1

Teoriile filosofice muzicale

Teoriile antice
Muzica este o arta ce strabate toate societatile, sub o infatisare, sau alta. Ea este
o arta proteica, predispusa permanent schimbarilor.Muzica de-a lungul istoriei a fost un
element cheie al ritualurilor, al dramelor, fiind creditata cu capacitatea de redare si
influenta a emotiilor umane.
O definitie a muzicii ar lua prea mult, asa cum afirma si Aristotel (n. 384 .Hr. - 7
martie 322 .Hr.): Nu este usor sa se determine natura muzicii, sau de ce cineva ar trebui
sa aiba cunostinta de ea..
Parerile au fost impartite, in privinta necesitatii muzicii in societate.
Democrit, in mod explicit, a negat orice cerinta fundamentala in privinta muzicii.
Confucius ( 551 .Hr 479 .Hr ) a atribuit un rol important muzicii in serviciul ordinii
morale universale.El vedea muzica si guvernarea imbinandu-se armonios, considerand ca
doar un om care intelege muzica poate guverna. Muzica, releva caracterul prin cele sase
emotii : tristete, satisfactie, bucurie, manie, pietate si iubire. Dupa Confucius, armonia
muzicii cu universal, ducea la restaurarea ordinii in lumea fizica.
Muzica a fost importanta si in viata Greciei antice, unde exista un sistem de notatie si
exercitiile muzicale erau o practica curenta. Pentru greci , cuvantul muzica deriva din
genericul unu, referitor la orice arta, sau stiinta, aflate sub egida muzelor. Pitagora (c. 580
.Hr. - c.500 .Hr.) considera muzica un virtual department al matematicii; el a fost primul
numerologist care a impus un fundament pentru acustica.
Platon (cca. 427 .Hr. - cca. 347 .Hr.), ca si Confucius, a privit muzica ca pe o ramura
a eticii si a fost preocupat de a reglementa tonalitatile muzicale.Simplicitatea era de dorit.
In Legile el declara ca trebuie evitate complexitatea rimului si a melodiei pnetru ca
acestea duc la depresii si tulburari. Muzica era divina armonie, ritmul si melodia imitau
miscarea corpurilor ceresti, iar aceste notiuni, ca tot, conturau muzica sferelor si reflectau
ordinea morala a universului. Muzica si gimnastica, intr-o balanta corecta, erau
elementele dezirabile ale educatiei. El trata muzica pamanteana ca pe o umbra a
Idealului.

2
Aristotel a avansat conceptual artei ca imitatie, o ide ce a fost dezvoltata de Plotin
(cca. 205 270). Tot Aristotel credea ca muzica are puterea de a modela caracterele. El a
sustinut cu fervoare un regim musical bogat si a facut distinctie intre teoreticienii muzicii
si cei care o produceau, afirmand ca persoanele ce nu erau implicate, nu puteau judeca
performantele altora.
Aristoxenus of Tarentum, un elev al lui Aristotel, a dat credit considerabil
ascultatorului, oferind

importanta perceptiei acestuia. El a denigrat dominanta

matematica si considerentele acustice, anterior enuntate. Pentru el, muzica avea un rol
emotionant, pentru care erau esentiale auditia si intelectul ascultatorului.Tonurile
individuale puteau fi percepute printr-o stransa relatie cu auditoriul, intr-un context largit.
Aristoxenus a marcat o turnura in teoria muzicala, fiind primul care si-a bazat teoria pe
analiza exercitiilor musicale. In cele doua tratate ale sale, Elementele Ritmului si
Elementele Armoniei , el a sistematizat muzica greceasca, clarificand termenii
definitiilor.
Epicureenii si Stoicii, au adoptat o viziune naturalista asupra muzicii si a functiei
acesteia, acceptand-o ca pe un accesoriu al unei vieti bune. Ei i-au dat mai mult accent
decat Platon, darn nu au plasat muzica in serviciul moderatiei si virtutii.
De o cu totul alta parere a fost Empiricus ( sec. III ), care a spus ca muzica era o arta a
tonurilor si a ritmurilor si ca nu avea sens in afara ei.
Influenta lui Platon in teoriile musicale, a durat aproape un mileniu.Urmanad acelei
perioade, a unor filosofi de necontestat, artistii de mai tarziu au recurs la simplicitate,
ramanand loiali imperativelor platonice.
In sec.XX efectele Greciei antice sunt inca resimtite, prin credinta influentei muzicii
asupra eticii, in ideea posibilitatii explicarii muzicii prin componentele sale, numarul
fiind inclus in aceste componente, in opinia ce sustine specificitatea efectelor si functiilor
ce pot fi marcate in mod adecvat si in observatia recurenta ce remarca conexiunea muzicii
cu emotia umana.
Teoriile moderne

3
Inainte de sec. XIX muzicienii erau rar si teoreticieni. Teoria muzicala se rezuma la
ghidurile tehnice vocale, sau instrumentale, la un set de indicatii privind repetitiile in
biserici, sau teatre, pentru a respecta exigentele acestora.
In sec.XIX, prin pleiada muzicienilor, cum ar fi Carl Maria von Weber, Robert
Schumann, Hector Berlioz, sau Franz Liszt, se impune aparitia unor teorii musicale.
Richard (Wilhelm) Wagner ( 22 mai 1813, Lipsca - 13 februarie 1883, Veneia) se
impune si in teoria muzicii, el fiind foarte activ in acest domeniu. Apare astfel un nou
concept, de compositor- autor. Wagner propuneGesamtkunstwerk,unitatea muzicii, a
teatrului si a artelor vizuale, sinteza artelor.Termenul german este folosit si in arhitectura,
pentru a descrie o cladire, in care design-ul fiecarei componente face parte din intreg.
Gesamtkunstwerk reprezinta arta completa, prin prisma wagneriana. Compozitorul a
perceput ca tragedia greaca avea aceste notiuni fixate, muzica-teatru-dans, dar la un
moment dat, acestea au evoluat separat.El a criticat opera vremii sale, acuzand-o de lipsa
calitatii dramatismului si o mult prea incarcata muzica.
Wagner a plasat pe un loc important plantatia scenica, efectele sonore, aranjarea locurilor
din sala de spectacole. Acestea din urma erau orientate spre scena, astfel incat spectatorul
sa fie complet absorbit in drama muzicala.

Conceptual dinamismului
Ideea de simbolism a muzicii se datoreaza lui Arthur Schopenhauer (17881860) si
Friedrich Nietzche (18441900). Ei au imbogatit teoria muzicii cu un nou concept.,
aducandu-si fiecare contributia, pe cai diferite, dar pastrand credinta aceluiasi principiu
dinamismul. Amandoi au vazut ca muzica este mai aproape de procesul dinamic.

Alte opinii

4
Pentru Arthur Schopenhauer (February 22, 1788 September 21, 1860), muzica este
singura arta ce nu copiaza idei, dar este copie a vointei in sine. De aceea efectul muzicii
este puternic si mai penetrant decat al altor arte, pentru ca ele vorbesc de umbre, in timp
ce ea vorbeste de lucrul in sine.
In contrast Immanuel Kant (22 aprilie 1724, Knigsberg/Prusia Oriental - 12
februarie 1804, Knigsberg), spune despre muzica ca este puternica, iute si infailibila.
Oamenii au cantat, au exersat ani in sir, fara sa-si explice de ce, multumiti de a intelege
prin cant. Ei au renuntat la intelegerea abstracta, in favoarea intelegerii prin practica.
Arthur Schopenhauer ( 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig - 21 septembrie 1860,
Frankfurt am Main), recunoaste conexiunea dintre sentimentele umane si muzica, aceasta
reconstituind toata gama emotiilor adanci, dar intrutotul lipsita de materialitate, in afara
realitatii si foarte indepartata de simtul emotiv.Muzica ce prezinta analogie cu viata
emotionala., este o copie a vointei.
Friedrich Wilhelm Nietzsche ( 15 octombrie 1844, Rcken - 25 august 1900, Weimar)
vede muzica ca fiind Dionysiaca prin excelenta. Nietzche ofera cateva note privind
aspectele matematice ale muzicii si condamna si el, ca si Schopenhauer, pragmatismul
musical, ce abunda de evidente imitatii ale sunetelor naturale.
Eforturile teoreticienilor de a da o apreciere universala asupra muzicii, de a-i explica
efectele, au fost variate , contradictorii si, unele din ele, controversate vehement.

Bibliografie :
Harlow Gale- Schopenhauer- Metaphysics of Music, The Wagner Library, Edition 1.0,
1888