfăşura la picioarele dumitale, vei vedea poate ridicîndu-
se fumul albastru de pe acoperişul sub care doarme acela care te va
iubi. Nu trebuie să disperăm de la începutul vieţii ; se deschid, din
senin, în existenţa noastră perspective la care nu ne mai aşteptam. De
multe ori m-am gîndit că omul care străbate prin viaţă este asemenea
unui pelerin care se urcă pe scara în spirală a unui turn gotic. Lungul
şarpe de granit îşi răsuceşte în întuneric inelele din care fiece solz e o
treaptă. După cîteva cîr-cumvoluţiuni, slaba lumină care se strecura
prin uşă dispare. Umbra caselor, care nu au fost încă depăşite, nu în-
găduie să pătrundă soarele prin răsuflători : pereţii sînt negri, asudaţi ;
ai mai curînd impresia că scobori într-o temniţă din care nu vei mai
ieşi niciodată decît că te urci spre turnuleţul care de jos ţi se pare a fi
zvelt şi suplu, şi acoperit de dantele şi broderii, ca şi cum s-ar fi gătit
pentru bal. Stai la îndoială dacă să mergi mai sus, atît de greu te apasă
pe frunte bezna umedă. Scara se mai în-
173
colăceşte de cîteva ori. şi lucarnele, din ce în ce mai des, îşi
proiectează trefla lor de aur pe peretele opus. începi să vezi coama
dantelată a zidurilor unor case, sculpturile antablamentelor, formele
bizare ale coşurilor ; încă vreo cîţiva paşi şi ochiul planează peste
oraşul întreg ; e o pădure de vîrfuri de suliţe şi de turnuri care se
zbîrlesc din toate părţile, dantelate, crestate, răscroite, stanţate, lăsînd
să pătrundă lumina zilei prin miile lor de deschizături. Domurile şi
cupolele sînt rotunjite ca nişte mamele de femeie gigantică sau ca nişte
cranii de Titani. Cvartalele de case şi de palate se separă în tranşe
umbrite şi luminoase, încă vreo cîteva trepte şi vei ajunge pe
platformă ; atunci vei vedea dincolo de centura oraşului ogoare în-
verzite, coline albastre şi pînzele corăbiilor albind pe panglica moartă
a fluviului. Te inundă o lumină strălucitoare de zi, şi rîndunelele, cu
ciripitul lor vesel, trec în răstimpuri pe lîngă tine. Zvonul îndepărtat al
cetăţii ajunge la urechile tale ca un murmur prietenos sau ca zumzăitul
unui roi de albine ; fiecare clopot deapănă în aer şiraguri de perle
sonore ; vîntul îţi aduce miresmele pădurii vecine şi ale florilor de
munte ; totul nu-i decît lumină, armonie şi parfum. Dacă ţi-ar fi obosit
picioarele sau te-ar fi cuprins descurajarea şi te-ai fi mulţumit să te
aşezi pe o treaptă inferioară, sau pur şi simplu te-ai fi întors, specta-
colul acesta ar fi fost pierdut pentru tine. Uneori, totuşi, turnulnu are
decît o singură deschizătură la mijloc sau ceva mai sus. Aşa după cum
e construit şi turnul vieţii tale ; în cazul acesta, îţi trebuie un curaj mai
susţinut, o perseverenţă înarmată- cu gheare mai ascuţite ca să te
prinzi, pe întuneric, de proeminenţele pietrelor şi să ajungi la trefla
strălucitoare prin care privirile îţi vor zbura peste cîmpie ; sau, cînd
ferestruicile zidurilor au fost astupate, ori nici n-au fost găuriţi pereţii,
trebuie să mergi pînă în vîrf ; dar cu cît te vei urca mai sus, fără să
vezi nimic, cu atît mai imens ţi se va părea orizontul, iar plăcerea şi
surpriza vor fi cu atît mai mari.
Rosettc : O, Theodore, de-ar da Domnul să ajung cît mai repede acolo
unde e fereastra Î*A trecut destulă vreme de cînd urc spirala care
străbate noaptea cea mai adîncă ; dar mi-e teamă ca deschizătura să nu
fi fost zidită, mi-e teamă că va trebui să mă caţăr pînă sus de tot; dar
dacă
174
scara, cu nenumăratele ei.trepte, nu va ajunge decît la o uşă zidită sau
la o boltă de pietre cioplite ?
Theodore : Nu vorbi astfel, Rosette, nici să nu te gîn-deşti la asta. Care
arhitect va construi o scară ce nu duce nicăieri ? De ce să presupui că
paşnicul arhitect al lumii e mai stupid şi mai neprevăzător decît un
arhitect oarecare ? Dumnezeu nu se înşală şi nu uită nimic. Nimeni nu
poate presupune că a vrut să se amuze şi să-ţi joace o festă,
închizîndu-te într-un tub lung de piatră, fără ieşire, fără deschizătură.
De ce vrei ca Dumnezeu să conteste unor biete furnici ca noi mărunta
lor bucurie de un minut şi imperceptibilul bob de mei care ne revine în
lumea asta largă ? Ar trebui să aibă, în cazul acesta, ferocitatea unui
tigru sau a unui judecător ; dar dacă într-adevăr nu ne-ar putea suferi
pînă într-atît, nu ar avea decît să spună unei comete să se abată puţin
din drumul ei şi să ne stranguleze pe toţi cu un fir de păr din coada ei.
Cum îţi închipui că Dumnezeu se poate distra înfigîndu-ne pe-unul
cîte unul într-un ac de aur, aşa cum făcea odinioară împăratul
Domiţian cu muştele ? Dumnezeu nu-i nici portăreasă, nici epitrop ;
deşi e bătrîn, n-a căzut în mintea copiilor. Toate micile răutăţi sînt
`departe de el, şi nu-i atît de neghiob să facă spirite cu noi şi să ne
joace renghiuri ! Curaj, Rosette, curaj ! Dacă nu mai poţi răsufla,
opreşte-te puţin şi reia-ţi respiraţia normală, apoi continuă ascensiunea
: nu mai ai poate decît vreo douăzeci de trepte de urcat pînă să ajungi
la fereastra de unde ai să-ţi vezi fericirea. '
. .
Rosette : Niciodată ! o ! ■ niciodată ! şi dacă voi ajunge cîifdva în
vîrful turnului, va fi numai ca să mă arunc jos.
Theodore : Biata mea fetiţă îndurerată, alungă aceste sinistre gînduri
care zboară în jurul tău ca nişte lilieci şi aruncă pe fruntea ta frumoasă
umbra opacă a aripilor lor. Dacă vrei să te iubesc, fii fericită, şi nu mai
plînge.
(O trage uşor spre el şi o sărută pe oclii.)
Rosette : Ce nenorocire pentru mine că te-am cunoscut ! şi totuşi, dacă
ar fi să mai trăiesc o dată trecutul, aş vrea să te cunosc din nou.
Răceala dumitale mi-a fost mai dulce decît dragostea fierbinte a
altora ; deşi m-ai
175
făcut să sufăr foarte mult, tot ce-a fost mai plăcut în viaţa mea de la
dumneata mi-a venit; prin dumneata am întrezărit ce aş fi putut să fiu.
Ai fost ca un fulger în bezna nopţii ; mi-ai luminat deodată multe
colţuri întunecate ale inimii, ai deschis vieţii mele perspective cu totul
noi. De ]a dumneata am afJat ce este dragostea — e adevărat, o
dragoste nefericită — şi că faptul de a iubi fără a fi iubit are un farmec
melancolic şi profund. Ce frumos e să-ţi aminteşti de cei ce te-au uitat!
Să poţi iubi, chiar cînd eşti singurul care iubeşti, e şi asta o fericire ;
mulţi mor fără s-o fi cunoscut şi adeseori cei care merită să-i plîngi nu
sînt cei care iubesc.
Theodore j Aceştia suferă, îi dor rănile, dar cel puţin trăiesc. Ţin la
ceva, au un astru în jurul căruia gravitează, un pol spre care tind cu
ardoare. Au ce să-şi dorească, pot spune : „Dacă voi ajunge acolo,
dacă voi avea ce vreau, voi fi fericit". Au agonii înfricoşătoare, dar
murind, cel puţin pot mărturisi : „Mor pentru iubirea mea". A muri
astfel înseamnă a renaşte. Adevăraţii, singurii nenorociţi ce nu se pot
vindeca sînt acei care îşi întind nebuneşte braţele spre întregul univers,
acei care vor tot şi nu vor nimic ; dacă un înger sau o zînă ar coborî pe
pămînt şi le-ar spune pe neaşteptate : „Doreşte-ţi un lucru şi-l vei
avea", i-ar vedea încurcaţi şi muţi.
Rosctte : Dacă ar veni o astfel de zînă, ştiu bine ce î-aş cere.
Theodore : Dumneata, Rosette, ştii, şi iată de ce eşti mai fericită decît
mine, căci eu nu ştiu. Multe dorinţe vagi se zbat în mine, se amestecă
între ele şi dau naştere altora care le înghit apoi pe cele dinţii.
Dorinţele mele sînt ca un stol de păsărele care se învîrtejesc ş> zboară
de colo-colo, fără ţel ; dorinţa dumitale e ca un vultur cu ochii aţintiţi
la soare, cu aripile întinse, dar lipsa de aer îl împiedică să se înalţe. Ah
! dacă aş putea şti ce vreau,-dacă ideea care mă urmăreşte s-ar
desprinde limpede şi precis din ceaţa ce o înconjoară, dacă pe înaltul
cerului ar apărea steaua mea favorabilă sau fatală, dacă lumina, pe
care trebuie s-o urmez, ar radia noaptea, fie ca un foc de baltă perfid,
fie ca un far ospitalier ; dacă, în sfîrşit, coloana mea de foc ar merge
înainte, chiar de-ar străbate un deşert fără mană şi fără izvoare, dacă aş
şti încotro
176
merg — chiar de ar fi să mă îndrept spre o prăpastie ! — mi-ar plăcea
mai mult cursele nesăbuite de vînători blestemaţi, prin hîrtoape şi
tufărişuri, decît tropăitul acesta pe loc, absurd şi monoton. A trăi astfel
înseamnă a face o treabă aidoma cu aceea a cailor legaţi la ochi, care
în-vîrtesc roata unei fmtîni, şi fac mii de leghe, fără a vedea ceva şi
fără a se mişca din loc. De multă vreme mă în-vîrtesc şi găleata
trebuie să fi ajuns desigur sus.
Rosette : Ai multe puncte de asemănare cu d'Albert,
şi, cînd vorbeşti, mi se pare uneori că-l aud pe el. Nu mă
îndoiesc că, după ce-l vei cunoaşte mai bine, ai să te simţi
atras de el, nu se poate să nu vă înţelegeţi. Aceleaşi ela-
, nuri fără ţintă îl frămîntă şi pe el; şi el iubeşte imens
l dar nu ştie ce, ar voi şi el să se urce la cer, deoarece pă-
] mîntul i se pare o scăricică bună doar să pui un singur
Î picior pe ea, şi e mai orgolios decît Lucii'er înainte de
'I cădere.
Theodore : Mi-a fost teamă, la început, să nu fie unul dintre acei poeţi
— şi sînt atîţia — care au alungat poezia de pe părriînt, unul dintre
aceia care înşiră perle false şi nu văd în toată lumea asta decît ultima
silabă a cuvintelor, iar după ce-au rimat umbră cu sumbră, inimă cu
sublimă şi Dumnezeu cu Elizeu, îşi încrucişează conştiincios braţele şi
picioarele şi îngăduie sferelor să-şi urmeze drumul lor în spaţiu.
Rosette : Nu e dintre aceştia. Versurile lui sînt mai prejos decît el şi
nu-l exprimă. S-ar putea ca cineva să-şi facă o idee falsă despre
persoana lui, luîndu-se numai după cele ce-a scris ; adevăratul său
poem este el însuşi, şi nu ştiu dacă va face vreodată altul. Are în
adîncul cugetului său un harem de idei frumoase pe care le-a în-
conjurat cu un triplu zid, fiind mai gelos pe ele decît a fost vreodată
Un sultan pe cadînele sale. El nu dă la iveală decît versurile de care nu
se mai sinchiseşte sau de care-i dezgustat; le dă pe uşă afară, şi lumea
nu primeşte decît versurile de care s-a săturat el.
Theodore : Ii înţeleg şi gelozia şi pudoarea. După cum mulţi oameni
nu vorbesc de dragostea lor decît atunci cînd n-o mai au, sau de
amantele lor decît după ce-au murit...-
Rosette : E atît de greu să-ţi aparţină ceva în lumea asta numai ţie.
Orice faclă atrage puzderie de fluturi, orice
177
12
comoară atrage puzderie de hoţi ! îmi plac taciturnii ca-re-şi iau
secretul cu ei în mormînt, refuzînd să-l ofere atingerilor impudice şi
murdare ale mulţimii. îmi plac îndrăgostiţii care nu scriu numele
iubitei lor pe nici o scoarţă de copac, care nu-l încredinţează nici unui
ecou şi care se tem să nu-l pronunţe în timpul somnului, cind visează.
Fac parte din numărul acestora, n-am mărturisit nimănui la cine mă
gîndesc <şi nimeni nu va şti pe cine iubesc... Dar s-a făcut aproape ora
unsprezece, dragul meu' Theodore, trebuie să fii obosit şi eu nu te las
să te odihneşti. Cînd soseşte clipa despărţirii, încerc o strîngere de
inimă, şi mi se pare că-i ultima oară cînd te mai văd. Prelungesc cit
pot mai mult clipa, dar în cele din urmă mă văd silită să plec. Plec,
adio, mi-e teamă că mă caută d'Albert, adio, prietene.
Theodore îi petrecu braţul în jurul taliei, şi o conduse pînă la uşă, se
opri în prag şi o urmări multă vreme cu privirea, coridorul era
prevăzut din loc în loc cu ferestre mici, cu geamurile înguste, prin care
pătrundeau atunci razele lunii, producînd alternativ lumini şi umbre
foarte bizare. La fiecare fereastră, silueta albă şi diafană a Ro-settei
strălucea ca o fantomă argintie, apoi dispărea pentru a apare, puţin mai
departe, şi mai luminoasă ; în sfîrşit se făcu nevăzută, de-a binelea.
Theodore rămase cîteva minute nemişcat, cu braţele încrucişate, parcă
ar fi fost cufundat într-o profundă meditaţie, apoi îşi trecu mina pe
frunte şi, cu o mişcare a capului, îşi dădu părul .pe spate, intră în
cameră şi se culcă, după ce sărută pe frunte pajul care dormea înainte.
CAPITOLUL VII
îndată ce se lumină de ziuă în camera Rosettei, d'Albert se anunţă cu o
grabă care nu-i era obişnuită.
— Iată-te, spuse Rosette, aş zice că ai venit foarte devreme, dacă ai
putea vreodată să ajungi devreme undeva. Aşa încît, drept recompensă
pentru gentileţea ta, îţi acord mîna să mi-o săruţi.
Şi scoase de sub cearşaful de olandă garnisit cu dantelă cea mai
drăgălaşă mînuţă care s-a văzut vreodată terminînd im braţ rotund şi
plinuţ.
D'Albert o sărută cu gravitate : — Şi cealaltă, surioara, n-o sărutăm şi
pe ea ?
— Dumnezeule ! dar nimic nu-i mai uşor. vSînt azi într-o dispoziţie
de zile mari ; poftim. Şi trase afară şi cealaltă mină cu care-l lovi
uşurel peste gură, Nu sânt eu femeia cea mai amabilă din lume ?
— Eşti hatârul în persoană, şi ar trebui să ţi se ridice temple de
marmură albă în boschete de mirt. Într-adevăr, mi-e teamă să nu
păţeşti ce-a păţit Psyche, şi Venus să devină geloasă pe tine, spuse
d'Albert, împreunînd manile amantei sale şi ducîndu-le pe amîndouă la
buze.
— Ce le-ai mai înşirat pe toate astea dintr-o răsuflare ! s-ar zice că le-
ai învăţat pe de rost, spuse. Rosette, făcînd o uşoară şi delicioasă
strîmbătură.
— Deloc : meriţi, desigur, să-ţi fi adresat cîteva cuvinte anume
ticluite pentru tine, căci eşti făcută să culegi cele mai neprihănite
madrigale, îi replică d'Albert.
— Aaa ! hotărât lucru, ţi s-a întîmplat ceva astăzi, nu ? sau eşti bolnav
? numai aşa-mi explic de ce ai devenit atît de gentil! Mi-e teamă că ţi
se apropie sfîrşitul. Nu ştii că dacă îti schimbi deodată năravul, fără un
motiv
179
12*

vizibil, e semn râu ? Or; e cert că, în ochii tuturor femeilor care şi-au
dat osteneala să te iubească, treci drept un ins cum nu se poate mai
mohorît, şi — tot atît de cert — acum eşti cit se poate de fermecător şi
de o amabilitate cu totul neaşteptată. Observ, abia în clipa asta, că eşti
palid, bietul meu d'Albert : dă-mi mîna, să-ţi iau pulsul — îi ridică
mîneca şi îi numără bătăile pulsului cu o gravitate comică. Nu... Eşti
cît se poate de sănătos, şi nu ai nici cel mai mic simptom de febră.
Atunci înseamnă că eu sînt excesiv de drăguţă în dimineaţa asta ! Du-
te şi caută-mi oglinda, să văd pînă la ce punct curtoazia ta e
îndreptăţită sau nu. D'Albert luă o oglinjoară de pe toaletă şi o puse pe
pat.
— La drept vorbind, spuse Rosette, nu ai greşit prea mult. De ce nu
compui un sonet despre ochii mei, domnule poet ? Nu ai nici un motiv
să n-o faci. Vai ! ce nefericită sînt! să ai asemenea ochi şi un asemenea
poet, şi să nu-ţi închine măcar un sonet, de parcă ai fi chioară şi ai
avea un sacagiu drept amant ! Nu mă iubeşti, domnule, . nu mi-ai
făcut nici măcar un sonet acrostih. Şi gura mea, cum o găseşti ? Doar
cu gura asta te-am sărutat, şi poate că am să te mai sărut, frumosul
meu cavaler tenebros ; într-adevăr, e o favoare pe care n-o meriţi (ceea
ce spun nu este pentru astăzi, căci astăzi ai merita de toate) ; dar, ca să
nu vorbesc numai de mine, eşti, în dimineaţa asta, de o frumuseţe şi de
o prospeţime fără seamăn, faci impresia unui frate al Aurorei ; deşi
abia s-a făcut ziuă, te-ai şi gătit şi împopotonat de parcă te-ai duce la
bal. Ai cumva, din întîmplare, vreun plan în privinţa mea ? te-ai
pregătit cumva să dai o lovitură â la Jarnac1 virtuţii mele ? vrei,
poate, să mă cucereşti ? A ! da... uitasem că asta ai făcut-o cam
demult, că-i o poveste veche.
— Rosette, nu mai glumi în felul ăsta, ştii prea bine că te iubesc.
— Depinde. Eu n-o ştiu prea bine, dar tu ?
— Nici că se poate mai bine şi pînă într-atît încît dacă ai avea
bunătatea să-mi interzici să-ţi intru în casă, ţi-aş demonstra-o — si
îndrăznesc să mă laud — în chip victorios.
1
Lovitură decisivă dată unui adversar.
•— Asta nu, oricît aş dori să mă las convinsă, uşa mea va rămîne
totdeauna deschisă ; sînt prea drăguţă pentru a sta cu uşile încuiate ;
soarele străluceşte pentru toată ' lumea, şi frumuseţea mea va face
astăzi ceea ce face soarele, ce părere ai ?
— Pe cuvînt de onoare, părerea mea este foarte proastă ; dar
fă cum vrei, închipuindu-ţi că aş avea o părere excelentă. Sînt prea
umilul tău sclav, şi îmi depun voinţa la picioarele tale.
■—■ Nici că se poate mai bine, rămîi cu convingerile tale şi lasă astă-
seară cheia în uşa camerei în care stai.
— Domnul cavaler Theodore de Serannes — anunţă o negresă,
băgîndu-şi capul mare, zîmbitor şi bucălat, între cele două canaturi ale
uşii ■— vrea să vă prezinte omagiile şi vă roagă să binevoiţi a-l primi.
— Introdu-l pe domnul cavaler, spuse Rosette, trăgîn-du-şi cuvertura
pînă la bărbie.
Theodore se duse mai întîi la patul Rosettei, căreia îi făcu cel mai
profund şi graţios salut — la care ea îi răspunse cu un semn amical din
cap —■ şi apoi se întoarse spre d'Albert, pe care-l salută degajat şi
curtenitor.
■—■ Unde v-aţi oprit ? întrebă Theodore. Am întrerupt poate o
convorbire interesantă : continuaţi, vă rog, şi pu-neţi-mă în cîteva
cuvinte la curent.
■— A, nu ! răspunse Rosette cu un zîmbet poznaş, vorbeam de
afaceri.
Theodore se aşeză la piciorul patului, deoarece d'Albert luase loc la
căpătîi, în virtutea dreptului primului sosit ; convorbirea, foarte
spirituală, foarte veselă şi foarte vie, sărea de la un subiect la altul şi
de aceea nici nu o vom relata : ne temem că, transcriind-o, ar pierde
prea mult. Aerul, tonul, înflăcărarea vorbelor şi a gesturilor, miile de
moduri de a pronunţa un cuvînt, spiritele, aidoma spu- _ mei de
şampanie care gîlgîie şi se evaporează imediat, sînt lucruri imposibil
de fixat pe hîrtie, de reprodus. E o lacună pe care lăsăm s-o umple
cititorul, şi cu siguranţă o va face mai bine decît aş fi făcut-o eu : să-şi
închipuie deci că urinează cinci sau şase pagini, pline de tot ce-i mai
subtil, mai capricios, mai fantastic şi mai bizar, mai elegant şi mai
sclipitor.
180
181
Ştim prea bine că ne folosim de un artificiu asemănător cu acela al lui
Timanthe, care, disperat că nu va putea reda figura lui Agamemnon, îi
aruncă o draperie pe cap ; dar mai bine să fim timizi decît imprudenţi.
Nu ar fi poate de prisos să aflăm motivele pentru care d'Albert se
sculase atît de dimineaţă, şi ce vânt -la adus la Rosette atît de devreme
de parcă ar mai fi fost îndrăgostit ; în a"parenţă era oarecum mînat de
o gelozie surdă şi nemărturisită. E cert că nu prea mai ţinea la Rosette,
şi că s-ar fi simţit foarte bine dacă ar fi scăpat de. ea, dar voia, cel
puţin, s-o părăsească el, nu să fie părăsit — ceea ce răneşte totdeauna,
şi în mod profund, orgoliul unui bărbat, oricît de bine ar fi stinsă
flacăra primei sale iubiri. Theodore era un cavaler atît de frumos încît
cu greu îl puteai vedea apărînd undeva fără să atragă toate privirile şi
fără ca inimile să urineze privirilor — ceea ce s-a în-tîmplat de atîtea
ori ; lucru ciudat, deşi multora le-a suflat femeile, nici un amant nu i-a
păstrat acel îndelung resentiment pe care îl are oricine împotriva celui
ce i-a luat locul lîngă amantă. Era, în felul lui de a se purta, un farmec
atît de cuceritor, o graţie atît de firească, o blîn-deţe şi o mîndrie la
care pînă şi bărbaţii deveneau sensibili. D'Albert, care venise la
Rosette cu dorinţa de a-l trata foarte rece pe Theodore, dacă-l va
întîlni, fu deosebit de surprins că, în prezenţa lui, nu simţea nici cea
mai mică pornire de mînie, şi că primea cu atîta uşurinţă avansurile
sale. După o jumătate de oră, ai fi zis că sînt doi prieteni din copilărie ;
şi totuşi d'Albert avea convingerea intimă că, dacă vreodată Rosette
avea să iubească, pe bărbatul acesta îl va iubi, dîndu-i astfel un motiv
să fie gelos, cel puţin pentru viitor, deoarece în prezent nu bănuia încă
nimic ; ce ar fi fost dacă şi-ar fi văzut iubita, într-un capot alb,
strecurîndu-se, ca un fluture de noapte pe o rază de lună, în camera
frumosului tînăr şi ieşind, după vreo trei, patru ore, cu misterioase
precauţiuni ? Ar fi putut. într-adevăr, să se socotească şi mai nefericit
decît era, deoarece nu s-a văzut niciod"ată ca o femeie drăguţă şl
îndrăgostită să iasă din camera unui cavaler, nu mai puţin drăguţ, la fel
cum a intrat.
Rosette îl asculta pe Theodore cu multă atenţie, aşa cum îl asculţi pe
cineva pe care-l iubeşti ; iar ceea ce spu-
182
nea el era atît de amuzant şi atît de variat încît atenţia ei era foarte
firească şi uşor de explicat. Astfel că d'Albert nici nu se supără. Tonul
cu care Theodore vorbea Rosettei era politicos, amical — dar nimic
mai mult.
— Ce facem azi, Theodore, întrebă Rosette : dacă ne-am duce
să ne plimbăm cu barca ? ce zici ? sau dacă ne-am duce la vînătoare ?
— Să mergem la vînătoare, e mai puţin melancolic decît să aluneci pe
apă lîngă vreo lebădă plictisită, şi să mototoleşti frunzele de nufăr din
dreapta şi din stînga ta, nu eşti de aceeaşi părere, d'Albert ?
— Mi-ar plăcea poate mai mult să mă las dus de o barcă pe firul apei
decît să alerg, pierzîndu-mi răsuflarea, în urmărirea unui biet animal :
dar, unde vă duceţi voi, merg şi eu ; şi acum nu avem altceva de făcut
decît s-o lăsăm pe doamna Rosette să se scoale şi să-şi pună veşminte
de rigoare. Rosette făcu un semn de aprobare şi sună să vină cineva
s-o ajute la îmbrăcat. Cei doi tineri plecară la braţ ; era uşor de ghicit,
văzîndu-i împreună, că unul era amantul oficial şi celălalta amantul
iubit al aceleiaşi persoane.
Nu trecu mult şi toată lumea fu gata. D'Albert şi Theodore erau deja
călare, şi aşteptau în prima curte, cînd Rosette, îmbrăcată în
amazoană, apăru pe treptele peronului. Avea, în costumul acesta, o
înfăţişare dezinvoltă şi hotărâtă, care-i venea de minune ; sări în şa cu
sprinteneala ei obişnuită şi lovind cu nuiaua calul, acesta porni ca o
săgeată. D'Albert dădu şi el pinteni calului şi-o ajunse din urmă.
Theodore îi lăsă s-o ia puţin înainte, fiind sigur că va fi lîngă ei, cînd o
să vrea. Părea să aştepte ceva şi întorcea deseori capul spre castel.
— Theodore ! Theodore ! vino odată î ce, te-ai urcat .pe un cal de
lemn ? îi strigă Rosette.
Theodore o luă la galop, micşorînd distanţa care-l despărţea de
Rosette, fără să i se alăture cu totul.
Se uită din nou spre castelul care începea să se piardă în urmă ; la
capătul drumului apăru, într-un mic vârtej de praf, cineva care se
mişca foarte iute şi nu se putea distinge încă. După câteva minute,
vârtejul îl ajunse pe Theodore şi lăsă să se întrezărească — întocmai
ca printre
183
norii clasici din Iliada — figura îmbujorată şi proaspătă a
misteriosului paj.
— Theodore, haide odată ! strigă din nou Rosette, dă-i pinteni
broaştei ţestoase şi vino lingă noi.
Theodore dădu frîu liber calului care tropăia şi se cabra de nerăbdare,
apoi, în cîteva secunde, îi depăşi pe d'Albert şi pe Rosette.
— Cine mă iubeşte, mă urmează, spuse Theodore, sărind o barieră de
patru picioare înălţime. Ei bine ! domnule poet, întrebă el cînd ajunse
de partea cealaltă, nu sari ? ai un cal înaripat, după cît se spune.
■— Pe legea mea că mai degrabă aş face un ocol ; n-am decît un
singur cap, şi dacă mi-l sparg pe ăsta... de-aş avea mai multe, aş
încerca, răspunse d'Albert zîmbind.
— Aşadar nimeni nu mă iubeşte, pentru că nimeni nu mă urinează,
spuse Theodore, lăsînd în jos colţurile arcuite ale buzelor — mai mult
ca de obicei. Micul paj ridică spre el ochii albaştri, cu un aer dojenitor,
şi îşi lipi căîcîiele de burta calului.
Calul făcu o săritură enormă.
-— Ba da ! e cineva, îi spuse el, ajungînd dincolo de barieră.
Rosette îi aruncă o privire ciudată copilului şi roşi pînă în albul ochilor
; apoi, dînd iepei sale o lovitură furioasă de cravaşa, trecu peste
traversa de lemn verde care bara aleea.
-— Şi crezi, Theodore, că eu nu te iubesc ?
Copilul o privi pieziş, pe sub sprîncene, şi se apropie de Theodore.
D'Albert ajunsese în mijlocul aleii, şi nu văzuse nimic din cele
întâmplate ; deoarece, încă din vremi imemoriale, taţii, bărbaţii şi
amanţii au deosebitul privilegiu de a nu vedea nimic.
■—■ Isnabel, spuse Theodore, eşti nebun, şi dumneata, Rosette,
nebună ! Isnabel, nu ai luat destulă disianţă spre a sări, şi dumneata,
Rosette, erai cît pe-aci să-ţi agăţi rochia de stîlpi. Puteaţi să vă ucideţi.
— Ce importanţă are ? replică Rosette, cu glasul atît de trist şi de
melancolic încît Isnabel o iertă că a sărit şi ea bariera.
184
Mai merseră încă puţin, şi sosiră la un rond unde îi aşteptau rîndaşii şi
haita.- Şase alei cu bolţile tăiate în rămurişul des al pădurii duceau
toate la un mic turn de piatră cu şase feţe, pe fiecare din ele fiind
gravată denumirea drumului care se termina acolo. Arborii se înălţau
atît de sus încît păreau că vor să scarmene norii de lină şi fulgi pe care
un vînt destul de iute îi mina peste vîrfurile lor ; iarba era înaltă şi
deasă, crîngurile, în care era greu de pătruns, ofereau refugiu şi
adăpost animalelor fugărite, astfel încît vînătoarea promitea să fie
foarte reuşită. Era o adevărată pădure din vremile străvechi, cu stejari
bă-trîni, mai mult decît seculari, aşa cum nu se mai văd astăzi, cînd nu
mai sădim copaci, neavînd răbdare să-i aşteptăm decît pe cei care au şi
început să crească ; era o pădure ereditară, semănată de străbunici
pentru părinţi, de părinţi pentru nepoţi, cu alei de o lărgime enormă, cu
obeliscul purtînd o sferă în vîrf, cu fîntîna avînd un ghizd de pămînt
pietros, cu balta de rigoare, cu paznici pudraţi, avînd pantaloni de
piele galbenă şi sacouri de un albastru ceresc ; una dintre acele păduri
dese şi umbroase, în care se disting în mod admirabil crupele satinate
si albe ale cailor mari Wouvermans şi pîlniile largi ale goarnelor â la
Dampierre, pe care un Parrocel simte o deosebită plăcere să le picteze
strălucind pe spatele rîndaşiior. O puzderie de cozi de cîini,
asemănătoare unor cornuri sau unor co-soare, se încovrigau şi
fremătau într-un nor de praf. Se dădu semnalul, fură dezlegaţi cîinii
care smuceau de zgardă cît pe-aci să se stranguleze, şi vînătoarea
începu. Nu vom descrie foarte precis ocolurile şi cotiturile făcute de
cerb prin pădure ; nici nu ştim foarte exact dacă era un ,,cerb de şapte
ani", în pofida numeroaselor cercetări pe care le-am făcut, n-am ajuns
la o concluzie, ceea ce este, într-adevăr, dureros. Totuşi, ne gîndim că
într-o asemenea pădure, atît de bătrînă, atît de umbroasă, atît de
seniorială, nu ar trebui să se găsească decît „cerbi de şapte ani", şi nu
vedem de ce acela după care alergau, pe cai de diferite culori şi non
passibus aequis1, cele patru principale personaje ale acestui ilustru
roman, nu ar fi fost un asemenea cerb.
1
Cu paşi inegali (lat.).
135
Cerbul fugea ca un adevărat cerb ce era, iar cei cincizeci de cîini, care
goneau pe urmele lui, constituiau un stimulent, şi nu dintre cele mai
mediocre, pentru a-l determina să fugă mai repede încă decît de obicei.
Cursa se desfăşura cu o astfel de iuţeală îneît nu se auzea decît rareori
vreun lătrat.
Theodore, cel nini iscusit călăreţ, avînd şi calul cel mai bun, îi dădea
pinteni cu un nemaipomenit elan. D'Al-bert îl urma îndeaproape.
Veneau apoi Rosette şi micul paj Isnabel, la o distanţă care creştea din
minut în minut.
Distanţa fu în curînd atît de mare îneît nu se mai putea spera într-o
restabilire a echilibrului.
— Dacă ne-am opri puţin, întrebă Rosette, să lăsăm caii să mai
răsufle ? Vînătorii se îndreaptă .spre iaz, cunosc o scurtătură pe unde
putem ajunge odată cu ei.
Isnabel trase frîul căluţului său de munte ; acesta lăsă capul în jos, îşi
scutură smocurile de păr din coamă care-i cădeau pe ochi, apoi începu
să scormonească nisipul cu copita.
Căluţul făcea cel mai perfect contrast cu calul Roset-tei ; era negru ca
noaptea, pe cînd celălalt era alb ca satinul ; era zbîrlit peste tot şi
ciufulit, celălalt avea coama împletită, coada pieptănată şi buclată. Al
doilea făcea impresia că-i un inorog, primul că-i un cîine sîrmos.
Aceeaşi deosebire antitetică putea fi văzută şi la stă-pîni şi la monturi.
Rosette avea părul tot aşa de negru pe cît era de blond părul lui
Isnabel; sprînccnele ei erau foarte clar desenate şi într-un mod foarte
vizibil ; ale lui Isnabel nu erau mai viguroase decît pielea lui şi
semănau cu puful piersicii. Culoarea uneia era strălucitoare şi con-
sistentă ca lumina amiezii; tenul celuilalt avea transparenţele şi
nuanţele roşietice ale zorilor de zi.
— Dacă am încerca să-i ajungem acum din urmă pe vînători ? o
întrebă Isnabel pe Rosette ; caii au avut destul timp să răsufle.
— Haide ! răspunse drăguţa amazoană, şi porniră la galop pe o alee
transversală destul de strimtă, care ducea la baltă ; caii alergau unul
lîngă altul şi ocupau aproape toată lărgimea drumului.
Pe marginea aleii de-a lungul căreia înainta Isnabel, se vedea cum se
apropie un copac întortocheat şi noduros,
186
întinzînd o ramură groasă cît un braţ, care părea să-I ameninţe cu
pumnul pe călăreţ. Copilul iiu-l zări.
— Ia seama, strigă Rosette, apleacă-te ! vezi să nu te trîntească !
îndemnul venise prea tîrziu ; creanga îl izbi pe Isnabel. Din pricina
violenţei loviturii, scăpă frîul. Cum calul continua să gonească la
galop şi ramura fiind prea vîrtoasă ca să se îndoaie, Isnabel se pomeni
smuls din şa şi zvârlit cu violenţă înapoi.
. Copilul leşină pe loc. Rosette, tare speriată, sări de pe cal şi se repezi
la paj, care nu dădea nici un semn de viaţă. Ii căzuse pălărioara, de pe
cap şi şuviţele părului frumos şi blond se împrăştiaseră pe nisip.
Minutele sale, cu pumnii deschişi, făceau impresia unor mîini de
ceară, atît erau de palide. Rosette îngenunche lîngă el şi încercă să-l
aducă în simţiri. Nu avea la ea nici un fel de săruri, nici o sticluţă, se
afla într-o mare încurcătură. în sfîrşit zări o groapă destul de adîncă, în
care apa de ploaie ce se adunase apucase să se limpezească ; îşi muie
degetele, spre marea spaimă a unei broscuţe — naiada acestor unde —
■ şi stropi cu cîteva picături tîmplele albăstrii ale pajului. Se părea că
nu le simte, perlele de apă se prelingeau de-a îungul obrajilor albi ca
lacrimile unei silfide pe o petală de crin. Rosette, gîndindu-se că
hainele l-ar putea stingheri, îi desfăcu centura, îi desfăcu haina şi-i-
descheie cămaşa pentru ca pieptul să i se poată mişca mai în voie.
Ceea ce văzu atunci Rosette ar fi constituit pentru un bărbat cea mai
plăcută surpriză de pe lume, dar ei — după cît se părea — nu-i făcu
nici o plăcere, căci sprîncenele i se apropiară şi buza superioară îi
tremură uşor : zărise nişte sîni foarte albi, neformaţi complet, dar plini
de cele mai extraordinare făgăduinţe, împlinite în bună parte, sîni
rotunzi, netezi, ivorini, pentru a vorbi în maniera lui Ronsard, delicioşi
cînd îi priveşti, şi mai delicioşi cînd îi săruţi.
■— O femeie ! izbucni ea, o femeie, ah ! Theodore !
Isnabel, ca să-i păstrăm numele, deşi nu-i al ei, începu să respire
încetişor, îşi ridică alene pleoapele alungite ; nu fusese rănit, ci numai
ameţit. Se sculă în capul oaselor şi, cu ajutorul Rosettei, putu să se
ridice în picioare şi să se
187
urce pe calul, care, după ce nu-l mai simţise pe călăreţ, se oprise
locului.
Porniră cu paşi mărunţi spre iaz, unde într-adevăr ei, sau mai curînd
ele, îi găsiră pe ceilalţi vînători. Rosette îi povesti lui Theodore în
cîteva cuvinte ce se întîmplase. 1 Acesta făcu feţe-feţe în timp ce
vorbea Rosette, şi, pe tot ;| parcursul drumului îşi ţinu calul
alături de calul lui Isnabel.
Se întoarseră la castel foarte devreme ; ziua, începută atît de vesel, se
terminase destul de trist.
Rosette era gînditoare, şi d'Albert părea şi el cufundat in adînci
reflecţii. Cititorul va afla curînd pricina.
CAPITOLUL VIII
Nu, dragul meu Silvio, nu te-am uitat, nu sînt ca alţii care merg pe
drumul vieţii cu ochii aţintiţi înainte, fără să arunce vreodată o privire
îndărăt; pe mine mă urmăreşte trecutul şi uneori încalecă prezentul, ba
chiar şi viitorul ; prietenia ta e ca un loc bătut de soare, care se
desprinde cu cea mai mare claritate pe orizontul deja în întregime
albastru al anilor mei din urmă ; adesea, din piscul pe care mă aflu, mă
întorc pentru a-l contempla cu un sentiment de nespusă melancolie.
A ! ce vremuri frumoase au fost ! Şi ce neprihăniţi eram ! Ca nişte
îngeri ! Picioarele noastre abia de atingeau pămîntul, parcă ne
crescuseră aripi la umeri ; dorinţele noastre ne ridicau în văzduh, şi
adierea primăverii făcea să vibreze în jurul frunţilor noastre blonda
aureolă a adolescenţei.
Iţi aminteşti de acea mică insulă plantată cu plopi, aşezată acolo unde
rîul formează un braţ ? Ca să ajungi la ea, trebuia să treci pe o
scîndură destul de lungă, foarte îngustă şi care se îndoia la mijloc într-
un chip cam ciudat ; o adevărată punte a caprelor, pe care, efectiv, o
foloseau numai ele : delicioasă privelişte ! Iarba deasă şi măruntă, din
care florile de nu-mă-uita ne priveau clipind din gingaşele lor pupile
albastre ; o cărare acoperită de un nisip galben cum e nanchinul
înconjura ca o centură rochia verde a insulei, strîngîndu-i talia ;
umbra, în continuă mişcare, a plopilor tremurători şi a celor]alţi plopi
nu erau desigur singurele lucruri plăcute din acest paradis : se mai
puteau vedea bucăţi mari de pînză pe care femeile le întindeau pe
iarbă ca să le albească rouă — ai fi zis că sînt pătrate de zăpadă ;
îţi aminteşti de fetiţa foarte
189

brună, pîrlită de soare, cu ochi mari şi sălbatici care ardeau cu o


strălucire atît de vie printre şuviţele lungi de păr, şi care alerga
caprele, ameninţmdu-le cu nuiaua de răchită, oînd i se părea că vor să
se apropie de acele pînze, date în grija ei, îţi aduci aminte de ea ? Şi
fluturii de culoarea sulfului, cu zborul inegal şi şovăitor, şi pescăruşul-
verde, pe care de-atîtea ori am încercat să-l prindem şi care-şi avea
cuibul în desişul 'de arini ? şi pîrtiile care coborau spre riu, cu treptele
lor rudimentare, cu stîlpii şi ţăruşii, înverziţi în partea de jos, pîrtii care
mai niciodată nu se puteau folosi din pricina unui grilaj -de plante şi
rămuriş ? Ce limpede era apa, şi ce mai sclipea ! ne uitam pînă în
fund, la aşternutul de prundiş auriu ; ce plăcere să stai pe mal cu
picioarele în rîu şi să priveşti nuferii cu flori de aur, cu tijele care se
leagănă graţios, făcînd impresia unor fire de păr verde resfirate pe
spatele de culoarea agatei a vreunei nimfe care făcea baie. Cerul se
contempla în această oglindă, cu zîmbetele sale de azur şi transparenţe
de un gri nemaipomenit de îneîntător, iar în toate orele zilei se
perindau pe baltă turcoaze, paiete, norişori de vată şi moaruri de o
inepuizabilă varietate. Cit de mult îmi plăceau escadrele de răţuşte cu
gîtul de smarald, care înotau fără încetare de la un mal la celălalt
încreţind luciul de gheaţă al apei !
Şi ce bine ne potriveam noi cu acest peisaj ! cum ne atrăgea natura,
atît de dulce şi de odihnitoare, şi ce uşor ne armonizam cu ea !
Primăvara de afară, tinereţea dinăuntru, lumina de pe iarba însorită,
surîsul de pe buze, omătul de flori din toate tufişurile, albele iluzii ce
înfloreau în sufletele noastre, roşaţa pudică de pe obrajii noştri şi de pe
florile de măceş, poezia care cînta în inimile noastre, ciripitul păsărilor
ascunse în arbori, lumina, gîn-guritul, miresmele, miile de zvonuri
nedesluşite, inima care bate, apa care mişcă o pietricică, un fir de iarbă
sau un gînd care se nasc, o picătură de rouă care se prelinge pe un
caliciu, o lacrimă care se revarsă de-a lungul unei pleope, un suspin de
iubire, un foşnet de frunze... ce seri am petrecut noi acolo, plimbîndu-
ne agale, atît de aproape de mal încât uneori mergeam cu ^xn picior în
apă şi cu celălalt pe pămînt.
190
Vai ! toate astea n-au durat prea mult, cel puţin la mine — deoarece
tu, dobîndind ştiinţa de a fi bărbat, ai ştiut în acelaşi timp să-ţi păstrezi
candoarea de copil. Germenul corupţiei care sălăşuia în mine s-a
dezvoltat foarte repede şi gangrena a mistuit fără milă tot ce aveam
curat şi sănătos: Singurul lucru bun care mi-a rămas este prietenia faţă
de tine.
De obicei nu-ţi ascund nimic, nici din ce făptuiesc, nici din ce gîndesc.
Ţi-am dezvăluit, în toată goliciunea lor, cele mai secrete vibraţii'ale
inimii mele ; oricît de bizare, de ridicole, de excentrice mi-ar fi
reacţiile sufleteşti, nu pot să nu ţi le descriu"; dar ceea ce încerc de
oîtva timp este realmente atît de straniu, că abia îndrăznesc s-o recu-
nosc în faţa mea însumi. Ţi-am scris cîndva că, tot cău-tînd frumosul
şi străduindu-mă să ajung pînă la el, mi-a fost" teamă să nu încep a
umbla pînă la urmă după ceva imposibil sau monstruos. Aproape că
am şi ajuns acolo ; cînd oare am să ies din vălmăşagul acesta de
curente care se ciocnesc între ele şi mă împing ba la stînga, ba la
dreapta ? cînd oare puntea vasului meu va înceta să mi se clatine sub
picioare şi nu va mai fi măturată de valurile tuturor furtunilor ? unde
voi găsi un port, să pot arunca ancora, şi o stîncă neclintită, pe care să
n-o izbească talazurile, ca să-mi pot stoarce şi eu părul de spuma mării
şi să mi-l pot usca ?
Ştii cu ce ardoare am căutat frumuseţea fizică, ce importanţă am dat
aspectului exterior şi cu ce dragoste m-ăm agăţat de lumea palpabilă :
pricina o fi că sînt prea corupt şi prea blazat pentru a crede în
frumuseţea morală, şi pentru a o urinări cil earecare continuitate. Nu
mi-a rămas nimic din cunoştinţele mele despre bine şi rău, şi, din
depravare în depravare, am ajuns să mă comport ca un săl-batic
neştiutor sau ca un copil. într-adevăr nimic nu mi se pare vrednic nici
de laudă şi nici de condamnare, şi cele mai ciudate manifestări nu mă
miră cîtusi de puţin. Conştiinţa mea e surdă şi mută. Adulterul mi se
pare lucrul cel mai nevinovat de pe lume ; cred că-i foarte firesc ca o
fată să se prostitueze ; am impresia că aş putea să-mi trădez prietenii
fără cea mai mică remuşcare, şi nu mi-aş face nici un scrupul dacă,
mergînd pe marginea unei prăpăstii, alături de nişte inşi care m-ar
stingheri, le-aş
191
da un brînci să cadă în ea. Aş putea să mă uit cu sînge rece la cele mai
groaznice scene ; în suferinţele şi nefericirile oamenilor e ceva care
nu-mi displace. Cînd aud de o calamitate abătută peste omenire, simt o
voluptate dură şi amară asemenea sentimentului pe care-l încerci după
ce-ai răzbunat, în sfîrşit, o veche insultă.
O, lume, ce mi-ai făcut de te urăsc pînă-ntr-atît ? Cine m-a înveninat
astfel împotriva ta ? oare ce aşteptam de la tine, ca să-ţi port atîta
ranchiună pentru că m-ai dezamăgit ? Ce mari speranţe mi-ai dat, care
s-au spulberat apoi? ce aripi de vultur mi-ai tăiat ? Ce uşi urma să-mi
deschizi si au rămas închise ? şi care din noi doi a greşit faţă de
celălalt ?
Nimic nu mă impresionează, nimic nu mă mişcă ; nu mai simt, cînd
ascult acum povestirea unor fapte eroice, acele sublime fioruri care mă
străbăteau altădată din cap pînă în picioare. Ba mi se par chiar
neghioabe. Nici o inflexiune de glas nu-i de ajuns de profundă spre a
atinge strunele dezacordate ale inimii mele şi a le face să vibreze : mă
uit la lacrimile semenilor mei cum m-aş uita la ploaie, afară doar cînd
sînt de o limpezime deosebită, sau cînd lumina se reflectă în ele într-
un mod pitoresc, sau cînd curg pe un obraz frumos. Doar pentru
animale mai simt o slabă urmă de milă. Aş lăsa să fie snopit în bătaie
în prezenţa mea un ţăran sau un servitor şi nu aş răbda să fie tratat în
acelaşi fel un cal sau un cîine ; cu toate astea nu sînt duşmănos, nu am
făcut nimănui nici un rău, şi, probabil că nici nu am să fac vreodată ;
atitudinea mea e mai curînd legată de indolenţă şi de dispreţul suveran
faţă de toate persoanele care nu-mi plac, din aceleaşi pricini nu-mi dau
osteneala nici să le vatăm măcar. Am oroare de toată lumea în bloc, şi,
din toată această mulţime, abia unul sau doi ar merita favoarea să-i
urăsc. Cînd urăşti pe cineva eşti tot atît'de frămîntat ca şi atunci cînd
iubeşti ; înseamnă să te preocupe, să-l izolezi de gloată ; înseamnă să
fii într-o stare de agitaţie violentă din cauza lui ; înseamnă să te
gîndeşti la el ziua, şi să-l visezi noaptea ; înseamnă să-ţi muşti perna şi
să scrîşneşti din dinţi la gîndul că trăieşte ; ce altceva faci pentru
cineva pe care-l iubeşti ? Truda şi sforţările pe care le depui ca
192
să distrugi un duşman, le-ai depune ca să placi unei amante ? Mă
îndoiesc ; pentru a urî cum trebule< pe cineva, e nevoie să iubeşti pe
altcineva. Orice ură mai-e serveşte de contrapondere unei mari iubiri :
şi cum aş putea urî pe cineva, eu care nu iubesc pe nimeni ?
Ura mea — ca şi iubirea — este un sentiment confuz şi general, care
încearcă să se prindă de ceva şi nu poate ; am în mine o comoară de
ură şi iubire, cu care nu ştiu ce să fac şi care mă apasă ca o groaznică
povară. Dacă nu pot revărsa din mine, fie ura, fie iubirea, fie pe
amândouă deodată, voi crăpa, mă voi desface întocmai ca sacii prea
umpluţi de bani care se sparg sau se descos. O ! dacă aş putea detesta
pe cineva, dacă vreunul dintre indivizii stupizi lîngă care trăiesc m-ar
insulta în aşa fel încît să-mi fiarbă în vinele îngheţate sîngele de viperă
învechit şi să mă scoată din mohorîta somnolenţă în care clocesc ; o,
bă-trînă vrăjitoare, dacă m-ai muşca în obraz cu dinţii tăi de şoarece şi
dacă mi-ai transmite veninul şi turbarea ta, tu, care tremuri mereu din
cap ; dacă moartea cuiva ar putea constitui viaţa mea ; dacă ultima
zvîcnire a inimii unui inamic, zbătîndu-se sub talpa piciorului meu mi-
ar putea zbârli părul din cap înfiorîndu-mă de plăcere ; şi dacă mirosul
sîngelui său ar deveni mai suav, pentru nările mele lacome, decît
aroma florilor, oh ! aş renunţa atît de bucuros la dragoste, şi m-aş
socoti fericit!
îmbrăţişări mortale, muşcături de tigru, încolăciri de şarpe boa,
picioare de elefant călcînd pe un piept care trosneşte şi se turteşte,
coada ascuţită a scorpionului, zeama lăptoasă de alior, pumnale de
lava cu lame şerpuitoare, cuţite sclipind în întuneric şi care te îneacă în
propriul tău sânge, voi veţi înlocui pentru mine trandafirii înfoiaţi,
sărutările tandre şi mîngîierile drăgăstoase.
Nu iubesc deloc ! ziceam înainte, vai! acum mi-e teamă să iubesc. E
mai bine, de o sută de mii de ori mai bine să urăşti decît să iubeşti în
felul acesta ! Tipul de frumuseţe, visat de atîta vreme, l-am întîlnit.
Am găsit corpul nălucii, l-am văzut, mi-a vorbit, i-am atins mâna,
există, nu-i o himeră. Ştiam bine că nu mă pot înşela, şi că
presentimentele mele nu mint niciodată. Da, Silvio,
193
13 — Domnişoara de Maupin
stau alături de visul vieţii mele, camerele noastre sînt aproape una de
alta ; văd de aici cum tremură perdeaua de la fereastra sa ; văd lumina
lămpii. Umbra-i a trecut prin faţa perdelei, peste o oră vom lua cina
împreună.
Frumoase pleoape turceşti, privire limpede şi profundă culoare caldă
de ambru pal, păr negru, lung şi lucios, nas cizelat cu fineţe şi semeţ,
încheieturi şi extremităţi gingaşe şi svelte — în maniera lui
Parmeginiano — sinuozităţi delicate, o puritate a ovalului care dă
eleganţă şi nobleţe capului, tot ce voiam, tot ce-aş fi vrut să găsesc
răspîndit la cinci sau şase persoane, am găsit reunit în-tr-una şi aceeaşi
fiinţă.
Ceea ce ador mai mult dintre toate lucrurile din lume este o mînă
frumoasă. Dacă ai vedea ce mînă are ! ce perfecţiune ! cSit e de albă şi
de vie ! ce moliciune a pielii ! ce fină umezeală pătrunzătoare ! ce
degete admirabil prelungite ! ce precizie are conturul rădăcinii de la
fiecare unghie ! ce luciu şi ce strălucire ! s-ar spune că sînt petalele
interioare ale unei roze ; mîinile Anei de Austria, atît de lăudate, atît
de celebre, nu sînt, faţă de acestea, decît mîinile unei păzitoare de
curci sau ale uneia care spală vasele. Şi apoi, ce gingăşie, ce artă în
cele mai mărunte mişcări ale mîinii ! cît de graţios se îndoaie degetul
cel mic, ţinîndu-se puţin mai la o parte de fraţii lui cei mari! Numai
gîndindu-mă la această mînă simt că înnebunesc şi încep să-mi
tremure şi să-mi ardă buzele. Închid ochii ca să n-o mai văd, dar cu
vîrful degetelor ei delicate mă prinde de gene şi-mi ridică pleoapele :
îmi trec pe dinainte mii de viziuni de ivoriu şi de zăpadă.
Vai ! or fi, desigur, ghearele lui Satan înmănuşate în această piele de
satin ! Un demon batjocoritor se joacă cu mine ! E o vrăjitorie la
mijloc. E prea monstruos de imposibil !
Mîna aceasta... Voi pleca în Italia să văd tablourile marilor maeştri, să
studiez, să compar, să desenez, să devin, în sfîrşit, pictor, pentru a o
putea reda aşa cum este, cum o văd, cum o simt ; va fi poate un mijloc
ca să scap de obsesie.
Am dorit frumuseţea, dar nu ştiam ce doresc. Ca şi cum aş fi vrut să
mă uit la soare fără să am pleoape, ca
şi cum aş fi vrut să bag mîna în flăcări. E o suferinţă groaznică. Să nu-
ţi poţi asimila această perfecţiune, să nu poţi pătrunde în ea şi s-o faci
să pătrundă în tine, să n-ai nici un mijloc s-o redai şi s-o faci simţită !
Cînd văd o fiinţă frumoasă, aş vrea s-o simt cu tot sufletul meu, să-i
ating fiecare părticică şi în acelaşi timp pe toată. Aş vrea s-o cînt şi s-o
pictez, s-o sculptez şi s-o descriu, să fiu iubit aşa cum o iubesc ; aş
vrea ceea ce nu se poate şi nu se va putea niciodată.
Scrisoarea ta mi-a făcut rău, foarte rău, iartă-mă că ţi-o spun. Fericirea
calmă şi pură de care te bucuri, plimbările în pădurile pe care amurgul
le înroşeşte treptat, indelungile conversaţii, atît de tandre, atît de
intime, care se termină printr-un cast sărut pe frunte, viaţa izolată şi
senină, zilele care trec atît de repede încît ţi se pare că noaptea vine
înainte de vreme, mă fac să simt şi mai tumultoasă agitaţia mea
interioară. Aşadar urmează să te Însori peste două luni ; toate piedicile
au fost înlăturate, sînteţi siguri că vă aparţineţi unul altuia pentru
vecie. La fericirea voastră prezentă se adaugă fericirea voastră vii-
toare. Sînteţi fericiţi şi aveţi certitudinea că în curînd veţi fi şi mai
fericiţi. Ce soartă de invidiat e soarta voastră ! Prietena ta e frumoasă,
dar ce ţi-a plăcut la ea nu-i frumuseţea moartă şi palpabilă, frumuseţea
materială, ci frumuseţea invizibilă şi eternă, frumuseţea care nu
îmbătrî-neşte niciodată, frumuseţea sufletului. E plină de graţie şi
candoare, te iubeşte aşa cum ştiu să iubească asemenea suflete. Tu nu
ai căutat să vezi dacă părul ei auriu are tonuri apropiate de părul pictat
de Rubens sau Giorgione ; dar ţi-a plăcut pentru că este părul ei.
Pariez pe ce vrei, îndrăgostit fericit ce eşti, că nu ştii măcar dacă iubita
ta se apropie de tipul grec sau asiatic, englez sau italian. Silvto ! cît de
rare sînt inimile care se mulţumesc cu dragostea curată şi simplă şi
care nu doresc nici sihăstrie în pădure, nici grădină într-o insulă a
lacului Maggiore.
Dacă aş avea curajul să mă smulg de aici, aş veni sa petrec o lună cu
voi, poate m-aş purifica în aerul pe care îl respiraţi voi, poate că umbra
aleilor voastre rni-ar dărui puţină răcoare pentru fruntea mea
înfierbîntată ; dar nu,
194
195
e un rai în care n-am dreptul să pun piciorul. Abia dacă mi s-ar putea
îngădui să privesc de departe, şi peste zid, cei doi îngeri frumoşi care
se plimbă acolo, mînă în mînă, ochi în ochi. Demonul nu poate intra în
Eden decît sub formă de şarpe, şi, dragă Adam, pentru toată fericirea
cerească, nu aş primi să fiu şarpele Evei tale.
Ce proces înfiorător s-a petrecut aşadar în sufletul meu în vremea din
urmă? cine mi-a schimbat sîngele şi -la transformat în venin ?
Monstruosule gînd, care-ţi întinzi crengile tale de un verde palid şi
umbelele tale de cucută în umbra glacială a inimii mele, ce vînt otrăvit
şi-a depus acolo sămînţa din care- ai crescut! Aşadar asta mi-a fost
rezervat, iată prin urmare unde trebuie să ducă toate drumurile pe care
le-am încercat cu atîta disperare ! O, soartă, cum te joci cu mine !
Zborurile avîntate ale vulturului spre soare, flăcările care aspiră spre
cer, divina melancolie, dragostea atît de profundă şi modestă, religia
frumosului, fantezia atît de bizară şi de graţioasă, valul neostoit şi
ţîşnind mereu în sus din izvorul interior, extazul cu aripile totdeauna
întinse, visurile mai înflorite decît gherghinele în mai, toată această
poezie a tinereţii mele, toate aceste daruri atît de frumoase şi de rare
nu trebuiau să-mi folosească decît ca să mă aşeze mai prejos decît
ultimul dintre oameni !
Voiam să iubesc. Umblam ca un turbat, chemând şi invocând
dragostea, şi mă zvîrcoleam de furie la gîndui neputinţei mele ; mă
aţîţam singur, tîrîndu-mi apoi corpul prin smîrcurile plăcerilor ; am
strîns, până la sufocare, pe inima mea stearpă, o femeie tînără şi
frumoasă, care mă iubea ,• alergam după dragostea pătimaşă, dar ea
fugea de mine. M-am prostituat, am procedat ca o fecioară — care s-ar
duce într-un loc rău famat, ou speranţa că va găsi un amant printre
acei mînaţi acolo de desfrîu — în loc să aştept, răbdător, într-o umbră
discretă şi tăcută, îngerul pe care mi -la hărăzit Dumnezeu, şi care
avea să apară în penumbra strălucitoare, cu o floare a cerului în mînă.
Toţi anii pe care i-am pierdut, neastâmpărat ca un copil, alergînd ici şi
colo, vrînd să dau pinteni naturii şi timpului, ar fi trebuit să-i trăiesc în
singurătate şi medi-
taţie, şi să mă străduiesc să devin demn de iubire ; asta ar fi fost o
comportare înţeleaptă, dar eram legat la ochi şi mergeam drept în
prăpastie. Stau de pe acum cu un picior suspendat în gol şi cred că am
să-l ridic curînd şi pe celălalt. Simt că, orişicît aş rezista, trebuie să mă
prăbuşesc pînă în adîncul noii văgăuni care s-a deschis în faţa mea.
Da, întocmai aşa mi-am închipuit iubirea. Trăiesc aievea ceea ce am
visat. Da, iată de pildă nopţile nedormite, fermecătoare şi teribile
totodată, în care trandafirii par scaieţi şi scaieţii trandafiri ; iată chinul
dulce şi fericirea mizerabilă, acea tulburare de nedescris care te* în-
văluie într-un nor aurit : forma obiectelor tremură în faţa ochilor tăi
aşa cum se întâmplă la beţie, urechile îmi zum-zăie şi-mi ţiuie mereu
ultima silabă a numelui preaiubit, iată paloarea, roşeaţa, fiorii subiţi,
sudoarea fierbinte şi îngheţată : într-adevăr aşa se prezintă, poeţii nu
mint.
Cînd sînt pe cale să intru în salonul unde avem obiceiul să ne întîlnim,
inima îmi zvîcneşte atît de tare încât se observă şi prin haină, şi mă
văd silit să mi-o apăs cu ambele niîini, de teamă să nu-mi sară din loc.
Dacă-i zăresc silueta în parc, la capătul unei alei, distanţa se şterge
imediat şi nu ştiu unde a dispărut drumul: -la înghiţit dracul sau am eu
aripi. Nimic nu-mi poate abate gîndui; citesc şi chipul mi se interpune
între carte şi ochi ; mă urc pe cal, o iau la galop, şi mi se pare
totdeauna că-i simt în vîrtej părul amestecîndu-se cu al meu, că-i aud
respiraţia precipitată şi-i simt în obraz răsuflarea călduţă. Mă obse-
dează obrazu-i şi mă urmăreşte pretutindeni, şi cel mai bine-l văd
atunci când nu-l mai văd deloc. -
M-ai plîns că nu iubesc, plînge-mă acum că iubesc şi mai ales că
iubesc pe cine iubesc. Ce nenorocire, parcă m-â pălit cineva cu
toporul, cînd viaţa mea e şi aşa destul de ciopîrţită ! ce pasiune
absurdă, vinovată şi odioasă a pus stăpînire pe mine ! E o ruşine, care
nu mi se va şterge niciodată de pe frunte. E cea mai jalnică dintre toate
aberaţiile mele, nu înţeleg, nu pricep nimic, totul în mine e răsturnat şi
răvăşit; nu mai ştiu cine sînt eu şi cine sînt ceilalţi, stau şi mă întreb :
sînt bărbat sau sînt
196
197
1*1
femeie ? mi-e groază de mine însumi, încerc emoţii ciudate şi
inexplicabile, şi sînt momente cînd mi se pare că-mi pierd minţile, şi
cînd mă părăseşte cu desăvîrşire senzaţia că trăiesc. Multă vreme nu
mi-am putut închipui despre cine-i vorba, m-am ascultat şi m-am
observat cu atenţie. Am încercat să descurc iţele confuze care se în-
câlciseră în sufletul meu. în sfîrşit, sub toate vălurile în care se
înfăşură, am descoperit înfiorătorul adevăr... Silvio, iubesc... A ! nu,
nu-ţi voi putea spune niciodată... iubesc un bărbat.
CAPITOLUL IX
' Asta este. Iubesc un bărbat, Silvio. Multă vreme am Căutat să mă
înşel; i-am dat alt nume sentimentului pe care îl încercam, l-am
îmbrăcat în haina unei amiciţii pure şi dezinteresate ; credeam chiar că
nu-i decît admiraţia pe care o am pentru toate persoanele frumoase Şi
pentru lucrurile frumoase : m-am plimbat mai multe zile pe cărările —
perfide şi surîzătoare — care se încrucişează în jurul oricărei pasiuni
născînde ; acum însă îmi dau seama pe ce drum prăpăstios şi
îngrozitor am apucat. Nu-i cazul să mă fac că nu văd : dimpotrivă, m-
am analizat bine, am cîntărit la rece toate circumstanţele, am cercetat
cele mai mărunte detalii, mi-am scotocit sufletul în toate sensurile cu
acea siguranţă pe care ţi-o dă obişnuinţa de a te studia pe tine însuţi ;
roşesc cînd mă gîndesc şi scriu lucrul acesta ; dar, vai ! poate că nu
există nimic mai sigur : mă simt atras de tînărul acela, nu din prietenie,
ci din dragoste, da, din dragoste.
Tu, pe care te-am iubit atît, Silvio, bunul şi singurul meu coleg, alături
de tine n-am încercat niciodată o asemenea atracţie, şi totuşi, dacă a
existat vreodată sub cer o prietenie mai strînsă şi mai fierbinte, dacă *
vreodată două suflete, deşi diferite, s-au înţeles perfect, a fost prietenia
noastră şi au fost sufletele noastre. Ce ore înaripate am petrecut
împreună, ce de-a discuţii fără nici un ţel, şi care ni se păreau
totdeauna terminate prea devreme ! cîte lucruri care nu s-au spus
niciodată nu ni le-am spus noi. Aveam în inima noastră — unul pentru
celălalt ■— acea ferestruică pe care Momus ar fi vrut s-o deschidă în
coasta omului. Ce mîndru m-am simţit că
199
sînt prietenul tău, eu, care eram mai tînăr decît tine, eu atît de
necugetat, şi tu atît de rezonabil !
Ceea ce simt pentru tînărul acesta este, realmente, de necrezut; nici o
femeie nu m-a tulburat vreodată într-un mod atît de deosebit. Glasul
lui argintiu şi limpede îmi dă o emoţie stranie ; sufletul meu se anină
de buzele lui ca albina de o floare, şi-i soarbe mierea cuvintelor. Nu
pot să-l ating în trecere fără să mă străbată un fior din cap pînă în
picioare, şi seara, în clipa cînd ne despărţim şi îmi întinde mîna, atît de
moale şi satinată, tot ce este viaţă în mine dă năvală spre palma, de
care s-a lipit a lui, şi după un ceas, mai simt încă apăsarea degetelor
sale.
Azi dimineaţă m-am uitat îndelung la el, fără să mă vadă. Mă
ascunsesem după o perdea. E] stătea la fereastra care se află tocmai în
faţa ferestrei mele. Această parte a castelului a fost clădită pe la
sfîrşitul domniei lui Hen-ric al IV-lea ; jumătate din cărămizi şi
jumătate din mo-lon, după uzul vremii ; fereastra este înaltă, îngustă,
cu lintou şi balcon de piatră : Theodore — cred că ai şi ghicit că de el
e vorba — stătea melancolic, cu coatele sprijinite "de balustradă şi
părea adîncit în visuri. O draperie de damasc roşu, cu flori mari, pe
jumătate trasă, cădea în falduri largi în spatele lui şi îi servea de
fundal. Ce frumos era ! faţa lui brună, palidă, ce minunat se distingea
pe culoarea purpurie ! Două bucle mari de păr negru, lucios, asemenea
unor ciorchini de struguri ai anticei Eri-gona, îi atîrnau graţios de-a
lungul obrajilor şi încadrau într-un mod fermecător ovalul fin şi
perfect al figurii sale frumoase. Gîtul rotund şi plinuţ era în întregime
gol, şi purta un fel de halat de casă cu mîneci largi care semăna destul
de bine cu un capot de femeie. Ţinea în mînă o lalea galbenă, pe care,
adîncit în visuri, o rupea fără milă în bucăţele şi le arunca în vînt.
Unghiul luminos, pe care soarele îl desena pe zid ajungînd în dreptul
ferestrei, tabloul se polei cu o nuanţă caldă şi transparentă, demnă să
fie invidiată de cel mai strălucit tablou al lui Giorgione.
Cu părul său bogat, pe care adierea îl mişca uşor, cu gîtul său de
marmură descoperit, cu haina lungă de casă, strînsă în jurul taliei, cu
mîinile frumoase ieşindu-i din mîneci ca pistilurile din mijlocul
petalelor unei flori, fă-
200
,
cea impresia — nu a celui mai frumos bărbat, ci a... celei mai
frumoase femei : inima îmi spunea : „E femeie, sigur că-i femeie."
Apoi mi-am adus imediat aminte de o nebu- nie de-a mea despre care
ţi-am scris, mai de mult, (îţi aminteşti?) cu privire la idealul meu de
femeie, şi împrejurările în care trebuia neapărat s-o întîlnesc : era
vorba de o frumoasă doamnă din parcul Louis XIII, de un castel în
roşu şi alb, de o terasă mare, de o alee de castani bătrîni, de o fereastră
la care se arăta ea ; ţi-am dat atunci toate amănuntele. Da, asta era,
ceea ce vedeam acum era împlinirea visului meu de altădată : erau
stilul arhitectonic, efectele de lumină, genul de frumuseţe, culcarea şi
liniile pe care le dorisem de mult ; nu lipsea absolut nimic, numai că
doamna era un bărbat; dar îţi mărturisesc că în acel moment uitasem
lucrul acesta cu desăvîrşire. Theodore trebuie să fie o femeie deghizată
; nici nu se poate altfel. Această excesivă frumuseţe, chiar pentru o
femeie, nu este o frumuseţe de bărbat, fie el şi Antinous, prietenul lui
Adrian, sau Alexis, prietenul lui Virgiliu. E o femeie, ţi-o jur, şi am
fost un nebun de legat că m-am frămîntat în halul ăsta. Aşa încît totul
se explică într-un mod nici nu se poate mai firesc şi nu mai sînt
monstrul care mă credeam.
Oare Dumnezeu ar pune nişte gene de mătase, atît de prelungi şi de
negre, la nişte păcătoase de pleoape bărbăteşti ? Ar colora el oare cu
un carmin atît de aprins şi de fraged buzele noastre groase, urîte şi
păroase ? Oasele noastre, cioplite cu cosorul, atît de grosolan
îmbinate, nu merită să fie înfăşurate într-o piele atît de albă şi de gin-
gaşă ; craniile noastre deformate nu sînt făcute pentru a
' fi scăldate de nişte valuri atît de admirabile de păr.
O, frumuseţe ! tot rostul existenţei noastre este să te iubim şi să te
adorăm în genunchi, atunci cînd avem fe- ricirea să ne aflăm în faţa ta,
iar cînd această fericire nu ne-a fost dată, să fim veşnic în căutarea ta,
cutreierînd
; pămîntul în lung şi în lat; a ne confunda cu tine însă, a a fi noi înşine
tu, aceasta este hărăzit doar îngerilor şi femeilor. Amanţii, poeţii,
pictorii şi sculptorii, cu toţii în-
■ cercăm să-ţi închinăm cîte un altar, pentru amant altarul e iubita lui,
pentru poet cîntecul lui, pentru pictor tabloul lui, pentru sculptor
marmura lui; dar eterna noastră dis-
201
1
perare o constituie neputinţa de a face palpabilă frumuseţea pe care o
simţim şi de a fi învăluiţi într-un corp care nu întruchipează ideea
corpului pe care am dori să-l avem. Am văzut cîndvâ un tînăr care
furase înfăţişarea ce-ar fi trebuit să fie a mea. Ticălosul acela arăta
întocmai cum aş fi vrut să arăt eu. Avea frumuseţea urîţeniei mele şi,
alături de el, făceam impresia că sînt schiţa lui. Era de talia mea, dar
mai zvelt şi mai vînjos ; mersul lui semăna cu al meu, dar avea o
eleganţă şi o nobleţe pe care eu nu le am. Ochii lui nu erau de altă
culoare decît armei, dar aveau nişte priviri şi o strălucire pe care ochii
mei nu le vor avea niciodată. Nasul lui fusese croit după acelaşi tipar
cu al meu, numai că al lui părea cizelat de dalta unui sculptor abil ;
nările erau mai deschise şi mai pătimaşe, aripile nasului mai precis
conturate, şi avea ceva eroic, de care respectabilul nas al individului
care sînt eu este total lipsii; s-ar fi zis că persoana mea n-a fost decît o
simplă încercare a naturii pentru a ajunge la acest eu însumi mai
perfecţionat. Parcă eram o ciornă urîtă — cu multe ştersături — a unui
proiect al cărui exemplar frumos tipărit era dînsul. Cînd îl vedeam
mergînd, oprindu-se, salutînd doamnele, aşezîndu-se şi întinzîndu-se
cu acea graţie rezultată din frumuseţea proporţiilor, mă cuprindea o
tristeţe şi o gelozie groaznică, şi mă simţeam ca modelul de argilă
uscată şi acoperită de crăpături — neştiut de nimeni — aruncat într-un
colţ al atelierului, pe cînd orgolioasa statuie de marmură, care fără el
nu ar fi existat, se înalţă mîndră pe un soclu sculptat şi atrage atenţia şi
elogiile vizitatorilor. Căci, la urma urmei, insul acesta ciudat nu-s
decît eu, ceva mai reuşit, turnat într-un bronz mai puţin rebel, care a
pătruns mai bine în toate scobiturile tiparului. Găsesc că-i o mare
îndrăzneală din partea lui să se ţină atît de ţanţoş cu înfăţişarea mea şi
să facă pe insolentul ca şi cum ar fi un tip original : la drept vorbind,
n-a făcut altceva decît să mă plagieze pe mine, căci eu m-am născut
înaintea lui, şi dacă nu eram eu, natura nu ar fi avut ideea să-l facă aşa
cum -la făcut. Cînd femeile îl lăudau pentru manierele şi ţinuta lui
frumoasă, simţeam o poftă nebună să mă ridic şi să spun : „Ce proaste
sînteţi, lăuda-ţi-mă pe mine, în mod direct, deoarece domnul acesta
sînt
202
eu şi nu-mi adresaţi pe ocolite laudele ce mi se cuvin". Alteori mă
lăsam ispitit de o fioroasă pornire de a-l strînge de gît şi de a izgoni
sufletul lui dintr-un trup care-mi aparţinea mie ; îi dădeam tîrcoale,
muşcîndu-mi buzele, încleş-tîndu-mi pumnii, ca un castelan care se tot
învirteşte în jurul palatului său, invadat, în lipsa lui, de © ceată de va-
gabonzi, neştiind cum să-i scoată afară. Pe lîngă toate astea, tînărul
mai e şi neghiob — şi tocmai de aceea art succes. Cîteodată îi invidiez
neghiobia, mai mult decît frumuseţea. Cuvintele evangheliei cu privire
la cei săraci cu duhul nu spun tot : că vor intra în împărăţia cerurilor...
eu, unul, nu sînt convins, şi mi-e de-a dreptul indiferent, dar un lucru e
sigur : că ei sînt în împărăţia pă-mîntului : au bani şi femei frumoase,
singurele lucruri din lume care merită să fie dorite. Cunoşti vreun om
de spirit care să fie bogat, sau un băiat inimos şi cu oarecare merite
care să aibă o amantă acceptabilă ? Deşi Theodore este foarte frumos,
totuşi nu doresc frumuseţea lui şi-mi place mai curînd s-o aibă el decît
eu.
Iubirile ciudate de care sînt pline elegiile poeţilor antici, de care eram
atît de surprinşi, pe care nu le puteam concepe, sînt aşadar verosimile
şi posibile. în traducerile pe care le făceam, puneam nume feminine în
locul acelora pe care le găseam acolo. Juventius devenea Juventia,
Alexis se schimba în Iante. Băieţii frumoşi se transformau în fete
frumoase ; în felul acesta refăceam haremul monstruos al lui Catul, al
lui Tibul, al lui Marţial şi al blîndului Virgil. Era o ocupaţia foarte
galantă dar care dovedea cît de puţin înţelegeam pe atunci geniul
antic.
Sînt un bărbat de pe vremea lui Homer ; nu trăiesc în lumea mea, nu
înţeleg nimic din societatea care mă înconjoară. Cristos n-a venit
pentru mine ; sînt tot atît de păgîn ca Alcibiade şi Phidias, Nu m-am
urcat niciodată pe Golgota să culeg florile patimilor, şi fluviul adînc
care curge din coasta crucificatului şi încinge cu o centură roşie lumea
întreagă, nu m-a scăldat în valurile lui : corpul meu rebel nu vrea să
recunoască supremaţia sufletului, şi nu înţeleg să-mi fie carnea
mortificată. Găsesc că pămîn-tul e tot atît de frumos cum e cerul, şi
gîndesc că virtutea constă în corectarea formei. Spiritualitatea nu este
slăbiciunea mea, îmi place mai mult o statuie decît o fantomă
203
şi prefer să stau în plină lumină de amiază decît în crepuscul. Preţuiesc
trei lucruri : aurul, marmura şi purpura, adică strălucirea, soliditatea şi
culoarea. Ele constituie substanţa visurilor mele, şi toate palatele pe
care le-am construit pentru himerele mele sînt făcute din aceste ma-
teriale. Uneori am alte visuri : lungi cavalcade de cai albi ca neaua,
fără hamuri, fără frîie, încălecaţi de tineri frumoşi şi goi, care defilează
pe o bandă de un albastru închis ca în frizele. Parthenonului, sau
procesiuni de fete, cu bentiţe în jurul capului, purtînd tunici în pliuri
drepte, şi ţinînd sistre de ivoriu, părînd a se învîrti în jurul unei imense
vaze. Nici ceaţă, nici vapori de apă, nimic nesigur, nimic nehotărît.
Cerul meu nu are nouri sau, dacă are, sînt nouri solizi, ciopliţi cu dalta,
făcuţi din ţăndări de marmură căzut* de la statuia lui Jupiter. 11
dantelează, pe margini, acolo unde nu te aştepţi, munţi cu coame vii şi
crestate, iar soarele, sprijinindu-se pe unul dintre cele mai înalte
piscuri, cască ochiul său galben de leu, cu pleoapele aurite. Greierul
ţipă şi cîntă, spicul trosneşte ; umbra, învinsă şi nemaiputînd suporta
căldura, se face ghem şi se chirceşte la rădăcina unor copaci : totul
radiază, totul străluceşte, totul e splendid. Cel mai mic amănunt prinde
consistenţă şi se afirmă cu îndrăzneală ; fiecare obiect capătă formă şi
culoare viguroase. Aici- nu are ce căuta moliciunea şi reveria artei
creştine. Lumea aceasta este lumea mea. Pîraiele din peisajele mele
curg în valuri sculptate dintr-o urnă sculptata ; între înaltele trestii
verzi şi sonore, ca a celea de pe malul rîului Eurotas, se vede albind
coapsa rotundă şi argintie a vreunei naiade cu părul de un verde
albăstrui. Intr~o pădure întunecoasă de stejari apare şi Diana, cu tolba
de săgeţi în spate, cu eşarfa în bătaia vîntului şi încălţămintea ei cu
şireturi încrucişate. E urmată de haita sa şi de nimfe cu nume ar-
monioase. Tablourile mele sînt pictate în patru tonuri ca tablourile
pictorilor primitivi, şi de multe ori nu sînt decît basoreliefuri colorate ;
căci îmi place să-mi plimb degetele pe ceea ce văd şi să pipăi
rotunjimea contururilor pînă în sinuozităţile cele mai ascunse; privesc
fiecare lucru sub toate feţele, şi mă învîrtesc în jurul lui cu lu-mînarea
în mînă. Âm considerat dragostea, în lumina antichităţii, ca pe o
sculptură mai mult sau mai puţin per-
204
fectă. Cum e braţul ? — Destul de bine. — Mîinile nu sînt lipsite de
fineţe. — Ce spui de piciorul acesta ? Mă gîndesc că glezna nu are
distincţie, iar călcîiul e banal. Dar pieptul are o poziţie frumoasă şi e
bine format, linia şerpuitoare e destul de unduioasă, umerii sînt plini şi
au ţinută frumoasă. — Femeia aceasta ar fi un model acceptabil, şi s-
ar putea mula mai multe părţi din ea. -— S-o iubim.
Aşa am fost întotdeauna. Am privit femeile cu ochi de sculptor şi nu
de îndrăgostit. Toată viaţa m-a interesat forma flaconului, niciodată
calitatea conţinutului. Dacă mi-ar fi căzut în mînă cutia Pandorei, cred
că n-aş fi deschis-o. Adineauri am spus : Cristos nu a venit pentru
mine ; Măria, steaua cerului modern, dulcea mamă a pruncului glorios,
nici ea nu a venit pentru mine.
M-am oprit de multe ori şi îndelung sub frunzişul de piatră al
catedralelor, în luminile tremurătoare filtrate de vitralii — la ceasul
cînd orga geme de la sine, cînd un deget invizibil apasă pe clape şi
cînd vîntul suflă prin ţevi —- şi mi-am împlîntat adînc privirile în
azurul pal al ochilor migdalaţi ai Madonei. Am urmărit cu pietate
ovalul slăbit al obrazului ei, arcul abia desenat al sprîn-cenelor, i-am
admirat fruntea netedă şi luminoasă, tîm-plele de o transparenţă castă,
pomeţii obrajilor nuanţaţi într-o culoare sobră şi virginală, mai gingaşă
decît floarea de piersic ; am numărat una cîte una frumoasele-i gene
aurii care-şi aruncă umbra palpitînd ; am desluşit, în semi-tentele care-
l scaldă, liniile fugare ale gîtului gingaş, aplecat cu modestie ; am dat
chiar la o parte, cu o mînă temerară, faldurile tunicii şi am contemplat,
fără văl, sînul feciorelnic şi umflat de lapte din care au supt doar buze
divine; i-am urmărit vinişoarele subţiri şi albastre pînă la cele mai
imperceptibile ramificaţii, l-am , apăsat cu degetul ca să ţîşnească
firişoare albe din băutura celestă, am atins uşor cu buzele sfîrcul
trandafirului mistic.
Ei bine ! îţi mărturisesc că toată această frumuseţe imaterială, atît de
înaripată şi atît de vaporoasă încit te aştepţi să-şi ia în curînd zborul,
nu prea m-a emoţionat, îmi place mai mult Venus Anadyomene, —■
de o mie de ori mai mult. Aceşti ochi antici, cu linia colţurilor ridi-
205
cată în sus, buzele atît de pure şi atît de ferm tăiate, atît de iubitoare şi
atît de îmbietoare la sărutat, fruntea joasă şi plină, părul ondulat ca
marea şi împletit neglijent la ceafă, umerii robuşti şi lucioşi, spatele cu
mii de sinuozităţi încîntătoare, sînii mici şi involţi, formele rotunde şi
tari, şoldurile late, această forţă gingaşă, caracterul de o vigoare
supraomenească, într-un corp atît de admirabil feminin, mă farmecă şi
mă încîntă într-o măsură de care tu, creştinul şi înţeleptul, nu eşti în
stare să-ţi faci măcar
o idee.
Măria, cu toată atitudinea umilă pe care o afectează, este mult prea
mîndră pentru mine : vîrful piciorului ei, legat în fîşii albe, abia atinge
globul care a şi început să se albăstrească, şi pe care se răsuceşte
anticul balaur. Ochii ei sînt cei mai frumoşi din lume, dar sînt mereu
îndreptaţi spre cer, sau lăsaţi în jos ; niciodată nu ţi se uită drept în
faţă, niciodată nu s-a oglindit în ei un chip omenesc. Şi apoi, nu-mi
plac nimburile de heruvimi zîm-bitori, care se aşază în cerc în jurul
capului ei, într-o ceaţă aurie..Sînt gelos pe aceşti înalţi îngeri-efebi, cu
părul şi rochiile fluturînd, care se străduiesc cu atîta dragoste întru
înălţarea Maicii Domnului ; mîinile care se înlănţuie ca s-o susţină,
aripile care se agită ca să-i facă vînt îmi displac şi mă contrariază.
Aceşti tineri sclivisiţi din cer, atît de cocheţi şi atît de solemni, în
tunicile lor de lumină, cu peruci din fire de aur, cu frumoasele lor pene
albastre şi verzi, mi se par mult prea curtenitori, şi, dacă aş fi
Dumnezeu, m-aş feri să dau astfel de paji amantei mele.
Venus zămislită din spuma mării se iveşte pe lume, aşa cum se cuvine
să facă o divinitate care iubeşte oamenii, e goală de tot şi singură de
tot. li place mai mult pămîntul decît Olimpul şi printre amanţii ei se
numără mai mulţi oameni decît zei : ea nu se înfăşoară în vălurile
languroase ale misticismului ; se ţine drept, cu delfinul în urma ei, şi
cu un picior pe cochilia-i de sidef ; soarele se oglindeşte pe pîntecul ei
lucios, iar ea, cu mîna-i albă, îşi sprijină valurile pletelor frumoase, pe
care străbunul Ocean le-a presărat cu cele mai desăvîrşite mărgăritare.
Poţi s-o vezi în deplina ei goliciune ; nu ascunde nimic, deoarece
pudoarea e făcută numai pentru cele urîte, şi
206
apoi' este o scorneală modernă, fiica dispreţului creştin pentru
formă şi materie.
O, lume străveche ! aşadar tot ce-ai cinstit tu e acum dispreţuit, idolii
tăi au fost răsturnaţi în colb ; anahoreţi uscăţivi, cu zdrenţe găurite pe
ei, martiri însîngeraţi, cu umerii sfîşiaţi de tigrii circurilor tale s-au
cocoţat pe piedestalele zeilor tăi atît de frumoşi şi de încîntători :
Cristos a învăluit lumea în linţoliul său. Frumuseţea e nevoită să se
ruşineze de ea însăşi şi să se acopere cu un giulgiu. Voi, tineri
frumoşi, ale căror braţe şi picioare v-au fost unse cu uleiuri, care aţi
luptat, la Attica, în licee sau gimnazii, sub cerul strălucitor, în plin
soare, înaintea mulţimii fermecate ; voi, tinere fete din Sparta, care aţi
dansat şi aţi alergat goale pînă la piscul Taigetului, reluaţi-vă tunicile
şi hlamidele : vremea voastră a trecut. Şi voi, cioplitori în marmură,
Prometei ai bronzului, sfărîmaţi-vă dălţile : nu vor mai exista
sculptori. Lumea palpabilă a murit. Gînduri întunecate şi lugubre
ocupă acum toată imensitatea vidului. Cleomena se va duce la ţesători
să vadă faldurile pe care le face stofa sau pînza.
Virginitate, plantă amară, născută pe pămîntul îmbibat de sînge, a
cărei floare ofilită şi bolnăvicioasă se deschide în chinuri la umbra
umedă a mănăstirilor, sub o rece ploaie purificatoare ; trandafir lipsit
de mireasmă şi înconjurat de spini, tu ai înlocuit, pentru noi, frumoşii
şi veselii trandafiri scăldaţi în nard şi în falern ai dansatoarelor din
Sybaris !
Floare stearpă, lumea antică nu te cunoştea ; niciodată nu ai _pătruns
în vreo coroană cu miresme îmbătătoare ; societatea viguroasă şi
sănătoasă de atunci te-ar fi călcat cu dispreţ în picioare. Virginitate,
misticism, melancolie ! trei cuvinte necunoscute, trei boli aduse de
Cristos. Palide spectre care ne inundaţi lumea cu lacrimile voastre în-
gheţate, şi care, cu cotul pe un nor, cu mîna la piept, nu rostiţi decît un
singur cuvînt : moarte ! moarte ! voi n-aţi fi putut pune piciorul pe
pămîntul acela atît de bine populat cu zei toleranţi şi zănatici !
Eu consider femeia în felul în care o vedeau cei antici, adică o sclavă
frumoasă destinată plăcerilor noastre. Creştinismul nu a reabilitat-o în
ochii mei. Pentru mine a rămas ceva care nu seamănă cu nimic, un
lucru inferior,
207
dar pe care îl adori şi cu care te joci, un titirez mai 'inteligent decît
dacă ar fi fost de ivoriu sau de aur şi care se ridică singur dacă îl laşi
să cadă jos. S-a spus, din pricina asta, că am idei greşite despre femeie
; găsesc că, dimpotrivă, asta înseamnă să ai păreri foarte bune despre
ea.
Nu ştiu, de fapt, de ce femeile ţin atît de mult să fie privite drept
oameni. înţeleg dorinţa să fii şarpe boa, leu sau elefant; dar să-ţi vină
poftă să fii om, e ceva ce mă depăşeşte cu totul. Dacă aş fi fost la
conciliul din Trente cînd s-a dezbătut această importantă problemă, şi
anume dacă femeia este fiinţă omenească, aş fi opinat, în mod ca-
tegoric, în sens negativ.
Am compus, în viaţa mea, cîteva poezii de dragoste sau cel puţin care
aveau pretenţia să fie considerate astfel. Am recitit nu demult o parte
dintre ele. Sentimentul iubirii moderne e cu desăvîrşire absent. Dacă
ar fi fost scrise în distihuri latine în loc de versuri franceze, ar fi putut
fi luate drept opera unui poet mărunt de pe vremea lui Augustus. Şi
mă mir că femeile, pentru care au fost făcute, în loc să fie foarte
încîntate, s-au supărat cit se poate de serios. E adevărat că femeile nu
se pricep la poezie mai mult decît verzele şi rozele, ceea ce e foarte
firesc şi foarte simplu de înţeles, deoarece ele însele sînt poezie sau cel
puţin cele mai bune instrumente ale poeziei : flautul nu aude şi nici nu
pricepe aria care se cîntă cu ajutorul lui.
Versurile acelea nu vorbesc decît de culoarea de aur sau de abanos a
părului, de fineţea miraculoasă a pielii. de rotunjimea braţelor, de
micimea picioarelor, de forma delicată a mîinilor, şi se termină printr-
o umilă rugăminte a poetului către zeiţa lui, de a-l lăsa să se înfrupte
cît mai curînd din toate minunăţiile cîte le-a înşirat. In părţile cele mai
izbutite, nu-i vorba decît de ghirlande atîrnate la pragul de sus, de ploi
de flori, de miresme arse, de sărutări a la Catul, de fermecătoare nopţi
albe, de certuri la apariţia Aurorei, cu admonestări către susnumita
Auroră de a se întoarce ca să se ascundă îndărătul perdelelor de safran
ale bătrînului Tithon ; — e o strălucire fără căldură, o sonoritate fără
vibraţie. Totul este precis, şlefuit cu un egal interes, dar, dedesubtul
acestor rafinamente şi văluri ale expresiei, se ghiceşte vorba stăpînului
— scurtă
208
şi răstită — pe care se străduieşte să şi-o mai îndulcească — adresată
sclavei sale. Nu e, ca în poeziile erotice, datînd de la apariţia
creştinismului încoace, o inimă îndrăgostită care cere altei inimi s-o
iubească ; nu-i vorba de un lac albastru şi surîzător care roagă un pîrîu
să-şi amestece undele cu ale lui, pentru a oglindi împreună stelele
cerului ; nu-i vorba de o "pereche de porumbei, deschizîndu-şi aripile
în acelaşi timp pentru a zbura spre cuibul lor comun.
Cinthia *, eşti frumoasă, grăbeşte-te. Cine ştis-dacă vei mai trăi
mîine ? Părul tău e mai negru decît pielea lucioasă a unei fecioare din
Etiopia. Grăbeşte-te, peste cîţiva ani, fire subţiri de argint se vor
strecura în pletele tale dese, trandafirii aceştia miros frumos astăzi,
mîine vor, mirosi a mort şi nu vor mai fi decît cadavre de trandafiri.
Să-ţi mirosim trandafirii cît timp mai seamănă cu obrajii tău, să-ţi
sărutăm obrajii cît timp mai seamănă cu trandafirii tăi. Cînd vei fi
bătrînă, Cinthia, nimeni nu se va mai uita la tine, nici valeţii lictorului
— chiar dacă îi vei plăti — şi vei alerga după mine, pe care mă
respingi acum. Aşteaptă ca Saturn să-ţi rideze cu unghia fruntea pură
şi strălucitoare, şi vei vedea că pragul tău, spre care atîţia au dat
năvală, în faţa căruia s-au rostit atîtea rugăminţi, care a fost stropit de
atîtea lacrimi, lîngă care s-au risipit atîtea flori, va fi de atunci ocolit,
blestemat, acoperit de iarbă şi de mărăcini. Grăbeşte-te, Cinthia, cea
mai mică zbîrcitură poate deveni mormîntul celei mai mari iubiri.
Toată elegia antică se rezumă la această formulă brutală şi imperativă,
la care revine mereu ; e cea mai înaltă raţiune a ei, e partea ei cea mai
tare, este un Ahile al argumentelor sale. După aceea, nu mai are mare
lucru de spus şi, cînd a făgăduit o rochie de bussos 2, vopsită de două
ori, şi un şirag de perle de mărime egală, a ajuns la capătul resurselor.
E deasemenea aproape tot ce găsesc mai concludent în asemenea
împrejurări. Totuşi nu respect întotdeauna acest program destul de
îngust şi brodez
1
Sub acest nume poetul Propertiu a adresat versuri de mare
sensibilitate femeii iubite.
2
Stofă fină din fibre vegetale, foarte preţuită în antichitate
(gr.).
209
pe slaba mea canava eîteva fire de mătase de diferite culori, smulse de
ici, de colo. Dar firele sînt scurte, sau cu douăzeci de noduri şi nu se
împletesc cum trebuie în urzeală. Pot vorbi cu destulă eleganţă despre
dragoste, pentru că am citit o mulţime de lucruri frumoase despre ea.
Nu-ţi trebuie dedt talent de actor. Multe femei se mulţumesc cu
această aparenţă ; obişnuinţa de a scrie şi de a imagina nu mă lasă să
mă încurc în materia asta, şi orice minte, cu puţin exerciţiu, şi dacă-şi
dă silinţa, va obţine uşor bune rezultate ; dar nu simt un cuvînt din
ceea ce spun, şi repet în şoaptă, ca poetul antic : —■ Cinthia,
grăbeşte-te !
Am fost deseori învinuit că sînt viclean şi ascuns. Nimeni de pe lume
nu simte mai multă plăcere să vorbească în mod sincer şi să-şi verse
focul inimii ca mine ! dar cum nici una din ideile mele şi nici unul
din sentimentele mele nu seamănă cu ideile şi sentimentele celor din
jurul meu, şi deoarece la primul cuvînt adevărat pe care l-aş rosti, s-ar
isca o huiduială generală şi strigăte de protest, am preferat să păstrez
tăcerea sau, dacă vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de
toţi şi avînd drept de cetate; Ar fi grozav să le spun doamnelor ceea ce
ţi-am scris ţie, dar mă gîndesc că nu ar gusta prea mult modul meu de
a vedea şi felul meu de a înfăţişa dragostea. Iar bărbaţilor, tot nu pot să
le spun în faţă ce bine le-ar sta să umble în patru labe ; şi, la drept
vorbind, asta-i părerea mea cea mai avantajoasă despre ei. N-am nici o
poftă ca la fiecare cuvînt al meu să iasă o ceartă. La urma urmei, are
vreo importanţă ce gîndesc sau nu gîndesc eu ; că sînt. trist cînd par
vesel, şi voios cînd am o înfăţişare melancolică ? Nimeni nu găseşte
cu cale să mă critice pentru că nu umblu gol; de ce nu mi-aş acoperi şi
faţa dacă îmi acopăr trupul ? De ce o mască ar fi mai blamabilă decît o
pereche de chiloţi şi o minciună decît un corset ? Vai ! pămîntul se
învîrteşte în jurul soarelui, e pîrjolit într-o parte şi îngheţat în cealaltă !
Se dă o bătălie în care şase sute de mii de oameni se ciopîrţesc între
ei ; e o vreme din cele mai frumoase ; florile sînt de o cochetărie fără
seamăn, şi îşi deschid cu neruşinare pieptul luxuriant chiar sub
copitele cailor. Astăzi s-a înfăptuit un număr fabulos de acţiuni
frumoase ; plouă cu găleata, ninge şi
210
tună, fulgeră şi bate grindina; s-ar zice că-i sfîrşitul lumii.
Binefăcătorii omenirii sînt stropiţi cu noroi pînă la buric, sau mînjiţi ca
nişte cîini — în afară doar de acei care umblă în trăsuri. Natura îşi bate
joc fără milă de făpturile ei şi le aruncă în fiece clipă sîngeroase ironii.
Nimănui nu-i pasă de nimeni şi fiecare fiinţă trăieşte sau vegetează
după legile sale proprii. Fie că fac una sau alta, fie că trăiesc sau mor,
fie că sufăr sau mă bucur, fie că sînt prefăcut sau sincer, ce interes
prezintă asta pentru soare sau pentru sfecle sau chiar pentru oameni S
Un fir de pai a căzut pe o furnică şi i-a rupt al treilea picioruş la
articulaţia a doua : o stîncă s-a prăbuşit peste un sat şi -la distrus : nu
cred că una sau alta dintre aceste nenorociri a stors vreo lacrimă din
ochii de aur ai stelelor. Eşti cel mai bun prieten al meu — dacă aceste
cuvinte nu sună mai găunos decît zurgălăii — de voi muri, e evident
că oricît de dezolat vei fi, nu ai să renunţi la masa de prînz nici două
zile măcar, şi, în pofida aceslei înspâi-mîntătoare catastrofe, nu te vei
abţine să joci table cu aceeaşi plăcere de totdeauna. Cine dintre
prietenii mei, care dintre amantele mele vor mai şti numele şi prenu-
mele meu şi mă vor mai recunoaşte pe stradă peste douăzeci de ani,
dacă voi trece într-o haină ruptă în coate ? Uitare şi neant, acesta-i
omul.
Mă simt absolut singur, cît se poate de singur, şi toate firele care
porneau de la mine spre lucruri şi de la lucruri spre mine s-au rupt
unul cîte unul. Nu cred să mai existe multe specimene de astfel de
bărbaţi care, deşi sînt conştienţi încă de toate schimbările care au loc
în sinea lor, să ajungă totuşi într-un asemenea hal de abrutizare. Sînt
aidoma acelor sticle de lichior care au stat multă vreme destupate şi au
lăsat să se evapore tot alcoolul din ele. Băutura are acelaşi aspect,
aceeaşi culoare,"dar dacă înghiţi o picătură, nu simţi decît gustul
sălciu al apei.
Mă apucă spaima cînd mă gîndesc la rapida mea descompunere ; dacă
va continua astfel, va trebui să mă bag în saramură, ca să nu putrezesc
de-a binelea, şi să nu mă năpădească viermii, deoarece nu mai am
suflet şi numai sufletul face să se deosebească un corp viu de un cada-
vru. Acum un an, nu mai mult, aveam încă ceva uman în mine, mă
agitam, căutam. Aveam Un gînd pe care-l alin-
211
tam mai mult decît pe celelalte, un fel de scop, un ideal ; voiam să fiu
iubit, îmi treceau prin cap visele obişnuite acestei vîrste, mai puţin
vaporoase, mai puţin caste, e adevărat, decît ale tinerilor de rînd, dar
se menţineau totuşi între limite normale. Puţin cîte puţin, tot ce a fost
imaterial s-a desprins şi s-a risipit şi nu a rămas în adîn-cul meu decît
un strat gros de mîl ordinar. Visul a devenit coşmar, şi himera un
demon feminin ; lumea sufletului şi-a închis porţile de ivoriu în faţa
mea ; nu mai înţeleg decît ceea ce pot atinge cu mîna ; am vise de
piatră ; totul se condensează şi se solidifică ; nimic nu şovăie, nimic
nu se clatină, nu există în jurul meu nici. aer, nici adiere ; materia mă
apasă, mă copleşeşte, mă zdrobeşte ; sînt ca un pelerin care a adormit
într-o zi de vară cu picioarele în apă şi s-a trezit iarna cu ele prinse şi
înţepenite în gheaţă. Nu mai doresc nici dragoste, nici prietenia
nimănui ; chiar şi gloria, această aureolă pe care atîta am dorit s-o văd
strălucind pe fruntea mea. nu mă mai ispiteşte deloc. Nu mai există,
vai ! decît un singur lucru care palpită în mine, oribila dorinţă care mă
împinge spre Theodore. Iată la ce se reduc toate noţiunile mele
morale. Frumuseţea fizică echivalează cu binele, urîţenia cu răul. Dacă
aş vedea o femeie frumoasă, despre care aş şti că are sufletul înclinat
spre cele mai mari crime din lume, că-i o adulterină şi o otrăvitoare,
mărturisesc că toate acestea m-ar lăsa absolut indiferent şi nu m-ar
împiedica în nici un fel să mă simt bine cu ea, dacă forma nasului ei ar
fi acceptabilă.
Iată cum îmi imaginez fericirea supremă : o clădire cu faţada pătrată,
fără ferestre ; o curte întinsă, înconjurată de coloane de marmură albă,
avînd în mijloc un izvor de cristal după moda arabă, din care ţîşneşte
argint-viu ; lăzi cu portocali şi rodii, aşezate alternativ ; deasupra un
cer foarte albastru şi un soare foarte galben ; ici şi colo ogari mari cu
bot de ştiucă, dormitând ; din cînd în cînd negrii, în picioarele goale,
cu cercuri de aur în jurul gambelor, servitoare albe, frumoase şi svelte,
în veşminte bogate şi neobişnuite, trec pe sub arcade, cu coşuri în
braţe sau amfore pe cap. Eu stau nemişcat, tăcut, sub o boltă mag-
nifică, de jur împrejur fiind grămezi de săgeţi de arbaletă, şi mă sprijin
în cot pe un leu mare şi îmblînzit, iar
212
cu un picior stau pe pieptul gol al unei sclave — în chip de scăunel —
şi fumez dintr-o mare pipă de jad.
Nici nu-mi pot închipui altminterea paradisul; şi, dacă Dumnezeu vrea
într-adevăr ca după moarte să mă duc în rai, va pune să mi se
construiască undeva, într-un colţ de stea, un mic chioşc după planul de
mai sus. Paradisul, după cîte am auzit, îmi pare mult prea muzical, şi
mărturisesc, cu toată umilinţa, că sînt absolut incapabil să suport o
sonată care ar dura numai zece mii de ani.
Vezi dar ce Eldorado mi-am ales, ce Ţară a făgăduinţei, e un vis ca
oricare altul, dar are şi ceva deosebit, anume că nu invit aici nici o
făptură cunoscută, nici unul dintre prietenii mei nu a trecut pragul
acestui palat imaginar, nici una dintre femeile pe care le-am avut nu s-
a aşezat alături de mine pe catifeaua canapelelor ; sînt singur pe
tărîmul închipuirilor mele. Toate imaginile de femei, toate umbrele
graţioase de fecioare cu care-l populez, nu m-am gîndit niciodată să le
iubesc, nici n-am presupus că vreuna dintre ele s-ar putea îndrăgosti
de mine. Nu mi-am ales o sultană favorită din fantasticul harem, care-i
plin de negrese, mulatre, evreice — cu pielea albastră şi părul roşu —
grecoaice şi circaziene, spaniole şi engleze ; ele sînt pentru mine
simple simboluri din linii şi culori; toate sînt ale mele aşa cum sînt ale
cuiva toate felurile de vinuri dintr-o pivniţă sau toate speciile de
colibri dintr-o colecţie. Sînt'maşini de produs plăceri, tablouri care nu
au nevoie de rame, statui care vin la tine cînd le chemi, dacă ţi se face
poftă să le vezi de mai aproape. O femeie are asupra unei statui
incontestabilul avantaj că se întoarce singură în orice parte vrei, pe
cînd o statuie trebuie s-o înconjori tu însuţi ca să te plasezi într-un
anumit punct din care s-o priveşti, ceea ce este obositor. » Vezi bine
că avînd astfel de idei, nu pot trăi nici în "jtimpuî, nici în mediul de
azi, fiindcă nu pot vieţui în afara I timpului şi a spaţiului. Trebuie să
găsesc altceva. * Judecind în felul acesta, e simplu şi logic că am ajuns
'la o asemenea concluzie. Necăutînd decît bucuria ochiului, eleganţa
formei şi puritatea trăsăturilor, le accept acolo unde le găsesc. Ceea ce
explică aberaţiile ciudate ale amorului antic.
213
De la Cristos încoace, nu s-a mai făcut o singură statuie de bărbat la
care frumuseţea adolescenţei să fie idealizată şi redată cu grija care-i
caracterizează pe sculptorii antici. Femeia a devenit simbolul
frumuseţii morale şi fizice : bărbatul a decăzut de-a binelea din ziua în
care s-a născut copilul din Betleem. Femeia este regina creaţiei, stelele
se lipesc una de alta şi-i îmbină o coroană pe cap, cornul lunii îşi face
o glorie din faptul că se rotunjeşte sub piciorul ei, soarele cedează o
parte din aurul cel mai pur pentru bijuteriile ei, pictorii care vor să-i
flateze pe îngeri le dau chipuri de femei, şi desigur nu tocmai eu voi fi
acela care să-i blameze. înainte de naşterea blîndului şi curtenitorului
povestitor de parabole, lucrurile se petreceau cu totul altfel; nu se
feminizau zeii şi eroii, care urmau să apară seducători ; exista un
anume prototip viguros şi delicat în acelaşi timp, dar totdeauna
bărbătesc, oricît de galeşe ar fi fost contururile lor, oricît de elegant —
fără muşchi şi vine — le-ar fi fost sculptate de artistul truditor
picioarele şi braţele divine. Dimpotrivă, se atribuia mai curînd această
caracteristică frumuseţii speciale a femeii. I se lărgeau umerii, se
atenuau şoldurile, se dădea mai puţin relief pieptului, se accentuau cu
mai multă vigoare încheieturile braţelor şi ale coapselor. Aproape că
nu mai exista nici o deosebire între Paris şi Elena. Aşa se face că
hermaphroditul devine una din himerele mîngîiate cu cea mai mare
înfocare de către antichitatea idolatră.
E într-adevăr una dintre cele mai suave creaţiuni ale geniului păgîn
acest fiu al lui Hermes şi al Afroditei. Nimeni nu-şi poate imagina
ceva mai încîntător decît aceste două trupuri — amîndouă desăvîrşite
— armonios îmbinate, aceste două frumuseţi atît de apropiate şi atît de
diferite, care formează acum una singură, superioară amîn-durora,
pentru că se temperează una pe alta şi se pun reciproc în lumină :
pentru un adorator exclusiv al formei, există o mai dulce incertitudine
decît aceea în care te aruncă vederea acestui spate, a acestor coapse
îndoielnice, şi a acestor picioare, atît de fine şi atît de puternice, încît
nu ştii dacă trebuie să le atribui lui Mercur, gata să-şi ia zborul, sau
Dianei ieşind din baie ? Torsul e compus din monstruozităţile cele mai
fermecătoare : pe piep-
214
tul plinuţ al efebului apar în rotunjimea lor graţioasă şi stranie sînii
unei fragede fecioare. Privit dintr-o parte, ghiceşti, sub muşchii de o
moliciune cu totul feminină, dantelaţiile şi coastele. Parcă te-ai afla în
faţa unui băiat : abdomenul e puţin cam prea plat pentru o femeie şi
prea rotund pentru un bărbat, iar tot aspectul corpului are ceva vaporos
şi nedefinit, imposibil de descris, dar care exercită o atracţie cu totul
deosebită. Theodore ar fi desigur un execelent model al acestui gen de
frumuseţe ; totuşi găsesc că latura feminină predomină la el, şi că
aduce mai mult cu Salmacis decît cu Hermaphrodita din Metamorfoze.
Ciudat este că aproape nici nu mă gîndesc la sexul lui şi că-l iubesc
perfect împăcat cu mine însumi. Uneori încerc să mă conving cît de
oribilă este dragostea mea — şi pe un ton nemaipomenit de aspru ; dar
nu sînt decît simple cuvinte pronunţate din vîrful buzelor — o
argumentare a minţii — pe care nu le simt : în realitate mi se pare că-i
cel mai firesc lucru din lume şi că oricine ar fi în locul meu ar face la
fel.
îl văd, îl aud vorbind sau cîntînd — cîntă admirabil — şi gust o
nespusă plăcere. Impresia de femeie, pe care mi-o face, e atît de
puternică încît, într-o zi, în focul conversaţiei, i-am spus, fără să vreau,
„doamnă", ceea ce -la făcut 'să- rîdă într-un mod destul de forţat, după
cum mi s-a părut.
Şi dacă ar fi totuşi femeie, ce motive ar avea să se travestească ? Nu
pot să mi-o explic defel. Ca un cavaler foarte tînăr, foarte frumos şi
imberb să se deghizeze în femeie, se mai poate concepe ; i se deschid
mii de uşi, care altfel ar fi rămas închise cu îndărătnicie, şi apoi
quipro-quo-ul îl poate băga în tot felul de aventuri încurcate şi
amuzante. Se poate răzbi în felul acesta pînă la o femeie
supravegheată îndeaproape, şi se poate forţa norocul în dragoste,
graţie surprizei. JDar nu prea îmi dau seama ce poate cîştiga o
frumoasă şi tînără femeie cutreîerînd ţara în haine bărbăteşti, ea nu
poate decît cel mult să piardă. O femeie n-ar trebui să renunţe în felul
acesta la plăcerea de a fi curtată, de a asculta madrigale, de a fi adorată
: ar putea renunţa mai curînd la viaţă, şi ar avea dreptate, căgi ce-i
viaţa unei femei fără toate acestea ? Nimic, sau
215
ceva mai rău decît moartea. întotdeauna m-am mirat că femeile trecute
de treizeci de ani, sau acele care au căpătat variolă, nu se aruncă de la
înălţimea vreunei clopotniţe.
Cu toate acestea, un glas mai tare decît toate raţionamentele îmi strigă
că-i femeie, că pe ea am visat-o, că numai pe ea trebuie s-o iubesc, şi
că ea mă va iubi numai pe mine : da, ea este zeiţa cu priviri de vultur,
cu mîini frumoase de regină care-mi zîmbeşte cu condescendenţă de
pe tronul ei de nori. Mi s-a înfăţişat deghizată astfel pentru a mă pune
la încercare, pentru a vedea dacă o voi recunoaşte, dacă ochii mei de
îndrăgostit vor străbate vălurile în care s-a înfăşurat, întocmai ca în
acele poveşti miraculoase, în care zînele apar mai întîi sub chipul unor
cerşetoare, apoi brusc se arată în podoabele de aur şi pietre scumpe în
toată splendoarea lor.
Te-am recunoscut, dragostea mea ! La vederea ta, mi-a zvîcnit inima
în piept ca sfîntul Ioan în pîntecele sfintei Ana, cînd a văzut-o pe
Fecioara Măria venind la ea ; o lumină strălucitoare s-a răspîndit în
aer, am simţit o mireasmă ca de ambrozie divină, am zărit la picioarele
tale o dîră de foc, şi am înţeles îndată că nu eşti o simplă muritoare.
Melodioasele sunete ale violei sfintei Cecilia, pe care îngerii le ascultă
cu atîta încîntare, sînt aspre şi discordante în comparaţie cu-cadenţele
perlate care îşi iau zborul din gura ta ca un rubin : tinere Graţii
zîmbitoare dansează în jurul tău o horă perpetuă ; cînd treci prin
pădure, păsărelele, ciripind, îşi apleacă micile lor capete pestriţe
pentru a te vedea mai bine, şi îţi cîntă cele mai gingaşe refrenuri ;
luna, îndrăgostită — după ce şi-a părăsit păstorul pentru tine — răsare
mai devreme ca să te sărute cu buzele sale palide de argint*; vîntul se
fereşte ca nu cumva să şteargă de pe nisip delicata amprentă a
adorabilelor tale picioare ; cînd te apleci deasupra fîntînii, faţa apei
devine mai netedă decît faţa cleştarului, de teama de a nu face
încreţituri şi de a deforma oglindirea obrazului tău ceresc ; chiar şi
pudicele violete îşi deschid inimioarele şi îţi fac mii de graţii ; fraga,
geloasă, se ia la întrecere cu tine şi încearcă să ajungă pînă la divina
culoare roşie a buzelor tale ; imperceptibila musculiţă zumzăie
216
vesel şi te aplaudă bătînd din aripioare : întreaga natură te iubeşte şi te
admiră pe tine, o ! cea mai frumoasă creaţie a ei.
Ah ! simt că trăiesc, pînă în momentul de faţă nu am fost decît un
mort, iată-mă scăpat de sub linţoliu, şi în-tinzînd din groapă mîinile
mele uscate spre soare — culoarea albastră de spectru a dispărut.
Sîngele îmi circulă acum repede prin vine. Inspăimîntătoarea tăcere
care domnea în jurul meu s-a spart în sfîrşit. Bolta opacă şi neagră
care mă apăsa pe frunte s-a iluminat. Mii de glasuri misterioase îmi
şoptesc la ureche, fermecătoare stele scînteiază deasupra capului meu
şi presară cu paiete de aur cărările sinuoase pe care umblu, margarete
îmi surîd cu blîndeţe şi clopoţeii murmură numele meu, legănîndu-şi
limba, înţeleg o mulţime de lucruri pe care nu le-am înţeles pînă acum,
descopăr afinităţi şi simpatii minunate, pricep limbajul rozelor şi al
privighetorilor, şi citesc cursiv cartea, pe care nu ştiam nici s-o
silabisesc. Am recunoscut un prieten în bătrînul stejar venerabil,
acoperit peste tot de vîsc şi plante parazite, şi mi-am dat seama că
brebenocul, atît de melancolic şi de gingaş, cu ochiul său mare şi
albastru, înecat totdeauna în lacrimi, nutrea demult pentru mine o
pasiune discretă şi reţinută : e dragostea, dragostea care mi-a deschis
ochii şi mi-a dat cheia enigmei. Dragostea a coborît în fundul pivniţei,
pînă la inima mea, chircită şi amorţită, îngheţată de frig ; a luat-o de
mină şi a urcat cu ea scara înţepenită şi strimtă care ducea afară. Toate
uşile închisorii au fost deschise cu şperaclul, şi pentru prima oară biata
Psyche a ieşit din sinea mea, unde fusese închisă.
Viaţa mea a devenit alta. Respir prin plămînii altuia, glontele care l-ar
răni pe el, m-ar ucide pe mine. înainte 'de această zi fericită, eram
aidoma acelor mohorîţi idoli japonezi care-şi privesc mereu pîntecele.
Eram propriul meu spectator, publicul comediei pe care o jucam ; mă
priveam trăind şi-mi ascultam ritmul sacadat al inimii ca tic-tacul unei
pendule. Asta a fost tot. Imaginile se oglin-'deau în ochii mei distraţi,
sunetele izbeau urechile mele neatente, dar nimic din lumea de afară
nu ajungea pînă la inima mea. Oricine ar fi fost, nu-mi era necesară
existenţa
217
lui : mă îndoiam de orice altă existenţă decît a mea, şi nici de ea nu
eram sigur. Mi se părea că sînt singur în mijlocul universului şi tot
restul era doar fum, închipuire, iluzii vane, aparenţe fugitive, destinate
să populeze scest neant. Ce deosebire !
Dar dacă totuşi presentimentul meu mă înşală, dacă Theodore este
într-adevăr bărbat, aşa cum crede toată lumea ! S-au mai văzut uneori
asemenea frumuseţi minunate ; cînd eşti foarte tînăr, dai prilej unor
asemenea iluzii. E un lucru la care nu vreau să mă gîndesc şi care m-ar
înnebuni, grăuntele căzut ieri pe piatra sterilă a inimii mele a şi
pătruns-o în toate sensurile cu miile sale de filamente ; s-a agăţat cu
îndărătnicie de ea, şi ar fi imposibil să mai fie smulsă. Căci s-a şi
transformat într-un co-psc care face flori şi frunze şi îşi răsuceşte în
adîncimi tădăcinile vînjoase.
CAPITOLUL X
Frumoasa mea prietenă, aveai dreptate să mă abaţi de la proiectul pe
care mi-l făcusem de a-i cunoaşte mai bine pe bărbaţi şi de a-i studia
în profunzime, înainte de a-mi oferi inima unuia dintre ei. Am stins
pentru totdeauna dragostea din sufletul meu, ba chiar şi posibilitatea
de a iubi.
Biete fete ce sîntem ; crescute cu atîta grijă pentru fecioria noastră —
împrejmuită de un triplu zid de pre-cauţiuni şi reticenţe ! — nu sîntem
lăsate să auzim nimic, să bănuim nimic, principala noastră ştiinţă
constînd în a nu şti nimic ; ciudate mai sînt erorile în care trăim, şi
perfide himerele care ne leagănă în braţele lor !
Ah ! Graciosa, blestemată fie clipa în care mi-a venit ideea travestirii ;
la ce de-a orori, la ce de-a infamii, la ce de-a grosolănii am fost silită
să fiu martoră ! ce tezaur de nevinovăţie castă şi preţioasă am risipit în
scurt timp !
Era o noapte senină, cu lună, îţi aminteşti ? ne plimbam împreună în
fundul grădinii, pe aleea tristă şi puţin frecventată, la capătul căreia se
afla într-o parte statuia unui faun, cîntînd din flaut, cu nasul julit şi tot
corpul acoperit de o lepră deasă de muşchi înnegrit, iar în cealaltă, o
perspectivă simulată, desenată pe zid, şi pe jumătate ştearsă de ploaie.
Prin frunzişul încă rar al carpenilor se vedeau pe-alocuri licărind
stelele şi rotunjindu-se cosorul de argint. O mireasmă de tinere mlădiţe
şi de plante proaspete ne venea de la straturile de flori, odată cu
adierile molcome ale unui vîntuleţ; o pasăre ascunsă ciripea a arie
languroasă şi bizară ; noi, ca nişte fete adevărate, vorbeam de
dragoste, de iubiţi, de căsătorie, de
219
frumosul cavaler pe care l-am văzut în timpul liturghiei ; sclîimbam
între noi puţinele noţiuni pe care le puteam avea fiecare despre oameni
şi despre lucruri ; tălmăceam într-o sută de feluri o frază auzită la
întîmplare, a cărei semnificaţie ni se părea obscură şi ciudată ; ne
puneam mii de întrebări năstruşnice pe care numai cea mai perfectă
inocenţă le poate imagina. Cîtă poezie primitivă, cîte naivităţi
adorabile în aceste fugare discuţii între două fetiţe neroade ieşite în
ajun din pension !
Tu, tu voiai ca iubit un tînăr cutezător şi mîndru, cu mustăţi şi păr
negru, cu pinteni mari, cu pene mari, cu o sabie mare, un fel de
fanfaron îndrăgostit, şi te prăpădeai după tot ce era eroic şi triumfător :
nu visai deoît dueluri şi escaladări, miracole de devotament, şi bucuros
ţi-ai fi aruncat mănuşa în groapa cu lei ca s-o ridice Esplandian al tău ;
era foarte comic să vezi o fetiţă — cum erai pe atunci — foarte
blondă, foarte ruşinoasă, slabă de te sufla vîntul, debitînd dintr-o
răsuflare astfel de nobile tirade, cu aerul cel mai marţial din lume.
Eu, numai cu şase luni mai mare decît tine, eram cu şase ani mai puţin
romanţioasă : un lucru mai ales mă intriga, acela de a şti ce-şi spuneau
bărbaţii între ei şi ce făceau după ce părăseau saloanele sau sălile de
teatru : presimţeam că în viaţa lor sînt multe lucruri obscure şi
nelalocul lor, ascunse cu grijă privirilor noastre, pe care noi ardeam să
le cunoaştem ; uneori, pitită după vreo perdea, spionam de departe pe
cavalerii care veneau pe la noi, şi mi se părea că discern în atitudinea
lor ceva abject şi cinic, o nepăsare grosolană sau o preocupare crîn-
cenă, pe care nu o mai vedeam în clipa eînd intrau, parcă ar fi lepădat-
o ca prin vrajă pe pragul casei. Toţi, atît cei tineri cît şi cei bătrîni, mi
se părea că au adoptat o mască convenţională, sentimente
convenţionale şi un mod de a vorbi convenţional, atunci cînd se aflau
în faţa unor femei. Din colţul salonului, unde mă aflam într-un fotoliu,
ţinîndu-mă dreaptă ca o păpuşă, fără să mă sprijin de spetează, tot
învtrtind între degete buchetul de flori, ascultam, priveam ; deşi
stăteam cu ochii plecaţi, vedeam totul la dreapta, la stînga, înainte şi
înapoi; ca ochii fa-
220
buloşi de linx, ochii mei străbăteau zidurile şi puteam spune ce se
petrece în încăperea de alături.
Am mai observat că aveau un mod deosebit de a sta de vorbă cu
femeile măritate ; în faţa lor nu mai foloseau frazele discrete şi
politicoase, copilăreşte înflorite, pe care mi le adresau mie sau
prietenelor mele ; în faţa lor erau de o voie bună mai puţin forţată, se
comportau mai puţin sobru şi mai degajat, treceau repede de la
reticenţe şi ocolişuri la o atitudine de depravat care ştie că are de-a
face cu o depravată ca şi el : eram convinsă că exista între ei şi ele un
element comun, inexistent între noi, şi aş fi dat orice să aflu în ce
consta elementul acela.
Cu ce nelinişte, cu ce furie şi curiozitate ciuleam urechile şi urmăream
din ochi grupurile gălăgioase de tineri care rîdeau în gura mare şi care,
după ce se abăteau cîteva clipe din cercul lor, îşi continuau plimbarea,
pălăvrăgind şi aruncând în dreapta şi în stînga ocheade echivoce. Pe
buzele lor răsfrînte de dispreţ fluturau rînjete neîncrezătoare ; făceau
impresia că-şi bat joc de ceea ce ne spuseseră şi că retractează
complimentele precum şi cuvin-lele de adoraţie cu care ne copleşiseră.
Nu auzeam ce vorbeau, dar înţelegeam, după mişcarea buzelor, că pro-
nunţau nişte cuvinte dintr-o limbă necunoscută mie şi pe care nimeni
nu o mai folosise faţă de mine. Chiar şi acei care avuseseră o înfăţişare
din cele mai umile şi mai supuse, îşi înălţau capul, cu o nuanţă foarte
vădită de revoltă şi de plictiseală, cu un suspin de uşurare, asemănător
suspinului unui actor care a ajuns la capătul unei lungi tirade, scăpat
fără voie din pieptul lui ; cînd ne părăseau, făceau o jumătate de
întoarcere pe călcîie, energică şi grăbită, care arăta satisfacţia ascunsă
că sînt eliberaţi de greaua corvoadă de a fi mondeni şi curtenitori.
Aş fi dat un an din viaţa mea pentru a asculta măcar o dată conversaţia
lor, fără să fiu văzută. Uneori, după anumite atitudini, după cîteva
gesturi ferite, după unele priviri piezişe, înţelegeam că-i vorba de mine
şi că discutau sau de vîrsta mea sau de obrazul meu. Stăteam atunci ca
pe cărbuni aprinşi, cele cîteva cuvinte înăbuşite, frînturile de fraze
care ajungeau din cînd în cînd pînă la mine îmi stîrneau în gradul cel
mai înalt curiozitatea,
221
pe care Em mi-o puteam satisface, şi atunci mă năpădeau îndoielile şi
cele mai stranii nedumeriri.
De cele mai multe ori ceea ce se spunea mi-era în aparenţă favorabil,
şi nu asta mă emoţiona, prea puţin mă sinchiseam dacă mă găseau
frumoasă ; ceea ce aş fi vrut să aflu erau micile observaţii şoptite la
ureche, urmate aproape totdeauna de rînjete prelungite şi de ciudate
clipiri din ochi ; iar ca să aud cele cîteva cuvinte spuse foarte încet în
dosul unei perdele sau vreun ungher, aş fi părăsit, fără nici un regret,
conversaţia cea mai sclipitoare şi mai spumoasă.
Dacă aş fi avut un iubit, mi-ar fi plăcut foarte mult să ştiu cam cum
vorbeşte el despre mine cu un alt bărbat şi în ce termeni se laudă cu
marele noroc care a dat peste el tovarăşilor lui de chefuri, după ce i s-a
urcat puţin vinul la cap şi stă cu ambele coate pe masă.
Acuma ştiu şi, la drept vorbind, sînt foarte supărată că ştiu. Aşa se
întîmplă întotdeauna.
îmi venise o idee prostească, dar ce-a fost a fost, şi nu poţi uita ce-ai
aflat. Nu te-am ascultat, scumpa mea Graciosa, şi mă căiesc, dar nu
dai totdeauna ascultare raţiunii, mai ales cînd îţi vorbeşte printr-o gură
atît de frumoasă ca a ta, căci nu ştiu de ce nimeni nu-şi poate închipui
că un sfat ca să fie înţelept, nu trebuie neapărat să iasă din gura unui
bătrîn încărunţit — ca şi cum faptul de a fi nerod timp de şaizeci de
ani te-ar putea face isteţ.
Dar toate acestea mă chinuiau din cale-afară, nu mai puteam îndura,
mă perpeleam precum castanele pe jăratic. Mărul fatal se rotunjea în
mijlocul frunzişului deasupra capului meu, şi trebuia, desigur, să
sfîrşesc prin a muşca din el, chiar de aveam să-l arunc apoi, dacă mi s-
ar fi părut prea acru.
Am făcut întocmai ca blonda Eva, scumpa mea străbună, am muşcat
din fructul oprit.
Murind unchiul meu — singura rudă care-mi mai rămăsese — şi
putînd astfel face tot ce voiam, am pus în aplicare ceea ce visam de
multă vreme. Am luat, cu cea mai mare grijă, măsurile de rigoare
pentru ca nimeni să nu-mi poată bănui sexul : învăţasem cum să trag
sabia şi să scot pistolul, ştiam să încalec la perfecţie şi cu o în-
222
drăzneală de care puţini călăreţi erau capabili, am studiat atent modul
de a purta mantia şi de a plesni diri cravaşa şi, după cîteva luni, am
reuşit să fac dintr-o fată, pe care lumea o găsea destul de drăguţă, un
cavaler cu mult mai drăguţ, căruia nu-i lipsea nimic în afară de
mustaţă. Convinsă că-mi şedea bine, am părăsit oraşul, hotărîtă să nu
imă întorc decît după o experienţă din cele mai bogate.
Era singurul mijloc de a-mi clarifica îndoielile ; dacă aş fi avut vreun
-amant, n-aş fi aflat mare lucru, sau, cel mult, m-aş fi ales cu nişte
lămuriri incomplete, iar eu voiam să studiez bărbaţii pînă în adîneul
sufletului lor, să-i cercetez fibră cu fibră, cu un bisturiu nemilos, să-i
văd cu ochii mei, vii şi palpitând, pe masa de disecţie ; pentru aceasta
trebuia să-i urmăresc cînd sînt singuri singurei acasă la dînşii, în
pijama, să mă ţin după ei cînd se plimbă, cînd petrec în taverne — şi
oriunde aiurea. Aşa deghizată cum eram, puteam intra pretutindeni,
fără a fi observată, nimeni nu se ascundea faţă de mine, toţi dădeau la
o parte orice rezervă şi orice constrîngere, ascultam confidenţe ;
făceam şi eu false mărturisiri pentru a auzi altele adevărate. Vai !
Femeile cunosc bărbaţii doar din romane, dar nu cunosc adevărata lor
fire.
Te apucă spaima cînd te gîndeşti — dar cine se gin-deşte ? ■—■ cît
de puţin ştim noi din viaţa şi comportarea acelora care par să ne
iubească şi cu care ne vom căsători. Existenţa lor reală ne este absolut
necunoscută, de parcă ar fi nişte locuitori de pe Saturn sau de pe vreo
altă planetă, aflată la o sută de milioane de leghe de sfera noastră
sublunară ; s-ar zice că fac parte dintr-o altă specie : nu există nici cea
mai slabă legătură intelectuală între cele două sexe ; virtuţile unuia
sînt viciile celuilalt, şi ceea ce stîrneşte admiraţia faţă de bărbaţi, face
de rîs femeile.
Cît despre noi, viaţa noastră e limpede şi poate fi pătrunsă dintr-o
singură privire. E foarte uşor să fim urmărite de acasă pînă la pension,
de la pension pînă acasă ; ce facem moi nu este un mister pentru
nimeni, fiecare poate vedea nereuşitele noastre desene lucrate cu
estompa, buchetele noastre în acuarelă, compuse dintr-o pansea şi un
trandafir cît o varză, cu cozile prinse elegant într-o panglică de o
culoare delicată ; papucii, pe care-i brodăm pentru onomastica taţilor
sau a bunicilor noştri nu au
223
în ei nimic ocult, nimic îndoielnic. Sonatele şi romanţele le executăm
cu toată răceala dorită. Ne ţinem strîns lipite de fusta mamei şi, la ora
nouă, sau cel mai tîrziu zece, ne băgăm în pătuţurile noastre de un alb
imaculat, aşezate în fundul unor chilii curăţele şi discrete, unde sîntem
zăvorite cu grijă şi sechestrate pînă a doua zi dimineaţa. Cea mai
trează şi mai pizmaşă susceptibilitate nu ar găsi nimic care s-o irite.
Cristalul cel mai limpede nu are transparenţa unei asemenea vieţi.
Cel care ne ia în căsătorie ştie ce-am făcut din clipa în care am fost
înţărcate şi chiar mai înainte de asta, dacă vrea să împingă cercetările
pînă-ntr-acolo. Viaţa noastră nu e viaţă, e un fel de vegetare, trăim ca
muşchiul şi ca florile ; umbra glacială a tulpinei materne pluteşte în
jurul nostru, bieţi boboci de trandafiri înăbuşiţi, care nu îndrăznim să
ne deschidem. Principala noastră sarcină e să ne ţinem foarte drept,
foarte ţeapăn, să fim bine încorsetate, să stăm cu ochii cuviincios lăsaţi
în jos, şi să întrecem în imobilitate şi rigiditate manechinele şi pă-
puşile pe arcuri.
Ne este interzis să deschidem gura, să luăm parte la o conversaţie în
alt mod decît răspunzînd da sau nu cînd sîntem întrebate. Dacă cineva
vrea să spună un lucru interesant, sîntem îndată trimise să ne facem
exerciţiile la harpă sau la clavecin, iar profesorii noştri de muzică nu
au, nici unul, mai puţin de şaizeci de ani, şi toţi prizează îngrozitor de
mult tabac. Modelele agăţate pe pereţi în camerele noastre au o
anatomie foarte vagă şi foarte ştearsă. Zeii Greciei, pentru a se
prezenta într-un pension de domnişoare, au grijă să cumpere în
prealabil de la negustorii de haine vechi nişte redingote foarte largi,
din acelea cu mai multe gulere suprapuse, şi de a porunci să li se facă
nişte gravuri în puncte, în care apar cu nişte mutre de portari sau de
birjari, devenind astfel cu totul inapţi să ne înflăcăreze imaginaţia.
Vrînd să ne împiedice să fim romanţioase, reuşesc să facă din noi nişte
idioate. Timpul rezervat educaţiei noastre nu-i folosit ca să învăţăm
ceva, ci ca să ne împiedice să învăţăm ceva.
224
Sîntem realmente prizoniere — cu trupul şi spiritul nostru ; dar un
tînăr, liber să facă se vrea, eare iese din casă dimineaţa şi se întoarce a
doua zi dimineaţa, plin de bani, care cîştigă mereu alţii şi-i risipeşte
după pofta inimii, cum ar putea justifica el folosirea timpului ? care
bărbat ar vrea să-i spună iubitei sale ce a făcut în timpul zilei şi, mai
ales, în timpul nopţii ? Nici unul, nici măcar acei care se bucură de cea
mai bună reputaţie.
Am trimis calul şi veşmintele la o mică fermă a mea, care se află la
oarecare distanţă de oraş. Acolo m-am îmbrăcat, am încălecat şi am
plecat, nu fără o ciudată strîngere de inimă. Nu regretam nimic, nu
lăsam pe nimeni în urmă, nici rude, nici prieteni, nici un cîine, nici o
pisică ; şi cu toate acestea eram tristă, aproape că-mi venea să plîng ;
ferma, în care fusesem doar de vreo cinci sau şase ori, nu prezenta un
interes deosebit pentru mine, nu-mi era dragă, şi nu aveam pentru ea
slăbiciunea pentru anumite locuri care-ţi dă nu ştiu ce emoţie cînd tre-
buie să le părăseşti, totuşi am întors de vreo două, trei ori capul să văd
încă o dată, de departe, trîmba ei de fum albastru ce se urca între
arbori.
Căci acolo, împreună cu rochiile şi fustele mele, îmi lăsasem şi titlul
de femeie ; în camera în care-mi făcusem toaleta, am părăsit cei
douăzeci de ani de viaţă, ani care nu aveau să mai conteze şi care nu
mă mai priveau. Pe uşă s-ar fi putut scrie : „Aici zace Madeleine de
Maupin", deoarece, de fapt, eu nu mai eram Madeleine de Maupin, ci
Theodore de Serannes, şi nimeni nu. avea să mă mai strige pe dulcele
meu nume de Madeleine.
Cutia în care-mi băgasem rochiile, inutile de azi înainte, mi se părea a
fi sicriul imaculatelor mele iluzii ; eram bărbat, sau, cel puţin, aveam
aparenţă de bărbat : tînăfa fată murise.
Cînd n-am mai zărit deloc vîrfurile castanilor care înconjoară ferma,
mi s-a părut că nu mai sînt eu, ci o alta, iar faptele mele din trecut, de
care-mi mai aminteam, mi se păreau faptele unei persoane străine la
care aş fi asistat, sau ca un început de roman, pe care n-am -apucat să-l
citesc pînă la sfîrşit.
225
15 — Domnişoara de Maupin
Mi se trezeau în minte mii de nimicuri, a căror naivitate copilărească
îmi stîrnea un zîmbet îngăduitor ş; puţin ironic uneori, ca zîmbetul
unui tînăr libertin car. ar asculta confidenţele arcadiene şi pastorale
ale unu: licean dintr-a treia; iar toate purtările mele copilăroasa de
fetiţă şi apoi de fată tînără veneau după mine în fug mare, pe marginea
drumului, făcîndu-mi mii de semm de prietenie şi trimiţîndu-mi
sărutări din vîrful degetelo: lor albe şi subţiri, acum cînd ne
despărţeam pentru tot deauna.
Am dat pinteni calului ca să scap de aceste emoţi enervante ; la
dreapta şi la stînga mea, copacii goneau în dărăt, dar ceata nebunatică,
zumzăind mai tare decît u roi de albine, apăruse pe aleile laterale şi
mă striga Madeleine ! Madeleine !
Plesnind gîtul calului cu o puternică lovitură de cra^ vaşă, acesta îşi
dublă viteza. Părul aproape că-mi zbura orizontal îndărătul capului,
mantia luase aceeaşi poziţie şi faldurile ei erau parcă sculptate în
piatră, atît de tare goneam ; cînd am privit înapoi, am văzut, ca un
nouraş alb, departe la orizont, pulberea ridicată în aer de copitele
calului. ■
M-am oprit puţin.
într-un tufiş de măceş, pe marginea drumului, am văzut mişcîndu-se
ceva alb, şi un glăscior limpede şi, dulce ca argintul îmi pătrunse în
ureche :
— Madeleine, Madeleine, unde pleci atît de departe ? Eu sînt
virginitatea ta, draga mea, de aceea şi rochia, şi coroniţa, şi pielea mea
sînt albe. Dar tu, de ce porţi cizme, Madeleine ? Ştiam că ai un picior
foarte drăguţ. Cizme ! pantaloni bufanţi ! o pălărie mare, cu pană !
parcă ai fi un cavaler care pleacă la război ! De ce sabia asta lungă
care îţi izbeşte şi îţi învineţeşte coapsa ? Eşti cam ciudat echipată,
Madeleine, şi nu prea ştiu dacă trebuie să te însoţesc.
— Dacă ţi-e frică, draga mea, întoarce-te acasă, să-mi stropeşti florile
şi să ai grijă de porumbei. Dar, să ştii că în fond nu ai dreptate, ai fi
mai în siguranţă sub veşmin-j tele acestea de stofă groasă decît în ale
tale, de văl şi de in. Cizmele inele nu lasă să se vadă dacă am un picior
226
drăguţ, sabia o am ca să mă apăr, şi pana care fîlfîie la pălărie are
drept scop să sperie privighetorile care ar veni să-mi îngîne la ureche
false cîntece de dragoste.
Mi-am văzut de drum, dar mi s-a părut că recunosc în suspinele
vîntului ultima frază din sonata pe care o învăţasem pentru onomastica
unchiului meu, iar într-un trandafir cu petalele desfăcute, care-şi înălţa
corola deasupra unui zid scund, modelul trandafirului cel mare după
care am făcut atîtea acuarele ; trecînd prin faţa unei case, am zărit
unduindu-se la o fereastră fantoma perdelelor mele. Tot trecutul meu
părea că s-a agăţat de mine ca să-mi taie calea şi să mă oprescă să-mi
făuresc un alt viitor.
Ezitam ; de vreo două, trei ori era să mă întorc.
Dar mica năpîrcă albastră a curiozităţii îmi şuiera foarte încet la
ureche cuvinte perfide, îmi spunea : „Mergi înainte, înainte, Theodore,
e o ocazie bună ca să te in-struieşti ; dacă nu ai să înveţi acum, nu ai să
ştii niciodată nimic. Vrei să oferi nobila-ţi inimă, la întîmplare, celui
dinţii ins care ţi se va părea cinstit şi îndrăgostit de tine? Bărbaţii sînt
plini de extraordinare secrete, Theodore!"
Am pornit din nou, în galop.
Pantalonii bufanţi îmi acopereau doar picioarele, nu aveam şi curajul
celor care-i poartă, nu mă simţeam în apele mele, ba chiar mă trecu un
fior de spaimă — ca să spun lucrurilor pe nume — într-un loc
întunecos al pădurii ; auzind o împuşcătură trasă de un braconier, eram
cit pe-aci să leşin. Dacă ar fi fost un hoţ, nici pistoalele de la şold şi
nici formidabila mea sabie nu mi-ar fi fost de nici un folos. Dar, puţin
cîte puţin, m-am deprins şi nu am mai dat nici o atenţie unor asemenea
întîmplări.
Soarele cobora încetişor la orizont, ca un lustru de teatru care e lăsat în
jos după ce s-a terminat reprezentaţia. Iepuri şi fazani traversau
drumul în răstimpuri ; umbrele se alungeau şi depărtările căpătau
nuanţe roşie-tice. O parte a cerului era de un violet estompat, care se
pierdea treptat, o alta avea culoarea lămîilor şi a portocalelor ;
păsărelele nocturne se puseră pe cîntat, şi din pădure veneau o
mulţime de zgomote ciudate ; slaba lumină care mai rămăsese se
stinse şi ea, şi se făcu întuneric, mai ales în dreptul umbrelor aruncate
de copaci. Eu,
15*
227
care nu ieşisem seara niciodată singură, m-am pomenit deodată la ora
opt, noaptea, în plin codru. Iţi dai seama, Graciosa mea, ce-a
însemnat asta pentru mine, care muream de frică dacă ajungeam la
capătul grădinii ? Mă apucă din 'nou spaima şi inima îmi zvîcnea să se
spargă ; deodată am zărit — cu o nespusă plăcere — cum apar ! şi
licăresc în spatele unui dîmb luminile oraşului spre care 1 mă
îndreptam. Văzînd acele puncte strălucitoare asemenea unor mici stele
terestre, îmi dispăru toată teama. Mi se părea că aceste nepăsătoare
lumini erau ochii deschişi ai prietenilor care vegheau asupra mea.
,,
Calul nu era mai puţin mulţumit decît mine şi adul-j mecînd un dulce
parfum de grajd, mai plăcut pentru el'< decît toate miresmele
margaretelor şi fragilor de pădure, alergă întins spre hotelul Lion-
Rouge.
O lumină galbenă radia prin geamlîcul cu chenar de plumb al hanului,
a cărui firmă de tinichea se legăna la dreapta şi la stînga, şi gemea ca o
femeie bătrînă, căci începuse să bată un vînt rece. Am dat calul în grija
rîn-daşului şi am intrat în bucătărie.
Un şemineu enorm deschidea, în fund, o gură roşie şi neagră, înghiţind
la fiecare îmbucătură cîte o legătură de vreascuri, iar de o parte şi de
alta a suportului metalic pentru buşteni, doi cîini, stînd în coadă, şi
aproape tot atît de mari cît un stat de om, se lăsau dogoriţi de flăcări,
cu cea mai mare nepăsare faţă de tot ce se întîmpla în jurul lor,
mulţumindu-se să-şi ridice puţin labele şi să scoată un fel de suspin de
cîte ori simţeau că li-i prea cald ; dar cu siguranţă că ar fi preferat să se
preschimbe în tăciuni decît să se dea îndărăt cu un pas.
Păreau că nu prea se bucură de sosirea mea ; degeaba 'l-am mîngîiat
de cîteva ori pe cap spre a lega cunoştinţă; îmi aruncau pe sub
sprîncene nişte priviri care nu promiteau nimic bun. Lucru ce mă miră,
căci de obicei animalele mă întîmpină cu simpatie.
Hangiul se apropie ca să mă întrebe ce-aş dori pentru masa de seară.
Era un ins burduhănos, cu nasul roşu, ceacîr, şi cu un zîmbet slinos ce
i se lăţea pe faţă pînă la urechi. La fiece Vorbă pe care o rostea, îşi
dezvelea două rînduri de dinţi '228
ascuţiţi şi depărtaţi unul de altul ca la căpcăuni. De şold îi atîrna un
cuţit mare de bucătărie, cu un aspect îndoielnic, părînd a avea tot felul
de întrebuinţări. După ce-i spusesem ce vreau, se îndreptă spre unul
dintre cîini şi îi trase un picior. Cîinele se ridică şi porni spre un fel de
roată, în care intră cu o mutră jalnică şi morocănoasă, aruncîndu-mi
cîte o căutătură plină de mustrări. Văzînd apoi că nu era cazul să spere
că va scăpa, începu să în-vîrtească roata şi, prin urmare, şi frigarea în
care se afla înfipt puiul pentru cina mea. Mi-am făgăduit să-i arunc
resturile ca să-l răsplătesc pentru oboseală şi, în aşteptarea mesii, am
început să7mi plimb privirile prin bucătărie.
Grinzi late de stejar vrîstau plafonul, toate erau de o culoare brun-
închisă şi înnegrite de fumul din vatră şi de luminări. Pe poliţe
străluceau în umbră farfurii de cositor mai deschise la culoare decît
argintul şi oale de faianţă albă, cu floricele albastre. De-a lungul
pereţilor, numeroase şiruri de cratiţe, bine frecate, semănau destul de
mult cu anticele scuturi care se văd agăţate în şiraguri de-a lungul
galerelor greceşti sau romane (iartă-mi, Graciosa, măreţia epică a
acestei comparaţii). Vreo două slujnice grase trebăluiau în jurul unei
mese lungi cu veselă şi furculiţe : muzica pe care o făceau era mai
plăcută ca oricare alta, căci leşinam de foame, şi auzul stomacului
devenise mai fin decît cel al urechii. La urma urmei, în pofida gurii de
puşculiţă şi a dinţilor de fierăstrău ai patronului, hanul arăta destul de
corect şi de vesel ; chiar dacă zîmbetul hangiului s-ar fi mărit cu un
stînjen, iar dinţii i s-ar fi lungit de trei ori şi s-ar fi făcut de trei ori mai
albi, tot nu aş fi avut poftă să plec de acolo, întrucît ploaia începuse să
bată în geamuri şi vîntul să urle ; nu cunosc nimic mai lugubru decît
gemetele ce se aud într-o noapte întunecoasă şi ploioasă.
îmi trecu prin cap un gînd care mă făcu să surîd, şi anume că nimănui
din lumea asta nu i-ar fi venit ideea să mă caute acolo. într-adevăr,
cine ar fi putut presupune că micuţa Madeleine — în loc să doarmă în
patul ei cald, cu veioza de alabastru la căpătîi, cu un roman sub pernă,
vegheată de camerista din odaia alăturată, gata să-i vină
229
oricînd în ajutor la cea mai mică spaimă nocturnă — se leagănă pe un
scaun de pai, într-un han de ţară, la douăzeci de leghe de casă, cu
picioarele băgate în cizme, sprijinite pe suportul din faţa şemineului, şi
cu mîinile micuţe ţinute, în chip trufaş, la subţiori ?
Da, Madeleine nu stă — ca prietenele sale — cu cotul sprijinit leneş
pe marginea balconului, între zorelele şi iasomiile de la fereastră, ca să
urmărească franjurile violete ale orizontului de la marginea cîmpiei,
sau vreun nouraş de culoarea trandafirului, rotunjit de adierile din luna
mai. Ea nu a tapisat cu petale de crin palate de sidef pentru a-şi
adăposti himerele ; n-a îmbrăcat, ca voi, frumoase visătoare, vreo
fantomă vană cu toate perfecţiunile imaginabile : a vrut să-i cunoască
pe bărbaţi înainte de a se oferi unuia dintre ei; a părăsit totul,
frumoasele rochii de catifea şi de mătase în culori strălucitoare,
colierele, brăţările, păsărelele şi florile ; a renunţat, în mod voluntar, la
adoratori, la complimente şi ploconeli, la buchete de flori, la
madrigale, la plăcerea de a fi considerată mai frumoasă şi mai elegant
îmbrăcată decît voi, a renunţat la dulcele ei nume de femeie — la tot
ce-a fost — şi a plecat, singură, curajoasa fată, să îriveţe, cutreierînd
lumea, marea ştiinţă a vieţii.
Dacă lumea ar şti toate astea, ar spune că Madeleine e nebună. Ai
spus-o chiar tu, draga mea Graciosa, dai adevăratele nebune sînt
acelea care-şi lasă inimile furate de oricine ar fi şi aruncă sămînţa
iubirii la întîmplare, pe pietre şi pe stînci, fără a şti dacă va da naştere
unui singur spic măcar.
O, Graciosa ! niciodată nu m-am gîndit, fără să mă treacă fiorii, că aş
putea iubi pe cineva nedemn de mine ! că mi-aş putea dezvălui
sufletul, în toată goliciunea lui, în faţa unor ochi impuri, să las să
pătrundă un profan în sanctuarul inimii mele! că aş putea lăsa undele
mele limpezi să curgă un timp împreună cu un val noroios ! Oricît de
desăvîrşită ar fi apoi despărţirea, rămîne totdeauna puţin din mîlul
acela, şi pîrîul nu poate să-şi mai recapete transparenţa de odinioară.
Să te gîndeşti că un bărbat te-a sărutat, că te-a atins, că ţi-a văzut
corpul, că poate să spună : e aşa sau altmin-
230
teri, că are un semn în cutare loc, că inima ei simte în felul acesta, că
plînge auzind de una şi râde auzind de alta, că visează la anume
lucruri, că se poate lăuda : „am în portofelul meu o pană de la aripa
himerei mele" ; „în inelul acesta sînt împletite cîteva fire din părul
ei" ; „o parte din inima ei se află în această scrisoare" ; că-l mîn-gîia în
felul acesta, iar cuvîntul ei obişnuit când devenea tandră era... !
Ah ! Cleopatra, te înţeleg acum de ce porunceai dimineaţa să fie ucis
amantul cu care-ţi petrecuseşi noaptea. Sublimă cruzime, pentru care,
altădată, nu aveam destule cuvinte de ocară ! O, mare voluptoasă, cît
de bine cunoş-ieai firea omenească şi cîtă înţelepciune se ascundea în
această barbarie ! Nu voiai ca vreo fiinţă vie să divulge rasterele din
culcuşul tău ; acele cuvinte de dragoste ce-şi iuau zborul de pe buzele
tale, nu mai trebuia să le repete nimeni. In felul acesta iluzia ta
rămînea pură. Experienţa iu mai putea distruge, părticică cu părticică,
fermecătoarea fantomă pe care ai legănat-o în braţe. Ai găsit că-i mai
bine să te despartă de el o bruscă lovitură de topor decît un îndelungat
dezgust. într-adevăr, e un supliciu să-ţi vezi bărbatul ales dezminţind,
în fiece clipa, ideea pe care ţi-ai făcut-o despre el; să descoperi în
caracterul iui mii de meschinării nebănuite ; să-ţi dai seama că acela
care ţi s-a părut atît de frumos prin prisma dragostei este în realitate
foarte urît, şi că acela pe care l-ai luat drept un adevărat erou de roman
nu este, la urma urmei, decît un burghez prozaic care se încalţă cu
papuci şi se îmbracă în halat de casă.
Nu am puterea Cleopatrei, şi, dacă aş avea-o, mi-ar lipsi desigur
curajul să mă servesc de ea. Astfel încît, neputînd şi nevoind să se taie
capul amanţilor mei după ce coboară din pat — şi nefiind nici dispusă
a îndura ceea <ce îndură celelalte femei — trebuie să chibzuiesc de
două ori înainte de a mă hotărî să aleg vreunul ; ba, mai bine ar fi să
chibzuiesc chiar de trei ori, dacă-mi va veni pofta să-mi iau un amant,
lucru de care — după cele ce-am văzut şi auzit — mă îndoiesc foarte ;
doar dacă voi întîlni în vreun ţinut fericit o inimă ca a mea, cum se
spune în romane, o inimă virgină şi pură care să nu fi iubit nici-
231
odată şi care să fie capabilă de a iubi în adevăratul înţelesf al
cuvântului, ceea ce nu este prea uşor de găsit. ' ; Intrară mai
mulţi cavaleri în han, vijelia şi întuneci- j mea nopţii împiedicîndu-i
sănşi continue drumul. Erau] toţi tineri, cel mai în vîrstă, cu
siguranţă că nu avea peste jj treizeci de ani ; după veşminte aparţineau
clasei de sus, şi, de nu ar fi fost veşmintele, dezinvoltura şi insolenţa
lor ar fi dovedit-o îndeajuns. Unul sau doi aveau figuri mai interesante
; ceilalţi aveau, într-un grad mai mic sau mai mare, o anume jovialitate
brutală, o bonomie şi o nepăsare obişnuite între bărbaţi, dar de care se
leapădă îndată ce se află în prezenţa noastră.
Dacă ar fi bănuit că tînărul gingaş care moţăia pe scaunul din faţa
şemineului nu era cîtuşi de puţin ceea ce părea a fi, ci o tînără fată,
„ceva extra", cum spun ei/ desigur, ar fi schimbat repede tonul,
şi i-ai fi văzut humaidecît umflîndu-şi pieptul şi împăunîndu-se. S-ar
fi apropiat de mine cu o mulţime de reverenţe, cu picioarele cambrate,
coatele în afară, şi cu un zîmbet care s-ar fi prelins pe ochi, pe gură, pe
nas, pe păr, pe toată înfăţişarea lor ; ar fi îndulcit fiece cuvînt de care
s-ar fi folosit, şi ar fi vorbit numai în fraze catifelate şi satinate ; la cea
mai mică mişcare a mea, s-ar fi arătat gata să se întindă pe jos în chip
de covor, de teamă ca neregularităţile duşumelei să nu-mi supere
picioarele delicate ; toate mîinile s-ar fi întins să mă sprijine ; jilţul cel
mai moale ar fi fost aşezat pe locul cel mai bun ; dar eu păream a fi un
băiat drăguţ şi nu o fată drăguţă.
îţi mărturisesc că, văzînd cît de puţină atenţie îmi dau, era cît pe-aci
să-rni pară rău după fustele mele. Din vreme în vreme, întîmplîndu-
mi-se să uit că port haine bărbăteşti, mă simţeam de-a dreptul jignită,
şi, ca să nu mă apuce pandaliile mă străduiam să mă conving că nu se
cunoaşte că sînt femeie.
Stăteam acolo, fără să scot un cuvînt, cu braţele încrucişate, părînd a
mă uita foarte atent la puiul care căpăta nuanţe din ce în ce mai
rumene şi la nenorocitul de cîine pe care îl deranjasem într-un mod atît
de neplăcut şi care se zbătea în roata lui ca o droaie de draci înghesuiţi
în acelaşi agheasmatar.
232
Cel mai tînăr din grup se apropie de mine şi mă bătu pe umăr, ceea ce,
pe Dumnezeul meu, m-a durut destul de tare : am scos un scurt ţipăt
involuntar ; el mă întrebă dacă n-aş prefera să iau cina împreună cu ei
decît de unul singur, ştiut fiind că se bea mai bine în societate. I-am
răspuns că-mi face o deosebită plăcere, la care n-as fi îndrăznit să mă
gîndesc, şi că primesc cu multă bucurie invitaţia. Tacîmurile noastre
fură puse alăturea, şi luarăm loc la masă.
Cîinele, gîfîind, după ce hăpăise în trei înghiţituri un enorm blid cu
apă, îşi reluă locul faţă în faţă cu celălalt cîine care stătea nemişcat
parcă ar fi fost de porţelan ; aveau noroc, întrucît printr-un har cu totul
deosebit al cerului, noii veniţi nu ceruseră pui fripţi.
Aflai, din unele frînturi care le scăpaseră, că se duceau la curte, care
pe atunci se afla la ***, unde aveau să în-tîlnească alţi prieteni de-ai
lor. Le spusei că sînt un băiat de familie bună, că am absolvit
universitatea şi că mă duc la nişte rude din provincie, că am apucat-o
pe drumul şcolarilor, adică pe cel mai lung drum posibil. Asta îi făcu
să rîdă, şi, după cîteva aluzii cu privire la înfăţişarea mea nevinovată şi
candidă, mă întrebară dacă am o amantă. Le-am răspuns că nu ştiu de
aşa ceva, ceea ce i-a făcut să rîdă cu şi mai mare poftă. Sticlele se
schimbau cu repeziciune una după alta; deşi avui grijă să-mi las
paharul mai tot timpul plin, mă cam încălzisem ; nu uitasem însă ţinta
urmărită, astfel că îndreptai discuţiile asupra femeilor. Nu mi-a fost
deloc greu, deoarece bărbaţii, cînd se îmbată, după teologie şi estetică
vorbesc cu cea mai mare plăcere despre femei.
Tovarăşii mei de chef nu erau tocmai beţi, rezistau la băutură ; dar
intraseră în nişte încîlcite şi nesfîrşite controverse morale, şi îşi puseră,
fără jenă, coatele pe masă. Ba unul dintre ei îşi încolăci braţul în jurul
taliei groase a uneia dintre slujnice şi îşi bîţîia capul în semn de mare
dragoste ; un altul se jura că va crăpa pe loc, ca o broască rîioasă,
căreia i se dă să prizeze tabac, dacă Jeannette nu-i dă voie să-i tragă
cîte un sărut pe fiecare din cele două mere, mari şi roşii, care-i serveau
de obraji. Şi Jeannette, ca să nu crape omul ca o broască rîioasă, s-a
grăbit să i
233
le ofere, ba chiar nu -la împiedicat să-şi strecoare mîna, printre
faldurile basmalei, pînă în valea asudată dintre sîni, foarte slab păzită
de o cruciuliţă de aur, şi — numai-după o scurtă discuţie pe şoptite —
o lăsă să ia farfuria de pe masă.
Erau totuşi oameni de la curte, oameni cu maniere elegante, şi dacă nu
i-aş fi văzut cu ochii mei, cu siguranţă că niciodată nu m-aş fi gândit
să-i învinuiesc,, de asemenea familiarităţi cu slujnicele dintr-un han.
Probabil că se despărţiseră nu demult de nişte amante fermecătoare,
după ce le-au făcut cele mai frumoase jurăminte din lume ; niciodată
nu mi-ar fi venit ideea că va trebui să-i recomand amantului meu să
nu-şi murdărească, pe obrajii vreunei paceaure, buzele pe care aveam
să i le sărut eu.
Secătura părea că gustă cu atîta plăcere sărutul, de parcă ar fi
îmbrăţişat pe Philis sau pe Oriane ; fusese un sărut zgomotos, aplicat
cu străşnicie şi convingere, care lăsase în urma lui două pete albe şi
umede pe obrazul aprins al damieelii ; ea le şterse cu dosul mîinii cu
care abia spălase vasele. Nu cred că netrebnicul i-a dat vreodată un
sărut atît de spontan şi de drăgăstos neprihănitei zeiţe a inimii sale !
După toate aparenţele, asta era şi' părerea lui, deoarece îl auzii spunînd
■— cu glasul scăzut, dînd din mînă a lehamite :
— La naiba cu femeile slăbănoage şi marile sentimente !
Concluzia părea a fi pe placul adunăturii, căci toţi dă-idură din cap în
semn de aprobare.
— Pe cinstea mea, spuse un altul, continuîndu-şi gîn-durile, în toate
mă paşte nenorocul. Domnilor, trebuie să vă fac o mărturisire, sub
pecetea celui mai mare secret, că eu — cel care vă vorbeşte — în clipa
de faţă am o iubită.
— O ! o ! făcură toţi ceilalţi. O iubită ! dar e ceva cît se poate de trist.
Şi ce faci cu iubita aia ?
— E o femeie cinstită, domnilor, nu rîdeţi, domnilor ! la urma urmei
de ce nu aş avea şi o femeie cinstită ? Ce, am spus ceva caraghios ? Ei,
tu de colo, am să-ţi trîntesc ceva în cap dacă nu termini.
234
— Bine, spune mai departe !
— E nebună după mine, are un suflet, cel mai frumos suflet din lume,
mă pricep eu la aşa ceva, cel' puţin tot atît de bine ca la cai, şi vă
garantez că sufletul ei e de prima calitate. Ce sentimente nobile, ce
elanuri, ce acte de devotament, ce sacrificii, ce rafinamente de
tandreţe, e tot ce poţi să-ţi imaginezi mai sublim, dar nu prea are sîni,
ba chiar nu are deloc, abia se văd, ca la o fetiţă de cincisprezece ani. E
destul de drăguţă de altfel, are mîini fine, piciorul mic, dar are prea
mult spirit şi prea puţină carne, îmi vine s-o las în plata Domnului. De
ce naiba nu ne putem băga în pat cu spiritul. Sînt tare nenorocit, plîn-
geţi-mă, dragii mei prieteni. Şi, înduioşat din pricina
nenumăratelor pahare de vin pe care le înghiţise, începu să plîngă cu
lacrimi fierbinţi.
— Jeannette te va consola de nefericirea de a te băga în pat cu
silfidele, îi spuse vecinul său, umplîndu-i paharul : din sufletul ei, atît
de compact, s-ar mai putea ciopli nişte corpuri şi pentru alte femei, şi
are la carne de-ai putea îmbrăca scheletul a trei elefanţi !
' O, femeie pură şi nobilă ! dacă ai şti ce povesteşte despre tine, într-o
circiumă, în faţa unor persoane necunoscute — fără a se gîndi ce
spune — bărbatul pe care tu îl iubeşti mai mult decît orice, căruia i-ai
jertfit totul ! Cum te dezbracă fără ruşine, şi te oferă cu obrăznicie
goală-goluţă privirilor de beţivi ale camarazilor săi, pe cînd tu stai
undeva, tristă, cu bărbia în mînă, cu ochiul aţintit spre drumul pe care
trebuie să se întoarcă !
Dacă ar veni cineva să-ţi spună că iubitul tău, în mai puţin de douăzeci
şi patru de ore după ce v-aţi despărţit, face curte unei mizerabile
slujnice, şi că s-a înţeles cu ea să petreacă noaptea împreună, ai jura că
e imposibil, nu ţi-ar veni să crezi; abia ai da crezare, chiar dacă ai
vedea cu ochii tăi şi ai auzi cu urechile tale. Şi totuşi acesta-i adevărul!
Conversaţia, cea mai smintită şi mai deşănţată conversaţie din lume,
mai dură un timp, dar, prin toate exagerările caraghioase şi glumele
adesea scabroase, străbătea sentimentul real şi profund de desăvîrşit
dispreţ pentru femeie. Am învăţat mai mult în seara aceea decît citind
douăzeci de căruţe cu cărţi ale moraliştilor.
235
Enormele şi nemaipomenitele lucruri pe care le auzeam îi dădeau
obrazului meu o nuanţă de tristeţe şi o încruntare de care şi-au dat
seama ceilalţi comeseni, şi pe care au încercat, cu amabilitate, să mi-o
risipească ; dar veselia nu se mai lipea de mine. Bănuiam eu că băr-
baţii nu erau aşa cum apăreau în faţa noastră, dar nu credeam că există
chiar o atît de mare diferenţă între ceea ce sînt şi masca lor. Eram la
fel de surprinsă pe cit eram de dezgustată.
Spre a lecui o1 fată de romantism — pentru Vecii vecilor — nu i-aş
dori decît o jumătate de oră de asemenea conversaţie — efectul ei ar
întrece toate mustrările materne.
Unii se lăudau că pot avea cîte femei vor, e destul doar să le spună un
singur cuvînt; alţii făceau schimb de reţete pentru procurarea de
amante, sau descriau tactica de urmat pentru asedierea uneia
virtuoase ; alţii îşi băteau joc de femeile ai căror amanţi erau, şi se
proclamau cei mai veritabili imbecili de pe pămînt fiindcă s-au
înhăitat cu astfel de lepădături. Nici unul dintre ei nu dădea două
parale pe iubire.
Iată, prin urmare, ce gînduri ascund ei sub atîtea frumoase aparenţe !
Cine ar spune-o, cînd îi vezi cît sînt de umili, de slugarnici, gata la
orice ? Ei! dar după ce-au ieşit victorioşi, cufn îşi mai înalţă
dumnealor capul, cu ce îndrăzneală şi cu ce obrăznicie îşi pun talpa
cizmelor pe fruntea pe care înainte o adorau de la distanţă, în genunchi
! cum se mai răzbună ei pentru trecătoarea lor înjosire ! cum te silesc
să plăteşti scump politeţea lor ! şi cu cîte injurii te copleşesc pentru că
au obosit făcîn-du-ţi madrigale ! Ce furie de turbaţi în tot ce spun şi
gîndesc ! ce lipsă de eleganţă în maniere şi ţinută ! S-au schimbat
complet, evident, nu în favoarea lor ! Oricît de departe am mers cu
presupunerile, am rămas mult în urma realităţii.
Ideal, floare albastră cu inima de aur, perlată de rouă, care te deschizi
sub cerul de primăvară la suflarea boa-rei înmiresmate a visurilor
molatece, rădăcinile fibroase ale tulpinei tale, de o mie de ori mai
despletite decît cosiţele de mătase ale zînelor, pătrund în adîncul
sufletului
233
i
nostru cu miile sale de capete păroase pentru a soarbe din cea mai pură
substanţă ; o, floare atît de dulce şi atît de amară, tu nu poţi fi smulsă
fără ca inima să nu sîngereze pînă în ungherele sale cele mai ascunse,
şi fără ca, pe tija frîntă, să nu se ivească picături roşii care, căzînd una
cîte una în lacul format de lacrimile noastre, ne folosesc să măsurăm
trecerea orelor — ce înaintează anevoie, împle-ticindu-se — în timpul
priveghiului nostru la căpătîiul Iubirii muribunde.
Ah ! floare blestemată, cum creşteai în inima mea ! crenguţele tale se
înmulţeau mai repede decît urzicile printre ruini. Micile privighetori
veneau să bea din caliciul tău şi să cînte la umbra ta : fluturi de
diamant, cu aripi de smarald şi ochi de rubin, zburau şi dansau în jurul
gingaşelor tale pistiluri acoperite de o pulbere de aur ; roiuri de albine
aurii sorbeau din mierea-ţi otrăvită, fără a bănui ceva ; himerele îşi
strîngeau aripile de lebădă şi îşi încrucişau ghearele de leu pe frumosul
lor piept, ca să se odihnească lîngă tine. Arborele Hesperidelor nu
fusese mai bine păzit; silfidele culegeau lacrimile picurate din stele în
caliciile crinilor şi te udau în fiecare noapte cu magicele lor
stropitoare. Plantă a idealului, mai toxică decît arborele veninos din
Antile sau cel din Malaezia, în pofida florilor tale înşelătoare şi a
otrăvii care se respiră odată cu parfumul tău, ce greu îmi vine să te
dezrădăcinez din inima mea ! Nici cedrul din Liban, nici baobabul
gigantic, nici palmierul înalt de o sută de coţi nu ar putea, toate
laolaltă, să umple locul pe care-l ocupai tu singură, mică floare
albastră cu inima de aur.
In sfîrşit, cina se termină şi ne pregăteam să mergem la culcare ; dar,
cum eram tocmai de două ori atîţia oameni cîte paturi se aflau în han,
urma să se odihnească mai întîi jumătate din noi, şi apoi cealaltă
jumătate, sau să ne culcăm cîte doi într-un pat. Lucrul era cît se poate
de simplu pentru ceilalţi, dar nu era deloc simplu pentru mine ;
anumite protuberante pe care le ascundeau destul de bine cazaca şi
vesta, o biată cămaşă le-ar fi lăsat să se vadă în toată condamnabila lor
rotunjime, şi nu eram deloc dispusă să-mi trădez incognito-ul în
favoarea vreunuia dintre domnii aceştia, care în acea clipă mi se
păreau
237
nişte adevăraţi monştri — şi pe care mai apoi i-am văzut ca nişte băieţi
de treabă, valorînd cel puţin atît cît şi ceilalţi inşi din speţa lor.
Acela cu care trebuia să împart patul era beat, dar cu oarecare
moderaţie. Se aruncă pe saltea, lăsînd să-i atîrne un picior şi o mînă, şi
adormi îndată, cuprins — nu de somnul drepţilor — ci de un somn atît
de adine încît dacă îngerul judecăţii de apoi i-ar fi suflat din trîmbiţă la
ureche, tot nu s-ar fi trezit. Somnul acesta mă mâi scoase puţin din
încurcătura în care mă aflam ; nu lepăda! decît vesta şi cizmele, apoi
trecui peste corpul adormitului şi mă întinsei pe cearceaf în partea
dinspre perete,
Mă aflam deci culcată alături de un bărbat! Ca început nu era rău !
Mărturisesc că, în ciuda perfectei mele stăpîniri de sine, simţeam o
emoţie ciudata şi tulbure. Situaţia era atît de stranie, atît de
neobişnuită, încât abia mă puteam convinge că nu visez. Vecinul meu
dormea dus, iar eu n-am putut închide ochii toată noaptea.
Era un tînăr de vreo douăzeci şi patru de ani, cu un obraz destul de
frumos, avea gene negre şi o mustaţă aproape blondă ; şuviţele lungi
de păr îi curgeau în jurul capului ca valurile de apă din albia răsturnată
a unui rîu, o uşoară roşeaţă se strecura sub pieliţa obrajilor săi palizi ca
un nor sub luciul apei, buzele îi erau pe jumătate întredeschise şi
surîdeau vag şi galeş.
Mă ridicai într-un cot şi statui aşa vreme îndelungată, privindu-l la
lumina tremurătoare a unei luminări al cărei seu se topise aproape de
tot — cursese formînd cercuri groase în jurul ei — şi a cărei feştilă era
încărcată cu negre ciupercuţe de funingine,
Ne despărţea un spaţiu destul de mare. El dormea chiar la marginea
extremă a patului ; eu mă aruncasem, dintr-un surplus de precauţie,
tocmai la cealaltă margine.
Desigur, ceea ce auzisem nu era de natură să mă pre-dispună la
tandreţe şi la voluptate — mi-era groază de bărbaţi. In acelaşi timp,
eram mai tulburată şi mai nervoasă decît ar fi trebuit să fiu : trupul
meu nu împărtăşea aversiunea spiritului atît cît ar fi trebuit. Inima îmi
zvîc-nea, mi se făcuse cald, şi oricum m-aş fi sucit, nu-mi găseam
locul.
238
în han domnea tăcerea cea mai deplină, se auzea numai din cînd în
cînd pocnetul surd pe care-l făcea un cal, izbind cu piciorul în pămînt,
sau picăturile de apă care cădeau prin hornul şemineului pe cenuşă,
făcînd plici ! plici ! Feştila, arzînd pînă la capăt, luminarea se stinse,
fumegând.
Se lăsă o întunecime deasă, oa o perdea, între noi doi. Nu poţi să-ţi
închipui ce efect a avut asupra mea dispariţia subită a luminii. Mi se
părea că totul s-a sfîrşit şi că nu voi mai vedea limpede în viaţa mea.
Mă cuprinse o clipă dorinţa să mă scol; dar ce-aş fi făcut ? Era abia
ora două noaptea, toate luminile erau stinse şi nu puteam rătăci -ca o
fantomă într-un local necunoscut. Silită să rămîn locului, aşteptam să
se facă ziuă.
Mă întinsesem pe spate, cu mâinile încrucişate sub cap, încercând să
mă gândesc la ceva, dar gîndurile îmi reveneau la unul şi acelaşi lucru,
anume : că stăteam culcată lîngă un bărbat. Eram atît de frământată de
dorinţe, încît la un moment dat, aş fi vrut să se trezească şi să observe
că sînt femeie. Fără îndoială, vinul pe care-l băusem, deşi în cantitate
mică, nu era străin de această idee năstruşnică, dar nu mă puteam
împiedica să mă întorc mereu la ea. Eram gata să întind mîna spre el,
ca să-l trezesc şi să-i spun cine sînt. Un fald al cuverturii, care-mi opri
braţul, fu pricina că nu mi-am realizat intenţia ; am avut timpul
necesar să reflectez ; şi, pe cînd îmi desprindeam braţul, bunul-simţ,
pe care-l pierdusem în întregime. îmi reveni, dacă nu pe de-a-ntregul,
cel puţin în măsura necesară ca să-mi recapăt stăpînirea de sine.
N-ar fi fost foarte ciudat ca o femeie frumoasă şi mîn-dră ca mine,
care aş fi vrut să cunosc zece ani un bărbat înainte de a-i da mîna să
mi^o sărute, să mă fi oferit, p'e un mizerabil pat de han, primului venit
? ! Pe legea mea că eram cît pe-aci s-o fac.
O înfierbîntare subită, un clocot al sângelui poate să înfrângă pînă în
halul ăsta cele mai sublime hotărâri ? glasul trupului e mai tare deoit
glasul spiritului ? Ori de cîte ori orgoliul meu îşi îndreaptă răbufnirile
lui spre cer pentru a-l cobori pe pământ, îi pun în faţa ochilor aminti-
239
rea.acestei nopţi. încep să-mi însuşesc părerea bărbaţilor : ce bagatelă
mai e şi virtutea femeilor ! şi de ce puţin depinde ea, Dumnezeule !
A, în zadar vrei să-ţi desfaci aripile, sînt îngreunate de prea mult
noroi ; trupul e o ancoră care ţine legat sufletul de pămînt : oricît de
mult şi-ar întinde pînzele în bătaia vmtului celor mai înalte idei, vasul
rămîne nemişcat, parcă toate remorcele Oceanului s-ar fi agăţat de
chila sa. Natura se amuză să ne joace asemenea feste sarcastice. Cînd
vede un gînd căţărîndu-se pe orgoliul său ca pe o coloană, şi cît pe-aci
să ajungă cu capul la cer, ea şopteşte licoarei roşii să grăbească pasul
şi să se înghesuie la poarta arterelor ; comandă tîmplelor să zvîc-
nească, urechilor să ţiuie, şi iată că te apucă ameţeala în faţa ideii
trufaşe : toate imaginile se amestecă şi se confundă, pămîntul pare a se
clătina ca fundul unei bărci pe vreme de furtună, cerul se învîrteşte şi
stelele dansează sarabanda :'buzele, care nu rosteau decît maxime
austere, se întind ca pentru un sărut ; braţele, atît de hotărîte să
respingă, se moleşesc, se fac mai suple, se înfăşoară ps după gît mai
calde decît o eşarfă. Adaugă la aceasta boarea unei respiraţii în părul
tău, şi totul e pierdut. Uneori nici nu-i nevoie de atîtea : un miros de
frunziş venit de pe cîmp, care-ţi intră prin fereastra întredeschisă, ve-
derea a două păsărele cioc în cioc, o margaretă care se deschide, un
vechi cîntec de dragoste pe care ţi-l aminteşti fără voie şi pe care-l
repeţi fără a-i înţelege sensul, un vînt căldicel care te tulbură şi te
îmbată, moliciunea patului sau a divanului, una din aceste împrejurări
ajunge : chiar şi singurătatea camerei tale te face să te gîndeşti că ar fi
mai bine în doi şi că nu s-ar putea găsi un cuib mai fermecător pentru
tot felul de plăceri. Perdelele trase, înserarea, liniştea, totul te duce la
gîndul fatal care te atinge în trecere cu perfidele sale aripi de
porumbel, şi care gîngureşte cu gingăşie zburînd în jurul tău.
Ţesăturile în atingere cu pielea, par a te mîngîia şi se lipesc drăgăstos
cu faldurile de-a lungul trupului tău. în astfel de clipe, tînăra fată îşi
deschide braţele în faţa primului lacheu cu care se af]ă singură ;
filozoful lasă pagina
240
neterminată, şi, cu capul vîrît în gulerul mantiei, aleargă în mare grabă
la cea mai apropiată curtezană.
Nu-l iubeam, desigur, pe bărbatul care-mi provoca o tulburare atît de
ciudată. El nu avea alt farmec decît acela de a nu fi femeie, şi, în
starea în care mă aflam, era destul. Un bărbat, fiinţa asta atît de
misterioasă de care sîntem ferite cu atîta grijă, animalul acesta straniu,
despre care ştim prea puţin, demonul sau zeul acesta, singurul care
poate realiza toate visele noastre de voluptate vagă în care primăvara
ne leagănă somnul, singurul gînd care preocupă de la vîrsta de
cincisprezece ani !
Un bărbat ! Ideea confuză a plăcerii plutea în capul meu îngreunat.
Chiar puţinul pe care-l ştiam îmi aprindea dorinţa. O arzătoare
curiozitate îmi da brînci să clarific odată bănuielile care mă tulburau
şi-mi reveneau fără încetare în minte. Soluţia problemei era pe pagina
următoare : nu aveam decît s-o întorc, cartea era lîngă mine. Un
cavaler destul de frumos, un pat destul de strimt, o noapte destul de
întunecoasă ! o tînără fată căreia i s-au urcat la cap cele cîteva pahare
de şampanie. Ce îmbinare suspectă ! Ei bine, toate astea s-au soldat
într-un mod cît se poate de onest, adică fără nici un rezultat.
Pe peretele pe care mă uitam ţintă, începui să disting, în întunecimea
mai puţin deasă, locul ferestrei ; geamurile deveneau mai puţin opace
şi lumina cenuşie a dimineţii, care se strecura prin ele, le redădea
transparenţa ; cerul se lumina puţin cîte puţin : se făcea ziuă. Nu poţi
să-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut palida rază pe culoarea verde a
serjului de Aumale care înconjura gloriosul cîmp de bătaie unde
virtutea mea triumfase asupra dorinţelor.! Mi.se părea că era cununa
mea de învingătoare.
în ce-l priveşte pe tovarăşul meu de pat, el căzuse de-a dreptul jos.
Mă ridicai, îmi aranjai la repezeală ce-aveam pe mine şi alergai la
fereastră ; o deschisei, boarea matinală mă învioră.
Ca să mă pieptăn, mă aşezai în faţa oglinzii, şi fui uimită de paloarea
obrazului meu, pe care-l credeam purpuriu.
241
16
Ceilalţi intrară să vadă dacă mai dormeam, şi îl împinseră cu piciorul
pe prietenul lor care, cînd se trezi, nu se miră prea mult că se afla
acolo unde era.
S-au pus şeile pe cai şi am pornit la drum. — Dar destul pentru ziua de
azi : pana mea nu mai scrie şi nu am poftă s-o ascut ; am să-ţi
povestesc altădată celelalte aventuri ale mele ; în aşteptare, iubeşte-mă
cum te iubesc Graciosa, pe drept cuvînt numită astfel, şi, după cele ce
ţi-am istorisit, să nu-ţi faci o părere prea proastă despre virtutea mea.
CAPITOLUL XI
Multe lucruri sînt plicticoase ; e plicticos să dai înapoi bârfii pe care ţi
i-a împrumutat cineva şi pe care te-ai obişnuit să-i consideri ai tăi ; e
plicticos să mîngîi azi femeia pe care ai iubit-o ieri ; e plicticos să te
duci într-o vizită la ora prânzului şi să afli că stăpînii sînt plecaţi de o
lună la ţară ; e plicticos să faci un roman şi e mai plicticos să-l citeşti ;
e plicticos să ai un coş pe nas şi buzele crăpate în ziua cînd te duci să-
ţi vezi idolul inimii ; e plicticos să porţi cizme poznaşe care să
zîmbească pavajului din toate încheieturile lor şi mai ales să umbli
fără un chior în buzunar ; e plicticos să fii portar ; e plicticos să fii
împărat; e plicticos să fii tu, şi chiar să fii un altul; e plicticos să mergi
pe jos pentru că te dor bătăturile, să călăreşti pentru că îţi jupoi pielea
de pe antiteza părţii din faţă, în poştalion pentru că totdeauna se
găseşte vreun burduhănos care să-şi facă perrfă din umărul tău, cu
pachebotul pentru că din pricina răului de mare vomiţi pînă ce nu mai
rămîne nimic din tine ; e plicticos să trăieşti iarna pentru că tremuri de
frig şi vara pentru că transpiri ; dar lucrul cel mai plicticos din lume,
fără doar şi poate, este o tragedie — în afară de cazul cîn'd e dramă
sau comedie.
Tragedia îmi face realmente greaţă. Ce poate fi mai neghiob şi mai
stupid ? Acei tirani vînjoşi cu glas de taur, care măsoară scena de la o
culisă la alta, mişcîndu-şi braţele păroase parcă ar fi aripile unei mori
de vînt, băgaţi în ciorapi de culoarea pielii, nu sînt ei nişte jalnice con-
trafaceri ale lui Barbă-Albastră sau ale lui Moşu ? Farifa-ronadele lor
ar face să pufnească de rîs pe oricine s-ar putea menţine treaz.
243
16*
îndrăgostitele nefericite nu sînt mai puţin ridicole. E o adevărată
distracţie să te uiţi la ele cum înaintează pe scenă, îmbrăcate în n'egru
sau în alb, cu părul pe umeri ca o salcie plîngătoare, cu mînecile care
înconjoară — jelind parcă — încheieturile mîiriilor, cu trupul gata s-o
zbughească din corset ca un sîmbure strîns între degete ; ele îţi lasă
impresia că, odată cu pantofii lor de satin trag şi pardoseala după ele ;
iar atunci cînd încearcă să exprime prin gesturi largi înfocata lor
pasiune, îşi aruncă îriapoi trena cu o uşoară mişcare a tocului.
Dialogul compus aproape exclusiv din oh-uri şi ah-uri, pe care le
cotcodă-cesc făcînd roata ca un păun, este o peltea plăcută la înghiţit şi
uşor de digerat. Prinţii lor sînt de asemenea foarte încîntători ; numai
că sînt puţin cam întunecaţi şi melancolici, ceea ce dealtfel nu-i
împiedică să fie cei mai buni camarazi din lume.
Cît despre comedia menită să îndrepte moravurile — şi din fericire, se
achită cît se poate de prost de această datorie — găsesc că predicile
părinţilor şi pisălogeala unchilor sînt tot atît de plictisitoare la teatru ca
şi în realitate. Nu sînt de părere să se sporească la dublu numărul
proştilor, reprezeritîndu-i ; sînt şi aşa destul de mulţi, slavă Domnului,
şi nu-i nici un pericol să le dispară seminţia. De unde nevoia de a se
face portretul cuiva care are un rît de porc sau o mutră de bou, ori să
culegi prostiile gogonate ale unui mitocan, pe care l-ai da afară dacă
ţi-ar intra în casă ? Imaginea unui pedant ridicol este tot atît de puţin
interesantă ca şi pedantul însuşi, şi chiar dacă e văzut în oglindă, tot
pedant rămîne. Un actor care ar reuşi să imite la perfecţie atitudinile şi
man'ierele unui cîrpaci nu m-ar amuza mai mult decît un cîrpaci în
carne şi oase.
Dar există şi un teatru care-mi place, teatrul fantastic, extravagant,
imposibil, în care onestul spectator ar fluiera fără milă de la prima la
ultima scenă, deoarece n-ar pricepe o iotă.
E straniu teatrul acesta : în locul lămpilor cu ulei luminează licuricii,
la pupitru e un scarabeu care bate măsura cu antenele. Greierele îşi
cîntă partitura ; privighetoarea este prim-flautist; silfi mărunţi, ieşiţi
din floarea de mazăre, ţin contrabasuri din coajă de lămîie între pi-
244
cioarele lor drăguţe, mai albe decît ivoriul, şi, încordîn-du-şi braţele,
mişcă arcuşuri făcute din genele Titaniei pe coarde din1 fire de pînză
de păianjen ; peruca micuţă cu trei ciocane de pe capul scarabeului-şef
de orchestră tremură de plăcere, împrăştiind în jurul ei o pulbere lumi-
noasă — atît de dulce i se pare armonia şi atît de bine executată
uvertura.
O cortină din aripi de fluturi, mai subţire decît pojghiţa de sub coaja
oului, se ridică încet după cele trei bătăi de rigoare. Sala e plină de
suflete de poeţi, aşezate pe scaune de sidef şi care privesc spectacolul
prin picături de rouă, montate pe pistiluri de aur ale unor crini — binb-
clurile lor.
Decorurile nu seamănă cu nici un fel de alt decor ; ţara pe care o
reprezintă este mai puţin cunoscută decît America înainte de
descoperire. Paleta pictorului celui mai generos nu are nici jumătate
din1 culorile cu care sînt împestriţate : totul e zugrăvit în tonuri bizare,
nemaipomenite ; cenuşiul verde, cenuşiul albastru, ultramarinul, lacuri
galbene şi roşii sînt împrăştiate cu duiumul.
Cerul de un albastru verzui e zebrat de lungi dîre gal-ben'e şi arămii ;
în planul al doilea, copăcei subţiratici şi plăpîn'zi îşi leagănă frunzişul
rar, de culoarea trandafirului veşted'; depărtările, în loc de a se îneca în
ceaţa lor azurie, sînt dimpotrivă, de cel mai frumos şi mai limpede
verde, iar ici şi colo se nalţă spirale de fum auriu. O rază rătăcită se
agaţă de frontonul unui templu ruinat sau de săgeata unui turn1. Oraşe,
cu o puzderie de clopotniţe, piramide, domuri, arcade, balustrade, sînt
aşezate pe coline şi se oglindesc în lacuri de cristal ; copaci înalţi cu
frunza lată, tăiată adînc de foarfecă zînelor, îşi împletesc în mod inex-
tricabil trunchiurile şi ramurile pentru a alcătui culisele. Norii de pe
cer se adună grămadă deasupra vîrfurilor de arbori ca o fulguire deasă
de zăpadă, iar prin1 interstiţiile ei se văd scînteind ochii piticilor şi ai
gnomilor, rădăcinile lor întortocheate pătrunzînd în pămînt ca degetele
unui gigant. Ciocănitoarea le loveşte ritmic cu ciocul ei de corn, , şi
şopîrle de smarald se încălzesc la soare pe muşchiul din jur.
Ciuperca priveşte spectacolul cu pălăria pe cap, ca o obraznică ce este,
iar vioreaua, micuţă cum e, se ridică în
245
1
■ vîrful picioruşelor, între două fire de iarbă, şi cască ochii albaştri
ca să-l vadă trecînd pe erou. '
Căldăraşul şi cîneparul apleacă vîrful crengilor pe care se află ca să
poată sufla actorilor rolurile.
Prin ierburile mari, printre înalţii scaieţi purpurii şi brusturii cu frunze
de catifea, şerpuiesc ca n'işte năpîrci de argint rîuri strînse din
lacrimile cerbilor încolţiţi ; din loc în loc se văd strălucind în gazon
anemonele, care par nişte picături de sînge, şi margaretele care se
fudulesc cu cun'una de perle de pe cap — cunună cum poartă numai
adevăratele ducese.
Personajele nu aparţin nici unei epoci şi nici unei ţări, ele vin şi pleacă
fără să se ştie ce şi cum, nu mănîmcă, nic nu beau, nu se statornicesc
nicăieri şi nu au nici o meserie nu posedă pămînt, rente, case ; rareori
îi vezi ducînd < lădiţă plină de diaman'te mari cît oul de porumbel;
cmc merg, nu pricinuiesc căderea unei singure picături de ap; din
vîrful vreunei flori şi nu stîrnesc un singur firicel de praf de pe drum.
Veşmintele lor sînt cele mai extravagante şi mai fan-ltastice de pe
lume. Pălării ascuţite ca nişte clopotniţe, cu borurile largi ca umbrelele
chinezeşti şi pene nemăsurat de mari, smulse din coada vreunei păsări
a paradisului sau a vreunui fenix ; cape vărgate în culori ţipătoare,
veste de catifea şi brocart, lăsînd să se vadă, prin' tăieturile mîne-cilor
cu ceapraz de aur, căptuşeala de satin sau din fire de argint; pantaloni
bufanţi umflaţi ca baloanele ; ciorapi de un roşu aprins, cu margini
brodate, pantofi cu toc înalt şi rozete mari, săbiuţe înguste, cu vîrful în
sus, cu mînerui în jos, împodobite cu găitane şi panglici — asta în ce
priveşte bărbaţii. Femeile nu sînt mai puţin ciudat înzorzonate.
Desenele lui Della Bella şi ale lui Romain de Hooge ne pot da o idee
despre caracterul gătelilor lor : rochii bogate, fluturînd, cu pliuri mari
ce strălucesc ca un piept de turturică şi reflectă toate nuanţele
schimbătoare ale curcubeului, mîneci largi de unde ies alte mîneci,
gulere de dantelă, ajurată din loc în loc, care urcă mai sus de cap
pentru a-i servi de cadru, corsete pline de funde şi de broderii, eghileţi,
giuvaieruri bizare, egrete din pene de bîtlan, co-
246
liere de perle mari, evantaie din coadă de păun cu oglinjoare la mijloc,
papucei fără călcâi, patine, ghirlande de flori artificiale, paiete, tul
ţesut cu fir metalic, fard, aluniţe artificiale, şi tot ce poate adăuga puţin
rafinament şi picanterie unei toalete de teatru.
Nu se poate preciza dacă gustul acesta e englezesc, sau german, sau
franţuzesc, sau turcesc, sau spaniol, sau tătăresc ; are însă cîte ceva din
toate, luînd din fiecare ţară ceea ce e mai graţios şi mai caracteristic,
Actorii îmbrăcaţi astfel pot spune tot ce vor, fără ca nimic să nu-i pară
cuiva neverosimil. Fantezia poate să năvălească din1 toate părţile,
stilul să-şi desfăşoare în voie solzii săi pestriţi, ca o năpîrcă ce se
încălzeşte la soare ; cele mai exotice co-n-cetti să-şi deschidă, fără
teamă, ciudatele lor calicii, răs-pîndind în jur parfum de ambră şi
mosc. Nimic nu se împotriveşte, nici locul, nici numele, nici costumul.
Ce lucruri amuzante, fermecătoare spun ! Nu, aceşti frumoşi actori nu
se vor preta să-şi contorsioneze gura şi să-şi holbeze ochii pentru a da
drumul degrabă unei tirade de efect — urlînd ca actorii de dramă ; cel
puţin ei nu fac impresia unor muncitori care lucrează cu bucata, a unor
boi înjugaţi la o treabă, nerăbdători s-o termine ; n!~au obrazul tencuit
cu cretă şi vopsea roşie de grosimea unui deget; nu poartă pumnale de
tinichea, şi nu ţin în rezervă sub cazacă o băşică de porc umplută cu
sînge de găină ; ei nu tîrîie aceeaşi zdreanţă pătată de ulei de-a lungul
unor acte întregi.
Ei vorbesc, fără să se pripească, fără să ridice glasul, ca nişte oameni
care-ţi ţin o tovărăşie plăcută şi nu dau mare importanţă la ceea ce
spun : îndrăgostitul îşi face declaraţia în faţa iubitei cu aerul cel mai
indiferent din lume, lovindu-şi din cînd în cînd coapsa cu vîrful
mănuşii albe sau îndreptîndu-şi manşeta de dantelă a pantalonilor, în
timpul acesta, doamna scutură nepăsătoare rouă de pe buchetul de
flori, şi face spirite cu confidenta sa ; amorezul nu prea se sinchiseşte
cum s-o îmbuneze pe crudelă s treaba lui e să-i curgă din gură perle —
ciorchine de perle — şi tufe de trandafiri, să semene cu toată genero-
zitatea preţioase pietre poetice, ba uneori se dă chiar la fund şi-l lasă
pe autor să-i facă curte iubitei sale. El nu
247
ştie ce-i gelozia şi e din fire foarte împăciuitor. Cu ochii ridicaţi spre
decorul care înfăţişează cerul, aşteaptă cu , amabilitate ca. poetul să
termine de spus ce-i trece prin j capul plin de fantezie, ca să-şi
continue rolul, reluîndu-şi locul în genunchi.
Totul se înnoadă şi se deznoadă cu o admirabilă nepăsare ; efectele nu
au nici o cauză şi cauzele nu au efecte ; personajul cel mai spiritual,e
acela care spune cele mai multe nerozii; cel mai nerod spune lucrurile
cele mai spirituale ; tinerele fete exprimă nişte păreri care ar face să
roşească cea din urmă curtezană ; curtezanele debitează maxime
moralizatoare. Se succed, una după alta, nemaipomenite aventuri, fără
a se da vreo explicaţie ; nobilul părinte soseşte tocmai din China, în'tr-
o joncă de bambus, numai pentru a recunoaşte o fetiţă răpită ; zeii şi
zînele nu fac altceva decît să urce şi să coboare în maşinile lor.
Acţiunea se scufundă deodată în apa mării, sub domul de topaz al
valurilor, şi se desfăşoară pe fundul oceanului, prin păduri de corali şi
de madrepori, de unde se ridică la cer pe aripile ciocîrliei şi ale
grifonului. Dialogul este foarte universal; leul ia parte la dialog printr-
un oh ! sau ah ! exprimat cu vigoare ; zidurile vorbesc prin crăpăturile
lor. şi, dacă cineva are vreo poantă, o ghicitoare sau un calambur de
plasat la repezeală, atunci poate întrerupe scena cea mai interesantă :
capul de măgar al lui Bottom e tot atît de bine venit ca şi capul, blond
al lui Ariei; sub toate formulele se vădeşte spiritul autorului; iar toate
contra dicţiile nu sînt decît tot atîtea faţete care le reflectă sub diferite
aspecte, adăugîndu-le culorile prizmei.
Acest talmeş-balmeş şi dezordinea aparentă, la urma urmei reuşesc să
redea mult mai exact viaţa reală, cu manifestările ei capricioase, decît
drama de moravuri pregătită în modul cel mai minuţios. Orice om
cuprinde în sinea lui întreaga umanitate şi, scriind ce-i vine în minte.
reuşeşte mai bine decît copiind, cu lupa în mîn'ă, ceea ce se află în
afara lui.
O, ce familie frumoasă ! tineri romanţioşi, îndrăgostiţi, subrete
îndatoritoare, bufoni caustici, valeţi şi ţărani naivi, regi blajini, ale
căror nume sîn't ignorate de istorici şi al
248
căror regat e trecut cu vederea de geografi ; bufoni spanioli în haine
pestriţe, clovni cu replici prompte şi isteţe, care fac nişte uluitoare
tumbe ; voi, prin a căror gură zîm-bitoare se exprimă liberul capriciu,
pe voi vă iubesc şi vă ador cel mai mult: Perdita, Rosalinda, Celie,
Pandarus, Parolles, Silvio, Leandru şi ceilalţi, figuri fermecătoare, atât
de false şi atît de reale, care, pe aripile bălţate ale n'ebuniei se ridică
deasupra realităţii vulgare, şi prin care poetul simbolizează bucuria,
melancolia, iubirea şi visul său cel mai intim sub aparenţele cele mai
frivole şi mai nestînjenite.
In teatrul acesta, scris pentru zîne, şi care trebuie jucat sub clar de
lună, există o piesă care mă încîntă în mod deosebit; e o piesă eu uri
caracter atît de nomad, atît de hoinar, a cărei intrigă e atît de vaporoasă
şi personajele atît de bizare încît autorul însuşi, neştiind ce titlu să-i
dea, i-a zis Curii vă place, denumire elastică şi care se potriveşte la
orice.
Citind această piesă stranie, te simţi transportat într-o lume
necunoscută, despre care ai tocmai o vagă amintire : n'u mai ştii dacă
eşti viu sau mort, dacă visezi sau dacă eşti treaz ; graţioase făpturi îţi
surîd suav şi îţi aruncă, în treacăt, bineţe amicale ; te simţi atît de
emoţionat şi de tulburat cînd le vezi, ca şi cum, la primul colţ de drum
te-ai fi întîlnit pe neaşteptate cu idealul tău sau ţi-ar fi apărut brusc în
faţă fantoma primei tale iubite, pe care o uitaseşi. Curg pîraiele,
murmurînd gemete pe jumătate înăbuşite ; vîntul clatină bătrînii
copaci ai străvechii păduri deasupra capului bătrînului duce exilat,
suspinînd şi compătimindu-l, şi cînd Jacques melancolicul îşi lasă do-
leanţele sale filozofice s-o ia la vale pe firul apei, odată cu frunzele de
salcie, ţi se pare că tu eşti cel care vorbeşte, şi că gîndurile cele mai
ascunse şi mai obscure din mintea ta ţi se dezvăluie şi se luminează.
O, tinere fiu al viteazului cavaler Rowland de Boys, atît de năpăstuit
de soartă ! nu mă pot împiedica să nu fiu gelos pe ţinte ; tu mai ai încă
un slujitor credincios, pe bunul Adam, moşneagul atît de verde — deşi
neaua părului îi încunună capul. Eşti surghiunit, dar cel puţin ai luptat
şi ai ieşit victorios ; hapsînul tău frate ţi-a luat toată
249
averea, dar Iţosalinda ţi-a oferit lanţul de la gîtul ei; eşti sărac, dar eşti
iubit; ţi-ai părăsit patria, dar fiica prigonitorului tău te urmează peste
mări şi ţări.
întunecaţii Ardeni îşi deschid, ca să te primească, braţele încărcate de
frunziş ; blinda pădure ţi-a pregătit în fundul grotelor sale muşchiul cel
mai mătăsos, ca să-ţi faci culcuş ; ea îşi apleacă bolţile peste creştetul
tău, ca să te apere de ploaie şi soare ; te plînge cu lacrimile izvoarelor
şi suspinele puilor de căprioară şi ale cerbilor care boncă-luiesc
prin'tre arbori; îţi oferă stîncile sale drept pupitre pe care să-ţi compui
scrisorile amoroase ; îţi împrumută spinii mărăcinişurilor Câ sâ le
agăţi şi porunceşte scoarţei mătăsoase a plopilor să Se lase scrijelată
de vîrful stiletului tău cînd vrei să gravezi iniţiala Rosalindei.
O ! ce-ar fi dacă oricine ar putea să aibă ca tine, Or-lando, o pădure
umbroasă unde să se retragă şi să se izoleze cu suferinţa lui, iar la
capătul unei alei să-şi întâlnească iubita pe care — deşi deghizată —
s-o recunoască' numaidecît ! Dar, vai ! în' lumea sufletească nu se
găsesc Ardeni înverziţi, ci numai în grădina poeziei cresc şi se deschid
acele floricele capricioase şi sălbatice al căror parfum te face să uiţi
totul. Oricîte lacrimi am vărsa, ele nu se adună în acele frumoase
cascade argintii ; oricîte suspine am scoate, nici un ecou binevoitor
nu-şi dă osteneala să ni le trimită înapoi împodobite cu asonante şi
concetti. Zadarnic agăţăm sonete de ţepii tuturor mărăcinilor, nici-
odată Rosalinda nu le va strînge, degeaba scrijelăm în scoarţa
copacilor iniţialele iubitei !
O ! păsări ale cerului, împrumutaţi-mi fiecare cîte o pană, tu,
rîndunico, şi tu, vulture, tu, pasăre colibri, şi tu, pasărea stîncilor,
vreau să-mi fac o pereche de aripi pentru a zbura cît mai sus şi cât mai
repede în regiuni necunoscute, unde să nu întîlnesc nlimic care să
amintească memoriei mele de cetatea celor vii, unde să uit că sînt eu,
şi să trăiesc o viaţă stranie şi cu totul nouă, undeva, mai departe decît
America, mai departe decît Africa, mai departe decît Asia, mai departe
decît cea mai îndepărtată insulă din lume, dincolo de oceanul de
gheaţă, dincolo de polul unde tremură aurora boreală, în impalpabila
împărăţie spre care zboară divinele creaţii ale poeţilor şi prototipurile
supremei frumuseţi.
250
Cum să mai suport banalele discuţii din cercuri şi saloane după ce te-
am auzit vorbind pe tine, scînteietorula Mercutio, ale cărui cuvinte
ţîşnesc ca o ploaie ide aur şi de argint din nori, ca un joc de artificii
sub un' cer presărat cu stele ? Palidă Desdemona, ce plăcere mai pot
gusta după romanţa sălciei, ascultînd orice muzică terestră ? Ce femeie
nu pare urîtă alături de Venus, pe care voi, sculptori ai antichităţii, aţi
zămislit-o — ca mari poeţi ce sînteţi —■ în strofe de marmură ?
Ah ! cu toate că, în exaltarea mea, eram gata să strîng la piept lumea
palpabilă, îii lipsa alteia, simt că am venit pe lume din greşeală, că
viaţa nu-i făcută pentru mine, că mă respinge ; nu pot întreprinde
nimic : pe orice drum o iau, mă rătăcesc ; aleea netedă şi cărarea dintre
stînci tot spre prăpastie mă duc. Dacă vreau să-mi iau zborul, aerul se
îngroaşă în jurul meu, şi rămîri încremenit, cu aripile întinse, fără să le
pot închide. Nu pot nici să merg, nici să zbor ; cînd sînt pe pămînt mă
atrage cerul, cînd sînt în cer mă cheamă pămîntul ; în! văzduh, crivăţul
îmi smulge penele ; jos, pietricelele îmi rănesc picioarele. Tălpile mele
sînt prea gingaşe pentru cioburile de sticlă ale realităţii : deschiderea
aripilor e prea strimtă ca să planez deasupra lucrurilor, şi să mă ridic,
urcînd din rotire în rotire, pînă în azurul profund al misticismului, pînă
la vîrfurile inaccesibile ale iubirii eterne ; sînt cel mai nefericit
hipogrif, cea mai jalnică încropeală de bucăţi eterogene care a existat
vreodată de cînd marea iubeşte luna şi femeile îşi în-şală bărbaţii :
monstruoasa Himeră —■ ucisă de Belero-fon — cu obrazul de
virgină, labele de leu, corpul de capră şi coada de dragon, era un
animal de cea mai simplă îmbinare pe lingă mine.
In pieptul meu firav s-au cuibărit laolaltă visările — .presărate cu
violete — ale unei tinere fete pudice şi patimile nestăpînite ale unei
curtezane în plină orgie: dorinţele mele pornesc, aidoma leilor, după
ce şi-au ascuţit ghearele în umbra pădurii şi caută ceva de devorat ;
gîn-durile mele, mai febrile şi mai neliniştite decît caprele, aleargă
spre crestele cele mai primejdioase ; ura mea, umflată de otravă, îşi
răsuceşte — ca un şarpe — în noduri inextricabile încreţiturile sale
care şi-au pierdut solzii
251
şi se tîrîie arfevoie prin şanţurile lăsate de roţile căruţelor şi prin rîpi.
E un straniu ţinut sufletul meu, un ţinut înfloritor şi splendid în
aparenţă, dar mai îmbibat de miasme putregăite şi vătămătoare decît
ţinutul Batavia : cea mai slabă rază de soare ce atinge noroiul stîrn'eşte
puzderie de reptile şi ţînţari ; mari lalele galbene, nagasare şi flori de
angsoka acoperă fastuos scîrnave hoituri. Roza înamorată îşi între-
deschide buzele stacojii şi, surizînd, îşi arată dinţişorii de rouă unei
privighetori curtenitoare, care-i recită madrigale şi sonete : e nespus de
fermecător ! dar pot paria pe o sută contra unu că jos, în tufiş, prin
iarbă, o broască rîioasă hidropică se tîrăşte pe labele sale şchioape,
lăsînd în urma ei o dîră albicioasă : balele.
Iată nişte izvoare mai limpezi şi mai transparente decît diamantul cel
mai pur ; dar e mai bine pentru tine să scoţi apă stătută din mocirlă, de
sub un strat de papură putrezită şi în care zac cîini înecaţi decît să-ţi
cufunzi cupa în undele acestor izvoare. Căci în fundul lor e ascuns un
şarpe care se învîrteşte în jurul lui însuşi cu o înspăimîn-tătoare
repeziciune, împroşcîndu-şi veninul.
Ai semănat grîu, şi-au răsărit crini de pădure, măsela-riţă, neghină şi
palida cucută cu crengile coclite. In locul rădăcinii pe care ai îngropat-
o în pămînt, vezi, de-a dreptul uluit, ieşind picioarele păroase şi
răsucite ale negrei mandragore.
Dacă laşi acolo vreun obiect şi vii după cîtva timp să-l iei, ai să-l
găseşti mai înverzit de muşchi şi mai colcăind de cărcăiace şi insecte
dezgustătoare decît o piatră aruncată pe pămîntul umed dintr-o pivniţă.
Nu încerca să străbaţi prin pădurile-i întunecoase ; e mai greu să
pătrunzi aici decît în pădurile virgine ale Americii sau în junglele din
lava : liane mai rezistente decît cablurile leagă un copac de altul ;
plante zbîrlite şi cu vîrfuri ascuţite ca suliţele, astupă toate trecerile ;
iarba însăşi are ţepi usturători ca ai urzicii. Gigantici lilieci din speţa
„vampir" stau spînzuraţi cu ghearele de bolţile frunzişului ; scarabei
de o neobişnuită mărime îşi agită coarnele ameninţătoare şi biciuiesc
aerul cu împătritele lor aripi ; animale monstruoase şi fantastice,
aidoma acelora
252
care ţi se arată în coşmaruri, înaintează anevoie, rupînd trestiile din
cale. Turme de elefanţi care strivesc muştele încreţindu-şi pielea
uscată sau îşi freacă şoldurile de stînci şi de copaci, rinoceri cu
carapacea scorţoasă, hipopotami cu mutra buhăită şi părul zbîrlit
mişună, frămîntînd glodul şi gunoaiele pădurii cu labele lor greoaie.
In! luminişuri, acolo unde soarele străpunge cu raza lui strălucindă —
ca o săgeată de aur — atmosfera jilavă, pe locul pe care ai fi vrut să te
aşezi, vei găsi întotdeauna tolănită o familie de tigri, adulmecînd aerul
cu nările, clipind din ochii verzi ca marea, şi lustruindu-şi blana de
catifea cu limba roşie ca sîngele şi acoperită de papile ; sau poate nişte
şerpi boa, pe jumătate adormiţi, digerînd ultimul taur înghiţit.
Fereşte-te de orice : de iarbă, de fructe, de apă, de aer, de umbră, de
soare, totul dătător de moarte.
Astupă-ţi urechile să n-auzi gînguritul papagalilor cu ciocul de aur şi
gîtul de smarald, care sar din copaci şi ţi se aşază în palmă, palpitînd
din aripi; căci micii papagali cu gîtul de smarald vor sfîrşi prin a-ţi
scoate frumuşel ochii cu ciocul lor de aur, în clipa cînd te vei apleca
să-i săruţi. Chiar aşa !
Lumea nu vrea să ştie de mine, mă alungă ca pe un strigoi ieşit din
mormînt; de fapt nu sînt departe de paloarea lui : sîngele meu refuză
să creadă că sînt viu şi nu vrea să-mi coloreze pielea, se tîrîie încetişor
prin vine ca apa clocită prin: canalele înfundate. Inima mea nu bate
pentru nimic din ceea ce face să bată inima omului. Durerile şi
bucuriile mele nu sînt acelea ale semenilor mei. Am dorit cu o poftă
nestăpînită ceea ce nimeni nu pofteşte ; am dispreţuit lucruri pe care
alţii le râvneau la nebunie. Am iubit femei atunci cînd ele nu mă
iubeau, şi am fost iubit cînd voiam să fiu urît: întotdeauna prea
devreme sau prea tîrziu, mai mult sau mai puţin, sau nu prea sau
foarte, foarte ; niciodată cum a trebuit; ori nu sosisem încă, ori
ajunsesem mult prea departe. Mi-am risipit viaţa fără noimă sau am
concentrat-o excesiv într-un singur punct, şi de la activitatea agitată a
aceluia ce face o treabă serioasă, am dat în somnolenţa mohorîtă a
stîlpnicului, vieţuind pe o columnă.
253
Parcă aş face totul sub imperiul visului ; acţiunile îmi sînt dictate mai
curînd de somnambulism decît de libera voinţă ; simt în adîncul
făpturii mele ceva ce mă face să acţionez fără participarea mea
efectivă totdeauna în afara legilor comune ; latura simplă şi firească a
lucrurilor nu mi se vădeşte decît în urma tuturor celorlalte, mai întîi
sesizez ce este excentric şi bizar : dacă linia o ia cît de puţin pieziş, eu
fac îndată din ea o spirală mai întortocheată decît un şarpe ;
contururile, dacă nu sînt limitate în modul cel mai precis, se tulbură şi
se deformează. Feţele capătă un aspect supranatural şi mă privesc cu
ochi înspăimîntaţi.
De asemenea, printr-un soi de reacţie instinctivă, m-arn cramponat
întotdeauna de materie, de înfăţişarea exterioară a lucrurilor, şi în artă
am acordat un loc' considerabil plasticii. înţeleg la perfecţie o statuie,
nu înţeleg omul; unde începe viaţa, mă opresc şi mă dau îndărăt, înfri-
c
°Şaţ de parcă aş fi văzut un cap de meduză. Fenomenul vieţii îmi
pricinuieşte o uimire din care nu-mi pot reveni. Voi fi, neîndoios, un
mort excelent, căci viaţa din mine e cît se poate de firavă, şi sensul
existenţei mele îmi scapă cu desăvîrşire. Sunetul propriului meu glas
mă surprinde într-un grad inimaginabil, şi uneori sînt ispitit să-l iau
drept glasul unui străin. Cînd vreau să întind un braţ, şi cîn!d braţul
mă ascultă, mi se pare de-a dreptul o minune, şi mă cuprinde cea mai
profundă stupefacţie.
In schimb, Silvio, înţeleg la perfecţie ininteligibilul ; datele cele mai
extravagante mi se par foarte n'aturale şi mă descurc între ele cu o
uşurinţă extraordinară. Mi-e foarte lesne să aflu urmarea celui mai
capricios şi mai nebunesc coşmar. Acesta-i motivul pentru care genul
de piese de care-ţi vorbeam adineaori îmi place mai mult decît oricare
altul.
Am avut lungi discuţii cu Theodore şi Rosette în privinţa asta :
Rosette nu gustă sistemul meu, ea e adepta adevărului adevărat;
Theodore acordă mai multă libertate poetului şi admite un adevăr
convenţional şi de optică. Eu siîsţin că trebuie lăsat cîmp liber
autorului şi că fantezia trebuie să domnească în mod suveran.
Mulţi dintre cei prezenţi susţineau că astfel de piese nu s-ar putea juca
din lipsa condiţiilor scenice adecvate ;
254
le-am răspuns că este adevărat într-un sens şi fals î» alt sens, ca
aproape tot ce se spune, şi că ideile existente asupra posibilităţilor şi
imposibilităţilor scenice îmi par lipsite de justeţe, fiind mai mult
prejudecăţi decît argumente ; şi am mai spus şi altceva, anume că
piesa Cum vă place este, cu siguranţă, foarte uşor de jucat, mai ales
pentru oamenii de lume, care nu sînt obişnuiţi cu alte roluri.
Astfel s-a ajuns la ideea de a o reprezenta. Sezonul este pe sfârşite şi
am epuizat toate mijloacele de a ne amuza ; lumea e plictisită de
vînătoare, de partidele de călărit şi de plimbările cu barca ;
posibilităţile bostonului, oricît de variate ar fi, nu au destulă savoare ca
să ocupe toată seara, şi în consecinţă propunerea mea a fost primită cu
un entuziasm general.
Un tînăr care ştie să picteze s-a oferit să facă decorurile ; a şi început
să lucreze —cu multă ardoare — şi peste cîteva zile vor fi gata. Ca
sală de teatru a fost amenajată sera, care este cea mai mare încăpere
din castel, şi părerea mea e că totul va merge ca pe roate. Eu îl fac pe
Orlando ; Rosette va trebui să joace pe Rosalinda, e cea mai îndrep-
tăţită : ca iubita mea şi ca stăpînă a casei, rolul îi revină de drept; dar
nu a vrut să se deghizeze în bărbat, dintr-un capriciu destul de ciudat
pentru ea, deoarece n-a făcut-o din ipocrizie, defect care-i este străin.
Dacă n-aş fi fost convins de contrariu, m-aş fi gîndit că are picioare
urîte. Şi acum, nici o doamnă din societatea noastră nu a vrut să se
arate mai puţin scrupuloasă decît Rosette, din care pricină era să ratăm
spectacolul ; dar Theodore, care luase rolul lui Jacques melancolicul,
s-a oferit s-o înlocuiască, ţiniînd seama că Rasalinda poartă aproape
tot timpul haine de cavaler, cu excepţia primului act, cînd se îmbracă
în femeie, şi că, punîndu-şi puţin fard, un corset şi o rochie, va fi de-
ajuns ca să dea iluzia că-i femeie, mai ales că nu i-a crescut încă păr
pe faţă şi are talia foarte subţire.
Sîntem pe cale să învăţăm rolurile şi facem o impresie ciudată celor ce
se uită la noi. în toate colţurile singuratice ale parcului găseşti pe cîte
cineva cu o hîrtie în mînă, murmurând nişte fraze în şoaptă, ridicând
ochii spre cer, lăsîndu-i brusc în jos, şi făcînd fiecare gest de cîte
şapte, opt ori. Dacă nu s-ar şti că pregătim o piesă, cu siguranţă
255
că am fi luaţi drept nişte evadaţi din balamuc sau drept poeţi (ceea ce
este aproape un pleonasm).
Cred că în scurt timp vom şti destul de bine rolurile ca să facem o
repetiţie generală. Mă aştept la ceva foarte aparte. Poate că nu am
dreptate. Mi-a fost teamă la un moment dat că, în loc să joace după
propria lor inspiraţie, actorii noştri se vor strădui să imite atitudinile şi
inflexiunile de voce ale vreunui comedian la modă ; dar, din fericire,
ei mu s-au dus la'teatru destul de des pentru a cădea în această
greşeală ; şi e de sperat că, în stângăcia lor de oameni care n-au păşit
niciodată pe scenă, vor scăpară nepreţuite scîntei de naturaleţă şi
fermecătoare naivităţi, pe care talentul cel mai versat nu le-ar putea
realiza.
Tînărul rfostru pictor a făcut în adevăr minuni : e imposibil să dai o
înfăţişare mai stranie bătrînelor trunchiuri de copaci şi iederii care-i
înlănţuie; şi-a luat ca model arborii din parc, accentuîndu-le şi
exagerîndu-le înfăţişarea, aşa cum trebuie să se procedeze cînd se fac
decoruri. Totul este admirabil realizat de o mînă semeaţă şi
capricioasă : pietrele, stâncile, norii au nişte forme misterios
contorsionate ; reflexe sclipitoare joacă pe apele tremurînde, mai -vii
decît însuşi argintul-viu, iar impasibilitatea obişnuită a frunzişului e
redată miraculos prin nuanţele de şofran aruncate de pensula toamnei ;
coloritul pădurii variază de la verdele smaraldului pînă la purpuriul
agatei roşii ; to-riurile cele mai calde şi cele mai proaspete se îmbină
într-un mod armonios, iar cerul trece de la albastrul cel mai gingaş la
culorile cele mai înfocate.
A desenat toate costumele după indicaţiile mele, şi au ieşit cît se poate
de frumoase. La început unii protestau în gura mare că asemenea
costume nu pot fi făcute din mătase şi catifea, şi din nici o stofă
cunoscută, şi am crezut o clipă că toţi vor adopta costumul de
trubadur. Doamnele nu se împăcau cu culorile, spuneau că, ţipătoare
cum sînt, le vor distruge ochii. La care noi am răspuns că ochii lor sînt
aştri care nu se pot stinge niciodată şi că, dimpotrivă, ochii lor vor face
să nu se observe culorile, ba nici lumina lămpilor cu ulei, a lustrelor
sau a soarelui, după cum va fi cazul. Ele nu mai avură nimic de
adăugat în privinţa asta, dar se iviră alte obiecţiuni care duceau la
256

respingerea în bloc a tot ce se făcuse ; în fiece clipă răsărea cîte un cap


zbîrlit al hidrei de la Lerna ; abia tăiam unul că apărea altul, şi mai
încăpăţînat şi mai stupid.
„Cum vreţi să meargă aşa ? Pe hîrtie e uşor, dar cînd trebuie s-o
îmbraci... Eu una nu încap !" „Juponul meu e mai scurt cu cel puţin
patru degete." „Nu m-aş încumeta să mă prezint în halul ăsta !"
„Gulerul ăsta e prea înalt; parcă aş fi gheboasă, parcă n-aş avea gît!"
„Coafura asta mă îmbătrîneşte într-un mod inadmisibil".
Cu puţină scrobeală, cîteva ace cu gămălie şi oarecare bunăvoinţă,
totul se aranjează. „Glumiţi ! o talie ca a dumneavoastră, mai fină
decît o talie de viespe, care ar trece prin inelul de la degetul meu cel
mic ! pariez pe douăzeci şi cinci de ludovici contra unui sărut că va
trebui să mai îngustăm corsajul." „Fusta dumneavoastră e departe de a
fi prea scurtă, şi dacă aţi putea vedea ce picior adorabil aveţi, aţi fi cu
siguranţă de părerea mea." „Dimpotrivă, avînd în jurul lui aureola
aceasta de dantelă, gîtul dumneavoastră iese admirabil în evidenţă !"
„Coafura asta nu vă îmbătrîneşte deloc şi chiar dacă aţi părea cu cîţiva
'ani mai în vîrstă, sînteţi atît de excesiv de tînără încît lucrul acesta va
trece cu totul neobservat; adevărul este că am avea nişte stranii
băn'uieli în privinţa dumneavoastră dacă n-am fi găsit rămăşiţele
ultimei dumneavoastră păpuşi..." et caetera.
Nici nu-ţi închipui ce uluitoare cantitate de madrigale am fost siliţi să
cheltuim pentru a constrînge doamnele să-işi pună încîntătoarele
costume care le veneau n'ici că se poate mai bine.
Ne-am chinuit apoi să le determinăm să-şi pună în mod corect
aluniţele. Ce gust al naibii mai au şi femeile astea ! Şi de ce
încăpăţînare titanică e în stare mu ştiu ce sclivi-sită vaporoasă, care-şi
închipuie că galbenul-pai glasat o prinde mai bine decît galbenul de
narcisă sau trandafiriul aprins. Sînt sigur că, dacă aş fi aplicat în
treburile publice jumătate din1 vicleşugurile şi intrigile irosite pentru a
plasa o pană roşie la stânga şi nu la dreapta, aş fi ajuns ministru sau
cel puţin împărat.
Ce pandemoniu ! ce nesfîrşită înghesuială şi zăpăceală trebuie să fie
un teatru adevărat !
257
17 — Domnişoara de Maupin
De cînd se zvoneşte că aici se va juca o comedie, totul a intrat în cea
mai perfectă dezordine. Toate sertarele sînt trase afară, toate
dulapurile golite — ca la un veritabil jaf. Mesele, fotoliile, consolele
nu se mai văd de sub încărcătura lor. Nu ai unde pune piciorul :
pretutindeni, într-o enormă neorînduială stau azvîrlite grămezi de ro-
chii, pelerine, văluri, fuste, cape, toci, pălării ; şi cînd te gîndeşti că
toate astea sînt destinate doar pentru şapte sau opt persoane, îţi aduci
aminte, fără să vrei, de scamatorii din bîlciuri, care poartă opt sau zece
costume unut peste altul ; nici nu-ţi vine să crezi că, din maldărul
acesta, se va alege doar cîte un singur costum de fiecare.
Servitorii ba vin, ba pleacă ; sînt în permanenţă doi sau trei pe drumul
dintre castel şi oraş, şi, dacă va continua astfel, toţi caii se vor
îmbolnăvi de tignafes.
Un director de teatru neavînd vreme să fie şi melancolic, de o bucată
de vreme nu mai sînt. în schimb sînt atît de buimac, atît de plictisit, că
am început să nu mai pricep nici o iotă din piesă. Deoarece, în afară de
rolul lui Orlando, mai joc şi pe impresarul, am o treabă dublă. Ori de
cîte ori se iveşte vreo dificultate, la mine se recurge, şi cum hotărîrile
mele nu sînt totdeauna ascultate ca oracolul, se iscă nişte discuţii
interminabile.
Dacă a trăi înseamnă să fii mereu în picioare, să răspunzi la douăzeci
de persoane deodată, să urci şi să cobori scările cît e ziua de mare, să
nu gîndeşti un singur minut în douăzeci şi patru de ore, atunci nu am
trăit niciodată mai intens decît în săptămîna asta ; totuşi nu particip
chiar atît de mult la această forfotă pe cît s-ar putea crede. Agitaţia
este destul de puţin profundă şi după cîteva mişcări de bras dau peste o
apă moartă, stătută ; viaţa nu pătrunde în mine prea uşor, ba cînd fac
impresia că mă agit şi mă amestec în tot felul de treburi, atunci trăiesc
mai puţin ; activitatea mă zăpăceşte şi mă istoveşte într-un hal de care
nimeni nu-şi poate face măcar o idee ; cînd nu mă agit, gîndesc sau cel
puţin visez, ceea ce constituie un mod de existenţă : şi modul acesta de
existenţă îl pierd îndată ce ies din imobilitatea mea de idol de porţelan.
Pînă acum nu am făcut nimic, şi nu ştiu dacă voi face ceva vreodată.
Nu ştiu să-mi opresc creierul, în asta constă deosebirea dintre omul de
talent şi omul de geniu ;
258
e un clocot necurmat în mine, un val împinge alt val ; nu pot stăpîni
acea ţîşnire interioară pornită de la inimă spre cap, şi care îmi îneacă
toate gîndurile ce n-au pe unde să iasă. Nu pot produce nimic, nu din
pricină că sînt steril, ci din cauza supraabundenţei ; ideile mele răsar
atît de stufoase, atît de strînse una într-alta încît se sufocă şi nu se pot
dezvolta. Niciodată executarea, oricît de rapidă şi impetuoasă ar fi, nu
va atinge o asemenea iuţeală : cînd scriu o frază, gîndul pe care-l
exprimă a şi ajuns atît de departe de mine, parcă ar fi trecut un secol-
şi nu o secundă, şi uneori mi se întîmplă să-i adaug, fără să vreau, ceva
din gîndul care i-a luat locul în capul meu.
Iată de ce nu pot trăi, nici ca poet, nici ca amant. Nu pot reda decît
ideile pe care nu le mai am : nu simt că femeia este a mea decît după
ce-am uitat-o şi iubesc pe alta : omule, cum aş putea să-mi manifest
voinţa, deoarece, oricît m-aş grăbi, tot pierd senzaţia lucrului pe care-l
fac, şi acţionez numai pe baza unei vagi reminescenţe ?
Să iau un gînd dintr-un filon al creierului meu, să-l scot mai întîi în
stare brută — cum ai extrage un bloc de marmură dintr-o carieră —
să-l fixez în faţa mea, şi de dimineaţă pînă seara, cu dalta într-o mînă
şi cu ciocanul în cealaltă, să ciocănesc, să cioplesc, să răzuiesc, iar la
căderea nopţii să iau cu mine doar un pic de praf pentru a usca nişte
rînduri scrise cu cerneală — asta n-am s-o pot face niciodată.
Îmi făuresc, în minte, o figură zveltă din materia blocului grosolan, am
o viziune clară a ei ; dar sînt atîtea colţuri de rotunjit, atâtea aşchii de
înlăturat, sînt de dat atîtea lovituri de ciocan şi trebuie de atîtea ori
răzuit cu pila, pentru a-i da ultima formă şi a realiza la precizie
sinuozităţile conturului, încât mi se fac băşici la mîini şi las dalta să-
mi scape.
Dacă stărui, oboseala ajunge la un asemenea grad de intensitate încît
vederea mea interioară se întunecă complet şi nu mai reuşesc să
descopăr prin norul de marmură albă divinitatea ascunsă în masa ei
solidă. Atunci o urmăresc la întîmplare şi pe dibuite ; pătrund cu dalta
prea adînc într-un loc, nu intru destul de mult în altul ; fac o scobitură
acolo unde trebuie să apară un picior sau un braţ, şi las o bucată
compactă acolo' unde urma să fie un
259
17*
8
gol; în loc de o zeiţă fac un maimuţoi, uneori chiar ceva mai urât decît
un maimuţoi, şi splendidul bloc, scos cu atîtea cheltuieli şi cu atîta
trudă din măruntaiele pămîn-tului, ciocănit, cioplit, scormonit în toate
sensurile, are mai curînd aerul că a fost ros şi găurit de polipi în ve-
derea unui stup decît că a fost fasonat de un sculptor după un plan dat.
Cum faci tu, Michelangelo, ca să tai marmura în felii, cu uşurinţa cu
care un copil sculptează o castană ? din ce oţel au fost făurite dăiţile
tale invincibile ? în ce pîntece vînjoase aţi fost zămisliţi voi, toţi
artiştii, truditori fecunzi, cărora nici o materie nu v-a rezistat şi care vă
puteţi întrupa pe de-a-ntregul visurile fie în culori, fie în bronz ?
E o vanitate nevinovată şi îngăduită, într-un fel, după ce ţi-am spus
atîtea lucruri crunte despre mine, n-ai să fii tocmai tu acela care să mă
condamni, Silvio — dar deşi universul nu trebuie să afle nimic,
niciodată, numele meu fiind sortit dinainte uitării, afirm că sînt poet şi
pictor ! — Am avut idei atît de frumoase ca nici un alt poet în lume ;
am creat tipuri atît de pure, atît de divine — ca figurile cele mai
admirate ale marilor noştri maeştri. Le văd aievea, în faţa cehilor, atît
de precis, atît de distinct, parcă ar fi realmente pictate, şi, dacă aş
putea să-mi deschid o fereastră la cap, prin al cărei geam să se poată
privi înăuntru, s-ar vedea cea mai minunată galerie de tablouri
contemplate vreodată. Nici un rege de pe pămînt nu s-ar putea făli cu
o asemenea colecţie. Sînt tablouri â la Rubens, tot atît de strălucite, tot
atît de învăpăiate, tot atît de pure ca acelea din Anvers ; tablourile
mele â la Rafael şi-au păstrat prospeţimea lor iniţială, şi nici una din
madonele sale nu are zîmbetul mai graţios ca al madonelor mele ;
BuOnarotti nu redă răsucirea unui muşchi într-un chip mai viguros şi
mai desăvîrşit ; soarele Veneţiei străluceşte pe o pînză de-a mea ca şi
cum ar fi semnată Paulus Cagliari; tenebrele lui Rembrand însuşi s-au
îndesat în fundul acestui tablou, acolo unde tremură în . depărtare o
palidă stea de lumină ; picturile în maniera mea proprie nu vor fi
desigur dispreţuite, oricine ar fi acela care le-ar vedea.
260
Ştiu bine că-i ciudat ceea ce spun şi că pot părea cuprins ca de o beţie
de cel mai prostesc orgoliu — dar lucrurile aşa stau şi nimic nu-mi va
zdruncina convingerea în această privinţă. Fără îndoială că nimeni n-o
va împărtăşi, dar ce vrei să tac ? Fiecare se naşte marcat de o pecete
fie neagră, iie albă. Aparent a mea e neagră.
Uneori îmi vine chiar greu să ascund asemenea gîn-duri; mi s-a
întîmplat cîteodată să vorbesc pe un ton prea familiar de marile genii
cărora trebuie să le adorăm şi urma paşilor, iar statuile lor să le
contemplăm de la distanţă şi în genunchi. Odată, pierzîndu-mă cu
firea, am spus : „Noi ăştia". Din fericire, m-am exprimat astfel în faţa
unei persoane care n-a fost atentă, altfel aş fi fost socotit nerodul cel
mai încrezut care a existat vreodată.
Nu-i aşa, Silvio, că sînt poet şi pictor ? — E o eroare să-şi închipuie
cineva că oamenii consideraţi drept genii au fost în adevăr mai mari
decît ceilalţi. Nu ştie lumea cît de mult au contribuit la reputaţia lui
Rafael elevii şi pictorii obscuri pe care i-a folosit la lucrările sale ; el a
semnat doar ce-au produs mulţi alţii cu mintea şi talentul lor — asta-i
tot !
Un mare pictor, un mare scriitor ocupă şi umple el singur un secol
întreg : el se aruncă — în mare grabă şi în acelaşi timp — spre toate
genurile, pentru ca în cazul cînd s-ar ivi un rival, să-l poată acuza
neîntîrziat de plagiat şi să-l oprească la primul pas în cariera lui; e o
tactică prea cunoscută şi care, deşi nu este nouă, are totdeauna
succesul asigurat.
S-ar putea ca un om care e deja celebru să aibă acelaşi talent pe care l-
ai fi avut şi tu ; sub pedeapsa de a fi considerat imitatorul lui, eşti
obligat să-ţi abaţi inspiraţia firească, impunîndu-i cu totul alt drum. Ai
fost născut să sufli .cît te ţin bojocii în trîmbiţa eroică sau să evoci
palidele fantome ale vremilor de altădată ; iar tu trebuie să-ţi plimbi
degetele pe flautul cu şapte găuri, sau să faci madrigale pe o sofa într-
un colţ al unui buduar oarecare — şi toate astea pentru că domnul tată
al tău nu şi-a dat osteneala să te croiască opt sau zece ani mai devreme
şi pen-trij că lumea nu concepe că doi oameni pot cultiva acelaşi cîmp.
261
Din această pricină, multe minţi nobile sînt silite să ia cu bună-ştiinţă
un drum care nu este al lor şi să ocolească necontenit propriul lor
domeniu din care au fost alungaţi, fericite dacă pot să arunce pe furiş o
privire peste gard, ş: să vadă cum se deschid la soare frumoasele flori
multicolore, ale căror seminţe le au şi ei dar pe care nu le pot semăna,
din lipsa terenului.
In ceea ce mă priveşte — în afară de faptul că împrejurările mi-au fost
mai mult sau mai puţin favorabile, că m-am bucurat mai mult sau mai
puţin de aer şi soare, că o uşă a rămas închisă, deşi ar fi trebuit să se
deschidă, că ani ratat o întîlnire, că pe cineva pe care aş fi vrut să-l
cunosc nu l-am cunoscut — nu ştiu dacă aş fi ajuns vreodată la ceva.
Nu am atins gradul de stupiditate necesar pentru a deveni ceea ce se
numeşte în mod absolut un geniu, nici enorma îndărătnicie —
divinizată mai tîrziu sub frumoasa denumire de voinţă — a omului
mare care a pus piciorul pe culmea luminoasă a muntelui, voinţă
indispensabilă pentru a ajunge acolo ; ştiu prea bine că toate lucrurile
sînt găunoase şi nu conţin decît putregai, ca să mă mai leg de vreunul
prea multă vreme şi sâ-l urmăresc cu ardoare numai pe acesta.
Oamenii de geniu sînt foarte mărginiţi, şi tocmai de aceea sînt oameni
de geniu. Lipsa de inteligenţă îi împiedică să vadă piedicile care-i
despart de obiectivul pe care vor să-l atingă ; ei o iau înainte, şi, în doi,
trei paşi au şi înghiţit spaţiile intermediare. Deoarece spiritul lor
rămîne cu încăpăţînare refractar oricăror curente, şi cum nu observă
decît lucrurile cele mai apropiate de proiectele lor, depun prea puţine
eforturi de gîndire şi o activitate destul de redusă ; nimic nu-i distrage,
ei acţionează mai curînd din instinct decît din alte pricini, şi cei mai
mulţi, scoşi din sfera lor de specialitate, sînt de o nulitate greu de
înţeles.
Desigur, e un talent rar şi fermecător acela de a face versuri bune ;
puţini oameni se complac mai mult decît mine în ale poeziei ; şi totuşi
nu vreau să-mi limitez şi să-mi circumscriu viaţa la cele douăsprezece
picioare ale alexandrinului ; sînt mii de lucruri care mă emoţionează
tot atît de mult ca un emistih ; îmi trec prin cap într-o
262
■ singură oră mai mult de o sută de mii de viziuni, care nu au cea mai
slabă legătură cu cezura sau rima şi, din cauza asta realizez atît de
puţin, deşi am mai multe idei decît ' mulţi poeţi care ar merita să fie
arşi cu propriile lor opere. Ador frumuseţea şi o simt ; aş putea s-o
exprim tot atît de bine pe cit o pot reda sculptorii cei mai îndrăgostiţi
de arta lor, şi totuşi nu fac sculpturi. Urîţenia şi imperfecţiunea schiţei
mă revoltă ; nu pot s-aştept pînă ce se de-săvîrşeşte opera, şlefuind-o
şi răs-şlefuind-o ; dacă m-aş putea hotărî, atunci cînd lucrez, să
neglijez unele detalii, fie în poezie, fie în pictură, aş sfîrşi poate prin a
realiza un poem sau un tablou care mi-ar aduce celebritatea, şi acei
care mă iubesc (dacă există cineva pe lume să-şi dea această
osteneală) nu ar fi siliţi să mă creadă pe cuvînt şi ar avea un răspuns
victorios la toate rînjetele sardonice ale detractorilor marelui geniu
necunoscut care sînt.
li văd pe mulţi cum iau o paletă, nişte pensule şi acoperă pînza, fără a
se preocupa de altceva decît de ceea ce capriciul dă naştere la capătul
smocului firelor de păr, pe alţii cum scriu o sută de versuri dintr-o
răsuflare, fără o singură ştersătură şi fără să ridice măcar.o singură
dată ochii. Chiar dacă uneori nu le admir producţia, pe ei îi admir
totdeauna ; doresc din toată inima să am şi eu această fermecătoare
cutezanţă şi această fericită orbire care-i împiedică să-şi vadă
defectele, chiar cele mai palpabile. Pe cînd eu, cum am desenat ceva
greşit, o văd ime-I diat şi mă preocupă exagerat de mult ; deoarece sînt
mai .' priceput în teorie decît în practică, se întîmplă deseori să nu pot
corecta o greşeală de care sînt conştient; atunci întorc pînza cu nasul la
perete, şi nu mai revin niciodată asupra ei.
. Mi-e atît de prezentă în minte ideea perfecţiunii, încît dezgustul
pentru opera mea mă cuprinde chiar de la început, şi nu mai pot
continua.
Ah ! cînd compar gingaşele zîmbete din imaginaţia mea cu
strîmbăturile hîde sub care apar pe pînză sau hîrtie, cînd văd apărînd
un liliac oribil în locul visului frumos care îşi deschide, în toiul
nopţilor, lungile sale aripi de lumină, şi o buruiană răsărind pe ideea
unui trandafir, cînd aud cum rage un măgar, iar eu mă aşteptam
263
la cele mai suave melodii ale unei privighetori, sînt atît de îngrozitor
de dezamăgit, atît de mînios împotriva mea însumi, atît de furios de
neputinţa mea, încît mă decid că-i mai bine să nu mai scriu şi să nu
mai spun un cuvînt în viaţa mea decît să comit astfel de crime de
înaltă trădare împotriva gîndurilor mele.
Nu reuşesc să compun măcar o scrisoare aşa cum vreau ; spun
adeseori cu totul altceva decît doream ; unele părţi capătă nişte
proporţii mult prea mari, altele se micşorează într-atît de mult încît
devin imperceptibile, şi de cele mai multe ori ideea pe care voiam s-o
exprim este absentă din scrisoare sau nu se află decît în post-scriptum.
Cînd am început să-ţi scriu, nu aveam intenţia să-ţi spun nici jumătate
din cîte ţi-am spus. Voiam pur şi simplu să-ţi iac cunoscut că vom juca
o comedie ; dar cuvîn-tul atrage după sine o frază, parantezele sînt
pline de paranteze mai mici, iar acestea la rîndul lor au în pîntece
altele, pe care sînt gata să le nască. Nu există nici un motiv să se
sfîrşească şi să nu ajungă pînă la un text de două sute de volume in-
folio, ceea ce, desigur, ar fi prea mult.
Cum iau pana în mînă, începe în capul meu un freamăt şi un fîlfîit de
aripi, parcă s-ar dezlănţui stoluri de cărăbuşi. Se izbesc de pereţii
craniului, se învîrtesc, coboară, urcă, fac o larmă groaznică ; sînt
gîndurile mele care vor să-şi ia zborul şi caută o ieşire ; toate se
îmbulzesc să iasă în acelaşi timp ; nu numai un singur cărăbuş şi-a
rupt labele şi şi-a destrămat crepul aripilor : cîteodată e atîta
îngrămădeală la uşă încît nici unul nu poate trece pragul spre a ajunge
pe hîrtie.
Uite, aşa sînt făcut cum ţi-am spus : desigur că nu-i bine să fii în felul
acesta, dar n-am ce face : zeii sînt vinovaţi şi nu eu, un biet pîrlit, care
nu-s în stare de nimic. Nu-i nevoie să te rog să fii îngăduitor cu mine,
dragul meu Silvio ; îngăduinţa ta am dobîndit-o anticipat, eşti atît de
bun şi-mi citeşti pînă la capăt mîzgălelile indescifrabile, reveriile fără
cap şi coadă ; oricît de deslînate şi de absurde ar fi, le găseşti
totdeauna interesante, pentru că vin de la mine şi ceea ce vine de la
mine, chiar cînd e fără nici o noimă, prezintă oarecare valoare în ochii
tăi,
264

Ţi-aş putea dovedi că ceea ce revoltă mai mult decît orice pe oamenii
de rînd este orgoliul sincer. Dar să lăsăm puţin deoparte toate aceste
lucruri frumoase, şi, pentru că ţi-am scris despre piesa pe care trebuie
s-o jucăm, să ne întoarcem la ea şi să-ţi mai spun cîteva lucruri.
Astăzi a avut loc repetiţia : în viaţa mea nu am fost atît de tulburat, nu
din pricina emoţiei pe care o ai totdeauna cînd reciţi în faţa mai multor
persoane, ci din altă pricină. Ne puseserăm costumele şi eram gata să
începem ; numai Theodore nu sosise încă ; s-a dus cineva să vadă de
ce întîrzie ; a trimis vorbă că termină îndată şi va coborî.
Şi într-adevăr, după puţin timp a sosit; îi auzisem paşii pe coridor
înainte de a fi apărut, deşi nu există om pe lume care să aibă mersul
mai uşor decît Theodore ; dar simpatia pe care o încerc pentru el e atît
de puternică încît ghicesc într-un fel mişcările sale şi dincolo de pereţi,
iar cînd mi-am dat seama că-i gata să pună mina pe clanţa uşii, m-au
apucat un fel de tremurături : inima îmi zvîc-nea nemaipomenit de
tare. Mi s-a părut că urma să se ia o hotărîre de o deosebită importanţă
în viaţa mea, că a sosit clipa solemnă atît de mult aşteptată.
Uşa batantă se deschise încetişor şi la fel se închise. Se auzi un
murmur unanim de admiraţie. Bărbaţii aplaudară, femeile se aprinseră
la faţă. Numai Rosette se făcu albă. ca varul şi se sprijini de zid, lovită
cade o bruscă revelaţie : avu, ca şi mine, o reacţie subită, dar în sens
invers. O bănuiam de mult că-l iubeşte pe Theodore. Fără îndoială că
în acea clipă ea crezu, ca şi mine, că falsa Rosalinda nu era efectiv
decît o tînără şi frumoasă fată, şi fragilul castel de cărţi al speranţei
sale se prăbuşi deodată, pe cînd al meu se înălţa pe ruinele sale ; cel
puţin aşa gîndeam : poate că mă înşel, căci nu eram deloc în stare să
fac observaţii exacte.
Mai- erau acolo, în afară de Rosette, trei sau patru femei drăguţe ; ele
păreau acum de o revoltătoare urîţenie. Pe lîngă soarele acesta, steaua
frumuseţii lor se eclipsase instantaneu, şi toată lumea se întreba cum
de le-a putut găsi măcar acceptabile. Bărbaţii, care înainte s-ar fi soco-
tit foarte fericiţi să le aibă ca amante, acum abia ar fi vrut să le accepte
ca slujnice.
265

Chipul visat de mine, care pînă atunci abia mi se schiţase în minte,


căpătînd nişte vagi contururi, fantoma mea adorată pe care o
urmărisem zadarnic de atîta vreme, se afla acolo, în faţa ochilor mei :
o femeie vie, în carne şi oase — nu în semiîntunecime şi în ceaţă — ci
inundată de valurile unei albe lumini — nu sub o iluzorie deghizare ci
— în veşmintele ei fireşti ; nu sub aparenţa unui tînăr oarecare, ci ■—
avînd trăsăturile celei mai fermecătoare femei.
încercai o senzaţie extraordinar de plăcută, ca şi cum mi s-ar fi ridicat
un munte •— sau chiar doi — de pe piept. Simţii dispărînd groaza pe
care o aveam faţă de mine însumi, şi scăpai de obsesia de a mă privi
ca pe un monstru. Mă întorsei la părerea cu totul pastorală pe care o
avusesem despre mine.şi toate violetele primăverii înfloriră din nou în
inima mea.
El, sau mai bine-zis ea (nu vreau să-mi amintesc că am fost atît de
stupid încît s-o iau drept bărbat) rămase o clipă nemişcată pe pragul
uşii, parcă ar fi dat timp celor adunaţi acolo să scoată prima
exclamaţie. Raze puternice o luminau din cap pînă în picioare, şi, pe
fundalul întunecat al culoarului, care se prelungea departe în spatele ei
— pervazul sculptat servindu-i de cadru — strălucea ca şi cum lumina
ar fi emanat din trupul ei, şi nu ar fi fost reflectată ; oricine ar fi luat-o
mai curînd drept o minunată operă a unei pensule de pictor decît drept
o făptură omenească vie.
Părul ei lung şi brun, împletit cu şiraguri mari de perle, cădea în bucle
naturale de-a lungul frumoşilor săi obraji, avea umerii şi pieptul
descoperiţi şi niciodată nu mai văzusem asemenea frumuseţe, cea mai
aleasă marmură e departe de această suavă perfecţiune. Ce bine se
vede viaţa circulînd sub transparenta umbră, ce albă e pielea şi totuşi
ce colorată e ! şi nuanţele aurii ce armonios se îmbină, în trecerea lor,
abia simţită, de la culoarea pielii la aceea a părului ! ce poeme
încîntătoare cuprind ondulaţiile molatece ale contururilor mai suple şi
mai catifelate decît gîtul lebedei ! Dacă ar exista cuvinte să exprime
ceea ce simt, ţi-aş face o descriere de cincizeci de pagini ; dar limbile
au fost născocite de cine ştie ce neghiobi care nu au privit nici-pdată
cu atenţie spatele sau sînul unei femei, şi deoarece
ele nu conţin nici jumătate din termenii cei mai indispensabili.
Hotărît lucru ! va trebui să mă fac sculptor, căci poţi înnebuni, poţi
turba cînd vezi o astfel de frumuseţe şi nu ai posibilitatea s-o redai
într-un fel oarecare ! Am compus douăzeci de sonete despre umerii ei,
dar nu e destul : aş vrea să creez ceva aidoma ei, ceva pe care să pot
pune rnîna ; versurile nu exprimă decît fantoma frumuseţii şi nu
frumuseţea însăşi. Pictorul reuşeşte să redea o aparenţă mai apropiată,
dar nu-i decît o aparenţă. Sculptura redă tot ce poate fi real într-un
lucru complet fals : are multi-. ple aspecte, face umbră şi se lasă
pipăită. Amanta ta sculptată nu diferă de cea veritabilă decît prin
faptul că-i puţin mai dură şi că nu vorbeşte, dar aceste două defecte
sînt cu totul neînsemnate.
Stofa, rochia era şanjantă, azurie la lumină, aurie la umbră ; un
brodechin, foarte ajustat, foarte strîns, îi în-călţa piciorul care nu avea
nevoie de el pentru a arăta cum este — adică foarte mic — şi ciorapii
de mătase de un roşu-aprins se lipeau drăgăstos de gamba cea mai fru-
mos sculptată şi cea mai provocatoare ; braţele, goale pînă la cot,
ieşeau din mănunchiul lor de dantele, roturr'e, plinuţe şi albe,
strălucind ca argintul lustruit şi avînd o inimaginabilă fineţe a
conturului ; mâinile, încărcate de inele, vînturau galeş un evantai mare
din pene pestriţe, în culori ciudate, şi care părea un curcubeu de
buzunar, înainta cîţiva paşi în încăpere, cu obrajii uşor aprinşi de un
roşu care nu era fard. şi fiecare se extazia, se pierdea în exclamaţii şi
se întreba dacă era în adevăr posibil să fie chiar el, Theodore de
Serannes, îndrăzneţul călăreţ, îndrăcitul duelist, vînătorul curajos şi
daca nu cumva era sora lui geamănă.
Uitîndu-te la el, ai zice că n-a purtat în viaţa lui alte veşminte ! nu-i
stingherit cîtuşi de puţin în mişcări, umblă foarte bine, nu se încurcă în
trenă ; aruncă nişte ocheade şi îşi joacă evantaiul de minune ; şi ce
talie subţire are ! o poţi cuprinde cu mîna ! e fantastic, de neînchipuit !
Iluzia e totală : s-ar putea spune aproape că are sîni, atît de bombat e
pieptul, şi apoi nu are măcar un singur fir de păr pe obraz, dar nici
unul; şi glasul lui ce
267
dulce e ! O ! frumoasă Rosalinda, cine nu ar vrea să fie Orlando al
tău ? ,
Da, cine nu ar vrea să fie Orlando al acestei Rosalinde, \ chiar cu
preţul chinurilor pe care le-am suferit ? Să iubeşti cum iubeam eu, cu
o dragoste monstruoasă, de nemărturisit, şi pe care totuşi nu ţi-o poţi
smulge din inimă ; să fii condamnat a păstra cea mai profundă
tăcere, să nu-ţi poţi permite ceea ce îndrăgostitul cel mai rezervat şi
cel mai respectuos i-ar spune fără teamă iubitei sale, chiar dacă ar fi
.făptura cea mai virtuoasă şi mai severă ; s să te simţi mistuit de o
patimă smintită, de neiertat, chiar î în ochii celor mai blestemaţi
libertini. Ce sînt pasiunile \ obişnuite pe lîngă pasiunea asta, o pasiune
căreia îi e ruşine de ea însăşi, fără speranţe, al cărei succes — impro-
babil — ar fi o crimă şi te-ar face să mori de ruşine ? Să fii constrîns a
dori să nu reuşeşti, să-ţi fie teamă de şanse şi ocazii favorabile şi să le
eviţi, aşa cum un altul le-ar căuta, iată care era soarta mea !
Mă cuprinsese cea mai profundă disperare ; mă priveam cu o groază
amestecată cu surprindere şi curiozitate. Ce mă revolta cel mai mult
era că mă gîndeam că nu iubisem deloc înainte, şi că era prima
efervescenţă a tinereţii mele, prima floare din primăvara amorului
meu.
Această monstruozitate înlocuia pentru mine fragedele şi pudicele
iluzii ale frumoasei vîrste ; visele mele de dragoste, dezmierdate cu
atîta gingăşie, seara, la liziera pădurii, pe micile cărări, înroşite de
apusul soarelui, sau de-a lungul albelor terase de marmură, lîngă
bazinul parcului, trebuiau aşadar să se fi metamorfozat în acest sfinx
perfid, cu surîsul dubios, cu glasul ambiguu, în faţa căruia stăteam în
picioare, fără a îndrăzni să încerc a-mi explica enigma ! O interpretare
falsă mi-ar fi pricinuit moartea ; căci, vai ! e singura mea legătură cu
lumea ; dacă s-ar fi rupt şi această legătură, totul ar fi fost pierdut,
totul s-ar fi terminat. De mi s-ar fi luat şi această scînteie, aş fi devenit
mai sumbru şi mai neînsufleţit decît momiia •— strîns legată în fîşiile
ei — a celui mai vechi faraon, în clipele în care mă simţeam atras în
modul cel mai irezistibil spre Theodore, înspăimîntat mă aruncam în
braţele Rosettei, deşi îmi displăcea nespus de mult ; încercam s-o
interpun între mine şi el, ca pe o barieră şi ca pe
268

o pavăză, şi încercam o satisfacţie ascunsă cînd stăteaiu culcat lîngă


ea, gîndindu-mă că era o femeie veritabilă şi că, dacă nu o mai
iubeam, ea mă iubea îndeajuns pentru ca aventura noastră să nu
degenereze în intrigi şi desfrîu.
Totuşi, simţeam un fel de regret de a fi astfel infidel imposibilei mele
pasiuni ; mi-o imputam ca pe o trădare, şi, deşi ştiam bine că niciodată
nu va fi al meu acela spre care se îndrepta dragostea mea, eram
nemulţumit de mine şi mă purtam iarăşi rece cu Rosette.
Repetiţia s-a dovedit a fi mult mai reuşită decît mă aşteptam ;
Theodore mai ales s-a prezentat admirabil; unii au găsit că şi eu am
jucat excelent. Totuşi eu nu am calităţile necesare unui bun actor şi s-
ar înşela foarte mult cine m-ar crede capabil de succes în alte roluri;
dar, printr-o întîmplare destul de ciudată, cuvintele rostite de mine se
potriveau atît de bine cu situaţia în care mă aflam eu însumi încît îmi
păreau mai curînd ticluite de mine decît învăţate pe de rost dintr-o
carte. Dacă memoria m-ar fi trădat uneori, cu siguranţă că nu aş fi
ezitat o clipă să umplu golul cu o frază improvizată. Orlando era eu,
precum eu eram Orlando ; imposibil să se întîl-nească o coincidenţă
mai minunată.
In scena luptei, cînd Theodore şi-a desprins lanţul de pe gît şi mi -la
dăruit, aşa după cum e rolul, mi-a aruncat o privire atît de blîndă şi de
galeşă, atît de plină de promisiuni, şi a pronunţat cu atîta graţie şi
nobleţe fraza : „Brav cavaler, poartă aceasta în amintirea mea, a unei
tinere fete care ţi-ar da mai mult dacă ar avea mai mult de oferit", încît
am fost realmente mişcat, şi abia am putut continua : „Ce pasiune îmi
îngreunează limba şi mi-o ţine încătuşată ? nu-i pot adresa un cuvînt,
pe cînd ea doreşte atît de mult să vorbim. O, sărmane Orlando !"
\n actul al treilea, Rosalinda, în haine bărbăteşti, sub numele de
Ganymede, apare din nG*u împreună cu vară-sa Celia, care şi-a
schimbat numele în Aliena.
Mi-a făcut o impresie neplăcută : mă obişnuisem aşa de bine cu
veşmintele ei femeieşti, care îngăduiau oare-cari speranţe dorinţelor
mele, şi care îmi întreţineau o eroare perfidă, dar seducătoare ! foarte
mult m-a mîhnit reapariţia lui Thc-odor în costum bărbătesc, eram
chiar mai abătut decît înainte ; Te obişnuieşti foarte re-
269
pede să-ţi priveşti dorinţele drept realitate, bazîndu-te pe cele mai
fugare aparenţe ;bucuria nu are alt rost decît ca să simţi şi mai crunt
durerea, soarele nu luceşte decît ca să poţi înţelege mai bine groaza de
întunecime, şi veselia pe care ţi-o stârneşte culoarea albă nu are alt
scop decît ca să scoată şi mai mult în evidenţă toată tristeţea negrului.
Hainele lui Theodore erau cît se poate de elegante şi de cochete, aveau
o croială distinsă şi neobişnuită, erau împodobite cu panglici, fiind
aproape în maniera rafinaţilor de la curtea lui Ludovic al XHI-lea ; o
pălărie ţuguiată de fetru, cu o pană lungă şi ondulată, îi umbrea bu-
clele şi cu o sabie damaschinată ridica o pulpană a mantalei sale de
voiaj.
Totuşi, acum cum erau ajustate ele, te făceau să bă-nuieşti că
veşmintele bărbăteşti aveau o croială femeiască ; erau ceva mai largi
în şolduri, ceva mai pline la piept, cu nu ştiu ce ondulaţii, pe care
stofele nu le fac pe corpul unui bărbat, şi te lăsau să ghiceşti oarecum
sexul real al personajului.
Mişcările lui, pe jumătate calculate, pe jumătate timide, erau cît se
poate de amuzante, şi cu o artă nemărginită, dădea impresia că-i tot
atît de stingherit într-un costum obişnuit pe cît păruse la largul lui în
veşminte străine.
M-am înseninat şi am reuşit din nou să mă conving că era într-adevăr
femeie. Mi-am recăpătat sîngele rece ca să-mi continui rolul în mod
onorabil.
Cunoşti piesa ? poate că nu. De cincisprezece zile încoace, de cînd nu
fac altceva decît s-o citesc şi s-o recit, o ştiu în întregime pe de rost, şi
nu pot să-mi închipui că mai există cineva pe lume care să nu
cunoască intriga piesei ; e o greşeală în care cad adesea : aceea de a
crede, cînd sînt beat, că toată omenirea s-a îmbătat şi umblă pe două
cărări ; dacă aş cunoaşte ebraica, cu siguranţă că i-aş porunci
servitorului în limba ebraică să-mî dea halatul şi papucii, şi aş fi uluit
dacă nu m-ar înţelege. Ai s-o citeşti, dacă vrei ; eu am să-ţi vorbesc
despre ea ca şi cum
270
ai fi citit-o, şi am să mă refer numai la părţile în legătură cu situaţia
mea.
Rosalinda, plimbîndu-se în pădure cu verişoara ei, este foarte mirată
că găseşte în tufişuri, în loc de dude şi porumbe, madrigale care o
proslăvesc pe ea : ciudate fructe ! din fericire, nu cresc în mod
obişnuit printre mărăcini ; cînd ţi-e sete, preferi să culegi dude bune şi
nu sonete proaste. Se frămîntă foarte mult să afle cine a stricat scoarţa
tinerilor copaci ca să scrijeleze iniţialele ei. Celia, oare-l întîlnise
înainte pe Orlando, îi spune, după ce s-a lăsat îndeajuns rugată, că
autorul rimelor nu-i altul decît tînărul care -la învins în luptă pe
Charles, atletul ducelui. Curînd apare şi Orlando, şi Rosalinda intră în
vorbă cu el, întrebîndu-l cît e ceasul. Desigur e un început de o
extremă simplitate ; nu există nimic mai burghez. Dar n-avea teamă :
după această propoziţie banală şi vulgară vei vedea răsărind deodată o
întreagă recoltă de concetti surprinzătoare, toate pline de fiori şi de
comparaţii bizare, parcă ar fi ieşit din pămîntul cel mai roditor şi mai
bine gunoit.
După cîteva dialoguri sclipitoare — în care fiece cu-vînt, căzînd pe
locul lui în frază, face să sară în dreapta şi în stînga milioane de scîntei
zburdalnice, întocmai ca un ciocan masiv care izbeşte o bară de fier
înroşit — Rosalinda îl întreabă pe Orlando dacă nu cumva cunoaşte pe
bărbatul care agaţă ode prin măceşi şi elegii prin mărăcini, şi care pare
a fi lovit de boala iubirii zilnice, boală pe care ea ştie s-o vindece la
perfecţie. Orlando îi mărturiseşte că el e bărbatul atît de chinuit de
dragoste, şi, deofireoe i s-a lăudat că are mai multe reţete infaibile
pentru a vindeca această boală, îi cere favoarea de a-i indica una dintre
ele. „Dumneata, îndrăgostit ? îl întreabă Rosalinda ; nu ai nici unul din
simptomele după care se recundaşte un îndrăgostit ; nu ai nici obrajii
scofîlciţi, nici cearcăne sub ochi ; ciorapii nu-ţi atîrnă, manşetele nu-ţi
sînt descheiate şi funda pantofilor dumitale e înnodată cu multă
graţie ; dacă totuşi eşti îndrăgostit de cineva, acel cineva nu-i decît
propria dumitale persoană, şi leacurile mele nu-ţi vor ajuta la nimic."
Ii dădui replica, nu fără o adevărată emoţie; iată textual cuvintele
pe care i le-am spus i
271
l
„Tinere frumos, de te-aş putea convinge cît de mult te iubesc !" *
Răspunsul acesta atît de neaşteptat, atît de straniu, care nu e motivat
cu nimic şi pare scris anume pentru mine, ca printr-un fel de
previziune a poetului, îmi provocă o adîncă emoţie cînd îl pronunţai în
faţa lui Theo-dore, pe ale cărui buze divine mai stăruia încă expresia
ironică ce însoţise fraza pronunţată adineauri, în timp ce ochii îi
surîdeau cu o nespusă tandreţe şi o rază luminoasă de îngăduinţă îi
aurea toată partea de sus a chipului tînăr şi frumos.
„Pe mine să mă convingi ? ţi-e mai lesne s-o convingi pe aceea care te
iubeşte, ea însă nu va recunoaşte uşor că-i eşti drag, în privinţa asta
femeile se mint singure, dar, sincer vorbind, dumneata eşti acela care
atîrni de copaci toate frumoasele elogii aduse Ros,alindei, şi ai în
adevăr nevoie de un leac împotriva nebuniei dumitale ?"
După ce s-a asigurat că el, Orlando, şi nu altul, a compus acele
admirabile versuri, care umblă pe atîtea picioare, frumoasa Rosalinda
consimte să-i spună care este leacul. Iată în ce constă : simulează că ea
este iubita bolnavului din amor, şi acesta e obligat să-i facă curte, ca şi
cum ea ar fi adevărata lui iubită. Şi ca să-l dezguste de pasiunea ' lui,
se dedă la cele mai extravagante capricii : ba plînge, ba rîde ; într-o zi
îl primeşte bine, în alta nu ; îl zgîrie, îl scuipă în obraz ; nici măcar o
clipă nu-i la fel cu sine însăşi : se arată rînd pe rînd fandosită,
nestatornică, mironosiţă, languroasă, adică tot ceea ce plictiseala,
toanele, posomoreala şi fantezia dezordonată a unui cap sec de
sclifosită pot scorni, iar el, bietul om, trebuie s-o supori sau să-i intre
în voie. Un spiriduş, o maimuţă şi un proci ror, toţi laolaltă nu ar putea
născoci mai multe răutăţ. Acest tratament miraculos nu întîrzie să-şi
producă efectul; bolnavul, dintr-un acces de dragoste cade într-un
acces de nebunie, i se face scîrbă de toată lumea şi, în cele din urmă,
îşi termină zilele retrăgîndu-se undeva într-un colţ de mănăstire ■—
rezultat nici nu se poate mai satisfăcător, şi la care, dealtminteri, nu e
greu să te aştepţi.
1
Autorul modifică replica din piesa lui Shakespeare, care este
următoarea: „Ascultă, frumosule ! de ce nu vrei să crezi că sînt
îndrăgostit ?" (Actul III, scena 2).
272
Orlando, după cum îşi poate oricine închipui, nici nu se gîndeşte să-şi
recapete sănătatea prin asemenea mijloace : dar Rosalinda insistă şi
vrea să înceapă de îndată cura. Ea rosteşte următoarele cuvinte : „Te
voi vindeca numai dacă vei consimţi să mă strigi Rosalinda şi vei veni
în fiecare zi în coliba mea ca să-mi faci curte", cu o intenţie atît de
clară, atît de vădită, şi aruncîndu-mi o privire atît de ciudată, încît mi-a
fost imposibil să nu dau vorbelor ei un înţeles mult mai profund decît
aveau în aparenţă, şi să nu văd în ele un avertisment indirect ca să-mi
dau pe faţă adevăratele mele sentimente. Iar cînd Orlando îi răspunde :
„Cu multă plăcere, drăguţule", ea pronunţă într-un fel şi mai
semnificativ, şi puţin contrariată că nu s-a făcut înţeleasă, următoarea
replică : „Nu, nu, trebuie să-mi zici Rosalinda."
Poate că m-am înşelat şi am crezut că văd ceea ce nu exista în
realitate, dar mi s-a părut că Theodore şi-a dat seama de dragostea mea
— deşi nu i-am spus nici un cuvînt — şi prin vălul replicilor
împrumutate, sub masca de teatru, în cuvinte hermafrodite, făcea
aluzie la sexul său adevărat şi la relaţiile dintre noi. Este imposibil ca
o femeie atît de ageră şi care cunoaşte viaţa de societate aşa cum o
cunoaşte ea, să nu se fi lămurit încă de la început ce se petrece în
sufletul meu ; dacă nu limba, atunci ochii şi tulburarea mea îi vorbeau
îndeajuns, iar vălul de prietenie înfocată pe care-l aruncasem asupra
dragostei mele nu era atît de impenetrabil încît un observator atent şi
interesat să nu-l poată străpunge cu uşurinţă. Cea mai inocentă fată şi
cea mai puţin obişnuită cu lumea nu ar fi stat o clipă la îndoială.
Trebuie desigur să existe un motiv foarte serios •— necunoscut mie ■
— care o sileşte pe iubita mea să se .ascundă sub această blestemată
deghizare, pricina tuturor chinurilor mele, şi care era să facă din mine
un îndrăgostit cu totul ieşit din comun : dacă nu intervenea travestiul,
ce simplu şi uşor ar fi mers totul — ca o trăsură cu roţile bine unse,
care înaintează pe un drum foarte neted, aşternut cu nisip fin ; aş fi
putut, cu siguranţă, să mă las în voia visărilor celor mai hoinare ale
unui îndrăgostit, aş fi putut să iau între mîinile mele mînuţa albă şi
273
18
catifelată a zeiţei mele, fără fiori de groază şi fără a mă zvîrli înapoi cu
douăzeci de paşi, de parcă aş fi atins un fier înroşit sau aş fi simţit
apropiindu-se de mine ghearele lui Belzebut în persoană.
In loc să disper, să mă agit ca un maniac, să mă dau de ceasul morţii,
să am remuşcări şi să mă tîngui în fiece dimineaţă că nu am —
ridicînd braţele a neputinţă — mi-aş fi spus, cu sentimentul datoriei
împlinite şi al conştiinţei împăcate : „Sînt îndrăgostit", propoziţie pe
care e atît de plăcut să ţi-o şopteşti la trezire, cînd stai cu capul pe o
pernă foarte moale, sub o cuvertură foarte călduroasă, propoziţie din
două cuvinte, mai preţioasă decît oricare alta ce s-ar putea imagina, în
afară doar de una singură : „Am bani".
După ce m-aş fi sculat, m-aş fi aşezat în faţa oglinzii, şi acolo,
privindu-mă cu un fel de respect, m-aş fi înduioşat — în timp ce mi-aş
fi pieptănat părul — de paloarea mea poetică, făgăduindu-mi să profit
de pe urma ei, s-o pun în valoare cum trebuie, căci nimic nu-i mai
jalnic decît să faci dragoste cu o figură apoplectică ; şi, cînd ai
nefericirea să fii roşu şi îndrăgostit, ceea ce se poate întîmpla, sînt de
părere că ar trebui să-ţi dai zilnic cu făină pe faţă, sau să renunţi la
manierele elegante şi să te ţii după vreo Margot sau vreo Toinon.
Apoi aş fi luat prînzul, cu reculegere şi gravitate, pentru a nutri
scumpul meu corp. această preţioasă cutie a pasiunii, oferindu-i supă
de carne şi vînat cu chil bun pentru îndrăgostiţi, cu sînge viu şi cald,
ca să-l menţin într-o stare care să facă plăcere inimilor caritabile. .
După terminarea prînzului, pe cînd m-aş mai fi scobit în dinţi, aş fi
împletit în onoarea prinţesei mele cîteva rime eteroclite în chip de
sonet ; aş fi găsit mii de mîci comparaţii, unele mai inedite decît altele,
şi infinit de galante : în primul catren ar fi fost vorba de un dans al
sorilor, şi, în al doilea, un menuet, de virtuţile teologale, iar cele două
terţine nu ar fi fost nici ele mai prejos ; Elena ar fi fost tratată ca o
slujnică de han, şi Paris ca un idiot; Orientul n-ar fi avut de ce să fie
invidiat cu privire la măreţia metaforelor ; ultimul vers ar fi fost în
mod deosebit admirabil şi-ar fi cuprins cel puţin două concetti în
fiecare silabă ; căci veninul scorpionului stă în
274
coadă, şi meritul sonetului stă în ultimul său vers. Sonetul terminat şi
transcris, aşa cum trebuie, pe hîrtie glasată şi parfumată, aş fi ieşit de
acasă înalt de o sută de coţi şi cu capul aplecat de teamă să nu mă
izbesc de cer şi să mă ciocnesc cu norii (înţeleaptă prevedere), şi aş fi
declamat noua mea realizare tuturor prietenilor şi tuturor duşmanilor,
apoi copiilor de ţîţă şi doicelor, apoi cailor şi măgarilor, apoi pereţilor
şi copacilor, pentru a afla oarecum părerea universului întreg asupra
ultimului produs al inspiraţiei mele poetice.
In saloane, cînd aş fi vorbit cu doamnele, mi-aş fi luat un aer doctoral
şi aş fi susţinut nişte teze de senzaţie, pe un ton grav şi măsurat, ca un
om care ştie, privitor la materia tratată, mult mai multe decît vrea să
arate, şi care nu a învăţat din cărţi lucrurile ştiute ; ceea ce de obicei
nu întîrzie să producă un efect cum nu se poate mai uluitor şi să facă
să leşine, ca nişte crapi pe nisip, toate femeile aflate acolo care au
încetat să-şi mai mărturisească vîrsta, precum şi pe cele cîteva fetiţe,
care nu au fost invitate la dans.
Aş fi putut duce cea mai fericită viaţă din lume, aş fi putut călca pe
coada mopsului fără s-o fac pe stăpîna lui să ţipe prea tare, să răstorn
mesuţele încărcate cu porţelanuri, să mănînc la masă bucăţica cea mai
bună fără să las şi celorlalţi comeseni : totul ar fi fost scuzat cu argu-
mentul că sînt distrat, aşa cum sînt, după cum se ştie prea bine, toţi
îndrăgostiţii ; uitîndu-se la mine cum înfulec cu o figură uluită, toată
lumea ar fi exclamat, împreunîndu-şi mîinile : Bietul băiat !
Apoi înfăţişarea aceea visătoare şi jalnică pe care aş fi avut-o : cu
părul ca salcia plîngătoare, cu ciorapii căzuţi, cu cravata deznodată, cu
mîinile mari bălăbănindu-se încoace şi încolo ! Şi cum m-aş fi plimbat
pe aleile parcului, cînd cu paşi mari, cînd cu paşi mărunţi, ca un om cu
mintea complet rătăcită ! Cum m-aş fi uitat fix la lună şi aş fi făcut cu
un beţişor cercuri în apă, stăpînit de o profundă linişte !
Dar zeii au poruncit să fie altfel.
M-am îndrăgostit de o frumuseţe în vestă scurtă şi în cizme, de o
mîndră Bradamante, care dispreţuieşte veşmintele sexului său, şi te
lasă uneori pradă perplexităţii
275
18*
celei mai tulburătoare ; trăsăturile şi corpul ei sînt trăsături şi corp de
femeie, dar spiritul e incontestabil al unui bărbat.
Iubita mea e foarte iscusită în lupta cu sabia, şi ar putea da lecţii celui
mai experimentat profesor de scrimă ; s-a bătut în nu ştiu cîte dueluri
şi a ucis sau a rănit trei sau patru persoane ; sare cu calul peste un şanţ
de zece picioare lărgime şi vînează ca un bătrîn boiernaş de provincie :
ciudate calităţi pentru o iubită ! numai mie mi s-a putut întîmpla aşa
ceva.
Rîd eu, dar n-am de ce să rîd, deoarece niciodată nu am suferit atît, şi
ultimele două luni mi s-au părut doi ani, sau mai curînd două veacuri.
Era în capul meu un flux şi un reflux de incertitudini care puteau
îndobitoci şi cel mai viguros creier ; eram atît de violent agitat şi
hărţuit, aveam nişte porniri atît de furioase şi atonii atît de insipide,
speranţe atît de extravagante şi disperări atît de profunde, încît
realmente nu ştiu cum de nu am murit din pricina acestor chinuri. Mă
urmărea ideea dragostei mele nesăbuite — singura mea preocupare —
pînă în-tr-atît încît mă miram că lucrul acesta nu se vede limpede în
corpul meu, aşa cum se vede o luminare într-un felinar, -şi mă apuca o
teamă ca de moarte să nu se descopere cumva pe cine iubesc eu.
Dealtfel, pînă şi Rosette, singura persoană interesată să surprindă orice
schimbări intervenite în inima mea, părea că n-a observat absolut
nimic ; cred că ea însăşi era prea ocupată de iubirea-i pentru Thedore
ca să mai poată da atenţie faptului că mă port cu ea mai rece ; sau
poate devenisem maestru în arta simulării ■— dar nu sînt pînă-ntr-atît
de înfumurat. Nici Theo-dore n-a arătat în vreun fel pînă astăzi că ar
avea cea mai vagă bănuială asupra stării mele sufleteşti, vor-bindu-mi
întotdeauna pe un ton familiar şi prietenos, ca un tînăr bine crescut
care se adresează unui tînăr de vîrsta lui, şi nimic mai mult.
Conversaţia noastră trecea cu indiferenţă de la un subiect la altul ;
discutam despre artă, despre poezie şi alte asemenea lucruri ; dar
nimic intim, nimic precis care să mă privească pe mine sau pe el.
S-ar putea ca motivele care l-au silit să se travestească să nu mai existe
şi ca în curînd să-şi reia veşmintele obiş-
276
nuite : nu ştiu ; fapt este ca Rosalinda a pronunţat unele cuvinte cu
anumite inflexiuni, şi că a apăsat într-un mod vădit asupra tuturor
pasajelor cu o semnificaţie ambiguă din rol, sau care se pretau la o
astfel de interpretare, în scena întîlnirii, din clipa în care -la
dojenit pe Orlando că nu a venit cu două ore mai devreme, cum sade
bine unui adevărat îndrăgostit, ci dimpotrivă, cu două ore mai tîrziu, şi
pînă la durerosul suspin pe care -la scos cînd s-a înspăimîntat de
profunzimea pasiunii sale, arun-cîndu-se în braţele Alienei,
gemînd : „O, verişoară, veri-şoară ! drăguţa şi micuţa mea verişoară,
dacă ai şti cit de adînc m-am cufundat în prăpastia amorului !", a
desfăşurat un talent miraculos. Era o îmbinare de tandreţe, de
melancolie, de iubire irezistibilă ; glasul se auzea tremurător şi
emoţionat, îndărătul rîsului ei se simţea dragostea cea mai aprinsă,
gata să izbucnească ; adaugă la aceasta toată picanteria şi ciudăţenia
transpunerii, noutatea de a vedea un tînăr făcînd curte iubitei sale pe
care o ia drept bărbat şi care are dealtfel şi toate aparenţele.
Expresii, care ar fi putut părea comune în alte împrejurări, căpătau
acum un deosebit relief, şi tot mărunţişul acela al comparaţiilor şi al
protestelor amoroase, care şi-a făcut, drum în teatru, părea a fi fost
retopit, dîndu-i-se o înfăţişare absolut nouă ; dealtminteri şi ideile,
chiar dacă nu ar fi fost rare şi îneîntătoare cum au fost, ci mai uzate
decît roba unui judecător sau hamul unui măgar de închiriat, după
modul în care erau debitate, le-ai fi putut găsi de cea mai extraordinară
subtilitate şi de cel mai bun gust din lume.
Am uitat să-ţi spun că Rosette, după ce a refuzat rolul Rosalindei, a
primit cu multă amabilitate rolul secundar al Phebei ; Phebe e o
păstoriţă din pădurea Ardennes, pe care păstorul Silvius o iubeşte la
nebunie, dar ea nu-l poate suferi şi-l tratează cu cea mai neînduplecată
asprime. Phebe e rece ca luna al cărei nume îl poartă ; are o inimă de
gheaţă care nu se topeşte la focul celor mai arzătoare suspine, şi a
cărei crustă se îngroaşă din ce în ce şi devine dură ca diamantul ; dar
cum o vede pe Rosalinda în hainele frumosului paj Ganymede, toată
gheaţa se topeşte şi se transformă în şiroaie de lacrimi, iar diamantul
devine mai moale decît ceara. Orgolioasa Phebe, care îşi bătea joc de
277
dragoste, s-a îndrăgostit ea însăşi ; şi îndură acum chinurile pe care le-
a provocat altora. Mîndria ei decade atît de mult încît ea e aceea care
face avansurile şi îi trimite scrisori înfocate Rosalindei, prin bietul
Silvius, mărturi-sindu-şi pasiunea în termenii cei mai umili şi mai
rugători Rosalinda, cuprinsă de milă pentru Silvius, şi avînd dealtfel
cele mai bune motive să nu răspundă dragostei lui Phebe, o supune la
cele mai grele încercări şi îşi bate joc de ea cu o cruzime şi o
înverşunare fără pereche. Phebe preferă totuşi aceste injurii celor mai
delicate şi mai pătimaşe madrigale ale nefericitului său păstor ; îl
urmăreşte pretutindeni pe frumosul necunoscut şi, după multe
stăruinţe, cea niai dulce promisiune pe care reuşeşte să i-c smulgă e
aceea că, de se va căsători vreodată cu o femeie, e sigur că acea
femeie va fi ea ; iar pînă atunci, o sfătuieşte să se poarte frumos cu
Silvius şi să nu se lase amăgită de o speranţă, care n-o poate decît
măguli.
Rosette s-a achitat de rolul ei cu o graţie tristă şi alintată, pe un ton
dureros şi resemnat care mergea drept la inimă ; şi cînd Rosalinda i-a
spus : „Te-aş iubi, dacă aş putea", şi-a stăpînit cu greu lacrimile gata
să izbucnească, deoarece povestea Phebei era povestea ei, după cum a
lui Orlando era a mea, numai că, spre deosebire de a lui Orlando, care
a avut un deznodămînt fericit, Phebe, înşelată în dragostea ei, în loc de
a îmbrăţişa fermecătorul ideal la care rîvnea, s-a mărginit să se mărite
cu Silvius. Aşa-i făcută viaţa : fericirea unuia duce neapărat la ne-
fericirea altuia. E o mare fericire pentru mine că Theo-dore este
femeie ; e o mare nenorocire pentru Rosette că nu-i bărbat ; acum se
zbate şi ea în chinurile unei dragoste imposibile, pe care le-am
cunoscut şi eu odinioară.
Spre sfîrşitul piesei, Rosalinda leapădă vesta pajului Ganymede pentru
a se îmbrăca în veşminte potrivite cu sexul ei, după care ducele o
recunoaşte ca fiică, iar Orlando ca iubita lui ; soseşte zeul Hymen în
livreaua lui ele culoarea şofranului, cu torţele sale de rigoare. Au loc
trei căsătorii. Orlando o ia de soţie pe Rosalinda, Phebe îl ia de bărbat
pe Silvius, şi bufonul Tocilă o ia pe naiva Audrey. Apoi urmează
epilogul, cu închinarea lui, şi cade cortina...
Toate acestea ne-au interesat la culme şi ne-au ţinut tot timpul atenţia
trează ; într-un fel jucam în piesa asta
278
o altă piesă, o dramă invizibilă şi necunoscută spectatorilor,
interpretînd-o pentru noi înşine şi care,' în cuvinte simbolice, rezuma
întreaga noastră viaţă şi exprima dorinţele noastre cele mai ascunse.
Fără ciudata reţetă a Rosalindei, aş fi mai bolnav decît am fost
vreodată, fără a avea măcar speranţa unei îndepărtate însănătoşiri, şi
uş fi continuat să rătăcesc, plin de tristeţe, pe cărările lăturalnice ale
întunecatei păduri.
Totuşi, nu am decît o certitudine morală ; dovezik rrrâ lipsesc şi nu
pot să mai rămîn multă vreme în starea asta de nesiguranţă ; trebuie să
vorbesc neapărat cu Theodore într-un mod mai categoric. De douăzeci
de ori m-am apropiat de el, cu o frază gata pregătită, fără a reuşi pînă
Ia urmă să i-o spun — nu îndrăznesc ; sînt multe împrejurări în care i-
aş putea vorbi : în parc, sau în camera mea, sau într-a lui ■—•
deoarece vine la mine să mă vadă şi eu mă duc la el — dar las să
treacă ocaziile fără să mă folosesc de ele, cu toate că o clipă după
aceea simt un regret iară margini şi mă cuprind nişte furii groaznice
împotriva mea însumi. Cînd deschid gura să-i vorbesc, în locul
cuvintelor pe care vreau să le rostesc se substituie, împotriva voinţei
mele, cu totul altele ; în loc de a face o declaraţie de dragoste, ţin o
dizertaţie despre ploaie şi vreme frumoasă sau despre alte asemenea
stupidităţi. Intre timp, sezonul se apropie de sfîrşit şi în curînd ne vom
întoarce la oraş; înlesnirile de aici, favorabile realizării dorinţelor
mele, nu le voi mai găsi nicăieri : cine ştie ? poate că ne vom pierde
chiar din vedere şi, luaţi de valurile vieţii, vom porni fiecare pe un alt
drum, diametral opus celuilalt.
Viaţa liberă de la ţară e atît de încîntătoare şi de odihnitoare ! copacii,
chiar cînd sînt puţin desfrunziţi de toamnă, oferă delicioase locuri
umbroase unde poţi visa la dragostea ce se înfiripă ; e greu să nu te
laşi impresionat cînd te afli în mijlocul frumoasei naturi ! păsărelele au
cîntece ; atît de galeşe, florile parfumuri atît de îmbătătoare, povîr-_
nisurile colinelor o iarbă atît de însorită şi de mătăsoasă! Singurătatea
îţi inspiră mii de gînduri voluptuoase, pe care vîrtejul lumii le-ar fi
împrăştiat, le-ar fi făcut să zboare cît colo, iar pornirea instinctivă a
două făpturi, care-şi aud inimile zvîcnind în tăcerea cîmpiei pustii,
este de a se
. 279
strînge în braţe cît mai tare, de a se încolăci unul în jurul celuilalt, ca şi
cum n-ar mai exista decît ei pe lumea asta.
Azi dimineaţă m-am dus la plimbare ; vremea era călduţă şi umedă,
cerul nu lăsa să se întrezărească nici cel mai mic petec de azur ; totuşi
nu era nici sumbru, nici ameninţător. Două sau trei nuanţe de gri,
armonios îmbinate, îl acopereau de la un capăt la celălalt, şi pe acest
fundal vapor os treceau încet norii care păreau nişte ghemotoace mari
de vată ; se mişcau alene, împinşi de suflarea muribundă a unei slabe
brize, neînstare să mişte nici vîrfurile celor mai agitaţi plopi
tremurători : vălurele de ceaţă urcau printre castanii înalţi, arătînd
astfel din depărtare cursul rîului. Cînd adierea îşi recapătă respiraţia,
cîteva frunze, pîrjolite şi acoperite de rugină, se răzleţiră neliniştite,
alergîndu-mi înainte, de-a lungul cărării, ca un stol de vrăbii
sperioase ; apoi, după potolirea vîntului, se prăbuşiră la pămînt cu
cîţiva paşi mai departe : adevărata imagine a acelor duhuri, luate drept
păsărele, care zboară libere cu aripile lor şi care, la urma urmei, nu
sînt decît frunze uscate de îngheţul dimineţii, care devin jucăria şi
obiectul de batjocură al celui mai uşor vînt.
Zările erau atît de estompate din pricina cetii şi marginea orizontului
atît de destrămată încît nu era posibil să-ţi dai seama unde începe cerul
şi unde sfîrşeşte pămîn-tul ; un cenuşiu ceva mai opac, o negură puţin
mai groasă arătau într-un mod vag distanţa şi deosebirea dintre pla-
nuri. Prin această perdea, sălciile, cu capetele lor pudrate de cenuşă,
aveau mai curînd înfăţişarea unor spectre de arbori decît de arbori
veritabili ; sinuozităţile colinelor semănau mai curînd cu conturul unei
îngrămădiri de nori decît cu o creastă de pămînt solid. Obiectele
tremurau parcă în priviri, şi un fel de sită cenuşie, de o nespusă fineţe,
asemănătoare pînzei de păianjen, se întindea între peisajele din prim-
plan şi profunzimile depărtărilor ; în locurile umbrite, haşurile se
desenau limpede, cu mai multă precizie, şi lăsau să se vadă ochiurile
reţelei ; în locurile mai luminate, plasa de negură, topindu-se într-o
lucire difuză, abia se ghicea. Plutea în aer o toropeală, o umezeală
călduţă, cu iz searbăd, care predispunea în mod irezistibil la
melancolie.
Tot mergînd pe drum, mă gîndeam la toamna care venise şi pentru
mine şi la vara radioasă dispărută fără întoarcere ; copacul din sufletul
meu era poate mai desfrunzit decît copacii pădurilor ; abia dacă mai
rămăsese pe cea mai înaltă ramură o singură frunzuliţă verde, care se
legăna înfiorată, foarte tristă că surorile ei o părăsiseră una cîte una.
Rămîi pe copac, o ! frunzuliţă de culoarea speranţei, ţine-te de creangă
cu toate puterile nervurilor şi fibrelor tale ; nu te lăsa înfricoşată de
şuierăturile vîntului, o, buna mea frunzuliţă ! căci atunci cînd mă vei fi
părăsit şi tu. cine va mai putea distinge dacă sînt un copac viu sau
mort, şi cine îl va împiedica pe tăietorul de lemne să mă doboare cu
lovituri de topor şi să facă vreascuri din ramurile mele ? Nu a sosit
încă vremea desfrunzirii arborilor şi soarele ^încă mai poate alunga
negurile ce s-au îngrămădit în jurul lui.
Spectacolul anotimpului muribund îmi făcu o adîncă impresie. Mă
gîndeam ce iute fuge timpul şi că s-ar putea să mor fără să-mi strîng
idealul la piept.
Intri nd în casă, am luat o hotărîre. Deoarece nu mă puteam decide să-i
vorbesc, i-am descris toată viaţa mea pe un pătrăţel de hîrtie. E ridicol
să-i scrii cuiva care locuieşte în aceeaşi casă cu tine, pe care-l poţi
vedea în fiece zi, la orice oră ; dar nu.mă mai uit acum ce e ridicol şi
ce nu.
Am băgat scrisoarea în plic, dar nu fără a tremura şi a păli la faţă ;
apoi, folosind un moment cînd Theodore lipsea de acasă, am pus-o în
mijlocul mesei şi am fugit atît de tulburat, de parcă aş fi comis cea mai
mîrşavă faptă de pe lume.
280
CAPITOLUL XII
Ţi-am făgăduit urmarea aventurilor mele dar, în reali-j tate, sînt atît de
leneşă la scris, că trebuie să te iubesc ca lumina ochilor din cap, şi să
te ştiu mai curioasă decît Ev al sau Psyche, ca să mă aşed la masă —
în faţa unei foi mari] de hîrtie complet albă, care urmează să fie
complet înnegrită, şi a unei călimări mai adîncă decît marea, din care
fiecare strop ar urma să se transforme în gînduri sau în ceva
asemănător — în loc să iau hotărîrea subită de a mă urca pe cal' şi,
pornind în goana mare, să fac cele optzeci de enorme leghe care ne
despart, ca să-ţi povestesc prin viu grai ceea ce vreau să-ţi înşir aici cu
nişte litere abia vizibile — ca nişte puncte lăsate de o muscă — pentru
ca să nu mă înspăimînt eu însămi de volumul fantastic al odiseei mele
picareşti.
Optzeci de leghe ! cînd mă gîndesc că există un asemenea spaţiu
imens între mine şi persoana pe care o iubesc mai mult decît orice pe
lume ! Ce poftă mi-a venit să rup scrisoarea în bucăţele şi să
poruncesc să i se pună calului şaua. Dar, uitasem, cu veşmintele pe
care le port acum nu m-aş putea apropia de tine, n-am putea relua
viaţa simplă pe care o duceam împreună cînd eram nişte fetiţe mici,
naive şi tare nevinovate : dacă-mi voi pune vreodată iarăşi fustă, o voi
face numai din pricina asta.
Cred că, în scrisoarea anterioară, m-am oprit la momentul cînd am
plecat din hanul unde petrecusem o noapte atît de ciudată în care
virtutea mea era să naufragieze îndată după ieşirea din port. Ne-am
pornit cu toţii în aceeaşi direcţie. Tovarăşii mei se extaziară cînd
văzură frumosul meu cal, care după cum ştii este într-adevăr de
rasă şi unul dintre cei mai buni cai de cursă ; cînd am adăugat la
meritele mele proprii meritele animalului pe care-l călăream, am
crescut în ochii lor cel puţin cu o jumătate de Got. Totuşi păreau că se
tem ca nu cumva calul să fie prea iute şi prea aprig pentru mine. Le-
am spus că n-are de ce să le fie frică, şi, Ca să arăt că nu exista nici o
primejdie, l-am pus să facă mai multe cabrări uşoare, apoi am sărit o
barieră destul de înaltă, şi am luat-o la galop
Ceata încercă zadarnic să se ţină după mine ; cînd ani ajuns prea
departe, m-am întors şi am pornit în goana mare în întîmpinarea lor ;
la cîţiva paşi de ei. am prins calul din zbor şi l-am oprit scurt : ceea ce
este — după cum ştii, sau poate nu ştii — un adevărat tur de forţa.
De la stimă trecură, fără tranziţie, la cel mai profund respect. Nu
bănuiau că un tînăr studios, abia ieşit din universitate./poate fi un
călăreţ atît de bun. Descoperirea pe care o făcură îmi servi mai mult
decît dacă ar fi recunoscut că posed toate virtuţile teologale şi
fundamentale ; în loc să mă trateze ca pe un tinerel oarecare, uni
vorbiră cu familiaritate şi o mare consideraţie, care-mi făcură plăcere.
Lepădîndu-mi veşmintele, nu-mi părăsisem orgoliul : nemaifiind
femeie, voiam să fiu un bărbat în toată puterea cuvîntului şi să nu mă
mulţumesc numai cu exteriorul. Eram hotărîtă să obţin, în calitate de
cavaler, succesele pe care nu le mai puteam pretinde ca femeie. Ceea
ce mă neliniştea cel mai mult era că nu ştiam cum să fac ca să capăt
curaj ; deoarece curajul şi dibăcia la exerciţiile corporale sînt
mijloacele prin care un bărbat îşi cîştigă cel mai uşor reputaţia. Nu sînt
timidă ca femeie şi nu am laşităţile neroade ale multora ; dar de aici şi
pînă la acea brutalitate nepăsătoare şi feroce care face faima bărbaţilor
mai am încă destul, iar intenţia mea este de a deveni şi eu un lăudăros,
un fanfaron, întocmai ca domnii aceia cu maniere elegante, pentru a-
mi crea o situaţie privilegiată în lume şi a mă bucura de toate
avantajele metamorfozării mele.
Dar am văzut mai pe urmă că nimic nu-i mai uşor, iar reţeta este cît se
poate de simplă.
N-am să-ţi povestesc, după obiceiul călătorilor, că am făcut atîtea
leghe în cutare zi, că am fost în cutare loc
282
283
într-alta, că friptura pe care am mîncat-o la hanul Călul-alb sau
Crucea-de-fier era crudă sau arsă ; că vinul era, acriî şi că m-am
culcat într-un pat cu perdele pe care era&j brodate personaje sau flori :
sînt amănunte foarte imporî-j tante şi e bine să fie păstrate pentru
posteritate ; dar ari trebui, de astădată, ca posteritatea să se lipsească
de ele] şi tu să te resemnezi să nu afli, din cîte feluri a fost]
alcătuită cina mea şi dacă am dormit bine sau rău îqj timpul
călătoriilor. Nu-ţi voi face nici o descriere exacţi a diferitelor peisaje,
a cîmpiilor cu grîu, a pădurilor, aş culturilor variate şi a colinelor
care duc în spatele lori cătune — nimic din cîte au trecut succesiv
prin faţa ochn lor mei : e uşor să ţi le închipui ; ia o bucată de pămînt,
sădeşte cîţiva copaci şi cîteva fire de iarbă, zmîngăleşte îndărătul lor
un colţ de cer cenuşiu sau albastru-pal, şî' vei avea o idee
îndestulătoare despre fundalul mişcător pe; care se reliefa mica noastră
caravană. Dacă în prima mea \ scrisoare am intrat în cîteva amănunte
de acest fel, yeii binevoi să mă scuzi, nu voi mai recădea vreodată în
pa-; catul acesta; deoarece nu călătorisem niciodată pînă'
atunci, cel mai mic lucru mi se păruse de o importanţă] fără seamăn.
,
Unul dintre cavaleri, tovarăşul meu de pat, aceia pe; care fusesem
gata să-l trag de mînecă în neuitata noapte cînd am trecut prin atîtea
spaime — pe care ţi le-am descris pe larg — apucat de o subită
pasiune pentru mine. îşi ţinea tot timpul calul lîngă al meu.
In afară de faptul că nu l-aş fi vrut de amant — chiar dacă mi-ar fi
adus cea mai frumoasă coroană regală cir: lume — altminterea nu-mi
displăcea ; era instruit şi nu lipsit de spirit, nici de voioşie : numai că,
atunci cînd vorbea de femei, o făcea pe un asemenea ton de dispreţ şi
de ironie, că bucuroasă î-aş fi scos ochii, cu atît mai mult cu cît
îndărătul exagerărilor sale erau, în ceea ce spunea, şi multe lucruri de
un adevăr crud şi pe care haina mea de bărbat mă silea să le găsesc
juste.
Mă invită stăruitor şi de repetate ori, să-l însoţesc la o soră de-a lui
care se afla în ultimele zile ale anului de văduvie, şi care locuia într-un
castel vechi împreună cu o mătuşă ; nu-l puteam refuza. Mă
împotrivisem de cîteva ori, aşa, de formă, pentru că în fond mi-era
egal dacă mă
284
duceam acolo sau în altă parte ; puteam să-mi ating tot atît de bine
scopul şi într-un fel şi în altul ; şi cum îmi tot spunea că dacă refuz să
stau la castel cei puţin cincisprezece zile îl supăr foarte tare, i-am
răspuns că sîntem înţeleşi şi în privinţa asta.
La o răspîntie, tovarăşul meu arătîndu-mi linia oblică din dreapta
drumului în formă de Y, îmi spuse : — S-o luăm pe aici.
Ceilalţi, după ce dădură mîna cu noi, o porniră pe cealaltă latură.
După cîteva ore sosirăm la locul de destinaţie. Un şanţ destul de lat,
dar care în loc de apă era plin de o vegetaţie încîlcită şi stufoasă
crescută la voia întîm-plării, despărţea parcul de drumul mare ; zidul
împrejmuitor era de piatră cioplită ; la colţuri se vedeau ridi-cîndu-se
nişte anglirnare gigantice şi ciulini de fier, care păreau a fi răsărit ca
nişte plante naturale în spaţiile dintre blocurile de piatră ale zidului : o
mică punte cu arcadă trecea peste acest canal uscat şi-ţi îngăduia să
ajungi pînă la poarta de intrare.
Dădeai mai întîi cu ochii de o străveche alee de ulmi cu bolţi de
frunziş, amenajată după moda de altădată ; rnergînd tot înainte pe alee,
ajungeai într-un fel de rond. Copacii păreau mai curînd demodaţi decît
bătrîni ; s-ar fi zis că poartă peruci, că s-au dat cu pudră ; nu
rămăseseră decît cu un smoc de frunze în vîrf, iar tot restul trunchiului
fusese curăţat cu grijă de crengi, astfel că puteai să-i iei drept nişte
panaşe — nemăsurat de mari — semănate din loc în loc.
După ce traversai rondul principal, acoperit de o iarbă fină, presată cu
ruloul, trebuia să mai treci sub o curioasă construcţie arhitectonică de
frunziş, împodobită cu ornamente : vaze din care ieşeau flăcări,
piramide şi colonade rustice, .totul executat cu o rîvnă nemaipomenită
— folosind foarfecă şi cosorui — dintr-un enorm masiv de cimişir.
Intre ele, prin micile spaţii rămase libere, se zărea, la dreapta şi la
stînga, cînd un castel, cu zidurile imitînd bolovanii naturali, pe
jumătate în ruină, cînd povîrnişul ros de muşchi pe care cobora cîndva
o cascadă, sau uneori o amforă ori o statuie a unei nimfe şi a unui
păstor cu na-
285
sul spart, cu degetele rupte, pe a căror umeri şi capete stăteau
aşezaţi porumbei.
O grădină mare de flori, aranjată după moda franceză,; se întindea în
faţa castelului ; despărţiturile ei aveau" marginile plantate cu
cimişir şi ilex, după o riguroasă simetrie ; ţi se părea mai curînd
un covor decît o grădină^ flori mari, gătite ca pentru bal, cu o ţinută
maiestuoasă o expresie senină, ca ducesele care se pregătesc să
dansezj un menuet, îşi înclinau uşor capul la trecerea ta. Altek cu
aparenţa mai puţin politicoasă, se ţineau ţepene şi n« mişcate,
asemenea unor văduve nobile, care asistă la petrecere dar nu se lasă
antrenate. Arbuşti de toate for-^ mele posibile — în afară de cea
naturală — rotunzi, pătraţi, ascuţiţi, triunghiulari, sădiţi în hîrdaie
verzi sau cenuşii, păreau să înainteze în procesiune de-a lungul
marii alei şi să te conducă de mînă pînă la primele trepte ale peronului.
Cîteva turnuleţe, pe jumătate încadrate în construcţii mai recente,
depăşeau linia edificiului cu toată înălţimea coşului lor de ardezie, şi
giruetele de tablă, în formă de cozi de rîndunică, dovedeau o vechime
destul de onorabilă. Ferestrele pavilionului din mijloc se deschideau
toate spre un balcon comun cu balustradă de fier, foarte bogat cizelată,
iar celelalte ferestre erau încadrate în dreptunghiuri de piatră,
împodobite cu monograme şi funde sculptate.
Ne întîmpinară patru sau cinci Cîini mari care lătrau de zor şi făceau
nişte tumbe nemaipomenite. înconjurară caii şi le săreau în nas : ţineau
să facă o bună primire mai ales calului camaradului meu, la care
probabil se duceau deseori în grajd sau îl însoţeau la plimbare.
în toiul zarvei sosi în cele din urmă un fel de valet, cu o înfăţişare
jumătate de plugar, jumătate de rîndaş, care luă animalele noastre de
frîu şi plecă. Nu văzusem încă un suflet de om, doar o ţărăncuţă
sălbatică şi speriată ca o căprioară, care fugise îndată ce ne zări şi se
tupiîasqi printre plantaţiile de cînepă, deşi noi o chemaserăm în mai
multe rînduri, şi am fi făcut tot ce ne stătea în putinţă ca s-o liniştim.
286
Nimeni nu apăru la ferestre ; s-ar fi zis că-i un castel nelocuit sau
locuit doar de stafii ; căci nu răzbătea pînă afară nici cel mai mic
zgomot.
Începurăm a urca primele trepte ale peronului cu picioarele
îngreunate, zornăindu-ne pintenii, cînd deodată ni se păru că auzim
dinăuntru nişte uşi care se deschid şi se închid, ca şi cum cineva s-ar fi
grăbit să ne iasă în întîmpinare.
într-adevăr, în capul scării apăru o tînără, care dintr-o singură săritură
fu lîngă prietenul meu, şi i se aruncă de gît. Acesta o sărută foarte
afectuos, şi înconjurîndu-i talia cu manile, o săltă în sus şi o duse
astfel pînă la palier.
— Ştii că eşti foarte drăguţ şi foarte curtenitor pentru un frate,
scumpul meu Alcibiade ? Nu-i aşa, domnule, că nu-i chiar de prisos-să
vă previn că e fratele meu, deoarece nu prea se poartă ca\in frate ? mă
întrebă frumoasa fată, întorcîndu-se spre mine.
La care, eu îi răspunsei că m-aş fi putut înşela şi că-i o adevărată
nenorocire să fii fratele ei, văzîndu-te astfel exclus din categoria
adoratorilor ; că dacă eu i-aş fi frate, aş fi totodată cel mai fericit şi cel
mai nefericit cavaler de pe pămînt. Ceea ce o făcu să zîmbească dulce.
Tot vorbind, intrarăm într-o sală joasă, ai cărei pereţi erau decoraţi cu
tapiserie de Flandra. Copaci mari cu frunze ascuţite susţineau stoluri
de păsări fantastice; culorile alterate de trecerea vremii produceau
bizare intervertiri de nuanţe ; cerul era verde, arborii de un albastru
regal, cu luciri galbene, şi în draperiile cu personaje umbra era adesea
de o culoare opusă fond'ului stofei ; carnaţia părea de lemn şi nimfele
care se plimbau sub umbrarul decolorat al pădurii aveau înfăţişarea
unor mumii desfăşate ; numai buzele, a căror purpură îşi păstrase
nuanţa iniţială, zîmbeau cu o aparenţă de viaţă. în faţă era o
îmbulzeală de plante înalte de un verde ciudat, cu flori mari
împestriţate, ale căror pistiluri semănau cu egretele de păun. Bîtlani cu
o expresie gravă şi gînditoare, cu capul .băgat între umeri, cu ciocul
lung odihnindu-se pe guşa umflată, se sprijineau filozofic pe unul din
picioarele lor subţiri, într-o apă stătută şi neagră, vrîstată de fire de
culoarea argintului înnegrit ; prin golurile frunzişului se vedeau în
depărtare mici castele cu
287
turnuleţe semănînd cu nişte solniţe de piper, precum şl balcoane pline
de femei frumoase, în veşminte somptuf oase, care priveau trecerea
cortegiilor sau a echipelor de vînătoare.
Stînci capricios dantelate, din care curgeau torente de ţ lină albă, se
confundau la marginea orizontului cu nişte nori presăraţi pe cer-
Ceea ce m-a izbit mai mult decît orice a fost o femeie-vînător care
trăgea într-o pasăre. Degetele ei tocmai dăduseră drumul arcului şi
săgeata zburase ; dar cum această parte a tapiseriei se afla într-un
ungher, săgeatg ajunsese pe peretele din partea cealaltă a colţului, dupl
ce descrisese un mare ocol ; în ce priveşte pasărea, e| zbura cu aripile
nemişcate şi părea că vrea să se îndrept spre cea mai apropiată ramură.
Săgeata, împodobită cu pene şi prevăzută cu un vîrf aur, mereu
suspendată în aer, neajungînd niciodată ţintă, făcea o impresie dintre
cele mai ciudate ; era ca ur. trist şi dureros simbol al destinului uman,
şi cu cît o priveam mai mult, cu atît mai mult îi descopeream sensuri
misterioase şi sinistre. Vînătoriţa stătea pe loc, cu un picior întins gata
să pornească şi cu genunchiul îndoit; ochii ei cu pleoape de mătase,
bine deschişi, nu puteau vedea însă săgeata care deviase din drum ;
părea să caute, neliniştită, fenicopterul cu penele bălţate pe care voise
să-l doboare şi pe care se aştepta să-l vadă căzînd în faţ ei străpuns în
mai multe locuri. Nu ştiu dacă nu-i o| eroare a imaginaţiei mele, dar
găseam' că figura aceasta^ avea o expresie la fel de mohorîtă şi de
disperată ca unui poet în agonie, care n-a apucat să-şi scrie opera ce
avea să constituie temeiul reputaţiei sale, şi a cărui viaţă se termină
brusc în clipa cînd încearcă să dicteze începutul.
Ţi-am vorbit mult de această tapiserie, mult mai mult, desigur, decît
merită ; dar, ciudat, lumea aceasta fan-t tastică, născocită de
făuritorii tapiseriilor, m-a preocupat dintotdeauna.
Sînt o iubitoare pătimaşă a acestei vegetaţii imaginare, a florilor şi a
plantelor care nu există în realitate, a pădurilor de arbori necunoscuţi
în care rătăcesc inorogi, căpriori şi cerbi albi ca neaua, cu un crucifix
de aur între coarne,
288
urmăriţi de obicei de vînători cu barbă roşie şi în veşminte de
maur.
Cînd eram mică, ori de cîte ori intram într-o cameră tapisată mă trecea
un fel de fior — abia îndrăzneam să mă mişc.
Toţi aceşti inşi, în picioare, lipiţi de perete, cărora ondulaţiile stofei şi
jocul de lumini le insufla parcă o viaţă fantastică, mi se păreau tot
atîţia spioni ce se îndeletniceau cu supravegherea acţiunilor mele
pentru a le relata la timpul şi la locul cuvenit ; n-aş fi îndrăznit să
mănînc, de faţă cu ei, un măr sau o prăjitură pe care le-aş fi şterpelit.
Cîte nu ar avea de spus aceste personaje grave, dacă ar putea deschide
gura lor din fire roşii şi dacă sunetele ar putea pătrunde în scoica
urechii lor brodate. La cîte omoruri, trădări, infame adultere şi
monstruozităţi de tot felul nu au participat aceşti tăcuţi şi impasibili
martori !...
Dar să lăsăm tapiseria şi să revenim la povestirea noastră.
-— Alcibiade, mă duc s-o vestesc pe mătuşa că ai sosit.
■— A ! nu-i nici o grabă, surioară, mai întîi să ne aşezăm şi să stăm
puţin de vorbă. îţi prezint un cavaler care se numeşte Theodore de
Serannes şi care va rămîne cîtva timp la noi. Nu-i nevoie să-ţi mai
recomand să-i faci o primire bună, se recomandă de la sine. (Eu îţi
spun ce-a spus el ; nu cumva să mă acuzi acum de înfumurare
prostească.)
Frumoasa tînără dădu uşor din cap în semn de consimţire şi apoi
vorbirăm de altele.
In timp ce discutam, o puteam examina cu mai multă atenţie decît o
făcusem pînă atunci.
Arăta ca de douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani, iar doliul o
prindea de minune ; nu s-ar fi zis că înfăţişarea ei era prea lugubră sau
prea dezolată, şi mă îndoiesc că şi-a turnat în supă cenuşa lui Mausol
al ei, în chip de revent. Nu ştiu dacă şi-a plîns prea mult soţul defunct;
în orice caz, dacă a făcut-o cumva, nu se cunoştea deloc, iar frumoasa
batistă fină pe care o ţinea în mînă era cît se poate de uscată.
N-avea ochii roşii, ci dimpotrivă, cei mai luminoşi şi mai strălucitori
ochi din lume, degeaba i-ar fi căutat cineva pe obraji ridul pe unde s-
au scurs lacrimile ; în
289
19 — Domnişoara de Maupin
realitate, nu avea decît două gropiţe formate din obiş-j nuinţa de a
zîmbi, şi, e cazul s-o spun, ca văduvă ce se.' afla i se vedeau prea des
dinţii : ceea ce, desigur, nu era < un spectacol neplăcut, deoarece avea
dinţi mici şi frumos, înşiraţi. Se bucură de toată stima mea că nu s-a
simţit obligată, cînd ,i-a murit bărbatul, să capete cearcăne la. ochi şi
să-şi învineţească nasul : îi port de asemenea re- ; cunoştinţă că nu şi-a
luat o mutrişoară plîngăcioasă, că j vorbeşte natural, cu glasul ei sonor
şi argintiu, fără a-şi tărăgăna cuvintele şi a-şi întrerupe frazele cu
virtuoase suspine.
Toate acestea mi s-au părut de foarte bun-gust; am socotit-o de la
început o femeie de spirit, şi asta era într-adevăr.
Bine făcută, avea picioarele şi mîinile foarte potrivite ; veşmintele ei
negre erau aranjate cu toată cochetăria posibilă şi într-un mod atît de
vesel încît lugubrul culorii dispărea complet, şi, îmbrăcată cum era s-
ar fi putut duce şi la bal, fără ca nimănui să i se pară ciudat. Dacă mă
voi mărita vreodată şi voi rămîne văduvă, am să-i cer modelul rochiei,
care îi venea dumnezeieşte.
După ce mai schimbarăm cîteva cuvinte, ne urcarăm la bătrîna ei
mătuşă.
O găsirăm şezînd într-un fotoliu mare, cu spetează răsturnată, cu un
mic taburet sub picio'are, şi alături de ea, un cîine bătrîn, foarte
urduros şi foarte posomorit, care, la sosirea noastră, îşi ridică botul şi
ne primi cu un mîrîit foarte puţin prietenos.
Nu m-am uitat niciodată decît cu groază la o femeie bătrînă. Mama,
cînd a murit, era foarte tînără ; fără îndoială, dacă aş fi văzut-o
îmbătrînind treptaţ-treptat, şi trăsăturile ei deformîndu-se într-o
progresie imperceptibilă, m-aş fi obişnuit pe nesimţite. In copilărie,
am fost înconjurată numai de feţe tinere şi zîmbitoare ; în felul acesta
am păstrat o antipatie de neînvins oamenilor bă-trîni. Cînd frumoasa
văduvă a atins cu buzele sale pure şi rumene fruntea galbenă de
hoaşcă a mătuşii sale, m-a trecut un fior. Eu nu aş fi putut s-o fac. Ştiu
că atunci cînd voi avea şaizeci de ani voi fi şi eu la fel; dar degeaba,
nu pot să fac nimic, şi-l rog pe Dumnezeu să mor şi eu tînără ca
mama.
290
Totuşi, bătrîna aceasta şi-a păstrat cîteva trăsături din frumuseţea ei
trecută — trăsături simple şi maiestuoase — care o împiedicau să se
prăbuşească în urîţenia mărului răscopt, moştenirea tuturor femeilor
care nu au fost decît drăguţe sau pur şi simplu fragede ; ochii ei, deşi
terminaţi la colţuri prin cîte o labă de gîscă şi acoperiţi cu pleoape
umflate şi moi, aveau încă vreo cîteva scîntei din focul, lor de altădată
şi se putea presupune că, sub domnia celuilalt rege, au aruncat şi ei
fulgere de pasiune în stare să-i orbească pe cei fulgeraţi. Nasul mic şi
subţire, puţin curbat ca la păsările de pradă, dădea profilului un fel de
grandoare gravă, pe care o tempera surîsul indulgent al buzelor â la
Maria-Antoaneta, date cu carmin după moda secolului trecut.
Veşmintele îi erau vechi fără a fi ridcole, şi se armonizau perfect cu
figura ; pe cap purta o simplă scufie albă, împodobită cu puţină
dantelă, mîinile lungi şi slăbite pe care le ghiceai a fi fost odată foarte
frumoase înotau în nişte mănuşi fără degete şi chiar fără degetul mare,
o rochie de culoarea frunzei veştede, avînd în ţesătură ramuri şi flori
de ixnuanţă mai închisă, o pelerină neagră fără mîneci şi un şorţ de
tafta groasă de culoarea guşei de porumbel completau îmbrăcămintea.
Femeile bătrîne ar trebui să se îmbrace totdeauna în felul acesta si, din
respect faţă de moartea lor apropiată, să nu se împopoţoneze cu pene,
ghirlănzi de flori, panglici de culori deschise şi fel de fel de zorzoane
care nu se potrivesc decît tinereţii fragede. Degeaba fac avansuri
vieţii, viaţa nu mai vrea să ştie de ele ; nu se mai pot alege cu nimic,
întocmai ca acele curtezane prea bătrîne, sulemenite cu roşu şi cu alb,
pe care şi catîrgiii beţi le alungă cu înjurături şi lovituri de picior cînd
le întîlnesc pe stradă.
Bătrîna doamnă ne primi cu dezinvoltură şi rafinată
politeţe, "moştenite de acei care au frecventat cîndva
■ Curtea de odinioară, şi al cărCr secret pare a dispărea pe
zi ce trece, ca atîtea alte frumoase secrete ; deşi glasul
îi era spart şi tremurat, mai păstra încă destulă dulceaţă.
Mi se păru că-i plac mult, căci mă privi îndelung şi cu mare atenţie,
lăsînd impresia că-i foarte mişcată. C
19*
8
291
lacrimă îi apăru în colţul ochilor şi coborî încet pe din zbîrciturile
adinei, unde se pierdu şi se usca. Mă rugă! s-o scuz şi-mi spuse că
semăn mult cu un fiu de-al ei] care a fost ucis în război.
Tot timpul cît am rămas la castel am fost, din pricina' acestei
asemănări, reale sau imaginare, tratată cu o bu-.j năvoinţă
extraordinară şi cu totul maternă de către buna:' doamnă. Am fost mai
îneîntată decît nii-aş fi putut în-| chipui — căci cea mai mare plăcere
pe care persoanele^ în vîrstă mi-o pot face este să nu-mi vorbească
niciodată jj şi să plece cînd vin eu.
N-am să-ţi povestesc în amănunt şi zi de zi tot ce-am făcut la R ***.
Dacă m-am oprit puţin mai mult la început, şi dacă ţi-am schiţat cu
oarecare grijă cele două sau trei fizionomii, fie de persoane, fie de
locuri, e pentru că mi s-au întîmplat acolo nişte lucruri foarte ciudate,
şi totuşi foarte fireşti, pe care ar fi trebuit să le prevăd cînd am pus pe
mine haine bărbăteşti.
Natura mea uşuratecă m-a împins la o imprudenţă de care mă căiesc
amarnic, deoarece a provocat unui suflet bun şi frumos o tulburare pe
care n-o pot alunga fără J a divulga cine sînt şi a mă compromite-
astfel într-un mod grav.
Pentru a mă comporta ca un adevărat tînăr şi a mă distra puţin, n-am
găsit ceva mai bun decît să fac curte surorii prietenului meu. Mi se
părea deosebit de nostim să mă arunc pe jos în patru labe cînd îi cădea
o mănuşă şi să i-o înmînez — însoţind gestul cu reverenţe şi pros-
ternări —, să mă aplec pe speteaza fotoliului ei cu o expresie galeşă,
demnă de admirat, şi să-i strecor în ureche o mie şi una de madrigale,
care de care mai îneîntătoare. De cîte ori voia să treacă dintr-o cameră
într-alta, îi ofeream graţios mina ; cînd încăleca, îi ţineam scara, şi
cînd ne plimbam, mergeam totdeauna alături de ea ; seara, îi citeam,
cîntam împreună ; pe scurt, mă achitam cu o J scrupuloasă atenţie de
toate îndatoririle unui bărbat curtenitor.
Imitam toate mimicile pe care le-am văzut pe faţa îndrăgostiţilor, ceea
ce mă amuza şi mă făcea să rîd ca o nebună ce sînt, cînd mă aflam
singură în camera mea şi
292
mă gîndeam la cîte impertinenţe dădusem drumul pe tonul cel
mai serios din lume.
Alcibiade şi bătrîna marchiză păreau să privească această intimitate cu
plăcere şi ne lăsau adesea singuri. Regretam uneori că nu sînt în
realitate bărbat ca să profit mai bine de situaţie ; dacă aş fi fost bărbat,
totul depindea de mine, căci îneîntătoarea noastră văduvă părea să-l fi
uitat cu desăvîrşire pe răposat, iar dacă îşi mai amintea de el, ar fi fost
cu cea mai mare plăcere infidelă memoriei sale.
După ce începusem pe tonul acesta, nu mai puteam, în mod cinstit să
dau înapoi, şi ar fi fost foarte greu să mă retrag cu arme şi bagaje ; în
acelaşi timp nu puteam depăşi o anumită limită, nu ştiam să fiu amabil
decît în vorbe : speram s-o ţin astfel pînă la sfîrşitul lunii pe care urma
s-o petrec la R *** şi să plec cu promisiunea de a mă întoarce, deşi
nici gînd n-aveam s-o fac. Credeam că, după plecarea mea, frumoasa
tînără se va consola, şi nemaivăzîndu-mă alături de ea, mă va uita în
scurt timp. Dar, deşi mă jucasern, reuşisem să trezesc o pasiune
serioasă şi lucrurile luară o întorsătură neaşteptată ; ceea ce aminteşte
de adevărul prea binecunoscut de multă vreme, şi anume că nu trebuie
să te joci nici cu focul nici cu dragostea.
înainte de a mă fi văzut, Rosette încă nu cunoscuse dragostea. Măritată
de foarte tînără cu un bărbat mult mai în vîrstă, simţise pentru el doar
un fel de amiciţie filială ; fără îndoială că a fost curtată, dar nu a avut
nici un amant, oricît de extraordinar s-ar părea ; sau bărbaţii care-i
făceau curte nu erau destul de seducători, sau nu-i sunase încă ceasul
■— ceea ce e mai probabil. Nobilii de ţară şi boiernaşii de provincie,
care nu ştiu să vorbească decît de beţii, de excrementele animalelor
sălbatice, de mistreţi, de ramificaţiile coarnelor, de goarne, de cerbi,
amestecînd totul cu şarade de almanah şi madrigale mucegăite de
trecerea vremii, nu erau desigur făcuţi să-i placă, şi virtutea ei nu a
trebuit să facă eforturi prea mari ca să nu cedeze vreunuia. Dealtfel,
veselia şi voia bună naturală1 a caracterului o apărau îndeajuns împo-
triva dragostei, această molatecă pasiune căreia visătorii şi
melancolicii îi cad atît de uşor în gheare ; ideea pe
293
ca)"!1 î irbatul ei Tithon i-o putuse da despre voluptate tre! să fi fost
prea neînsemnată spre a o tenta să mai îno ; se bucura în linişte de
plăcerea de a fi văduvă atît . timpuriu şi de a mai avea înaintea ei atîţia
ani cînd va, mai fi drăguţă.
Dar cînd am sosit eu, lucrurile au luat o altă întorsătură . la început
am. crezut că dacă am o purtare rezervata " :\ marginile strimte ale
unei politeţe reci, nu-mi va aici o atenţie ; dar mai tîrziu am fost silită
să recuri că în realitate, oricum m-aş fi purtat, totul s-ar fi £■ rcut
aidoma şi că presupunerea mea ■— destul de tim dealtfel — a fost de-
a dreptul gratuită. Vai ! ni-mei u poate abate soarta fatală din mersul
ei, şi nimeni nu ştie cum să evite influenţa binefăcătoare sau dăună-
toare a stelei sale.
Soarta Rosettei era să nu iubească decît o dată în viaţă, iar dragostea ei
să fie imposibilă ; trebuie să-şi urmeze soarta şi o va urma.
Am fost iubită, Graciosa ! — ce dulce-i dragostea ! — deşi iubita mea
a fost o femeie ; o asemenea iubire nefirească are ceva penibil, de care
cea obişnuită e străină, desigur. O ! dar dulce mai este dragostea !
Cînd te trezeşti noaptea, te sprijini în cat şi-ţi spui : „E cineva care se
glndeşte la mine sau mă visează, pe care-l interesează viaţa mea ; o
clipire a ochilor mei sau o mişcare a buzelor mele stîrneşte veselia sau
tristeţea unei fiinţe ; un cuvînt scăpat din întîmplare este strîns cu
grijă, comentat, întors pe o faţă şi pe cealaltă ore întregi ; sînt polul
spre care se îndreaptă un magnet neliniştit; pupila mea e un cer, gura
mea e un paradis mai dorit decît cel real; dacă aş muri, o ploaie
călduţă de lacrimi mi-ar încălzi cenuşa, pe mormîntul meu ar fi mai
multe flori decît în coşul cu flori dăruit unei mirese ; dacă aş fi în
primejdie, există cineva care s-ar arunca între vîrful săbiei şi pieptul
meu ; care s-ar sacrifica pentru mine ! ce frumos e ! şi nu ştiu dacă
poţi să-ţi doreşti ceva mai mult."
La gîndul acesta simţeam o plăcere pe care mi-o reproşam, căci nu
aveam nimic de dat în schimb, fiind în situaţia unei persoane sărace
care primeşte daruri de la un prieten bogat şi generos, fără speranţa de
a-i putea dărui şi ea ceva. Eram încîntată ştiindu-mă adorată astfel
294
şi uneori mă lăsam iubită cu o ciudată îngăduinţă. Auzind mereu că
toată lumea îmi spune domnule, şi văzîndu-mă tratată ca şi cum aş fi
fost bărbat, uitam pe nesimţite ca sînt femeie ; hainele care mă
deghizau mi se păreau a fi îmbrăcămintea mea firească, şi nu-mi mai
aminteam dacă purtasem vreodată altele ; nici nu mă mai gîrideam că,
de fapt, nu eram decît o trăsnită care şi-a făcut din ac sabie şi din fustă
şi-a croit o pereche de pantaloni.
Sînt mulţi bărbaţi care-s mai femei decît mine. Ce am eu
feminin ? pieptul, cîteva linii mai rotunde şi mîi-nile mai delicate ;
fusta îmi înconjoară numai şoldurile, dar n-a pătruns şi în spiritul meu.
Se întîmplă uneori ca sexul sufletului să nu fie la fel cu cel al corpului,
şi contradicţia aceasta nu poate decît să, producă adînci tulburări. Eu,
de exemplu, dacă nu aş fi luat hotărârea .nebunească în aparenţă, dar
foarte înţeleaptă în fond, de a renunţa la veşmintele unui sex căruia îi
aparţin doar din. punct de vedere fizic şi cu totul întîmplător, aş fi fost
foarte nefericită : mie îmi plac caii, scrima, toate exerciţiile violente,
îmi face plăcere să mă caţăr şi să alt:-: încolo şi încoace ca un băiat,
mă plictiseşte să şed . picioarele strînse, cu coatele lipite de trup, să
las în jos cu modestie, să vorbesc cu un glăscior subi mieros şi să bag
de zece milioane de ori un capăt d în nişte găuri de canava ^rtu-mi
place să ascult de t nici în ruptul capului, ki cuvîntul pe care-l pronii
mai des este : Vreau ! Sub fruntea netedă şi părul c1 i-tase mişună
gînduri viguroase şi virile ; toate ne: j]e preţioase care seduc în
primul rînd femeile, pe min :/;B mă emoţionează, şi, ca Achile,
deghizat într-o tînăr;-. i£i.-aş schimba bucuros oglinda cu o sabie.
Singurul .J
care-mi place la femei este frumuseţea lor ; nu e-
nunţa — cu toate inconvenientele care ar putea decurge de aici — la
forma mea exterioară, deşi nu se potriveşte cu spiritul pe care-l
învăluie.
Era ceva nou şi picant într-o asemenea aventură, şi mi s-ar fi părut
foarte amuzantă dacă biata Rosette nu ar i: luat-o prea în serios.
începuse a mă iubi din tot sufleiu? ei bun şi frumos, cu o candoare şi o
sinceritate demne de admirat ; o dragoste ca a ei nu-i înţeleasă de
bărbaţi, care nu-şi pot face măcar o vagă idee despre ea ; şi eu aş vrea
295
să fiu iubită cu atîta gingăşie şi înfocare ; şi dacă l-aş întîlni pe acela
care ar întruchipa visul meu, în felul acesta aş dori să-l iubesc. Ce
frumoasă comoară s-a pierdut, ce perle albe şi transparente, cum nu
vor găsi niciodată scafandrii în sipetul mării ! Ce răsuflare suavă, ce
dulci suspine risipite în văzduh, şi care ar fi putut fi culese de buze
înamorate şi pure !
Ce fericit l-ar fi putut face pe un tînăr această pasiune ! atîţia bărbaţi
nenorociţi — frumoşi, fermecători, bine înzestraţi, plini de afecţiune şi
de spirit — au implorat zadarnic, în genunchi, nişte idoli nesimţiţi şi
mo-horîţi ! atîtea inimi bune şi delicate s-au aruncat, de disperare, în
braţele unor curtezane, ori s-au stins în tăcere ca lămpile în cavouri;
ele ar fi putut fi salvate de la desfrîu sau de la moarte printr-o dragoste
curată !
Ce de-a ciudăţenii în destinul unui om ! Ce crunt zeflemitor e
hazardul!
Ceea ce atîţia alţii au dorit cu ardoare, mie mi-a venit de-a gata, mie,
care nu voiam nimic din toate astea şi care nici nu puteam să vreau.
Unei tinere fete capricioase îi vine o toană şi anume să străbată ţara în
haine bărbăteşti pentru a afla cam la ce se poate aştepta de la viitorii ei
iubiţi ; trage la un han, unde doarme în acelaşi pat cu un tînăr care o
duce uşurel, uşurel pînă la soră-sa, care nu are nimic mai grabnic de
făcut decît să se îndrăgostească de ea, ca o pisicuţă, ca un porumbel,
ca tot ce poate fi mai iubăreţ şi mai languros pe lume. Evident; dacă aş
fi fost un tînăr şi nu o tînără, dacă aş fi putut să mă aleg cu ceva,
lucrurile s-ar fi întîmplat tocmai pe dos, şi femeia ar fi fugit, îngrozită,
de mine. Soartei îi place să ofere papuci celor cu picioare de lemn, şi
mănuşi acelora lipsiţi de mîini ; iar moştenirea, cu care ai fi putut duce
o viaţă îmbelşugată, îţi vine taman în ziua morţii.
Mă duceam uneori — nu atît de des cît ar fi vrut ea — s-o văd pe
Rosette în iatacul ei ; deşi nu primea pe nimeni decît după ce se scula
din pat, mie îmi făcea favoarea de a trece peste obiceiul acesta. Ar fi
trecut şi peste multe altele dacă aş fi vrut eu ; există o zicală : cea mai
frumoasă fată nu poate da mai mult decît are, dar ceea ce aveam eu
nu-i putea fi de mare folos Rosettei.
296
îmi întindea micuţa ei mînă să i-o sărut ; era foarte catifelată, foarte
albă, mirosea delicios a parfum şi era uşor aburită de o umezeală
incipientă care o făcea şi mai plăcută la atingere. O simţeam
înfiorîndu-se sub buzele mele, a căror apăsare o prelungeam cu
maliţiozitate. Atunci Rosette, foarte mişcată, şi cu un aer rugător, în-
torcea spre mine ochii ei migdalaţi, încărcaţi de voluptate şi inundaţi
de o lumină umedă şi transparentă, apoi lăsa să-i cadă iar pe pernă
capul drăguţ, pe care-l ridicase puţin pentru a-mi face o primire mai
călduroasă. Vedeam prin cuvertură cum îi sălta pieptul tulburat şi cum
începea să i se agite brusc tot trupul. Desigur că un altul, în stare să
îndrăznească în asemenea împrejurări, s-ar fi putut încumeta la multe,
iar ea i-ar fi fost recunoscătoare pentru temeritate, declarîndu-se
mulţumită că acesta a sărit peste cîteva capitole de roman.
Rămîneam acolo o oră sau două, fără să-i las mîna pe care i-o puneam
deasupra cuverturii:; întreţineam nişte discuţii interminabile şi
încântătoare : Rosette, deşi absorbită de dragostea ei, era prea sigură
de succes pentru a nu-şi păstra aproape toată libertatea de spirit şi tot
hazul. Numai din cînd în cînd, pasiunea arunca asupra veseliei un văl
transparent de dulce melancolie, care o făcea şi mai atrăgătoare.
In adevăr, ar fi fost cu totul neobişnuit ca un tînăr debutant, după cum
păream, să nu se simtă foarte fericit că a dat peste el un^-âsemenea
noroc şi să nu profite de el cît mai mult posibil. Rosette, efectiv, nu
era făcută să lase indiferent vreun bărbat; şi cum despre mine nu ştia
mare lucru, se bizuia pe farmecul ei şi pe tinereţea mea,. în lipsa
dragostei.
Totuşi, pentru că situaţia aceasta se prelungea peste marginile fireşti,
începu să se neliniştească ; eu, dublînd fratele măgulitoare şi
frumoasele proteste, abia reuşii să-i redau siguranţa anterioară.
Observînd în comportarea mea contradicţii pe care nu le putea împăca,
se simţi uluită îndeosebi de două lucruri : căldura cuvintelor şi răceala
faptelor.
Ştii mai bine decît oricine, draga mea Graciosa, că prietenia mea are
toate trăsăturile unei pasiuni; e bruscă,
297
înfocată, vie, exclusivă, asemănarea cu dragostea merge pînă acolo că-
i însoţită de gelozie ; aveam pentru Rosette o amiciţie aproape tot atît
de mare ca aceea pe care o am pentru tine. Oricine s-ar fi putut înşela
asupra caracterului ei. Şi Rosette s-a înşelat, cu atît mai mult cu cît
hainele pe care le purtam nu-i permiteau să-i dea o altă interpretare.
Deoarece n-am iubit încă nici un bărbat, excesul de tandreţe s-a
revărsat oarecum în prietenia mea cu felele şi femeile tinere ; am pus
în această prietenie aceeaşi vehemenţă şi aceeaşi exaltare ca în tot ce
fac, pentru că mi-e imposibil să fiu moderată, mai ales în chestiunile
de inimă. După mine, nu există decît două categorii de oameni,
oamenii pe care-i ador şi aceia pe care-i detest ; toţi ceilalţi sînt ca şi
cum n-ar fi : aş putea trece cu calul peste trupurile lor cum trec pe
drumul mare : nu fac nici o deosebire între ei şi pavajele şoselelor.
Sînt din fire expansivă, şi-mi place foarte mult să dezmierd. Uneori,
uitînd importanţa ce se acordă unor asemenea manifestări, pe cînd mă
preumblam cu Rosette, îi cuprindeam talia cu braţul, aşa cum făceam
cînd ne plimbam noi două pe aleea solitară de la marginea grădinii
unchiului meu ; sau, aplecată peste speteaza fotoliului ei, în timp ce
broda, îmi înfăşuram în jurul degetelor zulufii zburdalnici de pe ceafa
ei rotundă şi plinuţă, sau îi netezeam cu dosul palmei părul întins de
pieptene ca să-şi re-eapete luciul, sau o alintam în fel şi chip, după
cum îmi este în obicei să mă port cu prietenele mele dragi, aşa cum
prea bine ştii.
Departe de ea gîndul de a socoti mîngîierile mele o dovadă a unei
simple prietenii. Prietenia, aşa cum e concepută în mod obişnuit, nu
ajunge pînă aici ; dar, văzînd că nu îndrăznesc mai mult, se mira în
sinea ei şi nu prea ştia ce să creadă ; se oprise la părerea că prea marea
mea timiditate e de \ină, că datorită fragedei mele tinereţi nu am încă
experienţa relaţiilor amoroase, că trebuie să fiu încurajat prin tot felul
de îmbieri şi drăgălăşenii.
Prin urmare avea grijă să-mi ofere nenumărate ocazii ifle a ne întîlni
între patru ochi, în locuri izolate de larma lumii şi de orice ins
inoportun, ocazii propice de a mă face mai cutezător ; m-a luat cu ea la
mai multe plimbări prin
1293
codri, pentru a încerca dacă reveriile voluptuoase şi do-zinţele
amoroase pe care le inspiră inimilor tandre uinbra deasă şi
ademenitoare a pădurilor nu i-ar putea veni în ajutor.
într-o zi m-a dus într-un parc foarte pitoresc, de o mare întindere, aflat
în spatele castelului — din care eu nu cunoşteam decît părţile
învecinate cu clădirile — şi, după ce-am rătăcit multă vreme
împreună, am luat-o pe o cărăruie capricios şerpuitoare, mărginită de
arbuşti de soc şi de aluni, şi am ajuns la o colibă rustică, durată din
trunchiuri de brad aşezate transversal, cu acoperiş de stuf şi o uşă
înjghebată din cinci sau şase stinghii de lemn abia geluite, interstiţiile
fiind astupate de muşchi pe care creşteau plante sălbatice ; la oarecare
depărtare, printre rădăcinile înverzite ale unor frasini înalţi cu scoarţa
argintie, pătată ici-colo de nişte solzi negri, ţîşnea un şuvoi puternic de
apă care, la cîţiva paşi mai încolo, cădea, prin două gradene
de.marmură, într-un bazin plin de creson mai verde decît smaraldul. In
locurile unde nu era creson, se zărea un nisip fin şi alb ca zăpada ; apa
era de o transparenţă de cristal şi rece ca gheaţa ; ieşind brusc din
pămînt, şi nefiind atinsă niciodată de cea mai slabă rază de soare, nu
avea timp sub aceste umbrare de nepătruns să se mai încălzească sau
să se tulbure. In pofida aspectului lor sălbatic, îmi plac aceste izvoare
şi, văzînd ce limpezi erau undele şuvoiului, n-am putut rezista dorinţei
de a bea ; m-am aplecat şi, am luat de mai multe ori apă în căuşul
palmei, neavînd nici un vas la îndemînă.
Rosette îşi exprimă dorinţa de a-şi astîmpăra setea tot cu apă din
izvorul acesta, şi mă rugă să-i aduc cîteva picături, adăugind că nu
îndrăzneşte să se aplece atît cît trebuie ca să ajungă pînă la ea. îmi
cufundai mîinile, cît mai bine lipite una de alta, în şuvoiul limpede,
apoi le ridicai ca o cupă, ducîndu-le spre buzele Rosettei, şi le ţinui aşa
pînă ce ea sorbi toată apa, ceea ce nu dură prea mult, deoarece fusese
destul de puţină, şi îmi picura printre degete, oricît de strîns le ţineam ;
alcătuiam un grup foarte drăguţ, şi ar fi fost de dorit să se fi găsit pe
acolo un sculptor care să-şi fi pus la încercare talentul.
Cînd fu pe terminate, iar mîna mea mai era încă aproape de buzele ei,
Rosette nu se putu stăpîni să nu
299
mi-o sărute, în aşa fel încît puteam să-mi închipui că sorbea ultima
picătură de apă rămasă în palma mea ; dar nu mă lăsai înşelată, căci
fermecătoarea roşeaţă care-i acoperi brusc obrazul o învinuia
îndeajuns.
Mă luă din nou de braţ şi ne îndreptarăm spre colibă. Frumoasa mea
însoţitoare mergea cît se poate mai aproape de mine şi, aplecîndu-se
să-mi vorbească, sînii ei se sprijiniră de-a dreptul pe mîneca mea ;
luase o poziţie extrem de savantă, în stare să tulbure pe oricine — în
afară de mine ; simţeam pe deplin conturul lor ferm şi neted, şi dulcea
lor căldură ; mai mult, putui să observ la un moment dat o bruscă
tresărire a lor care, fie afectată, fie reală, nu era mai puţin măgulitoare
şi plină de făgăduinţe.
Sosirăm astfel la uşa colibei pe care o deschisei cu o lovitură de
picior ; în faţa ochilor îmi apăru o privelişte la care nu m-aş fi aşteptat.
Crezusem că-i o încăpere căptuşită cu stuf, aşternută pe jos cu o
rogojină, pe care se află cîteva taburete, ca să te poţi odihni. Nimic din
toate acestea.
Era un budoar mobilat cu toată eleganţa pe care ţi-o poţi imagina.
Deasupra uşilor şi a oglinzilor vedeai cele mai ilustre cupluri de
îndrăgostiţi din Metamorfozele lui Ovidiu : Salmacis şi Hermafrodita,
Venus şi Adonis, Apollo şi Daphne. şi alte scene amoroase din
mitologie în camaieu de un liliachiu deschis ; în spaţiul dintre ferestre
se aflau, sculptaţi cu foarte multă graţie, boboci de trandafiri şi
margarete care, dintr-un lux de mare rafinament, aveau numai inima
aurie, în timp ce petalele erau argintii. Un şnur de argint înconjura
bordura tuturor mobilelor, reliefînd tapetul de un albastru dintre cele
mai odihnitoare ce se pot vedea — avînd darul minunat de a scoate în
evidenţă albeaţa şi strălucirea pielii ; mii de lucruşoare rare încărcau
şemineul, scrinurile şi etajerele, şi era un belşug de sofale cu speteaza
înaltă, şezlonguri şi canapele, care vădeau îndeajuns că acest colţ
retras nu era destinat unor preocupări prea austere şi că — lucru cert
— acolo nimeni nu se mortifica.
O frumoasă pendulă rococo, aşezată pe un suport bogat încrustat,
stătea în faţa unei oglinzi mari de Vene-
300
ţia, în care se repeta cu toate sclipirile şi reflexele sale ciudate.
Dealtfel, pendula se oprise, ca şi cum ar fi fost de prisos să arate
orele într-un loc destinat să le uiţi.
li mărturisii Rosettei cît de mult îmi place luxul acesta rafinat şi că
găsesc de foarte bun gust să ascunzi cea mai mare eleganţă sub o
aparenţă de simplitate, că sînt cu totul de acord ca o femeie să aibă
jupoane brodate şi cămăşi garnisite cu dantelă preţioasă, iar pardesiul
să fie dintr-o stofă obişnuită ; e un omagiu delicat adus amantului pe
care-l are sau îl poate avea, lucru pentru care el n-ar putea fi îndeajuns
de recunoscător, şi că, în orice caz, e mai bine să pui un diamant într-o
coajă de nucă decît o nucă într-o cutie de aur.
Rosette, pentru a-mi dovedi că-i de părerea mea, îşi suflecă puţin
rochia şi-mi arătă marginea juponului, foarte bogat brodat cu flori
mari şi frunze ; nu depindea decît de mine să fiu introdus în secretul
celor mai mari splendori intime, dar eu nu-i cerui să văd dacă frumu-
seţea cămăşii corespundea cu aceea a fustei ; probabil că era tot atît de
luxoasă. Rosette lăsă să cadă faldul rochiei, înciudată că nu mi-a arătat
mai mult. Totuşi această exhibiţie nu fu de prisos : se putuse întrezări
începutul pulpei, perfect formată, care inspira cele mai grozave
imbolduri de ascensiune. Gamba; pe care o întindea ca să se vadă mai
bine fusta, era în adevăr minunat de gingaşă şi de graţioasă în ciorapul
ei de mătase gri-albastru, strîns pe picior şi bine tras, iar papucul mic,
împodobit cu un mănunchi de panglici, semăna cu papucul de sticlă al
Cenuşăresei. îi făcui1 cîteva complimente foarte sincere şi îi spusei că
nu ani cunoscut încă o gambă mai frumoasă şi un picior mai mic, şi
mă gîndeam că nici n-ar putea exista altele mai bine făcute. La care, ea
îmi răspunse, cu o francheţe şi o nevinovăţie fermecătoare, într-un
mod foarte spiritual :
— Aşa este.
Apoi se apropie de un dulăpior în perete, scoase una sau două sticle de
lichior şi cîteva farfurioare cu prăjituri şi alte dulciuri, puse totul pe o
măsuţă şi se aşeză lîngă mine, pe o canapea destul de strimtă, astfel că
fui silit, ca să nu stau prea înghesuită, s-o cuprind de talie. Deoarece
Rosette avea amîndouă mîinile libere, iar eu
301
nu mă puteam servi decît cu stînga, îmi turnă ea de băut şi-mi puse
cîteva fructe şi zaharicale în farfurie ; după scurt timp, văzînd că mă
descurc destul de greu, îmi spuse : „Lasă, nu aşa, am să te hrănesc eu,
copilaşule, pentru că nu ştii să mănînci singur". îmi duse bucăţica la
gură, stăruind să înghit mai repede decît voiam, îm-pingînd-o cu
drăguţele sale degeţele, de parcă aş fi fost în adevăr o păsărică pe care
o îndopa, neputîndu-şi stă-pîni rîsul. Nu mă putui abţine să nu-i întorc
sărutul pe care mi-l dăduse adineauri pe palmă, lipindu-mi buzele de
degetele ei, iar dînsa, ca şi cum ar fi vrut să mă împiedice, dar în fond
pentru a-mi da ocazia s-o sărut mai apăsat, mă lovi uşor de vreo două,
trei ori peste gură cu dosul mîinii.
Băuse două sau trei degete de lichior de Barbades şi un pahar cu vin
de Canaries, eu aproape cam tot atîta. Nu era mult, desigur ; dar era
destul pentru a înveseli două femei obişnuite să bea numai apă în care
s-au turnat cîteva picături de vin. Rosette se lăsă pe spate şi îmi căzu
pe braţ, cu un aer foarte îndrăgostit. îşi aruncase pelerinuţa de pe ea şi
i se vedea jumătatea de sus a sinilor încordaţi şi nemişcaţi din pricina
poziţiei cambrate ; culoarea lor era de o gingăşie şi o transparenţă
încîntă-toare ; aveau contururile fine, fiind în acelaşi timp pie-troşi —
erau minunaţi. O priveam cu emoţie şi cu o plăcere de nespus ; mă
gîndeam că bărbaţii sînt mai favorizaţi decît noiaîn iubire, că noi le
oferim tezaurul cel mai fermecător, şi ei nu au nimic asemănător să ne
dea nouă. Ce desfătare e pentru un bărbat să atingă o piele atît de
delicată şi de netedă, reliefuri atît de frumos rotunjite, care par să vină
în întîmpinarea gurii şi s-o provoace ! carnaţia satinată, liniile
unduioase care se înfăşură unele într-altele, părul mătăsos şi atît de
dulce la pipăit ; ce surse inepuizabile de suave voluptăţi pe care nu le
găsim la bărbaţi ! Mîngîierile noastre nu pot fi decît pasive, şi totuşi
există mai multă plăcere în a da decît în a primi.
Iată nişte observaţii pe care nu le-aş fi făcut desigur anul trecut ; chiar
dacă aş fi văzut toţi sînii şi toţi umerii din lume, nu m-aş fi sinchisit,
dacă erau frumoşi sau urîţi, dar de cînd am părăsit veşmintele sexului
meu şi
302
trăiesc laolaltă cu bărbaţi tineri, s-a dezvoltat în mine un sentiment
care-mi fusese necunoscut : sentimentul frumosului. Femeile sînt în
mod obişnuit lipsite de sentimentul frumosului, nu prea ştiu de ce !
fiindcă se pare că ele ar fi mult mai capabile decît bărbaţii să-l apre-
cieze ; dar, cum sînt posesoarele frumuseţii, şi cum pe dâ altă parte
cunoaşterea de sine este cea mai grea dintre toate, nu e de mirare că nu
se pricep. De obicei, cînd o femeie găseşte că o altă femeie este
drăguţă, poţi fi sigur că aceasta din urmă este foarte urîtă, şi că nici un
bărbat nu are să-i acorde vreo atenţie. In schimb, toate femeile a căror
frumuseţe şi graţie sînt lăudate de bărbaţi, sînt în mod unanim
considerate oribile şi fandosite de către tot cîrdul de fuste ; strigătele şi
zbieretele lor nu se mai termină. Dacă aş fi ceea ce par a fi, şi ar trebui
să aleg, nu m-aş orienta în alt mod decît luînd drept criteriu dez-
aprobarea femeilor, ceea ce ar constitui un sigur certificat de
frumeseţe.
Acum iubesc frumuseţea şi ştiu ce este ; hainele pe care le port m-au
înstrăinat de sexul meu şi mi-au luat orice intenţie de rivalitate ; sînt în
stare să judec mai bine decît un bărbat. Nu mai sînt femeie, dar nu sînt
nici mascul, şi dorinţa nu mă înnebuneşte pînă într-atît încît să iau un
manechin drept un idol; judec cu sînge rece şi fără prejudecăţi ; poziţia
mea este, în măsura posibilităţii, complet dezinteresată.
Lungimea şi fijieţea genelor, transparenţa tîmplelor, claritatea
cristalinului, volutele urechilor, nuanţa şi calitatea părului, caracterul
aristocratic al picioarelor şi al mîinilor, încheieturile mai mult sau mai
puţin subţiri ale gambelor şi ale mîinilor, mii de aspecte pe care
înainte nu le luam în seamă, care .constituie frumuseţea reală, mă
călăuzesc acum în aprecierile mele şi nu-mi îngăduie să mă înşel
deloc. Cred că s-ar putea accepta cu ochii închişi o femeie despre care
aş spune : „într-adevăr, nu-i rău făcută".
Ca o consecinţă foarte firească, mă pricep acum mult mai bine şi la
tablouri şi, cu toate că nu am decît nişte cunoştinţe foarte superficiale
despre marii maeştri, ar fi greu să iau o lucrare proastă drept una
bună ; găsesc că studiul are un farmec ciudat şi profund ; deoarece,
cum
303
se întîmplă cu orice lucru pe lume, frumuseţea morală sau fizică se
vrea studiată, şi nu se lasă pătrunsă la prima vedere. Dar să ne
întoarcem la Rosette ; de la subiectul tratat la ea, tranziţia nu e dificilă
— ca între două idei care se cheamă una pe alta.
După cum am spus, drăguţa mi se culcase pe braţ ş,i capul îi ajunsese
pe umărul meu ; emoţia dădea obrajilor ei frumoşi culoarea, tandră a
trandafirului, care punea în valoare într-un mod admirabil negrul
compact al unei aluniţe foarte cochet aşezată ; între buzele zîmbitoare,
dinţii îi străluceau, ca picăturile de ploaie în adîncul unei flori de mac,
şi genele, pe jumătate lăsate în jos, subliniau şi mai mult strălucirea
umedă a ochilor mari ; o rază de soare stîrnea mii de sclipiri metalice
pe păru-i mătăsos şi moarat, din care scăpaseră cîteva bucle ce-i
atîrnau de-a lungul gîtului rotund şi plinuţ, scoţînd în relief albul lui
cald; cîţiva zulufi, mai rebeli decît. ceilalţi, se desprinseseră şi se
contorsionau în spirale capricioase, aurite de reflexe ciudate şi,
străbătute fiind de lumină, luau toate culorile prismei ; s-ar fi spus că
sînt razele de aur care înconjoară capul fecioarelor din vechile
tablouri. Stăteam amîndouă tăcute, şi mă amuzam să urmăresc, sub
transparenţa sidefie a tîmplelor sale, vinişoarele azurii, precum şi
puful ce se pierdea pe nesimţite la extremitatea sprîncenelor.
Frumoasa fată părea a se fi strîns în ea însăşi şi a se legăna în visări de
infinite voluptăţi ; braţele îi atîrnau de-a lungul trupului tot atît de
unduioase* şi molatece ca nişte eşarfe' deznodate ; îşi lăsa capul din ce
în ce mai mult pe spate, ca şi cum muşchii care-l susţineau ar ii fost
prea slabi ca să-l mai susţină. îşi trăsese picioruşele sub jupon, şi
reuşise să se ghemuiască toată lîngă mine, în colţul pe care-l ocupam,
astfel încît deşi canapeaua era destul de strimtă, mai rămăsese un loc
gol în partea cealaltă.
Trupul ei, uşor şi suplu, se modela după al meu parcă ar fi fost de
ceară, prinzînd cît se poate de exact tot conturul lui exterior : nici apa
nu s-ar fi modulat cu. mai multă precizie după toate sinuozităţile liniei.
Astfel lipită de mine, făcea impresia unei duble trăsături de penel, ca
aceea pe care pictorii o adaugă la tablou în partea unde
304
se află umbra, ca s-o facă mai grasă şi mai compactă. Numai o femeie
îndrăgostită e capabilă de asemenea ondulări şi asemenea volute. Ce
departe sînt iedera şi safcia de o astfel de performanţă !
Dulcea căldură a corpului ei pătrundea pînă la mine prin toate
veşmintele ; mii de pîraie magnetice radiau în jurul ei ; întreaga-i
putere de viaţă părea să fi pătruns în mine — după ce a părăsit-o
complet pe ea. Cu fiece eJipă tînjea, se pierdea, se încovoia şi mai
mult : uşoare picături de sudoare îi ţîşneau din fruntea lucioasă : ochii
i se umezeau, şi de vreo două sau trei ori îşi ridică mîinile parcă ar fi
vrut să-i ascundă ; dar la jumătatea drumului, braţele îi cădeau molatec
pe genunchi, fără să-şi fi atins ţelul; o lacrimă mare se revărsă de sub
pleoapă şi se rostogoli pe obrazul aprins, evaporîndu-se îndată.
Mă simţeam din ce în ce mai stingherită, şi destul de ridicolă ; trebuie
să fi avut o atitudine nemaipomenit de stupidă ; eram contrariată în cel
mai înalt grad, deşi nu stătea în puterea mea să iau vreo iniţiativă. O
comportare activă mi-era interzisă — şi ar fi fost singura acceptabilă.
Eram prea sigură că nu voi întîmpina vreo rezistenţă dacă mă
aventuram; într-adevăr, nu ştiam cum să ies din încurcătură. Să-i fac
complimente şi să debitez madrigale — asta mergea la început — şi ar
fi părut prea searbăd în împrejurările în care ne aflam ; să mă ridic şi
să ies din încăpere ar fi fost cea mai mare grosolănie ; şi dealtifel, nu
garantez că Rosette nu ar fi făcut pe Putifar şi nu m-ar fi tras înapoi de
haină. N-aş li putut să-i dau nici o explicaţie cinstită cu privire la
rezistenţa mea : şi apoi — o mărturisesc spre propria-mi ruşine —
scena aceasta, oricît de echivocă ar fi fost pentru mine, nu era lipsită
de un anumit farmec care mă leţinea mai mult decît ar fi trebuit;
dorinţa-i arzătoare mă încălzea la flacăra ei, şi eram realmente necăjită
că nu o puteam satisface : aş fi vrut chiar să fiu bărbat, aşa după cum
păream, pentru a-i recompensa dragostea, şi regretam foarte mult că
Rosette se înşela asupra mea. Respiraţia mi se precipită, simţeam
valuri de căldură nă-vălindu-mi în obraz, şi nu eram mai puţin
tulburată decît biata îndrăgostită. Ideea că amîndouă eram femei se
ştergea puţin cîte puţin pentru a nu lăsa să subziste decît
305
ideea vagă a plăcerii ; privirile mi se voalară, buzele în, tremurau, şi,
dacă Rosette ar fi fost cavaler în loc de a : ce era, ar fi repurtat, cu
siguranţă, foarte lesne, o vii torie decisivă.
In cele din urmă, neputîndu-se stăpîni, se ridic brusc, cu o mişcare
spasmodică, şi începu să umble c colo pînă colo prin cameră ; apoi se
opri în faţa oglinzi şi îşi potrivi cîteva bucle de păr care-şi pierduseră
ondi laţia. In timp ce ea se plimba, eu stăteam cu o mutr jalnică şi nu
ştiam încotro s-o iau.
Se opri deodată în faţa mea, părînd să reflectez
Se gîndea desigur că numai o excesivă timiditate pi tea să mă reţină, şi
că eram cu mult mai nepriceput dec îşi închipuise la început. Ieşindu-
şi din fire şi ajungînc în culmea exasperării amoroase, se hotărî să
încerce un suprem efort şi să joace totul pe o carte, cu riscul de a
pierde partida. •
Se îndreptă spre mine, şi iute ca fulgerul, mi se aşeză pe genunchi ; îşi
petrecu mîinile în jurul gîtului meu, le încrucişa pe după ceafă, şi îşi
lipi buzele de ale mele sorbindu-le cu furie ; îi simţeam sinii, pe
jumătate goi, sărindu-mi revoltaţi la piept, iar degetele i se încleştară şi
se crispară în părul meu. Mă trecu un fior de-a lungul trupului.
Rosette nu-şi luase gura de pe a mea ; buzele ei le în-văluiau pe ale
mele, dinţii i se loveau de ai mei, respiraţiile noastre se amestecau. Mă
dădui o clipă înapoi, de vreo două, trei ori întorsei capul pentru a evita
sărutul. Nu prea ştiu unde ar fi dus toate astea, dacă nu s-ar fi auzit un
lătrat puternic la uşă şi un rîcîit de picioare. Uşa cedă şi un frumos
ogar alb intră în colibă, hămăind şi gudurîndu-se.
Rosette se ridică brusc şi, dintr-o săritură fu în partea cealaltă a
încăperii: frumosul ogar alb sărea în jurul ei, sprinten şi vesel, şi îi
căuta mîinile să i le lingă; era atît de tulburată încît cu mare greutate
reuşi să-şi pună peierinuţa pe umeri.
Ogarul era dinele favorit al fratelui ei, Alcibiade. pe care nu-l părăsea
niciodată; dacă-l vedeai venind, puteai fi sigur că stăpînul era pe
aproape; de aceea se speriase Rosette atît de tare.
306
într-adevăr, o clipă mai tîrziu intră şi Alcibiade, încălţat cu cizme,
zornăindu-şi pintenii, şi cu un bici în mînă:
— A! aici sînteţi, spuse el, vă caut de o oră şi, cu siguranţă că nu v-
aş fi găsit dacă bravul meu ogar Snug nu v-ar fi descoperit în
ascunzişul vostru. (Şi îi aruncă surorii sale o privire pe jumătate
serioasă, pe jumătate glumeaţă, care o făcu să roşească pînă în albul
ochilor.) S-ar părea că aveţi probleme foarte spinoase de discutat şi de
aceea v-aţi retras în singurătatea asta atît de desă-vîrşită; vorbeaţi
desigur despre teologie, despre dubla natură a sufletului?
— O! nu, Dumnezeule, nu, preocupările noastre nu au fost chiar
atît de sublime, am mîncat prăjituri şi am vorbit despre modă, asta-i
tot.
— Nu prea îmi vine să cred ; s-ar zice că aţi fost adînciţi într-o
discuţie sentimentală, dar, ca să vă mai distraţi după conversaţia
voastră nebuloasă, cred că n-ar fi rău să ne plimbăm puţin călare. Am
o iapă nouă pe care vreau s-o încerc. Ai s-o încaleci şi dumneata,
Theo-dore, şi vom vedea ce ştie. Ieşirăm toţi trei împreună ; el mă luă
de braţ, iar eu o luai de braţ pe Rosette : era o
, ciudată deosebire între expresiile de pe feţele noastre : Alcibiade
avea aerul gînditor, eu mă simţeam la largul meu, Rosette era nespus
de contrariată.
i Alcibiade venise tocmai la timp pentru mine, şi foarte în contratimp
pentru Rosette, care pierdu astfel, sau
1
(rezu că pierde rodul savantelor sale atacuri şi a ingenioasei sale
tacticL/Acum trebuia s-o ia de la început, Să mă bată Dumnesreu dacă
ştiu ce deznodămînt ar fi avut această aventură un sfert de oră rnai
tîrziu ; eu nu văd posibil nici unul. Poate că ar fi fost mai bine ca
Aîcibiade să nu fi intervenit ca un deus ex niachina : ar fi trebuit să
se sfîrşească într-un fel sau altul. In timpul acelei
'• scene, fusesem gata de vreo două, trei ori să-i mărturi-
1
sesc , Rosettei cine sînt ; dar teama de a trece drept o
s -aventurieră şi de a-mi vedea secretul divulgat îmi reţinu
' pe buze cuvintele pregătite să-şi ia zborul.
Starea asta de lucruri nu mai putea să dureze. Singurul mijloc de a
pune capăt încurcăturii fără de ieşire era să plec ; astfel că, la cină,
anunţai în mod oficial că-i voi părăsi chiar a doua zi. Rosette, care
şedea alături de
307
20*
mine, era să leşine cînd auzi ştirea, şi scăpă paharul din mînă. O
paloare subită îi acoperi obrazul; îmi aruncă o privire îndurerată şi
plină de reproşuri ; mă simţii aproape tot atît de tulburată şi de
mişcată ca şi ea.
Mătuşa, neplăcut surprinsă, îşi ridică bătrîneie-i mîini zbîrcite, şi, cu
glasul ei subţire, tremurător şi mai piţigăiat decît de obicei, îmi spuse :
„A ! dragă domnule Theo-dore, cum de ne părăseşti aşa ? Nu-i bine,
ieri nu ai avut cîtuşi de puţin intenţia de a pleca. Poşta nu a sosit încă :
astfel că nu ai primit vreo scrisoare şi nu a intervenit nimic nou. Ne-ai
mai acordat cincisprezece zile şi acum le iei înapoi, nu ai dreptul : un
lucru dăruit nu se poate luat îndărăt. Vezi ce mutră face Rosette, şi ce
supărată e pe dumneata, te avertizez că şi eu mă voi supăra şi că am
să-ţi fac o mutră tot aşa de uricioasă, iar o mutră de şaizeci şi opt de
ani este mai înspăimîntătoare decît una de douăzeci şi trei. Iată la ce te
expui de bunăvoie : maniei mătuşii şi a nepoatei, şi toate astea pentru
nu ştiu ce capriciu care te-a apucat brusc între pară şi brînză."
Alcibiade izbi cu pumnul în masă şi jură că va baricada toate uşile
castelului şi mai bine îi rupe calului meu picioarele decît să mă lase să
plec.
Rosette îmi aruncă o nouă privire, atît de tristă şi atît de rugătoare,
încît ar fi trebuit să am ferocitatea unui tigru care posteşte de opt zile
ca să nu mă las înduioşată. Nu putui rezista şi, cu toate că eram
deosebit de contrariată, făcui promisiunea solemnă că voi rămîne.
Rosette era gata să sară în sus de bucurie şi să mă sărute ; Alcibiade
îmi prinse mîna în palma lui mare şi-mi scutură braţul cu atîta violenţă
încît era să mi-l smulgă din umăr ; inelele mele, din rotunde cum erau,
se făcură ovale, şi-mi crestară trei degete, destul de adînc.
Bătrîna, de fericire, priză o cantitate imensă de tabac.
Totuşi, Rosette nu-şi recapătă în întregime veselia, gîndul că aş putea
pleca şi că aveam această dorinţă, gînd ce nu-i trecuse încă prin minte
pînă atunci în toată limpezimea lui, o cufundă într-o profundă
meditaţie. Culorile care-i dispăruseră din obraz cînd îmi anunţasem
plecarea nu-i mai reveniră la fel de vii cum fuseseră înainte ; îi mai
rămăsese puţină paloare pe obraz şi o
303
nelinişte în adîncul sufletului. Era- din ce în ce mai surprinsă de
comportarea mea. După ce-mi făcuse atîtea avansuri, nu înţelegea
care-s motivele din pricina cărora mă purtam atît de rezervat : ceea ce
dorea era să mă determine să fac înainte de plecare un pas hotărîtor,
fiind sigură că după aceea îi va fi extrem de uşor să mă reţină cît timp
va voi.
Avea dreptate şi, de n-aş fi fost femeie, calculele ei s-ar fi dovedit
perfect îndreptăţite ; orice s-ar spune despre saturaţia de plăceri şi
despre dezgustul care urmează în mod obişnuit posedării, un bărbat,
care are cît de puţină inimă, n-a ajuns într-o stare de blazare lamen-
tabilă şi nu-i complet lipsit de resurse sufleteşti, îşi simte odată cu
dragostea sporindu-i fericirea, şi de foarte multe ori cel mai bun mijloc
de a reţine un bărbat pe care-l iubeşti şi e pe cale să plece este de a i te
oferi fără nici o rezervă.
Rosette avea intenţia să mă silească la un pas decisiv înaintea plecării.
Ştiind cît este de greu să reiei mai tîrziu, o legătură din punctul de
unde ai lăsat-o, şi, dealtfel, nefiind deloc sigură că ne vom mai putea
găsi vreodată în împrejurări tot atît de favorabile, nu pierdea nici una
din ocaziile care-i permiteau să mă pună în situaţia de a mă pronunţa
în mod categoric şi de a-mi părăsi comportarea evazivă îndărătul
căreia mă ascundeam. Cum în ce mă priveşte aveam intenţia mai mult
decît expresă de a evita orice fel de întîlrjire asemănătoare cu aceea
din coliba rustică, iar pe de altă parte nu puteam, fără a mă face
ridicol, să afectez prea multă răceală faţă de Rosette şi să încep a face
pe mironosiţa, nu prea ştiam ce atitudine să iau şi .încercam să
potrivesc în aşa iei lucrurile încît să fie totdeauna şi o a treia persoană
cu noi. Rosette, dimpotrivă, făcea tot posibilul ca să fie singură cu
mine, şi reuşea destul de des, castelul fiind departe de oraş şi puţin
frecventat de nobilimea din împrejurimi. Surda mea rezistenţă o
întrista şi o surprindea ; uneori o cuprindeau îndoielile şi şovăielile cu
privire la efectele farmecului ei şi, văzînd că-i atît de puţin iubită,
cîteqdată nu era departe de a se crede foarte urîtă. Atunci începea să se
îmbrace cu mult mai multă atenţie, devenea mai cochetă ; deşi doliul
nu-i îngăduia să folosească toate
' 309
posibilităţile vestimentare, ştia totuşi să-şi împodobească i toaletele şi
să le schimbe în aşa fel încît în fiece zi erai de două, de trei ori mai
fermăcătoare, ceea ce nu era] puţin lucru. A încercat, rînd pe rînd, să
fie : veselă, me-i iancolică, tandră, pasionată, prevenitoare, cochetă,
chiarj năzuroasă ; şi-a pus una după alta toate aceste măşti ado-' rabile
care vin atît de bine femeilor încît nu mai ştii dacă sînt măşti sau
adevăratele lor chipuri ; astfel schimbă succesiv opt sau zece
personalităţi, unele contrastante între ele, ca să vadă care-mi place
pentru a şi-o însuşi definitiv. Ea singură făcea cît un harem întreg, eu
ne-avînd decît să arunc batista, dar bineînţeles nu ajunse la nici un
rezultat.
Prea puţinul succes al tuturor acestor stratageme o aduse într-o stare
de adîncă toropeală. Într-adevăr, ea ar fi putut suci capul lui Nestor şi
topi gheaţa clin inima castului Hippolit însuşi, iar eu nu păream cu
nimic mai prejos decît Nestor sau chiar decît Hippolit ; tînără cum
sînt, cu înfăţişarea mea mîndră şi hotărâtă, cu riposta îndrăzneaţă, nu-
mi pierd cumpătul nicăieri şi niciodată — în afara clipelor cînd sînt
între patru ochi cu ea.
Rosette şi-o fi închipuit desigur că toate vrăjitoarele din Tracia şi
Tesalia mi-au făcut farmece sau, cel puţin, mi-au legat potentele
bărbăteşti, ori şi-o fi făcut o foarte proastă părere despre virilitatea
mea, care, trebuie s-o recunosc, este cît se poate de slabă. Se pare
totuşi că nu i-au venit astfel de idei şi că atribuia ciudata mea rezervă
faptului că n-o iubeam.
Zilele treceau una după alta şi aşteptările Rosettei se dovedeau
zadarnice ; i se citea pe faţă cît era de necăjită : o expresie de tristeţe şi
nelinişte înlocuise zîmbetul pros-păt pe care-l purta veşnic pe buze ;
colţurile gurii, atît de arcuite de veselie, se lăsaseră simţitor în jos,
formînd o linie imobilă şi gravă ; cîteva vinişoare se desenau acum în
mod mai izbitor pe pleoapele ei moi; obrajii, odinioară atît de
asemănători cu piersica, nu păstraseră decît- o imperceptibilă
catifelare. O vedeam uneori de la fereastra mea stăbătînd grădina în
halatul de dimineaţă ; umbla abia ridicînd picfoarele, ca şi cum ar fi
lunecat pe gheaţă, cu braţele molatec încrucişate la piept, cu capul
aplecat, mai aplecat decît o creangă de salcie ce-şi moaie
310
vîriul în apă, încreţită şi mototolită ca o draperie prea jungă care-şi
reazemă capătul de pămînt. In clipele acelea ivea înfăţişarea unei
îndrăgostite antice pradă mîniei lui Venus şi asupra căreia nemiloasa
zeiţă 's-a năpustit din
oate puterile sale: aşa mi-o închipui pe Psyche după
e -la pierdut pe Cupidon.
în zilele în care nu se străduia să-mi învingă răceala şi ezitările, iubirea
ei se arăta a fi simplă şi primitivă ; o asemenea iubire m-ar fi încîntat ;
se oferea, tăcută şi încrezătoare, avea o castă uşurinţă în a rnîngîia,
inima-i îmbelşugată, prea plină, nu se mai epuiza ; îşi dăruia fără nici
o rezervă toate comorile firii sale nobile. Nu avea nimic din acele
micimi, acele meschinării comune aproape tuturor femeilor, chiar
celor mai înzestrate ; nu încerca să se ascundă şi lăsa, liniştită, să-i
simt tot necuprinsul pasiunii, xlmorul ei propriu nu se revolta o clipă
că nu-i răspundeam la atîtea avansuri, deoarece în ziua cînd pătrunde
dragostea într-o inimă, orgoliul o părăseşte ; şi dacă a existat vreodată
cineva care să fie cu adevărat iubit, apoi eu am fost aceea, şi anume de
Rosette. Ea suferea, dar fără să se plîngă, fără să se acrească şi îşi atri-
buia numai sieşi insuccesul tentativelor. Pe zi ce trecea, însă, devenea
mai palidă : pe cîmpul de bătaie al obrazului ei, crinii au dus cu
trandafirii o crîncenă luptă, florile din urmă fiind puse definitiv pe
goană ; eram dezo-iat, dar sincer vorbind, eu aş fi putut s-o ajut mai
puţin decît oricare altă persoană. Cu cît îi vorbeam mai dulce şi mai
afectuos, ci^cît o alintam mai drăgăstos, cu atît îi înfigeam mai adîric
în inimă săgeata cu zimţi a amorului imposibil. Consolînd-o astăzi, îi
pregăteam pentru mîine
0 disperare şi mai mare ; remediile mele păreau să-i aline rana, dar
de fapt i-o otrăveau şi mai mult. Regretam, intr-un fel, toate
cuvintele plăcute pe care am putut să
1 le spun, şi aş fi vrut, din pricina prieteniei nemăsurat de inari -pe
care i-o purtam, să găsesc mijloace pentru a-i stîrni ura împotriva
mea. Nici nu se putea să duc dezinteresul mai departe, deoarece cu
siguranţă că ura ei m-ar fi necăjit foarte tare — dar ar fi
fost mai bine aşa.
Am încercat de vreo două sau trei ori să-i spun nişte cuvinte aspre, am
revenit însă foarte repede la madri-
311
gal, căci mă temeam mai puţin de surîsul decît de lacrimile ei. în
aceste împrejurări, deşi intenţia mea loaială mă făcea să fiu împăcată
de-a binelea cu conştiinţa mea, eram mai mişcată decît ar fi trebuit să
fiu, şi încercam un sentiment care nu era departe de remuş-care. O
lacrimă nu poate fi ştearsă decît printr-un sărut, buna-cuviinţă cere să
nu laşi treaba asta pe seama unei batiste, fie ea şi din cea mai fină
ţesătură din lume ; am înlăturat răul pe care l-am făcut, lacrima a fost
repede uitată, mult mai repede decît sărutul, dar m-am aflat într-o
încurcătură de două ori mai insuportabilă decît cea dinainte.
Rosette, care vedea că vreau să scap de ea, se agăţă cu încăpăţînare şi
într-un mod jalnic de ultimele rămăşiţe de speranţă, iar situaţia mea
devenea din ce în ce mai complicată. Strania senzaţie pe care o
încercasem în mica sihăstrie şi acea tulburare de neînţeles pe care mi
le-au provocat înfocatele mîngîieri ale frumoasei mele îndrăgostite le-
am mai simţit de cîteva ori, deşi cu mai puţină violenţă ; uneori, stînd
lîngă Rosette, mînă în mînă, şi ascultîndu-i dulcele ei gîngurit, îmi
imaginam că sîiit bărbat, aşa după cum credea ea,-şi dacă nu
răspundeam la dragostea ei, o făceam mimai din cruzime.
într-o seară, nu ştiu prin ce întîmplare, m-am trezit în camera verde,
numai cu doamna bătrînă ; am găsit-o lucrînd la o tapiserie, deoarece,
în pofita celor şaizeci şi opt de ani ai ei, nu stătea niciodată degeaba,
vrînd, după cum spunea, să termine, înainte de moarte, un lucru pe
care-l începuse şi la care muncea de multă vreme. Sim-ţindu-se puţin
cam obosită, puse lucrul deoparte şi se 2ntinse în fotoliul ei cel mare,
cu privirile aţintite spre mine ; ochii cenuşii îi sclipeau prin lentile cu o
ciudată vivacitate ; îşi trecu de vreo două sau trei ori mîna uscată peste
fruntea plină de riduri, şi părea să reflecteze profund. Amintindu-şi de
timpurile dispărute — pe care le regreta — pe figura ei se ivi o
expresie melancolică, şi duioasă. Tăceam, de frică să nu-i tulbur
gîndurile, şi liniştea dură mai multe minute ; în cele din urmă o rupse
ea, spunîndu-mi :
312
— Ai ochii lui Henri, ai dragului meu Henri, ai aceeaşi privire umedă
şi strălucitoare, acelaşi mod de a ţine capul, aceeaşi fizionomie blîndă,
aceeaşi mîndrie ; s-ar zice că eşti leit Henri. Nici nu-ţi poţi imagina
pînă unde merge asemănarea, domnule Theodore ; cînd te văd, nu-mi
vine să cred că Henri a murit; mă gîndesc că a făcut o lungă călătorie
şi s-a întors în sfîrşit acasă. Mi-ai făcut multă plăcere, dar mi-ai
pricinuit şi o mare durere, Theodore : plăcere, amintindu-l pe bietul
meu Henri, durere, arătîndu-mi cît de mare este pierderea pe care am
avut-o ; uneori te-am luat drept fantoma lui. Nu mă pot obişnui cu
ideea că ne vei părăsi; mi se pare că-l mai pierd pe Henri încă o dată.
I-am spus ca, de mi-ar fi posibil să rămîn mai multă vreme, aş face-o
cu plăcere, dar şederea mea s-a prelungit mult peste limita pe care ar fi
trebuit s-o aibă ; că, dealtfel, îmi propuneam să mai vin şi că acest
castel îmi lasă prea plăcute amintiri ca să-l uit atît de repede.
— Oricît de supărată aş fi din pricina plecării dumi-tale, domnule
Theodore, îşi urmări ea mai departe ideea, e cineva aici care va fi şi
mai supărat. înţelegi desigur despre cine e vorba, fără să ţi-o mai spun
eu. Nu ştiu ce ne vom face cu Rosette după plecarea dumitale, dar bă-
trîn'ul nostru castel rămîne foarte trist. Alcibiade e mai totdeauna
plecat la vînătoare, şi pentru ea, o femeie tînără, tovărăşia unei biete
neputincioase ca mine nu este deloc
distractivă. ,
— Dacă e cineva care trebuie să regrete, nu sînteţi nici
dumneavoastră, doamnă, riici Rosette, ci numai eu ; voi pierdeţi puţin,
eu mult; veţi găsi uşor o companie mult mai încîntătoare decît a mea,
şi e mai mult decît îndoielnic că eu voi putea înlocui tovărăşia Rosettei
şi a
dumneavoastră.
— Nu vreau să mă iau la ceartă cu modestia dumitale, dragă-
domnule, dar eu ştiu ce ştiu şi-ţi spun cum stau lucrurile : e probabil
că multă vreme de aici încolo n-o vom mai vedea pe Rosette bine
dispusă, căci dumneata îi provoci roşeaţa bucuriei sau paloarea
tristeţii. Doliul ei va lua în curînd sfîrşit şi ar fi într-adevăr supărător
să termine şi veselia în momentul cînd leapădă ultima rochie neagră ;
ar fi o pildă foarte proastă şi cu totul contrarie
313
legilor fireşti. E un lucru pe care-l poţi împiedica, fără mare osteneală,
şi pe care negreşit că-l vei împiedica, termină bătrîna, apăsînd cu tărie
asupra ultimelor cuvinte. ■— Desigur că aş face tot ce e posibil pentru
ca scumpa dumneavoastră nepoată să-şi păstreze veselia, deoarece
presupuneţi că aş avea o asemenea influenţă asupra ei. Dar nu văd
cum !
— O ! într-adevăr nu vezi cum ? La ce-ţi servesc cei doi ochi frumoşi
? Nu ştiam că ai vederea atît de scurtă. Rosette e liberă ; are o rentă de
optzeci de mii de livre, la care nu se amestecă riimeni, şi lumea
găseşte foarte drăguţe chiar femeile care sînt de două ori mai urîte de*
cît ea. Sînteţi tînăr, bine făcut, şi după cum cred eu, necăsătorit ;
lucrurile sînt cît se poate de simple numai dacă nu cumva Rosette nu
vă inspiră o groază prea mare, ceea ce nu-mi vine a crede...
— Nici nu e şi nici n'u poate fi vorba de aşa ceva ; căci sufletul ei e la
înălţimea frumuseţii fizice, şi face parte dintre acele femei care chiar
dacă ar fi urîte, nu ţi-ai da seama, şi n-ai dori să fie altminterea...
— Ar putea fi şi urîtă, fără urmări grave, dar este fermecătoare.
Asta echivalează cu o dublă şansă de succes ; nu mă îndoiesc de ceea
ce spui, dar ea şi-a ales situaţia cea mai avantajoasă. In ce-o priveşte,
am să-ţi răspund cu plăcere că există cel puţin o mie de persoane pe
care le urăşte mai mult decît pe dumneata, şi că, dacă ai întreba-o de
cîteva ori la rînd, poate că în cele din urmă ţi-ar mărturisi că nu-i
displaci prea mult. Ai un inel la un deget, care i s-ar potrivi de minune,
mina dumitale fiind tot aşa de micuţă ca a ei, şi sînt aproape sigură că
l-ar primi bucuroasă.
Binevoitoarea doamnă se opri pentru cîteva clipe ca să vadă ce efect
produc asupra mea acele cuvinte, şi nu ştiu dacă a fost satisfăcută de
expresia obrazului meu. Eram cumplit de încurcată şi nu ştiam ce să-i
răspund. De la începutul discuţiei noastre văzusem încotro se în-
dreaptă toate insinuările ei ; şi cu toate că mă aşteptam aproape la tot
ce-mi spusese, am rămas foarte surprinsă şi buimacă ; nu puteam decît
să refuz ; dar ce motive valabile să găsesc pentru refuzul meu ? Nu
aveam nici un
314
motiv în afară de acela că sînt femeie ; un motiv excelent, dar tocmai
pe acesta nu voiam să-l invoc.
Nu puteam să dau vina asupra unor părinţi cruzi şi ridicoli ; toţi
părinţii din lume ar fi acceptat cu entuziasm o asemenea căsătorie.
Chiar dacă Rosette nu ar fi aşa cum este. adică bună, frumoasă şi de
origine n'obilă, cele optzeci de mii de livre rentă ar fi înlăturat orice
piedică. Să fi spus că n-o iubesc, nu era adevărat, nici cinstit; căci, în
realitate, o iubeam mult, chiar mai mult decît poate iubi, o femeie o
altă femeie. Eram prea tînără ca să pretind că sînt legată de vreo
făgăduială anterioară : tot ce puteam face era să-i dau a înţelege că eu,
fiind mezinul, interese de familie cereau să intru în ordinul Maltei, şi
nu-mi permiteau să mă gîndesc la căsătorie : ceea ce îmi pricinuia cea
mai mare durere din lume de cînd o văzusem pe Rosette.
Răspunsul acesta nu era prea isteţ, o simţeam destul de bine. Bătrîna
doamriă nu se lăsă înşelată şi nu privi răspunsul meu ca definitiv ; se
gîndi că vorbisem astfel ca să cîştig timp, să pot reflecta şi să mă
sfătuiesc cu părinţii, într-adevăr, o asemenea căsătorie era atît de avan-
tajoasă şi nesperată pentru mine îneît nu ar fi fost posibil s-o refuz,
chiar dacă nu aş fi iubit-o decît puţin' sau chiar deloc pe Rosette ;
norocul nu era de lepădat.
Nu ştiu dacă propunerea mătuşii a fost făcută la îndemnul nepoatei,
sînt înclinat a crede că Rosette nu avea nici un amestec : ea mă iubea
prea direct şi prea pătimaş pentru a se gîndi la altceva decît ca să fiu
cît mai rieîntîr-ziat al ei ; căsătoria era desigur ultimul mijloc de care
s-ar fi folosit. Bătrîna şi nobila văduvă, care nu se putea să nu fi
observat intimitatea noastră, şi pe care, fără îndoială, o credea mai
avansată decît era, îşi făurise în capul ei planul acesta pentru a mă sili
să rămîn lîngă ea şi să înlocuiesc, pe cît posibil, pe dragul ei fiu Henri,
ucis în război, *cu care îmi găsea o atît de izbitoare asemănare. Trăia
cu această idee şi profitase de un moment cînd eram singuri pentru a
clarifica situaţia. Văzui pe figura ei că nu se considera bătută, şi că-şi
făgăduia să reînnoiască în curînd atacul, ceea ce mă contraria la
culme.
Rosette, pe de a$ă parte, a făcut în cursul nopţii o ultimă încercare, cu
urmări atît de grave, îneît trebuie să
315
ţi le povestesc separat, neputînd-o face în această scrisoare, şi aşa
peste măsură de lungă. Vei vedea căror aventuri ciudate am fost
predestinată, şi cum m-a pregătit Cerul să joc rolul unei eroine de
roman : ce-i drept, n*u prea ştiu ce morală s-ar putea trage de aici, dar
capitolele din viaţă nu sînt ca fabulele, care se termină toate cu cîte o
maximă rimată. De multe ori sensul vieţii nu-i decît unul : că nu-i
moarte. Asta-i tot. Adio, draga mea, îţi sărut ochii tăi frumoşi. Vei
primi neîntîrziat urmarea triumfătoarei mele biografii.
CAPITOLUL XIII
Theodore, Rosalinda, nu mai ştiu pe ce nume să te chem, te-am văzut
adineaori, şi acum îţi scriu. Ce mult aş vrea să cunosc numele tău ele
femeie ! trebuie să .fie dulce ca mierea şi să fluture pe buze mai suav
şi mai armonios decît poezia ! Niciodată nu aş fi cutezat să ţi-o spun,
dar cred că aş muri dacă nu ţi-aş spune-o. Cît am suferit, nimeni nu
ştie, n'imeni nu poate şti ; eu însumi n-aş putea da decît o slabă idee
despre suferinţele mele ; cuvintele nu pot reda asemenea stări de
anxietate ; s-ar crede că-mi răsucesc frazele după bunul meu plac, că
mă dau de ceasul morţii ca să spun lucruri nemaipomenite şi bizare, şi
că mă las furat de exagerările cele mai extravagante, cînd îri realitate
nu aş zugrăvi decît ceea ce am îndurat, folosind nişte I imagini prea
puţin grăitoare.
O, Rosalinda ! te iupesc, te ador ; de ce oare nu există un cuvînt mai
puternic decît acestea ! N-am iubit, n-am adorat niciodată pe nimerii
în afară de tine ; mă prostern cu umilinţă la picioarele tale, şi aş vrea
să silesc toate făpturile lumii să-şi plece genunchii în faţa idolului meu
; eşti pentru mine mai mult decît întreaga natură, mai mult decît sînt
eu, mai mult decît Dumnezeu ; mi se pare ciudat că Dumnezeu nu
coboară din cer ca să se facă sclavul tău. Unde nu te afli tu, totul e
pustiu, totul e mort, totul e întunecat ; pentru mine numai tu locuieşti
pe pămînt, tu eşti viaţa, soarele ; tu eşti totul. Cînd zîmbeşti se face
ziuă, cînd te întristezi se face noapte ; sferele cereşti se iau după
mişcările corpului tău şi armoniile celeste primeso tonul de la tine, o,
scumpa mea regină ! o, frumosul meu vis întruchipat aievea ! Eşti
învăluită de splendoare, pluteşti necontenit în efluvii radioase.
317
Nu sînt decît trei luni de cînd te cunosc, dar te iubesc i de mult de tot.
înainte de a te fi văzut, tînjeam de dragoste pentru tine ; te chemam, te
căutam, eram disperat că nu-mi ieşi în' cale : ştiam că niciodată nu voi
putea iubi o altă femeie. De cîte ori nu mi-ai apărut, fie la fereastra
castelului misterios, fie sprijinindu-te melancolic de balcon şi aruncînd
în bătaia vîntului petalele unei flori, fie încălecînd ca o impetuoasă
amazoană pe calul tău turcesc, mai alb decît neaua, străbătîrid în galop
sumbrele alei ale pădurii ! Erai într-adevăr tu, aşa cum eşti ; cu
privirea ta mîndră şi blajină, cu mîinile tale diafane, cu frumosul tău
păr buclat şi cu surîsul tău abia mijit, adorabil în expresia lui
dispreţuitoare. Numai că te vedeam mai puţin frumoasă decît eşti, căci
cea mai înflăcărată şi cea mai dezlănţuită imaginaţie — imaginaţia
unui pictor şi a unui poet — nu poate atinge sublima poezie a rea-
lităţii. Există în tine un izvor nesecat de gingăşii, o fîntînă din care
ţîşneşte mereu un farmec irezistibil ; eşti o casetă deschisă, plină cu
cele mai preţioase perle ; la cea mai măruntă mişcare, la cel mai
neînsemnat gest al tău, la fiece pas făcut alene, risipeşti în orice clipă,
cu o dărnicie regească, nepreţuite comori de frumuseţe. Dacă rotunji-
mile mlădii ale contururilor tale, dacă liniile fugare ale unei poziţii de-
ale tale s-ar putea fixa şi păstra într-o oglindă, atunci toate oglinzile
prin faţa cărora ai trecut ar face pe oricin'e să dispreţuiască cele mai
divine tablouri ale lui Rafael şi să se uite la ele ca la nişte firme de
circiumă.
Fiecare gest, fiecare mişcare din cap, fiecare aspect diferit al
frumuseţii tale se gravează în oglinda sufletului meu graţie unui vîrf
de diamant, şi nimic n-ar putea şterge această profundă amprentă ; ştiu
în ce loc era umbra, în ce loc lumina, pe ce umăr al obrazului cădea o
rază de soare, punctul în care un' reflex rătăcitor se topea în culoarea
mai atenuată a gîtului sau a feţei. Ţi-aş putea desena, fără să fii
prezentă, chipul pe care-l am totdeauna înaintea ochilor.
Cînd eram copil încă, stăteam în picioare, ore întregi, în faţa vechilor
tablouri ale maeştrilor, şi scrutam nesăţios negrele lor profunzimi.
Priveam acele frumoase figuri
318'
de sfinte şi de zeiţe, a căror carnaţie de un alb ca ivoriul sau ca de
ceară reieşea atît de minunat în relief pe fondul înnegrit, carbonizat
din pricina descompunerii culorilor ; admiram simplitatea şi măreţia
înfăţişării lor, graţia ciudată a mîinilor şi a picioarelor, mîridria şi
caracterul nobil exprimat de trăsăturile lor, atît de fine şi atît de
viguroase totodată, grandioasele draperii care fluturau în jurul
formelor divine şi ale căror falduri purpurii păreau a se apropia — ca
nişte buze ţuguiate — de frumoasele trupuri, spre a le săruta. Pe
măsură ce îmi înfigeam cu mcăpăţînare privirile sub vălul de fum,
îngroşat de trecerea veacurilor, vederea mi se tulbura, contururile figu-
rilor îşi pierdeau precizia, şi un fel de viaţă împietrită şi moartă
pătrundea în toate aceste palide umbre ale unor frumuseţi dispărute ;
în cele din urmă, descopeream că aceste chipuri aveau o vagă
asemănare cu frumoasa necunoscută pe care o adoram în adîncul
inimii mele ; oftam, gîndindu-mă că aceea pe care urma s-o iubesc se
afla poate între ele şi că murise de trei sute de ani. Ideea mă chinuia
un'eori pînă într-atît încît plîngeam cu lacrimi fierbinţi şi mă apuca o
mînie fără margini împotriva mea însumi pentru că nu m-am născut în
secolul al şaisprezecelea, cînd mai trăiau toate aceste frumoase femei.
Găseam că era din parte-Vni o lipsă de dibăcie, o stângăcie de neiertat.
\
înaintînld în vîrstă, dulcea fantomă mă obseda şi mai des. Întotdeauna
o vedeam interpunîndu-se cu un zîmbet ironic între mine şi amantele
mele şi ridiculizînd — prin perfecţiunea frumuseţii ei divide —
frumuseţea lor umană. Din pricina ei mi se păreau urîte femei în reali-
tate fermecătoare şi menite să facă fericit pe oricine nu era îndrăgostit
de acea adorabilă umbră despre care nu-mi venea.să cred că are trup şi
care nu era decît prevesti-toarea frumuseţii tale. O, Rosalinda ! ce
nefericit am fost din cauza ta înainte de a te cunoaşte ! o, Theodore !
ce nefericit am fost din cauza ta după ce te-am cunoscut ! Dacă ai
vrea, ai putea să-mi deschizi raiul din visele mele. Stai în prag, ca un
înger păzitor înfăşurat în aripile sale, şi ţii în mîinile-ţi frumoasa lui
cheie de aur. Spune-mi, Rosalinda, spune-mi, vrei să mi-l deschizi ?
319
Nu aştept decît un singur cuvînt de la tine pentru a trăi sau a muri : ai
să-l rosteşti ?
Eşti oare Apollo, cel alungat din cer, sau alba Âfrodita ieşind din
spuma mării ? unde ţi-ai lăsat carul bătut cu nestemate, tras de patru
cai de flăcări ? Ce-ai făcut cu cochilia ta de sidef şi cu delfinii tăi cu
coada azurie ? ce nimfă îndrăgostită şi-a topit corpul într-al tău în
timpul unui sărut, o, tinere frumos, mai fermecător decît Syparis şi
decît Adonis, mai adorabil decît toate femeile !
Dar eşti femeie, nu mai sîntem pe vremea metamorfozelor ; a murit şi
Adonis şi Hermafrodit, şi un asemenea grad de frumuseţe ca al lor nu
mai poate fi atins de un bărbat ; căci, de cînd nu există eroi şi zei,
ninnai voi păstraţi în trupul vostru de marmură, ca într-un templu grec,
preţiosul dar al formei anatemizate de Crist, şi dc-vediţi că pămîntul
nu are pentru ce invidia cerul ; vc reprezentaţi în mod demn cea dintîi
divinitate a lumi. cel mai pur simbol al esenţei eterne : frumuseţea.
De cum te-am văzut, ceva s-a curmat în mine, a căzi, un văl, s-a
deschis o uşă, şi m-am simţit inundat lăuntri de valuri de lumină ; am
înţeles că în faţa mea se află viaţa, şi că am ajuns, în sfîrşit, la
răscrucea hotărîtoarc Părţile neclare şi estompate ale figurii — numai
pe 31 mătate strălucitoare — pe care încercam să le desluşea în umbră
s-au ilumin'at subit ; nuanţele întunecate car. înecau fondul tabloului
au devenit pe încetul mai deschise ; o dulce lumină trandafirie a
alunecat pe culoarea de peruzea verzuie a depărtărilor ; arborii, cu
siluetele lor tulburi, au început a se desprinde mai precis ; florile în-
cărcate cu rouă au picurat stropi strălucitori pe verdele nedefinit al
gazonului. Am văzut căldăraşul cu pieptul său stacojiu în vîrful
unei crengi de soc, iepuraşul alb cu ochi rubinii şi cu urechile drepte
scoţîndu-şi capul între două fire de cimbrişor şi petrecîndu-şi lăbuţa
peste bot, am văzut cerbul fricos care vine să bea din izvor şi să-şi
oglindească ramurile coarnelor în luciul apei. Din dimineaţa îri care
soarele dragostei a răsărit în viaţa mea, totul s-a schimbat; acolo unde
se legănau în umbră forme abia ghicite, pe care incertitudinea le făcea
teribile sau monstruoase, se desenează acum cu eleganţă pilcuri de
arbori înfloriţi ; colinele se înşiruie în jurul nostru alcă-
320
tuind un graţios amfiteatru, palate de argint, cu terasele încărcate de
vaze şi statui, îşi scaldă picioarele în1 lacurile de azur şi par să înoate
între două ceruri ; ceea ce în întuneric luam drept un dragon gigantic,
avînd aripile terminate cu gheare şi care se tîrăşte în noapte pe labele
sale scorojite, nu e decît o felucă prevăzută cu o pînză de mătase, cu
vîslele zugrăvite şi aurite, plină de femei şi de muzicanţi, iar crabul
înfricoşător pe care mi-l închipuiam agitîndu-şi deasupra capului meu
cîrligele şi cleştii nu-i de fapt decît un palmier în evantai, căruia briza
nocturnă îi clătina frunzele înguste şi lungi. Himerele şi erorile mele
au dispărut : iubesc.
Cînd îmi pierdusem speranţa de a te mai găsi vreodată, îmi învinuiam
visul că-i mincinos şi-mi certam furios soarta : îmi spuneam că sînt
pur şi simplu nebun căutând un asemenea exemplar, sau că natura e
stearpă şi Creatorul prea puţin destoinic spre a realiza visul simplu al
inimii mele. Prometeu avusese nobila trufie de a voi să creeze un om
şi de a rivaliza astfel cu Dumnezeu ; eu făurisem o femeie şi credeam
că, drept pedeapsă pentru cutezanţa mea, o dorinţă veşnic neîmplinită,
ca un alt vultur, îmi va roade ficatul ; m-aşteptam să fiu legat în
lan'ţuri de diamante pe o stîncă acoperită de zăpadă, lîngă ţărmul
oceanului sălbatic, şi că frumoasele nimfe marine — cu părul lung şi
verde, ridicînd deasupra valurilor sînii lor albi şi ţuguiaţi, şi arătîndu-şi
în plin soare corpul de ivoriu pe care se preling lacrimile mării -— nu
vor veni să se sprijine de mal pentru a-mi vorbi şi a mă consola, ca în'
piesa bătrînului Eschil. Dar n-a fost aşa.
Ai venit tu, şi a trebuit să-i reproşez imaginaţiei mele lispa ei de vlagă.
Nu am fost pedepsit eu chinul de care mă temeam şi anume de a fi
veşnic pradă unuia şi aceluiaşi gînd pe o stîncă sterilă : dar suferinţa
mea nu a fost mai prejos. Văzusem că exişti în realitate, că presenti-
mentele mele nu m-au minţit în această privinţă ; dar mi te-ai înfăţişat
cu frumuseţea ambiguă şi teribilă a sfinxului, întocmai ca Isis,
misterioasa zeiţă, te-ai înfăşurat într-un văl pe care nu îndrăzneam să-l
ridic de frică de a nu cădea mort.
321
21 — Domnişoara de Maupin
Dacă ai şti ! Sub aparenţa mea de om distrat, te-am observat cu o
atenţie avidă şi neliniştită şi ţi-am urmărit cele mai mărunte mişcări !
Nimic nu-mi scăpa, cu ce rîvnă priveam la puţinul ce se vedea din
pielea gîtului sau a încheieturilor mîinu tale pentru a încerca să-ţi
ghicesc sexul. Mîinile tale au fost obiectul unor studii profunde şi pot
să-ţi spun că am descoperit cele mai mărunte sinuozităţi, vinişoarele
cele mai imperceptibile, cea mai superficială gropiţă ; dacă te-ai
ascunde din cap pînă în picioare sub vălul cel mai impenetrabil, te-aş
recunoaşte după un singur deget. îţi analizam legănarea mersului, felul
în care puneai jos piciorul, modul în care îţi ridicai părul; încercam să-
ţi surprind secretul din' cele mai obişnuite mişcări ale corpului. Te
urmăream mai ales în orele de destindere, cînd oasele par că s-au
retras din trup, cînd membrele devin moi şi se mlădie, ca şi cum s-ar fi
desprins de trunchi, pentru a vedea dacă linia feminină se va ivi cu
mai multă pregrianţă în această galeşă uitare de sine. Nimeni nu a fost
vreodată atît de mîngîiat din priviri, şi cu atîta înfocare, ca tine.
Mă pierdeam ore întregi în contemplarea ta. Stînd retras într-un colţ al
salonului, cu o carte deschisă în1 mînă, la care nici nu mă uitam, sau
pitulat în dosul unei perdele cînd tu erai în camera ta şi cînd jaluzelele
erau ridicate, mă lăsam pătruns de minunata frumuseţe pe care o răs-
pîndeai în jurul tău ca o aureolă luminoasă, şi-mi spuneam : „Cu
siguranţă că-i femeie" ; apoi deodată o mişcare bruscă şi hotărîtă, un
gest viril sau un pas care părea bărbătesc îmi distrugea într-o clipă
fragilul edificiu de probabilităţi şi mă zvîrlea înapoi la primele incerti-
tudini.
Pluteam, cu toate pînzele sus, pe nemărginitul ocean al reveriei
amoroase, şi deodată tu veneai să mă cauţi pen'tru a face scrimă sau a
juca mingea în doi ; fecioara, preschimbată într-un tînăr cavaler, îmi
dădea lovituri grozave şi făcea să-mi sară floreta din mînă — atît de
repede şi cu atîta uşurinţă, parcă ar fi fost cel mai încercat spadasin ;
de nu ştiu cîte ori pe zi aveam cîte o asemenea decepţie.
322
Eram pe cale să mă apropii de tine şi să-ţi spun : „Draga şi frumoasa
mea, te ador", şi te vedeam aplecîn-du-te cu tandreţă la urechea un'ei
doamne, şoptindu-i printre buclele de păr şiroaie de madrigale şi de
complimente. Gîndeşte-te şi tu la situaţia mea ! Sau mai ştiu eu ce
femeie — pe care, în strania mea gelozie, aş fi jupuit-o de vie cu cea
mai mare voluptate — se agăţa de braţul tău, te lua deoparte pentru a-
ţi mărturisi secretele ei puerile, ţinîndu-te ore întregi lîngă pervazul
unei ferestre. Turbam cînd te vedeam vorbind cu femeile, deoarece mă
făcea să cred că eşti bărbat, şi, dacă ai fi fost, rAi aş fi îndurat-o fără a
simţi un chin cumplit. Cînd bărbaţii se apropiau de tine — degajat şi
familiar — eram şi mai gelos, pentru că mă gîndeam că eşti femeie şi
s-ar putea s-o bănuiască şi ei ; eram în prada celor mai contrarii patimi
şi nu ştiam la care să mă fixez.
Mă mîniam împotriva mea însumi, îmi făceam cele mai aspre
reproşuri că mă lăsam torturat astfel de un ase-men'ea amor, şi că nu
eram în stare să-mi smulg din inimă buruiana veninoasă care răsărise
peste noapte ca o ciupercă otrăvită ; te blestemam, îţi ziceam geniul
meu rău ; am crezut la un moment dat că eşti Belzebut în persoană,
deoarece nu-mi puteam explica senzaţiile pe care le încercam cînd mă
aflam în faţa ta.
După ce mă convinsesem de-a binelea că nu eşti în realitate altceva
^teeît o femeie deghizată, motivele pe care le căutam ca să justific un
asemenea capriciu erau atît de neverosimile încît mă cufundau din nou
în incertitudine, şi începeam iar să deplîng împrejurarea că frumuseţea
fizică pe care o visasem, pe care voiam s-o iubesc din tot sufletul,
aparţinea cuiva de acelaşi sex cu mine ; acuzam hazardul care dăduse
unui bărbat aparenţe atît de fermecătoare şi pe care mi -la trimis în
cale .— îritru veşnica mea nefericire — tocmai în momentul cînd îmi
pierdusem speranţa să mai văd realizîndu-se ideea absolută a purei
frumuseţi, mîngîiată de atîta vreme în inima mea.
Acum, Rosalinda, sînt ferm convins că eşti cea mai frumoasă dintre
femei, te-am văzut în veşmintele sexului tău, ţi-am văzut braţele şi
umerii atît de perfect rotunjiţi. Pieptul, atîta cît guleraşul lăsa să se
întrevadă, nu poate
17
323
aparţine decît unei fete : nici Meleagru, frumosul vînător, nici Bachus,
efeminatul, cu formele lor îndoielnice, nu au avut niciodată o asemena
gingăşie a liniilor, nici o astfel de fineţe a pielii, deşi amîndoi sînt din
marmură de Păros, lustruită de sărutările amoroase a douăzeci de
veacuri. Nu mă mai frămînt în această privinţă. Dar asta nu-i tot : tu,
fiind femeie, dragostea mea nu este condamnabilă, te pot iubi în' voie,
fără remuşcări, mă pot lăsa purtat de fluxul care mă duce spre tine,
oricît de mare, oricît de neînfrî-nată ar fi pasiunea pe care o încerc, e o
pasiune îngăduită şi o pot mărturisi ; dar tu, Rosalinda, pentru care mă
consumam în tăcere, şi care nu ştiai ce imensă e dragos-fea mea, tu, pe
care această revelaţie tardivă te va surprinde poate, tu riu mă urăşti
oare ? tu mă iubeşti ? şi mă vei putea iubi ? Nu ştiu, tremur, şi sînt
încă mai nefericit decît înainte.
Uneori mi se pare că nu mă urăşti ; cînd am jucat împreună în Cum vă
place, ai dat unor părţi din rolul tău un accent deosebit, care-i adînteea
sensul şi mă silea oarecum să mă destăinuiesc. Mi s-a părut că văd în
ochii tăi şi în surîsul tău graţioase promisiuni de îngăduinţe şi că mîna
ta răspunde la uşoara strîngere a mîinii mele. Dar dacă m-am înşelat,
Dumnezeule ! e un lucru la care nici nu îndrăznesc să mă gîndesc.
încurajat în felul acesta şi îndemnat de iubirea mea, ţi-am scris,
deoarece hainele pe care le porţi nu-s potrivite pentru mărturisiri
verbale ; de mii de ori mi s-a oprit cuvîntul pe buze, deşi aveam ferma
conVingere că vorbesc unei femei ; costumul bărbătesc speria toate
simţirile mele tandre şi amoroase şi le împiedica să-şi ia zborul spre
tine.
Te implor, Rosalinda, dacă nu mă iubeşti încă, încearcă să mă iubeşti,
pe mine care te-am iubit oricum, chiar şi atunci cînd te-ai ascuns sub
văl, din milă pentru noi, fără îndoială ; nu-mi arunca restul vieţii în
prada unei mohorîte descurajări şi a celei mai groaznice disperări.
Gîndeşte-te că te ador din clipa în care prima rază de gîndire a strălucit
în mintea mea, că mi-ai fost prevestită şi că, atunci cînd eram încă mic
de tot, îmi apăreai în vis cu o coroană din picături de rouă, cu două
aripi prismatice şi cu o floricică albastră în mînă ; gîndeşte-te
că tu eşti scopul, mijloacele şi sensul vieţii mele ; ca fara tine nu sînt
decît o aparenţă goală şi, daca ai suflam flacăra pe care ai aprins-o, nu
va ramine in adincul fiinţei mele decît un pic de praf mai mărunt, mai
impalpabil de cit acela presărat pe aripile curate ale morţu. R^£fa'.^
care ai atîtea leacuri pentru a alunga boala dragostei, vin-decă-mă si
pe mine, căci sînt foarte bolnav ; joaca-ţi rolul pînă la capăt, aruncă
hainele frumosului Ganymede, şi întinde mîna ta albă celui mai tînăr
fiu al viteazului cavaler Rowland des Boys.
324
CAPITOLUL XIV
Stăteam la geam, îmi atrăgeau privirea stelele, ca nişte flori vesele ce
sclipeau în grădinile cerului şi respiram parfumul emanat de regina-
nopţii pe care mi-l aducea o briză muribundă. Vîntul, intrîrid prin
fereastra deschisă, îmi stinse lampa, ultima lampă rămasă aprinsă în
tot castelul. Gîndurile mele obosiră şi mă cuprinse o vagă reverie,
simţii apoi că mă încearcă somnul ; rămăsesem totuşi sprijinită de
balustrada de piatră, fie că eram fascinată de farmecul nopţii, fie din
len'e. şi uitare de sine. Rosette, vă-zînd că nu mai arde lampa şi
neputîndu-mă distinge din pricina unui con mare de umbră care
acoperea toată fereastra, îşi închipuise, desigur, că m-am culcat, ceea
ce aşteptase pentru a risca o ultimă şi disperată tentativă, împintee atît
de uşurel uşa încît n-o auzii intrînd, şi abia cînd fu la doi paşi de mine
îmi dădui seama de prezenţa ei. Se miră foarte mult cînd mă găsi încă
treaz ; dar, după ce-i trecu repede surpriza, se apropie de mine şi mă
luă de mînă, chemîndu-mă de două ori pe nume : Theodore,
Theodore !
— Cum ! dumneata, Rosette, aici, la ora asta, singură, pe întuneric, şi
atît de dezbrăcată !
Trebuie să-ţi spun că fata nu avea pe ea decît un capot de noapte dintr-
un batist excesiv de subţire şi pompoasa cămaşă cu bordură de dantelă
pe care nu am ţinut s-o văd în ziua faimoasei scene din coliba
parcului. Braţele sale, netede şi reci ca marmura, erau în întregime
goale, iar ţesătura care-i acoperea trupul era atît de suplă şi de diafană
aricit lăsa să i se vadă sfîrcurile sinilor, arătînd întocmai ca una din
acele femei care se scaldă, acoperite de un văl ud.
326

-— îmi faci un reproş, Theodore ! sau nu-i decît o simplă frază pur
exclamativă ? Da, sînt eu, Rosette, fata cea frumoasă, aici, în camera
dumitale, nu într-a mea, unde ar trebui să fiu, la orele unsprezece cît e
acum, dacă nu-i chiar miezul nopţii, fără guvernantă, fără însoţitoare,
nici subretă, aproape goală, într-un simplu halat de noapte ; toate astea
te miră, nu-i aşa ? Sînt tot atît de surprinsă ca şi dumneata şi nu prea
ştiu ce explicaţie să-ţi dau.
Spunînd asta, îşi petrecu un braţ în jurul taliei mele şi se trîriti pe pat
astfel ca să cad şi eu odată cu ea.
— Rosette, îi spusei, sforţîndu-mă să mă desprind din braţele ei, voi
încerca să aprind lumina ; nimic nu-i mai trist ca întunecimea într-o
cameră, şi apoi e o adevărată crimă să nu văd limpede cînd eşti
dumneata aici şi să mă lipsesc de spectacolul frumuseţii dumitale.
Ingăduie-mi să iau o bucată de iască şi un chibrit şi cu ajutorul lor să-
mi fac un mic soare portativ care să scoată în relief tot ceea ce noaptea
geloasă a şters cu umbrele sale.
— Nu te osteni, aş vrea foarte mult să nu-mi vezi ro-şeaţa, simt că-mi
ard obrajii şi-mi vine să mor de ruşine.
îşi trînti capul pe pietul meu ; rămase astfel cîteva minute, parcă ar fi
fost sufocată de emoţie.
In timpul acesta îmi plimbam maşinal degetele printre lungile sale
bucle desfăcute ; îmi frămîntam mintea ca să găsesc o ieşire on'estă
din încurcătură, şi nu-mi venea nici o idee, căci eram încolţită în
ultima mea linie de apărare, iar Rosette părea hotărîtă, cu orice preţ, să
nu părăsească încăperea aşa cum intrase. îşi degajase trupul de sub
veşminte într-un mod uluitor, care nu promitea nimic bun ! Eu însămi
nu aveam pe mine decît un halat de casă destul de decoltat, care-mi
ascundea prost incognito-ul, astfel că eram cît se poate de neliniştită
cu privire la întorsătura ce putea s-o ia lupta noastră.
— Theodore, ascultă-mă, îmi spuse Rosette, ridicîn-du-se şi
dîndu-şi părul deoparte şi de alta a capului — pe cît am putut
observa la slaba lumină pe care stelele şi cornul de lun'ă, foarte
subţire, care abia începea să răsară, o arunca în cameră prin fei-eastra
rămasă deschisă — demersul meu e neobişnuit şi toată lumea are să-l
con-
327
damne. Dar dumneata pleci în curînd, şi eu te iubesc ! Nu ne putem
despărţi fără a ne lămuri mai întîi. S-ar putea să nu te mai întorci
niciodată ; poate că e prima şi ultima oară cînd te văd. Cine ştie unde
te duci ? Dar ori încotro ai apuca-o, îmi vei lua inima, toată viaţa mea
cu dumneata. Dacă ai fi rămas, n-aş fi recurs la acest mijloc extrem.
Fericirea de a te privi, de a te auzi, de a trăi alături de dumneata mi-ar
fi fost de-ajuns : nu aş fi cerut nimic în plus. Mi-aş fi zăvorit dragostea
în inimă şi ai fi crezut că ai în mine numai o bună şi sinceră prietenă ;
dar se vede că nu-i posibil. Spui că trebuie să pleci neapărat. Te
plictiseşte, Theodore, cînd mă vezi agăţîndu-mă de fiecare pas al
dumitale, ca o umbră îndrăgostită, care nu poate face altceva decît
să te urmeze şi ar vrea să se topească în corpul dumitale ; trebuie să-ţi
displacă văzînd mereu în spate ochi rugători şi mîini întinse ce vor să
te apuce de poalele mantiei. Ştiu toate astea, dar nu mă pot abţine.
Dealtfel, n'ici n-ai avea motive să te plîngi, e greşeala dumitale.
Trăiam calmă, nimic nu mă tulbura, eram aproape fericită înainte de a
te cunoaşte. Ai sosit dumneata, un tînăr frumos, surâzător, semănînd
cu Phoe-bus, fermecătorul zeu. Ai fost atent şi curtenitor, ai avut faţă
de mine cele mai delicate gesturi ; niciodată n-am văzut un cavaler
mai spiritual şi mai galant. Numai trandafiri şi rubine îţi ieşeau din
gură ; totul devenea la dumneata un prilej de madrigale şi cele mai
neînsemnate cuvinte ştiai să le întorci în1 aşa fel încît deveneau nişte
adorabile complimente. O femeie, care la început te-ar fi urît de
moarte, ar fi sfârşit prin a te iubi, iar eu te-am iubit din clipa în care te-
am văzut. Şi atunci de ce pari surprins cînd îţi spun cît de mult te
iubesc, după ce-ai fost atît de drăgăstos cu mine ? Nu-i o consecinţă
foarte firească ? Nu sânt nici nebună, nici uşuratică, nici o fetiţă
romanţioasă care se îndrăgosteşte de prima sabie pe care o zăreşte.
Ceea ce fac eu, orice femeie, fie ea cea mai virtuoasă sau cea mai
făţarnică, la fel ar face. Ce planuri şi ce intenţii ai ? îmi închipui că ţii
să-mi placi, n-aş putea presupune că nu. Atunci cum se face că pari
de-a dreptul supărat pentru că ai reuşit atît de bine ? Am făcut oare,
fără să vreau, ceva ce nu ţi-a plăcut ? îţi cer iertare. Oare
328
tiu mă mai găseşti frumoasă, sau ai descoperit la mine un defect care-ţi
repugnă ? Ai tot dreptul să faci nazuri cînd e vorba de frumuseţe, dar
una din două : sau m-ai minţit peste măsură, sau sînt şi eu frumoasă !
Sînt tînără ca şi dumneata, şi te iubesc ; de ce mă dispreţuieşti acum ?
Erai atît de curtenitor cu mine, mă ţineai de braţ cu atîta grijă, îmi
strîngeai atît de tandru mîna pe care ţi-o dădeam, ridicai spre mine
nişte ochi atît de languroşi : dacă nu mă iubeai, la ce bun toată
manevra asta ? Ai avut cumva cruzimea de a aprinde focul dragostei
într-o inimă pentru ca apoi să rîzi de ea ? Ah ! ar fi o batjocură oribilă,
o impietate şi un sacrilegiu ! n-ar putea fi decît distracţia unui suflet
înfiorător, şi nu pot crede aşa ceva despre dumneata, oricît de
inexplicabilă ţi-ar fi purtarea faţă de mine. Care-i, atunci, pricina
acestei subite schimbări? In ce mă priveşte, nu.văd nici una. Ce mister
ascunde o asemenea răceală ? Nu cred că ţi-e silă de mine, ai dovedit
că nu ; căci ri-ai fi putut face o curte atît de asiduă unei femei care te
dezgustă, chiar dacă ai fi cel mai perfid ins din lume. O, Theodore, ce
ţi s-a năzărit ? cum de te-ai schimbat pînă-ntr-atît ? ce ţi-am făcut ?
Dacă dragostea pe care părea s-o ai faţă de mine s-a dus, a mea, vai ! a
rămas, şi nu pot să mi-o smulg din inimă. Aibi milă de mine,
Theodore, căci sînt foarte nefericită. Fă-te, cel puţin, că mă iubeşti uri
pic şi spune-mi câteva cuvinte dulci; n-are să-ţi vină atît de greu,
numai dacă nu cumva ţi-e groază de mine, şi nu poţi...
In momentul acesta patetic al discursului, lacrimile îi înăbuşiră
complet glasul, îşi încrucişa mîinile pe umărul meu şi îşi sprijini
fruntea de el într-o atitudirie de mare disperare. Tot ce spunea era cît
se poate de drept, şi n-aveam nimic ce să-i răspund. Nu puteam lua
lucrurile în zeflemea. Nu ar fi fost cuviincios. Rosette nu era făptura
pe care s-o tratez cu atîta uşurinţă ; eram dealtfel prea tulburată ca s-o
pot face. Mă simţeam vinovată că mă jucasem cu inima unei femei
încîntătoare şi încercam cea mai vie şi mai sinceră remuşcare.
Văzînd că nu-i răspund, scoase un lung suspin şi făcu o mişcare ca şi
cum ar fi vrut să se ridice, dar căzu înapoi,
329
prăbuşită sub povara emoţiei ; apoi mă înconjură cu bra-l ţele, a căror
răceală mă pătrundea pînă la piele, îşi lipi'' obrazul de al meu şi începu
să plîngă în tăcere.
Cînd simţii curgîndu-mi pe faţă şuvoiul nesecat al unor lacrimi care nu
porneau din ochii mei, mă trecu un fior straniu. Lacrimile mele nu
întîrziară prea mult să se amestece cu ale ei, şi începu o adevărată
ploaie amară în stare să provoace un nou potop, dacă ar mai fi durat
cel puţin patruzeci de zile.
în clipa aceea, lună începu să bată tocmai în fereastra noastră, o rază
palidă pătrunse în cameră şi acoperi cu o lumină albăstruie grupul
nostru taciturn.
In halatul său alb de casă, cu braţele goale, cu pieptul şi gîtul
descoperite, aproape de aceeaşi culoare ca şi lenjeria, cu părul
despletit şi înfăţişarea ei îndurerată, Rosette făcea impresia unei statui
de alabastru reprezentînd Melancolia — aşezată pe un mormînt. Cît
despre mine, nu prea ştiam ce figură aveam, deoarece nu mă vedeam
şi nu era nici o oglindă pe aproape care să-mi reflecte imaginea, dar
cred că aş fi putut prea bine să pozez pentru un monument al
Incertitudinii personificate.
Eram emoţionată şi o mîngîiam pe Rosette cu mai multă tandreţe ca de
obicei. Dar, făcînd un mare efort asu-pră-mi, îi spusei Rosettei că se
compromite în mod oribil venind la această oră în camera mea şi
rămînîn'd atîta vreme : slujnicele ar putea să observe că nu şi-a
petrecut noaptea în culcuşul ei.
îi vorbisem însă cu atîta blîndeţe încît, drept orice răspuns, Rosette,
lăsă să-i cadă capotul de batist şi pantofii, şi se strecură în patul meu
ca o şopîrlă într-un blid cu lapte ; îşi închipuia că numai lenjeria de pe
ea mă reţinea de la o demonstraţie categorică, acesta fiind unicul
obstacol. Biata fată credea că-i va suna în sfîrşit ceasul păstorului,
pregătit cu atîta trudă ; dar nu se auzi sunînd decît ora două noaptea.
Mă aflam într-o situaţie cît se poate de critică, cînd deodată uşa se
învîrti în ţîţîni, şi apăru cavalerul Alcibiade în persoană, cu un sfeşnic
într-o mînă şi cu sabia în cealaltă.
Se îndreptă direct spre pat, zvîrli cuvertura înlături, şi, vîrîndu-i
Rosettei — complet buimăcită — siib rias
330
flacăra luminării, îi spuse pe un ton batjocoritor : „Bună ziua,
surioară". Micuţa Rosette nu avu putere să-i răspundă un singur
cuvînt.
— Se pare, aşadar, prea scumpa şi prea virtuoasa mea soră, că, în
înţelepciunea ta, găsind patul seniorului Theo-dore mai moale decît al
tău, ai veriit să te culci aici, nu-i aşa ? sau poate că odaia ta e bîntuită
de stafii şi te-ai gîndit că ai putea fi mai în siguranţă aici, sub paza
zisului senior ? E bine gîndit. Ah ! domnule cavaler de Seran-nes, aţi
făcut ochi dulci surorii mele, doamna Rosette, şi aţi crezut că totul se
va termina aici. Socotesc că n-ar fi rău deloc să încercăm a ne tăia
puţin gîtul unul altuia, şi, dacă aveţi această amabilitate, v-aş fi nespus
de îndatorat. Domnule Theodore, aţi abuzat de încrederea pe care v-
am arătat-o şi-jnă faceţi să regret părerea bună pe care mi-am format-o
la început, socotind că aveţi un caracter loial : dimpotrivă, e rău, e cît
se poate de rău.
Nu mă puteam apăra într-un mod convingător, aparenţele mi-erau
potrivn'ice. Cine m-ar fi crezut dacă i-aş fi spus că în realitate Rosette
mi-a sosit în cameră, fără voia mea, şi că, departe de a încerca s-o
reţin, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca s-o determin să-şi ia gîndul
de la mine ? Nu aveam decît un singur lucru de spus, şi l-am spus :
Senior Alcibiade, ne vom tăia tot ce veţi dori dumn'eavoastră.
în timpul acestei discuţii, Rosette nu a omis să leşine, după cele mai
sfinte reguli ale genului patetic ; am luat dintr-o vază de cristal, plină
cu apă, în care era cufundată coada unui trandafir mare şi alb, cu
petalele pe jumătate scuturate, cîteva picături pe care i le-am zvîrlit în
obraz, ceea ce o făcu să-şi revină în mare grabă.
Neştiihd ce atitudinb să ia, se ghemui lîngă perete, băgîndu-şi drăguţul
ei cap sub cuvertură, ca o păsărică gata să adoarmă. Atît de bine se
furişase sub grămada de cearşafuri şi perne pe care le strînsese în jurul
ei, încît nimănui nu i-ar fi trecut prin gînd ce se ascunde sub mor-
manul acela ; doar scurtele suspine, subţiri şi melodioase, care
străbăteau în răstimpuri, erau o mărturie că acolo se afla o tînără
păcătoasă care fie că se căieşte, fie că este
331
necăjită la culme că nu a păcătuit şi cu fapta ; în această ultimă
alternativă se afla nefericita Rosette.
Domnul frate, liniştindu-se cu privire la starea surorii sale, reluă
dialogul, şi îmi spuse pe un ton ceva mai blînd :
— Nu este absolut necesar să ne tăiem gîtul imediat, e un mijloc
extrem pe care îl avem oricîrid la dispoziţie. Ascultaţi-mă : forţele
noastre nu sînt egale. Sînteţi în prima tinereţe şi mult mai puţin
viguros decît mine, dacă ne batem, vă ucid, sau, cel puţin, vă mutilez,
şi nu aş vrea nici să vă omor, nici să vă desfigurez, ar fi păcat; Rosette,
care-i pitulată sub cuvertură şi nu scoate un cu-vînt, nu mi-ar ierta-o
toată viaţa ; căci această scumpă porumbiţă, cînd vrea, e răzbunătoare
şi rea ca o tigresă. Dumneavoastră, care sînteţi prinţul ei Galaor, şi pe
care vă desfată în modul cel mai agreabil, nu ştiţi lucrul acesta.
Rosette e liberă, dumneavoastră la fel; s-ar părea că nu sînteţi nişte
duşmani de neîmpăcat; perioada de văduvie se termină curînd şi totul
e cît se poate de bine. Căsătoriţi-vă, nu va mai fi nevoită să se întoarcă
în patul ei, iar eu în felul acesta voi fi scutit de a vă mai folosi drept
teacă a săbiei mele, ceea ce nu ar fi plăcut nici pentru dumneavoastră
nici pentru mine, ce părere aveţi ?
Cred că am făcut o strîmbătură cumplită,, căci ceea ce-mi propunea
era pentru mine cel mai greu lucru de îndeplinit; mai curînd puteam
merge în patru labe pe tavan, ca muştele, sau puteam desprinde soarele
de pe cer fără să mă ajut de o scară pe care să mă urc, decît să fac ceea
ce-mi cerea el ; în orice caz, ultima propunere era negreşit mult mai
avantajoasă decît prima.
Părea surprins că n-am acceptat cu entuziasm şi mai repetă o dată ceea
ce-mi spusese, pentru a-mi da timp să-i răspund.
— O alianţă cu familia dumneavoastră ar fi cît se poate de
onorabilă pentru mine şi niciodată n-aş fi cutezat să aspir atît de sus :
ştiu că e un noroc nemaipomenit pentru un tînăr care nu are încă nici
rang nici situaţie, şi că cei mai iluştri dintre ei s-ar considera foarte
fericiţi dacă li s-ar face o asemenea propunere ; totuşi, eu nu pot
332
decît să stărui în refuzul meu, şi, pentru că am libertatea să aleg între
duel şi căsătorie, prefer duelul. E un capriciu ciudat, pe care prea
puţini tineri l-ar avea, dar este capriciul meu.
în clipa asta Rosette dădu drumul la cel mai dureros oftat ce s-a auzit
vreodată şi îşi scoase capul de sub pernă, dar şi-l vîrî îndată înapoi ca
un melc lovit peste coarne, cînd văzu expresia mea impasibilă şi
fermă.
— Nu pentru că n-o iubesc pe doamna Rosette, dimpotrivă, o iubesc
infinit de mult, dar am motive să nu mă căsătoresc ; chiar
dumneavoastră înşivă le-aţi găsi excelente, dacă mi-ar fi posibil să vi
le destăinui. Dealtfel, lucrurile nu au mers atît de departe pe cît s-ar
putea crede după aparenţe ; în afară de cîteva sărutări pe care o
prietenie puţin cam aprinsă ar ajunge să le explice şi să le justifice, nu
există nimic între noi care nu s-ar putea mărturisi, iar virtutea surorii
dumneavoastră este cert cea mai neprihănită şi niai ireproşabilă din
lume. li datoram această recunoaştere. Şi acum, domnule
Alcibiade, la ce oră şi în ce loc ne vom bate ?
— Aici, şi îndată, strigă Alcibiade, beat de furie.
— Nu vă gîndiţi ? de faţă cu Rosette ?
— Scoate sabia, mizerabile, sau te asasinez, continuă el fluturînd şi
agitîndu-şi sabia în jurul capului.
— Să ieşim cel puţin din cameră.
— Dacă nu te pui în gardă, te lipesc de perete ca pe un liliac,
frumosul meu Celadon, şi oricît ai bate din aripi, nu ai să te poţi urni,
te asigur. Şi se năpusti asupra mea cu sabia ridicată.
Trăsei spada — căci era în stare să facă ce-a spus —■ şi mă mulţumii
mai întîi să parez loviturile pe care încerca să mi le dea.
Rosette făcu o sforţare supraomenească pentru a se arunca între săbiile
noastre, deoarece ambii luptători îi erau la fel de dragi; dar forţele o
trădară şi se rostogoli fără cunoştinţă la picioarele patului.
Armele noastre scînteiau şi făceau un zgomot de nicovală, deoarece
puţinul spaţiu pe care-l aveam rie silea să ne încrucişăm săbiile de
foarte aproape-
333
Alcibiade era cît pe aci să mă atingă de vreo două sau trei ori şi dacă
nu aş fi avut un excelent maestru de scrimă, viaţa mi-ar fi fost în mare
primejdie, Alcibiade fiind de o abilitate uimitoare şi de o forţă
prodigioasă. Se folosea de toate vicleniile şi fentele scrimei pentru a
mă nimeri. Turbat că nu reuşea, se lăsă descoperit de vreo două, trei
ori ; dar eu nu am vrut să profit ; revenea însă cu insistenţă şi cu o
înverşunare atît de aprigă şi de sălbatică, incit mă văzui silită în cele
din urmă să profit de şansele pe care mi le oferea ; şi apoi zgomotul
acesta şi fulgerele oţelului care se învîrtejeau mă îmbătau şi mă
exaltau. Nu mă gîndeam la moarte, nu aveam nici un fel de teamă ;
vîrful ascuţit şi mortal care-mi trecea în fiece securidă prin faţa ochilor
nu mă impresiona mai mult decît dacă ne-am fi bătut cu floretele
prevăzute la capete cu butoni ; eram indignată numai de brutalitatea
lui Alcibiade, şi sentimentul perfectei mele nevinovăţii îmi mărea şi
mai mult indignarea. Voiam numai să-l înţep în braţ sau în umăr ca să
scape sabia, după ce îrfcercasem zadarnic s-o fac să-i sară din mînă.
Avea un pumn de fier, şi nici diavolul nu i l-ar fi clintit.
în sfîrşit, îmi dădu o lovitură atît de rapidă şi de bine nimerită încît nu
putui s-o parez decît pe jumătate ; îmi străpunse mîneca şi simţii fierul
rece pe braţ ; dar nu fui rănită. Mă apucă furia şi, în loc de a mă apăra,
atacai la rîndul meu ; fără să mă mai gîndesc că era fratele Ro-settei,
mă năpustii asupra lui ca şi cum ar fi fost duşmanul meu de moarte.
Profitînd de o falsă poziţie a săbiei sale, îi dădui o lovitură puternică
de cvartă în flanc, atît de bine îndreptată încît îl atinsei în coastă :
scoase un ho ! şi căzu pe spate.
îl crezui mort, dar de fapt nu era decît rănit, şi căderea lui se datora
unui pas greşit pe care-l făcuse, încercînd să pareze. Nu-ţi pot
exprima, Graciosa, senzaţia pe care am încercat-o ; desigur, nu-i greu
să te gîndeşti că, izbind în carne cu un vîrf subţire şi tăios, ai să faci o
gaură din care va curge sînge. Totuşi, căzui într-o stare de profundă
stupoare cînd văzui firişoare roşii apărînd pe vesta lui Alcibiade. Nu
mă aşteptam să iasă tărîţe ca din burta spartă a unei păpuşi ; dar ştiu că
niciodată în viaţa mea
334
Hiu am avut o surpriză atît de mare ; îmi părea că mi s-a l'Jntîmplat
ceva nemaipomenit.
Nemaipomenit riu era faptul că dintr-o rană curgea sînge, ci că această
rană o făcusem eu, şi că o fată de vîrsta mea (era să scriu un tînăr, atit
de bine am intrat în rol) a trîntit la pămînt un căpitan viguros, prea
încercat în ale scrimei, precum era seniorul Alcibiade ; şi toate astea
din pricina crimei de seducere, pe care am comis-o, şi a refuzului de a
lua în căsătorie o femeie care, pe deasupra, mai e şi foarte bogată şi
foarte încîntătoare.
Eram realmente într-o nemaipomenită încurcătură, cu o fată leşinată,
cu fratele ei pe care-l credeam mort, şi cu mine, care nu eram departe
de a fi leşinată sau moartă, ca unul din cei doi. Mă agăţai de cordonul
clopoţelului şi suriai de puteam trezi şi morţii, pînă ce şnurul îmi
rămase în mînă ; apoi mă îndreptai spre grajd, lăsînd Rosettei — în
nesimţire — şi lui Alcibiade —şiroind de sînge — grija de a explica
slugilor şi bătrînei mătuşi ce s-a întîm-plat. Aerul mă învioră, scosei
calul, îi pusei eu însămi şaua şi frîul; verificai dacă pofilul era
rezistent, dacă struna era în stare bun'ă ; potrivii scările la aceeaşi lun-
gime, mai strînsei o gaură la chingă : pe scurt, înşeuai complet, cu o
răbdare cel puţin ciudată într-un asemenea moment şi cu un calm de-a
dreptul de neconceput după o luptă terminată în felul acesta.
Mă urcai pe lighioana mea, şi străbătui parcul pe o cărare cunoscută.
Crengile copacilor, încărcate de rouă, îmi biciuiau obrazul şi mi-l udau
; s-ar fi zis că bătrînii arbori întindeau braţele ca să mă întoarcă din
drum, ca să rămîn la castelana lor îndrăgostită. Dacă aş fi fost într-o
j;altă stare de spirit, sau puţin superstiţioasă, m-aş fi putut ||gîndi că
erau tot atîtea fantome care mă ameriinţau cu | pumnii şi voiau să mă
înhaţe.
Dar, în realitate, nu mă gîndeam la nimic ; o buimăceală ca de plumb
— atît de puternică încît abia eram conştientă de existenţa ei — îmi
strivea creierul, ca o cască mult prea strimtă ; doar mi se părea că am
ucis pe cineva, pe undeva, şi că de aceea fugeam. Aveam, dealtfel, şi o
năprasnică poftă de somn, fie din pricina orelor
335
înaintate, fie că violenţa emoţiilor din noaptea trecută aveau drept
reacţie fizică oboseala.
Ajunsei în faţa portiţei secrete, care dădea spre cîmp, portiţă pe care
mi-o arătase Rosette într-o zi cînd ne plimbam pe acolo. Descălecai,
apăsai pe buton şi, după ce trecui calul, mă urcai din nou în şa şi o
pornirăm la galop pîn'ă ce mă văzui pe şoseaua cea mare spre C***,
unde sosii la revărsatul zorilor.
Aceasta este istorisirea foarte fidelă şi foarte amănunţită a primului
meu succes în dragoste şi a primului meu duel.
CAPITOLUL XV
Era ora cinci dimineaţa cînd pătrunsei în oraş. Casele începeau să facă
ochi ; localnicii îşi arătau îndărătul ferestrelor capetele lor blajine —
de oameni cumsecade — deasupra cărora se înălţau piramidalele
bonete de noapte. La trapul calului, ale cărui potcoave sunau pe
pavajul accidentat şi plin de pietriş, se ivea la fiecare lucarnă cîte un
obraz buhăit şi izbitor de roşu, şi pieptul răvăşit de dimineaţă al
zeiţelor amorului de pe aceste meleaguri, care se istoveau în tot felul
de presupuneri cu privire la neobişnuita apariţie a unui călător în
C***, la această oră şi într-un asemenea echipament; căci eram foarte
sumar îmbrăcată şi ţinuta mea era cel puţin suspectă. Cerui unui mic
vagabond, căruia părul îi ajungea pînă la ochi, să-mi arate un han ; el
îşi ridică spre mine mutra de cîine sîr-mos, pentru a mă putea privi în
voie ; îi dădui cîţiva gologani pentru osten'eală şi o conştiincioasă
lovitură de cravaşa, care-l puse pe fugă, scoţînd ţipete stridente ca o
gaiţă jumulită de vie. Mă aruncai pe un pat şi mă lăsai pradă unui
somn adînc. Cînd mă sculai, era ora trei ziua: abia reuşisem să mă
odihnesc cum trebuie. în adevăr, nu dormisem prea mult după o
noapte albă, un succes în dragoste, un duel şi o fugă cît se poate de
rapidă, deşi
foarte victorioasă.
Fusesem extrem de neliniştită din pricina rănii lui Al-cibiade ; dar
după cîteva zile mă potolii de-a binelea aflînd că n-a avut urmări grave
şi era aproape complet vindecată. Mi s-a luat o piatră de pe inimă,
deoarece gîndul că am ucis un om mă chirtuia îngrozitor, deşi o
făcusem în legitimă apărare şi împotriva voinţei mele. Nu
ajunsesem
337
22
încă la acea sublimă nepăsare faţă de viaţa oamenilor pe care am reuşit
s-o capăt mai tîrziu.
Mă întîlnii la'C*** cu mai mulţi dintre tinerii cu care petrecusem la
han, ceea ce îmi făcu plăcere ; relaţiile noastre deveniră mai intime, şi
îmi înlesniră să fac cunoştinţă cu mai multe familii agreabile. Mă
obişnuisem la perfecţie cu hainele mele, iar viaţa mai dură şi mai
activă, pe care am dus-o, exerciţiile violente la care m-am dedat mă
făcuseră de două ori mai robustă ca înainte. Ii urmam peste tot pe
aceşti tineri descreieraţi. Călăream, vînam, făceam orgii împreună cu
ei, deoarece, puţin cîte puţin, mă obişnuisem să beau; fără a atinge
capacitatea de-a dreptul germană a unora dintre ei, goleam două sau
chiar trei sticle pe partea mea, fără a fi ameţită, ceea ce constituie un
progres foarte satisfăcător. Versificam dumnezeieşte, cu o vervă
îndrăcită, şi îmbrăţişam, cu destulă îndrăzneală, fetele din han. Pe
scurt, eram un tînăr cavaler desăvîrşit şi cu totul conform ultimului
şablon al modei. Mă descotorosii de unele idei provinciale pe care le
avusesem asupra virtuţii, precum şi de alte asemenea nerozii ; în
schimb, devenii peste măsură de sensibilă la chestiuni de onoare, încît
mă băteam în duel aproape în fiecare zi : ceea ce devenise chiar o
necesitate pentru mine, un fel de exerciţiu indispensabil şi fără de care
aş fi fost bolnavă toată ziua. Astfel, dacă nimeni nu se uita lung la
mine şi nimeni nu mă călca pe picior, cînd nu aveam, prin urmare, nici
un motiv să mă bat, în loc să trîndăvesc şi să stau cu mîinile la sîn,
serveam de secund camarazilor mei sau chiar unor oameni pe care nu-i
cunoşteam decît după nume.
Dobîndii curînd un colosal renume de viteaz, ceea ce era mai mult
decît necesar pentru a mă scuti de glumele la care în mod inevitabil ar
fi dat naştere obrazul meu . imberb şi aerul meu efeminat. Vreo trei
sau patru butoniere în plus pe care le-am deschis cu vîrful spadei în
nişte veste, cîteva felii subţiri tăiate cu foarte multă atenţie din pieile
recalcitrante, îmi dădură în ochii celorlalţi o înfăţişare mai virilă decît
a lui Marte sau a lui Priap în persoană, ba se mai găsea din cînd în
cînd cîte un individ gata să jure că a ţinut bastarzii mei deasupra
cristelniţei de botez.
338
De-a lungul aparentelor distracţii, în tot timpul acestei vieţi cheltuite
fără rost, am urmărit clipă de clipă ideea mea iniţială, adică studierea
conştiincioasă a bărbaţilor şi soluţionarea marii probleme a
îndrăgostitului perfect, problemă ceva mai greu de rezolvat decît aceea
a pietrei filozofale.
Se întîmplă însă cu unele idei ceea ce se întîmplă şi cu orizontul —
care e cert că există, deoarece îl vezi în faţa ochilor tăi în oricare parte
te-ai întoarce — dar fuge cu încăpăţînare de tine şi, fie că mergi la pas,
fie că alergi în galop, se ţine totdeauna la aceeaşi distanţă : el nu se
poate manifesta decît cu condiţia de a fi la o anumită depărtare ; pe
măsură ce înaintezi, se destramă, pentru a se reface mai departe din
azurul fugar şi insesizabil; degeaba ai încerca să-l opreşti apucîndu-l
de poala mantiei
sale fluturătoare.
Cu cît reuşeam să cunosc mai bine bărbatul, cu atît îmi dădeam mai
bine seama cît de imposibilă era realizarea dorinţei mele şi cît de
contrarie firii sale era ceea ce pretindeam eu unei iubiri fericite. Eram
convinsă că bărbatul care mă va iubi în modul cel mai sincer va găsi
mijlocul, chiar avînd cele mai bune intenţii din lume, să facă din mine
cea mai nenorocită dintre femei, deşi renunţasem la multe din visele
mele de fecioară. Coborîsem din norii sublimi, nu de-a dreptul în
stradă şi în gîrlă, ci pe o coliriă de înălţime' mijlocie, accesibilă,
deşi puţin
abruptă.
Urcuşul, e adevărat, era destul de anevoios ; dar aveam orgoliul să
cred că meritam osteneala de a se face această sforţare, şi că voi fi o
îndestulătoare compensaţie a trudei depuse. N-aş fi putut niciodată să
mă hotărăsc a face eu un pas înainte : cocoţată pe piscul meu,
aşteptam cu
răbdare.
Iată ce plan aveam : îmbrăcată în haine bărbăteşti, să fac cunoştinţă cu
un tînăr a cărui înfăţişare să-mi placă şi să mă port familiar cu el ; prin
întrebări abile şi false confidenţe — care ar fi provocat confidenţe
adevărate din partea lui — să ajung repede la cunoaşterea completă a
sentimentelor şi gîridurilor sale ; şi, dacă l-aş fi găsit aşa cum mi-l
doream, aş fi pretextat o călătorie oarecare, m-aş fi ţinut departe de el
vreo trei sau patru luni pentru a-i
339
22*
da cît de cît timpul necesar să uite cum arăt; apoi m-aş fi întors,
înveşmîntată femeieşte, aş fi amenajat într-o mahala retrasă o căsuţă
pierdută printre arbori şi flori, destinată desfătărilor ; apoi aş fi aranjat
lucrurile în aşa fel încît să mă întîlnească şi să înceapă a-mi face
curte ; şi, dacă mi-ar fi arătat o dragoste adevărată şi sinceră, m-aş fi
oferit lui fără nici o rezervă şi fără nici o precauţie : titlul de amantă
mi s-ar fi părut destul de onorabil şi nu i-aş mai fi cerut nimic altceva.
Dar, cu siguranţă că planul acesta nu-l voi pune în aplicare, deoarece
este propriu planurilor să nu fie executate — aici se vădesc mai ales
fragilitatea voinţei şi zădărnicia omului. Proverbul: „Ce vrea femeia
vrea şi Dumnezeu'" este tot atît de valabil ca oricare alt proverb, adică
nu are nici un fel de valabilitate.
Atîta timp cît îi vedeam de departe şi prin prisma dorinţelor mele,
bărbaţii mi se păreau frumoşi — aveam iluzii optice. Acum găsesc că
sînt cît se poate de înspăimîn-tători şi nu mă pot împăca deloc cu
gîndul că o femeie admite aşa ceva în pat. In ce mă priveşte, mi s-ar
face greaţă, nu m-aş putea decide...
Cît de grosolane, de vulgare sînt trăsăturile lor, lipsite de orice fineţe,
de orice eleganţă ! ce linii contrastante şi dizgraţioase ! ce piele aspră,
neagră, brăzdată ! Unii sînt învineţiţi ca nişte spînzuraţi de acum şase
luni, alţii jigăriţi, osoşi, păroşi, cu nişte vine ca frînghiile pe mîini, cu
nişte picioare groase ca stîlpii de susţinere ai podurilor mobile, cu
mustaţa murdară, totdeauna plină de resturi de mîncare, răsucită în
furculiţă, cu vîrfuri care ajung pînă la urechi, cu barba ca mătura, cu
bărbia terminată în rit de mistreţ, cu buzele crăpate şi arse de
rachiurile tari, cu ochii înconjuraţi de patru sau cinci cearcăne n'e-gre,
cu gîtul plin de vine noduroase, cu muşchi groşi şi cartilagii
proeminente. Mai sînt şi alţii, matlasaţi cu carne crudă, care-şi împing
înainte burta, prinsă cu mare greutate în curea ; îşi deschid, clipind,
ochii mici, verzi ca apa mării şi înroşiţi de desfrîu ; ai zice că ai în faţa
ta mai curînd nişte hipopotami în pantaloni decît făpturi umane.
Duhnesc totdeauna a vin, a rachiu sau a tabac, sau răs-pîndesc în jur
mirosul lor natural, care-i mai rău decît
340
toate celelalte. Iar acei a căror înfăţişare e mai puţin dezgustătoare, par
nişte femei neisprăvite. Asta-i tot!
Nu observasem pînă atunci nimic din toate acestea. Parcă trăiam cu
capul în nori, iar picioarele abia de-mi atingeau pămîntul. Mireasma
trandafirilor şi a liliacului de primăvară mă ameţea ca un parfum prea
tare. Nu visam decît eroi desăvârşiţi, amanţi credincioşi şi respectuoşi,
patimi demn'e de altar, fapte de devotament şi minunate sacrificii, şi
eram gata să cred că le găsesc la cel dintîi netrebnic care mi-ar fi spus
bună-ziua. Totuşi, prima şi triviala mea beţie nu dură prea mult; mă
cuprinseră nişte bănuieli ciudate şi nu am avut linişte pînă ce nu mi le-
am
lămurit.
La început, oroarea mea de bărbaţi ajunsese pînă la
cel mai îrialt grad de exagerare ; îi priveam ca pe nişte
monştri înfiorători. Modul lor de a gîndi, comportarea
lor, limbajul lor neglijent şi cinic, mojiciile şi dispreţul
lor faţă de femei mă şocau şi mă revoltau la culme, atît
de puţin se potrivea ideea pe care mi-o făcusem despre
ei cu realitatea. Nu sînt monştri, dacă vrei, ci ceva mult
mai rău, pe cinstea mea ! Sînt băieţi minunaţi, joviali,
bine dispuşi, beau şi mănîntă bine, sînt capabili să-ţi facă
tot felul de servicii, sînt plini de duh, cutezători, buni
pictori, buni muzicieni, se pricep la o mie de lucruri — ex-
ceptînd totuşi unul singur, şi anume acela pentru care au
fost creaţi, adică de a fi masculul acelei lighioane care
poartă numele de femeie, dar cu care ei nu au mei în
clin nici în mînec, nici din punct de vedere fizic, nici din
cel moral.
Mai întîi, m-am căzn'it să le ascund dispreţul pe care mi-l inspirau, dar
puţin cîte puţin m-am obişnuit cu modul lor de viaţă. Nu mă mai
simţeam atinsă de glumele batjocoritoare cu care împroşcau femeile ca
şi cum aş fi fast de acelaşi sex cu ei. Ba dimpotrivă, făceam şi eu
glume pe socoteala femeilor — şi încă foarte bune — şi succesul îmi
gîdila în mod destul de ciudat orgoliul; se înţelege de la sine că nici
unul dintre camarazii mei nu a mers atît de departe ca mine cu
sarcasmele şi spiritele la adresa lor. Deplina stăpînire a subiectului îmi
dădea un mare avantaj, şi, în afară de caracterul lor muşcător, ironiile
mele se remarcau şi printr-o anumită cunoaştere
341
a amănuntelor, care adesea lipsea celorlalţi. Căci, deşi toate relele pe
care le atribuie femeilor sînt mai totdeauna într-o oarecare măsură
întemeiate, bărbaţii n'u au sîngele rece necesar pentru a le batjocori
cum trebuie, căci adeseori invectivele proferate de ei ascund multă
dragoste.
Am observat că tocmai cei mai tandri, cei care resim-ţeau o profundă
afecţiune faţă de femeie, o tratau mai rău decît alţii şi reveneau mereu,
cu o rară încăpăţînare, la subiectul acesta, ca şi cum i-ar fi păstrat o
ură de moarte pentru că nu a fost aşa cum o doreau ei, dezminţindu-le
părerea bună pe care şi-o făcuseră la început.
Ceea ce le pretindeam eu înainte de toate nu era frumuseţea fizică, ci
frumuseţea sufletească, dragostea ; dar dragostea — aşa cum o concep
—- nu este omeneşte posibilă. Şi totuşi mi se pare că eu aş putea iubi
astfel, adică dînd mai mult decît cer.
Ce splendidă nebunie ! Ce sublimă risipă !
Să te oferi în întregime altuia, fără nici o rezervă, să renunţi la
personalitate şi la liberul tău arbitru, să-ţi depui voinţa în mîinile altei
fiinţe, să nu mai vezi prin ochii tăi, să nu mai auzi cu urechile tale, să
faci din' două trupuri unul singur, să amesteci şi să topeşti două suflete
în aşa fel încît să nu mai ştii dacă eşti tu sau celălalt, să absorbi şi să
radiezi necontenit, să fii cînd lună cînd soare, o singură făptură să
constituie tot universul, toată creaţia, să-ţi muţi centrul de gravitate al
vieţii, să fii gata oricînd la cele mai mari sacrificii şi la abnegaţia
absolută; să suferi în inima persoanei iubite ca şi cum ar fi inima ta, o,
minune ! după ce te-ai dăruit tot, să simţi că ai devenit doi : iată
dragostea aşa cum o concep eu.
Fidelitate de iederă, înlănţuiri de tînără viţă, gîngurit de turturele, toate
astea vin de la sine, şi nu sînt decît primele şi cele mai simple
condiţiuni.
Dacă aş fi rămas acasă, în veşmintele sexului meu, în-vîrtind cu
melancolie la vîrtelniţă sau lucrînd la o tapiserie în dreptul ferestrei,
poate că ceea ce am urmărit, cînd am străbătut lumea în lung şi în lat,
ar fi venit să mă caute pe mine. Dragostea e întocmai ca norocul, nu-i
place să se alerge după ea. Ea îi alintă de preferinţă pe cei care dorm la
marginea fîntînilor, şi adeseori sărutările reginelor şi ale zeilor
coboară pe ochii închişi. E amăgitor.
342
şi înşelător gîndul că toate aventurile şi toate fericirile aşteaptă numai
în locurile unde nu te afli tu ; a pune şaua pe cal sau a lua poştalionul
ca să pleci în altă parte pentru a-ţi căuta idealul e o socoteală eronată.
Mulţi oameni au făcut această greşeală, şi mulţi alţii o vor face şi în
viitor. Orizontul din faţa ta îţi apare drept cel mai fermecător azur, dar
cînd o porneşti în'ainte şi ajungi acolo, găseşti coline acoperite cu lut
gol şi crăpat sau cu argilă spălată de ploi.
Credeam că lumea mişună de tineri adorabili şi că pe
toate drumurile se întîlnesc pilcuri dese de îndrăgostiţi
— precum Esplandian, Amadis sau Lancelot du Lac —
urmărindu-şi Dulcineele, dar mare mi-a fost uimirea cînd
am văzut cît de puţin preocupată e toată liota de bărbaţi
de această sublimă căutare, şi că mai toţi se mulţumesc
să se culce cu prima tîrfă întîlnită în cale. Am fost crunt
pedepsită pentru curiozitatea şi neîncrederea mea. Am
ajuns pe ultima treaptă a blazării, fără a mă fi bucurat
de plăcerile vieţii ; le-am cunoscut cu mult înainte de a
le fi gustat ; ce poate fi mai rău decît o experienţă făcută
în grabă, care nu-i rodul unei acţiuni ?. Cea mai completă
ignoranţă e de o sută de ori mai valoroasă ; ea, cel puţin,
te împin'ge să faci o mulţime de prostii care-ţi slujesc să
te poţi instrui şi să-ţi rectifici ideile ; căci, sub dezgustul
de care ţi-am vorbit adineauri se ascunde totdeauna un
element deosebit de viu şi de rebel care provoacă cele mai
ciudate dezordini : mintea e convinsă, trupul nu e şi nici
nu vrea să adere la acest sublim dispreţ. Trupul tînăr şi
viguros, strunit de minte, se zbate şi zvîrle din picioare,
întocmai ca un armăsar puternic pe care s-a urcat un bă-
trîn slăbănog şi pe care totuşi nu-l poate arunca de pe şa,
deoarece căpăstrul îi ţine capul înţepenit iar zăbala îi
rupe gura.
De cînd trăiesc printre bărbaţi, am văzut atîtea femei trădate fără
ruşine, atîtea legături secrete divulgate în mod imprudent, cele mai
curate iubiri tîrîte cu nepăsare în noroi, tineri abia desprinşi din braţele
celor mai fermecătoare amante alergînd după nişte curtezane
groaznice, cele mai solide legături amoroase rupte brusc şi fără nici un
motiv plauzibil, încît nu mă mai pot hotărî să-mi iau un amant. Ar
însemna să mă arunc, în plină zi şi cu ochii
343
deschişi, într-o prăpastie fără fund. Totuşi, cea mai ascunsă dorinţă a
inimii mele este să am un iubit. Simt prea bine că nu voi fi fericită
niciodată, dacă nu voi iubi şi nu voi fi iubită : dar nenorocirea este că
nu poţi avea ca amant decît un bărbat, şi dacă bărbaţii nu sînt chiar
nişte diavoli, sînt foarte departe de a fi nişte îngeri. Degeaba şi-ar lipi
aripi de omoplaţi şi şi-ar pune pe cap un nimb de hîrtie aurită, îi
cunosc prea bine ca să mă mai las înşelată. Toate discursurile
frumoase pe care le-ar debita nu le-ar ajuta la nimic. Ştiu dinainte ce
au să-mi spună, şi pot termina singură ce-au început ei. I-am văzut
studiin-du-şi rolurile şi repetîndu-le înainte de a intra pe scenă ;
cunosc priricipalele lor tirade de efect şi pasajele pe care contează mai
mult. Nici paloarea figurii nici schimbarea lor la faţă nu m-ar
convinge. Ştiu că toate astea nu dovedesc nimic. O noapte de orgie,
cîteva sticle de vin şi două sau trei fete ajung ca să-l machieze în mod
mulţumitor. Am văzut practicînd acest frumos şiretlic pe un tînăr mar-
chiz, foarte rozaliu şi foarte fraged de la n'atură, sănătos tun, şi care
numai graţie emoţionantelor sale palori — do-bîndite atît de uşor după
cum am arătat — a repurtat un deplin succes în strădaniile sale
amoroase. Ştiu de asemenea cum se consolează cei mai languroşi
Celadoni de rigorile Astreelor lor, şi cum găsesc mijlocul de a răbda,
în aşteptarea ceasului păstorului. Am văzut lepădăturile care foloseau
de dublură pudibondelor Ariarie.
După toate astea e firesc să nu mă prea ispitească nici un bărbat ;
bărbatul nu are splendidul veşmînt al femeii : frumuseţea, care
ascunde atît de bine imperfecţiunile sufleteşti, acest văl divin aruncat
de Dumnezeu peste goliciunea oamenilor, şi care face să fii într-o
oarecare măsură scuzabil că ai iubit cea mai abjectă curtezană de
stradă, dacă posedă acest magnific dar împărătesc.
în lipsa virtuţilor sufleteşti, aş vrea cel puţin delicata perfecţiune a
formei, carnaţia satinată, rotunjimea contururilor, suavitatea liniilor,
fineţea pielii, tot ce face farmecul femeilor. Deoarece nu pot dobîndi
iubirea, m-aş mulţumi cu voluptatea, înlocuind de bine de rău pe una
cu cealaltă. Dar toţi bărbaţii pe care i-am văzut mi se par. îngrozitor de
urîţi. Calul meu e de o sută de ori mai fru-
344
mos, şi mi-ar face mai puţină silă să-l sărut decît pe unii fanfaroni care
se cred tare fermecători. Desigur, nici unul dintre tinerii sclivisiţi, din
care cunosc atîţia, n-ar constitui pentru mine o temă strălucită pe care
să brodez variaţiuni de plăcere. Nici un militar nu mi-ar conveni,
militarii au ceva mecanic în comportare şi ceva bestial în înfăţişare,
astfel că abia dacă pot să-i consider făpturi umane ; nici judecătorii nu
mă încîntă mai mult, sînt murdari, slinoşi, ciufuliţi, jerpeliţi, cu ochii
verzi-albăs-trui şi gura fără buze : miros din cale-afară a rînced şi a
mucegăit, şi n-aş avea deloc poftă să-mi lipesc obrazul de mutra lor de
rîs sau de viezure. Cît despre poeţi, pentru ei nimic n-are importanţă în
afară de ultima silabă a cuvintelor, şi nu merg mai departe de
penultima ; adevărul este că nu prea îi poţi folosi ca lumea, sînt şi mai
plicticoşi decît ceilalţi, dar tot aşa de urîţi şi fără urmă de distincţie sau
de eleganţă, în maniere cît şi în îmbrăcăminte, ceea ce este realmente
ciudat : ei, care se ocupă toată ziua de forme şi de frumuseţe, nu-şi dau
seama că au cizmele prost făcute şi pălăria ridicolă ! Au aerul unor
farmacişti de provincie sau de meditatori — fără de lucru — pentru
cîini savanţi şi sînt în stare să dezguste pe oricine de poezie şi de
versuri pe o perioadă de cel puţin cîteva eternităţi.
Iar pictorii sînt de o enormă prostie ; nu văd nimic în afară de cele
şapte culori. Unul dintre ei, cu care petrecusem cîteva zile la R***,
fiind întrebat ce gîndeşte despre mine, a dat acest ingenios răspuns :
„Are un colorit destul de cald, dar pentru umbre ar trebui folosit, în
locul albului, un galben de Neapole pur, amestecat cu puţină argilă de
Cassel şi maro roşietic". Asta era părerea lui, şi în plus, avea nasul în
diagonală, iar ochii la fel cu nasul, ceea ce nu-i dădea un farmec
deosebit. Pe cine să iau ? un cazon cu burduhanul umflat, un om al
robei cu umerii cocîrjaţi, un poet sau un pictor cu mutra speriată, un
muţunache sleit, fără pic de vlagă ? De ce cuşcă să mă apropii în
menajeria asta ? Habar n-am, şi nu mă simt mai atrasă de unul sau de
altul, căci toţi sînt — în măsura posibilului — la fel de proşti şi de
urîţi.
345
Un singur lucru mi-ar mai rămîne de făcut, anume .să iau pe unul pe
care l-aş iubi, fie el hamal sau geambaş, dar din păcate nu-i nici un
hamal pe care să-l iubesc. O, nefericită eroină ce sînt ! porumbiţă care
nu şi-a găsit perechea şi e condamnată să scoată în veşnicie acelaşi
gîn-gurit elegiac !
O ! de cîte ori n-am dorit să fiu în adevăr bărbat, aşa după cum păream
! Cu cîte femei a căror inimă ar fi bătut la unison cu a mea nu m-aş fi
înţeles ! gingăşiile lor amoroase, nobilele elanuri ale pasiunii lor pure,
la care aş fi putut răspunde, ce fericită m-ar fi făcut ! Ce suavitate, ce
delicii ! cum mi s-ar fi deschis, în toată libertatea, mimozele inimii, şi
n-ar fi fost silite să se zgîrcească sau să se închidă — în orice clipă —
la vreo atingere grosolană ! Ce fermecător buchet de flori invizibile,
ce nu vor îmboboci niciodată, şi al căror parfum misterios ar fi
înmiresmat inima-soră ! Mi se pare că ar fi fost o viaţă încîntătoare, un
infinit extaz cu aripile totdeauna întinse ; plimbări — cu mîinile
înlănţuite, menite să nu se părăsească niciodată — pe alei cu nisip de
aur, prin tufişuri de trandafiri veşnic surîzători, în parcuri cu
nenumărate bazine în care plutesc lebede, cu vaze de alabastru ce se
ivesc dintre frunzişuri.
Dacă aş fi fost bărbat, ce-aş mai fi iubit-o pe Rosette, cum ne-am fi
adorat unul pe altul! Sufletele noastre, făcute unul pentru celălalt, ar fi
fost două nestemate sortite să se contopească spre a nu mai fi decît una
! I-aş fi întrupat perfect ideile pe care şi le-a făcut ea despre dragoste.
Caracterul ei mi se potrivea nici că se poate mai bine, şi-mi plăcea
genul ei de frumuseţe.
Am trecut de curînd printr-o aventură.
Am intrat într-o casă, în care se afla o fetiţă fermecătoare, de cel mult
cincisprezece ani : nu am văzut niciodată o miniatură mai adorabilă.
Era blondă, de un blond atît de delicat şi atît de transparent încît
blondele obişnuite ar fi părut lîngă ea excesiv de brune, negre catran ;
s-ar fi zis că părul ei e de aur, pudrat cu argint ; avea sprîncene de un
colorit atît de dulce şi de estompat încît desenul lor era abia vizibil ;
ochii de un albastru deschis aveau o privire catifelată şi pleoapele erau
mai mătăsoase
346
decît îşi poate cineva închipui ; gura ei, atît de mică încît nu puteai să-i
strecori printre buze nici vîrful degetului mic, îi sporea aspectul
copilăros şi gingaş al frumuseţii, iar rotunjimile molatece şi gropiţele
din obraji îi dădeau o nevinovăţie de un farmec nespus. întreaga ei
făptură mică şi drăguţă mă incinta peste măsură ; îmi plăceau minutele
ei albe şi fragile prin care părea să străbată lumina zilei, piciorul ca de
păsărică, abia atingînd pămîn-tul, talia pe care o adiere de vînt ar ii
putut-o frînge şi umerii de ivoriu, neîndeajuns de formaţi, pe care
eşarfa pusă de-a curmezişul îi trăda într-un chip fericit. Gungurea cu o
naivitate care adăuga o notă picantă isteţimii ei fireşti, reţmîndu-mi
atenţia ore în şir, şi încercam o deosebită plăcere cînd o determinam să
vorbească ; îi ieşeau din gură mii de cuvinte nostime şi delicioase,
uneori cu intenţia unei extraordinare subtilităţi, alteori fără să aibă
aerul de a înţelege cîtuşi de puţin însemnătatea celor spuse, ceea ce o
făcea de o mie de ori mai atrăgătoare. Ii dădeam bomboane şi pastile
de şocolată, pe care le păstram anume pentru ea într-o cutiuţă de baga;
îi plăceau grozav dulciurile, fiind pofticiosă ca o adevărată pisicuţă ce
era. Cînd intram se şi repezea să mă întîm-pine şi-mi pipăia
buzunarele, cătînd nepreţuita cutiuţă; o făceam să alerge de la un
buzunar la altul, pornindu-se astfel o mică luptă, care se termina
neapărat prin victoria ei şi prin completa mea devalizare.
Intr-o zi, însă, se mulţumi să-mi spună bună-ziua, cu un aer foarte
grav, şi nu se apropie, ca de obicei, să vadă dacă mai există izvorul de
dulciuri în buzunarul meu: stătea mîndră pe scaun, ţeapănă, şi coatele
date înapoi.
— Dar ce s-a întîmplat, Ninon? o întrebai eu, a început să-ţi placă
sarea, sau ţi-e teamă să nu-ţi cadă dinţii din pricina bomboanelor ? Şi,
spunînd aceasta, lovii cutiuţa prin stofa buzunarului ; se auzi cel mai
ademenitor şi mai dulce sunet.
Se linse uşor pe buze, ca pentru a savura dulceaţa ideală a bomboanei
absente, dar nu se mişcă.
Atunci scosei cutiuţa din buzunar, o deschisei şi începui să înghit cu
religiozitate pralinele, care-i plăceau mai mult decît orice : o clipă
lăcomia fu mai tare decît
347
hotărîrea ; întinse mîna să ia una, dar o retrase îndată, spunînd :
— Sînt prea mare ca să mai mănînc bomboane ! Şi oftă.
— Nu mi-am dat seama că eşti mult mai mare decît săptămîna
trecută; ce, eşti ciupercă, ai crescut peste noapte ? Vino încoace
să te măsor.
— Puteţi rîde cît voiţi, răspunse ea, făcînd o strîm-bătură drăgălaşă,
nu mai sînt o fetiţă, vreau să mă fac foarte mare.
— Iată o hotărîre minunată, care îţi cere să perseverezi, dar aş putea
şti, domnişoară dragă, cum de ţi-a intrat în cap o idee atît de
năstruşnică ? Nu mai departe decît acum opt zile păreai să te simţi
foarte bine mică, şi pe cînd ronţăiai pralinele nu te sinchiseai deloc
dacă-ţi compromiţi sau nu demnitatea.
Micuţa persoană mă privi cu un aer ciudat, îşi roti ochii în jur şi, după
ce se asigură că nu ne auzea nimeni, se aplecă spre mine şi, cu glas
misterios, îmi şopti :
— x\m un iubit.
— Drace, atunci nu mă miră că nu mai vrei praline, totuşi nu ai făcut
bine că nu le-ai luat, ai fi putut să le dai păpuşilor să le mănînce sau să
le schimbi pe o minge.
Fetiţa dădu din umeri cu dispreţ, avînd aerul că i s-a făcut o milă
teribilă de mine. Cum îşi păstrase atitudinea de regină ofensată,
continuai :
— Cum îl cheamă pe faimosul personaj ? Presupun că Arthur, sau
mai curînd Henri. (Sînt numele a doi băieţaşi cu care obişnuia să se
joace şi cărora le spunea că sînt bărbaţii ei.)
— Nu, nici Arthur, nici Henri, răspunse ea, pironind asupră-mi ochii
ei limpezi şi transparenţi, e un domn. Ridică mîna deasupra capului
ca să-mi fac o idee de înălţimea lui.
— Aşa de înalt ? In cazul acesta lucrurile se complică. Cine-i
îndrăgostitul ăsta atît de mare ?
— Domnule Theodore, v-o spun dumneavoastră, dar nu trebuie să
mai afle nimeni, nici mama, nici Polly (guvernanta ei), nici prietenii
dumneavoastră, care mă consideră un copil şi şi-ar bate joc de mine.
I-am promis să păstrez secretul cel mai inviolabil, deoarece eram
foarte curioasă să aflu cine era galantul cavaler, şi micuţa, văzînd că
fac haz de cele ce-mi spunea, şovăi să se destăinuie în întregime.
Dar după ce mi-am dat cuvîntul de onoare că nu voi sufla o vorbă
nimănui se ridică, se sprijini de speteaza fotoliului meu şi îmi şopti
încet de tot, la ureche, numele prinţului îndrăgit.
Am rămas năucită : era cavalerul de G ***, o namilă infectă, un
ticălos incorigibil, cu mentalitate de dascăl şi un fizic de tambur-
major, cel mai mîrşav desfrînat de pe faţa pămîntului, un adevărat
satir, mai puţin picioarele de ţap şi urechile ascuţite. M-a cuprins
teama pentru drăguţa Ninon, şi mi-am făgăduit să pun lucrurile la
punct. Au intrat cîteva persoane şi discuţia noastră s-a oprit aici. M-am
retras într-un colţ, frămîntîndu-mi mintea pentru a găsi mijloacele
potrivite să împiedic ca lucrurile să meargă prea departe ; ar fi fost o
adevărată crimă ca o făptură atît de gingaşă să cadă victima unei astfel
de pramatii.
Mama micuţei era o curtezană care ţinea un mic tri-pou, un fel de
salon literar, unde se citeau versuri proaste şi se pierdeau parale bune,
ceea ce constituia o compensaţie, îşi iubea prea puţin fata — un
certificat de botez în carne şi oase — care o stingherea cînd era vorba
să-şi falsifice cronologia. Dealtminteri, fata se făcea măricică şi
farmecul ei născînd dădea IOG la comparaţii care nu erau în avantajul
prototipului, puţin ofilit din pricina trecerii vremii şi a bărbaţilor.
Copilul era prin urmare destul de neglijat şi lăsat fără apărare în faţa
atacurilor din partea ticăloşilor vizitatori obişnuiţi ai casei. Dacă
mamă-sa ar fi avut grijă de ea, probabil că ar fi făcut-o numai ca să
profite de pe urma tinereţii ei şi să-şi facă un izvor de cîştiguri din
frumuseţea şi nevinovăţia fetei. Oricum ar fi fost, soarta care o aştepta
nu dădea loc .la nici o îndoială. Eram necăjită ; făptura aceasta
fermecătoare merita desigur un viitor mai bun ; era ca un mărgăritar
din cele mai alese, pierdut într-o mlaştină infectă ; gîndul acesta mă
emoţiona atît de mult încît mă hotărîi s-o scot cu orice preţ din casa
aceea îngrozitoare.
343
349
Primul lucru pe care-l aveam de făcut era să-l împiedic pe cavaler să-
şi atingă ţinta. Mijlocul cel mai bun şi mai simplu, după cît mi se
părea, era să-i caut ceartă şi să-l provoc la duel; dar trebuia să trec
peste un enorm obstacol : era un ins fricos şi se temea de o lovitură de
spadă mai mult decît de orice.
Pînă la urmă, după ce i-am spus ce mi-a venit la gură, s-a văzut nevoit
să se decidă la duel, deşi inima nu-i da ghies chiar deloc. îl
ameninţasem că voi pune lacheul să-l snopească în bătăi dacă nu ia o
atitudine fermă. Mî-nuia destul de bine sabia, dar frica îl tulburase
într-atît, încît abia ne încrucişasem armele că am şi găsit prilejul să-l
ating şi să-l trîntesc la pat pentru vreo cincisprezece zile. Mi-era de-
ajuns : nu aveam poftă să-l ucid, mai curînd doream să-l las în viaţă ca
să-l văd spînzurat mai tîrziu ; emoţionantă grijă, pentru care ar fi
trebuit să-mi fie mai recunoscător ! După ce-l văzui pe caraghiosul
acesta întins între două cearşafuri şi bine înfăşurat în ti-foane, îmi mai
rămînea un singur lucru de făcut, şi anume s-o conving pe fetiţă să
fugă de acasă, ceea ce nu era din cale-afară de greu.
Născocii o poveste despre dispariţia iubitului ei, ceea ce o nelinişti cît
se poate de mult. Ii spusei că a şters-o împreună cu o actriţă din trupa
care se afla atunci la C ***, şi, după cum poţi să-ţi închipui, fu foarte
indignată. Dar o consolai vorbindu-i de toate cusururile pe care le avea
cavalerul ei : era urît, beţivan, îmbătrînit de timpuriu, şi cîte şi mai
cîte, iar la urmă o întrebai dacă nu m-ar prefera pe mine ca amorez.
Fetiţa îmi răspunse că-i de acord, pentru că sînt mai frumos şi pentru
că am haine noi. Cuvintele ei naive, rostite cu mare seriozitate, mă
făcură să rîd cu lacrimi. I-am împuiat apoi capul, şi atît de bine încît
pînă la urmă s-a lăsat convinsă să plece de acasă. Cîteva buchete de
flori, cam tot atîtea sărutări, şi un colier de perle o încîntară în
asemenea măsură, că mi-ar fi greu, chiar imposibil, să-ţi descriu. Faţă
de micile ei prietene îşi luă un aer important, nici nu se poate mai
ridicol.
Comandai pentru ea un costum de paj, foarte elegant şi foarte scump,
neputînd s-o iau cu mine în veşmintele
350
ei de fată, decît doar dacă m-aş fi îmbrăcat şi eu feme-ieşte, ceea ce nu
voiam să fac. Cumpărai un căluţ blînd şi uşor de încălecat, dar care
totuşi ştia să se ţină destul de aproape după africanul meu, cînd îmi
făcea plăcere s-o iau la goană. Apoi îi spusei într-o zi fetei ca, pe-n-
serate, să mă aştepte la uşă că voi veni s-o iau : ceea ce ea făcu
întocmai. O găsii stînd la pîndă îndărătul canatului întredeschis.
Trecui foarte aproape pe lîngă casă i ea ieşi, îi întinsei mîna, fetiţa îşi
sprijini piciorul pe vîr-ful piciorului meu şi sări sprintenă pe crupă,
căci era de o vioiciune surprinzătoare. Dădui pinteni calului şi după ce
străbătui vreo şapte, opt străduţe lăturalnice şi pustii, mă întorsei
acasă, fără să ne fi văzut cineva.
O pusei să-şi scoată veşmintele ca să se deghizeze ; eu însămi îi
serveam de cameristă ; la început făcu mofturi, voind să se îmbrace
singură, dar o ajutai să înţeleagă că am pierde prea mult timp, şi că,
dealtfel, ea fiind iubita mea, nu exista nici un inconvenient, deoarece
aşa se obişnuieşte între amanţi. Nici nu trebui să insist prea mult ca s-o
conving : se adapta împrejurărilor în modul cel mai graţios posibil.
Trupul ei era o mică minune de gingăşie. Braţele, cam slabe, ca la
toate fetiţele, aveau un contur de o suavitate inexprimabilă, iar sînii în
devenire erau plini de încîn-tătoare promisiuni cu care nici o altă
pereche de sîni, mai formaţi, nu ar fi putut susţine vreo comparaţie.
Avea încă toate graţiile copilului şi dobîndise de pe acum tot farmecul
femeii ; era în acea fază adorabilă de trecere de la fetiţă la tînăra fată,
fază de nuanţe fugitive, insesizabile, epocă delicioasă în care
frumuseţea este plină de speranţe şi cînd, în fiecare zi, în loc să
răpească ceva dragostei, îi adaugă noi perfecţiuni.
Costumul îi venea nici că se poate mai bine. Ii dădea un aer oarecum
rebel, foarte curios şi foarte distractiv, ceea ce o făcu să izbucnească în
hohote de rîs cînd îi dădui o oglindă ca să vadă cum îi vine noua
toaletă. Ii oferii apoi cîţiva biscuiţi muiaţi în vin de Spania, ca să
prindă curaj şi să poată suporta mai uşor oboseala drumului.
351
Caii ne aşteptau înhămaţi în curte, ea încalecă, cu destulă siguranţă, pe
calul ei, încălecai şi eu pe al meu, şi plecarăm. înnoptase de-a binelea,
şi rarele lumini care mai rămăseseră pe ici-colo se stingeau una cîte
una, dovedind astfel că în cinstitul oraş C ***, toţi locuitorii se
încuiaseră, virtuos, în casele lor, aşa cum se face desigur în toate
oraşele de provincie cînd sună ora nouă.
Nu puteam merge prea repede, căci Ninon nu era o călăreaţă din cale-
afară de îndemînatecă — atunci cînd calul o lua la trap, ea i se agăţa
cu toate puterile de coamă. Totuşi, în dimineaţa zilei următoare eram
destul de departe, astfel că nu mai puteam fi ajunşi din urmă, doar
dacă ar fi pornit cineva după noi într-o goană nebună ; dar nu ne
urmărea nimeni şi, dacă a încercat cumva vreunul s-o ia p