Reactor nuclear

Schema simplificată a unui reactor nuclear

1. bară pentru oprire de urgenţă

2. bare de control
3. combustibil
4. protecţie biologică
5. ieşirea vaporilor
6. intrarea apei
7. protecţie termică

Reactorul nuclear este o instalaţie în care este iniţiată o reacţie nucleară

în lanţ, controlată şi susţinută la o rată staţionară (în opoziţie cu o

bombă nucleară, în care reacţia în lanţ apare într-o fracţiune de secundă

şi este complet necontrolată).

Reactoarele nucleare sunt folosite pentru numeroase scopuri. Cea mai

semnificativă utilizarea curentă este pentru generarea de putere electrică. Reactoarele de cercetare sunt folosite pentru

producerea de izotopi şi pentru experimente cu neutroni liberi. Din punct de vedere istoric, prima folosire a reactoarelor

nucleare a fost producerea plutoniului pentru bomba atomică. O altă utilizare militară este propulsia submarinelor şi a

vapoarelor (deşi aceasta presupune un reactor mult mai mic decât cel folosit într-o centrală nuclearo-electrică).

În mod curent, toate reactoarele nucleare comerciale sunt bazate pe fisiunea nucleară şi sunt considerate problematice

datorită nesiguranţei lor şi riscurilor asupra sănătăţii. Din contra, alţii consideră centrala nucleară ca fiind o metodă

sigură şi nepoluantă de generare a electricităţii.

Instalaţia de fuziune este o tehnologie bazată pe fuziunea nucleară în locul fisiunii nucleare.

Există şi alte instalaţii în care au loc reacţii nucleare într-o manieră controlată, incluzând generatoarele termoelectrice

radioizotope şi bateriile atomice, care generează căldură şi putere exploatând dezintegrările radioactive pasive, cum ar

fi, de exemplu, instalaţiile Farnswoth-Hirsch de producere a radiaţiilor neutronice.

Aplicaţii

Principalele aplicaţii ale reactoarelor nucleare sunt:

În centrale nuclearo-electrice: producţie de căldură pentru generare de electricitate; producţie de căldură pentru încălzire

domestică şi industrială; producţie de hidrogen; la desalinare.

În propulsia nucleară: pentru propulsie nucleară marină; există propuneri pentru rachete termonucleare; există propuneri

pentru rachete propulsate prin puls nuclear.

În transmutaţie de elemente: la producţia de plutoniu, adesea pentru utilizarea în arme nucleare; la obţinerea diverşilor

izotopi radioactivi, cum ar fi americiu pentru detectorii de fum, respectiv cobalt-60, molibden-99 şi alţii, folosiţi în

medicină.

În cercetare: pentru asigurarea unei surse de radiaţie cu neutroni şi pozitroni (cum ar fi pentru Analiza cu activare

neutronică şi Datarea cu potasiu-argon); pentru dezvoltarea de tehnologii neclare.

Scurt istoric

Deşi omenirea a îmblânzit recent puterea nucleară, primele reactoare nucleare au apărut în mod natural. Cincisprezece

reactoare de fisiune naturale au fost găsite în trei depozite separate de minereu la mina Oklo din Gabon, în vestul Africii.

Descoperite pentru prima dată de Francis Perrin, acestea sunt numite ca „Reactoarele Fosile Oklo”. Aceste reactoare

funcţionează de aproximativ 150 milioane de ani, având o putere medie de 100 kW. De asemenea, emisia de căldură,

lumină şi radiaţii de la stele se bazează pe fuziunea nucleară. Conceptul unui reactor nuclear natural a fost teoretizat

încă din 1956 de Paul Kurola la University of Arkansas.

Enrico Fermi şi Leo Szilard, ambii de la University of Chicago, au fost primii care au construit o pilă nucleară şi au

prezentat o reacţie în lanţ controlată, pe 2 Decembrie 1942. În 1955 ei şi-au împărţit patentul de invenţie pentru reactorul

nuclear U.S. Patent 2.708.656.

Primul reactor nuclear a fost utilizat pentru a genera plutoniu pentru bomba nucleară. Alte reactoare au fost folosite în

navigaţie pentru propulsarea submarinelor şi chiar avioane. La mijlocul lui 1950 Uniunea Sovietică şi ţările vestice şi-au

extins cercetările pentru a include şi utilizarea nemilitară a atomului. Totuşi, ca şi programul militar, multe din lucrările

nemilitare au fost făcute în secret.

Pe 20 Decembrie 1951, în SUA, a fost generat pentru prima dată curent electric folosind putere nucleară la Experimental

Breeder Reactor-I (EBR-1) localizat lângă Arco, statul Idaho. Pe 26 Iunie 1954, la ora 5:30 a început să genereze curent

electric prima centrală nucleară sovietică, la Obninsk, Kaluga Oblast. Ea a produs 5 MW, asigurând electricitate pentru

2.000 de case.

Prima centrală nucleară de tip comercial din lume a început să funcţioneze pe 17 Octombrie 1956, la Calder Hall. Un alt

reactor de putere timpuriu a fost Shippingport Reactor în Pennsylvania (1957).

Chiar înainte de accidentul din 1979 d la Three Mile Island, au fost oprite unele comenzi pentru centrale nucleare în USA

din raţiuni economice legate în primul rând de durata lungă de construcţie. De altfel din 1978 nu s-au mai construit

centrale în SUA; situaţia s-ar putea schimba după 2010.

Spre deosebire de accidentul de la Three Mile Island, accidentul din 1986 de la Cernobîl nu a înăsprit reglementările cu

privire la reactoarele din Vest. Acesta deoarece reactoarele de la Cernobîl, de tip RBMK, erau cunoscute ca având un

proiect nesigur, fără clădiri de siguranţă şi operate nesigur, iar Vestul auzite prea puţine despre ele. Au fost şi precipitări

politice: Italia a ţinut un referendum în anul următor, 1987, ale cărui rezultate au condus la oprirea a patru centrale

nucleare.

În 1992 centrala turcească Turkey Point Nuclear Generation Station a fost lovită direct de uraganul Andrew. Au fost

pagube de peste 90 milioane de dolari, cele mai mari la un rezervor de apă şi un coş de fum al unei unităţi funcţionând

cu combustibili fosili, dar clădirile de protecţie nu au avut de suferit.

Prima structură de dezvoltare a sistemelor nucleare de putere utilitare, şi anume US Navy, este singura din lume

cunoscută ca având o activitatea total curată. US Navy a operat mai multe reactoare decât orice altă entitate, chiar şi

Soviet Navy, fără incidente majore făcute publice. Două submarine americane, USS Scorpion şi Thresher au fost

pierdute în mare, din motive ce nu au avut legătură cu reactoarele lor, epavele lor fiind astfel situate încât riscul de

poluare nucleară este considerat scăzut.

Perspective de viitor
În 2006, centrala Watts Bar 1, era ultimul reactor nuclear comercial operaţional pus în funcţiune, în 1997. Acest fapt este

adesea citat ca o dovadă a succesului campaniei mondiale pentru închiderea treptată a centralelor nucleare. Oricum,

rezistenţa politică faţă de centralele nucleare a avut din când în când succes în diferite părţi ale Europei, în Noua

Zeelandă, în Filipine şi în Statele Unite. Cu toate acestea, în SUA şi Europa au continuat investiţiile în cercetări privind

ciclul combustibilului nuclear şi, deşi unii experţi prezic viaţă scurtă electricităţii, creşterea preţului combustibilului fosil şi

preocuparea legate de actualele emisii de gaze şi efectul de seră vor înnoi cererea de centrale nucleare.

Multe ţări rămân active în dezvoltarea centralelor nucleare, incluzând aici: Japonia, China şi India, toate trei dezvoltând

atât tehnologii termice cât şi reproducătoare, Coreea de Sud şi Statele Uite, ambele dezvoltând numai tehnologii

termice, şi Africa de Sud şi, din nou, China, dezvoltând versiuni ale reactorului de tip PBMR (Pebble Bed Modular

Reactor = Reactor modular cu strat granular). Finlanda şi Franţa îşi continuă în mod activ programele nucleare; Finlanda

are în construcţie un nou European Pressurized Reactor. Japonia are un program activ de construcţii pentru noi unităţi

ce a început din 2005. În Statele Unite, trei consorţii au răspuns încă din 2004 solicitării Department of Energy

(Departamentului de Energie) privind Programul Energetic Nuclear 2010 în vederea construirii inclusiv a unui reactor de

generaţia a IV-a, tip VHTR, destinat producerii de electricitate şi hidrogen. Pe 22 Septembrie 2005, s-a anunţa deja

selectarea a două locaţii din SUA destinate construirii de noi reactoare. Centralele nucleare reprezintă un interes

particular pentru China şi India, ambele construind reactoare de tip FBR. În politica energetică a Marii Britanii se prevede

construirea în viitor cel puţin a unei noi centrale nucleare şi menţinerea şi prelungirea duratei de viaţă a celor existente

deja.

Tipuri de reactoare

Deşi s-au dezvoltat diferite tehnologii de realizare a reactoarele nucleare de fisiune, acestea pot fi împărţite riguros în

două clase, depinzând de energia neutronilor utilizată pentru a susţine reacţia de fisiune în lanţ:

•Reactoarele termice (lente) folosesc neutroni termici. Acestea sunt caracterizate ca având materiale de moderare care

sunt destinate încetinirii neutronilor până când aceştia ajung la nivelul mediu al energiei cinetice al particulelor din mediul

înconjurător. Neutronii termici au o probabilitate mare de ciocnire cu nucleele fisionabile de 235U şi, comparativ cu

neutronii rapizi rezultaţi din fisiune, o probabilitate mică de captură din parte nucleelor de 238U. Pe lângă moderator,

reactoarele termice au combustibil încapsulat, vase sub presiune, scuturi şi instrumentaţie de monitorare şi control

pentru toate sistemele reactorului. Multe reactoare de putere de acest tip, ca şi primele reactoare de producere a

plutoniului au fost reactoare termice având moderator de grafit. Unele reactoare sunt mai termalizate decât altele.

Centralele moderate cu grafit (de exemplu reactoarele ruseşti RBMK) şi apă grea (de exemplu reactorul canadian

CANDU) tind să fie mult mai termalizate decât cele de tip PWR şi BWR, acestea din urmă utilizând ca moderator apa

uşoară; datorită gradului mai înalt de termalizare, reactoarele de acest tip trebuie să folosească uraniu natural

(neîmbogăţit).

•Reactoarele rapide (FBR) folosesc neutroni rapizi pentru a întreţine reacţia de fisiune în lanţ şi sunt caracterizate prin

lipsa materialului de moderare. Ele funcţionează cu combustibil (uraniu) puternic îmbogăţit sau plutoniu, pentru a reduce

procentul de U-238 care ar captura neutronii rapizi. Unele reactoare sunt capabile să producă mai mult combustibil

decât au consumat, în mod uzual convertind U-238 în Pu-239. Unele staţii de putere timpurii au folosit reactoare rapide,

cum ar fi cele folosite la propulsia unor submarine şi vase ruseşti, altele se află încă în construcţie, dar acest tip de

reactor nu a egalat succesul reactoarelor termice în nici un domeniu.

Reactoarele termice de putere pot fi împărţite şi ele în trei tipuri şi anume: cu vas de presiune, cu canale combustibile

presurizate, respectiv cu răcire cu gaz.

Reactoare cu vase de presiune se întâlnesc în multe centrale comerciale dar şi în propulsia unor nave. În acest tip de

reactor termic, vasul de presiune joacă, în acelaşi timp, şi rolul de scut de protecţie şi, respectiv, de container pentru

combustibilul nuclear. Ca scut protector, vasul (recipientul) de presiune este destinat asigurării reactorului nuclear

contra cutremurelorsau/şi bombardamentelor. El trebuie să fie atât de robust construit, încât în situaţiile critice

menţionate nu are voie nici crăpături (fisuri) să obţină.

Canalele presurizate sunt folosite în reactoarele de tip RBMK şi CANDU. Reactoarele de acest tip prezintă avantajul de

a putea fi aprovizionate (încărcate) cu combustibil proaspăt chiar în timpul funcţionării.

Reactoarele răcite cu gaz folosesc (prin recirculare) un gaz inert, de obicei heliu, dar pot utiliza şi azot sau bioxid de

carbon. Utilizarea căldurii variază de la reactor la reactor. Unele reactoare trimit căldura în turbine cu gaz, direct sau prin

intermediul unui schimbător de căldură. Reactorul de tip PBMR, de exemplu, este răcit cu gaz.

Atâta timp cât apa serveşte ca moderator, ea nu poate fi folosită ca fluid de răcire în reactoarele rapide. Cele mai multe

reactoare rapide sunt răcite cu metal lichid, de obicei sodiu topit. Ele sunt de două tipuri: cu piscină, respectiv cu

buclă. Sistemul de răcire al unui reactor nuclear trebuie să multiplu asigurat. Această siguranţă multiplu realizată este

imperios necesară, findcă în cazul unei nerăciri a unui reactor în funcţiune se poate ajunge, din cauza supraîncălzirii

sale rapide, la topirea reactorului ceea ce ar fi o catastrofă nucleară (atomică).

Familii actuale de reactoare
•Pool type reactor = reactor cu piscină
•Pressurized Water Reactor (PWR) = reactor cu apă sub presiune
•Boiling Water Reactor (BWR) = reactor cu apă fierbătoare
•Fast Breeder Reactor (FBR) = reactor rapid reproducător
•Pressurized Heavy Water Reactor (PHWR) sau CANDU = reactor cu apă grea sub presiune
•United States Naval reactor = reactor utilizat de marina Statelor Unite
Tipuri vechi aflate încă în funcţiune
•Magnox reactor = reactor Magnox
•Advanced Gas-cooled Reactor (AGR) = reactor avansat răcit cu gaz
•Light water cooled graphite moderated reactor (RBMK) = reactor răcit cu apă uşoară şi moderat cu grafit
Alte tipuri de reactoare
•Aqueous Homogeneous Reactor = reactor omogen cu apă •Liquid Fluoride Reactor = reactor cu floruri lichide

Reactoare rapide

Există mai mult de o duzină de proiecte de reactoare avansate, aflate în diferite stadii de dezvoltare. Unele sunt

îmbunătăţiri ale proiectelor anterioare PWR, BWR şi PHWR, altele sunt radical diferite. Primele includ reactoarele

avansate cu apă în fierbere (Advanced Boiling Water Reactor = ABWR) dintre care două sunt deja operaţionale şi altele

în construcţie, respective reactoarele cu securitate pasivă ESBWR şi AP1000. Cel mai radical şi nou proiect este

reactorul modulare cu strat modular (PBMR) ce face parte din categoria reactoarelor de înaltă temperatură răcite cu gaz

(HTGCR). De menţionat este faptul că se află în stare de proiect noul tip de reactor, CAESAR (Clean And

Environmentally Safe Advanced Reactor = reactor avansat, curat şi sigur pentru mediul înconjurător), ce foloseşte

aburul pe post de moderator.

Reactoare de generaţia a IV-a

Cele mai avansate proiecte de reactoare nucleare sunt cunoscute sub denumirea de Generaţia a IV-a şi sunt împărţite
în şase clase:
•Gas cooled fast reactor = reactor rapid răcit cu gaz
•Lead cooled fast reactor = reactor rapid răcit cu plumb
•Molten salt reactor = reactor cu sare topită
•Supercritical water reactor = reactor supercritic cu apă
•Very high temperature reactor = reactor cu temperatură foarte înaltă
•Fission fragment reactor = reactor cu fragmente de fisiune

Ciclul combustibilului nuclear

Reactoarele termice depind, în general, de uraniul rafinat şi îmbogăţit. Unele reactoare nucleare pot să opereze cu o

mixtură de plutoniu şi uraniu (MOX). Procesul prin care minereul de uraniu este extras din mină, procesat, îmbogăţit,

folosit, posibil reprocesat şi depozitat este cunoscut ca ciclul combustibilului nuclear.

Uraniul este scos din mină ca orice metal. Minereul brut de uraniu de pe teritoriul Satelor Unite are o concentraţie de

oxid de uraniu cuprinsă între 0,05% şi 0,3%. Minereul de uraniu nu este rar; cele mai probabile resurse largi,

exploatabile la un cost de 80$/kg sunt localizate în Australia, Kazakhastan, Canada, Africa de Sus, Brazilia, Namibia,

Rusia şi Statele Unite.

Minereul brut este măcinat şi tratat chimic. Pudra rezultată de oxid de uraniu este transformată apoi în hexaflorură de

uraniu în vederea pregătirii pentru îmbogăţire.

Izotopul uşor fisionabil U-235 reprezintă sub 1% din uraniul natural, astfel încât cele mai multe reactoare solicită uraniu

îmbogăţit. Îmbogăţirea presupune creşterea procentajului de U-235 şi se realizează, uzual, cu ajutorul difuziei gazoase

sau prin centrifugare de gaz. Materialul îmbogăţit rezultat este convertit în pudră de UO2 care este sinterizat (= presat şi

copt) sub formă de pastile. Pastilele sunt introduse în tuburi închise etanş care se numesc elemente (bare) combustibile.

Într-un reactor nuclear se folosesc (se „ard”) un număr mai mare sau mai mic de astfel de elemente combustibile.

Cele mai multe reactoare comerciale de tip BWR şi PWR folosesc uraniu îmbogăţit până la 4%, alte reactoare de

cercetare folosesc îmbogăţiri mai mari, în timp ce unele reactoare comerciale cu economie ridicată de neutroni nu

necesită de loc combustibil îmbogăţit.

Reîncărcarea reactoarelor nucleare

Cantitatea de energie din rezervorul unui combustibil nuclear este frecvent exprimată prin numărul de „full-power days”

(zile la putere maximă), adică numărul perioadelor de 24 de ore (numărul de zile) cât este reactorul planificat să opereze

la putere maximă pentru generarea energiei termice. Acest ciclu, cu alte cuvinte numărul de zile de operare la putere

maximă (între două încărcări / aprovizionări ale reactorului cu combustibil proaspăt) depinde de cantitatea de U-235

conţinut în combustibilul nuclear la începutul ciclului. Evident, cu cât procentajul de U-235 este mai mare la începutul

ciclului, cu atât mai multe zile la putere maximă va lucra reactorul până la următoarea reîncărcare.

La sfârşitul ciclului de operare, combustibilul din unele configuraţii este „consumat” şi este descărcat şi înlocuit cu

combustibil nou, proaspăt. Cu toate că, în practică, reacţia de otrăvire din combustibilul nuclear este cea care determină

durata de viată a combustibilului într-un reactor. Fracţia de combustibil din centrul reactorului care se înlocuieşte cu

ocazia reîncărcării este de un sfert pentru BWR şi o treime pentru PWR.

Nu toate reactoarele trebuie oprite pentru reîncărcare cu combustibil proaspăt; de exemplu, reactoarele de tip PBMR,

RBMK, MSR, MAGNOX şi CANDU permit alimentarea cu combustibil proaspăt chiar în timpul funcţionării. Într-un reactor

CANDU se permite de asemenea mutarea elementelor combustibile în diferite poziţii din centrul acestuia, convenabile

din punctul de vedere al cantităţii de U-235 din element.

Cantitatea de energie extrasă din combustibilul nuclear se numeşte „burn up” (arsă complet) şi este exprimată în termeni

de energie termică produsă pe unitatea iniţială de masă de combustibil. „Burn up” se mai exprimă şi prin MW / tone de

metal greu.
Managementul deşeurilor radioactive

Stadiul final al ciclului de combustibil nuclear este managementul combustibilului „ars”, foarte înalt radioactiv, care

constituie cea mai problematică componentă a fluxului de deşeuri nucleare. După 50 de ani de energetică nucleară

întrebarea „cum să se administreze aceste resturi materiale” se confruntă cu probleme de securitate şi tehnice, una din

importantele direcţii de acţiuni a criticilor industriei nucleare fiind chiar aceste costuri şi riscuri pe termen lung asociate cu

managementul deşeurilor radioactive.

Administrarea combustibilului ars poate include variate combinaţii de stocare, reprocesare şi depozitare finală. În

practică, combustibilul ars este stocat în piscine cu apă uşoară (normală), de obicei chiar în incinta centralei. Apa

asigură răcirea combustibilului ars şi este un ecran de protecţie împotriva radioactivităţii acestuia. După perioada de

răcire şi diminuare a nivelului de radiaţii, combustibilul ars este stocat (stocare uscată) fie în containere intermediare de

oţel şi beton monitorizate cu atenţie, fie în depozite finale sub formă de puţuri adânci săpate în diferite formaţiuni

geologice.

Reprocesarea combustibilului ars este atractivă deoarece (1) permite reciclarea combustibilul nuclear şi (2) asigură

pregătirea deşeurilor pentru depozitarea finală. Totuşi, experienţa Franţei, de exemplu, a arătat că depozitarea finală

este mult mai economică deoarece reprocesarea combustibilului ars conduce la creşterea de 17 ori a cantităţii de

deşeuri radioactive sub formă lichidă.

Reactoare nucleare naturale

Un reactor nuclear de fisiune natural poate să apară în unele circumstanţe care reproduc condiţiile dintr-un reactor

construit. Singurul reactor nuclear natural cunoscut s-a format acum 2 miliarde de ani la Oklo, în Gabon – Africa.

Asemenea reactoare nu se mai pot forma pe Pământ: dezintegrarea radioactivă pe această durată imensă de timp a

redus proporţia de U-235 în uraniul natural sub limita cerută pentru a susţine o reacţie nucleară în lanţ.

Reactoarele nucleare naturale s-au format atunci când depozitele de minerale bogate în uraniu au fost inundate de apa

freatică, acţionând ca un moderator de neutroni şi determinând iniţierea reacţiei în lanţ.

Aceste reactoare naturale sunt studiate de către oamenii de ştiinţă interesaţi de depozitarea geologică a deşeurilor

radioactive. Respectivele reactoare reprezintă un caz deosebit de studiu al migraţiei izotopilor radioactivi în scoarţa

Pământului, subiect abordat, de altfel, şi de criticii actualei tehnologii nucleare, mai ales în legătură cu depozitarea

deşeurilor radioactive provenite din centralele de putere.