Sei sulla pagina 1di 2

„Dincolo de nisipuri"-COMENTARIU

Aparuta in 1962, „Dincolo de nisipuri" este o nuvela in care se concentreaza mai multe elemente
specifice prozei lui Fanus Neagu: nostalgia puritatii primordiale, lumea „buimaca" antrenata in acte greu
de justificat, prezenta mitului, lirismul. Naratiunea se desfasoara cronologic, pe parcursul a cateva ore,
fiind alcatuita din secvente narative in centrul carora se afla Susteru - personajul principal: plecarea de
acasa, intalnirea cu misteriosul calaret, momentele in care oamenii asteapta apa, drumul spre cele doua
mori, urcusul lui Susteru spre a treia moara.
Subiectul este aparent simplu si ar putea fi povestit astfel: intr-o dupa amiaza din vara lui 1946 („an de
seceta cumplita"), Susteru - un taran dintr-un sat de pe valea Buzaului - iese din casa, manat de pofta
unei tigari.
Decorul este al satului de campie, al carui tablou se constituie din acumulari de detalii: ulita, femeia care
aduna baliga, cainele care se scutura de pureci, coltul unui gard - toate alcatuiesc imaginea unei lumi
bine cunoscute. in acest cadru, cel dintai om pe care-1 intalneste Susteru este dascalul satului (despre
care „ toata lumea zicea ca si-a pierdut mintile din pricina foamei"). Aparitia acestui personaj ciudat
prefigureaza scenele de psihoza colectiva care vor urma.
Coborand spre malul Buzaului, Susteru, gaseste acelasi tablou dezolant: santurile (prin care altadata
venea apa) erau goale, albia raului „se intindea in sus ca o omida cenusie", iar „aliorul se incolacea de
caldura".
In departare, pe o movila, se zarea un calaret care se apropia in goana de sat; trecand pe langa Susteru,
acesta i-a strigat ca a plouat la munte si vin apele:
„ Observandu-l, calaretul carmi spre el si striga, aratand cu bratul indarat, ca vine garla. A plouat la
munte si vine garla. Vine Buzaul".
inlocuirea dialogului prin vorbire indirecta, iuteala derularii acestei intalniri si stergerea imaginii
calaretului (care „disparea ca o naluca in fulgerarile apei mortilor"), plaseaza intamplarea la limita dintre
real si iluzoriu, o invecineaza cu mirajul.
Susteru anunta satul si, in curand, pe malul raului secat se aduna o multime de oameni. Satenii sunt
prezentati intr-un tablou panoramic in care atitudinile si vorbele ating absurdul: barbatii isi sufleca
pantalonii (ca sa nu se ude atunci cand vor veni valurile), femeile isi tin copiii pe langa ele (ca sa nu-i ia
apa), un batran pune carlige cu momeala pentru pesti.
t

Convingerea ca apa va veni este atat de vie, incat oamenii stau, pana la apusul soarelui, intr-o asteptare
incordata.
Atunci cand Susteru presupune ca morarii din deal au oprit apa, vreo douazeci-" de calareti, in frunte
chiar cu personajul principal, pornesc spre prima moara, dar gasesc iazul gol.
Descurajati, cativa calareti renunta, dar cei ramasi, condusi de Susteru, isi continua cavalcada nocturna
spre a doua moara; cu putin inainte de miezul noptii, mirajul apei se destrama, iazul acesteia fiind tot gol
si dezolant.
In final, singur Susteru porneste spre a treia moara, simtind „mereu in fata racoarea valurilor".
Dincolo de naratiunea propriu-zisa, textul releva o seama de semnificatii:
  Cel dintai element care ar putea sa aiba si alt sens decat cel propriu este apa..
Unele mituri privitoare la nasterea lumii vorbesc despre existenta unei mari uriase, din care s-ar fi nascut
prima planeta (si, apoi, Cosmosul); aceasta putere germinativa a apei primordiale s-ar fi datorat puritatii,
calitate care ar fi existat numai atunci, la inceputul lumii.
Pentru Susteru, apa simbolizeaza acea puritate pierduta, pe care in copilarie o invecina cu sacrul: „Cand
era copil si facea o cruce pe pamant, zicea ca dedesupt galgaie un izvor".
in acesti termeni, seceta cu peisajul dezolant al naturii ar putea semnifica degradarea materiei, ca
urmare a lipsei pomenitei puritati.
Atat pentru sateni cat si pentru Susteru, apa reprezinta un ideal dorit cu infrigurare; nici drumul
anevoios nu-i opreste pe cautatori, dar, de fiecare data, cand par a se apropia de iluzia lor, aceasta se
indeparteaza (popasul la cele doua mori).
  Dascalul nebun sintetizeaza lumea aflata in deriva, iar aparitia lui prefateaza scena de nebunie
colectiva de pe malul raului. Cuvintele pe care dascalul le ingana mereu („Dumnezeule care dormi in
padurea de dafin ") amintesc de un alt mit potrivit caruia, obosit dupa Creatie, Dumnezeu s-ar fi culcat,
lasandu-i pe oameni sa faca ce vor; de aici, impresia unei lumi care si-a pierdut directia.
Susteru este, aparent, un taran oarecare („mic si slab, cu camasa atarnandu-i peste pantaloni").
Vulnerabil din pricina foamei si a noptii pierdute la priveghi, el vede (sau i se pare ca vede) un calaret (ca
un Vestitor din mit) si-i aude (sau i se pare ca-i aude) cuvintele. Disparitia nalucii „in fulgerarile apei
mortilor" ar putea converti intalnirea intr-o prelungire a visului pe care il avusese taranul putin mai
devreme: „dormind, visase c-a plouat si ca i-a inverzit gradina de zarzavat ca in anii buni".
Privit mai atent, Susteru este indragostitul de puritate, apa datatoare de viata pe care o cauta fiind,
poate, o picatura din apa primordiala.
Nostalgia dupa timpul inocentei, amintirea branduselor albe „ca stropii de lapte cazuti din sistar", pofta
de a manca laptuci sunt tot atatea semne ale dorintei de a se intoarce la curatia inceputurilor.
Dintre toti satenii, Susteru este singurul care simte, de doua ori, racoarea apei pornite de la munte,
singurul care spera intr-o reintoarcere la puritatea si la armonia lumii; din aceasta cauza, lui i se vesteste
sosirea garlei si tot el o aude bubuind sub pamant,
In final, s-ar putea crede ca, la a treia incercare (ca si in basme), Susteru a gasit apa; in acelasi timp,
imaginea drumului care „se ispravea in luna" (adica, in absolut) ar putea sugera inutilitatea demersului
sau.
„Dincolo de nisipuri" este deopotriva o nuvela inspirata din mituri, psihologica si invecinata cu
fantasticul.

Potrebbero piacerti anche