GRIGORE MIHAESCU

IMUNOLOGIE
si
IMUNOCHIMIE

EDITURA UNIVERSITATII DIN BUCURESTI

2001
Referenti stiintifici: Prof. dr. Tatiana Vassu
Prof. dr. Toma Nicolae

© Editura Universitatii din Bucuresti

Sos. Panduri, 90–92, Bucuresti – 76235; Telefon/Fax: 410.23.84
E–mail: editura@unibuc.ro
Internet: www.editura.unibuc.ro

Tehnoredactare computerizata: Victoria Iacob

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale

MIHAESCU GRIGORE
Imunologie si imunochimie / Grigore Mihaescu, Bucuresti:
Editura Universitatii din Bucuresti, 2001
456 p.
Bibliogr.
ISBN 973-575-556-4

57.08
 CUPRINS

Cuvânt înainte 3
Introducere 5
Etapele dezvoltarii Imunologiei ca stiinta 7
Diviziunile Imunologiei 11

Capitolul 1. Caracterizarea generala a antigenelor 13

Modelul general de structura a unui antigen 14
Proprietatile definitorii ale antigenelor 15
Clasificarea si imunogenitatea antigenelor 16
Antigene naturale 16
Antigene moleculare 16
Haptene 22
Antigene corpusculare 23
Antigene artificiale 25
Antigene sintetice 29
Determinantii antigenici 30
Efectul de carrier 32
Factorii care conditioneaza imunogenitatea 33
Antigene endogene 37
Antigene heterofile 38
Adjuvantii 40
Capitolul 2. Imunoglobulinele (Anticorpii) 43
Structura moleculei de imunoglobulina 44
Functiile moleculei de imunoglobulina 49
Heterogenitatea anticorpilor 51
Heterogenitatea izotipica 51
Variantele alotipice 53
Variantele idiotipice 54
IgG 55
IgA 57
Structura moleculei de sIgA 58
Functiile efectoare ale sIgA 61
IgM 63
IgE 65
IgD 66
Interactiuni Ag-Ac 67
Bazele moleculare ale interactiunii Ag-Ac 68
Bazele moleculare ale reactiilor imune încrucisate 71
Exemple de reactii imune încrucisate 72
Capitolul 3. Sistemul imunocitar (limfoid) 75
Mecanisme de aparare la nevertebrate 76
Organizarea sistemului imunitar la vertebrate 78
Limfocitele 79
Limfocitele B 81
Limfocitele T 83
Receptoul de antigen al limfocitelor T (RCT) 84
 Celulele NK 87
Bazele genetice ale diversitatii receptorilor de antigen 88
Mecanismele genetice ale diversitatii imunoglobulinelor 91
Mecanismele genetice ale diversitatii RCTi 98
Dezvoltarea ontogenetica a sistemului imunocitar 100
Rolul bursei lui Fabricius în diferentierea limfocitelor B 103
Diferentierea limfocitelor B la mamifere 104
Timusul la mamifere si rolul lui în diferentierea limfocitelor T 105
Arhitectura timusului 106
Maturarea limfocitelor T în timus 108
Factorii celulari si moleculari ai diferentierii limfocitelor 111
Organele limfoide secundare (periferice) 113
Ganglionii limfatici 116
Splina 119
Sistemul imunitar al mucoaselor 122
Recircularea limfocitelor 128
Bazele moleculare ale fenomenului homing 131
Recircularea limfocitelor în structurile limfoide ale mucoaselor 132
Recircularea limfocitelor în compartimentul tertiar nelimfoid 133

Capitolul 4. Antigenele complexului major de histocompatibilitate 136

Structura moleculara a antigenelor CMH clasa I 137
Structura moleculara a antigenelor CMH clasa II 439
Determinismul genetic al moleculelor CMH 140
Evaluarea diferentelor antigenice ale moleculelor CMH 143
Distributia tisulara a moleculelor CMH si semnificatia lor evolutiva 144
Capitolul 5. Raspunsul imun 146
Particularitatile generale ale raspunsului imun 147
Etapele raspunsului imun 149
Celulele prezentatoare de antigen 150
Prelucrarea antigenelor 152
Rolul moleculelor CMH în prezentarea antigenelor 154
Antigenele exogene sunt prezentate în asociatie cu moleculele CMH II 156
Antigenele endogene sunt prezentate în asociatie cu moleculele CMH I 157

Modelul recunoasterii antigenelor de catre limfocitul T 162

Prezentarea antigenelor în asociatie cu moleculele CD1 163
Activarea limfocitelor T 164
Activarea limfocitelor B 168
Stimularea nespecifica a limfocitelor B 171
Cooperari celulare în elaborarea raspunsului imun 173
Activarea limfocitelor sub actiunea antigenelor timo-independente 174
Activarea limfocitelor B1 175
Efectele stimularii antigenice asupra tesutului limfoid secundar 176
Dinamica raspunsului imun mediat humoral 176
Raspunsul imun humoral secundar 178
Factorii care conditioneaza intensitatea raspunsului imun 182
Anticorpi naturali 184
Biosinteza imunoglobulinelor 186
Catabolismul imunoglobulinelor 187
 Utilizari ale serurilor imune 188
Imunitatea mediata celular 188
Mediatorii moleculari ai reactivitatii imunitare 196
Interleuchine 198
IL-1 198
IL-2 203
Alte citochine 208
Interferonii si mecanismele actiunii lor 209
Activitati biologice efectoare ale interferonilor 211
Bazele moleculare ale activitatii interferonilor 213
Perspectivele producerii si utilizarii interferonilor 217
Bazele celulare si moleculare ale memoriei imunitare 218
Reglarea raspunsului imun 221
Toleranta imunitara 226
Factorii care conditioneaza inducerea starii de toleranta 229
Toleranta fatului 230

Capitolul 6. Surse de gamaglobuline omogene 232

Proteinele de mielom 232
Surse artificiale de gamaglobuline omogene. Tehnologia hibridomului 233
Etapele obtinerii hibridomului 235
Avantajele biotehnologiei hibridomului 239
Aplicatii practice ale AMC 240
Capitolul 7. Mecanisme de aparare antiinfectioasa 243
Raspunsul imun specific antiifectios 244
Structura antigenica a celulei bacteriene 244
Mecanisme prin care microorganismele evita apararea gazdei 247
Raspunsul imun în infectiile virale 249
Raspunsul imun primar 250

Rolul anticorpilor în imunitatea antivirala 251

Imunitatea antivirala mediata celular 254
Mecanisme prin care celulele infectate evita efectorii raspunsului imun 257
Tipurile de imunitate dobândita 258
Imunitatea dobândita artificial activ 260
Vaccinurile 260
Vaccinuri de origine bacteriana 261
Vaccinuri virale 262
Imunitatea dobândita artificial pasiv 269
Rezistenta antiinfectioasa înascuta nespecifica 270
Sisteme celulare cu rol în rezistenta antiinfectioasa nespecifica 275
Sistemul fagocitar mononuclear 276
Receptorii membranari ai macrofagului 280
Activarea macrofagului 282
Endocitoza 283
Rolul macrofagului în apararea fata de bacteriile cu localizare intracelulara288
Alte functii ale macrofagului 291
Sistemul fagocitar polimorfonuclear 292
Diferentierea neutrofilelor 294
Sisteme bactericide active în PMNN 295
 Deficiente functionale ale sistemului PMNN 300
Sistemul complement 301
Mecanismul general de activare a sistemului complement 302
Calea clasica de activare a complementului 303
Sistemul de activare enzimatica 304
Calea alterna a fixarii complementului 308
Functiile complementului 310
Proteine reglatoare ale activitatii sistemului complement 313
Epuizarea experimentala a complementului seric 314
Biosinteza componentelor sistemului complement 315
Rolul complementului în apararea antiinfectioasa 315
Procesul inflamator 317
Diapedeza 318
Chimiotaxia 321
Tipuri de reactii inflamatorii 323
Mediatorii reactiei inflamatorii 324
Rolul citochinelor în procesul inflamator 325
Reactantii de faza cuta 326
Capitolul 8. Reactii imunitare in vivo 332
1. Reactiile de hipersensibilitate 332
Clasificarea reactiilor de hipersensibilitate 333
Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip I 334
Declansatorii 336
Mediatorii reactiilor de hipersensibilitate de tip I 340
Mecanismul celular si molecular al reactiilor de hipersensibilitate tip I 342
Efectele mediatorilor mastocitari 345
Exemple de stari de hipersensibilitate de tip I 345
Testarea starilor atopice 351
Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip II 352
Aloimunizarea post-transfuzionala 354
Aloimunizarea feto-materna în incompatibilitatea Rh 355
Reactia imunoalergica antieritrocitara determinata de medicamente 356
Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip III 358
Epurarea complexelor imune si cauzele persistentei lor în organism 359
Maladii determinate de complexele imune 362
Modelul experimental al complexelor imune 362
Modelul clinic al maladiei cu complexe imune 364
Reactia de hipersensibilitate de tip IV (Hipersensibilitatea intârziata) 366
Declansatorii reactiilor de hipersensibilitate întârziata 366
1. Reactia de hipersensibilitate întârziata de tip tuberculinic 367
Efectorii celulari ai reactiei de hipersensibilitate întârziata 368
2. Reactia de hipersensibilitate întârziata de tip granulomatos 370
Teste in vivo pentru detectarea hipersensibilitatii întârziate 371
3. Hipersensibilitatea de contact (dermatita de contact) 372
2. Conflictul imunitar. Maladiile autoimune 375
Mecanisme ipotetice ale initierii conflictului autoimun 376
Inducerea experimentala a maladiilor autoimune 378
Mecanisme celulare si moleculare ale progresiei maladiilor autoimune 381
Maladii autoimune ale tesutului conjunctiv (colagenoze) 383
Lupusul eritematos diseminat 383
 Artrita reumatoida 386
Biologia moleculara a artritei reumatoide 387
Febra reumatismala 389
Biologia moleculara a maladiilor autoimune cu specificitate de organ 390
Diabetus mellitus insulino-dependent 391
Maladii autoimune tiroidiene 391
Anemia pernicioasa 395
Myasthenia gravis 396
Ciroza biliara primitiva 398
Maladia Addison 399
Boala Crohn si colita ulcerativa 400
Anemiile hemolitice autoimune 400
Purpura trombocitopenica 402
Pemphigus 402

Capitolul 9. Imunodeficientele 404

Imunodeficientele înascute 405
Imunodeficientele dobândite 406
Imunodeficienta consecutiva infectiei cu HIV 407
Capitolul 10. Imunologie tumorala 410

Antigene tumorale 410

Raspunsul imun antitumoral 416
Efectorii raspunsului imun antitumoral 418
Rolul celulelor NK 419
Citotoxicitatea mediata de macrofage 420
Imunitatea mediata de limfocitele T 421
Mecanisme de scapare a celulelor tumorale 422
Abordari terapeutice ale neoplaziilor 424
Capitolul 11. Imunitatea în transplantul de tesuturi si organe 429
Argumente ale rolului reactivitatii imunitare în respingerea grefei 431
Evolutia respingerii grefei de piele 432
Respingerea grefei de rinichi 432
Antigenele declansatoare ale respingerii grefei 433
Teste de histocompatibilitate 436
Xenotransplantarea 437
Imunosupresia 439

Capitolul 12. Interactiunile sistemului imunitar cu sistemul neuroendocrin 442

Rolul hormonilor corticosteroizi în reglarea functiei imunitare 444
Rolul sexosteroizilor 445
Factorii neuroendocrini favorizanti ai maladiilor autoimune umane 447
Bibliografie 449
 CUVÂNT ÎNAINTE

Imunologia este unul dintre domeniile cele mai dinamice ale

stiintelor biologice. Functia imunitara este esentiala pentru organismul
uman si animal si de aceea, disfunctiile imunitare severe sunt
incompatibile cu supravietuirea. Pe de alta parte, activarea neadecvata
a functiei imunitare are drept consecinta initierea sau progresia starilor
patologice de hipersensibilitate si a maladiilor autoimune, ceea ce a
amplificat interesul pentru studiul Imunologiei.
Aceasta lucrare este intitulata Imunologie si Imunochimie, pentru
ca accentueaza în mod deosebit, studiul reactantilor fundamentali ai
imunitatii: antigene si anticorpi. Lucrarea prezinta într-o forma didactica,
foarte accesibila, mecanismele moleculare ale reactivitatii imunitare în
diferitele sale ipostaze: raspunsul imun fata de antigene moleculare,
antigene de natura infectioasa, autoantigene, antigene tumorale sau
antigene de transplantare.
Continutul acestei lucrari este rezultatul cautarilor de-a lungul mai
multor ani si a încercarii de a prezenta într-o forma concisa, coerenta si
unitara, problematica majora a Imunologiei, în contextul dovezilor tot
mai numeroase si mai convingatoare, ca functia imunitara are nu numai
rolul clasic de aparare antiinfectioasa, ci este într-o continua expansiune
a implicarii sale, atât în mentinerea homeostaziei chimice a
organismului, cât si în numeroase stari patologice.
Imunologie si Imunochimie este titlul unei lucrari care si-a propus
ca deziderat, sa consolideze un mod de gândire si de întelegere a
functiei de aparare ca o functie biologica esentiala, a carei activare are
nu numai efecte benefice, dar uneori genereaza manifestari patologice,
asa cum sunt reactiile de hipersensibilitate si conflictele imunitare care
stau la baza progresiei maladiilor autoimune.
În constructia lucrarii Imunologie si Imunochimie am pornit de la
volumul “Imunobiologie” si de la captivantele cursuri tinute, la
începuturile Imunologiei în Facultatea de Biologie a Universitatii
Bucuresti, de Domnul Academician Profesor Doctor Docent G.
ZARNEA, caruia îi aduc un respectuos omagiu pentru generozitatea
efortului constructiv al Domniei Sale, investit în dezvoltarea disciplinelor
microbiologice.
Lucrarea Imunologie si Imunochimie este materializarea eforturilor
de actualizare si conectare cât mai trainica a domeniului, la realitatile
stiintifice ale momentului.
 Lucrarea se adreseaza tuturor studentilor si absolventilor mai noi,
dar mai ales celor vechi, ai facultatilor de Biologie, Medicina umana si
Medicina veterinara, precum si specialistilor ale caror preocupari
profesionale, practice sau teoretice, interfera cu domeniul Imunologiei.
Tin sa multumesc anticipat tuturor acelora care vor studia lucrarea
Imunologie si Imunochimie si vor face observatii critice întemeiate, de
care voi tine seama într-o viitoare editie a acestei carti.

Autorul
 INTRODUCERE

Imunologia studiaza, în primul rând, functia de aparare a

organismului uman si animal, care face parte din categoria functiilor de
relatie si este esentiala pentru supravietuire. Sistemul imunitar este
esential pentru supravietuirea organismelor multicelulare, datorita
agresiunii permanente a agentilor infectiosi (microorganisme si virusuri).
Omul adult poarta pe suprafata mucoaselor si a tegumentului, un numar
urias de celule bacteriene (circa 10 14), mai multe decât propriile celule,
unele având potentialul de a initia procese infectioase.
Disfunctia severa congenitala sau dobândita a functiei imunitare
este incompatibila cu viata.
Termenul de imunitate are o provenienta sociala: în Roma antica,
persoanele scutite de impozite catre stat, erau considerate “imune”.
Sensul termenului s-a extins, ulterior desemnând persoanele scutite de
a suferi efectele infectiei cu agenti patogeni.
Imunologia s-a nascut si s-a dezvoltat ca un domeniu al
Microbiologiei, bazându-se pe cunostiintele si conceptele Patologiei si
Biochimiei.
În sensul clasic, restrâns al notiunii, Imunologia studiaza
reactivitatea organismului animal si uman, consecutiv contactului cu
agentii patogeni, mecanismele elaborarii raspunsului imun, precum si
particularitatile tesuturilor, celulelor si moleculelor care conditioneaza
starea de imunitate. In sens clasic, notiunea de imunitate defineste
starea de nereceptivitate sau de rezistenta a organismului fata de un
agent patogen infectios, în situatia în care sunt îndeplinite conditiile
pentru aparitia unei maladii infectioase. Din acest motiv, Imunologia s-a
dezvoltat ca un domeniu al Microbiologiei.
În conceptia clasica, s-a considerat ca activarea functiei imunitare
are un efect exclusiv benefic, protector pentru organism.
În conceptia moderna, functia imunitara se defineste ca o
proprietate biologica esentiala a organismului uman si animal, care
consta în capacitatea de a diferentia rapid si specific, substantele proprii
de cele straine.
Sistemul imunitar este tolerant fata de substantele proprii,
deoarece “a învatat” sa le recunoasca în timpul vietii embrionare, dar
este dotat cu proprietatea de a recunoaste si de a diferentia prompt
substantele straine, fata de care se activeaza si le îndeparteaza din
organism.
 Toleranta imunitara este rezultatul unui proces de selectie a
clonelor de limfocite, selectie ce are loc în perioada dezvoltarii
embrionare a limfocitelor, ele fiind celulele efectoare ale raspunsului
imun. Selectia consta în eliminarea clonelor de limfocite potential
autoreactive (potential reactive fata de moleculele proprii)
Componentele chimice proprii organismului, pe care sistemul
imunitar le tolereaza, sunt incluse în notiunea de “self” ( self, englez =
propriu), iar cele straine, care se abat de la structura chimica
programata genetic a organismului, poarta denumirea de substante
nonself sau antigene. Astfel, functia imunitara este o functie biologica
esentiala, prin intermediul careia organismele diferentiaza prompt si cu
mare sensibilitate, componentele self de substantele nonself.
Functia imunitara are un rol determinant pentru pastrarea
homeostaziei mediului intern si a individualitatii chimice a fiecarui
organism, prin faptul ca sistemul imunitar recunoaste si tolereaza
moleculele proprii, dar se activeaza la contactul cu substantele straine
care se abat de la programul biochimic tolerat.
Dupa ce învata sa tolereze self-ul, chiar din perioada dezvoltarii
embrionare, functia imunitara realizeaza un permanent “control de
calitate” a moleculelor self.
Asa cum aparatul genetic asigura stabilitatea si integritatea unei
specii ca sistem biologic, sistemul imunitar asigura pastrarea
homeostaziei biochimice a organismului.
Functia imunitara este mediata de molecule cu rol de receptori de
pe suprafata limfocitelor si de molecule solubile în umorile organismelor.
Obiectul de studiu al Imunologiei s-a diversificat odata cu
progresul general al stiintelor biologice si în special, odata cu
aprofundarea cunoasterii functiei de aparare. Începând din anii ’60,
interesul stiintific pentru Imunologie a crescut considerabil din doua
motive:
1) În primul rând s-a demonstrat ca functia imunitara este
esentiala pentru organism, insuficienta sa marind riscul infectiilor cu
microorganisme patogene sau potential patogene, iar disfunctia
imunitara severa este incompatibila cu viata.
2) S-a demonstrat ca activarea functiei imunitare nu este
totdeauna benefica pentru organism, ci uneori, stimularea ei determina
leziuni tisulare severe, chiar ireversibile, asociate cu starile de
hipersensibilitate sau initiaza evolutia unor stari patologice grave, ca de
exemplu, maladiile autoimune. Exemplul clasic este oferit de infectia cu
Mycobacterium tuberculosis sau cu M. leprae. Leziunile tisulare,
materializate în existenta granuloamelor, se datoreaza chiar raspunsului
imun, care este asa de amplu încât produce manifestarile patologice.
Starile de hipersensibilitate definesc o stare de reactivitate
imunitara crescuta si se caracterizeaza prin aceea ca, la primul contact
cu o substanta nonself, nu se produce un raspuns imun detectabil, ci
organismul dobândeste o stare speciala de sensibilizare imunitara fata
de un antigen. La contactul secundar ulterior, chiar cu cantitati foarte
mici ale antigenului sensibilizant, organismul raspunde cu manifestari
patologice de intensitati variabile, al caror rezultat final poate fi fatal. Asa
se întâmpla în starile de hipersensibilitate (alergii) la polen, la diferite
medicamente (de exemplu, penicilina), la veninul insectelor sau la
diferite substante alimentare. Modificarile patologice consecutive
alergiilor pot fi locale sau generalizate.
Un domeniu vast, în continua expansiune, dar relativ recent al
Imunologiei îl constituie maladiile autoimune. In esenta, maladiile
autoimune semnifica întreruperea starii de toleranta perfecta pe care
sistemul imunitar o manifesta fata de componentele self. Datorita unor
stari fiziologice legate de procese de îmbatrânire, unor procese
infectioase, datorita unor procese patologice degenerative sau ca
urmare a utilizarii substantelor medicamentoase, în organism se produc
modificari chimice tisulare care sunt detectate de celulele sistemului
imunitar. Consecinta este declansarea unui raspuns imun fata de
componentele self modificate chimic. Astfel se initiaza un conflict
autoimun, în cursul caruia sistemul imunitar genereaza efectorii sai –
celule activate si molecule – care recunosc specific moleculele self
modificate.
Respingerea grefelor de tesuturi si organe este consecinta
activarii functiei imunitare. Antigenele tesutului grefat, solubile sau fixate
pe suprafata celulelor din grefa, activeaza limfocitele (celulele efectoare
ale raspunsului imun). Autogrefele sunt totdeauna tolerate. În conditiile
unei reactivitati imunitare normale, alogrefele si xenogrefele sfârsesc
prin a fi respinse. Cu cât diferentele genetice si implicit biochimice între
organismul donor si cel receptor de grefa sunt mai accentuate, cu atât
grefa este respinsa mai repede.

Etapele dezvoltarii Imunologiei ca stiinta

Imunologia este o stiinta relativ tânara, care a aparut initial ca un
domeniu a Microbiologiei, care la începuturile sale a studiat
mecanismele reactiilor de aparare a organismului uman si animal fata
de agresiunea infectioasa. Imunologia a fost fundamentata de
descoperirile lui Pasteur si Metchnikoff si pastreaza înca legaturi de
esenta cu disciplina mama - Microbiologia, desi astazi ea este una dintre
ramurile cele mai importante si mai dinamice ale stiintelor biologice.
Aparitia Imunologiei ca stiinta a fost precedata cu milenii, de
observatii empirice referitoare la faptul ca vindecarea unor maladii
infectioase era urmata de o stare de rezistenta permanenta la reinfectie
sau cel mult de forme usoare de îmbolnavire. Cu 2-3 secole î.C., în
China si India s-a observat ca unele maladii foarte grave (variola, pesta,
ciuma), lasa în urma o stare de rezistenta permanenta la reinfectie sau
cel mult, persoanele faceau forme foarte usoare de îmbolnavire.
În infectia variolica, apar leziuni caracteristice mai ales pe
tegumentul fetei. Mai întâi apar vezicule mici, pline cu lichid clar, al caror
continut se tulbura datorita infiltratului celular si fac crusta, iar dupa
vindecare, lasa o cicatrice ce se pastreaza toata viata (varsat de vânt).
S-a trecut la infectarea artificiala a persoanelor sanatoase în scopul
declansarii unei îmbolnaviri usoare, care sa instaleze starea de
imunitate. Practica variolizarii prin prizarea pe nas a mojaratului de
cruste uscate, recoltate de la cei trecuti prin boala, era însotita de infectii
grave, datorita cantitatii mari de virus inhalat.
În 1418, procedeul variolizarii a fost introdus în Anglia de Mary
Wortley Montagu si s-a practicat o perioada, cu toate riscurile
îmbolnavirii cu severitate necontrolata.
Vaccinarea antivariolica a fost introdusa de E. Jenner (1796). Ca
vaccin, el a utilizat un virus de la bovine (cowpox). Metoda s-a bazat pe
observatia empirica a rezistentei în cursul marilor epidemii de variola, a
mulgatorilor care fusesera infectati cu virusul cowpox. Acesta, produce o
infectie pustulara si fiind înrudit antigenic cu virusul variolei, confera
protectie antivariolica. Vaccinarea persoanelor sanatoase s-a facut cu
lichidul recoltat din pustulele de pe ugerul vacilor.
Perioada stiintifica a Imunologiei a fost inaugurata de L. Pasteur,
prin descoperirea unor vaccinuri cu o larga aplicatie practica. Denumirea
de “vaccin” a fost data de Pasteur, în amintirea produsului recoltat de
Jenner din leziunile de pe ugerul vacii. Denumirea s-a pastrat pentru
toate produsele folosite în practica, pentru a crea o stare de rezistenta
preventiva fata de eventualul contact cu agentul patogen.
Pasteur a fundamentat stiintific practica producerii si utilizarii
vaccinurilor. El a demonstrat ca proprietatile biologice (patogenitatea si
virulenta) bacteriilor si virusurilor patogene nu sunt fixe. In anumite
conditii, aceste proprietati se pot diminua prin anumite artificii de
tehnica, asa încât un agent virulent care de regula determina o infectie
mortala, poate fi transformat într-un agent care produce o infectie
usoara, fara semne clinice, dar creeaza o rezistenta foarte solida.
Vaccinurile atenuate îndeplinesc aceste deziderate. Pasteur a atenuat
virulenta agentilor patogeni prin doua metode: prin învechirea culturilor
si prin cultivarea la temperaturi ridicate. Pasteur a descoperit trei
vaccinuri: al holerei gainilor, al antraxului la ovine si al rabiei.
Agentul patogen al holerei gainilor – Yersinia pestis – este o
bacterie foarte virulenta. Un inocul de câteva celule este suficient pentru
a produce îmbolnavirea si moartea organismelor sensibile. Cultura
virulenta de Yersinia, prin mentinere la temperatura camerei (învechire)
se atenueaza si dupa inoculare la gainile normale, nu mai produce
îmbolnavirea. Pasarile inoculate cu cultura bacteriana atenuata, devin
rezistente la reinfectia cu o cultura virulenta, spre deosebire de pasarile
lotului martor, care se îmbolnavesc si mor. Cultura bacteriana veche a
creat o stare de imunitate, adica a avut rolul unui vaccin. Atenuarea
virulentei prin învechirea culturii este un proces necontrolat si probabil
se datoreaza modificarilor biochimice sau genetice ale celulelor, sub
influenta produselor de catabolism acumulate în mediul de cultura sau
se datoreaza epuizarii mediului în substantele esentiale pentru crestere.
Agentul patogen al infectiei carbunoase (anthrax) este Bacillus
anthracis, o bacterie sporulata. Sporul se formeaza la 37 o. Cultura
bacteriana crescuta la 42 o, îsi modifica proprietatile biologice, pierde
capacitatea de sporulare (devine asporogena). Aceste modificari se
însotesc de pierderea progresiva a virulentei. Incubarea la 42 o este o
modalitate a obtinerii dintr-o cultura virulenta, a unei culturi cu virulenta
progresiv atenuata pentru organismul gazda(oaie, iepure, cobai,
soarece).
Carbunele este o boala grava a oilor, ce se transmite si la om.
Pasteur a imaginat o schema de vaccinare a ovinelor, începând cu un
inocul bacterian virulent pentru soarece si continuând cu inocul
bacterian cu virulenta mai mare. A creat o stare de imunitate a ovinelor,
carora le-a conferit rezistenta la bacteriile foarte virulente.
Agentul infectios al rabiei nu a fost evidentiat de Pasteur. Autorul a
utilizat tesut nervos medular sau creier de la iepurele infectat
experimental, pe care l-a modificat prin uscare în prezenta potasei
caustice. A obtinut un vaccin care, administrat cât mai repede dupa
muscatura animalului rabid, creeaza o stare de rezistenta, în absenta
careia infectia rabica evolueaza invariabil spre moarte.
Cercetarile lui Pasteur au pus bazele Imunologiei medicale si ale
obtinerii si utilizarii pe baze stiintifice a vaccinurilor. A urmat o perioada
în cursul careia s-au înregistrat progrese importante în obtinerea si
administrarea vaccinurilor.
Bazele conceptului imunitatii humorale au fost puse de Behring si
Kitasato (1890), care au evidentiat anticorpii serici, dupa imunizarea
animalelor de laborator. Serurile imune pot fi folosite în scop terapeutic
pentru a stopa sau a atenua evolutia unei boli infectioase, cu conditia ca
administrarea acestor seruri sa fie foarte precoce. In 1923, Behring a
organizat productia de seruri imune, preluata de Institutul Pasteur din
Paris (înfiintat în 1894) si apoi de Institutul Babes si de Institutul
Cantacuzino.
În 1894, Pfeiffer a descris fenomenul de bacterioliza, demonstrând
ca serul sanguin al animalelor imunizate are proprietatea de a provoca
liza celulelor bacteriene. El a demonstrat ca bacterioliza necesita doua
componente: serul sanguin al animalului imunizat si o picatura de ser
proaspat de cobai. Procesul este foarte specific: serul produce numai
liza celulelor bacteriene care au specificitate fata de anticorpii serici.
J. Bordet a evidentiat ca fenomenul lizei se produce si în cazul
hematiilor, daca sunt puse în contact cu serul sanguin de la iepurele
imunizat cu hematii, la care se adauga ser proaspat de cobai, în care se
gaseste complementul (alexina).
Conceptul imunitatii mediate celular a fost formulat de Metchnikoff
(1891). El a evidntiat ca în organism exista o serie de celule
specializate, cu capacitatea de a recunoaste celulele straine si de a le
îngloba prin procesul de fagocitoza, care sunt digerate si eliminate din
celula fagocitara. Metchnikoff a facut observatii pe crustaceul Daphnia
magna, ale carui celule fagocitare înglobeaza si digera sporii fungici
(Monospora bicuspidata). Când infectia cu spori este masiva,
capacitatea de aparare a organismului este depasita si gazda moare.
Cele doua doctrine ale fenomenului imunitar, care s-au confruntat
prin reprezentantii lor, au fost unificate de Wright (1903). El a
demonstrat existenta în ser a unor anticorpi naturali denumiti opsonine,
care actioneaza în cooperare cu fagocitele.
În 1930, K. Landsteiner a evidentiat o structura antigenica pe
suprafata hematiilor umane si a stabilit existenta sistemului antigenic
ABO, precum si a normelor ce trebuie respectate în practica transfuziei
de sânge.
Ramon (1925) a demonstrat ca unii agenti patogeni (ca de
exemplu, al difteriei, al tetanosului) produc toxine foarte puternice.
Aceste toxine au un potential foarte ridicat: cantitati foarte mici de toxine
sunt suficiente pentru a provoca moartea animalelor de experienta.
Tratarea preparatului de toxina cu formol 4% o si mentinerea
amestecului la 39 o pentru o perioada de timp, este urmata de pierderea
completa a proprietatilor toxice. Preparatul atoxic este inofensiv si poate
fi administrat în cantitati relativ mari, fara sa determine efecte
patologice. Preparatul atoxic îsi pastreaza proprietatile imunogene si
induce o stare de rezistenta a organismelor imunizate. Sub actiunea
combinata a formolului si temperaturii, toxinele difterica si tetanica au
fost transformate în anatoxine.
Cercetarile de biochimie(1930-1950) au permis elucidarea
structurii moleculare a antigenelor, a imunoglobulinelor si a haptenelor.
Studiul mecanismelor celulare ale proceselor imunitare
(1950-1980) este marcat de progresele biologiei moleculare si de
interferenta cu Virologia, Microbiologia, Biologia celulara, Biofizica ,
Biochimia, Genetica. S-a evidentiat rolul esential al limfocitului în
fenomenele imunitare, precum si rolul plasmocitelor în sinteza si
secretia anticorpilor.
Mc Farlane Burnet (1959) a elaborat teoria selectiei clonale a
raspunsului imun, iar J.F.A.P.Miller (1960) a stabilit rolul esential al
timusului în dobândirea competentei functionale a limfocitelor T.
R. Good (1960) a evidentiat rolul bursei lui Fabricius în geneza
sistemului imunitar la pasari.
J. Dausset (1954) a demonstrat ca pe suprafata celulelor oricarui
organism se gaseste o serie de molecule (antigene), care confera
fiecarui organism o individualitate antigenica unica. Datorita acestor
antigene, reactiile care sunt determinate de o grefa de tesut sau de
organ, pot evolua în mod diferit: între organismele foarte înrudite, grefa
prinde foarte bine, iar o grefa între organisme cu diferente majore de
ordin genetic, produce o reactie de respingere, care este cu atât mai
rapida cu cât diferentele antigenice sunt mai mari. Antigenele suprafetei
celulare care confera individualitate biochimica unica fiecarui organism,
se numesc antigene de histocompatibilitate. Evaluarea diferentelor celor
doi parteneri (donor si receptor) în ceea ce priveste moleculele de
histocompatibilitate, este esentiala înainte de grefarea organului.
Dupa 1970, studiul sistemului imunitar corespunde unei abordari
integratoare. Dupa opinia lui N. K. Jerne (1985), “imunologia si-a pierdut
statutul de disciplina izolata, fiind pe cale de a fi absorbita de biologia
clasica”.
Dupa 1980, Imunologia s-a diversificat si s-a aprofundat, dar în
acelasi timp este mai unificata ca oricând, sub imperativul numitorului
comun al întelegerii functiei imunitare la nivel molecular. Abordarile
moleculare vor sta la baza tuturor cercetarilor viitoare, legate de functia
imunitara.
În perspectiva, orizontul de evolutie a Imunologiei se extinde
asupra întelegerii genelor codificatoare ale moleculelor efectoare si
reglatoare ale raspunsului imun si ale mecanismelor actiunii lor. Astfel
vom întelege diferentierea limfocitelor, activarea lor, mecanismele
sintezei, secretiei, recircularii limfocitelor si mecanismele actiunii
moleculelor efectoare. Ar urma utilizarea cunostiintelor imunologice
pentru prevenirea maladiilor cu substrat imunitar (alergii, maladii
autoimune), pentru prevenirea respingerii grefelor de tesuturi si organe
si pentru imunoterapia neoplaziilor. Va fi o perioada a reîntoarcerii
aplicarii Imunologiei moleculare, la nivelul întregului organism.

Diviziunile Imunologiei
Imunologia s-a nascut ca un domeniu al Microbiologiei si s-a
dezvoltat ca un domeniu al Bacteriologiei medicale, cu care a ramas în
raporturi de dependenta pâna catre anul 1960. Treptat însa, prin
acumularea unui volum mare de date stiintifice care au demonstrat
interventia functiei imunitare si a reactiilor imune în numeroase
fenomene normale si patologice, Imunologia a devenit o stiinta de sine
statatoare. Consecinta fireasca a implicarii functiei imunitare într-o
multitudine de procese normale si patologice, a fost aceea ca din
domeniul Imunologiei s-au desprins ramuri care, la rândul lor, tind sa
aiba o existenta autonoma.
Imunobiologia este cea mai cuprinzatoare dintre ramuri. Ea
studiaza fenomenele imunitare ca manifestari ale unei functii biologice
esentiale – functia de aparare. Studiaza substratul biologic al
raspunsului imun (celulele imunitare, originea si mecanismele
diferentierii lor, factorii celulari si humorali care asigura diferentierea lor),
mecanismele celulare si moleculare ale biosintezei anticorpilor, explica
implantarea celulelor tumorale si geneza cancerului clinic în conditiile
actiunii efectorilor sistemului imunitar. Studiaza mecanismele imunitare
ale respingerii grefelor de tesuturi si organe, mecanismele reactivitatii
imunitare în filogenie si ontogenie, precum si bazele celulare si
moleculare ale starilor de hipersensibilitate si ale maladiilor autoimune.
Imunochimia este o disciplina de granita ce apartine Imunologiei si
Biochimiei, care studiaza functia imunitara sub aspect biochimic.
Preocuparea esentiala a constat în studiul chimiei antigenelor si
anticorpilor si al mecanismului lor de interactiune în reactia
antigen-anticorp. Datele referitoare la structura chimica a antigenelor si
anticorpilor au pus bazele Imunochimiei, dar ulterior, domeniul si-a largit
sfera de activitate si studiaza urmatoarele aspecte:
- factorii moleculari ai raspunsului imun si în special ai imunitatii
mediate celular;
- moleculele de histocompatibilitate;
 - markerii antigenici specifici diferitelor populatii de celule
limfoide;
- moleculele cu functie de receptor de antigen, pe suprafata
celulelor limfoide;
- factorii de cooperare celulara în cursul elaborarii raspunsului
imun (interleuchine);
- componentele complementului etc.
Termenul de Imunochimie a fost introdus de chimistul suedez
Arrhenius (1907). El si-a intitulat astfel studiul cu privire la reactiile
chimice care se produc în organismul uman si animal, dupa imunizare.
Fondatorul Imunochimiei este P. Ehrlich. El a introdus metode
cantitative în studiul reactiilor antigen-anticorp si a elaborat o teorie
generala asupra recunoasterii imune (teoria catenelor laterale sau a
receptorilor). Dupa 1950, Imunochimia s-a dezvoltat spectaculos,
datorita descoperirilor din domeniul biochimiei, datorita utilizarii unor
metode fizico-chimice de analiza a macromoleculelor si prin aplicarea
acestora la domeniul Imunologiei. S-a nascut un set de metode, în
esenta biochimice, puse în slujba analizei moleculelor implicate în
functia imunitara. Domeniul s-a numit analiza imunochimica si utilizeaza
metode care deriva din îmbinarea tehnicilor fizico-chimice cu cele
imunologice. Imunochimia este deservita de metoda imunodifuziei,
imunofluorescentei, RIA, ELISA, dializa la echilibru etc. Efectul utilizarii
acestor metode de investigare a fost cunoasterea mecanismelor
moleculare care stau la baza raspunsului imun, îndeosebi humoral si
aplicarea în laboratorul clinic, a unor noi metode de diagnostic.
În clinica, studiile de Imunochimie au propus noi metode de
tratament, bazate pe interactiunea unor molecule cu rol de vehicul
pentru anticorpi, cu receptorii unor celule tinta (imunotoxine).
Imunogenetica studiaza determinismul genetic al raspunsului
imun: mecanismele genetice care asigura diversitatea anticorpilor si a
antigenelor de histocompatibilitate.
Imunohematologia s-a nascut odata cu stabilirea diferentelor
antigenice ale eritrocitelor umane si cu precizarea grupelor sanguine (K.
Landsteiner, 1901) si s-a dezvoltat dupa ce s-a stabilit existenta unor
diferente fine între diferite tipuri de eritrocite si, în special, dupa
descoperirea factorului Rh si a rolului sau în patologia sarcinii.
Imunologia medicala umana si veterinara s-a dezvoltat în trei
directii:
- directia profilactica, orientata spre descoperirea si producerea
unor noi vaccinuri, capabile sa creeze o stare de rezistenta. Ea se
preocupa, de asemenea, de schemele de vaccinare, de posibilitatea
asocierii diferitelor vaccinuri si de posibilitatea stimularii raspunsului
imun cu ajutorul adjuvantilor;
- directia terapeutica studiaza posibilitatea obtinerii serurilor
imune. Ele contin anticorpi si se administreaza organismelor care
prezinta riscul îmbolnavirii prin infectii;
- directia diagnosticului studiaza posibilitatea identificarii agentilor
etiologici ai diverselor maladii infectioase, cu ajutorul reactantilor
imunologici (seruri imune si antigene).
Imunopatologia studiaza fenomenele imunitare în relatie cu diferite
maladii. In multe situatii patologice, raspunsul imun (activarea functiei
imunitare) are efecte defavorabile, prejudiciante asupra organismului.
Raspunsul imun se instituie drept cauza, dar în special ca mecanism,
pentru producerea unor manifestari patologice. Afectiunile generate de
activarea sistemului imunitar (imunopatii) se grupeaza în doua categorii:
- starile de hipersensibilitate(alergiile);
- maladiile autoimune.
Imunopatologia studiaza, de asemenea, imunodeficientele
(înascute si dobândite), imunitatea de transplant si imunitatea
antitumorala, raspunsul imun în maladiile infectioase virale si
bacteriene, precum si în maladiile parazitare.
Serologia (Imunoserologia) s-a dezvoltat ca o ramura practica,
dedicata studiului tehnicilor de explorare a reactiilor imune in vitro.
Capitolul 1

CARACTERIZAREA GENERALA
A ANTIGENELOR
GR. MIHAESCU, CAMELIA MIHAESCU

Conventional, antigenele se definesc ca substante straine, care,

consecutiv introducerii în organismul uman sau animal pe o cale
parenterala (alta decât cea digestiva), declanseaza sinteza anticorpilor
cu care se combina specific. Definitia este incompleta din câteva motive.
1. Calea digestiva de administrare a antigenelor nu exclude
totdeauna posibilitatea declansarii raspunsului imun. Pentru agentii
infectiosi care se multiplica în tractul digestiv, administrarea orala
asigura o buna imunizare (de exemplu, vaccinul polio se administreaza
oral, desi calea parenterala este mai eficienta).
2. Unele substante nonself sunt în mod eronat considerate ca
neantigenice, deoarece, desi in vivo stimuleaza reactivitatea imunitara si
induc sinteza unei cantitati mici de anticorpi, in vitro nu produc reactii
vizibile antigen-anticorp.
3. Fata de unele antigene, organismele nu declanseaza raspunsul
imun, ci manifesta o stare de toleranta.
4. Unele molecule în stare nativa nu induc un raspuns imun, ci
numai dupa cuplarea covalenta cu o molecula purtator. Molecula nativa
îsi pastreaza proprietatea de a se combina specific cu anticorpii
sintetizati. Astfel de molecule se numesc haptene.
J. F. Bach (1976) defineste antigenele ca fiind molecule care,
consecutiv introducerii în organism pe o cale adecvata, induc un
raspuns imun materializat prin proliferarea celulelor limfoide si sinteza
moleculelor de recunoastere (anticorpi si receptori celulari), cu care se
combina in vivo si in vitro.

Modelul general de structura a unui antigen

O molecula antigenica este alcatuita din doua componente;
- componenta purtator (“carrier”), care corespunde celei mai mari
parti a moleculei:
gruparile determinante de specificitate sau epitopi, localizate pe
suprafata componentei purtator si formate din secvente specifice de
monomeri. Epitopii, prin secventa proprie a monomerilor si prin
configuratia spatiala specifica, confera individualitate chimica si
specificitate antigenica moleculei nonself. Gruparile determinante de
specificitate sunt echivalentii moleculari si functionali ai haptenei.

Fig. 1. Modelul general de structura a unui antigen. Cea mai mare parte a oricarei
molecule antigenice este reprezentata de gruparea carrier, pe care sunt localizati
epitopii cu diferite configuratii spatiale, stimulatori ai reactivitatii imunitare. Unii epitopi
pot fi unici, iar altii sunt multipli. Uneori, epitopii stimuleaza sinteza anticorpilor cu
afinitati diferite.

Gruparile determinante de specificitate se gasesc în numar

variabil pe suprafata purtatorului si pot fi identice atât în ceea ce priveste
compozitia chimica, cât si configuratia spatiala (ca în cazul antigenelor
polizaharidice cu epitopi repetitivi) sau sunt diferite, atât ca secventa a
monomerilor cât si în privinta configuratiei spatiale.

Proprietatile definitorii ale antigenelor

În studiile experimentale asupra imunogenitatii unor molecule

sintetice, M. Sela (1969) a descris doua proprietati esentiale ale
antigenelor:
1. Imunogenitatea sau antigenitatea este proprietatea unui antigen
complet, format din gruparea carrier si epitopi, de a declansa un
raspuns imun, humoral sau celular, ori de câte ori patrunde în organism
pe o cale adecvata. Proprietatea de imunogenitate este asociata cu
gruparea carrier a moleculei de antigen, grupare care într-o oarecare
masura influenteaza si specificitatea anticorpilor.
2. Specificitatea defineste capacitatea antigenului întreg sau
numai a epitopilor sai de a se combina specific cu anticorpii sau cu
receptorii celulari a caror sinteza a fost indusa. Proprietatea de
specificitate este dependenta, în primul rând de epitopi, dar este
influentata într-o masura mai mare sau mai mica si de gruparea carrier.
Notiunea de imunogen, uneori, este distincta de aceea de antigen.
Notiunea de imunogen este mai restrictiva si semnifica proprietatea unei
substante, în stare nativa, de a stimula raspunsul imun, fara sa necesite
conjugarea cu o alta molecula.
Notiunea de antigen este mai larga, deoarece desemneaza
molecule nonself care sunt imunogene în stare nativa sau devin
imunogene dupa conjugarea cu o molecula purtator. Antigenul poate fi
uneori inacapabil, în forma sa nativa, sa stimuleze raspunsul imun.

Clasificarea si imunogenitatea antigenelor

Dupa originea lor, antigenele sunt exogene si endogene.

Antigenele exogene sunt cele mai numeroase si pot fi împartite în
trei categorii: 1) naturale; 2) artificiale; 3) sintetice.

Antigene naturale
Antigenele naturale formeaza categoria cea mai cuprinzatoare.
Aici sunt incluse toate macromoleculele naturale din virusuri,
microorganisme, fungi, plante si animale.
Dupa dimensiuni se disting antigene moleculare (“solubile”) si
antigene corpusculare.
Antigenele moleculare (solubile) constituie gruparea cea mai
numeroasa, care include toate tipurile de macromolecule: proteine,
polizaharide, lipide, acizi nucleici .
Antigenele corpusculare (“insolubile”) sunt reprezentate de virusuri
si de celule (procariote si eucariote).

Antigenele moleculare
Cele mai studiate antigene sunt proteinele si polizaharidele, la
care se adauga conjugatele: glicoproteine, nucleoproteine, lipoproteine,
peptidoglicani, glicolipide.
Proteinele sunt cele mai numeroase si mai importante antigene
moleculare. Diversitatea lor chimica, generata de variatia secventei de
aminoacizi este uriasa. Practic, fiecare tip de molecula proteica nonself
din lumea vie este un antigen pentru organismul animal si uman,
deoarece are o secventa unica de aminoacizi, care determina o
structura secundara si tridimensionala proprie si implicit, existenta unor
epitopi proprii ca secventa a aminoacizilor si conformatie spatiala.
Imunogenitatea este o proprietate generala a proteinelor, a celor
cu rol structural (colagenul, cheratina, elastina, fibroina viermelui de
matase, proteinele capsidei virale), a celor cu rol functional (miozina,
actina, albumina, hemoglobina, mioglobina, enzime, hormoni,
imunoglobuline), a celor cu rol de depozit de aminoacizi(ovalbumina,
cazeina, gliadina – din semintele de grâu). Toate proteinele si
polipeptidele cu o greutate moleculara mai mare de 1000 D sunt
imunogene, într-o masura mai mare sau mai mica.
De cele mai multe ori, pentru antigenele proteice, nu se face
distinctia dintre epitopii inductori ai raspunsului imun si gruparea carrier,
deoarece proteinele poseda un spectru continuum de determinanti
antigenici, ce corespund unor secvente discrete ale suprafetei
moleculare localizate în zonele cele mai expuse contactului cu receptorii
sistemului imunitar. Antigenitatea moleculelor globulare este
determinata adeseori, de configuratia lor spatiala, rezultata din plierea
tridimensionala. Pentru cele mai multe proteine globulare (mioglobina,
hemoglobina, lizozimul, ribonucleaza etc.), aproape toti determinantii
antigenici sunt conformationali, adica sunt rezultatul plierii spatiale a
moleculei, iar altii sunt secventiali, adica sunt reprezentati de o secventa
particulara de aminoacizi. Moleculele proteice fibrilare (cheratina,
colagenul, fibroina) au configuratii mai simple decât cele globulare,
catenele lor fiind aranjate sau rasucite pe o singura dimensiune.
Determinantii antigenici ai acestor proteine sunt secventiali, formati din
3-6 aminoacizi.
Sistemul imunitar al unui organism recunoaste un numar limitat de
determinanti antigenici ai unei molecule proteice. Epitopii,
conformationali sau secventiali, care stimuleaza raspunsul imun in vivo,
iar in vitro induc proliferarea limfocitelor, se numesc epitopi dominanti. O
parte a determinantilor antigenici ai unei molecule native, cel mai
adesea, sunt neimunogeni (imunosilentiosi), nefiind accesibili sistemului
imunitar al organismului, dar se pot exprima într-un anumit set de
conditii de imunizare (gazda, adjuvant etc.). Acestia sunt epitopi interni
ai proteinelor globulare. Un determinant intern poate fi silentios în
molecula nativa, dar devine imunostimulator dupa clivarea enzimatica a
moleculei, in vivo sau in vitro. De aceea, M. Sela a recomandat
utilizarea termenului de “grupare imunodominanta”, pentru epitopul sau
epitopii care se exprima în anumite conditii(gazda, adjuvant, cale de
administrare) si determina specificitatea raspunsului imun.

Fig. 2. Epitopii dominanti sunt localizati la suprafata moleculei globulare. Epitopii

subdominanti devin accesibili dupa clivarea moleculei în etapa prelucrarii în macrofag,
iar epitopii criptici sunt inaccesibili fenomenului de recunoastere imunitara.

Imunogenitatea antigenelor proteice se modifica în diferite conditii.

Denaturarea moleculelor native sub actiunea agentilor chimici si a

caldurii, modificarea configuratiei moleculei sub actiunea agentilor
reducatori sau hidroliza enzimatica, modifica imunogenitatea. Anticorpii
specifici fata de proteina nativa precipita slab sau de loc proteina
denaturata termic sau chimic.
Formaldehida si glutaraldehida sunt agenti de legare încrucisata a
moleculelor proteice, constituind retele multimoleculare stabile. Acesti
agenti produc denaturarea proteinelor si modifica functiile celor cu
activitate biologica (toxine, enzime). Astfel, exotoxinele tratate cu
formaldehida, îsi pierd proprietatile toxice, dar ramân imunogene.
Formaldehida si glutaraldehida se folosesc pentru conservarea
antigenelor cu greutate moleculara mica (peptide), dar sunt mai putin
utilizate pentru conservarea proprietatilor antigenice ale moleculelor
mari. Agentii chimici de legare încrucisata modifica imunogenitatea
moleculelor proteice prin schimbarea conformatiei moleculei si
mascarea epitopilor sau prin modificarea chimica a aminoacizilor
epitopului.
Denaturarea semnifica deplierea structurii rasucite a moleculelor
proteice si are loc prin modificarea pH, prin încalzire, prin reducerea
legaturilor S-S sub actiunea ureii si a beta-mercaptoetanolului sau a
acidului performic. Prin denaturare, proteina îsi pierde nu numai functia
biologica, dar îsi modifica specificitatea antigenica. De exemplu, cele 4
punti S-S ale RN-azei, între resturile de cistina, sunt reduse de
b-mercaptoetanol si transformate în 8
resturi de cisteina, cu pierderea totala a activitatii enzimatice. Anticorpii
fata de RN-aza pancreatica bovina nativa nu precipita moleculele de
RN-aza denaturata prin reducerea legaturilor S-S. Invers, anticorpii fata
de RN-aza denaturata, nu precipita RN-aza nativa. Modificarea
specificitatii anticorpilor sugereaza ca reducerea legaturilor S-S
determina pierderea epitopilor conformationali.
Proteinele denaturate reverseaza greu la forma nativa, chiar prin
restabilirea conditiilor de mediu.
Hidroliza enzimatica modifica configuratia spatiala a moleculelor
proteice native si diminua imunogenitatea lor, cu atât mai mult cu cât
fragmentele rezultate au dimensiuni mai mici. Prin clivare enzimatica se
anuleaza imunogenitatea epitopilor conformationali si se releva epitopi
care în molecula nativa au statutul de epitopi criptici.
O atentie speciala s-a acordat studiului imunogenitatii unor
proteine ale caror proprietati biologic-active sunt usor de evaluat:
enzime, inhibitori enzimatici, hormoni proteici, toxine, imunoglobuline (în
calitatea lor de antigene), proteine ale capsidei sau ale învelisului viral.
Enzimele sunt antigenice, indiferent de originea lor. Reactia
moleculelor de enzima cu anticorpii specifici a constituit o modalitate de
determinare a pozitiei epitopilor. Anticorpii fata de diferiti epitopi ai
moleculei de enzima modifica în grade foarte diferite activitatea ei
catalitica. Daca anticorpii sunt specifici fata de epitopi localizati la nivelul
situsului activ al enzimei, molecula îsi pierde activitatea fata de substrat,
deoarece legarea anticorpilor la situsul activ inhiba competitiv legarea
moleculelor de substrat. Gradul de inhibitie a activitatii enzimatice este
cu atât mai accentuat, cu cât molecula este mai mare. Efectul inhibitor
al anticorpilor nu se produce daca enzima a legat deja substratul
specific. Daca gruparile determinante de specificitate ale moleculei de
enzima sunt situate în afara situsului catalitic, activitatea enzimei este
partial inhibata, datorita modificarilor conformationale care survin dupa
reactia antigen-anticorp, sau ramâne intacta. Foarte rar, complexul
enzima-anticorp are un efect catalitic superior, comparativ cu enzima
nativa.
Hormonii sunt molecule slab imunogene, datorita uniformitatii
relative a structurii lor chimice în regnul animal. Anticorpii specifici fata
de majoritatea hormonilor proteici se obtin prin asocierea lor prealabila
cu adjuvantul Freund. Imunogenitatea hormonilor este într-o relatie
directa cu gradul deosebirilor chimice existente între hormonul exogen si
hormonul produs de organismul receptor. Consecinta este sinteza
anticorpilor antihormon.
Proprietatile antigenice ale insulinei sunt bine cunoscute, datorita
utilizarii clinice a hormonului. Molecula de insulina este alcatuita din
doua catene polipeptidice, cu un numar total de 51 de aminoacizi: 21 ai
catenei A si 30 ai catenei B. Cele doua catene sunt reunite prin punti
S-S. Structura moleculelor de insulina de la diferite specii este foarte
asemanatoare, 47 din cei 51 de aminoacizi fiind identici. Deosebirile se
gasesc în catena A pentru aminoacizii 8, 9 si 10 (la bovine Ala, Ser, Val,
la om sunt Thr, Ser, Ile, iar la ovine Ala, Gly, Val). In catena B, diferenta
este limitata la aminoacidul
C-terminal. Aceste mici diferente ale secventei de aminoacizi nu
modifica functia hormonului. De aceea, insulina, indiferent de
provenienta, este la fel de eficienta pentru tratamentul diabetului uman.
Micile diferente de secventa, în general, nu sunt sesizate de organismul
receptor. Totusi, dupa administrare prelungita, organismele receptoare
cu reactivitate imunitara mai înalta, sintetizeaza anticorpi anti-insulina.
Polizaharidele, desi au complexitate structurala relativ mare,
conditionata de multitudinea posibilitatilor de legare a atomilor de
carbon, sunt molecule slab imunogene în stare nativa, comparativ cu
proteinele. Antigenitatea lor este conferita de succesiunea unitatilor
componente, de configuratia spatiala a moleculei si de greutatea
moleculara. Cele cu greutati mai mici de 50 kD nu sunt imunogene.
Polizaharidele sunt antigene cu epitopi secventiali repetitivi si cel putin
uneori, în functie de originea polizaharidului si de specia imunizata, sunt
imunogeni.
Din punctul de vedere al structurii moleculare, se disting doua
tipuri de polizaharide: a) cele care au o catena centrala pe care se
insera ramificatiile laterale; b) polizaharide lipsite de o catena centrala,
iar ramificatiile sunt dispuse aleatoriu, fara nici o simetrie. Rolul
catenelor centrale în conferirea imunogenitatii este controversat, dar
ramificatiile laterale au o importanta deosebita pentru determinarea
specificitatii antigenice a polizaharidelor. Din punctul de vedere al
compozitiei chimice pot fi homo- sau heteroplizaharide, iar în ceea ce
priveste sarcina, pot fi neutre sau încarcate. Oligo- si polizaharidele pot
dobândi o structura tertiara (globulara). Uneori, configuratia spatiala a
polimerului glucidic este determinanta pentru specificitatea sa
antigenica. Schimbarile conformationale ale polizaharidelor se produc
mai usor decât ale proteinelor, pentru ca au bariere energetice scazute.
Pentru polizaharide, denaturarea este practic necunoscuta, ceea ce le
confera stabilitate. Daca imunogenitatea polizaharidelor native este
slaba, adeseori ele se comporta ca haptene, adica devin antigenice
dupa cuplarea cu un purtator proteic, rezultând lectine, cu o foarte larga
distributie în lumea vie. In calitate de haptene, polizaharidele au
proprietatea de specificitate, adica se combina cu anticorpii
complementari fata de complexul glicoproteic.
Din motive de ordin practic, cele mai studiate polizaharide din
punct de vedere antigenic sunt cele de origine bacteriana: dextranul si
polizaharidele capsulare.
Dextranii sunt polimeri ramificati de glucoza, resturile glucozil fiind
unite mai ales prin legaturi de tip a 1-6, dar în functie de specia
producatoare, punctele de ramificatie ale catenelor polimere pot fi 1-2,
1-3 sau 1-4.
Dextranii sunt sintetizati în special de unele bacterii lactice, din
zaharoza, dupa reactia:
Dextranaza
N(zaharoza) --------------- (Glucoza)n + (Fructoza)n

Dextranii au greutati moleculare foarte diferite (pâna la 10 6 D), în

functie de gradul de polimerizare. Nu sunt imunogeni si de aceea se
folosesc ca înlocuitori ai plasmei. Prin transfuzii repetate cu solutii de
dextran la om si prin injectare repetata la soarece, s-au sintetizat
anticorpi antidextran. Specificitatea anticorpilor antidextran este foarte
înalta. In serul animalelor imunizate cu dextrani s-au detectat doua tipuri
de anticorpi: unii specifici fata de resturile de glucozil legate 1-2 si altii
specifici fata de resturile de glucozil legate 1-3, ce nu dau reactii
încrucisate, desi deosebirea dintre cele doua categorii de molecule de
dextran consta numai în modul diferit de legare a resturilor de glucozil
între ele.
Polizaharidele capsulare se pot gasi fie sub forma moleculelor
libere (“solubile”), fie sub forma corpusculara (atasate celulelor
bacteriene capsulate).
Variatiile biochimice ale polizaharidelor capsulare, determinate de
compozitia glucidica a catenei, de secventa monomerilor sau de modul
de legare a lor în catena, confera tulpinilor bacteriene, specificitate
antigenica de tip. La Str. pneumoniae s-au identificat peste 80 de tipuri
antigenice ale polizaharidelor capsulare. In compozitia lor intra hexoze,
pentoze, derivatii lor aminati, metilati etc. Specificitatea antigenica a
polizaharidelor capsulare depinde atât de compozitia chimica, cât si de
succesiunea monomerilor în catena polizaharidica. Ca vaccinuri,
polizaharidele induc starea de toleranta.
Acizii nucleici în stare purificata sunt molecule neimunogene,
datorita uniformitatii lor structurale în lumea vie. Injectarea lor la animale
nu induce sinteza anticorpilor. Acizii nucleici nativi sunt conjugate
nucleoproteice, în care acizii nucleici au rolul de haptena. Majoritatea
epitopilor conjugatului sunt conformationali. O fractie din anticorpii
anti-conjugat se combina cu acizii nucleici. Anticorpii anti-acizi nucleici
se combina cu acizii nucleici în stare pura, indiferent de provenienta.
Proteinele asociate acizilor nucleici confera o noua specificitate
antigenica si determina sinteza anticorpilor care se combina cu proteina
putator.
Experimental, anticorpii anti-acizi nucleici se obtin pe una din
urmatoarele cai:
1. Imunizarea cu bacteriofagi din seria T par (T 2, T 4, T 6), supusi
socului osmotic. ADN al acestor fagi se deosebeste de ADN din celulele
eucariote, prin prezenta 5-hidroxi-metilcitozinei glicozilate, în locul
citozinei. Anticorpii au specificitate fata de bazele glicozilate, ceea ce
explica lipsa reactiilor încrucisate cu alti acizi nucleici.
2. Imunizarea cu ribosomi din celulele vegetale sau animale.
Anticorpii sintetizati reactioneaza cu ARN de origine bacteriana,
vegetala sau animala, precum si cu polinucleotidele sintetice(poli-A,
poli-C, poli-U), dar nu reactioneaza cu ADN nativ si nici cu ADN
denaturat.
3. Imunizarea cu conjugate haptena-proteina , în care haptena este
reprezentata de baze azotate, ribonucleozide, dezoxiribonucleozide,
nucleotide, dinucleotide si trinucleotide. Anticorpii sintetizati
reactioneaza atât cu haptena cât si cu ADN nativ sau denaturat.
4. Imunizarea cu complexe formate din acizi nucleici si albumina
metilata. Cele doua molecule formeaza un complex necovalent, datorita
interactiei dintre gruparile negative ale acizilor nucleici si cele pozitive
ale proteinei. Anticorpii sintetizati reactioneaza cu complexul molecular,
cu proteina, cu acidul nucleic nativ si denaturat de diferite origini.
5. Anticorpii anti-acizi nucleici se gasesc în sângele pacientilor cu
lupus eritematos diseminat (LED).
Anticorpii sintetizati fata de acizii nucleici cu rol de haptene în
conjugatele cu proteine nu au specificitate, deoarece precipita ADN
monocatenar, ARN de diferite origini, poliribonucleotide si acizii nucleici
dublu catenari.
Lipidele sunt molecule neimunogene în stare nativa, dar se pot
cupla cu proteinele si în conjugatul format au rolul de haptene. Din punct
de vedere imunologic, cele mai importante lipide sunt fosfatidele
(sfingomielina si cefalina) si glicosfingolipidele(galactocerebrozida).
O haptena lipidica cu o importanta practica deosebita este
cardiolipina, din cordul mamiferelor. In sângele indivizilor infectati cu T.
pallidum se gasesc anticorpi care reactioneaza cu cardiolipina înalt
purificata (reactie încrucisata), extrasa din cordul bovin.
Un alt antigen lipidic este antigenul Forssman, inductor al sintezei
anticorpilor hemaglutinanti si în prezenta complementului, hemolitici.
Studiul imunogenitatii lipidelor a fost îngreunat de insolubilitatea
lor în apa. Problema reactivitatii anticorpilor cu antigenele lipidice a fost
depasita partial, prin utilizarea lipidelor auxiliare (lecitina si colesterolul)
în suspensia antigenica. Disponibilitatea liposomilor a permis studiul
imunogenitatii lipidelor asociate cu membranele.

Haptene
Haptenele(haptein, grec = a apuca) sunt substante chimice
naturale sau de sinteza, cu molecula mica, a caror imunogenitate este
conditionata de cuplarea cu o molecula purtator, dar îsi pastreaza
proprietatea de specificitate, adica reactioneaza cu anticorpii specifici a
caror sinteza a fost indusa de haptena conjugata cu o molecula cu rol
de purtator.
Denumirea de “haptena” a fost introdusa de Landsteiner pentru a
caracteriza din punct de vedere functional un extract alcoolic de rinichi
de cal, neimunogen ca atare pentru iepure, dar capabil sa se combine
cu anticorpii sintetizati dupa imunizarea iepurelui cu extractul alcoolic de
rinichi de cal, cuplat cu o molecula purtator. El a propus ca în categoria
haptenelor sa fie cuprinsa orice substanta naturala sau sintetica, cu
greutate moleculara mica sau mare, care în forma nativa nu poate sa
induca un raspuns imun detectabil, dar dobândeste capacitatea
imunogena, dupa cuplarea sa in vivo sau in vitro, cu o molecula purtator
cu greutate moleculara mare. Conjugatul este imunogen nu numai în
raport cu epitopii moleculei purtator, ci si cu epitopul haptenei.
Din punct de vedere functional, haptenele s-au numit “jumatati de
antigene”, deoarece au numai una din cele doua proprietati esentiale ale
antigenelor: nu sunt imunogene, dar îsi pastreaza proprietatea de
specificitate. De aceea, termenul “antigenic” nu este sinonim cu cel de
“imunogenic”. Haptena este un antigen, dar în forma sa nativa, nu este
imunogena.
În general, haptenele sunt molecule mici, desi uneori,
macromoleculele pot functiona ca haptene. Extractul alcoolic de rinichi
de cal este o haptena complexa. Haptenele simple sunt reprezentate de
polinucleotide, alcooli, formaldehida, unele medicamente etc.
Utilizând haptenele simple, prin reactii de cuplare cu o molecula
purtator s-au obtinut antigene artificiale. Haptena din complexul
molecular are rolul gruparii determinante de specificitate. Studiul
imunogenitatii conjugatelor haptena-molecula purtator a permis
determinarea marimii gruparilor determinante de specificitate ale
antigenelor si indirect, determinarea situsului de combinare a
anticorpilor. Pe aceiasi cale s-a evaluat specificitatea, afinitatea si
heterogenitatea anticorpilor. Haptenele au fost folosite pentru studiile de
cristalografie cu raze X a unui complex antigen-anticorp.
Haptene autocuplante sunt molecule cu greutate moleculara mica,
a caror particularitate consta în aceea ca, dupa injectare, în organism se
combina spontan cu proteinele tisulare si formeaza conjugate
haptena-proteina, in vivo. Conjugatele haptena-proteina induc sinteza
anticorpilor si determina procese de hipersensibilitate sau initiaza
maladii autoimune. Astfel se comporta derivatii dinitrofenolului substituiti
cu clor sau fluor, unii produsi de degradare a penicilinei.

Antigenele corpusculare
Antigenele corpusculare sunt, în esenta, antigene moleculare
asociate virusurilor si celulelor. Proteinele capsidale si glicoproteinele
învelisului viral sau proteinele prezentate pe suprafata celulelor infectate
cu virusuri, sunt foarte imunogene si stimuleaza raspunsul imun al
gazdei. De aceea, imunitatea consecutiva infectiei virale este, de obicei,
de lunga durata.
Antigenele bacteriene sunt fie solubile (eliminate în mediul
extracelular), fie corpusculare (legate de celula). Din prima categorie fac
parte exotoxinele si polizaharidele capsulare libere, iar din cea de a II-a,
antigenul somatic O (endotoxina bacteriilor Gram negative), antigenele
polizaharidice din glicocalix, flagelina, pilina, acizii teichoici, mureina etc.
Antigenele eritrocitare sunt glicoproteine ale suprafetei eritrocitare,
cu determinism biochimic cunoscut, în sistemul A, B, 0. Glicoproteinele
eritrocitare de grup sanguin se gasesc si pe suprafata celulelor tisulare,
dar si în secretiile exocrine (saliva, suc gastric etc.), la circa 75% dintre
indivizi, denumiti “secretori”. Glicoproteinele din secretii sunt
hidrosolubile si studiul lor a fost mai usor decât al moleculelor
eritrocitare.
Gruparile glucidice ale glicoproteinelor membranei eritrocitare au
rol dominant în determinarea specificitatii de grup sanguin, asa cum au
evidentiat studiile de digestie enzimatica controlata. Eritrocitele tuturor
grupelor sanguine au un precursor antigenic comun – antigenul H
(codificat de gena H), bine exprimat pe suprafata antigenelor de grup 0
si în cantitati progresiv descrescânde pe hematiile de grup A, B si AB.
Specificitatea antigenica de grup 0 este conferita de L-fucoza.
Grupul A are o gena ce codifica sinteza glicozil-transferazei, enzima ce
adauga N-acetil-D-galactozamina, la galactoza preterminala a moleculei
H. De aceea, specificitatea antigenica a eritrocitelor de grup A este
conferita de trizaharidul N-acetil-galactozamina, galactoza si L-fucoza :
N-acetil galactozamina (a 1-3) Gal – R (R = restul catenei
polizaharidice)
a 1-2
Fuc
Indivizii de grup B au o gena ce adauga D-galactoza (în loc de
N-acetil galactozamina) la galactoza preterminala a moleculei H, având
un determinant antigenic format din doua resturi terminale de
D-galactoza si L-fucoza.

Fig. 3. Oligozaharidele cu rol de epitopi determinanti ai grupelor sanguine ABO.

Oligozaharidul este ancorat în membrana eritrocitului prin intermediul
sfingomielinei, denumita ceramida. 85% din indivizii umani secreta substantele
de grup sanguin în saliva. La indivizii “secretori”, oligozaharidele sunt prezente
sub forma conjugatelor cu polipeptidele codificate de genele secretoare (dupa
Roitt, 1997).

Prezenta restului de fucoza (adica antigenul H) este esentiala

pentru expresia epitopilor A si B. Gena H si antigenul sau lipsesc la
fenotipul Bombay. De aceea, transferazele A si B nu pot adauga
glucidele specifice la restul Gal al polizaharidului si antigenele de grup A
si B nu sunt exprimate.
Exprimarea antigenelor ABO pe hematii poate fi modificata prin
tratamentul in vitro cu glicozidaze: o a-glicozidaza (extrasa din bobul de
cafea verde) poate cliva restul de Gal de pe hematiile de grup B si le
converteste în hematii de grup 0, ce pot ramâne functionale dupa
transfuzia la subiectii de grup 0.
Antigenele de histocompatibilitate (descrise de J. Dausset, 1958)
sunt molecule de suprafata ale majoritatii tesuturilor. Din punct de
vedere biochimic, ele sunt strict specifice fiecarui organism uman si
animal si confera individualitate biochimica proprie fiecarui organism. Se
numesc si antigene de transplantare, deoarece, dupa grefarea unui
tesut sau a unui organ, moleculele de histocompatibilitate se comporta
ca antigene si declanseaza raspunsul imun al organismului receptor,
care determina respingerea grefei.
Antigenele individuale de histocompatibilitate se evidentiaza prin
reactia de respingere a grefei. În functie de raportul genetic dintre donor
si receptor, antigenele de histocompatibilitate apartin urmatoarelor
categorii:
1) autoantigenele includ antigenele proprii de histocompatibilitate,
care, în conditii normale sunt tolerate de sistemul imunitar. Sub actiunea
unor factori fizici, chimici sau biologici, antigenele de histocompatibilitate
se modifica devenind autoantigene, generatoare ale conflictelor
autoimune;
2) izoantigenele cuprind antigenele de transplantare comune
orga-nismelor identice din punct de vedere genetic, care apartin unei
linii genetic pure (inbred). Verificarea puritatii genetice a unei populatii
de organisme se face prin transplantul de piele. Daca grefa este
acceptata, organismele respective apartin aceleiasi linii inbred. Termenii
“izoantigen” si “inbred” nu au corespondenta pentru populatia umana;
3) aloantigenele (alos = altul) includ molecule care, dupa injectare
declanseaza raspunsul imun la organisme ale aceleiasi specii, dar
diferite genetic, de organismul donor. Aloantigenele sunt inegal
raspândite la indivizii unei specii si induc raspunsul imun la organismele
care nu poseda antigenul respectiv. Aloantigenele se evidentiaza dupa
imunizarea unui organism, cu o suspensie celulara provenita de la
organisme ale aceleiasi specii, dar apartinând unui alotip diferit;
4) heteroantigenele (xenoantigene, xenos = strain) includ molecule
care se gasesc în/pe celulele tuturor indivizilor unei specii si care se
comporta ca antigene fata de organismele altei specii. Heteroantigenele
se evidentiaza prin sinteza anticorpilor fata de antigenele celulelor
provenite de la un organism al unei specii diferite.
Celulele unei specii diferite aduc în organismul receptor nu numai
heteroantigene, ci si aloantigene si chiar autoantigene. De aceea
injectarea unui heteroantigen este una dintre cele mai utilizate metode
pentru a induce sinteza autoanticorpilor.
Antigenele de organ sunt molecule specifice care confera
particularitatile biochimice si functionale ale celulelor unui organ. De
exemplu, proteinele hepatice sau ale glandei mamare difera de
proteinele tesutului renal al aceluiasi organism.

Antigene artificiale
La origine, antigenele artificiale sunt antigene naturale, modificate
chimic prin cuplarea, cel mai adesea covalenta, cu una sau mai multe
specificitate de combinare cu anticorpii, în raport cu molecula de origine.
Antigenele artificiale s-au obtinut, în principal, pornind de la
moleculele proteice. Prin legarea moleculelor proteice cu diferite
haptene s-au obtinut trei tipuri de antigene artificiale:
a) conjugate haptena-proteina, prin reactia de diazotare, iodurare
si respectiv substitutie nucleofila;
b) conjugate proteina-proteina, prin intermediul unor agenti
bifunc-tionali de legare (diizocianatii si carbodiimidele);
c) proteine legate de suporturi insolubile , prin reactia de diazotare
sau prin intermediul carbodiimidelor.
a) Conjugatele haptena-proteina au fost utilizate de Landsteiner,
în studiile cu privire la mecanismele raspunsului imun. In conjugate,
haptenele îndeplinesc rolul de epitopi (grupari determinate de
specificitate), iar mole-culele proteice au rolul de carrier. Raspunsul
imun nu este orientat strict fata de epitopii haptenici, ci si fata de
determinanti antigenici ai gruparii carrier.
Cuplarea haptena-purtator necesita existenta unei grupari reactive
a haptenei, care sa se lege covalent cu gruparile functionale ale
purtatorului, cu conditia pastrarii integritatii functionale a celor doi
reactanti. Haptenele se pot cupla cu purtatori foarte diversi, dar
proteinele naturale (albumina, globulinele) furnizeaza conjugate foarte
imunogene.
Landsteiner a cuplat amino-benzen-sulfonatul cu molecule
proteice, prin reactia de diazotare si a obtinut azoproteine:

Dupa cuplarea haptenei cu Tir, His sau Lys din structura unei
proteine, rezulta un antigen artificial care induce formarea a doua
categorii de anticorpi cu specificitati diferite, dupa cum reactioneaza cu
haptena, sau cu molecula purtator.
Conjugatele azoproteice au permis studiul influentei configuratiei
spatiale a haptenei, asupra specificitatii antigenice. Gruparea sulfonat a
fost legata în pozitia orto, meta sau para a haptenei aminobenzen.
Antiserurile obtinute au specificitate fata de fiecare izomer. Izomerul
meta al aminobenzen-sulfonatului, cuplat cu proteina, pastreaza
capacitatea de a precipita cu anticorpii specifici fata de proteina nativa,
în timp ce conjugatele cu izomerii orto- si para- dau reactie foarte slaba
de precipitare. Concluzia este ca izomerii de pozitie induc modificari
sterice (conformationale) ale haptenei.
 NH 2 NH 2 NH 2
SO 3H

SO 3H
SO 3H

Orto Meta Para

Conjugatele haptena-proteina se pot obtine prin reactia de

iodurare. Proteinele puternic iodurate îsi modifica specificitatea
antigenica. Ele induc sinteza anticorpilor care dau reactii încrucisate de
precipitare cu proteinele iodurate heterologe. Semnificatia este ca prin
iodurare, proteinele îsi pierd specificitatea antigenica. Toate proteinele
iodurate induc sinteza anticorpilor fata de o grupare iodurata, în special
fata de tirozina iodurata, indiferent de specificitatea gruparii purtator.
O alta reactie de obtinere a conjugatului haptena-proteina este
cea de substitutie nucleofila. Cele mai folosite haptene sunt
2,4-dinitrofenolul(DNP) si 2,4,6-trinitrofenolul(TNP).
Mecanismul molecular al cuplarii este urmatorul: un atom de H din
gruparea OH - , NH2+ sau S-SH a proteinei, este înlocuit de gruparea
haptenica prin eliminarea apei. Proteina pierde electroni, iar nucleul
benzenic îi accepta. Gruparile donoare de electroni sunt OH - , NH2+,
S-SH. Gruparile DNP si TNP sunt cuplate cu proteina purtator sub
forma 2,4-dinitrobenzen-sulfonatului de Na, a
2,4,6-trinitrobenzen-sulfonatului de Na sau sub forma derivatilor
halogenati.
Reactia dintre o proteina si 2,4-dinitrobenzen-sulfonatul de sodiu
ilustreaza mecanismul atacului nucleofilic, reactie în care proteina
cedeaza electroni, iar nucleul benzenic îi accepta.
b) Conjugatele proteina-proteina se obtin prin intermediul agentilor
bifunctionali de legare: diizocianatii si carbodiimidele. Deoarece
gruparile ciano au reactivitate diferita, reactia de cuplare se realizeaza în
trepte. De exemplu, gruparea din pozitia 4 a toluilen-diizocianatului este
mai reactiva decât gruparea ciano din pozitia 2. Aceasta permite ca una
dintre proteine sa se cupleze în pozitia 4, iar ulterior, într-o noua etapa a
reactiei, cea de a II-a proteina se va cupla la gruparea ciano din pozitia
2:
 CH3

N C O 37°, pH 9,5 NH C NH P2
+ H2N–P1
(Ig) O

NH C NH P1 NH C NH P1
O
Etapa a II-a a reacþiei de cuplare

Carbodiimidele, utilizate ca agenti bifunctionali pentru cuplarea

proteinelor, sunt considerate anhidride simetrice ale ureii:
H2N – C – NH 2 – HOH D HN = C =NH D H 2N – C 4
N
•
O
Uree Carbodiimida simetrica Cianamida
asimetrica

Carbodiimidele pot fi substituite simetric sau asimetric cu molecule

proteice:
R1N = C = NR 1 sau R1N = C = NR 2.

Agentii bifunctionali de cuplare permit obtinerea conjugatelor

proteice (conjugate anticorpi-feritina, insulina-albumina), dar se folosesc
si ca mediatori ai legarii diferitelor molecule proteice pe suprafata
eritrocitelor.
Marcajul cu feritina este deosebit de important din punct de vedere
practic, deoarece se foloseste pentru evidentierea electrono-optica, la
nivelul membranei, a diferitelor molecule proteice.
c) Conjugatele proteina-suport insolubil se obtin prin cuplarea
proteinelor cu un suport insolubil, prin reactia de diazotare, prin
intermediul carbodiimidelor sau al BrCN. Ca suporturi insolubile se
folosesc derivati celulozici: sephadex, sepharoza, agaroza etc. Legarea
proteinei de suport, prin reactia de diazotare, se face prin intermediul
tirozinei, lizinei, histidinei, triptofanului sau argininei.
Conjugatele anticorpi-suport insolubil se numesc imunosorbenti si
sunt folositi cu o eficienta deosebita pentru purificarea proteinelor
dintr-un amestec, datorita specificitatii lor de combinare cu anticorpii
corespunzatori, fixati într-o coloana de material inert. Antigenul
complementar specificitatii de legare a anticorpului fixat în coloana, se
leaga necovalent de imunosorbent, dupa care poate fi eluat cu un agent
chimic.
Anticorpii pot fi imobilizati pe un suport insolubil, prin tratamentul
cu un agent de legare încrucisata (glutaraldehida), dar multe din
situsurile reactive pt fi denaturate sau ramân ascunse.

Conjgat Absorbtia Spalare Elutie

antigenului
Fig. 4. Principiul functional al imunosorbentilor utilizati în cromatografia de afinitate.
Coloana contine sefaroza, pe care sunt fixate moleculele de anticorp. Amestecul de
antigene este trecut
prin coloana, unde va fi retinut numai antigenul care recunoaste specific anticorpul fixat.

Cel mai bun suport de imobilizare este agaroza, un polizaharid

obtinut prin fractionarea agarului. Agaroza este rezistenta la actiunea
degradativa a enzimelor bacteriene si a agentilor chimici si poate fi
regenerata. Este disponibila sub forma sferelor poroase hidratate, cu
diametrul de 40-300 mm si contine 2-8% agaroza în solutie apoasa.
In coloana de imunosorbent se pot fixa nu numai anticorpii, ci si
antigenele sau chiar celule intacte.
Imunosorbentii se folosesc în activitatea de cercetare si în
clinica, pentru prepararea unor produse biologice si a medicamentelor.

Antigene sintetice
Antigenele sintetice sunt polimeri de aminoacizi, cu secventa
cunoscuta, obtinuti in vitro. Proprietatile imunogenice ale
homopolimerilor (poli-Lys, poli-Glu, poli-Pro) si ale heteropolimerilor au
fost studiate de M. Sela. Studiul imunogenitatii heteropolimerilor are
avantajul ca ofera posibilitatea studiului influentei compozitiei chimice, a
greutatii moleculare si a conformatiei moleculare, usurând studiul
imunochimic al gruparilor determinante de specificitate antigenica.
Catenele polipeptidice sintetice pot fi lineare sau ramificate. Cele
ramificate rezulta prin atasarea polimerilor lineari, la o catena
polifunctionala. Ramificarea se obtine mai usor cu aminoacizi aromatici.
Homopolimerii nu sunt imunogeni, cu exceptia poli-L-Pro,
poli-L-Glu, poli-L-Arg, poli-L-Lys. Copolimerii formati din doi aminoacizi
nu sunt totdeauna imunogeni, dar cei rezultati prin polimerizarea a trei
aminoacizi diferiti sunt totdeauna imunogeni. Cu cât compozitia lor este
mai heterogena, imunogenitatea este mai accentuata. Prezenta
aminoacizilor aromatici confera o anumita rigiditate a epitopilor si
implicit, o imunogenitate superioara.
Pentru a fi imunogeni, copolimerii trebuie sa fie catabolizati de
aparatul enzimatic al celulelor care prelucreaza si prezinta antigenul.
Polipeptidele formate din D-aminoacizi sunt slab imunogene, datorita
incapacitatii organismului de a cataboliza polimerul. Polipeptidele
sintetice s-au dovedit a fi foarte utile în studiile de imunochimie, cu
privire la:
- determinarea marimii gruparii determinante de specificitate si
indirect, a situsului de combinare a anticorpilor specifici;
- rolul dimensiunilor moleculei asupra proprietatilor de
imunogenitate;
- rolul configuratiei spatiale a moleculei în conferirea proprietatii de
imunogenitate;
- identificarea epitopilor secventiali si conformationali.

Determinantii antigenici

De cele mai multe ori, antigenele sunt macromolecule complexe

sau chiar celule întregi, dar raspunsul imun, dupa injectarea lor în
organism, este orientat predominant fata de situsuri discrete, strict
limitate ale antigenului, denumite grupari determinante de specificitate
(gds), situsuri antigenice, determinanti antigenici sau epitopi.
Epitopul este regiunea limitata a antigenului care induce un
raspuns imun specific, se combina cu situsul activ al moleculei de
anticorp si determina specificitatea reactiei antigen-anticorp.
Antigenele proteice prezinta cea mai mare diversitate de epitopi,
atât în privinta compozitiei chimice, cât si a configuratiei spatiale.
Studiile de cristalografie cu raze X permit identificarea atomilor
individuali ai unei molecule si determinarea mobilitatii lor, exprimata în
factori de temperatura atomica. Factorii de temperatura ridicata
corespund regiunilor moleculare cu mobilitate înalta (regiuni calde). In
molecula proteica, epitopii corespund zonelor moleculare cu o mobilitate
înalta a atomilor. La temperatura biologica, aceste secvente necesita
cantitati mici de energie, pentru a trece dintr-o conformatie în alta.
Invers, regiunile moleculare cu mobilitate atomica redusa au factori
termici de valoare scazuta (regiuni reci) si necesita o cantitate mai mare
de energie pentru schimbarea conformatiei. Adeseori, epitopii antigenici
sunt localizati în regiunile calde ale moleculei.
Capacitatea unei regiuni a moleculei de antigen de a functiona ca
epitop (adica de a stimula raspunsul imun) se numeste imunopotenta.
 Marimea gruparii determinante de specificitate s-a apreciat
indirect prin determinarea marimii haptenei capabila sa “umpla” complet
situsul de combinare al anticorpului. În acest scop s-a utilizat sistemul
dextran-antidextran, într-o reactie de precipitare. Dextranul cu greutate
moleculara de 50 kD este imunogen si prin injectare repetata la iepure,
se obtine serul imun anti-dextran. Artificial se prepara oligozaharide cu
dimensiuni controlabile. Reactia de precipitare dextran-anticorpi specifici
este inhibata progresiv de oligozaharidul de glucoza si este completa în
prezenta hexazaharidului. Oligomerul cu 6 resturi de glucoza
corespunde celui mai bun ligand care se cupleaza cu anticorpii
anti-dextran (ligandul este orice molecula capabila sa formeze un
complex cu o alta molecula). Heptazaharidul, ca si oligozaharidele cu
mai putin de 6 resturi de glucoza inhiba mai putin eficient reactia de
precipitare a sistemului dextran-antidextran.

– – – – – – = – – – – – –

TRI HEXA HEPTA

Fig. 5. Oligozaharidul format din 6-7 resturi de glucoza, blocheza cu cea mai mare
eficienta, reactia de precipitare dintre dextran si anticorpii specifici antidextran.
Oligozaharidele mai mari sau mici nu se combina eficient cu anticorpii si inhiba într-o
masura progresiv mai mica reactia de precipitare cu dextranul.

Cercetari similare s-au facut cu homopolimeri de aminoacizi

(poli-Lys, poli-Ala), legati de proteine purtator. Serul imun obtinut pe
iepure, fata de aceste conjugate, contine predominant anticorpi specifici
fata de haptena homopolimerica. Reactia de precipitare dintre serul
specific si conjugatul haptena-proteina, este inhibata de pentamerul de
alanina, ceea ce denota ca acesta se leaga cu cea mai mare afinitate
de situsul de combinare al anticorpului. Pentamerul corespunde marimii
epitopului antigenic al conjugatului si reflecta, indirect, marimea situsului
de combinare al anticorpilor specifici.
În concluzie, marimea unui epitop polizaharidic corespunde la 6-8
unitati monomerice, iar pentru antigenele proteice, epitopul are 4-6
aminoacizi.
Valenta antigenului s-a definit conventional prin numarul de epitopi
ai unui antigen. Numarul de epitopi ai unei molecule antigenice variaza
în raport cu marimea si complexitatea sa structurala.
Valenta se evalueaza prin numarul moleculelor de anticorp care
reactioneaza cu o molecula de antigen. Pentru evaluarea numarului de
epitopi ai unui antigen, trebuie avut în vedere ca molecula de anticorp
este bivalenta (leaga doi epitopi), dar si faptul ca un antiser nu contine
anticorpi fata de toti epitopii unui antigen.
Studiile privind reactia antigen-anticorp in vitro, au condus la
concluzia existentei a trei tipuri de valente antigenice (epitopi):
- valentele functionale conformationale sunt conferite de epitopii
conformationali, situati la suprafata moleculei native de antigen si sunt
accesibili sistemelor imunitare de recunoastere specifica a moleculei.
Numarul lor este proportional cu greutatea moleculara a antigenului si
este dependent de complexitatea conformationala a moleculei. Un situs
antigenic, teoretic, s-ar gasi la fiecare câteva mii de daltoni;
- valentele functionale interne sunt reprezentate de epitopi interni,
care, în molecula nativa sunt inaccesibile sistemului imunitar. Ele devin
functionale, in vivo, dupa degradarea partiala a moleculei, în celulele
care prelucreaza antigenul;
- valente nefunctionale, reprezentate de epitopi criptici care nu
devin functionale dupa prelucrarea antigenului in vivo, dar se pot releva
dupa clivarea enzimatica in vitro a moleculei.
Numarul total al epitopilor unui antigen nu se cunoaste, dar se
poate evalua cu aproximatie, dupa degradarea partiala a moleculei de
antigen. De exemplu, albumina serica bovina nativa are 6 situsuri
functionale conformationale. Dupa scindarea enzimatica menajata in
vitro, rezulta 9 fragmente peptidice, fiecare dintre ele dând reactie de
precipitare cu serul anti-albumina nativa. Pentru ca reactia de
precipitare sa aiba loc, sunt necesari cel putin doi epitopi, ceea ce
înseamna ca molecula de albumina serica bovina are cel putin 18
epitopi, care devin functionali dupa scindarea enzimatica a moleculei si
induc sinteza anticorpilor specifici.

Efectul de carrier
Antigenele prezinta o dualitate functionala evidenta, conferita de
faptul ca specificitatea raspunsului imun este orientata predominant, dar
nu exclusiv, fata de gruparile determinante de specificitate. La rândul
sau, suportul macromolecular (carrier) are proprietatea de
imunogenitate, dar confera si un grad de specificitate a raspunsului
imun. Rezultatele experimentale cu conju-gate haptena-proteina
(dinitrofenol-albumina serica) au evidentiat ca în cazul în care suportul
carrier este nonself, raspunsul imun este mai intens. Antigenul artificial
s-a obtinut prin cuplarea DNP cu albumina de soarece. Injectarea
conjugatului la soarece induce un raspuns imun slab, cu un titru scazut
al anticorpilor anti-DNP(anti-haptena). Conjugatul DNP-albumina serica
bovina, injectat la soarece, stimuleaza intens raspunsul imun primar
anti-haptena, ceea ce demonstreaza ca gruparea carrier are rol
modulator asupra raspunsului imun.
Rolul gruparii carrier în reactivitatea imunitara a fost evidentiat prin
evaluarea titrului anticorpilor dupa stimularea secundara. Animalele
stimulate repetat cu haptena A, cuplata cu purtatorul B, produc un
raspuns imun secundar intens, cu anticorpi anti-haptena si anti-carrier.
Însa, în raspunsul imun secundar, daca stimularea s-a facut cu haptena
A, cuplata cu un carrier diferit (C) titrul anticorpilor anti-haptena nu
creste. Acest fenomen curios s-a denumit “efect de carrier”.
Un purtator eficient pentru stimularea raspunsului imun trebuie sa
fie imunogenic, adica sa stimuleze raspunsul celulelor T. Moleculele
neimunogene sunt purtatori ineficienti ai haptenelor, pentru stimularea
raspunsului imun. Aceasta arata ca mecanismele de recunoastere
pentru haptena si pentru gruparea purtator sunt diferite.
Imunizarea cu conjugate haptena-carrier, a indus numai sinteza
anticorpilor specifici anti-haptena, daca purtatorul a fost un antigen
T-dependent. Moleculele neimunogene nu au calitati de carrier pentru
haptene.
“Efectul de carrier” denota ca haptena si epitopii purtatorului sunt
recunoscuti separat, de limfocitele B si respectiv T. Cele doua
subpopulatii de celule coopereaza pentru a induce sinteza anticorpilor
cu specificitate de haptena.

FACTORII CARE CONDITIONEAZA

IMUNOGENITATEA

Antigenul este o substanta nonself, care, la contactul cu celulele

sistemului imunitar, declanseaza sinteza anticorpilor specifici si a
receptorilor celulari cu care se combina in vitro si in vivo. Definitia este
nesatisfacatoare, pentru ca se refera la ce face antigenul, fara sa-l
defineasca în termeni proprii. Definirea completa a antigenului este
rezultatul însumarii unei serii de proprietati, fiecare dintre ele fiind o
conditie necesara a imunogenitatii, dar nu si suficienta.
Conditiile imunogenitatii au fost deduse prin studii experimentale,
utilizând antigene artificiale si sintetice.
1. Caracterul strain al moleculei este conditia majora a
imunogenitatii. O molecula nonself este cu atât mai imunogena, cu cât
este mai diferita de moleculele organismului receptor. In esenta,
caracterul nonself al unei molecule nu este strict dependent de
raporturile taxonomice ale organismului donor cu cel receptor de
antigen, ci este consecinta deosebirilor de structura moleculara.
Cele mai multe proteine ale unei specii sunt nonself pentru alte
specii, dar uneori, proteinele omologe ale unor specii sunt lipsite
reciproc de imunogenitate. De exemplu, hemoglobina de cal nu este
imunogena pentru iepure, desi celelalte proteine de cal sunt imunogene.
Caracterul nonself nu implica în mod obligatoriu existenta unor molecule
cu totul noi, neîntâlnite la organismul receptor, ci numai modificari
minime ale moleculei, conferite de existenta câtorva aminoacizi diferiti în
anumite pozitii ale catenei proteice. Pentru restul secventei, molecula
nonself poate fi asemanatoare proteinelor proprii organismului receptor
de antigen. Micile diferente de secventa a aminoacizilor, au rolul de
epitopi. De regula, proteinele aparute timpuriu în evolutie au un grad
superior de asemanare chimica interspecifica si sunt slab imunogene
pentru speciile înrudite (de exemplu, albumina serica), iar cele aparute
mai târziu (de exemplu, globulinele serice) sunt mai heterogene si mai
imunogene.
2. Marimea moleculei influenteaza imunogenitatea moleculelor
nonself. Pentru a fi imunogena, o molecula trebuie sa aiba dimensiuni
care sa depaseasca un prag limita. Moleculele cu o buna imunogenitate
sunt mai mari de 10 kD. Cu cât o molecula este mai mare, cu atât
numarul epitopilor sai este mai mare. Secventele de aminoacizi cu rol de
epitopi au sansa repetarii de mai multe ori într-o molecula mai mare.
Proteinele mari (de exemplu, ovalbumina – 40 kD, albumina serica - 70
kD, hemocianina – 6000 kD) sunt foarte imunogene, iar cele cu
molecula mica (insulina – 5,7 kD, histonele – 6 kd, glucagonul – 3,5 kD)
sunt putin imunogene. Glucagonul este cea mai mica molecula naturala
fata de care s-au obtinut anticorpi, iar cea mai mica molecula sintetica
imunogena este un polipeptid de 1,4 kD.
Pentru polizaharide, limitele minime pentru imunogenitate sunt mai
mari. Dextranii sunt antigenici daca au peste 50 kD, cu variatii mari de
raspuns imun de la o specie la alta (omul si soarecele raspund bine,
cobaiul – foarte putin).
Moleculele mici neimunogene sau slab imunogene pot dobândi o
imunogenitate optima, dupa adsorbtia pe particule inerte de colodiu,
caolin sau de carbune. Acestea au rol de purtatori si asigura cresterea
taliei moleculare.
3. Complexitatea moleculara. Dimensiunile mari ale unei molecule
nonself nu sunt totdeauna suficiente pentru a-i conferi imunogenitate.
De exemplu, moleculele de polimeri sintetici (poli-acrilamida, nylonul)
sunt foarte mari, fiind formate dintr-un numar mare de monomeri
repetitivi, dar nu sunt imunogene pentru ca nu au complexitatea
moleculara minima necesara.
 Moleculele naturale, în special proteinele au un grad înalt de
complexitate, datorita diversitatii monomerilor componenti. Fiecare tip
de molecula proteica are o configuratie tridimensionala unica,
determinata de secventa specifica de aminoacizi.
Proteinele globulare au cea mai mare complexitate antigenica,
derivata din configuratia lor tertiara. Ele poseda epitopi exprimati pe
suprafata moleculei native, accesibili fenomenului de recunoastere de
catre celulele sistemului imunitar si epitopi interni, care pot stimula
raspunsul imun, dupa clivarea enzimatica a moleculei în celulele
specializate pentru prelucrarea antigenelor. De exemplu, serul imun
anti- albumina serica bovina precipita cu fiecare din cele 9 fragmente
peptidice rezultate prin clivajul enzimatic al moleculei native, ceea ce
sugereaza ca in vivo, molecula este scindata si astfel se releva epitopi
interni, fata de care se sintetizeaza anticorpi specifici.
Complexitatea unei molecule nu depinde numai de diversitatea
monomerilor, ci si de secventa lor si de efectul secventei asupra
structurii secundare, tertiare si eventual quaternare a moleculei.
4. Starea fizica a antigenului. Imunogenitatea unei molecule este
conditionata de o anumita rigiditate a epitopilor sai. Lipsa rigiditatii ar
explica imunogenitatea redusa a gelatinei, o proteina denaturata,
derivata din hidroliza colagenului, foarte bogata în glicocol (21-35%).
În mod obisnuit, rotatia libera a unei molecule are loc numai între
C a si legatura peptidica. Glicocolul nu realizeaza ramificatii ale catenei
polipeptidice în pozitia C a, ceea ce face ca molecula de gelatina sa
prezinte rotatii libere în jurul axului longitudinal. Gelatina are o proportie
foarte mica de aminoacizi aromatici (Tir, His), iar cisteina si triptofanul
lipsesc. Legarea
L-Tir, în proportie de 2% mareste gradul de imunogenitate a gelatinei.
Complexul induce sinteza anticorpilor care precipita gelatina nativa.
5. Solubilitatea. Conditia solubilitatii unui antigen pentru a fi
imunogen este sugerata de urmatarele observatii:
- polimerii macromoleculari sintetici care nu sunt solubilizati, adica
nu sunt hidrolizati, sunt lipsiti de imunogenitate;
- organismele cu echipamente enzimatice hidrolitice mai active
(soarece) elaboreaza un raspuns imun mai amplu fata de un antigen
greu solubil(de exemplu, polizaharidul de pneumococ), în raport cu
organismele care hidrolizeaza mai greu (de exemplu, iepurele);
- antigenele corpusculare (celule, virioni) devin imunogene dupa
solubilizarea si eliberarea componentelor imunogene în macrofag, unde
are loc degradarea menajata a antigenelor.
Hidroliza enzimatica a antigenului nu este totdeauna o conditie
prealabila obligatorie a imunogenitatii. Studiile cu antigene sintetice au
aratat ca, în momentul recunoasterii de catre celulele sistemului
imunitar, o parte a epitopilor sunt intacti, identici cu aceia ai moleculei
native.
6. Accesibilitatea determinantilor antigenici . Pentru ca un epitop sa
fie imunogen, trebuie sa fie expus la suprafata moleculei, pentru a fi
accesibil mecanismelor de recunoastere imunitara. De exemplu, un
polimer de L-Lys, cu rol de purtator pentru tripeptidul Tir-Ala-Glu este
imunogen. Dupa mascarea epitopilor tripeptidici cu catene de poli-Ala,
molecula îsi pierde imunogenitatea.
IMUNOGEN NEIMUNOGEN
G T A A

T G T G

A A G T

POLILIZINÃ POLILIZINÃ

A A G T

T G T G

G T A A

Fig. 6. Rolul accesibilitatii determinantilor antigenici în imunogenitate. Copolimerul

multicatenar format din acidul L-glutamic (G) si tirozina (T), legat prin intermediul poli
L-alaninei (A-A), de purtatorul polilizina este imunogen. Acelasi copolimer, legat direct
de purtatorul polilizina, dar mascat de polialanina, este neimunogen.

7. Configuratia spatiala a moleculei este un factor decisiv pentru

imunogeneza. Studiile privind imunogenitatea antigenelor sintetice, au
evidentiat ca cel mai adesea, anticorpii se formeaza fata de o anumita
secventa de aminoacizi, care are rol de epitop. Dar, uneori, anticorpii
sunt specifici fata de configuratia spatiala a unui determinant antigenic.
Concluzia a reiesit din specificitatea distincta a anticorpilor fata de doua
polipeptide sintetice cu aceiasi compozitie chimica, dar cu configuratii
spatiale diferite. In primul caz, determinantul antigenic este tripeptidul
Tir-Ala-Glu, legat de un polimer sintetic, cu rol de purtator. La iepure, se
sintetizeaza anticorpi specifici fata de tripeptidul Tir-Ala-Glu.
În al II-lea caz, prin polimerizarea tripeptidului se obtine o
molecula cu structura periodica a secventei Tir-Ala-Glu, care
dobândeste configuratie a-helicala. Dupa imunizarea iepurelui, se
sintetizeaza anticorpi care precipita moleculele cu structura spatiala
a-helicala, dar nu precipita tripeptidul simplu. Pe baza acestor
observatii, M. Sela recunoaste existenta a doua tipuri de determinanti
antigenici:
- determinanti secventiali, a caror specificitate este data de
secventa subunitatilor componente (aminoacizi, monozaharide),
indiferent de structura spatiala a moleculei. Epitopii secventiali sunt
comuni pentru toate polipeptidele care au secvente de aminoacizi
identice sau asemanatoare si existenta lor este o sursa a reactiilor
imune încrucisate;

Fig. 7. Tipuri de epitopi. Epitopi secventiali si conformationali, continui si discontinui.

- determinanti antigenici conformationali , a caror specificitate

deriva din configuratia spatiala a moleculei. Epitopii conformationali sunt
de doua feluri: continui si discontinui. Cei discontinui sunt formati din
regiuni distincte ale moleculei, care ajung în juxtapozitie când molecula
se pliaza în configuratia sa nativa.
Mentinerea integritatii determinantilor conforma-tionali este
conditionata de integritatea legaturilor S-S. Dupa fragmentarea
enzima-tica a moleculei, epitopii conformationali discontinui îsi pierd
integritatea si semnificatia functionala, iar cei continui au o soarta
variabila: îsi pierd sau îsi pastreaza configuratia avuta în molecula
nativa.
Importanta epitopilor conformationali a fost evi-dentiata pentru
molecula de lizozim din albusul de ou de gaina. Bucla formata de
aminacizii 64-80 este închisa de o legatura S-S între doua resturi de
cisteina. Secventa buclei a fost sintetizata artificial si legata de polimerul

Ala-Lys, cu rol de carrier. Complexul format induce sinteza anticorpilor

la iepure, specifici fata de aceasta secventa, dar dau reactie de
precipitare si cu molecula nativa de lizozim.

Fig. 8. Bucla formata din aminoacizii 64-80 ai secventei moleculei de lizozim din albusul
de ou, formeaza un determinant conformational.
În general, anticorpii care se sintetizeaza fata de antigenele
proteice naturale au specificitate, în primul rând, fata de epitopii
conformationali si mai rar fata de cei secventiali, ceea ce denota ca
sistemul imunitar recunoaste molecula nativa sau regiuni ale ei, cu
configuratia spatiala initiala.
În concluzie, studiul antigenelor sintetice a avut un rol decisiv
pentru definirea conditiilor de imunogenitate. Polizaharidele sunt
molecule cu o slaba imunogenitate, corespunzatoare unei complexitati
moleculare limitate. Acizii nucleici si lipidele sunt molecule neimunogene
în stare nativa, dar dupa cuplarea cu un suport proteic, îndeplinesc rolul
de haptene si devin foarte imunogene. Din aceasta cauza,
nucleoproteinele si lipoproteinele sunt antigene foarte eficiente.
Proteinele native sunt imunogene, dar pentru exprimarea la un nivel
superior a acestei proprietati, trebuie sa îndeplineasca conditiile
enumerate. Acestea, luate în parte, sunt necesare, dar nu suficiente. O
buna imunogenitate este rezultatul cumularii unui numar cât mai mare
de conditii.
Un antigen ideal trebuie sa fie greu degradabil (pentru o
persistenta cât mai lunga în organism), sa fie timodependent si sa aiba
un numar cât mai mare de semnale imunogene (epitopi), conectate
într-un ansamblu functional, denumit imunon.

Antigene endogene

Antigenele endogene sunt componente celulare si tisulare proprii

(self), fata de care, în conditii normale, sistemul imunitar nu manifesta
reactivitate. Totusi, unele componente tisulare, în anumite conditii, pot
sa stimuleze reactivitatea imunitara. Se disting doua categorii de
antigene endogene: 1) antigene sechestrate (mascate) si 2) antigene
alterate.
Antigenele sechestrate sunt substante cu localizare intracelulara si
de aceea nu sunt accesibile sistemului imunitar pentru a fi recunoscute
în cursul dezvoltarii ontogenetice. Sub actiunea unor factori (fizici,
chimici, biologici), inductori ai unor procese de liza celulara, moleculele
cu localizare intracelulara se pot elibera si sunt recunoscute ca nonself
de sistemul imunitar. De exemplu, anticorpii antimitocondriali care
caracterizeaza ciroza biliara primitiva, se sintetizeaza dupa liza unor
celule si eliberarea acestor organite.
Alteori, unele componente tisulare sunt separate de sistemul
imunitar, prin bariere anatomice:
- proteinele cristalinului, delimitate de cristaloida, se elibereaza în
cursul interventiilor chirurgicale, dupa traumatisme care sparg capsula
sau dupa afectiuni care permeabilizeaza cristaloida. Ele sunt
recunoscute ca molecule nonself si stimuleaza raspunsul imun
anti-cristalin, ce poate afecta irisul, procesele ciliare si coroida;
- proteinele spermatice, în starile de spermostaza, induc sinteza
locala a autoanticorpilor în structurile epididimului. Anticorpii recunosc
specific un antigen al spermatozoizilor si rezultatul este imobilizarea sau
chiar aglutinarea, cu consecinta sa, sterilitatea imunitara;
- caseina din lapte poate stimula reactivitatea autoimunitara.
Antigenele alterate sunt molecule normale ale suprafetei celulare,
legate de membrana, care, din diferite cauze(uzura fiziologica sau sub
actiunea diferitilor factori – fizici, chimici, biologici) îsi modifica structura
chimica si sunt recunoscute ca molecule nonself. De exemplu, unele
medicamente, dupa legarea cu diferite molecule din plasma sau de pe
suprafata eritrocitelor, le modifica conformatia nativa si acestea sunt
recunoscute ca nonself. Virusurile induc sinteza în celula infectata, a
antigenelor proprii, dar adeseori moleculele specific virale determina
modificarea unor molecule self, care sunt recunoscute ca molecule
straine si initiaza conflictul autoimun.
În conditii normale, antigenele sechestrate si alterate sunt
neutralizate si eliminate, fara consecinte patologice. În 1900, Ehrlich a
formulat conceptul “horror autotoxicus”, care semnifica preponderenta
actiunii mecanismelor homeostatice. In conditiile unei reactivitati
imunitare crescute, activarea raspunsului imun fata de aceste
componente chimice are drept consecinte, declansarea maladiilor
autoimune, considerate ca fiind expresia patologica a functiei imunitare.
 Antigene heterofile
Antigenele heterofile sunt substante neidentice, dar înrudite
chimic, prezente la numeroase specii de organisme: om, animale,
plante, microorganisme. Particularitatea dominanta consta în faptul ca
ele induc sinteza anticorpilor care dau reactii încrucisate: anticorpii
specifici fata de un antigen al grupului heterofil, reactioneaza (într-o
reactie de precipitare sau de aglutinare) cu oricare dintre antigenele
grupului.
Prototipul antigenelor heterofile este antigenul de tip Forssman,
descoperit în 1911 în tesuturile de cobai. J. Forssman a descoperit ca
serul imun obtinut prin imunizarea iepurelui cu omogenat tisular de
cobai, aglutineaza eritrocitele de berbec. Este o reactie încrucisata, pe
care autorul a denumit-o reactie heterologa. Termenul “heterolog” s-a
pastrat pentru reactiile încrucisate previzibile, pe care le manifesta
diferite antigene înrudite (de exemplu, albumina serica de om si de
primate). Denumirea “heterofil” s-a atribuit reactiilor încrucisate pe care
le produc antigene neînrudite.
Regnul animal poate fi împartit în specii Forssman pozitive (cobai,
hamster, soarece, oaie, capra, cal, pisica, câine, pui de gaina etc.) si
specii Forssman negative (om, iepure, sobolan, maimute, bou, gâsca).
Nici unele nici altele nu au vreun grad de înrudire genetica.
Absenta antigenului Forssman pe suprafata celulelor tisulare la
iepure, este foarte importanta din punct de vedere practic. Serul imun
anti-antigen Forssman se obtine prin imunizarea iepurelui cu o
suspensie de hematii de berbec. In contact cu hematiile de berbec, serul
imun obtinut pe iepure, produce aglutinarea lor, iar în prezenta
complementului se produce liza. Anticorpii specifici fata de antigenele
hematiei de berbec dau reactie încrucisata cu antigenele tisulare ale
grupului Forssman, dar si cu antigene de origine bacteriana. Antigene
de tip Forssman s-au identificat ulterior, prin reactii serologice, în
celulele unor bacterii patogene ( Str. pneumoniae, Shigella, Salmonella )
si chiar în celulele microbiotei din tractul digestiv, ceea ce explica
prezenta anticorpilor naturali anti-hematie de berbec, în serul uman.
Reactiile imune încrucisate pe care antigenele de tip Forssman le
dau cu serul imun obtinut fata de unul din antigenele grupului se explica
prin asemanarea structurii chimice a acestor molecule. Cele mai multe
antigene heterofile sunt glicoproteine sau glicolipide, în care gruparile
glucidice au rolul de haptene. Componentele glucidice ale antigenelor
heterofile sunt foarte asemanatoare din punct de vedere chimic, chiar
daca apartin unor organisme cu pozitie sistematica foarte diferita.
Antigenul Forssman este un glico-sfingolipid, la care determinantul
antigenic este format din doua resturi de N-acetil-galactozamina.
Polizaharidele antigenelor de tip Forssman, în stare purificata, nu
sunt imunogene, sunt rezistente la fierbere si chiar la autoclavare.
Cele mai importante sisteme heterofile sunt cele cu semnificatie
biologica sau importanta medicala: sistemul Forssman, sistemul
Paul-Bunnell (P-B) si sistemul Hanganutziu-Deicher(H-D).
Anticorpii caracteristici mononucleozei infectioase (Paul si Bunnell,
1932) apar la 90% dintre pacientii infectati cu virusul Epstein-Barr si
sunt IgM care se evidentiaza într-o reactie de aglutinare cu eritrocite de
ovine sau bovine. Anticorpii serici recunosc doua antigene distincte: un
antigen prezent numai pe eritrocitele bovine (B) si un al II-lea antigen,
existent atât pe eritrocitele de bovine cât si pe cele de ovine (BS).
Majoritatea pacientilor cu mononucleoza infectioasa sintetizeaza
anticorpi anti-B si anti-BS, dar o mica proportie contin numai anticorpi
anti-B. Anticorpii P-B se sintetizeaza fata de un antigen, ce pare a fi o
glicoproteina codificata de virus.
Anticorpii H-D, descrisi de Hanganutziu (1924) si Deicher (1926)
sunt declansatori ai maladiei serului, la pacientii care au primit injectii de
ser heterolog. Sinteza lor este indusa de antigenul H-D, care se gaseste
în tesuturile mamiferelor, dar lipseste din tesuturile normale umane, însa
reapare în unele tesuturi umane patologice (limfoame si mieloame). Din
punct de vedere chimic, antigenul H-D este acid N-glicolil-neuraminic.
Alte antigene heterofile. Antigenele grupului Rh se gasesc pe
eritrocitele maimutei Macaccus rhesus si pe eritrocitele a circa 85%
dintre indivizii umani.
Antigenul H de pe eritrocitele umane de grup 0 este foarte
asemanator cu un polizaharid al celulelor de Yersinia pestis (agentul
ciumei), iar antigenul eritrocitar uman de grup A este asemanator cu un
antigen al virusului variolei (smallpox). Dezavantajul asemanarii chimice
dintre antigenele unor agenti patogeni si antigenele de grup sanguin
este evident: indivizii umani de grup sanguin 0 si A reactioneaza mai
slab la contactul cu antigenele asemanatoare, iar procesul infectios se
instaleaza mai rapid.
O importanta practica deosebita au antigenele heterofile de T.
pallidum si cele de Proteus ox19. Fractia majora a anticorpilor specifici
fata de T. pallidum aglutineaza o suspensie de celule bacteriene de
Proteus ox19. Aceiasi fractie a anticorpilor se combina cu cardiolipina,
ceea ce permite ca în reactia de fixare a complementului pentru
determinarea infectiei cu T. pallidum sa se utilizeze antigenul
cardiolipinic, mult mai usor de obtinut.
Adjuvantii

Substantele sau amestecurile de substante, care în asociatie cu

un antigen sau injectate simultan cu acesta, intensifica raspunsul imun
specific fata de antigenul respectiv sunt denumite adjuvanti (adjuvere,
latin = a ajuta).
Punctul de plecare al introducerii adjuvantilor în practica
imunologica a fost un fapt de observatie: dupa asocierea unui vaccin
bacterian celular, cu un vaccin macromolecular (anatoxina), raspunsul
imun antitoxina este mult mai intens decât în cazul în care cele doua
vaccinuri se administreaza separat. Dupa injectarea vaccinului celular
anti-tifoparatific A si B, împreuna cu anatoxina tetanica (TAB), titrul
anticorpilor fata de anatoxina tetanica este de 20-30 de ori mai mare
decât în cazul injectarii separate a anatoxinei tetanice. Explicatia acestui
fenomen a fost data ulterior: la locul injectarii vaccinului, corpii celulari
bacterieni determina un proces inflamator, adica un aflux local de celule
efectoare ale raspunsului imun (limfocite, macrofage). Macrofagele
capteaza si fixeaza anatoxina într-un stoc, de unde este eliberata treptat
si astfel se prelungeste durata de stimulare a sistemului imunitar.
Cel mai cunoscut si folosit pentru studiul experimental al
imunogenitatii antigenelor este adjuvantul Freund, o emulsie de apa în
ulei mineral de parafina. Antigenul se suspenda în apa. Emulsia de apa
în ulei se realizeaza cu un emulgator care contine grupari lipofile si
hidrofile (lanolina, arlacel A). Acesta este adjuvantul Freund incomplet.
Dupa adaugarea celulelor omorâte de M. tuberculosis, rezulta
adjuvantul Freund complet. Principiul imunostimulator al celulelor de M.
tuberculosis este reprezentat de glicolipidele si
glicolipopeptidele(denumite ceruri) din structura peretelui celular.
Glicolipopeptidele sunt formate din acizi micolici esterificati cu un
polizaharid (arabinogalactan) ce contine arabinoza, galactoza, manoza,
la care se leaga un fragment peptidic ce contine D si L-alanina, acid
D-glutamic, acid diaminopimelic.
 Emulgator

Ag
Ulei mineral

Grupare hidrofilã
a lanolinei
Grupare hidrofobã

Fig. 9. Reprezentarea schematica a interactiunii moleculelor componente ale

adjuvantului Freund.

Adjuvantul Freund determina urmatoarele efecte: a) persistenta

antigenului în organism prin întârzierea degradarii sale si eliberarea
treptata în circulatie; b) picaturile de emulsie vehiculeaza antigenul pe
cale limfatica, în tot organismul, inclusiv spre ganglionii limfatici, unde se
va declansa raspunsul imun; c) adjuvantul Freund complet si incomplet
fac imunogene doze mici de antigene, care altfel nu ar fi imunogene si
maresc semnificativ titrul anticorpilor fata de oricare antigen.
Amestecul de adjuvant si antigen se administreaza subcutan sau
intradermic. Administrarea intravenoasa anuleaza efectul adjuvantului.
Este posibila administrarea decalata la interval de câteva zile (mai întâi
a adjuvantului), daca cele doua injectari se fac în acelasi loc.
Efectul stimulator al adjuvantului Freund este foarte intens pentru
dozele mici de antigen. Este foarte eficient în asociatie cu antigenele
proteice, stimulând sinteza IgG. Utilizarea sa la om este limitata de
efectele secundare pe care le produce (artrita de adjuvant).
Endotoxinele bacteriilor Gram negative ( Salmonella, Brucella,
Bordetella etc.) au efect adjuvant. Ele sunt în acelasi timp adjuvanti,
antigene, toxine si factori pirogeni. Efectul maxim se obtine numai daca
endotoxina se administreaza simultan sau la mai putin de 6 ore dupa
injectarea antigenului. Nu se adauga vaccinurilor umane pentru ca
produce febra.
Sarurile de aluminiu (Al(OH) 3, Al(SO 4)2. 12 H2O), fosfatul de
aluminiu) si cele de calciu au efect adjuvant, deoarece se combina cu
imunogenul si formeaza un complex insolubil la situsul subcutan sau
intramuscular al injectarii, marind intervalul de timp în care celulele
imunitare pot fi activate. Se stimuleaza afluxul de fagocite si functia de
fagocitoza.
Compusii aluminiului sunt singurii adjuvanti acceptati în clinica
umana si veterinara, desi prezinta unele dezavantaje: stimuleaza
raspunsul imun mediat humoral, dar nu si imunitatea mediata celular;
vaccinurile care contin compusi ai Al nu pot fi conservate prin înghet si
nici liofilizate si de aceea necesita transport refrigerat.
Alti adjuvanti actioneaza prin stimularea activitatii enzimelor
lizosomale. Vitamina A si sarurile de beriliu, de siliciu, sarurile
quaternare de amoniu mobilizeaza macrofagele la locul injectarii si
stimuleaza activitatea lor fagocitara si degradativa.
Capitolul 2

IMUNOGLOBULINELE (ANTICORPII)

Existenta anticorpilor a fost demonstrata de Behring si Kitasato

(1890), în serul animalelor imunizate experimental cu toxina tetanica.
Serul lor neutralizeaza toxina in vitro si o face inofensiva pentru
animalele de experienta. Autorii au folosit denumirea de “anticorp”
pentru a desemna substantele protectoare ce apar în ser, cu
specificitate fata de un antigen corpuscular (bacterii).
Heidelberger (1930) a purificat anticorpii din ser si a evidentiat ca
apartin fractiei proteice. Tiselius si Kabat (1938) au demonstrat
experimental ca, de cele mai multe ori, functia de anticorp este asociata
cu fractia gama a proteinelor serice si le-au dat denumirea de
gamaglobuline.
În 1970, prin consens între specialisti, OMS a stabilit ca
substantele cu proprietati de anticorp, sa fie grupate în categoria
imunoglobulinelor, pornind de la faptul ca toate substantele din acest
grup au functie imunitara si sunt cuprinse în fractia globulinica a serului.
Anticorpii nu sunt numai gamaglobuline. Exista si alte globuline cu
functie de anticorp, dupa cum exista si gamaglobuline care nu au
activitate de anticorp (de exemplu, proteinele patologice Bence-Jones).

Fig. 10. Mobilitatea electroforetica a imunoglobulinelor serice. IgG are cea mai
heterogena sarcina electrica si migreaza în regiunile gama si beta. IgE are are
mobilitate similara cu a IgD, dar nu poate fi identificat pe electroforegrama datorita
nivelului seric scazut.

Anticorpii sunt imunoglobuline care se sintetizeaza în organism

dupa patrunderea unui antigen si au proprietatea de a se cupla specific
cu antigenul inductor si de a-i anihila actiunea nociva. Termenul de
“anticorp” în acceptiunea sa actuala, a fost folosit de Ehrlich (1891) în
lucrarea “Studii experimentale asupra imunitatii”.
Anticorpii formeaza 20% din totalul proteinelor plasmatice, dar se
gasesc si în lichidele extravasculare, în secretiile exocrine (saliva, lapte,
lacrimi) si ca molecule receptor de anti-gen pe suprafata limfo-citelor B.
Moleculele de anticorpi au cea mai mica mobilitate electroforetica.
Desi sunt asemanatoare ca structura, moleculele de imunoglobuline
formeaza o familie de o diversitate imensa, neîntâlnita la nici o alta
proteina. Diversitatea lor uriasa este ordonata în clase si subclase, în
primul rând pe baza compozitiei în aminoacizi. Heterogenitatea
compozitiei în aminoacizi se reflecta în sarcina lor electrica, foarte
diferita. La electroforeza, celelalte proteine serice migreaza ca o banda
compacta, cu o mobilitate caracteristica, deoarece moleculele lor sunt
omogene în ceea ce priveste sarcina electrica, la un pH dat.
Imunoglobulinele migreaza ca o banda larga, fiind heterogene, nu numai
prin secventa aminoacizilor, ci si prin sarcina electrica.

Structura moleculei de imunoglobulina

Structura moleculei de imunoglobulina (Ig) s-a stabilit prin analiza

proteinelor omogene secretate de plasmocitoame, cu metodologii
complexe: biochimice, analitice, cristalografia prin difractie cu raze X.
Unitatea structurala de baza a moleculei de Ig este monomerul.
Acesta este o unitate tetrapeptidica, formata prin asocierea a doua
lanturi grele (H, Heavy = greu), fiecare având circa 450 de aminoacizi si
o greutate moleculara cuprinsa între 50-76 kD si doua lanturi usoare (L,
Light = usor), fiecare având circa 216 aminoacizi si o greutate
moleculara de 25 kD. Cele 4 catene polipeptidice sunt legate între ele
prin punti S-S si se rasucesc în spirala - atât unul fata de altul, dar si
fiecare separat – fata de propria-i axa, rezultând o configuratie
tridimensionala, stabilizata prin 16-24 legaturi S-S si prin alte interactiuni
necovalente. Monomerul tetrapeptidic tridimensional are forma de T sau
de Y.
În functie de secventa aminoacizilor, fiecare lant polipeptidic este
alcatuit din doua regiuni distincte:
a) regiunea constanta (C ) corespunde jumatatii C-terminale a
celor 4 catene polipeptidice. Are o secventa relativ uniforma a
aminoacizilor si asigura unitatea structurala si functionala a moleculei de
Ig;
b) regiunea variabila (V) cuprinde o secventa de circa 110
aminoacizi în jumatatea N-terminala a celor 4 catene polipeptidice.
Marimea sa nu este fixa, deoarece intervin insertii sau deletii de 3-6
aminoacizi. Regiunile variabile ale fiecarei perechi de catene formeaza
situsul de combinare al moleculei de Ig, care confera specificitate de
legare cu antigenul.
Variabilitatea maxima a secventei de aminoacizi a catenei L se
concentreaza în pozitiile 24-34, 50-55, 89-97, iar a catenei H, la
secventele 30-36, 50-56, 86-91 si 95-100. Aceste secvente formeaza
regiunile hipervariabile sau regiunile determinante de complementaritate
(RDC), fata de configuratia spatiala a epitopului. Aminoacizii acestor
secvente intra în alcatuirea situsului de combinare al moleculei de Ig.
Secventele relativ invariante se numesc regiuni cadru (RC) si
formeaza 80-85% din regiunea variabila a moleculei de Ig. Variatia
secventei aminoacizilor la nivelul regiunilor cadru este limitata la 5%.
Secventa regiunilor cadru si a celor determinante de complementaritate
alterneaza astfel: RC 1, RDC1, RC2, RDC2, RC3, RDC3, RC4, RDC4.
Aproape de jumatatea catenelor H se gaseste o secventa de
circa 15 aminoacizi, în care sunt grupate toate resturile de cisteina ce
formeaza punti
S-S intercatenare. Aceasta secventa se numeste regiunea balama. Este
sensibila la actiunea proteazelor fiind clivata de papaina, pepsina etc. La
IgM si IgE, regiunea balama lipseste, dar cea omologa balamalei este
clivata de proteaze. Regiunea balama asigura flexibilitatea moleculei de
Ig, permitând mobilitatea fragmentelor Fab, care, teoretic, pot forma
unghiuri variabile, între 0-180 o, conferind moleculei o geometrie
variabila. Cele 16-24 legaturi S-S ale monomerului tetrapeptidic sunt
constante ca numar si localizare pentru diferitele clase de Ig. Se disting
3 categorii de punti S-S:
- legaturi intercatenare H-H sau L-H, ale unui monomer. Legaturile
L-L s-au descris la IgA 2 si la proteinele Bence-Jones, care sunt dimeri
de lanturi L;
- legaturi intracatenare, care determina structura tertiara a fiecarui
lant polipeptidic.
- legaturi intercatenare, între lanturile H ce apartin unor monomeri
diferiti, la IgA 2 si IgM, care formeaza complexe moleculare polimerice:
Domeniile moleculei de Ig se formeaza prin plierea fiecareia din
cele 4 catene polipeptidice si prin rasucirea lor în spirala. Domeniile sunt
regiuni globulare ale moleculei, legate între ele prin secvente lineare
scurte. Domeniile se pliaza într-o conformatie stabila, conferita de
secventa proprie de aminoacizi. Comparativ cu secventele lineare,
domeniile pliate sunt mai rezistente la proteoliza.
Catena L are doua domenii: unul corespunzator regiunii variabile
(VL) si altul corespunzator regiunii constante (CL).
Catena H are 4 domenii: unul corespunzator regiunii variabile (VH)
si trei domenii ale regiunii constante: CH 1, CH2, CH3.

Fig. 11. a. Reprezentarea schematica a structurii primare a moleculei de

imunoglobulina.
 Fig. 11. b. Localizarea diferitelor functii ale moleculei de anticorp.

Fiecare catena H a moleculelor de IgM si IgE are 5 domenii: unul

în regiunea variabila (VH) si 4 în regiunea constanta (CH 1 – CH 4).
Secventa de legatura între regiunea constanta (CH 1) si cea
variabila a fiecarei catene se numeste zona de comutare (s = switch).
Fiecare domeniu are o forma cilindrica sau globulara, cuprinde o
secventa de circa 60 de aminoacizi si este stabilizat prin interactiuni
necovalente de tip trans, cu domeniul omolog din lantul opus si de tip
cis, cu domeniul vecin al aceleiasi catene.
Domeniile fiecarui lant, împreuna cu cele omologe ale lantului
opus, formeaza unitati functionale denumite module. Cooperarea lor
functionala este ilustrata de faptul ca domeniile VL si VH separate, au o
capacitate foarte limitata de legare a antigenului, în timp ce forma lor
asociata (care constituie situsul de legare al moleculei) este foarte
eficienta în legarea antigenului.
 Fig. 12. Reprezentarea schematica a domeniilor pliate si stabilizate ale moleculei de
IgG.

Moleculele de imunoglobuline exista sub doua forme: secretate,

ca anticorpi în umorile organismului si legate de membrana limfocitelor
B, îndeplinind functia de receptori de antigen. Forma legata prezinta o
secventa hidrofoba la capatul C-terminal, de circa 30 de aminoacizi,
care strabate membrana si se ancoreaza în structura ei.
Metodele de clivare si de denaturare chimica a moleculei de
imunoglobulina au contribuit la întelegerea structurii si functiei sale.
Clivarea s-a realizat cu enzime proteolitice (papaina, pepsina, tripsina)
sau prin cianoliza cu BrCN.
Fig. 13. Clivajul enzimatic al moleculei de IgG 1 umane. Pepsina cliveaza catena H si
elibereaza fragmentele F(ab’)2 si regiunea Fc (segmentul cristalizabil). Hidroliza
prelungita taie fragmentul Fc’ în peptide scurte. Papaina cliveaza molecula în regiunea
balama (la restul 224) si elibereaza doua fragmente Fab si un fragment Fc (dupa
Roitt, 1984).
Papaina scindeaza mo-lecula de imunoglobulina la nivelul regiunii
balama (aminoacidul 224) si elibe-reaza doua fragmente Fab (Fragment
antigen binding) si fragmentul Fc (cristalizabil). Fiecare fragment Fab
(50 kD) contine un lant L întreg si jumatatea N-terminala a lantului H,
notata cu Fd (difficult), care cuprinde domeniile VH si CH 1. Frag-mentul
Fab poate fi scindat transversal si rezulta frag-mentul Fv (variabil)
format din domeniile VL si VH, se-parat de domeniile CL si CH 1.
Fragmentul Fc (50 kD) este format din jumatatile
C-terminale ale celor doua catene H, unite printr-o legatura S-S si prin
legaturi necovalente.
Pepsina cliveaza lan-turile H sub regiunea balama si elibereaza
fragmentul Fc’, mai mic decât fragmentul Fc papainic si doua fragmente
Fab’ legate între ele (Fab’) 2, prin punti S-S intercatenare.
BrCN scindeaza lanturile polipeptidice la nivelul secventelor cu
Met, pe care o transforma în homoserina. Fragmentele rezultate sunt
heterogene ca marime, în functie de frecventa metioninei. Polipeptidele
rezultate prin clivare enzimatica, cât si prin cianoliza, se separa prin
tehnici cromatografice.
Denaturarea moleculei de imunoglobulina prin reducerea
legaturilor S-S. Agentii reducatori (mercaptoetanolul,
mercaptoetanolamina, ditiotreitolul) au o grupare SH libera si reduc
legaturile S-S intercatenare si intracatenare.
HO – CH 2 – CH 2 – SH (Mercaptoetanolul)
Legaturile intercatenare (H-H sau H-L) sunt reduse mai usor, iar
cele intracatenare, care stabilizeaza buclele domeniilor moleculei de
imunoglobulina, sunt disociate mai greu.
Reducerea legaturilor S-S este reversibila. Dupa îndepartarea
agentului denaturant, renaturarea este rapida si completa. Din acest
motiv, agentii denaturanti se încorporeaza în sistemul supus denaturarii.
Denaturarea se poate stabiliza prin diferite metode chimice.

Functiile moleculei de imunoglobulina

În ansamblul efectorilor sistemului imunitar, moleculele de
imunoglo-bulina îndeplinesc doua categorii de functii:
- functii de specificitate
- functii grupate sub denumirea de activitati biologice efectoare
Specificitatea imunoglobulinei fata de un antigen este exprimata
prin capacitatea de recunoastere fina a epitopului complementar al
antigenului si de combinare cu acesta. Specificitatea moleculei de
imunogobulina este conferita de situsul sau de combinare. Marea
diversitate a moleculelor de anticorpi, asigura o diversitate uriasa a
situsurilor de combinare, de ordinul a 10 8 – 109 specificitati de legare.
Specificitatea de legare este data de structura spatiala a situsului
de combinare cu antigenul, conferita de resturile de aminoacizi ale
regiunilor hipervariabile ale catenelor H si L.
Aminoacizii care formeaza situsul de combinare al moleculei de
imunoglobulina, prin plierea regiunilor hipervariabile, delimiteaza o
cavitate moleculara ce difera ca forma si marime.
Cavitatea prezinta substructuri (proeminente si depresiuni), pe
care le formeaza secventele hipervariabile, în timp ce restul regiunilor
variabile ale celor doua catene confera structura tridimensionala a
cavitatii moleculare.
 Potrivirea spatiala dintre situsul de combinare al moleculei de
anticorp si epitopul specific, din punctul de vedere al configuratiei
spatiale, este perfecta. Eventualele imperfectiuni geometrice pot fi
ocupate de moleculele de apa. Potrivirea perfecta a celor doua unitati
combinante este sugerata de metafora “cheie-broasca”.
Dupa combinarea cu antigenul, modificarile spatiale ale situsului
de combinare a anticorpului sunt minime, nedectabile. Epitopul antigenic
are un rol important în potrivirea conformationala perfecta cu situsul de
combinare a anticorpului, deoarece corespunde unei regiuni moleculare
cu factor de temperatura mai ridicata, ceea ce sugereaza o flexibilitate
mai accentuata a secventei moleculare respective.
Flexibilitatea unui determinant antigenic îi permite sa se adapteze
mai usor într-un situs de legare preexistent al moleculei de anticorp,
chiar daca epitopul nu se potriveste exact geometriei situsului de
combinare a anticorpului. Datorita flexibilitatii epitopului, legarea
antigenului cu anticorpul se aseamana cu “întâlnirea a doi nori” si nu cu
aceea a “doua pietre”.
Anticorpii specifici fata de secventele peptidice mobile (calde) ale
antigenului proteic, se leaga cu afinitate mai mare de proteina nativa.
Aceste rezultate sunt foarte importante din punct de vedere practic,
pentru selectarea segmentelor peptidice în vederea obtinerii vaccinurilor
sintetice subunitare.
Dimensiunile situsului de combinare s-au dedus indirect, prin
determinarea marimii haptenei care blocheaza reactia de combinare a
anticorpilor cu antigenul nativ: oligozaharidul format din 6-8 unitati
monomerice ocupa complet situsul de combinare al moleculei de
anticorp. Oligozaharidele mai mici inhiba partial reactia specifica de
precipitare. Pentru anticorpii specifici fata de antigene proteice,
tetrapeptidele au blocat cu maxima eficienta reactia de precipitare dintre
anticorpi si antigenul nativ.
Functiile biologice efectoare sunt amorsate de reactia
antigen-anticorp. Numarul functiilor biologice efectoare este mai mic si
sunt dependente de regiunile constante ale moleculei de
imunoglobulina.
Fiecare domeniu al regiunii constante a moleculei de
imunoglobulina îndeplineste anumite functii:
- legarea antigenului pe imunoglobulinele de suprafata care
functioneaza ca receptori pe limfocitele B, declanseaza proliferarea si
diferentierea lor, iar legarea antigenului cu imunoglobulinele citotrope
pentru mastocite, declanseaza degranularea acestor celule;
- dupa cuplarea cu antigenul, moleculele de imunoglobulina expun
fragmentul Fc, recunoscut ulterior de receptorii specifici pentru Fc de pe
suprafata monocitelor, macrofagelor, PMNN. Astfel se stimuleaza
procesul de fagocitoza a celulelor nonself tapetate cu imunoglobuline,
denumit imunofagocitoza;
- celulele K, prin intermediul receptorilor pentru Fc, interactioneaza
cu celulele nonself tapetate cu IgG si realizeaza liza de contact prin
fenomenul de citotoxicitate;
- interactiunea antigen-anticorp genereaza un semnal care se
transmite regiunii Fc. Aceasta îsi modifica configuratia spatiala si
expune un situs de recunoastere (pentru IgG situat între Glu 318 si Lys
322), de care se leaga C1q;
- regiunea balama este transductoare de semnale si are un rol
important în flexibilitatea moleculei de imunoglobulina, permitând
variatia unghiului dintre fragmentele Fab: ele trec reversibil de la forma
T la Y. Geometria variabila a moleculei de imunoglobulina mareste
eficienta de legare a antigenului, deoarece ajusteaza pozitia celor doua
situsuri de combinare ale anticorpului, în functie de distanta la care se
gasesc determinantii antigenici pe suprafata unui antigen particulat
(virus sau celula);
- regiunea balama a moleculelor de IgG si IgD este sensibila la
actiunea enzimelor proteolitice, iar a moleculei de IgA este rezistenta.
Componenta glucidica a imunoglobulinei îndeplineste urmatoarele
functii;
- realizeaza si mentine o conformatie a moleculei de
imunoglobulina, esentiala pentru secretie;
- mareste solubilitatea moleculelor de imunoglobulina;
- are rol de spatiator între domeniile unui lant si între catenele
moleculei;
- participa la functiile citotrope ale moleculei de imunoglobulina;
- are rol în legarea C1q, componenta a sistemului complement .

Heterogenitatea anticorpilor

Moleculele de imunoglobuline din plasma oricarui organism sunt

foarte heterogene, atât datorita diversitatii epitopilor fata de care s-au
sintetizat – ceea ce induce variatii ale secventelor hipervariabile ale
moleculei, cât si datorita variatiilor secventei de aminoacizi în regiunile
constante ale moleculei.
Heterogenitatea anticorpilor este ordonata în clase, subclase,
tipuri, alotipuri si idiotipuri, pe baza variatiei secventei de aminoacizi.
Moleculele de imunoglobuline au calitati duble: ele se comporta nu
numai ca molecule de recunoastere, care recunosc specific antigenul,
dar la rândul lor sunt recunoscute ca antigene. Pentru sporirea gradului
de imunogenitate, moleculele de imunoglobuline se asociaza cu
adjuvantul Freund si se injecteaza la animale de experienta. Variatiile de
structura chimica a imunoglobulinelor se comporta ca determinanti
antigenici si induc sinteza anticorpilor anti-imunoglobulina. Variatiile de
ordin chimic ale imunoglobulinelor se evidentiaza prin metode
imunochimice de precipitare între moleculele de imunoglobulina cu rol
de antigen si anticorpii anti-imunoglobulina din serul imun.
Din punctul de vedere al manifestarii imunopotentei
determinantilor antigenici ai imunoglobulinelor, s-au definit trei nivele de
heterogenitate: izotipica, alotipica si idiotipica.

Heterogenitatea izotipica
Heterogenitatea izotipica ( izos = acelasi) defineste variantele
biochimice ale imunoglobulinelor, comune pentru toti indivizii unei specii.
Variantele biochimice se datoreaza variatiilor secventei de aminoacizi în
regiunea constanta a catenei H. Ele se comporta ca determinanti
antigenici dupa injectarea în organismul altei specii. Pentru identificarea
epitopilor izotipici ai moleculelor de imunoglobulina umana, acestea, în
asociatie cu adjuvantul Freund, se injecteaza la iepure.
Fiecare individ al unei specii exprima toate variantele antigenice
izotipice caracteristice speciei.
Variantele antigenice izotipice ale imunoglobulinelor umane s-au
identificat initial, în regiunea constanta a catenei H .
Exista 5 variante antigenice distincte ale catenelor H în regiunea
constanta, notate cu g, m, a, d, e, corespunzatoare celor 5 clase de
imunoglobuline: IgG, IgM, IgA, IgD, IgE. Serul imun fata de un
determinant antigenic de clasa nu da reactii încrucisate cu celelalte
tipuri de determinanti, deoarece catenele H ale diferitelor clase de
imunoglobuline prezinta diferente mari de ordin chimic între domeniile
echivalente, care merg pâna la circa 60% din totalul aminoacizilor.
Determinantii antigenici ai unei clase de imunoglobuline sunt
comuni tuturor indivizilor unei specii si se evidentiaza în serul imun
heterolog, obtinut prin imunizarea organismelor altei specii. De exemplu,
un antiser fata de lantul uman g, obtinut pe iepure, va precipita numai
anticorpii clasei IgG din orice ser uman.
Ulterior, determinantii antigenici s-au identificat si în regiunile
constante ale catenelor L. Determinantii antigenici ai catenelor L
determina tipurile de imunoglobuline.
 Catena L are doua variante antigenice, notate cu k si l, care se
gasesc la toate cele 5 clase de imunoglobuline. Cele doua tipuri
structurale de lanturi L (k si l) prezinta deosebiri de secventa a
aminoacizilor în regiunea constanta si nu au determinanti antigenici
comuni. De aceea, nu dau reactii imune încrucisate. Serul imun
heterolog anti-molecule de imunoglobuline umane cu catena Lk, obtinut
pe iepure, precipita toate moleculele de imunoglobuline umane care
contin catena Lk, indiferent de clasa. Serul imun anti-Lk nu precipita
moleculele de imunoglobuline care contin catena L l.
O molecula de imunoglobulina are doua catene de tip k sau l.
Formula generala a diferitelor clase de imunoglobuline este g2k2 (sau g
2 l 2), m2k2 (m2 l 2), a2k2 (a2 l 2).
Catenele L de tip k si l determina tipurile moleculare de
imunoglobuline. La om, raportul Ig k/ l este 7/3, iar la soarece este
19/1, valori care probabil reflecta raportul numeric al genelor
codificatoare pentru cele doua tipuri de catene.
Izotipurile catenelor H nu influenteaza functia de specificitate a
moleculelor de imunoglobuline: acelasi antigen poate fi legat de oricare
din cele 5 clase de imunoglobuline.
Pe lânga variantele antigenice mentionate – clase si tipuri – s-au
identificat diferente mai subtile ale moleculelor de IgG si IgA, în ceea ce
priveste proprietatile fizice, chimice si biologice, diferente care
corespund subclaselor antigenice. Aceasta înseamna ca, pe lânga
determinantii antigenici de clasa, exista si alte variante antigenice ale
regiunii constante ale catenei H, corespunzatoare subclaselor. Ele se
noteaza cu litera clasei, urmata de o cifra: IgG 1, IgG 2, IgG3, IgG 4,
respectiv IgA 1, IgA2.
Moleculele de imunoglobuline ale subclaselor au în comun
determinantii antigenici proprii fiecarei subclase, aducând un nivel
superior de heterogenitate a catenelor H.
Diferentele secventei de aminoacizi ai catenei H, între diferite
subclase sunt mici: 24 de aminoacizi între IgG 1 si IgG 4. Cea mai
importanta deosebire consta în numarul legaturilor S-S intercatenare.
Moleculele diferitelor subclase sunt sintetizate de celule diferite.

Variantele alotipice

Descoperirea alotipiei (alos = altul) a pornit de la urmatorul fapt de

observatie: în serul pacientilor cu artrita cronica reumatoida se gasesc
molecule de tip special, încadrate în categoria factorilor reumatoizi (FR).
Factorii reumatoizi sunt molecule de auto-anticorpi, adica IgM anti- IgG.
Factorii reumatoizi se evidentiaza in vitro, prin capacitatea lor de a
determina aglutinarea eritrocitelor tapetate cu o doza subaglutinanta de
anticorpi specifici antieritrocitari (IgG).
Grubb (1956) a observat ca FR seric, uneori, aglutineaza hematiile
tapetate cu auto-anticorpi specifici (care se sintetizeaza în anemia
hemolitica autoimuna) ale unor pacienti, iar alteori, reactia de
hemaglutinare nu se produce, testul evidentierii FR in vitro fiind fals
negativ. Concluzia reactiei de hemaglutinare pe care, uneori, FR din
serul pacientilor de artrita reumatoida o produce asupra hematiilor
tapetate cu o doza subaglutinanta de anticorpi specifici, a fost
urmatoarea: autoanticorpii de pe suprafata eritrocitelor unor indivizi cu
anemie hemolitica autoimuna, poseda determinanti antigenici diferiti, pe
care FR poate sa-i recunoasca. Astfel s-a dedus ca moleculele de
imunoglobulina de la indivizi diferiti, sunt diferite din punct de vedere
antigenic. În consecinta, imunizarea unui individ cu imunoglobulinele
provenite de la alt individ al aceleiasi specii, determina sinteza
anticorpilor fata de determinantii antigenici ai moleculelor
imunoglobulinice ale donorului.
Imunoglobulinele sunt aloantigene ineficiente daca sunt injectate
ca proteine solubile în organismul uman. De aceea, transfuziile de
sânge total, de plasma sau injectarea imunoglobulinelor solubile, de
cele mai multe ori, nu induc sinteza anticorpilor anti-imunoglobuline ale
donorului. Moleculele de imunoglobuline devin antigenice dupa
asocierea lor cu adjuvantul Freund.
Semnificatia variantelor antigenice alotipice ale moleculelor de
imunoglobuline este analoga celei a antigenelor de grup sanguin.
Fenomenul este general, adica si alte molecule provenite de la un
organism pot fi imunogene pentru alte organisme ale aceleiasi specii, la
care se comporta ca aloantigene.
Variantele alotipice ale imunoglobulinelor se detecteaza în reactia
de precipitare cu aloantiseruri obtinute pe organisme ale aceleiasi
specii, dar cu alotip diferit de acela al organismului donor al antigenului
imunoglobulinic.
Variantele moleculare alotipice sunt consecinta existentei genelor
alele perechi (aa), o caracteristica generala a organismelor diploide.
Prin mutatii succesive, în acelasi locus, apar mai multe alele care
formeaza o
serie polialelica - a 1, a2, a3 …… a n. Genele alele ocupa acelasi locus
pe cromosomii omologi, ca si gena de tip salbatic a. Fiecare individ va
avea o combinatie de gene alele: aa 1, aa2 ….. aa n sau a 1a2, a1a3 ……
a1an, cu variante antigenice distincte.
Alotipurile imunoglobulinelor sunt rezultatul variatiilor secventei
aminoacizilor în regiunile constante ale catenelor H si L, ceea ce le
confera un grad superior de heterogenitate, consecinta a alelelor
codominante la acelasi locus.
Pentru moleculele imunoglobulinice umane s-au descris trei
categorii de markeri alotipici:
- factorii Gm (gama marker), numerotati de la 1 la 25, pe catena H
a subclaselor de IgG. De exemplu, markerul G 1m(a) pe moleculele de
IgG1 are secventa Asp-Glu-Leu-Thr-Lys, iar moleculele altor indivizi au
s e c v e n t a
Glu-Glu-Met-Thr-Lys, adica doi aminoacizi diferiti. Pentru IgG 3 sau
descris 14 alele;
- factorii A 2m(1) si A2m(2), identificati pe catenele H ale subclasei
IgA2;
- factorii Km(Inv), pe catenele Lk, în numar de trei;
- doua variante alelice pentru IgE.
Foarte rar, determinantii antigenici alotipici sunt localizati în
domeniile variabile ale moleculei.
Ca si în alte sisteme alelice, indivizii pot fi homozigoti sau
heterozigoti pentru genele care codifica markerii. Genele se exprima
codominant si se transmit în descendenta dupa mecanismul mendelian.
De exemplu, alotipurile b 4b5 pe catenele L ale imunoglobulinelor de
iepure se exprima astfel: un organism homozigot b 4b4 sau b 5b5
exprima alotipul b 4, respectiv b5. Dar genotipul b 4b5 rezultat în
descendenta lor exprima markerul b 4 pe o fractie a moleculelor si
markerul b 5, pe restul moleculelor de imunoglobuline.

Variantele idiotipice

Idiotipul (idios = individual) este reprezentat de o populatie

omogena de molecule de anticorpi, sintetizate de descendentii unei
clone celulare, care recunosc si se combina cu un singur determinant
antigenic (epitop).
Specificitatea idiotipica a unei populatii de anticorpi s-a dedus pe
cale experimentala:
- antigenul (celule de S. typhi) s-a injectat la organismele A si B
(iepuri), identice din punct de vedere genetic. Se sintetizeaza anticorpi
aglutinanti anti S. typhi;
 - anticorpii aglutinanti 1(produsi de organismul A) s-au injectat la
organismul C (iepure din aceiasi linie genetica). Se sintetizeaza anticorpi
anti-anticorpi 1, evidentiati în reactia de precipitare.
Surprinzator, anticorpii anti-anticorpi 1 nu precipita anticorpii 2,
desi anticorpii 1 si anticorpii 2 au aceiasi specificitate fata de antigenele
S. typhi, iar organismele A, B, C apartin aceluiasi alotip.
Concluzia este ca anticorpii 1 si anticorpii 2, desi au aceiasi
specificitate fata de antigenul de S. typhi, la rândul lor, au determinanti
antigenici proprii. De aceea, anticorpii anti-anticorpi 1 nu precipita
anticorpii 2, sintetizati de un alt organism. Moleculele de anticorpi cu
aceiasi specificitate de combinare fata de un antigen, sintetizate de
organisme identice genetic, au o individualitate antigenica distincta,
denumita specificitate idiotipica.
Heterogenitatea idiotipica este consecinta determinantilor idiotipici,
localizati în regiunile hipervariabile ale catenelor H si L. Specificitatea
idiotipica a moleculelor de anticorpi sintetizati de o clona de celule este
conferita de unicitatea secventei de aminoacizi de la nivelul secventelor
hipervariabile ce participa la formarea situsurilor de combinare, care
determina epitopi cu caracter strict individual denumiti idiotopi. Unii
idiotopi sunt localizati chiar în interiorul situsului de combinare sau în
imediata sa vecinatate. Dovada o constituie faptul ca legarea epitopului
specific de situsul de combinare a anticorpului, blocheaza într-o masura
mai mare sau mai mica, legarea anticorpilor anti-idiotipici.

Colectia de idiotopi ai situsului de combinare a unei molecule de

imunoglobuline formeaza idiotipul ei. Idiotipul este rezultatul configuratiei
spatiale unice a regiunilor hipervariabile ale catenelor H si L, conferita
de o secventa unica a aminoacizilor.
Repertoriul idiotipurilor este de acelasi ordin de marime cu acela al
specificitatii situsurilor de com-binare. Pentru situsul de combinare al
moleculei de imunoglobulina s-a pro-pus denumirea de paratop.
La alcatuirea idiotipului participa ambele catene. Cele doua catene
disociate nu pot sa lege anti-idiotipul sau îl leaga cu o eficienta foarte
scazuta.

IgG
Imunoglobulinele reprezinta circa 20% din totalul proteinelor
serice. IgG este dominanta cantitativ în serul uman normal,
reprezentând 70-75% din cantitatea totala de imunoglobuline.
Concentratia sa medie în ser este de 1250 mg/100 ml, cu variatii
individuale normale între 800 – 2000 mg/100 ml.
IgG este cea mai heterogena dintre imunoglobuline în ceea ce
priveste sarcina electrica. Din aceasta cauza, în câmpul electroforetic se
distribuie în fractiile g 1 si g 2 ale serului.
Din punct de vedere structural, IgG este un monomer cu greutatea
moleculara de 150 kD si cu constanta de sedimentare 7S. Componenta
glucidica reprezinta circa 3% din greutatea moleculara a IgG.

Fig. 15. Modelul structural al IgG1. Domeniile variabile ale celor doua catene (VH
si VL) formeaza situsul de legare a antigenului. Cercurile negre indica pozitia gruparilor
glucidice. HR = regiunea balama.

IgG se sintetizeaza tardiv în raspunsul imun pri-mar, dar este

imunoglobulina predominanta a raspunsului imun secundar si se
distribuie uniform în compartimentele intra- si extravasculare.
IgG se prezinta sub forma a 4 variante antigenice, conferite de
compozitia în aminoacizi a catenei g: IgG1, IgG 2, IgG 3, IgG4. Proportia
normala a celor 4 subclase este de 66% pentru IgG 1, 23% pentru IgG 2,
7% pentru IgG 3 si 4% pentru IgG 4.
IgG3 este mai grea, datorita catenei g 3 si are o regiune balama
extinsa, codificata de câtiva exoni, iar IgG 4 are o regiune balama scurta
si rigida, ceea ce produce o nepotrivire sterica pentru fixarea
complementului.
IgG este singura imunoglobulina care traverseaza placenta,
asigurând astfel protectia fatului si nou-nascutului în primele luni de
viata. Pe membrana sincitio-trofoblastului se gasesc receptori pentru
regiunea Fc a IgG, care mediaza transferul placentar al moleculei.
In vivo, functia esentiala a IgG este neutralizarea toxinelor
bacteriene. IgG activeaza sistemul complement si produce liza celulelor
bacteriene si a particulelor virale, dar are si rol opsonizant. In vitro, IgG
participa la reactiile de aglutinare si precipitare.
Termenul de înjumatatire al IgG este de 21 de zile.
În toate serurile imune, o proportie de 5-15% din moleculele de
IgG, pare sa conste din molecule asimetrice, cu un singur situs
functional de legare (molecule monovalente). Aceste molecule nu
participa la reactiile secundare in vitro (aglutinare, precipitare). Celalalt
situs este blocat stereochimic de un polizaharid bogat în manoza, legat
de primul domeniu constant (CH 1).

IgA

Unitatea de baza a structurii IgA este monomerul, alcatuit din

doua catene grele (H) cu specificitate de clasa (izotipica) a si doua
catene usoare (L) de tip l sau k.
Unitatea monomerica (a-l)2 sau (a-k)2 are o tendinta constanta
de a produce structuri moleculare polimerice, formate din 2, 3, 4 sau 5
monomeri (10S, 13S, 15S, respectiv 17-18S), care în ser se gasesc în
concentratii descrescânde.
La microscopul eleectronic, molecula de IgA monomera are
aspectul literei Y. Complexele dimerice au forma a doua litere Y,
asezate una în prelungirea celeilalte. Cele doua fragmente Fc formeaza
un lant lung si rigid.
IgA se gaseste atât în plasma sanguina, cât si în secretiile
externe: salivara, lacrimala, gastrica vaginala, intestinala, biliara,
pancreatica, lactata.
Pe baza unor diferente de structura moleculara (numarul puntilor
S-S, secventa aminoacizilor în regiunea balama) au fost descrise doua
subclase de IgA: IgA 1 si IgA 2. Ele difera prin 22 de aminoacizi, în primul
rând datorita deletiei a 13 aminoacizi din regiunea balama a IgA 2, dar
care se gasesc la IgA 1. Aceasta diferenta structurala confera rezistenta
moleculei de IgA 2 la actiunea unor proteaze bacteriene, care cliveaza
specific IgA 1 în regiunea balama.
În functie de localizare se disting IgA serica si IgA din secretii.
Fig. 16. Structura IgA1 umana. Sunt indicate pozitiile puntilor disulfurice inter- si
intracatenare, precum si pozitia ipotetica a catenelor polizaharidice. O punte disulfurica
suplimentara stabilizeaza domeniul C a 2 si o alta leaga lantul J
în polimerul de IgA.
IgA serica este reprezentata în primul rând de IgA 1 (90%) si este
monomera în proportie de 80%. Catenele L si H sunt reunite prin doua
p u n t i
S-S. Subclasa IgA 2 reprezinta numai 10% din IgA serica. Pe baza
markerilor alotipici ai catenei H, IgA 2 se subdivide în doua variante
alotipice: A 2m1 (la populatiile caucaziene) si A 2m2 (la populatiile
mongoloide-negroide)
Functiile IgA seric nu sunt bine precizate, datorita dificul-tatilor de
purificare. Rolul sau cel mai important ar fi acela de a îndeparta
cantitatile mici de antigene, provenite din alimente sau antigenele
solubile ale microorganismelor, absorbite în circulatia generala.
Eliminarea timpurie împiedica accesul acestor antigene la celulele
sistemului imunitar si stopeaza declansarea unui raspuns imun de
amploare, care ar devia fortele de aparare a organismului, de la functia
sa esentiala, aceea a protectiei antiinfectioase.
In vivo, IgA nu activeaza complementul pe calea clasica si nu
produce liza antigenelor celulare, dar moleculele agregate in vitro de
IgA1 si IgA2 activeaza calea alterna. Functia opsonizanta a IgA este
controversata. IgA nu produce reactii de precipitare cu antigenele
moleculare.
IgA din secretii (sau IgA secretor) se gaseste în secretia
mucoaselor (digestiva, respiratorie, urinara), în secretia biliara si
pancreatica. De aici deriva si denumirea sa improprie, IgA secretoare
(sIgA), desi mai corecta ar fi denumirea de “IgA din secretii”.
 Fig. 17. Stuctura sIgA1 umana. Piesa secretoare, probabil este rasucita în jurul
dimerului de IgA si se leaga prin punti disulfurice de domeniul C a 2 al fiecarui
monomer. Piesa J este amplasata la jonctiunea celor doi monomeri. Puntea disulfurica
ce leaga domeniul C a 2 de regiunea balama nu este figurata (dupa Roitt, 1984).
sIgA se gaseste în special în forma dimerica (80%), iar restul ca
monomer sau alt tip de polimer. Compartimentul seric al IgA nu
influ-enteaza semnificativ con-centratia IgA din secretii si invers, IgA din
secretii nu este absorbit în circulatie.
sIgA se sintetizeaza local, în structurile limfoide asociate
mucoaselor: în mucoasa tractului respirator, dar mai ales cea nazala, a
tractului digestiv (în special în mucoasa antrului piloric si a intestinului
subtire), în lamina propria a acinilor secretori ai glandelor salivare si
mamare, în glandele lacrimale. In toate aceste structuri se gasesc
numeroase plasmocite si precursorii lor. Imunizarea orala stimuleaza în
primul rând, sinteza IgA.

Structura moleculei de sIgA

Molecula de sIgA este alcatuita din doi monomeri de IgA, legati
prin catena J (joining) si o catena suplimentara, denumita componenta
secretoare (CS). Formula generala a sIgA dimer este (IgA) 2 J CS si are
greutatea moleculara de 385 kD si constanta de sedimentare 10S.
Complexul molecular (IgA) 2 J CS este foarte rezistent la proteoliza
datorita conformatiei speciale dobândita dupa legarea catenei J si a
catenei CS, precum si datorita capacitatii sale de a se lega de mucinele
din secretii.
Catena J este un glicopeptid de 15-16 kD (136 aminoacizi) si se
sintetizeaza în plasmocitele producatoare de IgA. Este bogat în acizi
glutamic si aspartic si contine un oligozaharid legat de Asp din pozitia
43. Contine 7-8 resturi de cisteina. Lantul J se leaga prin punti S-S de
regiunea Fc a IgM polimeric si de sIgA. Prezenta catenei J s-a stabilit la
imunoglobulinele polimerice de la toate clasele de vertebrate, iar ARNm
pentru catena J s-a detectat la numeroase nevertebrate. In complexele
moleculare cu un grad superior de polimerizare, numai doua molecule
de IgA sau IgM se leaga prin intermediul catenei J, celelalte fiind legate
una de alta prin punti S-S. Polimerizarea moleculelor de IgA în
citoplasma celulei producatoare este esentiala pentru transportul lor la
suprafata mucoasei. Lantul J se gaseste în citoplasma limfocitelor B, în
cursul diferentierii spre plasmocit. Aproape toate limfocitele din
structurile limfoide asociate mucoaselor (digestiva, respiratorie), din
tesutul interstitial mamar, salivar si lacrimal, exprima lantul J intracelular.
Catena J este sintetizata si de unele celule care produc IgG sau IgD din
aceste structuri, dar este degradata în citoplasma. Plasmocitele din
maduva osoasa care produc IgA sau IgG sunt negative pentru lantul J.
Componenta secretoare a sIgA este o glicoproteina din categoria
betaglobulinelor, neînrudita cu imunoglobulinele, bogata în glucide
(8,7%). Secventa catenei cuprinde 750 de aminoacizi, distribuiti în trei
domenii: domeniul citoplasmatic (103 aminoacizi), transmembranar (23
aminoacizi) si extracelular (circa 625 aminoacizi), la care se adauga o
secventa semnal de 18 aminoacizi, care este clivata dupa sinteza.
Componenta secretoare se sintetizeaza în celulele epiteliale ale
mucoaselor. Dupa prelucrarea în complexul Golgi (unde are loc
glicozilarea), CS migreaza pentru a fi integrata în plasmalema bazala si
laterala a celulelor. Sinteza CS este independenta de IgA. La noul
nascut, CS se sintetizeaza în saptamâna a 8-a (înainte de aparitia
plasmocitelor). Este prezenta chiar la persoanele în ale caror secretii
IgA lipseste.
Functiile componentei secretoare . Componenta secretoare are rol
de receptor pentru moleculele dimere si polimere de IgA si IgM, care au
legat lantul J (receptor poli-Ig). Legarea lantului J pare sa determine o
schimbare conformationala a acestor molecule. Moleculele de IgA
secretate ca monomeri, ca si polimerii care nu au legat lantul J nu se
pot complexa cu CS si trec în circulatie.
IgA dimeric trebuie sa ajunga în contact cu celulele epiteliale,
pentru a fi transportat la suprafata mucoasei. Teoretic, IgA polimeric
poate veni în contact cu celulele epiteliale care au lantul CS inserat în
membrana, pe una din urmatoarele doua cai:
- difuzia libera prin tesutul conjunctiv adiacent plasmocitelor din
lamina propria a mucoasei, unde are loc sinteza;
- translocatia din circulatie la nivelul capilarelor mucoasei.
Componenta secretoare este inserata în membrana laterobazala a
celulei epiteliale. Din aceasta pozitie, prin domeniul sau extracelular, CS
leaga dimerii de IgA care contin lantul J, printr-un mecanism
necunoscut. Una din ipotezele privind mecanismul legarii presupune ca
CS s-ar înfasura în jurul dimerului de IgA, extinzându-se de la o regiune
balama la cealalta, marind astfel rezistenta dimerului la proteoliza.
Complexul format este endocitat în vezicule de pinocitoza si este
eliberat pe fata luminala a celulelor epiteliale, în secretia lor externa. Un
astfel de transport are loc în celulele epiteliale ale mucoasei tubului
digestiv, ale mucoasei bronsice, la nivelul epiteliului vezicii biliare si al
tractului biliar, al acinilor glandelor mamare, al acinilor pancreatici si
salivari. CS leaga chiar complexele imune care contin IgA polimeric,
formate în lamina propria a mucoasei. Acestea sunt transferate la
suprafata luminala a epiteliului prin acelasi mecanism ca si IgA
polimeric. Anihilarea pe aceasta cale a antigenelor este foarte
importanta în tractul intestinal, unde componentele antigenice
alimentare si ale microbiotei pot dobândi acces la lamina propria.

Fig. 18. Reprezentarea schematica a diferitelor trepte care se succed în generarea sIgA
si IgM umane, pe calea transportului epitelial mediat de receptorul de poli-Ig (pIgR). IgA
polimeric care contine lantul J (IgA-J) si IgM pentameric (IgM-J) sunt secretate de
plasmocitele locale. Componenta secretorie (CS) este sintetizata în reticulul
endoplasmic granular (REG) al celulelor epiteliale si se matureaza prin glicozilare în
complexul Golgi. In reteaua transgolgiana (TG), este fosforilat si este expus ca receptor
de poli-Ig, pe membrana plasmatica bazolaterala. Endocitoza ligandului complexat cu
receptorul de poli-Ig, ca si a receptorului poli-Ig liber, este urmata de transcitoza la
endosomii apicali si în final are loc clivarea receptorului poli-Ig si eliberarea moleculei
Ig în secretii (dupa Brandtzaeg si col., 1998).
Rolul CS în transportul IgA la suprafata mucoaselor este
argumentat de faptul ca bolnavii cu deficit al sintezei sale, nu au IgA în
secretii, desi nivelul IgA seric este normal.
Transportul transepitelial al sIgA este asociat cu o pierdere
continua de receptori, care, spre deosebire de alti receptori, dupa
exocitoza la suprafata celulei epiteliale nu sunt recirculati si nici nu se
refac prin sinteza de novo.

Functiile efectoare ale sIgA

Fig. 19. Reprezentarea schematica a fenomenului de “excludere imuna”, pe care-l

produc anticorpii din secretia mucoasei intestinale. Inainte de imunizare, o mica parte a
antigenului proteic ingerat, scapa digestiei intraluminale, este preluat de enterocit si
transportat în spatiile intercelulare. Dupa imunizare, anticorpii din secretia intestinala,
leaga antigenul formând complexe Ag-Ac. Legarea antigenului la suprafata celulelor
epiteliale este blocata. Antigenele complexate cu anticorpii în învelisul mucos, pot fi
degradate de enzimele pancreatice adsorbite la supra-fata intestinului. Astfel, scade
cantitatea de antigen disponibil pentru absorbtia de catre celulele intestinale.
 Studiul functiilor efectoare ale IgA este îngreunat de dificultatile
obtinerii sIgA în stare pura.
Functia biologica esentiala a sIgA este apararea organismului fata
de antigenele moleculare care ar putea fi înglobate (prin endocitoza) la
nivelul mucoaselor (în special cea digestiva) si de a asigura protectia
fata de agentii patogeni care tind sa patrunda de la exterior pe calea
mucoaselor digestiva, respiratorie, genito-urinara. sIgA formeaza
complexe cu urmtoarele tipuri de antigene;
- cu antigenele mole-culare adsorbite la suprafata mucoaselor,
având rol în “excluderea imuna” a acestora. Excluderea imuna este o
functie majora a sIgA, ce consta în limitarea penetrarii materialelor
antigenice prin epiteliul mu-coasei. Deoarece IgA este ine-ficient în
activarea comple-mentului si nici nu stimuleaza fagocitoza, excluderea
imuna este un mecanism, în primul rând, neinflamator.
- cu antigenele celulare bacteriene, realizând imobi-lizarea si
aglutinarea acestora. Astfel, este prevenita patrunderea lor în organism;
- blocheaza legarea virusurilor de receptorii celulelor epiteliului
respirator si ale mucoasei digestive;
- neutralizeaza efectul toxinelor (botulinica, tetanica, holerica);
- este imunoglobulina predominanta în saliva si constituie
principalul mecanism de aparare în cavitatea orala, prin actiune
sinergica cu alti factori antibacterieni (lizozim, lactoferina, peroxidaza
salivara si mucine).
Prezenta sIgA în colostru si în lichidul amniotic sugereaza rolul
sau foarte important în conferirea imunitatii pasive a noului nascut, atât
la om cât si la animale. Rezistenta noilor nascuti, hraniti natural este net
superioara comparativ cu a celor hraniti artificial.
Concentratia sIgA în colostrul uman este foarte mare în primele
24-48 de ore de lactatie (6-88 mg/ml) si diminua brusc datorita dilutiei
într-un volum secretor mult sporit. Concentratia foarte mare a sIgA în
colostru se datoreaza eliberarii unor cantitati mari într-un volum mic de
secretie. Glanda mamara are un numar relativ mic de celule
producatoare de anticorpi, deoarece nu este stimulata antigenic.
Originea sIgA în glanda mamara are doua surse:
- o sinteza locala foarte intensa în plasmocitele din tesutul
conjunctiv subiacent epiteliului acinilor glandulari;
- transportul IgA din sânge.
sIgA din secretia mamara, la nivelul mucoasei digestive a noului
nascut, nu este transportat în circulatia acestuia decât într-o mica
masura, în primele ore de viata (la om) sau zeci de ore la alte mamifere.
La unele mamifere (ovine, bovine), sIgA din secretia lactata materna
este transportat foarte activ în circulatia noului nascut. Efectul protector
antiinfectios al sIgA de origine materna se exercita prin faptul ca
moleculele ramân legate de celulele epiteliale ale mucoasei digestive si
blocheaza astfel aderenta microorganismelor si a virusurilor.
Moleculele de IgA nu sunt transferate prin placenta. Sângele
noului nascut nu contine IgA. Nivelul seric al IgA caracteristic adultului,
este atins la 9-10 luni.
În conditii naturale, în tractul intestinal se sintetizeaza IgA fata de
multe antigene exogene. IgA din secretia intestinala poate sa treaca
intacta prin tubul digestiv si sa-si pastreze activitatea.
Persoanele cu deficit congenital al IgA (1/500-700) au sensibilitate
mare la infectiile mucoaselor, desi celulele epiteliale sintetizeaza CS.
Aceleasi persoane sunt predispuse la maladii autoimune, deoarece, în
absenta sIgA, mucoasa digestiva este traversata de o mare diversitate
de antigene, care induc sinteza unor anticorpi ce interactioneaza nu
numai cu antigenul exogen inductor, ci si cu componente moleculare
proprii.
In vivo, sIgA nu activeaza cascada complementului, dar
moleculele agregate artificial, in vitro, activeaza calea alterna.

Fig. 20. Structura IgM pentameric. Catenele grele de IgM uman au 5 domenii.
Monomerii sunt legati prin punti disulfurice între domeniile Cm3 si Cm4. Sunt
reprezentate catenele oligozaharidice, ca si pozitia ipotetica a catenei J
 (dupa Roitt, 1984).

IgM

Caracteristica struc-turala a IgM este prezenta unui lant greu al

izotipului m, alcatuit din 576 aminoacizi. IgM contine 5 grupari prostetice
oligozaharidice, care constituie 12% din greutatea moleculara totala.
Secventa de aminoacizi a lantului H cu specificitate antigenica m este
organizata în 5 domenii: unul variabil si 4 constante (C m1, 105
amino-acizi – Cm4, 111 aminoacizi), codificati de exoni diferiti. Lipseste
regiunea balama, fiind înlocuita cu domeniul CH 2, sensibil la actiunea
proteazelor.
IgM se gaseste sub doua forme:
- monomera, legata de membrane
- polimera, libera în ser.
IgM legat de membrana unor limfocite, are în plus o secventa
COOH-terminala, hidrofoba, formata din 41 de aminoacizi, care
întrerupe transportul lanturilor m prin membrana si ancoreaza molecula
în structura sa. IgM este molecula majora cu rol de receptor de antigen,
pe suprafata limfocitelor B.
IgM serica are structura unui pentamer (L 2 m 2), cu greutatea
moleculara de 950 kD. Fiecare pentamer contine un lant polipeptidic J,
bogat în cisteina, foarte acid, cu rol în polimerizarea monomerilor. Cele
5 unitati monomere sunt asezate radiar, cu regiunile Fc orientate spre
centru, unite prin punti S-S, formate între domeniile CH 3 si prin lantul J.
Bratele (Fab) 10 sunt orientate spre exterior, chiar în unghi drept fata de
discul (Fc) 5
La microscopul electronic, pentamerul IgM are aspect de stea cu 5
brate, dispuse în jurul discului central. Fiecare brat are forma literei Y.
Bratele pot lua pozitii diferite, ceea ce denota existenta unei zone mobile
pentru fiecare subunitate. Fiecare unitate monomerica este mobila la
nivelul articulatiei în discul central, astfel ca dupa legarea cu epitopii de
pe o suprafata membranara, IgM poate adopta configuratia
asemanatoare unui crab, iar regiunile multiple Fc devin accesibile lui
C1q.
IgM poate sa existe în forma hexamerica, de 10-20 de ori mai
eficienta în liza mediata de activarea C, decât în varianta pentamerica.
Valenta pentamerului este teoretic 10, dar aceasta s-a determinat
numai în reactia cu haptenele mici. In reactia cu antigenele complexe,
valenta scade la 5 sau chiar mai putin, datorita probabil insuficientei
flexibilitati a moleculei. Valenta IgM este dependenta de natura
ligandului.
Functiile IgM. IgM este receptorul major de antigen pe suprafata
limfocitelor B mature.
IgM seric are functii aglutinante, fiind de 1000 de ori mai eficient
decât IgG în legarea antigenelor particulate. IgM reprezinta 5-10% din
cantitatea totala de anticorpi serici, cu valori normale între 84-170 mg la
100 ml de sânge.
IgM activeaza complementul(C), producând liza antigenului celular
si ingestia rapida a complexelor solubile. De aceea, IgM este foarte
eficient în reactia de aparare fata de bacteriemii si fata de
toxine(difterica, tetanica, botulinica, toxina din veninul de sarpe).
IgM este principala opsonina imunoglobulinica a serului.
Afinitatea IgM (care semnifica forta de legare dintre un epitop si un
paratop) poate sa fie slaba, dar aviditatea globala (energia medie a
interactiunii IgM cu epitopii multipli ai unui antigen) este foarte mare fata
de antigenele complexe si fata de celule, ambele având epitopi repetitivi.

Cea mai mare parte a anticorpilor IgM se sintetizeaza în stadiul

timpuriu al raspunsului imun primar fata de un antigen. IgM se
sintetizeaza ca rezultat al activarii policlonale, nespecifice, a limfocitelor
B, produsa de virusul Epstein-Barr la om sau de LPS la soarece.
Anticorpii sintetizati dupa stimularea policlonala a limfocitelor, leaga o
varietate de antigene: virusuri, bacterii, protozoare, paraziti si fungi.
În plasma se gasesc anticorpi “naturali” sau “spontani” a caror
sinteza are loc în afara stimularilor antigenice. Termenul “natural” se
foloseste pentru a distinge aceste imunoglobuline, de cele care se
sintetizeaza dupa imunizare. Majoritatea anticorpilor naturali apartin
izotipului IgM. Ei reactioneaza nu numai cu o diversitate de antigene
nonself, ci si cu molecule self: cu hormoni (insulina, tiroglobulina), cu
constituienti celulari (ADN, miozina, actina, tubulina etc.), cu fragmentul
Fc al IgG autolog (FR = factorul reumatoid).
IgM reprezinta forma sub care se gasesc anticorpii naturali ai
grupelor sanguine (aglutininele a si b), precum si anticorpii fata de
antigenul somatic O (endotoxina) al bacteriilor Gram negative sau cei
detectabili prin reactia Wassermann, dupa infectia cu T. pallidum.
IgM trece greu sau nu trece în lichidele interstitiale si nici prin
bariera placentara.
Nivelul seric al IgM de la adult este atins la 10 luni. IgM este
izotipul cel mai bine conservat în evolutie, fapt evidentiat prin relativa
constanta a secventei de aminoacizi.
Fig. 21. Structura IgE umana. Molecula este formata din 4 domenii constante si un
domeniu variabil. Este indicata pozitia puntilor disulfurice inter- si intracatenare, precum
si pozitia catenelor oligozaharidice. Clivajul enzimatic al IgE poate elibera fragmentele
F(ab’)2, fragmentele Fc si Fc’.

IgE
Denumirea de IgE vine de la “eritem”, deoarece aceasta clasa de
anticorpi este unul din mediatorii reactiilor vasculare eritematoase.
IgE a fost izolata si caracterizata de Ishizaka (1966), dintr-un
mielom producator al acestui izotip. Molecula de IgE are doua catene L
identice cu catenele L ale celorlalte clase de imuno-globuline si doua
catene grele H cu specificitate antigenica e, fiecare cu câte 550 de
aminoacizi, distribuiti în 5 domenii: 4 domenii în regiunea constanta si
unul în regiunea variabila. Catenele H sunt reunite prin doua legaturi
S-S, localizate în domeniul C 2.
Continutul glucidic este de pâna la 11,7%.
IgE este sintetizata în celule din mucoasa respiratorie,
gastrointestinala si în ganglionii regionali.
În sânge, IgE se gaseste în concentratii foarte mici (250 ng/ml).
Nivelul sau caracteristic adultului este atins la 10-15 ani. IgE nu strabate
bariera placentara.
Concentratia serica a IgE creste în parazitoze si în starile alergice.
In cazurile de astm alergic, concentratia IgE ajunge la 1550 ng/ml.
IgE este o molecula citotropa: interactioneaza in vivo prin regiunea
Fc, cu receptorii specifici de pe suprafata mastocitelor si bazofilelor, dar
si in vitro cu celulele aceleiasi specii sau ale speciilor înrudite. Incalzirea
serului la 56 o anuleaza activitatea citotropa a IgE.
Rolul fiziologic principal al IgE pare a fi acela de protectie a
situsurilor anatomice expuse traumatismelor si patrunderii agentilor
patogeni. IgE recruteaza factorii plasmatici si celulele efectoare,
stimulând reactia inflamatorie acuta.
IgE ar fi unul din efectorii mecanismelor de îndepartare a
parazitilor intestinali. Actiunea sa s-ar exercita prin efectul chimiotactic
pozitiv fata de eozinofile, în focarul de parazitoza si prin stimularea
contractiilor rapide si prelungite a musculaturii netede. IgE mareste
permeabilitatea vasculara si permite anticorpilor serici si celulelor
eozinofile sa penetreze mucoasa si sa participe la reactiile de aparare.
Eozinofilele elibereaza continutul enzimatic al lizosomilor si produc liza
parazitului.
IgE este declansatoare a reactiilor de hipersensibilitate imediata
de tip anafilactic. In reactiile de hipersensibilitate imediata, mastocitele si
bazofilele care leaga IgE se activeaza. Activarea ar fi rezultatul formarii
unor punti antigenice între moleculele de IgE adiacente, care leaga un
antigen(alergen) multivalent. Moleculele de IgE conectate prin puntea
antigenica genereaza semnalul activarii celulare, a carei consecinta este
eliberarea moleculelor vasoactive (histamina, serotonina, ECF, SRSA).

Fig. 22. Structura IgD umana. Schema ilustreaza pozitia puntilor disulfurice inter- si
intracatenare, precum si pozitia ipotetica
a catenelor oligozaharidice.

IgD
IgD s-a descoperit în 1965 ca o proteina de mielom, cu proprietati
speciale, care nu are specificitate antigenica a IgG, IgA sau IgM, dar
precipita cu anticorpii specifici fata de catenele L ale imunoglobulinelor
si este alcatuita din cele 4 catene. Ulterior IgD s-a identificat în serul
uman normal, dar si la toate speciile de mamifere si pasari.
IgD se gaseste în sânge, în cantitate foarte mica (0,2% din
cantitatea totala de imunoglobuline).
Molecula de IgD este monomera. Lanturile L sunt în special de tip
l, iar catenele H au specificitate antigenica d. Lantul H are 4 domenii: 3
în regiunea constanta si unul în regiunea variabila. Regiunea balama
este foarte extinsa si este sensibila la actiunea proteazelor.
Functii. Aproape toata cantitatea de IgD are rol de receptor de
antigen, împreuna cu IgM, pe suprafata majoritatii limfocitelor B mature.
Moleculele membranare au un domeniu transmembranar si o scurta
extensie citoplasmatica, analoga formei membranare a catenei m. Cele
doua izotipuri membranare ( d si m) au acelasi tip de catena L, iar situsul
lor de legare este identic, adica recunosc acelasi epitop. Nu exista
molecule hibride m/d, deoarece cele doua catene H nu se împerecheaza.
Raportul dintre cele doua izotipuri de pe suprafata limfocitelor B este
variabil si semnificatia functionala a acestui raport nu se cunoaste.
IgD scade pe suprafata limfocitelor B de memorie si dispare
complet pe masura ce celulele se diferentiaza spre plasmocit.
IgD seric are o concentratie de 3-40 mg/ml, fiind produs de un
numar mic de plasmocite splenice si tonsilare. Sinteza într-un numar
mic de celule si timpul de înjumatatire scurt (de 2,8 zile) explica nivelul
seric scazut al IgD. Numarul mic de plasmocite producatoare de IgD
explica raritatea mieloamelor producatoare de IgD. Dupa stimularea
antigenica repetata nu se sintetizeaza anticorpi ai izotipului IgD. IgD nu
are functie de anticorp efector. Dupa stimularea limfocitelor B care au ca
receptor de suprafata molecule de IgD, diferentierea nu urmeaza o cale
din care sa rezulte celule angajate în secretia de IgD. La pacientii cu
deficit al sintezei de IgA, în glandele lacrimale, în parotide si în glandele
nazale, plasmocitele producatoare de IgA sunt înlocuite cu cele
producatoare de IgD, iar în mucoasa intestinala, cu cele care
sintetizeaza IgG si IgM. Totusi, IgD nu este o imunoglobulina
caracteristica secretiilor, deoarece în secretii nu este mai concentrata
decât în ser.
 Fig. 23. Reprezentarea grafica a distributiei cantitative a diferitelor clase de
imunoglobuline în umorile interne si externe.

Interactiuni antigen-anticorp
Reactiile Ag-Ac sunt consecinta proprietatii esentiale a
imunoglobulinelor, aceea a specificitatii de legare cu determinantul
antigenic care a indus sinteza lor.
Cele mai multe date referitoare la natura interactiunii s-au obtinut
în reactia dintre anticorpii specifici fata de haptene si epitopul haptenei.
Haptenele au avantajul ca, teoretic, prezinta un singur epitop.
Reactia Ag-Ac poate fi considerata ca prototip al interactiunilor
macromoleculare, dar se deosebeste de interactia enzima-substrat prin
doua caracteristici:
- reactiile Ag-Ac, in vivo, sunt totdeauna reversibile, deoarece
anticorpii nu altereaza ireversibil antigenul, asa cum o enzima modifica
substratul ei;
- heterogenitatea anticorpilor nu are echivalenta la alte categorii
de proteine.
Reactiile Ag-Ac pot fi clasificate, dupa efectele pe care le produc:
reactii primare, secundare si tertiare.
Reactiile primare semnifica recunoasterea specifica si legarea
celor doi reactanti. Reactiile primare se studiaza prin metoda dializei la
echilibru, a imunofluorescentei, RIA.
Reactiile secundare pot sa apara in vitro, ca o consecinta directa,
dar nu obligatorie, a interactiunii primare. Ele se evidentiaza în timp prin
fenomene de aglutinare sau de precipitare, în functie de natura
antigenului.
Reactiile tertiare exteriorizeaza consecintele biologice ale reactiilor
primare in vivo. Ele au un caracter complex, deoarece sunt influentate
de factorii organismului: de concentratia complementului, de mediatorii
eliberati de alte celule (mastocite), de afinitatea receptorilor de antigen.
Reactiile tertiare pot fi protectoare, daca au ca efect imobilizarea
bacteriilor, neutralizarea toxinelor si a virusurilor sau pot avea efecte
nocive: soc anafilactic, anafilaxie locala, hemoliza intravasculara.
 Bazele moleculare ale interactiunii Ag-Ac

Interactiunile Ag-Ac, in vivo sunt totdeauna reversibile. Factorii

care conditioneaza interactiunea Ag-Ac sunt:
- complementaritatea structurala dintre determinantul antigenic si
situsul de combinare al anticorpului. Acesta este factorul exclusiv al
specificitatii reactiei. Complementaritatea structurala presupune
adaptarea conformationala a celor doua grupari reactante si a fost
gândita în termeni structurali, pe principiul cheie-broasca;
- complementaritatea electrochimica a gruparilor reactante este
consecinta complementaritatii structurale si semnifica intrarea în actiune
a unor forte intermoleculare care stabilizeaza si consolideaza
interactiunea celor doua grupari. Formarea legaturilor intermoleculare
necesita existenta unor grupari atomice suficient de apropiate pe cele
doua molecule. Distanta dintre ele este invers proportionala gradului de
complementaritate.
Desi complementaritatea structurala stricta nu este obligatorie, o
potrivire spatiala cât mai înalta este mai favorabila interactiunii. Ea se
exprima prin congruenta suprafetelor de contact care furnizeaza forte de
atractie intermoleculara ce stabilizeaza complexul.
La interactiunea Ag-Ac participa urmatoarele tipuri de legaturi
necovalente: legaturile de H, fortele electrostatice, legaturi van der
Waals si legaturi hidrofobe. Toate sunt forte nespecifice cu valoare mica
si natura lor face ca reactia sa fie reversibila.
Legaturile de H se formeaza când doi atomi au în comun un
nucleu atomic de H (un proton). Protonul comun se gaseste între doi
atomi de N sau de O sau între unul de N si unul de O. Nucleul de H este
legat covalent de unul dintre cei doi atomi (de N sau de O). Legatura de
H are energia de legare de 3-7 kcal/mol.
 Fig. 24. Fortele intermoleculare implicate în formarea complexului Ag-Ac.
Actiunea acestor forte necesita un contact strâns între cele doua grupari reactante.
Legaturile de H rezulta prin formarea unei punti de H între doi atomi apropiati. Fortele
electrostatice se datoreaza atractiei grupelor ionice cu sarcini opuse situate la periferia
celor doua lanturi proteice. Fortele Van der Waals rezulta prin interactiunea între diferiti
nori electronici, reprezentati sub forma dipolilor oscilanti. Legaturile hidrofobe, care pot
contribui cu jumatate din forta de legare Ag-Ac, sunt produse prin asociatia gruparilor
nepolare si hidrofobe, de unde moleculele de apa sunt excluse. Distanta optima între
gruparile reactive variaza cu tipul de legatura.

Fortele electro-statice (coulombiene sau ionice) sunt rezul-tatul

atractiei dintre atomi sau dintre grupe de atomi cu sarcina electrica
opusa, situate pe cele doua grupari reactante: de exemplu, între un
cation (Na +) si un anion (Cl -) sau între COO - si NH 3+. Energia de
legare a acestor forte este semnificativa la distante foarte mici (sub 100
Ao) dintre gruparile reactante. Jux-tapunerea exacta a ionilor
favorizeaza ac-tiunea acestor forte. Energia de legare este de 5
kcal/mol si variaza invers pro-portional cu patratul distantei dintre cele
doua grupari reactante (1/d 2).
Legaturile van der Waals, cele mai slabe forte de interactiune,
sunt active pe distante foarte mici dintre gruparile reactante. Energia de
legare este de 1-2 kcal/mol. Legaturile van der Waals nu se bazeaza pe
o separare permanenta a sarcinilor electrice, ci pe fluctuatii ale
acestora, induse de apropierea moleculelor. La o distanta
intermoleculara limita se formeaza câmpuri electrice instantanee, cu
efect polarizant asupra moleculelor învecinate. Intre atomii suficient de
apropiati, apare o forta de atractie reciproca indusa de sarcina dipol
fluctuanta, pe care un dipol o induce în dipolul învecinat. Aceste forte se
mai numesc si forte de dispersie. Intensitatea lor depinde de distanta
dintre gruparile implicate si este invers proportionala cu puterea a 7-a a
distantei. Valoarea lor este optima la 1-2 Å.
Legaturile hidrofobe (sau apolare) apar între grupari nepolare
(neionizate) în solutii apoase si sunt consecinta tendintei de excludere a
retelei ordonate de molecule de apa, dintre molecula de antigen si cea
de anticorp. Aceste legaturi sunt favorizate de aminoacizii cu grupari
apolare, care au tendinta de asociere, diminuând numarul moleculelor
de apa din vecinatatea lor. Prin eliminarea moleculelor de apa dintre
gruparile reactante, distanta dintre situsurile active scade foarte mult si
creste valoarea fortelor stabilizatoare.
Complementaritatea spatiala sau fortele intermoleculare nu sunt,
fiecare în parte, suficiente pentru a forma legaturi stabile. Pentru
stabilitatea interactiunii Ag-Ac sunt necesare ambele conditii. Cu cât
energia de legare a reactantilor este mai mare, cu atât complexele
Ag-Ac sunt mai stabile,
Interactiunea gruparilor reactante ale antigenului si anticorpului
este definita de doi parametri: afinitatea si aviditatea anticorpilor .

Fig. 25. Masurarea afinitatii anticorpilor prin dializa la echilibru. Interactiunea Ag-Ac este
reversibila. In interiorul sacului de dializa, haptena este partial sub forma libera si partial
legata cu anticorpii, în functie de afinitatea anticorpilor. Prin membrana sacului de
dializa poate difuza numai haptena libera si con-centratia sa externa va egala
concentratia haptenei libere din interiorul sacului. Masu-rarea concentratiei haptenei în
sacul de dializa permite calculul cantitatii de haptena legata de anticorpi. Reînoirea
constanta a tamponului duce la disocierea totala si la pierderea haptenei din sacul de
dializa, ceea ce denota natura reversibila a legaturii Ag-Ac (dupa Roitt, 1997).
 Afinitatea anticorpilor masoara forta de legare dintre un
determinant antigenic si situsul complementar de legare al unui anticorp
specific. Afinitatea este rezultanta fortelor de atractie si de respingere,
care mediaza interactiunea celor doi reactanti. Forta acestor interactiuni
se masoara în reactia dintre un antigen monovalent (a unei haptene) cu
anticorpii specifici. O interactiune cu afinitate înalta presupune structuri
complementare perfecte, în timp ce complementaritatea imperfecta a
gruparilor reactante determina o afinitate scazuta, deoarece fortele de
atractie sunt active numai pe distante foarte mici si sunt diminuate de
fortele de respingere.
Metoda de masurare a afinitatii anticorpilor este dializa la echilibru.
Metoda se bazeaza pe proprietatea haptenelor mici, monovalente (care
nu dau reactii de precipitare cu anticorpii specifici), de a traversa
membrana de dializa, impermeabila pentru anticorpi, ca si pentru
complexele haptena-anticorpi.
Solutia concentrata de anticorpi se repartizeaza într-un sac de
dializa si se imerseaza într-un volum cunoscut de solutie tampon, la pH
7,4, ce contine o concentratie cunoscuta a haptenei. Haptena libera
difuzeaza prin membrana, în compartimentul cu anticorpi si se combina
partial cu acestia. La echilibru, se masoara concentratia haptenei libere
la exterior, egala cu concentratia haptenei libere din interior.
Concentratia totala a haptenei în sacul de dializa este mai mare,
deoarece o proportie a moleculelor sale este legata de anticorpi.
Diferenta dintre concentratia initiala si cea finala a haptenei, în
compartimentul exterior, masoara afinitatea ei de legare cu anticorpii
specifici, în conditiile unui exces de molecule haptenice, care
favorizeaza disocierea complexelor antigen-anticorp.
Aviditatea este un parametru al interactiunii Ag-Ac, care rezulta
din multivalenta antigenului. Cele mai multe antigene poseda mai mult
decât un determinant antigenic. De exemplu, celulele bacteriene sau
virionii, dar si polizaharidele, au pe suprafata un numar mare de
determinanti antigenici repetitivi. Antigenele proteice au totdeauna
determinanti antigenici multipli, dar diferiti.
Antigenele multivalente leaga un numar echivalent de molecule de
anticorpi. Energia totala de legare a epitopilor multipli ai unui antigen, cu
situsurile anticorpilor specifici este mult superioara comparativ cu
energia separata a fiecarei interactiuni dintre situsul de combinare si
epitop. Aviditatea caracterizeaza energia medie de legare a unui antigen
multivalent cu anticorpii specifici si masoara forta rezultanta a afinitatii
dintre epitopii multipli ai unui antigen si paratopii complementari.
Complexele Ag-Ac formate de antigenele multivalente sunt stabile,
disocierea lor fiind dificila, deoarece este necesara ruperea tuturor
legaturilor existente.
Afinitatea furnizeaza date cu privire la natura fizico-chimica a
reactiei Ag-Ac, iar aviditatea este semnificativa pentru antigenele
naturale multivalente.
Afinitatea si aviditatea conditioneaza proprietatile fiziologice ale
anticorpilor. Cei cu afinitate mare sunt mai eficienti în reactiile biologice:
în protectia antibacteriana si antivirala, în reactia de precipitare in vitro.
Complexele Ag-Ac formate de anticorpi cu afinitate mica, persista
în circulatie si se depun pe membrana bazala a glomerulilor renali.
Complexele formate de anticorpii cu afinitate mare se elimina rapid din
circulatie, fara efecte defavorabile asupra functiei renale.
Interactiunea Ag-Ac este caracterizata permanent prin formarea si
anularea diferitelor tipuri de legaturi intermoleculare. In vivo, probabil
toate reactiile Ag-Ac sunt reversibile, dar reactiile secundare, in vitro
(aglutinarea, precipitarea), în conditiile echilibrului reactantilor, sunt
ireversibile.

Bazele moleculare ale reactiilor imune încrucisate

Trasatura dominanta a reactiilor Ag-Ac este specificitatea, derivata
din însasi caracterul raspunsului imun. In general, anticorpii
reactioneaza numai cu antigenul homolog, adica antigenul inductor al
sintezei lor, dar exista si exceptii, când anticorpii unui ser imun
reactioneaza si cu antigene heterologe, adica altele decât cel folosit la
imunizare, dar înrudite chimic cu acesta.
Molecula de imunoglobulina, cu o structura tridimensionala unica,
poate sa lege un numar de determinanti antigenici diferiti, similari ca
structura chimica cu antigenul inductor sau cu o structura chimica
distincta, daca epitopul sau se potriveste spatial, cel putin cu o zona
limitata a situsului de combinare al anticorpului.
Energia interactiunii anticorpului cu antigenele heterologe este
totdeauna mai mica. Posibilitatea ca o molecula de anticorp sa
interactioneze cu antigene heterologe sta la baza multispecificitatii
imunoglobulinelor sub aspect molecular si a reactiilor încrucisate sub
aspect serologic.
Din punct de vedere molecular, posibilitatea legarii unor epitopi
diferiti, cu un anticorp unic în ceea ce priveste situsul sau de combinare,
se explica prin faptul ca la nivelul subunitatilor sale structurale, se leaga
epitopi diferiti, cu dimensiuni mai mici si configuratie complementara
acestora.
Capacitatea unui situs de combinare al unei molecule de anticorp,
de a lega doua antigene diferite, corespunde reactivitatii serologice
încrucisate adevarate. Legarea epitopilor heterologi se face totdeauna
cu afinitate mai mica. Pentru antigenele proteice, reactivitatea
încrucisata este determinata de existenta unor epitopi asemanatori din
punct de vedere spatial, cu mici diferente ale secventei de aminoacizi,
care induc usoare modificari ale epitopilor. Esenta reactivitatii
încrucisate adevarate este ca situsul moleculei de anticorp leaga epitopi
diferiti.
O alta cauza de ordin molecular a reactiilor încrucisate o constituie
heterogenitatea configuratiei spatiale a situsului de combinare al
moleculelor de anticorpi ale unui ser imun. Heterogenitatea anticorpilor
este consecinta faptului ca nu exista nici un antigen care sa aiba un
singur epitop. Cea mai simpla haptena poate induce sinteza câtorva
specificitati de combinare a anticorpilor. Heterogenitatea specificitatii de
combinare a anticorpilor unui ser imun, mareste sansa unei reactii cu
antigene heterologe.
Din punct de vedere serologic, capacitatea anticorpilor unui ser
imun, cu diferite specificitati de legare, de a reactiona imunologic cu
antigene heterologe se numeste reactivitate încrucisata de tip II si
reflecta capacitatea unei subpopulatii a anticorpilor serici de a lega un
antigen heterolog.

Exemple de reactii imune încrucisate

Reactiile imune încrucisate au fost initial detectate pentru serurile
imune fata de celulele bacteriene, datorita complexitatii antigenice a
acestora. Orice celula bacteriana contine un numar mare de antigene
distincte (flagelare, somatice, capsulare, piliare, fimbriale, etc.). Serul
imun specific contine anticorpi (în diferite proportii) fata de toate
categoriile de antigene celulare, unele fiind comune mai multor linii
bacteriene.
La rândul lor, moleculele mari contin numerosi determinanti
antigenici, unii dintre ei putând fi comuni moleculelor omologe ale
diferitelor specii.
Reactiile încrucisate sunt mai frecvente pentru antigenele care au
epitopi de natura glucidica, deoarece glucidele realizeaza polimeri cu
configuratii spatiale limitate ca diversitate.
Antigenele heterofile de tip Forssman, de natura polizaharidica, cu
o larga distributie în lumea vie (om, animale, plante, microorganisme),
se caracterizeaza prin capacitatea lor de a reactiona cu un ser imun
specific fata de unul din antigenele grupului.
Antigenele proteice din surse taxonomice înrudite, dau frecvent
reactii încrucisate. De exemplu, antiserul fata de albumina de ou de
gaina, precipita albumina din oul de rata; albumina serica bovina si cea
equina sau fibrinogenul uman si cel bovin reactioneaza încrucisat cu
serul imun obtinut fata de una din aceste proteine. Anticorpii anti-Hbg
de cal, sintetizati de iepure, reactioneaza nu numai cu antigenul specific,
dar si cu Hbg a unor specii înrudite: zebra, vaca, porcul, însa
reactioneaza foarte putin cu Hbg de rozatoare, de pasari, de amfibieni.
Reactia Ag-Ac a fost un instrument util pentru determinarea
diferentelor structurale dintre proteinele omologe, care constau în
secventa aminoacizilor. Cu cât doua specii de organisme sunt mai
apropiate filogenetic, cu atât proteinele lor omologe sunt mai
asemanatoare si dau reactii încrucisate mai intense.
Capacitatea antigenelor distincte, dar înrudite chimic, de a induce
sinteza anticorpilor care reactioneaza încrucisat, a creat complicatii în
tratamentul bolnavilor cu diabet insulino-dependent. Insulina de origine
animala (porcina, bovina, ovina), asemanatoare cu cea umana, a
determinat la unii pacienti aflati sub tratament de lunga durata, sinteza
anticorpilor anti-insulina, datorita micilor deosebiri ale secventei
aminoacizilor din pozitiile 8, 9, 10. Anticorpii specifici fata de insulina
unei specii, reactioneaza cu insulina celorlalte specii.
8 9 10
bovina Ala Ser Val
Insulina oaie Ala Gly Val
cal Thr Gly Ileu
porc Thr Ser Ileu

Alta complicatie a derivat din utilizarea preparatelor de insulina,

contaminate cu proinsulina. Insulina este sintetizata în celulele B ale
insulelor Langerhans, ca preproinsulina, care se deosebeste de
proinsulina printr-o secventa de 20 de aminoacizi la capatul N. Dupa
scindarea acestei secvente ramâne proinsulina, la care aminoacidul 1
din catena A si aminoacidul 30 din catena B, sunt legati prin catena C
(33 aminoacizi). Peptidul C are rol în formarea puntilor S-S între
catenele A (21 aminoacizi) si B (30 aminoacizi).
Injectarea preparatelor de proinsulina determina formarea
autoanticorpilor anti-insulina. Eliberarea proinsulinei în organism prin liza
celulelor insulare B are acelasi efect.
Reactiile imune încrucisate reciproce sunt frecvente, dar nu
obligatorii. De exemplu, serul imun de iepure anti-albumina serica
bovina precipita ovalbumina, dar reactia reciproca nu are loc.
Reactii încrucisate între antigene microbiene si tisulare . Serul
imun anti-polizaharid capsular de Str. pneumoniae aglutineaza
eritrocitele umane de grup A (a caror specificitate antigenica este
conferita de N-acetil-galactozamina), iar serul imun anti E. coli
aglutineaza eritrocitele umane de grup B (a caror specificitate antigenica
este conferita de galactoza).
Serurile imune de la pacientii cu maladii infectioase reactioneaza
cu antigenul microbian omolog, dar uneori, si cu antigene ale gazdei. O
astfel de reactie este foarte interesanta, deoarece poate sta la originea
intolerantei fata de self, dupa un proces infectios. Un exemplu este
cazul anticorpilor ce apar la pacientii infectati cu T. pallidum, care se
combina cu cardiolipina. Anticorpi reactivi fata de cardiolipina se gasesc
de asemenea, în serul pacientilor infectati cu M. leprae si la cei cu lupus
eritematos sistemic. Cardiolipina libera în circulatie nu este imunogena,
dar devine imunogena dupa asocierea cu învelisul extern de T. pallidum,
ceea ce explica sinteza anticorpilor la cei infectati, dar lipseste în
celulele de M. leprae.
Reactivitatea încrucisata a stat la baza explicatiei reactiilor
autoimune care se produc între antigene ale muschiului cardiac sau
antigene valvulare si anticorpii anti-proteina M de Str. haemoliticus.
 Capitolul 3

SISTEMUL IMUNITAR

Existenta tuturor organismelor vii este conditionata de activitatea

unor mecanisme de rezistenta si de imunitate, capabile sa protejeze
individualitatea lor chimica, prin mecanisme de recunoastere si
diferentiere a substantelor proprii (self) de cele straine (nonself). In mod
normal, aceste mecanisme sunt perfect tolerante fata de moleculele
self, dar se activeaza si reactioneaza mai mult sau mai putin viguros
pentru a îndeparta, a neutraliza sau a distruge substantele nonself.
Mecanismele de rezistenta si imunitate sunt prezente pe toata
scara evolutiva a organismelor, începând cu bacteriile si se
complexeaza în evolutie.
Celulele bacteriene poseda mecanisme de protectie a
individualitatii genetice, reprezentate de:
- fenomenele de restrictie mediate de prezenta unor sisteme
enzimatice specifice (enzime de restrictie), care recunosc moleculele
straine de ADN, le cliveaza la nivelul unor situsuri specifice, rezultând
fragmente mai mici, sensibile la actiunea exo- si endonucleazelor;
- fenomenele de reparatie genetica dependente de activitatea
unor sisteme enzimatice care recunosc modificarile ADN induse de
mutatii sau de lipsa de fidelitate a mecanismelor de replicare, transcriere
si traducere genetica, corectându-le fie complet (sistemele error free)
sau minimalizând erorile în cazul sistemelor reparatorii predispuse la
erori (error prone systems).
La plantele superioare, mijloacele de aparare specifica, aparent
sunt absente, dar exista o gama larga de modalitati de aparare
nespecifica:
- continuitatea si integritatea tesuturilor epidermice, acoperite sau
impregnate cu substante impermeabile pentru virusuri si
microorganisme;
- rezistenta fiziologica conferita de continutul înalt de zaharuri
reducatoare, prezenta taninurilor, a diferitilor acizi organici, a
pseudoanticorpilor cu activitate hemaglutinanta în sucurile vegetale.
La protozoare, procesele de recunoastere asigura selectia hranei,
identificarea partenerilor pentru conjugare la parameci, iar la cele
parazite, procesele de recunoastere mediaza interactiunea cu gazda.

Mecanisme de aparare
la nevertebrate
Desi nu au sistem limfoid, nevertebratele recunosc si raspund la
substantele nonself, la fel de eficient ca si vertebratele. La ele
functioneaza o diversitate de mecanisme, unele fiind inductibile.
Raspunsul este de scurta durata si nu are specificitate fata de agentul
infectios patogen. Raspunsul imun al nevertebratelor se aseamana
calitativ cu cel înascut al vertebratelor mediat de celulele fagocitare si de
moleculele neimunoglobulinice.
La nevertebrate, apararea organismului este asigurata de bariere
fizico-chimice complexe: secretia mucoasa care acopera corpul
celenteratelor, anelidelor, molustelor si protocordatelor, omoara
potentialii patogeni. Exoscheletul dur al celenteratelor, molustelor,
artropodelor, echinodermelor si protocordatelor, formeaza o bariera
protectoare eficace fata de agentii infectiosi. Majoritatea nevertebratelor
superioare au sistem circulator cu celule albe, denumite hemocite sau
celomocite, în functie de natura cavitatii corpului. Lipsesc hematiile.
În mediul intern al nevertebratelor se gasesc fagocite, factori
antimicrobieni constitutivi si inductibili cu efect neutralizant si litic, factori
de coagulare a macromoleculelor straine. Toate nevertebratele, chiar
cele care nu au cavitati ale corpului (spongieri, anemone, viermi lati), au
fagocite, uneori de mai multe tipuri. Ca si la vertebrate, fagocitele sunt
efectorii raspunsului inflamator, sintetizeaza enzime lizosomale si
poseda mecanisme citocide dependente de superoxid.
Reactiile de aparare (repararea tisulara, fagocitoza, reactia de
încapsulare)sunt mediate de fagocite si de celulele hemostatice.
Ingestia microorganismelor invadatoare este rezultatul actiunii
fagocitelor, iar un numar mare de microorganisme si de metazoare
parazite este încapsulat de celulele hemostatice si de tip fagocitar.
Endoparazitul care patrunde în organismul nevertebratelor este
fagocitat, sau daca are dimensiuni prea mari, este încapsulat.
Incapsularea este rezultatul unei fagocitoze fruste. Adeseori,
endoparazitul încapsulat, este omorât sub actiunea intermediarilor toxici
ai unei cascade enzimatice.
La nevertebrate lipsesc limfocitele si moleculele de
imunoglobuline, dar acestea sunt compensate de o varietate de factori
umorali de aparare: aglutinine, lizozim, bactericidine, enzime lizosomale,
factori de imobilizare. La insecte s-au detectat peste 15 tipuri de
proteine antibacteriene inductibile în câteva ore dupa injectarea unui
antigen.
Nevertebratele nu au proteinele cascadei complementare, dar
viermii, insectele, crustaceii contin sistemul profenoloxidazei.
Componentele acestui sistem sunt activate de o serie de enzime. La
capatul cascadei de activare se formeaza enzima activa fenoloxidaza,
cu rol esential în îndepartarea substantelor nonself.

Fig. 26. Un mecanism posibil de activare a profenoloxidazei la fenoloxidaza, la

artropode. Activarea este stimulata de leziunile tisulare, de infectia cu microorganisme,
de schimbari ale concentratiei ionilor de Ca2+ si ale valorii pH, care pot duce la
coagularea plasmei si generarea factorilor care mediaza evenimentele ulterioare ale
imunitatii (dupa Roitt, 1997).

Fagocitoza este foarte activa si este stimulata de aglutininele si

bactericidinele cu rol de opsonine. Din punct de vedere functional,
aglutininele si bactericidinele sunt similare anticorpilor. Acestea sunt
lectine, cu rolul de a lega componenta glucidica a glicoproteinelor de pe
suprafata celulelor nonself, rezultatul fiind aglutinarea.
Lectinele sunt molecule care au aparut timpuriu în evolutie si sunt
ubicvitare: se gasesc la bacterii, plante, nevertebrate si vertebrate. Ele
tapeteaza microorganismele invadatoare si au rolul de a le imobiliza, dar
au si rol opsonizant, usurând fagocitoza. In functie de specificitatea lor
de legare cu glucidele, lectinele sunt foarte diferite.
În corpul gras al insectelor superioare s-au caracterizat circa 100
de peptide antimicrobiene, a caror sinteza rapida este indusa de
infectie. Din punct de vedere structural sunt de doua tipuri:
- peptide ciclice, care contin punti S-S (de exemplu, drosmycina),
active fata de bacteriile Gram pozitive si fata de fungi;
- peptide lineare (cecropine bogate în Gly si Pro), active fata de
bacteriile Gram negative.
Componentele celulare si humorale cu functii protectoare mediaza
reactii de aparare nespecifice (înascute), fara raspuns accelerat la
stimularea antigenica secundara.

ORGANIZAREA SISTEMULUI IMUNITAR

LA VERTEBRATE

La vertebrate, apararea este asigurata de mecanisme complicate

celulare si humorale, de rezistenta si imunitate. Functia esentiala a
sistemelor de aparare este protectia fata de agentii patogeni invadatori.
Interactiunea permanenta cu microorganismele are un rol hotarâtor în
dobândirea complexitatii structurale si functionale a sistemului imunitar.
Dovada o constituie faptul ca la animalele germ-free (axenice), numarul
limfocitelor B si titrul anticorpilor serici naturali sunt de 5-10 ori mai mici
decât la organismele conventionale. Evolutia a generat tipuri celulare
specializate, tot mai eficiente functional, care neutralizeaza,
sechestreaza, omoara sau îndeparteaza agentii infectiosi.
La vertebrate, reactiile de aparare sunt rezultatul actiunii unor
factori humorali nespecifici (complement, substante bactericide) si
specifici (anticorpi) si a unor populatii de celule specializate, cu actiune
nespecifica (fagocite) sau specifica (limfocite).
Din punct de vedere structural, în conceptia moderna, sistemul
imunitar al organismelor superioare este considerat ca un organ difuz
sui-generis, alcatuit dintr-un numar foarte mare de molecule si celule,
reunite într-o retea de interactiuni complexe, a carei functie este
asigurarea integritatii si individualitatii structurale a organismului.
 În conceptia restrictiva a lui N.K. Jerne, sistemul imunitar este
reprezentat în exclusivitate de limfocite, iar într-o acceptiune mai larga,
pe lânga limfocite, în alcatuirea sistemului imunitar intra o serie de
celule accesorii cu rol esential în declansarea raspunsului imun:
macrofagele si o serie de celule înrudite(celulele Lagerhans din
tegument, celulele dendritice si cele interdigitate).
Se apreciaza ca numarul limfocitelor, la adultul normal, este de
1012, iar al moleculelor de imunoglobuline, de ordinul a 10 20. Impreuna,
aceste componente formeaza organul difuz, cu greutatea de circa 910 g
(1-2% din greutatea corpului), a carui existenta este adeseori ignorata,
datorita caracterului sau difuz, în tot organismul. Celulele si moleculele
sistemului imunitar sunt prezente în toate tesuturile, dar în unele organe
(splina, ganglioni limfatici, placi Peyer, amigdale, timus), componentele
celulare au o densitate maxima.
Sistemul imunitar este unul din cele mai complexe ale
organismului. Complexitatea lui deriva din structura de retea complicata
de comunicatii intercelulare, din ubicvitatea sa în organism si din
efectele multiple pe care le determina un numar mic de categorii
celulare. Sistemul imunitar este considerat un adevarat “creier mobil”.
Din punct de vedere structural si functional, sistemul de aparare al
organismelor superioare prezinta numeroase dualitati:
- existenta unui compartiment al rezistentei nespecifice si neadap-
tative (înascuta) si a unui compartiment cu actiune specifica si
adaptativa (sistemul imunitar);
- prezenta a doua populatii înclinate de limfocite (T si B), care
mediaza imunitatea celulara si respectiv humorala;
- activitatea limfocitelor este modulata fie stimulator, fie inhibitor,
sub actiunea unor celule si a unor factori humorali;
- existenta organelor limfoide centrale (primare) si periferice
(secundare);
- existenta unui raspuns imun primar si a unui raspuns imun
secundar;
- dualitatea structurala (doua perechi de catene polipeptidice) si
functionala (bivalenta) a moleculei de anticorp;
- comportamentul dublu al moleculei de anticorp: molecula de anti-
corp recunoaste epitopul specific si la rândul ei este recunoscuta de
molecule cu rol receptor.
Numarul celulelor sistemului imunitar (cu un ordin de marime
superior neuronilor) si al moleculelor sale nu reflecta fidel potentialul de
aparare a organismului, deoarece în cursul raspunsului imun are loc
proliferarea si amplificarea numerica a limfocitelor, precum si a
potentialului de biosinteza. La aceasta se adauga o rata înalta de
reînoire si refacere a rezervelor sale celulare.
La om se produc zilnic un miliard de limfocite ce trec în circulatie.
Circulând si recirculând prin reteaua vaselor sanguine si limfatice,
celulele si moleculele sistemului imunitar asigura supravegherea
organismului, recunoasterea moleculelor si a celulelor nonself, pentru a
le elimina.

Limfocitele
Sistemul imunitar este reprezentat de tesuturi derivate din
mezoderm, a caror principala componenta celulara este limfocitul. De
aici deriva denumirea de sistem limfoid. In ultimul timp se foloseste
denumirea de “limfon”, care semnifica totalitatea organelor limfoide –
primare si secundare, precum si celulele componente cu functia de a
recunoaste antigenul.
Limfocitele sunt celule care în cursul elaborarii raspunsului imun,
recunosc specific antigenul si de aceea se mai numesc imunocite. De
aici deriva denumirea de sistem imunocitar, echivalenta celei de sistem
limfoid. Toate celulele acestui sistem poarta pe suprafata lor, molecule
cu rol receptor, capabile sa recunoasca specific determinantii antigenici
straini.
Sistemul imunitar functioneaza pe baza interactiunii dintre semnal
(antigen) si receptorul specific limfocitar preformat.
În conceptia moderna, limfocitul este celula centrala a sistemului
imunitar. Ea nu este celula “cap de serie” – asa cum o considerau vechii
histologi, ci prezinta o extraordinara capacitate de reactivitate si
diferentiere.
Numarul limfocitelor. Copiii au un numar mai mare de limfocite si
de aceea vârsta trebuie considerata ca un parametru fiziologic de
variatie, în evaluarea numerica a acestor celule. Ele reprezinta 25-33%
din totalul leucocitelor, adica circa 2100 celule/mm 3 de sânge. Valori
mai mici de 1500 limfocite/mm 3 semnifica starea de limfocitopenie si cel
mai adesea semnifica un deficit numeric al limfocitelor T.
Pâna în anii ’50, limfocitele erau distinse numai dupa dimensiuni:
mari, mijlocii si mici. Cele mai multe limfocite circulante au dimensiuni
mici: 7-10 mm diametru. La microscopul optic, pe frotiul colorat May
Grunwald – Giemsa, limfocitele se disting de celelalte dupa dimensiuni,
sunt agranulare si au cel mai mare raport nucleocitoplasmatic.
Limfocitele mari au un raport nucleocitoplasmatic mai mic si în
citoplasma se gasesc granulatii azurofile. Se numesc limfocite granulare
mari (LGL). In vitro, limfocitele sunt neaderente si nu fagociteaza.
Astazi, Imunologia are la baza conceptul unei heterogenitati
functionale nelimitate a limfocitelor, care deriva din diversitatea
specificitatii receptorilor suprafetei lor.
Populatia de limfocite care are receptori identici de antigen si
recunoaste un singur epitop (sau câtiva înruditi) formeaza o clona.
Toate celulele unei clone sunt descendente ale unei singure
celule-mama. In consecinta, în organism sunt tot atâtea clone de
limfocite, câte tipuri de determinanti antigenici exista (teoretic) în natura.
Corespondenta complementaritatii spatiale dintre receptorii limfocitari de
antigene si epitopii antigenici asigura posibilitatea elaborarii unui
raspuns imun specific, dupa contactul limfocitelor cu oricare dintre
epitopi.
Caracterizarea functionala a limfocitelor este rezultatul cercetarilor
întreprinse dupa anul 1960. În raport cu organul limfoid primar în care se
produce diferentierea si maturarea, Roitt si col. (1966) au împartit
limfocitele în doua categorii distincte;
- limfocite T, care se diferentiaza si se matureaza în timus;
- limfocite B, care se diferentiaza si se matureaza în bursa lui
Fabricius la pasari si în echivalentii ei functionali, la mamifere.
În functie de capacitatea lor de a interactiona cu antigenul specific,
limfocitele sunt:
- incompetente (imature), cele care nu recunosc antigenul;
- competente (mature), cele care recunosc antigenul specific.
Starea de competenta este conditionata de prezenta receptorilor
prin intermediul carora antigenele sunt recunoscute. Pe suprafata unei
celule pot fi pâna la 100 000 de molecule receptoare identice, care
asteapta întâlnirea cu substantele nonself corespunzatoare.
Dupa ce limfocitul si-a dobândit competenta în unul din organele
limfoide primare, poate sa ramâna în repaus, daca organismul nu a
receptionat mesajul antigenic corespunzator. Aceste limfocite sunt
neangajate (neinformate sau naive). Cele care au venit în contact cu
antigenul specific sunt limfocite angajate (informate). Ele constituie
substratul material al memoriei imunologice si ori de câte ori se vor
reîntâlni cu antigenul, vor produce un raspuns imun rapid si amplu.
Dupa durata vietii, limfocitele sunt:
- cu viata scurta (efectoare ale raspunsului imun);
- cu viata lunga (de memorie). Ele recircula în organism perioade
îndelungate (de ordinul anilor). La om, limfocitele de memorie ar
supravietui circa 10 ani, fara sa se divida.
 În raport cu functia pe care o îndeplinesc, se disting urmatoarele
categorii de limfocite:
- efectoare, cele care direct sau indirect, prin molecule efectoare,
neutralizeaza antigenul;
- reglatoare, cele care ralizeaza echilibrul optim al raspunsului
imun.

Limfocitele B
Limfocitele B reprezinta 5-15% din totalul limfocitelor circulante si
constituie o diviziune functionala majora a populatiei limfocitare.
Impreuna cu descendentii lor diferentiati (limfoblastul, plasmocitul),
limfocitele B sintetizeaza anticorpi, efectorii raspunsului imun mediat
humoral (RIMH).
Limfocitul B imunocompetent (matur, neangajat) sintetizeaza
cantitati mici de molecule ale unui izotip de imunoglobuline, care ramân
legate de membrana limfocitului, având rol de receptori de antigen,
adevarate “antene” de detectare a antigenului specific.
Sub aspectul specificitatii de legare a antigenului, fiecare
organism poseda milioane de clone de limfocite B, adica mici populatii
celulare identice, descendente din aceiasi celula mama, care recunosc
si leaga acelasi antigen si produc anticorpi cu aceiasi configuratie
spatiala a situsului de combinare.
Dupa activare, toti descendentii limfocitului B sintetizeaza
imunoglobuline si le secreta ca anticorpi, cu aceiasi specificitate de
legare pe care a avut-o receptorul.
Receptorul de antigen al limfocitelor B . Majoritatea limfocitelor B
umane din sângele periferic exprima doua izotipuri de imunoglobuline pe
suprafata lor: IgM si IgD sau numai IgD. Situsurile de legare ale celor
doua izotipuri sunt identice. Numai 10% dintre limfocitele B au pe
suprafata lor, ca receptor de antigen, molecule de IgG, IgA sau IgE.
Cele care au ca receptor molecule de IgA, sunt localizate în tesutul
limfoid asociat mucoaselor.
Moleculele receptoare de imunoglobulina sunt inclavate cu capatul

C-terminal în membrana. Intre IgM legat de membrana (IgMm), cu

functia de receptor de antigen si IgM seric (IgMs), sunt doua deosebiri
majore:
- IgMm contine o secventa C-terminala hidrofoba, prin care se
ancoreaza în membrana limfocitelor mature neangajate, care nu au
venit în contact cu antigenul;
- IgMm este monomer, iar IgM seric este pentamer.
Secventa C-terminala a IgMm cuprinde 25 de aminoacizi hidrofobi
ce formeaza domeniul transmembranar, urmat de o secventa cationica
Lys-Val-Lys. Ca la toate proteinele ancorate în membrana, acest
domeniu formeaza un a-helix, cu o lungime suficienta pentru a strabate
membrana. Fiind hidrofoba, secventa de aminoacizi are interactiuni
strânse cu lipidele membranei. Secventa cationica se extinde în
citoplasma, marind gradul de stabilitate a moleculei în membrana
celulara.
Dupa stimularea antigenica, sinteza se comuta la IgM seric.
Trecerea de la IgMm la IgMs este rezultatul unor diferente ale modului
de prelucrare a ARN premesager. Copia de ARN premesager pentru
sinteza catenei m(H) are doua situsuri potentiale de clivare si atasare a
resturilor de poli-A, ce marcheaza capatul ARNm. Dupa stimularea
antigenica, din ARN premesager sunt clivate secventele codificatoare
ale domeniului C-terminal hidrofob si se sintetizeaza molecule de IgM
fara secventa C-terminala de aminoacizi hidrofobi.
Comutarea IgMm --- IgMs nu modifica lantul L al moleculei. Cele
doua forme ale IgM au domenii identice VH si VL, adica au aceiasi
specificitate de legare a antigenului (au acelasi idiotip).
Limfocitul B are receptori membranari pentru substantele
mitogene, pentru complement (C 3b), pentru regiunea Fc a
imunoglobulinelor, pentru insulina etc. Receptorul pentru C 3b
functioneaza si ca receptor pentru virusul Epstein-Barr. Limfocitele B
neactivate au receptori de mica afinitate pentru IL-2, dar dupa
stimularea antigenica, ele exprima rapid, receptori pentru IL-2 de înalta
afinitate. Limfocitele B raspund la efectul stimulator al IL-2, prin
proliferare rapida si secretia IgM. Pe suprafata limfocitelor B se gasesc
la densitate înalta, moleculele CMH II.

Limfocitele T

Limfocitele T reprezinta pâna la 80% din totalul limfocitelor

circulante. Valorile normale în sânge, pentru limfocitele T sunt cuprinse
între 1620-4320/mm 3, între una si 18 luni de viata si între
590-3090/mm 3, dupa 18 luni.
Proportia limfocitelor T se poate determina prin metoda rozetelor
cu hematii de berbec sau prin metoda imunofluorescentei cu anticorpi
monoclonali fata de receptorul de antigen.
Limfocitele T mature exprima markerul CD4** sau CD8. Aceste
molecule apartin suprafamiliei imunoglobulinelor. Celulele CD 4 au de
obicei functie helper, iar cele ce exprima markerul CD 8 sunt citotoxice.
Limfocitele T îndeplinesc functii complexe, atât efectoare ale
raspunsului imun mediat celular cât si reglatoare, prin intermediul unor
factori humorali pe care-i secreta, denumiti limfochine. Limfocitele T
realizeaza urmatoarele functii:
– lizeaza celulele care exprima molecule nonself pe suprafata lor;
– regleaza raspunsul imun;
– mediaza reactiile de hipersensibilitate întârziata.
Aceste functii sunt rezultatul heterogenitatii functionale si se
datoreaza activarii unor subpopulatii distincte de limfocite T:
- limfocite Tc (Tcl, citotoxice sau citolitice) exprima pe suprafata
lor markerul T 8 (CD8);
- limfocite Th (helper) au pe suprafata markerul CD 4. Acestea
sunt cele mai numeroase, reprezentând 60-65% din numarul total de
limfocite T ale organismului uman;
- limfocite Ts (supresoare), purtatoare ale markerului CD 4;
- limfocite TD sau TDH (delayed hypersensitivity) exprima
markerul CD 8.
Functiile limfocitelor Th se realizeaza prin intermediul limfochinelor
secretate. In functie de limfochinele pe care le sintetizeaza, limfocitele
Th se clasifica în doua subseturi:Th-1 si Th-2.
Celulele Th-1 (Th-c) secreta IFN gama, IL-2 si TNF beta (citochine
de tip 1, stimulatoare ale imunitatii mediate celular). Citochinele de tip 1
produc urmatoarele efecte: stimuleaza reactia de citotoxicitate si
inflamatorie asociata cu reactiile de hipersensibilitate întârziata. In
esenta, limfocitele Th-1 au rol în edificarea unui raspuns imun mediar
celular (RIMC).
Celulele Th-2 (Th-b) secreta citochine de tip 2: IL-4, IL-5, IL-6 si
IL-10 (dar nu secreta Il-2) si stimuleaza activitatea limfocitelor B de
memorie. Citochinele tip 2 (IL-4, IL-5) stimuleaza raspunsul imun
humoral fata de parazitii extracelulari (stimuleaza diferentierea
limfocitelor B spre plasmocit) si instalarea starilor alergice prin
capacitatea lor de a induce sinteza IgE si de a stimula mastocitele. In
esenta, limfocitele Th-2 sunt implicate în edificarea raspunsului imun
mediat humoral (RIMH). Prin toate aceste efecte, limfocitele Th sunt
amplificatoare ale raspunsului imun
Limfocitele CD 8 (T citototoxice) reprezinta 25-35% dintre
limfocitele T circulante. Functia lor consta în efectul litic prin contact
celular direct asupra celulelor infectate cu virusuri, malignizate sau
alogenice.
Limfocitele T D sunt mediatoare ale reactiilor de hipersensibilitate
întârziata (delayed) de tip tuberculinic. Ele secreta limfochine cu efecte
locale asupra macrofagelor si limfocitelor din focarul inflamator.
Limfocitele Ts sunt inhibitoare ale amplitudinii raspunsului imun,
dupa epuizarea antigenului. Ele au rolul de a diminua intensitatea RIMC
si RIMH, mentinând în limite fiziologice intensitatea reactiilor imunitare.
Se pare ca îsi exercita rolul supresor asupra raspunsului imun, prin
inhibarea activitatii limfocitelor Th, dar au si efect supresor direct asupra
limfocitelor T si B efectoare. Limfocitele Ts au rol important în inducerea
starii de toleranta fata de antigenele exogene, ca si fata de moleculele
self. Deficientele functionale ale limfocitelor Ts creeaza predispozitii
pentru maladiile autoimune.
Distinctia functionala între limfocitele TCD 4 si TCD 8 nu este
totdeauna neta. Unele clone de limfocite TCD 4 au proprietati citotoxice,
iar unele clone TCD 8, dupa contactul cu antigenul, prolifereaza si
secreta limfochine, ca si limfocitele TCD 4.

Receptorul de antigen al limfocitelor T (RCT)

Desi moleculele de anticorpi au fost printre primele a caror
structura chimica s-a identificat, caracterizarea biochimica a receptorului
de antigen al celulelor T s-a facut foarte greu, deoarece nu a existat un
echivalent celular T al tumorilor de mielom. Molecula cu rol de receptor
de antigen a limfocitelor T s-a identificat recent, dupa ce a fost posibila
cultivarea liniilor de hibridom de celule T.
Moleculele receptoare de antigen ale limfocitelor T au o larga
variatie biochimica, corespunzatoare specificitatii de legare a spectrului
foarte larg de antigene.
Ca si în cazul anticorpilor, pentru receptorul de antigen al celulelor
T, se foloseste termenul de “idiotip” (Ti), pentru a desemna o molecula a
RCT cu un set unic de epitopi asociati, derivati din configuratia sa
spatiala unica, complementara pentru legarea specifica a unui epitop
antigenic.
Pentru izolarea si identificarea receptorului Ti s-au utilizat anticorpi
monoclonali (AMC) anti- Ti, care precipita specific moleculele Ti dintr-un
amestec complex de proteine membranare. Examinarea peptidelor în
imunoprecipitatele diferitelor clone de celule T, prin metoda
electroforezei în SDS-poliacrilamida, a evidentiat ca RCT este un
heterodimer si consta dintr-o glicoproteina de 80-90 kD, care în conditii
reducatoare se disociaza în doua peptide de 40 si respectiv 43 kD.
Molecula întreaga consta dintr-o pereche de lanturi peptidice, similare
ca dimensiuni, legate prin punti S-S.
Lantul a
Lantul b

Fig. 27. Structura receptorului de antigen al limfocitului T. Molecula este un heterodimer

format din lanturile a si b, care se extind prin membrana celulara si au scurte portiuni
citoplasmatice. Complexul T3 este alcatuit din 4 subunitati proteice (g, d si 2 e),
localizate îi dublul strat lipidic si în citoplasma.

Cele doua peptide sunt distincte si s-au notat a si b. Lantul a are

248 aminoacizi, cu punctul izoelectric la pH = 5,0-5,5. Lantul b are 282
aminoacizi, iar punctul izoelectric este la pH 6,5-7,0.
Fiecare catena are 4 domenii: unul variabil (V a, respectiv V b),
unul constant (C a, respectiv C b), unul transmembranar si unul
intracitoplasmatic. Astfel alcatuita, molecula RCT face parte din
suprafamilia moleculelor imunoglobulinice. Prin dimensiuni se
aseamana cu lantul L al imuno-globulinelor: domeniul variabil al fiecarui
lant are 110 aminoacizi, dar pentru ca se ancoreaza în membrana, se
aseamana cu lantul H.
Domeniile variabile (a si b) sunt extrem de variabile (ca si regiunile
variabile ale celor doua catene ale imunoglobulinelor) si participa la
formarea situsului de combinare al RCT.
 Situsul de combinare al RCT este alcatuit din regiunile
hipervariabile sau regiunile determinante de complementaritate –RDC (3
ale catenei a si 4 ale catenei b) si este aplatizat, adaptat functiei sale de
a lega suprafata aplatizata a moleculelor CMH.
La om, RCT heterodimer este asociat cu molecula T 3, o grupare
de trei peptide asociate necovalent. Functia probabila a lui T 3 este
aceea de transductor al semnalului de activare, de la Ti la citoplasma,
constituind, prin modificari conformationale, un canal de trecere a ionilor
de Ca2+ prin membrana, dupa ce receptorul a legat epitopul specific.
S-au identificat doua tipuri de RCT:
Subseturi majore de celule T

Subseturi functionale de celule T CD 4+

Fig. 28. Subseturi de limfocite T, în functie de tipul de RCT (RCT-2, RCT-2). Limfocitele
RCT-1 au un repertoriu restrâns de interactiune cu antigenul, dar nu manifesta
fenomenul restrictiei CMH. Limfocitele RCT-2 exprima CD 4 sau CD8, care determina
recunoasterea antigenului asociat cu moleculele CMH II sau CMH I. Limfocitele TCR-2 +
CD4+ sunt divizate pe baza limfochinelor pe care le secreta, în subseturi de celule
Th1(stimulatoare ale IMC) si Th2 (stimulatoare ale IMH) (dupa Roitt, 1997).
- RCT-2 este heterodimerul format din polipeptidele a si b, legate
prin punti S-S, prezent pe suprafata a circa 90% dintre limfocitele T;
- RCT-1 este asemanator structural cu RCT-2, dar consta din
polipeptidele g si d, cu o alta specificitate antigenica, identificata prin
intermediul anticorpilor monoclonali. Se gaseste pe suprafata a 0,5-15%
dintre limfocitele T circulante umane, dar este mai frecvent pe limfocitele
intraepiteliale ale mucoasei intestinale.
Limfocitele T g/d exprima markerul CD 3 si recunosc antigenul
printr-un mecanism asemanator cu acela al limfocitelor T a/b, adica
recunosc epitopii asociati cu moleculele CMH I si II, dar frecvent par sa
interactioneze cu molecule CMH neclasice, iar specificitatea interactiunii
lor cu epitopii antigenici este limitata. Aceste limfocite pot sa recunoasca
antigene neconventionale, ca de exemplu, proteinele de soc termic si
antigenele nepeptidice (glucidice).
În general, limfocitele cu RCT-1 ( g/d) sunt negative pentru
markerul CD 4 si pentru CD 8, desi unele exprima nivele scazute ale
unuia dintre markeri.
Unele studii sugereaza ca aceste celule contribuie la raspunsul
initial al gazdei, la diferiti agenti infectiosi: virusuri, bacterii(în special
micobacterii), paraziti, dar si la raspunsul anti-tumoral. Ele par sa
constituie “prima linie de aparare”. Ipoteza este în acord cu localizarea
lor anatomica, la poarta de intrare în organism, în tesuturile nelimfoide
(tegument, intestin), dar si în situsurile inflamatorii. Limfocitele T g/d se
aglomereaza în focarele inflamatoare cronice(membrana sinoviala,
leziunile asociate cu lupusul eritematos diseminat).
La rumegatoare, 30-80% din totalul limfocitelor T circulante au
receptor g/d, valorile maxime înregistrându-se la organismele
nou-nascute. La alte specii, numarul acestor limfocite T este mic.
Abundenta lor numerica la rumegatoare este corelata, probabil, cu
bacteriemia masiva care însoteste procesul digestiv.
În esenta, markerii RCT si CD 3 sunt definitorii pentru limfocitele T.

Limfocitele T au un marker distinctiv pe suprafata lor, fata de

limfocitele B: Thy 1 (CD 90). Acest marker poate fi exprimat si pe alte
tipuri celulare si lipseste la o mica proportie a limfocitelor T.
 Celulele NK

Celulele NK (natural killer) reprezinta circa 15% din totalul

limfocitelor sanguine. Ele deriva din maduva osoasa si au origine
comuna (acelasi progenitor), ca si celulele T. In vitro, sunt neaderente si
nefagocitare, ceea ce le aseamana cu limfocitele. Din punct de vedere
morfologic, celulele NK sunt mari, granulare ( LGL, large granular
lymphocytes), având citoplasma mai bogata decât celelalte limfocite, cu
granulatii azurofile.
Celulele NK nu au nici unul din receptorii de antigen caracteristici
limfocitelor T sau B si de aceea au fost denumite celule “nule”.
Celulele NK au pe suprafata lor unii markeri caracteristici
limfocitelor: au receptor pentru Fc g de mica afinitate, formeaza rozete
E, au receptor de mica afinitate pentru IL-2, produc IL-2 si IFN g. Au si
receptori caracteristici seriei mieloide.
În dezvoltarea lor, celulele NK nu sunt dependente de timus.
Celulele NK au viata scurta si reprezinta o linie importanta,
primordiala în evolutie, cu rol esential în mecanismele de aparare
înascuta a organismului: sunt active în respingerea grefelor si a celulelor
modificate sub raport antigenic. Functia celulelor NK este de a
recunoaste si de a liza anumite celule tumorale si celule infectate cu
virusuri. Celulele NK au lizat celulele liniilor B limfoblastoide
transformate de EBV, deficiente în molecule CMH I, dar nu au mai lizat
aceste tinte dupa transfectia cu genele HLA-B sau HLA-C. Mecanismul
recunoasterii celulelor purtatoare de molecule nonself nu este cunoscut.
Se admite ca celulele NK recunosc moleculele CMH si se activeaza
când receptorii lor nu întâlnesc moleculele CMH pe suprafata celulelor
tinta sau când moleculele CMH au o densitate mai mica decât cea
normala. Efectul interactiunii este liza celulei tinta.
Actiunea definitorie a celulelor NK este citotoxicitatea. Ele lizeaza
fara restrictie CMH, celulele tumorale sau pe cele infectate cu virusuri.
Activitatea celulelor NK este foarte înalta la soarecele nud (fara
timus) sau la soarecii timectomizati neonatal. Dupa activare, celulele NK
elibereaza IFN g.
Cel mai studiat receptor membranar al celulelor NK este
receptorul de mica afinitate pentru Fc al IgG (CD 16).
O subpopulatie distincta a celulelor NK o reprezinta celulele K
(killer). Ele sunt tot LGL, dar spre deosebire de celulele NK, exprima
receptorul de mare afinitate pentru Fc g. Actiunea lor principala este
citotoxicitatea mediata de anticorpi (ADCC), fata de celulele modificate
antigenic.
In vitro, limfocitele T din sânge, sub actiunea stimulatoare a unor
denumite LAK (lymphokine activated killers). In vitro, prin adaugarea
IL-2 si a antigenului tumoral, devin citotoxice fata de celulele tumorale
omologe.

Bazele genetice ale diversitatii receptorilor de

antigen
Functia imunitara se bazeaza pe interactiunea specifica dintre
receptorii limfocitari si epitopii nonself. Diversitatea specificitatii de
legare a receptorilor limfocitari este paradigma pe care se cladeste
întregul edificiu al stiintei imunologice. Diversitatea receptorilor
caracterizeaza ambele populatii de limfocite.
Limfocitele B ale vertebratelor sintetizeaza anticorpi cu o mare
diversitate a specificitatii situsului de combinare (10 8- 109 tipuri diferite,
care leaga un numar echivalent de epitopi antigenici diferiti). Intelegerea
determinismului genetic al acestei uriase diversitati a întârziat mult fata
de alte aspecte ale functionalitatii sistemului imunitar.
Prima teorie moderna cu privire la specificitatea anticorpilor a fost
teoria “lanturilor laterale” a lui Ehrlich (1900). Lanturile laterale sunt
receptori preformati, inserati în membrana limfocitelor
Legarea antigenului pe receptorul membranar al limfocitului va
stimula celula sa sintetizeze molecule identice cu receptorul de antigen,
care trec în ser ca anticorpi. Aceasta teorie a anticipat teoria selectiei
clonale, precum si ideea ca sistemul imunitar poate genera receptori cu
mult înainte de a veni în contact cu antigenul. Receptorii limfocitari sunt
preformati, au o structura asemanatoare cu aceea a anticorpilor serici si
ramân în asteptarea întâlnirii cu antigenul specific. Ehrlich considera,
însa, în mod eronat, ca o celula poseda receptori pentru mai multe
antigene. Teoria a fost abandonata când Landsteiner a aratat ca sinteza
anticorpilor este indusa si de antigenele artificiale (conjugate
haptena-proteina), neîntâlnite niciodata în natura si astfel specificitatea
anticorpilor a fost explicata prin teoriile instructive (Breinl si Haurovitz,
1930). Aceste teorii atribuiau un rol important gruparilor determinante de
specificitate. Epitopii ar patrunde în celula care sintetizeaza anticorpi si
ar actiona ca matrita, imprimând polipeptidelor în curs de sinteza, o
configuratie spatiala complementara.
Teoriile instructive au fost infirmate dupa evidentierea diversitatii
enorme a moleculelor de anticorpi, care se sintetizeaza dupa stimularea
cu un antigen, precum si de faptul ca o celula B si descendentii ei
produc anticorpi cu o specificitate unica fata de un epitop.
 În 1959, Mc Farlane Burnet a formulat teoria selectiei clonale, care
postuleaza ca sistemul imunitar este reprezentat de un numar urias de
clone de limfocite, corespunzator unui numar echivalent de epitopi.
Clona este o populatie de celule identice din punct de vedere genetic,
descendente ale unei singure celule de origine. Diversitatea clonelor
este reflectata în specificitatea fiecareia de a recunoaste un anumit
epitop si este generata în timpul diferentierii celulelor limfoide din
celulele de origine. Toate celulele unei clone poarta pe suprafata lor,
molecule identice de imunoglobulina, care functioneaza ca receptori
specifici de antigen. Dupa interactiunea cu antigenul, molecula receptor
va fi sintetizata si secretata, cu o rata foarte înalta, ca anticorp. Epitopii
antigenici selectioneaza din aceasta colectie imensa, clonele de
limfocite care au receptori complementari din punctul de vedere al
configuratiei spatiale si determina proliferarea si diferentierea lor în
celule producatoare de anticorpi. Toate celulele clonei au aceiasi
specificitate pentru antigen.
 Fig. 29. Ilustrarea schematica a teoriei selectiei clonale. Fiecare clona de limfocite are
pe suprafata sa, un receptor de antigen, specific pentru un epitop antigenic
complementar. La patrunderea în organism, antigenul selecteaza acele clone care pot
sa lege specific epitopii complementari. Celulele selectate sunt stimulate sa se divida si
sa se diferentieze în celule efectoare mature si celule de memorie.

Sistemul imunitar functioneaza pe principiul “gata facut”, adica

receptorul de antigen preexista pe suprafata limfocitelor, astfel încât
problema diversitatii anticorpilor trebuie explicata pe baze genetice.
Teoria selectiei clonale este argumentata de câteva dovezi
experimentale:
 - limfocitele imunocompetente au specificitati distincte pentru
diverse antigene: de exemplu, numai 1-2% dintre limfocite leaga
albumina serica bovina. Numarul celulelor care leaga un anumit antigen
creste mult dupa imunizarea cu antigenul respectiv;
- limfocitele unei clone au receptori si produc anticorpi cu o
singura specificitate, fata de un singur epitop. Faptul ca initial se
sintetizeaza IgM si ulterior IgG, nu este un contraargument, deoarece
anticorpii celor doua clase au regiuni variabile identice si au aceiasi
specificitate de legare cu epitopul;
- clona de celule cu specificitate de legare a unui epitop se poate
elimina selectiv prin pasajul celulelor pe o coloana de afinitate, cu bile
de sticla tapetate cu antigenul specific. Celulele care au receptori pentru
antigen adera de coloana, iar celelalte trec, ceea ce denota ca
limfocitele sunt angajate sa raspunda la un antigen, înainte de a se
întâlni cu el, prin receptorii lor specifici preformati;
- incubarea limfocitelor cu un antigen puternic radiomarcat,
produce moartea numai a celulelor care îl leaga specific.

Mecanismele genetice ale diversitatii imunoglobulinelor

Sustinuta de dovezi experimentale, teoria selectiei clonale este
acceptata. Se pune problema modalitatii de codificare genetica a
sintezei unei mari diversitati moleculare de anticorpi. Potentialului imens
al unui organism de a sintetiza milioane de tipuri de molecule diferite de
anticorpi, ar trebui sa-i corespunda un numar egal de gene
codificatoare. Generarea potentialului urias de diversitate genetica s-a
explicat în diferite moduri:
- teoria liniei germinale considera ca genele care codifica sinteza
domeniilor VL si VH se gasesc în celula germinala. In genomul fiecarui
individ s-ar gasi un numar imens de cistroni care s-ar transmite ereditar.
Pentru cele 10 8 – 109 specificitati de legare ale moleculelor de
anticorpi, ar exista tot atâtea gene codificatoare. Teoria nu explica
modalitatile de pastrare în cursul evolutiei, a acestui numar urias de
gene si nici posibilitatea sintezei anticorpilor specifici fata de antigenele
sintetice;
- teoria recombinarilor somatice presupune existenta unui numar
limitat de cistroni codificatori ai domeniilor variabile ale moleculei de
anticorp, în linia germinala. Diversificarea specificitatii de combinare a
anticorpilor s-ar realiza prin recombinari somatice între un numar limitat
de cistroni, asociate cu diviziunile celulare în cursul diferentierii
limfocitelor;
- teoria mutatiilor somatice considera ca repertoriul genelor pentru
sinteza imunoglobulinelor este construit de novo în cursul dezvoltarii
sistemului imunitar, pornind de la un numar mic de gene ale liniei
germinale, prin mutatii la nivelul celulelor somatice. Selectia pozitiva
(pastrarea viabilitatii clonelor limfoide cu receptori pentru antigenele
exogene) s-ar face sub influenta antigenelor care selectioneaza si
stimuleaza proliferarea celulelor mutante, care sintetizeaza anticorpi cu
situs de combinare complementar. Teoria presupune persistenta în
organism, pentru perioade lungi de timp, a unui numar mare de
antigene, ceea ce este improbabil;
- teoriile mixte presupun existenta unui numar limitat de cistroni
codificatori ai domeniului variabil (V), în celulele liniei germinale.
Diversificarea imensa a potentialului de codificare si sinteza s-ar face
prin recombinari somatice între acesti cistroni, în timpul diviziunilor
celulare, declansate de recunoasterea si stimularea antigenica.
Ipoteza lui Dreyer si Bennett (1965) explica diversitatea
anticorpilor prin însasi particularitatile lor de structura. Existenta unei
singure gene codificatoare pentru regiunile V si C ale moleculei de
imunoglobulina este improbabila, deoarece nu este posibil ca o gena sa
sufere atâtea variatii corespunzatoare capatului NH 2 al catenei
polipeptidice si sa ramâna constanta pentru secventa codificatoare a
capatului COOH. Nu se cunoaste nici o situatie în care segmentul ADN
corespunzator regiunii constante a unei proteine sa fi ramas
nemodificat, iar cel codificator al regiunii variabile sa fie expus
fenomenelor mutationale cu o frecventa atât de mare.
Singura modalitate de a explica variabilitatea regiunii N-terminale
si constanta regiunii C-terminale este acceptarea ideii ca molecula de
imunoglobulina este codificata de mai multe gene distincte – cel putin
doua - una pentru regiunea variabila si una pentru regiunea constanta.
În acord cu aceasta ipoteza, în celulele limfoide embrionare ar
exista câteva sute de gene codificatoare ale regiunii variabile si o gena
pentru regiunea constanta, care s-ar asocia la întâmplare în cursul
diferentierii limfocitelor B. O molecula functionala de imunoglobulina s-ar
sintetiza ori de câte ori recombinarea genetica aduce în limfocitul
precursor al plasmocitului, o gena V în apropierea genei C
corespunzatoare. Astfel s-ar forma cuplurile de gene functionale VL-CL
si VH-CH, codificatoare ale celor doua catene.
Ipoteza venea în contradictie cu câteva dogme ale biologiei
celulare si moleculare:
- dogma conform careia, o gena codifica un polipeptid;
- dogma constantei genomului pe toata perioada de dezvoltare a
unui organism;
- dogma imposibilitatii rearanjarii genelor într-o celula somatica;
 - dogma continuitatii informatiei genetice. Din aceste motive,
ipoteza nu a fost acceptata.
Teoria genelor multiple codificatoare ale unei molecule de
imunoglobulina a fost confirmata ulterior prin tehnica cineticii de
hibridare (Leder si Swan, 1971). Autorii au aratat ca atât în celulele
limfoide embrionare cât si în celulele tumorii de mielom, regiunea
constanta a catenelor H si L ale moleculei de imunoglobulina este
codificata de o singura gena, iar regiunea variabila este codificata de
mai multe gene.
Prin tehnica hibridarii, s-a comparat distributia genelor
codificatoare în ADN din doua surse:
- dintr-o tumora de mielom de soarece, ce secreta un lant k;
- din celulele limfoide embrionare (imature) de soarece, ce nu
sintetizeaza imunoglobuline.
ADN din ambele surse a fost clivat cu enzime de restrictie, în
fragmente separate ulterior prin electroforeza.
Fragmentele codificatoare ale lantului k au fost identificate prin
hibridare cu ADNc, obtinut prin transcrierea inversa a ARNm al lantului
k. S-au folosit doua tipuri de ARNm ale lantului k:
- un fragment pentru lantul Lk întreg (cu domeniile Vk si Ck);
- un fragment corespunzator jumatatii 3’ a ARNm, codificator al
domeniului Ck;
Pentru ambele categorii de molecule de ARNm s-au obtinut
fragmentele de ADNc corespunzatoare.
În proba cu ADN obtinut din limfocitele embrionare, ADNc al
fragmentului Ck a hibridat cu un fragment de ADN ce contine gena Ck,
iar ADNc pentru întregul lant k a hibridat atât cu fragmentul genei Ck,
cât si cu un alt fragment de ADN rezultat prin clivarea cu enzimele de
restrictie, care probabil contine gena Vk.
În concluzie, în celulele limfoide embrionare, cele doua gene
codificatoare ale catenei k se gasesc situate la distanta, în fragmente de
restrictie diferite.
În proba cu ADN obtinut din celulele limfoide de mielom, ambele
probe de ADNc, corespunzatoare domeniului Ck si lantului întreg Vk au
hibridat într-un singur fragment.
În concluzie, în limfocitele mature, cele doua fragmente
codificatoare ale lantului k se gasesc în vecinatate imediata, în acelasi
fragment de restrictie.
În esenta, genele functionale pentru sinteza imunoglobulinelor în
celulele mature sunt rezultatul rearanjarii prin procese de transpozitie, a
unor segmente genice mici, mostenite în ADN al liniei germinale.
Rearanjarile au loc în limfocite, pe masura ce ele se diferentiaza din
celule imature precursoare, în limfocite B producatoare de anticorpi.
Singurul mecanism care aduce cele doua gene într-un ansamblu
functional este reunirea prin transpozitie si recombinarea genetica a
celor doua secvente de ADN pentru a forma o gena activa L si o gena
activa H.
Polipeptidele L si H sunt codificate de trei grupuri de gene
nelincate:
- grupul genelor H, pentru sinteza catenelor g, m, a, d, e (situate pe
cromosomul 14 la om si 12 la soarece);
- grupul genelor k, codificatoare ale lantului Lk (situate pe
cromosomul 2 si respectiv 6);
- grupul genelor l, pentru sinteza catenei L l (situate pe
cromosomul 22 si respectiv 6).
Fiecare din aceste familii cuprinde un numar controversat de gene
codificatoare ale regiunii variabile, situate separat, la distanta, de gena
codificatoare a regiunii constante a moleculei de imunoglobulina.
Genele pentru catena L a imunoglobulinei de soarece s-au studiat
prin clonarea fragmentelor de ADN într-un fag ce se replica în celulele
de E. coli.
S-a obtinut astfel o cantitate suficient de mare de ADN al genelor
codificatoare pentru catenele Lk si L l, atât din limfocitele embrionare,
cât si din celulele limfoide mature de mielom, producatoare de
imunoglobuline.
Gena codificatoare a lantului l este formata din 4 segmente
separate, ordinea lor în directia 5’ --- 3’ find L l, V l, J l si C l.
Segmentul genic L l codifica 15-20 de aminoacizi ai secventei
leader de la extremitatea N-terminala a catenei polipeptidice. Aceasta
secventa este clivata pe masura ce lantul strabate membrana reticulului
endoplasmic si lipseste din molecula de imunoglobulina matura
Segmentul genic V l codifica cea mai mare parte a regiunii
variabile a lantului l, specificând legarea aminoacizilor de la pozitia 1 la
97.
Segmentul genic J l (J, joining = legare) codifica restul regiunii
variabile, adica aminoacizii între pozitiile 98-110.
Segmentul genic C l codifica secventa constanta a catenei L,
între pozitiile 111-214.
Familia de gene codificatoare ale catenei Lk este organizata
asemanator cu a genelor L l: secvente leader Lk, asezate în tandem cu
cele circa 250 de segmente genice Vk, 5 segmente genice Jk strâns
legate între ele (din care unul este defectiv) si la o distanta de 1000 pb
se gaseste un singur segment genic Ck.
 Genele pentru catena H a imunoglobulinelor au o organizare
asemanatoare celei a genelor catenei L. Segmentele genice
codificatoare ale catenei H sunt mai numeroase si au o organizare mai
complexa, deoarece contin în plus secvente codificatoare D (diversity),
intercalate între secventele VH si JH. Cele circa 12 secvente genice D
codifica fiecare 5-15 aminoacizi si amplifica diversitatea biochimica a
anticorpilor. Ele confera cea mai mare variatie biochimica a catenei H.
Secventele genice VH par a fi în numar de câteva sute. Fiecare
segment VH este asociat cu segmentul LH, codificator al secventei
leader. La soarece sunt 200-300 de segmente genice VH, 10-20
segmente D, 4 gene JH si 10 gene CH, iar la om sunt circa 100
segmente genice VH(din care circa jumatate sunt functionale), circa 30
de gene D si 9 gene J, din care 6 sunt functionale. Genele VH sunt
diseminate în 4 aglomerari.
Genele CH, codificatoare ale regiunii constante ale claselor si
subclaselor de catene H, se gasesc în ordinea: m, d, g3, g1, e f
(nefunctionala), a1, g2, g4, e, a2.
Fiecare segment genic CH contine mai multi exoni. Fiecare exon
codifica un domeniu structural al moleculei de imunoglobulina.
Asamblarea genei active pentru catena L . Pentru a rezulta o gena
functionala Lk, unul din cele circa 250 segmente genice Vk se uneste
cu unul din cele 4 segmente genice functionale Jk, printr-un proces de
recombinare probabilistica. Impreuna cu gena Ck, se formeaza
ansamblul VJC, codificator al catenei Lk, transcris ulterior în ARN
premesager. Prin procesul de clivare si înadire, intronii sunt eliminati si
rezulta ARNm pentru catena Lk. Se sintetizeaza lantul polipeptidic, iar
secventa leader este clivata în cursul transferului prin membrana
reticulului endoplasmic. Rearanjarea functionala a genei pentru catena
L, stopeaza rearanjarea genelor ce codifica acelasi izotip (fenomenul
excluderii alelice).
 Fig. 30. Recombinarea genelor umane codificatoare ale catenei Lk a
imunoglobulinelor. Gena functionala în limfocitul B matur, rezulta prin
recombinarea uneia din numeroasele gene V, cu una din cele 4 gene J
functionale si gena Ck. Recombinarea poate avea loc între oricare din
genele V si J. Schema ilustreaza rearanjarea genica între V2 – J4 – Ck.

Asamblarea genei active pentru catena H este similara asamblarii

genei active pentru catena L, dar mai complexa, deoarece implica
recombinarea a trei regiuni genice distincte ale domeniului variabil: VH,
D si JH. Initial s-ar realiza legarea segmentelor genice D si JH, urmata
de transpozitia uneia din genele VH în vecinatatea complexului D-JH, pe
unul din cromosomii celulei pre-B. Rearanjarile sunt posibile datorita
secventelor de recunoastere ale genelor V, D, J.
De cele mai multe ori, rearanjarile genice au loc intracromosomal
si foarte rar intercromosomal. Daca rearanjarea este nefunctionala, are
loc rearanjarea genelor în celalalt cromosom pereche. In general,
rearanjarea are loc la situsul k, iar daca rearanjarea în cei doi
cromosomi este neproductiva, este initiata rearanjarea la situsul l.
La complexul VH-D-JH este translocata una din genele CH, care
codifica clasa si subclasa catenei H.
 Fig. 31. Modelul organizarii genei umane codificatoare a catenei H. Genele
regiunii VH sunt multiple (50-300), fiecare cu secventa leader. Reunirea segmentului
genic D cu gena JH precede legarea genei V de perechea DJ H. Intronul genei leader
(L) este îndepartat prin clivarea si reunirea exonilor ARN. Reunirea alternativa poate
genera imunoglobulina de membrana (m) sau secretata (s). Cifrele indica numarul
aproximativ de gene de segmente genice. Eu = regiune activatoare; Su = regiunea de
comutare (switch) (dupa Potter, 1998).

Imensa diversitate a specificitatii de legare a anticorpilor este

generata prin câteva mecanisme:
1) Diversitatea combinatiilor posibile prin asamblarea
întâmplatoare a segmentelor genice. De exemplu, cele circa 250
segmente genice Vk si cele 4 segmente functionale Jk produc circa
1000 (250 x 4) combinatii Vk-Jk. Pentru gena H exista posibilitatea unui
numar superior de combinatii VH – D – JH: circa 250 segmente VH, 12
segmente D si 4 segmente JH (250 x 12 x 4 = 12000).
2) Flexibilitatea jonctionala a segmentelor genice . În momentul
asamblarii complexelor VH – D – JH sau VL – JL se produc deletii, aditii,
substitutii de baze, care modifica circa 3 aminoacizi la fiecare jonctiune.
Numarul variantelor biochimice ale moleculelor de imunoglobulina creste
de 3 ori pentru lantul L (1000 x 3) si de 9 ori pentru catena H (12 000 x 9
= 100000).
Aditiile si deletiile care însotesc legarea segmentelor genice VL-JL
trebuie sa se faca astfel încât sa se pastreze unicul cadru de citire al
tripletelor pentru fiecare segment genic V si J. Daca legarea
segmentelor genice introduce sau pierde 1 sau 2 nucleotide (sau alt
numar nedivizibil cu 3), secventa în aval nu va fi citita. Aceasta este o
rearanjare genica neproductiva.
Segmentele genice D pot fi citite în toate cele 3 cadre de citire, în
diferite recombinari V-D-J, ceea ce contribuie semnificativ la diversitatea
anticorpilor.
3) Diversitatea combinatoriala prin împerecherea întâmplatoare a
catenelor H si L. Daca oricare lant L poate fi împerecheat cu oricare lant
H, vor rezulta peste 10 8 variante de imunoglobuline (100000 H x 3000
L).
4) Aditii de nucleotide în regiunea N. Cea mai variabila regiune a
moleculei de anticorp este cea de a III-a secventa determinanta de
complementaritate a catenei H (aminoacizii 86-91), locul de unire a
segmentelor genice VH-D si D-JH. Aici se gasesc scurte secvente de
aminoacizi, foarte variabile, denumite regiuni N. Ele sunt codificate de
secvente de nucleotide adaugate de enzima
terminal-deoxinucleotidil-transferaza (TdT), activa în celulele limfoide
imature, capabila sa adauge nucleotide la capatul 3’ al catenei de ADN
în curs de sinteza, fara sa necesite matrita. Activitatea TdT este minima
la fat si la noul-nascut, dar este stimulata postnatal. Enzima actioneaza
preponderent pe genele catenei H, dar regiunile N s-au identificat si la
jonctiunile V-J ale catenei L.
5) Mutatiile somatice. Un numar de ordinul milioanelor de variante
ale regiunii V pot sa apara prin substitutii unice de nucleotide în
segmentul genic V. Acesta este fenomenul hipermutatiei somatice a
domeniilor variabile, care este activat mai ales în conditiile imunizarii
intense, ceea ce explica cresterea afinitatii anticorpilor pentru epitopul
stimulator.
Hipermutatia somatica este mecanismul esential pentru generarea
diversitatii anticorpilor. La om, hipermutatia somatica se produce în
prezenta antigenului si are loc în centrii germinativi din tesutul limfoid
periferic.
Rearanjarile genice se produc, initial, la nivelul genei pentru
sinteza catenei H. Catena H apare prima în citoplasma limfocitelor.
Ulterior are loc rearanjarea genelor ce codifica sinteza catenei L.
Rearanjarea genelor se desfasoara continuu în limfocitele B din
maduva osoasa hematogena. Limfocitele care nu genereaza o
rearanjare genica productiva sunt eliminate, nefiind utile sistemului
imunitar. Probabil ca pentru o rearanjare productiva sunt necesare,
statistic, multe altele neproductive, ceea ce presupune ca pentru fiecare
limfocit functional se pierde un numar mare de celule. Teleonomic însa,
risipa este justificata de importanta esentiala a functiei imunitare pentru
organism.
Mecanismele de recombinare genica permit ca în contextul
existentei a mai putin de 1000 de gene în linia germinala, organismul sa
produca o mare diversitate de anticorpi (câteva miliarde), ceea ce
constituie repertoriul imunoglobulinelor.
Descoperirea mecanismelor genetice de transpozitie, generatoare
a uriasei diversitati a specificitatii de combinare a anticorpilor, a deschis
o noua cale a întelegerii asupra modului în care informatia genetica
poate sa fie diversificata.
Mecanismele de transpozitie sunt active în limfocitele B, dar si în
celulele liniei T, în care codifica o diversitate asemanatoare a
receptorului de antigen al acestor celule, dar nu au fost identificate
pentru alte gene.

Mecanismele genetice ale generarii diversitatii RCTi

Mecanismele genetice generatoare ale diversitatii specificitatii de
legare a RCTi sunt asemanatoare cu cele care genereaza diversitatea
imunoglobulinelor. Calculele teoretice sugereaza ca exista posibilitatea
a cel putin 10 14 combinatii TCR 2.
Genele codificatoare pentru Ti s-au studiat dupa clonarea ADNc,
obtinut prin metoda hibridarii substractive * . S-a studiat distributia
genelor atât în celulele T embrionare, cât si în limfocitele T mature. Se
cunosc mai bine genele care codifica lantul b. Ele sunt plasate în 4
regiuni distincte, care corespund segmentelor V, D, J, C. Nu se
cunoaste numarul genelor în fiecare regiune.
Prima treapta este sinteza ADNc din ARNm al limfocitelor T. ADNc
este hibridat cu ARNm în mare exces, din limfocitele B. Secventele de
ADNc care nu hibrideaza cu ARNm, probabil vor reprezenta secventele
de ARNm specifice numai limfocitelor T.
Regiunea C are doua segmente genice distincte: C b 1 si C b 2.
Regiunea J are doua grupuri de minigene: J b 1 si J b 2, fiecare cu câte
7 segmente genice (unul este nefunctional). Regiunea D are un numar
nedefinit de gene (D1 - Dy), iar regiunea V are circa 30 de gene.
Formarea unei gene functionale implica rearanjarea celor 4
segmente genice, dar rearanjarile sunt mai versatile decât ale genelor
codificare pentru moleculele de imunoglobuline si rezulta mai multe
variante: Vb - Jb ; Db – Db; Db – Jb; Vb – Db – Jb. Tipul dominant de
recombinare pare a fi V - D - J - C.
Diversitatea RCT se realizeaza prin mai multe mecanisme:
- numarul mare de gene V, D, J;
- asocierile combinatoriale diverse ale segmentelor V – D- J. Ele
sunt mai diversificate decât ale genelor pentru imunoglobuline, fiind
posibile rearanjari D – D si V – J;
- diversitatea jonctionala prin deletie sau aditie de baze, la legarea
segmentelor V, D, J.
Rearanjarile genice pentru RCTi se produc în timocitele imature,
în zona corticala a timusului, înainte de a ajunge în zona medulara.

Fig. 32. Genele codificatoare ale receptorului limfocitar de antigen. Catenele a, b si g, d

sunt codificate de gene V (ale regiunii variabile), gene D, J si o regiune genica
constanta (C).

Rearanjarea genelor V b pe unul din cromosomi, supreseaza

rearanjarea genelor pe cromosomul pereche (excludere alelica), astfel
ca fiecare celula exprima un singur tip de catena RCT b. Rearanjarea
genelor alele a nu este supusa fenomenului excluderii alelice si de
aceea fiecare celula are doua tipuri de receptori de antigen (RCT),
fiecare având propriul sau lant a, dar lantul b este comun. Surprinzator,
celulele CD 8 din epiteliul intestinal, care sunt generate extratimic, au
RCT format din homodimeri a - a.

DEZVOLTAREA ONTOGENETICA
A SISTEMULUI IMUNOCITAR

Limfocitele T si B se diferentiaza dintr-o celula stem (celula mama,

tulpina, de origine), care nu a fost identificata, fiind doar ipotetica,
deoarece nu are caractere structurale distinctive.
Celula stem este de origine mezenhimala. La pasari si mamifere,
celula stem apare în mezenhimul paraaortic al embrionului, având un
potential foarte înalt de multiplicare si diferentiere.
Celula stem este pluripotenta, chiar totipotenta, deoarece prin
multiplicare si diferentiere, genereaza toate categoriile de celule
sanguine: granulocite, monocite, limfocite, mastocite, megacariocite,
eritrocite. Diferentierea initiala a celulei stem este pe linie eritrocitara si
mieloida, iar diferentierea pe linie limfoida este ulterioara si simultana cu
procesul de maturare.
Maturarea limfocitelor semnifica dobândirea imunocompetentei,
adica a capacitatii de a recunoaste specific antigenul si de a se activa.
Din mezenhimul paraaortic, celula stem migreaza în sacul vitelin,
unde, pentru un interval de timp se desfasoara hematopoeza.
Sacul vitelin este sediul esential al diferentierii celulelor stem pe
cale limfoida, la pasari si mamifere, înainte de migrarea lor în ficat si
splina. Dupa cultivarea embrionului total de soarece, fara sacul vitelin,
înainte de migrarea si colonizarea sa cu celule stem limfoide, nu s-a
evidentiat diferentiere celulara pe cale limfoida. Ulterior în viata
embrionara, functia hematopoetica este preluata de ficat si splina. In
aceste organe, celulele stem se divid cu o rata înalta si se diferentiaza
pe linie eritrocitara, mieloida (granulocitara), monocitara, limfoida.
În ultima parte a vietii embrionare, functia hematopoetica este
preluata de maduva osoasa, chiar daca ficatul si splina pastreaza o
activitate hematopoetica foarte limitata si un scurt interval dupa nastere.
Celulele limfoide diferentiate în maduva osoasa, la pasari,
migreaza initial în splina si ficat, iar de aici migreaza în organele limfoide
centrale (timus si bursa lui Fabricius).
La mamifere, din maduva osoasa, limfocitele migreaza în ficat si
splina. Unele îsi dobândesc competenta imunitara chiar în maduva
osoasa, în ficat sau în splina, organe care îndeplinesc functiile bursei la
pasari, iar altele migreaza în timus. Acesta este circuitul primar al
limfocitelor, în care se produce diferentierea independenta de antigen , în
cursul careia limfocitele devin imunocompetente. Aceasta etapa se
desfasoara în organele limfoide primare (timus, bursa lui Fabricius si
echivalentii bursali ai mamiferelor). In cursul ei, limfocitele dobândesc
receptori specifici de antigen.
Fig. 33. Diferentierea celulelor stem în limfocite T si B are loc în timus si respectiv, în
maduva osoasa. Limfocitele mature migreaza în tesuturile limfoide (dupa Black, 1996).
Fig. 34. Un model al cailor de diferentiere a celulelor sanguine din celulele stem
hematopoetice, în raport cu conditiile de mediu. Celulele stem si cele imature sunt
delimitate de linii întrerupte (dupa Ikuta, 1992).

A II-a faza a diferentierii limfocitelor este dependenta de antigen si

se produce în circuitul secundar. Limfocitele imunocompetente trec în
circuitul sanguin si de aici migreaza în tesuturile limfoide secundare, de
unde, pe cale limfatica se reîntorc în sânge. In circuitul secundar,
limfocitele au sansa întâlnirii cu antigenul specific receptorului lor, se
activeaza, prolifereaza si se diferentiaza spre stadiile de celule efectoare
si celule cu memorie.

Fig. 35. Diferentierea limfocitelor are loc în doua etape: 1) diferentierea independenta de
antigen în maduva osoasa si în organele limfoide primare; 2) diferentierea
dependenta de antigen în organele limfoide secundare.

Mecanismele moleculare care conditioneaza migrarea limfocitelor

din splina si ficat, în organele limfoide primare, nu se cunosc. Este un
proces aleatoriu sau este programat de receptori celulari, eventual
dobânditi în aceste organe. Daca este un proces conditionat, înseamna
ca în ficat, celulele limfoide sunt deja pre-B (prebursocite) si vor migra în
bursa lui Fabricius si respectiv pre-T (pretimocite), care vor migra în
timus.

Rolul bursei lui Fabricius în diferentierea limfocitelor B

Bursa lui Fabricius este un organ limfoepitelial si se dezvolta ca un
diverticul dorsal al intestinului terminal, situat lânga cloaca. Primordiul
bursal se observa la embrionul de 4 zile de incubatie, ca un mugure
epitelial în regiunea cloacala. Pe masura ce creste, mugurele se
vacuolizeaza si vacuolele prin coalescenta, formeaza lumenul bursal. Pe
suprafata interna a cavitatii bursale, epiteliul formeaza pliuri
longitudinale, prolifereaza si constituie aglomerari celulare (muguri
epiteliali) în lamina propria. Formarea mugurilor epiteliali este
dependenta de interactiunea celulelor epiteliale cu tesutul mezenhimal.
Celulele stem limfoide din sacul vitelin colonizeaza mugurele epitelial în
zilele 8-11 de dezvoltare embrionara. Fiecare mugure epitelial este
colonizat de 1-3 celule stem limfoide prebursale. Celulele limfoide
prolifereaza intens si formeaza medula foliculilor bursali.
Atât celulele epiteliale ale bursei cât si celulele stem ale liniei
limfoide prolifereaza intens în cursul vietii embrionare, dar si 2-4
saptamâni dupa ecloziune. La 4 saptamâni dupa ecloziune, bursa
contine circa 10 000 de foliculi, fiecare având circa 10 5 limfocite.
Celulele stem limfoide prebursale sunt originare în mezenhimul
embrionar. Înainte de a ajunge în bursa, genele pentru sinteza
imunoglobulinelor s-au rearanjat, fiind angajate în dezvoltarea pe linia B.
La 12 zile de incubare, în interiorul bursei apar celule care exprima IgM
membranar, iar la ecloziune, circa 90% din celulele bursale au IgM pe
suprafata lor si sub 1% exprima IgG sau IgA.
Celulele epiteliale din zona medulara formeaza o retea laxa, având
o structura interna de tip secretor. In zona medulara, pe lânga celulele
epiteliale se gasesc limfocite, plasmocite, fagocite. Regiunea medulara
si cea corticala sunt separate prin membrana bazala. La suprafata
lumenului bursal, celulele epiteliale se diferentiaza în epiteliul asociat
foliculului, cu functia de a fagocita si de a transporta materialul
antigenic, din lumenul bursal, în regiunea medulara. Celulele epiteliale
din epiteliul asociat foliculilor si cele din medula bursala sunt diferite în
privinta capacitatii de a fagocita si a activitatii enzimatice.
La ecloziune, bursa are 30-40 mg, atinge dezvoltarea maxima (3-4
g) la 2-4 luni si se mentine pâna la 4-6 luni, când începe sa involueze si
se atrofiaza la maturitatea sexuala, când dispar complet structurile
limfoide si epiteliale.
Bursectomia la ecloziune nu împiedica migrarea limfocitelor B la
periferie, pentru ca procesul începe timpuriu în dezvoltarea embrionara.
Îndepartarea chirurgicala a primordiului sau ablatia chimica a epiteliului
bursal prin tratament cu testosteron, se poate face la 2-5 zile de
incubare, înainte ca foliculii bursali sa fie populati de celulele stem
limfoide. La pasarea adulta timectomizata, numarul de limfocite B în
organele limfoide periferice nu este influentat. Se gasesc plasmocite si
anticorpi, dar cu un repertoriu foarte limitat al specificitatii de legare,
ceea ce denota o maturare extrabursala foarte limitata a limfocitelor B.
Concluzia este ca bursa lui Fabricius nu este strict necesara pentru
asamblarea genelor codificatoare ale sintezei imunoglobulinelor si nici
pentru diferentierea limfocitelor B, dar are un rol esential pentru
diversificarea clonala a limfocitelor B, adica pentru diversificarea
repertoriului lor antigenic.
Bursa lui Fabricius este un organ limfoid specializat în care se
produce diversificarea somatica extensiva a genelor rearanjate pentru
sinteza anticorpilor, cât si expansiunea clonala a limfocitelor.
Spre deosebire de mamifere, la care generarea diversitatii celor
circa 109 specificitati de legare a anticorpilor se face prin legarea
combinatoriala a segmentelor genice V-D-J (pentru catena H) si a
segmentelor genice V-J (pentru catena L), linia aviana de evolutie a
vertebratelor a exploatat o alta strategie pentru generarea diversitatii
specificitatii de legare a moleculelor de anticorpi. In timpul dezvoltarii
embrionare a puiului de gaina, potentialul generarii diversitatii genetice
prin procese de recombinare genica este limitat, deoarece regiunea
variabila a catenei H si a catenei L este codificata de secvente genice
functionale unice V si J. Conversia genica are loc cu o rata mare între
singura gena functionala V (VH 1 sau VL1) si un grup de pseudogene V.
De aceea, rearanjarea genelor în celulele embrionare ale liniei limfoide,
înainte de migrarea în bursa, va produce o diversitate foarte limitata a
specificitatii de legare a anticorpilor. Micromediul bursal selecteaza si
favorizeaza diferentierea celulelor stem bursale care sufera o conversie
genica productiva, iar celelalte (circa 90%), probabil cu conversie
neproductiva, mor prin apoptoza în interiorul bursei.
Între celulele epiteliale ale bursei si celulele liniei limfoide se
stabilesc interactiuni foarte strânse, esentiale pentru diversificarea
specificitatii antigenice a limfocitelor B. Efectul bursei este mediat de
factori humorali, ca de exemplu, bursopoetina, un polipeptid mic, capabil
sa induca diferentierea limfocitelor B in vitro.

Diferentierea limfocitelor B la mamifere

Diferentierea liniei celulare B este ulterioara diferentierii liniilor
eritrocitara si mieloida.
La mamifere, primul organ în care are loc diferentierea celulelor B,
este ficatul fetal. Initial, ficatul primeste celule precursoare ale liniei
limfoide generate în sacul vitelin, dar ulterior el însusi devine sediul
functiei hematopoetice. Aceiasi functie de stimulare a diferentierii
limfocitelor B ar avea-o splina fetala si chiar sângele circulant, care
strabatând diferite organe dobândeste capacitatea de a induce
maturarea limfocitelor B.
Studiul diferentierii limfocitelor B în ficatul fetal este îngreunat,
deoarece ficatul nu se poate extirpa (asa cum se pot extirpa timusul si
bursa lui Fabricius), iar numarul limfocitelor este mic comparativ cu al
celulelor liniei eritrocitare.
Celulele precursoare ale liniei B generate în ficatul embrionar si
ulterior în maduva osoasa, nu exprima markeri imunoglobulinici de
suprafata. Ele îsi dobândesc competenta imunitara în maduva, în ficat
sau în splina. Maturarea (dobândirea competentei) consta în exprimarea
receptorului imunoglobulinic membranar. In genomul lor are loc
rearanjarea genelor V, D, J ale catenei H. Odata cu rearanjarea genica,
limfocitele sufera o tranzitie rapida si devin limfoblaste mari, care se
divid. Prin diviziune rezulta celule pre-B mici, care exprima catena m în
citoplasma, dar nu exprima Ig de membrana ( m cit+, L-, Igm-). Ulterior
se rearanjeaza genele k ale catenei L si numai daca genele k nu se
rearanjeaza cu succes, se recombina genele l. Dupa sinteza catenei L,
moleculele de imunoglobulina se exprima pe suprafata limfocitului.
Rearanjarea într-o combinatie functionala a genelor unuia din cei
doi cromosomi, împiedica recombinarea genelor în cromosomul
pereche, sugerând o explicatie pentru fenomenul excluderii alelice.
Prima imunoglobulina de suprafata a limfocitelor B este IgM, ca
proteina integrata, cu o densitate de peste 200 000 de molecule/celula.
Limfocitele B care exprima pe suprafata lor numai molecule IgM sunt
considerate imature. Alaturi de IgM pot sa coexiste IgA sau IgG. Pe
masura ce diferentierea limfocitelor B progreseaza, alaturi de IgM apare
IgD, care treptat devine dominanta cantitativ. Limfocitele B mature, în
repaus (neangajate) au pe suprafata lor, nivele mai înalte de IgD decât
IgM. Acestea sunt celule imunocompetente.
Limfocitele B care nu reusesc sa genereze o rearanjare
functionala a genelor pentru sinteza catenelor H si L, sunt eliminate
într-un stadiu timpuriu al diferentierii lor.
Dupa stimularea antigenica, limfocitele B mature secreta IgM, IgG
(una din subclase), IgA sau IgE. Nu se diferentiaza o linie celulara care
sa sintetizeze izotipul IgD.

Timusul la mamifere si rolul lui în diferentierea limfocitelor T

Timusul este un organ limfoid voluminos, asezat în partea
superioara a mediastinului anterior. Are origine epiteliala dubla: deriva
din ectodermul perechii a III-a de pungi branhiale si din endodermul
celei de III-a pungi faringiene. Primordiile epiteliale fuzioneaza si
formeaza primordiul timic epitelial, care pierde legatura cu faringele si
lumenul dispare.
Timusul este primul organ limfoid care apare la pasari si
mamifere. Primordiul timic este strapuns de celulele stem limfoide (la
soarece, în ziua a 11-a de dezvoltare embrionara), cu originea în sacul
vitelin. Ulterior în cursul dezvoltarii fetale, celulele limfoide vin din ficat,
iar dupa nastere, din maduva osoasa. La fatul uman, la 20 de saptamâni
de sarcina, timusul este dezvoltat complet.

Arhitectura timusului
Timusul este alcatuit din doi lobi. Fiecare lob este împartit
incomplet, prin septuri conjunctive, în lobuli. Lobulii contin o retea de
celule epiteliale, printre care sunt diseminate numeroase celule limfoide
(timocite).
Epiteliul timic este diferentiat zonal: zona corticala si zona
medulara.
 Fig. 36. Componentele stromale ale micromediului timic.

La animalele tinere, zona corticala formeaza 80% din tesutul timic.

Celulele epiteliale sunt de forma stelata, cu numeroase prelungiri fine
care se interconecteaza, formând un citoreticulum. Numarul limfocitelor
este mai mare decât al celulelor epiteliale. Limfocitele sunt mici si pe
sectiunile colorate cu hematoxilina, zona corticala este întunecata,
datorita raportului nucleo-citoplasmatic înalt al limfocitelor imature.
Majoritatea limfocitelor(80-85%) sunt imature, dublu pozitive (exprima
nivele înalte ale moleculelor CD 4 si CD 8) si au un nivel scazut de
molecule RCT. Ele stau în ochiurile unei retele de celule epiteliale si
celule dendritice care exprima molecule CMH. Moleculele CMH au rol
esential în selectia pozitiva a limfocitelor, adica maturarea lor în celule T
mature. O mica proportie a limfocitelor sunt blaste.
Zona medulara este formata dintr-o retea densa de celule
epiteliale mai mari, de forma ovoida, cu prelungiri citoplasmatice scurte,
bogate în organite secretoare. În ochiurile retelei se gaseste un amestec
de limfocite cu un singur marker, CD 4+ sau CD 8+, dar exprima RCT
a-b, cu o densitate net superioara. Raportul celulelor CD 4+/CD8+ este
2/1. Limfocitele sunt situate printre celulele prezentatoare de antigen
(celule dendritice, interdigitate si macrofage). Un numar mic (sub 1%)
de limfocite timice exprima RCT g-d, diseminate în cortex si medula.
În zona medulara apar doua tipuri de structuri, derivate din celule
epiteliale: corpusculii Hassal formati din celule epiteliale dispuse
concentric, cu aspect general de degenerescenta si cavitatile chistice,
captusite de celule epiteliale columnare prevazute cu microvili.
Fig. 37. Reprezentare schematica a arhitecturii generale a timusului. Subregiunile
timusului sunt prezentate în dreapta figurii, iar constituientii lor celulari, în stânga (dupa
Hood si colab., 1984).

Timusul este bogat inervat, cu fibre adrenergice si colinergice, iar

neurotransmitatorii oxitocina, vasopresina si neurofizina sunt sintetizati
endogen de celulele perivasculare medulare si de celulele “nurse”(celule
epiteliale mari, asociate cu un numar mare de limfocite), ceea ce
sugereaza raporturile strânse ale timusului cu sistemul nervos.
În raport cu distributia limfocitelor, timusul are 4 regiuni
functionale:
- regiunea subcapsulara, bogata în limfocite imature (pre-T), abia
intrate în timus;
- cortexul timic, în care limfocitele se divid cu o rata înalta;
- jonctiunea cortico-medulara, formata dintr-un cordon de
macrofage “santinela”, cu rolul unei site celulare;
- regiunea medulara, cu relativ putine limfocite, care poarta
markerii de suprafata proprii limfocitelor mature.
Timusul evolueaza, atingând adeseori o dezvoltare maxima odata
cu maturitatea sexuala, dupa care începe involutia, asociata cu
sensibilitatea sa la hormonii steroizi. La soarece, involutia începe la 6
saptamâni. La om, involutia timica începe dupa pubertate, tesutul
reducându-se cu circa 3% pe an, pâna la 35-40 de ani si cu 1% pe an
dupa aceea. Dimensiunile nu se reduc, deoarece tesutul timic este
înlocuit de tesut gras.
Atrofia glandei timice poate fi accelerata de corticosteroizi.
Producerea unor cantitati crescute de corticosteroizi sau terapia cu
corticosteroizi accelereaza atrofia timica. Fenomenul se numeste
involutie de stress, pentru ca nivelul de corticosteroizi creste în starile de
stress si în cele clinice. Steroizii au actiune citolitica asupra timocitelor
corticale. Limfocitele medulare sunt relativ rezistente, datorita enzimei
20 a-hidroxil steroid-dehidrogenazei.

Maturarea limfocitelor T în timus

Dezvoltarea repertoriului limfocitelor T, este un proces complex de

evenimente de selectie pozitiva si negativa, ce implica interactiunea
moleculelor de suprafata si necesita influenta micromediului timic.
Limfocitele T au raporturi spatiale strânse cu celulele stromale epiteliale.
Acestea furnizeaza "semnale educationale" care orienteaza maturarea
limfocitelor în doua directii:
- dobândirea RCT si a capacitatii de a recunoaste antigenele
exogene;
- dobândirea tolerantei fata de self;
- eliminarea celulelor T self-reactive, precum si a celor care nu
genereaza combinatia genica a unui receptor functional.
Celulele pre-T se diferentiaza în ficatul fetal si în maduva osoasa.
Ele contin o enzima specifica - terminal deoxynucleotidil-transferaza
(TdT) - cu localizare nucleara. In cortexul timic, limfocitele pre-T exprima
markerii CD 2 si CD 3 pe membrana citoplasmatica. Pe masura ce
maturarea progreseaza, limfocitele fiind înca în cortexul timic, exprima
markerii CD 4 si CD 8. Dupa expresia la mica densitate a moleculelor
CD4 si CD 8, se rearanjeaza genele care codifica RCT si celulele devin
triplu pozitive(RCT +, CD4+, CD8+). Acestea sufera procesele de
selectie, prin care se elimina celulele T autoreactive si se selecteaza
celulele care recunosc moleculele CMH I si CMH II. Când limfocitul T
imatur migreaza în zona medulara, se pierde fie markerul CD 4, fie CD 8.
În acest stadiu dispare markerul TdT.
Celulele CD 4 + si CD8+ se dezvolta din celule progenitoare dublu
pozitive pentru cei doi markeri, iar acestea îsi au originea în celule dublu
negative.
Dobândirea tolerantei fata de self. În zona corticala a timusului,
limfocitele “învata” sa tolereze selful, fenomen ce consta în selectia
celulelor care recunosc moleculele CMH exprimate pe suprafata
celulelor epiteliale. Aproximativ 90% dintre celulele pre-T care ajung în
zona corticala, nu reusesc sa traverseze jonctiunea cortico-medulara.
Ele sunt supuse unui proces de selectie pozitiva ce consta în
supravietuirea limfocitelor care recunosc moleculele CMH ale celulelor
epiteliale. Selectia pozitiva consta în supravietuirea limfocitelor care
recunosc si interactioneaza cu afinitate medie, cu moleculele CMH.
Limfocitele care nu genereaza un receptor care sa recunoasca
moleculele CMH, ca si cele care leaga cu mare afinitate moleculele
CMH, potential inductoare ale conflictelor autoimune (selectie negativa),
sunt eliminate prin apoptoza.
În zona medulara, selectia limfocitelor continua, prin eliminarea
clonelor reactive fata de self. Medula timica are particularitati
functionale proprii, care favorizeaza inducerea tolerantei fata de self. In
contrast cu cortexul, medula este deschisa circulatiei libere a proteinelor
de origine sanguina si în structura ei se gasesc CPA (celule
prezentatoare de antigen) originare în maduva osoasa (macrofage,
celule dendritice, si interdigitate). Aceasta semnifica faptul ca moleculele
self din sânge ajung în timus si induc toleranta celulelor T imature.
Moleculele self care nu intra în sânge (de exemplu, moleculele tisulare),
nu ajung în timus si nu induc selectia negativa. Fata de aceste molecule
este posibila întreruperea starii de toleranta.
Fig. 38. Diferentierea celulelor T în timus. Celulele autoreactive cu specificitate pentru
antigenele self neexprimate în timus, pot sa devina tolerante prin contactul extratimic cu
antigenele. TCR1 = receptor g, d; pre-TCR2 = receptor pre-T a, b; TCR2 = receptor
matur a, b; TdT = terminal deoxinucleotidil transferaza (dupa Roitt, 1997, modificata).

Prin selectie negativa, în zona medulara, sunt eliminate limfocitele

T self-reactive, adica cele cu potentialul de a se activa fata de
antigenele self asociate moleculelor CMH . Eliminarea acestor celule
este esentiala pentru inducerea tolerantei fata de self. Sunt de
asemenea eliminate celulele T care nu genereaza o combinatie genica
pentru codificarea unui receptor functional de antigen. Se matureaza
limfocitele care genereaza receptori specifici fata de epitopii nonself.
Selectia negativa este dependenta de cantitatea de antigen ce
ajunge în timus. De exemplu, un antigen abundent (albumina)
realizeaza o concentratie mare în timus si determina o selectie negativa
completa, adica elimina întregul spectru de limfocite T – cu receptori de
înalta si joasa afinitate. De aceea, toleranta fata de albumina nu va fi
niciodata întrerupta si nu se cunosc maladii autoimune cu reactivitate
limfocitara fata de albumina. Alte molecule patrund în timus, în cantitati
mici, pe cale sanguina(de exemplu, insulina) si selectia negativa este
incompleta, adica sunt eliminate numai celulele T cu receptor de mare
afinitate pentru antigen. In conditii experimentale, prin injectarea
antigenului la concentratii mari, toleranta fata de aceste molecule poate
fi întrerupta si se poate stimula reactivitatea autoimuna.
Se considera ca exprimarea RCT si a moleculei CD 4, ce
interactioneaza cu moleculele CMH II, inhiba exprimarea moleculelor
CD8, sau diferentierea celulelor cu un singur marker(CD 4 ori CD 8) este
un proces stochastic.
Rezultatul final al diferentierii limfocitelor T în timus, consta în
generarea receptorilor celulelor T, cu capacitatea de a tolera selful,
asociat cu moleculele CMH, si de a reactiona la moleculele nonself,
ceea ce este esential pentru interactiunile celulare în cursul elaborarii
raspunsului imun.
Numarul celulelor T mature în organele limfoide secundare
ramâne constant, la o valoare ridicata, în conditiile în care timusul
involueaza treptat. Constanta numerica a celulelor T este atribuita
duratei lungi de viata a acestor limfocite, dar nu este exclusa
producerea de novo în alte tesuturi (intestin, ficat, maduva osoasa).

Factorii celulari si humorali ai diferentierii limfocitelor

Pe baza datelor experimentale acumulate se poate deduce
existenta a cel putin doua mecanisme active asupra diferentierii
limfocitelor în organele limfoide centrale. Mecanismele propuse nu se
exclud. Coexistenta si sinergismul lor demonstreaza importanta
organelor limfoide centrale în controlul procesului de diferentiere si
complexitatea acestuia. Majoritatea cercetarilor au vizat factorii de
diferentiere ai timusului, dar rezultatele pot fi extrapolate asupra
factorilor bursali ai diferentierii limfocitelor B la pasari.
S-au conturat doua ipoteze referitoare la factorii de diferentiere ai
limfocitelor: ipoteza celulara si ipoteza hormonala (humorala).
În acord cu ipoteza celulara a micromediului epitelial al timusului,
diferentierea limfocitelor T s-ar realiza prin contactul direct al
pretimocitelor cu epiteliul timic. Experientele de extirpare a timusului la
animalele nou nascute, cu sistem imunitar imatur au evidentiat ca
prezenta timusului functional este o conditie esentiala pentru functia
optima a imunitatii mediate celular. Extirparea timusului la animalele
nou-nascute este urmata de instalarea “sindromului de epuizare”(Miller,
1961), ale carui simptome se manifesta progresiv mai intens si în esenta
reflecta incapacitatea organismului de a se apara fata de infectiile virale
si fungice (disfunctia imunitatii mediate celular). Grefa timusului (de la
organisme singenice) le restabileste treptat starea normala.
Extirparea timusului la organisme mature a evidentiat ca absenta
timusului este compatibila cu viata, fara manifestarea unor deficiente
notabile. S-a dedus astfel, ca mecanismele celulare de contact al
limfocitelor cu celulele epiteliului timic ar fi active numai în primele faze
ale maturarii limfocitelor T, dar absolut necesare pentru diferentierea lor.
Dupa datele actuale, mecanismul celular al influentei timice nu
este suficient pentru diferentierea celulelor T. S-a emis ipoteza
hormonala, care considera ca procesul de diferentiere si maturare
imunitara ar continua dupa ce timocitele parasesc timusul. Hormonul
secretat de celulele epiteliului timic ar exercita o actiune stimulatoare
asupra diferentierii limfocitelor, atât intratimic cât si la distanta, dupa
trecerea sa în circulatie, asupra celulelor limfoide circulante sau
localizate în organele limfoide secundare, continuând astfel influenta
directa a epiteliului timic.
În favoarea existentei unui factor hormonal timic s-au adus
argumente experimentale, care pot fi grupate în doua categorii:
a) Experiente de restabilire a functiei imunitare sub actiunea
factorilor timici: de exemplu, îndepartarea timusului la soarecele
nou-nascut este urmata de pierderea imunitatii mediate celular.
Implantarea subtegumentara a unei grefe de timus, plasata într-o
camera speciala cu pereti porosi, permeabila pentru molecule, dar
impermeabila pentru celule, restabileste imunocompetenta, ceea ce
demonstreaza ca nu este strict necesar contactul limfocitelor cu celulele
epiteliului timic. Este suficient ca mediatorul (mediatorii) chimic secretat
de timus sa fie prezent în organism pentru a se produce maturarea
limfocitelor T. Pe de alta parte, soarecii-femele timectomizate la nastere,
îsi recapata competenta imunitara în timpul sarcinii, sub influenta
hormonilor timici fetali, care trec în circulatia materna.
b) Evidentierea factorilor timici prin metode biochimice: unii
hormoni au fost izolati din timus, iar altii din sânge. Nu sunt întru-totul
asemanatori hormonilor conventionali, pentru ca nu se pot substitui
complet tesutului timic si pentru faptul ca unele molecule din categoria
hormonilor timici pot fi generate si în alte tesuturi. Factorii serici de
origine timica dispar dupa timectomie si reapar dupa grefa de timus.
Existenta factorilor serici de origine timica argumenteaza în favoarea
ipotezei ca imunocompetenta se dobândeste atât în faza timica a
limfocitelor, cât si la distanta, dupa ce limfocitele au parasit timusul.
Denumirea factorilor de imunocompetenta variaza mult, în functie
de origine, proprietati biochimice, efecte biologice.
Din timusul de vitel s-au extras câteva polipeptide, iar unele s-au
preparat pe cale sintetica. O serie de componente manifesta activitate
imunobiologica: timulina, timopoetina, timozinele.
 Timozinele (evidentiate de Goldstein) din cea de 5-a fractie
proteica de extract timic de vitel, reprezinta un grup de polipeptide cu
greutatea moleculara cuprinsa între 1000 si 15 000 D, stabile la 80 o.
Prin combinarea metodelor analitice de cromatografie analitica si
gel-filtrare, din aceasta fractie s-au izolat 16 polipeptide. Ele induc, in
vitro, sinteza MIF de catre limfocite, precum si diferentierea celulelor
formatoare de anticorpi. De asemenea, timozinele restabilesc functiile
imunitare la animalele timectomizate neonatal si la persoanele vârstnice,
la care competenta imunitara diminua datorita involutiei timusului. Din
acest amestec de polipeptide, cel mai activ este un polipeptid de 108
aminoacizi (12 kD), a carui secventa a fost determinata.
Timopoetina este un hormon polipeptidic al timusului de vitel,
izolat de Goldstein, format din 49 de aminoacizi, evidentiat în primul
rând datorita efectelor sale asupra transmiterii neuromusculare si mai
putin prin efectele sale asupra sistemului imunitar. Bolnavii atinsi de
myasthenia gravis prezinta, de regula, o hiperplazie timica (timom). S-a
creat sistemul experimental al acestei maladii, ceea ce a permis izolarea
unui polipeptid care modifica transmiterea neuromusculara, iar la
indivizii bolnavi provoaca oboseala musculara. S-au identificat doua
variante de timopoetina, care difera prin doi aminoacizi si stimuleaza
activitatea limfocitelor T.
Timulina (Factorul timic seric, FTS) s-a izolat din serul uman, din
serul de porc si din timusul de vitel. In acord cu criteriile clasice ale
endocrinologiei si fiziologiei, timulina este singurul polipeptid de origine
timica recunoscut ca hormon, adica este secretata si reglata de timus.

Timulina lipseste în serul soarecelui nud, iar la animalele

conventionale, dispare dupa timectomie, dar reapare dupa grefa timica.
Este un peptid cu greutatea moleculara de 900 D, cu urmatoarea
secventa a celor 9 aminoacizi: Glu-Ala-Lys-Ser-Gln-Gly-Gly-Ser-Asn.
Concentratia FTS depinde de vârsta si scade odata cu scaderea
greutatii timusului. Timulina are activitate biologica numai când este
cuplata equimolar cu Zn. Echilibrul Zn este alterat la vârstnici.
Se pare ca hormonii timici actioneaza asupra limfocitelor T, dupa
ce acestea au parasit timusul. Efectul lor stimulator se exercita asupra
tuturor categoriilor functionale de limfocite T: helper, citotoxice,
supresoare.
Ubiquitina este un polipeptid ce contine 74 de aminoacizi (8,4 kD)
care se gaseste în timus si în majoritatea tesuturilor la animale si chiar
la plante. In vitro, stimuleaza diferentierea limfocitelor precursoare ale
liniei T si B, ceea ce explica pastrarea functiei imunitare dupa
timectomizarea animalelor mature.
 Organele limfoide secundare (periferice)
Sistemul limfatic, alcatuit din vasele limfatice, limfa si organele
limfoide secundare, este parte integranta a sistemului vascular sanguin
al veretebratelor, dar la mamifere are rol esential în transportul si
distributia antigenelor, anticorpilor si a celulelor imunocompetente.
Celulele tumorale se disemineaza (metastazeaza) frecvent pe cale
limfatica.
Functia primara a sistemului limfatic este de a colecta lichidul
proteic interstitial, care rezulta prin extravazarea continua la nivelul
capilarelor sanguine si de a-l readuce în sistemul vascular sanguin,
mentinând astfel constanta volumului plasmei sanguine circulante.
La originea sistemului limfatic se gasesc capilarele limfatice,
delimitate de o membrana bazala subtire, de care sunt atasate lax
celulele endoteliale. Prin asezarea lor, aceste celule au rolul unor valve,
care favorizeaza intrarea limfei în capilar si limiteaza iesirea. Membrana
bazala este continua si este înconjurata de fibre musculare netede.
Invelisul muscular al vaselor limfatice manifesta contractii ritmice
intrinsece, care genereaza o presiune de câtiva mm Hg, favorizând
circulatia limfei.
Fig. 39. Principiul formarii limfei. Presiunea hidrostatica la capatul arterial al capilarului
determina iesirea fluidului proteic prin peretele capilar. La capatul venos, presiunea
hidrostatica este mica si presiunea coloid-osmotica a proteinelor plasmatice determina
reintrarea apei, electrolitilor si cristaloizilor în circulatie. Proteinele nu pot fi reabsorbite
si împreuna cu o parte a apei si sarurilor, sunt drenate prin limfa. Diametrul capilarului
permite trecerea hematiilor, iar leucocitele, fiind mai mari, trebuie sa se deformeze.
Aceasta creeaza o rezistenta la curgere, ceea ce determina o cadere a presiunii între
capatul arterial si cel venos al capilarului (dupa Hall,1998).
 Confluenta capilarelor limfatice formeaza vase mai mari,
prevazute cu numeroase valve bicuspide ce împiedica curgerea
gravitationala a limfei.
Limfa mamiferelor poate fi compartimentata în limfa periferica,
intermediara si centrala.
Limfa periferica (cea care nu a trecut printr-un ganglion limfatic)
are un continut scazut de celule albe (sub 1000/mm 3), de dimensiuni
mici, din care circa 85% sunt celule T si circa 10% sunt celule cu voal.
Limfa intermediara (din segmentul vascular în care se gasesc
ganglionii limfatici) contine un numar mare de limfocite mici (20
000/mm 3), dintre care 75% sunt limfocite T care au extravazat la nivelul
venulelor postcapilare din ganglioni.
Limfa centrala se gaseste în vasele limfatice în aval de ganglioni,
ce se unesc pentru a forma trunchiurile limfatice mari (intestinal, toracic,
ductul limfatic drept, ductul cervical).
La mamifere, pe traseul vaselor limfatice care transporta limfa de
la periferie spre marile vene de la baza gâtului, se gasesc ganglionii
limfatici.
Sistemul limfoid este alcatuit din limfocite, ca element celular
esential si din organele limfoide primare si secundare .
Organele limfoide secundare reprezinta suportul anatomic al
raspunsului imun si sunt reprezentate de urmatoarele tipuri de structuri:
- ganglionii limfatici, splina, tesuturi limfoide organizate asociate
cu suprafetele mucoase (tonsile, placi Peyer, tesutul limfoid asociat
mucoasei gastrointestinale(GALT), respiratorii (BALT);
- altele sunt formatiuni limfoide difuze, reprezentate de aglomerari
de diferite categorii de celule în care predomina limfocitele, asociate cu
tractul gastrointestinal, respirator si urogenital.
Tesuturile limfoide au localizari strategice, la portile de intrare a
antigenelor în organism: tegumentul sau mucoasele. Aici se gasesc
aglomerari de limfocite si celule care transporta si prezinta antigenele.
Ele interactioneaza functional, pentru a capta si neutraliza materialele
nonself.
Organele limfoide secundare au urmatoarele particularitati
functionale:
- sunt populate tardiv cu limfocite care si-au dobândit competenta
functionala în organele limfoide primare;
- la nivelul lor, limfopoeza este diminuata sau inexistenta;
- la nivelul capilarelor care le iriga, limfocitele parasesc fluxul
sanguin;
- extirparea lor totala este imposibila, datorita caracterului difuz;
distincte: aria celulelor T contine un numar mic de limfocite B, dar are un
numar mare de celule dendritice, cu rolul de a prezenta antigenele
pentru activarea limfocitelor T si B; aria celulelor B contine în principal
foliculi primari, ce reprezinta situsurile în care limfocitele B activate,
prolifereaza si formeaza centrii germinali, înainte de a se diferentia în
celule producatoare de anticorpi si celule de memorie;

Fig. 40. Reteaua ganglionilor limfatici.

Aglomerarea celu-lelor cu functie imuna în tesuturi limfoide

secun-dare mareste eficienta reactivitatii imunitare prin distributia
limfocitelor T si B în arii ce favorizeaza interactiunea lor cu celu-lele care
prezinta anti-genul si prin caracterul de retea, care permite circulatia
limfocitelor în ariile în care antigenele sunt concentrate.
 Ganglionii limfatici
Ganglionii lim-fatici sunt organe lim-foide secundare, situate în
grupuri pe traseul vaselor limfatice care dreneaza ariile super-ficiale ale
pielii sau viscerele, cu dimensiuni de la câtiva mm pâna la 1cm.
Suprafata lor este acoperita cu o capsula conjunctiva din care pornesc
numeroase trabecule ce strabat parenchimul ganglionar. Capsula este
formata din tesut colagenic dens. In structura ganglionului limfatic se
distinge stroma, formata din fibre si celule reticulare. Celulele reticulare
sunt fibroblaste mari, ramificate, care produc fibre reticulare. In ochiurile
retelei se gasesc celule limfoide, macrofage, vase limfatice si sanguine,
care formeaza parenchimul ganglionar.
Ganglionii limfatici au o vascularizatie dubla: limfatica si sanguina.
Limfa este adusa în ganglion prin cele 5-8 vase limfatice aferente, care
se varsa în sinusul subcapsular. De aici, printre trabeculele conjunctive,
pornesc radiar sinusurile corticale, care ulterior devin sinusuri medulare.
Acestea se continua cu vasele limfatice eferente.
Parenchimul ganglionar are o structura diferentiata zonal. Se
disting zona corticala si cea medulara.
Zona corticala este divizata în doua subzone:
- corticala externa foarte bogata în limfocite B;
- corticala profunda (paracorticala), populata de limfocite T (la
soarecele nud – atimic- corticala profunda este atrofiata).
În subzona corticala externa se gasesc numeroase aglomerari de
limfocite, denumite foliculi limfoizi primari, formati în special din limfocite
mici. Au diametrul de circa 1 mm si sunt distribuiti printre limfocitele
dispersate uniform. Foliculii primari sunt formati din limfocite B mici,
mature, neangajate, împachetate strâns. O componenta nelimfoida
importanta a foliculilor primari o constituie aglomerarile de celule
foliculare dendritice(CFD). Prin receptorii lor pentru complement si
pentru Fc, CFD concentreaza complexele imune în aria limfocitelor B.
Dupa stimularea antigenica, în timpul elaborarii raspunsului imun,
foliculii primari devin foliculi limfoizi secundari, datorita proliferarii
celulare intense, cu o zona centrala formata din celule limfoide mai mari
(celule B de memorie), macrofage si celule foliculare dendritice,
denumita centru germinativ. Centrul germinativ este sediul proliferarii
celulare intense dupa stimularea antigenica.
Subzona corticala profunda (paracortex) este o arie limfoida
situata sub cortex, între foliculi si zona medulara. Limfocitele si
limfoblastele sunt dense, iar celulele prezentatoare de antigen (în
special celule interdigitate, celule cu voal) sunt diseminate printre
limfocite. Paracortexul este o arie T-dependenta, limfociteleT în repaus
si activate fiind majoritare. Intern fata de paracortex sunt cordoanele
medulare, populate cu macrofage si plasmocite, care duc spre sinsul
medular. Unitatea functionala a paracortexului este cordonul
paracortical, care se întinde de la baza foliculului, pâna la cordonul
medular subiacent. Cordonul paracortical are un diametru de 100-1000
mm si este spatiul în care celulele dendritice prezinta antigenul, rarelor
clone de limfocite T specifice si favorizeaza activarea lor.
Zona medulara contine tesut limfoid dens, sub forma unor
cordoane asezate printre sinusurile medulare. In cordoane predomina
limfocitele B producatoare de anticorpi (plasmablaste si plasmocite
mature), asociate cu macrofage, celule T. Sinusurile limfatice sunt
captusite cu celule, a caror suprafata apicala prezinta denivelari care
încetinesc percolarea limfei prin ganglion.
Antigenele care au penetrat barierele protectoare de suprafata
ajung în ganglionii limfatici prin vasele limfatice aferente. Macrofagele
care captusesc sinusurile limfatice, preiau antigenele si le transfera
zonelor T-dependenta si
T-independenta, unde sunt recunoscute de limfocitele care au receptori
specifici. Stimularea limfocitelor din foliculii primari, de catre antigenele
T-independente, induce dezvoltarea foliculilor secundari, cu formarea
centrilor germinali în care se gasesc si sunt retinute limfocitele B de
memorie. Celulele B activate de antigen, migreaza în cordoanele
medulare si se diferentiaza în plasmocite producatoare de anticorpi.
Anticorpii parasesc ganglionul limfatic prin vasul limfatic eferent.
Fig. 41. Structura unui ganglion limfatic. Sub capsula conjunctiva se gaseste sinusul
subcapsular, tapetat cu celule fagocitare. Limfocitele si antigenele patrund în ganglion
prin vasele limfatice aferente. Cortexul contine aglomerari de limfocite B (foliculi limfoizi).
Majoritatea foliculilor poseda un focar de celule proliferante, denumit centru germinativ.
Zona paracorticala contine, în esenta, limfocite T, majoritatea fiind în contact cu celule
interdigitate, prezentatoare de antigen. Fiecare ganglion are o vascularizatie arteriala si
venoasa proprie. Limfocitele circulante intra în ganglion la nivelul endoteliului specializat
al venulelor post-capilare ale zonei paracorticale. Medula contine limfocite T si B si
majoritatea plasmocitelor organizate în cordoane. Limfocitele parasesc ganglionul
numai prin vasul limfatic eferent.

Antigenele T-dependente ajung în ganglioni odata cu limfa

aferenta, fiind transportate de celulele cu voal în zona paracorticala.
Activarea si proliferarea celulelor T produc cresterea în volum a ariei
T-dependente.
Sângele circula în directie opusa limfei. Artera aferenta patrunde
în ganglion la nivelul hilului si se continua cu arteriolele, care formeaza
un bogat plex capilar. La nivelul cortexului profund, din plexul capilar se
formeaza venulele postcapilare cu endoteliu înalt. La acest nivel,
limfocitele parasesc circulatia sanguina prin celulele endoteliale si se
distribuie în zonele caracteristice: limfocitele B – în cortexul extern, iar
limfocitele T – în cortexul profund (paracortex). Dupa ce strabat lent
teritoriile ganglionare specifice, limfocitele trec în zona medulara. Aici se
colecteaza sinusurile limfatice medulare, care dreneaza limfa spre
vasele limfatice eferente. Limfocitele parasesc ganglionul prin vasele
limfatice eferente.
Circulatia lenta a sângelui în vasele din ganglionul limfatic, permite
unui numar mare de limfocite sa treaca din sânge în limfa, unde pot
întâlni antigenul corespunzator. Se mareste astfel sansa ca un numar
mic de limfocite imunocompetente sa întâlneasca antigenul specific si
sa reactioneze proliferativ.
Organizarea ganglionului limfatic trebuie sa favorizeze
interactiunile dintre antigene si limfocite. Ganglionii contin numeroase
celule capabile sa prelucreze si sa prezinte antigenele: macrofage,
celule dendritice, celule interdigitate si celule cu voal. In ganglioni,
populatia celulara se reînoieste continuu, prin traficul celulelor limfoide si
al celulelor accesorii
Functiile ganglionului limfatic sunt urmatoarele:
- filtrarea limfei si epurarea componentelor nonself (celule
bacteriene, toxine etc.) de catre fagocitele ganglionare;
- este suportul material al proliferarii limfocitelor si al sintezei
anticorpilor, dupa stimularea antigenica. Limfa eferenta este filtrata si
îmbogatita în anticorpi si în limfocite.

Fig. 42. Structura splinei. Splina este alcatuita din pulpa rosie si pulpa alba.
Pulpa rosie înconjura ariile pulpei albe. Pulpa alba contine foliculi primari si centrii
germinativi, ca si în ganglionul limfatic.
 Dupa stimularea antigenica inductoare a raspunsului imun mediat
humoral, în subzona corticala externa (a celulelor B) se produc ample
modificari citologice, iar dupa administrarea unui antigen
timodependent, modificarile citologice apar si în subzona corticala
profunda (a celulelor T).

Splina

Splina este cel mai mare organ limfoid, cu rol important în functia
imunitara. Splina este acoperita de o capsula conjunctiva, cu putine fibre
musculare si incapabila de contractii ample, de la care porneste o retea
de trabecule conjunctive, ce împart tesutul splenic în com-partimente
comunicante. În fiecare compartiment se gasesc pulpa alba si pulpa
rosie, sprijinita pe tesutul conjunctiv reticular .
În trabeculele conjunctive se gasesc arterele trabeculare
(ramificatii ale arterei splenice). Când ating diametrul de circa 200 mm,
arterele parasesc trabeculele conjunctive si patrund în parenchimul
splenic. Ele dau ramificatii laterale (arteriole), fiecare arteriola fiind
acoperita de un manson dens de tesut limfoid. In jurul arteriolei se
gasesc limfocite, distribuite într-o stroma conjunctiva, ce formeaza teci
limfoide periarteriolare (PALS = periarteriolar lymphoid sheats) sau
mansoane coaxiale de limfocite , în jurul arteriolelor. Arteriola are o
pozitie centrala în mansonul limfoid.
Fig. 43. Structura pulpei albe a splinei. Pulpa alba este împartita într-o zona centrala
bogata în celule T – teaca limfoida periarteriolara (PALS) – înconjurata de foliculi primari
care contin celule B. In fiecare folicul primar se gaseste o aglomerare de celule
foliculare dendritice (FDC). Pulpa alba este separata de pulpa rosie (RP) prin sinusul
marginal (MS). Sinusul marginal este inclus într-un strat de limfocite ale zonei marginale
(MZ). Adiacente sinusului marginal sunt macrofagele metalofile, care se crede ca au rol
important în reglarea traficului în spatiile pulpei rosii si albe. Canalele colapsate (CC)
par a fi ariile prin care limfocitele intra si ies din pulpa alba.
CA = arteriola centrala.

Totalitatea tecilor periarteriolare (mansoane limfoide coaxiale)

formeaza pulpa alba a splinei. Mansoanele au o zona interna, bogata în
limfocite T si o zona externa bogata în limfocite B, grupate în aglomerari
denumite foliculi. Limfocitele pulpei albe se vad pe sectiunea tesutului
ca zone alb-cenusii, înconjurate de pulpa rosie.
Fig. 44. Topografia regiunilor timo-dependente (TD) si timo-independente (TI) în splina.
Teaca limfocitara periarteriolara constituie regiunea TD, în timp ce foliculii limfoizi si
tesutul limfoid adiacent reprezinta zona TI.

Unele arteriole, dupa iesirea din mansonul limfoid (pulpa alba) dau
numeroase ramificatii “în perie”, denumite arteriole penicilate, care
patrund în pulpa rosie.
Pulpa rosie înconjura pulpa alba si este formata din cordoane de
tesut splenic (cordoane Bilroth) situate printre sinusurile venoase. Unele
capilare arteriale se pot conecta cu sinusurile venoase, dar majoritatea
arteriolelor penicilate se deschid în cordoanele Bilroth (circulatie
deschisa). Sinusurile venoase sunt canale vasculare, delimitate de
endoteliu si o membrana bazala. Endoteliul este perforat de spatii
poligonale mari, asezate ordonat.
Cordoanele Bilroth sunt formate dintr-o retea tridimensionala de
celule reticulare si fibre reticulare , care formeaza o unitate functionala
cu adventicea sinusurilor. In aceasta retea se deplaseaza celulele
splenice libere cu functie fagocitara (macrofage). Cordoanele Bilroth
comunica cu sistemul venos al splinei.
Splina este un filtru al sângelui, legat pe o derivatie a marii
circulatii.
La nivelul cordoanelor Bilroth, circulatia are caracter “deschis”,
deoarece sângele vine în contact direct cu celulele splenice. In ochiurile
cordoanelor Bilroth se gasesc sinusurile. Ele sunt capilare cu diametrul
fagocita antigenele particulate. In sinusuri se deschide o parte din
arteriolele penicilate (circulatie închisa).
Macrofagele din peretele sinusurilor si din cordoanele de tesut
splenic retin si capteaza hematiile îmbatrânite si plachetele. Macrofagele
exprima receptori pentru Fc al IgG, astfel ca elementele figurate
tapetate cu IgG (autoanticorpi) sunt fagocitate. Prin îmbatrânire,
eritrocitele îsi pierd acidul sialic de pe suprafata, expunând manoza si
galactoza, care sunt recunoscute de celulele splenice.
Alte arteriole, dupa iesirea din mansonul limfoid se termina în
sinusul zonei marginale, care se deschide într-un sinus venos al pulpei
rosii. Zona marginala consta dintr-o retea fina de fibre reticulare, în
ochiurile careia se gasesc limfocite B. Sinusul marginal este adiacent
foliculilor limfatici si consta din spatii vasculare aplatizate, ce se continua
cu sinusurile pulpei rosii. Peretele sau este foarte permeabil si permite
trecerea limfocitelor din sânge în pulpa alba (în teaca periarteriolara).
Sinusul zonei marginale formeaza granita dintre pulpa alba si pulpa
rosie si reprezinta zona de schimb celular dintre cele doua
compartimente. Din pulpa alba, limfocitele trec în sinusurile marginale,
apoi în sinusurile pulpei rosii si de aici în sistemul venos al splinei.
În pulpa alba se gasesc foliculii limfoizi primari. Ei sunt localizati la
periferia tecii limfoide periarteriolare sau în imediata ei vecinatate. In
mansoanele limfoide periarteriolare, limfocitele au o distributie selectiva:
celulele T segrega predominant în tecile periarteriolare, iar celulele B, în
foliculii limfoizi.
Antigenele din sânge sunt preluate de macrofagele zonei
marginale si ajung în pulpa alba. Sinteza anticorpilor fata de antigenele
circulante este una din functiile majore ale splinei. Celulele B activate în
pulpa alba, migreaza în pulpa rosie, unde se gaseste majoritatea
plasmocitelor. In zona marginala se gaseste majoritatea celulelor NK.
Splina nu are circulatie limfatica. La nivelul splinei, limfocitele ies
din sânge prin peretele capilarelor zonei marginale, care este foarte
permeabil si se distribuie în pulpa alba, iar de aici strabat drumul invers
si ajung în pulpa rosie, în sinusurile venoase. Acestea comunica atât cu
capilarele zonei marginale, cât si cu sistemul venos al splinei.
Limfocitele parasesc splina prin vena splenica.

Sistemul imunitar al mucoaselor

Mucoasele (digestiva, respiratorie, genitala, urinara), din punctul
de vedere al contactului cu antigenele, constituie structurile cele mai
vulnerabile ale organismului uman si animal. In special la nivelul
intestinului, contactul permanent cu microorganismele creeaza conditiile
patrunderii acestora în mediul intern. Mucoasele reprezinta nu numai o
entitate anatomica, ci si una functionala imunologic. Particularitatile lor
structurale si functionale tind sa le delimiteze tot mai mult de aparatul
imunitar sistemic.
Sistemul imunitar al mucoaselor, la mamifere, este o retea
integrata de tesuturi, formate din celule specifice, celule limfoide si
molecule cu functie imunitara, protectoare fata de infectiile pe calea
membranelor mucoase. La nivelul structurilor de contact cu antigenele,
sistemul imunitar al mucoaselor este divizat anatomic si functional:
structurile BALT(bronchus associated lymphoid tissue) si GALT(gut
associated lymphoid tissue). La rozatoare, structurile BALT sunt bine
dezvoltate, având rolul de a raspunde la antigenele inhalate. La om,
structurile BALT propriu-zise nu se dezvolta, iar tesuturile limfoide
majore echivalente sunt tonsilele palatine si formatiunile adenoide
(tonsilele nazofaringiene). Impreuna, ele formeaza o bariera fizica de
tesuturi limfoide, care constituie inelul Waldeyer. Tonsilele si adenoidele
se descriu ca NALT (nasal associated lymphoid tissue). Structurile
limfoide asociate mucoaselor (MALT) includ câteva categorii de celule
antigen-reactive: celule B, pozitive pentru moleculele CMH II,
macrofage, celule Langerhans, celule dendritice, celule foliculare
dendritice, plasmocite. Aceste celule sunt fie distribuite difuz, fie
organizate în structuri anatomice distincte: foliculi limfoizi, placile Peyer,
amigdalele.
Amigdalele (tonsilele palatine) sunt asezate în unghiurile
mandibulare. Dimensiunile unei amigdale masoara 2,5 cm lungime, 1,5
cm latime si 1 cm grosime. Tonsilele si adenoidele sunt singurele
structuri limfoide asociate tractului digestiv, acoperite de o capsula care
adera intim de tesutul limfoid subiacent. Pe fata interna (care priveste
spre vestibulul faringian) se gasesc deschiderile criptelor tonsilare.
Criptele patrund adânc în masa limfoida a tonsilei, usurând contactul
celulelor reactive (macrofage si limfocite), cu antigenele care patrund pe
care digestiva si respiratorie. Circa 50% dintre celulele tonsilare sunt
limfocite B, constituite în foliculi care contin centrii germinali. Majoritatea
limfocitelor B au ca receptor de antigen IgG, iar restul sunt IgM + si IgA+.
Circa 40% din celulele tonsilare sunt limfocite T.
Fig. 45. Rolul potential al NALT pentru dezvoltarea imunitatii mucoaselor. Tonsila
palatina prezinta cripte adânci. Schema ilustreaza categoriile majore de celulele
prezentatoare de antigen, (LC = celule Langerhans, Mf = macrofage; FDC = celule
foliculare dendritice), centrul germinativ al celulelor B si ariile parafoliculare cu celule T
(TDA). Limfocitele efectoare si cele de memorie recircula pe calea sistemului imunitar
comun al mucoaselor (dupa McGhee, 1998).

Apendicele este o structura limfoida asociata intestinului, prezenta

numai la iepure, maimute antropoide si la om. Prezinta structuri limfoide
cu organizare similara placilor Peyer, cu un dom bine definit, aglomerari
de celule B organizate în foliculi si arii interfoliculare bogate în celule T.
Epiteliul domului este permeabil, permitând trecerea libera a antigenelor
solubile si a celor particulate, ca si a bacteriilor.
Foliculii limfoizi sunt structuri asociate, caracteristice mucoasei
intestinale, care se gasesc fie ca foliculi solitari de 0,5-2,0 mm, foarte
numerosi în partea terminala a ileonului, fie ca foliculi agregati ce
formeaza placile Peyer. Foliculii (solitari sau agregati) sunt localizati în
corionul mucoasei, dar patrund si în submucoasa.
 Fig. 46. Structura schematica a unei placi Peyer si a unui ganglion mezenteric.
HEV = venule cu endoteliu înalt; CG = centru germinativ.

O placa Peyer contine 20-30 de foliculi agregati. Are forma

circulara sau alungita (eliptica), cu axul mare orientat în lungul
intestinului. Sunt mai numeroase în ileonul terminal. Lungimea este
variabila, între 1-12 cm, iar latimea, între 0,8-1cm. Placile Peyer ocupa
marginea libera a intestinului(niciodata marginea mezenterica). Ele se
formeaza în cursul dezvoltarii fetale, ating nu-marul maxim la pubertate
(peste 200) si scad încet cu vârsta. Se estimeaza ca 10% din celulele
limfoide umane sunt asociate cu structurile limfoide ale tractului
gastro-intestinal
Fiecare folicul al placii Peyer este format dintr-o aglomerare de
macrofage, limfocite, plasmocite. Ariile interfo-liculare sunt bogate în
limfocite T. Structura foli-culara individualizata este separata de lumenul
intes-tinal prin structuri speci-alizate, denumite domuri: domul epitelial,
alcatuit din celule epiteliale dife-rentiate, de aspect cubo-idal, ale
mucoasei intes-tinale si domul conjunctiv subepitelial.
 La nivelul domului, epiteliul intestinal prezinta putine celule
mucoase si putini microvili, dar exista în schimb, o categorie de celule
specializate functional, denumite celule M (membraneous), atasate de
enterocite prin complexe jonctionale. Prezenta vimentinei si cheratinei în
celulele M este dovada originii lor epiteliale. La nivel microscopic,
celulele M se recunosc prin asocierea lor strânsa cu limfocitele
intraepiteliale. Ele au pliuri membranare mari, bazolaterale, în care stau
limfocitele intraepiteliale. Celulele M formeaza o “umbrela” deasupra
unui spatiu în care se gasesc limfocite intraepiteliale, macrofage, celule
dendritice.
Celulele M au rolul de a pinocita antigenele solubile din lumenul
intestinal, dar preiau si antigene particulate(virusuri, bacterii,
protozoare). Inglobarea antigenului nu este urmata de degradare
lizosomala, ci antigenul intact este transportat în vezicule spre
membrana laterobazala. Prin fuziune, antigenul este eliberat în spatiul
laterobazal, unde este transferat celulelor subiacente, unele specializate
în prelucrarea si prezentarea antigenelor, fenomen denumit translocatie.
Antigenele sunt prelucrate în celulele dendritice si în macrofagele
subepiteliale si sunt prezentate limfocitelor locale sau sunt transferate
celulelor interdigitate si prezentate celulelor T interfoliculare. Celulele
interdigitate care prezinta antigenul, deriva din celulele dendritice care
au înglobat antigenul.

Fig. 47. a. O placa Peyer. b. Reprezentarea schematica a mecanismului functional al

placii Peyer. Detaliu al celulei M. Dupa înglobarea si transportul de catre celula M,
antigenul este prelucrat de macrofage sau de celulele dendritice, care se transforma în
celule interdigitate (IDC) si apoi este prezentat limfocitelor în ariile celulelor T ale placii
Peyer si ale ganglionilor limfatici mezenterici (MLN). E = enterocit; L= limfocit; m=
macrofag/celula dendritica (dupa Sminia, 1998).
 O placa Peyer are 3 regiuni structurale: domul, foliculii cu centrii
germinali (zona celulelor B) si aria parafoliculara(populata de celulele T,
în special celule Th). Placile Peyer sunt populate initial de limfocite T.
Dezvoltarea centrilor germinali(ai limfocitelor B) este dependenta de
antigenele microbiotei intestinale, pentru ca la animalele germ-free,
placile Peyer sunt slab dezvoltate si lipsesc centrii germinali. La
organismele timectomizate neonatal si la cele congenital atimice, ariile
interfoliculare sunt sarace în limfocite T. Pentru completa dezvoltare a
placilor Peyer, sunt necesare atât influentele stimulatoare ale timusului,
cât si contactul cu microbiota intestinala.
Structurile limfoide asociate tractului digestiv sunt lipsite de
învelisul capsular si de vasele limfatice aferente. In lipsa vaselor
limfatice, lichidul interstitial care scalda structurile limfoide îndeplineste
functia limfei aferente.
Limfocitele foliculare au raporturi de vecinatate cu epiteliul si de
aceea se numesc foliculi asociati epiteliului. Foliculul limfoid, ca unitate
structurala a placii Peyer, este strapuns de o arteriola ascendenta, ce se
termina într-o retea capilara situata sub epiteliul folicular. Aceste
capilare se continua cu venulele postcapilare din ariile interfoliculare
T-dependente.
Limfocitele libere, diseminate în mucoasa tractului digestiv au
distributie difuza. Ele se gasesc în lamina propria si în stratul epitelial al
mucoasei, printre enterocite. Este o populatie heterogena de limfocite:
cele din lamina propria sunt în proportii egale limfocite T si B, dar si un
numar mare de plasmocite. In mucoasa intestinala se gasesc limfocite
B, cu markerul IgE + , numarul lor fiind crescut la persoanele cu alergii
alimentare. In submucoasa gastrointestinala, în special în vecinatatea
vaselor de sânge, se gasesc mastocite cu receptori de mare afinitate
pentru IgE.
Limfocitele intraepiteliale sunt în special limfocite T
citotoxice(75%) si limfocite B, cu markerul IgA +. Majoritatea limfocitelor
B sunt în curs de diferentiere spre plasmocite. Ele sunt primele care
recunosc antigenele luminale ce traverseaza mucoasa pe o cale
independenta de celulele M. Limfocitele T intraepiteliale mediaza
hipersensibilitatea întârziata cu specificitate de antigen si au functie
citotoxica.
Celulele limfoide din structurile organizate(placile Peyer) sunt
neangajate. Ele au rolul de a initia raspunsul imun, dupa interactiunea
cu antigenele care traverseaza celulele M. Limfocitele difuze din lamina
propria sunt în mare parte activate, având functia de a produce IgA.
Functiile MALT. Sistemul imunitar al mucoaselor are o
functionalitate precisa: sa excluda antigenele exogene, înainte ca ele sa
patrunda în mediul intern si sa evite sau sa minimalizeze expunerea
aparatului imunitar sistemic, la antigenele moleculare sau celulare care
tind sa patrunda în mediul intern. In acelasi timp, tesutul limfoid asociat
mucoaselor trebuie sa ramâna insensibil la microbiota normala a
mucoaselor. MALT are calitatea de “zona de control” a organismului, la
contactul cu antigenele, dar are si rol reglator asupra functionalitatii
aparatului imunitar sistemic. Asa se explica faptul ca administrarea orala
a unui antigen la om sau animale, în esenta, nu produce un raspuns
imun sistemic, ci de obicei, un raspuns imun al mucoasei. Mecanismul
nu este cunoscut, dar sistemul imunitar al mucoaselor împiedica
raspunsul imun amplu al aparatului imunitar sistemic, la un numar foarte
mare de antigene intestinale, în special de origine alimentara.
Antigenele complexe bacteriene sau virale pot initia un raspuns imun
complex, prin intermediul aparatului imunitar al mucoaselor. Deficientele
functionale ale MALT expun organismul si aparatul imunitar sistemic,
unei permanente stari de activare, care depaseste limitele fiziologice,
consecinta fiind instalarea maladiilor autoimune.
Prin epiteliul folicular, microorganismele dobândesc acces la
structurile limfoide ale foliculului. Consecinta este benefica, deoarece,
astfel se initiaza raspunsul imun protector fata de microorganismele
luminale. Din acest punct de vedere, celulele M formeaza un sistem de
avertizare timpurie. Patrunderea microorganismelor la nivelul epiteliului
folicular are si consecinte nefavorabile, deoarece acesta poate fi o cale
de acces a microorganismelor patogene ( S.typhi), la structurile
submucoase.
Limfocitele B din foliculii limfoizi ai placilor Peyer se gasesc într-o
stare de proliferare activa. Totusi, numarul plasmocitelor este mic, ceea
ce reflecta posibilitatea ca limfocitele B din structurile GALT, sa migreze
în alte mucoase, înainte de a se diferentia în plasmocite.

Tabel comparativ privind principalele caracteriatici ale organelor limfoide

primare si secundare
Caracteristici Organe limfoide primare Organe limfoide secundare
Originea La zona de trecere între ectoderm In mezoderm
si endoderm. Contin celule
derivate din ectoderm din
M o m e n t u l mezoderm (limfocite) . Tardiva în cursul vietii
dezvol-tarii sau Foarte timpuriu în viata embrionara fetale
dupa nastere
Rolul Sunt populate timpuriu cu celule Sunt populate tardiv
precursoare ale limfocitelor si au numai de limfocite
 rol în dobândirea competentei mature.
imunitare a acestora.
Durata functiei lor
La adult sufera o involutie Persista toata durata vietii
progresiva, care la vârstele
Activitatea înaintate este însotita de o
mitotica a deficienta a functiilor imunitare. Intensa numai dupa
limfocitelor Este intensa si independenta de stimularea antigenica
Formarea centrilor stimularea antigenica Foarte intensa
germinativi de Absenta
reactie Nu este posibila. Dupa
Efectele extirparii Reducerea numarului de limfocite blocarea imunitara
precoce si diminuarea rapida a reactivitatii diminua, dar totdeauna
imunitare ramân celule
imunocompetente.
Efectele extirparii Reducerea numarului de limfocite Imposibila
tardive si limitarea reactivitaii imunitare
Functia esentiala Centre de proliferare, maturare si Focare ale raspunsului
diseminare a limfocitelor. imun.

Recircularea limfocitelor

Fig. 48. Reprezentarea schematica a circuitului global al limfocitelor. (1) Limfoblastele

din maduva ajung pe cale sanguina în splina si timus. Dupa maturare, limfocitele sunt
eliberate în sânge. (2) Limfocitele mature intra în splina si o parasesc. (3) Limfocitele
mature pot intra în structurile MALT si în tesuturile periferice. (4) Limfocitele parasesc
MALT si tesutul periferic pe calea limfaticelor. (5) Limfocitele intra în ganglionul limfatic,
trecând prin celulele specializate care captusesc venulele postcapilare. (6) Limfocitele
parasesc ganglionul limfatic pe cale limfatica si reintra în sânge prin ductul toracic.

Organele limfoide primare (maduva oaselor, timusul, bursa lui

Fabricius) au rolul de a produce limfocite mature neangajate (“virgine”).
Dupa ce parasesc organele limfoide primare, limfocitele au proprietatea
constitutiva de a recircula în organele limfoide secundare si în
compartimentul tertiar nelimfoid, în absenta stimulului inflamator.
Organele limfoide secundare sunt reprezen-tate de ganglionii
lim-fatici, de splina si de structurile MALT. Functia lor este de a acumula
si prezenta antigenele, atât limfocitelor neangajate cât si celor de
memorie.
Tesuturile nelimfoide ale compartimentului tertiar sunt
reprezentate de restul tesuturilor organismului. In mod obisnuit, ele
contin putine celule limfoide, dar în focarele de inflamatie se
acumuleaza populatii limfocitare numeroase, în special limfocite de
memorie.
Tesutul limfoid secundar este suportul structural al reactiilor
celulare ale raspunsului imun. La acest nivel se produce contactul
limfocitelor cu antigenul specific. Faptul impune, ca o conditie
functionala esentiala, recircularea continua a limfocitelor pentru a întâlni
si a recunoaste antigenul. Din acest punct de vedere, limfocitele au o
particularitate functionala unica: parasesc sângele ca si celulele
mieloide (neutrofile, monocite), trec în organele limfoide secundare si în
compartimentul tertiar, dar, spre deosebire de cele mieloide, se reîntorc
în fluxul sanguin. Recircularea sânge-tesuturi limfoide secundare-sânge
se repeta tot restul vietii limfocitelor si este independenta de stimularea
antigenica. Milioane de limfocite trec zilnic prin fiecare organ limfoid
secundar, astfel încât fiecare antigen patruns în organism pe o cale sau
alta, va fi expus întregului repertoriu de receptori de antigen ai
limfocitelor.
Capacitatea limfocitelor de a recunoaste si de a coloniza
anumite tesuturi limfoide a fost denumita ecotaxis sau homing.

Fig. 49. Recircularea limfocitelor si a celulelor prezentatoare de

antigen. Limfocitele neangajate parasesc timusul si migreaza în
organele limfoide secundare (splina, ganglioni limfatici). Celulele
prezentatoare de antigen (celulele dendritice si fagocitele
 mononucleare), dupa ce parasesc maduva, trec în sânge, apoi
intra în tesuturi, înglobeaza antigenul si îl transporta în tesuturile
limfoide pentru a fi prezentat celulelor T si B. Limfocitele activate
migreaza din tesuturile limfoide si se acumuleaza preferential la
situsurile infectiei sau ale inflamatiei.

Mecanismele homing au un rol esential în mentinerea diviziunilor

functionale ale organelor limfoide si în orientarea limfocitelor mature
neangajate si a celor de memorie. Recircularea realizeaza dispersia
populatiilor de limfocite efectoare si de memorie, spre ariile cele mai
expuse invaziei antigenice, dar realizeaza si supravegherea tesuturilor
în raport cu prezenta antigenelor.
Solutia naturala pentru aceasta functie a fost compartimentarea
sistemului limfoid în organe individualizate si tesuturi care sunt
conectate si unificate printr-un trafic limfocitar orientat si prin recirculare.

Recircularea limfocitelor este impusa de modul de organizare a

sistemului limfoid: fiecare organ limfoid dreneaza un teritoriu definit al
organismului. Astfel, antigenul injectat subcutan sau intradermic este
transportat la ganglionii limfatici regionali. Antigenul injectat intravenos
ajunge în splina, iar cele care patrund la nivelul mucoaselor (digestiva,
respiratorie, genito-urinara) ajung la structurile limfoide MALT (GALT si
BALT).
Limfocitele care recunosc antigenul la nivelul tesuturilor limfoide
secundare, se activeaza si initiaza raspunsul imun, iar cele care nu au
întâlnit antigenul specific, trec prin tesuturile limfoide în câteva ore, se
reîntorc în sânge pentru câteva minute si îsi reiau un nou circuit.
Celulele limfoide mature (competente) se gasesc concentrate în
organele limfoide secundare. Cele din sânge constituie numai o
proportie mica din totalul limfocitelor.
Din totalul limfocitelor, numai o proportie foarte mica, (2%)
recircula în unitatea de timp, pe traseul sânge – ganglioni limfatici –
limfa – canal toracic – sânge, iar restul ramân în organele limfoide
secundare.
Limfocitele cu cea mai înalta rata a rcircularii sunt celulele T de
memorie. Limfocitele T si B neangajate (naive), recircula cu o rata mult
mai scazuta între organele limfoide secundare, pâna întâlnesc antigenul
sau mor. Cele care au întâlnit antigenul specific, se activeaza. Una din
primele consecinte ale activarii este exprimarea intensa a unor molecule
de suprafata, din categoria integrinelor, care mediaza aderenta ferma a
limfocitului de componentele matricei extracelulare. Limfocitele care
recunosc antigenul sunt retinute selectiv în organul limfoid secundar.
Efectul pe termen mai lung al stimularii antigenice este
expansiunea clonala a limfocitelor si diferentierea lor în celule efectoare
ale raspunsului imun si celule de memorie. Aceste categorii au
proprietati de migrare (homing) net diferite fata de limfocitele
neangajate.
Limfocitele efectoare si cele de memorie dobândesc capacitatea
de a migra în compartimentul tertiar (adica în organele nelimfoide). Pe
de alta parte, ele manifesta o selectivitate pronuntata a
compartimentului de homing, adica dupa activare, recircula preferential
în formatiuni limfoide de aceiasi categorie cu cele care au fost activate
la contactul primar cu antigenul.
Limfocitele T g/d recircula preferential în tesuturile epiteliale
neinflamate.
Importanta fenomenului de homing . Fenomenul de homing este
foarte important în procesul genezei embrionare a organelor limfoide
primare, deoarece asigura migrarea în timus, respectiv în bursa lui
Fabricius si echivalentii ei, a precursorilor limfocitelor T si B (pre-T si
pre-B). Procesul recircularii permite ca limfocitele mature neangajate sa
dobândeasca acces la structurile care concentreaza antigenele ce au
patruns pe cale tegumentara sau pe calea mucoaselor si sa întâlneasca
epitopul specific. Limfocitele T activate, prolifereaza si se diferentiaza.
Atât cele activate, cât si cele de memorie manifesta selectivitate de
organ, adica recircula în acelasi tip de organ limfoid secundar. Migrarea
cu specificitate de organ, a celulelor T de memorie, mareste eficienta
raspunsului imun, deoarece reîntâlnesc antigene asemanatoare celor
care le-au indus activarea primara. Mecanismul migrarii selective este
putin înteles. Probabil implica mecanisme de trafic selectiv, controlat de
molecule membranare. La organismul adult, limfocitele recoltate din
ductul toracic migreaza preferential în MALT, iar cele din ganglionii
limfatici se reîntorc în ganglioni, în ariile timo-dependente. Limfocitele T
si B recoltate din splina, dupa transferul în organismul receptor, se
distribuie în compartimentele T si B ale organelor limfoide secundare.
Majoritatea limfocitelor din maduva osoasa, migreaza în ariile
timo-independente.
Ariile timo-independente (populate de limfocite B) ale organelor
limfoide secundare sunt: foliculii cortexului extern din ganglionii limfatici,
foliculii din placile Peyer si foliculii zonei periferice din pulpa alba a
splinei.
Ariile timo-dependente (populate de limfocite T) sunt: cortexul
profund al ganglionilor (paracortex), mansonul limfoid periarteriolar al
pulpei albe a splinei si zonele interfoliculare ale placilor Peyer.
 Bazele moleculare ale fenomenului de homing

Fig. 50. Secventa de evenimente ce regleaza migrarea limfocitelor din sânge prin peretii
venulelor cu endoteliu înalt (HEV), în organele limfoide. Miscarea de rostogolire a
limfocitelor pe suprafata celulelor endoteliale este convertita repede în aderenta stabila
dependenta de integrine, în 1-3 s. Migrarea transendoteliala a limfocitului aderent este
reglata de un “stimul de migrare” exprimat de celulele endoteliale înalte. Bazele
moleculare ale stadiului final al migrarii prin membrana bazala nu se cunosc, dar
probabil este reglata de chimioatractantii eliberati de ganglionul limfatic (dupa Ager,
1998).

Fiziologia recircularii limfocitelor se bazeaza, în esenta, pe

reglarea proprietatii lor de aderenta si mobilizare. Limfocitele au
proprietatea rara, de a-si regla proprietatile adezive, toata durata vietii.
Daca în sânge limfocitele nu trebuie sa adere între ele sau de alte celule
circulante si nici de endotelii, trecerea lor în spatiul extravascular
necesita aderenta ferma de celulele endoteliale.
Traficul limfocitar im-plica evenimente complexe, care duc la
recrutarea celulelor din fluxul sanguin. Procesul implica încetinirea
deplasarii limfoci-telor, la contactul cu endoteliul vascular, apoi aderenta
strânsa de celulele endoteliale, urmata de migrarea transendoteliala.
Fenomenul migrarii pre-ferentiale a limfocitelor din sânge, în
tesuturile limfoide specifice (homing), este explicat prin existenta
moleculelor cu rol de aderenta, denumite generic adezine, atât pe
suprafata limfocitelor cât si pe suprafata venulelor cu endoteliu înalt
(HEV).
Adezinele suprafetei limfocitelor sunt receptori specifici de homing,
iar cele de pe suprafata celulelor endoteliale ale venulelor au rol de
antireceptori. Atât unele cât si altele apartin familiei integrinelor. Ambele
categorii de molecule mediaza interactiunea selectiva a celulelor
sanguine cu endoteliul vascular, ca o preconditie a migrarii în tesuturi si
se numesc selectine.
Selectina L se gaseste pe suprafata celor mai multe leucocite
circulante: limfocite, neutrofile, monocite. Spre deosebire de celelalte
doua tipuri (E,P), selectina L este exprimata constitutiv pe suprafata
celulelor. Rolul ei este medierea tranzitului leucocitelor în situsul
inflamator, dar si în orientarea specifica a recircularii constitutive spre
ganglionii limfatici periferici.
Deoarece fenomenul recircularii limfocitelor este permanent,
selectinele corespunzatoare sunt exprimate de asemenea permanent,
atât pe celulele endoteliale ale venulelor cât si pe limfocite.
Interactiunea limfocitelor cu selectinele endoteliale s-a studiat in
vitro, prin incubarea limfocitelor cu sectiuni subtiri de tesut limfoid.
Limfocitele se leaga specific de venulele cu endoteliu înalt (HEV) si în
proportie nesemnificativa, de endoteliul altor vase sanguine.
Limfocitele B adera preponderent de HEV din placile Peyer, iar
limfocitele T adera preferential de HEV din ganglionii limfatici.
Dupa legarea specifica a receptorilor limfocitari de antireceptorii
celulelor endoteliale, se initiaza evenimentele al caror rezultat este
extravazarea limfocitelor din tesuturile limfoide secundare.
Trecerea limfocitelor din fluxul sanguin, prin peretele vascular, are
loc în mai multe etape:
- deschiderea jonctiunilor strânse dintre celulele endoteliale (în
5-10 minute);
- migrarea selectiva a limfocitelor T si B, în ariile caracteristice, în
orele urmatoare.

Recircularea limfocitelor în structurile limfoide ale mucoaselor

Recircularea limfocitelor în structurile limfoide ale mucoaselor
(GALT si MALT) are particularitati distincte fata de recircularea
limfocitelor în celelalte organe limfoide secundare. Principala diferenta
consta în aceea ca, într-o masura importanta, sistemul imunitar al
mucoaselor este separat din punct de vedere functional, de aparatul
imunitar sistemic. Separarea este rezultatul modului preferential de
recirculare a limfocitelor în GALT si BALT si anume, limfoblastele
generate în structurile limfoide ale tractului gastrointestinal circula în
ductul toracic si au tendinta de a se reîntoarce în aceleasi structuri
limfoide.
Limfocitele recircula în sânge si reintra în tesutul limfoid secundar.
Celulele mature, neangajate, se distribuie aleatoriu în structurile MALT
si asigura existenta întregului repertoriu de receptori de antigen.
Limfa ductului toracic este calea finala comuna a întregii cantitati
de limfa generata sub nivelul diafragmei, majoritatea având originea în
teritoriul intestinal. In ductul toracic se gasesc limfocite mari (blaste).
Celulele efectoare si de memorie manifesta un homing preferential, care
mentine compartimentarea limfocitelor. Limfocitele stimulate si blastele
generate în structurile MALT, dupa ce sunt descarcate în sânge,
extravazeaza rapid în lamina propria si revin cu o mare probabilitate în
aceleasi structuri sau se distribuie în structuri limfoide omologe, asociate
altor mucoase. Multe se transforma în plasmocite care sintetizeaza IgA.
Pentru ca celulele stimulate la nivelul tractului gastrointestinal recircula
spre alte situsuri mucoase(plamân, glande mamare, tractul urogenital)
s-a propus conceptul de “sistem imunitar comun al mucoaselor”. Chiar
daca proportia limfocitelor care recircula preferential la nivelul diferitelor
mucoase (tractul respirator si urogenital) este limitata, fenomenul este
foarte important, deoarece sugereaza posibilitatea stimularii imunitatii
protectoare generale, la toate situsurile mucoase, folosind un vaccin
oral.
În placile Peyer si în foliculii limfatici solitari ai mucoasei
gastrointestinale se gasesc preponderent limfocite B cu izotip IgA, dar si
limfocite B cu izotip IgG si IgM. Preponderenta lor numerica se explica
prin aceea ca se leaga mai ferm de venulele cu endoteliu înalt,
comparativ cu limfocitele T. Dupa contactul cu antigenul, ele se
activeaza, prolifereaza si se diferentiaza. Totusi, în placile Peyer, practic
nu exista celule producatoare de anticorpi. Acest fapt denota ca placile
Peyer sunt structuri limfoide specializate în medierea contactului dintre
limfocite si antigenele tractului digestiv, dar celulele B dupa stimulare
migreaza din placile Peyer înainte de a se diferentia în plasmocite.
Blastele rezultate din celulele B stimulate, parasesc placile Peyer pe
cale limfatica si ajung în ganglionii limfatici mezenterici. De aici, blastele
migreaza selectiv în mucoasa digestiva si respiratorie si constituie
tesutul limfoid difuz.
Limfocitele T au o modalitate mai putin restrictiva de a migra în
mucoase. In structurile limfoide ale mucoasei, celulele T sunt minoritare.
Rolul lor pare a fi limitat la efecte reglatoare asupra limfocitelor B.
În concluzie, recircularea limfocitelor B la nivelul mucoaselor este
restrictiva, în sensul ca celulele stimulate de antigene, în structurile
limfoide ale mucoasei digestive au o tendinta marcata de a recircula în
structuri limfoide asociate mucoaselor. S-a avansat ipoteza unei
specificitati de organ a recircularii limfocitelor B. Cele activate în BALT
vor recircula în mucoasa respiratorie, iar cele activate în GALT vor
recircula la nivelul mucoasei digestive, asigurând o eficienta protectoare
maxima.

Recircularea limfocitelor în compartimentul tertiar nelimfoid

Dintre tesuturile nelimfoide, cele mai cunoscute în privinta
raporturilor lor cu limfocitele sunt suprafetele epiteliale: epiteliul
tegumentar si mucoasele tractului gastrointestinal, urogenital si
respirator. Aceste structuri se caracterizeaza prin prezenta a doua
componente limfoide distincte. Prima, evidentiata la soarece, populeaza
epiteliile în cursul dezvoltarii embrionare. Acestea sunt limfocite cu
localizare intraepiteliala (IEL) si pentru a se diferentia sau pentru a se
mentine în aceasta localizare, nu necesita contactul cu antigenul
exogen. Se pare ca limfocitele intraepiteliale îsi au originea direct în
organele limfoide primare sau chiar în maduva osoasa, fara sa necesite
un stadiu de tranzit prin organele limfoide secundare.
Fig. 51. Rolul MALT în inducerea sintezei IgA în mucoase. Inglobarea antigenului de
catre celulele M, declanseaza raspunsul imun local. Limfocitele B IgA + si Th CD4+, pe
calea limfaticelor eferente, migreaza în ganglionii limfatici mezenterici si apoi în ductul
toracic, pentru a ajunge în sânge. Aceste celule migreaza în situsurile în care IgA este
molecula efectoare, unde are loc diferentierea finala, sinteza si transportul sIgA.
Stimularea limfocitelor în MALT si exodul celulelor spre situsurile efectoare justifica
denumirea de “sistem imunitar comun al mucoaselor”.

A II-a categorie de limfocite din structurile nelimfoide sunt, în

special, limfocite T de memorie si limfocite efectoare care s-au activat în
organele limfoide secundare . Ele au localizare intraepiteliala sau se
gasesc în tesutul conjunctiv subepitelial.
Celulele epiteliale regleaza direct activitatea celulelor limfoide, atât
prin proximitatea lor directa, cât si prin capacitatea de a sintetiza
citochine, ce activeaza si/sau recruteaza celulele efectoare.
Limfocitele intraepiteliale sunt, în primul rând celule T, cu receptor
a-b sau g-d. Suprafata foarte mare a epiteliilor, trebuie sa fie corelata cu
existenta mai multor IEL, decât alte tipuri de celule T. Majoritatea sunt
bogate în granule citotoxice, ceea ce a dus la presupunerea ca IEL
recunosc si lizeaza celulele epiteliale infectate, formând prima linie de
aparare. Este greu de explicat modul în care celulele T, cu o diversitate
foarte larga a specificitatii de legare a receptorilor de antigen, recunosc
epitopii specifici expusi pe suprafata celulelor epiteliale fixe. De aceea,
s-a presupus ca IEL recunosc semnalele de stress imunitar, si nu
epitopii specifici ai agentilor infectiosi. Semnalele sunt transmise de
proteinele înrudite (MICA, MICB), dar distincte de moleculele CMH I.
Aceste molecule nu prezinta antigenul, dupa modelul clasic al
moleculelor CMH, ci IEL recunosc diferentele nivelului de exprimare a
moleculelor MICA si MICB, pe suprafata celulelor normale si a celor
stressate. Stimulii activarii MICA si MICB pot fi de natura infectioasa sau
evenimente de transformare care pun în pericol integritatea
organismului.
IEL sunt pozitive numai pentru CD 8 a (CD8 a +,b -) sau sunt
negative pentru ambii coreceptori (CD 4- CD 8 a -, b -). Se pare ca
epiteliile favorizeaza dezvoltarea extratimica a IEL, care vin direct din
maduva osoasa.
Limfocitele asociate epiteliilor recircula cu o rata scazuta, care
poate fi constitutiva, dar se amplifica mult dupa stimularea antigenica
locala.
În tesuturile nelimfoide, limfocitele T realizeaza controlul de
calitate a moleculelor expuse pe suprafata celulelor tisulare. Daca este
detectata prezenta antigenelor nonself (virale, tumorale sau induse
chimic), limfocitele T initiaza raspunsul imun citotoxic.
Capitolul 4

ANTIGENELE COMPLEXULUI MAJOR

DE HISTOCOMPATIBILITATE (C M H)

Existenta antigenelor de histocompatibilitate a fost dedusa din

faptul ca alogrefele tegumentare sau de organe, nu sunt viabile în
organismul receptor. Dupa 7-10 zile, tesutul transplantat se inflameaza
si curând dupa aceea, grefa este respinsa.
Respingerea grefei este de natura imunitara: sistemul imunitar al
receptorului de grefa recunoaste ca nonself, anumite molecule ale
celulelor grefei si se activeaza. Moleculele de suprafata ale celulelor
grefate, recunoscute ca nonself, sunt denumite antigene de
histocompatibilitate. Ele confera individualitate biochimica fiecarui
individ.
Antigenele de histocompatibilitate se definesc ca molecule ale
suprafetei celulare si care, datorita diferentelor biochimice individuale
sunt recunoscute de sistemul imunitar al unui organism cu un alotip
diferit (cu o alta combinatie de gene alele la situsul codificator).
Diversitatea biochimica la nivel individual a acestor molecule, sta
la baza unicitatii biochimice a fiecarui individ uman si este determinata
de o diversitate genetica corespunzatoare.
Deoarece se comporta ca antigene majore în organismul receptor
de grefa, antigenele CMH se numesc si antigene de transplantare.
În functie de capacitatea lor de a stimula raspunsul imun de
respingere a grefei, antigenele CMH sunt tari si slabe.
Antigenele CMH tari reprezinta principala bariera în calea
transplantului de tesuturi si organe. La soarece, moleculele CMH tari
apartin sistemului H-2. Grefele de tesuturi si organe între organisme
care difera prin antigenele complexului H-2 ale suprafetei celulare sunt
invariabil respinse în 10-14 zile. Antigenele tari apartin claselor I si II.
Antigenele slabe (usoare) sunt codificate de sistemul minor de
histo-compatibilitate si determina respingerea lenta a grefei de piele, în
circa 200 de zile.
La om, corespondentul sistemului molecular antigenic H-2 de la
soarece este complexul antigenic al sistemului HLA (Human Leucocyte
Antigen). Denumirea semnifica faptul ca moleculele sistemului au fost
detectate initial (J. Dausset, 1958), pe suprafata leucocitelor.
Antigenele complexelor H-2 si HLA au o varietate antigenica
individuala si de aceea natura lor chimica se poate studia numai în
populatii genetic pure (inbred) de soarece, obtinute prin împerecheri
multiple între indivizii aceleiasi descendente.

Structura moleculara a antigenelor CMH clasa I

Antigenele codificate de genele CMH clasa I sunt glicoproteine de
membrana, a caror regiune C-terminala se gaseste în citoplasma, iar
c e a
N-terminala este expusa extracelular.
O molecula CMH clasa I este alcatuita dintr-un lant H (Heavy)
polipeptidic glicozilat (45 kD), în asociatie strânsa, necovalenta, cu b-2
microglobulina (12 kD), un polipeptid care se gaseste si în ser.
Catena H este alcatuita din 339 aminoacizi, distribuiti în
urmatoarele 5 domenii:
- trei domenii extracelulare, în regiunea N-terminala, notate cu
a-l, a-2, a-3, fiecare cu câte 90 de aminoacizi. Sub actiunea papainei,
pot fi clivate de restul moleculei. Domeniile a-2 si a-3 prezinta legaturi
S-S intracatenare si formeaza bucle de 63 si respectiv 86 aminoacizi;

Fig. 52. Reprezentare schematica a structurii moleculelor CMH clasa I, ancorate în

membrana citoplasmatica. Catena codificata de gena CMH prezinta 3 domenii globulare
(a-1, a-2, a-3). Domeniul a-3 este asociat cu un peptid – b-2 microglobulina, un mic
peptid globular de 12 kD cu o structura tertiara asemanatoare unui domeniu al Ig,
stabilizat printr-o punte S-S.

- domeniul transmembranar contine 25 resturi de aminoacizi

hidrofobi, care traverseaza membrana. Imediat deasupra acestui
domeniu se gasesc 5 aminoacizi bazici (Arg, Leu), tipici pentru
proteinele legate de membrana, cu rolul de a ancora lantul polipeptidic
în membrana;
- domeniul hidrofil cito-plasmatic (30 de aminoacizi la om, 40 la
soarece), contine în special serina, unele resturi
fiind fosforilate, este implicat în transmiterea semnalului de la domeniile
extracelulare, la mediatorii citoplasmatici. Acest domeniu contine resturi
de cisteina cu rol în legarea prin intermediul puntilor S-S, de alte catene
H sau de proteine citoplasmatice.
Componenta glucidica este alcatuita din doua grupari, fiecare fiind
formata din 12-15 resturi de zaharuri, atasate de domeniile a-1 si a-2.
Sunt oligozaharide care contin manoza, de care se leaga catene laterale
de glucozamina si acid sialic.
Catena H are o regiune variabila în jumatatea N-terminala, cu
doua subzone hipervariabile, care difera prin mai mult de 60% din
aminoacizi, de la un organism la altul, localizate în domeniile a-1 si a-2.
Studiile prin difractie cu raze X ale domeniilor extracelulare, cristalizate
dupa clivarea cu papaina arata ca domeniile a-1 si a-2 sunt foarte
asemanatoare ca secventa de amino-acizi si prin pliere formeaza
împreuna o cavitate moleculara, presupusa a fi situsul de legare stabila
a epitopului antigenic. Cavitatea, sustinuta de secvente b-pliate ale
acelorasi domenii a-1 si a-2, este ocupata de o molecula lineara, care
este un peptid ce cristalizeaza concomitent cu catena H. Situsul cavitar,
dupa ce leaga antigenul, formeaza un complex recunoscut de limfocitele
TCD8. Restul catenei H corespunde regiunii constante.
Fig. 53. a. Reprezentarea schematica în “ochi de pasare” a suprafetei superioare a
moleculei CMH clasa I umane, bazata pe structura obtinuta în cristalografie cu raze x.
Secventele b-pliate care formeaza baza cavitatii sunt marcate prin sageti groase,
orientate în directia amino-carboxil. Secventele a-helicale sunt reprezentate prin liniile
groase spiralate. Suprafetele interne ale celor doua helice si
fata superioara a secventelor b-pliate formeaza o cavitate. Cele doua sfere negre
reprezinta o legatura S-S intracatenara. b. Vedere laterala a aceleiasi molecule, care
arata anatomia cavitatii si plierea domeniilor a-3 si b-2 m (4 catene b-pliate
antiparalele pe o fata si 3 pe cealalta) (dupa Roitt, 1997)

b-2 microglobulina (b-2 m) (o globulina mica, ce migreaza la

electroforeza în regiunea b-2) a fost descoperita în 1968, în urina
pacientilor cu disfunctie renala provocata de intoxicatia cronica cu
cadmiu. Este sintetizata de majoritatea celulelor din organism. Contine
circa 100 aminoacizi, cu usoare variatii numerice. Nu prezinta
variabilitate detectabila pe cale chimica sau imunologica si nu este
glicozilata.
Ca si domeniul a-3 al catenei H, b-2 m prezinta omologie a
secventei de aminoacizi cu domeniile constante ale moleculei de Ig.
Secventa de aminoacizi a b-2 m formeaza un singur domeniu stabilizat
printr-o punte S-S, între doua resturi de cisteina.
b-2 m se asociaza necovalent cu lantul H al moleculei CMH clasa
I, prin interactiunea cu domeniul a-3, dar studiile recente de
cristalografie cu raze X, sugereaza un contact extins cu toate cele trei
domenii. Moleculele de b-2 m legate, se afla în echilibru cantitativ cu
cele din plasma.
Asocierea celor doua catene se face dupa terminarea sintezei lor
si este o conditie obligatorie pentru transportul moleculelor CMH I de la
reticulul endoplasmic la membrana citoplasmatica si pentru ancorarea
lor în membrana. Celulele liniei Daudi (derivata din limfomul Burkitt),
desi sintetizeaza catena H, nu exprima molecule CMH I, deoarece nu
sintetizeaza b-2 m.
Moleculele CMH I au un turnover constant. Cele vechi se
elibereaza si trec în circulatie sau sunt endocitate si se sintetizeaza
altele noi. Stabilitatea lor este conditionata de rata disocierii peptidului
si b-2 m. Catenele H libere se denatureaza si sunt degradate.
Moleculele CMH clasa I sunt adevarate “certificate de identitate”
biochimica si genetica, pentru fiecare organism, datorita polimorfismului
lor biochimic foarte accentuat. Ele vegheaza la pastrarea homeostaziei
biochimice a organismului si devin tinta sistemului imunitar în
urmatoarele situatii:
- dupa grefarea tesuturilor si organelor care poarta molecule
incompatibile;
- dupa ce se asociaza cu antigenele virale, tumorale sau cu cele
induse de agentii chimici;
- dupa modificarea biochimica printr-un proces mutational.
 Structura moleculara a antigenelor CMH clasa II

Antigenele CMH clasa II-a sunt glicoproteine heterodimere de

membrana, formate din doua catene diferite, notate cu a si b.
Prin solubilizare cu detergent, aceste molecule se elibereaza
întregi. Lantul a are 30-34 kD, iar lantul b are 26-29 kD.
Fiecare catena este formata din 4 domenii:
- doua extracelulare, alcatuite din circa 90 de aminoacizi fiecare,
notate cu a-1, a-2, respectiv b-1, b-2;
- un domeniu transmembranar (circa 30 de aminoacizi);
- un domeniu citoplasmatic (10-15 aminoacizi).

Fig. 54. Reprezentarea schematica a moleculelor CMH clasa II-a. Molecula este formata
din 2 catene diferite (a si b), legate necovalent, a caror extremitate C-terminala se
insera în citoplasma. Cele doua catene au câte doua domenii globulare, asemanatoare
cu domeniile Ig. Cu exceptia domeniului a-1, toate celelalte sunt stabilizate printr-o
punte S-S intracatenara. Cele doua catene sunt glicozilate (dupa Roitt, 1997).

Domeniile a-1 si b-1 au o variabilitate accentuata a secventei de

aminoacizi. Ele se asociaza pentru a forma o structura ce delimiteaza o
cavitate în care este legat peptidul antigenic .
Domeniile a-2 si b-2 pre-zinta omologie a secventei de aminoacizi,
cu domeniile mole-culei de Ig.
Domeniile a-2, b-1 si b-2 sunt stabilizate prin legaturi S-S, iar
domeniile a-1, a-2 si b-2 sunt gli-cozilate. Gruparea glucidica contine
manoza, galactoza, fucoza, glu-cozamina. Diferentele greutatii
mo-leculare a celor doua catene se dato-reaza nivelului diferit de
glicozilare.

Determinismul genetic al moleculelor CMH

Moleculele CMH sunt codificate de genele complexului major de
histocompatibilitate. Calificativul “complex” este justificat de numarul
mare de gene componente, iar cel de “major” semnifica importanta
deosebita a moleculelor codificate de aceste gene, în realizarea unor
functii imunitare importante:
- elaborarea raspunsului imun
- respingerea grefelor de tesuturi si organe.
În raport cu tipul de proteine pe care le codifica, genele CMH
apartin clasei I si clasei a II-a.
La soarece, genele CMH codificatoare ale moleculelor complexului
antigenic H-2 sunt localizate pe cromosomul 17, într-un fragment de
2000-4000 kb perechi, suficient de mare pentru a codifica circa 200 de
proteine de dimensiuni medii. In acest complex se gasesc 3 tipuri de
gene descoperite independent:
- primul grup de gene (descoperit în anii ’40) codifica antigenele
“tari” de transplantare, care induc respingerea rapida a grefelor de
tegument si de organe, între indivizi neidentici genetic (apartin unor
alotipuri diferite). Acestea sunt genele CMH clasa I, care codifica
moleculele CMH clasa I;
- al II-lea grup, denumite genele raspunsului imun (IR) codifica
sinteza unor molecule care conditioneaza intensitatea raspunsului imun
al organismului, slab sau puternic, fata de un antigen. Genele IR
codifica proteinele clasei a II-a de molecule CMH, denumite si molecule
Ia (I associated);
- al III-lea set de gene ale complexului CMH codifica sinteza unor
componente ale complementului.
La soarece, moleculele CMH I sunt codificate de gene situate la
extremitatile complexului genic H-2, notate K si D. Gena K are circa 55
de variante alelice. Fiecare varianta codifica proteine distincte.
Fig. 55. Reprezentare diagramatica a localizarii subregiunilor genice CMH la soarece si
om si pozitia genelor majore în aceste subregiuni. La om, locusurile genice clasa II-a
sunt localizate între centromer si locusurile clasei I, ca si la alte specii de mamifere.

Complexul H-2 la soarece (pe cromosomul 17).

Regiunea K I S D
cromosomala
Clasa I II III I
Locusuri genice K A, E C4, C2, Bf, D,L
TNF

La om, moleculele CMH clasa I sunt codificate de genele HLA,

iar moleculele CMH II, de regiunea cromosomala D, localizate pe
cromosomul 6.
Moleculele CMH I sunt codificate de trei gene: HLA-A, HLA-B,
HLA-C. S-au descris genele HLA-E, -F, -G, -H si -J, dar acestea sunt
considerate gene neclasice pentru ca produsele lor de sinteza se
deosebesc structural si functional de ale genelor HLA-A, -B si –C.
Moleculele CMH II sunt codificate de regiunea cromosomala
HLA-D, ce apartine genelor clasei a II-a.
Genele clasei a III-a codifica sinteza acelorasi proteine plasmatice
(C4, C2, Bf).
Complexul HLA (pe cromosomul 6).
R e g i u n e a D C4, C2, Bf B C A E, F, G, H, J
cromosomala
Clasa II III I Gene
neclasice
Locusuri genice DP, DQ, C4, C2, Bf B C A E, F, G, H, J
DR

Genele HLA clasa I si II au cel mai înalt grad de polimorfism genetic dintre toti
determinantii genici cunoscuti ai organismului uman:
HLA-A are 83 de alele
HLA-B, 185 de alele
HLA-C, 42 de alele.
 Numarul alelelor este în continua crestere pe masura ce se
identifica noi variante. Polimorfismul genic este consecinta existentei a
cel putin doua alele pentru un locus. Pe fiecare din cei doi cromosomi
pereche, un individ prezinta 3 gene CMH diferite (HLA-A, HLA-B,
HLA-C). Celulele umane prezinta 6 variante diferite de gene clasa I,
câte trei de la fiecare parinte. Genele CMH I sunt codominante, astfel ca
pe suprafata fiecarei celule se exprima produsele de sinteza ale
ambelor alele parentale. Se sintetizeaza astfel 6 variante biochimice de
molecule CMH I.
Într-o populatie umana, moleculele CMH I si CMH II sunt foarte
diferite din punct de vedere biochimic, ca o expresie a polimorfismului
genic al indivizilor umani.
Antigenele HLA-A, B si C sunt antigenele majore recunoscute de
sistemul imunitar al gazdei, în reactia de respingere a grefei. Cantitativ,
moleculele HLA-C sunt inferioare fata de HLA-A si HLA-B. Toate sunt
capabile sa prezinte antigenul. Moleculele CMH neclasice (E, F, G) nu
prezinta antigenul.
Polimorfismul biochimic al moleculelor CMH I este limitat la
domeniile a 1 si a 2, la nivelul secventelor ce formeaza cavitatea
moleculara

Genele CMH II sunt localizate în regiunea HLA-D. Regiunea

genica HLA-D controleaza raspunsul limfocitelor în amestec.
Specificitatile alelice ale genelor CMH II au fost definite prin tipizare
limfocitara si apartin locusurilor Dw si HLA-DP sau prin tipizare
serologica si apartin locusurilor HLA-DP, DQ, DR.
Regiunea D este divizata în trei subregiuni functionale majore,
care codifica moleculele DR, DQ si DP. In subregiunile DQ si DP se
gaseste o pereche de gene functionale DQA 1 si DQB 1, respectiv DPA 1
si DPB1, care codifica cele doua catene ( a si b) ale moleculei CMH II.
Subregiunea DR este mai complexa. Ea contine o singura gena
pentru sinteza catenei a, DRA1 si una sau doua gene pentru sinteza
catenei b (DRB1, DRB3, DRB4 sau DRB 5).
Numarul alelelor:
DRA 1 2
DRB 1 184
DRB 3 11
 DRB 4 8
DRB 5 12
DQA 1 18
DQB 1 31
DPA 1 10
DPB 1 77

Ca si genele codificatoare ale moleculelor CMH I, genele

codificatoare ale moleculelor CMH II sunt codominante. Se sintetizeaza
astfel 8 variante biochimice de molecule CMH II (deoarece sunt doua
gene codificatoare ale genei b pentru mlecula HLA-DR).
Combinarea aleatorie a numarului mare de alele explica
polimorfismul extensiv al moleculelor CMH într-o populatie umana.
Numarul combinatiilor genice posibile între aceste alele este evaluat la
circa 1090, un numar cu mult mai mare decât al indivizilor umani care
coexista la un moment dat. In contextul existentei unui numar mare de
gene alele codificatoare, posibilitatea ca doi indivizi neînruditi sa aiba
proteine identice ale moleculelor CMH clasele I si II este mica. Nu exista
doi indivizi identici pentru toate cele 6 variante de molecule CMH I si
pentru cele 8 variante de molecule CMH II.
Moleculele CMH I si II au rolul de a lega peptidele antigenice. O
varianta moleculara poate sa lege un numar limitat de peptide
antigenice(de ordinul milioanelor), dar probabilitatea unei potriviri
spatiale creste mult prin existenta a 6 variante de molecule CMH I si a 8
variante de molecule CMH II.
Peptidul antigenic este legat deosebit de stabil în situsul cavitar al
moleculelor CMH I si II.

Evaluarea diferentelor antigenice ale moleculelor CMH

Fiecare organism are o specificitate antigenica proprie conferita
de moleculele CMH clasa I. Diferentele antigenice dintre indivizii alotipici
ai unei specii, dependente de moleculele CMH I se evalueaza serologic.
Serul imun specific anti-molecule CMH se obtine prin injectarea unei
suspensii de leucocite, la un organism al aceleiasi specii, diferit din
punct de vedere genetic, adica un organism cu o alta combinatie de
gene alele codificatoare ale moleculelor CMH I. Organismul receptor
sintetizeaza anticorpi fata de antigenele HLA ale leucocitelor donorului,
care se deosebesc de propriile sale molecule.
Specificitatea antigenica a unui organism poate sa conste în
prezenta unei molecule antigenice pe sau în celulele sale, care nu exista
pe sau în celulele altor organisme sau se datoreaza unor diferente
structurale fine ale moleculelor de histocompatibilitate, prezente la toate
organismele speciei, în variante genetice distincte.
Anticorpii anti-HLA se gasesc în serul femeilor multipare si se
sintetizeaza ca rezultat al stimularilor antigenice HLA de origine paterna,
exprimate pe celulele fatului, dar absente pe suprafata celulelor
organismului matern. Leucocitele fatului care strabat bariera placentara
trec în circulatia materna si induc sinteza IgG, cu persistenta
îndelungata în circulatie.
O alta sursa de ser imun anti-HLA o constituie pacientii
politransfuzati. Astfel ei se imunizeaza fata de antigenele HLA alotipice
de pe suprafata leucocitelor donorilor de sânge.
Antiserurile HLA se pot obtine prin imunizarea voluntarilor.
Diferentele antigenice dintre doi indivizi, determinate de
moleculele CMH clasa II-a se evalueaza prin capacitatea lor de a initia
reactia limfocitara mixta (RLM). Limfocitele de la doi indivizi ce poarta
alele diferite la locusul HLA-D sunt co-cultivate in vitro. Conditia
reactivitatii limfocitare este diferenta unei singure alele la locusul ce
codifica aceste molecule.
Indivizii care au molecule CMH I identice nu reactioneaza
serologic, dar daca celulele lor difera prin moleculele CMH II, codificate
de alele diferite ale locusului HLA-D produc un raspuns intens în RLM.
Într-un amestec de celule limfoide homozigote aa si bb se
activeaza ambele populatii de limfocite, deoarece limfocitele aa
reactioneaza fata
de antigenul b, iar limfocitele bb se activeaza fata de antigenul a. Intr-un
amestec de limfocite homozigote aa, cu populatia de limfocite
heterozigote ab, raspund numai limfocitele aa. Raspunsul bidirectional
apare si în amestecul limfocitelor ac si ab.
De obicei se evalueaza capacitatea limfocitelor receptorului de
grefa de a se activa fata de antigenele donorului si pentru a induce un
raspuns unidirectional, populatia de limfocite a donorului este tratata cu
mitomicina C (un inhibitor al sintezei ADN) sau este iradiata.
Tratamentul nu modifica imunogenitatea celulelor. Functia stimulatoare
a celulelor limfoide este restrânsa la celulele specializate prezentatoare
de antigen, radiorezistente si care nu se divid in vitro. Raspunsul
celulelor în RLM este orientat exclusiv fata de moleculele CMH I si II.
Moleculele CMH II constituie un stimul primar esential pentru RLM.
Moleculele CMH clasa I si II au rol esential în elaborarea
raspunsului imun, iar din punct de vedere antigenic, determina
respingerea alogrefelor (grefe între indivizi ai aceleiasi specii, dar
apartinând unor alotipuri diferite).
 Distributia tisulara a moleculelor CMH I si II si semnificatia lor
evolutiva
Moleculele CMH I se gasesc pe suprafata majoritatii tesuturilor, pe
celulele endoteliale ale capilarelor, iar leucocitele exprima cea mai înalta
densitate a moleculelor CMH I: 1% din moleculele de suprafata ale
membranei leucocitare sunt molecule HLA.
Moleculele CMH I au o densitate mai mica pe suprafata celulelor
hepatice, din plamân, rinichi si sunt foarte diluate pe suprafata celulelor
musculare si a celor mai multe glande endocrine (cu exceptia
suprarenalelor).
Moleculele CMH II sunt exprimate predominant, pe suprafata
limfocitelor B si pe celulele specializate pentru prelucrarea si
prezentarea antigenelor: celulele seriei monocit-macrofag, celulele
endoteliale ale capilarelor sanguine si limfatice, celulele Kupffer, celulele
dendritice, eozinofile, microglia SNC.
Moleculele CMH lipsesc pe eritrocite, pe celulele endoteliului
corneean, pe componenta exocrina a pancreasului, pe celulele acinare
ale glandelor parotide, pe neuronii SNC, pe celulele endoteliale ale
capilarelor SNC, pe tesutul placentar.
În conditii normale, o forma solubila de molecule HLA se gaseste
în plasma. Nivelul ei creste marcat în timpul infectiei virale, probabil
datorita cresterii ratei sintezei moleculelor HLA, stimulata de interferon si
de alte citochine.
Intensitatea exprimarii noleculelor CMH II este variabila, fiind
controlata de diferiti factori: interferonul g si IL-2, sintetizati de limfocitele
T, amplifica nivelul de exprimare a moleculelor CMH II, iar PGE 2,
glucocorticoizii, a-fetoproteina, LPS din bacteriile Gram negative,
diminua densitatea acestor molecule, având astfel rol imunosupresor.
Limfocitele B si celulele tumorale secreta molecule CMH II.
Privita în perspectiva evolutiei, existenta moleculelor CMH nu
semnifica respingerea grefelor de tesuturi si organe, deoarece acestea
nu se realizeaza în mod natural, ci au fost introduse în practica medicala
a ultimelor decenii. In sens evolutiv, existenta moleculelor CMH ar putea
fi atribuita necesitatii organismelor de a semnaliza rapid, celulele care
prezinta molecule antigenice pe suprafata lor: celulele infectate cu
virusuri sau cele transformate malign. In acest context, moleculele CMH
au o semnificatie deosebita: pentru supravietuirea organismului, liza
celulelor purtatoare de molecule nonself trebuie sa fie rapida, înainte ca
virusul sa se multiplice si respectiv, înainte ca celula maligna sa se
divida si sa formeze o microtumora.
 Pentru ca interventia limfocitelor Tc sa fie eficienta, este necesar
ca moleculele CMH sa fie prezente pe oricare celula ce poate fi infectata
de un virus sau poate sa fie transformata malign. Pe de alta parte,
moleculele CMH, al caror rol esential este acela de a prezenta epitopii
nonself, trebuie sa permita actiunea eficienta si rapida a limfocitelor Tc.
Moleculele CMH îndeplinesc si functii neimune. Moleculele CMH I
sunt componente ale receptorilor de hormoni. De exemplu, linia celulara
stabilizata Daudi nu exprima moleculele CMH I si nu are nici receptor
pentru insulina, deoarece nu sintetizeaza b 2-microglobulina.
 Capitolul 5

RASPUNSUL IMUN

Organismul, ca sistem functional este echilibrat atâta timp cât

informatia antigenica pe care o primeste, este identica cu cea proprie.
Fata de moleculele straine, care se abat de la modelul informational
propriu, sistemul imunitar raspunde prin activarea mecanismelor de
recunoastere pentru a îndeparta moleculele nonself.
Ansamblul fenomenelor complexe în cascada, declansate de
interactiunea specifica a sistemului imunitar cu antigenul, în cursul
carora celulele imunocompetente se activeaza, prolifereaza si se
diferentiaza în celule efectoare si celule de memorie, constituie
raspunsul imun.
Functionalitatea sistemului imunitar se suprapune partial,
modelului general al arcului reflex, deoarece presupune existenta unui
flux informational care corespunde unui excitant specific (Ag) fata de un
receptor (limfocitele), o cale aferenta (celulele care înglobeaza si
prelucreaza Ag), un organ central (celulele limfoide dintr-un organ
limfoid secundar) si efectorii raspunsului imun (anticorpi, celule
efectoare).
Asemanarile dintre sistemul imunitar si sistemul nervos se extind
si asupra altor particularitati:
- sistemul imunitar este dotat, ca si sistemul nervos, cu
“inteligenta” (capacitatea de a receptiona un numar mare de stimuli
(adica de a recunoaste un numar mare de determinanti antigenici
diferiti) si de a prelucra informatie chimica. Sistemul nervos prelucreaza
informatie senzoriala, iar sistemul imunitar recunoaste si prelucreaza
informatie moleculara. “Inteligenta” sistemului imunitar se manifesta
discontinuu, în functie de agresiunile antigenice asupra organismului;
- “educatia” sistemului imunitar (adica stocarea informatiei
antigenice primita prin stimulari repetate), ca si în cazul sistemului
nervos, începe dupa nastere;
- ambele sisteme “învata” prin experienta, pentru ca ambele sunt
dotate cu memorie, care poate fi consolidata prin repetarea stimulului.
Memoria ambelor sisteme este înscrisa în modificari moleculare
persistente ale retelei, dar nu poate fi transmisa la descendenti;
- ambele sisteme sunt organizate dupa modelul unei complexe
retele celulare si moleculare.
 Între cele doua sisteme exista si deosebiri: sistemul nervos
receptioneaza stimuli de orice natura, care actioneaza la nivelul
întregului organism, iar sistemul imunitar recunoaste si reactioneaza
numai la stimuli de natura moleculara, care tind sa perturbe echilibrul
chimic al organismului.

PARTICULARITATILE GENERALE
ALE RASPUNSULUI IMUN
Elaborarea raspunsului imun fata de o substanta nonself este un
proces fiziologic care se caracterizeaza printr-o mare eficienta si suplete
si are urmatoarele particularitati generale:
- functia imuna are caracter adaptativ, care decurge din orientarea
specifica a reactiilor sale fata de o substanta nonself. Caracterul
adaptativ al raspunsului imun implica mobilizarea unor celule
preprogramate care asteapta sa fie activate de un anumit antigen,
corespunzator specificitatii lor;
- caracterul foarte economic al functiei imunitare deriva din
specificitatea actiunii sale. In timpul raspunsului imun se selectioneaza
si se activeaza numai clonele de limfocite care au recunoscut specific
epitopii antigenului, toate celelalte clone ramânând disponibile pentru
alte interactiuni;
- eficienta functiei imune deriva din caracterul foarte economic al
mijloacelor celulare si moleculare pe care le mobilizeaza si din
capacitatea de a amplifica efectorii sai, pe doua cai;
a) proliferarea masiva (circa 8 generatii celulare) a celulelor
selectionate sub actiunea stimulatoare a substantei nonself. Dupa
activare se produc modificari functionale calitative ale acestor celule, de
diferentiere proliferativa si maturare, rezultatul fiind generarea celulelor
efectoare cu mare capacitate de actiune si a celulelor de memorie;
b) celulele efectoare produc cantitati mari de molecule de
recunoastere, sub forma receptorilor specifici fata de substanta nonself;
- caracterul de retea a celulelor activate în raspunsul imun,
conectate prin mediatori moleculari (interleuchine) si care conditioneaza
eficienta raspunsului imun;
- celulele sistemului imunitar coopereaza stimulator cu numeroase
alte categorii de celule, capabile la rândul lor sa confere rezistenta
organismului. Cooperarea are loc, inclusiv cu factorii nespecifici
(înascuti) ai rezistentei (fagocitele, proteinele sistemului complement,
molecule bactericide sau bacteriolitice din plasma);
 - raspunsul imun adaptativ necesita o perioada de timp pentru
activarea si proliferarea limfocitelor care au recunoscut antigenul, în
timp ce reactiile neadaptative sunt prompte;
- raspunsul imun adaptativ asigura protectia organismului si a
descendentilor sai, prin transferul placentar al anticorpilor si prin secretia
lactata;
- raspunsul imun adaptativ are o proprietate fundamentala unica -
memoria imuna - consecinta a experientei antigenice individuale,
netransmisibila la descendenti.
Raspunsul imun este rezultatul cooperarii unui numar restrâns de
tipuri celulare si moleculare.
In functie de predominanta componentei celulare sau moleculare
în compartimentul efector al raspunsului imun, se disting doua tipuri de
reactivitate imunitara.
1. Raspunsul imun mediat humoral (RIMH), care se
caracterizeaza în esenta, prin sinteza anticorpilor ca molecule efectoare.
Efectele RIMH sunt urmatoarele:
- neutralizarea toxinelor si a infectiozitatii particulelor virale
- opsonizarea antigenelor celulare(bacterii, celule eucariote)
- legarea antigenelor moleculare în complexe Ag-Ac si eliminarea
lor.
Imunitatea mediata humoral este transferabila de la un organism
la altul prin intermediul serului. RIMH este protector fata de infectiile
bacteriene (în special piogene), fata de reinfectiile virale si fata de
antigenele moleculare pe care le neutralizeaza.
2. Raspunsul imun mediat celular (RIMC) se caracterizeaza prin
aceea ca, dupa patrunderea antigenului, de regula celular, sistemul
imunitar mobilizeaza celule specializate, care ataca antigenul tinta.
Atacul se realizeaza fie prin contact celular direct între limfocitele T
efectoare si celula tinta, fie prin mediatori moleculari.
Raspunsul imun mediat celular este declansat de antigene care se
exprima pe suprafata celulelor:
- antigene virale exprimate pe suprafata celulelor infectate, în
special dupa infectia virala primara;
- antigene fungice;
- antigene exprimate pe suprafata celulelor infectate de bacteriile
cu localizare intracelulara obligata (Rickettsia, Coxiella, Chlamydia ) sau
facultativ intracelulara (M. tuberculosis, M. bovis, M. leprae, Brucella sp.,
Listeria monocytogenes, Francisella tularensis ), în special în macrofage;
- antigenele tumorale;
- antigenele celulare din grefele de tesuturi si organe alogenice.
Existenta celor doua compartimente ale raspunsului imun este
argumentata de rezultatele experimentale, dar si de observatiile clinice,
adevarate “experiente ale naturii”, asupra unor indivizi cu afectiuni
determinate de incapacitatea RIMH sau RIMC.
Sindromul Di George se caracterizeaza prin aplazia congenitala a
timusului si paratiroidelor. Bolnavilor le lipseste reactivitatea fata de
antigenele care mobilizeaza IMC si de aceea sunt sensibili la infectiile
virale, fungice si la cele produse de bacterii cu localizare intracelulara.
Sinteza si titrul Ig serice sunt normale.
Hipo- si agamaglobulinemia congenitala de tip Bruton este o
afectiune congenitala determinata de gena tirozin-kinazei, situata pe
cromosomul X, care afecteaza diferentierea celulelor limfoide B si
produce imunodeficienta X lincata (Xid). Celulele B în sânge sunt rare,
desi numarul limfocitelor pre-B în maduva osoasa nu este semnificativ
redus, ceea ce sugereaza o moarte celulara crescuta la tranzitia
pre-B-B. Deficienta clinica consta în incapacitatea de a sintetiza
anticorpi si din aceasta cauza, copiii, dupa 3-6 luni de viata, fac infectii
repetate si recurente cu bacterii Gram pozitive si prezinta manifestari ale
maladiilor autoimune. Reactivitatea IMC ramâne nemodificata, pentru ca
organismul îsi pastreaza rezistenta fata de infectiile virale si fata de
bacteriile Gram negative. Separarea celor doua compartimente ale
raspunsului imun, humoral si celular, este artificiala, deoarece între ele
este o conditionare reciproca si profunda: anticorpii au functie
opsonizanta, favorizând astfel IMC, iar pe de alta parte, IMC este
mediata de numerosi factori solubili. Cele doua compartimente
interactioneaza sinergic pentru producerea unui raspuns imun eficient.
Totusi, separarea este mentinuta deoarece reflecta diferentele
fundamentale ale mecanismelor de actiune ale celor doua populatii de
limfocite: limfocitele B pentru RIMH si limfocitele T pentru RIMC.
Nici un antigen nu induce un raspuns imun pur, humoral sau
celular. Totdeauna raspunsul imun este mixt, cu predominanta unuia
sau a celuilalt dintre compartimente.

ETAPELE RASPUNSULUI IMUN

Raspunsul imun este rezultatul succesiunii urmatoarelor etape:

- patrunderea antigenului în organism si înglobarea lui de catre
celulele accesorii;
- prelucrarea antigenului si prezentarea epitopilor pe suprafata
celulelor accesorii;
- recunoasterea specifica a componentelor nonself si activarea
celulelor efectoare;
 - producerea efectorilor raspunsului imun.
Patrunderea antigenului în organism se realizeaza pe diferite cai:
- pe cale cutanata
- pe calea circulatiei sanguine
- pe calea mucoaselor(respiratorie, gastro-intestinala si
urogenitala).
Epiteliul tegumentar si mucoasele reprezinta o suprafata foarte
mare, expusa la o mare diversitate de substante antigenice. Tegumentul
este o bariera mecanica fata de cele mai multe antigene, iar mucoasele
sunt protejate, în primul rând, de IgA din secretii. Epiteliul tegumentar si
epiteliile mucoaselor au rol în fenomenul “excluderii antigenice”.
Schimbul liber între mediul extern si cel intern are loc numai în situatii
patologice.
Elaborarea raspunsului imun este, în esenta, rezultatul cooperarii
a doua categorii de celule: celulele accesorii ale raspunsului imun si
celulele limfoide.
Antigenul este recunoscut de celule specializate functional si
înglobat, cel mai adesea prin actiunea unor mecanisme nespecifice, de
celulele accesorii, cu rolul de a prelucra si de a prezenta antigenul .

Celulele prezentatoare de antigen (CPA)

Celulele accesorii au rol esential în elaborarea raspunsului imun,
datorita capacitatii lor de a îngloba substantele straine, de a le prelucra
si de a le prezenta limfocitelor, de a fagocita celulele opsonizate si de a
sintetiza substante imunomodulatoare. Prezentarea antigenului este
treapta obligatorie care precede recunoasterea antigenelor proteice de
catre celulele T.
Orice celula care poarta pe suprafata ei molecule CMH poate sa
participe la elaborarea raspunsului imun. Celulele prezentatoare de
antigen au urmatoarele proprietati: preiau antigenele, le internalizeaza si
le prelucreaza; exprima moleculele CMH I si II; exprima moleculele de
aderenta care favorizeaza interactiunea cu limfocitele; produc molecule
stimulatoare ale cresterii si diferentierii limfocitelor T; elibereaza
citochine.
Cele mai importante celule accesorii pentru elaborarea
raspunsului imun sunt macrofagele. In vivo, macrofagul participa decisiv
la procesul de imunogeneza. Indiferent de calea de patrundere în
organism, antigenele sunt captate de celule accesorii, cel mai adesea,
de macrofag.
Cea mai mare parte a antigenelor circulante sunt eliminate înainte
de a declansa raspunsul imun, în primul rând de celulele Kupffer,
localizate pe fata luminala a capilarelor sinusoide din ficat. La nivelul
ficatului se elimina circa 90% din totalul antigenelor circulante (bacteriile
care strabat bariera mucoasei digestive, endotoxinele absorbite la
nivelul colonului, antigenele de origine alimentara).
Alte celule specializate, cu rol major în prezentarea antigenului
sunt celulele dendritice si limfocitele B.
Celulele dendritice fac parte dintr-o familie care cuprinde
urmatoarele tipuri de celule:
- celulele Langerhans, localizate în epiderm, dar si în
mucoase(orala, nazala, esofagiana, bronsica, în mucoasa traheii)
- celulele cu voal, din limfa aferenta
- celulele dendritice, din epiderm, din epiteliile mucoaselor, din
organele limfoide si din sânge
- celulele interdigitate, din aria paracorticala a ganglionilor limfatici.
Originea acestor celule nu este certa, dar se admite urmatoarea
filiatie: monocitul sanguin, celula Langerhans din epiderm, celula cu voal
din limfa aferenta ganglionului limfatic, celula dendritica din derm, din
organele limfoide si din sânge.
Celulele dendritice s-au izolat din organele limfoide si din sânge,
pe baza capacitatii lor de a adera de suport (ceea ce permite eliminarea
limfocitelor din amestec) si de a-si pierde aderenta dupa 24 de ore de
cultivare. Rolul lor în prezentarea antigenului este argumentat de faptul
ca stimuleaza intens reactia limfocitara mixta.
Celulele dendritice au rol foarte important pentru initierea
raspunsului imun. Sunt larg distribuite în tesuturile limfoide si nelimfoide
la toate speciile de mamifere studiate. Precursorii celulelor dendritice si
ai macrofagelor sunt localizati în maduva osoasa, iar monocitul este un
stadiu comun, înainte de diferentierea pe cele doua linii. Monocitul trece
în sânge, de unde se disemineaza în tesuturile nelimfoide (epiderm,
epiteliul tractului respirator, gastrointestinal, urogenital) si se diferentiaza
în celula dendritica. În tegument, celulele dendritice si celulele
Langerhans formeaza o retea ramificata în tot epidermul. Ele au
capacitati optime de captare si prelucrare a antigenelor, care patrund pe
cale tegumentara. Dupa maturare, favorizata de citochinele produse
local, migreaza din tesuturile nelimfoide, în tesuturile limfoide
secundare. Migrarea din epitelii are loc pe cale limfatica, pâna în
ganglionii limfatici regionali, iar cele din spatiile interstitiale migreaza pe
cale sanguina în splina. In timus, celulele dendritice prezinta complexele
CMH-peptide, timocitelor care îsi dobândesc competenta imunitara,
pentru inducerea tolerantei imune.
Celulele acestei familii nu au receptori pentru Fc si nici pentru C3,
dar exprima la un nivel ridicat, moleculele CMH I si II.
Celulele Langerhans reprezinta 2-8% din totalul celulelor
epidermice si formeaza o retea printre cheratinocitele straturilor
profunde. Ele reprezinta celulele dendritice imature si exprima nivele
mai mari de molecule CMH II. Sunt capabile sa preia antigenul exogen
prin intermediul moleculelor de suprafata, fiind celule prezentatoare de
antigen foarte eficiente. Celulele Langerhans pot sa prezinte antigenul
local, în epiderm, sau pot sa se mobilizeze, sa paraseasca stratul bazal
si sa migreze pe cale limfatica, pâna în ganglionii regionali. In timpul
migrarii, celulele au prelungiri membranare si se numesc celule cu voal.
In ganglionul limfatic, ele se distribuie în aria paracorticala(cortexul
profund) si devin celule dendritice si celule interdigitate (o varianta
morfologica cu prelungiri mai scurte), având rol esential în prezentarea
antigenelor si activarea limfocitelor T. Celulele Langerhans, celulele cu
voal si celulele interdigitate sunt stadii diferite ale liniei celulelor
dendritice.
Celulele acestei familii nu au proprietati fagocitare. Totusi, li se
atribuie un rol important în procesul prelucrarii antigenelor. Antigenele
ramân legate la nivelul membranei celulare si sunt prelucrate prin
intermediul ectoproteazelor pe care le secreta. Iradierea tegumentului
cu raze UV duce la disparitia celulelor Langerhans.
Limfocitul B este celula efectoare a RIMH, dar are si rolul de
captare si prezentare a antigenului specific. Eficienta sa în captarea
antigenului este maxima, deoarece receptorul imunoglobulinic leaga
specific epitopii corespunzatori chiar la concentratii foarte mici, de 1000
de ori mai mici decât cele necesare prezentarii sale de catre macrofag
sau de catre celula dendritica.
Limfocitul B recunoaste si prezinta numai antigenele moleculare
mici (peptide). Probabil ca proteinele mari nu le sunt accesibile. Exista
dovezi ca antigenul peptidic legat la suprafata limfocitului B, prin
intermediul receptorului imunoglobulinic specific, este endocitat,
prelucrat în compartimentul acid si prezentat în asociatie cu moleculele
CMH II, pentru a fi recunoscut de limfocitele T. Limfocitele B exprima
nivele relativ înalte ale moleculelor CMH II. Rolul lor de captare si
eventual, prelucrare a antigenului este semnificativ la contactul
secundar cu antigenul.
Cele mai importante celule, cu functia de captare si prelucrare a
antigenului sunt macrofagele si celulele dendritice.
Prima treapta a interactiunii antigenului exogen cu CPA
(macrofag, celula dendritica) este legarea nespecifica, necovalenta, cu
structuri nedeterminate ale suprafetei celulare. Antigenele din
complexele imune sunt recunoscute de CPA prin intermediul receptorilor
pentru Fc si C3.
Dupa ce a patruns în organism, antigenul este repede înglobat si
depozitat în interiorul macrofagului. Scoaterea antigenului din circulatie
are o semnificatie functionala deosebita, deoarece constituie un depozit
din care este eliberat treptat si stimuleaza imunogeneza. Antigenul liber
în organism poate sa induca una din cele doua stari defavorabile pentru
reactivitatea imunitara:
- poate fi eliminat prea rapid din organism, înainte de stimularea
raspunsului imun;
- dozele prea mari de antigen liber sunt defavorabile reactivitatii
imunitare, prin blocarea raspunsului limfocitelor.
Starea caracterizata prin incapacitatea de raspuns imun a
organismului se numeste paralizie imunologica. Este o stare de blocare
completa a reactivitatii imunitare prin “inundatie antigenica”.
Antigenele moleculare sau particulate cu o buna imunogenitate
sunt retinute partial în macrofag sub o forma rezistenta la degradare,
pentru perioade mai lungi de timp.
Macrofagele modifica imunogenitatea antigenelor: dupa legarea
de macrofag, cele slab imunogene devin mai imunogene, iar cele cu
imunogenitate ridicata, dupa legarea de macrofag îsi pierd partial
aceasta calitate.

Prelucrarea antigenelor
Prelucrarea antigenelor exogene este o etapa obligatorie
deoarece limfocitele T (Th si Tc) nu recunosc si nu preiau direct
informatia antigenica nativa. Limfocitele T recunosc numai informatia
antigenica prezentata pe suprafata CPA. Celulele accesorii ale
raspunsului imun prelucreaza antigenele moleculare mari si pe cele
particulate. Din punct de vedere biochimic, prelucrarea semnifica
deplierea, clivarea proteinelor si generarea peptidelor, ca rezultat al unei
proteolize partiale. Prelucrarea antigenului exogen de catre celulele
prezentatoare, parcurge urmatoarele etape: internalizarea antigenului în
veziculele membranare acide; proteoliza partiala; cuplarea cu
moleculele CMH; transportul la nivelul membranei plasmatice.
Gradul prelucrarii antigenului este dependent de natura sa.
Intervalul de prelucrare este de 45-60 minute. Durata s-a determinat prin
inactivarea metabolica a macrofagelor cu paraformaldehida, la diferite
intervale de timp dupa contactul cu antigenul.
Experientele cu antigen marcat au evidentiat ca în CPA, materialul
imunogen are doua destinatii: o parte este expusa pe suprafata celulei
si este recunoscuta de celulele T, iar o alta parte este sechestrata în
celula, de unde este eliminata activ în mediul extracelular si este
preluata de alte CPA.
Principalul mecanism degradativ care are loc în CPA este
proteoliza lizosomala. Concluzia a fost dedusa experimental: amoniacul
si cloroquina (substante lizosomotrope) se acumuleaza în lizosomi si
blocheaza activitatea enzimelor prin cresterea pH lizosomal.
Macrofagele astfel tratate sunt incapabile sa prezinte antigenele
proteice sau bacteriene. Cloroquina blocheaza numai etapa prelucrarii
antigenului, dar nu si recunoasterea sa de catre limfocitele T, deoarece
administrarea ei dupa o ora de la contactul macrofagelor cu antigenul, a
ramas fara efect. Cloroquina a blocat prezentarea antigenului de catre
celulele dendritice, desi ele nu sunt fagocitare in vitro si au un
echipament lizosomal putin dezvoltat. S-a dedus ca ele prelucreaza
antigenul la suprafata, prin intermediul ectoproteazelor membranare,
desi nu exista dovezi directe în acest sens.
Prezentarea antigenelor si asocierea cu moleculele CMH I nu este
sensibila la actiunea substantelor lizosomotrope alcalinizante.
Proteinazele cisteinice (functioneaza prin intermediari covalenti
enzima-substrat) sunt importante pentru prelucrarea antigenelor
proteice, asa cum s-a demonstrat cu antigene sintetice.
Proteoliza rapida si extensiva este cauza slabei imunogenitati a
unor antigene (sau chiar a absentei imunogenitatii). Unele antigene
sintetice (copolimerul L-acid glutamic-L-alanina) sunt mult mai
imunogene dupa inhibarea actiunii proteinazelor cisteinice.
Mecanismele moleculare ale prelucrarii antigenelor sunt putin
cunoscute. In macrofage se produce o digestie selectiva a antigenului ,
în urma careia o parte din epitopi se pastreaza, dar cea mai mare parte
a antigenului este complet degradata.
Complexitatea antigenului conditioneaza numarul de peptide cu rol
de epitopi, care deriva prin procesul de prelucrare si care pot fi legate
de moleculele CMH. Daca antigenul este o bacterie, numarul de epitopi
este nedeterminat si specificitatea lor antigenica este variabila, în functie
de complexitatea aparatului enzimatic hidrolitic al celulei care
prelucreaza antigenul.
Nu toate antigenele necesita proteoliza (fragmentarea) prealabila
recunoasterii de catre celulele T. Uneori este suficienta numai
denaturarea (deplierea) proteinelor pentru ca antigenul sa fie prezentat
de CPA, chiar tratate cu cloroquina.
Forma sub care limfocitele T recunosc antigenele, depinde atât de
natura CPA, dar în special de natura antigenului.
Majoritatea proteinelor sunt rapid endocitate si prelucrate, dar
unele sunt legate de membrana celulei si prezentate în stare nativa, fara
o prelucrare prealabila. Antigenele peptidice mici (insulina, angiotensina)
pot fi recunoscute în forma nativa, de unele subpopulatii de limfocite T,
în timp ce altele recunosc formele prelucrate ale acelorasi antigene.
Dimensiunea si configuratia spatiala a moleculei de antigen sunt
hotarâtoare în ceea ce priveste gradul prelucrarii sale, înainte de a fi
prezentat. De regula, moleculele mari necesita prelucrarea prealabila,
iar cele mici sunt prezentate în forma nativa.
Forma chimica a antigenului, dupa prelucrare, nu este cunoscuta
cu certitudine. Foarte probabil, este un polipeptid de dimensiuni mici
(9-20 aminoacizi).
Dupa alti autori, prelucrarea nu este necesara pentru ca antigenul
sa fie prezentat limfocitelor T, dar totdeauna este necesara conversia sa
la o forma care
sa-i permita interactiunea cu moleculele CMH II ale CPA si cu receptorii
limfocitelor T. Dovada este adusa de faptul ca liposomii cu molecule
CMH II inserate în stratul lipidic, la care s-au atasat o varietate de
antigene proteice native, stimuleaza clonele de limfocite T in vitro, în
absenta completa a CPA.
Epitopii antigenelor peptidice exogene sunt expusi la suprafata
CPA, în asociatie cu moleculele CMH clasa II, iar epitopii antigenelor de
origine endogena sunt prezentati în asociatie cu moleculele CMH clasa
I.

Rolul moleculelor CMH în prezentarea antigenelor

Raspunsul imun este rezultatul interactiunilor complexe între

celulele care prezinta antigenele si limfocitele T si B.
Prezentarea antigenelor este o etapa obligatorie a elaborarii
raspunsului imun, ce deriva din faptul ca limfocitele nu interactioneaza
direct cu antigenele în stare nativa, ci numai dupa ce acestea au fost
prelucrate si prezentate pe suprafata unei celule.
Moleculele CMH îndeplinesc functia de prezentare a antigenelor si
au un rol esential în declansarea raspunsului imun.
Pentru a deveni disponibili interactiunii cu receptorii de antigen ai
limfocitelor, epitopii sunt asociati intracelular, cu moleculele CMH I sau II
si sunt transportati la suprafata CPA ca fragmente peptidice sau ca
proteine intacte, în functie de natura si de marimea antigenului.
Fig. 56. Prelucrarea si prezentarea antigenului exogen, în asociatie cu moleculele CMH
II. Moleculele CMH II, cu catena invarianta, sunt asamblate în reticulul endoplasmic
(RE) si transportate prin reteaua Golgi, de unde sunt orientate spre vezicula
endosomala, care contine proteina degradata partial, derivata din antigenul exogen.
Degradarea catenei invariante, face posibila asocierea peptidului antigenic cu molecula
dimerica (DM). Complexul este transportat la suprafata celulei si este recunoscut de
limfocitele Th.
 Moleculele CMH I si II au capacitatea functionala de a lega si de a
expune pe suprafata celulei, un numar neli-mitat de peptide diferite.
Complexul format de mo-leculele CMH I sau II si epitopul peptidic este
recu-noscut de limfocitele T.
Nu se cunoaste modalitatea interactiunii dintre moleculele CMH si
epitopii antigenici. Ar putea fi o interactiune ferma sau moleculele CMH
au numai rolul de suport pentru epitopii antigenici.
Se accepta ideia unei ierarhii a epitopilor cu privire la ordinea
legarii competitive de moleculele CMH, dato-rita sensibilitatii
diferen-tiate la proteaze. Rezulta peptide cu afinitate diferita fata de
situsul de legare a moleculelor CMH. Astfel, exista epitopi dominanti,
care se asociaza cu mare probabilitate de moleculele CMH, epitopi
subdominanti, cu mai putine sanse de asociere cu moleculele CMH si
epitopi criptici, care se asociaza rareori în complexe cu moleculele CMH
si care nu devin accesibili limfocitelor T potential reactive.
Antigenele exogene sunt prezentate în asociatie cu moleculele
CMH II.

Moleculele CMH II leaga peptide derivate din proteinele exogene

endocitate de celule: proteine solubile, proteine ale capsidei virale,
proteine bacteriene sau proteine ale protozoarelor endocitate de celula.
In vitro, s-a demonstrat ca moleculele CMH II purificate, leaga suficient
de stabil o molecula peptidica, pentru a fi izolate împreuna prin
gel-filtrare.
Antigenele exogene sunt înglobate si prelucrate în fagolizosomii
celulelor prezentatoare de antigen (CPA). Moleculele CMH II se
sintetizeaza în reticulul endoplasmic granular si sunt modificate
post-traducere, în cisternele Golgi. Cele doua catene ale moleculei sunt
reunite prin catena invarianta. Asocierea este mentinuta pâna când
moleculele CMH II ajung în sistemul endocitar al celulei. In drumul lor
spre suprafata celulei, moleculele CMH II ajung prin fuziunea veziculei
transportoare, în compartimentul fagolizosomului ce contine antigenul
partial degradat. La acest nivel este eliminata catena invarianta ce
reuneste catenele a si b si care ocupa situsul de legare a antigenului.
Moleculele CMH II se asociaza cu peptidul antigenic de 13-25
aminoacizi. Complexul format este expus la nivelul membranei, unde
este recunoscut de limfocitele TCD 4. Situsul de legare al moleculei
CMH II este o cavitate formata prin b-plierea domeniilor a-1 si b-1,
delimitata de secventele a-helicale ale domeniilor a-1 si b-1. Complexul
format este recunoscut de limfocitele TCD 4.
Fig. 57. Reprezentarea schematica a asocierii moleculelor CMH II cu peptidul antigenic
(dupa Cresswell, 1994).
Moleculele CMH II au functia fundamentala de a stimula
elaborarea raspunsului imun specific fata de antigenele exogene, prin
intermediul limfocitelor TCD 4. Limfocitele TCD 4 secreta IL-2, IL-4, IL-5,
IFN g, cu efect stimulator fata de limfocitele Tc si B.
Asocierea unui peptid nonself cu moleculele CMH II semnifica
“cererea de ajutor” pentru eliminarea antigenului, materializat în
activarea limfocitelor TCD 4 si secretia de limfochine stimulatoare ale
raspunsului imun.
Moleculele CMH II au rol esential pentru stimularea raspunsului
imun, dar si pentru reglarea intensitatii sale. Interactiunea moleculelor
CMH II cu epitopii antigenici nu este specifica.
Deoarece moleculele CMH sunt polimorfe, exista diferente, uneori
importante, între organismele outbred ale unei specii de a raspunde la
un antigen. Astfel se explica diferentele individuale de sensibilitate fata
de un agent infectios. Un raspuns imun mai amplu, este generat de un
organism care expune mai multi epitopi antigenici diferiti, asociati cu
diferitele variante de molecule CMH II, comparativ cu un organism care
expune mai putine fragmente antigenice asociate cu 1 sau 2 tipuri de
molecule CMH II.
 Antigenele endogene sunt prezentate în asociatie cu moleculele
CMH I
Rolul moleculelor CMH în procesul recunoasterii antigenelor care
se sintetizeaza în interiorul celulei (proteine endogene), a fost
d e m o n s t r a t
de Zinckernagel si Doherty (1974), pentru antigenele virale, în
experiente de genul urmator:
- soarecii liniei inbred D au fost inoculati cu virusul coriomeningitei
limfocitare (cu specificitate antigenica A), pentru a stimula proliferarea
limfocitelor Tc fata de celulele infectate cu acest virus;
- culturile de fibroblaste de la embrionii liniei D se infecteaza cu
varianta antigenica A si respectiv B, iar fibroblastele liniei K se
infecteaza cu varianta antigenica A;
- limfocitele Tc ale organismelor liniei D, stimulate cu virusul A,
recunosc si lizeaza, in vitro, fibroblastele liniei D, infectate cu varianta
antigenica A, dar nu recunosc si nu lizeaza fibroblatele liniei D infectate
cu varianta antigenica B si nici fibroblastele liniei K, infectate cu varianta
antigenica A.
Concluzia a fost ca nucleoproteinele citosolice virale, sintetizate în
celula, pot deveni tinta celulelor Tc, dupa ce sunt expuse ca un peptid
prelucrat, în asociatie cu moleculele CMH I ale celulei infectate. Pe baza
acestei concluzii s-a stabilit principiul general ca proteinele intracelulare
(care nu sunt destinate membranei citoplasmatice), pot sa-si semnaleze
prezenta în raport cu celulele T, prin expunerea asociata cu moleculele
CMH I. Rezultatele au fost extrapolate si pentru categoria larga a
antigenelor exogene.
Fig. 58. Actiunea limfocitelor Tc este restrictiva în raport cu moleculele CMH I, deoarece
celula Tc recunoaste atât antigenul specific, cât si molecula CMH I. Amanunte în text.

Recunoasterea asociata a antigenelor cu moleculele CMH I sau II

are doua semnificatii majore:
- celulele sistemului imunitar interactioneaza cu proteinele proprii,
numai daca acestea sunt asociate cu un determinant antigenic nonself,
de origine virala, tumorala sau indus de agenti chimici;
- recunoasterea antigenului este conditionata de existenta
fenomenului de histocompatibilitate, adica celulele care prezinta
antigenul si cele care îl recunosc (limfocitele Tc si Th) trebuie sa poarte
molecule CMH identice, adica celulele care interactioneaza trebuie sa
apartina aceluiasi organism sau unor organisme genetic identice(ale
aceleiasi linii inbred). Acesta este fenomenul de restrictie (limitare) a
interactiunilor celulare prin moleculele CMH.
Moleculele CMH I au rolul de a lega si de a prezenta proteine self,
peptide derivate din catabolismul proteinelor citosolice, antigene
bacteriene sau ale parazitilor intracelulari, antigene virale sintetizate în
celula prin traducerea unui ARNm viral, antigene tumorale sau antigene
a caror sinteza a fost indusa de agenti chimici. Dupa asocierea cu
epitopi antigenici, moleculele CMH I devin tinta atacului limfocitelor
TCD8.
Limfocitele Tc sunt implicate, în primul rând, în recunoasterea si
eliminarea celulelor infectate cu virusuri sau a celor transformate malign.
Ambele tipuri de antigene sunt sintetizate în celula si sunt considerate
ca având origine endogena.
Evenimentele celulare al caror rezultat este prezentarea
peptidelor, se succed în urmatoarele trepte:
- catabolismul antigenului proteic (în citoplasma)
- transportul peptidului din citosol, în cisternele reticulului
endoplasmic
- asamblarea complexului format din peptid si molecule CMH I
- transportul complexului la suprafata celulei.
Antigenele endogene se asociaza cu moleculele CMH I, chiar în
cisternele reticulului endoplasmic granular. La acest nivel, moleculele
CMH II sunt inaccesibile asocierii cu epitopii antigenici, deoarece
catenele a si b sunt reunite prin catena invarianta.
Prezentarea antigenelor endogene, asociate cu moleculele CMH I
nu este sensibila la actiunea agentilor lizosomotropi alcalinizanti
(amoniac, cloroquina), dar este sensibila la derivatii peptidici(di- sau
tripeptide aldehidice) care inhiba proteasomul. Proteasomul este un
complex proteic multicatalitic, compus din mai multe subunitati inelare
suprapuse, asamblate într-o structura cilindrica, în care se produce
proteoliza moleculelor proteice citosolice conjugate cu ubicvitina.
Proteasomul este o structura care controleaza turn-overul proteinelor
citosolice, inclusiv al factorilor de transcriere si al ciclinelor. Ubicvitina
este un polipeptid mic, care este asociat pe cale enzimatica dependenta
de ATP, de lizina proteinelor citosolice. Legarea ubicvitinei produce
deplierea proteinei tinta si asigura recunoasterea de catre elementele
complexului proteasomic citosolic. Proteinele celulare modificate dupa
cuplarea cu ubiquitina, devin sensibile la proteoliza. Proteoliza are loc în
mediul apos al structurii cilindrice si este independenta de ATP. Astfel
sunt protejati constituientii celulari de degradarea necontrolata.
Peptidele rezultate în proteasom sunt foarte rapid degradate în
citoplasma. De aceea s-a presupus ca ele se asociaza cu proteinele
chaperone, cu rol protector si de orientare a peptidelor în lumenul
reticulului endoplasmic.

Fig. 59. Prelucrarea si prezentarea antigenului endogen, de catre moleculele CMH I.

Proteinele citosolice sunt degradate de complexul proteosomic, în peptide care sunt
transportate în reticulul endoplasmic (RE). La acest nivel, b-2 m induce diso-cierea
catenei H de proteina chaperone (calnexina). Se asambleaza molecula CMH I si se
asociaza cu peptidul antigenic. Complexul peptid-CMH I se elibereaza din asocierea cu
transportorul TAP, traverseaza cisternele Golgi si se exprima pe suprafata celulei, gata
sa fie recunoscut de RCT. Celulele deficiente în TAP1/2 nu elibereaza peptidele pentru
a se asocia cu moleculele clasa I si nu pot exercita efectul citotoxic asupra tintei (dupa
Roitt, 1997).

Fig. 60. Formarea complexului CMH I-peptid în cisternele RE.

Peptidele rezultate din prelucrarea antigenelor endogene sunt

transportate în reticulul endoplasmic, de o categorie de proteine
transportoare, denumite TAP (pro-teine transportoare asociate cu
prezentarea antigenului) care folosesc energia rezultata din hidroliza
ATP, pentru a transporta prin membrane diferite proteine, ioni,
antibiotice. Molecula TAP este un heterodimer, format din doua
subunitati (TAP 1 si TAP2). Fiecare subunitate are o regiune hidrofoba
N-terminala transmembranara si un domeniu C-terminal ce leaga ATP.
Moleculele TAP au capacitatea de a transloca peptidele prin mem-
brana RE.
Catenele moleculei CMH I se sintetizeaza separat pe cisternele
RE si odata cu traducerea sunt transportate în RE. Catena H, b-2 m si
peptidul se asambleaza într-un complex, chiar în cisternele RE sau în
compartimentul pregolgian. În cisternele Golgi, catena H este glicozilata,
iar complexul CMH I-peptid este ancorat în membrana si expus la
suprafata celulei. Moleculele CMH I leaga peptide mici, de 8-10
aminoacizi. Specificitatea de legare este larga. Molecule CMH I identice
leaga peptide diferite.
Liniile celulare care nu sintetizeaza b-2 m, nu exprima molecule
CMH I pe suprafata lor. Acesta este un exemplu al functiei de “control
de calitate” pe care îl are RE. Moleculele CMH pliate incorect nu sunt
transportate la nivelul membranei, ci ramân în cisternele RE si sunt
degradate. Absenta b-2 m determina plierea gresita si degradarea
catenei mari. Controlul de calitate este mediat de un set de proteine
chaperone, care se asociaza reversibil cu proteinele pliate incorect si
astfel permit “corectarea” greselii de pliere.
La nivel membranar, complexul molecular este recunoscut de
limfocitele Tc si rezultatul interactiunii este liza celulei tinta.
Moleculele CMH I nu disting între peptidele self si nonself.
Peptidele asociate cu moleculele CMH I au fost izolate, fractionate prin
HPLC (high-performance liquid chromatography) si secventiate. Fiecare
celula expune pe suprafat a, sute de peptide, cele mai multe fiind
proteine citosolice autologe.
Asocierea moleculei CMH I cu un peptid nonself pe suprafata
celulei, semnifica necesitatea distrugerii celulei tinta. Dovada în
favoarea acestei ipoteze este adusa de faptul ca, in vivo, situsul de
legare al moleculelor CMH I este ocupat de peptide self, adica
fragmente ale proteinelor proprii, pe care celulele le capteaza din spatiul
interstitial sau le produc în proteasom si le prezinta ca si pe cele
nonself.
Dupa disocierea peptidului, molecula CMH I “goala” expusa la
suprafata celulei, este instabila.
Faptul ca situsul de legare al moleculelor CMH I este ocupat de
peptide self, este în acord cu teoria supravegherii imune, conform
careia, celulele killer si limfocitele Tc controleaza permanent suprafata
celulelor organismului, pentru a detecta eventuala aparitie a antigenelor
tumorale sau virale. Celulele care exprima pe suprafata lor molecule
nonself, sunt eliminate prompt.
Deoarece celulele prelucreaza si prezinta continuu molecule
proprii, celulele sistemului imunitar sunt stimulate permanent.
Limfocitele controleaza calitatea moleculelor CMH I si detecteaza
celulele ce prezinta molecule alterate sau molecule nonself.
Indivizii umani deficienti ai moleculelor CMH I, nu par a avea o
incidenta crescuta a infectiilor virale severe, ceea ce sugereaza
existenta si a altor mecanisme de recunoastere a moleculelor nonself,
neasociate cu moleculele CMH I.
 Fig. 61. Reprezentarea schematica a moleculelor CD 4 si CD8.

Modelul recunoasterii antigenului de catre limfocitele T

Recunoasterea antigenului de catre limfocitele T este mediata în
primul rând, de receptorul de antigen (RCT). Secventele hipervariabile
ale lanturilor a si b formeaza regiunile determinante de
comple-mentaritate (RDC 1 si RDC 2). Buclele RDC 1 si RDC 2 ale
regiunilor variabile (V) a si b ale RCT, interactioneaza cu regiunea a
helicala a moleculei CMH, iar cele doua secvente RDC 3,
interactioneaza cu peptidul antigenic.
Interactiunea limfocitului cu celula prezentatoare de antigen este
mediata si de alte molecule.
Limfocitele Tc prezinta pe suprafata lor, markerul CD 8 si recunosc
antigenele asociate cu moleculele CMH I, iar limfocitele Th prezinta
markerul CD 4 si recunosc antigenele asociate cu moleculele CMH II.
Moleculele CD 4 si CD 8 sunt proteine membranare, monomorfe,
participante la recunoasterea complexelor CMH-peptide, de pe
suprafata celulelor tinta. Domeniile lor extracelulare, prin secventa
aminoacizilor, se aseamana cu domeniile imunoglobulinelor.
 Molecula CD 4 este monomerica si este pliata în 4 domenii
extracelulare, omologe cu ale moleculei de Ig, stabilizate prin punti S-S.
CD8 este o proteina dimerica, iar conformatia sa spatiala prezinta
un domeniu asemanator domeniului variabil al moleculei de
imunoglobulina.
În procesul recunoasterii antigenului, molecula CD 8 se asociaza
cu domeniul constant a-3, al moleculei CMH clasa I, iar molecula CD 4
se asociaza cu domeniile constante a-2 sau b-2 ale moleculei CMH
clasa II-a.
Moleculele CD 8 si CD 4 sunt importante nu numai pentru
orientarea limfocitelor spre tintele adecvate, dar au si rol în transducerea
semnalului, deoarece cozile lor citosolice leaga o tirozin-kinaza, cu rol
esential în transmiterea semnalului activator al limfocitului T.
Receptorul de antigen al limfocitelor T recunoaste fragmentele
peptidice complexate cu moleculele CMH I sau II. Pentru fiecare
organism, diversitatea moleculelor CMH este limitata, dar ele leaga o
larga varietate de peptide scurte (8-9 aminoacizi, pentru moleculele
CMH I si circa 14 aminoacizi, pentru moleculele CMH II). Desi nu este o
legare pe baza specificitatii, interactiunea peptidului antigenic cu
moleculele CMH este caracterizata de o afinitate
înalta, deoarece se stabileste cu gruparile NH 2 si COOH de la
extremitatea peptidului, restul secventei de aminoacizi ramânând
disponibili pentru interactiunea cu RCT.
Fig. 62. Diagrama domeniilor extracelulare ale moleculelor CMH clasa I (sus) si clasa II
(jos). Situsurile de legare ale celor doua clase de molecule au configuratii
tridimensionale asemanatoare si sunt ocupate de peptidul rezident self sau nonself
(dupa Roitt, 1993).

Deoarece moleculele CMH I si II leaga peptide scurte, epitopii

celulelor T sunt alcatuiti din secvente peptidice lineare, adica
configuratia epitopilor nu
este dependenta de conformatia proteinei native. Deoarece epitopii
recunoscuti de limfocitele T sunt peptide scurte, rezulta ca prelucrarea
proteolitica a antigenelor este o etapa obligatorie, care precede
interactiunea lor cu limfocitele T.
 Prezentarea antigenelor aso-ciate cu moleculele CD 1

Antigenele nepeptidice sunt prezentate celulelor T, prin alte

mecanisme. Moleculele CD 1 se aseamana structural cu moleculele
CMH I. Ele prezinta antigenele în asociatie cu domeniile hidrofobe, care
formeaza cavitati, capabile sa lege antigenele lipidice si glico-peptidice.
În aceasta asociatie, antigenele sunt recunoscute de limfocitele T. Se
cunosc 4 izo-forme distincte de molecule CD 1 (CD1a, -b, -c, -d),
codificate de 5 gene situate pe cromosomul 1. Prezentarea antigenelor
lipidice în asociatie cu moleculele CD 1 este sensibila la agentii de
acidificare a endosomului (cloroquina, concana-micina A). Probabil,
asocierea antigenelor lipidice cu cu CD 1 se produce în compartimentul
endo-somal acid.
Moleculele CD 1 sunt impor-tante pentru reactiile de aparare
anti-infectioasa, pentru ca ele prezinta antigenele de micobacterii (acidul
micolic, lipoarabinomananul), celulelor T.
Calea CD 1 de prezentare a antigenelor se aseamana cu caile de
prezentare a antigenelor peptidice în asociatie cu moleculele CMH I si II.
CD1 este asemanatoare din punct de vedere structural, cu moleculele
CMH I, dar asocierea cu antigenul are loc în endosomul lipidic.
Prezentarea antigenelor în asociatie cu moleculele CD 1 este
considerata ca o cale distincta.
Activarea limfocitelor T

Fig. 63. Moleculele CMH regleaza raspunsul imun. a. O celula T citotoxica (CD8)
recunoaste peptidul în asociatie cu o molecula CMH clasa I, pe suprafata
unei celule infectate cu un virus.
b. O celula T helper (CD4) recunoaste peptidul antigenic asociat cu o molecula CMH
clasa II, pe suprafata unei celule prezentatoare de antigen (CPA). Epitopii antigenici
sunt recunoscuti de RCT, dar la procesul recunoasterii participa si moleculele CD 8 si
respectiv CD4. CD8 recunoaste domeniul a-3 al moleculei CMH I, iar CD4 se leaga
de domeniile a-2-b-2 ale moleculei CMH II.

Cel putin trei molecule distincte sau complexe moleculare, fizic

independente, ale membranei au rol în transducerea eficienta a
semnalului activator al celulei T, fiecare fiind asociata cu o activitate
enzimatica relevanta:
- RCT a-b si complexul CD 3 (g-d-e). Partea invarianta a RCT este
asociata cu tirozin-chinaza p59 fyn;
- coreceptorii CD 4 sau CD 8, asociati cu tirozin-chinaza p56 lck ;
- CD45, cu activitate fosfatazica tirozin-specifica.
Limfocitele T mature cu RCT a-b sunt CD 4 sau CD 8. Celulele
TCD4 recunosc fragmentele peptidice legate de moleculele CMH II, iar
celulele TCD 8 recunosc fragmentele peptidice legate de moleculele
CMH I. Aceasta specificitate a condus la sugestia ca molecula CD 4
poate sa lege molecula CMH II, iar molecula CD 8 leaga molecula CMH
I, ambele având rol de coreceptori de antigen.
Fig. 64. a. Suprafamilia genelor care codifica imunoglobulinele si diferite alte molecule
cu rol în recunoasterea intercelulara. Toate aceste molecule au o structura
asemanatoare. Familia moleculelor multigenice, cu rol în recunoasterea antigenului
cuprinde imunoglobulinele, RCT, moleculele CMH I si II.
b. Familia moleculelor monogenice cuprinde molecula Thy (exprimata pe celulele T si
pe neuroni), receptorii de poli-Ig (transporta IgA prin epiteliul mucoaselor), N-CAM (o
molecula de aderenta a neuronilor), CD4, CD8, precum si alte proteine (o proteina
plasmatica umana, o proteina neurocitoplasmatica) (dupa Roitt, 1997).

Coreceptorii CD 4 si CD 8 sunt glicoproteine trans-membranare.

Fiecare este aso-ciata cu o molecula de tirozin-kinaza specifica celulei
T, p56 lck . In procesul activarii celulei T de catre antigen, coreceptorul
trebuie sa se lege de aceiasi molecula CMH ca si RCT, pentru
transducerea optima a semnalului. Inter-actiunea faciliteaza
transmi-terea semnalului activator cu o eficienta de pâna la 300 de ori
mai mare.
CD4 si CD 8 sunt mem-bre ale suprafamiliei imuno-globulinelor.
Desi ambele au rol de coreceptori si se asociaza cu aceiasi
tirozin-kinaza (p56 lck ), nu au omologie structurala.
Studiile de cristalografie cu raze X au aratat ca domeniul extern al
moleculei CD 4 for-meaza o protruzie pe fata laterala a moleculei,
implicata în legarea moleculei CMH II.
Molecula CD 8 este formata din doua catene diferite ( a si b) si are
un singur domeniu de omologie cu molecula de Ig, la capatul amino.
Acesta este urmat de o secventa cu configuratie nedefinita si cuprinde
resturile de cisteina care permit legarea moleculelor în dimeri functionali.
Molecula CD 8 are rol de coreceptor, participând la recunoasterea
antigenului, prin asocierea cu domeniul a-3 al moleculei CMH I.

Fig. 65. Diferite aranjamente ale RCT si ale co-receptorilor sai sunt determinate de
izoformele lui CD 45 exprimate pe celula T. Pe celulele neangajate, CD 4, CD45 si RCT
migreaza independent pe suprafata celulei. Pe celulele T de memorie, cele trei molecule
sunt asociate. Pe celulele Th2 clonate, o izoforma de CD 45 cu gr. mol mica, se leaga de
CD4, dar acest complex nu se asociaza cu RCT. Activarea optima a celulei are loc în
cazul în care cele trei molecule sunt asociate strâns pe suprafata limfocitului (dupa
Janeway, 1997).
 Coreceptorii se asociaza fizic cu RCT în timpul activarii celulei T.
Molecula CD 45 este o fosfataza transmembranara
tirozin-specifica. Este un antigen leucocitar, prezent pe toate celulele de
origine hematopoietica, alcatuit dintr-un domeniu extern variabil si un
domeniu citoplasmatic constant ce consta din doua subdomenii cu
activitate fosfatazica tirozin-specifica.
CD45 prezinta mai multe izoforme, care variaza cu tipul celular.
Varia-bilitatea rezulta din clivarea alternativa a ARNm. Celulele T îsi
schimba izoforma de CD 45 în timpul activarii si dupa activare. Pe
limfocitele T neangajate, izoformele de CD 45 sunt toate cu greutate
moleculara mare, iar celulele T activate sau de memorie exprima o
varianta a CD 45 cu greutate moleculara mica.
Izoformele distincte se asociaza în mod diferit cu celelalte
componente ale complexului la celulele neangajate si la cele de
memorie, modificând eficienta transmiterii semnalului de activare.
Limfocitele TCD 4 recunosc com-plexul molecular CMH II-epitop,
expus la suprafata celulei prezentatoare de antigen (CPA) si se
activeaza. Limfocitul activat secreta IL-2, o interleuchina esentiala
pentru expansiunea clonala a limfocitelor TCD 4 si amplificarea
raspunsului imun. Amplificarea raspunsului imun parcurge mai multe
etape:

Fig. 66. Mecanismul activarii celulei T.

- dupa legarea limfocitului TCD 4 de CPA, ultima produce IL-1;

- stimuleaza limfocitul TCD 4 sa produca IL-2. IL-2 actioneaza
stimulator asupra celulelor care o produc (bucla autocrina) si asupra
limfocitelor învecinate, care au aceiasi specificitate a receptorului de
antigen (actiune paracrina), efectul fiind exprimarea intensa a
receptorilor pentru IL-2 pe suprafata limfocitelor stimulate;
- limfocitele TCD 4 activate de IL-2 prolifereaza si genereaza o
populatie de celule imunoreactive, Th1 si Th2, care la rândul lor, prin
intermediul interleuchinelor pe care le secreta, au efecte activatoare
asupra compartimentului imunitatii celulare sau stimuleaza activarea si
proliferarea limfocitelor B specifice, în functie de natura antigenului.

Fig. 67. Amplificarea raspunsului imun.

Pentru ca epitopii sa fie recunoscuti, moleculele CMH trebuie sa

expuna simultan pe suprafata celulei, un numar mare de peptide
nonself, pentru un interval suficient, astfel încât sa permita limfocitelor T
sa controleze calitatea moleculelor CMH ale fiecarei celule.
Timpul de generatie al unei celule T, dupa stimularea antigenica
poate fi de 4,5 ore, adica într-o saptamâna, dintr-o singura celula T pot
sa rezulte 10 12 celule, ceea ce ar însemna dublarea numarului de
limfocite T în organism. O proteina de dimensiuni medii, cu 2-10 epitopi,
poate fi recunoscuta de 10-1000 celule neangajate, în functie de
capacitatea moleculelor CMH de a prezenta epitopii peptidici.
Consecutiv unei infectii virale, numarul celulelor CD 8 cu specificitate
fata de antigenele virale, la soarece poate sa creasca de 10 ori.
Durata de viata a limfocitelor T este greu de evaluat, dar moartea
lor prin apoptoza este declansata de IL-2 si de antigen. Dupa stimularea
ciclului celular sub actiunea antigenului, limfocitele T devin foarte
sensibile la apoptoza. Proliferarea celulelor T este stimulata dupa ce
IL-2 se fixeaza pe receptorul specific. Dupa unul sau câteva cicluri,
limfocitele T în faza G 1 sau S, devin foarte sensibile la apoptoza. Asa se
explica moartea hibridoamelor T ca raspuns la legarea încrucisata a
RCT.
Apoptoza celulelor T este declansata în doua situatii: sub actiunea
stimulatoare a antigenului si în absenta limfochinelor.
Raspunsul celulelor T la antigen se desfasoara în doua faze, cu
evenimente moleculare distincte: faza de activare si cea de proliferare.
Faza de activare consta în inducerea genelor pentru sinteza IL-2
si a receptorului de mare afinitate pentru IL-2. In aceasta faza, apoptoza
este practic absenta. Faza de proliferare a limfocitelor T este initiata de
fixarea IL-2 pe receptorul sau. Dupa ce celulele T au parcurs unul sau
câteva cicluri celulare si intra în faza G 1 sau S, devin foarte sensibile la
apoptoza. Factorul esential al apoptozei este IL-2.
Conceptul controlului feed-back al intensitatii raspunsului imun
prin fenomenul apoptozei (reglarea propriocida) s-a nascut din nevoia
de a explica acest nou rol al IL-2, care contrasteaza cu proprietatile sale
proliferative. Teoria afirma ca IL-2 confera celulelor T, sensibilitate la
apoptoza. Gradul stimularii antigenice determina inducerea apoptozei.
Dupa încetarea stimularii antigenice, sinteza IL-2 si a receptorului sau
scade. In absenta IL-2, cu rol trofic pentru limfocitele T, se initiaza
apoptoza pasiva. Invers, daca celulele T intrate în ciclul diviziunii sunt
intens stimulate de antigen, se produce apoptoza activa (indusa de
antigen).
Apoptoza pasiva diminua expansiunea populatiei celulelor T, si o
adapteaza la intensitatea unui raspuns fiziologic. Apoptoza activa este
indusa numai de activarea RCT. Ca rezultat al acestor doua forme de
apoptoza, raspunsul feed-back elimina celulele T daca antigenul si IL-2
sunt în exces sau în deficit.
O parte a celulelor T poate sa scape mortii apoptotice pasive sau
active si sa devina limfocite T de memorie, cu viata lunga.

Activarea limfocitelor B
Spre deosebire de limfocitele T care recunosc numai antigenul
modificat, prelucrat si prezentat în asociatie cu moleculele CMH,
limfocitele B recunosc atât forma prelucrata cât si forma nativa,
nemodificata a antigenului solubil.
Contactul limfocitelor B cu un antigen timo-dependent,
declanseaza diferentierea limfocitelor B pe doua cai:
- calea extrafoliculara, rezultatul fiind sinteza timpurie a
anticorpilor
- calea centrilor germinativi, care duce la memorie imunologica si
genereaza plasmocite.
În splina, în absenta cooperarii cu limfocitele Th, consecinta este
lipsa de raspuns imun (anergia). Daca are loc cooperarea T-B, se
formeaza focare proliferative oligoclonale. Din focare, unele limfocite B
migreaza în centrul germinativ si dobândesc memoria imunitara.
Limfocitele B recunosc direct antigenele timo-independente si se
activeaza fara sa necesite cooperarea limfocitelor T.
Dupa activare într-un centru germinativ, de catre un antigen
T-independent sau dupa interactiuni cu celule Th, celulele B mici în
repaus sunt convertite la limfoblaste mari si ulterior acestea evolueaza
fie spre plasmocite producatoare de anticorpi, fie se diferentiaza în
celule mici de memorie. Procesul de activare în centrul germinativ este
însotit de generarea mutatiilor în regiunea V si comutarea de la IgM, la
IgG, IgA sau IgE. Mutatiile maresc diversitatea situsurilor de legare a
antigenului. Daca mutatia produce un situs nefunctional, celula
activeaza programul mortii genetice (apoptoza). Aceste modalitati de
diferentiere sunt influentate de semnale co-stimulatoare si de citochine
(IL-2, 4, 6, 10, TGFB).
Limfocitul B leaga specific antigenul în configuratia nativa, prin
intermediul receptorului imunoglobulinic de membrana si probabil îl
încorporeaza sub forma complexului antigen-anticorp. Asa se explica
faptul ca anticorpii specifici fata de proteinele native recunosc epitopi
conformationali discontinui, alcatuiti din aminoacizi, care în secventa
primara sunt localizati la distanta, dar în molecula pliata ajung în
proximitate. De aceea, limfocitele B sunt foarte eficiente în procesul
captarii, prelucrarii si prezentarii unui antigen injectat în doza foarte mica
(de 1 000 de ori mai mica decât doza necesara prezentarii aceluiasi
antigen de catre macrofage sau de catre celulele dendritice). Antigenele
care stimuleaza receptorii celulelor B sunt diverse: proteine,
polizaharide, lipide, molecule mici(arsenat, trinitrofenol).
Importanta limfocitelor B ca prezentatoare de antigen este redusa
în cursul raspunsului imun primar, dar devin foarte importante în cursul
raspunsului imun secundar, în special în cazul în care doza stimulanta
de antigen este foarte mica.
În cursul stimularii antigenice secundare, limfocitele B de
memorie, a caror populatie este numeroasa, înglobeaza specific
antigenul prin intermediul receptorilor imunoglobulinici (endocitoza
mediata de receptori sau prin pinocitoza nespecifica).
Soarta antigenului recunoscut specific de limfocitele B nu este
cunoscuta. Antigenul ar ramâne în compartimentul vezicular si nu ar fi
amestecat cu proteinele citoplasmatice. Proteinele internalizate, probabil
sunt prelucrate de proteazele lizosomale si se elibereaza fragmentele
peptidice care se asociaza cu moleculele CMH II. Complexele
peptid-molecule CMH II sunt transportate la suprafata celulelor B, unde
interactioneaza cu RCT specific al celulelor Th. Interactiunea
peptid-RCT, determina eliberarea citochinelor din limfocitul Th, la rândul
lor, cu rol stimulator asupra proliferarii si maturarii celulelor B. Pe de alta
parte, antigenul nativ, fara sa fie internalizat si prelucrat, ar putea
declansa stimularea limfocitelor B de memorie. Din aceasta cauza,
raspunsul imun va fi specific fata de epitopii conformationali ai moleculei
native, în configuratia sa spatiala.
Limfocitele B recunosc si leaga specific, polipeptide mici si mijlocii.
Moleculele proteice mari si antigenele corpusculare sunt înglobate si
prelucrate de macrofage si de celulele dendritice, iar epitopii lor sunt
expusi în asociatie cu moleculele CMH II, fiind recunoscuti de limfocitele
T si B.
Mecanismul molecular al activarii limfocitelor B este greu de
studiat, datorita faptului ca proportia limfocitelor stimulate de antigenul
specific este mica, chiar si dupa stimularea secundara. Din acest motiv,
activarea limfocitelor s-a explicat prin extrapolarea rezultatelor obtinute
dupa activarea policlonala nespecifica, in vitro, consecutiva legarii
moleculelor de lectine, cu efect mitogen asupra limfocitelor B. Receptorii
de lectine ai limfocitelor B nu s-au identificat.
A II-a metoda de studiu a mecanismului activarii limfocitelor B a
constat în utilizarea anticorpilor cu specificitate fata de Ig de membrana,
marcati cu fluorocromi. Astfel s-a evidentiat ca moleculele
imunoglobulinice ale suprafetei limfocitului B, cu rol de receptor de
antigen, prezinta un grad ridicat de mobilitate. Dupa cuplarea cu
anticorpii specifici (sau cu antigenul bivalent specific), moleculele
imunoglobulinice membranare se grupeaza în zone discontinui (“petice”)
si ulterior conflueaza într-o zona delimitata a membranei, denumita
“boneta”. Acesta este fenomenul de “capping” (bonetare). Moleculele
receptoare de antigen astfel grupate, sunt eliberate în mediul
extracelular sau sunt endocitate. Legarea încrucisata a moleculelor de
suprafata, declanseaza activarea limfocitului B.
Receptorul limfocitelor B este evaluat la 10 8-109 specificitati de
legare. Datorita numarului foarte mare de specificitati de legare
antigenica a limfocitelor B, organismul prezinta o mare diversitate de
imunoglobuline serice (10000000 tipuri diferite), adica un numar de
1000 de ori mai mare decât numarul proteinelor structurale, enzimatice
si hormonale din organism.
 Antigenele timo-independente par sa activeze limfocitul B, prin
acelasi mecanism. Ele au epitopi repetitivi care leaga simultan mai multi
receptori de antigen ai membranei limfocitului B. Puntile moleculare
între receptorii de antigen, declanseaza semnalul activator al limfocitului,
materializat în proliferarea si diferentierea sa.

Fig. 68. Activarea limfocitului B, dupa legarea unui antigen cu epitopi repetitivi.

Stimularea nespecifica a limfocitelor B

Proliferarea limfocitelor B este indusa nu numai de antigenul

specific si de superantigene, ci de orice ligand care leaga încrucisat
receptorii de antigen si formeaza punti intermoleculare. Legarea
încrucisata a imunoglobulinelor de suprafata (probabil nu numai a lor, ci
si a altor molecule membranare) declanseaza semnalul pentru
proliferare, dar nu si pentru diferentierea lor în plasmocite.
Stimularea limfocitului B este, uneori, rezultatul activarii
receptorilor membranari neimunoglobulinici, sub actiunea diferitelor
mitogene. Mitogenele sunt antigene timo-independente. Cele mai
cunoscute mitogene sunt lectinele * din semintele plantelor. Din punct de
vedere chimic, mitogenele sunt glicoproteine cu specificitate de legare
pentru glucidele de pe suprafata celulelor.
Lectinele sunt produse de toate organismele, dar unele tipuri de
celule produc cantitati mari de lectine.
Având o distributie ubicvitara, lectinele îndeplinesc functii
biologice importante, fiind molecule de recunoastere în diferite procese
biologice:
- eliminarea glicoproteinelor din circulatie
- aderenta agentilor infectiosi de celulele gazda sensibile
- recrutarea leucocitelor la situsul inflamator
- medierea interactiunilor celulelor imunitare.
 Lectinele cele mai studiate sunt cele din plantele leguminoase:
Con A, PHA, lectinele de soia (SBA) si din arahide (PNA). Ca model de
structura, toate lectinele leguminoaselor sunt formate din 2 sau 4
subunitati identice sau aproape identice de 25-30 kD fiecare, toate
având aceiasi specificitate de legare a glucidului.
Lectinele se clasifica într-un numar mic de grupe de specificitate,
în functie de monozaharidul pentru care ele manifesta cea mai înalta
afinitate de legare (manoza, galactoza, N-acetilglucozamina, L-fucoza si

acidul N-acetilneuraminic). Unele lectine leaga slab monozaharidul, dar

interactioneaza cu oligozaharidele(di-, tri- si tetrazaharidele). De
exemplu, selectinele leaga numai oligozaharidele.
Lectinele se combina cu glucidele printr-o retea de legaturi de H si
interactiuni hidrofobe.
Lectinele au constituit instrumentul major pentru studiul
mecanismelor stimularii mitogenice a limfocitelor.
În prezenta unei lectine mitogene, in vitro, o larga varietate de
celule tinta neînrudite antigenic, sunt lizate de celulele Tc, fenomen
cunoscut sub denumirea de citotoxicitate dependenta de lectina(prin
analogie cu fenomenul ADCC).
Liza celulelor tumorale de catre macrofage, dependednta de
lectine, este o alta forma de citotoxicitate. Unele lectine sunt toxice
pentru celulele mamiferelor, in vivo si in vitro.
Functia majora a lectinelor este cea de recunoastere celulara. De
exemplu, hemaglutinina peplosului viral este lectina specifica pentru
a c i d u l
N-acetil neuraminic, iar lectinele suprafetei bacteriene mediaza legarea
celor patogene de celulele gazda, o treapta esentiala pentru initierea
procesului infectios. Haptenele inhibitoare ale lectinelor bacteriene
protejeaza fata de infectia experimentala cu bacteriile care exprima
lectina, furnizând baza dezvoltarii terapiei anti-adezine a infectiilor
bacteriene.
Unele lectine ale suprafetei celulei bacteriene mediaza legarea
specifica de fagocitele (PMN, macrofage) umane si de soarece, în
absenta opsoninelor, rezultatul fiind fagocitoza, ingestia si digestia
bacteriilor. Procesul s-a denumit lectino-fagocitoza.
La nevertebrate, se crede ca lectinele de pe suprafata hemocitelor
sunt molecule de recunoastere a moleculelor nonself.
Lectinele cu functie endocitara sunt receptori legati de membrana
cu diferite specificitati si par a avea rol în clearance-ul glicoproteinelor si
chiar al celulelor (eritrocite îmbatrânite, bacterii) din circulatie.
Interactiunile adezive mediate de glucidele de suprafata si de
selectine, controleaza traficul leucocitelor spre situsurile inflamatorii si
migrarea (homing) a limfocitelor în organele limfoide specifice.
Raspunsul limfocitelor B la lectine este policlonal, deoarece sunt
activate limfocitele cu specificitati multiple de legare a antigenului. In
vitro, la concentratii mari, unele mitogene activeaza toate clonele de
limfocite B, inclusiv pe cele de memorie, independent de specificitatea
lor antigenica. La concentratii mici, mitogenele pot produce chiar
activarea specifica a limfocitelor B. Receptorii de mitogene nu se
cunosc, dar sunt diferiti de receptorii imunoglobulinici pentru antigene.
Limfocitele T sunt stimulate policlonal de PHA, Con A, iar PWM
(pokeweed mitogen) stimuleaza celulele T si B.
Alti activatori policlonali ai limfocitelor B si ai diferentierii lor la
plasmocite sunt virusul Epstein-Barr, concentratiile mari de endotoxine
ale bacteriilor Gram negative, polizaharidul de Str. pneumoniae, ficolul,
polimerii D-aminoacizilor, polivinil-pirolidona. Toate aceste antigene
persista îndelung în organism, pe suprafata macrofagelor din sinusul
subcapsular al ganglionilor limfatici si în zona splenica marginala. Ele
leaga încrucisat receptorii imunoglobulinici ai limfocitelor B.
Celulele B ale noilor nascuti nu raspund bine la antigenele
timo-independente, ceea ce are consecinte importante pentru eficienta
vaccinurilor polizaharidice la copiii mici.
Semnificatia fiziologica a activarii policlonale nu este clara. Dupa
activarea nespecifica policlonala, se sintetizeaza anticorpi a caror
specificitate nu este totdeauna complementara antigenului inductor. De
exemplu, limfocitele B stimulate de virusul Epstein-Barr sintetizeaza
anticorpi care se combina cu fosforil-colina, o molecula absenta în
structura virionilor, dar prezenta în peretele celular de Str. pneumoniae.
Activarea policlonala a limfocitelor B este importanta în fazele timpurii
ale infectiei, dar are si posibile consecinte negative ce constau în
inducerea variatelor fenomene autoimune.

Cooperari celulare în elaborarea raspunsului imun

De cele mai multe ori, sinteza anticorpilor dupa stimularea
antigenica, este rezultatul interactiunilor stimulatoare ale limfocitelor B
conventionale (B 2), cu limfocitele Th. Un antigen macromolecular poate
fi considerat ca un complex format din carrier si determinanti haptenici
(epitopi), recunoscuti de limfocitele Th si B.
Antigenele care pentru stimularea raspunsului imun necesita
cooperarea celor doua populatii de limfocite, apartin grupului larg al
antigenelor timo-dependente. Ele sunt reprezentate de proteinele
heterologe, de polipeptidele sintetice, de hematiile heterologe, de
flagelina monomera etc. Cele mai multe antigene moleculare, în special
de natura proteica sunt timo-dependente.
Cooperari celulare T-B-macrofag. Pentru declansarea raspunsului
imun, antigenele timo-dependente necesita cooperarea limfocitelor Th,
cooperare supusa restrictiei moleculelor CMH. Aceste antigene se
comporta ca univalente, în raport cu specificitatea antigenica a fiecarui
determinant si de aceea, în absenta cooperarii celulare, ele sunt
ineficiente în stimularea raspunsului imun. Pe de alta parte, antigenele
timo-dependente pot fi prea repede degradate de celulele fagocitare. Nu
au activitate mitogenica, iar daca se leaga de receptorii limfocitelor B,
aceste antigene se comporta ca haptene si nu declanseaza
diferentierea celulelor B.
De cele mai multe ori, limfocitele cooperante Th si B recunosc
epitopi diferiti ai aceleiasi molecule de antigen solubil nativ, neprelucrat,
dar expus pe suprafata limfocitului B. Limfocitele B recunosc epitopi
conformationali ai antigenelor proteice mici, iar limfocitele Th recunosc
epitopi secventiali, de 10-20 aminoacizi. Cele doua celule cooperante
adera una de alta. Dupa ce recunoaste antigenul, celula Th activata
secreta IL-2 în spatiul intercelular îngust, cu rol declansator al stimularii
limfocitului B. Clona de limfocite B, cu receptori specifici pentru epitopul
antigenic, prolifereaza. Astfel, se produce fenomenul expansiunii
clonale.
Limfocitele Th si B coopereaza si în cazul în care recunosc epitopi
diferiti ai unui antigen, asociati cu moleculele CMH II, pe suprafata unei
CPA.
Majoritatea antigenelor solubile si toate antigenele corpusculare
sunt captate si prelucrate de macrofage si de celulele dendritice si sunt
prezentate în asociatie cu moleculele CMH II. Epitopii acestor antigene,
de cele mai multe ori cu specificitate diferita, sunt recunoscuti de
limfocitele B si Th. Limfocitele Th se activeaza si elibereaza IL-2 cu
efect stimulator asupra limfocitului B, care prolifereaza si se diferentiaza
pâna la celula cap de serie – plasmocitul – ce sintetizeaza si secreta
anticorpi specifici fata de epitopul stimulator al limfocitului B.

Activarea limfocitelor B, indusa de antigenele timo-independente

Antigenele timo-independente se numesc astfel, deoarece
declanseaza raspunsul imun prin activarea directa a limfocitelor B, fara
sa necesite cooperarea limfocitelor Th. Antigenele timo-independente
sunt molecule mari, neproteice: polizaharidul capsular de
Streptococcus, ficolul (polimer de sucroza), dextran-sulfatul, LPS ale
bacteriilor Gram negative, levanii (polimeri de fructoza),
polivinil-pirolidona.
Antigenele timo-independente au trei proprietati comune:
- au secvente repetitive în structura lor chimica. Aceasta conditie
nu este suficienta si nici definitorie pentru calitatea de antigen
timo-independednt, deoarece polimerii sintetici ai L-aminoacizilor, au
secvente repetitive, dar sunt antigene timo-dependente;
- au o structura tridimensionala care favorizeaza interactiunea
directa cu receptorii de antigen ai limfocitelor B;
- sunt molecule rezistente la actiunea enzimelor degradative si
persista îndelung în organism.
Limfocitele T nu coopereaza la elaborarea raspunsului imun indus
de antigenele polizaharidice, deoarece acestea sunt rezistente la
procesele degradative si nu furnizeaza oligozaharide care sa se poata
asocia cu moleculele CMH II. Fragmentele moleculare eventual
rezultate din procese degradative, se leaga cu afinitate mica de proteine
si nu se asociaza cu moleculele CMH II.
Cele doua categorii functionale de antigene nu sunt strict
delimitate în ceea ce priveste mecanismul activarii raspunsului imun.
Dupa degradarea structurilor repetitive, antigenele timo-independente
devin timo-dependente. De exemplu, glucagonul(antigen
timo-dependent), dupa clivare cu tripsina, elibereaza doi determinanti
antigenici: unul corespunzator capatului N-terminal, timo-independent si
cel corespunzator capatului C-terminal, timo-dependent(stimulator al
limfocitelor Th).

Activarea limfocitelor B 1

Limfocitele B 1 par sa fie stimulate si sa produca anticorpi dupa un

mecanism independent de celulele T. Aceste celule au nivele înalte de
IgM pe suprafata lor, apar timpuriu în ontogenie si migreaza
predominant în cavitatile peritoneala si pleurala , au capacitate de
reînoire si manifesta diferite specificitati de legare a epitopilor antigenici.
Celulele B 1 recunosc antigenele bacteriene comune (fosforil-colina), Ig,
ADN, proteinele membranare eritrocitare.
Spectrul reactivitatii nu este limitat la molecule nonself, ci se
manifesta si fata de molecule proprii: hormoni (insulina, tiroglobulina),
constituienti celulari (ADN, miozina, tubulina, fosfolipide, fragmentul Fc
al IgG autolog). Sinteza auto-anticorpilor de catre celulele B 1 este
argumentata de faptul ca expansiunea neoplazica a acestor celule (ca
în leucemia limfocitara cronica) este adeseori asociata cu simptomele
autoimune.
 Celulele B 1 au un rol important în imunitatea înascuta, deoarece
secreta cantitati mari de anticorpi naturali (IgM) fara expunerea la
antigenele din mediu si fara imunizare.
Celulele B 1 au o contributie foarte importanta la raspunsul imun al
mucoaselor. Multe plasmocite din structurile limfoide ale intestinului,
producatoare de IgA, deriva din celulele peritoneale B 1, sugerând
migrarea limfocitelor între cavitatea peritoneala si GALT. IgA sintetizat
fata de antigenele peretelui bacteriilor din lumenul intestinal, este
secretat în special de celulele B 1. sIgA produs de celulele B 1 are rol
important în protectia suprafetei mucoaselor, împiedicând penetrarea
sistemica a bacteriilor microbiotei intestinale. Sinteza sIgA nu necesita
celulele Th si nici structuri foliculare organizate (placi Peyer si centri
germinali).
Un alt situs strategic de aparare antimicrobiana este zona
marginala a splinei, localizata la jonctiunea pulpei albe si rosii. Ea
contine macrofage, celule dendritice, celule B si este prima linie de
aparare fata de agentii patogeni veniti pe cale sanguina. Celulele B din
zona marginala se deosebesc fenotipic de alte limfocite splenice prin
prezenta mai bine exprimata, a receptorilor pentru complement si pentru
IgM. Ca si celulele B 1 peritoneale, celulele zonei marginale sunt foarte
sensibile la stimularea cu LPS, care induce diferentierea lor rapida în
plasmocite. Stimularea lor este independenta de celulele Th.

Efectele stimularii antigenice asupra tesutului limfoid secundar

Antigenul injectat intravenos este captat preferential de
macrofagele din zona marginala a splinei. Antigenele care strabat
mucoasa intestinala sunt captate de celulele M ale domului placii Peyer.
Ele sunt transportate la limfocitele T si B din ariile placii. Evenimente
asemanatoare au loc în tesutul limfoid asociat bronhiilor.
Antigenul injectat subcutan sau intradermic este transportat în
ganglionii limfatici locali, fie în stare libera cu fluxul limfatic, fie legat pe
suprafata celulelor specializate(celulele Langerhans parasesc epiderma
prin vasele limfatice eferente, devin celule cu voal si dupa ce ajung în
ganglionul limfatic migreaza în aria celulelor T si devin celule
interdigitate).
Limfocitele mature recirculante vin în contact cu CPA, se
activeaza si formeaza centrii germinativi.
Într-un ganglion limfatic se disting 4 faze ale reactivitatii celulare.
1) In primele ore dupa stimularea antigenica se produce o reactie
inflamatorie locala, cu o crestere a fluxului sanguin de circa 25 de ori.
Se intensifica traficul limfocitar spre ganglionii regionali. Concomitent se
produce obturarea caii de iesire a limfocitelor din ganglion, dar rata
curgerii limfei nu se modifica. Sub actiunea unor factori locali
(prostaglandine, factori de aderenta) se mareste gradul de aderenta
limfocitelor si astfel în ganglioni se formeaza un “dop” limfocitar.
2) Dupa 1-2 zile se intensifica iesirea limfocitelor ganglionare în
fluxul limfatic eferent. In ganglion sunt retinute limfocitele care au
recunoscut specific antigenul.
3) În cea de a III-a si a IV-a zi dupa stimularea antigenica se
intensifica proliferarea limfocitelor activate si în limfa eferenta apar
limfoblaste. Acestea au proprietati specifice de homing: vor migra în alti
ganglioni si în noile sedii se diferentiaza în celule care sintetizeaza
anticorpi (plasmocite).
4) Dupa cea de a IV-a zi diminua generarea blastelor. Din celulele
stimulate rezulta celule de memorie care trec în sânge si devin
circulante.
Stimularea cu antigene timo-dependente este însotita de
formarea centrilor germinativi. In centrii germinativi, limfocitele B
proliferante se gasesc în asociatie cu limfocitele Th.

Dinamica raspunsului imun

mediat humoral
În serul normal, cantitatea totala de imunoglobuline este de 10
mg/ml (circa 5 x 10 16 molecule).
Înainte de imunizare, anticorpii serici specifici fata de un antigen
dat, sunt sub nivelul detectabil prin metodele clasice.
Raspusul imun generat dupa contactul primar al organismului cu
antigenul constituie raspunsul imun primar, în a carui dinamica se
disting trei faze:
- faza de latenta
- faza de crestere a titrului anticorpilor
- faza de scadere a titrului anticorpilor serici.
Faza de latenta este intervalul cuprins între momentul stimularii
antigenice si începutul cresterii titrului anticorpilor serici. Durata sa este
foarte variabila în functie de natura antigenului (de exemplu, 2-3 zile
pentru hematiile de berbec si 20 de zile pentru toxina difterica), de doza
de antigen administrata, de calea de administrare (subcutana,
intramusculara, intravenoasa), de modul de administrare (cu sau fara
adjuvant).
 Latenta este mai scurta pentru antigenele corpusculare. Perioada
de latenta este necesara expansiunii clonale. La contactul primar al
sistemului imunitar cu antigenul, în organism se gaseste o populatie
numeric restrânsa de limfocite care recunosc specific antigenul. In
perioada de latenta, clona de limfocite activata specific, prolifereaza
intens (cu o succesiune de circa 8 generatii celulare) si va produce o
populatie de celule, corespunzatoare numeric reactiei de aparare a
organismului.
Faza de crestere a titrului anticorpilor serici începe la sfârsitul
perioadei de latenta. Titrul anticorpilor creste cu o rata exponentiala.
Durata sa este foarte variabila: fata de hematiile de berbec, titrul maxim
al anticorpilor este atins la 4-5 zile, iar al anticorpilor anti-toxina difterica,
la circa 90 de zile. Titrul ramâne maxim (în platou), câteva zile, dupa
care începe sa scada.
Faza de scadere a titrului anticorpilor începe curând dupa
atingerea valorii maxime. Rata scaderii depinde de rata sintezei, de rata
degradarii anticorpilor, dar si de cantitatea de antigen disponibil, care
leaga anticorpii în complexe, determinând scaderea titrului lor. Titrul IgG
scade cu 7%/ zi, IgA – cu 25%/ zi, IgM – cu 18%/zi. La 30-40 de zile,
titrul anticorpilor poate deveni nedectabil. În fazele de crestere si de
scadere a titrului, anticorpii sunt detectabili prin reactii secundare in
vitro, de aglutinare si de precipitare.

Fig. 69. Cele 4 faze caracteristice ale raspunsului: faza de lag, faza cresterii logaritmice
a titrului anticorpilor, faza de platou si faza de declin, în timpul careia anticorpii sunt
catabolizati. Dinamica raspunsului imun depinde de natura antigenului si de specia
gazda.

În perioada de debut a raspunsului imun primar se sintetizeaza

IgM. Dupa câteva zile se detecteaza IgG, care atinge un titru maxim mai
înalt decât IgM. Titrul IgM începe sa scada, înainte ca titrul IgG sa
atinga valoarea maxima. La nivelul maxim al titrului anticorpilor, IgG
este de circa 10 ori mai concentrat decât IgM, ceea ce denota ca dupa
activare, desi majoritatea limfocitelor B (circa 90%) au ca receptor de
antigen molecula de IgM, dupa activare comuta sinteza de la izotipul
IgM la izotipul IgG.
Unele limfocite ale clonelor în expansiune, nu se diferentiaza în
plasmocite, ci sintetizeaza molecule de imunoglobulina care ramân
asociate membranei citoplasmatice. În tehnica hemolizei localizate în
gel, aceste celule nu produc plaje de liza. Ele constituie substratul
celular al memoriei imunitare.
Raspunsul imun are caracter adaptativ si se caracterizeaza prin
trei trasaturi esentiale (care lipsesc reactiilor de aparare nespecifice,
înascute):
- specificitatea (anticorpii se combina cu antigenul inductor)
- diversitatea izotipica si a situsului de combinare
- memoria (pastrarea memoriei experientei contactului cu
antigenul).
Diversitatea. Moleculele de anticorpi sunt foarte heterogene în
ceea ce priveste izotipul (IgG, A, M, E). IgM dispare relativ repede, dar
IgG si IgA persista la titruri scazute, nedectabile prin metodele obisnuite,
pentru perioade variabile (saptamâni, ani). Anticorpii sunt heterogeni din
punctul de vedere al specificitatii de legare cu diferiti epitopi ai
antigenului inductor.
Anticorpii raspunsului imun primar (IgM si IgG), în general, au
afinitate scazuta, dar aviditatea lor este mare.
Afinitatea anticorpilor masoara forta de legare dintre un epitop si
situsul de combinare al anticorpului specific. Afinitatea este rezultanta
fortelor de atractie (legaturi de H, forte electrostatice, forte van der
Waals, legaturi hidrofobe), dintre cele doua grupari reactante.
Aviditatea masoara forta rezultanta a afinitatii dintre epitopii
multipli si paratopii complementari si este consecinta faptului ca cele
mai multe antigene sunt mozaicuri de epitopi. Complexele
antigen-anticorp cu IgM au aviditate mare, deoarece anticorpul este
decavalent.

RASPUNSUL IMUN HUMORAL SECUNDAR

Raspunsul imun secundar este expresia memoriei imunitare.
Memoria defineste capacitatea unui organism de a elabora un raspuns
imun mai eficient, adica mai rapid, dar în special mai intens, dupa
contactul secundar cu antigenul.
Raspunsul imun secundar fata de antigenele timo-independente
este comparabil cu raspunsul imun primar:
 - dupa stimularea secundara, titrul anticorpilor nu creste
semnificativ
- se sintetizeaza predominant IgM
- nu se produce comutarea sintezei la IgG
- memoria imunitara este slab exprimata.
Raspunsul imun secundar este indus de antigenele
timo-dependente si se caracterizeaza printr-o latenta mai scurta,
cresterea rapida a titrului anticorpilor, cu un maxim mult mai înalt decât
în raspunsul imun primar.
Doza de antigen inductoare a raspunsului imun secundar este
mult mai mica, iar timpul necesar dublarii titrului este de ordinul orelor.
Initial se sintetizeaza IgM, fara o perioada evidenta de latenta. Sinteza
IgG este de asemenea accelerata. Titrul maxim al IgG este de câteva
ori mai mare decât în raspunsul imun primar si ramâne ridicat o
perioada mult mai lunga de timp.
Din punctul de vedere al evenimentelor celulare, la câteva zile
dupa initierea raspunsului imun secundar, limfocitele B de memorie,
activate, migreaza în maduva osoasa si se matureaza în plasmocite.
Maduva osoasa este un sediu major al raspunsului imun specific si o
sursa majora de imunoglobuline. In raspunsul imun secundar, cea mai
mare parte a imunoglobulinelor se sintetizeaza în maduva osoasa. In
timp ce tesutul limfoid periferic raspunde rapid dupa stimularea
antigenica, dar numai pentru o perioada scurta, maduva osoasa
raspunde lent, dar sinteza de anticorpi este masiva si de lunga durata,
fata de un antigen care stimuleaza repetat.
 Fig. 70. Raspunsul imun primar si secundar fata de un antigen macromolecular.
Este ilustrata corelarea titrului anticorpilor cu activitatea celulelor B. Citochinele regleaza
comutarea sintezei de la IgM la IgG.

Trasaturile distinctive ale raspunsului imun secundar sunt:

a) maturarea afinitatii anticorpilor;
b) comutarea izotipului la sinteza IgG .
Maturarea afinitatii anticorpilor se explica prin aceea ca pe
parcursul diferentierii proliferative a limfocitelor B, se produc mutatii
somatice ale secventei regiunii V, prin substitutii de nucleotide si prin
selectia mediata de antigen, a clonelor de limfocite cu afinitate mare de
legare a epitopilor complementari. La om, hipermutatia are loc în
prezenta antigenului, în centrii germinativi, singurul situs în care
antigenul este retinut pentru luni sau ani, asociat cu celulele. Antigenul
este sechestrat pe suprafata celulelor dendritice foliculare, care îl
pastreaza sub forma complexelor antigen-anticorp, în proximitatea
limfocitelor B. Consecutiv mutatiei somatice, se sintetizeaza anticorpi cu
afinitate mai mare, deoarece, treptat, creste numarul limfocitelor B cu
mutatii care confera afinitate mai mare de legare a anticorpilor cu
antigenul. Celulele B care au suferit mutatii nefunctionale, mor prin
apoptoza.
Mutatiile sunt mai ales punctiforme, cu foarte rare deletii sau
insertii a nucleotidelor unice.
Sinteza anticorpilor cu afinitate înalta are doua consecinte practice
importante:
- complexele antigen-anticorp sunt greu disociabile si se elimina
mai rapid din mediul intern;
- anticorpii dau reactii încrucisate cu antigenele înrudite.
Reactiile încrucisate ale anticorpilor cu afinitate crescuta au o
importanta practica deosebita, pentru ca imunizarile cu antigene
înrudite, pot avea efecte neasteptate. De exemplu, indivizii adulti
vaccinati cu virusul influenza, pot sa produca, surprinzator, anticorpi cu
un titru mai mic fata de antigenul folosit în vaccinare, decât titrul
anticorpilor fata de o tulpina de virus care a produs o infectie la vârsta
copilariei. Acesta este fenomenul “amintirii pacatului originar” si sta la
baza studiilor epidemiologice retrospective, pentru precizarea serotipului
unui agent infectios care a declansat epidemii trecute. Explicatia consta
în faptul ca imunizarea primara genereaza celule cu memorie fata de
mai multe antigene înrudite. La reîntâlnirea cu unul din antigenele
înrudite, este stimulata o populatie de celule care recunoaste
determinanti antigenici comuni. Se sintetizeaza anticorpi care se
combina cu ambele variante antigenice, desi, uneori, anticorpii specifici
fata de epitopii celui de al II-lea antigen pot sa lipseasca.
Comutarea izotipului consta în trecerea de la sinteza IgM în cursul
raspunsului imun primar, la sinteza altor izotipuri, în special IgG, în
raspunsul imun secundar.
La nivel molecular, comutarea izotipului este rezultatul deplasarii
complexului genic VDJ, de la pozitia sa originala, adiacenta capatului 5’
al genei Cm, într-o pozitie noua, adiacenta capatului 5’ al altei gene C,
de exemplu C g. Dupa aceasta aranjare genica, toata secventa genica
dintre pozitia initiala a complexului VDJ si localizarea finala, este
eliminata prin deletie. Procesul rearanjarii genelor se numeste
recombinare prin comutare (switch recombination).
Exceptia de la acest mecanism este sinteza simultana a
receptorilor de membrana IgM si IgD (mIgM si mIgD), de catre celulele
B mature. Sinteza catenei d nu implica recombinarea prin comutare, ci
este rezultatul înadirii alternative a exonilor unei copii de ARN
premesager care contine genele VDJ, cu secventa genei C m sau a
genei Cd.
Fig. 71. a. Mecanismul înadirii genice pentru comutarea de la IgM membranar, la IgM
secretat. Pentru forma secretata, secventa hidrofoba codificata de exonii M-M care
ancoreaza IgM receptor de membrana este eliminata. b. IgM si IgD cu functia de
receptori de antigen, coexista pe aceiasi celula, prin înadirea diferentiata a copiei
primare de ARN.

Gena activa pentru sinteza imunoglobulinelor este transcrisa în

ARN premesager, care contine secvente codificatoare pentru regiunile V
si C (exoni), dar si secvente necodificatoare(introni). Intronii se gasesc
între secventele recombinate VJ sau VDJ si gena C. Pentru catena H,
intronii se gasesc între exonii care codifica domeniile individuale. Intronii
sunt eliminati prin înadirea ARN si rezulta ARNm unitar, care este tradus
în polipeptidele moleculei de imunoglobulina.
Sinteza imunoglobulinei se face cu rate distincte în diferite celule
B, în raport cu gradul ei de diferentiere. O celula B nestimulata antigenic
sintetizeaza circa 10 6 molecule de imunoglobulina pe zi, cu rol, în primul
rând, de receptori membranari de antigen, iar un plasmocit produce
pâna la 2000 molecule de imunoglobulina/secunda, toate având rolul de
anticorpi plasmatici.
Nevertebratele nu au memorie imunitara.
Anticorpii îndeplinesc urmatoarele functii esentiale:
- se combina specific cu antigenele solubile si formeaza complexe
antigen-anticorp, care sunt epurate de macrofage
- neutralizeaza toxinele
- se leaga specific cu determinantii antigenici virali si neutralizeaza
infectiozitatea virionilor
- opsonizeaza microorganismele dintr-un focar infectios
- fixeaza complementul pe suprafata unui antigen celular si efectul
este liza (bacterioliza, citoliza, hemoliza).

Factorii care conditioneaza intensitatea raspunsului imun

Titrul anticorpilor sintetizati în cursul raspunsului imun este
dependent de mai multi factori: de calea de administrare a antigenului,
de doza, de ritmul si modul de administrare (cu sau fara adjuvant) si de
factorii genetici ai organismului imunizat.
Pentru producerea contactului rapid dintre antigen si celulele
imunocompetente din ganglionii limfatici este avantajoasa calea
parenterala de administrare: intradermica, subcutana sau
intramusculara. Injectarea intravenoasa favorizeaza contactul
antigenului cu limfocitele din splina, dar raspunsul imun are o intensitate
mica, datorita eliminarii rapide a antigenului.
Cea mai eficienta cale de administrare a antigenului este cea
intradermica, pentru ca persistenta sa la locul injectarii este de lunga
durata si la situsul injectarii se acumuleaza celule implicate în
elaborarea raspunsului imun. Exista chiar posibilitatea sintezei locale, in
situ, a anticorpilor.
Doza de antigen influenteaza nivelul afinitatii anticorpilor. Dozele
mari de antigen, induc o maturare insuficienta a afinitatii anticorpilor, în
raport cu dozele mici, deoarece acestea stimuleaza numai clonele de
limfocite cu receptori de înalta afinitate fata de antigenul stimulant, în
timp ce dozele mari ale aceluiasi antigen stimuleaza clonele de limfocite
de înalta si de mica afinitate si produc chiar stimularea nespecifica a
limfocitelor.
Intensitatea raspunsului imun este dependenta de legea dozelor
repetate si a intervalelor. Administrarea aceleiasi doze de antigen, în
mod fractionat si la intervale adecvate, este mai eficienta decât
administrarea dozei unice, deoarece fiecare doza mica pregateste
organismul, facându-l mai reactiv fata de doza urmatoare.
Uneori, a II-a injectare, foarte apropiata în timp de prima, poate fi
inoperanta, deoarece antigenul este eliminat de anticorpii sintetizati
dupa stimularea primara. Cel mai bun protocol de administrare pentru a
obtine un raspuns imun secundar optim, consta în injectarea unei doze
mici de antigen, urmata de doze progresiv crescânde.
O cantitate prea mare de antigen, produce “inundarea”
organismului cu substante nonself si raspunsul este paradoxal. In loc de
stimularea raspunsului imun se obtine efectul invers, denumit paralizie
imunologica.
Paralizia imunologica este o reactie de protectie a organismului,
fata de dozele mari de antigen. Organismul îsi blocheaza toate
mecanismele de raspuns imun. Fenomenul areactivitatii imunitare poate
surveni atât dupa injectarea unei cantitati prea mari de antigen usor
metabolizabil, cât si dupa injectarea unei cantitati moderate a unui
antigen care se metabolizeaza greu. La fiecare specie de organisme,
pentru fiecare antigen, pare sa existe un echilibru controlat genetic, între
doza stimulatoare a raspunsului imun si cea care produce paralizia
imunologica.
Antigenele “bune” sunt hidrolizate partial si stimuleaza
declansarea raspunsului imun, iar antigenele “slabe”, fie sunt degradate
rapid, fie sunt rezistente la degradare si induc starea de paralizie
imunitara. De aceea, doza optima necesara inducerii unui raspuns imun
optim este diferita de la un antigen la altul si se determina experimental
pentru fiecare caz. De asemenea, pentru fiecare antigen se stabileste
numarul de fractii ale dozei, intervalul administrarii fractiilor, calea de
administrare, adjuvantul.
Pentru antigenele corpusculare, injectarile se fac, în general, la 7
zile, iar pentru cele macromoleculare, la 14-21 de zile.
Raportul dintre cantitatea de antigen intact si cel partial degradat,
care se gaseste în organism la un moment dat dupa adminisrare, este o
reflectare directa a ratei cu care antigenul este metabolizat.
Imunogenitatea unui antigen este influentata de modul de
administrare. Asocierea cu adjuvantii mareste gradul de imunogenitate a
multor antigene, iar pentru altele, asocierea cu un adjuvant este o
conditie obligatorie a imunogenitatii. Administrarea în asociere cu un
adjuvant este foarte importanta pentru imunogenitatea proteinelor usor
degradabile si a celor slab imunogene (de exemplu, hormonii). Cele
usor degradabile, dupa administrare în stare nativa, dispar repede din
organism, dar în asociatie cu un adjuvant sunt eliberate treptat,
stimulând organismul o perioada mai lunga de timp.
Injectarea intravenoasa anuleaza efectul favorabil al adjuvantului.
Maturitatea sistemului imunitarn (imunocompetenta) influenteaza
intensitatea raspunsului imun. Administrarea unui antigen la un
organism al carui sistem imunitar este imatur, nu activeaza raspunsul
imun, ci induce o stare de toleranta.
Raspunsul imun al indivizilor umani, la cei doi poli ai vârstelor, este
slab. La copii, sistemul imunitar este imatur, iar la vârstnici, treptat,
functia imunitara diminua, ceea ce se reflecta în reducerea activitatii
limfocitelor T, cresterea proportiei limfocitelor Ts, scaderea activitatii
celulelor NK, toate având un efect imunodepresiv, asociat cu cresterea
incidentei neoplaziilor si cu scaderea capacitatii de aparare fata de
agentii infectiosi.
Factorii genetici sunt esentiali pentru capacitatea de raspuns imun
a organismului. O substanta nonself poate fi un bun antigen pentru
unele specii, dar neantigenica pentru altele. De exemplu, albumina
serica bovina este imunogena pentru iepure, dar este slab imunogena
pentru om, iar polizaharidul capsular de Str. pneumoniae este imunogen
pentru om si soarece, dar neimunogen pentru iepure si cobai.
Antigenele naturale sunt mozaicuri de epitopi. Sistemul imunitar al
unei specii, recunoaste unii epitopi, dar raspunde mai greu sau ignora
alti epitopi. Diferitele specii de organisme, pot sintetiza anticorpi cu
specificitati distincte fata de acelasi antigen, deoarece recunosc epitopi
diferiti.
Uneori se înregistreaza diferente semnificative ale reactivitatii
imunitare, chiar între organisme ale aceleiasi specii, corelate cu starea
fiziologica, cu starea nutritiva, cu sexul, cu vârsta. Din aceasta cauza,
serurile imune nu sunt reactivi standardizati si rezultatele obtinute în
reactiile imune in vitro, nu sunt totdeauna reproductibile.
Anticorpi naturali
Imunoglobulinele serice sunt cele mai abundente proteine serice
(10 mg/ml), care s-au sintetizat în afara oricarui proces de imunizare,
dar au specificitate fata de antigene cunoscute. De exemplu, în serul de
soarece se gasesc anticorpi anti-hematie de berbec. Denumirea de
anticorpi “naturali” sau “spontani” s-a folosit pentru a-i distinge de
anticorpii sintetizati dupa imunizare. Anticorpii naturali se sintetizeaza ca
urmare a stimularii imunitare continue, sub actiunea antigenelor
microbiotei intestinale. Functiile anticorpilor naturali sunt controversate.
Anticorpii naturali sunt polireactivi, adica dau numeroase reactii
încrucisate, cu o diversitate de antigene (polizaharide, proteine, acizi
nucleici), de diferite origini: virale, bacteriene, fungice sau ale parazitilor
multicelulari.
O importanta deosebita au anticorpii naturali ce se leaga cu
d e t e r m i n a n t u l
a-gal, cu levanul, cu LPS sau cu fosfatidil-colina. Functia anticorpilor
naturali anti-a-gal pare a fi legata direct de apararea fata de agentii
patogeni. Pierderea genei galactozil-transferaza în evolutie, a conferit
un avantaj, prin sinteza anticorpilor anti-gal, cu rol protector fata de
agentii patogeni.
Majoritatea anticorpilor naturali sunt sintetizati de un set special de
limfocite B, denumite B1.
Sinteza anticorpilor naturali se datoreaza faptului ca, postnatal,
organismele sunt supuse stimularilor antigenice multiple, cu antigene de
diferite origini (virale, bacteriene, fungice, alimentare), care patrund pe
calea mucoaselor digestive si respiratorii. Antigenele stimuleaza
policlonal, limfocitele B din formatiunile limfoide asociate mucoaselor.
Desi se sintetizeaza dupa stimulari repetate cu doze mici de antigene,
afinitatea anticorpilor naturali este inferioara celei a anticorpilor
sintetizati dupa imunizare.
Anticorpii naturali apartin izotipului IgM. Din aceiasi categorie fac
parte aglutininele sanguine a si b. Sinteza lor are loc înainte de nastere,
în afara oricarei stimulari antigenice.
Anticorpii naturali, datorita spectrului larg de legare cu antigene
majore comune diferitilor agenti patogeni, au rolul de molecule de
recunoastere ale imunitatii înascute .
 Sistemul imunitar înascut cuprinde si molecule cu o structura
diferita de aceea a anticorpilor, ca lectina care leaga manoza (MBL =
manose binding lectin). Este o opsonina din sânge care fixeaza
complementul si utilizeaza receptorul C1q al macrofagului.
Serul normal de bovine contine o proteina denumita conglutinina,
care determina agregarea (conglutinarea) eritrocitelor tapetate cu
componente ale complementului. La alte specii, sinteza conglutininei
este indusa de imunizarea cu molecule tapetate cu componente ale
complementului sau sinteza sa este declansata dupa activarea
complementului in vivo.
Imunoconglutininele sunt auto-anticorpi fata de epitopi exprimati
de componentele activate ale complementului, care în moleculele native
sunt criptice. Conglutininele sunt anticorpi anti-complement, echivalenti
factorilor reumatoizi, specifici fata de IgG. Serul uman contine nivele
scazute de imunoconglutinine, dar nivelul lor creste dupa activarea
complementului în infectiile acute si cronice si în maladiile inflamatorii
cronice, produse de virusuri, de microorganisme si de paraziti.

Biosinteza imunoglobulinelor
Sediul sintezei imunoglobulinelor este plasmocitul. Limfocitele
sintetizeaza cantitati minime de imunoglobuline, care ramân ancorate în
membrana citoplasmatica si au rolul de receptor de antigen. Dupa
activarea limfocitului, celulele descendente rezultate printr-un proces de
proliferare si diferentiere, sintetizeaza cantitati crescânde de
imunoglobuline.
Plasmocitul este celula cap de serie, diferentiata terminal, care nu
se divide si traieste câteva zile. Ea sintetizeaza molecule identice de
imunoglobuline (monoclonale), cu o singura specificitate de legare fata
de un epitop antigenic, cu o rata de circa 2000 molecule/secunda.
Catenele polipeptidice L si H se sintetizeaza separat, pe polisomi
de dimensiuni diferite, atasati pe cisternele reticulului endoplasmic.
Marimea polisomilor este proportionala cu lungimea catenei
polipeptidice, pe care o sintetizeaza si este dependenta de lungimea
moleculei de ARNm codificatoare. Catena L se sintetizeaza pe polisomi
de 7-8 ribosomi, iar catena H, pe
polisomi de 14-16 ribosomi. Polisomii lungi, purificati precipita in vitro, cu
serul imun anti H.
Cele doua catene se sintetizeaza ca precursori mai mari, cu o
secventa N-terminala de circa 20 de aminoacizi (secventa leader), care
este clivata în timpul transferului în lumenul cisternei de reticul
endoplasmic. Cele doua tipuri de catene se sintetizeaza ca unitati de
sine statatoare si ulterior se asambleaza pentru a forma o structura
tetracatenara. Moleculele de imunoglobulina sintetizate, se acumuleaza
în cisternele reticulului endoplasmic granular si ulterior sunt transferate
în cisternele Golgi. La acest nivel se formeaza legaturile S-S si se
ataseaza gruparile glucidice. Compozitia componentei glucidice este
variabila, dar ca structura de baza este reprezentata de
N-acetil-glucozamina, manoza, galactoza, fucoza, acid sialic. Legarea
primelor doua monozaharide începe în momentul în care catena H este
atasata de polisom. Catena polizaharidica se alungeste progresiv, pe
masura ce proteina se deplaseaza în cisternele Golgi. Moleculele de
anticorpi parasesc aparatul Golgi, în vezicule secretorii, care fuzioneaza
cu membrana citoplasmatica si elibereaza continutul la exterior.
Glicozilarea este o conditie obligatorie pentru secretia moleculelor
de imunoglobulina.
Moleculele de IgA si IgM prezinta forme polimerizate. Asocierea
polimerilor este catalizata de lantul J. Polimerizarea are loc concomitent
cu secretia. In citoplasma plasmocitului nu se gasesc molecule
polimerizate.
În celulele care sintetizeaza imunoglobuline destinate secretiei,
catenele L se gasesc în mic exces fata de catenele H. Pentru fiecare din
cele doua tipuri de catene, exista un numar egal de molecule de ARN,
dar catena L se sintetizeaza de doua ori mai repede decât catena H,
având dimensiuni de doua ori mai mici.

Catabolismul imunoglobulinelor
Catabolismul imunoglobulinelor s-a studiat utilizând moleculele
marcate cu I 125 sau I 131. Primul are timpul de înjumatatire de 57 de
zile, iar al II-lea, de 8 zile. Iodul radioactiv se cupleaza cu nucleul
aromatic al tirozinei, sub actiunea blânda a unor agenti oxidanti (H 2O2,
cloramina T), care maresc sansa ca molecula de imunoglobulina
marcata sa ramâna nemodificata din punct de vedere structural si
functional. Rata scaderii radioactivitatii, reflecta rata catabolizarii
proteinei native. Catabolizarea imunoglobulinei este o reactie de ordinul
1, adica din molecula nativa rezulta produsi finali de catabolism.
Cantitatea de imunoglobulina catabolizata(dIg) într-un interval de
timp (dt) este direct proportionala cu concentratia moleculelor în sânge
si este constanta, conform relatiei: d Ig/dt = k Ig (k reprezinta rata
catabolizarii imunoglobulinelor, adica fractia de molecule din cantitatea
totala, ce se catabolizeaza în unitatea de timp, de obicei în 24 de ore).
Rata de catabolizare este o reflectare directa a timpului de
înjumatatire a imunoglobulinelor. Valorile celor doi parametri sunt cu atât
mai mari, cu cât concentratia imunoglobulinelor este mai mare. Pentru
calculul ratei de catabolizare a imunoglobulinelor este suficient sa se
determine timpul de înjumatatire a radioactivitatii, care la un individ
normal este de 22 de zile.
Mecanismul catabolizarii imunoglobulinelor . Prima ipoteza cu
privire la mecanismul molecular al catabolizarii afirma ca moleculele de
imunoglobulina trec din spatiul vascular, într-un “compartiment de
catabolizare”, în care se gasesc celule capabile sa le recunoasca si sa
le capteze prin pinocitoza. Deoarece aceste celule au un numar limitat
de receptori capabili sa lege specific moleculele de imunoglobulina, în
veziculele de micropinocitoza vor fi încorporate nu numai moleculele
fixate pe receptori, ci si molecule libere. In acceptiunea ipotezei,
moleculele fixate pe receptorii celulelor, sunt protejate de procesele
degradative si parasesc celula, revenind în circulatie, în timp ce
moleculele care au fost pinocitate nespecific (fara legarea prealabila de
receptori) sunt degradate. Ipoteza explica logic dependenta ratei de
catabolizare a imunoglobulinelor, de concentratia lor. La concentratie
sanguina scazuta, majoritatea moleculelor de imunoglobuline sunt
endocitate specific, prin intermediul receptorilor si astfel sunt protejate
de degradare, întorcându-se intacte în circulatie. Asa se explica faptul
ca în cazurile de hipogamaglobulinemie, timpul de înjumatatire este
mare. La concentratii mari de imunoglobuline, timpul de înjumatatire se
scurteaza. În aceste cazuri, numai o proportie mica de molecule este
protejata de degradare prin legarea de receptorii celulari, restul fiind
endocitate nespecific si expuse degradarii.
A II-a ipoteza considera ca procesul catabolic este initiat numai
dupa ce moleculele de imunoglobuline au suferit o modificare
conformationala a regiunii Fc. Moleculele modificate (prin uzura
metabolica) se fixeaza prin regiunea Fc, de membrana celulelor care au
astfel de receptori: leucocitele, PMN, macrofagele (în special hepatice si
splenice) si sunt înglobate prin micropinocitoza. In veziculele de
pinocitoza, are loc reducerea legaturilor S-S intercatenare si hidroliza
sub actiunea enzimelor lizosomale. Aceasta ipoteza, contrara celei de
mai sus, considera ca moleculele de imunoglobulina, odata fixate pe
receptorii celulari, sunt înglobate în celule si degradate partial sau total.
Pentru procesul catabolizarii, în conceptia ipotezei, hotarâtoare este
tranzitia moleculei de imunoglobulina de la conformatia nativa, la cea
modificata. Ipoteza este sprijinita de heterogenitatea receptorilor pentru
Fc de pe suprafata macrofagelor. O categorie de receptori pentru Fc
fixeaza numai moleculele care au suferit modificari ale regiunii Fc. Ei se
deosebesc de receptorii clasici pentru Fc, care leaga moleculele native
de imunoglobulina.

Utilizari ale serurilor imune

Cea mai larga utilizare (în perioada 1920-’40) a serurilor imune a
constituit-o domeniul seroterapiei (terapia de urgenta a unor infectii
septicemice, a infectiei difterice, scarlatinoase, tetanice, rabice).
Dezavantajul major este ca serurile imune contin nu numai anticorpii
specifici, ci si toate celelalte proteine serice, care sunt imunogene
pentru organismul receptor si induc raspunsul imun, adeseori cu
manifestari patologice (boala serului).
Anticorpii se folosesc în tehnici si metodologii de diagnostic
imunologic. Utilizarea lor depinde de posibilitatea de a-i produce pe
iepure, capra, berbec sau cal. Principalele directii de utilizare a
anticorpilor sunt urmatoarele:
- în determinarile fine ale unor cantitati mici de antigene (tehnicile
ELISA, RIA);
- pentru purificarea proteinelor în cromatografia de afinitate;
- pentru identificarea unor medicamente în ser si urina;
- pentru detoxifierea organismului de droguri (eliminarea digoxinei
dupa intoxicare prin administrarea îndelungata la pacientii cu
insuficienta cardiaca);
- pentru identificarea unui agent infectios, prin reactiile serologice
care utilizeaza seruri imune cu specificitate cunoscuta (serotipizare).

IMUNITATEA MEDIATA CELULAR

Raspunsul imun mediat celular s-a evidentiat înainte de

descoperirea diferentelor functionale dintre limfocitele T si B, odata cu
observatia ca unele antigene induc reactii inflamatorii a caror intensitate
nu este corelata cu titrul anticorpilor serici. La indivizii la care anticorpii
serici nu sunt detectabili, pot fi produse reactii de hipersensibilitate
întârziata, ca manifestari directe ale raspunsului imun mediat celular.
În organism, imunitatea mediata celular îndeplineste urmatoarele
functii:
- protectia fata de infectiile bacteriene cu localizare intracelulara,
fata de infectiile fungice, virale si cele produse de protozoare;
- rezistenta fata de multe tipuri de celule tumorale;
- mediator al proceselor inflamatorii asociate cu diferite procese
infectioase;
- respingerea alogrefelor.
În toate aceste cazuri, reactia imuna mediata celular se
declanseaza înainte de sinteza anticorpilor.
Raspunsul imun mediat celular este consecutiv recunoasterii unei
structuri antigenice pe suprafata unei celule tinta, de catre limfocitul
citotoxic TCD 4 sau TCD 8, ori de catre celulele NK sau K, cu potential
litic natural. În general, limfocitele TCD 4 recunosc antigenele prelucrate,
sub forma fragmentelor peptidice, pe suprafata celulelor specializate
(macrofage), în asociatie cu moleculele CMH II.

Fig. 72. Citotoxicitatea mediata celular. Celulele T (CD 8 si unele celule CD4) recunosc
antigenul asociat cu moleculele CMH. Celulele NK detecteaza absenta moleculelor
CMH I autologe pe celula tinta si a unor liganzi putin cunoscuti pe celulele tumorale.
Celulele K recunosc regiunea Fc a IgG legat pe antigenele de suprafata ale celulei
tinta (dupa Roitt, 1993).

Limfocitele TCD 8 recunosc antigenele prezentate pe suprafata

celulelor tinta, în asociatie cu moleculele CMH I. Ele au dimensiuni mici
si recunosc celulele proprii infectate cu virusuri sau malignizate, dar si
transplantele alogenice sau xenogenice. Limfocitele TCD 8 produc
efecte citotoxice asupra celulei tinta, atât in vivo cât si in vitro.
Procesul mortii celulare sub actiunea limfocitelor Tc specifice, in
vitro, se desfasoara în trei stadii:
- stadiul de recunoastere
- programarea pentru liza
- dezintegrarea celulei tinta.
Limfocitul Tc recunoaste antigenul de pe suprafata celulei tinta,
prin intermediul receptorului de antigen.

Fig. 73. Interactiuni celulare în procesul litic al celulei tinta.

La contactul cu celula tinta, mobilitatea limfocitului Tc se

accentueaza si întreaga suprafata a celulei tinta este explorata în câteva
minute. Stadiul de recunoastere dureaza circa un minut si necesita
obligatoriu prezenta cationilor bivalenti (Ca 2+).
Programarea pentru liza consta în eliberarea moleculelor cu efect
citotoxic. In spatiul îngust al jonctiunii cu celula tinta, limfocitul Tc
elibereaza o proteina citolitica (o limfotoxina) de 70 kD denumita
perforina si granzimele (enzime asociate granulelor): serin-proteaza
(denumita granzima B), o cistein-aspartic proteaza (caspaza).
Caspazele sunt proteaze din categoria cistein-proteazelor, care necesita
pentru actiunea lor, intermediari covalenti cisteinil-aspartat. Ele cliveaza
substraturi celulare specifice care produc modificari ale citoscheletului si
cromatinei ce declanseaza moartea apoptotica a celulei tinta.
Specificitatea stricta a actiunii lor este neobisnuita la proteaze.
Perforina si granzimele sunt principalele molecule ale granulelor
celulelor TCD 8 si NK. Actiunea lor este sinergica.
Proteazele determina liza rapida a celulei tinta, iar celelalte
proteine cu efect citotoxic actioneaza lent. Perforina se polimerizeaza si
formeaza pori transmembranari, cu diametrul de 10 nm. Din acest punct
de vedere, modul sau de actiune se aseamana cu C 9 .
Fig. 74. Ilustrarea schematica a celor doua mecanisme ale citotoxicitatii: exocitoza
granulelor de perforina/granzima si citotoxicitatea mediata prin interactiunea FasL/Fas,
produsa de limfocitele Tc CD 8+ si CD 4+.

Dezintegrarea celulei tinta se caracterizeaza prin aparitia leziunilor

membranare si dureaza circa 100 minute. Este un proces dependent de
temperatura si nu necesita prezenta limfocitului Tc, desi în prezenta sa
procesul este accelerat.
Dupa contactul cu o celula tinta, limfocitul Tc se deplaseaza
pentru a explora alte celule. Procesul de recunoastere a antigenului este
limitat (restrictiv) de identitatea moleculelor CMH I.
Limfocitul Tc este rezistent la actiunea litica a proteinelor proprii,
deoarece granzimele sunt sintetizate ca prepropeptide. Dupa clivajul
peptidelor leader, moleculele sunt transportate prin cisternele golgiene
pâna la granulele omologe lizosomilor. Pentru liza unei celule tinta,
limfocitul Tc elibereaza 10% din continutul sau toxic.
Al II-lea mecanism al citolizei, independent de Ca 2+ si de
perforina (descris în 1993) este mediat de interactiunea receptorului Fas
cu ligandul Fas (FasL). Receptorul Fas (CD 95) este exprimat pe celula
tinta, iar ligandul Fas (Fas L = CD 95L) este exprimat pe limfocitele T
citotoxice.

Fig. 75. Reprezentare schematica a rolului perforinelor citolitice asupra celulei tinta
(dupa Male si colab., 1987).

În concluzie, limfocitele T citotoxice pot media liza celulei tinta, fie

prin exocitoza granulelor citolitice, care contin complexul
perforina-granzima, fie prin interactiuni între receptorul Fas si ligandul
Fas.
Fig. 76. Dupa eliberarea continutului enzimatic, celula efectoare ramâne viabila
si functionala fata de alte celule tinta.

Actiunea limfocitelor Tc se evidentiaza in vitro, în reactia

limfocitara mixta(RLM) uni- sau bidirectionala. În reactia unidirec-tionala,
limfocitele organismului A se cultiva în amestec cu limfocitele
organismului B, blocate metabolic prin tratament cu mitomicina C sau
prin iradiere X. Dupa tratament, proprietatile antigenice ramân
nemodificate, dar limfocitele devin neproli-ferante. În 4-5 zile, limfocitele
populatiei viabile sunt stimulate, pro-lifereaza si devin citotoxice.
În RLM bidirectionala, se produce activarea concomitenta a celor
doua populatii de limfocite Tc cocultivate. Raportul numeric este decisiv
pentru evolutia interactiunilor. Limfocitul Tc este supus atacului
concertat al câtorva limfocite Tc agresoare si este lizat. Indepartarea
ionilor de Ca 2+ din mediul de cultivare, cu EDTA, previne liza celulei
tinta. Probabil, ionii de Ca au un rol esential în exocitoza si în activarea
perforinei.
Limfocitele granulare mari (LGL, Large granular lymphocytes) sunt
celule non-T, non-B, efectoare ale citotoxicitatii mediate celular si au
receptori pentru regiunea Fc a imunoglobulinelor. Ra-portul
nucleo-citoplasmatic este mic, cu multe granule azurofile în citoplasma.
Datorita dimensiunilor mai mari si densitatii mai mici, LGL pot fi usor
separate de limfocitele mici, prin centrifugare. Efectul lor citotoxic s-a
evidentiat in vitro, pentru celulele umane si de soarece. Ele reprezinta
5-10% din totalul limfocitelor circulante si recunosc celulele purtatoare
de antigene prin mecanisme distincte.
a) Celulele NK (Natural killer) se identifica, datorita capacitatii lor
de a adera la suportul de plastic, dupa 24 de ore de incubare a
limfocitelor izolate din sângele periferic, cu IL-2 recombinant. Astfel,
celulele NK pot fi captate pe suportul de plastic si separate de limfocitele
T, a caror activare si exprimare a moleculelor membranare de aderenta,
necesita o perioada mai lunga de timp. In vitro, celulele NK lizeaza
spontan o varietate de celule maligne, celule infectate cu virusuri sau
celule alogenice, într-o interactiune nespecifica ce nu este restrictiva în
raport cu identitatea moleculelor CMH. Imunizarea prealabila a
organismului cu celule sensibile, nu ridica nivelul citotoxicitatii
nerestrictive în raport cu moleculele CMH si de aceea se numesc
“ucigase naturale”.
Nu se cunoaste receptorul prin care celula NK interactioneaza cu
celula tinta si nici structura membranara a celulei tinta recunoscuta de
celula NK. Moleculele CMH I de pe suprafata celulei tinta, cel putin
uneori, inhiba liza mediata de celulele NK, asa cum arata studiile in vitro.
Aceste observatii au condus la ipoteza ca celulele NK sunt specializate
sa recunoasca si sa lizeze celulele cu nivele scazute ale moleculelor
CMH I. Activitatea lor citotoxica este stimulata de interferon.

Fig. 77. Celulele NK nu lizeaza celulele self normale (A), dar lizeaza celule alogenice
(B) sau celulele self care nu exprima molecule CMH clasa I (C). Celula NK exprima cel
putin un receptor specific cu rol inhibitor al interactiunii cu moleculele autologe CMH
clasa I. Dupa infectia virala sau ca o consecinta a transformarii maligne, celulele
autologe pierd o proportie importanta a moleculelor CMH I, fiind înlocuite de peptidele
anormale. In ambele cazuri, aceste celule devin sensibile la liza mediata de celulele NK.
Celulele alogenice care exprima molecule CMH I, neînrudite cu moleculele self, sunt
lizate deoarece interactiunile dintre receptorii NK si moleculele CMH I nu sunt inhibate
eficient.

Efectul litic este rezultatul actiunii unui factor pe care celula NK îl

transfera în celula tinta, prin contact intercelular direct. Granulele
secretorii contin molecule citotoxice, ca si cele secretate de limfocitele
Tc.
Celulele NK par a avea un rol foarte important în rezistenta
organismului fata de celulele tumorale si în liza celulelor infectate cu
virusuri. Actiunea lor este detectabila la 2-3 zile dupa infectia virala,
precedând astfel actiunea efectorilor limfocitelor Tc specifice si a
anticorpilor.
b) Celulele K sunt limfocite granulare mari (LGL), dar se
deosebesc de celulele NK, prin prezenta receptorilor membranari de
înalta afinitate pentru Fc g. Celulele K interactioneaza cu celulele tinta
prin intermediul moleculelor de IgG. Celulele tumorale sau cele infectate
cu virusuri leaga moleculele de IgG pe suprafata lor, la nivelul situsurilor
antigenice si expun fragmentul fragmentul Fc. Acesta functioneaza ca
adaptor, permitând celulei K, prin intermediul receptorului pentru Fc, sa
recunoasca si sa lizeze celulele tinta tapetate cu anticorpi. Liza celulei
tinta, mediata de receptorii pentru regiunea Fc, este cunoscuta sub
denumirea de citotoxicitate mediata de anticorpi
(ADCC = antibody dependent cell cytotoxicity).
Fenomenul ADCC s-a demonstrat indirect, in vivo, la pacientii
injectati cu AMC specifici fata de antigenele unor celule tumorale
(melanom, limfom al celulelor B): se produce liza extensiva a celulelor
tumorale, atât prin fenomenul ADCC, cât si liza consecutiva fixarii
complementului.
Alte celule LGL sunt limfocitele NK activate in vitro, sub actiunea
IL-2, cunoscute sub denumirea de celule LAK (lymphokine activated
killer).

Fig. 78. Ilustrarea schematica a mecanismului citotoxicitatii mediate de anticorpi

 (ADCC).
Dupa activarea cu stimuli exogeni (de exemplu, IL-2), unele
limfocite T si celulele NK se activeaza: cresc ca dimensiuni, creste
numarul granulelor si dobândesc capacitatea de a lega si de a liza un
spectru larg de celule tumorale, celule infectate cu virusuri sau chiar
celule tisulare normale. Astfel de celule efectoare, activate de IL-2, s-au
denumit LAK (lymphokine activated killer). Celulele LAK se definesc ca
limfocite care mediaza citotoxicitatea nerestrictiva în raport cu
moleculele CMH, fata de o varietate de tinte, dupa activarea in vivo sau
in vitro numai cu IL-2 sau în amestec cu alte citochine. Celulele LAK nu
reprezinta o categorie speciala de limfocite, ci deriva preponderent din
celulele NK, dar si din limfocitele T. Mai putin de 1% din totalul celulelor
T, care mediaza citotoxicitatea nerestrictiva în raport cu moleculele
CMH, sunt pre-cursorii celulelor LAK. Ce-lulele LAK secreta citochine:
TNF-a si interferon.
Celulele purtatoare de molecule nonself (malig-nizate sau
infectate cu virusuri) sunt recunoscute de monocite si chiar de PMN
eozinofile, care au activitate litica asupra celulelor tinta.
Macrofagele si monocitele activate sunt mai mari decât celulele
în repaus, exprima mai intens moleculele CMH II si au continut
lizosomal mai bogat.
Fig. 79. Celulele Th au rol esential în IMC. Celulele accesorii prelucreaza antigenul si îl
prezinta limfocitelor Th. Prin intermediul IL pe care le secreta, limfocitele Th selecteaza
si activeaza mecanismele efectoare adecvate. Ele pot stimula celulele B sa se
diferentieze în celule producatoare de anticorpi, sa stimuleze sau sa inhibe alte categorii
de celule efectoare: Tc, NK, macrofage, granulocite si celule K mediatoare ale
citotoxicitatii mediate de anticorpi (dupa Roitt, 1993).

Macrofagele se activeaza sub actiunea IFN g, a endotoxinelor

bac-teriene, dupa infectia cu bacterii intracelulare ( Mycobacterium,
Listeria). Activarea consta în amplificarea ratei metabolice. Macrofagul
activat devine citotoxic pentru celula tinta. Interactiunea macrofagului cu
celula tinta nu este mediata de structuri specifice, dar macrofagul activat
face discriminare între celulele modificate (malignizate sau infectate cu
virusuri) si cele normale. Macrofagele activate fagociteaza intens si
realizeaza efectul ADCC. Ele produc IFN a cu efect activator asupra
celulelor NK, secreta oxid nitric (NO), toxic pentru celula tinta, H 2O2,
produsi de oxidare a glucozei cu efect toxic asupra tintei, secreta IL-1,
TNF (tumour necrosis factor), colagenaza.
TNF este o pro-teina citotoxica cu efect lent (48-72 de ore) asupra
celulei sensibile, foarte asemanatoare limfotoxinei produsa de limfocitele
Tc activate. Ambele sunt proteine hidrofobe si se leaga cu mare afinitate
de aceiasi receptori ai celulei tinta.
Eozinofilele au rol important în apararea fata de viermii paraziti,
prin efecte de citotoxi-citate de tip ADCC. Fo-carele de parazitoza sunt
asociate cu eozinofilie.
Oricare ar fi celu-lele efectoare ale citotoxicitatii mediate celular,
limfocitele Th (subsetul Th1) au rol esential în stimularea reactivitatii
imunitare mediate celular, prin intermediul cito-chinelor, în special IL-2 si
IFN.
MEDIATORII MOLECULARI
AI REACTIVITATII IMUNITARE
Raspunsul imun este controlat atât prin interactiuni directe ale
diferitelor tipuri de celule cooperante, cât si prin produsele de sinteza pe
care acestea le secreta.
Factorii moleculari cu rol în reglarea raspunsului imun, initial, au
fost denumiti citochine. Citochinele cunoscute sunt împartite în
urmatoarele grupe functionale: CSF (Colony Stimulating Factors), IL
(Interleuchine), IFN (Interferoni) si TNF (Tumor necrosis factor), factori
de crestere si chemochine.
Citochinele sunt proteine inductibile, care pot fi secretate de orice
celula din organism, cu posibila exceptie a eritrocitelor.
Citochinele sunt molecule cu activitate biologica, în concentratii
foarte mici (femto-molar = 10 -15), care induc un raspuns specific al
celulelor sensibile. Acestea poseda receptori de mare afinitate pentru
diferite citochine si raspund prin modificarea ratei sintezei ARN si a
proteinelor. Citochinele sunt parte integranta a conceptului lui C.
Bernard, privind homeostazia mediului intern.
Activitatea citochinelor se manifesta in vivo si in vitro, la
concentratii foarte scazute si din aceasta cauza au fost denumite
imunohormoni sau hormoni reglatori ai raspunsului imun. Spre
deosebire de hormoni, care actioneaza la distanta, citochinele
actioneaza la nivel local, iar mecanismul actiunii lor este similar cu acela
al hormonilor peptidici.
Spectrul de actiune al citochinelor este foarte larg, fiind implicate
în toate aspectele patologice. Citochinele nu au activitate enzimatica,
dar produc efectele numai dupa ce se leaga de receptorii specifici de
mare afinitate, ai celulelor sensibile. Cele mai multe celule au un numar
mic de receptori (sute, pâna la câteva mii). Pentru a produce un raspuns
maxim, numai un procent al receptorilor trebuie sa lege citochina
specifica. Se activeaza caile de semnalizare intracelulara si eventual se
produce comutarea unui set de gene, care codifica diferite proteine:
molecule de aderenta intercelulara, proteaze, proteine de faza acuta,
enzime ale catabolismului lipidic, NO-sintaza si citochine, inclusiv cea
care a produs stimularea initiala a celulei.
În functie de efectele pe care le produc, IL se grupeaza astfel:
- IL care stimuleaza mobilitatea orientata a celulelor (chemochine)
- IL care modifica rata (stimulare sau inhibitie) diviziunii celulelor si
diferentierea lor
- IL stimulatoare sau inhibitoare ale functiilor specifice ale unor
celule
- IL care modifica viabilitatea celulelor (induc apoptoza).
Caracteristicile generale ale citochinelor sunt urmatoarele:
- majoritatea citochinelor sunt polipeptide sau glicoproteine cu gr.
mol. între 5- 30 kD;
- multe formeaza homodimeri sau homotrimeri (IL-12 este un
heterotrimer);
- sinteza lor constitutiva este minima sau absenta;
- actiunea lor este limitata, autocrina, paracrina sau chiar
intracrina, dar nu endocrina, desi unele se gasesc în sânge în timpul
infectiilor generalizate. Actiunea lor este mediata de receptori de mare
afinitate. Unele citochine au spectru larg de actiune, dar cel putin unele
efecte ale lor se manifesta asupra celulelor hematopoetice. Citochinele
actioneaza adeseori prin stimularea sintezei sau inhibitiei altei citochine
(cascada de citochine) sau prin modularea exprimarii receptorilor
pentru alte citochine. Uneori, citochine cu structuri moleculare diferite au
actiuni asemanatoare (redundanta). O singura citochina actioneaza
asupra mai multor tipuri de celule si produce actiuni multiple
(pleiotropism). De obicei, celulele în organism sunt supuse actiunii
concomitente a mai multor citochine cu efect sinergic sau antagonic.

Fig. 80. a. Actiunea citochinelor este, în general, locala. Rareori, ele se gasesc în
cantitati semnificative în sânge. Actiunea locala a citochinelor este intracrina (în
interiorul celulei), autocrina (autostimularea celulei producatoare) si paracrina (actiunea
asupra celulelor din proximitatea situsului sintezei). Semnalele locale pe care le transmit
diferitele citochine sunt esentiale pentru mentinerea homeostaziei celulare, tisulare si a
organismului. b. Reprezentare diagramatica a spectrului de activitati pe care le induc
citochinele asupra celulei eucariote. Cele mai importante sunt activarea metabolismului
si a sintezei diferitelor proteine (ciclooxigenaza, enzime proteolitice, NO-sintaza), diferiti
receptori de aderenta. Citochinele pot sa modifice ciclul celulei sensibile, producând
stimularea diviziunii, inhibitia ei sau apoptoza. Chemochinele sunt o clasa de citochine
mici, care determina migrarea orientata a leucocitelor.
 INTERLEUCHINE (IL)

Denumirea veche de limfochine sugereaza ca ele sunt sintetizate

în primul rând de limfocite. Pentru citochinele produse de celulele seriei
monocit-macrofag se foloseste denumirea de monochine. Denumirea de
interleuchine este mai adecvata, deoarece reflecta rolul lor esential,
acela de a media cooperarea celulelor sistemului imunitar.
Interleuchinele sunt peptide hidrosolubile, cu rol reglator,
sintetizate în special de limfocite, dar si de alte celule. Efectul lor se
exercita, în primul rând asupra celulelor limfoide, dar si asupra altor
celule.
Producerea interleuchinelor, in vitro, s-a evidentiat în 1962, prin
tehnica incubarii celulelor din exudatul peritoneal de soarece, în tuburi
capilare plasate în ambianta materialului solubil eliberat de limfocitele
sensibilizate dupa stimularea cu antigen, in vitro. Factorul solubil produs
de limfocitele stimulate, inhiba migrarea macrofagelor din tubul capilar si
s-a denumit factorul inhibitor al migrarii macrofagelor (MIF).
Producerea interleuchinelor in vivo s-a recunoscut în 1967, dupa
ce s-a remarcat ca procesele inflamatorii sunt mult mai intense în raport
cu titrul anticorpilor sintetizati si ca ele sunt dependente de eliberarea
unor factori din limfocitele T activate si din macrofage. Interleuchinele au
rolul de a recruta alte celule, pe care le atrag în focarul inflamator.
Pâna la descoperirea interleuchinelor ramasesera neexplicate
modalitatile prin care, o multitudine de celule neconectate anatomic, îsi
coordoneaza activitatea în sensul elaborarii raspunsului imun, dupa
stimularea antigenica.
Sinteza IL este dovedita de urmatoarele observatii:
- existenta liniilor limfoide, a caror crestere in vitro este
dependenta de IL. Aceste linii celulare se folosesc pentru testarea
prezentei IL într-un lichid biologic;
- unele clone de limfocite, dupa stimularea in vitro cu lectine,
produc cantitati mari de IL, utilizabile pentru analiza biochimica.
In vivo, IL sunt produse de limfocitele T (mai putin de limfocitele
B), de celulele seriei monocit-macrofag, de celulele endoteliului
vascular, de fibroblastele tesutului conjunctiv, de cheratinocite etc.

IL-1
Sursa majora de IL-1 o reprezinta fagocitele mononucleare
(celulele seriei monocit-macrofag). Dar orice tip de celula nucleata
matura poate sa sintetizeze IL-1: cheratinocitele, celulele dendritice,
astrocitele, microglia, limfocitele B normale, unele clone de limfocite T in
vitro, celulele NK, neutrofilele, fibroblastele, celulele endoteliale, celulele
musculare netede.
Sinteza IL-1 este indusa de actiunea unor stimuli biologici
(endotoxinele bacteriilor Gram negative, exotoxinele, mureina bacteriilor
Gram pozitive, zimosanul din peretele celular al levurilor, complexele
imune, C3a, citochinele limfocitelor activate, lectinele mitogene) sau
nebiologici (particule de Si, cristale de urati).

Fig. 81. Agentii declansatori ai sintezei IL-1.

Sunt doua variante moleculare (IL-1 a si IL-1b), codificate de gene

distincte. S-a identificat a III-a varianta moleculara, IL-1ra ( receptor
antagonist), care se fixeaza pe receptorii pentru IL-1 a si IL-1 b,
inhibând efectele lor. IL-1 a si IL-1 b se sintetizeaza ca precursori de
31kD (271 si respectiv 269 aminoacizi), care sunt clivati proteolitic si
rezulta molecule de
17 kD. IL-1 este activa atât în varianta nativa, cât si forma rezultata
dupa clivare. IL-1 b este clivata de o cistein-proteaza intracelulara (ICE
= interleukin converting enzyme).
Efecte. Dupa ce este produsa local de celulele stimulate, IL-1
actioneaza autocrin sau paracrin, stimulând raspunsul inflamator si
raspunsul imun specific, fiind un mesager cu spectru larg de actiune.
IL-1 este un mediator pleiotropic (cu efecte multiple) al raspunsului
gazdei la infectii sau la leziuni:
- stimuleaza producerea altor citochine (G-CSF, TNF- a, IL-6, IL-8,

IL-11, PDGF);

Fig. 82. IL-1 este produsa de multe tipuri celulare ca raspuns la leziuni, infectie sau
dupa stimularea antigenica si influenteaza multe categorii de celule si procese;
stimuleaza activitatea citocida a celulelor NK; activeaza metabolismul PMN si
chimiotaxia spre situsul producerii IL-1; induce expresia moleculelor de aderenta în
endoteliu si mareste permeabilitatea; stimuleaza chimiotaxia si functia citocida a
macrofagelor; stimuleaza proliferarea celulelor Th, exprimarea receptorului pentru IL-2
si pro-ducerea de citochine; stimuleaza proliferarea si dife-rentierea limfocitelor B în
celule producatoare de anticorpi.

- stimuleaza prolife-rarea celulelor T, crescând sinteza de IL-2 si

exprimarea receptorilor pentru IL-2 pe celulele T;
- induce exprimarea moleculelor CMH II pe CPA;
- stimuleaza diferen-tierea limfocitelor pre-B si maturarea lor în
celule B;
- stimuleaza monocitele sa produca IL-1 (bucla autocrina);
- este chemoatractant pentru leucocite la situsul inflamatiei, prin
inducerea sintezei moleculelor de aderenta pe endoteliul vascular;
- induce sinteza pro-teinelor de faza acuta (CRP) în ficat;
 - este reglatoare a hema-topoezei, contracarând efectele
mielosupresoare ale radioterapiei si chimioterapiei prin inducerea
sintezei SOD (enzima cu Mn) în mitocondrii;
- stimuleaza producerea de CRH din hipotalamus, cu eliberarea
ACTH din hipofiza. IL-1 poate stimula direct eliberarea ACTH.
Stimularea axei hipotalamo-corticosuprarenalei induce sinteza
glucocorticoizilor. Acestia au efect reglator prin feed-back, inhibând
sinteza IL-1, dar stimulând exprimarea receptorilor pentru IL-1;
- pare a avea rol în distrugerea cartilajului articular, sub actiunea
unei metaloproteaze produsa de condrocite, care caracterizeaza artrita
reumatoida. In aceasta maladie autoimuna, IL-1 activeaza
condroclastele si osteoclastele si de aici deriva denumirea ei de
catabolina;
- stimuleaza proliferarea fibroblastelor;
- in vitro are efecte citostatice si citocide pentru unele linii de
celule maligne;
- este factorul pirogen endogen, pentru ca stimuleaza sinteza
prostaglandinelor (PG *), active asupra centrului hipotalamic al
termogenezei, producând febra;
Fig. 83. Caile producerii compusilor icozanoidici din fosfolipidele membranare. Liniile
groase reprezinta conversia enzimatica, iar cele întrerupte, transformari neenzimatice.
PG = prostaglandina; Tx = tromboxan; Lt = leucotriena.
Fig. 84. Reprezentare schematica a “cascadelor” enzimatice ce duc la formarea PG si
LT, mediatori ai efectelor endotoxice si ai reactiilor inflamatorii.

- stimuleaza proliferarea celulelor B dupa contactul lor cu Ag;

- este factor contrasupresor, deoarece inhiba activitatea celulelor
Ts;
- stimuleaza activitatea metabolica a macrofagelor si secretia
enzimelor (colagenaza), usurând mobilitatea lor în substanta
fundamentala;
- activeaza limfocitele T si B;
- produce hipozincemie ** si hipoferemie si inhiba cresterea si
diviziunea celulelor bacteriene;
- asupra cortexului cerebral, IL-1 produce inhibitie (somn), cu
unde lente.

IL-2
IL-2 a fost descoperita în 1976 de Gallo, în mediul de crestere al
limfocitelor normale, stimulate cu PHA. Denumirea veche a IL-2 este
TCGF(T-cell growth factor). IL-2 este principalul hormon cu rol esential
în generarea unui raspuns eficient si este factorul esential reglator al
raspunsului imun. Este produsa de limfocitele TCD 4 activate. Limfocitele
TCD4 în repaus nu produc IL-2, dar limfocitele Th 1 se activeaza dupa
ce recunosc antigenul asociat cu moleculele CMH II si produc IL-2 si
interferon g, iar setul Th 2 produce IL-4, IL-5 si IL-6. Unele clone de
limfocite TCD 8 pot produce cantitati mici de IL-2. Limfocitele B infectate
cu VEB produc IL-2. In vitro, IL-2 este produsa de linii celulare T, dupa
stimulare cu PHA sau Con A. Alte linii celulare sintetizeaza IL-2
constitutiv, fara stimularea prealabila cu lectine mitogene.
Conformatia tridimensionala a moleculei de IL-2 este un a-helix,
alcatuit din 4 catene
Activitati biologice. IL-2 exercita efect stimulator asupra celulelor
care au secretat-o (bucla autocrina), dar si asupra altor limfocite (bucla
paracrina), deoarece receptorul de mare afinitate pentru IL-2 se gaseste
pe majoritatea celulelor limfoide.
Limfocitele stimulate prolifereaza si exprima, la densitate înalta,
receptorii de IL-2 pe suprafata lor. Astfel se produce expansiunea
clonala a limfocitelor care au recunoscut specific un antigen.
Interactiunea IL-2 cu receptorul sau declanseaza activarea si
proliferarea celulara.
Rolul primar al IL-2 este expansiunea clonala a limfocitelor CD 4 si
CD8.
IL-2 stimuleaza diferentierea limfocitelor TCD 4, în celule Th 1 sau
Th2. Asupra celulelor Th 1, IL-2 actioneaza autocrin, iar asupra celulelor
Th2 si CD 8 actioneaza ca factor paracrin. Stimuleaza activitatea
citotoxica a limfocitelor CD 8.
 Fig. 85. IL-2 este sintetizata de limfocitele Th. Rolul sau
esential este stimularea celulelor T si eliberarea
mediatorilor (IFN g), dar stimuleaza si cresterea limfocitelor
B. Activarea monocitelor si a celulelor NK este importanta
pentru amplificarea raspunsului imun. La pacientii cu
carcinom renal, precursorii autologi ai celulelor NK pot fi
activati in vitro, de doze mari de IL-2 (1000 UI/ml) si
genereaza celule LAK (lymphokine-activated killer),
utilizate experimental în terapia cancerului.

Limfocitele B, dupa stimularea sub actiunea IL-2, se activeaza,

exprima receptori de mare afinitate pentru IL-2, prolifereaza intens si
secreta IgG, IgA, IgM. IL-2 stimuleaza comutarea izotipica din raspunsul
imun secundar.
Celulele NK raspund la efectul stimulator al IL-2 prin cresterea
activitatii citotoxice, fara activarea proliferarii.
IL-2 stimuleaza activitatea macrofagului, care devine citotoxic
pentru celulele tumorale si pentru bacteriile parazite intracelular.
Macrofagul stimulat produce H 2O2, NO, PGE 2 si TNF-a. Activitatea
antifungica a granulocitelor creste mult dupa stimularea cu IL-2.
Probabil se intensifica producerea de lactoferina si TNF- a.
Sinteza IL-2 este stimulata de IL-1. La rândul ei, IL-2 stimuleaza
sinteza IL-4, 5, 6. IL-2 ramâne principala citochina care controleaza
raspunsul proliferativ al limfocitelor CD 4.
Sinteza IL-2 este indusa de orice stimul antigenic, dar actiunea ei
este specifica, deoarece determina numai expansiunea clonelor care au
recunoscut determinantii antigenici.
Gena codificatoare a IL-2 a fost clonata, ceea ce a permis
obtinerea unei cantitati suficiente de IL-2 în stare cristalizata. Este o
glicoproteina de 15,4 kD si contine resturi de sialil si glicozil.
S-a clonat gena codificatoare pentru receptorul IL-2. Receptorul
este format din 3 catene polipeptidice: IL-2R a (55kD), IL-2R b (75 kd) si
catena g, al carei rol ramâne incert. Catena g este componenta a
receptorilor celulari pentru alte citochine: IL-4, IL-7, IL-9, IL-15 si de
aceea a fost notata cu g c (comuna).
S-au identificat trei clase de receptori pentru IL-2:
- receptorul de mare afinitate, format din toate cele trei catene;
- receptorul de afinitate medie, format din catenele a si b;
- receptorul de mica afinitate, format numai din catena a.
Limfocitele nestimulate antigenic au numai receptorul de mica
afinitate. Dupa stimularea antigenica primara, se exprima receptorul de
afinitate intermediara, iar dupa stimularea secundara se exprima, cu o
densitate mare, receptorul de afinitate înalta. Aceasta sugereaza ca
intensitatea raspunsului imun este conditionata de disponibilitatea
receptorilor de IL-2.
Receptorul de IL-2 functioneaza ca un întrerupator start-stop
(on-off). IL-2 interactioneaza initial, cu catena de 55 kD si ulterior, cu
cea de 75 kD. Interactiunea este ferma si de aceea, disocierea este
lenta. Dupa disocierea IL-2 de receptor, semnalul de activare a
limfocitelor dispare.

IL-3 este un polipeptid de 140 aminoacizi la soarece si 133 la om.

Este produsa de limfocitele T si de celulele NK, iar mastocitele si
eozinofilele stimulate produc cantitati mici de IL-3. In reactiile alergice,
IL-3 modifica functiile mastocitelor, eozinofilelor si macrofagelor.
Efectele ei se exercita asupra celulelor din imediata vecinatate a celor
care au produs-o, dar când se produce o activare masiva a limfocitelor
(de exemplu, în infectia gripala), IL-3 apare si în circulatie si efectele ei
sunt sistemice. IL-3 stimuleaza activarea celulelor accesorii (granulocite,
fagocite, plachete), cu functii de aparare si reparare într-un focar
inflamator. Stimuleaza diferentierea celulelor stem în maduva
hematopoetica, efectul fiind recuperarea functionala a maduvei osoase
consecutiva chimioterapiei citotoxice.

IL-4 este produsa de câteva seturi de limfocite si are efecte

multiple asupra celulelor limfoide. Sursa majora de IL-4 sunt limfocitele
patogeni extracelulari. IL-4 actioneaza autocrin si determina stimularea
celulelor producatoare. Stimuleaza exprimarea moleculelor CMH II pe
celulele B si secretia IgE si IgG 1. De aceea s-a numit factorul stimulator
al limfocitelor B. Induce diferentierea celulelelor TCD 4 spre celule Th 2,
care la rândul lor secreta IL (IL-5, IL-10) stimulatoare ale RIMH. Este o
citochina anti-inflamatorie, producând inhibitia citochinelor inflamatorii
(IL-1, TNF) si a PG.

IL-5 este secretata de limfocitele Th 2 si stimuleaza proliferarea si

diferentierea limfocitelor B în raspunsul imun. Stimuleaza diferentierea
celulelor stem medulare, în monocite si eozinofile. Sinteza crescuta a
IL-5 determina eozinofilie.

IL-6 este o citochina multifunctionala, secretata de macrofage,

de limfocitele T, de celulele endoteliale. Stimuleaza sinteza IgA în
structurile limfoide asociate mucoaselor. Efectele IL-6 sunt sinergice cu
ale IL-1. IL-6 este un mediator al raspunsului de faza acuta. Raspunsul
de faza acuta este o reactie sistemica anti-inflamatoare, consecutiva
infectiei sau leziunii tisulare si se caracterizeaza prin febra, leucocitoza,
cresterea permeabilitatii vasculare, scaderea nivelului metalelor (Zn, Fe)
si a steroizilor plasmatici, dar creste nivelul proteinelor de faza acuta.
Proteinele de faza acuta sunt sintetizate de hepatocite sub actiunea
stimulatoare a unui factor specific, iar IL-6 are actiune similara cu aceea
a factorului stimulator al hepatocitelor.

IL-7 este produsa de fibroblaste. La soarece, rolul esential al

acestei citochine este de a stimula diferentierea celulelor limfoide
imature, în limfocite T si B, în special intrarea si mentinerea lor în faza
S. Situsurile actiunii sale sunt maduva osoasa si timusul.

IL-8 este produsa de macrofage, fibroblaste, celule endoteliale.

Face parte din categoria chemochinelor. Actiunea sa principala este cea
chemotactica fata de neutrofile, eozinofile, limfocite T, în focarul
inflamator. Sinteza ei rapida este indusa de LPS, de infectia virala, în
celulele mononucleare din sânge, în fibroblaste, în cheratinocite. IL-8
stimuleaza activarea neutrofilelor (migrare transendoteliala, eliberarea
enzimelor lizosomale, intensificarea metabolismului oxidativ, generarea
anionului superoxid în focarul inflamator). Are efecte asupra celulelor
nelimfoide: este haptotactica(induce migrarea celulelor epiteliale spre
suprafata).

IL-9 este sintetizata de limfocitele T si determina efecte multiple

asupra celulelor stem hematopoetice, limfopoetice si neuronale.
Actiunea sa este sinergica cu IL-4. In absenta IL-4, IL-9 stimuleaza
activarea limfocitelor B si sinteza IgE si IgG.

IL-10 are rol reglator important asupra sintezei diferitelor citochine.

Este produsa de limfocitele T activate, de monocite, de celulele B, de
cheratinocite(dar si de celulele carcinomului de colon, de melanoame).
Celulele Th 2 constituie sursa principala de IL-10, dar este produsa de
clone Th 1 dupa stimularea cu antigenul specific. Efectele sale multiple
se exercita asupra limfocitelor, monocitelor, celulelor NK, celulelor
dendritice. Inhiba activarea macrofagelor si exprimarea moleculelor
CMH II pe suprafata lor. Inhiba sinteza citochinelor proinflamatorii.

Fig. 86. IL-12 este produsa de macrofage si are rol central în raspunsul imun. IL-12
stimuleaza celulele NK si T sa elibereze interferon g, iar celulele T neangajate sunt
stimulate sa se diferentieze spre fenotipul Th1.

IL-11 are ase-manari functionale cu IL-6, dar are un spectru mai

restrâns de actiune. Efectele sale se exercita asu-pra sistemului
hema-topoetic, limfopoetic, hepatic, adipos si neuronal. Este
proin-flamatorie si induce sinteza proteinelor de faza acuta.

IL-12 s-a iden-tificat în superna-tantul liniilor celulare B

transformate, însa celulele B normale (de om si soarece) nu sintetizeaza
cantitati semnificative de IL-12. Sursele principale sunt macrofagele si
celulele dendritice. Macrofagele - primele celule care
recunosc antigenul, încep sa produca IL-12. Celulele tinta ale IL-12 sunt
limfocitele T (CD 4, CD8) si NK. In vivo, IL-12 induce diferentierea
limfocitelor TCD 4, în celule Th 1 care sintetizeaza interferon g, inductor al
anemiei, neutropeniei si limfopeniei. Este o citochina de initiere a
raspunsului imun, fiind puntea de unire între reactiile de aparare
nespecifica si raspunsul imun specific. Stimuleaza diferentierea celulelor
Th neangajate, în celule Th 1, mediatoare ale RIMC.

IL-13 este produsa de celulele Th 2, dar si de alte seturi de celule

Th, de celulele TCD 8, de alte celule activate (mastocite, eozinofile,
bazofile). Induce proliferarea limfocitelor B care sintetizeaza IgE si IgG 4,
sugerând rolul sau în patogeneza starilor alergice. Inhiba activarea
macrofagelor si sinteza citochinelor proinflamatorii, având astfel
proprietati anti-inflamatorii.

IL-15 are multe activitati biologice comune cu ale IL-2. Catenele b

s i
g ale receptorului pentru IL-15 sunt comune si pentru receptorul de
IL-2, iar catena a este specifica. IL-15 are o distributie tisulara mai larga
decât IL-2. Este factor de crestere pentru celulele T (umane si de
soarece), pentru celulele B si NK. Are actiune sinergica cu IL-12. IL-15
se gaseste în lichidul sinovial la pacientii cu artrita reumatoida, unde
recruteaza limfocitele T si le stimuleaza pentru a produce IFN g, TNF-a
si GM-CSF. Rolul reglator al IL-2 nu este compensat de IL-15 si nici de
alte citochine.

Alte citochine

Celulele limfoide si macrofagele sintetizeaza factori proteici,

denumiti limfotoxine, cu efect litic asupra celulelor sensibile. Limfotoxina
s-a evidentiat initial, ca un factor citotoxic în supernatantul limfocitelor
activate.
Limfotoxinele sunt produse de limfocitele TCD 8, de celulele NK si
de macrofagele stimulate. Denumirea de “limfotoxine” deriva de la
efectul lor citotoxic sau citostatic, fata de celulele malignizate sau fata
de cele infectate cu virusuri.
Limfotoxina produsa de limfocitele Tc se numeste perforina si are
rol major în liza celulei tinta.
Limfotoxina poate fi produsa ca proteina solubila sau ca proteina
asociata membranei citoplasmatice a unor celule. Forma solubila a
limfotoxinei este alcatuita din trei monomeri de limfotoxina a (LT a) si
este produsa de celulele Tc (CD 8) si de subsetul Th-1 al limfocitelor
CD4.
Limfotoxina se exprima si pe suprafata celulelor T, într-o alta
varianta biochimica: o subunitate proteica a LT- a, asociata cu doua
molecule de LT-b.
Macrofagele stimulate cu endotoxine, sintetizeaza o monokina de
17 kD, denumita TNF-a sau casectina.
TNF-a este o glicoproteina de 156 aminoacizi, trimerica, produsa
în primul rând de macrofage dar si de alte celule: adipocite, limfocite B,
cheratinocite, fibroblaste, granulocite, mastocite, monocite, celule NK,
celule musculare netede, celule T.
Factorii inductori ai sintezei TNF- a sunt foarte numerosi: celulele
alogenice si bacteriene, peptidoglicanul, complexele imune, LPS,
intermediarii reactivi ai reducerii O 2, celule malignizate, infectia virala,
zimosanul din peretele levurilor, ionii de Zn etc.
Efecte. TNF-a inhiba ciclul de replicare virala si stimuleaza diferite
activitati biologice: diferentierea monocitelor în macrofage, activitatea
ADCC, sinteza moleculelor CMH I si II, activitatea fagocitara, cresterea
si proliferarea fibroblastelor, este un factor pirogen, hipotensiv,
favorizeaza regenerarea ficatului, induce sinteza proteinelor de faza
acuta si apoptoza celulelor tinta, activeaza celulele endoteliale,
stimuleaza distrugerea cartilajului, activeaza limfocitele T si B,
stimuleaza sinteza Ig. Local, TNF- a mareste aderenta limfocitelor TCD 8
la endoteliul vascular si le stimuleaza citotoxicitatea. Este o citochina
proinflamatorie.
TNF-a este implicat direct în distrugerea celulelor B insulare, în
diabetus melitus insulino-dependent.
Denumirea de casectina pentru TNF-a deriva de la efectul ei
stimulator asupra catabolismului, ceea ce explica aparitia si
manifestarea sindromului de epuizare (casexia), caracterizat prin
pierderea în greutate, la pacientii neoplazici sau cu infectii cronice.
Casectina inhiba transcrierea genelor care codifica sinteza enzimelor
lipogene.
Receptorii de casectina se gasesc pe hepatocite, pe celulele
musculare si adipoase si raspund prin intensificarea catabolismului. Ca
urmare, trigliceridele sunt mobilizate din depozite si creste concentratia
plasmatica a lipoproteinelor cu densitate foarte mica.
Factorul inhibitor al migrarii macrofagelor (MIF) este prima
limfochina ale carei efecte au fost descrise. Inhibitia migrarii
macrofagelor este produsa de o varietate de factori: citochine,
mitogene, toxine. Sub denumirea de MIF a fost caracterizata o proteina
de 12, 5 kD din umoarea apoasa a camerei anterioare a globului ocular,
care produce supresia rapida a citotoxicitatii mediata de celulele NK,
fata de endoteliul corneean. Camera anterioara a globului ocular este
considerata ca situs privilegiat din punct de vedere imunologic.
Tesuturile sale (endoteliul corneean si cristaloida) nu exprima molecule
CMH I si astfel devin tinta atacului litic al celulelelor NK infiltrate.
Activitatea inhibitorie a MIF a fost anulata de anticorpii specifici anti-MIF.
 INTERFERONII SI MECANISMELE
ACTIUNII LOR

Interferonii sunt o categorie speciala de citochine, a caror sinteza

este indusa de diferiti agenti chimici sau biologici. Functiile lor se
caracterizeaza printr-un spectru larg de activitati nespecifice, cea mai
importanta fiind inductia starii antivirale.
Interferonul a fost descoperit de Isaacs si Lindenmann (l957). Ei
au observat ca injectarea membranei corioalantoice a embrionului de
gaina, cu virus influenza inactivat (denumit virus inductor sau
interferent), blocheaza replicarea ulterioara a virusului influenza infectios
(virus revelator al interferentei). Autorii au aratat ca inhibitia replicarii
virale (interferenta) se datoreaza unui factor inhibitor, pe care l-au
denumit interferon (IFN).
Elucidarea naturii chimice si a modului de actiune a interferonilor a
constituit o problema de interes major a biologiei moleculare si a
virologiei în ultimele decenii.
Inducerea starii antivirale este cea mai importanta functie a
interferonilor, dar ei au si alte activitati biologice majore:
- inhibitia multiplicarii celulelor normale si tumorale
- reglarea proceselor de diferentiere celulara
- reglarea functiei imunitare.
Natura interferonilor. Diferitele variante moleculare de interferoni
au fost grupate în doua tipuri: interferoni de tip I si de tip II. Interferonul
de tip I cuprinde variantele a, b si t. Interferonul de tip II include varianta
moleculara g. Interferonul a este produs de leucocite si este reprezentat
de o varietate larga de molecule, codificate de un numar mare de gene.
Interferonul b este sintetizat de variate celule nehematopoetice (de
exemplu, fibroblaste), dupa infectia cu virus sau dupa ce sunt stimulate
cu ARN dublu catenar. Sinteza sa este codificata de o singura gena.
Interferonul t, s-a identificat la bovine si la ovine si este sintetizat în
cantitati mari în epiteliul uterin, în perioada care precede implantarea
embrionului si de aceea s-a denumit interferon trofoblastic. Interferonul g
este produs de limfocitele activate sub actiunea antigenului specific sau
a substantelor mitogene si reprezinta interferonul de tip II. Deoarece, in
vivo, este sintetizat de limfocitele T activate, de limfoblastele seriei B si
de limfocitele granulare mari (celulele NK), interferonul g este considerat
a fi de tip imun.
Distributia interferonilor în cele doua tipuri si subtipuri se bazeaza
pe proprietatile lor antigenice individuale. Antiserul specific fata de
moleculele de interferon ale unui tip nu precipita si nu neutralizeaza
actiunea interferonilor celuilalt tip.
În general, moleculele de interferoni sunt glicoproteine. Interferonii
b si g au resturi glucidice legate la asparagina 80 si respectiv 25 si 97.
Majoritatea interferonilor a nu sunt glicozilati. Glicozilarea nu este
esentiala pentru exprimarea activitatilor biologice, ceea ce explica faptul
ca interferonii sintetizati în celulele bacteriene, de genele codificatoare
clonate, au activitate biologica.
Interferonii a si b sunt stabili chiar la pH 2 si îsi pastreaza
activitatea în prezenta SDS, ultima fiind o proprietate foarte importanta
pentru purificare.
Sinteza interferonilor. In mod obisnuit, celulele normale nu
sintetizeaza cantitati detectabile de interferoni. Genele codificatoare ale
sintezei lor nu sunt transcrise. Sinteza interferonilor este indusa de
diferiti agenti: virusuri infectioase sau inactivate, moleculele de ARN
dublu catenare helicale, endotoxinele bacteriilor Gram negative
(Brucella sp., Listeria monocytogenes), infectia cu micoplasme, cu
rickettsii si chlamidii, polimerii sintetici, mananii (polizaharide), diferiti
activatori metabolici etc. LPS este un bun inductor al IFN a si b.
Pentru virusurile cu genom ARN dublu catenar, inductorul sintezei
de interferon este chiar genomul viral. Virusurile cu genom ADN, cu
exceptia celor din grupul pox, sunt slab inductoare, iar cele cu genom
ARN monocatenar sunt inductoare ale sintezei interferonilor, deoarece
ARN se replica printr-un intermediar dublu catenar.
ARN monocatenar, ADN mono- sau dublu catenar, ca si hibrizii
ADN-ARN nu sunt inductori ai sintezei interferonilor.
Virusurile inactivate (din vaccinuri), ca si cele ce infecteaza un
substrat nepermisiv sunt inductoare ale sintezei interferonilor. În
leucocitele mononucleare, sinteza IFN este indusa de glicoproteinele
învelisului viral.
In vitro, la 37 o, sinteza începe la 4 ore dupa infectia virala si atinge
rata maxima concomitent cu sinteza proteinelor virale.
Informatia genetica codificatoare a sintezei interferonilor este
distribuita în trei familii de gene. Sinteza interferonului a este codificata
de l4 gene si 7 pseudogene, localizate pe bratul scurt al cromosomilor
perechii a 9-a. Interferonul b este codificat de o gena (sau câteva), cu
aceiasi localizare, iar interferonul g este codificat de o singura gena
localizata pe perechea a l2-a de cromosomi. Ca o caracteristica, nici
una din gene nu contine introni.
Cel mai bun inductor al sintezei de interferon este ARN dublu
catenar natural sau sintetic. Mecanismul inductiei nu este cunoscut.
Probabil, ARN dublu catenar induce sinteza unui factor, care, la rândul
sau neutralizeaza represorul specific al transcrierii acestor gene.
Factorul determinant al inductiei este însasi natura bicatenara a
moleculei de ARN si nu informatia genetica înscrisa în ea. Nu se
cunoaste nici mecanismul inductiei sintezei interferonului g (de tip imun),
în limfocitele activate de antigenul specific sau stimulate de mitogene.
Inductia sintezei interferonilor necesita sinteza ARNm si
traducerea sa în catena polipeptidica. Inhibitorii sintezei proteinelor
(actinomocina D), administrati simultan cu inductorul, inhiba sinteza
interferonilor.
Interferonii secretati de diferite specii de organisme sau de diferite
categorii de celule ale unui organism, prezinta deosebiri legate de
secventa aminoacizilor, de continutul glucidic, care au stat la baza
gruparii lor în cele trei clase.
Toti interferonii se sintetizeaza ca precursori de l66 aminoacizi, cu
secvente semnal N-terminale de 20-23 aminoacizi, necesare secretiei.
Dimensiunle reale ale catenei polipeptidice sunt de l43, l45 si respectiv
de l46 resturi de aminoacizi.
Molecula de interferon are doua domenii cu secvente de
aminoacizi relativ constante: unul în jumatatea N-terminala, care
formeaza situsul de legare pe receptorul celular, iar celalalt, în
jumatatea C-terminala, pare sa moduleze legarea de receptor si
probabil mediaza functiile biologice.
Studiul biochimic al moleculei de interferon a fost înlesnit de
obtinerea anticorpilor monoclonali specifici fata de diferite tipuri de
interferon.
Interferonii se sintetizeaza, probabil, la toate clasele de vertebrate.

Activitati biologice efectoare ale interferonilor

Activitatea biologica principala a interferonilor este cea antivirala si
a fost demonstrata experimental. Infectiile virale sunt mult mai severe la
animalele de experienta, carora, odata cu virusul infectios li s-a injectat
ser imun specific anti-interferon.
Interferonii formeaza prima linie de aparare umorala fata de
infectiile virale, înainte de mobilizarea raspunsului imun. Interferonii
protejeaza celulele de efectele citopatice virale, dar nu elimina complet
infectia. Starea de protectie antivirala, indusa de interferoni dureaza
câteva zile si apoi dispare. Dupa câteva zile de absenta, starea de
protectie poate fi indusa din nou.
Interferonii nu au actiune antivirala directa, ci induc o stare
antivirala.
Interferonii au specificitate de specie, adica activitatile biologice si
în special efectul protector antiviral se manifesta fata de orice virus, în
raport cu celulele speciei care a produs interferonul. Baza specificitatii
de actiune, rezida în interactiunea dintre interferon si receptorul celular.
Activitatea biologica a interferonilor este direct proportionala cu
afinitatea lor de legare cu substratul celular. Interferonul de soarece are,
in vitro, efect protector fata de celulele de soarece, indiferent de virusul
infectant. Acelasi interferon are un efect protector minim (5%) pentru
celulele de sobolan, iar pentru celulele umane, efectul protector este
nul.
Protectia antivirala este dependenta de concentratia interferonilor.
Dozele mari, administrate în sisteme experimentale, in vitro, sunt
protectoare fata de nivelul scazut al multiplicitatii de infectie, asemanator
celui natural. Multiplicitatea înalta de infectie (cea experimentala),
depaseste efectul protector al interferonilor.
Descoperirea interferonilor a condus la revizuirea conceptului
imunitatii celulare si a rolului sau în limitarea infectiilor virale. Sistemul
interferonului este primul care îsi exercita efectul protector, dintre toate
sistemele de aparare cunoscute. El este operativ în decurs de câteva
ore de la infectie.
Cele mai multe virusuri sunt inductoare ale sintezei interferonului
si sunt sensibile, în diferite grade, la actiunea lui.
Interferonul este produs de celulele infectate, concomitent cu
desfasurarea ciclului multiplicarii virale. Este eliberat din celule imediat
dupa sinteza si difuzeaza spre celulele învecinate, carora le induce
starea antivirala. Astfel, virusul, în ciclul sau replicativ, întâlneste o
bariera intracelulara. Nivelul activitatii antivirale, probabil, este
dependent de concentratia extracelulara a interferonului, astfel ca
celulele învecinate celor producatoare de interferon devin cele mai
rezistente la infectia cu virus. Celulele mai îndepartate sunt mai putin
protejate.
Eficienta relativa a diferitelor mecanisme de aparare, inclusiv a
celui mediat de interferon depinde de ruta pe care se raspândeste
virusul. De la poarta de intrare, virusul se disemineaza spre organele
tinta, pe calea fluidelor organismului (sânge, limfa), prin leucocitele
infectate sau pe cale axonala. Diseminarea pe cale sanguina si limfatica
este limitata de macrofagele asociate capilarelor sanguine si limfatice.
Viremia diminua si odata cu ea diminua severitatea infectiei.
Experientele cu administrare de interferon evidentiaza ca interferonul
circulant reduce viremia si protejeaza organele tinta. Interferonul este
mai putin eficient fata de virusurile care se disemineaza pe cale
axonala.
La pacientii hipogamaglobulinemici, limitarea si eliminarea infectiei
virale este rezultatul actiunii interferonului, a reactiei febrile a
organismului, a raspunsului inflamator si a imunitatii mediate celular.
Bazele moleculare ale activitatii interferonilor
Interferonii nu au activitate biologica în celulele care îi sintetizeaza.
Principala lor activitate –cea antivirala- nu este directa, deoarece
interferonii nu sunt molecule efectoare, ci inductori ai starii antivirale.
Interferonii actioneaza asupra celulelor neinfectate si le induc starea de
rezistenta fata de infectie, influentând multiplicarea virusurilor în diferite
etape ale ciclului (de exemplu, transcrierea ARNm, traducerea etc.), în
functie de sistemul celular.
Dupa secretia din celulele în care a fost sintetizat, interferonul se
leaga de receptorul membranar al altor celule, unde functioneaza ca o
citochina paracrina si activeaza un set de gene specifice. Corespunzator
celor doua tipuri de interferoni, se cunosc doua tipuri de receptori.
Ambele sunt glicoproteine de membrana.
Complexele interferon-receptor sunt endocitate. Internalizarea lor
declanseaza evenimentele nucleare, al caror rezultat este starea
antivirala si aparitia unor modificari ale metabolismului celular.
Interferonii induc sinteza unor proteine, care mediaza efectele lor
multiple. Starea antivirala este produsa pe mai multe cai. Pot fi inhibate
diferite etape ale ciclului de replicare virala: penetrarea si dezvelirea,
transcrierea ARNm viral, traducerea ARNm viral, replicarea genomului,
asamblarea si eliberarea virusului progen. Decisiva este natura virusului,
dar tipul celular poate avea un rol important. Starea antivirala este, în
primul rând, consecinta sintezei în celula, a unei proteine inhibitoare a
transcrierii si/sau a traducerii mesajului genetic viral (PIT ), care interfera
fie cu sinteza ARNm viral, fie cu traducerea sa, fie cu ambele procese.
O a II-a cale majora a inducerii starii antivirale este degradarea ARNm
viral prin actiunea 2’-5’ oligo-adenilat-sintetazei si a riboendonucleazei .
În cele mai multe sisteme virus-celula, inhibitia multiplicarii virale
este rezultatul interferentei cu etapa traducerii ARNm viral. In celulele
liniei sensibile L (originara din fibroblaste de embrion de soarece),
infectate cu virus vaccinal, se produce dezagregarea polisomilor
celulari. ARNm viral se asociaza cu ribosomii eliberati si formeaza
polisomi ce sintetizeaza proteine specific virale. In celulele tratate cu
interferon, înainte de infectia virala, ARNm viral nu se asociaza cu
ribosomii si nu se sintetizeaza proteine specifice. In absenta proteinelor
virale, infectia este abortiva. Efectul este acelasi dupa infectia cu reo-,
picorna-, toga-, rhabdo-, paramixo-, herpes- sau cu papovavirusuri.
În celulele tratate cu actinomicina D (un inhibitor specific al
sintezei proteice), efectul protector al interferonului nu se realizeaza.
Una din proteinele inhibitoare ale traducerii ARNm viral este
protein-chinaza dependenta de ARN dublu catenar (PKR), denumita si
chinaza factorului de initiere a sintezei proteinelor la eucariote (eIF-2) .

Fig. 87. Actiunile antivirale ale interferonilor (IFN). Interferonii se leaga specific de
receptorii de IFN si produc numeroase efecte, doua dintre ele fiind ilustrate în schema.
IFN induc sinteza proteinelor antivirale – 2’,5’ adenozin-sintetaza si o protein-chinaza.
Ambele sunt activate de ARN dublu catenar, intermediarul replicarii virale. Sintetaza
induce formarea 2’5’ppp-oligo A, care activeaza o endonucleaza capabila sa produca
degradarea ARNm. Protein-chinaza fosforileaza factorul de initiere al traducerii
proteinelor, elF2, pe care îl inactiveaza (dupa Male, 1987).
 PKR este o chinaza serina/treonina, prezenta în celule si în mod
normal se sintetizeaza cu o rata foarte scazuta. Enzima, în proportie de
20% se gaseste în nucleu (mai ales în nucleol) si 80% are sediul
citoplasmatic. In cea mai mare parte, protein-chinaza citoplasmatica
este legata de ribosomi si este mai fosforilata decât cea nucleara.
Protein-chinaza este inactiva (latenta), dar poate fi activata de ARN
dublu catenar. În celulele tratate cu interferon, nivelul protein-chinazei (o
proteina de 67 kD) creste de peste 20 de ori.
PKR se activeaza în prezenta ARN dublu catenar, rezultatul fiind
autofosforilarea câtorva resturi de serina si treonina. Autofosforilarea
este cel mai probabil, intermoleculara si se produce între doua molecule
de PKR asociate cu aceiasi molecula de ARN dublu catenar. In
consecinta, concentratiile mari de ARN-dublu catenar inhiba procesul
autofosforilarii. Heparina (un polianion) activeaza aceasta enzima.
Substratul fiziologic unic al PKR fosforilate este subunitatea a a
factorului de traducere eIF-2. eIF-2 fosforilat nu poate fi reciclat pentru
initierea traducerii si produce inhibitia sintezei proteinelor celulare.
În celula infectata cu un virus, protein-chinaza, se asociaza cu
ARN-dublu catenar, se activeaza si se fosforileaza. Protein-chinaza
activata, poate fosforila un numar de substraturi celulare, inclusiv
factorul 2 a, de initiere a sintezei proteinelor la eucariote (eIF-2 a), la
restul de serina 5l (Kumar, 1998). eIF-2 a fosforilat, blocheaza initierea
sintezei catenei polipeptidice.
Alta cale activata de ARN dublu catenar si de interferon este calea
2’,5’-oligo-adenilat- sintetazei/RN-aza. Interferonii induc sinteza unei
familii de enzime denumite 2-5(A)sintetaze, care polimerizeaza ATP în
oligo-adenilati de diferite lungimi, legati 2’-5’. Aceste enzime sunt
inactive, dar se activeaza datorita unei schimbari conformationale care
se produce consecutiv legarii sale cu ARN dublu catenar. 2’,5’-AS
activata este capabila sa polimerizeze ATP si alte nucleotide în legaturi
2’-5’. In molecula de 2’,5’-oligoadenozina, resturile de riboza sunt legate
prin punti fosfo-diesterice 2’-5’. Acestea sunt legaturi unice, deoarece
toate polinucleotidele naturale contin legaturi 3’-5’.
2’,5’-oligoadenozina activeaza RN-aza L. RN-aza L este
detectabila în toate celulele animale. Majoritatea celulelor contin o
fosfodiesteraza ce poate hidroliza 2-5(A). RN-aza L poate cliva ARN
celular si viral monocatenar la secvente specifice UpA, UpG si UpU.
RN-aza L poate manifesta efecte antivirale prin inductia apoptozei.
Aceasta cale este activa în inhibitia replicarii picornavirusurilor în
celulele tratate cu IFN
Cei mai buni interferoni stimuleaza sinteza interferonilor, care la
rândul lor activeaza ambele enzime (adenilat-sintetaza si
protein-kinaza).
Interferonii au actiune directa, prin inducerea modificarilor în
membrana plasmatica a celulei, marind rigiditatea stratului lipidic.
Acesta poate fi mecanismul efectului inhibitor al interferonului asupra
transformarii maligne a celulelor, sub actiunea virusurilor oncogene.
Daca la nivel celular, efectele antivirale ale interferonilor sunt
mediate în primul rând prin actiunea proteinelor antivirale intracelulare,
în organism interferonii actioneaza prin alte mecanisme. Interferonii
stimuleaza functia imunitara. Celulele infectate de virusuri sunt lizate de
celulele imunitare. Recunoasterea lor este mediata de moleculele CMH
I, a caror expresie este stimulata de interferoni. Interferonii sunt
stimulatori ai enzimei nitric-oxid-sintetaza, care prin oxidul nitric(NO)
inhiba replicarea virusurilor în anumite celule.
Alte activitati biologice ale interferonilor . Interferonii exercita o
gama larga de actiuni, cu efecte inhibitoare sau stimulatoare asupra
celulelor sensibile
Efectele inhibitorii se exercita nu numai asupra multiplicarii
virusurilor, ci si asupra cresterii si multiplicarii microorganismelor
parazite cu localizare intracelulara, asupra unor activitati metabolice
tisulare (de exemplu, prin inhibitia sintezei proteice, interferonul poate sa
induca procese de necroza celulara), asupra multiplicarii celulelor
tumorale, asupra cresterii si diviziunii celulelor normale, asupra reactiilor
de hipersensibilitate întârziata.
Efectele stimulatoare ale interferonilor se exercita asupra nivelului
de exprimare a unor molecule de suprafata a celulelor (de exemplu,
moleculele CMH, receptorii de mare afinitate pentru regiunea Fc a IgG
pe suprafata macrofagului, cu consecinte importante pentru rata
eliminarii complexelor imune prin fagocitoza si asupra ADCC).
Fig. 88. Functiile IFN g sunt multiple: activitatile antivirala si antiproliferativa sunt mai
putin intense decât ale IFN a si b, dar este cel mai puternic inductor al activarii
macrofagelor si al exprimarii moleculelor CMH clasa II pe celulele tisulare, fiind sinergic
cu TNF a si TNF b.

Interferonii stimuleaza activitatea citotoxica a limfocitelor NK si

activeaza metabolismul oxidativ al macrofagelor, precum si activitatea
lor antitumorala. Pe suprafata limfocitelor T, interferonii intensifica
exprimarea receptorilor pentru IL-2. Stimuleaza raspunsul imun, daca
este administrat concomitent cu antigenul. Efectul imunostimulator se
poate atribui unei mai bune exprimari a moleculelor CMH, ceea ce
conditioneaza o prezentare mai eficienta a antigenului.
Semnificatia biologica a interferonilor . Interferonii sunt
componente ale retelei citochinelor. Citochinele sunt molecule active,
produse de diferite categorii de celule, sub actiunea unor stimuli, inclusiv
sub actiunea interferonilor.
Citochinele interactioneaza cu receptorii altor celule si regleaza
procesele lor de proliferare si diferentiere. Deoarece limfocitele stimulate
produc interferon g, aceasta clasa de molecule face parte din categoria
limfochinelor.
Adeseori, efectele biologice ale diferitelor categorii de citochine
sunt antagonice. Homeostazia celulara este, probabil, rezultatul unui
echilibru între efectele induse de o varietate de citochine.
Între interferoni si hormoni, exista câteva asemanari, cu privire la
mecanismul secretiei si eliminarii din celulele producatoare, al
interactiunii cu celulele sensibile, al mecanismului de actiune asupra
celulelor (ca si hormonii, interferonii activeaza ciclazele GMP si AMP),
precum si în ceea ce priveste efectele reglatoare si modulatoare ale
celor doua categorii de molecule asupra reactiilor imunitare.
Având în vedere aceste asemanari, s-a propus ca interferonii sa
faca parte din grupul hormonilor “neclasici”, alaturi de EGF (Epidermal
Growth Factor), PDGF (Platelet Derived Growth Factor), NGF (Nerv
Growth Factor) etc.

Perspectivele producerii si utilizarii interferonilor .

În unele celule, sinteza interferonilor este indusa spontan, în

absenta unui inductor detectabil. Interferonii a si g sunt produsi de liniile
celulare limfoblastice originare în celulele T, în concentratii variabile, de
la l la l000 U/ml.
Interferonii sunt produsi prin biotehnologii moderne, în celule
manipulate genetic. Genele codificatoare ale sintezei interferonilor au
fost izolate, secventiate si inserate în vectori de clonare. Acestia au fost
transferati în celula procariota ( E. coli) sau eucariota. Genele
codificatoare ale interferonilor sunt transcrise atât în celule bacteriene,
cât si în celule eucariote. Pe aceasta cale, in vitro sau obtinut cantitati
mari de interferoni (utilizabili în clinica), fiind sintetizati de celulele
bacteriene, de levuri si de celulele de mamifere.
Interferonii se utilizeaza pe scara larga în tratamentul infectiilor cu
virus rabic si cu virusuri encefalitogene. Efectul lor este ameliorarea sau
chiar eliminarea infectiilor persistente, cu virusul hepatitei B, C, cu
herpes-zoster sau cu citomegalovirus.
Interferonii au proprietati antiproliferative si se folosesc în
tratamentul unor stari neoplazice umane. Tumorile originare în
limfocitele B sau în celulele plasmocitare sunt cele mai sensibile. Cea
mai eficienta activitate antiproliferativa o are interferonul a. Varietatea g
este activa în maladia Hodgkin (proliferarea maligna a macrofagelor
ganglionare).
Utilizarea interferonilor în clinica este limitata de manifestarea unor
efecte secundare: febra, hipotensiune, mialgie, bradicardie
 Bazele celulare si moleculare
ale memoriei imunitare
Raspunsul imun are trei particularitati generale: 1) specificitatea;
2) diversitatea (heterogenitatea anticorpilor); 3) memoria.
Memoria imunitara este caracterizata printr-un raspuns imun mai
rapid si mai extins în timp. Argumentul direct este chiar timpul de latenta
mai scurt al raspunsului imun secundar, explicabil prin faptul ca dupa
prima expunere la antigen, rezulta o populatie mai numeroasa de celule
cu receptori specifici fata de epitopii imunostimulatori. Aceste celule au
parcurs deja câteva trepte ale diferentierii spre celulele producatoare de
anticorpi.
Anticorpii raspunsului imun secundar au o afinitate mai mare de
legare cu antigenul specific. In raspunsul imun secundar (de memorie),
initial se secreta IgM, dar si alte izotipuri, în special IgG.
Memoria imunitara implica tipuri functionale specializate de
limfocite T si B, denumite celule de memorie.
Receptorii de antigen ai limfocitelor B de memorie sunt în special
molecule de IgG, iar ai limfocitelor neangajate sunt molecule de IgM si
IgD. Pe suprafata altor celule de memorie s-au identificat si alti
receptori: IgM si IgG, IgM si IgA, IgM si IgE. Acesti markeri asigura
generarea izotipurilor corespunzatoare de imunoglobuline în raspunsul
imun secundar. Limfocitele B de memorie au localizari specifice si
receptorii lor de antigen prefigureaza izotipul anticorpilor secretati:
limfocitele care au ca receptor de antigen molecule de IgA si IgE sunt
localizate în structurile limfoide asociate mucoaselor (digestiva,
respiratorie). De aceea, calea de administrare a antigenului influenteaza
profund izotipul anticorpilor care se sintetizeaza, fiecare izotip având o
eficienta optima ca mediatori ai functiilor efectoare particulare: IgA
inhiba aderenta microorganismelor la suprafata mucoaselor; IgG si IgM
sunt efectorii raspunsului imun humoral, iar IgE activeaza mastocitele.
Receptorii de antigen ai limfocitelor B de memorie au afinitate mai
mare de legare a antigenelor si de aceea sunt mai eficienti în captarea
cantitatilor mici de antigene si în prezentarea mai rapida a acestora.
Mecanismul generarii limfocitelor B de memorie este ipotetic. Una
din teorii considera ca atât plasmocitele (producatoare de anticorpi) cât
si celulele B de memorie deriva din acelasi limfocit B precursor. Celulele
rezultate din diviziunile succesive declansate de stimularea antigenica
evolueaza diferit: unele se diferentiaza în plasmocite, iar altele ramân
limfocite mici care se reîntorc la starea G 0 si devin limfocite de
memorie. Descendentii clonei stimulate evolueaza spre plasmocit sau
spre celula de memorie, în raport cu influentele pe care le primeste de la
diferite limfochine, de la celulele accesorii sau de la celulele Th.
Dupa alta teorie, celulele de memorie si plasmocitele provin din
celule B diferite. Limfocitele B par fi preprogramate sa devina plasmocite
sau limfocite de memorie, înainte de expunerea la antigen.
Raspunsul imun secundar se caracterizeaza prin cresterea
afinitatii anticorpilor.
Afinitatea receptorilor si a anticorpilor fata de antigene este
conferita de regiunea variabila a moleculei. Cresterea afinitatii este
explicabila prin doua mecanisme:
- stimularea selectiva a limfocitelor care au receptor VH/VL de
mare afinitate, exprimat pe suprafata limfocitelor B neangajate. Altfel
spus, pe masura ce cantitatea de antigen scade, continua sa se
activeze numai celulele cu receptori de mare afinitate si sa domine
raspunsul imun;
- dupa stimularea antigenica, în centrii germinativi ai organelor
limfoide secundare are loc procesul hipermutatiei somatice, printr-un
mecanism necunoscut ce introduce mutatii punctiforme în regiunile V.
Mecanismul memoriei imunologice pentru perioade lungi de timp
(luni, ani sau tot restul vietii) nu este cunoscut. Populatia celulelor de
memorie trebuie, prin definitie, sa aiba viata lunga si aceasta, teoretic,
se poate realiza fie prin generarea celulelor care nu se divid si nu mor
sau prin generarea unei populatii care se reînoieste prin diviziuni care
înlocuiesc celulele moarte. Primul model are avantajul ca nu necesita
un component reglator, iar al II-lea impune actiunea unui mecanism
reglator al ratei de reînoire.
Existenta unor limfocite cu viata lunga, dupa unii autori, este cu
totul improbabila, dar rezultatele analizei limfocitelor la om, dupa
expunerea severa la radiatii, sugereaza ca celulele individuale pot sa
persiste fara sa se divida, un interval de ordinul câtorva decade. Dupa
alte opinii, supravietuirea limfocitelor T si B este dependenta de
prezenta antigenului. Experientele de transfer adoptiv al celulelor de
memorie (T si B) au aratat o scadere a raspunsului de memorie, în
30-40 de zile, ceea ce sugereaza ca memoria imunitara nu este
rezultatul diferentierii limfocitelor de memorie cu viata lunga. Pastrarea
antigenului în organism pare sa aiba rol esential în mentinerea tuturor
categoriilor de celule de memorie.
Antigenul se depoziteaza si se pastreaza în organism pentru
perioade de ordinul lunilor sau chiar un an, în asociatie cu celulele
foliculare dendritice, sub forma complexelor imune . Ele realizeaza
stimularea continua a limfocitelor B, la un nivel scazut. Celulele
foliculare dendritice sunt esentiale pentru memoria imunitara a celulelor
B, a caror stimulare de durata o realizeaza cu antigenele pe care le
poarta pe suprafata lor. Celulele foliculare dendritice nu prelucreaza si
nu prezinta antigenele, dar depoziteaza complexele antigen-anticorp pe
suprafata lor.
O alta modalitate a pastrarii îndelungate a memoriei imunitare este
consecinta expunerii periodice a limfocitelor B la antigene cu reactie
încrucisata, la superantigene sau la mitogene, care prin intermediul
interleuchinelor determina o expansiune limitata la câteva cicluri de
diviziune.
Reteaua idiotipica a lui Jerne explica memoria imunitara:
interactiunile idiotipice dintre diferitii constituienti moleculari si celulari ai
retelei, initiate de contactul cu antigenul, ar fi suficiente pentru pastrarea
memoriei informatiei antigenice dobândita anterior.
Limfocitele B de memorie nu se activeaza sub actiunea
mitogenilor sau a activatorilor policlonali, ci raspund numai la antigenul
specific. Activarea lor necesita o cantitate mult mai mica de antigen si
este mult mai putin T-dependenta.
Celulele Th de memorie sunt probabil generate în cortexul
ganglionilor limfatici, dar mecanismul nu este cunoscut. Mecanismul
memoriei celulelor T a fost propus dupa modelul inducerii dermatitei de
contact, o reactie de hipersensibilitate întârziata, mediata de celulele
CD4.
Din punct de vedere functional, în contrast cu celulele Th
neangajate, celulele Th de memorie primesc informatie antigenica nu
numai de la macrofag, ci si de la limfocitele B localizate la interfata
dintre foliculi si cortexul ganglionilor limfatici. Cele neangajate
stimuleaza slab celulele B, iar celulele CD 4 de memorie mediaza
raspunsul viguros al limfocitelor B.
Receptorul de antigen al limfocitelor T (RCT) nu sufera fenomenul
maturarii de afinitate. Aceasta înseamna ca limfocitele T de memorie nu
leaga epitopii antigenici cu afinitate mai mare, dar dupa stimularea
secundara, ele se activeaza mai rapid. Coreceptorul CD 45 este prezent
într-o izoforma cu greutate moleculara mai mica decât al limfocitelor T
CD4 neangajate.
Caracteristica functionala definitorie a celulelor Th de memorie
este raspunsul lor mult mai amplu la stimulul antigenic, prin proliferare
intensa, comparativ cu celulele neangajate. Dupa stimulare, celulele Th
de memorie produc o gama mult mai larga de limfochine: IL-2, IL-4,
IL-5, IL-6, IFN g, spre deosebire de limfocitele Th neangajate, care la
contactul cu antigenul sintetizeaza IL-2.
Mecanismul molecular al generarii limfocitelor Tc (CTL) de
memorie nu este cunoscut. Raspunsul imun mediat celular fata de
antigenele de transplantare si fata de antigenele celulare în general, are
la baza aceleasi caracteristici ale reactivitatii imunitare: instalarea
memoriei imunitare dupa stimulul primar si o reactivitate intensa si
rapida dupa reexpunerea la antigen. Reactivitatea imuna secundara
mediata celular se evidentiaza în dinamica respingerii alo- si
xenogrefelor: organismele liniei genetice A resping alogrefa primara de
la linia inbred B dupa dinamica raspunsului imun primar (10-14 zile). A
II-a grefa de tesut de aceiasi provenienta este respinsa dupa dinamica
raspunsului imun secundar (5-6 zile), iar a II-a grefa de la un organism
al liniei inbred C este respinsa de organismele liniei A dupa dinamica
raspunsului imun primar.
Celulele T CD 8 de memorie produc o gama larga de citochine, iar
cele neangajate produc IFN g.
Raspunsul imun secundar (de memorie) este rezultatul cooperarii
variatelor tipuri de celule de memorie. De exemplu, celulele Th de
memorie produc IL-2, cu efect stimulator asupra celulelor Tc si B de
memorie. Cooperarea celulara mareste eficienta raspunsului imun. O
cooperare de tip special este aceea a limfocitelor B de memorie, care au
capacitatea de a capta foarte eficient cantitatile foarte mici de antigene
specifice si de a le prezenta limfocitelor Th. Captarea antigenului prin
intermediul receptorului imunoglobulinic specific de antigen este de circa
1000 de ori mai eficienta decât prin pinocitoza nespecifica.
Pe suprafata limfocitelor T de memorie nu apar molecule noi, dar
se exprima la un nivel superior, cele implicate în aderenta la epiteliul
venulelor. Moleculele de suprafata sunt implicate în recircularea
limfocitelor la situsuri preferentiale (homing). Celulele T de memorie
recircula în primul rând în tesuturile nelimfoide, ajung în tesuturile
limfoide prin limfaticele aferente si se reîntorc în sânge prin limfa
eferenta. Dovada este adusa de faptul ca in vivo, celulele care intra cu
limfa în ganglionii limfatici, sunt exclusiv celule de memorie. Nu se stie
daca aceste celule recircula sau raspund la o stimulare antigenica.
În concluzie, cele mai ample diferente între celulele neangajate si
cele de memorie sunt de ordin functional si constau în primul rând în
capacitatea celulelor de memorie de a secreta o gama foarte larga de
citochine. Populatia celulelor de memorie are viata lunga, dar se pot
divide cu o rata controlata de mecanisme homeostatice. Conditiile
pentru generarea si mentinerea memoriei nu sunt clare. Reexpunerea la
antigenul specific nu pare a fi necesara pentru pastrarea memoriei.
 REGLAREA RASPUNSULUI IMUN
Pentru eficienta actiunii nu este suficient sa posezi efectori foarte
buni, ci performantele efectorilor trebuie monitorizate….(N. Wiener,
1961).

Teoria selectiei clonale considera ca organismul animal sau uman,

în mod obisnuit raspunde la stimularea cu orice substanta antigenica
naturala sau artificiala, deoarece sistemul imunitar este alcatuit dintr-un
numar imens de populatii de celule limfoide, fiecare având receptori
specifici pentru un epitop antigenic.
Sistemul imunitar manifesta o stare de toleranta perfecta fata de
constituientii proprii organismului, dar exista situatii de exceptie, în care
anumite molecule self pot deveni imunogene.
Interactiunile reciproce ale retelei idiotipice, ca mecanism esential
al reglarii raspunsului imun, se bazeaza pe rationamentul ca dupa
stimularea antigenica, raspunsul imun evolueaza pe doua directii
esentiale:
- sinteza anticorpilor complementari fata de antigenul inductor,
efectul fiind legarea si neutralizarea antigenului;
- sinteza unor molecule care se combina specific cu moleculele de
imunoglobuline libere, dar si cu receptorii limfocitelor T si B si îi
blocheaza, inhibând functia lor si stopând raspunsul imun. Aceste
molecule au rol esential în reglarea raspunsului imun.
Sinteza moleculelor cu actiune specifica fata de receptorii
limfocitari se datoreaza faptului ca moleculele de imunoglubuline, libere
sau legate de celule, au determinanti antigenici proprii care se comporta
ca imunogene chiar pentru organismul în care s-au sintetizat.
Determinanti antigenici izotipici . Molecula de imunoglobulina
poarta în structura sa mai multe categorii de determinanti antigenici,
evidentiati prin injectarea imunoglobulinei asociata cu adjuvantul
Freund, la animalele de laborator. Anticorpii se comporta ca antigene
fata de organismele altor specii si se sintetizeaza anticorpi fata de
determinantii antigenici care definesc variantele izotipice, caracteristici
diferitelor clase de imunoglobuline. Determinantii antigenici izotipici se
gasesc pe catena H (g, m, a, d, e) sau pe catena L (k sau l) si sunt
invarianti pe toate moleculele de imunoglobuline ale unei clase, la toti
indivizii unei specii.
Determinantii alotipici se gasesc pe moleculele de imunoglobuline
ale organismelor unei specii, care au acelasi alotip, adica aceiasi
combinatie de gene alele codificatoare ale anticorpilor. Determinantii
alotipici sunt localizati în regiunile constante ale catenelor H si L si
semnificatia lor este analoga celei a antigenelor de grup sanguin.
 Determinantii idiotipici sunt localizati în regiunile variabile ale
moleculei de imunoglobulina si reflecta particularitatile biochimice ale
acestei regiuni. Aici se gasesc determinantii antigenici cu caracter
individual ai moleculei de imunoglobulina, denumiti idiotopi, consecinta a
hipervariabilitatii aminoacizilor.
Fiecare determinant antigenic se numeste idiotop, iar ansamblul
lor formeaza idiotipul. Idiotopii sunt asociati cu secventele hipervariabile
ale moleculei: trei secvente ale catenei L si trei din cele patru secvente
hipervariabile ale catenei H (secventa a 3-a nu intra în alcatuirea
paratopului).
Fenomenul idiotipiei semnifica existenta unor determinanti proprii
fiecarui organism, localizati pe moleculele de anticorpi. Prezenta
idiotopilor nu este limitata la moleculele libere de imunoglobuline, ci se
gasesc si în structura receptorilor limfocitari de antigen, în special în
structura moleculelor de imunoglobuline cu rol de receptor de antigen de
pe suprafata limfocitelor B.
Teoria retelei idiotipice considera ca idiotopii sunt imunogeni chiar
pentru organismul în care s-au sintetizat si induc sinteza anticorpilor
specifici cu care se combina. Acestia se numesc anticorpi anti-idiotipici.
La rândul lor, anticorpii anti-idiotipici induc sinteza anticorpilor
anti-anti-idiotipici. Astfel, reteaua idiotipica nu este numai o retea de
interactiuni moleculare între imunoglobulinele libere, ci este o retea
mixta de interactiuni celulare si moleculare.
În contextul teoriei, distinctia dintre idiotip si anti-idiotip este numai
operationala. Orice idiotip de pe suprafata unui receptor de
antigen(molecula libera sau ancorata în membrana limfocitelor T si B)
poate functiona simultan, ca imunogen(epitop) stimulator al raspunsului
imun, dar functioneaza si ca paratop, capabil sa se lege cu idiotipul
complementar.
Repertoriul idiotipurilor este egal cu acela al specificitatilor de
legare.
Teoria retelei idiotipice a lui Jerne se bazeaza pe faptul ca într-un
organism, fiecare molecula de anticorp este recunoscuta de situsurile de
combinare ale altor molecule de anticorpi cu configuratie spatiala
complementara. Astfel, idiotopii proprii anticorpilor sintetizati în faza
initiala a raspunsului imun, se comporta ca determinanti antigenici si
declanseaza un raspuns imun de faza II-a, în care se sintetizeaza
anticorpi anti-anticorpi din faza I-a a raspunsului imun. Anticorpii din
faza a II-a se numesc anticorpi anti-idiotip. La rândul lor, acestia au un
set propriu de idiotopi, care se comporta ca epitopi antigenici si induc
sinteza anticorpilor de faza a III-a s.a.m.d. Ca într-o sala a oglinzilor,
acest proces se poate repeta continuu. Anticorpii sintetizati într-o astfel
de cascada a raspunsului imun, sunt legati într-o retea de interactiuni
specifice, care poate sa implice întregul sistem imunitar.
Fig. 89. Elementele retelei idiotipice, în care receptorii de antigen ai unui limfocit
recunosc reciproc un idiotip pe receptorii altui limfocit. Limfocitele Th, Ts si B
interactioneaza prin reactii idiotip-antiidiotip, producând stimularea sau supresia.
Interactiunile T-T pot avea loc prin recunoasterea directa a unui RCT de catre altul sau
mai frecvent, prin recunoasterea unui peptid RCT prelucrat si asociat cu moleculele
CMH. Unul din seturile de anticorpi antiidiotipici, Ab 2b poate purta un idiotip
asemanator cu antigenul (adica este imaginea interna a acestuia). Acelasi idiotip (O)
poate fi prezent pe receptorii cu specificitati distincte, astfel ca anti-(anti-Id1) nu se
leaga în mod necesar de antigenul original (a = anti; Id = Idiotip; Ab 1 = Id; Ab2a =
anti-Idiotip ce nu implica paratopul; Ab 2 b = anticorpi anti-Idiotip imaginea interna care
implica paratopul; Ab3 = anti(anti-Id ).

Anticorpii anti-idiotipici constituie forta reglatoare a sistemului

imunitar.
În mod asemanator, reteaua de interactiuni specifice se creeaza
între idiotopii moleculelor receptoare de antigen din membrana
limfocitelor T. Ei sunt recunoscuti de situsurile de combinare ale
receptorilor de pe un alt set de limfocite.
Teoria retelei idiotipice se bazeaza pe existenta unei retele imense
de interactiuni idiotip-antiidiotip, atât între anticorpi cât si între receptorii
celulari, ce asigura controlul raspunsului imun.
Dupa Jerne, interactiunile retelei se produc nu numai ca raspuns
la un stimul antigenic, ci si în starea de echilibru a sistemului imunitar.
Caracterul de retea a sistemului imunitar decurge din faptul ca
fiecare molecula de anticorp sau de receptor, functioneaza mai întâi ca
molecula efectoare a raspunsului imun, dar si ca molecula inductoare a
sintezei altor efectori. Prin intermediul interactiunilor idiotip-antiidiotip,
sistemul imunitar interactioneaza cu el însusi .
În absenta stimulilor antigenici, sistemul imunitar este în stare de
echilibru (steady state) si reteaua idiotipica functioneaza unitar.
Interactiunile retelei activeaza limfocitele B si ele sintetizeaza mici
cantitati de anticorpi. Astfel, sistemul imunitar este concentrat asupra
componentelor proprii si produce anticorpi-antiidiotipici fata de propriul
sau repertoriu de receptori. Toate componentele retelei imunitare(celule,
molecule) sunt într-o stare de comunicare permanenta si în stare de
echilibru reciproc. Consecinta interactiunilor reciproce inductoare
idiotip-antiidiotip este starea normala (echilibrata), represata, a
sistemului imunitar.
Patrunderea unui antigen exogen în organism, stimuleaza câteva
clone de limfocite si astfel sistemul imunitar iese din starea de represie
obisnuita. Se sintetizeaza Ac 1, care au idiotipul 1(I 1).
Ca raspuns la determinantii idiotipici ai idiotipului 1, limfocitele B
sintetizeaza anticorpi de faza a II-a (anticorpi anti-idiotip I 1). Efectele
declansate de un antigen se propaga în tot sistemul imunitar, asa cum
pe suprafata unei ape, sub impactul unui soc mecanic se induc unde
succesive tot mai mici, pâna se ajunge la starea de echilibru.
Teoria retelei idiotipice introduce un concept nou – al imaginii
interne a antigenului, foarte important din punct de vedere teoretic si
practic. In acord cu aceasta conceptie, anticorpii (Ac 1) fata de un epitop
poarta imaginea sa negativa. Idiotopii acestor molecule, asociati
situsului de combinare, induc sinteza anticorpilor anti-idiotipici (Ac 2).
Acestia poarta imaginea negativa a anticorpilor 1 si vor reproduce
imaginea interna a epitopului initial. Anticorpii 2, care sunt imaginea
interna a antigenului, pot fi stimulatori ai raspunsului imun fata de
antigenul initial.
Numarul imaginilor interne creste odata cu sinteza unui nou idiotip,
pe masura ce influenta antigenului se propaga în reteaua sistemului
imunitar.
Fig. 90. Ilustrarea grafica a retelei idiotipice. Anticorpii generati ca raspuns fata de un
antigen constituie primul val al raspunsului. Al II-lea val este initiat de idiotipul
anticorpilor din primul val si se numesc anticorpi anti-idiotipici. Ei exprima idiotipul care
genereaza al III-lea val al raspunsului anticorpilor (anticorpi anti-anti-idiotipici). Teoria
considera ca raspunsul idiotip-anti-idiotip continua indefinit, însa circuitul se încheie
când unul din idiotipurile anticorpilor se aseamana cu unul din idiotipurile sintetizate
într-un val anterior.

Conceptia actuala a functionalitatii sistemului imunitar presupune

ca acesta este format dintr-un numar mare de clone de limfocite, care
poarta receptori preformati fata de antigene. In acord cu reteaua
idiotipica, imaginile interne ale diferitilor epitopi ai clonelor de limfocite,
sunt prezente în retea, asa încât nici un epitop din mediul extern nu este
cu adevarat strain pentru sistemul imunitar, deoarece toti epitopii
capabili sa induca un raspuns imun, sunt reprezentati în sistemul
imunitar de receptori limfocitari, prin imaginea lor interna.
Unii idiotopi ai retelei sunt chiar imaginea interna a moleculelor
antigenice din propriul organism. In acord cu aceasta conceptie,
maladiile autoimune sunt consecinta perturbarii retelei idiotipice.
Reteaua idiotipica se stimuleaza si sintetizeaza anticorpi
anti-idiotipici, numai când idiotopii ating o concentratie limita.
Jerne compara cascada activarii idiotip-antiidiotip a sistemului
imunitar, cu o sala a oglinzilor, în care initial se formeaza imaginea
negativa a structurii nonself (anti-nonself), apoi anti-anti-nonself, care la
rândul lor reflecta universul antigenelor exogene.
Teoria retelei idiotipice permite întelegerea sistemului imunitar ca
un sistem global de interactiuni reciproce, în contradictie cu teoria
clasica a clonelor de limfocite care asteapta pasiv întâlnirea cu
antigenul.
Elementul fundamental al teoriei este ca sistemul imunitar
formeaza o retea functionala de interactiuni între molecule de anticorpi
si receptorii limfocitari, continuu echilibrata înainte de patrunderea
antigenului exogen.
Interactiunile idiotipice sugereaza o legatura functionala
permanenta între limfocite, precum si între limfocite si alte categorii de
celule din organism, stimulând pe unele, represând pe altele, printr-un
ansamblu de semnale interne
 Toleranta imunitara
Toleranta este o stare fiziologica, caracterizata prin absenta
raspunsului imun fata de un antigen si prin pastrarea capacitatii de
raspuns imun fata de alte antigene.
Sistemul imunitar este tolerant, în primul rând fata de
componentele self, pe care a învatat sa le recunoasca în timpul
dezvoltarii embrionare.
Starea de toleranta este specifica pentru un antigen dat si pentru
cele înrudite din punct de vedere chimic, dar este asociata cu pastrarea
reactivitatii imunitare fata de toate antigenele care nu dau reactie
încrucisata cu antigenul tolerat.
Toleranta imunitara si reactivitatea imunitara prezinta urmatoarele
caracteristici comune:
- sunt specifice fata de un antigen dat
- se manifesta dupa contactul cu antigenul inductor
- sunt mediate de limfocite.
Toleranta se deosebeste de starea de imunosupresie, ultima fiind
consecinta unei incapacitati congenitale sau dobândite de a raspunde la
o varietate de antigene.
Importanta fenomenului de toleranta fata de componentele proprii
organismului a fost recunoscuta de Ehrlich si Morgenroth (1900), care
au formulat conceptul “horror autotoxicus”, o consecinta esentiala a
functiei normale a sistemului imunitar, ce semnifica faptul ca în mod
normal, organismul îsi asigura protectia propriilor sale componente fata
de autodistrugerea prin reactivitatea imunitara.
Starea de toleranta poate fi indusa natural sau experimental.
Dupa 1920 s-a evidentiat ca toleranta poate fi indusa
experimental, fata de unele antigene administrate în doze mari: toxina
difterica, polizaharidul de streptococ (la soarece), g globulina de cal (la
iepure). Aceleasi antigene, în doze mici sunt stimulatoare ale
raspunsului imun.
În 1938, Traub a indus toleranta specifica, prin inocularea
soarecilor in utero, cu virusul coriomeningitei limfocitare (LCMV).
În 1945, Owen a evidentiat ca gemenii dizigoti de bovide
(apartinând unor alotipuri diferite) îsi tolereaza reciproc antigenele
tisulare, daca în cursul vietii embrionare, un proces de fuziune
placentara a permis un schimb reciproc de elemente figurate. Cei doi
gemeni resping grefele de tesut de origine parentala sau de la
organisme cu aceiasi ascendenta. Acesti gemeni au elemente figurate
sanguine proprii, dar si celule sanguine ale gemenului cu un alotip diferit
si se numesc himere hematopoetice.
Concluzia a fost ca, prin contactul timpuriu, în cursul vietii
embrionare, al limfocitelor cu antigenele, se creeaza o stare de toleranta
specifica fata de nonself si ulterior, antigenele inductoare ale tolerantei
vor fi recunoscute ca self si tolerate.
Himerele hematopoetice pot fi obtinute artificial, la organismele
adulte, prin iradiere sau prin imunosupresie severa medicamentoasa,
urmata de injectarea celulelor de maduva osoasa straina. In clinica,
pentru tratamentul unor malignitati ale sângelui se realizeaza eliminarea
totala a maduvei hematopoetice prin iradiere si imunosupresie, urmata
de transplantul de maduva osoasa umana.
În sens mai larg, himera biologica este un organism dotat în mod
artificial cu componente celulare, cu tesuturi sau organe, care provin de
la alt organism.
În 1953, Billingham, Brent si Medawar au descoperit faptul ca
maturarea limfocitelor parcurge un stadiu, în cursul caruia contactul cu
antigenul, perturba acest proces, consecinta fiind pierderea functiei
imunitare, adica limfocitele devin tolerante fata de antigenul respectiv.
Starea de toleranta se induce experimental, la soarecii
nou-nascuti, fata de toate tipurile de antigene. Revelatoare în acest
sens sunt starile de toleranta, induse la animalele nou-nascute, fata de
celulele provenite de la organisme genetic diferite. Animalele injectate la
nastere cu celule alogenice, la vârsta adulta vor accepta grefele tisulare
de la organismele donoare de celule.
Inducerea starii de toleranta, prin contactul timpuriu cu antigenul,
înainte de nastere sau imediat dupa aceea, se datoreaza faptului ca, în
stadiul embrionar si o perioada postnatala de durata variabila în functie
de specie, sistemul imunitar este imatur si în consecinta, foarte sensibil
la inducerea starii de toleranta imunitara.
Starea de toleranta este specifica fata de determinantul antigenic.
Toleranta poate fi încrucisata, adica se manifesta concomitent fata de
mai multe antigene diferite, înrudite chimic, daca au cel putin un
determinant antigenic comun.
Limfocitele B imature sunt foarte sensibile la inducerea starii de
toleranta, datorita faptului ca uneori, ele preiau informatia antigenica
prin contactul direct cu epitopii specifici ai antigenului, dar dupa
maturare devin rezistente la acest proces. Sensibilitatea limfocitelor T
fata de inducerea tolerantei variaza în limite mai restrânse în cursul
ontogeniei lor.
 Mecanismele celulare si moleculare ale tolerantei sunt ipotetice,
dar probabil sunt dependente de momentul inducerii tolerantei, în cursul
ontogeniei lor.
Toleranta indusa în cursul vietii fetale este rezultatul contactului
limfocitelor antigen-reactive, cu antigenul. Capacitatea de raspuns imun
la stimulul antigenic specific este pierduta definitiv si ireversibil (de
exemplu, toleranta soarecelui fata de LCMV dupa inocularea in utero).
În cursul vietii fetale, toleranta se instaleaza dupa acelasi
mecanism al tolerantei fata de componentele self, care este putin
cunoscut.
Starea de toleranta a limfocitelor B mature este mai greu
inductibila. Mecanismul tolerantei este ipotetic.
În cursul vietii adulte, dupa stimularea repetata cu un Ag
timo-dependent, toleranta se instaleaza ca rezultat al epuizarii
limfocitelor B antigen-reactive. Toate limfocitele B mature, capabile sa
reactioneze specific fata de un antigen, sunt stimulate si se diferentiaza
în celule producatoare de Ac, astfel încât o stimulare ulterioara cu
acelasi antigen ramâne fara raspuns.
Toleranta imunitara poate fi mediata de celulele Ts. Acest
mecanism a fost demonstrat experimental la soarece, dupa injectarea
unei cantitati mari de hematii de berbec. Starea de toleranta este
transferabila la organisme izogenice, prin intermediul limfocitelor
splenice Ts.
Toleranta poate fi indusa de factori blocanti din plasma, a caror
natura nu este totdeauna cunoscuta, dar uneori s-au identificat a fi
anticorpi, care îndeplinesc functia de specificitate, dar nu si functiile
biologice efectoare.
Uneori, starea de toleranta indusa de antigenele greu degradabile
este aparenta, deoarece se sintetizeaza anticorpi specifici fata de
antigenul injectat. Se formeaza complexe imune cu antigenul care
persista în organism si de aceea, în ser nu se detecteaza anticorpi liberi
prin metodele obisnuite.

Factorii care conditioneaza inducerea starii de toleranta

Inducerea starii de toleranta este dependenta de doza de antigen,
de modul de administrare, de starea fizica a antigenului, de calea de
administrare, de rata de catabolizare a antigenului, de vârsta, de factori
genetici.
Dozele inductoare ale raspunsului imun si ale tolerantei variaza
mult de la un organism la altul, dar adeseori, dozele foarte mici si foarte
mari induc starea de toleranta, iar dozele medii sunt inductoare ale
raspunsului imun. De exemplu, albumina serica bovina, în doze mici (1
mg/kg corp, de 3 ori pe saptamâna, timp de câteva saptamâni) sau în
doza mare (100 mg/kg corp) induce starea de toleranta.
Administrarea antigenelor fara adjuvant favorizeaza instalarea
tolerantei imunitare.
Administrarea intravenoasa si chiar orala favorizeaza inducerea
tolerantei, iar injectarea subcutana, intradermica sau intramusculara
stimuleaza raspusul imun.
Starea fizica a antigenului influenteaza reactivitatea imunitara.
Antigenele proteice în stare agregata sunt imunogene, iar forma
monomerica (solubila) a acelorasi antigene este, în functie de doza,
imunogena sau tolerogena. Dozele mari de antigene solubile
favorizeaza toleranta, dar în asociatie cu adjuvantii sunt imunogene.
Pentru inducerea si mentinerea starii de toleranta este necesara
persistenta antigenului în organism. Antigenele care se catabolizeaza
greu induc starea de toleranta.
Cea mai cunoscuta stare de toleranta experimentala este cea
indusa de dozele mari de polizaharide (antigene timo-independente,
greu degradabile). Ele produc paralizia limfocitelor B, dupa legarea în
exces de receptorii lor. Corespondentul clinic al acestei situatii
experimentale este starea de toleranta indusa de microorganismele
capsulate, care produc infectii pulmonare la persoanele vârstnice. Pe
fondul reactivitatii imunitare scazute, tesutul pulmonar este inundat cu
polizaharide capsulare si sfârsitul este letal.
Durata starii de toleranta este variabila, în functie de mecanismul
celular care a mediat instalarea ei.
Toleranta indusa în timpul vietii embrionare, probabil ca rezultat al
anularii reactivitatii clonei de limfocite specfifice, este ireversibila.
Toleranta indusa dupa maturarea limfocitelor este o stare reversibila si
revenirea la starea imunoreactiva normala este dependenta de timpul
necesar regenerarii limfocitelor mature imunoreactive.
Durata tolerantei indusa prin fenomenul “inundatiei” antigenice
este dependenta de rata catabolizarii Ag.

Toleranta fatului
Pentru organismul matern, fatul este o alogrefa, deoarece
jumatate din zestrea sa genetica este de origine paterna.
Din punct de vedere imunologic, organismul matern nu este
tolerant fata de antigenele fetale. Ca dovada, grefa de tesut fetal este
respinsa.
Pe toata durata sarcinii, organismul matern îsi pastreaza
reactivitatea imunitara normala, dar prin intermediul placentei, fatul
dispune de un sistem eficient de protectie.
Placenta, anexa de origine embrionara, este o bariera care
neutralizeaza efectorii imunitari ai organismului matern. Trofoblastul
este învelisul celular al placentei si al al membranelor extraembrionare
ce acopera fatul si reprezinta tesutul fetal de interfata cu sângele matern
si cu tesutul endometrului. La om, stratul trofoblastic extern al
vilozitatilor corionului placentar este sincitiotrofoblastul, un strat celular
continuu fara jonctiuni intercelulare. Prin sincitiotrofoblast, fatul se
hraneste, respira si supravietuieste.
Pe fata interna (spre embrion), placenta nu exprima antigenele
majore de histompatibilitate, iar pe fata externa predomina antigenele
minore. Moleculele CMH de origine fetala au o densitate mica.
Organismul matern recunoaste antigenele fetale ale placentei si
reactioneaza prin mecanisme imunitare. Asa se explica faptul ca în
circulatia materna se detecteaza anticorpi antifetali la circa 15% dintre
gravide. Diferentele antigenice dintre mama si fat par a fi chiar benefice
pentru dezvoltarea fatului. Asa se explica vigoarea hibrizilor, în contrast
cu dificultatile de propagare a liniilor inbred. Greutatea placentei si a
embrionului este mai mare la femelele alogenice, fata de cele singenice
în raport cu fatul lor.
Pe fondul unei reactivitati imunitare normale a organismului
matern fata de stimulii antigenici, la nivelul placentei, ca zona de
interfata feto-materna, se produce o modelare a reactivitatii imunitare,
care favorizeaza toleranta fata de antigenele fetale.
Toleranta fata de antigenele fetale se realizeaza prin urmatoarele
mecanisme:
- în placenta se secreta si se concentreaza substante cu actiune
imunosupresoare strict localizata, care inhiba activarea limfocitelor Tc si
NK;
- placenta secreta factori care neutralizeaza local Ac antiplacenta
si îi transforma în anticorpi blocanti, care la rândul lor au efect protector;
- în placenta s-au detectat limfocite cu efect imunosupresor (Ts),
iar numarul lor creste semnificativ în a II-a jumatate a sarcinii;
- placenta are o rezistenta deosebita. Celulele sale rezista
efectului litic al celulelor Tc siNK;
- placenta are o capacitate proprie de regenerare. Eventualele
sale leziuni provocate de efectorii IMC si IMH sunt compensate prin
proliferarea celulelor rezistente. Placenta supusa atacului efectorilor
imunitari este mai groasa decât în mod obisnuit;
- placenta are rolul de a minimaliza recunoasterea antigenelor
fetale de catre efectorii imunitari de origine materna, având rolul unui
”burete” imunitar. Sincitiotrofoblastul uman, dar si al altor specii, prezinta
receptori pentru regiunea Fc g, prin intermediul carora IgG matern este
transportat selectiv în circulatia fetala si confera imunitate pasiva
tranzitorie postnatala într-un mediu ostil din punct de vedere antigenic.
Transferul maxim are loc în saptamânile 20-22 de sarcina. Concomitent
pot fi transferati anticorpi materni specifici fata de antigenele fetale (în
special anticorpi anti-HLA, care s-au sintetizat într-o sarcina anterioara)
si care ar avea efect defavorabil asupra dezvoltarii fetale, daca ar
penetra bariera placentara. Exista mecanisme care protejeaza fatul de
IgG matern. Alo-anticorpii materni specifici anti-HLA fetale sunt legati pe
celulele netrofoblastice (fibroblaste, endoteliale etc.) din mezenchimul
intravilar al tesutului placentar si nu ajung în circulatia fetala. IgG matern
cu potential lezional (IgG anti D sau anti-plachetari), care scapa
efectului neutralizant al placentei întâlnesc tinte antigenice foarte extinse
(pe eritrocite, pe plachete);
- sub aspect imunitar, placenta este “o zona neutra”, datorita
nivelului scazut al moleculelor CMH;
Daca toate aceste bariere de aparare sunt depasite, se produce
avortul imunitar.
 Capitolul 6

SURSE DE GAMAGLOBULINE OMOGENE

Moleculele de anticorpi ale unui ser imun sunt foarte heterogene

din punctul de vedere al specificitatii lor de combinare cu epitopii
antigenici inductori, deoarece, atât antigenele moleculare, dar în special
cele corpusculare (virusuri, celule), prezinta o mare diversitate de
epitopi. Chiar si antigenele moleculare cele mai simple sunt mozaicuri
de epitopi. Specificitatea de combinare a moleculelor de anticorpi
corespunde epitopilor fata de care s-au sintetizat.
Diversitatea uriasa a specificitatii de combinare a anticorpilor
(evaluata la 10 8-109) genereaza o heterogenitate biochimica de acelasi
nivel, materializata în variatia secventei de aminoacizi, ceea ce a
constituit un obstacol major în calea studiului lor prin metode analitice,
desi anticorpii se gasesc totdeauna în sânge, cu exceptia cazurilor
patologice de agamaglobulinemie.
Analiza biochimica a imunoglobulinelor a fost conditionata de
existenta unei surse omogene de molecule de anticorpi, cu o secventa
identica a aminoacizilor. Conditia identitatii secventei de aminoacizi este
îndeplinita de anticorpii care au aceiasi specificitate de legare, nu fata
de un antigen, ci fata de un singur epitop.

Proteinele de mielom
Sursa naturala de molecule de imunoglobulina, omogene, identice
din punct de vedere biochimic (monoclonale), este mielomul multiplu
(plasmocitomul), o afectiune tumorala maligna, initiata în maduva
osoasa si rezultata prin proliferarea unui plasmablast.
Plasmocitomul produce molecule de imunoglobuline identice din
punct de vedere biochimic si al sarcinii electrice, denumite proteine de
mielom, deoarece toate celulele tumorii sunt descendente ale unei
singure celule producatoare de anticorpi. Moleculele secretate de o
tumora de mielom se numesc proteine M (Mielom) sau paraproteine si
pot sa reprezinte pâna la 95% din totalul gamaglobulinelor plasmatice.
 Tumorile de mielom apar spontan cu o frecventa mica la om,
câine, cal, sobolan, soarece sau se induc experimental la soarecii liniilor
inbred NZB si BALB/c. Tumora este transplantabila în serie.
Uneori, proteinele M au aceiasi secventa de aminoacizi ca si
imunoglobulinele normale, dar adeseori, sinteza catenelor patologice
este incompleta: lipsesc diferite secvente de aminoacizi, de diferite
lungimi.
Rareori, proteinele de mielom îsi pastreaza chiar proprietatea de a
lega specific determinanti antigenici cunoscuti: de exemplu, 5% din
proteinele M ale unei linii inbred de soarece, leaga determinanti
antigenici ai suprafetei celulelor bacteriene enterice, ceea ce sugereaza
ca tumora îsi are originea în descendentii limfocitelor B, care
prolifereaza ca raspuns la stimularea specifica cu antigene ale
microbiotei enterice.
Tumorile de mielom, de cele mai multe ori, secreta molecule
incomplete sau fragmente de molecule imunoglobulinice.
În celulele tumorilor de mielom, rata sintezei catenelor H si L este
dezechilibrata. De exemplu, mielomul Bence-Jones, sintetizeaza
catenele L în mare exces. Proteinele Bence-Jones sunt dimeri de lanturi
L (k sau l). Una din cele doua catene L are rolul catenei H si participa la
formarea situsului de legare. Molecula patologica are activitate de
anticorp fata de unele componente tisulare sau fata de antigene mici.
Mielomul lanturilor grele sintetizeaza numai catenele H ale
izotipurilor a, g sau m, iar mielomul macroglobulinemiei Waldenstrom
sintetizeaza molecule de IgM. Majoritatea mieloamelor produc proteine
Bence-Jones.
În laboratorul clinic, diagnosticul de mielom se pune dupa
detectarea în ser, prin electroforeza, a unei cantitati mari de molecule
ale unui izotip de imunoglobulina (circa 50 mg/ml).
Proteinele de mielom precipita la 50-60 o, la pH 4-6, se redizolva
prin încalzire la 80-90 o si reprecipita prin racire.
La pacientii cu mielom, în special la cei cu macroglobulinemie
Waldenstrom, vâscozitatea sângelui creste mult, datorita cantitatii
excesive de proteine produse de mielom. Eliminarea proteinelor
patologice se face prin procedeul plasmaferezei. Plasmafereza este
tehnica de recoltare a unor volume mari de sânge, urmata de
reintroducerea în organism, a celulelor sanguine suspendate într-un
înlocuitor de plasma.
 Surse artificiale de anticorpi monoclonali. Tehnologia
hibridomului
Metoda clasica de obtinere a anticorpilor necesari studiilor clinice
si de diagnostic, consta în stimularea repetata, prin injectarea
antigenului într-un organism cu reactivitate imunitara optima. Când titrul
anticorpilor specifici este maxim, animalul este sângerat si se obtine
serul imun (antiserul), care este folosit în stare nativa sau este utilizat
pentru purificarea anticorpilor. Metoda are câteva dezavantaje:
- cantitatea si calitatea anticorpilor fata de un antigen variaza de la
un organism la altul si chiar între sângerarile succesive ale aceluiasi
animal;
- serul imun este un amestec foarte heterogen de molecule de
anticorpi, chiar si în cazul în care imunizarea se face cu un antigen cu
grad înalt de puritate;
- oricât de simplu ca structura moleculara, un antigen are mai
multi epitopi care stimuleaza mai multe clone de limfocite, ce produc
anticorpi cu specificitati si afinitati diferite;
- antigenele înalt purificate contin impuritati antigenice care induc
sinteza anticorpilor specifici în cantitati disproportionat de mari;
- chiar dupa purificare – proces costisitor – antiserurile contin
anticorpi cu afinitati diferite si cu reactivitate încrucisata.
Din aceste cauze, toate serurile imune sunt amestecuri de
anticorpi policlonali, în cantitati variabile de la un organism la altul.
Obtinerea unor cantitati mari de anticorpi cu specificitate de legare fata
de un epitop unic, prin metoda clasica este imposibila.
Tehnologia moderna de obtinere a anticorpilor omogeni, denumita
hibridoma (hibrid + mieloma) a fost propusa de Köhler si Milstein (1975),
se bazeaza pe urmatoarele principii metodologice si teoretice:
1) Antigenul purificat se injecteaza animalelor de experienta.
2) La momentul adecvat, din splina sau din ganglionii limfatici, se
separa limfocitele. Fiecare limfocit si plasmocitele derivate sintetizeaza
molecule omogene de anticorpi, cu specificitate unica de combinare
pentru un singur epitop, denumiti anticorpi monoclonali (AMC).
3) Limfocitele B traiesc putin în afara organismului, iar
plasmocitele care sintetizeaza cea mai mare cantitate de anticorpi, nu
supravietuiesc in vitro si de aceea cultivarea sau clonarea lor nu este
posibila.
4) Celulele de mielom sunt nemuritoare, datorita capacitatii lor de
a se mentine un timp nelimitat în cultura. Fuziunea lor cu limfocitele B in
vitro, le confera celor din urma proprietatea de “nemurire”, rezultând o
celula hibrida(hibridom), care sintetizeaza si secreta anticorpi
monoclonali (AMC). AMC sunt considerati ca varianta in vitro a
proteinelor de mielom, pentru ca în ambele cazuri, o clona de limfocite
prolifereaza si secreta anticorpi cu o anumita specificitate
5) Hibridomul producator de anticorpi mosteneste caracteristici
atât de la limfocit – adica secreta anticorpi cu specificitate fata de un
antigen, cât si de la celula de mielom, adica este nemuritor.
6) Celulele hibridoma pot fi clonate individual si fiecare clona
produce anticorpi specifici fata de un singur determinant antigenic. Ele
pot fi mentinute indefinit prin pasaje in vivo sau prin cultivare in vitro.

Fig. 91. Biotehnologia hibridomului de producere a anticorpilor monoclonali se bazeaza

pe fuziunea limfocitului, cu celula tumorala de mielom de soarece. Antigenele
membranare specifice ale celor doua celule, se distribuie în mozaic pe suprafata celulei
fuzionate heterocarion.

Etapele obtinerii hibridomului

Metodologia obtinerii unei linii celulare hibride, nemuritoare,
producatoare de AMC, parcurge mai multe etape.
1. Obtinerea celulelor de mielom . Baza tehnologiei hibridomului a
fost obtinerea unei linii celulare mutante de mielom, care nu secreta
anticorpi si este deficienta pentru
hipoxantin-guanozin-fosfo-ribozil-transferaza (HGPRT).
Mielomul (plasmocitomul) este rezultatul diviziunilor necontrolate
ale unui singur plasmablast sau ale unui precursor al sau din linia
limfocitara B. Proliferarea necontrolata este însotita de sinteza unor
cantitati mari de molecule omogene de imunoglobulina, cu proprietati
biochimice uniforme. Moleculele sintetizate de tumorile de mielom se
deosebesc de imunoglobulinele normale, prin aceea ca nu prezinta
specificitate de legare cu antigenul.
Tumorile de mielom apar spontan la multe mamifere, iar la om,
1% din tumori sunt mieloame. Tumorile de mielom se induc
experimental la mai multe linii de soarece (BALB/c si NZB), dupa
injectarea intraperitoneala a uleiurilor minerale, sau dupa implantarea
materialelor plastice, care produc o reactie inflamatorie cronica.
Tumorile apar dupa 120-130 de zile si se pot mentine prin pasaje seriate
la soareci din aceiasi linie inbred sau prin cultivare in vitro si produc
cantitati suficiente de imunoglobuline pentru analiza biochimica. Nu s-au
obtinut mieloame care sa sintetizeze anticorpi cu specificitate de legare
fata de un antigen.
Hibridoamele se obtin din linii speciale de mielom, care au doua
particularitati mutationale:
- nu sintetizeaza propria molecula de imunoglobulina, astfel ca
celula hibrida va produce exclusiv molecule de imunoglobulina
caracteristice limfocitului B normal;
- sunt deficiente pentru sinteza enzimei HGPRT, necesara sintezei
acizilor nucleici.
- Pentru hibridare sunt disponibile linii celulare de mielom de
soarece, de sobolan, de om, dar cea mai folosita este linia P 3-X63-Ag8,
izolata de la linia BALB/c, cu urmatoarele caracteristici:
– este HGPRT -;
- este tumorigena pentru soarece;
- are o frecventa relativ înalta (1/10 5-106) de fuziune cu limfocitele
de soarece;
- nu sintetizeaza imunoglobulina proprie si nu represeaza genele
pentru sinteza imunoglobulinei în hibridom;
- are o eficienta înalta de clonare in vitro.
Deoarece sunt deficiente pentru sinteza enzimei HGPRT, celulele
sale nu detoxifica efectul aminopterinei, care se adauga în mediul de
crestere. Aminopterina, un antagonist al reductazei acidului folic,
blocheaza calea sintezei ADN prin inhibitia sintezei purinelor (A, G) si a
timidinei. În mediul cu aminopterina, celulele cu HGPRT - nu
supravietuiesc.
2. Imunizarea. Obtinerea unei populatii mari de limfocite B, prin
fenomenul expansiunii clonale, angajate în sinteza anticorpilor specifici
fata de un anumit epitop, se realizeaza prin imunizare. Antigenul
stimuleaza mai multe clone de limfocite. Fiecare clona de limfocite
activate, sintetizeaza anticorpi specifici fata de unul din epitopii
antigenului. Procedura de imunizare (cantitatea de antigen, tipul de
adjuvant, calea de administrare) este selectata empiric.
Cea mai buna sursa de limfocite ramâne splina de soarece si de
sobolan, dar în special soarecele BALB/c, pentru ca mielomul are
aceiasi origine si prin hibridare se evita incompatibilitatea CMH.
Hibridoamele de sobolan, obtinute prin fuziunea limfocitelor splenice cu
celule de mielom, sunt mai stabile si anticorpii pe care îi sintetizeaza
fixeaza complementul.
Cantitatea de antigen necesara pentru imunizare depinde de
imunogenitatea acestuia. Antigenele celulare bacteriene sau ale celulei
eucariote sunt foarte imunogene. Antigenele solubile (polipeptide,
glucide, hormoni) sunt slab antigenice. Imunogenitatea lor creste dupa
cuplarea cu hemocianina de Limulus (KLH) sau cu albumina. Cea mai
buna imunizare se obtine prin injectare intravenoasa sau
intraperitoneala repetata, timp de câteva saptamâni sau luni, a
antigenului slab imunogen.
Splina se recolteaza înainte de atingerea titrului maxim al
anticorpilor serici. Blastele fuzioneaza mai usor decât celulele în repaus.
O alternativa a imunizarii este stimularea limfocitelor in vitro, prin
incubarea în prezenta antigenului.
3. Fuziunea se realizeaza în scopul “imortalizarii” celulelor
producatoare de anticorpi si este esenta biotehnologiei hibridomului.
Scopul “imortalizarii”este pastrarea capacitatii limfocitelor individuale de
a secreta un singur tip de AMC, prin cresterea nelimitata în timp, fara
senescenta, in vivo sau in vitro, ca o consecinta a transformarii, indusa
cu celule de mielom.
Limfocitele sau imortalizat pe trei cai:
- prin fuziune cu celule tumorale de mielom
- prin infectie cu un virus transformant ADN
- prin transfectie cu ADN transformant din celulele maligne sau cu
ADN al unui oncodnavirus.
Cea mai utilizata metoda de “imortalizare” este aceea a fuziunii cu
o celula de mielom. Fuziunea limfocitelor viabile din splina, obtinute prin
dezagregare mecanica, cu celulele de mielom HGPRT - se realizeaza
prin amestecul lor în proportie de 2-5 celule splenice/o celula de mielom.
Procesul fuziunii este stimulat pe mai multe cai, dar cel mai
adesea se foloseste PEG cu gr. mol. de 4000 D. Amestecul de celule se
mentine 3 minute în 0,20-0,50 ml PEG 40%, la 37 0, pH 7,5-8,0.
Frecventa fuziunii creste sub actiunea impulsurilor electrice scurte, de
mare intensitate.
Numarul si varietatea hibridoamelor obtinute este mare, ceea ce
impune selectia celor producatoare de anticorpi cu specificitatea dorita.
4. Selectia celulelor de hibridom . Amestecul de fuziune contine
celule splenice si celule de mielom nefuzionate, celule splenice
fuzionate între ele, celule de mielom fuzionate între ele si celule
hibridom, rezultate prin fuziunea splenocitelor cu celule de mielom.
Selectia are ca scop, separarea celulelor de hibridom si eliminarea
din amestec, a celorlalte tipuri celulare, nefuzionate sau fuzionate
neutilizabile. In acest scop, amestecul de celule se cultiva pe mediul
selectiv HAT (hipoxantina-aminopterina-timidina), în care splenocitele
nefuzionate si fuzionatii splenocit x splenocit mor în 1-2 saptamâni,
coplesite fiind numeric de celulele de hibridom, care se divid la fiecare
17-24 de ore.
Mediul selectiv HAT permite supravietuirea numai a fuzionatilor
mielom x splenocit si este inhibitor pentru celulele de mielom, ca si
pentru fuzionatii mielom x mielom. Actiunea sa selectiva se bazeaza pe
urmatoarele conditii experimentale:
a) Aminopterina din mediul HAT blocheaza sinteza purinelor (A,
G) pe calea inozin-monofosfatului si astfel blocheaza sinteza acizilor
nucleici. In acest mediu, celulele HGPRT - devin dependente de surse
externe de purine
(A, G) si de timidina. Hipoxantina din mediul HAT poate fi convertita la
inozin-monofosfat, de catre enzima HGPRT si se formeaza
adenozin-monofosfat si guanozin-monofosfat. Timidina poate fi
fosforilata la timidin-monofosfat si timidin-trifosfat, de catre enzima TK.
Ambele enzime (HGPRT si TK) se gasesc în splenocitele normale.
b) Celulele de mielom sunt HGPRT - si pe mediul selectiv HAT nu
supravietuiesc nici celulele ca atare, nici fuzionatii mielom-mielom. Pe
acest mediu supravietuiesc si se divid indefinit, celulele de hibridom,
deoarece sunt HGPRT + (codificata de genomul splenocitelor) si sunt
“nemuritoare”, calitate conferita de celulele de mielom.
5. Clonarea. Clona este o populatie de celule identice, genetic
stabile, derivate din diviziunea unei singure celule. Clonarea se face prin
diseminarea suspensiei celulare diluate, pe medii nutritive agarizate.
Fiecare celula de hibridom, prin diviziuni succesive, produce o colonie,
adica o clona celulara. Operatia de clonare se repeta pentru a garanta o
descendenta omogena.
Dintre sutele de hibridoame clonate, este necesara selectarea celor cu
capacitate de sinteza a anticorpilor specifici fata de antigenul cu care
s-a facut imunizarea.
Fig. 92. Ilustrarea schematica a etapelor producerii anticorpilor monoclonali (AMC).
Animalele, de obicei soareci, sunt imunizate cu un antigen (de exemplu, un
microorganism care contine 4 antigene de suprafata - a, b, c, d). Fiecare antigen
contine un numar de epitopi, de exemplu molecula b contine epitopii b, b’, b”. Serul
animalelor imunizate este policlonal si contine anticorpi A, B, B’, B”, C, D. Prima treapta
în producerea AMC este obtinerea suspensiilor de celule B si celule de mielom. In etapa
urmatoare, cele doua populatii de celule (m si s) sunt puse în amestec, în prezenta
PEG, ca agent de fuziune. Suspensia se repartizeaza în godeurile unei placi pentru
cultivarea celulelor, la o dilutie adecvata astfel încât, fiecare godeu sa nu contina mai
mult decât o celula hibrida. Celulele se cultiva în mediu HAT pentru a inhiba cresterea
celulelor de mieloma nefuzionate. Celulele splenice nefuzionate nu se divid si mor dupa
câteva zile. In procesul de selectie mor si fuzionatii s - s si m - m. Supravietuiesc si
prolifereaza fuzionatii am, bm, b’m, dm si xm. Clonarea se repeta. Hibridoamele se
cultiva si se determina specificitatea anticorpilor sintetizati. Cele care sintetizeaza
anticorpi cu specificitatea necesara se propaga în recipiente mai mari în care se obtin
1-10 ml/ml. Celulele pot fi injectate în cavitatea peritoneala de soarece, unde se
multiplica sub forma ascitei si produc 1 mg/ml anticorpi specifici.
 Hibridoamele producatoare de anticorpi cu specificitatea dorita, se
cultiva in vitro, în culturi cu perfuzie continua cu mediu proaspat sau în
bioreactoare cu capacitate mare.
Cea mai simpla tehnica este a cultivarii in vivo si consta în
inocularea intraperitoneala a circa 2 x 10 6 celule hibridoma, la
organisme ale aceleasi linii genetice (pentru evitarea fenomenului de
incompatibilitate CMH). Hibridomul se dezvolta intraabdominal si lichidul
de ascita care o însoteste, contine anticorpi în proportie de 50% din
totalul proteinelor sale.
Randamentul producerii AMC in vivo este de 100-1000 de ori mai
mare decât in vitro. Anticorpii din lichidul ascitic se purifica prin
fractionare cu sulfat de amoniu sau prin metoda cromatografiei cu
schimb de ioni.

Avantajele biotehnologiei hibridomului

Producerea AMC prin tehnologia hibridomului are un avantaj net
fata de metoda conventionala a obtinerii serului imun, deoarece se pot
obtine anticorpi specifici produsi de câte un hibridom, pentru fiecare
epitop al unui antigen natural. Clonarea individuala a fiecarui hibridom,
creeaza conditii ca fiecare clona celulara sa secrete anticorpi cu
specificitate unica fata de un singur epitop al unui antigen.
Celulele de hibridom prolifereaza rapid, ceea ce scurteaza timpul
necesar obtinerii AMC.
Hibridoamele produc cantitati foarte mari de anticorpi, ce
depasesc de câteva ori concentratia anticorpilor din serul animalelor
imunizate.
Clonele de hibridom se mentin indefinit prin cultivare in vitro sau in
vivo.
Hibridomul ofera posibilitatea obtinerii AMC marcati, prin
adaugarea precursorilor marcati radioactiv (marcare interna). Anticorpii
marcati in situ (în timpul sintezei) ofera un avantaj net în raport cu
anticorpii marcati dupa purificare (marcare externa). Marcarea externa
cu I125 implica purificarea imunoglobulinelor din antiserul conventional,
dar presupune modificarea chimica si denaturarea partiala, cu pierderea
proportionala a specificitatii de legare.
Pentru marcarea interna se folosesc elemente radioactive cu
perioada de înjumatatire mai lunga decât a I 125 : C14, S35, H3.
Marcajul radioactiv intern este net superior celui cu peroxidaza si
feritina, utilizat în tehnicile conventionale.
 Tehnologia hibridomului este un model experimental care poate fi
extins si la alte categorii de celule care sintetizeaza substante utile
(interferon, insulina). Obtinerea unor hibrizi dintre celula de mielom de
soarece si un limfocit normal, de la aceiasi specie, în scopul producerii
AMC, a introdus un concept nou în biologia moleculara - conceptul
imortalizarii functiilor specifice diferentiate .

Aplicatii practice ale AMC

AMC reprezinta un reactiv imunochimic bine definit si de aceea,
rezultatele obtinute prin utilizarea lor sunt reproductibile.
AMC se folosesc ca reactivi de mare specificitate în cercetare, în
diagnosticul clinic, în farmacologie pentru profilaxia si terapia unor
infectii la om si animale, în tehnicile de biochimie analitica pentru
purificarea unor molecule.
În domeniul cercetarii imunocitochimice *, AMC sunt reactivi cu
înalta specificitate, utilizati pentru identificarea unor proteine care se
gasesc în cantitati foarte mici. De exemplu, AMC marcati cu
fluoresceina permit evidentierea moleculelor membranare, inaccesibile
investigatiei cu metodele clasice. AMC au fost markeri eficienti pentru
identificarea diferitelor subpopulatii de limfocite T si B, a antigenelor
membranare ale celulelor seriei mieloide si monocitare. Sistemul CD
(cluster differentiation) este definit în întregime pe baza utilizarii AMC si
cuprinde acum peste 200 de markeri de suprafata. AMC cu specificitate
CD se folosesc pentru a detecta aparitia sau absenta populatiilor
celulare în timpul stimularii antigenice.
HO O O

C
COOH

Fig. 93. Structura fluoresceinei.

Datorita specificitatii lor de legare, AMC se folosesc pentru a

evidentia diferentele antigenice minore între diferite variante moleculare.
Astfel sau identificat variatiile compozitiei în aminoacizi ale spiculelor
glicoproteice, consecutive driftului antigenic la virusul influenza A.
AMC se folosesc pentru identificarea moleculelor
neurotransmitatoare, a receptorilor sinaptici si a enzimelor de
biosinteza. S-au obtinut AMC fata de receptorul de acetilcolina, dar
dificultatile sunt mari pentru ca neurotransmitatorii sunt antigene slabe.
În diagnosticul serologic, serurile imune obtinute prin metoda
clasica au avut adeseori inconvenientul major al lipsei reproductibilitatii
rezultatelor. AMC se folosesc ca reactivi de mare specificitate pentru
diagnosticul rabiei pe sectiunile de tesut nervos al animalelor infectate,
Anticorpul este marcat cu o molecula generatoare de semnal (de
exemplu, un fluorocrom, o enzima producatoare de culoare prin
actiunea sa asupra substratului specific, ori o particula metalica).
Sensibilitatea metodei, adica puterea semnalului poate fi marita prin
cresterea raportului dintre molecula indicator (anticorpul marcat) si
antigen. Imunocitochimia necesita producerea anticorpilor specifici si
tratamentul adecvat al tesuturilor, adica fixarea si histoprepararea
pentru a favoriza interactiunea optima între reactiv si molecula tinta a
hepatitelor virale B, C, D, a infectiei cu HIV (prin determinarea prezentei
antigenelor în ser) si a unor infectii bacteriene. Pentru diagnostic se
folosesc anticorpi marcati cu fluoresceina sau metodele ELISA sau RIA.
AMC se folosesc pentru diagnosticul neoplaziilor, pe baza
evidentierii antigenelor specific-tumorale. In acest scop se utilizeaza
AMC marcati cu izotopi radioactivi, cu specificitate fata de CEA, AFP
etc.
AMC se folosesc pentru detectarea hormonilor polipeptidici: TSH,
FSH, HCG. Hormonii sunt molecule cu un numar mic de epitopi.
Subunitatile a ale diferitilor hormoni sunt foarte asemanatoare, dar
difera în special prin catenele b. Exista AMC specifici pentru ambele
subunitati si AMC care recunosc epitopii conformationali ai moleculei
native.
AMC se folosesc în farmacologie. In scop profilactic se fac
imunizari pasive fata de infectiile bacteriene care nu beneficiaza de
preparate vaccinale si sunt rezistente la antibiotice: Pseudomonas,
Clostridium.
În scop terapeutic, AMC se folosesc pentru tratamentul rabiei,
pentru neutralizarea endotoxinelor (LPS) produse de infectiile cu bacterii
Gram negative, consecutive arsurilor. Septicemiile sunt cauzate de o
larga varietate de bacterii Gram negative, toate având în comun lipidul A
în structura chimica a LPS. Pentru tratamentul majoritatii infectiilor
bacteriene se utilizeaza antibiotice, la un pret de cost inferior în raport
cu AMC.
AMC se folosesc în controlul fertilitatii: AMC anti-HCG si anti-zona
pelucida sunt folositi pentru imunizarea pasiva a femeilor fertile.
Speranta utilizarii AMC în tratamentul tumorilor s-a naruit. Una din
cauze este ca majoritatea tumorilor umane îsi au originea în celulele
epiteliale ale colonului, sânului, plamânului si prostatei, iar oncogenele
activate codifica proteine intracelulare, inaccesibile terapiei cu AMC.
Frecventa acestor tumori nu creste la persoanele imunosupresate, ceea
ce este un argument în favoarea codificarii antigenelor intracelulare,
inaccesibile sistemului imunitar. Chimioterapia ofera mult mai multe
sanse de succes, la un pret de cost inferior.
În sistemul hematopoietic si imunitar, AMC se folosesc pentru a
distruge toate populatiile celulare, cu exceptia celulelor stem, cu scopul
eliminarii celulelor malignizate si a precursorilor ei care poarta oncogena
activata.
AMC se folosesc pentru neutralizarea nivelelor toxice ale unor
medicamente (digoxina).
AMC se folosesc ca agenti imunosupresori. Receptorilor de grefa
li se administreaza AMC specifici fata de complexul antigenic
membranar CD 3, în cazurile în care imunosupresia chimica (cu
ciclosporina) nu reuseste.
În maladiile autoimune, AMC se administreaza pentru a realiza o
imunosupresie partiala, care sa permita apararea fata de infectiile cu
agenti oportunisti.
AMC se folosesc pentru producerea imunotoxinelor (conjugate
AMC-medicamente). Medicamentele utilizate sunt agenti citotoxici, care,
prin intermediul situsului de legare a AMC, sunt destinate sa se lege
specific de celulele tinta(de exemplu, celulele maligne). In acest scop
sunt necesari AMC cu o afinitate înalta a specificitatii de legare fata de
antigene specific tumorale. AMC se cupleaza cu toxine (difterica, ricina,
abrina), cu medicamente citostatice sau cu radionuclizi.
AMC se folosesc în tehnicile de biochimie analitica, în scopul
purificarii proteinelor, sub forma coloanelor de afinitate
imunoabsorbante. AMC sunt imobilizati pe suporturi în coloane solide
(imunosorbenti), prin care este trecut amestecul de proteine. In coloana
sunt retinute specific, moleculele care se leaga cu AMC. Astfel se
purifica proteine care se gasesc în amestec, în concentratii foarte mici
(IFN).
 Capitolul 7

MECANISME DE APARARE ANTIINFECTIOASA

Sistemul imunitar a evoluat si s-a complexat structural si

functional, în conditiile presiunii selective permanente pe care o exercita
agentii infectiosi, ce tind sa invadeze, sa colonizeze si sa se multiplice în
tesuturi. Structura sistemului imunitar este o reflectare directa a
interactiunilor sale cu diversitatea agentilor infectiosi care-l stimuleaza.
Cele doua forte opozante s-au modelat reciproc, într-un conflict
constant. Gazdele care nu neutralizeaza agentul infectios sunt sortite
mortii, iar cele care supravietuiesc sunt mai bine adaptate sa reziste
infectiilor ulterioare.
Raspunsul imun fata de un microorganism sau fata de un virus
este foarte complex, comparativ cu raspunsul imun fata de un antigen
macromolecular, datorita complexitatii lor antigenice. Cele mai simple
virusuri induc sinteza anticorpilor cu câteva specificitati distincte, iar
parazitii pluricelulari au pe suprafata lor, un numar nedefinit de antigene
diferite. Celulele bacteriene ocupa o pozitie intermediara, atât în privinta
complexitatii structurale cât si a heterogenitatii antigenelor. Fiecare tip
structural de molecula poate sa contina câtiva epitopi diferiti sau
repetitivi.
Problema heterogenitatii antigenice a virusurilor si bacteriilor
patogene este importanta nu numai din punct de vedere teoretic, ci este
esentiala pentru aspectul practic al vaccinarii, deoarece exista riscul
stimularii raspunsului imun fara eficienta protectoare. Consecinta
stimularii unui raspuns imun ineficient poate fi agravarea maladiei
infectioase sau chiar activarea mecanismelor patogenitatii autoimune.
Evaluarea imunogenitatii moleculelor structurilor suprafetei
virusurilor si bacteriilor este dificila, deoarece o molecula în solutie poate
avea o alta configuratie a epitopilor decât în ansamblul structural nativ.
Diferenta deriva din raporturile sale spatiale cu moleculele vecine, pe
suprafata agentului infectios. Din aceasta cauza, raspunsul imun al
organismului, la stimularea cu un agent patogen, ramâne un domeniu
de studiu practic nelimitat. O alta complicatie este consecinta faptului ca
specificitatea antigenica a unor molecule este, uneori, variabila de la o
tulpina la alta, atât la virusuri cât si la bacterii. Raspunsul imun trebuie
sa contracareze nu numai diversitatea antigenelor la care este expus, ci
trebuie sa gaseasca solutia de raspuns, pentru variatia biochimica a
unei structuri, la diferite tulpini de microorganisme.

RASPUNSUL IMUN SPECIFIC ANTIINFECTIOS

Raspunsul imun antibacterian si antiviral are atât o componenta
humorala cât si una celulara. Prevalenta unuia sau altuia dintre cele
doua compartimente este diferita în functie de natura agentului infectios.
De cele mai multe ori, predomina raspunsul imun mediat humoral, iar în
cazuri mai rare (de exemplu, infectia cu M. tuberculosis sau cu M.
leprae) este preponderent raspunsul imun mediat celular.
Raspunsul imun fata de diferite antigene ale agentilor patogeni are
grade variate de protectie antiinfectioasa, în functie de natura agentului,
de gradul sau de virulenta si de natura raspunsului imun pe care-l
initiaza. Uneori, raspunsul imun antiinfectios este putin benefic pentru
gazda sau este chiar detrimental, din diferite cauze:
- raspunsul imun este orientat fata de componente moleculare
neesentiale ale agentului infectios. Stimularea antigenica activeaza un
raspuns imun ineficient. Anticorpii nu au efect neutralizant al
infectiozitatii, pentru ca structurile de care se leaga specific nu constituie
situsuri critice ale agentului patogen (de exemplu, anticorpii antiflagelari,
care in vitro determina aglutinarea, in vivo au o eficienta mai scazuta,
limitata la imobilizarea celulelor bacteriene);
- raspunsul imun poate produce leziuni mai puternice si mai
extinse decât însusi agentul infectios. Infectia propriu-zisa produce
leziuni minime, dar activarea imunitatii mediate celular amplifica leziunile
tisulare si grabeste evolutia procesului infectios (de exemplu, leziunile
consecutive infectiei cu virusul corio-meningitei limfocitare la soarece si
liza hepatocitelor infectate cu virusul hepatiei B umane).
Componentele structurale antigenice ale unui agent infectios, care
stimuleaza un raspuns imun protector se numesc situsuri critice sau
structuri imunodominante.
Un raspuns imun eficient (protector) trebuie sa aiba ca rezultat
final, lezarea structurii peretelui bacterian, fungic sau a învelisului viral,
prin actiunea combinata a anticorpilor si a proteinelor complementului.

Structura antigenica a celulei bacteriene

Multe molecule bacteriene moduleaza activitatea sistemului
imunitar, având ori un efect stimulator (adjuvant), ori diminua
reactivitatea imunitara. Ele modifica raspunsul celulelor imunitare
competente, prin mecanisme de semnalizare. De aceea se numesc
molecule imunomodulatoare. Efectele lor realizeaza un echilibru
complex între mecanismele de recunoastere si neutralizare a
antigenelor si virulenta bacteriana. Imunomodulatorii pot avea efecte
asupra limfocitelor T, B si asupra macrofagelor, similare cu cele produse
de citochine.
Imunomodulatorii cu activitate mitogenica, induc activarea
policlonala a limfocitelor T si B, care se deosebeste de activarea
specifica. Rezultatul este sinteza anticorpilor cu specificitati multiple,
dintre care, o fractie sunt specifici fata de agentul infectios. Desi fara
specificitate, sinteza rapida a anticorpilor poate fi suficienta pentru
stoparea infectiei.
Moleculele imunomodulatoare modifica nu numai reactivitatea
imunitara, ci si mobilitatea celulelor, în special a fagocitelor (de exemplu,
pot inhiba migrarea macrofagelor din focarul inflamator). Daca
moleculele imunomodulatoare persista în tesuturi, stimuleaza cronic
sistemul imunitar, cu efecte patologice autoimune, cea mai cunoscuta
fiind artrita de adjuvant.
Multe molecule imunomodulatoare de origine bacteriana au efecte
mai generale, care se extind asupra altor sisteme: ele produc febra,
influenteaza sistemul de coagulare sanguina, concentratia ionilor, a Fe
etc.
Moleculele bacteriene cu rol imunomodulator sunt localizate pe
suprafata celulei. Ele sunt polimeri ai învelisului, dar si molecule
excretate, cu efect toxic. Pe de alta parte, eficienta raspunsului imun
antibacterian, depinde de raportul dintre reactivitatea sistemului imunitar
si mecanismele de autoprotectie ale bacteriei, menite sa devieze
raspunsul imun.
Din punct de vedere antigenic, bacteriile interactioneaza cu gazda
prin modalitati diverse. La o extremitate sunt cele lipsite de atributul
invazivitatii, care produc cantitati mici de toxine, iar la cealalta, sunt
bacteriile care cresc cu o rata înalta în tesuturi sau în sânge si produc
septicemii. Unele bacterii prezinta determinanti antigenici asemanatori
ca structura chimica, moleculelor self ale organismului gazda.
Raspunsul imun specific va fi absent ori nesemnificativ, sau efectorii
imunitari dau reactii încrucisate cu moleculele self. Alteori, suprafata
bacteriana poseda determinanti antigenici de natura proteica sau
polizaharidica, inductori ai raspunsului imun.
Cele mai semnificative structuri bacteriene din punct de vedere
antigenic sunt cele parietale: peptidoglicanul din peretele Gram pozitiv si
Gram negativ, peptidoglicolipidele din peretele complex al
micobacteriilor si structurile parietale ale spirochetelor. Toate tipurile
structurale de perete contin mureina (peptidoglican), dar se deosebesc
prin alte numeroase componente chimice cu semnificatie antigenica.
Unitatea minima a peptidoglicanului care pastreaza activitatea
imunostimulatoare este N-acetil-muramil-L-alanina-D-izoglutamina
(muramil dipeptid- MDP). Atât componenta glucidica cât si aminoacizii
MDP au functie imunomodulatoare.
A II-a clasa de polimeri imunomodulatori sunt acizii teichoici si
lipoteichoici ai bacteriilor Gram pozitive.
Proteinele de suprafata asociate peretelui celular au, uneori,
semnificatie antigenica. Cea mai cunoscuta este proteina M de la Str.
pyogenes (grup A), care confera specificitate de tip. S-au identificat
peste 80 de variante antigenice, cu rol de factor de virulenta.
Componentele antigenice esentiale ale membranei externe a
bacteriilor Gram negative sunt lipopolizaharidele (LPS), a caror
specificitate este conferita de polizaharidul O, o structura
imunodominanta care cuprinde pâna la 40 de unitati glucidice.
Numeroasele variatii structurale ale catenei glucidice determina
existenta unui numar corespunzator de variante antigenice bacteriene.
LPS este componentul principal al bacteriilor Gram negative, activator al
raspunsului imun înascut, prin componentul sau lipidic. Termenii “LPS”
si “endotoxina” sunt frecvent utilizati cu acelasi sens. LPS trebuie sa
desemneze moleculele purificate, iar termenul de “endotoxina”
semnifica LPS si proteinele asociate din membrana externa, eliberate
din suprafata celulei.
LPS sunt molecule amfifile, ceea ce conditioneaza interactiunea
lor cu celulele organismului. Ele au o regiune hidrofoba, capabila sa
stabileasca legaturi cu lipidele membranare si o parte hidrofila, care
poate ramâne în faza apoasa. O prima modalitate de interactiune este
cea directa, dintre molecula amfifila si suprafata celulei. Molecula LPS
poate fi inserata în membrana celulei, prin jumatatea hidrofoba sau se
leaga de receptorii membranari prin jumatatea hidrofila.
A II-a modalitate de interactiune a moleculei LPS cu celulele este
indirecta, mediata de proteina care leaga (binding) LPS (LBP). Molecula
de LPS este recunoscuta si legata de o glicoproteina plasmatica de 60
kD, din categoria proteinelor de faza acuta. Este sintetizata de
hepatocite si are un situs de legare pentru lipidul A.
Polizaharidele capsulare ale unor bacterii patogene Gram pozitive
si negative, libere în supernatant sau legate de perete, sunt foarte
imunogene daca contin lipide sau proteine terminale. Variatia lor
biochimica deriva nu numai din schimbarea ordinii unitatilor glucidice
componente, ci, în primul rând, din posibilitatea legarii monozaharidelor
de oricare din cei 6 atomi ai hexozei adiacente. Diferentele de secventa
a monozaharidelor genereaza determinanti antigenici care nu
reactioneaza încrucisat cu anticorpii specifici fata de un alt determinant
cu aceiasi compozitie.
Toxinele de natura proteica sunt imunogene si stimuleaza
raspunsul imun cu efect protector.
Peretele celular al micobacteriilor este foarte rezistent la actiunea
factorilor litici. In alcatuirea sa intra glicolipide, formate din resturi de
acid micolic, legati covalent de resturile de arabino-galactan
(lipoarabinogalactan) si arabinomanan (lipoarabinomanan). Complexul
glicolipidic se leaga de peptidoglican, prin punti fosfat.
Membrana externa a spirochetelor este bogata în lipide si
lipopeptide, stimulatoare ale raspunsului imun si ale reactiilor de
hipersensibilitate.
Bacteriile toxigene, lipsite de invazivitate ( C. diphteriae, C. tetani,
clostridiile enterice) stimuleaza raspunsul imun humoral antitoxic.
Bacteriile invazive determina infectii regionale sau generalizate
(sistemice). Majoritatea se multiplica în spatiile extracelulare, unele au
localizare facultativ intracelulara, iar altele sunt obligat intracelulare.

Bacterii cu localizare extracelulara Bacterii facultativ intracelulare Bacterii obligat

intracelulare
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Streptococcus sp Mycobacterium tuberculosis Rickettsia
Staphylococcus sp M. leprae Chlamydia
Neisseria sp Brucella sp.
Escherichia coli Listeria monocytogenes
Klebsiella sp. Yersinia sp.
Proteus sp. Salmonella typhi
Pseudomonas sp. S. paratyphi
Bacteroides fragilis Treponema pallidum
Haemophilus influenzae
Actinomyces sp.

Bacteriile cu localizare extracelulara induc un raspuns imun mediat

humoral. Activarea limfocitelor B este rezultatul cooperarilor celulare
macrofag-limfocit B-limfocit Th. In focarul de inflamatie, bacteriile cu
localizare extracelulara determina formarea abcesului, în care
predomina polimorfonuclearele
Bacteriile cu localizare intracelulara induc, preponderent, un
raspuns imun mediat celular . Persistenta lor în celulele fagocitare are ca
rezultat final, formarea granulomului. Cele mai tipice pentru natura lor
imunitara sunt granuloamele care se formeaza în infectiile cu M.
tuberculosis si cu M. leprae.
 Mecanisme prin care microorganismele evita apararea gazdei .
Infectiozitatea microorganismelor patogene este dependenta de
capacitatea lor de a coloniza tesuturile gazdei si de a contracara
mecanismele de aparare ale gazdei. Capacitatea de variatie rapida a
moleculelor de suprafata este o trasatura evolutiva comuna în tot
spectrul patogenilor. Se cunosc exemple de bacterii patogene care au
elaborat mecanisme ce permit variatia antigenica rapida si eficienta.
Moleculele de suprafata prezinta regiuni bine conservate, ancorate în
membrana, dar nu sunt niciodata expuse contactului cu sistemul
imunitar al gazdei. Rata înalta de mutatie produce un numar mare de
variante antigenice. Astfel, în patogeneza gonoreii si meningitei, cauzate
de Neisseria sp, rolul fimbriilor este esential pentru atasarea de celulele
epiteliale. Moleculele de fimbrilina evidentiaza secvente constante,
semivariabile si hipervariabile. Regiunile hipervariabile determina
antigenitatea acestor structuri si tropismul fata de celulele epiteliale ale
tractului urogenital uman. N. meningitidis este capsulata si numai
fimbriile proemina dincolo de limitele stratului polizaharidic. De aceea,
pierderea fimbriilor inhiba proprietatea de aderenta.
Polizaharidul capsular este repelent pentru fagocite, deoarece
celulele fagocitare nu au receptori pentru polizaharidele capsulare.
Uneori, acestea sunt asemanatoare oligozaharidelor din moleculele
glicoproteice proprii organismului, ceea ce explica slaba lor
imunogenitate. Tulpinile variante, necapsulate sunt mai putin virulente,
dar au avantajul ca nu sunt recunoscute de anticorpii specifici fata de
antigenele capsulare. Absenta capsulei, la Haemophilus influenzae,
confera celulei o capacitate sporita de a se atasa si de a invada celulele
epiteliale ale gazdei.
La Str. pyogenes s-au identificat peste 80 de serotipuri diferite, ce
rezulta din mutatiile punctiforme ale genei ce codifica proteina M,
componenta a peretelui celular.
LPS protejeaza fizic celula bacteriana de actiunea complementului
si a fagocitelor, constituind un strat protector, iar diversitatea glucidelor
din oligozaharidul terminal, confera o variatie antigenica extrem de
larga. La. S. typhimurium s-au identificat peste 2000 de variante
antigenice, cu tot atâtea specificitati serologice.
La spirocheta Borrelia hermsii (agentul febrei recurente,
caracterizata prin crize febrile, separate de intervale asimptomatice),
episoadele febrile semnifica aparitia si multiplicarea unei noi variante
antigenice. Antigenul variant este o proteina abundenta a membranei
externe (VMP = variable major protein).
 Unul dintre cele mai bine studiate exemple de variatie antigenica
si rolul ei în infectie, este al tripanosomelor africane care produc boala
somnului. T. brucei produce o parazitemie, care creste si descreste,
deoarece genereaza subpopulatii care sunt variante antigenice ale unei
glicoproteine specifice (VSG – variant-specific glycoprotein) a suprafetei
celulei. Undele de parazitemie constituie trasatura principala a infectiei
cronice, care persista pâna când individul tratat se vindeca, ori netratat,
moare. In stadiile terminale, agentul patogen invadeaza alte tesuturi si
capacitatea de aparare este depasita.
În cursul infectiei, numarul mare de paraziti, da nastere la o
subpopulatie care poarta o VSG modificata biochimic si antigenic, ce
scapa controlului imediat al raspunsului imun. Ulterior, aceasta varianta
noua este recunoscuta de sistemul imunitar, dar generarea rapida a
noilor VSG împiedica eliminarea infectiei. Capacitatea parazitului de a
se comuta la diferite VSG duce la epuizarea fortelor de aparare ale
gazdei în fazele terminale ale bolii.
Infectia cu Plasmodium falciparum este persistenta, recurenta si
se caracterizeaza printr-un tablou foarte variabil al manifestarilor clinice.
Imunitatea specifica se dezvolta lent si numai dupa infectii ample si
repetate, se consolideaza un raspuns imun protector fata de infectia
severa, dar este o imunitate incompleta si incapabila sa sterilizeze
organismul. In ariile geografice cu o rata înalta de transmitere a
parazitului, apar complicatii severe, cu mortalitate crescuta, la copiii sub
5 ani. Copiii care depasesc 5 ani, au imunitate adecvata pentru a
controla infectia. Starea de protectie persista tot restul vietii, în conditiile
inocularii continue a sporozoitilor de la tântarii infectati. Raspunsul imun
fata de antigenele parazitului este mediat de anticorpi (IgG). La pacientii
cu SIDA (care exacerbeaza dramatic evolutia tuberculozei sau infectiile
oportuniste), malaria nu are o evolutie mai severa, ceea se înseamna
ca sinteza IgG este independenta de celulele T. Eritrocitele infectate
sunt ingerate de macrofage, independent de IFN.
Diversitatea antigenica a tulpinilor de Plasmodium este
argumentata de miniepidemiile de malarie severa, care apar în zonele
endemice mari. Tulpinile mai virulente au proprietati antigenice si de
citoaderenta modificate. Diferentele proprietatilor de aderenta produc
manifestari severe, inclusiv malarie cerebrala, iar modificarile de
antigenitate permit parazitului sa persiste si sa produca infectii repetate.
Moleculele de suprafata ale eritrocitelor infectate cu P. falciparum
prezinta variatie antigenica, ceea ce conditioneaza citoaderenta.
Aderenta eritrocitelor infectate, de tesutul cerebral, renal sau hepatic,
este cauza malariei severe. Generarea continua a diferitelor populatii
variante antigenice de paraziti, cu diferite specificitati de aderenta, este
cauza infectiilor persistente caracterizate prin unde de parazitemie si
manifestari clinice specifice malariei.
Diversitatea fenotipica corespunzatoare variatiei antigenice este o
strategie foarte eficienta pentru adaptarea la presiunea selectiva pe
care o exercita efectorii raspunsului imun si la diversitatea de
particularitati structurale si functionale ale tesuturilor gazdei.
Mecanismele de variatie sunt deosebit de importante pentru succesul
diseminarii unei infectii în populatia gazda.

Raspunsul imun în infectiile virale

Infectiile virale constituie, înca, o cauza majora a morbiditatii si
mortalitatii, desi vaccinarea a redus incidenta infectiilor severe (polio,
oreion, rujeola, rubeola) si a eradicat variola. Cunoasterea
mecanismelor raspunsului imun antiviral este importanta pentru
evaluarea problemelor clinice de fond (de exemplu, dinamica
raspunsului imun) si pentru cautarea unor noi metode de obtinere a
vaccinurilor.
Interactiunea virusurilor cu organismele, este modulata de
sistemele de aparare înascute si dobândite. Pentru a se perpetua într-o
populatie, virusul trebuie sa fie virulent, dar suficient de flexibil în
modularea virulentei, pentru a se pastra în populatia sensibila. In
perspectiva evolutiva, interactiunea virusului cu organismul sensibil
trebuie sa confere superioritate virusului. Daca este prea virulent si nu
poate fi controlat de imunitatea gazdei, rezultatul poate fi moartea si în
final disparitia gazdei. Daca este lipsit de virulenta, virusul va fi eliminat
prea rapid de sistemul imunitar al gazdei si poate sa dispara prin
incapacitatea de a se perpetua.
Adeseori, virulenta virala este diminuata prin mutatie si în acelasi
timp se selecteaza gazde mai bine adaptate imunitar, rezultând un
echilibru fluctuant, în care coexista atât gazda cât si virusul.
Proteinele virale, componente ale capsidei si peplosului, sunt
imunogene si induc un raspuns imun intens în organismul infectat.
Raspunsul imun antiviral este orientat atât fata de antigenele exprimate
pe suprafata virionilor, cât si fata de antigenele prezentate pe suprafata
celulei infectate.
Antigenele expuse pe suprafata celulei infectate, difera în functie
de natura virusului (nud sau acoperit) si de mecanismul maturarii
virionilor. Celulele infectate cu virusuri nude (adeno-, reo-,
enterovirusuri) expun pe suprafata lor proteine virale asociate cu
moleculele CMH I, iar cele infectate cu virusuri învelite, în special cu
virusuri care se matureaza prin înmugurire la nivelul membranei, expun
glicoproteinele peplosului, inserate în arii limitate ale membranei. In
ambele cazuri, celula infectata devine tinta mecanismelor de
recunoastere imunitara.
Antigenele expuse pe suprafata virionului sau a celulei infectate,
stimulatoare ale raspunsului imun, se numesc antigene protectoare.
Antigenele intrinseci ale virionului, au rol protector nesemnificativ,
deoarece nu vin în contact cu sistemul imunitar, decât în cazul în care
se sintetizeaza în exces si se elimina din celula infectata.
Antigenele virale libere sau asociate virionului, stimuleaza
raspunsul imun humoral, iar cele prezentate pe suprafata celulelor
infectate, stimuleaza raspunsul imun celular.
Activarea unuia sau altuia dintre compartimentele imunitatii,
depinde de mai multi factori: de tipul de infectie (primara sau
secundara), de rezultatul interactiunii virus-celula (liza sau infectie
persistenta) etc.
Virusurile care produc infectii acute, determina o competitie între
replicarea virala si efectorii raspunsului imun. Rezultatul este
însanatosirea sau moartea gazdei.
Pentru virusurile care produc infectii cronice, scara de timp este
mai lunga. Virionii sau antigenele virale din sânge sau din alte fluide,
determina formarea complexelor Ag-Ac, cu manifestari patologice
secundare. Alteori, anticorpii antivirali si celulele T activate, pot produce
leziuni ale celulelor infectate. Majoritatea manifestarilor clinice care
însotesc infectiile virale cronice, sunt consecinta raspunsului imun al
gazdei, stimulat de antigenele virale.

Raspunsul imun primar

Mecanismele de aparare nespecifica (interferonul, actiunea
celulelor NK, raspunsul mucociliar) pot influenta rezultatul infectiei.
Dupa infectia virala primara sau dupa administrarea vaccinului
inactivat, se stimuleaza raspunsul imun mediat celular(citotoxic) si
humoral. Raspunsul humoral, cu sinteza anticorpilor, are o dinamica
lenta. In stadiul acut al infectiei, titrul anticorpilor specifici este abia
detectabil, dar atinge valoarea maxima la 2-4 saptamâni si persista
saptamâni sau luni, în functie de gazda, virus etc. Pentru virusul febrei
galbene si cel rujeolic, nivelul detectabil al anticorpilor persista tot restul
vietii.
Dupa infectia primara sau dupa vaccinarea cu preparatul viral
atenuat sau inactivat, se sintetizeaza anticorpi din clasele IgM, IgA si
IgG. Sinteza anticorpilor este indusa de marea majoritate a virusurilor,
altul, în functie de sediul multiplicarii, care la rândul sau conditioneaza
manifestarile patologice ale infectiei.
În functie de mecanismul patogenezei, se disting trei tipuri de
virusuri:
- virusurile care infecteaza mucoasele tractului respirator si
digestiv si ramân la poarta de intrare: rinovirusuri, influenza,
parainfluenza, virusul respirator sincitial, enterovirusuri;
- virusuri care infecteaza si se multiplica la nivelul mucoaselor, iar
ulterior se disemineaza pe cale sanguina, limfatica sau axonala, pentru
a infecta viscerele sau sistemul nervos central: virusul poliomielitei,
rujeolic, al oreionului, herpes simplex, pox, virusul hepatitei A;
- virusuri inoculate direct în sânge, prin muscatura, întepatura, prin
traume, iar de aici se raspândesc la organele tinta: HIV, virusul hepatitei
B, virusul rabic, virusurile encefalitogene(alfa- si flavivirusuri).

Rolul anticorpilor în imunitatea antivirala

Cei mai importanti anticorpi cu rol protector antiviral sunt cei care
au specificitate de combinare fata de epitopii critici ai suprafetei
virionilor. Legarea anticorpilor cu virionul se face dupa modelul
complementaritatii spatiale între epitopii antigenelor suprafetei virale si
situsul de combinare al anticorpilor. Efectul principal al interactiunii
anticorpilor cu particulele virale, în faza fluida, este neutralizarea, adica
pierderea infectiozitatii virionilor. Pentru producerea efectului
neutralizant, este necesara legarea mai multor molecule de anticorpi,
care trebuie sa recunoasca o structura esentiala a virionului, denumita
situs critic. De exemplu, fagii din seria T-par au un singur situs critic si
infectiozitatea lor este anulata de legarea anticorpilor specifici la nivelul
fibrelor cozii. Virionul gripal are situsuri critice multiple: anticorpii anti-HA
sunt neutralizanti, cei specifici anti-NA au efect neutralizant minim, iar
anticorpii anti-proteina M sunt total ineficienti.
La adenovirusuri, situsurile critice sunt capsomerele hexonice si
fibra pentonica. Anticorpii specifici fata de aceste structuri sunt
neutralizanti, iar anticorpii anti-penton nu diminua infectiozitatea. Pentru
HIV, situsul critic este zona prin care virionul se ataseaza de moleculele
CD4 ale limfocitului Th. Anticorpii specifici fata de situsul de legare al
virusului Epstein-Barr de receptorul pentru C3b al limfocitului B, au efect
neutralizant.
Moleculele de anticorpi legate pe suprafata virionului învelit
formeaza complexe, care, in vivo sau in vitro, initiaza fixarea
complementului. Rezultatul final este liza virionilor înveliti.
Un alt efect al interactiunii anticorpilor cu virionii, in vitro, este
agregarea. Fenomenul este dependent de un prag limita a densitatii
virionilor/unitate de volum. Agregarea virionilor este însotita de
diminuarea infectiozitatii, deoarece chiar în cazul unui mare exces al
moleculelor de anticorpi, unele particule virale din interiorul agregatului,
ramân în afara contactului cu anticorpii neutralizanti si îsi pastreaza
infectiozitatea, denumita infectiozitate reziduala sau persistenta.
Agregarea virala fiind dependenta de un prag al densitatii virionilor, este
un fenomen care se manifesta numai in vitro. In vivo nu se realizeaza
niciodata o densitate limita a virionilor care sa produca acest efect.
Anticorpii antivirali ce se sintetizeaza în cursul raspunsului imun
primar, au energie mica (afinitate) de legare cu situsurile antigenice ale
virionilor si se disociaza usor, lasând o infectiozitate reziduala. Alteori,
moleculele de anticorpi nu acopera situsurile critice ale virionilor, care
conditioneaza initierea procesului infectios.
Efectul protector al anticorpilor circulanti este demonstrat pentru
infectiile cu faza viremica, având o contributie esentiala la încheierea
procesului infectios.
Anticorpii reduc încarcatura de virus si diminua infectiozitatea
virala, consecinta fiind scaderea numarului de celule infectate, usurând
astfel sarcina celulelor Tc de a elimina celulele infectate.
În cursul infectiei secundare, anticorpii se sintetizeaza rapid, la
titru înalt.
Anticorpii se folosesc pentru profilaxia si terapia infectiilor virale.
Imunizarea pasiva cu ser imun, diminua riscul infectiei virale si se
foloseste în tratamentul infectiilor stabilizate.
Protectia mucoaselor. La nivelul mucoaselor, imunitatea antivirala
este dependenta, în primul rând de IgA. Sinteza locala de anticorpi (în
special IgA) dupa stimularea virala este relativ independenta de
raspunsul imun sistemic. Anticorpii sintetizati la nivelul mucoaselor au
efect protector, în absenta anticorpilor sistemici. Anticorpii din secretiile
mucoaselor îndeplinesc doua functii majore fata de agentii patogeni
virali: excluderea imuna si neutralizarea infectiozitatii virale .
Excluderea imuna este un mecanism protector foarte important la
nivelul mucoasei respiratorii si pare a fi dependent nu numai de
imunoglobuline, ci si de stratul de mucus care acopera epiteliul. Absenta
activitatii ciliare este asociata cu infectii severe ale tractului superior,
sugerând importanta barierei mucoase. sIgA neutralizeaza
infectiozitatea virionilor, iar secretia mucoasa este în primul rând o
bariera mecanica ce blocheaza adsorbtia virionilor pe membrana
celulelor epiteliale.
IgA din secretii are rol esential în rezistenta la reinfectia cu
virusurile care se multiplica exclusiv în celulele epiteliale ale mucoaselor
digestive si respiratorii. Vaccinarea orala cu virus polio inactivat are ca
scop stimularea imunitatii mucoasei. Daca au titru crescut, anticorpii
serici (IgM) difuzeaza în mucoase. Nu se stie în ce masura anticorpii din
secretii sau din sânge protejeaza epiteliul tractului respirator inferior.
Fig. 94. Mecanismele protectoare ale mucoasei tractului respirator, fata de infectia
virala. Dupa inoculare, particulele virale sunt neutralizate (1) de anticorpi, care ajung la
suprafata mucoasei prin transport transepitelial (IgA polimeric), prin difuzie (IgG) sau
prin administrare artificiala (picatura spray, aerosol). Alt mecanism este “excluderea
imuna” (2) si se produce când particulele virale sunt legate de anticorpi, incluse în
mucus si îndepartate prin activitate mucociliara. Anticorpii pot difuza prin mucus pentru
a neutraliza virusul progen si particulele care trec prin stratul de mucus. Neutralizarea
virala poate sa se produca intracelular (3), în timpul transportului intracelular al IgA
polimeric. La suprafata bazolaterala a celulelor epiteliale infectate, IgG se poate fixa
specific de proteinele membranare codificate de virus si mediaza liza celulei (4) dupa
fixarea complementului sau prin fenomenul ADCC. Celulele infectate de virus pot fi
lizate sub actiunea limfocitelor Tc specifice. Liza celulelor epiteliale usureaza trecerea
efectorilor imunitari în ambele directii (dupa Weltzin, 1999).

În tractul respirator inferior, în secretia mucoasa, se gasesc

concentratii mari de IgA si IgG. Anticorpii ajung în secretii, în mare
parte, prin difuzia printre celule sau prin ruperi ale epiteliului.
Desi vaccinurile gripale se administreaza parenteral, este clar ca
anticorpii din secretii (sIgA) au rol major în protectia antiinfectioasa. sIgA
confera o mai buna protectie încrucisata fata de variante antigenice
rezultate prin drift antigenic, comparativ cu IgG circulant.
Pentru antigenele virale expuse pe suprafata celulelor infectate,
studiile in vitro au evidentiat ca anticorpii antivirali si complementul se
leaga specific si pot sa produca citoliza.
Complementul poate acoperi complexul Ag-Ac, blocând eventualii
receptori disponibili. Complexele sunt fagocitate de celule care au
receptori pentru C3.
Complementul poate liza virionii înveliti. Retravirusurile sunt lizate
de complement, chiar în absenta anticorpilor. Complementul pare sa
aiba rol în faza timpurie a infectiei, când titrul anticorpilor este foarte
scazut si au afinitate mica.
Proteinele complementului sunt importante ca mecanism efector
humoral fata de infectiile bacteriene, dar rezistenta celor cu deficit al
complementului, fata de infectiile virale este normala.
Imunizarea pasiva a mucoasei respiratorii poate fi folosita în scop
profilactic sau terapuetic. Are avantajul ca efectul protector este imediat,
iar efectele colaterale sunt rare. Anticorpii sunt mai eficienti fata de
infectiile virale, când se administreaza profilactic. Anticorpii administrati
prin imunizare pasiva, în secretiile tractului respirator, pot sa previna, sa
diminueze sau sa vindece infectile virale. Imunizarile s-au facut în
special cu IgG pentru ca este mai usor de obtinut. IgA are avantajul de a
fi polimeric si teoretic, are activitate aglutinanta superioara fata de IgG si
pentru ca nu fixeaza complementul, probabil nu stimuleaza reactiile
inflamatorii. Are o perioada de activitate mai lunga, deoarece
componenta secretoare (CS) îl protejeaza de actiunea proteazelor.
În concluzie, imunitatea mediata humoral reprezinta modalitatea
tactica, de neutralizare a virusurilor în faza extracelulara.
Anticorpii se sintetizeaza în raspunsul imun primar si secundar
antiviral, dar activitatea lor protectoare este neesentiala pentru controlul
multor infectii primare sau secundare. Copiii cu agamaglobulinemie
înascuta de tip Bruton, nu au sensibilitate crescuta fata de infectiile
virale, cu exceptia meningitei enterovirale, produsa de echovirusurile 9
sau 11. Anticorpii sunt activi fata de antigenele virale din umorile
organismului, dar nu penetreaza în celulele infectate.

Imunitatea antivirala mediata celular

În ciclul infectios al multor virusuri, antigenele sunt expuse târziu
pe suprafata celulei. In aceste cazuri, rolul protector al anticorpilor este
secundar.
Imunitatea mediata celular (IMC) constituie mecanismul major al
apararii specifice antivirale. Dupa infectia primara sau dupa
administrarea vaccinului viral atenuat, se activeaza raspunsul celulelor
Tc, care are activitate maxima la 7-10 zile si scade la 2-3 saptamâni
dupa infectie.
Pentru controlul infectiei virale, celulele Tc sunt esentiale. La
pacientii cu sindrom Di George (cu aplazie timica congenitala), la
pacientii SIDA, la cei leucemici sau la cei supusi terapiei
imunosupresoare prelungite, frecventa si severitatea infectiilor virale
cresc semnificativ.
Rolul IMC în protectia antivirala este elocvent în cazul infectiei cu
virusul rujeolic. La copiii normali, infectia produce eruptia tegumentara
caracteristica si ulterior virusul este eliminat. La copiii cu deficienta a
celulelor T, boala este adeseori fatala. Manifestarile eruptive sunt
mediate de celulele T si la copiii imunosupresati nu se produc. Aparitia
eruptiei este indicatorul evolutiei favorabile. La copiii
agamaglobulinemici, eruptia se produce si evolutia infectiei este
nealterata de absenta anticorpilor. Se instaleaza imunitatea de
memorie.
IMC precede sinteza anticorpilor în toate infectiile virale, dar în
special în cazul infectiilor citolitice în care virusul se multiplica rapid. IMC
are rol important în apararea fata de infectiile virale primare, deoarece
se activeaza într-un timp scurt si raspunde nevoilor de aparare rapida
fata de infectiile virale, înainte de edificarea raspunsului imun mediat
humoral. In focarul inflamator indus de infectia virala se acumuleaza
celule efectoare ale IMC, care ating valoarea maxima la doua zile de la
începutul replicarii virale. IMC se activeaza dupa ce virusul a patruns în
celula si aceasta expune pe suprafata ei, antigene virale. Efectul sau
este liza celulelor infectate si are rolul de a limita diseminarea virusului
în mediul extracelular. Liza celulelelor infectate cu virusuri citocide este
protectoare numai daca se produce rapid, înainte de asamblarea
virionilor progeni. Liza tardiva are efect opus, deoarece favorizeaza
diseminarea virusului. Pentru virusurile care produc infectii persistente,
citoliza timpurie sau tardiva are efect protector.
Fig. 95. Controlul infectiilor virale citocide si necitocide de catre celulele Tc. Liza celulei
infectate poate sa se produca în faza de eclipsa, înainte de asamblarea virionilor maturi
sau în faza de mijloc, când numai o parte a virionilor s-a asamblat. In ambele cazuri, liza
este protectoare fata de infectia cu virusuri citocide si necitocide. In contrast, liza relativ
târzie în timpul ciclului de replicare virala este protectoare numai fata de virusurile
necitocide. Daca celulele Tc nu produc liza, celulele infectate pot sa supravietuiasca si
sa elibereze virioni infectiosi perioade lungi de timp. In cazul infectiei citocide, liza
tardiva nu diminua diseminarea virusului, deoarece asamblarea s-a încheiat si
virionii vor fi eliberati prin citoliza produsa de efectorii imunitar (dupa Kagi, 1996).

IMC constituie modalitatea strategica de protectie antivirala, al

carei efect este liza celulei înainte de încheierea ciclului de replicare
virala.
Efectorii imunitatii mediate celular detecteaza celulele a caror
suprafata este modificata din punct de vedere antigenic (celule infectate
cu virus, celule transformate malign, celule îmbatrânite sau celule
nonself).
Orice proteina structurala a virionului sau existenta numai în celula
infectata (proteina nestructurala) poate fi prelucrata de celulele
infectate sau de celulele accesorii ale raspunsului imun. Moleculele
nonself prelucrate sunt asociate cu moleculele CMH I (sau CMH II) si
sunt expuse pe suprafata celulei. Complexele moleculare devin tinte
pentru actiunea limfocitelor Tc. Celula infectata este lizata sub actiunea
factorilor litici eliberati de limfocitul Tc. Celulele Tc recunosc orice
proteina virala, structurala sau nestructurala, asociata cu moleculele
CMH.
 Limfocitele Tc activate sunt specifice fata de virusul infectant. De
exemplu, limfocitele Tc sensibilizate fata de virusul variolei, lizeaza
numai celulele infectate cu acest virus. Nu lizeaza celulele normale si
nici celule alogenice infectate cu virusul variolei.
Zinckernagel si Doherty (1974) au demonstrat experimental
specificitatea actiunii limfocitelor fata de antigenele virale, dar si
fenomenul de limitare (restrictie) a interactiunilor celulei efectoare cu
celula tinta, de identitatea moleculelor CMH. Celulele care prezinta
antigenul si cele care îl recunosc trebuie sa fie histocompatibile, adica
sa poarte pe suprafata lor, molecule CMH I si II identice.
În infectia secundara, raspunsul celulelor Tc este rapid, mediat de
celulele Tc de memorie. Celulele de memorie pot sa persiste în absenta
antigenului specific, probabil datorita stimularii sporadice nespecifice, de
citochinele eliberate local în timpul reactiilor fata de antigenele
neînrudite.
Celulele NK nu au specificitate fata de antigen si nu produc
memorie imunitara. Celulele NK se activeaza rapid si la 2-3 zile dupa
infectie ating activitatea maxima, dupa care diminua rapid. Deficientele
pentru celulele NK sunt rare, dar sunt însotite de infectii severe cu
virusul varicela zoster, cu virusul citomegalic, herpes simplex virus 1.
Mecanismul interactiunii celulei NK cu celula infectata nu se
cunoaste. Celulele NK lizeaza celulele care au pierdut moleculele CMH
si astfel au devenit anormale. Activitatea celulelor NK este stimulata de
interferon.
Celulele infectate cu virusuri pot fi lizate prin fenomenul ADCC
(antibody dependent cell citoxicity), prin actiunea limfocitelor Tc sau NK.
Ele lizeaza celulele tapetate cu anticorpi.
Fagocitele mononucleare (monocitul sanguin, macrofagul tisular,
celula dendritica) au rol important pentru eliminarea virusului dintr-un
proces infectios. Fagocitele mononucleare fagociteaza virionii inoculati
prin întepatura. Macrofagele au si activitate ADCC.

Mecanisme prin care celulele infectate evita efectorii raspunsului

imun
În mediul extern, virusurile sunt instabile, datorita sensibilitatii la
factorii de mediu. De aceea, pentru a se perpetua într-o populatie de
organisme sensibile, virusul trebuie sa ramâna cât mai mult în gazda
infectata, ori sa se transmita cât mai eficient de la o gazda la alta. Pe de
alta parte, efectorii raspunsului imun humoral si celular nu sunt
totdeauna eficienti în recunoasterea si eliminarea celulelor infectate cu
virus, iar virusul eliberat din celula, trebuie sa evite contactul cu efectorii
raspunsului imun.
În majoritatea infectiilor persistente, virusurile infecteaza celulele
sistemului imunitar: virusul hepatitei B, papovavirus, herpes, virusul
Epstein-Barr, virusul citomegalic, rubela, rujeola, oreion, influenza,
parainfluenza, HTLV I, II, HIV, diminuând potentialul reactiv al imunitatii.
O celula infectata care expune pe suprafata ei un numar mic de
situsuri antigenice poate sa scape lizei, deoarece situsurile antigenice
distantate nu permit legarea celor doua situsuri de combinare ale
moleculei de anticorp, necesara activarii complementului. Celulele
infectate persistent exprima o cantitate limitata de antigene virale pe
suprafata lor, comparativ cu celulele în care ciclul de replicare virala
este litic. Acesta pare a fi mecanismul de supravietuire a celulelor
infectate cu virusul coriomeningitei limfocitare (LCM), cu virusul rujeolei
sau cu virusul hepatitei B.
Antigenele virusului hepatitei B se sintetizeaza în mare exces si se
elimina din hepatocite, sub forma unor particule fara genom. Se
considera ca excesul cantitativ de antigene virale determina fenomenul
de toleranta imunitara.
Celulele infectate persistent manifesta fenomenul de fluctuatie
cantitativa a antigenului viral, expus pe suprafata lor. Celulele infectate
cu virusul rujeolic trec succesiv prin cicluri de disparitie si reaparitie a
antigenelor virale, asociate membranei citoplasmatice, în timp ce
moleculele normale ale celulei nu au variatii cantitative semnificative.
Fenomenul se numeste modulatie antigenica.
Anticorpii necitolitici pot masca antigenele virale expuse la
suprafata celulei, devenind astfel inaccesibile celulelor efectoare litice
(limfocite Tc, NK).
Uneori, virusurile infecteaza celule care nu exprima molecule CMH
I. Neuronii exprima putin sau de loc moleculele CMH I si reprezinta un
situs preferential al persistentei virale. Herpesvirusurile infecteaza latent
neuronii, iar virusul rujeolic, virusul LCM si alfavirusurile pot infecta
aceste celule.
Adenovirusurile codifica o proteina de 19 kD, care se asociaza cu
moleculele CMH I si blocheaza transportul lor spre suprafata celulei si
astfel celula infectata care nu exprima molecule CMH I nu este
recunoscuta de limfocitele T.
Virusul influenza evita efectul neutralizant al anticorpilor specifici,
prin rata înalta de mutatie a ARN-polimerazei, generând noi variante
biochimice ale hemaglutininei (HA) si într-o masura limitata, ale
neuraminidazei (NA). Noile variante antigenice ale HA si NA trebuie
sa-si pastreze functia, adica virionul trebuie sa fie infectios, dar scapa
detectarii de anticorpii preexistenti. Fenomenul variatiei antigenice
limitate se numeste drift antigenic.
Shiftul antigenic corespunde unei noi variante genetice a virusului
influenza si este rezultatul unei reasortari a genomului, care are loc cel
mai probabil la pasari, unde se produce co-infectia cu un virus uman (ce
infecteaza rareori pasarile) si cu o linie de virus aviar.
Virusurile contracareaza actiunea citochinelor. Virusurile sunt atât
inductori ai sintezei interferonilor (IFN), cât si tinta principala a actiunii
lor. Un virus care induce sinteza IFN si este foarte sensibil la actiunea
sa inhibitorie nu se poate propaga. Evolutia a favorizat virusurile care
contracareaza efectele inhibitorii ale IFN asupra ciclului de replicare
virala. Virusurile cu virulenta înalta, inhiba sinteza ARN celular si sinteza
proteinelor (efect de întrerupere), ceea ce interfera cu capacitatea
celulei de a produce IFN si de a raspunde la actiunea lui.
Multe virusuri sunt rezistente la actiunea IFN. Unele
dezoxiribovirusuri codifica proteine ce inhiba caile majore de
transducere a semnalelor induse de IFN. De exemplu, proteina E 1 a
adenovirusurilor inhiba semnalul indus de IFN a, b sau g. Poxvirusurile
codifica sinteza unor receptori solubili pentru citochine (pentru TNF si
IL-1), denumiti virochine.

Tipurile de imunitate dobândita

(adaptativa)
Homeostazia organismului uman si animal este asigurata de
sisteme complexe de aparare, ale caror particularitati functionale au fost
definite în primul rând, în raport cu modul de actiune fata de agentii
infectiosi. Organismele dispun de doua categorii de mecanisme de
aparare:
- mecanisme de aparare specifica, reprezentate de sistemul
imunitar;
- mecanisme de aparare nespecifica sau înascuta, adica cele care
asigura rezistenta sau imunitatea naturala.
Prin imunitate “naturala” sau înascuta se întelege rezistenta unui
organism fata de un agent infectios sau fata de un parazit, în absenta
unui raspuns imun evident.
Cele doua sisteme de aparare, specifica si nespecifica, se
conditioneaza reciproc. Nu se poate evalua gradul în care mecanismele
de rezistenta naturala sunt influentate dupa expunerea la contactul cu
agentii infectiosi, dar raspunsul imun detectabil sau chiar subliminal
produce modificari ale starii de activitate a sistemului fagocitar
mononuclear si a celulelor killer.
Mecanismele de aparare antiinfectioasa sunt atât specifice
(adaptative, dobândite) cât si nespecifice (înascute).
Imunitatea dobândita are un caracter specific si se defineste ca o
stare de rezistenta antiinfectioasa, cu caracter individual, conditionata
de contactul anterior al organismului, într-un proces infectios natural, cu
agentul infectios virulent, cu toxinele sale native sau cu agentul atenuat
si anatoxinele sale administrate ca vaccin. Imunitatea dobândita,
denumita si inductibila, este relativa, în sensul ca, desi în general este
foarte solida, poate fi învinsa prin agresiunea exercitata de o cantitate
mare de agenti infectiosi sau de infectia cu o tulpina deosebit de
virulenta.
În functie de originea si modul de instalare, imunitatea dobândita
este de doua tipuri: dobândita pe cale naturala si pe cale artificiala. In
ambele cazuri, imunitatea poate fi dobândita atât activ, prin raspunsul
imun la stimulul antigenic, cât si pasiv, prin transferul de anticorpi
exogeni.
Imunitatea dobândita natural activ se instaleaza dupa trecerea
organismului printr-o stare de infectie aparenta (decelabila clinic) sau
inaparenta. Durata starii de imunitate este variabila. Trecerea prin unele
infectii asigura o protectie specifica pentru tot restul vietii (rujeola,
variola, varicela, oreionul). Alte infectii (difteria, scarlatina, tusea
convulsiva etc.) confera o protectie mai putin solida, astfel încât la o
noua expunere(dupa câtiva ani), organismul poate face din nou boala
într-o forma mai usoara decât prima îmbolnavire.
Imunitatea dobândita natural pasiv este rezultatul transferului
transplacentar si prin secretia lactata, al anticorpilor de la mama la fat.
Aceasta forma de imunitate este variabila din punct de vedere cantitativ
si calitativ, în functie de complexitatea structurala a barierei placentare
si diversitatea antigenelor la care a fost expus organismul matern.
Trecerea imunoglobulinelor prin filtrul placentar depinde de structura
placentei, adica de numarul de straturi celulare ce se interpun între
circulatia materna si cea fetala. Tranzitul anticorpilor este restrictiv la
speciile de bovine, cabaline, porcine, canine, care au placenta de tip
epiteliocorial, cu 4 straturi tisulare: endoteliul capilar matern, epiteliul
corionic, tesutul conjunctiv fetal, endoteliul capilar fetal. Nou-nascutul
este protejat de imunoglobulinele din colostru. In primele 24 de ore,
aparatul gastrointestinal este imatur din punct de vedere functional si
digestia proteica nu are loc. Imunoglobulinele din colostru ramân intacte
si sunt transportate în mediul intern prin celulele epiteliului intestinal.
Transferul placentar al imunoglobulinelor este foarte intens la speciile cu
placenta hemocoriala (om, maimute, rozatoare), la care stratul
endoteliului capilar matern lipseste si sângele matern scalda tesutul
placentar fetal. Nou-nascutul uman primeste anticorpi materni si dupa
nastere, prin colostrul bogat în imunoglobuline, provenite din circulatia
materna.
Imunitatea dobândita natural si pasiv asigura noului nascut o stare
de nereceptivitate fata de agentii infectiosi pentru care organismul
matern este imun. Aceasta imunitate scade treptat dupa nastere, pe
masura catabolismului anticorpilor de origine materna, astfel încât, dupa
o perioada de 3-6 luni copilul devine sensibil fata de agentii infectiosi.
Imunitatea transplacentara explica raritatea maladiilor infectioase la
copii, în primele luni de viata.

Imunitatea dobândita artificial activ

Imunitatea dobândita artificial activ este consecutiva administrarii
vaccinurilor. Denumirea de vaccin vine vine de la cuvântul latin vaca si
semnifica originea primului preparat pe care E. Jenner (1798) l-a utilizat
pentru controlul variolei.

Vaccinuri

Vaccinurile sunt produse biologice care contin bacterii vii cu

virulenta atenuata, bacterii omorâte, toxine modificate (anatoxine),
virusuri infectioase dar cu virulenta atenuata, respectiv virusuri inactivate
si care, introduse pe o cale adecvata în organismul uman sau animal,
stimuleaza reactivitatea imunitara, generând o stare de protectie
temporara fata de agentul infectios din care au fost preparate.
Preparatul vaccinal trebuie sa fie eficient, adica sa induca un
raspuns imun protector, a carui memorie sa se pastreze în timp si, pe de
alta parte, sa prezinte un grad înalt de siguranta, adica sa nu determine
efecte secundare defavorabile.
Administrarea unui vaccin se face pe baza unei strategii bine
definita. Scopul vaccinarii poate fi eradicarea, eliminarea sau limitarea
unui proces infectios.
Eradicarea semnifica disparitia agentului patogen, consecutiv
actiunii de vaccinare.
Eliminarea corespunde disparitiei manifestarilor patologice, desi
agentul patogen se pastreaza în populatia umana sau animala.
Limitarea semnifica posibilitatea controlului unei maladii
infectioase pâna la un nivel la care nu mai reprezinta o problema de
sanatate publica.
În general, vaccinurile se administreaza înainte de a se produce
infectia cu tulpina salbatica a agentului patogen. Face exceptie vaccinul
rabic, care se administreaza dupa ce s-a produs o presupusa infectie.
Faptul este posibil, deoarece infectia rabica are o perioada lunga de
incubatie si permite ca preparatul vaccinal sa induca un raspuns imun
eficient, care modifica evolutia infectiei cu o tulpina de virus "de strada".
Dupa continutul lor, vaccinurile pot fi monovalente, adica includ
antigenele unei singure tulpini bacteriene sau virale (de exemplu,
vaccinul stafilococic), bi-, tri- sau polivalente, care contin antigene
provenind de la doua, trei sau mai multe specii de microorganisme sau
tulpini virale (de exemplu, vaccinul diftero-tetano-pertusis).
Dupa provenienta agentilor patogeni utilizati la prepararea unui
vaccin, se disting autovaccinuri si stocvaccinuri. Autovaccinul este
vaccinul preparat cu o tulpina a unui microorganism sau a unui virus,
izolata de la un bolnav si destinat a fi folosit numai pentru vaccinarea
pacientului de la care s-a facut izolarea. Stocvaccinurile se obtin din
amestecul mai multor tulpini de agenti infectiosi si sunt destinate
imunizarii întregii populatii susceptibile.

Vaccinuri de origine bacteriana

Vaccinurile vii constau din suspensii de bacterii vii, dar cu virulenta

atenuata, astfel încât sa nu determine o infectie aparenta, dar sa
ramâna capabile sa initieze un proces infectios inaparent, cu efect
imunizant. Vaccinurile vii contin celule viabile, slab virulente si care,
dupa administrare, induc o imunitate solida, comparabila celei
consecutive trecerii prin boala, dar produc cel mult semne minime de
îmbolnavire. Indiferent de locul inocularii, agentul infectios din vaccinul
viu nu ramâne localizat, ci se raspândeste în organism, patrunzând si
multiplicându-se în aceleasi tesuturi în care se localizeaza si în cazul
infectiei naturale, dar infectând un numar mic de celule sensibile si
multiplicându-se lent, agentul infectios din vaccin nu declanseaza o
boala clinica, ci numai o infectie de forma atenuata, care este însotita de
modificari umorale si de reactivitate imunitara.
Pentru prepararea vaccinurilor vii se utilizeaza mutante bacteriene
cu virulenta atenuata, selectionate prin cultivarea unor tulpini salbatice
în conditii speciale: de exemplu, cultivarea la o temperatura superioara
celei optime în cazul bacilului carbunos – Bacillus anthracis, sau prin
actiunea unor substante chimice si utilizarea unor medii de cultivare
care ofera conditii nefavorabile (vaccinul BCG).
Vaccinurile omorâte constau din suspensii bacteriene omorâte prin
încalzire la temperaturi ridicate (60 o), ori sub actiunea formolului sau a
fenolului si care contin una din aceste substante ca prezervant. Din
aceasta categorie fac parte vaccinul tifo-paratific A si B (TAB), vaccinul
pertusis (din Bordetella pertusis), vaccinul stafilococic. Proprietatile
imunogene ale vaccinurilor bacteriene omorâte se mentin intacte.
Anatoxinele (toxoizii) sunt preparate biologice cu proprietati
imnogene, derivate din toxine. Uneori, toxinele se transforma spontan în
derivati lipsiti de toxicitate, dar pastreaza proprietatile de imunogenitate
si specificitate ale toxinei native. Mecanismul molecular al inactivarii
toxinelor nu este cunoscut. Inactivarea este un proces lent si progresiv,
dependent de pH, temperatura, prezenta ionilor sau a proteinelor
contaminante, de procesul învechirii preparatului. Un factor major al
inactivarii pare a fi proteoliza partiala a moleculelor de toxina sub
actiunea proteazelor contaminante, dar si schimbarea conformatiei
moleculei, polimerizarea sau clivarea unui fragment molecular pot
actiona în acelasi sens.
Inactivarea toxinelor si transformarea lor în produse atoxice are
loc în conditii dirijate, sub actiunea formolului 4% o, la 37 o si rezulta
anatoxine. Fenomenul a fost descoperit de Ramon (1925).
B e t a - p r o p i o l a c t o n a ,
2-4-dinitrofluorbenzenul si glutaraldehida au aceleasi efecte asupra
toxinelor.
Pentru a fi utilizata ca vaccin, o anatoxina trebuie sa îndeplineasca
urmatoarele conditii: a) sa fie imunogena si sa induca sinteza
anticorpilor la un titru suficient pentru a neutraliza in vivo, toxina nativa;
b) sa fie complet lipsita de toxicitate; c) sa nu aiba proprietati
alergizante. Anatoxina ideala ar putea fi produsa de microorganisme
manipulate genetic sau prin mutatii ale genei codificatoare a toxinei. Ea
ar fi o proteina netoxica, dar cu aceleasi proprietati de imunogenitate cu
ale toxinei native, capabila sa induca sinteza anticorpilor neutralizanti.
Conditiile optime pentru obtinerea anatoxinelor sunt proprii fiecarei
toxine si au fost optimizate empiric, dar mecanismele moleculare ale
inactivarii nu se cunosc. În general, conditiile optime pentru obtinerea
anatoxinelor sunt urmatoarele:
- concentratia proteica trebuie sa fie de 1 mg/ml, iar cea de
formol, de 1,3 mg/ml;
- temperatura de detoxifiere este de 37-40 o;
- pH-ul optim este de 7,8-8,2 pentru toxinele difterica si tetanica si
5,5 pentru cea botulinica;
 - durata contactului cu formolul este de 3-5 saptamâni.
Detoxifierea începe simultan cu adaugarea formolului. Procesul de
detoxifiere este evident dupa un minut si creste exponential timp de 24
de ore, când toxicitatea are valoare foarte scazuta si tinde spre 0, la 5
zile. Forma netoxica poate reveni total sau partial la forma toxica. De
aceea este necesara prelungirea contactului cu formolul, o perioada mai
lunga de timp. Molecula de anatoxina are o structura stabilizata, prin
formarea legaturilor noi între formol si resturile de aminoacil, dar în
acelasi timp, prin actiune prelungita, formolul are rolul unui agent de
reticulare pentru ca favorizeaza formarea legaturilor între moleculele
proteice identice, ceea ce explica polimerizarea unor anatoxine.
Anatoxinele bacteriene, ca si exotoxinele sunt foarte imunogene
pentru om, cal, capra, iepure, cobai, în special dupa asocierea cu
adjuvanti (fosfat de Ca). Ele se pot administra ca vaccinuri pentru
imunizarea activa sau se folosesc pentru imunizarea animalelor în
vederea obtinerii serurilor imune utilizabile în seroterapie.

Vaccinuri virale
Vaccinurile virale sunt de trei categorii:
1) Vaccinuri cu virus activ (infectios) atenuat;
2) Vaccinuri cu virus inactivat (neinfectios).
Ambele categorii sunt vaccinuri unitare.
3) Vaccinuri subunitare.

Vaccinuri unitare
Vaccinurile cu virus atenuat se obtin din tulpinile virale atenuate,
lipsite complet sau aproape complet de patogenitate, dar îsi pastreaza
capacitatea de a induce un raspuns imun protector. Fiind infectioase,
ele se multiplica în organismul vaccinat si produc o stimulare antigenica
continua, într-un interval de timp.
Vaccinarea cu virusuri atenuate confera o imunitate de durata,
dupa administrarea unei singure doze.
Atenuarea virusurilor se obtine pe mai multe cai.
1) Utilizarea pentru vaccinare, a unui virus înrudit, de la o alta
gazda. Cel mai vechi vaccin viral (Jenner, l798), utilizat în controlul
variolei, este virusul vaccinal, recoltat din leziunile pustulare de pe
ugerul vacii. Virusul vaccinal imunizeaza încrucisat cu virusul variolei
(smallpox) si este protector fata de infectia variolica.
Virusul rujeolei imunizeaza câinele fata de virusul bolii Carré.
Anticorpii fata de virusul rujeolei neutralizeaza virusul bolii Carré, dar nu
si invers.
Calea de abordare a lui Jenner pentru obtinerea preparatelor
virale utilizabile ca vaccinuri umane este folosita si astazi. Ea implica
izolarea unor virusuri de la mamifere sau de la pasari, înrudite antigenic
cu diferite virusuri umane. Pasajul lor în celulele diploide umane (CDU)
in vitro, echivaleaza cu procesul atenuarii. Celulele diploide umane
reprezinta un substrat semipermisiv pentru virusurile umane si
mamaliene si adeseori, multiplicarea lor este lipsita de eficienta.
Genele virusurilor mamaliene si aviare, care determina spectrul
de gazda au o mare diversitate a secventelor de nucleotide, fata de
genele corespunzatoare ale virusurilor umane. Efortul de a realiza noi
vaccinuri, pe calea clasica a lui Jenner, trebuie sa se sprijine pe tehnicile
de genetica virala, biologie moleculara si imunologie.
2) Inocularea virusului patogen sau partial atenuat, pe o cale
“nenaturala”, adica alta decât cea prin care virusul patrunde în mod
obisnuit în organism. Metoda este folosita pentru vaccinarea animalelor
(de exemplu, virusul laringotraheitei pasarilor, se administreaza prin
instilare în ochi). Pentru om, metoda nu se foloseste, deoarece riscul
infectiei este mare.
3) Pasajul virusului de origine umana într-un substrat “nenatural”,
in vivo sau in vitro. Cele mai importante vaccinuri pentru om si animale
s-au obtinut pe aceasta cale. Virusul se cultiva în mod repetat, prin
inoculare la organisme sanatoase sau în culturi primare de celule:
virusul febrei galbene s-a inoculat la soarece si apoi în embrionul de
gaina; poliovirusul s-a inoculat în celulele de rinichi de maimuta; virusul
rujeolei – în fibroblaste de embrion de gaina. Pasajul într-un substrat
celular “nenatural”, selectioneaza mutante printr-un cumul de
evenimente mutationale întâmplatoare. In practica vaccinarii, se
utilizeaza cele cu proprietati adecvate de atenuare si imunogenitate.
Mutantele care dupa administrare ramân localizate la poarta de intrare,
sunt cele mai utile. Unul din marile succese ale acestei metode de
atenuare este vaccinul polio. Prin pasaje succesive în culturile celulare
de rinichi de maimuta, s-a selectat o linie lipsita de neurovirulenta, dupa
inocularea intracerebrala sau intraspinala la maimuta. Vaccinul rubeolic
s-a obtinut prin cultivarea virusului pe acelasi substrat, iar liniile folosite
ca vaccin rujeolic si al febrei galbene s-au cultivat pe fibroblaste de
embrion de gaina.
Vaccinarea cu un preparat viral atenuat echivaleaza cu o infectie
usoara, asimptomatica.
Vaccinurile virale atenuate au avantajul important al stimularii
ambelor compartimente ale raspunsului imun: celular si humoral, atât
sistemic cât si local. Acest fapt este deosebit de important pentru
infectiile virale în care imunitatea mediata celular are un rol esential în
eliminarea virusului, cât si pentru infectiile mucoaselor, în care atât
imunitatea locala cât si cea sistemica, sunt necesare pentru rezistenta
optima.
Vaccinurile virale atenuate stimuleaza raspunsul imun fata de
fiecare din antigenele protectoare ale unui virus. Imunitatea indusa de
aceste vaccinuri este mai durabila, mai eficienta si are un spectru mai
larg de reactivitate încrucisata, decât cea indusa de virusurile inactivate.
Reactivitatea încrucisata este foarte importanta pentru virusurile care
sufera variatie antigenica progresiva.
Virusurile atenuate din vaccinuri, pastrându-si capacitatea de
multiplicare în organismul vaccinat, se raspândesc în populatie si
imunizeaza chiar indivizi nevaccinati.
Vaccinurile atenuate se produc cu un pret de cost mai scazut si se
administreaza mai usor. In cazul vaccinului polio, o singura doza
administrata oral este suficienta pentru a crea o buna stare de protectie.
Dezavantajele vaccinurilor virale atenuate sunt legate de riscul
ridicat al contaminarii cu agenti infectiosi supraadaugati. De exemplu,
loturile initiale de vaccin polio, au fost contaminate cu SV 4o, din celulele
de rinichi de maimuta, dar nu s-a constatat cresterea incidentei tumorilor
la copiii vaccinati. Vaccinul atenuat al virusului febrei galbene, multiplicat
în fibroblastele de embrion de gaina, a fost contaminat initial cu virusul
leucozei aviare.
Unele virusuri atenuate (rujeolic, rubeolic, al febrei galbene)
pastreaza un nivel scazut de virulenta reziduala, care determina infectii
la copiii cu imunodeficiente.
O problema importanta, legata de infectiozitatea vaccinurilor
atenuate, este aceea a restaurarii unui grad variabil de virulenta dupa
vaccinare, care determina infectii cu manifestari clinice la copiii
imunodeficienti. Procesul infectios nu este consecinta alterarii genetice
a virusului din vaccin. Din aceasta cauza, vaccinul nu se administreaza
gravidelor.
Vaccinurile atenuate ridica problema instabilitatii genetice. Virusul
rujeolic atenuat este labil, în special la variatiile termice si de aceea
necesita un regim termic constant (+4 o), pe toata durata depozitarii.
Un alt dezavantaj consta în faptul ca virusul atenuat poate sa
produca o infectie persistenta. De asemenea, administrarea vaccinului
atenuat poate sa interfere cu virusul de tip salbatic care infecteaza
natural si sa domine pâna la anulare eficienta vaccinarii. De exemplu,
virusul polio atenuat, se administreaza pe cale orala, dar poate sa
interfere cu o larga varietate de enterovirusuri.
Vaccinurile inactivate contin virioni care, dupa tratamentul cu
agentul chimic inactivant nu pot sa initieze ciclul de multiplicare în
substratul permisiv.
Preparatul viral brut se obtine prin cultivarea virusului într-un
substrat permisiv: în oul embrionat de gaina (virusul influenza), în culturi
celulare de rinichi de maimuta (virusul polio), sau în fibroblastele umane
de embrion de gaina (polio, rujeolic, rabic). Preparatul brut se
inactiveaza cu formol, acetil-etilenimina sau cu beta-propiolactona.
Preparatele virale inactivate, utilizabile ca vaccin au avantajul
riscului minim al infectiei. Rareori, preparatele inactivate contin virus
infectios rezidual, care a rezistat tratamentului de inactivare, sau care
provine din contaminarea cu un alt virus.
Vaccinurile virale inactivate au câteva dezavantaje. Uneori,
tratamentul cu un agent chimic anuleaza imunogenitatea unor proteine
virale, astfel încât raspunsul imun fata de virusul inactivat nu este
protector. De exemplu, inactivarea cu formol a virusului rujeolic
anuleaza imunogenitatea proteinei de fuziune (F), iar vaccinul îsi pierde
proprietatea protectoare.
Vaccinurile inactivate nu stimuleaza imunitatea mediata celular
(mediata de limfocitele Tc), care au rol decisiv în eliminarea celulelor
infectate cu virus si în rezistenta la infectiile cu o gama larga de virusuri.
Pretul de cost al vaccinurilor inactivate este mai mare.
Preparatele virale inactivate, folosite ca vaccinuri, se obtin din
virusul rabic cultivat în CDU si în embrionul de rata, din virusul oreionului
si din virusul influenza, cultivate în embrionul de gaina, din virusul polio,
cultivat în celulele de rinichi de maimuta. Toate sunt inactivate cu
beta-propiolactona sau cu formol.
Preparatul inactivat al virusului hepatitei B este o realizare
recenta, dar este foarte costisitor pentru ca virusul nu se cultiva în
sisteme celulare in vitro, iar tehnicile de purificare a virusului din serul
pacientilor infectati cronic sunt foarte laborioase.

Vaccinuri subunitare
Initial, vaccinurile s-au obtinut din preparatele brute de virus, dupa
multiplicarea lor într-un tesut (in vivo) sau în culturi celulare. Pe masura
ce a fost posibila obtinerea unor titruri înalte de virus, în scopul
diminuarii toxicitatii vaccinului, s-a trecut la purificarea virusului si a unor
componente virale.
Vaccinurile subunitare contin proteine virale în care se gasesc
localizate situsuri antigenice majore si care se pot substitui virionilor în
practica vaccinarii. De exemplu, pentru virusul influenza, vaccinul
subunitar contine antigenele de suprafata HA si NA. Preparatul este mai
putin toxic decât virusul integral inactivat, dar este mai putin eficient în
stimularea raspunsului imun.
Celulele mamaliene reprezinta un sistem optim pentru producerea
proteinelor virale, utilizabile ca vaccinuri subunitare. Celulele în cultura
se infecteaza cu virus si din lizatele celulare se purifica antigene
proteice. În lizate se gaseste o cantitate mare de proteine virale în
exces, neîncorporate în virioni.
Obtinerea vaccinurilor subunitare proteice, în culturile de celule
animale ridica probleme dificile de purificare a proteinelor virale, din
amestecul cu proteinele celulare. Daca se folosesc linii celulare
continue, trebuie îndepartat ADN celular, potential oncogen.

Tehnici moderne de obtinere a vaccinurilor subunitare

Dezvoltarea biologiei moleculare si cunoasterea mecanismelor
raspunsului imun, a stimulat preocuparile privind obtinerea unor
vaccinuri noi. Utilizarea anticorpilor monoclonali a facut posibila
identificarea epitopior cu rol esential în stimularea raspunsului imun, iar
genele codificatoare ale antigenelor, au fost clonate prin tehnicile de
inginerie genica.
Genele codificatoare ale antigenelor protectoare, se pot izola dupa
fragmentarea genomului sub actiunea catalitica a enzimelor de
restrictie. Prin tehnologia ADN recombinant, genele se insera în celula
procariota (E. coli, B. subtilis), sau în celulele eucariote (levuri, celule
mamaliene).
Fragmentarea genomului cu endonucleaze de restrictie este
posibila numai pentru dezoxiribovirusuri. Genomul ARN trebuie mai întâi
transcris în ADNc si ulterior poate fi utilizat în tehnicile de ADN
recombinant. Genomul ARN de polaritate pozitiva este adecvat scopului
clonarii, dar nu a fost clonat ADNc al unei catene de ARN de polaritate
negativa.
Celulele de mamifere reprezinta substratul optim pentru clonarea
genelor si pentru producerea proteinelor virale, deoarece plierea,
transportul celular si prelucrarea proteinelor sunt asemanatoare celor ce
au loc în celula infectata de virusul natural. Celulele produc cantitati mari
de antigen viral, codificate de gena clonata.
Tehnicile de clonare genica se folosesc pentru sinteza proteinelor
unor virusuri, care nu se multiplica in vitro, în sistemele celulare uzuale.
De exemplu, gena pentru sinteza antigenului HBs a fost inserata într-o
plasmida si clonata de levuri. Proteina virala este neglicozilata, dar este
imunogena pentru om si induce sinteza anticorpilor protectori fata
infectia naturala. S-au clonat genele codificatoare ale glicoproteinelor de
HSV, VEB, HIV, VRS (virusul respirator sincitial).
Pentru purificarea glicoproteinelor virale din celulele infectate în
care a fost clonata gena, s-a folosit tehnica cromatografiei de afinitate
cu anticorpi monoclonali sau alte tehnici de separare (cromatografia cu
lectine, tehnici de separare fizica).
ADN viral este functional chiar în celula procariota, dupa transferul
prin intermediul unui vector (plasmida sau fag). Astfel s-au sintetizat
antigene de poliovirus, antigenul HBs, antigenul virusului hepatitei A, HA
si NA ale virusului gripal.
O varianta a tehnicilor de ADN recombinant este aceea de
obtinere a vaccinurilor cu virusul vaccinal hibrid. Genomul poxvirusurilor
codifica circa 200 de proteine. Unele sunt esentiale pentru multiplicarea
virala, dar un interes deosebit prezinta genele neesentiale pentru ciclul
de multiplicare. Ele reprezinta circa 30% din genom si sunt grupate la
extremitatile genomului ADN dublu catenar linear. In plus, genomul este
împachetat lax în virion. Aceste particularitati au permis obtinerea, prin
tehnicile de inginerie genica, a poxvirusurilor recombinate, infectioase,
capabile sa exprime genele straine inserate în genomul lor.
ADN viral este inserat în genomul virusului vaccinal prin
recombinare la situsuri omologe. Virusul vccinal hibrid se multiplica în
celulele permisive si genele inserate în genomul sau codifica antigenul
HBs, antigenul rabic, antigenul HSV etc.
Vaccinurile virale hibride sunt stabile si stimuleaza ambele
compartimente ale raspunsului imun.
O alta cale de producere a vaccinurilor virale atenuate, genetic
stabile, implica obtinerea mutantelor de deletie. Acestea au o capacitate
diminuata de multiplicare, ceea ce echivaleaza cu atenuarea. Mutantele
prin deletie trebuie sa-si pastreze infectiozitatea si imunogenitatea si sa
fie stabile genetic.
Antigene peptidice sintetice. Producerea si utilizarea antigenelor
sintetice s-au impus dupa demonstrarea bazelor moleculare ale
imunogenitatii si dupa studiile privind proprietatile imunogene ale
antigenelor artificiale. Pe de alta parte, s-a demonstrat ca
macromoleculele proteice sau glicoproteice din structura virusurilor si a
microorganismelor infectioase, au un numar mare de determinanti
antigenici, dar numai un numar limitat dintre acestia au semnificatie
imunogena si un numar foarte mic sunt inductori ai raspunsului imun
protector.
Sinteza artificiala a peptidelor a devenit posibila dupa introducerea
metodelor de secventiere a ADN. Cunoasterea secventei bazelor a
permis dirijarea secventei de aminoacizi a proteinelor cu activitate
biologica.
Vaccinurile sintetice contin secvente polipeptidice sintetizate pe
cale chimica. Ele includ determinanti antigenici esentiali pentru
inducerea unui raspuns imun protector fata de agentii patogeni
corespunzatori.
Conditia esentiala pentru obtinerea vaccinurilor sintetice este
cunoasterea structurii chimice a determinantilor antigenici nativi ai
virusului (sau ai microorganismelor patogene) si identificarea regiunilor
imuno-dominante ale moleculei.
Tehnicile de cristalografie cu raze X, cromatografia în faza lichida,
au permis identificarea situsurilor antigenice majore ale unor virusuri
foarte importante pentru clinica. De exemplu, s-a determinat structura
tridimensionala a hemaglutininei virusului gripal si s-au identificat
regiunile calde ale moleculei, care, cu mare probabilitate, corespund
determinantilor antigenici. S-a stabilit secventa aminoacizilor, care a fost
reprodusa în proteinele sintetizate artificial.
Marea majoritate a peptidelor sintetice sunt secvente scurte,
lineare de aminoacizi, care reproduc un fragment din structura primara a
moleculei proteice. Dezavantajul major este ca secventele sintetice nu
reproduc configuratia spatiala a determinantilor antigenici naturali, în
special a celor discontinui. Acestia sunt alcatuiti din resturi de aminoacizi
neadiacenti în structura primara a moleculei, dar pot fi juxtapusi în
structura tridimensionala a proteinei pliate. Astfel se explica slaba
imunogenitate a peptidelor sintetice. Ameliorarea calitatilor de
imunogenitate ale peptidelor sintetice, utilizabile ca vaccinuri, depinde
de gradul de asemanare a conformatiei lor, cu determinantul antigenic
nativ.
Dimensiunile mici ale peptidelor sintetice impun cuplarea lor cu o
molecula purtator, pentru cresterea gradului de imunogenitate. S-a
folosit hemocianina de Megathura (KHL), cuplata prin intermediul
glutaraldehidei sau a unei grupari tiol a unui rest de cisteina, adaugat la
o extremitate a secventei sintetice.
S-au sintetizat peptide care reproduc secvente de aminoacizi ale
unor polipeptide ale virusului hepatitei B, cu diferite eficiente
imunoprotectoare, precum si peptide care reproduc unele secvente ale
hemaglutininei virusului gripal.
Polipeptidele sintetice utilizate ca vaccinuri, au avantajul ca nu
contin alte componente care ar putea produce efecte secundare si
stimuleaza raspunsul imun strict specific fata de epitopii antigenici critici
ai agentului infectios. Sunt stabile indefinit si se produc la un pret de
cost scazut. Au însa dezavantajul major de a nu stimula raspunsul imun
mediat celular.
 Vaccinurile care contin virioni inactivati si anatoxinele se
administreaza, în general, pe cale parenterala (subcutan, intradermic,
intramuscular), în mod obisnuit în trei injectii separate la intervale de 5,
7 si respectiv 21 de zile.
Vaccinurile bacteriene vii si cele virale atenuate se administreaza
într-o singura doza, în general, pe cale parenterala. Vaccinul BCG, ca si
vaccinul polio infectios atenuat, la nou nascuti se administreaza pe cale
orala.
Imunitatea consecutiva vaccinarii se instaleaza relativ lent, la circa
15-20 de zile de la ultima injectie si are o durata variabila de la un
vaccin la altul (în general, între 1 si 7 ani), scazând treptat pâna la
disparitia completa. Vaccinarea primara, ca si infectia, confera
organismului o stare speciala de reactivitate imunitara - memoria
imunitara - gratie careia, orice contact ulterior cu agentul patogen
respectiv, realizat pe cale naturala(infectie si boala) sau pe cale
artificiala(prin vaccinare) declanseaza o “redesteptare” rapida a
imunitatii, care se manifesta cu o intensitate mai mare decât aceea a
raspunsului imun postvaccinal. Cea de a II-a administrare a vaccinului
declanseaza o reactie anamnestica (de memorie), cu o crestere brusca
si masiva a titrului anticorpilor.
Desi în general este solida, imunitatea postvaccinala este relativa,
în sensul ca unele persoane vaccinate pot totusi sa faca boala într-o
forma mai usoara, mai ales consecutiv unei infectii masive cu un agent
patogen deosebit de virulent.
Datorita faptului ca se instaleaza lent, imunizarea prin vaccinare
se foloseste în scop profilactic pentru a evita riscul infectiei cu un agent
patogen.

Imunizarea dobândita artificial pasiv

Serurile imune sau terapeutice sunt produse biologice obtinute din
serul sanguin al unui animal imunizat prin vaccinare sau din serul unui
convalescent imunizat prin infectie naturala sau prin vaccinare. Serul
imun contine anticorpi specifici, capabili sa neutralizeze actiunea
antigenului corespunzator. Primele încercari de folosire a serurilor în
terapeutica dateaza din 1888, când Richet si Hericourt au demonstrat ca
inocularea organismelor animale cu agenti patogeni, determina aparitia
în ser a anticorpilor, cu efect protector nu numai pentru organismul care
i-a sintetizat, dar si pentru organismele carora li se injecteaza serul
imun.
În general, serurile imune se prepara pe animale mari (cal), care
sunt hiperimunizate, dupa principiile imunizarii active, cu doze repetate
crescânde de celule, virioni, anatoxine sau toxine. Serul sanguin obtinut
prin sângerarea animalelor imunizate este inactivat si tratat cu fenol (ca
prezervant), controlat pentru sterilitate, inocuitate (lipsa de nocivitate) si
pentru eficacitate (titrul de anticorpi). Serul imun se administreaza sub
forma de injectii intravenoase, intramusculare sau subcutane, în special
în scop terapeutic.
Dupa cum specia organismului donor este sau nu aceiasi cu a
organismului receptor, serurile imune pot fi omologe (serurile recoltate
de la convalescenti sau de la voluntarii imunizati prin vaccinare) sau
heterologe (serurile obtinute prin imunizarea animalelor).
Dupa natura antigenelor folosite, se disting trei categorii de seruri
imune: a) seruri imune antimicrobiene, obtinute prin administrarea
antigenelor celulare (de exemplu, serurile antistreptococice si
antimeningococice); b) seruri antitoxice, obtinute prin imunizarea
organismelor cu toxine si anatoxine (de exemplu, serurile antidifteric si
antitetanic); c) seruri imune mixte (antimicrobiene si antitoxice), obtinute
prin imunizarea cu antigene celulare si cu toxine (de exemplu, serul
antigangrenos).
Imunitatea pasiva, consecutiva administrarii serurilor imune se
instaleaza imediat dupa injectarea intravenoasa sau dupa câteva ore, pe
masura resorbtiei anticorpilor, în cazul administrarii pe alte cai.
Imunitatea pasiva asigura o protectie de scurta durata (circa 30 de zile),
datorita faptului ca anticorpii primiti în mod pasiv au un “timp de
înjumatatire” de 14 zile. Persistenta lor este mai îndelungata daca serul
este homolog. Dupa catabolizarea anticorpilor exogeni, organismul
redevine receptiv la infectie. Datorita acestei particularitati, serurile
imune sunt folosite în special pentru tratamentul unei maladii infectioase
în evolutie (seroterapie).
Serurile imune (antitoxice, antivirale, antibacteriene) actioneaza
prin opsonizarea moleculelor de toxina, a virionilor si a celulelor
bacteriene. Efectul este de neutralizare a toxinei si a infectiozitatii virale,
iar celulele bacteriene tapetate cu anticorpi devin sensibile la actiunea
fagocitelor si a complementului.
Serurile imune pot fi folosite si în scop profilactic (seroprofilaxie),
la persoane care au fost sigur în pericol de a se infecta si la care se
urmareste prevenirea declansarii maladiei în forma clinica. Pentru a
evita riscurile de infectie, care pot surveni dupa epuizarea imunitatii
pasive, se recomanda ca seroterapiei si seroprofilaxiei sa li se asocieze
vaccinarea, pentru pastrarea starii de imunitate dupa catabolizarea
anticorpilor exogeni.
Datorita riscului crescut al producerii reactiilor imune secundare
(alergie, soc anafilactic), OMS recomanda înlocuirea serurilor
hiperimune obtinute pe animale (heterologe), cu cele umane obtinute de
la donori hiperimunizati voluntar sau de la convalescenti (homologe).
În prezent se folosesc seruri imune concentrate si purificate, din
care s-au eliminat circa 3/4 din proteinele serului sanguin, pastrându-se
numai fractia globulinica specifica. Prin acest procedeu s-a redus foarte
mult volumul serului injectat si se evita accidentele care ar putea rezulta
din sensibilizarea organismului uman fata de proteinele nespecifice din
serul heterolog.

Rezistenta antiinfectioasa
înascuta nespecifica
Prin imunitate sau rezistenta naturala, înascuta sau congenitala se
întelege capacitatea unui organism de a fi rezistent fata de un agent
infectios, în absenta unui raspuns imun detectabil. Aceasta proprietate
este înascuta pentru organismele unei specii si în mod obisnuit este
absoluta, adica toti indivizii speciei respective sunt rezistenti fata de un
anumit patogen, chiar în cazul inocularii cu doze mari ale agentului
infectios. De exemplu, omul este rezistent la agentii patogeni care
produc zoonoze (agentul pestei bovine, al pestei porcine, al holerei
gainilor etc.), iar animalele sunt rezistente la gonoree, rujeola, oreion,
dizenterie, gripa etc.
Starea de rezistenta naturala nu este conditionata de contactul
anterior cu agentul patogen respectiv, ci este consecinta unei modalitati
prompte de reactie a organismului. Starea diametral opusa este aceea
de receptivitate sau de sensibilitate (susceptibilitate), caracteristica
organismelor care, ca rezultat al agresiunii unui agent patogen,
reactioneaza prin aparitia unui proces infectios. Starea de
nereceptivitate este, uneori, relativa, în sensul ca exista deosebiri
individuale de reactivitate în cadrul speciei, unii indivizi fiind total
rezistenti, iar altii prezinta diferite grade de receptivitate. Raspunsul
diferit al organismelor unei specii, la contactul cu un agent patogen, este
rezultatul eficientei variabile a fortelor de aparare a organismului, care,
izolate sau în asociatie, opun agentului patogen o bariera de nepatruns,
determina inhibarea multiplicarii sau distrugerea lui în tesuturi sau
umori, precum si neutralizarea si eliminarea substantelor toxice
eliberate. Diferentele sunt, probabil, rezultatul actiunii unor factori
genetici. De exemplu, oile din Alger sunt mult mai rezistente la infectia
carbunoasa (produsa de B. anthracis), decât cele din Europa. La
primele, macrofagele contin un numar mai mare de lizosomi si enzimele
componente au activitate hidrolitica mult mai intensa. S-au evidentiat
diferente de sensibilitate a raselor umane la tuberculoza: populatiile
africane sunt mai sensibile. Influentele de ordin genetic asupra
rezistentei naturale au condus la concluzii de ordin practic. Pe acest
criteriu se face selectia populatiilor (liniilor) genetic pure ale animalelor
de laborator, care au o rezistenta foarte mare fata de un agent patogen
sau o sensibilitate deosebita.
Ori de câte ori un agent patogen vine în contact cu un organism
neimunizat, initierea procesului infectios este stopata, în primul rând prin
intrarea în actiune a mecanismelor rezistentei constitutive, nespecifice,
reprezentate de barierele mecanice (tegumentul si mucoasele), de
componentele moleculare antiinfectioase a caror sinteza este
amplificata în reactia inflamatorie, de componentele celulare care au
capacitatea de fagocitoza. Ulterior, daca barierele rezistentei nespecifice
au fost depasite, intra în actiune sistemul imunitar. Mecanismele de
aparare antiinfectioasa, specifice si nespecifice, sunt strâns integrate
functional, astfel încât, actiunea lor este totdeauna combinata. De
exemplu, epiteliul tubului digestiv secreta lizozim, ca factor al rezistentei
înascute, iar în stratul de mucus care îl tapeteaza se gaseste IgA, ca
factor al imunitatii dobândite.
Barierele mecanice de aparare a organismului sunt reprezentate
de tegument si de mucoase. Epiteliul tegumentar si mucoasele sunt
structurile care limiteaza accesul agentilor infectiosi, constituind în
primul rând bariere fizice, dar la acest nivel functioneaza mecanisme
moleculare si celulare cu rol neutralizant sau litic fata de
microorganisme si virusuri. Desi contactul lor cu microbiota normala sau
potential patogena este permanent, aceste structuri sunt deosebit de
eficiente ca bariere mecanice protectoare fata de infectii. Particularitatile
lor functionale sunt conferite de integritatea anatomica, de secretiile
proprii, de reînoirea prin descuamare, de impermeabilitatea sau de
permeabilitatea lor selectiva. Astfel, tegumentul intact este impermeabil
pentru virusuri si microorganisme, dar alterarea structurii sale, în special
dupa arsuri, este urmata de infectii.
Suprafata tegumentului este acoperita cu o pelicula fina, formata
din produsele de secretie ale glandelor sudoripare si sebacee, cu pH
acid (pH = 3,0-5,0), care au efect bacteriostatic. Dupa îndepartarea (prin
spalare) peliculei de secretie, functia protectoare antiinfectioasa a
tegumentului diminua.
Conjunctiva este protejata prin actiunea mecanica si chimica a
secretiei lacrimale, în care se gaseste lizozim. Lizozimul este o proteina
cationica mica, prezenta în toate fluidele organismului, cu efect
enzimatic, hidrolizând legaturile glicozidice ale peptidoglicanului parietal
bacterian.
Mucoasele sunt acoperite de secretii. Lactoferina este o
glicoproteina care leaga Fe 2+. La nivelul tractului respirator, rolul
protector fata de agentii infectiosi este îndeplinit de mucinele cu efect
neutralizant, iar expulzarea lor este asigurata prin miscarea cililor
celulelor epiteliale si prin reflexele de stranut si de tuse. Mucinele
formeaza un strat mucos vâscos, ce tapeteaza mucoasele digestive si
respirator. Ele capteaza microorganismele si antigenele, limitând
penetrarea lor în tesuturi.
Histatinele(peptide bogate în histidina) formeaza o familie mica de
peptide bazice de 3-5 kD, produse de celulele acinare salivare si
pancreatice. Ele inhiba dezvoltarea celulelor de C. albicans, în forma
infectioasa sau neinfectioasa.
Cistatinele sunt fosfoproteine ce contin cisteina, secretate de
celulele acinare. Au efect inhibitor asupra cresterii microorganismelor.
Mucoasa gastrica este protejata de gelul mucos care o tapeteaza,
ce formeaza un adevarat glicocalix si de aciditatea conferita de HCl,
component al sucului gastric. Bacteriile Gram negative sunt foarte
sensibile la actiunea mediului acid gastric. Dupa neutralizarea aciditatii
gastrice cu substante alcaline, capacitatea sa protectoare diminua pâna
la disparitie si infectiile se instaleaza rapid. Totusi, pe cale digestiva
patrund agentii patogeni a numeroase maladii infectioase, evitând
bariera aciditatii gastrice. Bolul alimentar este protector fata de aciditate
si în interiorul sau exista conditii favorabile supravietuirii agentilor
patogeni ingerati odata cu alimentele.
Secretiile mucoase, în compozitia carora intra mucinele
(glicoproteine), au rol important în apararea antiinfectioasa. Mucinele
adera la suprafata agentilor patogeni si a parazitilor, formând un strat
molecular care împiedica interactiunea lor cu celulele epiteliale. Lor li se
atribuie de asemenea, un rol neutralizant asupra toxinelor. În acelasi
timp, secretiile formeaza o pelicula (film) protectoare, continua pe
suprafata mucoasei, constituind o bariera greu de trecut pentru
microorganisme în calea lor spre situsurile epiteliale de aderenta.
Pelicula elimina bacteriile care nu se pot adapta conditiilor de sub
pelicula, la granita mucus-epiteliu.
Un alt mecanism nespecific care controleaza cresterea
microorganismelor la zona de contact cu mucoasa digestiva, este
peristaltismul intestinal. Microorganismele adera la mucoasa epiteliala,
prin intermediul unor molecule din categoria lectinelor, care realizeaza
adevarate punti de legatura între suprafata bacteriei si a celulei
epiteliale. Peristaltismul intestinal împiedica realizarea acestor
interactiuni stabile, creind un flux care deplaseaza microorganismele
patogene, înainte ca ele sa colonizeze suprafata epiteliului. Numeroase
infectii intestinale accelereaza peristaltismul. Anomaliile miscarilor
peristaltice sunt factori favorizanti ai cresterii excesive a populatiilor
bacteriene ale microbiotei normale a tractului intestinal. In absenta unui
clearance mecanic normal al tractului digestiv, microbiota normala poate
dobândi un rol patologic.
Rolul factorilor humorali în apararea antiinfectioasa nespecifica .
Hormonii au un rol esential în reglarea unor mecanisme homeostatice.
Ei nu modifica specificitatea de reactie a celulelor limfoide.
Concentratiiile optime de hormoni determina o functionalitate optima a
sistemului imunitar, iar modificarile lor cantitative induc perturbari ale
metabolismului limfocitelor. Pubertatea si sarcina se caracterizeaza prin
cresterea steroizilor plasmatici. Cunoasterea multiplelor interactiuni
dintre functia imunitara si sistemul endocrin, precum si perfectionarea
tehnicii de radioimunodozare (RIA) a hormonilor, au condus la
delimitarea unei noi discipline intermediare – imunoendocrinologia.
Afectiunile de natura endocrina au un rasunet major în raport cu
rezistenta nespecifica fata de agentii patogeni. Un exemplu în acest
sens este patologia infectioasa asociata cu diabetul. Bolnavii de diabet
fac în mod frecvent infectii de tip tuberculos, infectii urinare si
tegumentare de tipul furunculozelor. Ele se datoreaza fie unor
dezechilibre locale provocate de lipsa insulinei, fie glicemiei crescute.
Hormonii tiroidieni influenteaza rezistenta fata de infectii.
Hipotiroidismul mareste incidenta infectiilor.
Cortizolul are influenta directa asupra limfocitelor. Hipofunctia
cortexului glandelor suprarenale mareste rezistenta fata de agentii
infectiosi.
Capacitatea autosterilizanta a umorilor este un factor decisiv al
rezistentei nespecifice. In tesuturi si în umori se gasesc substante cu rol
antibacterian: lizozimul, lactoferina etc. Astfel se explica rezistenta
organismului fata de numeroasele agresiuni ale microorganismelor, care
patrund permanent în tesuturi, pe diferite cai. Microorganismele (în
special bacterii) trec din lumenul intestinal în sânge, la toate animalele,
inclusiv la om, datorita conditiilor speciale de permeabilitate a epiteliului,
create în timpul absorbtiei intestinale. Permeabilitatea mucoasei este
mai accentuata la rumegatoare. La om s-a evidentiat ca, postprandial,
se produce o bacteriemie temporara, originara în cavitatea bucala, ca
rezultat al masticatiei sau al periajului dentar. Dupa extractia dentara,
exista chiar o perioada septicemica (cu multiplicare bacteriana). Datorita
starii de bacteriemie temporara, animalele nu trebuie hranite o perioada
de 10-20 de ore înainte de sacrificare.
În mod obisnuit, starile de bacteriemie fiziologica nu sunt urmate
de infectii clinice, datorita capacitatii autosterilizante (clearance) a
tesuturilor si umorilor, care se manifesta prin mecanisme variate:
- conditiile tisulare improprii multiplicarii microorganismelor si în
primul rând concentratia O 2: microorganismele strict anaerobe nu se
multiplica în tesuturile bine oxigenate, ci numai în cele traumatizate sau
devitalizate. De exemplu, C. perfringens, agentul gangrenei gazoase
creste în plagile musculare provocate de explozii, iar M. tuberculosis
(strict aerob) se localizeaza preferential la nivelul tesutului pulmonar.
Dupa distrugerea litica a granulomului, se formeaza un tesut cazeos în
care O 2 nu difuzeaza. Se creeaza conditii de anaerobie, improprii
multiplicarii celulelor de M. tuberculosis si astfel evolutia infectiei este
limtata;
- substante din categoria lizinelor
- properdina
- sistemul complement
- interferonii
- proteina C reactiva
Rolul acestor componente humorale în apararea antiinfectioasa si
mecanismele actiunii lor vor fi prezentate în acest capitol.

Sisteme celulare cu rol în rezistenta antiinfectioasa

nespecifica
Rezistenta antiinfectioasa a organismului uman si animal este
rezultatul actiunii unor sisteme celulare cu actiune nespecifica,
independenta de caracterul nonself al unei substante sau al unui agent
infectios. Functia principala a sistemelor celulare cu actiune nespecifica
este fagocitoza. Ele intra în actiune dupa ce agentul infectios a depasit
barierele mecanice protectoare ale organismului.
Sistemul fagocitar include celule de origine mezodermica, cu
distributie difuza în organism, care au capacitatea de a îngloba molecule
nonself, virusurile si celulele straine si de a le distruge prin procese
enzimatice de digestie intracelulara.
Fenomenul fagocitozei (phagein = a mânca) a fost descoperit de
Ilia Metchnikoff (1882). El a dat denumirea generica de “fagocite”,
celulelor libere sau fixe din tesuturi care au capacitatea de a ingera
particule straine.
Fagocitoza este cel mai prompt mecanism de aparare si, în
filogenie, deriva din functia de nutritie a protozoarelor si metazoarelor
inferioare. La organismele superioare, fagocitele îndeplinesc activitati
fiziologice importante:
- elimina moleculele organice proprii care au devenit nefunctionale
si reintroduc în economia organismului, constituientii lor chimici;
 - la vertebratele superioare, fagocitele îndeparteaza celulele
îmbatrânite, au rol în remodelarea tisulara în embriogeneza, în
remanierea osoasa etc.
I. Metchnikoff a clasificat fagocitele în doua categorii:
- microfage (PMN) – celule care fagociteaza particule mici
- macrofage – celule care înglobeaza particule mari, chiar celule
întregi.
În 1924, Aschoff a creat conceptul de sistem reticulo-endotelial
(SRE), în care a inclus:
- fagocitele propriu-zise
- celulele reticulare ale sinusurilor venoase din splina si ganglioni
- celulele endoteliale ale vaselor sanguine si limfatice
- fibroblastele din tesutul conjunctiv.
În 1927, Voltera a propus denumirea de sistem reticulohistiocitar
(SRH).
În 1970, fagocitele au fost împartite în doua categorii functionale:
- fagocite “profesioniste”, capabile sa ingere particule straine
tapetate cu Ig sau cu componente ale complementului (C3). Ele au
receptori pentru regiunea Fc a Ig si pentru C3. Grupul include fagocitele
mononucleare si polimorfonucleare ;
- fagocite “neprofesioniste”, cele care nu au astfel de receptori,
functia fagocitara fiind facultativa. Aceasta categorie include
fibroblastele, celulele reticulare si celulele epiteliale.
Celulele înglobeaza materialele nonself particulate si solubile prin
urmatoarele mecanisme: pinocitoza, endocitoza mediata de receptori
(EMR) si fagocitoza.
Pinocitoza este procesul prin care o celula înglobeaza fluidele si
solutiile si este foarte asemanatoare cu EMR, proces prin care celulele
înglobeaza macromoleculele, virusurile si particulele mici. Pinocitoza si
EMR au în comun mecanismul bazat pe clatrina si se produc
independent de polimerizarea actinei.
Fagocitoza semnifica înglobarea particulelor mari(mai mari de 0,5
mm) si se produce printr-un mecanism activ, dependent de actina, dar
independent de clatrina. Protozoarele fagociteaza pentru obtinerea
nutrientilor, iar la Metazoa, fagocitoza este functia, în primul rând, a unor
celule specializate (macrofagele, neutrofilele) si a evoluat ca un proces
care sustine o varietate de procese biologice: înglobarea si distrugerea
agentilor infectiosi si a celulelor senescente, remodelarea tisulara în
cursul dezvoltarii embrionare, raspunsul imun, procesul inflamator.
 Sistemul fagocitar mononuclear (S F M)
Fagocitele mononucleare se gasesc în toate tesuturile, dar în
conditii obisnuite, proliferarea lor are loc numai în maduva osoasa.
S F M reuneste toate tipurile de celule cu capacitate fagocitara
bine exprimata, precum si precursorii lor. Conceptul S F M a fost
elaborat de van Furth (1972), sub egida OMS.
Celulele S F M îsi au originea în celula stem din maduva osoasa.
Celula stem nu s-a identificat, dar este nediferentiata, cu activitate
mitotica înalta, este pluripotenta. Ea genereaza nu numai precursorul
macrofagului, ci si precursorul eritrocitului, al polimorfonuclearelor si
megacariocitului. Pe masura ce se diferentiaza, descendentii celulei
stem îsi pierd potentialitatea si devin precursori separati ai liniilor
monocitara, polimorfonucleara, eritrocitara si plachetara .
Monoblastul este prima celula identificata, pe linia de diferentiere a
fagocitelor mononucleare. Are receptori pentru regiunea Fc a Ig,
fagociteaza si, in vitro, adera de suport. Monoblastul se divide o singura
data în doua promonocite.
Promonocitul, localizat ca si monoblastul în maduva osoasa, este
o celula mai mare (15 mm), citoplasma este acidofila, bogata în
poliribosomi. Granulatiile azurofile contin mieloperoxidaza. Cele doua
celule rezultate din diviziunea unica a promonocitului sunt monocite.
Monocitul ramâne în maduva osoasa timp de 24 de ore de la
diferentiere, trece în sânge si devine celula circulanta pentru alte 24-72
de ore. In conditii normale, celulele care circula la contactul cu endoteliul
capilar, migreaza spre diferite tesuturi si cavitati, unde devin macrofage
rezidente sau migreaza spre un focar de inflamatie:
- în plamân, monocitul se diferentiaza direct în macrofagul
alveolar, fara maturare în tesutul interstitial;
- în sinusoidele ficatului, monocitul devine celula Kupffer;
- în cavitatea peritoneala, monocitul vine direct din capilare si
devine macrofag al seroasei.
În conditii normale, putine macrofage rezidente se divid si ramân
viabile 1-3 luni. Nu exista dovada ca ele recircula prin limfa spre vasele
sanguine. Probabil ca mor în tesuturi sau migreaza spre ganglionii
limfatici. In cazul unei infectii locale sau unui proces inflamator, factorii
chimiotactici si alti mediatori ai inflamatiei – citochine si molecule
icozanoidice – stimuleaza monocitele sa migreze spre situsul lezat,
unde se diferentiaza în macrofagele exudatului.
Dupa migrarea în tesuturile si cavitatile organismului, macrofagele
variaza în privinta caracteristicilor morfologice si functionale si au
denumiri diferite: celule Kupffer în ficat, macrofage pulmonare si
alveolare în plamân, celule microgliale în SNC.

Distributia celulelor S F M în cele trei compartimente este

urmatoarea:
Tipul de celula Localizare
- Celula stem
- Monoblastul În maduva osoasa
- Promonocitul
- Monocitul

- Monocitul circulant În sânge

Macrofagul tisular (rezident)

- Histiocit În tesutul conjunctiv din tegument

În tesutul limfoid secundar(ganglioni, MALT)
În maduva osoasa
În plamân (macrofage alveolare si tisulare)
In membrana sinoviala a cavitatilor articulare
În membranele seroase ale cavitatilor
peritoneala, pleurala, cardiaca

În glande
- Osteoclastul(rezultat prin fuziunea În tesutul osos
monocitelor)
- Microglia (pare a fi de origine În S N C
monocitara deoarece nu se evidentiaza
înainte de formarea vaselor sanguine)
Macrofagul intravascular Celulele Kupffer
- Macrofagul juxtavascular Histiocitul din
pulpa rosie a splinei, din maduva osoasa,
din sinusurile ganglionare.

Macrofagul din exudat

- Celulele epitelioide În focarul inflamator
- Celulele gigante multinucleate (se
formeaza prin fuziunea macrofagelor
exudatului).

În SFM nu sunt cuprinse:

- celulele reticulare, de origine a limfocitelor, din maduva osoasa
- celulele reticulare ale sinusurilor venoase din splina si ganglioni
- celulele endoteliale ale vaselor sanguine si limfatice
- fibroblastele
- celulele Langerhans
- celulele interdigitate
- celulele dendritice din ganglionii limfatici.
 Originea celulelor dendritice nu se cunoaste cu certitudine, dar
pare a fi comuna cu a monocitului. Glucocorticoizii induc o scadere
rapida a monuclearelor circulante, inclusiv a monocitelor, dar si o
disparitie rapida a celulelor dendritice din tesuturi. Acesta este un
argument care sprijina ipoteza ca celulele dendritice deriva din
precursori din maduva osoasa. Desi ele endociteaza, prelucreaza
antigenul si îl prezinta, nu pot fi considerate ca fagocite mononucleare,
deoarece nu s-a stabilit cu fermitate originea lor monocitara.
Celulele Langerhans deriva din celule mononucleare circulante
care migreaza în tegument. In tegument, celulele Langerhans ramân un
interval scurt, înainte de a migra pe cale limfatica, sub forma celulelor cu
voal, spre ganglionii limfatici unde devin celule dendritice si interdigitate.

Fagocitele mononucleare intravasculare si juxtavasculare sunt

celule care vin în contact direct cu sângele (celule Kupffer, histiocitele
din cordoanele pulpei rosii splenice) sau cu limfa (macrofagele intra-
sau extrasinusoidale din ganglionii limfatici). Ele supravegheaza aceste
fluide pentru a capta materialele nonself, pe care le prelucreaza si le
prezinta limfocitelor. Celulele Kupffer sunt asezate în întregime în
lumenul sinusoidelor hepatice si nu au nici o conexiune evidenta cu
endoteliul sinusoidal. Datorita pozitiei, macrofagele splenice
juxtavasculare, ca si cele din maduva osoasa, trebuie sa strabata
endoteliul, înainte de a fagocita materialul nonself.
Macrofagele intra- si juxtavasculare sunt fixe.
 Fig. 97. Celulele sistemului fagocitar mononuclear.

Macrofagele tisulare si cele asociate vaselor formeaza o populatie

de 17-20 miliarde, într-un organism de 70 de kg. Ele îsi au originea în
monocitul sanguin sau rezulta prin proliferarea tisulara a monocitelor
imigrate. Se pare ca predomina cele de origine monocitara.
Datorita localizarii lor diverse si a conditiilor fiziologice locale foarte
diferite (conditii cvasi-anaerobe pentru cele peritoneale si o buna aerare
pentru cele pulmonare), macrofagele sunt heterogene din punct de
vedere morfologic, dar au caracteristici structurale si functionale
comune:
- sunt bogate în lizosomi (pentru digestia enzimatica a
substantelor nonself);
- membrana citoplasmatica formeaza prelungiri fine denumite
voaluri hialoplasmatice, cu dimensiuni de pâna la jumatate din diametrul
macrofagului. In microscopia scanning, suprafata macrofagului se
aseamana cu petalele unui trandafir.
Datorita mobilitatii membranei, macrofagul are doua proprietati
importante:
- adera de suportul solid
- endociteaza (pinociteaza si fagociteaza).
Fagocitele sanguine au proprietatea de a migra din patul vascular,
în tesuturi, unde devin macrofage rezidente, dar mobile în interiorul
tesutului.
 Deplasarea tisulara a macrofagului este întâmplatoare
(neorientata de stimuli chimiotactici), si se numeste chimiochineza sau
este orientata si se numeste chimiotaxie. Deplasarea orientata este
usurata de enzimele pe care macrofagul le secreta, active la pH-ul
tisular.

Receptorii membranari ai macrofagului

Sistemul fagocitar mononuclear are capacitatea de a discrimina
un numar mare de agenti patogeni, în raport cu selful, utilizând un
numar relativ restrâns de receptori, desi agentii infectiosi au tendinta de
a suferi mutatii. Aceasta tendinta este contracarata de existenta unor
receptori care recunosc componente antigenice bine conservate, care
nu se gasesc la eucariotele superioare, dar îndeplinesc roluri esentiale
în biologia agentilor patogeni si sunt supuse proceselor mutationale cu o
rata scazuta (mananii din peretele levurilor, peptidele formilate ale
bacteriilor, LPS, acizii lipoteichoici).
Macrofagul este o celula multifunctionala, care primeste o
multitudine de semnale din mediul extracelular, prin intermediul
receptorilor membranari, capabili sa recunoasca liganzi ai altor celule
sau liganzi moleculari solubili.
Receptori pentru regiunea Fc a tuturor izotipurilor de lant greu al
Ig. Cei mai numerosi sunt receptorii pentru regiunea Fc a IgG
monomera (IgG citofila), IgG agregata si IgG din complexele imune (Fc
g R I, Fc g R II, Fc g R III). Acesti receptori constituie legatura cruciala
dintre celulele fagocitare efectoare si limfocitele care secreta
imunoglobuline.
Fc g R I (CD 64) este receptorul de mare afinitate, leaga IgG
monomera, iar exprimarea sa este stimulata de IFN. Acesti receptori
mediaza ADCC.
Fc g R II (CD 32) este receptorul de mica afinitate, leaga slab IgG
monomera si are afinitate de 10 ori mai mica decât Fc g RI, dar leaga
usor complexele imune.
Fc g R III (CD 16) au afinitate scazuta pentru IgG monomera si se
gaseste pe macrofagele tisulare, neutrofile si celulele NK
Anticorpii citofili se cupleaza la suprafata celulei, prin intermediul
receptorilor pentru Fc, iar ulterior leaga antigenul specific. Receptorii
pentru Fc al IgE au o densitate semnificativa.
Legarea încrucisata a receptorilor de Fc g, de catre complexele
imune care contin mai mult de o molecula de IgG, stimuleaza activitatea
macrofagului. Macrofagele alveolare au un numar mare de receptori
pentru Fc al IgE.
Receptorii pentru complement (CR1, CR3, CR4) leaga
fragmentele C3b, C4b, primul fiind foarte eficient ca opsonina, dar mai
putin eficient ca mediator al ingestiei.
Receptorii pentru limfochine leaga mediatorii moleculari secretati
de limfocitele activate: MIF, MAF, IFN. Sub influenta acestor mediatori,
macrofagele devin foarte active în prezenta celulelor nonself.
Receptorii pentru glicoproteinele (lectine) care au glucide
terminale resturi de fucozil, manozil, glucozil, acetil-glucozamina, sunt
foarte importanti pentru recunoasterea celulelor straine, a hematiilor
îmbatrânite, a fungilor, a bacteriilor.
Receptorul de manoza (MR) este o lectina a membranei
macrofagelor tisulare, dar lipseste pe monocitul circulant. Acest receptor
pare a fi important pentru ingestia agentilor patogeni de catre
macrofagele tisulare. Receptorul de manoza recunoaste si leaga cu
mare afinitate microorganismele care au pe suprafata lor molecule cu
resturi de manoza si fucoza, având rol important în fagocitoza levurilor si
protozoarelor parazite.
Monocitele sanguine nu exprima MR, ceea ce sugereaza ca acesti
receptori sunt esentiali pentru evenimentele inflamatorii.
Receptorii pentru fibronectina sunt implicati în aderenta
monocitelor la zonele de discontinuitate ale endoteliului vascular si în
ingestia particulelor opsonizate cu fibronectina.
Receptori pentru proteinele care contin Fe , ceea ce explica rolul
macrofagului în metabolismul Fe.
Receptori pentru hormoni(de exemplu, receptorul pentru insulina).
Receptorii pentru LPS. Celulele SFM sunt esentiale pentru
mecanismul imunitatii antibacteriene înascute.
Macrofagul poseda un mecanism fin de recunoastere a LPS. De
multe ori, 1 pg/ml (circa 100 fM) stimuleaza un raspuns detectabil. In
solutie apoasa, LPS formeaza complexe macromoleculare, analoge
miceliilor fosfolipidice. Aceste complexe se pot insera direct în
membrana plasmatica si altereaza fluiditatea ei, iar la concentratii mari,
produc dezagregarea membranei celulare. De aceea, s-a considerat ca
miceliile LPS se pot insera direct în membrana plasmatica. Dar în
conditii fiziologice, LPS difera de varianta purificata, în solutii apoase.
LPS în plasma, în fluidul interstitial sau LPS asociat suprafatei
bacteriilor Gram negative, este legat de diferite proteine plasmatice,
care usureaza clearance-ul lor. LPS este opsonizat de o proteina (LBP)
care leaga LPS (LPS binding protein), iar complexul este recunoscut de
receptorul opsonic al suprafetei macrofagului – CD 14. CD14 se
asociaza cu suprafata celulei printr-o legatura glicolipidica. Complexul
ternar format din LPS-LBP-CD 14 nu transmite semnalul activator, dar
activeaza o catena proteica transmembranara.
Caracterizarea complexelor LPS-proteine plasmatice a fost
esentiala pentru întelegerea interactiunii LPS-macrofag. Concluzia este
ca macrofagul leaga LPS nativ cu o eficienta foarte scazuta, dar leaga
foarte eficient complexele LPS-proteine plasmatice, pe calea
receptorilor specifici.

Fig. 98. LPS sunt recunoscute de un receptor (CD 14), dupa cuplarea lor cu o proteina
plasmatica (LBP = LPS binding protein) si formarea complexului LBP-LPS.

Proteinele plasmatice care leaga LPS sunt anticorpii spe-cifici fata

de antigenul somatic (O), complementul, lipoprotei-nele cu densitate
înalta (HDL), albumina, proteina care leaga LPS (LBP) si septina. LBP
este produsa de hepatocite si are valori normale medii de 7 mg/ml, iar în
faza acuta, la om, de 220 mg/ml. Chiar daca este un reactant de faza
acuta, LBP se gaseste în concentratii suficiente în plasma normala,
pentru a avea rol de aparare în timpul infectiei.
Diferitii receptori fago-citari trimit semnale spre citoscheletul de
actina si initiaza mecanismele de internalizare.

Activarea macrofagului

Activarea macrofagului are loc în conditiile stimularii antigenice si

este un proces care decurge stadial:
- recrutarea monocitului imatur din sânge si diferentierea în celula
capabila sa reactioneze în prezenta limfochinelor;
- dobândirea proprietatii de citotoxicitate sub actiunea unor
semnale secundare (cantitati mari de limfochine, LPS etc.).
 Limfocitele Th 1 sunt principalele celulele activatoare ale
macrofagului, prin intermediul interferonului g. Interactiunea dintre
limfocitul T si macrofag sta la baza imunitatii mediate celular si a
hipersensibilitatii întârziate. Un alt factor, foarte potent, activator al
macrofagului este lipopolizaharidul bacteriilor Gram negative (LPS).
Macrofagul activat prezinta urmatoarele particularitati:
- are dimensiuni mai mari, este mai mobil, voalurile membranare
sunt mai evidente;
- metabolismul oxidativ al glucozei este mult mai activ;
- continutul enzimatic lizosomal este crescut si creste secretia de
proteaze;
- creste rata procesului de endocitoza;
- creste activitatea antibacteriana si antitumorala
- creste sinteza de monochine: IL-1 si TNF.
Activarea este nespecifica, ceea ce explica faptul ca macrofagul
activat de componente antigenice ale celulelor de M. tuberculosis, este
mult mai eficient în activitatea de clearance a oricaror celule nonself,
bacteriene, fungice sau tumorale.
Principala monochina mediatoare a actiunii locale sau sistemice a
macrofagului activat este TNF a, iar intermediarii reactivi ai O 2 si N 2 au
rol major în liza bacteriilor parazite intracelular.
TNF poate avea rol determinant al efectului letal al LPS. Animalele
care au primt o doza letala de E. coli, supravietuiesc daca li se
administreaza AMC ce neutralizeaza TNF. Aceasta denota ca efectul
letal al LPS se datoreaza hiperreactivitatii gazdei fata de agentul
infectios si infectiei sau efectului toxic direct al LPS.
Daca macrofagul este activat prin stimulare antigenica de durata
sau nu reuseste sa elimine agentii patogeni intracelulari, poate deveni
refractar la stimularea ulterioara.
Fig. 99. Macrofagele sunt celule esentiale pentru functia de aparare. Ele constituie o
linie de aparare, înainte de activarea specifica a limfocitelor T si B. Participa la
elaborarea raspunsului, în calitatea lor de celule care prelucreaza si prezinta antigenul.
Macrofagele sunt activate de limfochinele eliberate de celulele T si elibereaza limfochine
cu functii stimulatoare ale functiei imunitare (dupa Roitt, 1993).

Endocitoza
Endocitoza este activitatea biologica a macrofagului, cea mai bine
exprimata. Ingestia macromoleculelor dispersate în faza lichida se
numeste pinocitoza (pinos, grec = a bea). Pinocitoza are loc prin
invaginarea membranei, rezultatul fiind formarea unor vezicule mici (0,2
mm) si se numeste micropinocitoza sau a veziculelor mai mari (pâna la
1-2 mm) si poarta denumirea de macropinocitoza.
Micropinocitoza este constitutiva (adica are loc în absenta unui
stimul declansator din mediu) si are o rata foarte intensa. In 30 de
minute se internalizeaza echivalentul întregii suprafete celulare.
Macropinocitoza are o rata minima în conditii de repaus, in vitro,
dar este stimulata de serul adaugat în mediu, de complexele imune, de
mucopolizaharide etc.
Endocitoza mediata de receptori este un proces specific prin care
macromoleculele si antigenele particulate sunt înglobate dupa asocierea
lor cu un receptor membranar.
Capacitatea de ingestie a macrofagului se materializeaza în urma-
toarele functii:
 - functia citocateretica, adica de epurare sau de sechestrare a
celulelor senescente(de exemplu, hematii). Prin îmbatrânire, hematiile
îsi pierd acidul sialic din glicopropteinele membranare si expun
componente care sunt recunoscute de macrofag. In focarul inflamator,
macrofagele curata terenul de celulele moarte si asigura vindecarea
leziunilor inflamatorii;
- functia antixenica (clearance), adica de îndepartare a
materialelor straine, prin fagocitoza;
- functia imuna, consta în participarea macrofagului la elaborarea
raspunsului imun, prin prelucrarea Ag si cooperarea cu limfocitele.

Fagocitoza. Fagocitoza este procesul de ingestie a materialelor

particulate, mai mari de 0,5 mm, printr-un mecanism dependent de
actina si de obicei, independent de clatrina. Fagocitoza presupune
aderenta particulei la suprafata macrofagului si ingestia ei. La
protozoare, functia fagocitara are semnificatia ingestiei nutrientilor, dar
la metazoare este un proces complex realizat de celule specializate:
macrofage si polimorfonucleare. Functia fagocitara a macrofagului este
esentiala pentru înglobarea si degradarea moleculelor nonself, a
agentilor infectiosi si a celulelor senescente. Macrofagul este o celula
esentiala pentru elaborarea raspunsului imun si pentru raspunsul
inflamator. Fagocitoza este foarte importanta în embriogeneza, pentru
remodelarea tisulara.
Aderenta semnifica realizarea contactului fizic dintre particula
straina si membrana fagocitului si este mediata de moleculele de
suprafata ale particulei, de sarcinile sale electrice sau de opsoninele din
umori. In functie de mecanismul aderentei particulei straine la suprafata
celulei fagocitare se disting doua tipuri de fagocitoza:
- fagocitoza nemediata de receptori , conditionata în principal de
forte ionice. Astfel sunt ingerate particulele inerte (de latex, de carbune,
siliciu, azbest etc.), moleculele agregate de albumina;
- fagocitoza mediata de receptori este un proces prin care
antigenele particulate sunt înglobate prin intermediul unui receptor
membranar si este activa în ingestia bacteriilor.
Receptorii membranari pentru lectine, leaga nespecific
componentele glucidice ale celulei nonself. Unele lectine ale suprafetei
bacteriene pot sa medieze legarea specifica a bacteriilor de PMN si
macrofage, în absenta opsoninelor, rezultatul fiind activarea fagocitului,
ingestia si digestia bacteriei. Procesul a fost denumit lectino-fagocitoza.
Lectino-fagocitoza este definita ca o fagocitoza non-opsonica, bazata pe
recunoasterea dintre receptorii suprafetei fagocitului si glucidele
suprafetei celulei fagocitate. La nevertebrate, se crede ca lectinele
suprafetei fagocitelor au rol de recunoastere a moleculelor nonself.
Pe suprafata macrofagului se gasesc nu numai receptori de
lectine, ci si lectine cu functie endocitara, cu rol în clearance-ul
glicoproteinelor plasmatice si chiar al eritrocitelor îmbatrânite sau al
bacteriilor ajunse în mediul intern. De exemplu, lectina cu specificitate
de manoza de pe suprafata macrofagului, are rol în apararea
antimicrobiana nespecifica. Aceasta lectina leaga celulele infectioase ce
expun pe suprafata lor grupari cu manoza, usurând fagocitoza si
digestia lor intracelulara.
De cele mai multe ori, interactiunea dintre fagocit si celula straina
este mediata de receptori specifici pentru diferite opsonine: Ig, C,
fibronectina etc. Cei mai importanti sunt receptorii pentru Fc. Receptorii
pentru regiunea Fc a imunoglobulinelor apartin la doua clase: cei
implicati în functiile efectoare si sunt activatori ai functiilor macrofagului
si cei care transporta imunoglobulinele prin barierele epiteliale.
Fagocitele recunosc si leaga celulele opsonizate. Toate
opsoninele mediaza legarea celulei straine de suprafata fagocitului si
stimuleaza ingestia sa.

Fig. 100. Stadiile înglobarii unui patogen ipotetic de catre macrofage. Receptorii cu rol
în recunoasterea fagocitara sunt FcR, CR, MFR (manoza), CHO (glucidic). FA-11
(macrosialina) este o glicoproteina pan-macrofagica, exprimata abundent în fagosomi
(dupa Gordon, 1998).

Opsoninele. Denumirea (opsein, grec = a aduce de mâncare)

semnifica o categorie diversa de molecule care au rolul de a usura
ingestia particulelor straine, functionând ca punti de legatura între
fagocit si particula nonself. Opsonina majora termostabila este IgG, iar
cea termolabila este reprezentata de proteinele complementului. Cele
mai importante opsonine sunt anticorpii specifici ai sublaselor IgG 1 si
IgG3, deoarece se leaga cu cea mai mare afinitate de receptorii pentru
Fc g. Legarea anticorpului pe particula nonself este mediata de
fragmentul Fab al moleculei IgG, iar regiunea Fc interactioneaza cu
receptorii Fc g ai membranei fagocitului. Fagocitele umane pot exprima
3 clase de receptori Fc g: FcRI, FcRII si FcRIII. Pentru interactiunea
dintre IgG si receptorul sau este esential ca IgG sa fie localizat pe
suprafata externa a particulei, pentru ca Fc sa fie accesibil receptorului
pentru Fc.
IgM ca atare nu are rol opsonizant, deoarece fagocitele umane nu
au receptori pentru Fc al IgM. IgM fixeaza complementul pe calea
clasica, cu mare afinitate si particulele tapetate cu IgM pot fi opsonizate
cu peptidele derivate din fixarea C. Moleculele de C3b tapeteaza celula
bacteriana, formând în jurul ei o patura moleculara. Pentru initierea
ingestiei este necesar al II-lea semnal, transmis prin receptorii
membranari ai macrofagului.
IgA favorizeaza fagocitoza microorganismelor si eritrocitelor. IgA
activeaza calea alterna a complementului si astfel capacitatea sa
opsonizanta creste prin legarea proteinelor complementului la suprafata
particulei.
IgE nu are proprietati opsonizante.
Componentele opsonizante ale complementului sunt C1q, C4b,
C3b, iC3b (produsul de degradare al lui C3b). Fragmentele derivate din
C3 sunt cele mai importante opsonine, generate prin activarea
complementului pe calea clasica sau alterna. Produsul major al clivarii
lui C3 (C3b) se leaga covalent pe suprafata particulelor. M. tuberculosis
leaga fragmentele de C3b si C3bi, care usureaza înglobarea lor în
celula fagocitara. Inglobarea pe aceasta cale reduce expunerea celulei
bacteriene la compusii toxici ai O 2.
C3b este opsonizant pentru bacteriile Gram negative ce cresc în
forme coloniale R, deoarece lipsesc catenele polizaharidice terminale
ale LPS. LPS este activator al caii alterne. Formele coloniale S
sintetizeaza LPS complete si dupa opsonizare nu sunt fagocitate. C3b
este opsonizant pentru celulele eucariote si mediaza interactiunea
citotoxica a macrofagului cu celula tinta.
În focarul de inflamatie se sintetizeaza o diversitate de proteine,
multe dintre ele având rol opsonizant.
Colectinele formeaza o familie de lectine plasmatice, cu activitate
opsonizanta. Activeaza complementul si au rol în apararea
antiinfectioasa. Domeniul lor lectinic mediaza legarea de structurile
glucidice ale suprafetei microorganismelor, iar secventele de tip
colagenic sunt implicate în legarea de receptorul de colectina al
suprafetei fagocitelor.
Medicamentele induc modificari ale suprafetei bacteriilor si
schimba specificitatile opsonice ale microorganismelor. Antibioticele
inhibitoare ale sintezei proteinelor sunt foarte eficiente în acest sens.
Proteina M pe suprafata celulelor de Streptococcus pyogenes inhiba
activarea complementului. Diminuarea cantitativa a proteinei M (dupa
tratamentul cu clindamicina si lincomicina) determina o opsonizare
crescuta cu C3 si o crestere a activitatii fagocitelor. Acelasi efect, atribuit
sintezei scazute de proteina A, s-a constatat fata de celulele de S.
aureus.
M. leprae poseda capacitatea de a lega fibronectina, care apoi are
rolul unei punti între bacterie si receptorul de fibronectina al celulei
gazda.
Faza de ingestie este conditionata de mobilitatea receptorilor
membranari ai fagocitului. Vacuola formata prin invaginarea membranei,
se închide asemenea unui fermoar. Daca receptorii membranari nu sunt
suficient de mobili, sau daca particula straina nu are un numar suficient
de grupari care sa interactioneze cu receptorii fagocitului, ingestia nu
are loc.
Ingestia este un proces activ, dependent de energie. Capacitatea
unui fagocit de a ingera complexe imune (ingestie mediata de receptorii
pentru Fc si C3b) se numeste imunofagocitoza.
Dupa ce s-a format, vacuola de fagocitoza este orientata spre aria
perinucleara, unde fuzioneaza cu lizosomii si devine fagolizosom.
Dupa ingestia unei bacterii sau a unei particule inerte exista
urmatoarele posibilitati de evolutie:
- digestia
- persistenta bacteriei în fagocit
- multiplicarea în celula fagocitara
- liza fagocitului si pastrarea viabilitatii celulei bacteriene.
Digestia corespunde situatiei în care celulele bacteriene, inclusiv
cele patogene, sunt degradate de enzimele lizosomale, active la pH
acid. Simultan sunt digerate si unele proteine membranare ale vacuolei
de fagocitoza, iar receptorii membranari sunt recirculati spre suprafata
celulei pentru a-si relua ciclul.
Persistenta particulei ingerate are loc în doua situatii:
- unele fiind inerte, nu pot fi digerate (de exemplu, pulberile)
- unele bacterii patogene (Mycobacterium) poseda strategii de
succes, care le permit sa se multiplice în interiorul celulei fagocitare.
Particulele inerte (azbest, siliciu, carbune) nu sunt atacate de
echipamentul enzimatic al macrofagului si sunt pastrate mult timp. Daca
acumularea lor depaseste o limita critica (în special în plamâni) se
produc procese inflamatorii locale cu consecinte patologice. La mineri
se cunosc afectiuni pulmonare profesionale: antracoza, silicoza,
azbestoza (stocarea pulberilor în macrofagele pulmonare). Nefiind
degradabile, acumularea excesiva a pulberilor în macrofage produce
moartea celulei si eliberarea materialelor depozitate. Ciclul înglobarii
este reluat de alte macrofage. Macrofagul activat elibereaza enzime
hidrolitice. Rezultatul este reducerea progresiva a suprafetei respiratorii,
ca o consecinta a înlocuirii epiteliului alveolar, cu tesut conjunctiv (stare
patologica denumita emfizem).
Rolul macrofagului în apararea fata de bacteriile cu localizare
celulara
Practic, orice celula poate fi infectata, dar fagocitele mononucleare
sunt infectate mult mai adesea, deoarece ele fagociteaza bacteriile, au
viata lunga si capacitate sterilizanta antibacteriana limitata. Din aceasta
cauza, fagocitele mononucleare sunt colonizate de bacterii ca M.
tuberculosis, M. bovis, M. leprae, L. monocytogenes.
Pe de alta parte, monocitele fagocitare sunt efectori ai apararii
antibacteriene. Pentru a contracara actiunea fagocitelor, bacteriile cu
localizare intracelulara au elaborat modalitati strategice care le permit
supravietuirea în mediul citoplasmatic ostil. Multiplicarea agentului
infectios este esentiala pentru producerea infectiei si a manifestarilor
patologice. Multe bacterii patogene, cu localizare intracelulara, nu numai
ca se multiplica, dar unele au mecanisme specifice de a scapa din
celula gazda si de a se disemina spre celulele vecine, chiar fara sa
paraseasca nisa intracelulara.
Bacteriile cu localizare intracelulara au elaborat diferite strategii
pentru supravietuire:
- invazia fagocitelor neprofesioniste
- localizarea în compartimente citoplasmatice bine delimitate
- interferenta cu reactivii intermediari ai reducerii O 2
- inhibitia fuziunii fagosom-lizosom
- rezistenta la enzimele lizosomale
- interferenta cu maturarea fagosomilor prin inhibitia acidificarii.
Fagocitele mononucleare reprezinta habitatul major pentru M.
tuberculosis si M. bovis.
La interactiunea dintre fagosom si lizosomi se descriu trei
raspunsuri potentiale:
- fuziunea fagosom-lizosom , proces în care microorganismele
nepatogene si patogene sunt omorâte, iar patogenii cu localizare
intracelulara, supravietuiesc si se multiplica în interiorul fagosomului ( L.
monocytogenes, Leishmania, S. typhimurium );
- absenta fuziunii si agentii patogeni se multiplica în fagosomii
nefuzionati(T. gondii, M. tuberculosis);
- iesirea agentului patogen din fagosom, în citoplasma (T. cruzzi si
posibil M. leprae).
Majoritatea patogenilor internalizati sau fagocitati în vezicule de
origine membranara, ramân localizati în aceste structuri, dar au elaborat
diferite strategii pentru a preveni actiunea mecanismelor celulare litice si
le favorizeaza supravietuirea;
- unii agenti patogeni au învelisuri protectoare (capsula
polizaharidica si LPS);
- enzimele bacteriene neutralizeaza radicalii O 2, iar enzimele
proteolitice secretate, degradeaza proteinele lizosomale ale gazdei;
- unele bacterii patogene sunt dependente de factori ai
fagolizosomului, ca semnale declansatoare ale multiplicarii intracelulare.
De exemplu, C. burnetii, S. typhimurium necesita pH acid pentru a
persista în mediul intracelular si pentru a initia replicarea;
- micobacteriile patogene si L. pneumophila modifica fagosomul
primar ori împiedica acidifierea. Ele pot fi incluse de la început în
vacuola celulara, la pH neutru; M. tuberculosis ramâne localizat într-o
vacuola delimitata de membrana, care rezista fuziunii cu lizosomii si de
aceea se acidifica foarte putin. Daca fuziunea are loc, membrana
vacuolara nu are ATP-aza care sa pompeze protonii în vacuola
(deoarece proteinele membranei sunt înlocuite cu proteine bacteriene)
si vezicula ce înconjura celulele de Mycobacterium nu se acidifica.
Chlamidiile sunt bacterii parazite, obligat-intracelulare, care ramân într-o
vacuola neacida, pentru ca evita fuziunea cu lizosomii, în tot ciclul
intracelular. Chlamidiile se diferentiaza în doua forme: una ce creste
activ în interiorul celulei gazda(corpul reticulat) si forma infectioasa -
corpul elementar extracelular - ce nu se divide;
- S. typhimurium intra în macrofag prin ondularea membranei si
formarea fagosomilor spatiosi, în care se dilueaza enzimele lizosomale
ale gazdei, ceea ce favorizeaza supravietuirea sa în macrofage. Alteori
este posibila inhibitia fuziunii dintre fagosom si lizosomi;
- L. pneumophila este înglobata printr-un mecanism special, al
fagocitozei “spiralate”. Bacteria ramâne în fagocitul pulmonar, în
interiorul veziculei membranare multistratificate si pH-ul nu scade.
Acelasi mecanism protejeaza celula bacteriana si în gazda sa naturala,
amoeba.
Sursa nutrientilor utilizati de bacterii în interiorul vacuolei nu este
cunoscuta. Este posibil ca bacteriile internalizate sa altereze vacuola
gazdei într-o masura suficienta, pentru ca nutrientii sa difuzeze din
citoplasma, spre lumenul vacuolei. Alta posibilitate (probabil la
Chlamydia) este ca proteine de origine bacteriana sa se insere în
membrana vacuolei si sa aiba rol de pori, prin care difuzeaza nutrientii.
Câtiva patogeni intracelulari au capacitatea de a sparge vezicula
de fagocitoza si ramân în citoplasma, unde se multiplica ( L.
monocytogenes, Shigella). Unele specii de Rickettsia degradeaza
enzimatic vezicula înconjuratoare si deplasarea lor intracelulara este
orientata de componentele citoscheletului. Iesirea în citoplasma evita
atacul mecanismelor antibacteriene si furnizeaza nutrientii necesari, dar
este folosita de putini patogeni. Supravietuirea si multiplicarea lor este
rezultatul unei interactiuni echilibrate între celula gazda si bacterie
(Brett, 1997).
L. monocytogenes invadeaza celule fagocitare si nefagocitare.
Dupa internalizare, vacuolele sunt acidificate si circa 14% dintre celulele
de Listeria scapa din vacuola fagocitara, prin mecanismul lizei, mediata
de listeriolizina O (o hemolizina), activata la pH-ul acid al vacuolei.
Bacteriile care ramân în vacuola acida, sunt omorâte.
Adeseori, patogeneza acestor infectii nu este consecinta virulentei
bacteriilor, ci se datoreaza raspunsului imunitar al gazdei. Rolul
limfocitelor T este esential pentru reactivitatea imunitara fata de acesti
agenti patogeni si pentru generarea manifestarilor patologice. Reactia
tisulara de raspuns la infectia cu aceste bacterii este formarea
granulomului. Bacteriile nu sunt eliminate complet din granuloame si din
acest motiv infectia devine cronica.
Toate aceste conditii sunt îndeplinite de M. tuberculosis, M. bovis,
iar L. monocytogenes se deosebeste numai prin aceea ca produce
infectii acute.
Salmonella, Shigella au doar o faza intracelulara, la tranzitul din
lumenul intestinal prin celulele epiteliale (M) ale placii Peyer, dar
raspunsul imun este predominant humoral.
Functiile efectoare ale macrofagului se realizeaza prin urmatoarele
mecanisme:
- producerea intermediarilor reactivi ai oxigenului si ai azotului
- limitarea disponibilitatii Fe
- acidifierea fagosomului prin fuziunea fagosom-lizosom
- producerea defensinelor.
Dupa ingestia particulei straine are loc o crestere brusca a
intensitatii respiratiei macrofagului. Creste consumul de glucoza si O 2,
se activeaza oxidaza membranara dependenta de NADP.
NADP-oxidaza reduce O 2 la O 2– (radicalul superoxid), care este
dismutat de SOD, dupa reactia:
 O parte din H 2O2 este descompusa sub actiunea
glutation-peroxidazei, reactie în care glutationul este oxidat, iar
glutation-reductaza regenereaza glutationul redus.
Fierul este un element esential pentru supravietuirea bacteriilor.
Transferina saturata cu Fe este preluata de macrofag pe calea
receptorilor specifici. Diminuarea receptorilor macrofagului pentru
transferina determina scaderea intracelulara a Fe. Fe este necesar
macrofagului pentru activarea mecanismelor care genereaza
intermediarii reducerii O 2 si ai azotului, dar este si un nutrient esential al
celulei bacteriene. Competitia pentru Fe pare a fi decisiva, în raport cu
care fagocitul este un efector al apararii antibacteriene sau este un
mediu protector pentru celula bacteriana.
Aceste bacterii nu produc invazine. Ele sunt fagocitate de
macrofage cu mare usurinta, deoarece secreta si expun la suprafata
cantitati mari de molecule care leaga fibronectina, ceea ce favorizeaza
fagocitoza prin intermediul receptorilor de fibronectina. M. tuberculosis
activeaza C si se tapeteaza cu C3, produce enzime care detoxifica
intermediarii reducerii O 2, iar NH 4+ neutralizeaza pH-ul acid al vacuolei
de endocitoza.
În concluzie, prin functia fagocitara, macrofagul reprezinta ultima
bariera protectoare fata de infectie. Daca aceasta bariera este depasita,
infectia se extinde si evolueaza spre septicemie si generalizare.
Alte functii ale macrofagului
Macrofagul este o celula care exercita efecte citotoxice asupra
celulelor care poarta pe suprafata lor molecule nonself (celule tumorale).
Citotoxicitatea fata de celulele maligne se produce prin câteva
mecanisme distincte:
- citotoxicitatea mediata de limfochinele (MAF) secretate de
limfocitele stimulate. MAF se leaga atât pe celulele tinta (tumorale) cât si
pe macrofag;
- citotoxicitatea naturala, nespecifica, se exprima la un nivel mai
scazut. Efectul s-a demonstrat in vitro, prin contactul macrofagelor cu
celule alogenice si se intensifica dupa stimularea nespecifica a
macrofagelor cu diferiti factori chimici sau biologici;
- citotoxicitatea dependenta de anticorpi (ADCC), mediata de
moleculele de imunoglobulina fixate pe celula tinta. Regiunea Fc a
moleculei de Ig este recunoscuta de macrofag prin intermediul
receptorilor specifici. Puntile moleculare între macrofag si celula tinta
favorizeaza un contact spatial strâns si transferul factorilor litici.
Functia secretorie a macrofagului este la fel de importanta ca si
cea fagocitara. S-au identificat circa 75 de produsi de secretie, in vitro,
în mediul de crestere al macrofagelor sanguine si peritoneale, cu o mare
diversitate structurala si cu efecte biologice foarte diverse.
Unii produsi de secretie sunt constitutivi: lizozimul, componente
ale complementului. Alte produse de secretie sunt inductibile, adica se
sintetizeaza sub actiunea semnalelor primite de la receptorii suprafetei,
activati în procesul de endocitoza, sub actiunea endotoxinelor, a
limfochinelor, a modificarilor de pH, a hidrolazelor acide, a metabolitilor
acidului arachidonic.
Dupa natura si functiile produselor de secretie ale macrofagului,
se disting urmatoarele categorii:
- produsi enzimatici. Sunt enzime lizosomale active la pH acid, din
categoria hidrolazelor: colagenaza si elastaza hidrolizeaza colagenul si
elastina, dar si imunoglobulinele, fibronectina, fibrinogenul. Aceste
enzime au rol important în patogeneza bolilor pulmonare distructive
(emfizem), deoarece secretia lor creste dupa activarea macrofagelor.
Macrofagele secreta proteina activatoare a plaminogenului la plasmina.
Plasmina lizeaza fibrina din cheagul sanguin care se formeaza la
periferia focarului de inflamatie. In focarul inflamator, macrofagul activat
secreta arginaza. Epuizarea argininei produce inhibitia cresterii
tumorale;
- produsi de secretie cu rol în reactiile de aparare . Macrofagul
sintetizeaza si secreta lizozim (spre deosebire de granulocite care contin
lizozim dar nu-l sintetizeaza, iar limfocitele nici nu contin si nici nu-l
sintetizeaza). Nivelul seric al lizozimului este o reflectare a activitatii
fagocitelor mononucleare. Concentratia serica si urinara a lizozimului
creste în starile infectioase. Lizozimul are efect antineoplazic prin
actiunea sa directa asupra membranei celulelor tumorale. Macrofagul
sintetizeaza si secreta aproape toate componentele caii clasice si
alterne a activarii C;
- în procesul infectios viral, macrofagul sintetizeaza interferon;
- proteine plasmatice. a 2-macroglobulina inhiba activitatea
enzimelor proteolitice si astfel moduleaza efectele litice ale enzimelor
lizosomale;
- proteine ale cascadei de coagulare sanguin a (tromboplastina);
- proteine structurale (fibronectina, intra în alcatuirea membranei
bazale);
- compusi cu efect reglator asupra altor celule: lipide bioactive
(prostaglandine), factori reglatori ai raspunsului imun (IL-1);
- factorul stimulator al angiogenezei, în focarul inflamator;
Functii metabolice ale macrofagului. Macrofagul intervine în
metabolismul urmatoarelor categorii de substante:
- metabolismul Fe. Hematiile sunt distruse de macrofagele
splenice, în momentul în care rezerva lor de ATP s-a epuizat.
Macrofagul preia Fe din hemoglobina si îl cedeaza transferinei, care îl
transporta la maduva osoasa. Transferina este sintetizata de macrofag:
- metabolismul lipidelor. Macrofagul capteaza lipidele plasmatice
si le degradeaza sub actiunea lipazelor proprii;
- sintetizeaza colesterolul, unele substante carotenoide;
- sintetizeaza un factor stimulator al diviziunii fibroblastelor si al
biosintezei de colagen de catre fibroblaste. Activitatile mitotica si de
biosinteza ale fibroblastelor sunt foarte importante în procesul reparator
tisular (vindecarea leziunii), într-un proces inflamator. Macrofagul
participa în mod direct la vindecarea leziunii, prin înglobarea si
distrugerea resturilor tisulare moarte, a bacteriilor, a leucocitelor
nefunctionale.

Sistemul fagocitar polimorfonuclear

Polimorfonuclearele (PMN) sau granulocitele sunt celule
fagocitare “profesioniste” de tip microfag, din sângele circulant. Ele se
gasesc la toate organismele cu sistem circulator si au rol în eliminarea
microorganismelor patogene cu localizare extracelulara. Functia lor se
suprapune partial cu a sistemului fagocitar mononuclear. Acesta
controleaza microorganismele parazite cu localizare intracelulara, fata
de care PMN sunt ineficiente.
Dupa caracterele tinctorilae ale granulatiilor se disting: PMN
neutrofile (PMNN), eozinofile (PMNE) si bazofile (PMNB).
PMN sunt adevarate sisteme celulare de “asalt” în procesele de
aparare antiinfectioasa. Durata vietii este scurta (câteva zeci de ore),
dar numarul lor în sângele circulant este relativ constant, ceea ce
denota ca producerea este reglata de necesitatile organismului. La om
se distrug 5 miliarde de leucocite si 1o miliarde hematii într-o ora.
Numarul PMN în sânge este un indicator al starii de sanatate.
Cresterea numarului de PMN semnifica existenta unui proces infectios
în organism, dar este indiciul unei evolutii favorabile, deoarece
organismul se apara prin mobilizarea rezervei de PMN medulare, care
trec în circulatie.
Scaderea numarului de PMN în cursul unui proces infectios
semnifica, de cele mai multe ori, incapacitatea organismului de a se
apara.
 Numarul absolut al diferitelor categorii de celule în sângele circulant:
Tip de celula Numar absolut/mm 3 Raportul procentual Nou nascut
Hematii 5 milioane la barbat 5-8 milioane
4,5 milioane la
femeie
Leucocite 5000 – 8000 100% 15000 –50000
P M N N 150 – 400 3 – 5% 7000 –30000
nesegmentate 3000 – 6000 54 – 62%
PMNN segmentate 50 – 200 1 – 3%
PMNE 15 – 50 0 – 0,75%
PMNB 1500 – 3000 25 – 33% 2000 – 8000
Limfocite 285 – 300 3– 7%
Monocite 200 000 – 400 000
Trombocite

Numarul total al leucocitelor este de circa 5 x lo 3/mm3 sânge.

La adult, se remarca o tendinta de scadere a numarului de
leucocite circulante: o scadere mai accentuata a numarului de PMNN si
o diminuare usoara a numarului de limfocite.
Cresterea numarului de leucocite se numeste leucocitoza. Ea se
realizeaza prin descarcarea în sângele circulant, a leucocitelor din
maduva osoasa. Cel mai adesea, leucocitoza este însotita de
polinucleoza (cresterea numarului de PMNN), care pot ajunge la 50
000/mm 3 în cursul infectiei cu agenti piogeni. Numarul leucocitelor
creste în cazurile de septicemie, pneumonie, flegmoane, abcese,
apendicite (10-15 000 în formele usoare, pâna la 50 000 în formele
grave), în reumatism, în cazul tuturor distrugerilor tisulare (în infarctul
miocardic). Cresterea este moderata în infectiile dentare, amigdaliene,
urinare. Numarul leucocitelor creste în neoplazii. Necroza tesutului
tumoral reprezinta un stimul pentru afluxul de leucocite.
Cresterea numarului de PMNN este frecventa în infectiile cu
localizare periferica. Cresterea este rezultatul, atât al unei descarcari din
depozite, cât si al hiperfunctiei medulare. Hiperfunctia medulara se
manifesta prin cresterea numarului de celule tinere (nesegmentate) în
sânge. Pentru fiecare neutrofil circulant, în maduva osoasa se gasesc
50 – 100 neutrofile mature.
Arneth a stabilit proportia procentuala a neutrofilelor în functie de
numarul segmentelor nucleare. Dupa numarul segmentelor nucleare,
PMNN se împart în 5 categorii:
1(nesegm) 2 (2 segm) 3(3 segm) 4(4 segm) 5(5 segm)

5% 35% 41% 17% 2% (distributie

normala)
21% 65% 14% 0% 0% (apendicita)
Formula deviaza spre stânga, cu predominanta celulelor tinere, ca
semn al unei descarcari mai rapide si al hiperfunctiei medulare.
În bolile parazitare (cu protozoare si viermi intestinali), în boli de
piele, afectiuni alergice, leucocitoza este însotita de acidofilie.
Leucocitoza poate fi rezultatul unor malignitati hematologice (leucemii),
cazuri în care predomina elementele tinere ale seriei afectate de
transformarea maligna.
Scaderea numarului de leucocite (leucopenie) caracterizeaza
infectia gripala, febra tifoida, infectiile grave, în care fortele de aparare
ale organismului au fost paralizate. In cazurile extreme de leucopenie
(agranulocitoza), numarul PMNN scade pâna la 200/ml, datorita
epuizarii potentialului producator al maduvei osoase. Sensibilitatea la
infectii este foarte mare.

Diferentierea neutrofilelor
Circa 3/4 din celulele nucleate ale maduvei osoase sunt destinate
producerii de leucocite, iar dintre acestea, 2/3 sunt PMNN.
Mieloblastul este primul precursor recunoscut al seriei neutrofilului.
Este de doua ori mai mare decât neutrofilul matur.
Promielocitul este de 2,5 ori mai mare decât neutrofilul matur.
Este cea mai mare celula din seria de maturare a neutrofilului. Din
suprafata concava a cisternelor Golgi se matureaza granulatiile primare
azurofile. Se numesc azurofile deoarece se coloreaza albastru cu
colorantul Wright si primare, deoarece sunt primele care apar în timpul
maturarii neutrofilelor. Odata cu diviziunea promielocitului, producerea
granulelor înceteaza si granulele se distribuie în citoplasma celulelor
fiice.
Mielocitul rezulta din diviziunea promielocitului. Are aceleasi
dimensiuni ca si mieloblastul. In mielocit apar granulatiile specifice sau
secundare. Cisternele aparatului Golgi îsi schimba polaritatea si pe fata
convexa se matureaza aceste granulatii. Se numesc granulatii specifice,
deoarece se gasesc numai în neutrofile si sunt secundare deoarece
apar dupa cele primare.
Granulatiile primare (azurofile, descrise de Bainton) contin
mieloperoxidaza, hidrolaze acide degradative (proteaze, fosfataze,
nucleotidaze) si substante cu actiune bactericida (lizozim, lactoferina).
Granulatiile secundare (specifice ale lui Bainton) sunt mai mici,
mai putin electrono-dense si contin fosfataza alcalina si lizozim. Nu
contin peroxidaza.
Mielocitul se matureaza si rezulta neutrofilul, fara diviziune
celulara. În neutrofilul matur, adiacente membranei plasmatice se
gasesc microfilamente (actina si miozina), ce genereaza fortele
contractile necesare locomotiei. Neutrofilul segmentat nu se divide.
Cromatina este condensata, iar nucleolul lipseste. Lobulatiile
caracteristice ale nucleului nu se coreleaza cu vârsta celulei.
La sfârsitul perioadei de maturare a neutrofilului, scade sarcina
negativa de suprafata si creste gradul de deformabilitate a membranei.
Dupa maturarea celulara, un mare numar de neutrofile se depoziteaza
în maduva osoasa. Aici se gasesc circa 90% din neutrofile. De aici
neutrofilul migreaza în lumenul capilar, printre celulele endoteliale.
Granulatiile specifice fuzioneaza foarte repede cu vacuola de
fagocitoza, în timp ce aceasta este înca deschisa în spatiul extracelular.
Din aceasta cauza, peste 90% din continutul lor se varsa în mediul
extracelular. Granulatiile primare fuzioneaza mai târziu cu
fagolizosomul. De aceea, circa 1/2 din continutul lor se pierde, iar restul
ramâne în fagolizosom.

Sisteme bactericide active în PMNN

Dupa ingestia unui microorganism, în neutrofil se activeaza
sistemele moleculare care omoara celula ingerata. In PMNN
functioneaza doua sisteme bactericide: unul independent de O 2 si altul
dependent de O 2 .
Fig. 101. Activarea neutrofilului. Contactul microorganismelor opsonizate cu receptorii
de suprafata ai neutrofilului (receptori pentru Fc si C) declanseaza fagocitoza, activarea
NADPH-oxidazei si degranularea. In interiorul fagosomului, produsele oxidative pot
interactiona cu proteinele din granule, pentru a omorî microorganismele ingerate. MPO
= mieloperoxidaza (dupa Roos, 1998).

Sistemul bactericid independent de O 2 cuprinde o gama larga de

activitati enzimatice: hidrolaze acide, proteaze neutre, lizozim. Lor li se
adauga conditii fiziologice incompatibile cu supravietuirea bacteriilor
ingerate: mediul acid al vacuolei de fagocitoza, lipsa substantelor
nutritive.
Granulatiile neutrofilelor contin proteine bazice (cationice), bogate
în lizina, cu activitate bactericida, denumite generic “fagocitine”.
Proteazele neutre se gasesc în granulatiile azurofile si au pH
optim al activitatii lor, în jurul valorii 7. Cea mai cunoscuta este elastaza
si are proprietatea de a cliva proteine foarte diverse: fibrinogen,
colagen, elastina. Catepsina G face parte din aceiasi categorie. Ambele
au activitate bactericida.
Hidrolazele acide, localizate în primul rând în granulatiile azurofile
sunt reprezentate de catepsinele B, D, E si realizeaza digestia finala a
proteinelor. Efectul lor se produce, în primul rând în mediul extracelular,
deoarece în PMNN, digestia celulei bacteriene nu atinge etapele finale.
Lizozimul este o enzima bactericida din granulatiile primare si
secundare ale neutrofilelor. Este o muramidaza cationica mica (14,5
kD): ataca mureina din peretele bacterian, prin scindarea legaturilor
glicozidice b 1-4 din catenele polizaharidice ale mureinei, dintre resturile
de N-acetilglucozamina si acidul
N-acetilmuramic si rezulta dizaharide alcatuite din N-acetilglucozamina
si acid N-acetilmuramic, la care se pastreaza atasate catenele peptidice.
Dupa distrugerea structurii de rezistenta a peretelui celular, celula
bacteriana aflata într-un mediu neprotejat osmotic, se lizeaza.
Macrofagele secreta cantitati mari de lizozim si îl depoziteaza în
granulatiile citoplasmatice, spre deosebire de celelalte tipuri care îl
secreta pe masura ce îl sintetizeaza.
Lizozimul se gaseste în granulatiile neutrofilelor, macrofagelor, în
celulele epiteliale ale glandelor exocrine (celulele Paneth). Macrofagele
secreta constitutiv lizozimul, dar rata sintezei creste în macrofagele
activate. Neutrofilele si celulele Paneth depoziteaza lizozimul în
granulatiile citoplasmatice.
Efectul litic al lizozimului s-a evidentiat asupra peretelui celular de
Micrococcus lysodeikticus, la care mureina reprezinta circa 80% din
continutul structurii parietale. Actiunea lizozimului este mai putin
eficienta asupra peretelui bacteriilor Gram negative si devine posibila
dupa tratamentul celulelor cu un amestec generator de radicali activi
(acid ascorbic, H 2O2).
Lizozimul are efect bacteriostatic. Perturba fenomenele de
oxido-reducere bacteriana si blocheaza procesele de crestere si
diviziune.
Mediul acid din vacuola de fagocitoza are efect bactericid.
Valoarea pH scade în câteva ninute, datorita producerii acidului lactic
prin metabolizarea anaeroba a glucozei. La pH acid se activeaza
hidrolazele acide din granulatii.
Lactoferina este o proteina usor bazica (pI = 8,7) din granulele
secundare ale PMNN, sechestreaza Fe 3+ si astfel inhiba activitatile
vitale bacteriene dependente de Fe, având efect bacteriostatic.
Lactoferina se gaseste în serul uman, în lacrimi, este abundenta în lapte
si în alte secretii. S-au descris
trei variante de lactoferina: a, b, g, primele doua având activitate
RN-azica. Celulele intestinale si fagocitele mononucleare au receptori
pentru lactoferina, dar n-o sintetizeaza. Lactoferina leaga Fe, facându-l
indisponibil metabolismului bacterian. Bacteriile Gram negative, în
prezenta lactoferinei, elibereaza LPS si devin sensibile la lizozim, ceea
ce denota ca actiunea ei se exercita asupra membranei externe a
peretelui celular. Lactoferina are proprietati microbiostatice asupra
microorganismelor cu necesitati mari de Fe (coliformi, levuri).
În focarul infectios, lactoferina nesaturata este eliberata din
granulatiile specifice, în mediul extracelular. Ea leaga Fe în conditiile
unui pH acid, iar transferina îl leaga la un pH mai mare. Complexul
lactoferina-Fe este endocitat de macrofage, pe calea receptorilor pentru
lactoferina. Astfel, lactoferina produce hipoferemie localizata la focarul
infectios.
Defensinele sunt peptide mici de 3,5 kD (29-34 aminoacizi),
bogate în cisteina, moderat cationice(cu 3-10 sarcini pozitive nete), cu
actiune antimicrobiana. Sunt asemanatoare unele cu altele, pâna la
identitate, cu exceptia aminoacizilor N-terminali. In PMN umane, ele
formeaza 30-50% din totalul proteic al granulatiilor primare (azurofile). In
vitro, au spectru larg de activitate fata de bacteriile Gram pozitive si
Gram negative, fungi (Candida, Cryptococcus neoformans), celulele
maligne si fata de virusurile învelite. Ele actioneaza formând canale în
membranele artificiale si probabil în cele naturale.
Oxidul nitric (NO) rezulta prin actiunea nitric-oxid sintazei,
dependenta de dezaminarea L-argininei. NO are efecte citotoxice
semnificative asupra
unui spectru larg de agenti patogeni facultativi si obligat intracelulari:
M. tuberculosis, Plasmodium, Leishmania, C. neoformans, T. gondii, M.
leprae, Chlamydia trachomatis etc.
Sistemul bactericid dependent de O 2 este complex si esential
pentru functia neutrofilelor si a macrofagelor.
Imediat dupa ingestia unei bacterii, în neutrofil se produce o
intensificare brusca a respiratiei, o adevarata explozie a metabolismului
oxidativ. O mare parte a O 2 este convertita la intermediarii reactivi ai
reducerii sale, care sunt toxici pentru organismul ingerat, dar si pentru
tintele extracelulare. Stimularea poate fi fizica (aderenta la substrat) sau
chimica, cu agenti solubili (esterii de forbol,
formil-metionil-leucil-fenilalanina produsa de bacterii, C5a, Con A, LPS,
LTB4, TNF-a) sau particulati.
Sursa reducatoare pentru producerea intermediarilor reducerii O 2,
pare a fi o oxidaza complexa cu FAD, legata de membrana PMNN.
Oxidaza se reduce preluând electronii de la o piridin-nucleotida redusa
(NADPH sau NADH) si se oxideaza prin transferul electronilor la
molecula de O 2: NADPH + 2O 2 ® 2O2- + + NADP + + 2 H +
Prin reducerea partiala a O 2, rezulta intermediarii reactivi. Dupa
ce molecula de O 2 accepta un singur electron se formeaza anionul
superoxid (O 2-) (forma ionizata) sau radicalul perhidroxi (HO 2.).
O2- actioneaza fie ca reducator, fie ca oxidant. Când actioneaza
ca reducator al unui substrat, pierde electronul suplimentar si este
convertit la O 2. Când actioneaza ca oxidant al unui substrat, formeaza
H2 O 2 .
Cei doi radicali ai O 2, HO 2. si O 2- interactioneaza într-o reactie de
dismutatie, în care unul se reduce iar celalalt se oxideaza si rezulta O 2
si H 2O2, dupa reactia:

Fig. 102. În fagocite, inter-mediarii reactivi ai reducerii oxigenului sunt eliminati de

superoxid dismutaza, de glu-tation oxidaza, de catalaza, de taurina. HMS = suntul
hexozo-monofosfatului.

2 HO 2. + O 2- ® 2 O 2 + H 2O2 .

La pH alcalin predomina O 2-. Dismutatia este catalizata de SOD.

H2O2 este redusa de anionul superoxid (O 2-), dupa reactia:
O2- si H2O2 sunt bactericide. H 2O2 este si substrat al
mieloperoxidazei (MPO), eliberata din fagolizosom. Efectul bactericid
oxidativ este atribuit O 2-, oxigenului singlet( 1O2), H2O2, OH. si acidului
hipocloros generat de mieloperoxidaza.
1O2 se formeaza dupa ce molecula de O 2 absoarbe energie. In
molecule, în general, electronii apar în perechi stabilizate cu spini de
directie opusa. O 2 este o molecula neobisnuita prin aceea ca spinii
electronilor au aceiasi directie. Absorbtia enegiei schimba unul din
electroni pe un orbital cu energie mai înalta si concomitent se produce
inversia spinului.
H2O2 este principalul produs al reducerii O 2 (dependenta de
electronii rezultati din oxidarea glucozei), sau prin dismutarea HO 2. si a
O 2- :
O2- + O 2- + 2H + ® H2O2 + O 2
Activitatea antibacteriana a H 2O2 creste cu multe ordine de
marime în combinatie cu mieloperoxidaza si cu un halogen.
Peroxidazele se disting prin structura primara, prin grupul prostetic hem
si prin halogenul necesar pentru activitatea microbicida. Peroxidaza
neutrofilelor si a monocitelor (mieloperoxidaza) se gaseste în granulatiile
azurofile (primare) si este descarcata în fagosom printr-un proces de
degranulare, consecutiv fagocitozei.
Mieloperoxidaza (neutrofil-peroxidaza = verdoperoxidaza, datorita
culorii sale verzi) este o proteina bazica de 150 kD si catalizeaza
oxidarea substraturilor donoare de H + sau de electroni , de catre H 2O2.
Mieloperoxidaza, alaturi de H2O2 (agent oxidant) si de un
halogen (Cl sau I) formeaza un sistem toxic pentru bacterii, fungi
protozoare, viermi, dar si pentru eritrocite, leucocite, plachete, celule
tumorale.
MPO si H2O2 formeaza un complex cu substratul, cu efect
oxidant asupra halogenului si rezulta un compus oxidant (acidul
hipocloros):

HOCl este oxidantul puternic, foarte toxic pentru microorganisme.

HOCl poate reactiona cu diferiti compusi azotati pentru a forma
monocloramine si dicloramine.
Fagocitele produc OH . prin reactia O 2- cu HOCl sau cu NO:

HOCl + O 2- ® OH . + OH - + Cl-
NO + O 2- ® ONOO - (anion peroxinitrit)
ONOO - + H + ® ONOOH (acid peroxinitros)
ONOOH ® OH. + NO 2
Sistemul MPO poate fi eliberat la exteriorul celulei si sa devina
toxic pentru microorganismele adiacente (bacterii, fungi, protozoare),
pentru virusuri, pentru helminti, pentru celulele normale si maligne.
Peroxidaza eozinofilelor poate utiliza Cl, dar este mai putin
eficienta decât MPO.
Complexul MPO – H 2O2 – Iod formeaza un sistem de iodurare a
bacteriei ingerate.
Ionul (OH -) si radicalul hidroxil (OH .) au efecte citotoxice
puternice. Ei se formeaza prin interactia H 2O2, cu sarurile de Fe:

Fe2+ + H 2O2 ® Fe3+ + OH - + OH.

Când concentratia Fe este limitanta, este necesara reducerea
Fe pentru formarea OH .
3+

Fe3+ se reduce prin reactia Fe 3+ + O 2- ® Fe2+ + O 2.

Oxigenul singlet revine la starea obisnuita cu emisiune de lumina

(chemiluminiscenta).
1O2 pare sa se formeze în sistemul MPO-H 2O2-halogen. Acest
sistem emite lumina, ceea ce sugereaza formarea 1O2 în fagocite.
Leucocitul PMN este supradotat cu o gama larga de mijloace
bactericide. PMN combina mai multi factori antibacterieni, în sisteme
complexe cu o putere bactericida superioara fiecaruia izolat. Cel mai
eficace sistem bactericid este MPO – H 2O2 – halogen. Diferitele
sisteme bactericide nu au o distributie egala la toate speciile de
mamifere. La om, MPO are activitate maxima. Actiunea predominanta a
unuia sau altuia dintre sistemele bactericide depinde si de natura celulei
fagocitate.

Deficiente functionale ale sistemului PMNN

Sistemul PMNN este esential pentru apararea organismului fata
de microorganismele infectioase. Deficientele sale numerice sau
functionale se rasfrâng asupra rezistentei antiinfectioase a organismului.
Cele mai cunoscute anomalii ale sistemului PMNN sunt
neutropeniile, de diferite grade. Când numarul PMNN scade sub 1000
celule/mm 3, riscul infectiilor creste mult, iar în cazul unei scaderi
accentuate (200 PMNN/mm 3) nu mai exista posibilitatea unui raspuns
protector eficient. Neutropenia se datoreaza fie unei productii medulare
sub nivelul normal, fie unei distrugeri periferice extensive a neutrofilelor.
Deficientele functionale ale neutrofilelor sunt foarte numeroase si
diverse: deficiente de aderenta, de chimiotaxie, de fagocitoza, de
activitate bactericida.
Deficientele de aderenta se datoreaza absentei unor glicoproteine
membranare (de 110 si 180 kD), ceea ce împiedica migrarea lor
extravasculara. Pacientii sufera infectii bacteriene si fungice recurente.
Maladia cronica granulomatoasa este datorata mutatiei unei gene
lincata pe cromosomul X, fiind cea mai cunoscuta deficienta a activitatii
bactericide a neutrofilelor. Capacitatea de ingestie este normala, dar
omorârea bacteriilor care nu elibereaza H 2O2 (S. aureus, Seratia
marcescens) este foarte mult diminuata, datorita unei defect al oxidazei
respiratorii, care nu determina explozia oxidativa a fagocitului dupa
fagocitoza.
Efectul bactericid se mentine fata de bacteriile care produc H 2O2
(streptococi, lactobacili). Fagocitele acestor pacienti au un metabolism
oxidativ deficitar. Ingestia nu este urmata de intensificarea
metabolismului oxidativ si din aceasta cauza nu se genereaza
intermediarii reactivi ai reducerii O 2. Creste incidenta infectiilor cu
bacterii aerobe catalazo-pozitive, care inactiveaza H 2O2 rezultata din
propria lor activitate metabolica. Infectiile cu bacterii, levuri ( Candida),
fungi filamentosi (Aspergillus) sunt trenante si însotite de reactii
inflamatorii ample, care evolueaza în granuloame, ca o reflectare a
incapacitatii de a inactiva chemoatractantii si de a degrada antigenul.
Deficienta enzimatica esentiala este oxidaza care transfera electronii de
la NADPH la O 2, pentru a forma anionul O 2-.
Maladia congenitala Chediak-Higashi se caracterizeaza printr-o
activitate fagocitara mult diminuata a macrofagelor si a PMN, deoarece
lizosomii lor nu fuzioneaza cu fagosomii. Din aceasta cauza, bolnavii
sufera infectii repetate cu microorganisme oportuniste.
Aceste maladii pun în evidenta importanta mecanismelor de
fagocitoza pentru apararea organismului, fata de infectiile cu
microorganisme oportuniste.
În concluzie, fagocitoza contribuie decisiv la rezistenta
organismului uman si animal fata de agentii infectiosi. Aproape 80% din
materialele nonself (bacterii, molecule) sunt epurate la primul pasaj al
sângelui prin ficat, plamâni si splina. Dupa ce trece de câteva ori prin
aceste organe, sângele se sterilizeaza.
Actiunea opsoninelor este foarte importanta pentru stimularea
fagocitozei. IgM este cea mai eficienta opsonina fata de bacteriile Gram
negative, iar IgG are o eficienta opsonizanta de 500 – 1000 de ori mai
mica. Cresterea ratei fagocitozei complexelor imune si a particulelor
tapetate cu componente ale C (C3b) este consecinta prezentei
receptorilor pentru Fc si pentru C3b, pe membrana fagocitelor
“profesioniste”, ceea ce le permite intensificarea specifica a activitatii de
endocitoza. Ele se deosebesc de fagocitele “amatoare”(celulele
reticulare), lipsite de astfel de receptori.

Sistemul complement
Sistemul complement este un set de proteine si glicoproteine
plasmatice, care reprezinta circa 10% din globulinele serului normal
uman si al vertebratelor, cu rol esential în apararea organismului.
Majoritatea componentelor sale sunt proteine cu actiune enzimatica
(proteaze). Ele nu sunt imunoglobuline si concentratia lor plasmatica nu
se modifica dupa imunizare.
Proteinele complementului C se gasesc în plasma tuturor
vertebratelor. Ele actioneaza nespecific si completeaza efectele
imunitare specifice ale anticorpilor.
Actiunea sistemului C a fost evidentiata în 1884 de Grohman, iar
ulterior, de Nuttall si Buchner. Ei au demonstrat ca serul are efecte litice
asupra unor bacterii in vitro, efecte care nu se mai produc dupa
încalzirea serului la 56 o timp de 3o de minute. Factorul care mediaza
liza bacteriana este termolabil si Buchner l-a denumit alexina (allexein =
a distruge). In 1890, Behring si Nissen au realizat un experiment,
devenit clasic: serul proaspat de la cobaiul imunizat a lizat celulele de
Vibrio metchnikovi, dar serul de la cobaiul neimunizat nu a avut aceasta
proprietate. Asadar, factorul litic din ser (alexina) actioneaza în strânsa
cooperare cu anticorpii.
Pfeiffer (1894) studia reactiile imunitare la cobai, dupa infectia cu
Vibrio cholerae, în diferite variante experimentale. La cobaii imunizati cu
celule omorâte de V. cholerae, dupa inocularea vibrionilor virulenti în
cavitatea peritoneala, a remarcat disparitia lor rapida, iar la cei
neimunizati, inocularea este urmata de infectia mortala. Fenomenul lizei
vibrionilor a fost reprodus in vitro, prin punerea în contact a serului imun
de cobai, cu celulele de
0
V. cholerae. Incalzirea la 56 (30 de minute) a serului imun de cobai
anuleaza efectul sau litic in vitro, dar este restabilit prin adaugarea
serului proaspat neimun. Activitatea litica a serului imun este rezultatul
actiunii cooperante a anticorpilor si a unui factor termolabil nespecific.
Se cunosc 11 proteine ale caii clasice, 3 proteine suplimentare ale
caii alterne si 6 proteine cu efect reglator (inhibitorii). Componentele caii
clasice sunt numerotate cu cifre arabe, în ordinea descoperirii lor, de la
1 la 9 si se activeaza în secventa 1, 4, 2, 3, 5 – 9. Majoritatea lor sunt
beta-globuline (beta-1, beta-2).
Proteinele complementului sunt alcatuite din 1-2 catene peptidice,
reunite prin punti S-S, cu exceptia lui C4, care are 3 catene, iar C1q are
o structura particulara unica.
Unele componente ale caii alterne sunt notate cu litere mari: B, P,
D.
Fragmentele peptidice derivate din proteoliza sunt notate cu
sufixele a, b etc. (de exemplu, C3a, C3b). Fragmentele b sunt mai mari
si se combina direct cu o tinta membranara, iar fragmentele a sunt mai
mici, se elibereaza în solutie si stimuleaza raspunsul inflamator. Starea
activata a factorilor C se marcheaza cu o bara: de exemplu C1.

Mecanismul general de activare a sistemului complement

Proteinele componente ale C se activeaza în doua cascade

enzimatice legate între ele, denumite calea clasica si calea alterna. Cele
doua cai se intersecteaza într-un punct, clivajul lui C3, evenimentul
cheie al activarii sistemului C.
Fiecare componenta activata este o proteaza înalt specializata,
care la rândul ei cliveaza un fragment peptidic al unui precursor
plasmatic. Consecutiv clivarii, rezulta un fragment principal, care expune
un situs de legare la membrana. Fragmentul se leaga pe membrana si
la rândul sau devine enzima activa urmatoare a secventei de reactie.
Cascada de fixare a C se amplifica în fiecare etapa, deoarece
fiecare enzima poate activa numeroase molecule ale reactiei urmatoare
a secventei. Ca mecanism general de actiune, activarea C este analoga
cascadei de coagulare si de fibrinoliza. Principala diferenta consta în
faptul ca sistemul C este legat de membrane sau de complexe imune si
în conditii fiziologice actioneaza local.
În calea clasica, complexul proteic C1 se leaga de complexele
Ag-Ac si devine o proteaza activa, ce cliveaza si activeaza C4 si C2. Se
formeaza o enzima complexa - C3-convertaza, care scindeaza specific
C3.
Calea alternativa nu necesita prezenta anticorpilor pentru
activarea complementului. Unele componente chimice, în special cele
din peretele bacterian si fungic, învelisul unor paraziti, peplosul viral,
activeaza un alt set de proteine serice, care la rândul lor cliveaza C3.
Efectele finale ale activarii sunt comune pentru ambele cai.
 Calea clasica de activare a complementului
Mecanismul molecular al activarii C pe calea clasica s-a studiat pe
complexul eritrocit-anticorpi
Calea clasica de activare a sistemului C este initiata de
complexele Ag-Ac, care contin o molecula de IgM sau cel putin doua
molecule de IgG (subclasele IgG 1 si IgG 3), fixate pe epitopi foarte
apropiati. IgA si IgE nu fixeaza complementul. Pentru ca moleculele de
IgG sa fie apropiate, determinantii antigenici trebuie sa aiba o anumita
densitate. Daca epitopii sunt prea îndepartati, complementul nu va fi
activat, indiferent de numarul moleculelor de IgG din complexul Ag-Ac.
Secventa evenimentelor fixarii complementului cuprinde
urmatoarele etape: a) recunoasterea; b) activarea enzimatica; c) atacul
membranar.
Unitatea de recunoastere a sistemului C este complexul C1. C1
este un complex alcatuit din 3 proteine: C1q, C1r si C1s, asociate lax,
necovalent, într-un complex cu Ca 2+.
C1q este o proteina de 400 kD, formata din 18 catene
polipeptidice, reunite în 3 subunitati de câte 6 lanturi fiecare. Fiecare din
cele 3 subunitati ale C1q este formata din doua helice triple, în forma de
Y, reunite la un capat printr-o structura în forma de tija, iar la capatul
opus se termina printr-o conformatie globulara, nehelicala. Primii 80 de
aminoacizi care formeaza helicea fiecarui triplu helix contin numeroase
secvente de tipul Gly-Pro-Ileu-hidroxilizina, foarte asemanatoare cu a
fibrilelor de colagen. La nivelul extremitatii globulare se gasesc situsurile
de legare cu mlecula de Ig.

Fig. 103. Structura lui C1q. Cele 18 catene peptidice sunt reunite în 3 subunitati de câte
 6 catene fiecare. Fiecare subunitate este formata de 2 helice triple, legate în forma
literei Y la o extremitate, iar la cealalta se termina printr-un cap globular. Receptorii
pentru fixarea complexului imunoglobulinic sunt situati la extremitatile globuloase.

Molecula de Ig expune situsul de legare pentru C1q, numai daca

este legata de complexele Ag-Ac. C1q interactioneaza prin domeniul
sau globular cu domeniul C2 al IgG si respectiv cu domeniul C3 al IgM
din complexele imune. Regiunea Fc a IgG sau IgM sufera modificari
conformationale si evidentiaza secventa de aminoacizi, la care se leaga
C1q. Resturile de aminoacizi ale IgG care leaga C1q sunt Glu 318, Lys
320 si Lys 322. Cantitatea de C1q fixata, creste proportional cu patratul
numarului de molecule de IgG si este proportionala cu concentratia de
IgM.

Fig. 104. Fixarea lui C1qrs. O pereche de molecule de IgG este fixata de un antigen
proteic repetitiv, din membrana celulei. C1 se fixeaza la regiunea CH 2 a IgG. Activarea
lui C1r si C1s are loc prin clivarea interna (reprezentata aici de modificarea orientarii lor
fata de C1q).

C1q nu are activitate proteazica.

În prezenta Ca 2+, C1q se asociaza cu 2 catene C1r si 2 catene
C1s. Mecanismul de activare a lui C1r si C1s nu este cunoscut. Ele sunt
foarte asemanatoare (83 kD fiecare) si prin clivarea activatoare a lui
C1r, rezulta 2 fragmente: unul usor de 27 kD si altul greu de 56 kD.
Fragmentul usor C1r are activitate serin-proteazica si pare sa
actioneze asupra lui C1s, pe care-l cliveaza în doua fragmente inegale.
Fragmentul mic rezultat din clivarea C1s interactioneaza cu
urmatoarele doua proteine – C4 si C2 – pe care le cliveaza si le
activeaza.
Activarea lui C1 se face dupa reactia globala:
 EA + C1 + Ca 2+ ® EAC1 (EAC1qrs)

Sistemul de activare enzimatica

C1s are activitate esterazica si activeaza componenta C4.

C4 este alcatuit din 3 catene polipeptidice, legate prin punti S-S,
notate cu a, b, g.
C1s activat cliveaza un fragment amino-terminal (77 aminoacizi),
de 9 kD, denumit C4a, din lantul a. Restul moleculei, C4b, releva o
punte tioester interna pe lantul a si formeaza o legatura covalenta cu
gruparile –NH 2 sau –OH ale multor proteine.
Clivarea lui C4 are loc în plasma. Mai putin de 10% din moleculele
C4 se leaga la suportul activator, fie la complexul C1qrs, fie pe
membrana într-un situs adiacent.
Reactia globala a activarii lui C4:
EAC1 + C4 ® EAC14b + C4a
În prezenta ionilor de Mg 2+, C4b din complexul EAC14b leaga C2,
pe care C1s îl cliveaza în doua fragmente: cel mare, C2b, de 70 kD
ramâne legat pe C4b si formeaza complexul C4b2b, denumit convertaza
lui C3.

Fig. 105. Formarea lui C4b2b (convertaza lui C3 în calea clasica). C1s cliveaza C4 si
elibereaza fragmentul C4a. Fragmentul C4b se fixeaza pe membrana adiacenta, prin
intermediul puntii tioesterice care se expune. C2 seric se leaga de C4b în prezenta
Mg2+ si este clivat de C1s, eliberând C2a si formând C4b2b (convertaza lui C3 pe calea
clasica).

C2b din complexul EAC14b2b este relativ instabil (timpul de

înjumatatire, 10 min., la 37 o) si se disociaza ca fragment inactiv, dar
restul complexului – EAC14b – leaga si cliveaza o alta molecula de C2
si reface complexul EAC14b2b. Reactia globala a activarii lui C2 este:
EAC14b + C2 ® EAC14b2b + C2a

Clivarea lui C3 în calea clasica. Clivarea lui C3 este evenimentul

central al fixarii C, pe calea clasica sau alterna.
C4b2b (convertaza lui C3), dintr-un situs membranar adiacent sau
din complexul C1qrs4b2b detaseaza un peptid de 77 aminoacizi (C3a),
de la capatul N-terminal al lui C3 si releva un situs de legatura
tioesterica pe fragmentul mare C3b.

Fig. 106. Actiunea convertazei C4b2b asupra lui C3. Complexul C4b2b cliveaza
anafilatoxina C3a de la extremitatea N-terminala a peptidului a al lui C3. Anafilatoxinele
au activitate chimiotactica pentru PMN, dar C3a are o activitate chimiotactica slaba. C3
clivat expune o punte tioesterica interna si determina legarea moleculelor de C3b, în
apropiere de C4b2b. Unele mole-cule de C3b se leaga chiar la complexul C4b2b si
formeaza C4b2b3b, care este convertaza lui C5 în calea clasica.

Peptidul de 9 kD este anafilatoxina C3a, iar C3b este principala

opsonina a serului.
Fiecare unitate C1qrs4b2b cliveaza sute de molecule C3,
deoarece C3 are o concentratie plasmatica ridicata. Majoritatea
moleculelor de C3b ramân în plasma si au rol opsonizant. Receptorii
pentru C3b se gasesc pe toate celulele fagocitare(neutrofile, macrofage,
eozinofile), dar si pe eritrocite, pe celulele epiteliului glomerulului renal.
 Moleculele opsonizate de C3b, prin situsul tioesteric se leaga de
gruparile –NH 2 sau –OH ale proteinelor din membrana celulara.
O parte a moleculelor C3b se leaga la complexul C4b3b de la
situsul membranar si formeaza urmatoarea unitate catalitica, C4b2b3b –
convertaza lui C5.
C3b cliveaza C5 si rezulta un peptid de 9 kD, adica C5a, din lantul
a al lui C5, iar restul este C5b.
C5b se fixeaza pe membrana suport activatoare si initiaza
formarea complexului de atac membranar. C5b liber este instabil si se
agrega. Stabilitatea este conferita de complexarea cu C6.
Reactiile urmatoare ale caii au ca rezultat formarea complexelor
moleculare progresiv mai mari, fara ruperea legaturilor peptidice.
Complexul C5b6 este hidrofil.

Fig. 107. Fixarea lui C5. C4b2b3b detaseaza frag-mentul C5a (un peptid de 15 kD), din
catena a a lui C5. Se formeaza fragmentul principal, C5b, care expune un situs de
legare la membrana. Fixarea lui C5 initiaza activarea celorlalte componente ale
cascadei, care duc la formarea com-plexului de atac membranar.

În prezenta lui C7 se formeaza complexul C5b67, cu proprietati

amfifile: este hidrofob pentru ca expune grupari nepolare si nu formeaza
legaturi de H cu moleculele de apa, dar se leaga cu fosfolipidele, însa
are si grupari hidrofile. Existenta simultana a gruparilor hidrofobe si
hidrofile în acelasi complex poate explica tendinta sa de polimerizare. In
solutie, C5b67 este instabil(timpul de înjumatatire este 0,1 secunde), dar
se stabilizeaza prin insertia în dublul strat lipidic membranar si are
proprietati detergente.
La complexul C5b67 se polimerizeaza C8 si C9 si rezulta un
complex macromolecular – C5b6789, de forma cilindrica, vizibila la
microscopul electronic prin tehnica criofracturarii, în membrana
hematiilor. Complexul are o suprafata externa hidrofoba, un ax central
hidrofil si reprezinta complexul de atac membranar (CAM). Moleculele
de C9 sunt esentiale pentru distrugerea celulei. Circa 18 molecule de
C9 se leaga la un situs si prin polimerizare formeaza canale
transmembranare. Aceste canale penetreaza stratul lipidic al
membranei, pe directie perpendiculara si permit intrarea rapida a
cationilor (Ca 2+, Na+) si a apei. Hematiile se umfla si se sparg, iar
celulele nucleate devin permeabile, pierzând initial moleculele mici (K +)
si apoi pe cele mari (nucleotide, proteine). Colorantii ionici, care sunt
exclusi de celulele intacte, patrund în citoplasma (colorarea cu tripan
blue sau eozina se foloseste pentru a detecta celulele nucleate lezate
prin fixarea complementului).
Formarea canalului transmembranar prin polimerizarea lui C9 are
loc numai la nivelul situsului membranar. Complexul C5b6789 este
instabil în solutie, ceea ce expica restrângerea efectului litic numai la
situsul la care s-au initiat evenimentele.

Fig. 108. Formarea complexului de atac membranar C5-9. Dupa legarea lui C5b la
membrana, C6 si C7 se leaga pentru a forma complexul stabil C5b67, care
reactioneaza cu C8, formând complexul C5b678, cu capacitatea de a disloca
membrana. Complexul induce polimerizarea lui C9, ce formeaza structurile tubulare
care traverseaza membrana. Dislocarea componentelor membranei permite schimbul
liber al ionilor si al apei, rezultatul fiind liza.

Ansamblul CAM format din C5b-C9 a fost cunoscut ca având

functie litica asupra bacteriilor. Asamblarea CAM pe membrana
leucocitara nu produce efect citotoxic. Dupa insertia CAM în membrana
leucocitara, celula se activeaza deoarece CAM actioneaza ca ionofor,
producând cresterea concentratiei Ca. Se genereaza radicalii toxici ai
oxigenului si se activeaza metabolismul acidului arachidonic pe calea
ciclooxigenazei si respectiv a lipooxigenazei. Leucocitul elimina o mica
vezicula membranara care contine complexul CAM.
Amplificarea caii clasice. Capacitatea de amplificare a caii clasice
este foarte mare. O molecula de IgM legata de un epitop, leaga la
rândul ei, o molecula de C1. C1s activat cliveaza circa 100 molecule de
C4, din care numai circa 20 molecule C4b se leaga de complexul Ag-Ac.
Numai 5% din fragmentele C2b sunt legate pentru a forma C4b2b.
Acest complex cliveaza mii de molecule C3.

Calea alterna a fixarii complementului

Calea alterna sau properdinica a complementului se activeaza în

absenta complexelor imune. Fixarea complementului este activata de
cristalele de urati (la persoanele cu guta), de suprafata unor bacterii, de
polizaharidul pneumococic, de proteina C reactiva, detectabila în sânge
în faza acuta a maladiilor infectioase.
Calea alterna de fixare a complementului este prima linie de
aparare humorala fata de infectii, înainte de intrarea în actiune a
sistemului imunitar.
Existenta caii alterne a fost sugerata de Pillemer (1954), care
studia mecanismele humorale de aparare la organismele neimunizate.
Prin incubarea polizaharidului particulat din peretele levurilor, denumit
zimosan, cu serul normal, Pillemer a observat ca la 37 0 are loc
activarea complementului si epuizarea sa din ser. La temperaturi mai
mici, complementul nu se activeaza, dar serul îsi modifica proprietatile,
fiindca dupa separarea particulelor de zimosan prin centrifugare,
complementul nu se mai activeaza. Concluzia a fost ca zimosanul
interactioneaza cu un factor din ser, chiar la o temperatura inferioara
activarii complementului, care se poate elua de pe particule si
restabileste capacitatea serului de a activa complementul. Factorul a
fost denumit properdina (pro = perdere).
Properdina a fost considerata mult timp ca un tip special de
anticorpi naturali ai serului normal, cu un titru mic. Este o globulina de
150 kD,
alcatuita din trei subunitati identice, asemanatoare structural cu
imuno-globulinele si are mobilitate g. Are actiune litica asupra bacteriilor,
ce se exercita în cooperare cu proteinele sistemului complement si în
prezenta ionilor de Mg 2+. Se pare ca properdina reprezinta un complex
de anticorpi naturali ce se formeaza în cursul vietii ca rezultat al
stimularilor cu antigene ale microbiotei intestinale normale.

Clivarea lui C3 în calea alterna. Secventa alternativa a activarii

complementului este dependenta de fragmentul C3b si de trei proteine
serice care nu participa la secventa clasica: properdina (P), factorul B si
factorul D. Este necesara prezenta ionilor de Mg 2+.
Calea alterna este initiata de diferite polizaharide, mai ales de
origine microbiana (zimosan, inulina, LPS al bacteriilor Gram negative,
acizii teichoici ai bacteriilor Gram pozitive), de suprafata unor paraziti, de
molecule agregate de anticorpi (chiar ale izotipurilor care nu fixeaza
complementul, IgG 4, IgA). Calea alterna pare a fi fiziologic activa la un
nivel scazut. Amplificarea ei este stopata de un grup de proteine
reglatoare din plasma si de pe suprafata celulelor tisulare, dar
inexistente pe suprafata microorganismelor (bacterii, fungi).
Polizaharidele lor constituie situsuri de legare pentru C3b si blocheaza
efectele inhibitorii ale proteinelor reglatoare (unele microorganisme au
dobândit factori de virulenta, care se comporta ca proteine reglatoare
ale complementului, pentru ca leaga si inactiveaza C3b si inhiba fixarea
complementului).
C3 nativ, cu cea mai mare concentratie plasmatica dintre
componentele complementului (600-1800 mg/l) este instabil si se
reînoieste. O forma modificata a lui C3, denumita C3i este echivalentul
functional al lui C3b, pentru ca are o legatura tioester care se leaga
covalent cu gruparea –NH 2 sau –OH.
Factorul B se leaga de C3b, fixat pe o suprafata activatoare,
formând un complex C3bB. Cele mai multe molecule de C3b ramân în
faza lichida si sunt inactivate de factorul H, dupa formarea complexului
C3bH. Unele suprafete activatoare favorizeaza legarea factorului B pe
C3b dupa excluderea factorului H. Complexul C3bB este clivat de
factorul D (o proteaza activa din ser). Se formeaza un fragment mic
(Ba)de 30 kD si complexul C3bBb, convertaza lui C3, analogul
functional al lui C4b2b al caii clasice.
C3bBb se disociaza usor si îsi pierde activitatea, dar prin legarea
proteinei serice P se formeaza complexul PC3bBb, relativ stabil, cu
proprietati proteolitice, care cliveaza C3 la aceiasi legatura peptidica, ca
si în calea clasica si elibereaza aceleasi fragmente, C3a si C3b.
Este de mentionat ca C3b este atât componenta a complexului
enzimatic, cât si produs al actiunii sale.

Fig. 109. Calea alterna. C3b si factorul B se aso-ciaza si formeaza C3bB, care este
convertit în con-vertaza activa a lui C3 – C3bBb, prin clivarea frag-mentului Ba, sub
actiunea factorului D. C3bBb am-plifica conversia lui C3 în C3b, care se combina din
nou cu factorul B si perpetueaza bucla retro-activa pozitiva. C3b leaga factorul B pe o
suprafata activatoare. In faza lichida sau pe o suprafata neac-tivatoare, C3b leaga
pre-ferential factorul H, împie-dicând formarea lui C3bB.

Treptele ulterioare ale activarii complementului sunt aceleasi,

descrise în calea clasica.
Enzimele de clivare a lui C3 (C4b2b în calea clasica sau PC3bBb
în calea alterna) se combina cu una sau mai multe molecule de C3b si
formeaza convertazele lui C5.

Functiile complementului
Componentele sistemului C realizeaza 3 categorii de functii
esentiale:
- citoliza (liza celulelor eucariote si bacteriene) si liza virusurilor
învelite;
- opsonizarea, proces care implica tapetarea celulelor straine cu
molecule derivate din activarea proteinelor complementului si usuraea
ingestiei lor de catre celulele fagocitare;
- activarea celulara reuneste efectele generate de peptide derivate
din activarea complementului, care se leaga specific de receptorii unor
celule si determina degranularea mastocitelor, migrarea unor celule
mobile în focarul inflamator, intensificarea sau inhibitia raspunsului
imun.
Efectul litic al activarii sistemului complement s-a studiat asupra
hematiilor de berbec, tapetate cu anticorpi specifici. Pe suprafata
hematiilor de berbec se gasesc antigene de tip Forssman, de natura
lipopolizaharidica, foarte raspândite în natura (bacterii, plante animale).
Ele lipsesc în tesuturile de iepure si de aceea, imunizarea iepurelui cu
hematii de berbec stimuleaza sinteza anticorpilor specifici la titru înalt.
Sursa de sistem complementar este serul de cobai.
Hematiile se sensibilizeaza cu anticorpi, în doza subaglutinanta.
Proportia hematiilor lizate creste odata cu cantitatea de complement
adaugata în reactie.
Gradul de liza a hematiilor se masoara prin determinarea
spectrofotometrica a intensitatii culorii supernatantului, datorita eliberarii
hemoglobinei.
Unitatea hemolitica a complementului este definita de cantitatea
de complement care lizeaza 50% din hematiile sensibilizate, în conditii
standardizate (densitatea hematiilor, concentratia Ac, forta ionica a
Mg2+ si Ca2+, pH, temperatura).
În cazuri patologice (de exemplu, hemoglobinuria paroxistica
nocturna), activarea complementului se produce si in vivo. Hematiile se
comporta ca suprafata activatoare, initiind fixarea complementului pe
calea alterna si liza prin activarea componentelor terminale ale
complementului.
IgG anti-Rh, in vitro, în prezenta complementului nu lizeaza
hematiile, probabil datorita distantei prea mari între determinantii
antigenici ai suprafetei eritrocitului.
Bacteriile Gram negative, opsonizate cu anticorpi, pot fi lizate de
complement, prin aceiasi secventa de reactii ca si hematiile. Bacteriile
Gram pozitive si micobateriile sunt rezistente, probabil datorita structurii
peretelui celular, deoarece protoplastii lor sunt lizati de complement.
In vivo, activarea complementului, în excesul cantitativ al
complexelor imune circulante, produce lezarea celulelor sau favorizeaza
procesele inflamatorii.
Efectul opsonizant al activarii complementului este rezultatul
generarii unui numar mare de molecule de C3b, neimplicate în
complexele C4b2b3b sau PC3bBb, care formeaza o patura moleculara
opsonizanta pe suprafata celulei tinta, usurând aderenta ei de receptorii
pentru C3b ai fagocitelor. Formarea unei pelicule de molecule de C3b
pe suprafata celulei tinta, este probabil una din cele mai importante
functii biologice efectoare ale cascadei de activare a C. Receptorii
pentru C3b se gasesc si pe suprafata unor celule nefagocitare:
limfocitele B, o subpopulatie a limfocitelor T, dar o importanta deosebita
o au receptorii de pe suprafata hematiilor (la primate) si a plachetelor (la
mamiferele neprimate). Receptorii eritrocitari pentru C3b au un rol
esential în transportul complexelor Ag-Ac-C, la ficat si splina. Legarea
complexelor imune pe suprafata hematiilor este esentiala pentru
eliminarea lor. Diminuarea activitatii receptorilor eritrocitari pentru C3b
are ca efect persistenta complexelor imune în circulatie, depozitarea lor
în rinichi si plamâni, însotita de manifestari patologice. Mecanismul de
epurare (clearance), mediat de receptorul pentru C3b, probabil a evoluat
ca o modalitate de a elimina cantitatile mari de complexe Ag-Ac, ce se
formeaza în unele infectii cronice(cu virusul hepatitei B, C, cu agentul
malariei, cu HIV etc.).
Activarea celulara este determinata de fragmente cu activitate
biologica, rezultate din clivarea unor componente ale C, denumite
anafilatoxine si consta în stimularea functiilor specifice ale unor tipuri
celulare.
Anafilatoxinele C3a si C5a sunt peptide eliberate de la
extremitatea N-terminala a lui C3 si respectiv C5, prin clivarea catalizata
de convertazele specifice. Efectele acestor peptide de 77 aminoacizi
sunt multiple, dar în esenta au functie de anafilatoxine. Termenul de
“anafilatoxina” a fost atribuit, deoarece cobaii sufera socul fatal,
asemanator anafilaxiei (stare fiziopatologica opusa celei de protectie),
dupa injectarea unui ser homolog normal, care a fost incubat cu diferite
componente activatoare ale complementului (de exemplu, inulina,
complexe Ag-Ac, talc). Efectul anafilactic s-a atribuit anafilatoxinelor
care deriva, în special, din clivarea lui C3 si C5, dar si a lui C4.
Anafilatoxinele C3a si C5a sunt generate in vivo, în reactiile
inflamatorii ce au loc în imediata vecinatate a complexelor imune care
fixeaza complementul. Rezultatul este cresterea concentratiei locale de
proteine serice si a densitatii leucocitelor activate.
C3a, C4a si C5a sunt foarte asemanatoare ca structura: C3a si
C4a au 77 aminoacizi, iar C5a are 74 aminoacizi. La capatul – COOH
toate au Arg. C3a produce urmatoarele efecte:
- contractia musculaturii netede în unele organe
- eliberarea histaminei din mastocite (histamina este
vasoconstrictoare în faza initiala si prin constrictia celulelor endoteliale
mareste permeabilitatea capilara cu producere de edem; în faza a II-a
histamina produce vasodilatatie periferica si scaderea brutala a tensiunii
arteriale).
 C3a este rapid inactivata în umorile organismului, sub actiunea
carboxipeptidazei B, care cliveaza Arg terminala. Se cunoaste secventa
aminoacizilor si activitatea ei biologica pare sa rezide în octapeptidul
C-terminal. Injectarea C3a în tegumentul uman initiaza un raspuns
prompt, care imita reactia de hipersensibilitate imediata (indurare si
eritem), iar efectul este blocat de medicamente antihistaminice.
C5a este de 10-20 de ori mai activa decât C3a si are activitati
biologice mai extinse, dar eficacitatea sa in vivo este mai redusa
deoarece cantitatea de C5a formata în cascada de activare este mult
mai mica decât cantitatea de C3b. C5a produce urmatoarele efecte:
- este factorul major al chimiotactismului pentru neutrofile
- determina fenomenul marginatiei lor în vase si neutropenie
circulatorie
- activeaza neutrofilele, declansând cresterea metabolismului
oxidativ al glucozei si producerea H 2O2 cu efect bactericid;
- stimuleaza sinteza leucotrienelor de catre neutrofile (LTB4), care
prelungesc faza de permeabilitate crescuta indusa de C5a;
- stimuleaza degranularea mastocitelor;
- stimuleaza contractia musculaturii netede.
Proprietatile sale persista în restul peptidic, dupa scindarea Arg.

Proteine reglatoare ale activitatii sistemului C

Amplificarea excesiva a activitatii C este controlata de un set de 7
proteine reglatoare: 5 proteine ce inactiveaza complexele C în solutie si
doua proteine de membrana ce inactiveaza complexele C pe celulele
normale. Aceste proteine actioneaza în principal, prin inhibarea formarii,
prin accelerarea degradarii sau prin inactivarea lui C3b si a
convertazelor lui C3 si C5. Activitatea enzimatica a lui C1r si C1s este
reglata de un inhibitor al esterazei C1 (C1-INH). C1-INH inhiba activarea
în faza fluida a lui C1, când acesta nu este asociat cu complexe Ag-Ac,
rezultatul fiind disocierea rapida a lui C1r si C1s. C1-INH formeaza un
complex ireversibil cu C1r si C1s, blocând activitatile lor enzimatice si le
disociaza de C1q. Deficienta C1-INH este asociata cu angioedem. C2b
si C4b stimuleaza contractia muschilor netezi si determina cresterea
permeabilitatii vasculare, producând edem. C2b stimuleaza secretia
membranelor mucoase si de aceea în forma ereditara a bolii
(angioedem ereditar), episoadele implica tractul respirator (care
pericliteaza viata) si durere intensa gastrointestinala. C1-INH este
sintetizat în ficat si poate fi masurat cantitativ prin imunodifuzie radiala
sau prin nefelometrie. 15% din pacientii cu angioedem ereditar au nivel
normal al lui C1-INH, dar este inactiv.
 Proteina care leaga C4b (C4bp) actioneaza ca un cofactor al
proteazei serice (factorul I), care degradeaza C4b.
Factorul I este o serin-proteaza care cliveaza si inactiveaza C4b si
C3b (în C3c si C3d). C3c este eliminat, iar C3d se asociaza cu C3b si îi
inhiba activitatea enzimatica.
Factorul H este elementul cheie care controleaza functionarea caii
alterne. El regleaza asocierea dintre C3b si factorul B. Formarea
complexului C3bH blocheaza legarea factorului B. Factorul H disociaza
complexul C3bBb. Factorul H se cupleaza cu C3b în oricare din
localizarile sale, dar în special cu C3b liber în faza fluida.
Factorii H si I (inactivatorul lui C3b) controleaza enzimele ce
cliveaza C3 si C5. Factorul I inactiveaza C3b si C4b, iar factorul H
accelereaza degradarea C3-convertazei din calea alterna, prin
disocierea Bb de complexul enzimatic. Factorii H si I au rol în clivarea
C3b, la forma inactiva C3bi, clivat ulterior în C3c si C3d. C3b în faza
fluida este inactivat de factorii H si I.
La pacientii cu deficiente ale factorilor H sau I, nivelul lui C3 este
foarte scazut, datorita formarii necontrolate a C3-convertazei, ceea ce
determina catabolismul rapid al lui C3 si a factorului B. Ei sufera infectii
bacteriene recurente, datorita slabei opsonizari si chimiotaxii.
Proteina inactivatoare S se combina cu complexele C5b67 în
solutie si blocheaza insertia lor în membrana celulara. Se formeaza
complexul C5b67S, care poate sa interactioneze cu C8 si C9, dar nu
mai are efect litic.
Proteine reglatoare asociate membranei celulare . Pe suprafata
majoritatii celulelor sanguine (cu exceptia celulelor NK, a monocitelor
medulare) si a altor categorii de celule se gaseste factorul accelerator al
disocierii (DAF) celor doua convertaze ale lui C3. DAF solubil se
gaseste în plasma si urina. Sub actiunea sa are loc disocierea
complexelor C4b2b si C3bBb (rezultând C4b, C2b, C3b, Bb). Acest
factor nu este o proteina integrata a membranei, ci este numai ancorata
în membrana, prin atasarea cu capatul C-terminal la inozitol-fosfatidil.
Cofactorul proteic membranar este o proteina integrata, care se
gaseste pe aceleasi categorii de celule ca si DAF. Functioneaza ca un
cofactor proteolitic pentru disocierea proteolitica a lui C4b si C3b.
Functionarea cascadei de activare este controlata chiar de unele
dintre propriile sale componente. De exemplu, C3bBb este o convertaza
relativ instabila, cu timpul de înjumatatire de 5 minute. Disocierea
factorului Bb produce inactivarea convertazei, cu efect sever de limitare
a amplificarii caii alterne asupra lui C3.
Properdina este un factor stabilizator al convertazelor lui C3 si C5,
prelungind activitatea lor.
 Epuizarea experimentala a complementului seric
Diminuarea experimentala a nivelului complementului plasmatic se
realizeaza prin injectarea complexelor Ag-Ac formate in vitro. Injectia
este însotita de administrarea antihistaminicelor, pentru a preveni socul
anafilactic, consecutiv producerii anafilatoxinelor si eliberarii masive a
histaminei.
Cea mai selectiva si ampla depletie a lui C3 este produsa de
veninul de cobra (Naja naja). Componenta activa a veninului de cobra (o
proteina de
140 kD) este omologa, din punct de vedere functional cu C3b, dar este
diferita structural de acesta si este rezistenta la activitatile inhibitorii care
se exercita în mod normal asupra lui C3b. Deoarece functioneaza ca
C3b, factorul din veninul de cobra (CoF) interactioneaza cu factorul B si
activeaza calea alterna. Se formeaza un complex stabil, PCoFBb, cu
functie de convertaza a lui C3. C3b eliberat, formeaza o cantitate mare
de PC3bBb, alimentând bucla de amplificare a convertazei C3. Astfel,
C3 este eliminat eficient pentru 4-96 de ore.
Un efect similar de stabilizare a caii alterne de activare a
complementului îl are factorul nefritic (NF). Factorul nefritic este un
auto-anticorp IgG 3, mai mare decât IgG datorita glicozilarii, cu
specificitate fata de C3-convertaza caii alterne (C3bBb). Factorul nefritic
stabilizeaza complexul enzimatic C3bBb, împiedicând inactivarea de
catre proteinele H si I. În prezenta NF, activarea C3 progreseaza
necontrolat. Consecinta este o hipocomplementemie profunda a lui C3,
dar C4 ramâne normal. Pacientii cu NF prezinta infectii bacteriene
recurente si au lipodistrofie partiala, o perturbare a metabolismului
lipidic.

Biosinteza componentelor sistemului complement

Aproape toate componentele complementului sunt sintetizate în
cea mai mare parte (peste 90%) în ficat, de catre hepatocite: C3, C6,
C8, factorul B. Fac exceptie componentele C1, locul sintezei fiind
epiteliul gastrointestinal si urogenital. In vivo, monocitele sanguine si
macrofagele tisulare sintetizeaza C1, C2, C3, C4, C5, factorii D si B,
properdina, factorii H si I, numai pentru propriile lor necesitati, fara sa
influenteze concentratia complementului seric. Sinteza acestor
componente se intensifica în macrofagele activate în procesele
inflamatorii, furniz@nd un mediu favorizant al procesului inflamator.
Nivelul lui C1q este proportional cu nivelul IgG, adica C1q scade în
hipogamaglobulinemie si creste în hipergamaglobulinemie. Alte câteva
componente ale complementului (C3, B) sunt reactanti de faza acuta,
adica cresc cantitativ ca raspuns la procesul inflamator.
Deficientele de biosinteza a componentelor sistemului C sunt
asociate cu stari patologice, rezultata dintr-o capacitate diminuata de
eliminare a complexelor imune.
Deficienta sintezei C1q, r, s sau a C4 este însotita de manifestari
patologice autoimune caracteristice lupusului eritematos diseminat.
Absenta totala a lui C3 este asociata cu infectii severe, în special
septicemice, cu pneumococi si meningococi, ceea ce denota importanta
lui C3 si a componentelor care îl activeaza, în apararea antiinfectioasa a
organismului. Deficientele lui C5, C6, C7 sau C8 nu se asociaza cu o
sensibilitate crescuta la infectii.

Rolul complementului în apararea antiinfectioasa

Functia esentiala a C este aceea de opsonizare a celulelor nonself

si a virusurilor infectioase, prin componenta C3b, dar are si functii litice
în cooperare cu IgM si IgG, specifici fata de diferite componente ale
agentilor infectiosi (bacterii, fungi, virusuri).
Pentru ca efectul sa fie bacteriolitic, trebuie sa se produca lezarea
ireversibila a membranei externe a bacteriilor Gram negative sau a
stratului mureinic al bacteriilor Gram pozitive.
Anticorpii fata de structurile bacteriene care se extind la o distanta
relativ mare de suprafata celulei (fimbrii, flageli) nu au efect litic,
deoarece C este activat la o distanta prea mare de membrana externa a
bacteriilor Gram negative.
Unele bacterii Gram negative si toate bacteriile Gram pozitive pot
sa-si pastreze viabilitatea, chiar în conditiile activarii C. Atributul
rezistentei lor la factorii serici este un factor de virulenta al suprafetei
bacteriene, care se comporta ca proteina reglatoare a activitatii C:
inactiveaza C3b.
Structurile bacteriene care determina rezistenta la factorii litici ai
serului sunt, în primul rând, moleculele complete de LPS (cele care
prezinta catenele polizaharidice laterale). Acestea sunt variantele
virulente ce formeaza colonii S. Mutantele care cresc sub forma
coloniilor R, sintetizeaza molecule LPS incomplete(lipseste polizaharidul
terminal al moleculei) si sunt sensibile la factorii serici.
Mutantele coloniale S activeaza C la nivelul moleculelor de LPS cu
catene laterale lungi, dar la o distanta prea mare de membrana externa
si liza nu se produce.
 La bacteriile Gram pozitive, principalul component activator al caii
alterne a C, este peptidoglicanul.
Materialul capsular polizaharidic al bacteriilor patogene Gram
pozitive si Gram negative, în general este un substrat ineficient al fixarii
C, datorita continutului sau ridicat de acid sialic. Incapacitatea activarii
caii alterne, de catre polizaharidele capsulare este cel mai important
mecanism prin care bacteriile evita opsonizarea si atacul fagocitelor.
Acidul sialic al suprafetei eritrocitare are functii reglatoare fata de
proteinele C, deoarece mareste afinitatea de legare a factorului H, fata
de C3b legat de eritrocite.
Activarea C este initiata si de alte molecule serice cu rol de
opsonine.
Proteina C reactiva se leaga cu mare afinitate de fosforil-colina, un
component major al acizilor teichoici din peretele celular al bacteriilor
Gram pozitive. Legarea proteinei C reactive de suprafetele celulare
bogate în fosforil-colina initiaza calea alterna a fixarii C.
Fibronectina serica are rol de opsonina foarte eficienta. Ea se
gaseste în plasma, dar si pe suprafata celulelor. Se fixeaza pe suprafata
cocilor Gram pozitivi si leaga C1q, initiind calea clasica a fixarii C.
Proteina care leaga manoza (PBM) din serul mamiferelor si din
ficat are rol în clearance-ul microorganismelor din sânge. Este o lectina
cu rol opsonizant, care se leaga de oligozaharidele fungilor. Stimuleaza
fagocitoza si activeaza C pe calea alterna, producând liza agentului
patogen.
Sistemul complement a evoluat ca un sistem proteic de
opsonizare a complexelor imune, ceea ce confera unor celule circulante
si fixe, capacitatea de a lega aceste complexe.

Procesul inflamator

Inflamatia este o reactie de aparare locala, nespecifica.

Etimologic, denumirea vine de la latinescul “inflamare” = a arde.
Sub aspect functional, inflamatia este procesul prin care
leucocitele si anumite categorii de macromolecule ale sângelui sunt
eliberate în ariile tisulare avariate. Cel mai adesea, inflamatia se
produce independent de activarea sistemului imunitar.
Suportul anatomic al reactiei inflamatorii este teritoriul
microcirculatiei: arteriole, capilare, venule postcapilare, sunturi
arterio-venoase.
În reactia inflamatorie se activeaza o diversitate de sisteme
moleculare si celulare. Ele exercita efecte vasculare marcate si
determina principalele manifestari ale reactiei inflamatorii: rubor, tumor,
calor, dolor (eritem, edem, caldura, durere), descrise de Celsus, acum
2000 de ani.
Reactia inflamatorie este declansata de o multitudine de factori de
agresiune: traume mecanice, agenti infectiosi, cristale de urati,
inhalarea metalelor grele, complexe imune, procese neoplazice,
sindromul ischemie-reperfuzie, temperatura scazuta sau crescuta,
corpuri straine inerte, agenti chimici, radiatii si se caracterizeaza prin
urmatoarele modificari anatomo-functionale:
- vasodilatatie (hiperemie), cu cresterea fluxului sanguin spre aria
afectata;
- cresterea permeabilitatii vasculare locale , datorita contractiei
celulelor endoteliale ale capilarelor lezate, sub actiunea histaminei si a
chininelor. In conditii normale, endoteliul este relativ impermeabil pentru
proteine, iar schimbul limitat între compartimentul vascular si cel
extravascular se face prin celulele endoteliale si prin jonctiunile dintre
celulele endoteliale. In reactia inflamatorie, celulele endoteliale din
venulele mici se retracta si se desprind din jonctiuni, ceea ce creeaza
pori mari. Astfel, compusii plasmei trec în spatiile extravasculare;
- unii mediatori moleculari ai inflamatiei au capacitatea de a dilata
capilarele si de a contracta venulele, marind presiunea hidrostatica
locala si favorizând astfel extravazarea componentelor sanguine.
Consecinta acestor modificari vasculare este edemul, însotit de durere.
Pe masura ce extravazarea progreseaza, sângele intravenos se
concentreaza, iar curgerea sa în noile conditii hemodinamice locale,
încetineste. La nivelul leziunii endoteliale se produce aderenta si
agregarea plachetelor sanguine, urmata de aderenta eritrocitelor si
leucocitelor, care desavârsesc procesul coagularii sanguine;
- în focarele cu avarie tisulara severa, curgerea sângelui
înceteaza si se produce staza sanguina. Spre deosebire de tromboza
(datorata obturarii vasului cu un cheag sanguin), staza sanguina este un
proces reversibil si dureaza minute, ore sau zile, în functie de
intensitatea agresiunii;
- celulele endoteliale nu sunt numai substratul modificarilor de
permeabilitate. Dupa activare, ele secreta PAF, un fosfolipid care
activeaza plachetele, dar se fixeaza si pe leucocitele marginale, marind
aderenta lor la endoteliu;
- celulele endoteliale produc IL-1 si tromboplastina (activatoare a
trombinei);
- evenimentul celular esential care are loc într-un proces
inflamator este migrarea leucocitelor, principalii efectori ai reactiei
inflamatorii.

Diapedeza
Venulele post-capilare sunt situsul primar la nivelul caruia
mediatorii vasculari(histamina, serotonina, bradichinina, anafilatoxinele,
LT) induc contractia endoteliala, dar si situsul la care leucocitele
margineaza ca raspuns la chimioatractanti si parasesc patul vascular.
Migrarea leucocitelor în aria tisulara avariata este consecinta
activarii celulelor endoteliale vasculare si cresterii permeabilitatii
vasculare. Activarea celulelor endoteliale semnifica exprimarea
moleculelor de suprafata, necesare aderentei celulelor inflamatorii
circulante si eliberarea citochinelor proinflamatorii si a agentilor
vasoactivi. Primele leucocite care migreaza în focarul inflamator sunt
PMNN.
Populatia totala de neutrofile circulante în sângele periferic este
alcatuita din doua subpopulatii:
- cele care circula în curentul axial (circa jumatate din numarul
total al PMNN circulante);
- cele care circula în zona marginala a torentului sanguin si se
deplaseaza încet, în contact cu endoteliul vascular.
În conditii normale, PMNN adera foarte rar la endoteliul vascular,
dar consecutiv unei leziuni, marginatia leucocitelor se intensifica. In
cazul unei infectii, sau a unor leziuni, celulele tisulare secreta citochine
(IL-1, TNF a). Citochinele stimuleaza celulele endoteliale capilare sa
expuna pe suprafata lor, molecule speciale denumite selectine.
Selectinele sunt o familie de lectine din categoria adezinelor, care
mediaza contactul selectiv dintre celule. Familia cuprinde selectinele L,
P si E. Adezinele L sunt constitutive, iar cele din clasele P si E sunt
adaptative, adica se exprima intens pe suprafata luminala a celulelor
endoteliale, a leucocitelor sau a plachetelor, ori de câte ori tesutul este
expus unei agresiuni. Celulele endoteliale au o rezerva interna de
selectine, pe care o mobilizeaza si o expun la suprafata, în decurs de
câteva minute dupa actiunea stimulului inflamator.
Fig. 110. Migrarea leucocitelor prin endo-teliu. Leucocitele circu-lante în patul vascular
pot interactiona cu en-doteliul venulelor prin-tr-un set de molecule de aderenta. În
venule, pre-siunea sângelui este mica, sarcina electrica a su-prafetei endoteliului este
redusa si se exprima selectiv moleculele de aderenta (dupa Roitt, 1997).

Selectinele E (endoteliu) se exprima pe celulele endoteliale

activate de mediatori ai reactiei inflamatorii (IL-1, TNF- a), eliberati de
celulele tisulare ca raspuns la leziune, infectie ori ischemie. Ele leaga
specific glucidele exprimate pe leucocite, asemenea selectinei L.
Selectina P este o glicoproteina transmembranara (140 kD)
exprimata atât pe celulele endoteliale sub actiunea stimulilor inflamatori,
cât si a plachetelor. Este depozitata în granulele ambelor tipuri de celule
si este rapid translocata la suprafata, unde mediaza aderenta prin
legarea glucidelor specifice ale celulei tinta. Dupa activarea plachetelor
sub actiunea trombinei, IL-1, TNF- a sau a radicalilor O 2, selectina P se
redistribuie rapid pe suprafata celulelor.
Selectina L (b 2-integrina) se gaseste pe suprafata celor mai multe
leucocite circulante: limfocite, neutrofile, monocite. Spre deosebire de
celelalte doua tipuri, selectina L este exprimata constitutiv pe suprafata
celulelor. Rolul ei primar consta în medierea aderentei limfocitelor T
neangajate, de celulele endoteliale, în recircularea lor fiziologica spre
ganglionii limfatici, dar functioneaza si ca mediator al tranzitului
leucocitelor în situsul inflamator. În 1994 s-a aratat ca selectina L
mediaza chiar interactiunea dintre leucocite: neutrofilul imobilizat pe
endoteliul vascular, poate deveni substrat aderent pentru alte neutrofile.
Interactiunea neutrofil/neutrofil este complet blocata de AMC
anti-selectina L. Selectina L este eliminata rapid de pe suprafata
leucocitelor activate, fiind clivata prin proteoliza la situsul proximal
membranei si de aceea, nivele crescute ale selectinei L se gasesc în
plasma pacientilor cu focare inflamatorii infectioase, la pacientii
leucemici si la cei cu SIDA.
Molecula de selectina, indiferent de specificitatea ei de legare, are
trei domenii functionale:
- domeniul membranar COOH terminal, cu rolul de a ancora
molecula;
- domeniul modular, alcatuit dintr-un numar variabil de secvente
modulare, fiecare de circa 60 de aminoacizi, ce se gasesc si în
proteinele ce leaga complementul, formeaza cea mai mare parte a
moleculei;
- domeniul lectinic si secventa repetata a EGF, cu omologie de
peste 60% a aminoacizilor pentru toate cele 3 tipuri de selectine,
localizat la extremitatea libera a moleculei, are rolul de a lega liganzii
glucidici ai selectinei specifice, în prezenta ionilor de Ca 2+ .

Fig. 111. Structura selectinelor E, P si L. Selectina E se exprima pe celulele endoteliale

activate. Selectina P este o glicoproteina transmembranara de circa 140 kD. Dupa
activare sub actiunea trombinei, selectina P este redistribuita rapid pe suprafata
plachetelor. Selectina L se gaseste pe cele mai multe limfocite umane circulante,
neutrofile, monocite. Spre deosebire de celelalte doua, selectina L este exprimata
constitutiv pe suprafata celulelor. Dupa activare, limfocitele si neutrofilele elibereaza
selectina L. Domeniul lectinic si secventa repetata EGF sunt identice în proportie de
peste 60%, la cele trei selectine. Modulele selectinelor au o lungime de circa 60 de
aminoacizi si contin 6 resturi cisteinil.

Leucocitele marginale adera de moleculele de selectina ale

endoteliului capilar. Interactiunea selectina-PMNN este specifica si este
initiata de legarea cu mica afinitate a leucocitelor de endoteliul activat,
ceea ce induce o miscare de rostogolire a leucocitului pe suprafata
epiteliului. Miscarea de rostogolire este convertita în interactiunea
stabila a leucocitului cu suprafata endoteliului, prin intermediul
selectinelor L ale suprafetei leucocitare. Astfel, leucocitele sunt
imobilizate. Consecutiv aderentei la endoteliu, leucocitul initiaza
migrarea prin endoteliu. Neutrofilul îsi extinde pseudopodele la
jonctiunea dintre celulele endoteliale ale capilarului si se deplaseaza în
acest spatiu prin miscari amoeboidale, apoi penetreaza membrana
bazala a capilarului si patrunde în tesut. Nu toate leucocitele care se
rostogolesc la contactul cu endoteliul, vor parasi patul vascular. Unele
se elibereaza din conexiunea cu endoteliul si reintra în circulatie.
Leucocitele preactivate, cu o disponibilitate înalta pentru aderenta, nu
necesita treapta de rostogolire si se opresc foarte repede dupa ce au
interactionat cu endoteliul vascular. Procesul migrarii leucocitelor din
lumenul vascular se numeste diapedeza. Migrarea este usurata de
proteazele pe care leucocitul le secreta (elastaza, colagenaza), enzime
care hidrolizeaza substanta cimentanta dintre celulele endoteliale si
lizeaza membrana bazala.
Molecula cu un rol esential în motilitatea leucocitelor este actina,
care formeaza 50% din totalul proteinelor celulare. In celula aflata în
repaus, actina polimerizata formeaza o retea continua sub membrana
citoplasmatica, având rol esential în pastrarea formei si în ancorarea ei
de integrinele din mediul extracelular. In leucocitul activat, reglarea
raportului dintre actina monomera si polimerizata favorizeaza
deformarea celulei si trecerea prin spatiul endotelial îngust.

Chimiotaxia
Odata ajunse în spatiul extravascular, deplasarea leucocitelor spre
celulele lezate, spre agentul infectios sau iritant, este controlata de
factori chimiotactici.
Capacitatea unui fagocit de a recunoaste si de a raspunde la un
gradient chimic printr-o miscare orientata se numeste chimiotaxie.
Migrarea directionata a leucocitelor este indusa de moleculele
chimiotactice. Chimiotaxia trebuie deosebita de chimiochineza, care
semnifica intensificarea miscarilor întâmplatoare, neorientate. Unii
mediatori ai inflamatiei (histamina) sunt chimiochinetici, dar nu sunt
chimiotactici.
Cei mai importanti factori chimiotactici sunt C3a si C5a, eliberati în
cascada de activare a complementului, sub actiunea hidrolazelor
tisulare sau a proteazelor bacteriene din focar. C5a este atractant
pentru neutrofile si macrofage. Cele doua anafilatoxine induc
degranularea mastocitelor, care elibereaza factorii ce modifica conditiile
de vascularizatie locala si factorii chimiotactici pentru macrofage.
Alti factori atractanti ai leucocitelor sunt derivati ai cascadei de
activare a complementului (C3b) sau sunt produsi prin coagulare si
fibrinoliza, sunt limfochine, factori sintetizati de fibroblaste, fragmente de
colagen, peptide bacteriene (catena peptidica la procariote este initiata
cu un rest de formil-metionil).
Neutrofilele, monocitele si macrofagele sunt atrase de concentratii
foarte mici (1 nM) de peptide bacteriene (cu rest de formil-metionil).
Factorii chimiotactici sunt generati în focarul inflamator si
difuzeaza spre capilarele locale.
Sub actiunea factorilor chimiotactici, leucocitele traverseaza
endoteliul vascular si ajung în focarul inflamator. Ele au receptori pentru
peptidele N-formil-metionil, pentru C3b, pentru regiunea Fc a moleculei
de Ig. Neutrofilele din focarul inflamator sintetizeaza leucotriena B4.
Monocitele, neutrofilele, eozinofilele au receptori pentru leucotriena B4,
astfel încât primele neutrofile care ajung în focarul inflamator induc
imigratia altora. Neutrofilia initiala induce neutrofilie.
În focarul inflamator, leucocitele elibereaza produse de catabolism
sau se lizeaza si elibereaza enzime si mediatori ai reactiei de inflamatie.
Aceste componente, alaturi de factorii de coagulare si de componentele
complementului, amplifica procesul inflamator.
 mastocitele elibereaza
me-diatorii granulari
(PG si LT). Mediatorii
induc inflamatia locala
si orien-teza migrarea
leucocitelor
(dupa Roitt, 1993).

Alaturi de neutrofile, în focarul de inflamatie vin monocite, limfocite

si chiar eritrocite, daca leziunea vasculara este ampla.
Monocitul circulant, în conditii obisnuite, în absenta stimulilor
chimiotactici, intra în tesuturi pentru a deveni macrofag tisular rezident.
Sub actiunea stimulilor chimiotactici, trecerea monocitelor circulante în
tesuturi, se amplifica.
Majoritatea mononuclearelor dintr-un focar inflamator provin din
monocitele circulante, originare în maduva oaselor.
A doua sursa de monocite sunt cele rezultate prin diviziune, iar
cea de a treia, sunt mononuclearele rezidente în tesuturi, cu viata lunga,
care sub actiunea factorilor chimiotactici se mobilizeaza si se
deplaseaza în focarul inflamator. Ele se gasesc în special în focarele
inflamatoare cronice.
Tipul celular dominant din focar variaza mult, în functie de natura
stimulului antigenic si dupa tipul de reactie inflamatoare pe care o
declanseaza: acuta sau cronica.

Tipuri de reactii inflamatorii

Reactiile inflamatorii acute se caracterizeaza printr-o evolutie
rapida într-o perioada scurta de timp, deoarece fortele de aparare ale
organismului neutralizeaza agentul invadator si curata rapid focarul
reactiei. Aceste focare contin exudat vascular, leucocite (în special
PMNN), iar la periferie se gasesc celule fagocitare mononucleare si
fibrina. Focarul are o cavitate centrala plina cu PMNN vii si moarte,
celule invadante si resturi celulare. Centrul focarului este purulent. În
final, focarul inflamator este sterilizat, iar regenerarea tisulara
(cicatrizarea) progreseaza pâna la vindecare. Regenerarea tisulara este
rezultatul proliferarii fibroblastelor si a sintezei colagenului. Daca
antigenul este inert, zona focarului este delimitata de un inel fibros. In
timpul proliferarii, fibroblastele produc mucopolizaharide acide, ce
neutralizeaza efectele unor mediatori chimici eliberati de mastocite si de
bazofile.
Reactiile inflamatoare cronice sunt determinate de persistenta
stimulului antigenic. Ele prezinta aceleasi 4 semne cardinale, dar
participantii celulari si moleculari sunt partial diferiti.
Focarele inflamatorii cronice se caracterizeaza totdeauna prin
infiltrarea limfocitelor T si a macrofagelor.
Macrofagele sunt cele mai importante celule ale focarului. Ele
curata teritoriul, ingerând resturile de celule avariate, ingera agentul
patogen invadator, produc diferiti mediatori ai inflamatiei (radicalii O 2,
enzime lizosomale, proteaze, citochine) si stimuleaza raspunsul imun,
pentru ca au rolul de a prezenta antigenul, limfocitelor din focar.
Formele extreme de inflamatie cronica produc granuloame.
Exemplul clasic este granulomul tuberculos. Intr-un astfel de granulom,
macrofagele si limfocitele sunt cele mai abundente. Macrofagele au
forme particulare, de celule gigante provenite prin fuziune si de celule
epitelioide aplatizate, dar nu fagociteaza. Macrofagele predomina în
zona centrala a granulomului, iar limfocitele sunt periferice.
Focarul de inflamatie cronica este produs în primul rând de
microorganismele infectioase, rezistente la actiunea efectorilor
sistemelor de aparare: M. tuberculosis, M. leprae, L. monocytogenes,
Brucella, Salmonella, Legionella, Chlamydia.
În al II-lea rând, focarele de inflamatie cronica sunt generate de
autoantigene. In starile patologice cu substrat imunitar (maladiile
autoimune), generarea focarelor de inflamatie este inevitabila, pentru ca
organismul nu poate sa elimine în totalitate, propriile antigene.
Autoantigenele, dar si complexele imune, devin stimulii reactiilor
inflamatorii cronice, iar la rândul lor determina eliberarea unor noi
cantitati de autoantigene.
În al treilea rând, adjuvantii folositi pentru imunizarile
experimentale (uleiul mineral din adjuvantul Freund complet sau
incomplet, fosfatul de Ca, de Al) persista îndelung si induc formarea
granuloamelor.

Mediatorii reactiei inflamatorii

Factorii mediatori ai reactiei inflamatorii sunt produsi în cascada

de activare a complementului, în limfocite, monocite, granulocite,
mastocite, plachete, hepatocite. Ei determina manifestarile reactiei
inflamatorii. Principala manifestare este alterarea fluxului sanguin si a
permeabilitatii capilare. Actiunea lor se manifesta la nivelul vaselor mici
din zona focarului. C3a si C5a nu au numai actiune chimiotactica, ci
determina si efectul direct de contractie a muschilor netezi. Ambele
induc degranularea mastocitelor, cu eliberarea histaminei. In prima faza,
histamina are efect vasoconstrictor.
Mastocitele sunt celule din tesutul conjunctiv, mai numeroase în
imediata vecinatate a vaselor sanguine. Ele sunt activate direct de
moleculele de anticorpi citofili (în special IgE), de C3a si de C5a. In faza
a doua, histamina este vasodilatatoare si produce prabusirea tensiunii
arteriale. Deoarece reproduc manifestarile reactiilor anafilactice prin
intermediul histaminei, C3a si C5a se numesc anafilatoxine. Mastocitele
au receptori membranari pentru cele doua polipeptide. Dupa activare, în
mastocite se produce un influx de Ca 2+ si cresterea nivelului AMPc.
Concomitent cu degranularea, se elibereaza fosfolipaza A 2, care
scindeaza acidul arachidonic din fosfolipidele membranare. Acidul
arachidonic este convertit în compusi icozanoidici (cu 20 de atomi de C):
prostaglandine (PG) si leucotriene (LT). PG si LT maresc
permeabilitatea capilara. Granulatiile mastocitelor contin histamina,
enzime proteolitice, heparina, factori chimiotactici pentru monocitele
sanguine, macrofagele tisulare, pentru neutrofile si eozinofile.
Macrofagele sunt retinute si activate în focarul inflamator, de
limfochine: MIF (factorul inhibitor al migrarii) si MAF (factorul de
“armare” a macrofagelor). Macrofagele ramân celulele esentiale ale
focarului inflamator Dupa activare, ele secreta urmatoarele categorii de
mediatori:
- enzime lizosomale care fluidizeaza substanta fundamentala a
tesutului conjunctiv si usureaza deplasarea celulelor (colagenaza,
elasataza, hialuronidaza);
- compusi cu rol de aparare antibacteriana (lizozim, beta-lizina,
arginaza) si antivirala (interferon), componente ale complementului;
- factori reglatori ai reactivitatii tisulare (IL-1, mediator al
interactiunii macrofag-limfocit);

Fig. 113. Rolul central al macrofagului în imunitate si în inflamatie. Macrofagele si

produsele lor au rol important atât în inducerea procesului inflamator, cât si în
reorganizarea si repararea tesutului (stânga). Functiile efectoare ale macrofagului
(dreapta) pot cauza avaria tisulara, ca în cazul reactiilor de hipersensibilitate (dupa
Roitt, 1993).

- factori cu efect la distanta, asupra maduvei osoase, stimulând

diferentierea neutrofilelor si asupra SNC;
- H2O2, care produce leziuni tisulare;
- factori cu actiune microbicida si tumoricida.
Arginaza este o proteina sintetizata si eliberata de macrofagele
activate. Are efect litic asupra unor celule maligne.
 Rolul citochinelor în procesul inflamator
Rolul patologic al citochinelor în infectie a fost clar evidentiat în
situatia letala, denumita socul septic produs de bacteriile Gram
negative. Efectul patologic ar fi datorat eliberarii endotoxinei si
inducerea sintezei unei varietati de citochine proinflamatorii (activatoare
ale procesului inflamator): IL-2, IL-6 si TNF. Aceste citochine induc
sinteza altor mediatori: citochine chimiotactice (IL-8), PG si LT derivate
din lipide, molecule endoteliale de aderenta celulara. Consecinta
sintezei acestei diversitati de molecule proinflamatorii este scaderea
marcata a functiei cardiace, scaderea presiunii sanguine, staza
sanguina datorita formarii trombilor leucocitari. Aceste schimbari produc
insuficienta organelor majore si sfârsitul letal. }ocul septic este o situatie
acuta, dar acelasi set de citochine proinflamatorii sunt implicate în
patologia bolilor cronice infectioase, ca leproza, tuberculoza, infectia
periodontala.
Citochinele proinflamatorii au activitati biologice foarte
asemanatoare. Toate sunt factori pirogeni endogeni si cresterea
temperaturii corpului pe care o induc, pare sa stimuleze activitatea
antibacteriana a leucocitelor. Aceleasi citochine sunt esentiale pentru
inducerea raspunsului de “faza acuta”, care este parte integranta a
apararii înascute fata de microorganismele infectioase: amiloidul seric A,
proteina care leaga manoza, a caror sinteza creste de peste 1000 de ori
sub actiunea citochinelor proinflamatorii. Functia lor este de a opsoniza
celulele bacteriene, usurând astfel fagocitoza.
Citochinele proinflamatorii induc sinteza selectinelor (E) pe
suprafata celulelor endoteliale, care recunosc antigenele leucocitare si
determina fenomenul de încetinire a miscarii si de rostogolire a
leucocitelor pe suprafata endoteliului, la situsul inflamator. Alte molecule
endoteliale vasculare sunt cele de aderenta intercelulara (ICAM).
Acestea leaga cu afinitate înalta contrareceptorii suprafetei leucocitare
(b 2-integrine). Interactiunea dintre integrinele leucocitare si ICAM
determina oprirea leucocitelor si trecerea lor în spatiul extravascular prin
procesul de diapedeza.
IL-1, IL-6 si TNF sunt protectoare, dar starea febrila înalta si
prelungita, produce leziuni tisulare. Celulele mezenhimale, adica ale
tesutului conjunctiv (fibroblaste, osteoblaste, condrocitele cartilajului
articular), cu rol important în producerea si turnover-ul matricei
extracelulare, sub actiunea prelungita a IL-1 si a TNF, îsi pierd
capacitatea de sinteza a matricei extracelulare (colagen), dar
sintetizeaza o categorie de enzime ( matrixine, din care fac parte
colagenaza si elastaza), care hidrolizeaza componentele matricei,
consecinta fiind pierderea matricei. De aceea, cele 3 citochine sunt
mediatori esentiali ai manifestarilor patologice
În procesul inflamator actioneaza semnale pozitive si negative.
Citochina anti-inflamatorie este IL-1ra (receptor antagonist), care se
leaga de receptorul pentru IL-1 si determina efect antagonic, de inhibitie
a activitatii celulelor sensibile. Alte citochine anti-inflamatorii sunt IL-4,
IL-10, IL-13, care inhiba sinteza proteica în macrofage.

Reactantii de faza acuta

Reactia de faza acuta este parte integranta a apararii înascute,

fata de microorganismele infectioase si este mediata de o serie de
proteine, a caror sinteza se amplifica brusc sub actiunea citochinelor
proinflamatorii.
b-lizina este o proteina cationica, termostabila (g m = 6000 D). Se
gaseste în plachete si în umorile organismului. Omoara celulele
bacteriene în câteva minute.
a Citochin` b Modulin` Citochin`
(IL-1)
(pro- sau anti-)
inflamatorie
Bacterie
Citochin`
Citochin` (pro- sau anti-)
Hepatocit Macrofag inflamatorie
VEC

Proteine de faz` ICAM Compu]i

acut` NO
Inflama\ie
Selectin`
(SAA, CP, MBP) VCAM Matrixine
Citochine Citochine Citochine
b. Modulinele bacteriene (molecule care
Fig. 114. a. Spectrul de proteine, influenteaza reactivitatea imunitara) induc o
enzime, receptori de aderenta si retea a citochinelor, prin intermediul careia
mediatori lipidici, pe care îi interactioneaza cu celulele gazdei.
sintetizeaza diferite tipuri de celule ca Citochinele stimuleaza sau inhiba raspunsul
raspuns la stimularea cu citochine inflamator. Modulinele derivate din
proinflamatorii, ca de exemplu IL-1. microbiota intestinala, interactioneaza cu
SAA = amiloidul seric A; CRP = celulele gazdei printr-o retea de citochine
proteina C reactiva; MBP = proteina anti-inflamatorii. }oarecii knockout, cu deletia
care leaga manoza; VEC = celula genei pentru o citochina anti-inflamatorie
endoteliala vasculara; ICAM = esentiala (IL-2 sau IL-10) manifesta un
molecula de aderenta intercelulara; raspuns inflamator sever fata de modulinele
VCAM = molecula de ade-renta microbiotei intestinale. Citochinele
exprimata pe celulele vasculare; actioneaza nu numai ca modulatori ai
 NO = oxidul nitric. inflamatiei, dar pot interactiona direct
cu bacteriile, efectul fiind inactivarea
citochinelor.

Lactoferina este produsa si eliberata în focarul inflamator, de

PMNN si are proprietatea de a lega Fe. Daca nu este saturata cu Fe,
lactoferina inhiba cresterea bacteriilor, deoarece leaga Fe, un element
esential al cresterii celulelor bacteriene. Procesele inflamatorii sunt
însotite de producerea reactantilor de faza acuta. Acestia sunt proteine
plasmatice sintetizate în ficat, a caror concentratie sanguina creste în
timpul si dupa procesul inflamator si au rol important în vindecarea
leziunii. Sunt proteine adaptative care favorizeaza supravietuirea în
perioada imediat urmatoare leziunii. Proteinele de faza acuta se
sintetizeaza dupa infectii, interventii chirurgicale, arsuri, infarct
miocardic. Unele cresc în timpul sarcinii si în starile neoplazice.
Denumirea lor deriva din aceea ca, una dintre ele (proteina C reactiva)
s-a descoperit în serul pacientilor în faza acuta a pneumoniei cu Str.
pneumoniae. Termenul de “proteine de faza acuta” s-a pastrat si
desemneaza un grup mare de proteine plasmatice, a caror concentratie
plasmatica creste dupa leziuni tisulare si dupa infectii. Concentratia unor
proteine plasmatice are o dinamica inversa, adica nivelul lor scade în
timpul raspunsului de faza acuta (albumina).
Proteinele de faza acuta sunt sintetizate, în cea mai mare parte, în
ficat. Concentratia unora creste de pâna la doua ori, iar altele
înregistreaza o crestere de 1000 de ori sau chiar mai mult.
Cele mai tipice proteine de faza acuta sunt proteina C reactiva,
alfa 1-glicoproteina acida, haptoglobina, ceruloplasmina, alfa
1-antitripsina.
Proteina C reactiva (CRP) este astfel denumita, deoarece
precipita polizaharidul C (un acid teichoic cu ribitol, care contine
fosforil-colina) al celulelor de Streptococcus pneumoniae. CRP se leaga
pe suprafata acestor bacterii si mediaza fagocitoza. Activitatea opsonica
a CRP este dependenta de capacitatea de a activa calea clasica si
alterna a complementului. Importanta CRP ca factor opsonizant este
limitata, dar are rol important în clearance-ul celulelor avariate ori
moarte, de la situsul traumatismului. Face parte din mijloacele de
aparare nespecifica a organismului si este cel mai semnificativ reactant
de faza acuta. Se sintetizeaza în ficat si este alcatuita din 5 subunitati
polipeptidice identice, de 206 aminoacizi fiecare, asociate necovalent
într-un disc cu simetrie pentamerica. Fiecare subunitate leaga un grup
fosfat si doi ioni de Ca. Functia sa principala este de a forma complexe
cu unele antigene exogene, în special de origine bacteriana, favorizând
astfel epurarea lor. Stimuleaza activarea complementului pe ambele cai,
efectul fiind opsonizarea, citoliza, fagocitoza, eliberarea anafilatoxinelor
C3a, C5a etc. Nivelul seric normal al CRP este foarte scazut (0,8 mg/L,
sau sub 1 mg%, adica de ordinul nanogramelor), dar creste brusc, de
pâna la 1000 de ori în primele 3-4 ore si de circa 3000 de ori în 12-24 de
ore, în diferite stari patologice (infectia bacteriana, traumatisme, necroza
tisulara) atât în ser cât si în umori (lichid pleural, articular, LCR).
Infectiile virale severe sunt asociate cu un raspuns semnificativ de faza
acuta, dar infectiile virale localizate sunt mai putin stimulatoare. Nivelul
maxim al concentratiei sanguine este atins la 24-48 de ore dupa
producerea leziunii tisulare. CRP ar putea avea rol în supravegherea
antitumorala.
Fibronectina este o molecula multifunctionala, prezenta atât în
matricea extracelulara cât si în plasma. Rolul principal este acela de a
media aderenta intercelulara, dar are si functia de stimulare a ingestiei
particulelor nonself. Particulele tapetate cu fibronectina sunt
recunoscute de receptorii de fibronectina ai fagocitelor, dar legarea nu
este urmata de ingestie si de aceea fibronectina nu este considerata ca
opsonina propriu-zisa. Fibronectina stimuleaza legarea particulelor
opsonizate cu IgG si cu C3b, de receptorii fagocitelor, stimulând ingestia
lor.
Alfa 1-glicoproteina acida (AGA) sau orosomucoidul, alaturi de a
1-antitripsina, haptoglobina si ceruloplasmina formeaza cel de al doilea
set al reactantilor de faza acuta, a caror concentratie începe sa creasca
la 12-24 de ore de la declansarea procesului inflamator, fiind unul din
indicatorii esentiali pentru diagnosticul si monitorizarea infectiilor.
Concentratia maxima este atinsa la 72-86 de ore.
AGA sau este o glicoproteina de 41 kD, cu o proportie peptidica
de numai 58%. Concentratia serica normala este de 50-100 mg%. Rolul
sau fiziologic nu este clarificat.
Determinarea cantitativa a AGA si CRP, simultana si secventiala
prezinta o importanta deosebita pentru diagnosticul si monitorizarea
infectiilor. Cele doua proteine ofera informatii complementare. Scaderea
CRP este markerul biochimic al însanatosirii:
- concentratia crescuta a CRP si AGA normala semnifica faza de
început a infectiei;
- nivelul crescut al ambelor proteine semnifica faza de mijloc a
procesului infectios;
 - CRP la nivel normal si AGA crescuta, semnifica faza finala a
procesului infectios, dar însanatosirea nu este completa;
- Nivelul normal al concentratiei celor doua proteine denota
restabilirea situatiei normale.
Haptoglobina se sintetizeaza în ficat si are rolul de a îndeparta
hemoglobima libera, rezultata prin hemoliza intravasculara. Se formeaza
un complex stabil, ireversibil, care este epurat rapid de hepatocite. Dupa
leziunea tisulara, haptoglobina creste de 2-4 ori si se gaseste în
exudatul inflamator.
Nivelele scazute de haptoglobina au semnificatie clinica dupa
vârsta de un an. Nivelul scazut se poate datora insuficientei hepatice,
dar la majoritatea pacientilor, cauza este hemoliza intravasculara si
clearance-ul rapid al complexelor haptoglobina-hemoglobina. Nu exista
o corelare cantitativa între nivelul haptoglobinei plasmatice si amploarea
hemolizei, pentru ca o hemoliza minora diminua masiv cantitatea de
haptoglobina. Daca pacientul este în faza acuta a unui proces infectios
sau inflamator de alta natura, nivelul “normal” al haptoglobinei nu
exclude diagnosticul de hemoliza.
Alfa 1-antitripsina este un inhibitor al serin-proteazei. Desi se
numeste antitripsina, tintele sale fiziologice sunt proteazele (elastaza,
colagenaza), eliberate din leucocite (si nu tripsina).
Leucocitele elibereaza proteazele în timpul fagocitozei, în reactia
inflamatorie pulmonara cronica, iar tesutul pulmonar este lezat.
În conditii normale, activitatea proteazelor este inhibata complet
de a
1-antitripsina. Sinteza hepatica a a 1-antitripsinei creste de 4 ori în
reactia inflamatorie. Deficienta sintezei acestei proteine are consecinte
patologice.
Pierderea elasticitatii tesutului pulmonar este rezultatul procesului
de îmbatrânire fiziologica, dar deficitul a 1-antitripsinei accelereaza
procesul si produce emfizem pulmonar, în special la fumatori. Când se
întrunesc cele
doua conditii, atacul de emfizem începe la 30 de ani, cu sfârsit letal la
50. Poluarea aerului sau infectiile respiratorii au efecte defavorabile la
pacientii cu deficit al sintezei alfa 1-antitripsinei. În absenta acestei
proteine inhibitoare, proteazele leucocitare ataca tesutul înconjurator si
produc leziuni care initiaza procesul inflamator.
Ceruloplasmina este glicoproteina principala ce transporta cuprul
în plasma. 80-90% din cantitatea de Cu circulant este legata de
ceruloplasmina, restul fiind legat mai lax de albumina si aminoacizi.
Rolul ei este de a transporta Cu la citocrom-oxidaza, vitala pentru
producerea energiei. Absenta sau diminuarea cantitativa a
ceruloplasminei, produce un proces degenerativ – maladia lui Wilson.
Cuprul este absorbit în cantitati excesive, dar se depune în tesuturi.
Alfa 2-macroglobulina este al II-lea inhibitor al proteazelor
plasmatice, dupa a 1-antitripsina. Inhiba actiunea proteazelor în exces.
Are rol în hemostaza, coagulare, fibrinoliza, activarea complementului.
Fibrinogenul se acumuleaza în focarul leziunii tisulare, în primele
7-14 zile dupa incizia chirurgicala. In prezenta enzimelor eliberate din
PMN si plachete, se formeaza fibrina. Fibrina stimuleaza proliferarea
fibroblastelor.
Starea febrila este un raspuns de faza acuta, care poate sa apara
dupa multe tipuri de stimuli inflamatori, inclusiv în starile infectioase.
Febra este produsa de actiunea IL-1 si PG asupra centrilor hipotalamici
ai termoreglarii.
Un alt raspuns de faza acuta este cresterea numarului de
granulocite circulante. Initial, cresterea reflecta eliberarea granulocitelor
din maduva osoasa, iar ulterior semnifica productia crescuta.
Desi factorii celulari si moleculari care participa la raspunsul
inflamator sunt numerosi, activitatea biologica esentiala care se
desfasoara într-un focar inflamator acut este fagocitoza. O buna parte a
moleculelor din focarul inflamator, prin efectul lor opsonizant, usureaza
fagocitoza. Uneori însa, agentii patogeni infectiosi, parazitii sau celulele
maligne elimina factori chmiotactic negativi (imunorepelenti) pentru
fagocitele din focarul inflamator. Existenta lor s-a demonstrat în
supernatantul unor linii celulare maligne. Factorii imunorepelenti sunt
molecule mici (1-12 kD). Dupa injectarea la soarece si cobai, reduc
influxul PMNN si al macrofagelor la locul inocularii celulelor de L.
monocytogenes.
Capacitatea unor agenti patogeni, de a inhiba mobilizarea si
concentrarea efectorilor celulari la locul focarului de inflamatie este unul
din cele mai comune mecanisme de virulenta.
În esenta, reactiile inflamatorii declansate de factori exogeni sunt
benefice pentru organismul gazda. Ele reprezinta un mecanism
nespecific de limitare a procesului infectios si de eliminare a resturilor
celulare rezultate din leziunea tisulara. Actiunea efectorilor reactiei
inflamatorii pregateste terenul pentru procesele de reparare si
cicatrizare tisulara.
Interferenta cu procesele inflamatorii are consecinte grave asupra
capacitatii de aparare a organismului.
Procesele inflamatorii declansate de antigene endogene au
totdeauna efecte defavorabile asupra organismului, deoarece produc
distrugere tisulara sau chiar necroza. Raspunsul inflamator consecutiv
leziunilor tisulare provocate de infarctul de miocard, de atacul cerebral
sau de transplantul de organe, prezinta un interes clinic special.
Sindromul raspunsului inflamator sistemic, care se produce în asociatie
cu infectia sistemica, cu arsurile extensive, cu traumatisme sau cu socul
hemoragic, are de asemenea efecte defavorabile.
În concluzie, agentii infectiosi, substantele inerte sau
traumatismele sunt initiatorii procesului inflamator, dar fortele de
aparare specifica si nespecifica mediaza dinamica procesului inflamator.
Formarea focarului inflamator este initiata de molecule si celule
nespecifice. Totusi, uneori, evolutia procesului inflamator de natura
infectioasa, este decisa în ultima instanta, de amplitudinea raspunsului
imun. Acest fapt este ilustrat de existenta diferitelor grade de gravitate a
infectiei cu M. leprae. Boala leprei prezinta forme diverse, de la lepra
lepromatoasa, caracterizata prin existenta unor focare inflamatorii
multiple, cu macrofage încarcate cu celule bacteriene, putine limfocite T
în focar si un raspuns imun mediat celular de mica intensitate, pâna la
lepra tuberculoida, caracterizata prin focare inflamatorii mai putin
numeroase si macrofage cu putine celule bacteriene, un numar mare de
limfocite T în focar si raspuns imun mediat celular intens.
Indepartarea antigenului este semnalul pentru terminarea reactiilor
mediate de mecanismele inflamatorii celulare si pentru începerea fazei
de cicatrizare.
Procesele fiziologice care au loc la nivelul aparatului reproducator
feminin – ovulatia, luteoliza, modificarile ciclice ale mucoasei uterine si
implantatia ovulului fecundat, se aseamana în multe privinte cu reactia
inflamatorie clasica.
Fumatul este o sursa importanta de radicali liberi, care pot duce la
activarea plachetelor si a neutrofilelor in vivo, cu amplificarea ratei
generarii radicalilor liberi.
 Capitolul 8

REACTII IMUNITARE IN VIVO

De cele mai multe ori, în special în procesele infectioase, reactiile

imunitare au o finalitate benefica, având un rol determinant în eliminarea
agentilor patogeni. Uneori, dupa contactul cu antigenele (în special
moleculare), activarea functiei imunitare are rol prejudiciant, defavorabil
asupra organismului, deoarece raspunsul imun se instituie drept cauza
si mecanism pentru producerea diferitelor maladii (alergii, boli
autoimune).
Reactiile Ag-Ac in vivo, cu consecinte defavorabile pentru
organism, fac obiectul de studiu al unui domeniu bine conturat, denumit
Imunopatologie.
Activarea neadecvata a functiei imunitare determina doua
categorii de manifestari clinice:
a) starile de hipersensibilitate
b) maladiile autoimune
Diminuarea activitatii sistemului imunitar, genereaza o categorie
speciala de manifestari clinice, cunoscute sub denumirea generica de
imunodeficiente. Ele pot fi înascute (primare) sau dobândite
(secundare).
Imunopatologia studiaza reactivitatea functiei imunitare în starile
neoplazice, reactivitatea consecutiva transplantului de tesuturi si organe,
în maladiile infectioase virale, bacteriene, fungice si în maladiile
parazitare.

1. Starile (reactiile)
de hipersensibilitate

Starile de hipersensibilitate sunt reactii tertiare, consecutive

reactiilor Ag-Ac in vivo. Ele sunt o consecinta a faptului ca procesul de
imunizare dupa contactul primar cu antigenul si generarea efectorilor
imunitari (anticorpi si limfocite efectoare) nu confera totdeauna o stare
favorabila, de rezistenta a organismului. Contactul primar cu antigenul
creeaza, uneori, o stare de sensibilizare fata de antigenul respectiv.
Sensibilizarea este o stare fiziologica daunatoare organismului si se
manifesta, în special dupa contactul organismului cu antigene proteice
(din ou, din ser), cu antigenele din polen si mai rar dupa contactul cu
antigenele corpusculare (hematii de berbec). La contactul secundar cu
antigenul sensibilizant, organismul raspunde prin starile patologice de
hipersensibilitate.
Starile de hipersensibilitate sunt consecinta unui raspuns de
intensitate prea mare sau a unui raspuns imun neadecvat, care sta la
originea leziunilor tisulare. Echivalentul termenului de hipersensibilitate,
folosit în mod curent, este cel de alergie (allos, ergon = alta energie).
Termenul de alergie a fost introdus de von Pirquet (1906) si
semnifica o reactie imunitara care se exprima cu energie diferita de cea
normala, dupa expunerea secundara la un antigen. Ambele denumiri se
refera la o reactivitate imunitara de intensitate anormal crescuta, fata de
un antigen. In sens stiintific, notiunea de alergie include toate
manifestarile care decurg din reactivitatea imunitara, cu o alta energie
decât cea fiziologica: reactiile hiperergice, hipoergice si anergice .
În mod curent, alergia se defineste ca o stare de hipersensibilitate,
ce rezulta din expunerea la un alergen si se distinge prin supraproductia
componentelor imunitare.

Clasificarea starilor de hipersensibilitate

Starile de hipersensibilitate au fost clasificate în raport cu
promptitudinea cu care se manifesta:
- reactiile de hipersensibilitate imediata au o dinamica rapida. Se
declanseaza în câteva secunde sau minute de la contactul secundar cu
alergenul si diminua rapid, în câteva ore, fara semne vizibile, cu
exceptia celor foarte grave. Tesutul suport al reactiei este diferit de la o
specie la alta. Aproape totdeauna va rezulta distrugerea celulei tinta.
Reactiile imediate se desfasoara în tesuturi vascularizate si, de obicei,
se manifesta local, dar pot produce si efecte sistemice.
Hipersensibilitatea imediata este cea mai raspândita dezordine
imunitara la om. Este cea mai frecventa maladie cronica, ce afecteaza
circa 25% din populatie în tarile dezvoltate, cu severitate variabila, de la
o simpla iritare, pâna la periclitarea vietii;
- reactiile de hipersensibilitate subacuta sunt acelea care încep sa
se manifeste dupa 1-3 ore de la contactul secundar cu antigenul si
înceteaza dupa 10-15 ore. Sunt mediate de IgG sau IgM;
- reactiile de hipersensibilitate întârziata se evidentiaza la 1-2 zile
dupa contactul secundar cu alergenul. Persista un interval de câteva
zile, pâna la câteva saptamâni. Aceste reactii sunt mediate de
limfocitele T si de macrofage. Nu sunt dependente de factori humorali
circulanti si de aceea se pot produce si într-un tesut nevascularizat.
Singura conditie este ca tesutul sa fie situat în apropiere de sistemul
vascular, pentru ca limfocitele si macrofagele sa poata migra spre locul
unde a fost injectat antigenul.
Reactiile de hipersensibilitate imediata si întârziata se deosebesc
prin urmatoarele trasaturi:
- mecanismul inducerii (humoral sau celular)
- dinamica desfasurarii în timp
- particularitatile manifestarilor patologice
- posibilitatea combaterii.
Gell si Coombs au definit 4 tipuri de reactii de hipersensibilitate:
- reactii de tip I: reactiile de anafilaxie (anafilaxia generalizata,
reactiile de anafilaxie locala, denumite si stari atopice * : astmul bronsic
alergic, febra de fân, urticaria, reactia Arthus, maladia serului).
- reactii de tip II: reactii de citotoxicitate mediate de anticorpi
- reactii de tip III: reactiile de hipersensibilitate induse de
complexele imune
- reactii de tip IV: reactiile de hipersensibilitate întârziata, mediate
de limfocitele T(reactia la tuberculina, brucelina, lepromina etc;
dermatitele de contact, reactia de respingere a grefei).
Reactiile de tip I, II si III sunt mediate de anticorpi, iar cele de tip
IV sunt mediate de celule.
Dovezi pentru natura imunitara a reactiilor de hipersensibiltate:
- reactiile de hipersensibilitate necesita stimularea prealabila
(sensibilizarea) organismului uman sau animal cu antigenul inductor
(alergenul);
- între momentul contactului cu doza sensibilizanta si momentul
administrarii dozei declansatoare este necesara o perioada de timp
(5-10 zile), pentru sinteza efectorilor reactiei (anticorpi) sau pentru
expansiunea clonelor de limfocite. Dupa acest interval, organismul
devine sensibil la declansarea starii de hipersensibilitate, numai la
contactul cu acelasi alergen care a creat starea de sensibilizare sau cu
un antigen înrudit, care da reactie serologica încrucisata cu alergenul
inductor. Intre antigenul sensibilizant, cel declansator si starea de
hipersensibilitate este o relatie specifica;
- organismele sensibilizate prezinta un raspuns imun de tip
humoral sau celular. Starea de hipersensibilitate este mediata de
efectorii raspunsului imun;
- reactiile de hipersensibilitate imediata se transfera prin ser de la
un organism hipersensibil la unul sanatos. Pentru ca reactia de
hipersensibilitate sa se manifeste, serul trebuie sa se injecteze într-un
tesut vascularizat. Reactiile de hipersensibilitate întârziata se transfera
prin intermediul limfocitelor viabile.

Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip I

Reactiile de hipersensibilitate de tip I, denumite si reactii

anafilactice au cea mai mare frecventa si se manifesta foarte diferit, atât
în ceea ce priveste intensitatea, cât si a organului tinta al reactivitatii.
Fig. 115. Reprezentare schematica a particularitatilor de evolutie a celor patru tipuri de
reactii de hipersensibilitate.
 Declansatorii
Antigenele care induc manifestarile reactiilor anafilactice se
numesc alergene. Ele se gasesc în polenul unor plante, în praful de
casa, în veninul insectelor sau în produse alimentare. Alergenele sunt
un set de antigene, stimulatoare ale sintezei de IgE. Natura lor chimica
este foarte heterogena. Un studiu german recent, releva ca organismul
uman vine în contact cu circa 14000 de substante chimice: unele sunt
substante alimentare, altele sunt ingerate odata cu alimentele, fiind
adaugate în procesul industrial al prelucrarii. O categorie larga o
formeaza substantele poluante. Din punct de vedere chimic, alergenele
sunt glicoproteine si polizaharide de origine vegetala sau animala sau
molecule mici, cu rol de haptene.
Haptenele sunt molecule organice sau anorganice, cu greutate
mica, insuficienta pentru a fi antigene, dar devin alergene dupa cuplarea
lor cu macromoleculele tisulare. De cele mai multe ori, haptenele
alergice sunt substante de uz farmaceutic, de 500-1000 D. Dupa
legarea covalenta ireversibila cu proteinele serice, rezulta un conjugat
haptena-proteina, cu specificitate antigenica modificata si adeseori
alergic. Toate medicamentele în stare nativa, dar si derivatii lor de
degradare partiala pot sa se comporte ca haptene si sa devina
alergene.
Intensitatea reactiilor de hipersensibilitate este dependenta de
calea de patrundere în organism, de doza, de frecventa expunerii si de
caracteristicile moleculare ale alergenului. Cel mai adesea, alergenele
se clasifica în functie de calea de patrundere în organism. In raport cu
calea de patrundere a alergenelor, se disting:
- alergene inhalate
- alergene ingerate
- alergene inoculate
Alergenele inhalate sunt glicoproteine din polen, din fungi, din
praful animalelor de casa. Greutatea moleculara nu depaseste 50 kD,
deoarece moleculele mai mari nu strabat membranele mucoase ale
tractului respirator. Un alergen inhalat poate determina simptome
respiratorii: rinita, astm. Crizele se produc numai în prezenta
alergenului. Unele alergene sunt sezoniere (polen), altele sunt perene
(praful de casa).
Polenul este, din punct de vedere cantitativ, cea mai importanta
sursa de alergene. Plantele din familiile Gramineae, Compozitae,
Betulaceae, Fagaceae produc polen alergic. Toate polenurile alergice
provin de la plante polenizate de vânt (anemofile). Ele produc cantitati
mult mai mari de polen decât plantele entomofile si în perioada înfloririi îl
elibereaza în atmosfera. Alergenele din polen sunt glicoproteine înrudite
chimic si dau reactii încrucisate. Serul imun de iepure, fata de un
alergen din polen precipita o diversitate de alergene polenice.
Sporii fungilor se gasesc în aer, în cantitate de circa 5 ori mai
mare decât granulele de polen, dar produc mai putine stari alergice. In
regiunile temperate, numarul sporilor fungici este maxim în timpul verii si
scade în sezonul rece. Alergiile sunt produse de sporii a peste 80 de
genuri de fungi: Alternaria, Penicillium, Aspergillus. Singura substanta
alergica de origine fungica, izolata în stare pura, este penicilina.
Cantitatile de alergene care patrund pe cale respiratorie, sunt
foarte mici: sub 1 mg/an.
Reactiile alergice la alergenele fungice apar la 30 de minute de la
expunere, iar cele toxice, la 6-8 ore dupa ingestie. Reactiile toxice nu au
substrat imunologic. Micotoxinele au greutate moleculara mica (sub 1
kD) si pot fi eliminate din extractele de alergene fungice, prin dializa.
Cele mai multe particule inhalate (mai mari de 10 mm), ca de
exemplu, polenul si sporii mari sunt depozitate în nazofaringe si sunt
asociate cu manifestari locale, nazale si/sau oculare, denumite generic
“febra de fân”. Particulele mai mici de 10 mm (dar în special cele mai
mici de 5 mm) sunt antrenate cu curentul de aer inspirat, în caile
inferioare, unde reactiile alergice tind sa se manifeste sub forma de
astm. Sporii fungici difera ca dimensiuni si determina reactii alergice ale
tractului respirator superior si inferior.
Alergenele ingerate se gasesc în compozitia unor alimente: în ou,
ciocolata, capsuni, cirese, uleiul de ficat de peste, în semintele de
Glycine max (soia), în faina unor cereale (grâu, orz), în semintele de
Arachys hypogea (alun de pamânt) etc. La copii, laptele de vaca si soia
sunt cauzele majore ale reactiilor alergice, urmate de cereale, oua si
peste. Vârsta manifestarilor este variabila: dupa primele zile de
viata(fata de laptele de vaca), pâna la doi ani. La 90% din cazuri,
intoleranta dispare dupa trei ani. Cele mai comune manifestari sunt
voma, diareea, colicile abdominale, ce apar într-un interval variabil, de la
câteva minute, pâna la 1-2 ore dupa ingestie. Alergia la laptele de vaca
si la peste este mai frecventa la populatiile care consuma cantitati mari
ale acestor produse.
Alergenele alimentare traverseaza lumenul intestinal, la nivelul
mucoaselor digestive. Bariera mucoasei gastrointestinale este expusa la
un grup heterogen de antigene. Experientele cu molecule marcate cu
peroxidaza de hrean sau cu feritina, au evidentiat ca unele antigene
intacte si fragmente de antigene particulate din tubul digestiv,
dobândesc accesul la tesuturile limfoide ale gazdei, în special la
persoanele cu deficit al sintezei de IgA. Antigenele ce ajung în contact
cu structurile limfoide ale mucoaselor, stimuleaza raspunsul imun al
gazdei.
Penetrarea antigenelor la nivelul tractului digestiv se face pe doua
cai:
- prin endocitoza de catre celulele intestinale absorbante, la polul
luminal. Se formeaza fagosomi, în interiorul carora se produce digestia
materialului endocitat, dar cantitati mici ramân nedigerate si sunt
exocitate în spatiul extracelular, la polul bazal. Starile de hipo- sau
aclorhidrie favorizeaza tranzitul proteinelor prin mucoasa intestinala.
- patrunderea antigenelor alimentare la nivelul celulelor epiteliale
M, ce acopera placile Peyer, foarte numeroase în regiunea distala a
intestinului subtire. Aceste celule functioneaza ca adevarate “sonde de
antigen”, adica au capacitatea de a îngloba antigenele derivate în
special din microorganisme si într-o masura mai mica, antigene de
origine alimentara.
Celulele M reprezinta un sistem de avertizare timpurie pentru
sistemul imunitar al organismului. Ele sunt acoperite de un strat subtire
de mucus, au microvili scurti, dar au capacitatea de a endocita antigene
luminale, prin mecanismul pinocitozei. Celulele M sunt diferentiate,
contin lizosomi si nu degradeaza antigenele pe care le pinociteaza, dar
le transfera macrofagelor din foliculii subiacenti.
Desi au evoluat ca o modalitate strategica protectoare fata de
antigenele luminale, totusi celulele M reprezinta poarta de intrare pentru
microorganismele patogene, care la acest nivel îsi dobândesc accesul la
tesuturile subiacente mucoasei.
Studiile electrono-optice cu molecule marcate cu peroxidaza de
hrean, au aratat ca acestea sunt transportate din lumenul intestinal si
ajung în spatiul subiacent celulelor M, unde se gasesc limfocite si
macrofage. Se stimuleaza astfel raspunsul imun local. Structurile
limfoide asociate mucoaselor constituie prima bariera de protectie fata
de antigenele tractului digestiv. Uneori, cantitatile relativ mari de
antigene de origine bacteriana si alimentara, nu sunt anihilate local, de
structurile limfoide ale mucoaselor si trec în mediul intern, ajungând la
cea de a II-a bariera majora de protectie fata de antigene, care este
ficatul. Circa 30% din numarul total de celule ale ficatului au capacitatea
de a fagocita si epureaza sângele adus de vena porta din teritoriul
digestiv.
Antigenele inoculate sunt proteine din veninul de insecte, în
special Hymenoptere (albina, viespe), care contine 7-10 antigene.
Alergenele din venin sunt diferite forme ale fosfolipazei A. Veninul de
albina contine fosfataza acida, hialuronidaza, dopamina si norepinefrina
si un peptid care produce degranularea mastocitelor.
 Serurile imune obtinute pe diferite specii de animale
(heteroantiseruri), dupa injectare la om, adeseori activeaza raspunsul
imun al organismului receptor. Multi diabetici tratati cu insulina de
origine animala sau cu insulina sintetizata în celule reprogramate prin
metodele ingineriei genice, sintetizeaza anticorpi anti-insulina.
Agentii farmacologici, administrati în scop terapeutic sau
diagnostic, pot cauza o varietate de dezordini imunitare, deoarece
actioneaza ca haptene care se cupleaza cu diferite proteine tisulare,
conferindu-le imunogenitate. Legarea covalenta a unui medicament ori a
unui metabolit reactiv derivat prin metabolizarea lui, de o
macromolecula, creeaza un conjugat haptena-macromolecula ,
inductoare a raspunsului imun specific. Legarea covalenta a celor doua
molecule se numeste haptenare.
Se descriu doua tipuri de haptenare:
- haptenarea directa a celulelor (a moleculelor membranare) si a
moleculelor extracelulare, sub actiunea compusilor chimici cu
reactivitate nativa (intrinseca). De exemplu, penicilinele de semisinteza
(benzil-penicilina, cefalosporinele), dar si alte medicamente se cupleaza
cu diferite proteine serice, formând conjugate cu functie de alergene.
Circa 10% din moleculele de penicilina injectata, se leaga covalent prin
gruparea –NH 2, de proteine plasmatice sau membranare. Celula poate
lega mii de haptene b-lactamice, în câteva minute dupa tratament.
- haptenarea indirecta a moleculelor membranare sau libere, cu
derivatii rezultati din catabolizarea partiala a unor molecule, care în stare
nativa sunt putin reactive sau areactive.
Metabolizarea are loc în hepatocite, cheratinocite (si în alte celule)
si poate crea intermediari reactivi ce formeaza legaturi covalente cu
molecule carrier.
Uneori, catabolismul medicamentelor este concomitent cu sinteza
proteica. Se produce haptenarea moleculelor în cursul sintezei
(haptenare interna) si pot fi expuse ca antigene pe suprafata celulei.

a = inel b-lactamic
b = inel tiazolidinic
Dupa fisiunea inelului b-lactamic rezulta gruparea peniciloil, principalul inductor
al reactiilor anafilactice la om.

Metabolitii reactivi pot fi secretati în spatiul extracelular si se leaga

cu proteine extracelulare.
Unii indivizi sunt predispusi la reactiile alergice fata de diverse
medicamente, în special antiinfectioase. Daca un individ manifesta
fenomene alergice fata de un compus antimicrobian, riscul alergiei fata
de o alta clasa de compusi farmacologici creste de 9 ori. Circa 10%
dintre adulti sunt alergici fata de o clasa de compusi si intra în categoria
celor cu risc crescut fata de alti compusi farmacologici.
Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip 1, induse de
medicamente, se manifesta variat: anafilaxie, urticarie, angioedem.
Unele substante pot produce mai mult de un tip de reactie, la un
organism sensibil. De exemplu, penicilina poate cauza o reactie
anafilactica de tip I, o anemie hemolitica datorata reactiei citotoxice de
tip II, dezordini functionale de tip III cu complexe imune sau o reactie de
hipersensibilitate întârziata.
Reactiile de hipersensibilitate apar, de cele mai multe ori, în
tesuturile bogate în mastocite: tegument, mucoase, mucoasa linguala,
plamân, tractul gastrointestinal.
Daca reactia de hipersensibilitate imediata este localizata în
mucoasa nazala si în conjunctiva oculara, simptomele includ rinoree,
lacrimare, stranut, congestie nazala, cresterea numarului eozinofilelor în
sânge. Titrul IgE seric poate sa creasca sau sa ramâna scazut.
Daca reactia de hipersensibilitate imediata este localizata în
bronhii, manifestarea clinica este astmul alergic, caracterizat prin
scurtarea si îngreunarea respiratiei.
Mediatorii reactiei de hipersensibilitate imediata de tip I
Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip 1 se datoreaza
sintezei unor izotipuri de anticorpi cu proprietati particulare.
Din punct de vedere functional, anticorpii sunt conventionali si
citofili.
Anticorpii conventionali (Ig A, IgG, IgM) din ser se detecteaza in
vitro, prin reactia de aglutinare, precipitare sau de fixare a
complementului. In vivo, anticorpii conventionali se combina cu
antigenul si îl neutralizeaza. Reactiile de hipersensibilitate de tip 1 se
datoreaza sintezei anticorpilor citofili, cu proprietati functionale
particulare.
Anticorpii citofili au proprietatea de a se fixa pe suprafata unor
celule care au receptori pentru regiunea Fc si în primul rând pe
mastocite, dar si pe bazofile, eozinofile, macrofage. Nu produc reactii
secundare de aglutinare, precipitare sau de fixare a complementului.
Anticorpii citofili declansatori ai reactiilor de hipersensibilitate
imediata se numesc reagine, deoarece produc modificari ale reactivitatii
tisulare: maresc permeabilitatea vasculara prin intermediul histaminei,
eliberata din mastocite. La om, reaginele majore sunt IgE si IgG 4. IgE
este termolabil (se inactiveaza la 56 o, timp de 30 de minute), iar IgG 4
este termostabil. Ambele izotipuri se sintetizeaza dupa imunizari
naturale. IgE nu traverseaza bariera placentara. Timpul de înjumatatire
este de doua zile.
Sinteza lor se face dupa mecanismul clasic: dupa ce alergenul
vine în contact cu mucoasele (respiratorie sau digestiva), penetreaza
pelicula de mucus si celulele epiteliale, este fagocitat de macrofage,
prelucrat si prezentat în asociatie cu moleculele CMH II, limfocitelor Th.
Limfocitele Th sintetizeaza IL-2 care produce expansiunea clonala a
limfocitelor B. Sub actiunea stimulatoare a IL-2, limfocitele B se
transforma în plasmocite ce sintetizeaza IgE.
La persoanele normale, sinteza IgE este supresata de limfocitele
Ts, iar concentratia de IgE seric variaza între 17-450 ng/ml, adica
0,002% din totalul cantitatii de imunoglobuline serice. La indivizii atopici
(cu predispozitie genetica pentru manifestarea reactiilor alergice), dupa
contactul cu o doza mica de alergen, aproape totdeauna se sintetizeaza
IgE, iar titrul seric creste de 1000 de ori. Nivelul seric crescut al IgE este
o modalitate de diagnostic al starilor alergice, dar nivelul normal al IgE
nu exclude starea alergica.
IgE se sintetizeaza local, în structurile limfoide, la poarta de intrare
a antigenului, în plasmocitele din corionul mucoasei. Excesul de IgE
trece în circulatie si se leaga pe receptorii pentru Fc g de mare afinitate
ai bazofilelor, neutrofilelor, ai celulelor endoteliului vascular, ai celulelor
epiteliale alveolare pulmonare. Sângele transporta IgE la masocitele
tisulare din tot organismul. IgE fixat pe celule reprezinta o proportie
importanta din IgE total.
Desi IgE liber (din ser) are timpul de înjumatatire de doua zile, IgE
fixat pe suprafata celulelor este foarte stabil. Mastocitele ramân
sensibilizate luni de zile, datorita afinitatii foarte înalte a receptorilor lor
pentru Fc al IgE. În stare legata, IgE este protejat de atacul proteazelor.
Celulele mediatoare ale reactiilor de hipersensibilitate imediata
sunt în primul rând mastocitele si bazofilele.
Bazofilele sunt celule circulante, dar pot patrunde în focarul
inflamator. Mastocitele sunt celule mononucleate si au doua localizari
principale:
- în tesutul conjunctiv, în special în jurul vaselor sanguine din ficat,
rinichi, splina;
- în mucoasele digestive si cea respiratorie.
În creierul uman sunt doua surse de histamina: mastocitele si
neuronii histamiergici. Mastocitele se gasesc în zonele cele mai
vascularizate (eminenta mediana, glanda pineala, meninge) si
controleaza circulatia sângelui si permeabilitatea vaselor SNC. Neuronii
histaminergici sunt limitati exclusiv la nivelul nucleului tuberomamilar din
hipotalamusul posterior. Colateralele axonale se proiecteaza în toate
zonele cortexului. Astfel, sistemul histaminergic central controleaza
activitatea întregului creier.
Localizarea strategica a mastocitelor se coreleaza cu alterarile
patologice care se produc la nivel vascular gastrointestinal, bronsic,
cutanat, cerebral, ocular.
În citoplasma bazofilelor si mastocitelor, la microscopul electronic
se observa granule electrono-dense, ce reprezinta pâna la 40% din
volumul celular. Ele contin mediatori preformati, cei mai importanti fiind
aminele biogene (histamina si serotonina).
Mastocitele contin histamina (amina tisulara), detectata initial în
tegument. In vivo, histamina se sintetizeaza prin decarboxilarea
histidinei, reactie catalizata de histidin-decarboxilaza (o enzima
citoplasmatica) si este depozitata în granule. O celula umana contine
2-3 pg de histamina.
Histamina este larg distribuita în tesuturile organismului uman. La
om, neuronii histaminergici ai SNC reprezinta o sursa nemastocitara de
histamina. Histamina actioneaza asupra unei varietati largi de tipuri
celulare: celule musculare netede, neuroni, celule endocrine, exocrine,
celule sanguine, celulele sistemului imunitar. Efectele variate se produc
prin receptori distincti: H 1, H2, H3.
Serotonina (5-hidroxi-triptamina) se formeaza prin decarboxilarea
moleculei de triptofan hidroxilat. Mastocitele umane nu contin
serotonina. Serotonina s-a izolat initial din ser (tonina din ser), deoarece
are efect vasoconstrictor. Produce edem si are rol important în reactiile
anafilactice.

Histidina Histamina Serotonina

(5-hidroxi-triptamina)

Mecanismul celular si molecular al reactiilor de hipersensibilitate

imediata de tip I
Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip 1 se desfasoara în
mai multe stadii.
Faza I a este legarea anticorpilor citofili (IgE, care s-a sintetizat
dupa contactul primar cu antigenul), de receptorii pentru Fc e ai
mastocitelor locale. Alti factori activatori ai mastocitelor sunt:
- alergenul specific sau unul înrudit cu cel inductor al sintezei IgE;
- diferite lectine
- anticorpi anti-IgE, anticorpi anti-idiotipici, anticorpi anti-receptor
Fc e;
Fig. 116. Activarea masto-citelor este mediata de legarea încrucisata a recep-torului Fc
e. Aceasta poate fi realizata de legarea antigenului de IgE fixat pe receptorii pentru Fc e,
de anticorpii bivalenti care recunosc determinantii izo-tipici ai regiunii Fc a IgE, de
anticorpii anti-idiotipici ai regiunii Fab ai IgE, de anticorpii anti-receptor care se fixeaza
direct pe recep-torul pentru Fc e, de dimerii bivalenti de IgE obtinuti cu agenti chimici de
polime-rizare sau de lectinele care se leaga de resturile glu-cidice ale IgE. Antigenele si
anticorpii monovalenti nu activeaza mastocitele, deoa-rece nu realizeaza legarea
încrucisata a receptorilor
(dupa Roitt, 1993).

- neuropeptide endogene, fapt care explica alergia determinata de

stimularea sistemului nervos
- anafilatoxinele C3a si C5a
- peptidele bacteriene ce contin formil-metionina
- agenti fizici (de exemplu, temperatura scazuta)
- diferite medicamente.
În faza a II-a se produce activarea mastocitelor si degranularea
lor.
Alergenul declansator trebuie sa fie multivalent pentru a lega
încrucisat doua molecule de IgE fixate pe celula efectoare. Dupa
legarea încrucisata a receptorilor pentru Fc e, membrana granulelor
fuzioneaza cu membrana citoplasmatica si elibereaza continutul.
Fig. 117. Alti stimuli activatori ai mastocitelor. Anafilatoxinele C3a, C5a sau substantele
medica-mentoase (ionoforii de Ca 2+, codeina, morfina, ACTH sintetic) activeaza
mastocitele pe o cale directa. Toate aceste substante induc patrun-derea Ca 2+ în
mastocit, declansatoare a fenome-nelor biochimice care duc la degranularea si elibe-
rarea mediatorilor.

Eliberarea mediatorilor preformati

- histamina
- triptaza - activeaza C 3
- Heparina

Moleculele de IgE pot fi legate încrucisat de lectine (PHA, Con A),

prin asocierea lor cu resturile glucidice ale regiunii Fc. Astfel se explica
urticaria produsa de capsuni si cirese, care contin cantitati mari de
lectine.
Stimulul activator al mastocitelor este transmis prin receptorii
pentru IgE. Activarea se datoreaza legarii încrucisate a doua situsuri
Fab, printr-o molecula de alergen. Mastocitele au si receptori pentru Fc
g, care leaga IgG cu afinitate mult mai mica. Degranularea mastocitelor
este precedata de influxul masiv de Ca 2+. Granulele pline cu mediatori
preformati, migreaza la periferia celulei, fuzioneaza cu membrana
externa si elibereaza continutul: histamina, proteaze neutre(triptaza,
chimaza, carboxipeptidaza), proteoglicani (heparina, condroitin-sulfatul).

Fig. 118. Inducerea si mecanismele efectoare ale hipersensibilitatii de tip I. Prelucrarea

antigenului se face la nivelul mucoaselor. Reexpunerea la alergen declanseaza
degranularea mastocitelor si producerea mediatorilor ce determina simptome alergice
(dupa Mirakian, 1998).

Triptaza (prezenta în mastocite, dar absenta în bazofile) produce

constrictia muschilor netezi ai bronhiilor, iar chimaza stimuleaza secretia
mucoasei bronsice.
Proteoglicanii din granulele mastocitelor au rol în împachetarea
mediatorilor preformati în granule.
Heparina este proteoglicanul predominant în mastocitele
pulmonare umane. Mastocitul este singura sursa endogena de heparina
la om si la rozatoare. Heparina are efect anticoagulant.
Mastocitele contin SOD si peroxidaza.
Degranularea activeaza o lipaza care mobilizeaza acidul
arachidonic din membrana mastocitului. Prin metabolizarea acestuia se
sintetizeaza mediatori noi ai reactiei de hipersensibilitate imediata.
Astfel, din acidul arachidonic, pe calea lipooxigenazei se sintetizeaza
leucotriene, iar pe calea ciclooxigenazei se formeaza prostaglandine si
tromboxan.
Efectele mediatorilor mastocitari
Manifestarile reactiilor alergice, inclusiv alergia respiratorie, pot sa
se produca în doua faze:
– faza timpurie, care se desfasoara în câteva minute, datorita
eliberarii mediatorilor preformati;
– faza tardiva se produce la 3-4 ore dupa expunerea la alergen,
datorita infiltratului celular, ca raspuns la mediatorii fazei timpurii.
În prima etapa, actiunea histaminei consta în contractia muschilor
netezi ai tractului respirator si digestiv. Histamina produce constrictia
celulelor endoteliale si creste permeabilitatea vaselor mici. Acelasi efect
îl are serotonina. Prin constrictia celulelor endoteliale si cresterea
permeabilitatii capilare, se produce edemul tisular.
În etapa a II-a, histamina produce dilatarea vaselor periferice si
rezultatul este scaderea brutala a tensiunii arteriale. }ocul hipotensiv
este una din manifestarile dramatice ale anafilaxiei generalizate.
Alti mediatori ai fazei a II-a sunt chininele. Ele se formeaza din
chininogenul plasmatic si sunt polipeptide mici:
– metionil-chinina (Met-Lys-Arg-(Pro) 2-Gly-Phe-Ser-Pro-Phe-Arg)
– bradichinina(Arg-(Pro) 2-Gly-Phe-Ser-Pro-Phe-Arg)
– calidina (lisil-bradichinina):
Lys-Arg-(Pro) 2-Gly-Phe-Ser-Pro-Phe-Arg.
Chininogenul este alcatuit din 11 aminoacizi si (acid sialic)n, la una
sau la ambele extremitati. Este o a-globulina (2 mg/ml ser).
Chininele au efect vasodilatator si maresc permeabilitatea
capilara, producând edem.
În faza a III-a se sintetizeaza alti mediatori, care întretin în timp
diferitele efecte initiate de mediatorii eliberati din mastocite, prin efectul
chimiotactic fata de celulele sanguine:
ECF (eozinofil-chemotactic factor) determina afluxul de eozinofile
NCF (neutrofil-chemotactic factor)
PAF (factorul activator al plachetelor).
Leucotrienele (LC 4, LD4, LB4, LE4) determina contractia de
durata a muschilor netezi, edem al mucoaselor si stimularea secretiei
lor.

Exemple de reactii de hipersensibilitate de tip I

Prima reactie de hipersensibilitate imediata a fost descrisa de
Prausnitz si Kustner.
 Reactiile de hipersensibilitate imediata pot sa se produca la orice
organism al unei specii si se numesc reactii anafilactice sau se
manifesta numai la anumiti indivizi predispusi genetic si se numesc
atopii (stari atopice).
Reactiile anafilactice (ana = opus; phylaxis = protectie) se
caracterizeaza printr-o dinamica exploziva a manifestarilor, în decurs de
3-4 minute. Clinic, termenul de anafilaxie semnifica sindromul care
rezulta din eliberarea unor mediatori preformati si generati de novo în
mastocite, care determina o stare opusa celei de protectie. Manifestarile
clinice ale reactiilor de hipersensibilitate sunt dependente de calea de
patrundere a alergenului si de cantitatea de histamina eliberata.
Reactiile cutanate medii, cu eritem, urticarie, prurit, dureri de cap, sunt
asociate cu un nivel scazut al histaminei plasmatice (sub 1 ng/ml).
Daca alergenul este injectat intravenos, raspunsul este sistemic,
adica are loc o anafilaxie generalizata, care poate duce la soc vascular
hipotensiv si asfixie secundara prin constrictie bronsica si laringiana.
Daca sfârsitul nu este letal, recuperarea functionala se poate face într-o
ora. }ocul vascular se datoreaza iesirii plasmei în spatiul extravascular,
rezultând scaderea volumului sanguin. Scaderea debitului cardiac duce
la hipoxie si acidifierea mediului intern, antrenând si insuficienta
respiratorie.
Daca alergenul este injectat în piele, reactia este limitata la locul
injectiei si se numeste anafilaxie cutanata, însotita de eritem (urticarie),
angioedem, edem laringian, bronhoconstrictie, hipotensiune, aritmie
cardiaca.
Anafilaxia generalizata (sistemica) este forma cea mai grava a
hipersensibilitatii imediate. Mult timp s-a considerat ca anafilaxia
generalizata este o manifestare patologica, indusa numai în conditii
experimentale la animalele de laborator. In realitate, atât la om cât si la
animale se produc ambele tipuri de reactii anafilactice, atât generalizate,
cât si locale.
Prima reactie de anafilaxie generalizata a fost descrisa la câine. În
1902, Richét si Portier studiau biologia meduzelor si toxicitatea
extractelor apoase si glicerinate din celenterate, asupra mamiferelor.
Administrate în doze mari, extractele produc moartea imediata a
câinelui, datorita socului toxic, dar dozele mici sunt suportate. O injectie
secundara la câteva saptamâni mai târziu, produce o reactie anafilactica
generalizata, cu paralizia muschilor respiratori si socul fatal. Instalarea
starii de soc este accelerata de injectarea intravenoasa a dozei
secundare. La autopsie se observa edemul mucoasei intestinale, a
tesutului pulmonar, congestia ficatului.
La cobai, anafilaxia se induce prin injectarea intravenoasa a unei
doze mici (1mg) de albumina serica bovina. La 8 zile dupa injectarea
dozei sensibilizante, animalul devine sensibil la socul anafilactic si are
sensibilitate maxima la 21 de zile. Doza declansatoare a socului este
mai mare. Raspunsul anafilactic este prompt si manifestarile încep în
primele zeci de secunde: piloerectie dorsala, agitatie motorie, stranut,
tuse zgomotoasa, cianozarea mucoaselor, pierderea reflexelor de
mictiune si defecatie, blocaj respirator, convulsie, moarte. Tabloul
acestor modificari patologice se succede în câteva minute. Muschii
netezi bronsici ai cobaiului sunt foarte sensibili la histamina si
bronhoconstrictia fatala este caracteristica anafilaxiei la aceasta specie.
Reactiile anafilactice generalizate la om se manifesta în primul
rând fata de alimente si se exteriorizeaza prin urticarie generalizata.
Urticaria afecteaza 15-23% din populatie Suportul manifestarilor
patologice care însotesc aceste reactii, este tegumentul.
Anafilaxia generalizata la om, este declansata si de alti factori:
penicilina, aloseruri, heteroseruri, veninul insectelor (albina, viespe) si se
manifesta prin urticarie generalizata, spasmul muschilor bronsici, edem
laringian, dispnee severa, cianoza, soc hipotensiv. Intensitatea
manifestarilor este dependenta de gradul de sensibilitate. Sensibilitatea
alergica a pacientilor variaza în limita a circa 1/1000.
Raspunsul sistemic cu reactii tegumentare generalizate, tulburari
gastrointestinale, tahicardie, aritmie cardiaca, hipotensiune medie, este
asociat cu cresterea concentratiei plasmatice a histaminei peste nivelul
de baza. Reactia ampla care pericliteaza viata, cu hipotensiune severa,
fibrilatie ventriculara, spasmul muschilor bronsici, stop cardiac si
respirator, este asociata cu nivelul crescut al histaminei, de 12 ng/ml. La
om, histamina are efect vasodilatator asupra vaselor periferice, cu
scaderea presiunii vasculare.
Hipersensibilitatea imediata la penicilina produce circa 500
decese/an/glob. Reactia este declansata de penicilina nativa sau de
derivatii rezultati din degradarea ei (acidul peniciloic, acidul penicilenic).
Anticorpii anti-penicilina apartin izotipurilor IgE si IgG 4 si se
gasesc chiar în serul persoanelor netratate cu penicilina. Probabil ca
sinteza lor a
fost indusa de penicilina din carne. Originea penicilinei este în masa
miceliana de la fabricile de antibiotice, care se adauga în hrana
animalelor, ca stimulator al cresterii.
Alergenele inhalate produc manifestari locale, la poarta de intrare.
Reactii atopice. Termenul de atopie defineste starile de
hipersensibilitate imediata cu substrat ereditar, limitate la om. Starile
atopice se manifesta la 10-20% din populatie, sub forme variate.
Reactiile atopice au un tablou clinic mai simplu si se produc atunci
când reactia alergenului cu anticorpii specifici are loc pe suprafata unei
mucoase sau în epiteliul tegumentar.
Rinita alergica sau febra de fân este forma cea mai simpla a
atopiei si se manifesta prin secretie abundenta a glandelor epiteliului
nazal, iar astmul bronsic, prin contractia muschilor cailor respiratorii.
Cele doua forme extreme de manifestari alergice sunt determinate de
alergenele inhalate, care se gasesc în polen, în praful de casa(ce
contine alergene de acarieni), în parul animalelor. Foarte raspândite
sunt alergiile la polenul de Ambrozia, o planta care raspândeste o
cantitate mare de polen (100 kg/planta/an). Grauncioarele de polen vin
în contact cu mucoasa nazala si respiratorie, cu conjunctiva oculara si
determina o stare de sensibilizare a aparatului respirator. Reexpunerea
la polen în sezonul urmator, declanseaza reactia alergica, cu
urmatoarele manifestari: eritemul conjunctivei oculare, edemul mucoasei
nazale si secretia apoasa abundenta, stranut.
Intensitatea simptomelor depinde de nivelul cantitativ al expunerii
la polen, dar si de reactivitatea organismului. Exista situatii grave,
inexplicabile, cu crize ample, dupa o expunere minimala.
Daca rinita are caracter sezonier sau este dependenta de
conditiile de mediu, aproape sigur are caracter alergic. Rinita alergica
perena se datoreaza contactului cu praful de casa si de animale.
Mecanismul rinitei alergice este diferit de al altor manifestari
alergice. In primul rând, exista diferente functionale între mastocitele
mucoaselor si ale tesutului conjunctiv. Mastocitele mucoasei
nazale(denumite MC T) contin histamina si triptaza, iar dupa stimularea
alergenica, se degranuleaza, dar concentratia plasmatica a histaminei
nu se modifica. Mediatorii mastocitari produc o hiperemie a mucoasei
nazale, edem si transudarea lichida. Inflamatia nazala se datoreaza
transudarii, în care albumina este un marker mult mai stabil decât
mediatorii din categoria citochinelor.

În al II-lea rând, manifestarile rinitei sunt dependente de

particularitatile unice ale vascularizatiei nazale, conferite de tesutul
venos erectil. Variatiile volumului sanguin din tesutul venos erectil
regleaza rezistenta tractului nazal la coloana de aer. Umplerea cu sânge
a acestui tesut produce congestia mucoasei. Curgerea sângelui este
controlata de fibrele nervoase vegetative. Inervatia simpatica este
vasoconstrictoare si diminua fluxul sanguin, iar tonusul simpatic are
activitate ciclica. De aceea, mucoasa nazala are o perioada de repaus
la fiecare 2-4 ore, iar caile nazale se pot obtura alternativ.
Faza primara a rinitei (stranut, rinoree, obstructie nazala) este
dependenta de histamina din mastocite, de leucotriene si
prostaglandine, iar faza tardiva (obstructie nazala ampla prin
hiperreactivitate si anosmie) este dependenta de bazofile.
Astmul alergic, o varianta complexa a reactiilor atopice, este o
maladie cronica inflamatorie a plamânului, cu o prevalenta crescânda a
morbiditatii si mortalitatii în ultimele doua decenii. Desi s-a considerat ca
este o boala a muschilor netezi ai cailor respiratorii, în ultima decada s-a
acceptat ca astmul este, în primul rând, o boala inflamatorie. Structural,
caile aeriene ale astmaticilor se caracterizeaza prin inflamatie cronica,
cu infiltrarea intensa a mucoasei bronsice, cu limfocite, eozinofile si
mastocite, cu descuamarea epiteliului, hiperplazia celulelor mucoase,
îngrosarea submucoasei. Aceste modificari se asociaza cu manifestarile
clinice, care includ obstructia cailor aeriene si hiperreactivitatea cailor
aeriene.
Astmul bronsic alergic are determinism multifactorial, atopia
(predispozitia genetica de a sintetiza IgE ca raspuns la aeroalergenele
comune) fiind cel mai comun factor predispozant. Dupa expuneri
repetate la doze mici de alergene, indivizii atopici sintetizeaza IgE.
Expunerea secundara la alergene initiaza raspunsul imun humoral.
Evenimentele reactiei alergice, consecutive expunerii la alergen, se
desfasoara în doua faze: faza timpurie, de ordinul minutelor, consta în
raspunsul bronhospastic si faza tardiva, de ordinul orelor, ce consta în
raspunsul inflamator.
Raspunsul rapid se caracterizeaza prin edemul mucoasei,
cresterea tonusului muschilor netezi si îngustarea cailor respiratorii,
asociata cu degranularea mastocitelor. Manifestarile astmatice imediate
sunt dependente de eliberarea histaminei din mastocite. Pacientii cu
astm alergic au o concentratie de IgE de 6 ori mai mare decât astmaticii
nealergici, ceea ce confirma relatia dintre concentratia IgE si starea
patologica.
Unii astmatici alergici dezvolta raspunsul de faza tardiva, la 3-6
ore dupa stimularea cu alergenul, care, în absenta terapiei, poate sa
persiste câteva zile. Raspunsul tardiv, este asociat cu migrarea
eozinofilelor, dar si a neutrofilelor si limfocitelor din sânge, în
parenchimul pulmonar. Limfocitele TCD 4 au rol esential în patogeneza
astmului. In plamânul astmatic, alergenul este înglobat, prelucrat si
prezentat de macrofagul alveolar, de celulele epiteliale ale mucoasei si
de celulele dendritice. Limfocitele Th-2 secreta IL-4, 5, 6, 9, 10, 13,
stimulatoare ale sintezei de IgE.
Alergiile la alimente formeaza o categorie de stari atopice foarte
comune la copii si se manifesta fata de alergene din lapte, oua, ulei de
peste, ciocolata, capsuni, cirese, portocale. Manifestarile reactiilor
alergice la alimente pot fi locale sau generalizate.
Reactiile alergice locale se caracterizeaza prin eruptii urticariene
(pustule eritematoase) la nivelul mucoasei bucale, însotite uneori de
tulburari digestive (colici abdominale, diaree). La vârsta adulta, subiectii
vor manifesta reactii alergice respiratorii.
Nu toate urticariile tegumentare sunt determinate de reactii
alergice. Urticaria neimuna de contact poate fi declansata de agenti
chimici (salicilati, sulfiti, acidul benzoic, acidul sorbic, acidul nicotinic si
esterii sai din alimente, din guma de mestecat, din sampoane, din
parfum, din unguente) sau de agenti fizici (traumatisme, frigul). Acestia
stimuleaza eliberarea factorilor chimici inductori ai urticariei.
Mecanismele ei nu se cunosc, dar efectele se manifesta asupra
endoteliului vascular. Simptomele sunt arsura, usturimea, pruritul,
edemul si eritemul.
Urticaria este acuta sau cronica. Cea cronica se manifesta prin
aparitia zilnica sau aproape zilnica a leziunilor tegumentare, pentru un
interval de cel putin 6 saptamâni, cauzata de stimuli fizici.
În toate cazurile de urticarie, imuna sau neimuna, pe tegument
apar leziuni eritematoase (macule) si edematoase, însotite de prurit.
Urticaria implica dermul superficial.
Leziunea cutanata eruptiva este datorata cresterii permeabilitatii
capilarelor si dilatarii venulelor. Plasma paraseste patul vascular si
determina formarea pustulei tegumentare pruriginoase, înconjurata de o
zona de culoare rosie intensa. Lichidul veziculelor eruptive este infiltrat
cu limfocite si PMNN. Eruptia tegumentara dispare la 24-48 ore, fara
urme în cazul reactiilor acute sau persista mai multe zile la cele cronice.
În manifestarile cu angioedem, edemul se extinde subcutan sau
submucos si leziunile pustulare sunt mai mari si pot sa dureze 72 de
ore. Se manifesta la nivelul buzelor, limbii, pleoapelor, dar poate fi
afectata orice zona corporala.
Pseudoalergii. Simptomele clinice ale alergiilor (urticarie, rinita,
astm, socul anafilactic) apar adeseori din cauze nealergice. Numarul lor
depaseste pe acela al alergiilor. Iata principalele cauze:
- histamina se gaseste în cantitati mari în unele alimente si
activeaza mediatorii specifici ai reactiilor alergice;
- histidina din alimente este precursorul histaminei;
- tiramina de origine alimentara determina dureri de cap pulsatile
si hipertensiune;
- feniletilamina produce migrena;
- benzoatul de origine alimentara si din acidul benzoic produce
astm si rinita;
- bisulfitul de sodiu, bioxidul de sulf si metabisulfitii (conservanti)
produc simptome ale tractului gastrointestinal, distrug vitaminele B,
produc dureri de cap, astm;
- glutamatul monosodic (agent de aromatizare) produce astm;
- colorantii alimentari (în special culoarea galbena) produc astm si
alte reactii alergice;
- aspirina induce astm, urticarie, angioedem (Girard, 1998).

Testarea starilor atopice

Pentru prevenirea accidentelor provocate de reactiile de
hipersensibilitate imediata, în clinica, înainte de administrarea unor
medicamente, se testeaza eventualele manifestari de hipersensibilitate.
O problema esentiala pentru diagnosticul si tratamentul alergiilor,
este gradul înalt de variabilitate biochimica a alergenelor, de la un lot la
altul. Preparatele de alergene sunt foarte heterogene, iar cantitatea de
alergen specific, din cele mai multe extracte comerciale, variaza de la
câteva procente pâna la 50% din proteina totala. Extractele sunt
amestecuri complexe, cu cantitati variabile de alergene majore,
alergene minore si proteine irelevante. Extractele fungice contin
proteine, glucide, enzime proteolitice, enzime glicolitice, în cantitati
variabile. De aceea, efortul major s-a orientat în directia clonarii
alergenelor de importanta clinica majora. Majoritatea alergenelor s-a
clonat si unele sunt disponibile la un nivel moderat sau chiar înalt de
puritate. Disponibilitatea preparatelor antigenice omogene, cu puritate si
activitate biologica definite, va avea un impact major asupra
diagnosticului si probabil, asupra terapiei dezordinilor alergice.
Multe alergene, în special cele de natura proteica, se prezinta
într-o multitudine de izoforme naturale. Ele sunt rezultatul variatiei
alelice a numeroaselor proteine vegetale si fungice, foarte
asemanatoare ca secventa a aminoacizilor, dar au proprietati distincte
de combinare cu anticorpii sau de activare a clonelor de limfocite T
specifice.
Existenta numeroaselor izoforme ale aceleiasi molecule de
alergen, este probabil, asociata cu grade diferite de recunoastere a
epitopilor sai, de catre limfocitelor T si B si, ca o consecinta, cu grade
diferite de sensibilitate. Ca dovada, anticorpii de la diferiti pacienti
alergici, leaga numai unele izoforme ale alergenului.
Preparatele de alergene pentru diagnostic sunt heterogene si
deriva din surse naturale care contin majoritatea sau toate izoformele de
alergen. Inlocuirea acestor alergene cu cele clonate, pentru diagnostic,
va rezolva unele probleme, dar va crea altele. Unii cercetatori apreciaza
ca majoritatea indivizilor raspund la un numar limitat de epitopi ai
oricarui alergen. De aceea se considera ca un numar mic de alergene
(circa 40) ar putea sa fie suficiente pentru a identifica majoritatea
indivizilor alergici.
Testele cutanate constau în injectarea subcutana a alergenelor la
diferite dilutii. La organismul alergic, reactia de hipersensibilitate se
manifesta în câteva minute, prin aparitia la locul injectarii, a unei reactii
inflamatorii pruriginoase, înconjurata de o zona mai extinsa de eritem.
Reactia de hipersensibilitate la proteinele salivei de tântar are acelasi
aspect. Alergenul injectat (sau inoculat) se leaga specific de IgE fixat pe
mastocitele din piele. Mastocitele elibereaza histamina în câteva minute,
cauzând edemul localizat, eritem (vasodilatatie) si prurit. Leziunile locale
ale reactiei de hipersensibilitate imediata se reproduc prin injectarea
unei cantitati mici de histamina.
Determinarea cantitativa a IgE seric al pacientului, ramâne cel mai
bun criteriu de diagnostic. IgE se dozeaza prin metoda RIA:
- alergenul (de exemplu, penicilina) se fixeaza pe suportul inert
(dextran);
- proba de ser de cercetat se pune în contact cu alergenul fixat pe
suport. IgE din ser se fixeaza pe alergenul imobilizat;
- se adauga ser imun de iepure, care contine IgG marcat
radioactiv, anti-IgE uman;
- se masoara indirect cantitatea de IgE fixata pe suport, prin
masurarea cantitatii de IgG radioactiv legat specific.
Combaterea starilor de hipersensibilitate imediata de tip I se face
prin evitarea alergenelor, prin terapie medicamentoasa si prin
imunoterapie.
Masurile de evitare a alergenelor sunt ideale pentru prevenirea
reactiilor: evitarea alimentelor, medicamentelor, controlul prafului de
casa, evitarea contactului cu animalele al caror praf este alergic,
combaterea mucegaiului din încaperile locuite.
Medicamentele antihistaminice au efect antagonic fata de
histamina, deoarece intra în competitie cu receptorii pentru histamina ai
celulelor tinta. Astfel, se poate bloca cresterea permeabilitatii vasculare,
vasodilatatia, contractia muschilor bronhiilor si ai mucoasei
gastrointestinale. Rinita alergica necesita terapie antihistaminica locala.
Cromoglicatul de sodiu protejeaza pacientii astmatici. Teofilina(o
metilxantina) relaxeaza muschii netezi bronsici.
Imunoterapia sau hiposensibilizarea consta în administrarea
planificata a alergenului la un pacient pentru a diminua sinteza IgE.
Rinita alergica, astmul bronsic si anafilaxia la veninul de insecte pot
raspunde la aceasta terapie. Alergenul este injectat saptamânal, în doze
declinul. Locul IgE este luat de IgG care fixeaza alergenul si-l împiedica
sa stimuleze mastocitele, blocând reactia alergica.

Reactiile de hipersensibilitate de tip II

Reactiile de hipersensibilitate de tip II sunt de tip citotoxic,
dependente de anticorpi si sunt consecinta actiunii fagocitelor asupra
celulelor nucleate, dupa opsonizarea lor prealabila cu anticorpi sau cu
componente ale complementului.
Diferitele izotipuri de anticorpi variaza în ceea ce priveste
posibilitatea lor de a initia aceste reactii, în functie de capacitatea de a
lega C1q sau de a interactiona cu receptorii pentru regiunea Fc, ai
celulelor efectoare. Mediatorii reactiilor de hipersensibilitate de tip II sunt
IgG, IgM, si componentele complementului (C3), care se leaga specific
de antigenele celulare sau tisulare.
Consecinta legarii anticorpilor, este aparitia leziunilor, limitate la
celulele sau tesuturile care expun antigenele. In general, anticorpii
specifici fata de antigenele suprafetei celulelor proprii, produc efecte
defavorabile iar cei specifici fata de antigenele intracelulare sunt
inofensivi.
În reactiile de hipersensibilitate imediata de tip citotoxic, anticorpii
specifici fata de antigenele suprafetei celulare coopereaza cu
componentele complementului si cu celulele efectoare.
Celulele efectoare sunt macrofagele, neutrofilele, eozinofilele,
celulele NK. Toate au receptori pentru regiunea Fc a Ig si receptori
pentru C3. Legarea anticorpilor prin intermediul receptorului pentru Fc,
stimuleaza fagocitele sa produca leucotriene si prostaglandine, implicate
în raspunsul inflamator.
Mecanismul prin care celulele efectoare ataca celulele tinta este
acelasi prin care ele sunt active fata de agentii infectiosi. Agentii
patogeni sunt înglobati în fagolizosom, unde, de cele mai multe ori,
virusurile sunt inactivate iar celulele sunt omorâte sub actiunea
intermediarilor reducerii O 2, a enzimelor lizosomale, a pH acid.
În reactia de hpersensibilitate imediata de tip citotoxic, tinta
celulara este prea mare pentru a fi fagocitata si de aceea, continutul
granulatiilor si al lizosomilor citoplasmatici este eliberat la contactul cu
celula sensibilizata, prin exocitoza.
Fig. 120. Fagocitoza “frusta” are rol în pro-ducerea leziunilor tisu-lare, în reactia de
hiper-sensibilitate imediata de tip II (jos) si este pre-zentata comparativ cu functia
fagocitara nor-mala a neutrofilelor (sus).

Exocitoza continutului enzimatic al fagocitelor are efect benefic,

daca tinta este un parazit, dar este defavorabila daca tinta este tesutul
propriu, care a fost sensibilizat în prealabil de anticorpi.
Alti efectori ai hipersensibilitatii citotoxice mediata de anticorpi,
sunt celulele K. Ele au receptori de mare afinitate pentru regiunea Fc si
produc efecte citotoxice.
Declansatorii reactiilor de hipersenbilitate imediata de tip citotoxic
sunt aloantigenele.
Reactiile citotoxice dependente de anticorpi sunt consecutive
aloimunizarii, adica au loc dupa contactul cu antigenele unui organism al
aceleiasi specii, dar cu o alta varianta alelica a moleculelor CMH.
Aloimunizarea survine în urmatoarele situatii:
- transfuzii de sânge izogrup
- aloimunizarea feto-materna în cazurile de incompatibilitate Rh
- în transplantul de tesuturi si organe.
 Aloimunizarea post-transfuzionala
Într-o transfuzie heterogrup, incompatibila în sistemul ABO, reactia
de aglutinare este imediata, deoarece receptorul poseda aglutinine
preformate fata de hematiile transfuzate. Aglutininele a si b apartin
clasei IgM. Ele produc aglutinarea rapida, activarea cascadei
complementului si hemoliza intravasculara.
Transfuzia izogrup produce aloimunizarea, deoarece în interiorul
aceluiasi grup eritrocitar din sistemul ABO, exista diferente antigenice
mai fine ale glicoproteinelor suprafetei eritrocitare, care induc sinteza
IgG în organismul receptor. Circa 8% dintre receptorii politransfuzati se
imunizeaza fata de antigenele eritrocitare de izogrup sanguin si circa
25% se imunizeaza fata de antigenul HLA al leucocitelor. Se
sintetizeaza anticorpi ai izotipului IgG. IgG declanseaza mecanismele
hipersensibilitatii de tip citotoxic si eritrocitele transfuzate sunt lizate.
Reactiile post-transfuzionale izogrup se manifesta, uneori, chiar
imediat dupa prima transfuzie, deoarece sunt mediate de anticorpi
preexistenti, care s-au sintetizat fata de antigenele bacteriene ce dau
reactie încrucisata cu antigenele eritrocitare. Alteori, reactiile de
hipersensibilitate se manifesta la câteva zile sau chiar saptamâni dupa
transfuzie, interval necesar sintezei anticorpilor. Reactiile de hemoliza
produc icter * si anemie. Icterul se datoreaza hemolizei masive, care
poate produce necroza acuta a tubilor renali, sub actiunea
hemoglobinei.
Reactiile post-transfuzionale orientate fata de antigenele
plachetare si leucocitare, au consecinte mai putin grave.

Aloimunizarea fetomaterna în incompatibilitatea Rh *

În timpul sarcinii, dar în special în timpul expulziei fatului, hematiile
fetale pot traversa placenta si intra în circulatia materna. In cazul
incompatibilitatii Rh(mama Rh - si fatul Rh +, de origine paterna),
organismul matern se imunizeaza cu antigenul Rh al hematiilor fatului si
se sintetizeaza anticorpi. S-au detectat doua clase de anticorpi: IgM,
care determina aglutinarea eritrocitelor Rh +; IgG, fara efect aglutinant.
Din punct de vedere clinic, IgG anti D are o importanta mai mare,
deoarece traverseaza placenta.
Antigenul Rh este o glicoproteina, ancorata în stratul lipidic
membranar. Imunizarea materna cu antigenul Rh se produce atât în
timpul sarcinii, dar mai ales la nastere, când eritrocitele fetale, prin
ruperea vaselor trec în circulatia materna. IgG traverseaza placenta si
se fixeaza pe eritrocitele fetale, cauzând distrugerea lor prin mecanismul
hipersensibilitatii de tip citotoxic, adica anticorpii fata de componentele
celulare stimuleaza fagocitoza hematiilor prin aderenta opsonica sau
distrugerea are loc prin activarea complementului si hemoliza.
Consecinta este anemia, icterul, edemul. Situatia patologica se poate
preveni prin administrarea organismului matern, imediat dupa nastere, a
gama-globulinei anti-Rh (anti-D), care elimina celulele fetale Rh + intrate
în circulatia materna si protejeaza urmatoarea sarcina Rh +.
Imunizarea Rh este mult mai putin frecventa decât
incompatibilitatea materno-fetala Rh, din urmatoarele cauze: transferul
placentar al hematiilor fetale poate sa nu aiba loc; 30% dintre femeile
Rh– nu raspund la stimularea cu o cantitate mica de hematii Rh +, iar un
procent mic nu raspunde nici dupa stimulare cu 50 ml de hematii Rh +;
fatul poate fi incompatibil cu organismul matern în sistemul ABO. De
exemplu, pentru mama cu grup O si fatul cu grup A sau B,
hemaglutininele materne a si b (IgM) elimina celulele fetale înainte ca
ele sa stimuleze sinteza anticorpilor anti Rh.
Anticorpii anti D se pot detecta folosind Ig de iepure anti-Ig
umana, care leaga încrucisat IgG anti-D, în prezenta unui amestec de
ser, cu albumina serica bovina, care reduce sarcina suprafetei
eritrocitelor, usurând aglutinarea.
Un primitor de sânge Rh - poate sintetiza anticorpi anti-D, daca
este transfuzat cu sânge RhD u. O gravida RhD u se poate imuniza
anti-D, daca eritrocitele fetale sunt Rh + cu antigen complet. De aceea,
orice gravida, Rh +Du este considerata Rh - si este testata pentru
prezenta anticorpilor anti-Rh.
În transfuzie, persoanele Rh +Du se considera ca fiind Rh -, în
cazul în care sunt receptoare si Rh +, daca sunt donoare de sânge.

Anemia hemolitica indusa de medicamente(imunoalergica).

Unele reactii imunitare fata de celulele sanguine (eritrocite,
plachete) se pot manifesta ca o consecinta a uzului de medicamente.
Reactia este orientata fata de molecula nativa sau fata de un derivat
rezultat din degradarea sa. Astfel de reactii imunoalergice sunt produse
de penicilina, quinina, sulfamide etc.
Anemiile hemolitice imunoalergice se datoreaza modificarii
specificitatii antigenice a unor molecule ale suprafetei eritrocitare, sub
actiunea unor medicamente care actioneaza ca haptene. Pentru ca un
medicament sa fie imunogenic, este necesar ca molecula nativa sau un
metabolit al sau, sa se cupleze cu o molecula proteica in vivo.
Antibioticele b-lactamice sunt un exemplu de molecule cu proprietati de
haptene. Ele formeaza legaturi covalente cu proteinele, datorita ruperii
spontane a inelului b-lactamic si datorita producerii spontane a gruparii
peniciloil cu reactivitate chimica crescuta. La doze mari de antibiotic,
moleculele proteice ale organismului sunt modificate, dupa legarea
moleculelor b-lactamice. Conjugatul antibiotic-proteina este inductor al
sintezei IgM si IgG si rezultatul este hemoliza.
Alte medicamente care genereaza reactii imunitare, în absenta
sintezei anticorpilor sunt sulfonamidele. Ele produc metaboliti care se
leaga preferential cu anumite proteine. Grupul enzimelor cu citocrom
P450 este tinta legarii metabolitilor sulfonamidei. Proteina alterata
genereaza un peptid care se asociaza cu complexul CMH al celulei,
devenind tinta atacului limfocitelor T.
Mecanismele moleculare ale inducerii reactiilor hemolitice
imonoalergice sunt ipotetice. Reactia autoimuna se datoreaza
modificarii specificitatii antigenice a unor molecule ale suprafetei
eritrocitare, sub actiunea unor medicamente care dupa ce se adsorb pe
suprafata hematiei, actioneaza ca haptene, fie în stare nativa, fie dupa
generarea unui intermediar reactiv. Se formeaza conjugate
haptena-proteine eritrocitare, în care haptena are rol de epitop
stimulator al raspunsului imun. Alteori, molecula legata necovalent,
actioneaza prin modificarea conformatiei native a proteinei. Noul epitop
stimuleaza limfocitele TCD 4, care activeaza limfocitele B. Se
sintetizeaza anticorpi cu specificitate foarte larga: anticorpi anti-haptena
care se leaga cu conjugatul, anticorpi care reactioneaza cu proteinele
membranare în absenta haptenei. Dupa fixarea complementului se
produce hemoliza.

Fig. 121. Reactia de hipersensibilitate de tip II, indusa de medicamente. Molecula nativa
sau un produs al metabolismului sau, se poate lega de membrana eritrocitara sau de o
proteina plasmatica pentru a forma un complex care se leaga de membrana eritrocitara
sau altereaza proteina membranara. Se sintetizeaza auto-anticorpi – IgG sau IgM –
care se fixeaza pe complex si activeaza complementul, producând liza eritrocitului.

Medicamentele se pot complexa cu proteine plasmatice si

formeaza conjugate haptena-proteine, inductoare ale sintetzei
anticorpilor specifici. Se formeaza complexe imune, care se adsorb pe
hematii si ulterior se produce liza.
Un anumit medicament poate produce o varietate de fenomene
patologice, la diferiti pacienti: hemoliza, trombocitopenia, neutropenia
sau combinatii ale acestor fenomene.
Anemia hemolitica indusa de medicamente este divizata în 4
grupe patofiziologice majore:
- hemoliza de tip haptenic apare la pacientii expusi la doze mari de
penicilina (10-20 milioane de unitati/zi). Moleculele de penicilina sau
derivatii sai activi se cupleaza cu glicoproteinele suprafatei eritrocitului si
au rolul de haptena. Conjugatele stimuleaza raspunsul imun cu sinteza
de IgG. Diagnosticul se poate stabili prin incubarea serului pacientului
cu eritrocitele de la un donor normal, preincubate cu penicilina. IgG se
fixeaza pe suprafata eritrocitelor tapetate cu penicilina si se detecteaza
prin testul antiglobulinic (testul Coombs direct). Acelasi tip de hemoliza
este indus de cefalosporine;
- hemoliza de tip quinidinic. Quinidina sau derivatii sai se fixeaza
pe proteine plasmatice sau de membrana eritocitara si au rolul de
haptene. Se sintetizeaza IgM antiquinidina, se activeaza calea clasica a
complementului si C3 se depune pe suprafata eritrocitului;
- hemoliza indusa de a-metildopa. O proportie mare (25%) dintre
pacientii tratati cu a-metildopa devin pozitivi pentru testul Coombs. Se
sintetizeaza IgG specific fata de antigenul Rh. Hemoliza survine la mai
putin de 1% dintre pacientii tratati cu a-metildopa;
- hemoliza indusa de cefalotina este rara. Antibioticul se fixeaza
pe membrana eritrocitului si astfel celula se tapeteaza cu diferite
proteine plasmatice. Se sintetizeaza IgG si testul antiglobulinic este
pozitiv.
Majoritatea pacientilor cu anemie imunolaergica au un titru scazut
al IgG si hemoliza are un nivel scazut. Tratamentul cu glucocorticoizi are
efecte benefice, deoarece diminua sinteza de IgG, determina elutia IgG
de pe suprafata eritrocitelor si interfera cu receptorii macrofagelor
pentru Fc g, ceea ce prelungeste perioada de supravietuire a
eritrocitelor.
Respingerea acuta a grefelor de tesuturi si organe, ca o
consecinta a citotoxicitatii, va fi discutata ulterior.
Reactiile citotoxice mediate de anticorpi specifici fata de
antigenele tisulare sunt consecutive maladiilor autoimune.
Unele maladii autoimune sunt însotite de sinteza anticorpilor
anti-membrana bazala. Regiunea Fc a anticorpilor fixati, este
recunoscuta de PMNN, care îsi revarsa continutul enzimatic si produc
leziuni tisulare. Actiunea PMNN este frusta, deoarece ele nu pot
fagocita o tinta tisulara de dimensiuni mari.

Reactiile de hipersensibilitate imediata de tip III

Hipersensibilitatea imediata de tip III este dependenta de

complexele imune si este consecinta formarii si persistentei complexelor
imune în organism.
In vivo, complexele imune se formeaza de fiecare data când
anticorpii întâlnesc antigenul specific. De obicei, complexele imune sunt
epurate (eliminate din circulatie) de celulele SFM, iar persistenta lor
produce manifestari patologice (reactii de hipersensibilitate).
Complexele imune in vivo se formeaza în urmatoarele trei situatii:
- în infectiile cronice cu streptococ a-hemolitic, cu stafilococ, cu
Plasmodium, cu virusurile hepatitice B si C, cu HIV. In toate aceste
cazuri, antigenele persista timp îndelungat. Se sintetizeaza anticorpi
specifici si se formeaza complexe imune, care eventual se depun în
tesuturi;
- complexele imune pot fi rezultatul proceselor patologice
autoimune. Sinteza continua a anticorpilor fata de componentele self
modificate, determina formarea complexelor imune, care nu pot fi
eliminate în ritmul formarii si se depun;
- complexele imune se pot forma cu antigenele exogene, care nu
se multiplica în organism, dar patrund în mod repetat, în cantitate mare.
Astfel, antigenele vegetale, bacteriene (din actinomicete), fungice sau
antigene de origine animala, dupa inhalarea repetata în plamân, induc
sinteza locala a anticorpilor si formarea complexelor imune.
Complexele imune interactioneaza cu celulele sistemului imunitar
(macrofage, limfocite), producând activarea sau inactivarea lor. Un alt
efect major este stimularea retelei citochinelor. Proteinele plasmatice
C1q, C4b, C3b, factorul H sau anticorpii anti-IgG(factorul reumatoid),
anticorpii anti-idiotipici si anti-fibronectina maresc dimensiunile
complexelor imune.
Complexele imune sunt structuri tridimensionale ce formeaza o
retea moleculara alcatuita din antigen si anticorpii specifici, ale carei
dimensiuni variaza în functie de dimensiunile antigenului, de densitatea
epitopilor imunogenici, de izotipul anticorpilor, de multi- sau
monospecificitatea anticorpilor, de afinitatea lor.
Pentru demonstrarea complexelor imune in vivo, în ser sau în alte
lichide ale organismului, în care antigenul nu este cunoscut, pot fi
urmate doua cai:
1) estimarea cantitativa a complexelor imune, cu caracterizarea
izotipului de imunoglobulina din complex si componentul
complementului, utilizând teste screening conventionale; 2) analiza
specificitatii anticorpilor si a antigenului complexat.
Testele screening rapide pentru detectarea complexelor imune se
bazeaza pe capacitatea complexelor imune de a interactiona cu
receptorii naturali, humorali si celulari. O tehnica clasica este testul
legarii C1q, bazat pe capacitatea complexelor imune de a interactiona
cu domeniul globular al lui C1q. C1q purificat, radiomarcat, se leaga cu
complexele imune si ansamblul rezultat se detecteaza prin metoda
excluderii dimensionale cu PEG. O varianta tehnica mai simpla consta
în amestecul unei concentratii mici de PEG, cu efect precipitant asupra
complexelor macromoleculare si analiza ulterioara a precipitatului. AMC
specifici fata de C1q imobilizati pe suport, pot fi utilizati pentru a capta
C1q, fixat pe complexele imune in vivo, cu evidentierea ulterioara a
imunoglobulinei din complex.
Alta metoda pentru detectarea complexelor imune pe o faza
solida, consta în utilizarea conglutininei sau a factorilor reumatoizi,
pentru captarea complementului legat cu complexele imune.
Conglutinina este o proteina din serul normal de bovine, cu proprietatea
de a lega componentele complementului.
Complexele imune se pot detecta pe calea utilizarii interactiunii lor
cu receptorul Fc de pe suprafata macrofagelor sau plachetelor. Testul
cel mai folosit se bazeaza pe folosirea receptorilor pentru C3bi de pe
suprafata celulelor limfoblastoide transformate in vitro. Testul inhibitiei
rozetelor EAC (eritrocite-anticorpi-complement) masoara gradul inhibitiei
formarii rozetelor, de catre complexele imune, dintre o subpopulatie de
limfocite B circulante si eritrocitele tapetate cu C3.

Epurarea complexelor imune si cauzele persistentei lor în

organism
Complexele imune persista în organism, datorita incapacitatii
organismului de a le elimina. Rata eliminarii este dependenta de mai
multi factori:
 - dimensiunile complexelor imune
- disponibilitatea proteinelor complementului
- izotipul anticorpilor.
Complexele Ag-Ac de dimensiuni mari sunt eliminate în câteva
minute dupa ce s-au format, iar cele de dimensiuni mici circula timp
îndelungat. Orice factor care influenteaza dimensiunile complexelor
imune, influenteaza rata clearance-ului. Anticorpii fata de antigenele self
au adeseori, afinitate mica, ceea ce înseamna formarea complexelor
imune mici, cu persistenta îndelungata. In excesul antigenic,
caracteristic infectiilor cronice sau maladiilor autoimune, situsurile de
legare ale anticorpilor se satureaza si se formeaza, de asemenea,
complexe imune de dimensiuni mici.
Fig. 122. Formarea comple-xelor imune. Dimensiunile complexelor imune sunt
de-pendente de valenta anti-genului si anticorpilor. a. În excesul de anticorpi, epitopii
sunt saturati si se formeaza complexe mici. b. La con-centratii echivalente se for-meaza
o retea care aglutineaza sau precipita antigenul. c. În excesul de antigen, paratopii
anticorpilor se satureaza si complexele imune sunt mici. d. Cu un antigen monovalent
nu se produc legaturi încrucisate si reactia secundara nu este vizibila.

Complexele imune ce se formeaza în mediul intern sau patrund în

circulatie, trebuie sa ajunga în organele care contin celule fixe ale
sistemului fagocitar mononuclear. Cea mai mare parte a complexelor
imune se leaga pe receptorii de suprafata ai celulelor circulante, prin
intermediul carora sunt transportate în compartimentul în care vor fi
retinute de macrofagele fixe.
Complexele imune sunt legate pe receptorii celulelor din
compartimentul de transport. Celulele transportoare ale complexelor
imune sunt eritrocitele. Complexele imune opsonizate cu C3b sunt rapid
epurate din circulatie, dupa ce se fixeaza pe receptorul pentru C3b de
pe suprafata eritrocitelor (receptorul CR 1). Complexele imune mari sunt
mai eficiente în legarea C3b si astfel sunt mai usor recunoscute de
receptorul eritrocitar. Receptorul eritrocitar pentru C3b se gaseste
numai la primate. Neprimatele au receptor pentru C3b, numai pe
plachete. Pe suprafata unui eritrocit sunt 50-1000 de receptori. Sunt
mobili si gruparea lor în zone membranare distincte (patch), permite
legarea complexelor imune, cu mare aviditate. Rolul complementului în
medierea legarii complexelor imune a fost sugerat de observatia ca
serul inactivat la 55 o nu mediaza legarea, iar tratamentul prealabil al
serului cu factorul veninului de cobra a avut acelasi efect, ceea ce
denota rolul lui C3.
Receptorii pentru C3 ai neutrofilului sunt mult mai numerosi (pâna
la 50000), dar rolul esential în transportul complexelor imune revine
eritrocitelor, datorita preponderentei lor numerice.
În capilare, eritrocitele circula în curentul axial al coloanei de
sânge si nu vin în contact cu celulele endoteliale. Contactul eritrocitelor
cu endoteliul se produce în sinusoidele ficatului si splinei, dar si la
situsurile la care curgerea sângelui devine turbionara (punctele de
ramificatie arteriala). În sinusoidele ficatului si splinei, eritrocitele se
descarca de complexele imune. Tot aici sunt retinute eritrocitele
îmbatrânite. Complementul este foarte important, deoarece mediaza
legarea complexelor imune, de macrofagele din sinusoidele splenice si
hepatice. Insuficienta cantitativa a complementului diminua clearance-ul
splenic, iar consecinta este initierea reactiilor mediate de complexele
imune.
Complexele imune neopsonizate cu C3b pot fi rapid captate de
ficat prin receptorii pentru Fc, dar ulterior se elibereaza si se depun în
tegument, rinichi, articulatii, unde produc reactii inflamatorii.
Persistenta complexelor imune este influentata de izotipul
anticorpilor. Complexele cu IgG sunt eliminate mai eficient, iar cele cu
IgA persista si se depun.
Deficientele functiei fagocitelor sistemului mononuclear, datorate
supraîncarcarii, sunt asociate cu cresterea nivelului complexelor imune
circulante.
Depozitarea. Incapacitatea sistemului de transport eritrocitar sau
disfunctia diferitelor etape de prelucrare a complexelor imune în
sistemul fagocitar mononuclear, poate duce la persistenta complexelor
imune în circulatie si depunerea lor în tesuturi: tegument, articulatii,
rinichi, plamân, retina. Depunerea este favorizata de cresterea
permeabilitatii vasculare. Rinichiul este organul de electie al depunerii
complexelor imune, factorul favorizant fiind presiunea sanguina de 4 ori
mai mare în glomerulii vasculari, comparativ cu celelalte capilare. Dar
cele mai severe leziuni se produc la situsurile unde circulatia sângelui
produce curgere turbionara: la bifurcatia arterelor si în filtrele vasculare
(plexurile coroide, corpul ciliar).
Depunerea preferentiala a complexelor imune (în rinichi, articulatii,
tegument) este determinata de natura antigenului din complexele imune.
Complexele imune cu ADN se asociaza cu membrana bazala a
capilarelor (renale, tegumentare)
Persistenta îndelungata a complexelor imune la locul depunerii
favorizeaza denaturarea IgG.
IgG denaturat induce sinteza auto-anticorpilor – IgM anti-IgG, care
poarta denumirea de factor reumatoid (FR). Factorul reumatoid se
sintetizeaza in situ (în articulatii), în plasmocitele din membrana
sinoviala.

Maladii determinate de complexele imune .

Maladia pulmonara a fermierilor este indusa de complexele imune
cu anticorpi specifici fata de antigenele actinomicetelor. Actinomicetele
se dezvolta abundent pe suprafata materialelor vegetale. Sporii
actinomicetelor termofile, inhalati odata cu praful, sunt principalii agenti
inductori ai maladiei. Serul pacientilor, in vitro, precipita antigenele de
actinomicete.
Maladia pulmonara a crescatorilor de pasari este datorata
complexelor imune formate in vivo cu antigene aviare. Prin expunerea
repetata la antigenele aviare, se sintetizeaza IgG si se formeaza
complexe imune. Pneumopatiile sunt produse de antigenele de la
porumbei, papagali etc. Antigenele de la puii de gaina induc sinteza
anticorpilor precipitanti, dar nu produc pneumopatii, deoarece
complexele imune nu persista în organism.

Modelul experimental al maladiei cu complexe imune

Fenomenul Arthus este procesul de necroza tisulara, ca o
consecinta a formarii complexelor imune in vivo, într-un teritoriu
delimitat. Este o reactie de inflamatie acuta, indusa în tegumentul de
iepure, prin injectarea repetata, în acelasi loc, a serului de cal,
consecutiva modificarilor vasculare si de aceea, reactia se produce
numai în teritorii vascularizate. Este o reactie anafilactica locala, în
interiorul vaselor si în jurul peretilor vasculari. Fenomenul Arthus se
evidentiaza usor, la nivelul tegumentului.
Fenomenul se induce prin injectarea repetata la iepure, subcutan
sau intradermic, a serului de cal, la interval de o saptamâna, pâna când
în sânge se realizeaza un titru ridicat al IgG anti-proteine heterologe de
cal.
Dupa primele 2-3 injectii saptamânale de antigen, nu se observa
modificari tisulare. Dupa a 3-a sau a 4-a injectie, la circa 30 de minute,
local, apare un edem eritematos moderat care persista câteva ore.
Dupa injectiile urmatoare de antigen, edemul este tot mai extins si mai
persistent. Dupa 6-7 injectari, se produce necroza locala a tesutului.
Fenomenul Arthus este o reactie de hipersensibilitate locala,
caracterizata prin necroza dermica, la locul unde se injecteaza repetat,
acelasi antigen. Se sintetizeaza un titru crescut de anticorpi circulanti,
iar antigenul este în exces în spatiul extravascular. Se formeaza
complexe imune solubile, datorita excesului de antigen.
Din punct de vedere histopatologic, fenomenul Arthus este o
reactie inflamatorie clasica. La locul injectarii, initial se produce un edem
eritematos, curgerea sângelui fiind îngreunata. In lumenul vascular se
formeaza trombi plachetari si leucocitari, datorita aderentei plachetelor
si leucocitelor de celulele endoteliale: circulatia sângelui se întrerupe si
zona se necrozeaza.
Mecanismul celular si molecular al fenomenului Arthus . La locul
injectarii repetate a antigenului se formeaza complexe Ag-Ac, cu IgG si
IgM. Complexele imune se formeaza extravascular, cu anticorpii adusi
pe cale circulatorie, care trec în spatiul extravascular, datorita cresterii
permeabilitatii vasculare. Complexele imune se depun pe membrana
bazala a capilarului. Se activeaza cascada complementara si se
elibereaza C3a si C5a. Anafilatoxinele maresc permeabilitatea
vasculara, dar sunt si factori atractanti pentru leucocite (PMNN).
C3a si C5a activeaza mastocitele, din care se elibereaza
histamina. Se sintetizeaza leucotriene si, alaturi de histamina, maresc
permeabilitatea vasculara si determina aflux de PMNN în spatiul
extravascular.
Fig. 123. Fenomenul Arthus. Antigenul injectat pe cale intradermica se leaga cu
anticorpii circulanti specifici si formeaza complexe imune. Complexele activeaza
complementul si activeaza plachetele, care elibereaza aminele vasoactive. Fragmentele
C3a si C5a ale complementului provoaca o retractie a celulelor endoteliale,
degranularea mastocitelor si atragerea polinuclearelor spre situsul de reactie. Produsele
eliberate de mastocite, în special histamina si leucotrienele, induc cresterea debitului
sanguin si a permeabilitatii capilare. Reactia inflamatorie este amplificata de enzimele
lizosomale eliberate de polinucleare. C3b opsonizeaza complexele imune si usureaza
fagocitarea lor (dupa Roitt, 1984).

Din mastocite se elibereaza factorul de agregare plachetara

(PAF), iar din plachete se elibereaza amine vasoactive. PMNN
extravasculare descarca continutul enzimatic si lezeaza peretele capilar.
Injectarea intradermica a antigenelor fungice sau de actinomicete,
la indivizii cu aspergiloza pulmonara si respectiv la cei cu plamân de
fermier, produce reactii de hipersensibilitate de tip Arthus.
Ca mecanism intim, fenomenul Arthus este o reactie de
hipersensibilitate imediata, deoarece complexele Ag-Ac se formeaza
foarte repede, dar manifestarea fenomenului (eritem si edem) este
tardiva.
 Fenomenul Arthus poate fi transferat pasiv la animale
neimunizate, astfel:
- prin injectarea intravenoasa a serului de la un organism la care
s-a indus fenomenul Arthus, urmata imediat de injectarea intradermica a
antigenului declansator;
- prin injectarea intradermica a antigenului, urmata de injectarea
intravenoasa a serului, obtinut de la un organism imunizat fata de
antigenul specific.

Modelul clinic al maladiei cu complexe imune

Maladia serului este un fenomen Arthus generalizat, provocat

artificial, ca o consecinta a utilizarii terapeutice a unui ser imun
heterolog.
Serurile imune sunt preparate pe diferite animale (cal, berbec,
capra, iepure), în institutele de profil. In perioada 1920-’40, înaintea
introducerii antibioticelor în terapia anti-infectioasa, serurile imune s-au
folosit pe scara larga, pentru a conferi imunitate pasiva fata de un agent
patogen sau o toxina a acestuia.
Dupa un interval variabil, primitorii de ser prezinta un sindrom
caracteristic, denumit boala serului: febra, adenopatie (cresterea
volumului ganglionar), splenomegalie, eritem si urticarie tegumentara,
proteinurie, uremie.
În primele 6 zile dupa administrarea serului heterolog, nivelul
proteinelor serice heterologe din ser scade foarte lent. Incepând din ziua
a 8-a, nivelul lor scade mai rapid, deoarece proteinele straine încep sa
fie eliminate prin formarea complexelor imune. Dupa 10 zile de la
administrarea serului heterolog (de cal), antigenul liber dispare din
circulatie. Proteinele serice heterologe sunt imunogene si induc sinteza
anticorpilor, cu care formeaza complexe imune, în excesul de antigen.
Odata cu formarea complexelor imune, apar si semnele maladiei serice.
La om, maladia serului se prezinta modificat, ori de câte ori se
repeta injectiile de ser. Manifestarile clinice iau aspectul unei reactii
anamnestice generalizate (reactie de hipersensibilitate imediata).
Se descriu trei tipuri de reactii:
- reactia de tip imediat se desfasoara în 24 de ore, chiar cu
necroza tisulara la locul injectarii serului. Se manifesta la persoanele la
care reinjectia de ser se face la 12-18 zile de la prima injectie de ser
heterolog;
- reactia de tip accelerat, cu incubare de 2-6 zile, la persoanele la
care reinjectia de ser heterolog survine la 2-6 luni de la prima injectie.
Reactia locala (la locul injectarii serului) este foarte puternica. Moartea
poate sa survina prin colaps vasomotor;
- o reactie dupa dinamica raspunsului imun primar , la 20-25 de
zile, se manifesta dupa administrarea unei singure injectii de ser
heterolog si se produce la 50% dintre indivizi.
Mecanismul manifestarilor patologice ale maladiei serului, rezida
în actiunea complexelor imune asupra vaselor sanguine . În sânge se
formeaza complexe Ag-Ac, care se depoziteaza lent în vasele mici
(capilare), între endoteliul vascular si membrana bazala, mai ales în
ansele glomerulare renale.
Tipul de leziuni renale este dependent de dimensiunile
complexelor imune. In conditiile excesului de antigen, complexele imune
sunt mici si se depoziteaza în spatiul subepitelial, complexele mari se
depun subendotelial.
Complexele depozitate activeaza complementul si determina
eliberarea anafilatoxinelor C3a si C5a, care produc degranularea
mastocitelor si bazofilelor. Creste permeabilitatea vasculara si sunt
atrase neutrofilele. Ele ingera complexele imune si elibereaza enzimele
lizosomale, care lizeaza celulele endoteliului vascular si intensifica
reactia inflamatorie. Proteinuria însoteste leziunea glomerulara.
Pentru depistarea predispozitiei la accidentele serice de
hipersensibilitate fata de serul de cal se utilizeaza diferite teste:
- proba oftalmica consta în depunerea unei picaturi de ser
heterolog diluat 1/10, pe conjunctiva primitorului de ser. La persoanele
hipersensibile, în 30 de minute apare un eritem intens si edem;
- proba cutanata consta în injectarea intradermica a cantitatii de
0,1 ml ser heterolog diluat 1/10. La hipersensibili, la locul injectarii,
apare o reactie imediata, în 20-30 de minute, cu eruptie urticariana,
înconjurata de o zona de eritem. Reactia dispare în 30-60 de minute.
Daca este intensa, reactia dureaza 6-12 ore.
Din cauza reactiilor de hipersensibilitate de tipul maladiei serului,
seroterapia trebuie sa utilizeze seruri omologe.
Maladia serului se induce experimental, la iepure, prin injectarea
intravenoasa a albuminei serice bovine. Se sintetizeaza anticorpi
specifici, care leaga antigenul în exces. Complexele imune, neputând fi
eliminate cu o rata egala cu cea a formarii, se depoziteaza pe
membrana bazala a glomerulilor renali si în peretele vaselor mici.
Complexele imune fixeaza complementul si se elibereaza lent histamina
din bazofile.

Reactiile de hipersensibilitate de tip IV

(Hipersensibilitatea întârziata)
Hipersensibilitatea întârziata cuprinde toate reactiile care, dupa
clasificarea lui Coombs si Gell (1963), necesita mai mult de 12 ore
pentru a deveni evidente.
Reactiile de hipersensibilitate întârziata au urmatoarele
particularitati:
- aparitia lor este lenta si atinge amplitudinea maxima la 24-72 de
ore de la contactul secundar cu antigenul;
- reactia de hipersensibilitate întârziata nu afecteaza un anume
organ tinta, ci este o stare cu rasunet sistemic, cu simptome
generalizate, ceea ce o deosebeste de reactiile de hipersensibilitate
imediata;
- în reactiile de hipersensibilitate întârziata nu se produce liza
celulara, cu exceptia cazurilor grave;
- reactiile de hipersensibilitate întârziata nu sunt dependente de
factorii humorali (anticorpi) si de aceea nu se transfera prin intermediul
serului. Sunt dependente de limfocitele T sensibilizate si se transfera
prin suspensia celulara din exudatul inflamator (exudat peritoneal),
bogat în limfocite si macrofage;
- nefiind dependenta de molecule proteice circulante, reactiile de
hiper-sensibilitate întârziata se manifesta în tesuturile vascularizate si
nevascularizate.

Declansatorii reactiilor de hipersensibilitate întârziata

Declansatorii acestor reactii sunt foarte diferiti, dar au o

caracteristica functionala comuna, ce consta în aceea ca devin stimuli
cronici:
- substante anorganice: HgCl 2, sulfat de nichel, compusi ai
cromului, colorantii de anilina;
- glucidele, cu rol de haptene, dupa ce in vivo se complexeaza cu
o proteina purtator;
- substante proteice produse de M. tuberculosis (tuberculina), de
Brucella (brucelina), dar si celulele întregi, al caror perete este rezistent
la actiunea anticorpilor si a complementului: celule de M. tuberculosis,
vaccinul BCG, M. leprae, Streptococcus, Staphylococcus, Treponema,
Bordetella, Brucella, Listeria, Salmonella .
- fungii Candida, Histoplasma;
- parazitii Schistosoma, Plasmodium, Toxoplasma, Leishmania ;
- virusuri: rujeolic, herpetice, adenovirusuri etc;
- antigenele celulare din grefele de tesuturi si organe.
Modul de administrare a antigenului influenteaza reactivitatea
imunitara. Asocierea antigenului cu adjuvantul Freund complet,
favorizeaza reactia de hipersensibilitate întârziata, iar injectarea
intravenoasa este defavorabila acestui proces.
Reactiile de hipersensibilitate imediata si întârziata coexista pentru
orice antigen, cu predominanta uneia sau alteia, fara sa se excluda
complet.
Se cunosc trei tipuri de reactie de hipersensibilitate de tip întârziat:
- reactia întârziata de tip tuberculinic
- hipersensibilitatea întârziata de contact . Ambele tipuri de reactie
apar la 48-72 de la reexpunerea la antigen;
- hipersensibilitatea întârziata granulomatoasa se manifesta în
21-28 de zile. Granuloamele se formeaza prin agregarea si proliferarea
macrofagelor si pot sa persiste un interval de mai multe saptamâni.

1. Reactiile de hipersensibilitate întârziata de tip tuberculinic

Hipersensibilitatea întârziata este o reactie caracterizata printr-un
proces inflamator, care devine vizibil macroscopic la 6-12 ore dupa
contactul secundar cu antigenul si atinge intensitatea maxima la 24-72
de ore. Histologic se caracterizeaza prin infiltrare limfocitara si
mononucleara.
Cea mai cunoscuta reactie de hipersensibilitate întârziata este cea
indusa de tuberculina, dar antigene ca lepromina, brucelina,
histoplasmina, diferite componente ale celulelor de Candida etc., produc
reactii asemanatoare
Tuberculina este o substanta proteica, netoxica, pe care celulele
de M. tuberculosis o elimina extracelular. Este inofensiva pentru
organismele umane care nu au experienta antigenica a contactului cu
M. tuberculosis sau cu componente antigenice ale celulelor sale.
R. Koch a descoperit tuberculina, dar si reactiile de
hipersensibilitate întârziata la tuberculina, în experiente de genul
urmator:
- a inoculat subcutan în regiunea coapsei cobailor normali, o
suspensie de celule vii de M. tuberculosis. Celulele bacteriene se
multiplica local si determina o reactie inflamatorie în ganglionii regionali.
Se produce adenopatia tuberculoasa (cresterea volumului ganglionar).
Infectia progreseaza lent, se generalizeaza si dupa câteva luni, animalul
moare;
- la 2-3 saptamâni de la prima inoculare, R. Koch a reinoculat
cobaii cu o noua doza de celule de M. tuberculosis, vii sau omorâte.
La locul celui de al II-lea inocul se produce o reactie ampla,
caracterizata prin inflamatie masiva în câteva ore, ce progreseaza rapid
si în 2-3 zile determina necroza zonei învecinate, urmata de eliminarea
brutala a tesutului.
Reactia de necroza si eliminare tisulara, cu o delimitare foarte
neta fata de tesutul înconjurator, a fost denumita fenomenul Koch.
Fenomenul Koch este o reactie de hipersensibilitate întârziata si
poate fi reprodus prin injectarea corpilor celulari de M. tuberculosis, fie
numai a tuberculinei.
La organismele infectate sau care au experienta anterioara a
contactului cu antigene de M. tuberculosis (dobândita prin vaccinare),
reinjectarea celulelor de M. tuberculosis, vii sau moarte ori a
tuberculinei, determina o reactie de hipersensibilitate întârziata severa,
cu producerea leziunilor tisulare ce se succed astfel: induratie locala,
eritem cu reactie inflamatorie intensa, puroi si necroza, în cazul în care
reactia este intens pozitiva. Fenomenul Koch este detrimental pentru
gazda, pentru ca M. tuberculosis se multiplica repede în tesutul necrotic.
Reactia este locala, dar injectarea unei cantitati mari de
tuberculina la un organism sensibilizat, poate produce o reactie
sistemica (generalizata), urmata de soc grav si moarte.
Dupa contactul secundar cu antigenele de M. tuberculosis se
produc doua tipuri de raspuns:
- o reactie locala, cu aparitia unei congestii si a unui edem la locul
injectiei, însotita de o adenopatie locala;
- o reactie focala, ce consta în activarea focarelor de tuberculoza
latenta, eventual existente în organism. Focarele latente se activeaza,
printr-o reactie inflamatorie locala.
Reactia de hipersensibilitate la tuberculina nu a fost interpretata
corect de descoperitorul ei. Koch a injectat tuberculina, ca vaccin, în
scop imunoterapeutic, la bolnavii de tuberculoza. Consecinta a fost
reactivarea focarelor de latente de infectie tuberculoasa la cei vindecati
clinic (asimptomatici) si agravarea tuberculozei la pacientii cu proces
infectios evolutiv.
Bacilul M. tuberculosis nu are efecte toxice directe asupra
celulelor infectate, dar reactiile de hipersensibilitate celulara pot sa
determine leziuni tisulare si chiar necroza. De aceea, dupa contactul
primar, efectele antigenelor de M. tuberculosis sunt minime sau
absente.

Efectorii celulari ai reactiilor de hipersensibilitate întârziata

Celulele efectoare ale reactiei de hipersensibilitate întârziata sunt
de doua categorii:
- celule de origine sanguina: limfocite T sensibilizate, care
recunosc specific antigenul, monocite, bazofile, neutrofile;
- celule rezidente tisulare: celule endoteliale vasculare, macrofage
tisulare (care înglobeaza antigenul, îl prelucreaza si îl prezinta
limfocitelor T), mastocite (îsi elibereaza continutul si modifica
permeabilitatea capilarelor).
Recrutarea bazofilelor si neutrofilelor este mediata de
chemoatractantii produsi în focar, iar limfocitele T activate produc factori
de inhibare a migrarii. Infiltratul celular format din monocite si limfocite
patrunde în derm si dezorganizeaza fasciculele de colagen, sub
actiunea enzimelor eliberate de macrofage. Monocitele si limfocitele
infiltratului se gasesc în proportii egale. In teritoriul focarului inflamator,
monocitele se diferentiaza în macrofage.
 Fig. 124. Bazele celulare ale hipersensibilitatii de tip IV.

Macrofagele, celulele dendritice si posibil chiar limfocitele B preiau

moleculele de tuberculina, le prelucreaza si le expun în asociatie cu
moleculele CMH II. Antigenul este recunoscut de limfocitele TCD 4 si
elibereaza limfochine (IL-2, IFN g), cu efect activator asupra
macrofagelor, pe care le retin în focarul inflamator.
Reactia inflamatorie, caracterizata anatomic prin edem si eritem,
atinge intensitatea maxima la 48-72 de ore. Daca antigenul este
degradat, ulterior, intensitatea reactiei de hipersensibilitate întârziata
diminua treptat. Daca antigenul nu poate fi eliminat, persistenta lui
determina reactia granulomatoasa, cea mai importanta forma de
manifestare a hipersensibilitatii întârziate.
2. Reactia de hipersensibilitate întârziata de tip granulomatos
Reactia granulomatoasa este produsa de antigene persistente,
fiind cea care determina efectele patologice ale infectiei cu M.
tuberculosis sau cu
M. leprae. Granuloamele tuberculos si lepros sunt cele mai cunoscute.
Persistenta celulelor de M. tuberculosis si M. leprae este atribuita
unor factori care împiedica fuziunea lizosomilor cu vacuola de
fagocitoza. Uneori este posibila chiar multiplicarea celulelor de
Mycobacterium.
Granulomul este indus nu numai de persistenta celulelor de
Mycobacterium, ci si de încarcarea macrofagelor din focar, cu pulberi
nedegradabile (talc, siliciu, azbest, carbune).
Granulomul pulmonar este tipic pentru natura sa imunitara si este
consecinta reactiei inflamatorii cronice a tesutului care înconjura celulele
infectate cu M. tuberculosis. Granulomul este o structura care izoleaza
celulele infectate cu M. tuberculosis si previne diseminarea lor, fiind
alcatuit din doua categorii de celule: macrofage si limfocite T.
Macrofagele infectate cu M. tuberculosis se hipertrofiaza si
dobândesc caractere morfologice epitelioide sau fuzioneaza si formeaza
celule gigante. Ele ocupa o pozitie centrala în granulom, iar limfocitele
sunt situate la periferie. In jurul celulelor din focar, fibroblastele
prolifereaza si sintetizeaza colagen, formând un tesut fibros de
acoperire.
Granuloamele care contin bacili de M. tuberculosis ramân latente
pentru zeci de ani, la circa 90% dintre cei aproximativ 2 miliarde de
indivizi umani infectati, cu focare de tuberculoza latenta, dar fara
manifestari clinice. La restul de 10%, celulele centrale ale granulomului
se lizeaza din mai multe cauze: lipsa O 2, proliferarea bacililor
tuberculosi, actiunea TNF si a limfocitelor Tc. Consecutiv lizei celulelor
din centrul granulomului, se formeaza granuloame cazeoase (de
consistenta cheagului de cazeina), în interiorul carora celulele de M.
tuberculosis se dezvolta foarte bine. Dupa ruperea peretelui fibros,
bacilii se disemineaza prin contiguitate în tesutul adiacent, pe cale
sanguina, în alte organe sau pe cale aeriana, la alti indivizi.
Raporturile numerice si functionale dintre limfocite si macrofage,
determina intensitatea reactiilor de hipersensibilitate întârziata si
conditioneaza chiar formarea granulomului. Argumentul este infectia cu
M. leprae, care determina doua tipuri extreme de manifestari:
- lepra leproida, asociata cu leziuni multiple si un numar enorm de
bacili în leziuni. Testul la lepromina este pozitiv. Proliferarea bacilililor
produce leziuni tegumentare distribuite difuz sau localizate în noduli. Un
numar enorm de bacili de M. leprae se gaseste în granuloamele
lepromatoase (peste 10 10/gram de tesut). Granuloamele sunt formate
din macrofage inactive, gigante, provenite prin fuziune, încarcate cu
bacili. Lipseste infiltratul limfocitar, ceea ce dovedeste absenta imunitatii
mediate celular. S-a demonstrat anergia celulelor T, cu specificitate fata
de antigenele bacilului leprozei. Anergia IMC este explicata prin
predispozitia genetica, prin deletia clonala a celulelor T specifice fata de
antigenele de M. leprae si prin functia inhibitorie a celulelor Ts specifice.
Macrofagele sunt pline cu bacili si chiar dupa chimioterapie prelungita,
bacilii sunt eliminati lent.
- lepra tuberculoida este o boala localizata, cu granuloame bine
organizate, în care macrofagele sunt diferentiate în celule epitelioide,
celule gigante Langhans active, care omoara si digera bacilii de M.
leprae. Infiltratul limfocitar al granulomului este intens, cu predominanta
limfocitelor TCD 4, care secreta interferon gama. Interferonul activeaza
macrofagele din focar, devenind capabile sa inhibe cresterea si
diviziunea celulelor de M leprae. La periferia granulomului se gasesc
limfocite TCD 8. Leziunile nervilor se datoreaza proliferarii bacililor si
raspunsului IMC, în situsuri adiacente filetelor nervoase.
Desi intensitatea reactiei de hipersensibilitate întârziata este
reflectarea directa a gradului de activare a limfocitelor TCD 4, ea nu
confera totdeauna imunitate. Starile de hipersensibilitate întârziata si de
imunitate nu se induc reciproc.
Macrofagele activate de limfocite pot nu numai sa inhibe cresterea
si diviziunea celulelor de Mycobacterium, dar pot sa produca leziuni
tisulare, consecutiv eliberarii continutului lor enzimatic si prin producerea
intermediarilor reactivi ai reducerii O 2.

Teste in vivo pentru detectarea hipersensibilitatii întârziate

Pentru testarea reactiei de hipersensibilitate întârziata la
tuberculina, se folosesc doua tipuri de preparate:
- tuberculina Koch (alt = old tuberculin) este filtratul brut al culturii
de M. tuberculosis în mediul lichid, vechi de câteva saptamâni,
concentrat în baie de vapori la 1/10 din volumul initial;
- substanta activa denumita PPD (purified protein derivative), de
natura proteica. Produsul este partial purificat din culturile de M.
tuberculosis autoclavate, prin precipitare cu sulfat de amoniu, fiind un
amestec al mai multor fragmente proteice cu greutatea moeculara de
5000 D. Nu se cunosc epitopii declansatori ai activarii limfocitelor TCD 4.
Se pastreaza în stare liofilizata.
Cel mai folosit este testul intradermic (intradermoreactia = IDR),
denumit si testul Mantoux, ce consta în injectarea unui volum de 0,1 ml
din preparatul de PPD. Reactia se citeste la 24-48 de ore. Se apreciaza
aria eritemului, gradul infiltratiei dermice (edemul) sau chiar necroza
tisulara indusa de antigenul test.
La persoanele pozitive pentru reactia de hipersensibilitate
întârziata, apare o induratie locala (întarire a tesutului) eritematoasa.
Zonele de induratie de 0,5 cm sau mai mari sunt înregistrate ca pozitive.
Reactia de intensitate medie dispare în 2-3 zile si denota ca organismul
a fost vaccinat. La cei cu reactie intens pozitiva, manifestarile sunt mai
severe, cu febra usoara, alterarea starii generale, dureri ale membrelor,
ce se instaleaza dupa 24 de ore. La locul injectarii tuberculinei, tesutul
se necrozeaza. Reactia ampla se datoreaza focarelor multiple latente de
tuberculoza, existente în organism.
În absenta reactiei tisulare (absenta edemului si a eritemului),
reactia de hipersensibilitate întârziata este negativa. Semnificatia este
ca persoana nu are experienta contactului anterior cu antigenele de M.
tuberculosis, nici prin vaccinare si nici prin infectie naturala.
Testul alergiei de contact se foloseste pentru evaluarea alergiei
tegumentare si consta în impregnarea unei fibre textile cu tuberculina
(sau cu oricare substanta test), fixata pe leucoplast si aplicare
tegumentara pentru o perioada mai lunga de timp. Alergenul patrunde în
tegument. La 48-72 de ore apar reactii eritematoase.
Aceleasi teste se folosesc pentru evaluarea gradului de
sensibilizare a organismului fata de Brucella, L. monocytogenes, T.
pallidum, fata de boli parazitare (toxoplasmoza, malarie etc.), fata de
infectiile virale, fungice.
In vitro, cel mai folosit este testul proliferarii limfocitelor. Suspensia
de limfocite se obtine din sânge si se cultiva în mediu cu ser de vitel si
antibiotice. Celulele sunt stimulate cu PHA, Con A, PWM sau cu
preparate antigenice din Candida, anatoxina tetanica, PPD sau orice
antigen relevant pentru maladia pacientului. In studiile cu lectine
mitogene, celulele se marcheaza cu timidina H 3 si culturile se sacrifica
la 2-3 zile. Culturile stimulate cu antigene se sacrifica la 6-7 zile.
Sinteza ADN în culturile stimulate cu mitogen sau cu antigene, se
compara cu sinteza ADN în cultura martor.
PHA si Con A sunt mitogeni ai limfocitelor T. PWM induce
proliferarea si maturarea limfocitelor B, dar raspunsul lor necesita
functia accesorie a limfocitelor T.
În culturile stimulate cu antigene, prolifereaza limfocitele TCD 4.
Raspunsul limfocitelor reflecta gradul de sensibilizare printr-o expunere
anterioara a subiectului, la antigenul test.
 Raspunsul limfocitelor T la aloantigene se masoara în reactia
limfocitara mixta (RLM), în care celulele de la doi indivizi se cultiva
împreuna. In reactia unidirectionala, una din cele doua populatii de
limfocite se inactiveaza prin iradiere sau tratament cu mitomicina C. Ele
nu sintetizeaza ADN propriu, dar stimuleaza limfocitele celeilalte
populatii. Sinteza ADN se determina prin masurarea H 3, dupa cel mult 7
zile. In RLM prolifereaza limfocitele TCD 4 si TCD 8.

3. Hipersensibilitatea de contact (dermatita de contact)

Hipersensibilitatea de contact, la om, se prezinta ca o inflamatie a

tegumentului, adica o leziune tegumentara cu eritem, edem moderat si
distrugerea epiteliului la locul de contact cu alergenul. Reactia este
maxima la 48-72 de ore dupa contactul secundar.
Dermatita alergica de contact este o forma de hipersensibilitate
întârziata si este rezultatul sensibilizarii limfocitelor. Unele haptene (de
exemplu, dinitroclorbenzenul), sensibilizeaza aproape toti indivizii umani.
Moleculele inductoare ale hipersensibilitatii de contact sunt mici
(sub 1 kD), dar se comporta ca haptene: compusi ai Ni, Co, Cr
(bicromatul de K), ai Hg, cauciucul, compusi acrilici, esentele de lemn
care contin substante toxice (otetar veninos, stejar veninos), formolul,
unele substante cosmetice, diferite rasini, unii coloranti(de anilina),
pesticide, antiseptice, antibiotice, anestezice.
Reactia de hipersensibilitate de contact se desfasoara în doua
faze:
1) Faza de sensibilizare (faza contactului primar). Moleculele mici
(mai mici de 500 D) de orice provenienta, traverseaza tegumentul si se
leaga covalent sau necovalent cu proteine tisulare constitutive, în
special cu colagenul, prin gruparea NH 2 a lizinei. Astfel se formeaza, in
vivo, un conjugat haptena-proteina, recunoscut de sistemul imunitar al
tegumentului. Celulele Langerhans, localizate în straturile suprabazale
ale epidermei sunt principalele celule prezentatoare ale antigenului. Ele
exprima la nivel membranar, molecule CMH II, precum si receptori
pentru regiunea Fc si pentru componentele complementului. In faza de
sensibilizare, celulele Langerhans transporta conjugatul antigenic, fie
internalizat, fie asociat membranei, de la nivelul tegumentului, în
ganglionii limfatici regionali.
Fig. 125. Migrarea celulelor Langerhans din epiderm, în ganglionul limfatic. Antigenele
sunt prelucrate în epiderm de catre celulele Langerhans si stimulii produsi de
cheratinocite, stimuleaza migrarea celulelor în ganglionii limfatici, unde se diferentiaza
în celule dendritice prezentatoare de antigen. Celulele Langerhans sunt înlocuite de
precursori derivati din monocitul circulant (dupa Sminia, 1998).

Antigenul sensibilizant este recunoscut de limfocite T neangajate

(naive). Ele se activeaza la distanta de locul patrunderii antigenului, în
ganglionii limfatici regionali. In ganglioni, antigenul este prezentat
limfocitelor TCD 4. Celulele T sunt prezente în tegument (si în alte
tesuturi), în numar nesemnificativ, dar în ganglioni, contactul celulelor T
cu celulele prezentatoare de antigen este foarte mult usurat de
densitatea mare a ambelor tipuri celulare. In raspunsul imun primar,
stimularea celulelor T poate sa nu fie evidenta, deoarece se produce în
ganglioni si nu la locul contactului cu antigenul. Celulele T neangajate,
de dimensiuni mici, se activeaza, se produce expansiunea clonala si
diferentierea în celule efectoare si celule de memorie cu specificitate
fata de haptena. Numarul lor creste cu câteva ordine de marime. Din
ganglion, celulele T sunt diseminate în sângele periferic, iar de aici,
probabil prin homing specific, în tegument la situsul de contact cu
antigenul, unde elibereaza citochine.
Între contactul sensibilizant si cel de al II-lea contact este necesar
un interval de 10-14 zile.
2) Reactia propriu-zisa se produce dupa cel de al II-lea contact cu
alergenul si se exprima ca o dermatita. Dupa stimularea secundara cu
antigenul, se produce inflamatia deschisa a pielii (leziunea
tegumentara).
Celulele Langerhans care au legat conjugatul haptena-proteina, se
deplaseaza din epiderm spre derm si secreta mediatori atractanti pentru
limfocitele TCD 4 de memorie. Acestea secreta IFN g, care determina
exprimarea moleculelor CMH II pe suprafata cheratinocitelor si a
celulelor endoteliale ale capilarelor dermice. În conditii patologice,
cheratinocitele exprima molecule CMH II si pot sa prezinte antigenul. Ele
se activeaza si secreta IL-1 si alte interleuchine. IL-1 stimuleaza celulele
Langerhans si limfocitele infiltrate în aria de contact cu antigenul.
Interleuchinele sunt factori atractanti pentru macrofage si limfocite, fara
specificitate de antigen. Aceste celule infiltreaza dermul si epidermul în
48 de ore. Majoritatea celulelor infiltrate sunt limfocite TCD 4, iar circa
99% dintre ele nu au specificitate fata de antigen. In infiltrat lipsesc
PMNN. Mecanismul principal pentru recrutarea celulelor T, este
activarea independenta de specificitatea antigenica.
Celulele infiltrate – limfocite si macrofage – secreta factori cu
actiune litica asupra celulelor epidermice.
Un mecanism alternativ al producerii leziunii, consta în actiunea
limfocitelor T de memorie. Reactia inflamatorie locala este initiata de un
numar minim de limfocite T de memorie, teoretic una singura. Dupa
contactul primar cu alergenul, în aria tegumentara migreaza un numar
mic de limfocite T de memorie. Celulele T de memorie sunt stimulate
secundar pe calea receptorului specific. Dupa stimulare, secreta
citochine atractante pentru celulele efectoare nespecifice (limfocite si
macrofage).
La om, dermatitele de contact sunt profesionale: dermatita la
ciment, la uleiuri minerale, la medicamente, la coloranti etc.
Testarea hipersensibilitatii de contact se face prin aplicarea
substantei direct pe tegument. Reactia se citeste dupa 48 de ore.
Reactia pozitiva este însotita de eritem si de eruptie veziculara.
 2. Conflictul imunitar in vivo.
Maladiile autoimune
În 1900, Ehrlich si Morgenroth au formulat conceptul “horror
autotoxicus”, care semnifica faptul ca, în mod normal, organismul îsi
tolereaza propriile componente, pe care le protejeaza fata de
autodistrugerea pe calea efectorilor raspunsului imun. Sistemul imunitar
este tolerant fata de componentele proprii. Starea de toleranta fata de
self se instaleaza în cursul dezvoltarii embrionare. Una din axiomele
Imunologiei este ca, la organismele cu reactivitate imunitara normala, nu
se produc anticorpi fata de constituientii proprii organismului. Totusi,
autoanticorpii apar mai ales la persoanele în vârsta: sunt autoanticorpi
anti-hematii sau anti-membrana bazala glomerulara.
Starea de toleranta perfecta a sistemului imunitar fata de
componentele self, este perturbata în unele situatii în care se
sintetizeaza autoanticorpi sau se diferentiaza limfocite autoreactive,
care nu mai recunosc selful. Prin extinderea efectelor sale, starea de
autoreactivitate imunitara genereaza maladiile autoimune. Maladiile
autoimune, în esenta, se caracterizeaza prin expansiunea proliferativa a
limfocitelor reactive fata de componentele self.
Reactivitatea imunitara fata de self nu s-a evidentiat niciodata ca
fiind factorul initiator primar al maladiilor autoimune, chiar daca
self-reactivitatea a amplificat manifestarile patologice cu componente
autoimune. Exista maladii cu fenomene autoimune bine exprimate, dar
etiologia lor primara nu se cunoaste.

Mecanisme ipotetice ale initierii conflictului autoimun

Mecanismele celulare si moleculare prin care este perturbata
starea de toleranta a sistemului imunitar fata de self, nu se cunosc, dar
faptele de observatie au condus la urmatoarele ipoteze:
a) Eliberarea antigenului sechestrat . Starea de toleranta fata de
self se induce în timpul dezvoltarii embrionare. Antigenele sechestrate
sunt acelea care, prin localizarea sau prin particularitatile de
vascularizatie ale unui tesut, sunt inaccesibile recunoasterii de catre
celulele limfoide, în perioada dezvoltarii embrionare. Ele au localizare
intracelulara sau sunt delimitate prin bariere anatomice. In situatii
normale, antigenele sechestrate nu stimuleaza nici starea de toleranta si
nici nu induc raspunsul imun, datorita absentei contactului lor cu
limfocitele. Din diferite cauze (traumatisme, interventii chirurgicale,
procese infectioase), antigenele sechestrate se elibereaza si devin
accesibile limfocitelor, declansând raspunsul imun. Un astfel de
mecanism patogen s-a presupus ca este activ în generarea oftalmiei
imune si în aspermia autoimuna a tubilor seminiferi . Proteinele
cristalinului, în cursul interventiilor chirurgicale, dupa traumatismele ce
sparg capsula sau dupa afectiunile care permeabilizeaza cristaloida, se
comporta ca antigene care declanseaza un raspuns imun anti-cristalin.
Astfel, pot fi afectate irisul, procesele ciliare, coroida. Proteinele
spermatice, în cazurile de spermostaza, induc sinteza locala a
anticorpilor în structurile epididimului. Anticorpii reactioneaza cu
antigene acrosomale sau flagelare ale spermatozoizilor si produc
imobilizarea sau chiar aglutinarea lor, consecinta fiind sterilitatea
autoimuna. Prin acelasi mecanism, al eliberarii antigenului sechestrat,
se pot declansa alte maladii autoimune: afectiuni demielinizante ale
SNC, tiroidita Hashimoto. Sistemul nervos central si tiroida sunt
delimitate de bariere anatomice etanse, care nu permit accesul
efectorilor sistemului imunitar. Dupa traumatisme, interventii chirurgicale
sau consecutiv unor infectii distructive, antigenele specifice acestor
tesuturi, se pot elibera si patrund în circulatie. Fata de ele se poate
declansa raspunsul imun, generator al maladiilor demielinizante cu
componenta autoimuna si al tiroiditei autoimune.
b) Pierderea starii de toleranta, ca mecanism posibil al generarii
starilor de autoimunitate, este tot mai mult acceptata. Datorita unor
mutatii, ar fi posibila aparitia clonelor de celule limfoide
imunocompetente, care pierd proprietatea de toleranta fata de self.
Limfocitele T si B autoreactive, genereaza efectorii raspunsului imun
care interactioneaza specific cu componentele self. Aparitia clonelor
autoreactive ar fi asociata cu un deficit al celulelor Ts, precum si cu
activarea celulelor Th.
c) Modificarea structurii chimice a antigenelor proprii (teoria
selfului alterat). Sub actiunea unor factori fizici (arsuri, radiatii), biologici
de natura infectioasa (bacterii, virusuri, fungi) sau a unor substante
chimice (medicamente), proteinele proprii se modifica si expun
determinanti antigenici interni sau se altereaza configuratia lor
moleculara. Moleculele modificate devin autoantigene.
Virusurile învelite au un rol important în generarea
autoanticorpilor, deoarece, pe suprafata celulelor infectate sunt expuse
antigene virale, care pot sa modifice specificitatea antigenica a
moleculelor proprii membranei celulare. Virusurile învelite înmuguresc
prin membranele celulei gazda si pot încorpora proteine ale membranei
celulare. Virusul este neutralizat de anticorpi, iar complexul imun este
ingerat de macrofag prin intermediul receptorilor pentru Fc. Odata cu
glicoproteinele virale, pe suprafata macrofagului vor fi expuse si
glicoproteine originare în celula gazda. Astfel sunt stimulate limfocitele T
fata de proteinele self.
d) Asemanarea antigenica între antigenele exogene si
componentele self. Uneori, microorganismele infectioase contin
molecule asemanatoare, înrudite antigenic cu componentele self. Se
sintetizeaza anticorpi care recunosc nu numai antigenul invadant, ci si
propriile componente. De exemplu, peretele de Str. haemolyticus
contine proteina M. Anticorpii anti-proteina M reactioneaza încrucisat cu
proteine membranare ale celulelor muschiului cardiac. Unele antigene
exogene, de origine bacteriana, stimuleaza sinteza anticorpilor ce dau
reactii încrucisate cu molecule ale suprafetei hematiei. De aceea,
infectia cu Str. haemolyticus produce, uneori, leziuni ale miocardului.
Maladiile infectioase (sifilis, lepra) stimuleaza sinteza
autoanticorpilor (factorul reumatoid, anticorpi anti-tiroidieni) si acestia ar
putea fi cauza dezechilibrului mecanismelor imunologice centrale.
Raspunsul autoimun este declansat de novo sau cel preexistent este
amplificat dupa infectia cu o larga varietate de virusuri ADN si ARN,
La animalele de experienta, infectiile virale acute si persistente pot
induce sau pot accelera evolutia maladiei autoimune.
e) Activarea raspunsului imun poate fi rezultatul întreruperii starii
de echilibru a retelei idiotipice. Limfocitele sunt legate într-o retea
functionala complexa, prin interactiuni ce implica regiunile variabile ale
receptorilor de antigen. Limfocitele T au receptor de antigen cu regiuni
variabile si stimuleaza raspunsul anti-idiotipic. In mod normal, în absenta
stimulului antigenic, interactiunile celulare mentin sistemul imunitar în
echilibru, dar la contactul cu antigenul, reteaua se orienteaza în sensul
elaborarii raspunsului imun specific. Ulterior, datorita semnalelor
supresoare, reteaua se întoarce la starea de echilibru. Interactiunile
idiotipice pot avea rol stimulator sau inhibitor al raspunsului imun.
Anticorpii anti-idiotipici, care în mod obisnuit au rol reglator, pot fi
autoanticorpi.
f) Supravietuirea limfocitelor autoreactive . In timus, clonele de
limfocite self-reactive sunt eliminate. In organism, ramân totusi clone cu
o autoreactivitate medie. Ele nu sunt agresive fata de propriile antigene,
dar pot deveni foarte reactive, dupa ce s-au activat sub actiunea unui
antigen exogen. Dupa activare, prolifereaza si ataca tesutul self. Daca
limfocitele supravietuiesc mai mult decât este necesar, efectul actiunii
lor se extinde. Mecanismul supravietuirii limfocitelor activate pare a fi
implicat în generarea lupusului sistemic eritematos si a artritei
reumatoide. Supravietuirea limfocitelor se datoreaza producerii unor
molecule ce blocheaza ligandul Fas. Astfel, ligandul Fas nu se mai
leaga specific cu receptorul Fas si transmiterea mesajului mortii în
limfocit este blocata.
g) Stimularea policlonala a limfocitelor B . Unii agenti infectiosi, ca
de exemplu virusul Epstein-Barr, infecteaza limfocitele B si produc
activarea policlonala. Ele strabat câteva cicluri de diviziune si
sintetizeaza anticorpi cu specificitati multiple de combinare, unii fiind
autoanticorpi. Micoplasmele sunt activatoare policlonale ale limfocitelor
si pot contamina preparatele virale. Frecvent, virusurile infecteaza
limfocitele si macrofagele, stimulând astfel eliberarea citochinelor.
Aceste molecule influenteaza nivelul de exprimare a moleculelor CMH I
si II, modulând raspunsul imun.
h) Influentele hormonale. Numeroase observatii clinice sugereaza
o corelare directa între dezechilibrele hormonale si momentul declansarii
maladiilor autoimune. Maladiile autoimune sunt mai frecvente la femei,
iar barbatii cu fenomene autoimune au un nivel mai crescut de hormoni
estrogeni. Sarcina se asociaza cu ameliorarea severitatii maladiilor
autoimune, în special a artritei reumatoide.
j) Factorii genetici. Maladiile autoimune tind sa aiba o incidenta
familiala, ceea ce sugereaza substratul genetic predispozant la maladiile
autoimune.

Inducerea experimentala a maladiilor autoimune

Prima manifestare autoimuna s-a indus experimental la iepurii
injectati cu mojarat corneean bovin. S-au sintetizat anticorpi care au
reactionat cu antigenele corneii bovine, dar si cu antigenele tesutului
corneean de iepure, atât in vivo, cât si in vitro. In anii ’30, Rivers si
colab. au indus encefalomielita la maimuta, prin injectarea mojaratului
de creier
 Fig. 127. Natura multifactoriala a fenomenelor autoimune. Bid = celula B care secreta
autoanticorpi; B alfaId = celula B care secreta anticorpi anti-idiotipici; Te = celula T
efectoare.

Ulterior, s-a demonstrat ca cea mai sigura modalitate

experimentala de a induce o manifestare autoimuna, este injectarea
mojaratului tisular singenic, alogenic sau xenogenic, în asociatie cu
adjuvantul Freund. Se sintetizeaza anticorpi care reactioneaza cu
antigenul inductor, dar si cu componentele tisulare self asemanatoare.
Anticorpii fata de constituientii tiroidieni si tiroidita pot fi induse prin
imunizarea iepurilor cu mojarat tiroidian, asociat cu adjuvantul Freund
complet. S-a dedus astfel ca unul din mecanismele producerii maladiilor
autoimune este similar mecanismului sintezei autoanticorpilor, adica prin
stimularea cu antigene înrudite. In sprijinul afirmatiei, exista cazuri de
analogie directa.
 Encefalomielita autoimuna, consecutiva administrarii vaccinului
rabic, este declansata de antigenele tesutului nervos de iepure
(mielina). Preparatul vaccinal atenuat, utilizat chiar de Pasteur, era
maduva spinarii de la iepurele infectat cu virus rabic, uscata si
macerata.
Capacitatea antigenelor înrudite chimic, de a induce sinteza
anticorpilor care reactioneaza încrucisat cu componente proprii, are ca
rezultat întreruperea starii de toleranta. De exemplu, utilizarea
preparatelor de insulina din pancreasul de bovine sau de porc, a creat
dificultati majore în tratamentul pacientilor cu diabet insulino-dependent,
deoarece insulina bovina difera de cea umana prin 3 aminoacizi, iar
insulina de porc, printr-un singur aminoacid. Aceste diferente sunt
suficiente pentru stimularea reactivitatii imunitare a receptorului de
insulina. O complicatie suplimentara a fost generata de faptul ca
preparatele de insulina sunt contaminate cu proinsulina. Insulina se
sintetizeaza în celulele B insulare, ca preproinsulina, care, fata de
proinsulina are o catena de 20 de aminoacizi la capatul N-terminal.
Dupa clivarea acestei catene, ramâne proinsulina, în care aminoacidul 1
din catena A este reunit cu aminoacidul 30 din catena B, prin catena C.
Proinsulina este convertita la insulina si este depozitata în granule, de
unde este eliberata în circulatie. Proinsulina nu se gaseste în mod
normal în circulatie si nu induce starea de toleranta. De aceea,
administrarea proinsulinei induce sinteza autoanticorpilor anti-insulina.
 Fig. 128. Structura primara a proinsulinei, molecula precur-soare a insulinei dupa
clivarea enzimatica a peptidului C. Proinsulina este în mod obisnuit, sechestrata de
contactul cu sistemul imunitar, dar daca se elibereaza în circulatie, activeaza sinteza
anticorpilor care se combina cu molecula de insulina. Catenele A si B ale insulinei sunt
legate prin punti S-S.

Întelegerea naturii chimice a multor autoantigene este insuficienta,

iar auto-anticorpii se detecteaza observând legarea lor de sectiunile
tisulare, prin tehnica imunofluorescentei. Sectiunea tisulara este foarte
complexa din punct de vedere antigenic si interpretarea rezultatelor
necesita experienta si prudenta.
 Mecanisme celulare si moleculare
ale progresiei maladiilor autoimune

Indiferent de mecanismul declansator, maladiile autoimune se

caracterizeaza prin sinteza autoanticorpilor sau prin generarea
limfocitelor T autoreactive. Leziunile tisulare consecutive actiunii
efectorilor imunitari, se produc pe una din urmatoarele cai:
- autoanticorpii au, uneori, o actiune directa fata de antigenele
tisulare cu care formeaza complexe imune. Se activeaza complementul
si rezultatul este liza celulelor;
- alteori, autoanticorpii au actiune indirecta. Complexele imune (Ag
- Ac - C) se depun la nivelul vaselor mici (arteriole, capilare) din diferite
organe si produc reactii inflamatorii, consecinta fiind distrugerea
tesutului;
- în alte cazuri, tesutul tinta este lezat sub actiunea limfocitelor Tc
infiltrate.
La pacientii la care se sintetizeaza autoanticorpi, maladiile
autoimune au o particularitate comuna: inflamatia cronica fara o cauza
infectioasa cunoscuta. Autoanticorpii pot initia procesul patologic, pot
contribui la patogeneza si sunt utili pentru diagnostic. In evaluarea
semnificatiei autoanticorpilor trebuie avute în vedere urmatoarele situatii:
1) autoanticorpii pot fi agentii efectori ai maladiei, ca de exemplu, în
anemia hemolitica autoimuna; 2) alteori, dupa lezarea unor tesuturi
(nervos, cardiac) se sintetizeaza autoanticorpi care reactioneaza cu
tesuturile respective; 3) autoanticorpii semnifica prezenta unui agent
etiologic, fara sa aiba rol în patogenitate si indica originea infectioasa a
maladiei; 4) autoanticorpii se gasesc uneori, mai ales la vârstnici, în
absenta manifestarilor patologice.
Unele maladii autoimune se caracterizeaza prin procese
patologice strict localizate, adica efectorii (în special anticorpii) au
actiune specifica fata de antigenele proprii organului sau tesutului tinta.
Astfel, în maladia autoimuna diabetus melitus insulino-dependent,
auto-anticorpii au specificitate numai fata de celulele B din insulele
Langerhans, iar în tiroidita Hashimoto, autoanticorpii sunt specifici fata
de celula epiteliala tiroidiana.
La centrul spectrului se situeaza leziunile care tind sa fie localizate
într-un singur organ, dar autoanticorpii nu au specificitate de organ.
Exemplul tipic este ciroza biliara primara, în care, canaliculele biliare
sunt tinta infiltrarii cu celule inflamatorii, dar anticorpii serici, în special
anti-mitocondriali nu au specificitate de organ (nu sunt specifici fata de
mitocondriile hepatice). De asemenea, în sindromul Goodpasture,
autoanticorpii se fixeaza pe membrana bazala a glomerulului renal si a
epiteliului alveolar, producând glome-rulonefrita cronica si hemoragii
pulmonare.
La cealalta extremitate a spectrului sunt maladiile autoimune
diseminate, caracterizate prin sinteza autoanticorpilor fata de antigene
cu distributie tisulara larga (de exemplu, anticorpi anti-nucleari în lupusul
eritematos diseminat).

Spectrul maladiilor
Organ sau tesut afectat Antigenul
autoimune
Tiroidita Hashimoto Tiroida Tiroglobulina
Citoplasma, suprafata
Mixedemul primar Tiroida celulei
Receptorul pentru TSH al
Maladia Basedow Tiroida suprafetei celulare
(tireotoxicoza)

Anemia pernicioasa Mucoasa gastrica

Biermer Factorul intrinsec (FI)
(deficitul vitaminei B 12)
Diabetul juvenil Celulele B insulare Citoplasma celulelor
insulare
Unele alergii atopice Sistemul nervos periferic R e c e p t o r u l
beta-adrenergic
Myasthenia gravis Muschi striat si cardiac Receptor de acetilcolina
----------
Sterilitatea masculina Spermatozoid Citoplasma
Citoplasma celulelor
Maladia lui Addison C e l u l e l e pro-ducatoare de steroizi
corticosuprarenalei
Menopauza precoce Ovar
Suprafata hematiei
Suprafata plachetelor
Anemia hemolitica Hematii
autoimuna Celula hepatica, actina
Purpura trombocitopenica Plachete Piruvat dehidrogenaza
idiopatica mitocondriala
Hepatita cronica activa Regiunea Fc a moleculei
fara HBs Ficatul si muschiul neted de IgG
Mitocondrii Membrana bazala
Ciroza biliara primara ADN, ADN-proteine, IgG
Membrana sinoviala Lipopolizaharidul celulelor
Poliartrita reumatoida epiteliale
Rinichi si plamâni Mitocondrii, nuclei
 Sindromul Goodpasture Membrana bazala a
Distributie difuza epidermei
LED Miofibrilele si sarcolema
Mucoasa colonului celulei musculare cardiace
Colita ulcerativa
ARN, miozina
Glande lacrimale si
Sindromul Sjogren salivare
Tegumentul
Pemphigus vulgaris
Muschiul cardiac
Cardiomiopatia autoimuna
Muschiul striat
Miozita

Autoanticorpii se sintetizeaza preponderent, fata de antigenele

tesuturilor endocrine: tiroida, corticosuprarenale, celulele insulare
pancreatice, paratiroide, hipofiza, ovar. Titrul cel mai crescut se
înregistreaza în cazul maladiei tiroidiene.
Autoanticorpii pot fi specifici fata de diferite componente
antigenice:
- fata de molecule ale suprafetei celulare si au rol patologic(ca de
exemplu, anticorpii anti- receptori de hormoni);
- fata de tinte extracelulare (molecule circulante sau ale matricei
extracelulare) si pot fi agravanti ai maladiei autoimune;
– fata de componente intracelulare.
Autoanticorpii au specificitate fata de molecule self. Prezenta
autoanticorpilor este, uneori, un indiciu al riscului pentru viitoare maladii
autoimune, iar alteori, titrul lor seric este o reflectare directa a
amplitudinii dezordinii autoimune. Evidentierea autoanticorpilor nu este
niciodata revelatoare pentru diagnosticul unei maladii, deoarece se pot
gasi si în serul organismului normal. Prezenta lor în serul normal are o
frecventa variabila în functie de vârsta si sex: cea mai mica frecventa,
autoanticorpii o au în serul barbatilor tineri, iar în serul femeilor
vârstnice, frecventa este cea mai mare.
Autoanticorpii se identifica prin tehnicile de aglutinare pasiva si
precipitare. Tehnicile de aglutinare utilizeaza particule de latex sau
eritrocite, tapetate cu antigenul molecular.
Autoanticorpii antitiroidieni se detecteaza prin hemaglutinarea
pasiva (HAI), adica antigenul tiroidian este legat pe suprafata
eritrocitelor, iar aglutinarea particulelor de latex tapetate cu
imunoglobulina este cea mai folosita pentru detectarea factorului
reumatoid. Imunofluorescenta indirecta este folosita pentru evidentierea
anticorpilor antinucleari.
Nu toti pacientii cu o anumita dezordine endocrina sintetizeaza
autoanticorpi. Testul negativ al detectarii autoanticorpilor nu exclude
maladia autoimuna, iar testul pozitiv nu are semnificatia obligatorie a
unui diagnostic pozitiv. Autoanticorpii fata de celulele insulare
pancreatice au o particularitate ce consta în faptul ca procentajul
serurilor pozitive scade dupa declansarea bolii.

Maladii autoimune ale tesutului conjunctiv

(colagenoze)
Cele mai frecvente colagenoze sunt lupusul eritematos diseminat
(LED), artrita reumatoida (AR) si febra reumatismala. Din punct de
vedere imunologic, toate se caracterizeaza prin prezenta
autoanticorpilor în ser, care formeaza complexe imune cu diferite
antigene tisulare. In febra reumatismala, autoanticorpii lezeaza tesutul
miocardic si articulatiile. In artrita reumatoida sunt lezate articulatiile, iar
în LED sunt afectate mai multe organe.

Lupusul eritematos diseminat

Denumirea de lupus semnifica efectul distructiv asupra tesuturilor,

iar calificativul sistemic reflecta implicarea unui numar mare de tesuturi,
ceea ce confera caracterul generalizat al maladiei; termenul eritematos
desemneaza eritemul tegumentar care însoteste fazele acute ale
maladiei. Lupusul eritematos diseminat este prototipul maladiilor
autoimune sistemice. Maladia poate sa apara la orice vârsta, dar
femeile în perioada sarcinii sunt cele mai afectate.
Lupusul este asociat cu multiple fenomene autoimune si se
exteriorizeaza prin manifestari clinice plurifocale extrem de diverse, care
implica sisteme de organe: tegument, articulatii, rinichi.
Din punct de vedere citologic, LED se caracterizeaza prin
prezenta celulelor LE (lupice), evidentiate de Hargreaves în maduva
osoasa a pacientilor. Celula LE este un PMN care a ingerat nucleul altei
celule si poate sa apara în sângele periferic.
Semnul distinctiv al maladiei este nivelul seric ridicat al IgG cu
specificitate anti-nucleara. Manifestarile clinice heterogene par a fi
asociate cu producerea autoanticorpilor. In serul pacientilor s-au
identificat peste 28 de specificitati diferite de autoanticorpi. Cei mai
semnificativi sunt anticorpii antinucleari (FAN), anti-leucocitari,
anti-muschi neted de stomac, anti-eritrocitari, anti-plachetari,
anti-ribosomali. Titrul crescut de anticorpi anti-ADN dublu catenar,
asociat cu nivelul scazut al complementului poate fi considerat ca un
test de diagnosticare a LED.
În sângele pacientilor cu LED, exista ADN liber, anticorpi
anti-ADN, dar si complexe imune anticorpi-ADN. ADN pur nu este
imunogen, dar proteinele cu care este asociat îi confera imunogenitate.
In complexul ADN-proteine, ADN are rol de haptena, iar anticorpii au
specificitate fata de ADN. Anticorpii anti-ADN apartin clasei IgG si dau
reactii încrucisate multiple: cu polizaharidele bacteriene, cu proteinele
fibrilare ale citoscheletului, cu cardiolipina. Anticorpii anti-ADN formeaza
complexe imune cu ADN circulant si se depoziteaza în tesuturi, având
astfel efecte patologice directe. Anticorpii lupici se leaga de componente
renale (membrana bazala a glomerulilor), fixeaza complementul si
initiaza un raspuns inflamator, care modifica functia renala, producând
glomerulonefrita cu complexe imune , a carei consecinta este
proteinuria. Complexele imune pot produce si alte manifestari
patologice: artrita, vasculita, eruptie rash. O fractie a autoanticorpilor
este orientata fata de determinantii suprafetei eritrocitare si pot produce
anemia hemolitica, trombocitopenia(liza plachetelor) sau chiar leziuni ale
SNC.
Complexele imune se depun, în special la nivelul peretilor
vasculari sau sunt filtrate la nivelul glomerulilor renali, unde produc
leziuni inflamatorii caracteristice. ADN liber, precum si complexele
ADN-anticorpi au afinitate pentru colagenul din membrana bazala a
glomerulilor, ceea ce explica depozitarea preferentiala a complexelor
imune în rinichiul pacientilor cu LED. Depunerea preferentiala a
complexelor ADN-anti-ADN are o explicatie moleculara: histonele din
complexele nucleoproteice au afinitate fata de heparan-sulfat,
component al membranei bazale a glomerulului.
Complexele imune activeaza cascada complementara si cantitatea
serica de C3 si C4 diminua la majoritatea pacientilor cu LED activ. Din
cauza cresterii ratei sintezei, nivelul seric al acestor proteine poate fi
normal, în ciuda consumului accelerat. Anafilatoxinele eliberate din
activarea complementului, initiaza reactia inflamatorie locala.
Datorita sintezei autoanticorpilor cu specificitati multiple, maladia
este însotita de hipergamaglobulinemie.
Dintre toate specificitatile de autoanticorpi care se sintetizeaza în
LED, FAN este cel mai caracteristic si este dominant cantitativ.
Anticorpii antinucleari sunt specifici pentru aceasta maladie si
detectarea lor este utila pentru diagnostic. Anticorpii anti-nucleari
reactioneaza cu toate tipurile de nuclei, indiferent de origine, dar
reactioneaza si cu antigenele nucleare ale gazdei si de aceea sunt
considerati autoanticorpi. In LED, titrul anticorpilor antinucleari este
crescut, dar anticorpi anti-ADN se sintetizeaza si în artrita reumatoida, în
sindromul Sjogren, myasthenia gravis, hepatita cronica activa. Anticorpii
antinucleari sunt antinucleosomali (structuri ce constau din ADN si
histone). ADN poate fi de origine eucariota sau procariota, dublu catenar
sau monocatenar, polidispers sau omogen. Anticorpii se fixeaza pe
nucleul unei largi varietati de tesuturi animale, ceea ce permite
evidentierea lor în serul pacientilor prin metoda imunofluorescentei
indirecte. Metoda utilizeaza timus de vitel, dar în special sectiuni de ficat
de sobolan, obtinute prin criotomie. Sectiunile se acopera cu serul de
cercetat. Lama cu sectiuni se spala pentru îndepartarea anticorpilor care
nu au reactionat specific cu nucleul hepatocitului. Lamele se incuba cu
ser de iepure anti-IgG umana, conjugat cu fluoresceina. Sectiunile se
examineaza la microscop, cu lumina ultravioleta. Daca în serul de
cercetat se gaseste FAN, se observa fluorescenta celulelor hepatice de
sobolan.
Multi pacienti cu LED au anticorpi serici, nu numai fata de
antigenele nucleare, ci si fata de antigenele citoplasmatice.
Cel mai comun fenomen patologic la pacientii cu LED este
vasculita inflamatorie, datorata depunerii locale a complexelor imune,
îndeosebi a acelora care contin ADN, în peretii vasculari.
Maladia se reproduce experimental la soarece prin injectarea unei
endotoxine care determina liza celulara, cu eliberare de ADN. ADN liber
sau complexele ADN-anticorpi se fixeaza pe membrana bazala.
Agentul declansator al LED nu se cunoaste. Retravirusurile sunt
posibili agenti etiologici, deoarece la pacientii cu LED este indusa
sinteza unui interferon atipic (IFN-lentivirus), iar în culturile de limfocite
de la pacientii cu LED s-a evidentiat revers-transcriptaza.
Predominanta neta a pacientelor (9:1) fata de barbati sugereaza
rolul hormonilor sexuali în aceasta maladie. Numeroase date sugereaza
un dezechilibru al raportului cantitativ al hormonilor androgeni si
estrogeni în plasma. Barbatii cu LED manifesta o prevalenta superioara
a hipo-androgenismului. Boala pare sa implice emergenta si activarea
limfocitelor TCD 4 si B cu potential autoreactiv.
Declansarea si progresia LED are o baza genetica complexa, cu
contributia genelor CMH si a multor gene din afara complexului.
Complexitatea genetica în bolile poligenice se datoreaza penetrantei
scazute a fiecarei gene în parte, adica este o mica probabilitate ca o
anumita alela sa determine expresia maladiei. Datorita penetrantei
incomplete, chiar în prezenta unui set complet de alele susceptibile,
maladia nu se manifesta totdeauna.

Artrita reumatoida

Artrita reumatoida este o maladie inflamatorie cronica ce

afecteaza predominant membrele superioare si inferioare, dar poate sa
implice orice articulatie. Este o maladie autoimuna cronica, sistemica, cu
etiopatogeneza necunoscuta. Debutul ei este, de regula, dupa 40 de
ani, dar poate sa apara la orice vârsta. Maladia este mult mai frecventa
decât LED si este consecutiva persistentei complexelor imune în
circulatie, pentru perioade lungi de timp. Este una din cele mai comune
maladii autoimune, de 2-3 ori mai frecventa la femei decât la barbati.
Artrita reumatoida este caracterizata prin inflamatia si distrugerea
cartilajului articular, producând deformarea degetelor.
Waaler si Rose au evidentiat ca serul pacientilor de AR
aglutineaza eritrocitele de berbec, tapetate cu o doza subaglutinanta de
anticorpi specifici. Concluzia lor a fost ca serul contine un factor specific,
care recunoaste regiunea Fc a moleculelor de anticorpi ce tapeteaza
hematiile si l-au denumit factor reumatoid (FR).
Factorul reumatoid aglutineaza hematiile oricarei specii, daca sunt
tapetate cu anticorpi specifici. Factorul reumatoid este autoanticorp, un
IgM anti-regiunea Fc a IgG denaturat. In vitro, FR precipita cu IgG
denaturata chimic sau termic.
In vivo, modificarea structurii IgG se produce dupa ce IgG
reactioneaza cu antigenul corespunzator, sau in vitro, dupa ce se
fixeaza nespecific pe un suport inert sau dupa denaturare termica.
Factorul reumatoid se sintetizeaza fata de molecula IgG a carei
conformatie moleculara a fost modificata in vivo si se gaseste la circa
70% dintre pacientii cu artrita reumatoida. Dupa modificarea
conformatiei moleculare, IgG expune determinanti antigenici inaccesibili
pe molecula intacta. Sinteza FR se face în plasmocitele din ganglionii
limfatici, dar si în cele din tesutul de granulatie al membranei sinoviale.
Tesutul de granulatie este un tesut conjunctiv reparator care se
formeaza în focarul reactiei inflamatorii.
Determinantii antigenici ai IgG umana, care reactioneaza cu FR,
nu se gasesc la toti indivizii. Factorul reumatoid care reactioneaza cu
IgG de iepure, este diferit de cel care reactioneaza cu IgG umana.
Factorul reumatoid este considerat ca autoanticorp, dar nici un FR din
aceasta categorie nu se poate numi autoanticorp, din urmatoarele
motive:
- nu precipita cu IgG nativa a propriului organism. O varianta a FR
se combina cu IgG numai de origine umana si numai daca este legat în
complexe imune, dar nu reactioneaza cu IgG libera;
- factorul reumatoid care se combina cu IgG umana, frecvent
recunoaste numai IgG denaturat si agregat prin tratament termic;
- factorul reumatoid precipita IgG cu specificitate alotipica, diferita
de aceea a pacientului
- factorul reumatoid precipita cu IgG de alte specii.
Pe baza reactiei cu FR, indivizii umani se împart în doua grupe:
- cei al caror IgG precipita cu FR
- cei al caror IgG nu reactioneaza cu FR.
Determinantii antigenici ai moleculelor de IgG sunt omologi
antigenelor de grup sanguin si se numesc Gm(gama marker). Ei
reprezinta variante antigenice alotipice ale IgG umane. Indivizii al caror
IgG reactioneaza cu FR apartin grupului Gm(a+), iar ceilalti sunt Gm(a-).

Biologia moleculara a artritei reumatoide

Mecanismul declansator al maladiei este incert. Nu se cunoaste

natura stimulului antigenic. Reactia autoimuna ar fi declansata de o
infectie cu micoplasme sau cu un virus (EBV, CMV sau un retravirus)
care ar avea epitopi asemanatori cu autoantigenele. Antigenele de
Salmonella, Shigella sau Yersinia pot sa activeze diferite artrite.
Raspunsul fata de aceste antigene este detectat la situsul sinovial al
inflamatiei, fara ca microorganismul sa fie prezent. Antigenele
bacteriene cu potential autoimun pot fi transportate în articulatii si
initiaza sau amplifica un raspuns imun anormal. Printre posibilii factori
etiologici ai AR, o atentie speciala s-a acordat proteinelor de raspuns la
socul termic. Alti autori considera ca un autoantigen (gp 39, componenta
a tesutului articular) este recunoscut ca nonself de sistemul imunitar.
S-a sugerat posibilitatea ca AR sa se datoreze unei insuficiente
corticosteroidiene, odata cu descoperirea efectelor antiinflamatorii
ample ale cortizonului, în aceasta maladie. Ipoteza n-a fost confirmata,
dar nici infirmata.
Dupa altii, maladia este declansata de complexele imune
circulante care se fixeaza în articulatii. Complexele imune sunt
recunoscute specific de limfocitele B, care leaga antigenul din complex,
prin receptorul imunglobulinic.
Artrita reumatoida este o colectie de maladii autoimune, pentru
care antigenul declansator difera, la diferite forme ale maladiei. Desi AR
este considerata o maladie autoimuna, tabloul patologic distinctiv este
dominat net de o reactie inflamatorie intensa, severa si cronica,
stimulata de antigene infectioase sau de superantigene.
 Etiologic, AR pare a fi rezultatul unei combinatii de factori care
include predispozitia genetica si stimularea antigenica, posibil ca rezultat
al infectiei cu microorganisme. Procesul imunologic are un rol central în
patogeneza AR, argumentat de urmatoarele observatii:
- prezenta autoanticorpilor serici (FR)
- în situsul inflamator se gasesc factorii rezultati din activarea C
- în situsul articular inflamat se gasesc neutrofile, limfocite T, B,
macrofage si citochinele lor
- sensibilitatea la AR este asociata cu expresia unor alele
specifice CMH II.
Limfocitele T sunt implicate direct în mecanismul patogeniei AR. In
tesutul sinovial reumatoid, celulele care delimiteaza cavitatea sinoviala
sunt hiperplazice si sunt infiltrate cu limfocite B, T si macrofage.
Utilizarea AMC marcati cu fluoresceina, arata ca în tesuturile sinoviale
sunt celule T care exprima molecule CMH II.
Oricare ar fi stimulul, la nivelul articulatiei se declanseaza reactia
inflamatorie, proces patologic care determina progresia AR. Se
presupune ca celulele Th 1 recunosc un antigen self în tesutul sinovial,
se activeaza si produc limfochine (IL-2, IL-4, IL-5, IL-6, IFN g) si
activeaza limfocitele B, care se diferentiaza în plasmocite si secreta IgG,
ce formeaza complexe imune (CI). CI activeaza cascada C si se
elibereaza C3a si C5a, cu actiune chimiotactic pozitiva si activatoare
fata de leucocite, inclusiv pentru limfocite, care amplifica reactia
inflamatorie. Celulele Th 1 secreta citochine care activeaza celulele
fagocitare ce elibereaza produse de oxidare a acidului arachidonic,
radicalii oxigenului si metaloproteaze lizosomale, care degradeaza
matricea extracelulara a tesutului articular.
Macrofagele elibereaza IL-1, cu efecte multiple: stimuleaza
proliferarea si eliberarea moleculelor proteolitice si chimiotactice din
macrofage, stimuleaza osteoclastele si condroclastele. Osteoclastele si
condroclastele ataca si lizeaza cartilajul, amplificând inflamatia
articulara. Factorii de crestere si citochinele stimuleaza hiperplazia
fibroblastelor si angiogeneza în jurul articulatiei, iar în membrana
sinoviala a articulatiei se organizeaza foliculi limfoizi, cu centri
germinativi în care se gasesc numeroase plasmocite. Raspunsul imun si
raspunsul inflamator initiaza si întretin o sinovita, care poate progresa la
forma eroziva a artritei, la pacientii pozitivi pentru epitopul antigenic
declansator sau datorita contactului repetat cu un epitop de origine
infectioasa, stimulator al reactivitatii imunitare si al reactiei inflamatorii.
Trasatura esentiala a patologiei AR este degradarea cartilajului
articular, sub actiunea metaloproteazelor derivate din celulele
inflamatorii infiltrate si din condrocitele rezidente: colagenaze,
gelatinaze, stromelizine etc. Sinteza lor este stimulata de citochinele
inflamatorii. Cartilajul articular este un tesut unic pentru ca celulele sale
componente se gasesc în lacune izolate, fara contact direct cu alte
celule. Cartilajul este nevascularizat si este foarte rezistent la invazia cu
vasele sanguine si de catre celulele tumorale.
Molecule din categoria FR se sintetizeaza si la persoane cu
dezordini limfoproliferative. Factorii reumatoizi de la persoanele normale
sunt componente ale familiei anticorpilor naturali, cu afinitate mica fata
de self. Adeseori, anticorpii naturali sunt polispecifici, reactionând cu
antigene self si cu antigene exogene. In contrast, factorii reumatoizi de
la pacientii cu artrita reumatoida au adeseori afinitate înalta.
Artrita reumatoida se reproduce experimental prin injectarea
fibrinei heterologe. Se produce o hiperplazie a celulelor membranei
sinoviale, eroziunea cartilajului articular si a osului subiacent si
inflamatia cronica a membranei sinoviale.
Alt model experimental al artritei este artrita de adjuvant. Prin
injectarea intradermica a antigenului, asociat cu adjuvantul Freund
complet, la sobolan se dezvolta o afectiune similara artritei reumatoide.

Febra reumatismala sau reumatismul articular acut (RAA) .

Febra reumatica este o complicatie relativ rara a faringitei

streptococice, ce apare la 2-4 saptamâni dupa infectia bacteriana.
Febra reumatismala este o afectiune provocata de complexele imune
circulante, care se localizeaza în regiunile articulare. Se manifesta ca o
poliartrita febrila, cu evolutie favorabila, singurul risc fiind complicatiile
valvulare cardiace, miocardice sau pericardice. Febra reumatismala este
consecutiva infectiei tractului respirator cu
Str. haemolyticus. Dupa 2-3 saptamâni, se dezvolta o maladie
asemanatoare maladiei serului, cu febra, artrita, uneori chorea si
cardita. Anticorpii cu reactie încrucisata ataca valvele cardiace, pentru
ca antigenele self ale tesutului cardiac se aseamana cu proteina M din
Str. haemolyticus. Riscul complicatiilor cardiace este mai mare pentru
indivizii cu grup sanguin A. Toate grupele sanguine au un precursor
antigenic comun – antigenul H (codificat de gena H) – pe suprafata
eritrocitelor, bine exprimat cantitativ la persoanele de grup 0.
Specificitatea antigenica a hematiilor de grup 0 este conferita de
L-fucoza. Grupul A are are o alta gena ce codifica sinteza
glicozil-transferazei, enzima ce adauga N-acetil-D-galactozamina, la
galactoza preterminala a substantei H. De aceea, specificitatea
antigenica a eritrocitelor grupului A este data de
N-acetil-D-galactozamina si L-fucoza .
 Indivizii grupului B au o gena ce adauga D-galactoza la galactoza
preterminala a moleculei H si specificitatea antigenica a eritrocitelor este
data de D-galactoza si L-fucoza.
Glucidul terminal al polizaharidului streptococic este N-acetil-D
glucozamina, legata de un polimer de ramnoza. Diferenta dintre
N-acetil-D glucozamina si N-acetil-D galactozamina este grupul OH. De
aceea, antigenele de grup sanguin A se aseamana cu antigenul
streptococic, mai mult decât ale grupului 0. La fel pentru antigenele de
grup B, la care D-glucoza este mai asemanatoare structural cu
N-acetil-D glucozamina de Str. pyogenes, decât cu L-fucoza grupului 0.
Ca urmare, anticorpii produsi de indivizii de grup A, dupa infectia cu Str.
pyogenes, se cupleaza cu antigenele tisulare care contin antigene ale
grupului A si produc reactii inflamatorii. Tesutul cardiac contine grupe
moleculare, similare cu substanta de grup A.
Anticorpii anti-streptococici se leaga cu antigenele înrudite (o
reactie încrucisata), ceea ce explica frecventa superioara a febrei
reumatice la indivizii cu grup sanguin A si B, fata de indivizii cu grup
sanguin 0.
Chorea care însoteste febra reumatica, se poate explica prin
asemanarea unor molecule ale ganglionilor bazali, cu antigene
streptococice.
Febra reumatismala debuteaza în momentul în care încep sa se
sintetizeze anticorpi antistreptococici. Absorbtia antigenelor
streptococice în circulatia sanguina, determina, în special, sinteza
anticorpilor anti-streptolizina O (ASLO). Se formeaza complexe imune
circulante. Ramâne neexplicat faptul ca numai 2-3% dintre indivizii atinsi
de infectia cu S. pyogenes fac reumatism articular acut.
Tesutul cardiac este adeseori implicat, deoarece anticorpii dau
reactie încrucisata cu antigenele streptococice si cu antigenele de organ
ale fibrei musculare striate din muschiul cardiac si chiar cu muschiul
neted din peretii vasculari. Anticorpii anti-streptolizina O reactioneaza cu
sarcolema fibrelor musculare cardiace. O fractie a anticorpilor
anti-streptococici, reactioneaza încrucisat atât cu antigenele glucidice
bacteriene, cât si cu o proteina structurala de pe valvele cardiace.
Complicatiile pericardice, uneori consecutive infectiei cu S. pyogenes,
nu sunt explicate, pentru ca în pericard nu se gasesc antigene care sa
reactioneze încrucisat cu cele bacteriene.
 Biologia moleculara a maladiilor autoimune
organo-specifice
O serie de maladii cu substrat imunitar se caracterizeaza prin
spectrul foarte limitat al specificitatii autoanticorpilor serici si implicit prin
limitarea leziunilor tisulare la tesutul tinta: tiroidita autoimuna Hashimoto,
boala Basedow-Graves, diabetul zaharat insulino-dependent,
myasthenia gravis, anemia pernicioasa, boala Addison, insuficienta
ovariana primara, pemphigus.
Cel mai adesea, autoanticorpii sunt specifici fata de componente
ale sistemului endocrin. Adeseori, în cazuri patologice, în organism se
sintetizeaza anticorpi cu specificitate fata de un anumit receptor
hormonal. Mecanismul inductiei sintezei acestor anticorpi nu se
cunoaste, dar se considera ca receptorii de hormoni sunt “secretati” de
celule în mediul intern. Moleculele sunt preluate si prelucrate de celulele
specializate si sunt prezentate limfocitelor. Anticorpii anti-receptor
hormonal pot sa blocheze functia hormonului respectiv.
Autoanticorpii fata de receptorii pentru hormonii hipofizari si fata
de receptorii organului tinta au rol determinant în progresia unor maladii.
Cei mai studiati sunt anticorpii anti-receptor pentru TSH si anti-receptor
de insulina. Efectele fizio-patologice ale anticorpilor anti-receptori
hormonali sunt variate. Anticorpii pot stimula activitatea receptorului si
efectul este intensificarea activitatii secretorii a glandei (efect mimetic
hormonal) sau invers, blocheaza receptorul si efectul se reflecta în
inhibitia activitatii secretorii. La acelasi pacient pot coexista ambele
variante de anticorpi. De exemplu, anticorpii fata de receptorul periferic
de insulina, se gasesc la un numar mic de pacienti cu diabetus melitus
insulino-rezistent, dar si la cei hipoglicemici. Pacientii cu aceste
manifestari au o maladie autoimuna de fond, cel mai adesea lupus
eritematos diseminat.
Uneori, pacientii hiperglicemici insulino-rezistenti, evolueaza spre
hipoglicemie. S-a presupus ca autoanticorpii cu titru crescut, distrug
receptorul de insulina si de aici ar rezulta rezistenta maladiei la
hormonul circulant, iar autoanticorpii anti-receptor de insulina, cu titru
scazut, produc o stimulare a receptorului (mimeaza actiunea
hormonului)si efectul este hipoglicemia. Se pare însa ca autoanticorpii
au specificitate fata de epitopi diferiti ai receptorului, ceea ce explica
diferentele actiunii lor.

Diabetus mellitus insulino-dependent

Diabetul zaharat este cea mai frecventa maladie endocrina.
Diabetus mellitus insulino-dependent (IDDM) rezulta din distrugerea
celulelor pancreatice B, producatoare de insulina. Rezultatul este
hipoinsulinemia si hiperglicemia. IDDM pare a fi o maladie autoimuna.
Predispozitia genetica este o conditie necesara pentru declansarea
maladiei, dar factorii de mediu – infectiile virale, regimul alimentar,
diferite toxine, au un rol important în expresia clinica a acestei maladii.
Maladia s-a reprodus experimental la soarece. Insulele sunt infiltrate cu
limfocite. Sunt lizate celulele B ale insulelor, procesul distructiv
excluzând alte tipuri celulare, care ramân intacte. Dupa instalarea
hiperglicemiei, gradul infiltrarii mononucleare scade. Infiltratul consta din
macrofage, celule dendritice, TCD 4, TCD8, NK si mai putin limfocite B.
În ser se detecteaza anticorpi anti-celule insulare pancreatice, cu
specificitate citoplasmatica si anticorpi anti-componente membranare
(decarboxilaza acidului glutamic). Aceasta enzima se gaseste în
citoplasma celulelor B pancreatice, dar functia ei este necunoscuta.
Aceiasi enzima se gaseste în neuronii care produc inhibitorul transmiterii
impulsului nervos – acidul g-aminobutiric. La epileptici, ca si la pacientii
IDDM, titrul anticorpilor anti-glutamic acid-decarboxilaza este crescut.
Enzima citoplasmatica se gaseste si la nivelul membranei plasmatice,
unde devine tinta sistemului imunitar si induce sinteza autoanticorpilor.
Agentul etiologic al IDDM nu este cunoscut, dar poate fi un picornavirus
(Coxsackie B 4) litic pentru celulele B insulare, ale carui antigene dau
reactie încrucisata cu antigene self. Diferite substante toxice cu efect
litic ar elibera antigenele celulare. Celulele B insulare pot fi lizate direct,
sub actiunea infectiei virale sau de catre macrofage, care detecteaza
antigenele virale. Agentii chimici diabetogeni (aloxan, streptozocina etc.)
distrug celulele B prin diferite mecanisme si reproduc maladia, cu
sinteza auto-anticorpilor anti-celule insulare.

Maladii autoimune tiroidiene

Tiroida secreta tiroxina (T 4) si triiodotironina (T 3), hormoni
reglatori ai ratei metabolismului bazal si ai functiilor cardiace si
neurologice. Afectiunile tiroidei pot determina modificari ale secretiei
hormonale, hipertrofia glandei sau ambele consecinte.
Fig. 129. Reprezentare schematica a dezvoltarii diabetului zaharat insulino-dependent
(IDDM). Autoantigenele eliberate din celulele b în timpul turnover-ului natural sau lizei
celulelor datorita infectiei virale, sunt prelucrate de macrofage si prezentate celulelor Th
în asociatie cu moleculele CMH II. Macrofagele elibereaza IL-12, activatoare a
limfocitelor Th1. În acelasi timp, IL-2 si alte citochine eliberate de celulele CD 4+,
activeaza limfocitele T cu potential toxic fata de celulele insulare b. IFN g eliberat de
celulele Th stimuleaza functia citotoxica a macrofagelor. Ele elibereaza citochine cu
efect toxic pentru celulele b ( IL-1 b, TNF a, IFN g) si radicali liberi. Celulele Th secreta
interleuchine care activeaza alte celule Th, limfocite B si celule Tc. Celulele Tc (CD 8+)
pot sa recunoasca autoantigenele exprimate pe celulele b normale. Ele elibereaza
granzima si citolizina (perforina), cu efect toxic asupra celulelor b insulare. Distrugerea
celulelor b ar putea fi datorata apoptozei mediata de interactiunea receptorului Fas cu
ligandul Fas. Astfel, macrofagele, celulele T si citochinele coopereaza sinergic pentru
distrugerea celulelor b, rezultatul fiind diabetul zaharat insulino-dependent (dupa
Ji-Woon Yoon, 1998).

În ariile geografice în care ingestia iodului alimentar este adecvata

necesitatilor, maladiile tiroidiene au, în primul rând, mecanisme
imunitare. Ele apar cu o fecventa de circa 4% în populatia umana si se
manifesta prin hipertiroidism cu sau fara oftalmopatie sau prin
hipotiroidism. În ambele cazuri, tiroida poate sa creasca în volum
(gusa).
 S-au descris trei specificitati de autoanticorpi anti-tiroidieni:
anti-tiroid peroxidaza (antigenul microsomal); anti-tiroglobulina;
anti-receptor pentru TSH al celulelor acinare tiroidiene.
Hipertiroidismul cu cresterea volumului glandei este cunoscut sub
denumirea de boala Graves sau von Basedow sau boala Parry, iar
insuficienta tiroidiana poarta numele de tiroidita autoimuna,
caracterizata prin infiltrare limfocitara. În functie de aspectul clinic, se
disting doua stari patologice: tiroidita Hashimoto (gusogena) si tiroidita
atrofica (mixedem primar). În ambele cazuri, tesutul tiroidian se distruge.
Boala tiroidiana autoimuna apare în special la organisme feminine
si din punct de vedere imunologic se caracterizeaza prin autoanticorpi
circulanti, celule T activate fata de antigenele tiroidiene si prin infiltrarea
limfocitara a organului.
Maladia Basedow-Graves (tirotoxicoza) este de natura autoimuna
si se caracterizeaza prin sinteza anticorpilor (IgG) anti-tiroidieni,
detectabili la 85% dintre pacienti, iar histologic se observa leziuni
structurale. Anticorpii anti-tiroidieni sunt autoanticorpi specifici fata de
receptorul pentru TSH. Anticorpii se fixeaza pe receptorul celular pentru
TSH si efectul este o stimulare de durata a functiei tiroidei.
Autoanticorpii s-au denumit LATS ( Long-Acting-Thyroid-Stimulating).
Mecanismul lor de actiune este acelasi ca si al TSH, prin intermediul
adenil-ciclazei.
Interactiunea autoanticorpilor cu antigenul celular (receptorul
pentru TSH) nu produce distrugerea celulei, ci efectul este proliferarea
si stimularea activitatii ei. Un efect stimulator asemanator îl are IgG
anti-imunoglobulina de suprafata a limfocitului B. Rezultatul este
transformarea blastica a limfocitului.
Actiunea anticorpilor anti-TSH nu se supune controlului feed-back
prin hormonul tiroidian, a carui sinteza este stimulata. Tiroida se
activeaza, secreta hormon tiroidian si creste mult în volum. Celulele
foliculare se divid si hiperplazia tiroidei este asociata cu hiperfunctia.
Autoanticorpii anti-receptor pentru TSH traverseaza placenta si
determina hiperplazia tiroidiana a fatului, cu manifestarile clinice ale
hipertiroidismului, ce persista pâna când anticorpii de origine materna
sunt catabolizati.
Maladia este influentata de diferiti factori: vârsta, sex, rasa, starea
hormonala. Maladia se remite în timpul sarcinii, dar se activeaza la
modificari hormonale: pubertate, perioada post-partum, menopauza.
Boala este mai grava la barbati (desi ei sunt numai 25% dintre pacienti),
cu titru mare de anticorpi.
Oftalmopatia se datoreaza hipertrofiei musculare extraoculare,
cresterii volumului tesutului adipos si a tesutului conjunctiv înconjurator,
cu infiltrat celular inflamator si al celulelor imunitare. Se pare ca
anticorpii si limfocitele T recunosc determinanti antigenici pe muschii
extraoculari sau pe fibroblastele orbitale, cu fenomene de citotoxicitate
mediata celular, dependenta sau independenta de anticorpi.
Tiroidita Hashimoto. La pacientii cu maladia autoimuna a tiroiditei
Hashimoto, se gasesc autoanticorpi cu diferite specificitati, dar
definitorie pentru aceasta maladie este înlocuirea tesutului tiroidian, cu
tesut limfoid. Volumul glandei creste foarte mult, dar nu, sintetizeaza
hormoni (gusa uscata). In serul pacientilor se gasesc autoanticorpi care
reactioneaza cu tiroglobulina, anticorpi anti-celule tiroidiene, anticorpi
anti-TSH si anticorpi fata de antigenele microsomale asociate cu
lipoproteinele. Microsomii sunt constituienti intracelulari ai veziculei de
exocitoza a celulei tiroidiene, în care se matureaza hormonul tiroidian.
Veziculele de exocitoza transporta tiroglobulina spre suprafata apicala a
celulei si o elibereaza prin fuziunea cu membrana polului apical.
Microsomii tiroidieni se exprima si pe membrana laterobazala a celulei,
când vezicula de exocitoza fuzioneaza gresit cu aceasta zona. Astfel,
hormonul devine accesibil sistemului imunitar. Microsomii constituie
autoantigenul, potential stimulator al raspunsului imun.
Anticorpii anti-microsomi tiroidieni au facut posibila detectarea
unei proteine de 993 aminoacizi – tiroid-peroxidaza (TPO), enzima
tiroidiana asociata microsomilor, cu rol esential în generarea hormonilor
tiroidieni din tiroglobulina.
Anticorpii anti-tiroglobulina au titru de pâna la 1/2500 si se
detecteaza în reactia de precipitare dintre serul pacientilor si mojaratul
de tesut tiroidian.
In vivo, autoanticorpii se fixeaza pe tesutul tiroidian. Se produce
inflamatia cronica a tiroidei si cresterea volumului ei (gusa). Se disting
doua situatii patologice: tiroidita gusogena si tiroidita atrofica (mixedem
primar).
În ambele cazuri, celulele foliculare tiroidiene se lizeaza.
Consecinta este deficitul tiroidian ( hipotiroidia), proportional cu volumul
tisular pierdut. Hipotiroidismul este asociat cu mixedemul primar. In
serul pacientilor se gasesc anticorpi anti-receptor pentru TSH, care
blocheaza legarea TSH, fiind astfel inhibata regenerarea foliculilor, o
trasatura a gusii Hashimoto, dar si anticorpi anti-muschi neted de
stomac, anticorpi anti-factor intrinsec. Rolul autoanticorpilor în
distrugerea celulelor tiroidiene nu este determinat, iar maladia este, în
primul rând, rezultatul actiunii limfocitelor T care infiltreaza tesutul
glandular.
Maladia se induce experimental prin injectarea mojaratului de
tesut tiroidian omolog sau heterolog, la iepure, asociat cu adjuvantul
Freund. Tiroida se infiltreaza cu limfocite mici. Liza tesutului tiroidian
este rezultatul imunitatii mediate celular, fata de antigenele tiroidiene.
Autoanticorpii fata de antigene ale membranei se sintetizeaza în
diferite neuropatii. Sunt cunoscuti anticorpii specifici fata de
gangliozidele celulei nervoase. Aceste molecule alcatuite dintr-un lipid,
ceramida (sfingozina legata de un acid gras), combinate cu o varietate
de oligozaharide, se gasesc în membrana neuronilor periferici. In serul
pacientilor cu diferite neuropatii se gaseste IgM specific fata de o
anumita gangliozida. Anticorpii nu initiaza procesul patologic si nu au
specificitate de maladie, ci se sintetizeaza dupa leziuni ale tesutului
nervos (dupa atacul cerebral, dupa traumatisme ale cutiei craniene sau
chiar la pacientii cu spondiloza cervicala).
Anemia pernicioasa
Anemia pernicioasa apare în stadiile terminale ale gastritei
autoimune distructive si este consecinta distrugerii celulelor parietale ale
glandelor gastrice, datorita conflictului imunitar. In absenta celulelor
parietale, vitamina B 12 nu se absoarbe.
Denumirea “pernicioasa”, data de Biermer (1972), subliniaza
progresia inevitabila spre fatalitate si s-a pastrat, desi ea este
caracteristica numai pentru faza terminala a bolii.
De fapt, maladia debuteaza si se manifesta ca o gastrita
autoimuna, pentru care exista dovezi histologice din 1970, dar
conditionarea dintre anemie si gastrita a fost precizata de Biermer.
Procesul patologic autoimun este initiat la nivelul mucoasei
gastrice si este de lunga durata (circa 20 de ani), cu mult înaintea
epuizarii functionale a celulelor parietale. În serul pacientilor se gasesc
autoanticorpi cu mai multe specificitati, dar cei anti-stomac au titrul cel
mai înalt. Sediul sintezei lor este în plasmocitele din mucoasa gastrica si
se leaga specific fata de doua categorii de auto-antigene:
- ATP-aza H +K+ (o enzima) din celula parietala, cu specificitate
celulara, dar nu de specie, ceea ce denota importanta rolului fiziologic al
moleculei în celula parietala gastrica;
- un produs de secretie a celulelor gastrice parietale, denumit
factor gastric intrinsec sau transcobalamina, o glicoproteina a carei
functie este de a lega vitamina B 12 si de a permite absorbtia ei
intestinala.
Enzima ATP-aza H +K+ functioneaza ca pompa protonica si
realizeaza acidifierea sucului gastric. Ea apartine familiei ATP-azelor de
tip P, cu rol în fluxul ionic (Na +K+-ATP-aza, Ca 2+-ATP-aza). Anticorpii
anti-factor intrinsec au o frecventa de 80-90%, în cazurile clinice de
anemie pernicioasa si se evidentiaza prin inhibitia fixarii vitaminei B 12
radiomarcate, în sucul gastric. Enzima gastrica ATP-aza H +K+ este
localizata pe membranele intracelulare si pe membrana apicala a celulei
gastrice parietale.
Factorul gastric intrinsec este o glicoproteina de 44 kD. Vitamina
B12, în mediul acid al sucului gastric, se elibereaza din legaturile sale cu
proteinele si se leaga cu transcobalamina. Daca secretia acida este
inhibata de inactivitatea H +K+-ATP-azei, cantitatea de vitamina B 12
disponibila pentru a se lega cu factorul intrinsec diminua mult, iar situsul
de legare cu transcobalamina este blocat de autoanticorpi. Rezultatul
este malabsorbtia vitaminei B 12. Gastrita autoimuna progreseaza pâna
când vitamina B 12 scade la nivele ce nu mai pot sa sustina
metabolismul neuronal. Pacientul devine anemic, cu complicatii
neurologice.
Anticorpii sunt IgG si alaturi de limfocitele T, participa la
distrugerea celulelor gastrice. Pe masura ce inflamatia progreseaza, se
reduce numarul celulelor principale si al celor parietale. Reactia
autoimuna este limitata la corpul stomacului. Rezultatul este atrofia
gastrica, dar rata progresiei este variabila. La unii indivizi, capacitatea
de a absorbi vitamina B 12 se mentine timp de circa 20 de ani, iar la altii
atrofia este rapida si se instaleaza anemia pernicioasa.

Myasthenia gravis
Myasthenia gravis se caracterizeaza clinic prin diminuarea
progresiva a fortei muschilor scheletici, cu atingerea musculaturii
oculare, a membrelor, a trunchiului si, în cazuri severe, a muschilor
respiratori.
Maladia este asociata cu sinteza anticorpilor anti-receptor de
acetilcolina (Ach), prezent pe membrana celulei musculare la nivelul
placii motorii, prin intermediul careia neuronul intra în contact cu fibra
musculara. Receptorii sunt localizati la vârfurile pliurilor membranei
postsinaptice ale fibrelor muschilor striati si sunt proteine alcatuite din
trei catene (a, b, g). Ei leaga acetilcolina eliberata din terminatia
nervoasa, în fanta sinaptica. Acetilcolina este eliberata de potentialul
presinaptic si ca raspuns, se deschid canalele cationice specifice pentru
Na, producându-se depolarizarea locala a membranei postsinaptice si
declansarea potentialului de actiune al muschiului. Imunizarea iepurelui
cu receptori purificati de Ach din organul electric de peste
Electrophorus, produce autoanticorpi anti-receptor de Ach si simptome
asemanatoare cu myasthenia gravis. Legarea anticorpilor de receptorul
de Ach, blocheaza legarea Ach si functia canalelor ionice.
Maladia afecteaza indivizi de la vârsta copilariei, pâna la cei
vârstnici.
Leziunile placii motorii pot fi amplificate prin mecanisme
dependente de complement. La nivelul placii motorii, numarul
receptorilor de acetilcolina diminua semnificativ. Odata cu pierderea
receptorilor se instaleaza oboseala musculara, trasatura clinica
esentiala a maladiei, pentru ca impulsul nervos, chiar daca elibereaza o
cantitate normala de acetilcolina, nu este urmat de contractia
musculara. Muschiul nu este afectat, iar receptorii de acetilcolina se
reînoiesc cu o rata optima. Oboseala musculara se datoreaza scaderii
numarului si functiei receptorilor de acetilcolina. Pierderea receptorilor
de acetilcolina, diminua sensibilitatea membranei postsinaptice la
acetilcolina. Astfel, potentialele electrice produse de eliberarea
acetilcolinei din terminatia nervoasa motoare au o frecventa redusa,
scade amplitudinea lor si diminua amplitudinea contractiei.
Autoanticorpii fata de receptorii de acetilcolina se detecteaza la
85-90% din pacientii cu myasthenia gravis generalizata si la 50-60%
dintre cei cu maladia limitata la musculatura oculara. Practic, sunt
absenti la persoanele sanatoase.
Eliminarea anticorpilor din sânge este conditia recuperarii. Sinteza
anticorpilor poate fi inhibata prin supresia limfocitelor B producatoare de
anticorpi. Anticorpii plasmatici pot fi eliminati prin procedeul
plasmaferezei.
Fig. 130. Myasthenia gravis presupune pierderea recepto-rilor de acetilcolina (Ach) de la
jonctiunea neuromuscu-lara. a. O sinapsa neuro-musculara normala are un numar mare
de receptori ce leaga Ach. b. Pacientii mias-tenici au un numar semni-ficativ mai mic de
receptori de Ach.

Serul de la miastenicii negativi pentru anticorpii anti- receptor de

acetilcolina poate sa transfere maladia la animale de experienta,
sugerând ca maladia poate fi produsa de anticorpi fata de o alta
proteina.
Titrul anticorpilor nu se coreleaza cu severitatea bolii, ceea ce
sugereaza rolul preponderent al altor factori (neimunitari) în evolutia
maladiei.
La jonctiunea neuro-musculara, în stadiile de acutizare a
simptomatologiei, se gasesc macrofage.
În special la persoanele tinere afectate de myasthenia gravis,
timusul se mareste, rezultând un timom de natura epiteliala, limfoida sau
mixta, iar alteori timusul ramâne nemodificat. In 70-80% din cazurile de
timom, în timus se formeaza centrii germinativi, ceea ce denota o
sinteza locala a anticorpilor. Rareori, timomul este un epiteliom. Efectul
favorabil se obtine prin timectomie, ceea ce a stimulat identificarea unui
factor timic circulant, susceptibil de a deprima conducerea
neuromusculara. Goldstein a izolat, din timusul de vitel, un factor
polipeptidic, cu greutatea muculara de 6000 D, pe care l-a denumit
timopoetina, cu un posibil rol în diferentierea limfocitelor T.
La persoanele vârstnice, timusul este atrofic. La jonctiunea
cortico-medulara se gasesc celule mioide, cu receptori de acetilcolina
de tip extrasinaptic (embrionar). Maladia poate fi initiata în timus, fata de
receptorii de acetilcolina ai acestor celule, iar ulterior se extinde fata de
receptorul sinaptic de acetilcolina.
Maladia se reproduce experimental la iepure, prin imunizarea
organismului cu receptori de acetilcolina, purificati din organul electric
de Electrophorus. Forta musculara se reduce, ca si în situatia clinica
umana. În serul pacientilor se gasesc autoanticorpi cu alte specificitati:
anti-muschi striat, anti-nucleari, anti-muschi neted, anti-celula parietala
de stomac.

Ciroza biliara primara

Ciroza biliara primitiva (CBP) fara antigenul HBs este o maladie

cronica enigmatica a ficatului, caracterizata prin obliterarea inflamatorie
progresiva a ductelor biliare intrahepatice. Limfocitele T se infiltreaza si
distrug cele mai mici ducturi biliare intrahepatice, rezultatul fiind
obstructia biliara progresiva lenta, icter si în final, ciroza. Maladia se
detecteaza cu precadere la femei, cu o varietate de autoanticorpi, cu
complexe imune circulante si activarea complementului, cu disfunctia
celulelor T reglatoare, cu defecte de comutare izotipica a sintezei
imunoglobulinelor, cu predominanta celulelor T în infiltratele hepatice
periductale.
Autoanticorpii sunt specifici fata de autoantigenele tiroidiene,
anti-muschi neted, anticorpi fata de antigenele nucleare. Autoanticorpii
anti-tiroidieni sunt citotoxici, dar semnul distinctiv al maladiei este
conferit de anticorpii anti-mitocondriali, cu titru înalt, la 90% dintre
pacientii cu ciroza. Anticorpii anti-mitocondriali nu au specificitate de
organ si nici de specie.
Titrul seric al imunoglobulinelor creste, iar proteinele
complementului diminua cantitativ, datorita activarii cascadei. Scade
numarul limfocitelor TCD 4 si TCD 8.
La examenul histologic, ductele biliare sunt înconjurate si
penetrate de limfocitele T infiltrate, în special CD 8, care formeaza
adevarate granuloame, ceea ce este neobisnuit pentru patologia
autoimuna. In mod normal, epiteliul ductelor biliare exprima numai
molecule CMH I, dar la pacientii CBP, celulele epiteliale biliare exprima
si molecule CMH II. Aparitia acestor molecule poate fi relevanta si
definitorie pentru ciroza biliara primitiva autoimuna, pentru ca celulele
epiteliale ale ductelor biliare pot avea rolul de celule prezentatoare de
antigen pentru limfocitele TCD 4.
Autoanticorpii specifici antimitocondriali constituie semnul distinctiv
al CBP. Anticorpii recunosc proteine majore ale membranei
mitocondriale interne. Proteinele mitocondriale sunt enzime
intracelulare, componente ale unor complexe enzimatice mari.
Autoanticorpii par a fi orientati fata de situsurile functionale ale
enzimelor, deoarece interfera cu functiile lor metabolice. Diagnosticul se
bazeaza pe capacitatea serului de la pacientul cu CBP de a inhiba
activitatea catalitica a complexului enzimatic al piruvat-dehidrogenazei.
Mecanismul molecular al etiologiei acestei maladii autoimune nu
este înteles. Este posibil ca antigenele unui agent infectios sa dea
reactie încrucisata cu autoantigenele mitocondriale. Pe de alta parte,
autoantigenele sunt sintetizate în citoplasma si transportate în
mitocondrii. Mutatiile în secventa leader sau defecte ale degradarii lor,
pot duce la generarea unor molecule noi si la exprimarea lor pe
membrana celulei, unde devin tinta reactivitatii imunitare. Autoanticorpii
anti-mitocondriali nu au efect patologic. Transplantul ficatului normal la
un pacient cu CBP nu este urmat de manifestarile patologice, desi
anticorpii antimitocondriali persista.
Sindromul Wiskott-Aldrich este x-lincat si se caracterizeaza prin
trombo-citopenie si sângerari. Nivelul IgG este scazut, iar IgA si IgE
sunt crescute.
Sterilitatea imuna a barbatilor este caracterizata prin sinteza
anticorpilor în lichidul seminal, specifici fata de antigenele
spermatozoizilor, care imobilizeaza spermatozoizii, iar la titru înalt,
produc chiar aglutinarea lor. Anticorpii se sintetizeaza local, în structurile
epididimului, deoarece concentratia lor este mult mai înalta decât în
sânge.
 Maladia Addison

Maladia Addison survine ca o consecinta a distrugerii tesutului

suprarenalian, în proportie de 90%. Tesutul poate fi distrus pe cale
chirurgicala, datorita tuberculozei renale, histoplasmozei, criptococozei,
prin mecanism autoimun sau datorita altor cauze necunoscute (maladia
Addison idiopatica).
În maladia Addison autoimuna, tesutul glandular este infiltrat cu
limfocite, iar în ser se gasesc autoanticorpi specifici fata de antigene din
citoplasma celulelor corticosuprarenalelor, cu specificitate de organ.
Autoanticorpii sunt detectabili la circa 80% dintre pacientii cu boala
Addison de natura autoimuna.
Tehnica imunofluorescentei evidentiaza ca autoanticorpii
reactioneaza cu toate cele trei straturi celulare ale corticosuprarenalei.
Serul unor pacienti reactioneaza cu antigene ale celor trei zone
corticale, alte seruri reactioneaza cu zona fasciculata si cu zona
reticulata si o mica proportie reactioneaza numai cu zona glomerulara,
ceea ce sugereaza heterogenitatea bolii Addison, cu implicarea
preferentiala a diferitelor antigene ale corticosuprarenalei.
Anticorpii serici dau reactie încrucisata si cu antigenele altor celule
care secreta hormoni steroidici: cu celulele trofoblastice ale placentei ce
secreta HCG; cu celulele interstitiale testiculare Leydig; cu celulele
corpului galben ovarian.
Celulele zonei corticale se distrug, iar acolo unde mai ramân, nu
mai pastreaza arhitectura normala a distributiei în cele trei zone
corticale. Celulele sunt hipertrofiate si au aspect vacuolar. Tesutul
corticosuprarenalian este infiltrat cu macrofage si plasmocite. Zona
medulara este intacta sau infiltrata cu un numar mic de celule limfoide.

Boala Crohn si colita ulcerativa

Boala Crohn si colita ulcerativa sunt maladii ulcerative ale
intestinului gros. Ambele constau dintr-un infiltrat intens al macrofagelor
si limfocitelor, cu un numar mare de celule plasmatice. In colita
ulcerativa, modificarea patologica consta în inflamatia difuza, cu ulcere
ale mucoasei. Este implicata numai mucoasa, fara straturile profunde.
În boala Crohn, infiltratul inflamator formeaza adeseori
granuloame si se poate extinde în stratul muscular. Se sintetizeaza
predominant IgG. Marimea zonei mucoase infiltrate este diferita.
Simptomele principale sunt diareea si hemoragia colica.
Leziunile colice sunt induse de anticorpii sintetizati fata de
antigenele bacteriene, care dau reactie încrucisata cu antigenele
tisulare. In celulele epiteliale ale colonului uman se gaseste un antigen
lipoproteic, care reactioneaza încrucisat cu anticorpii specifici fata de
LPS de E. coli.
Sindromul Sjogren este o maladie autoimuna, caracterizata prin
infiltrarea cu celule imunitare a glandelor salivare si lacrimale, cu
inflamatia cronica si disfunctia acestor tesuturi.

Anemiile hemolitice autoimune

Anemiile hemolitice autoimune (AHA) reprezinta un grup de
dezordini cu substrat imunitar, în care se sintetizeaza anticorpi specifici
fata de una sau mai multe componente ale membranei eritrocitare,
rezultatul fiind liza eritrocitelor. AHA sunt mediate de IgG si IgM.
Anemia hemolitica autoimuna se distinge de anemia de
aloimunizare feto-materna, la care IgG matern trece prin bariera
placentara. Maladia se deosebeste si de anemiile hemolitice
imunoalergice, produse de medicamente care se cupleaza cu o proteina
membranara si formeaza conjugate inductoare ale sintezei anticorpilor
specifici.
Anemia hemolitica autoimuna este mediata de anticorpii
anti-hematie, care se sintetizeaza fata de antigenele suprafetei
eritrocitare si au specificitate, în primul rând fata de antigenele
sistemului Rh. Anticorpii sunt IgG, de reactie la cald (adica se fixeaza pe
eritrocite la 37 o) sau IgM, de reactie la rece sau crioglobuline * (se
fixeaza pe hematii la temperaturi mai mici de 30 o, în capilarele
periferice, în sezonul rece). Cea mai comuna este maladia cu
hemaglutinine la rece, primara sau idiopatica, asociata cu infectia
produsa de M. pneumoniae, cu virusul Epstein-Barr sau cu virusul
citomegalic. Hemoliza este dependenta de activarea cascadei
complementului. Eritrocitele tapetate cu IgM se opsonizeaza cu C3b si
acestea sunt captate de macrofagele din ficat, cu receptori pentru C3b.
In vivo, liza hematiilor survine la 37 o, conditii în care se fixeaza si
complementul si de aceea s-a denumit hemoliza la cald. Simptomele
apar la câteva ore dupa reexpunerea la rece: febra intensa,
hemoglobinurie (datorata hemolizei), splenomegalie, deoarece se
produce o sechestrare splenica masiva a hematiilor tapetate cu
anticorpi. Intensitatea hemolizei este dependenta de titrul
autoanticorpilor.
Macrofagele detecteaza eritrocitele tapetate cu IgG si le
fagociteaza în absenta C3b, dar în prezenta C3b, captarea lor este mai
rapida. Hemoliza este aproape totdeauna extravasculara si celulele
tapetate cu IgG sunt epurate în special în splina. De aceea,
splenectomia este o masura strategica, cu remisiune partiala a maladiei.

Anticorpii adsorbiti pe suprafata hematiilor pot fi IgG sau IgM, dar

pentru ca nu produc aglutinarea, s-au numit în mod eronat, anticorpi
incompleti. Evidentierea anticorpilor adsorbiti pe hematii se face prin
testul Coombs direct, denumit si testul antiglobulinic * .
Testul detecteza orice anticorp fixat pe suprafata
hematiilor(anticorpi anti- Rh sau specifici fata de alte antigene
eritrocitare) si utilizeaza antiseruri monospecifice marcate cu
fluorocromi, obtinute pe iepure, fata de antigenele purificate: seruri
anti-IgG, anti-IgM, anti-C3, anti-C4. Serurile imune monospecifice se
pun în contact cu eritrocitele bolnavului. Daca pe suprafata lor sunt
adsorbiti anticorpii, se evidentiaza fluorescenta sau, daca titrul
autoanticorpilor este prea mare, se produce chiar aglutinarea hematiilor.
Purpura trombocitopenica este o maladie autoimuna,
caracterizata prin diminuarea numarului plachetelor sanguine, pâna la
1/10 din valoarea normala. In serul pacientilor se detecteaza anticorpi
antiplachetari. Serul pacientilor determina aglutinarea plachetelor
indivizilor normali si liza în prezenta complementului.
Pemphigus este o maladie a pielii si a membranelor mucoase,
caracterizata prin acantoliza, adica pierderea aderentei intercelulare si
prin sinteza autoanticorpilor ce se fixeaza pe suprafata celulelor
epidermice. Anticorpii au specificitate fata de dezmosom, o componenta
structurala cu rol în coeziunea celulelor epidermice. Autoanticorpii nu
sunt declansatori ai maladiei, dar au rol important în progresia ei.
Imunofluorescenta directa a epidermei lezate, evidentiaza
imunoglobulinele legate pe suprafata celulelor epidermice. Nivelul
anticorpilor anti-celule epidermice se coreleaza cu gravitatea leziunilor,
iar îndepartarea anticorpilor prin plasmafereza este urmata de
ameliorarea clinica. Maladia poate fi transferata pasiv, prin ser sau
imunoglobuline de la pacienti. Anticorpii anti-epidermici apartin subclasei
IgG4.
Miozita este o maladie idiopatica(cauza necunoscuta) inflamatorie
a muschilor, cu o componenta autoimuna. Adeseori, pacientii prezinta
autoanticorpi specifici pentru una sau alta dintre maladiile autoimune.
Cel mai adesea, autoanticorpii sunt specifici fata de proteinele sau
ribonucleoproteinele cu rol în sinteza proteica si se cupleaza cu ARN.
Cei mai studiati sunt autoanticorpii fata de histidil-ARNt sintetaza
si respectiv glicil-, alanil-, treonil-, izoleucil-ARN sintetaza. Anticorpii se
cupleaza cu ARN si inhiba actiunea enzimei. Titrul lor este variabil, în
raport cu stadiul maladiei. Enzimele nu se gasesc pe suprafata celulelor
musculare, dar se elibereaza prin liza celulelor musculare consecutiva
infectiei cu un picornavirus miotropic, ca de exemplu virusul
encefalomiocarditei. Aceste virusuri pot produce miozita si ARN viral
poate fi substratul aminoacil-ARNt-sintetazei. Rolul autoanticorpilor în
progresia acestei maladii este îndoielnic.
Alta componenta citoplasmatica, inductoare a sintezei anticorpilor
este miozina. Miocardita, infarctul miocardic, chirurgia valvulara,
grefarea arterelor coronare bypass induc sinteza anticorpilor
antimiozina, dar nu se cunoaste rolul lor patologic.
În concluzie, reactiile autoimune, caracterizate prin sinteza
autoanticorpilor si generarea limfocitelor Tc autoreactive, însotesc multe
maladii. Uneori, ele progreseaza spre maladii autoimune. Autoanticorpii
specifici fata de componente ale suprafetei celulare (de exemplu,
receptori de hormoni) sunt inductori ai proceselor patologice, iar cei
specifici fata de tinte extracelulare (molecule circulante, matricea
extracelulara) pot sau nu sa produca leziuni. Anticorpii specifici fata de
tinte intracelulare produc efecte patogene, daca antigenul este eliberat
din celula si devine accesibil sistemului imunitar, daca antigenul este
orientat gresit si expus pe suprafata celulei
sau daca o molecula ce da reactie încrucisata are o localizare accesibila
fixarii anticorpilor.
Anticorpii îsi exercita efectele prin agregare, blocaj, stimulare,
opsonizare, fixarea C, sensibilizare la actiunea altor celule efectoare.
 Capitolul 9

IMUNODEFICIENTELE

Organismele imunodeficitare reprezinta, din punct de vedere

clinic, adevarate “experiente ale naturii”, care, alaturi de studiile
experimentale, au contribuit decisiv la fundamentarea conceptiei actuale
cu privire la organizarea si functionarea sistemului imunitar. Analiza
cazurilor clinice ale indivizilor imunodeficienti, a evidentiat faptul ca cele
doua compartimente celulare ale sistemului limfoid sunt semiautonome,
deoarece între ele exista multiple interdependente functionale.
Maladiile cu substrat imunitar (imunodeficientele) sunt heterogene,
atât în expresia lor imunologica-clinica, cât si în privinta mecanismelor
celulare si moleculare implicate.
Imunodeficientele pot fi înascute (primare) sau dobândite
(secundare) si se datoreaza mai multor cauze:
- pot fi rezultatul unor defecte genetice intrinsece ale celulelor
limfoide, care se manifesta prin erori ale diferitelor trepte de maturare,
care se succed de la celula stem pluripotenta, pâna la celula T matura si
respectiv, pâna la plasmocit. Deficienta poate fi datorata lipsei unor
enzime esentiale pentru metabolismul celulei (de exemplu, metabolismul
purinelor). Consecinta este absenta limfocitelor din organele limfoide si
din circulatie;
- alteori se produc deletii ale genelor care codifica unele izotipuri
de lant greu (H). Astfel, apar deficientele selective ale claselor de
imunoglobuline;
- imunodeficientele se pot datora slabei dezvoltarii a mediului
necesar diferentierii si maturarii celulelor limfoide (timus, GALT);
- imunodeficientele pot fi rezultatul perturbarii mecanismelor
reglatoare ale celulelor Th si Ts, care controleaza raspunsul imun
mediat celular si humoral;
- imunodeficientele pot surveni ca rezultat al catabolizarii
imunoglobulinelor cu o rata excesiva, sau chiar datorita pierderii
imunoglobulinelor din sânge si din secretii, desi celulele limfoide si
imunoglobulinele sunt normale sub aspect numeric si respectiv,
cantitativ;
 Circa 50% din imunodeficiente se datoreaza sintezei deficitare a
anticorpilor, 10% sunt imunodeficiente celulare, 20% sunt
imunodeficiente combinate, 18% sunt deficiente ale fagocitelor si 2%
sunt deficiente ale proteinelor complementului.

Imunodeficientele înascute
Imunodeficientele înascute (primare) au fost descoperite de O.
Bruton (1952), odata cu descrierea agamaglobulinemiei si
hipogamaglobulinemiei infantile sex-lincata. Maladia afecteaza baietii si
se transmite prin cromosomul X. Pacientii ramân asimptomatici în
primele luni de viata, deoarece în aceasta perioada imunoglobulinele
materne asigura protectia antiinfectioasa. Dupa vârsta de 5-6 luni,
pacientii devin foarte sensibili la infectiile tegumentare cu bacterii
piogene si la infectii ale tractului respirator cu streptococi, meningococi,
H. influenzae. Pacientii sunt lipsiti de reactivitatea imunitara mediata
humoral. In tesuturile limfoide lipsesc plasmocitele, iar foliculii limfoizi nu
se formeaza nici dupa stimularea antigenica repetata. La electroforeza,
serul pacientilor nu releva fractia gamaglobulinica. IgG are concentratia
de 1/10 (1 mg/ml fata de 10 mg/ml), iar IgM are concentratia de 1/100
din valorile normale. Lipseste IgA, dar lipsesc si hemaglutininele a si b.
În mod normal limfocitele B reprezinta 5-18% din totalul limfocitelor
circulante, dar la acesti pacienti, proportia lor este foarte mica (mai putin
de 0,1%). Absenta limfocitelor B mature se datoreaza defectelor de
maturare, determinate de tirozin-kinaza nefunctionala, codificata de
gena mutanta.
Pacientii au reactivitate normala a imunitatii mediate celular: testul
hipersensibilitatii întârziate la tuberculina este pozitiv, resping
alogregele, limiteaza infectiile virale, cu exceptia hepatitei B (care
evolueaza rapid spre ciroza) si a celor cu enterovirusuri. Limfocitele T
au valori numerice normale. Vaccinurile virale atenuate sunt bine
suportate si nu produc infectii clinice.
Disgamaglobulinemiile selective se caracterizeaza prin
incapacitatea sintezei unui anumit izotip imunoglobulinic. Se cunosc
deficiente selective ale IgM, IgA sau ale IgM si IgA, IgA si IgG, IgM si
IgG.
Deficientele IgA se asociaza cu o frecventa crescuta a infectiilor
tractului digestiv si respirator, iar deficientele sintezei IgG si IgM se
însotesc cu cresterea sensibilitatii fata de infectiile tegumentare cu
bacterii piogene: Streptococcus, Staphylococcus.
Agama-, hipogama- si disgamaglobulinemiile selective se
amelioreaza net, prin administrarea intravenoasa a gamaglobulinelor.
Sindromul Di George este consecinta hipoplaziei sau ageneziei
timice. In cursul vietii embrionare se produce o perturbare a dezvoltarii
structurilor derivate din perechile a 3-a si a 4-a de pungi faringiene.
Agenezia timica este însotita de absenta paratiroidelor si de aceea,
pacientii, initial, prezinta alte simptome: hipocalcemie, malformatii
cardiace. Timusul este foarte redus ca dimensiuni sau chiar lipseste la
1/3 dintre pacienti. Adeseori, timusul exista sub forma glandelor
ectopice. Imunitatea mediata humoral este normala, reflectata în valorile
normale ale concentatiei imunoglobulinelor.
Daca supravietuiesc, la câtiva ani, pacientii manifesta sensibilitate
înalta fata de infectiile virale, fata de bacteriile intracelulare sau fata de
infectia fungica cu Pneumocystis carinii.
Imunodeficienta severa combinata (SCID) se caracterizeaza prin
deficitul ambelor compartimente ale imunitatii, atât celular, cât si cel
humoral. Deficienta se datoreaza absentei celulelor stem de origine a
limfocitelor. Lipsesc limfocitele T, B si granulocitele, datorita hipoplaziei
generalizate a tesutului reticular hematopoetic . Organele limfoide
secundare sunt hipoplazice, iar timusul este absent. Lipsesc
imunoglobulinele serice.
Pentru restabilirea functiei imunitare se impune transplantul
maduvei osoase.

Imunodeficientele dobândite
Imunodeficientele dobândite (secundare) cuprind diverse maladii,
datorate unor cauze patologice care interfera direct sau indirect cu
functia imunitara.
Imunodeficientele dobândite pot fi cauzate de hipercatabolismul
imunoglobulinelor. Concentratiile serice ale imunoglobulinelor reflecta
raportul dintre rata sintezei si rata catabolismului acestor molecule.
Cresterea ratei catabolismului poate sa conduca la o deficienta selectiva
a unei clase de imunoglobuline, ce se manifesta prin hipoproteinemie.
Imunodeficientele dobândite se pot datora pierderii excesive a
imunoglobulinelor, la nivelul tractului urinar sau gastrointestnal.
Pierderea urinara este consecinta defectelor renale glomerulare, a unor
disfunctii tubulare sau unor defecte combinate.
Deficientele glomerulare sunt asociate cu pierderea proprietatilor
de sita ale endoteliului capilarelor glomerulare. Moleculele
imunoglobulinice mici (IgG) trec în urina cu o rata superioara fata de
moleculele mari (IgM). Totusi, IgG 3 si IgG 4 ramân normale, ceea ce
sugereaza ca, în afara greutatii moleculare, sunt importanti si alti factori
care conditioneaza functia filtrului renal. Nivelul seric al IgG scade,
proportional cu gradul perturbarii functiei de sita a endoteliului
glomerular, iar IgM ramâne normal.
A II-a cale majora a pierderii majore a imunoglobulinelor este
tractul gastrointestinal, la nivelul vaselor limfatice. Cele mai multe situatii
patologice la acest nivel nu induc hipogamaglobulinemie, cu exceptia
limfangiectaziei intestinale. Aceasta se caracterizeaza prin dilatarea
excesiva a canalelor limfatice si este însotita de pierderea masiva de
proteine si chiar a limfocitelor. Dilatarea vaselor limfatice este cauzata
de obstructia limfatica, datorita unei infectii (de exemplu, tuberculoza),
unei malignitati (limfom) sau datorita cresterii presiunii hidrostatice în
insuficienta cardiaca severa congestiva. Rata sintezei imunoglobulinelor
este normala sau crescuta, dar turnover-ul este rapid, datorita pierderii
excesive a proteinelor la nivel intestinal.
Imunodeficiente datorate micronutrientilor . Deficienta fierului
creeaza conditii predispozante pentru candidoza mucocutanata cronica.
Deficienta zincului supreseaza functia celulelor T si predispune la infectii
oportuniste. Seleniul este important pentru functia celulelor T. Deficienta
partiala la copii, predispune la infectii.
Imunodeficiente induse de medicamente . Cele mai multe
medicamente citotoxice si imunosupresoare, utilizate în tratamentul
malignitatilor, al inflamatiilor si în imunosupresia pacientilor cu transplant
de organe, deprima functia imunitara celulara si humorala, iar
neutropenia predispune la infectii cu bacterii Gram negative si la infectii
fungice. Compusii steroidici utilizati în tratamentul maladiei
reumatismale, ciclofosfamida si azatioprina, folosite în tratamentul
neoplaziilor, dupa administrare prelungita, deprima imunitatea mediata
celular, dar si nivelul seric al imunoglobulinelor.
Unele imunodeficiente sunt consecutive altor procese patologice,
care interfera cu efectorii sistemului imunitar: deficienta renala sau
hepatica are ca efect acumularea substantelor toxice în organism, cu
efect supresor asupra reactivitatii imunitare.
Dezechilibrul endocrin, cu producerea în exces a cortizonului
suprarenalian (în maladia Cushing) este asociat cu imunodeficienta.
Cortizonul lizeaza limfocitele T si B circulante si diminua monocitele
periferice.
Starile neoplazice, în special cele care afecteaza sistemul
imunocitar, monocitar sau granulocitar induc un deficit al functiei
imunitare. In maladia Hodgkin – neoplazia liniei monocitare a
ganglionilor limfatici – se instaleaza deficienta imunitatii mediate celular,
dar imunitatea humorala este normala. In alte malignitati, efectele
neoplaziei asupra sistemului imunitar, nu s-au putut disocia de efectele
provocate de casexie.
Mielomul multiplu (tumora plasmocitara localizata în maduva
osoasa) este însotit de scaderea cantitativa severa a tuturor claselor de
imunoglobuline normale si de aici, deficiente ample ale imunitatii
humorale, dar imunitatea celulara ramâne normala.

Imunodeficienta consecutiva infectiei cu HIV

Imunodeficienta consecutiva infectiei cu virusul HIV este, în
esenta, expresia incapacitatii organismului uman de a neutraliza virionii,
în timpul fazei acute a infectiei. Dupa contactul primar cu antigenele
HIV, organismul se apara prin mecanisme imunitare specifice. Se
sintetizeaza anticorpi specifici, la un titru crescut. Testul ELISA pentru
diagnosticul infectiei cu HIV se bazeaza pe detectarea anticorpilor
anti-HIV. Titrul maxim al anticorpilor se coreleaza în timp, cu nivelul
viremiei.
Imunitatea mediata celular anti-HIV se detecteaza foarte timpuriu
dupa infectie si este dominata de numarul mare de limfocite TCD 8, al
caror numar creste de 10-20 de ori fata de valorile normale (200-600/ ml).
Ele manifesta activitate citotoxica specifica anti-HIV si lizeaza limfocitele
infectate, care expun pe suprafata lor, proteinele env (SU si TM).
Limfocitele TCD 8 diminua viremia primara, atât prin efect citotoxic
direct asupra celulelor în care virusul se replica, cât si prin efect
represor asupra replicarii virale, mediat de citochine. Celulele NK lizeaza
celulele infectate prin mecanismul ADCC.
Raspunsul imun primar, humoral si celular represeaza replicarea
virala dupa infectie. Desi foarte energic, raspunsul imun primar nu
elimina complet virusul si nici celulele infectate. Organismul nu se
sterilizeaza deoarece anticorpii specifici anti-HIV, produsi în timpul
infectiei primare, nu au activitate neutralizanta optima. Anticorpii
raspunsului imun primar, în esenta, nu au efect protector, deoarece
raspunsul imun este neadecvat, fie cantitativ, fie calitativ. O proportie
importanta a virionilor nu este neutralizata, pastrându-si infectiozitatea.
Ramân de asemenea, multe celule infectate cu virus, în special în
ganglionii limfatici, atât limfocite cât si celule foliculare dendritice.
Anticorpii neutralizanti se detecteaza mai târziu, dupa trecerea de
la faza acuta a infectiei, la faza cronica. Probabil ca anticorpii
neutralizanti sunt specifici fata de epitopii care nu sunt expusi pe virionii
asamblati în cursul infectiei primare sau anticorpii raspunsului imun
secundar sufera fenomenul maturarii de afinitate si se leaga mai eficient
de epitopi.
 Pe masura ce infectia progreseaza, anticorpii neutralizanti sunt
înlocuiti cu anticorpi stimulatori (enhancing) ai infectiei. Anticorpii
stimulatori favorizeaza infectia celulelor, prin intermediul receptorului
pentu C 3 sau pentru Fc. Ineficienta anticorpilor este explicata prin aceea
ca una din glicoproteinele de învelis al virionilor este foarte glicozilata
(circa 24 de situsuri de glicozilare), pe o secventa de 481 aminoacizi.
Gruparile glucidice mascheaza epitopii antigenici si împiedica
neutralizarea virusului.
Imunodeficienta grava este consecinta directa a scaderii
dramatice a numarului de limfocite TCD 4 circulante, de la circa 1000 la
100/ml. Daca în stadiul preclinic, proportia limfocitelor producatoare de
virus este de 1/40, în stadiile avansate, proportia este 1/10.
Cauza principala a scaderii numarului de limfocite TCD 4 este liza
consecutiva infectiei cu HIV. Proteinele virale sintetizate în celula au
efect toxic. Legarea HIV de membrana si penetrarea în celula, este
asociata cu cresterea volumului celular. Celula pierde controlul influxului
ionilor si al apei. Aceste modificari s-au reprodus in vitro cu glicoproteina
120 de HIV. Efectul toxic al glicoproteinelor virale este reversat de
antagonistii canalelor de Ca 2+, utilizati în clinica pentru a atenua
anomaliile neurologice consecutive infectiei cu HIV.
La pacientii infectati cu HIV, o proportie semnificativa de limfocite,
dupa stimularea cu antigenele virale, în loc sa se activeze si sa se
divida, se sinucid prin apoptoza, adica prin activarea programului
genetic al mortii.
O alta cauza a imunodeficientei o constituie anergia limfocitelor.
Cele doua glicoproteine (120 si 41)rezulta prin clivajul enzimatic al
proteinei precursoare 160. Clivajul proteinei 160 este esential pentru
infectiozitatea virala. Glicoproteina 120 asociata necovalent cu gp 41pe
suprafata învelisului viral, este usor eliberata de pe suprafata celulei si a
învelisului. Glicoproteina 120 sintetizata în exces, se gaseste
libera(“solubila”) în sânge si se leaga de receptorul CD 4, producând
perturbari ale reactivitatii imunitare, prin blocarea reactivitatii limfocitelor.
Afinitatea interactiunii gp 120 cu CD 4 este conferita de resturile sale
glucidice. Starea de anergie poate fi reversata sub actiunea stimulatoare
a IL-2. Complexele imune gp 120-anti gp 120 s-au identificat pe
suprafata limfocitelor, la pacientii infectati cu HIV.
HIV-1 infecteaza limfocitele TCD 4, dar si monocitele, macrofagele,
celulele dendritice, celulele Langerhans, celulele trofoblastice
placentare, neuronii.
Scaderea ampla a numarului de limfocite TCD 4, detectabila în
testul transformarii blastice cu mitogene, anuleaza functia lor reglatoare
asupra functiei imunitare. Limfocitele viabile asigura persistenta infectiei.
Diminuarea sintezei IL-2 încetineste proliferarea si diferentierea
limfocitelor Tc. In absenta celulelor Tc activate, multiplicarea virala este
necontrolata. Consecutiv scaderii sintezei IL-2, diminua activitatea
macrofagelor si a celulelor NK.
La organismele infectate cu HIV, numarul limfocitelor B este
normal, iar concentratia imunoglobulinelor este de circa 10 ori mai mare
decât la persoanele sanatoase. Explicatia cresterii titrului anticorpilor
este ca, în absenta limfocitelor TCD 4, celulele Ts nu-si îndeplinesc rolul
fiziologic de a supresa activarea limfocitelor B, diferentierea lor si
sinteza Ig. Limfocitele B se activeaza nespecific, policlonal. Se
sintetizeaza anticorpi la un titru crescut, dar nu au specificitate anti-HIV
si nu sunt protectori nici fata de alti agenti patogeni sau potential
patogeni.
Data fiind specificitatea interactiunii gp 120 cu receptorul limfocitar
CD4, s-a încercat utilizarea CD 4 solubil ca agent imunoterapeutic.
Tulpinile virale de laborator au fost neutralizate eficient de preparatele
CD4, dar izolatele primare de HIV-1 sunt relativ rezistente. Absenta
neutralizarii infectiozitatii s-a atribuit mecanismelor complexe de intrare
a virusului în celula. CD 4 solubil stimuleaza eliberarea gp 120 din
învelisul viral, ceea ce determina cresterea infectiozitatii.

Grupurile cu risc major de îmbolnavire sunt cele ale

homosexualilor si ale consumatorilor de droguri. Virusul se transmite si
pe cale heterosexuala, mai ales la femei, care transmit infectia fatului.
Capitolul 10

IMUNOLOGIE TUMORALA

Dupa malignizare, membrana citoplasmatica este cea mai

modificata structura celulara. Semnalele reglatoare de control al cresterii
si multiplicarii, care actioneaza în primul rând prin intermediul
receptorilor membranari, nu-si mai gasesc tinta structurala.
Incapacitatea celulelor de a receptiona semnalele reglatoare ale
cresterii si diviziunii sau de a raspunde adecvat acestor semnale, este
cauza principala a comportamentului invaziv al celulelor maligne.
Pierderea inhibitiei de contact este reflectarea modificarilor suprafetei
celulare.
Adeseori, malignizarea este însotita de sinteza unor molecule noi,
localizate în oricare din compartimentele celulei si care se comporta ca
antigene tumorale.
Orice structura chimica a celulei maligne, absenta în sau pe
celulele normale ale tesutului de origine a tumorii, susceptibila de a
induce o reactie imunitara la gazda primara sau dupa injectare la o noua
gazda, poate fi considerata ca antigen tumoral.

ANTIGENE TUMORALE
Se disting urmatoarele categorii de antigene tumorale:
1. Antigenele tumorale de diferentiere , denumite si antigene
oncofetale, deoarece se gasesc atât pe suprafata celulelor unor tumori,
dar sunt prezente si în timpul unei faze de diferentiere embrionara. Ele
lipsesc pe suprafata celulelor organismului adult sau se gasesc în
cantitati foarte mici, nedectabile.
a) Antigenul carcinoembrionar (CEA) s-a izolat din sângele unui
pacient cu cancer de colon (1965). Este o glicoproteina de 180-200 kD,
localizata pe membrana celulelor normale ale tractului digestiv la fat, dar
se gaseste în cantitati foarte mici la subiectii normali adulti.
La fat, CEA este sintetizat în celulele mucoasei gastro-intestinale
si este concentrat în glicocalix, pe suprafata luminala a acestor celule. In
celulele embrionare normale, CEA pare a avea rol în aderenta celulara,
dar probabil favorizeaza metastazarea celor maligne.
 CEA este un grup foarte heterogen de molecule, cu o cantitate
foarte variabila de glucide. Raportul proteine/glucide variaza între 1/1 si
1/5. Componenta glucidica este reprezentata, în primul rând, de acidul
sialic. Imunogenitatea moleculei este conferita de componenta proteica.
La adult, CEA se gaseste în cantitati mici pe mucoasa colonului, în
plamân, în tesutul mamar, dar reapare în cantitati mari pe celulele
maligne ale tractului digestiv uman (intestin subtire, pancreas, ficat,
stomac, colon, rect). CEA se gaseste nu numai asociat suprafetei
celulelor maligne, dar trece si în sângele a 60-80% dintre pacientii cu
cancer de colon. Nu se cunoaste mecanismul prin care CEA ajunge în
sânge.
Din sângele pacientilor neoplazici, CEA sintetizat de celulele
maligne, este epurat la nivelul ficatului. De aceea, cele mai mari
concentratii de CEA apar la neoplazicii cu insuficienta hepatica
(metastaze hepatice, ciroze).
CEA este un antigen nespecific, deoarece poate sa apara, în
concentratii mici (10 ng/ml), în sângele unor pacienti cu maladii
nemaligne: la cei cu ciroza alcoolica a ficatului sau cu insuficienta
renala, astfel ca speranta detectarii cancerului prin depistarea CEA în
sânge, s-a naruit.
Leziunile de orice natura ale mucoasei tractului gastrointestinal
sunt însotite de cresterea sintezei si secretiei CEA, care trece si în
sânge: în maladia inflamatorie a intestinului, în colita ulcerativa, polipi ai
tractului digestiv, tumori ale tractului gastrointestinal.
Unele tumori secreta CEA, mai ales dupa o metastazare hepatica
(adenocarcinomul colonului, tumorile de pancreas, ficat, plamân).
Nivelul CEA foarte crescut, reflecta o evolutie rapida a tumorii.
b) Alfafetoproteina (AFP) este o glicoproteina majora a fatului
timpuriu, o globulina normala (69 kD)a sângelui fetal uman si a celorlalte
mamifere, descoperita în 1956. Continutul glucidic este de 3,5%. Din
punct de vedere structural, AFP este asemanatoare albuminei. Genele
codificatoare ale celor doua proteine au organizare similara. AFP se
detecteaza în plasma la embrionul de 4 saptamâni si creste rapid în
primul trimestru de sarcina. Nivelul maxim
(2-3 mg/ml) se gaseste la fatul de 14 saptamâni si scade la valorile
caracteristice adultului, la vârsta de 6-10 luni. AFP se gaseste nu numai
în plasma, ci si în fluidele fetale: lichidul amniotic, lichidul cerebrospinal,
urina. Cantitati mici de AFP (500 ng/ml) strabat placenta si se gasesc în
serul femeilor gravide.
În timpul vietii fetale, AFP se sintetizeaza în ficat, în celulele
gastrointestinale. La adultul normal, concentratia sa este nedetectabila
prin metodele imunochimice obisnuite, dar creste în neoplaziile de
carcinom hepatic. Circa 70% din cancerele hepatice primare sunt
însotite de cresterea nivelului seric al AFP. AFP creste si în alte
neoplazii: testiculare, ovariene. Nu toate hepatoamele si tumorile
testiculare produc AFP, dar cele care sintetizeaza aceasta glicoproteina,
o produc în cantitati foarte mari.
Cresterea concentratiei AFP în sânge nu este totdeauna asociata
cu malignitatea: AFP creste în starile patologice de hepatita virala,
hepatita cronica, ciroza, fapt ce reflecta regenerarea celulara.
AFP creste în maladiile inflamatorii ale intestinului: boala Crohn,
colita ulcerativa.
AFP este un marker util pentru depistarea cancerului hepatic la
populatiile cu risc înalt (chinezi, japonezi, eschimosi din Alaska), dar
este inutila pentru celelalte populatii, datorita cresterii nivelului sau în
afectiuni nemaligne.
În lichidul amniotic, nivelul crescut al AFP este asociat cu defecte
ale tubului neural (spina bifida).
2. Antigenele de transplantare a tumorilor (TATA = tumor
associated transplantation antigen).
a) Antigenele specifice de organ se exprima la un nivel înalt pe
celulele tumorale, în timp ce exprimarea lor pe celulele normale este
foarte scazuta sau este limitata la un anumit stadiu al dezvoltarii
tesutului.
Antigenul specific prostatei (PSA) este fosfataza acida prostatica,
o glicoproteina cu activitate proteolitica asupra gelului seminal, pe care-l
hidrolizeaza. PSA se gaseste în tesutul prostatic normal, în adenomul
benign si în carcinomul malign. Este produs de celulele acinare ale
prostatei. În ser, PSA este legat cu a 1-antichimiotripsina, ceea ce
influenteaza valorile furnizate de determinarea sa cantitativa.
PSA creste mult în cancerul prostatic, cel mai comun cancer la
vârsta de peste 75 se ani, dar creste si în hipertrofia prostatica benigna.
Concentratia sa se coreleaza cu volumul prostatei, cu stadiul cancerului
prostatic, cu raspunsul la terapie.
Glicoproteinele mucinoase sunt antigene de suprafata celulara, cu
greutate moleculara mare.
Sunt formate dintr-o axa polipeptidica, de care se ataseaza
numeroase catene oligozaharidice. Glucidele reprezinta 60-80% din
greutatea lor moleculara. Sinteza glicoproteinelor mucinoase este
consecinta pierderii controlului metabolismului celulei neoplazice.
Uneori, celula maligna pierde capacitatea de sinteza a unor
glicoproteine de suprafata, ca de exemplu antigenul de grup sanguin A
si sintetizeaza molecule absente în celulele normale.
Glicoproteinele mucinoase se exprima pe suprafata celulelor
epiteliale si se detecteaza în ser, saliva, ori sunt adsorbite pe eritrocite.
Ele s-au identificat odata cu disponibilitatea anticorpilor monoclonali: CA
15-3, CA 125, asociate cu cancerele ovariene, CA 19-9, identificat într-o
tumora colorectala (CA = cancer associated). Modificarea cantitativa a
glucidelor membranare poate modifica dramatic malignitatea,
influentând potentialul de metastazare.
Markerii tumorali imunoglobulinici se identifica prin electroforeza
serului sau a urinii. Apartin izotipurilor IgG, A, M, E sau sunt catene k
sau l libere. Aproximativ, 1% din adulti au proteine serice M
(monoclonale), iar din acestea 25% au semnificatie nedeterminata. 50%
din totalul proteinelor serice M sunt datorate mielomului multiplu.
Determinarea proteinelor M în sânge sau urina este utila pentru
monitorizarea raspunsului la terapie.
b) Antigenele specifice fiecarei tumori sunt antigene individuale
(TSTA = tumor specific transplantation antigen), proprii fiecarei tumori.
Sunt exprimate numai în celulele tumorale si nu sunt niciodata
detectabile în tesuturile normale. Sunt caracteristice tumorilor induse
chimic (L. Gross, 1953). Chiar tumorile multiple induse de acelasi agent
chimic (metilcolantren), în acelasi tesut (tegument) al unui organism,
sunt diferite în ceea ce priveste specificitatea antigenelor de
transplantare. Aceasta semnifica faptul ca informatia genetica
declansatoare a malignizarii, rezida în gene diferite, care sufera mutatie
sub actiunea agentului chimic.
 Fig. 131. Tumorile tegumentare induse de un agent chimic (de exemplu,
metilcolantrenul) poseda antigene tumorale strict individuale.

Toate celulele unei tumori induse de metilcolantren sunt identice

din punct de vedere antigenic, fapt demonstrat experimental: soarecele
imunizat cu mojarat de celule tumorale, respinge ulterior o grefa de
celule vii ale aceleiasi tumori.
Datorita unicitatii lor antigenice, fiecare tumora indusa chimic,
stimuleaza imunitatea fata de antigenele proprii, iar reactiile încrucisate
sunt absente totdeauna.
Antigenele tumorale specifice de transplantare sunt complexe
glicoproteice sintetizate în celula si inserate în membrana
citoplasmatica.
Celulele maligne pot sa prezinte simultan, atât antigene tumorale
comune, cât si antigene specifice.
Tumorile care apar în mod natural sunt slab sau deloc antigenice.
 Nu se stie daca antigenele tumorale sunt prezente de la început
pe toate celulele tumorale sau daca celula devine maligna, fara sa
dobândeasca markerii distinctivi de malignitate. Antigenele tumorilor
induse de agenti chimici pot fi stabile si se transmit de la o generatie
celulara la alta, dar majoritatea tumorilor induse de agenti chimici,
trebuie considerate heterogene din punct de vedere antigenic, datorita
instabilitatii genetice.
Antigenele suprafetei celulelor maligne sunt supuse modificarilor
cantitative si calitative.
La om, 90% din tumori sunt induse de agenti chimici.
3. Antigenele de origine virala sunt comune si se gasesc la toate
tumorile induse de acelasi virus, chiar la specii diferite.
Antigenele tumorilor induse de oncodnavirusuri sunt codificate de
programul timpuriu al informatiei genetice virale. De exemplu, virusurile
polioma si SV 40 induc tumori la animalele de experienta, iar virusul
papiloma este implicat în geneza tumorilor de cervix uterin uman.
Virusurile oncogene ADN induc sinteza antigenelor tumorale cu
localizare nucleara si membranara. Sunt proteine nestructurale, care se
disting de antigenele capsidei virale. In celulele transformate cu
oncodnavirusuri, nu se detecteaza antigene capsidale, deoarece
programul tardiv al genomului viral nu este transcris si virusul progen nu
este asamblat.
SV40 codifica sinteza a doua proteine virale (antigene tumorale),
de 94 si respectiv 17 kD, iar virusul polioma codifica sinteza a trei
antigene, de 100, 55 si respectiv de 22 kD. Antigenul T de 100 kD are o
localizare aproape exclusiv nucleara si se sintetizeaza atât în celulele
infectate productiv, cât si în cele transformate. Antigenul de 55 kD este
o proteina fosforilata ce se asociaza cu oncoproteina Src, o chinaza
tirozin-specifica, codificata de protooncogena c-src. Interactiunea cu
antigenul viral produce o stimulare de circa 50 de ori a activitatii
chinazice a oncoproteinei celulare Src.
Antigenele T sunt comune si pentru alte virusuri ale grupului.
Toate tumorile induse de un virus, au antigene comune, chiar la specii
diferite. Imunizarea organismului receptor de grefa de tesut tumoral cu
celule tumorale iradiate sau cu mojarat de celule tumorale de acelasi tip
este protectoare fata de dezvoltarea tumorii transplantate.
Antigenele T, codificate de oncodnavirusuri nu se gasesc în
structura virionului (proteine nestructurale). De aceea, virionii inactivati
nu imunizeaza si nu protejeaza organismul fata de suspensia de celule
tumorale omologe (transformate de acelasi virus).
Antigenele tumorale codificate de oncornavirusuri sunt comune
pentru toate tumorile induse de un virus, indiferent de specificitatea
antigenica a celulei. Majoritatea sunt antigene proteice virale structurale,
adica se regasesc în structura virionului, ceea ce le deosebeste net de
antigenele codificate de oncodnavirusuri.
Antigenele tumorilor induse de oncornavirusuri sunt codificate de
gena env si au specificitate de grup. Multiplicarea oncornavirusurilor nu
interfera cu capacitatea celulelor de a creste si de a se divide. Deoarece
antigenele tumorale sunt proteine structurale ale virionilor, imunizarea
organismului cu o suspensie virala inactivata, confera protectie fata de
celulele transformate de virusul omolog.
Spre deosebire de antigenele induse chimic, care pot fi tari sau
slabe, antigenele codificate de virusurile oncogene sunt foarte
imunogene.
La om, circa 10% din totalul tumorilor sunt cauzate de virusuri:
- carcinomul hepatocelular (indus de virusul hepatitei B)
- cancerul de col uterin (indus de papilomavirusuri – HPV 16,
HPV18)
- limfomul Burkitt si carcinomul nazofaringian (induse de virusul
Epstein-Barr)
- leucemia celulelor T mature (indusa de HTLV-1).
4. Antigenele tumorale codificate de protooncogene . Mutatiile
punctiforme ale oncogenelor – genele ce regleaza cresterea normala si
diferentierea - si mutatiile genelor supresoare ale oncogenelor, ca de
exemplu, p53 si Rb, produc substitutii ale unui singur aminoacid în
catena polipeptidica codificata, care le transforma în antigene tumorale,
codificate de genom. Ele au localizare nucleara, citoplasmatica sau
membranara. S-au descris peste 10 antioncogene (supresoare ale
oncogenelor) si circa 100 de oncogene (de exemplu, genele ras), ale
caror mutatii punctiforme determina sinteza unor molecule cu substitutii
punctiforme de aminoacizi, unice sau multiple si care se deosebesc de
moleculele normale. Antioncogena p53 codifica o proteina nucleara,
reglatoare a diviziunii celulare. In celulele maligne, p53 se sintetizeaza
în exces.
Dupa localizare, antigenele tumorale sunt:
- antigene expuse la suprafata celulei. Sunt cele mai importante,
deoarece sunt accesibile efectorilor raspunsului imun (TSTA, TATA);
- antigene intracelulare, localizate în nucleu sau în citoplasma.
Ambele categorii de antigene, se pot elibera fie din celulele vii, fie
dupa necroza si se gasesc în circulatie, la distanta de tumora.
Eliberarea lor poate stimula raspunsul imun sau are un efect de blocare
a reactivitatii imunitare, prin fenomenul de inundare antigenica.
Anticorpii antitumorali se obtin prin injectarea celulelor tumorale
viabile, ori a mojaratului tumoral, la organismele altei linii genetice sau
altei specii, care poarta alte molecule CMH. Celulele vor fi respinse ca o
grefa alogenica. Antiserul contine anticorpi anti-antigene tumorale, dar
si anticorpi anti-antigene CMH. De aceea, serul imun trebuie absorbit cu
antigene tisulare normale. Astfel s-a evidentiat CEA la pacientii cu
tumori de colon si AFP la cei cu hepatoame. Antigenul evidentiat de
anticorpi în serul absorbit poate fi un antigen tumoral sau un antigen
normal, exprimat abundent pe celulele tumorale.

Fig. 132. Modificari ale suprafetei celulei, asociate cu transformarea maligna (dupa
Roitt, 1997).

Procesul dezvoltarii tumorii are loc în câteva trepte :

- transformarea celulei normale în celula maligna
- cresterea exponentiala a celulei maligne si constituirea tumorii
primare
- angiogeneza
- invazia tesutului înconjurator
- intravazarea si eliberarea celulelor tumorale individuale, în
vasele sanguine si limfatice, unde trebuie sa supravietuiasca
- oprirea celulelor tumorale în diferite localizari (ficat, plamân etc.)
- extravazarea celulelor tumorale si invazia acestor tesuturi
- cresterea tumorii la noile situsuri de metastazare si angiogeneza.
Fiecare etapa a dezvoltarii tumorii este influentata de factori
imunologici si neimunologici. De exemplu, integrinele conditioneaza
interactiunile dintre celule. Cu cât aderenta celulelor maligne este mai
bine exprimata, cu atât tendinta ei de metastazare este mai limitata.
Celulele maligne elibereaza unele componente membranare, ca de
exemplu, fibronectina. Pierderea fibronectinei pare sa determine
scaderea aderentei majoritatii tipurilor de celule maligne si precede
metastazarea. Componentele glicocalixului sunt eliberate sub actiunea
proteazelor, pe care le secreta celulele tumorale. Proteazele (din
categoria metaloproteazelor) modifica consistenta substantei
fundamentale a tesutului conjunctiv, degradeaza colagenul si
proteoglicanii, usurând metastazarea si invazia.

RASPUNSUL IMUN ANTITUMORAL

Cresterea anormala este prevenita prin diferite mecanisme de

control: mecanisme de reparare a ADN, actiunea genelor supresoare
ale oncogenelor (antioncogene) sau prin apoptoza celulelor care au
suferit leziuni ireversibile. Daca aceste mecanisme nu mai sunt
operative, celula continua sa prolifereze. Celula maligna se afla într-o
interactiune dinamica cu micromediul, ce determina supravietuirea sau
moartea ei.
Imunogenitatea tumorilor pentru gazda si stimularea timpurie a
raspunsului imun antitumoral a condus la formularea conceptului
imunosupravegherii, în acord cu care, organismele elimina celulele
potential canceroase care apar în cursul vietii individuale. Conform
acestui concept, cancerul clinic este consecinta scaparii celulelor
maligne, de actiunea mecanismelor protectoare. De aceea, factorii care
interfera cu reactivitatea imunitara, predispun la malignitate. In
conceptia actuala, malignizarea este rezultatul activarii oncogenelor sau
pierderii functiei genelor supresoare ale oncogenelor (antioncogene).
Teoria supravegherii imune afirma ca sistemul imunitar,
monitorizeaza constant organismul, pentru aparitia celulelor tumorale si
ca majoritatea acestor celule aberante suntdetectate si lizate de
sistemul imunitar, înainte de a produce tumori clinice. Asa se întâmpla
cu celulele tumorale intens imunogene. Majoritatea (sau toate) celulele
tumorale care apar spontan, sunt imunogene si raspunsul imun inhiba
cresterea tumorii.
Argumentele în favoarea sau contra acestei teorii sunt greu de
obtinut. Ele sunt extrapolate din observatii asupra tumorilor clinice.
Disparitia spontana a tumorilor si recuperarea completa a
pacientilor cu cancer diseminat, este rara, dar exista si este explicata
prin insuficienta vascularizatiei, prin procese de diferentiere a celulelor
tumorale, prin mecanisme psihosomatice. O explicatie imunologica, este
ca raportul dintre cresterea tumorii si raspunsul imun antitumoral este în
favoarea raspunsului imun. Exista dovezi care sugereaza ca organismul
uman raspunde la prezenta tumorilor, prin mecanisme imunitare:
- regresia spontana, în special a meloanoamelor maligne, a
carcinoamelor renale, a neuroblastomului si retinoblastomului,
semnalata în peste 100 de cazuri publicate;
- unele tumori evolueaza latent, o lunga perioada, adica cresc
foarte încet sau sunt complet inactive si apoi brusc metastazeaza.
Latenta se poate explica prin echilibrul dintre tumora si sistemul
imunitar;
- frecvent tumorile sunt infiltrate cu celule mononucleare : limfocite,
monocite, putine plasmocite. Celulele T si macrofagele sunt prezente
abundent în tumorile umane, sugerând un raspuns imun antitumoral.
Celulele T activate fata de tumora autologa, s-au izolat din câteva tipuri
de tumori(melanom malign, carcinom renal, cervical). Ele recunosc
peptide asociate cu moleculele CMH I, care sunt represate în celulele
normale sau peptide derivate din proteinele mutante;
- carcinoamele asociate cu reactie inflamatorie evolueaza mai lent
decât cele care nu manifesta un raspuns inflamator;
- tumorile sunt mai frecvente la organismele foarte tinere (datorita
imaturitatii sistemului imunitar) si la cele vârstnice (datorita senescentei
sistemului imunitar);
- anumite categorii de tumori (cancerele de piele cu papiloma
virus, limfoamele pozitive pentru antigenele EBV) au o incidenta
crescuta la pacientii cu transplant, supusi imunosupresiei.
Imunosupresia prelungita (20 de ani), este asociata cu cresterea
incidentei tumorilor de origine virala, în timp ce incidenta celorlalte
categorii de tumori, creste foarte putin. Dovezile clinice sugereaza ca
raspunsul imun este orientat predominant fata de infectia cu virusuri
oncogene si neoncogene, iar rata aparitiei altor tumori este relativ
nemodificata. Aceasta arata, indirect, ca supravegherea antitumorala
este relativ ineficienta. Datele experimentale sprijina ideia ca
supravegherea imuna este orientata, în primul rând, fata de virusuri
oncogene ADN si nu fata de oncorna- sau fata de tumorile induse de
agentii chimici carcinogeni.;
- celulele metastatice sunt comune la pacientii cu cancer, dar
frecventa implantarii lor si cresterea tumorilor secundare este mica.

Efectorii raspunsului imun antitumoral

Daca sunt prezente, multe antigene tumorale stimuleaza
raspunsul imun la animalele de experienta si pot induce o stare de
rezistenta antitumorala fata de celulele transplantate. Raspunsul imun
antitumoral are o eficienta foarte variabila, în functie de natura
antigenelor. Astfel, antigenele induse de virusurile oncogene sau ale
tumorilor induse de radiatiile UV, sunt foarte imunogene si stimuleaza
raspunsul imun protector, iar antigenele de transplantare ale tumorilor
induse chimic sunt slabe. Tumorile care apar spontan la animale si la
om sunt putin antigenice si induc un raspuns imun de mica intensitate.
Antigenele asociate celulelor tumorale sunt recunoscute ca
nonself, de sistemul imunitar al gazdei, dar tumorile secreta antigene
solubile, care tind sa produca fenomenul de inundare antigenica si
paralizie imunitara.
Raspunsul imun antitumoral este humoral si celular. Anticorpii
specifici, de cele mai multe ori, nu au eficienta antitumorala. Cel mai
adesea, celulele tumorale supravietuiesc actiunii factorilor humorali si se
multiplica. Ineficienta actiunii lor s-a demonstrat în experiente cu celule
maligne închise în camere poroase, permeabile numai pentru molecule,
amplasate în cavitatea abdominala a unor organisme imunizate cu
mojarat de tesut tumoral. Anticorpii sunt efectori eficienti fata de celulele
maligne de origine limfoida (leucemii, limfoame). Dupa activarea
complementului, se produce liza celulei tinta.
Efectorii imunitatii antitumorale sunt celulele. Rolul lor s-a
demonstrat cu acelasi gen de experimente, cu celule maligne plasate în
camere poroase, care permit trecerea celulelor efectoare ale
raspunsului imun. Rezultatul actiunii celulelor imunitare este liza celulei
tinta.

Fig. 133. Antigenul tumoral poate fi prezentat celulelor T, pe diferite cai:

direct, în absenta co-stimulilor necesari, rezultatul fiind anergia; direct de
celula tumorala care exprima molecule co-stimulatoare, rezultând activarea
celulelor Tc; direct de celulele tumorale si indirect via CPA, producând
activarea limfocitelor Tc si Th (dupa Roitt, 1997).
 Imunitatea celulara antitumorala este mediata de celule capabile
sa lizeze celulele tinta, prin interactiune specifica sau de celule care nu
necesita procese de recunoastere specifica.

Rolul celulelor NK
Celulele NK sunt cei mai importanti efectori ai imunitatii
antitumorale. Actiunea lor nu este limitata de identitatea moleculelor
CMH si îsi exercita efectul prin contact direct. Celulele NK nu necesita
prezentarea antigenului de catre celulele accesorii. Mecanismul
molecular al interactiunii lor cu celula tinta nu este cunoscut.
Activitatea celulelor NK se modifica cu vârsta: are nivel scazut la
nastere, atinge maximum la pubertate si scade gradat cu vârsta.
Activitatea lor fata de celulele maligne, in vitro, este invers proportionala
cu nivelul moleculelor CMH I, exprimate pe suprafata celulelor maligne.
Exprimarea moleculelor CMH I poate duce chiar la scaparea celulelor
tumorale de a fi recunoscute de celulele NK, in vivo. Se presupune ca
celulele NK controleaza celulele pentru nivelul expresiei CMH I. Celulele
care au pierdut total sau partial moleculele CMH I, par a fi recunoscute
ca tinte si lizate. Deoarece actiunea celulelor NK nu este restrictiva în
raport cu moleculele CMH, ele sunt active fata de celulele tumorale
singenice, alogenice si chiar xenogenice.
Importanta functionala a celulelor NK pentru protectia antitumorala
este argumentata de faptul ca liniile de soareci congenital atimici sau cei
timectomizati neonatal au un numar mare de celule NK
Celulele K interactioneaza cu celula tinta prin intermediul
receptorilor pentru Fc g. Celula tumorala tapetata cu IgG este astfel usor
recunoscuta de celulele K. Ele se activeaza si lizeaza celula tinta prin
fenomenul ADCC.
Activitatea celulelor NK si K din sânge, testata in vitro, scade
odata cu progresia tumorii. La contactul cu celula maligna, direct sau
mediat de anticorpi, celula efectoare elibereaza factori citotoxici solubili:
perforina, proteaze, TNF- a, limfotoxina (TNF-b). Mecanismul eliberarii
factorilor litici este acelasi, descris pentru limfocitulTc.
Celulele NK, activate in vitro de IFN-g si de IL-2, se numesc LAK
(celule killer activate de limfochine).
Activarea celulelor NK si K nu produce memorie imuna. Nu exista
diferente între raspunsul imun primar si secundar.
 Citotoxicitatea mediata de macrofage
Macrofagul neactivat (de la indivizi normali) exprima un nivel
minim de citotoxicitate antitumorala.
Macrofagul activat distinge celulele tumorale de celulele normale
si poate sa omoare selectiv, celulele tumorale. Activitatea sa citotoxica
este independenta de moleculele CMH, dar este dependenta de factori
genetici.
Macrofagul se activeaza în urmatoarele situatii:
- dupa ce leaga prin receptorul pentru Fc, moleculele de
imunoglobulina fixate pe determinantii antigenici ai celulei maligne sau
complexele Ig—Ag tumoral solubil;
- sub actiunea factorilor eliberati de celulele T sensibilizate (IFN g)
- sub actiunea endotoxinelor bacteriene
- sub actiunea antigenelor de Mycobacterium, Listeria,
Toxoplasma sau dupa infectia cu aceste microorganisme intracelulare.
Activarea consta în amplificarea ratei metabolice si macrofagul
devine killer potential al celulelor tumorale. Macrofagul activat nu
interactioneaza cu antigenele tumorale specifice, dar ca si celulele NK,
pare sa distinga între celulele maligne si cele normale, prin mecanisme
moleculare necunoscute.
Macrofagele activate secreta diferite molecule antitumorale:
- enzime hidrolitice care degradeaza tesutul conjunctiv
- IFN-a, activator al celulelor NK
- TNF-a (casectina) cu efect stimulator asupra altor celule care
elibereaza IL
- H2O2 si produsi de oxidare a glucozei, cu efect toxic direct
asupra celulei tinta, prin perturbari membranare
- oxidul nitric (NO), toxic pentru celulele maligne. NO se formeaza
prin combinarea oxigenului cu azotul derivat din dezaminarea
enzimatica oxidativa a L-argininei. Reactia este catalizata de
nitric-oxid-sintaza. NO mediaza citotoxicitatea macrofagului, dependenta
de L-arginina.
Una din cauzele primare ale patologiei maligne este metastazarea,
adica eliberarea celulelor din situsul tumorii primare, pentru a initia la
distanta, cresterea unei noi tumori. Celulele metastazate au aceleasi
antigene de suprafata, ca si tumora primara. Principalele situsuri de
metastazare sunt ganglionii limfatici, plamânul, ficatul.
În studiile experimentale, macrofagele activate s-au dovedit a fi
foarte eficiente în reducerea incidentei metastazelor unor tumori.
 Imunitatea mediata de celulele T
Imunitatea antitumorala mediata de celulele T, ca mecanism, este
analoga raspunsului imun fata de alte antigene T-dependente (de
exemplu, antigenele CMH). Experientele in vitro au evidentiat ca
antigenele tumorale stimuleaza proliferarea tuturor subpopulatiilor de
limfocite T (Th, Ts, Tc). Functiile efectoare ale limfocitelor T sunt
stimulate de limfochine si monochine (IL-1 si TNF- a), sintetizate si
secretate de macrofagele care prezinta antigenele tumorale solubile.
IL-1 stimuleaza proliferarea celulelor B, T si NK. IL-1 produce si
raspunsul febril în reactia inflamatorie, iar TNF- a determina necroza
celulelor tumorale.
Limfocitele TCD 4 (si NK) secreta IL-2, cu efect stimulator asupra
celulelor care o secreta.
IFN g este secretat de celulele TCD 4 (si NK) si activeaza
macrofagele si celulele NK. Interferonul are efect antitumoral direct, dar
este si imunomodulator.
Limfocitele Tc au rol important în liza celulelor tumorale, daca
acestea exprima molecule CMH I. Interactiunea limfocitului Tc cu celula
maligna este specifica. Limfotoxina produsa de limfocitul Tc are efect
litic direct asupra celulelor tumorale.
Celula tumorala expune pe suprafata ei, antigene asociate cu
moleculele CMH I, dar elimina si molecule solubile, care sunt preluate
de CPA si prezentate limfocitelor Th. Acestea secreta IL-2, activatoare
pentru toate tipurile de celule cu functie imunitara, specifica sau
nespecifica.
În concluzie, reactia imuna fata de celulele tumorale are doua
trepte. In prima etapa sunt activate celulele efectoare nespecifice
(macrofage, eozinofile, neutrofile, celule NK) si se produce o reactie
inflamatorie locala. Reactia nespecifica usureaza reactia imuna
specifica, prin diminuarea ratei de crestere a tumorii si cresterea
nivelului de prezentare a antigenelor tumorale de catre celulele maligne,
prin modularea exprimarii moleculelor CMH. In faza a II-a, celulele Tc
asigura protectia imuna fata de cresterea tumorii.
Celulele efectoare ale imunitatii mediate celular, specifica si
nespecifica, sunt eficiente în detectarea si liza celulelor tumorale izolate
si transplantate. Deoarece detecteaza celulele tumorale izolate, ele sunt
eficiente în prevenirea metastazelor, dar sunt ineficiente fata de celulele
care constituie o microtumora.
 Mecanisme de scapare a celulelor tumorale
Antigenele tumorale se gasesc pe suprafata celulelor tumorale.
Ele sunt antigene TSTA, mai concentrate sau mai diluate. Antigenele
CMH normale nu dispar, dar diminua cantitativ.
Cresterea tumorilor, în conditiile activarii raspunsului imun, nu este
explicata satisfacator. S-au propus mai multe mecanisme prin care
celulele tumorale evita recunoasterea de catre efectorii raspunsului
imun. Când sistemul imunitar este alertat, tesutul tumoral este prea
dezvoltat si nu mai poate fi înlaturat.
De cele mai multe ori, tumora nu este imunogena . Lipsa
imunogenitatii nu se datoreaza absentei antigenelor tumorale, ci faptului
ca celulele tumorale nu sunt eficiente în prezentarea antigenului.
Cel mai surprinzator si cel mai studiat mecanism de evitare a
raspunsului imun este modularea antigenica. Fenomenul modularii
antigenice defineste capacitatea tumorii de a masca sau de pierde
antigenele, în prezenta efectorilor imunitari. De exemplu, celulele
leucemice transplantate la soarecele imunizat cu mojaratul celulelor
leucemice care contin antigenul TL, au pierdut antigenul TL, dar
antigenul reapare dupa transplantul celulelor leucemice la soarecii care
nu au anticorpi serici anti-TL.
Imunoselectia. Antigenele exprimate pe suprafata celulelor
tumorale activeaza raspunsul imun mediat celular, iar antigenele
solubile stimuleaza sinteza anticorpilor. Unele celule tumorale, ca
rezultat al instabilitatii genetice, pierd antigenele initiale si astfel evita
efectorii raspunsului imun specific. Ele devin dominante în masa tumorii.
Noile variante antigenice induc raspunsul imun specific, dar fenomenul
schimbarii specificitatii antigenice se repeta. Raspunsul imun nu induce
schimbarea specificitatii antigenice a suprafetei celulei maligne, ci
selecteaza celulele care au suferit modificarea antigenica si astfel au
devenit rezistente la actiunea efectorilor imunitari.
Diminuarea reactivitatii imunitare pe cale naturala sau artificiala
este însotita de cresterea incidentei neoplaziilor. Imunosupresia naturala
este mediata de limfocitele Ts. Antigenele tumorale par sa activeze mai
usor celulele Ts decât limfocitele Th. Limfocitele Ts sunt mai numeroase
la pacientii neoplazici si pot sa represeze raspunsul imun pâna la
ineficienta totala.
Celulele tumorale secreta citochine cu actiune imunosupresoare ,
prin efectul lor inhibitor asupra interleuchinelor. Celulele maligne produc
IL-10, detectata în lichidul peritoneal si în serul pacientelor cu cancer
ovarian sau cu alte neoplasme intraperitoneale. IL-10 inhiba exprimarea
moleculelor CMH II pe suprafata monocitelor si macrofagelor si diminua
reactivitatea imunitara prin efectele sale multiple asupra limfocitelor,
monocitelor, celulelor NK si celulelor dendritice.
Reactivitatea imunitara poate sa diminue datorita mascarii
antigenelor tumorale. De exemplu, sialomucina, abundenta pe suprafata
celulelor unor tumori, mascheaza antigenele tumorale si le face
inaccesibile recunoasterii imunitare si efectorilor imunitari. Sialomucina
poate fi îndepartata, in vitro, prin tratamentul celulelor cu neuraminidaza
de Vibrio cholerae si celulele îsi dobâdesc sensibilitatea la actiunea litica
a efectorilor imunitari.
Diminuarea reactivitatii imunitare se poate datora inundarii
organismului cu antigenele tumorii. Fiind o celula foarte activa din punct
de vedere metabolic, componentele membranei sale au un turn-over
ridicat. Antigenele eliberate se complexeaza cu anticorpii specifici sau
cu receptorii specifici ai limfocitelor, facându-i ineficienti în
recunoasterea celulelor maligne. Efectul imunosupresor al antigenelor
tumorale este proportional cu dimensiunile tumorii si dependent de
existenta metastazelor.
Efectul de inundare cu antigenele tumorii este argumentat de
experientele de transplant tumoral. Numarul celulelor transplantate este
determinant pentru dezvoltarea tumorii. Grefarea unui numar mic de
celule (prin injectarea suspensiei) este urmata de respingere, iar
grefarea unui numar mare de celule este urmata totdeauna de cresterea
tumorii. Dupa ce organismul a respins un numar mic de celule maligne
transplantate, se va apara fata de un numar progresiv crescând de
celule de acelasi tip. Imunitatea de transplantare fata de antigenele
tumorale poate fi depasita de un numar de 100-10 000 mai mare de
celule tumorale, decât numarul de celule necesar grefei tumorii la
animalele neimunizate.
Efectul imunosupresor al tumorii . Pacientii purtatori de tumori mari
nu raspund la antigenele tumorale, iar limfocitele lor in vitro, au o slaba
activitate citotoxica fata de celulele tumorale autologe.
Antigenele tumorale exercita un efect imunosupresor în gradient.
La un situs îndepartat de tumora, efectul imunosupresor diminua si
inoculul mic de celule tumorale este respins. Dupa ce tumora a dobândit
dimensiuni importante, efectul imunosupresor este sistemic. Antigenele
tumorale circulante se asociaza cu celulele efectoare ale sistemului
imunitar, chiar în sângele circulant, producând paralizia raspunsului
imun.
Cresterea tumorii poate fi stimulata prin fenomenul de
enhancement imunitar. Fenomenul de enhancement, descoperit
experimental, se defineste ca un proces de intensificare a cresterii
tumorii, în prezenta anticorpilor specifici. Tumorile au fost transplantate
la organisme imunizate cu mojarat celular al aceleiasi tumori, pentru
sinteza anticorpilor specifici. Anticorpii nu numai ca nu resping celulele
grefate, ci determina un efect invers, de stimulare a cresterii tumorii,
comparativ cu cresterea sa la animalele neimunizate. Anticorpii cu efect
de enhancement sunt IgG, la titru mic.
Fenomenul de enhancement se explica astfel:
- anticorpii ar putea induce un efect imunosupresor, deoarece prin
feed-back inhiba sinteza anticorpilor potential citolitici;
- anticorpii de enhancement sunt citofili, adica se leaga specific pe
suprafata celulelor tumorale, formându-se complexe Ag-Ac, care
blocheaza fizic atasarea efectorilor humorali sau celulari.
Evolutia tumorii este conditionata, într-o oarecare masura, de tipul
anticorpilor care se sintetizeaza.
Toleranta imunitara este un mecanism eficient de scapare a
celulelor tumorale de actiunea efectorilor sistemului imunitar. Toleranta
se datoreaza lipsei de reactivitate a limfocitelor Tc si B, care la contactul
cu antigenele tumorale nu se sensibilizeaza si nu genereaza raspunsul
imun, desi fata de alte antigene, reactivitatea imunitara este normala.
Toleranta survine datorita stimularii repetate cu cantitati mici de
antigene, dar un rol esential în inducerea tolerantei imunitare pare sa
revina raportului dintre limfocitele Th si Ts.
Diferite produse tumorale, altele decât antigenele, pot sa interfere
cu functia imunitara si sa favorizeze instalarea tolerantei imunitare. De
exemplu, prostaglandinele diminua nivelul exprimarii moleculelor CMH II
pe suprafata celulelor prezentatoare de antigen si pot de asemenea sa
suprime activitatea celulelor NK.
Factorii genetici, neidentificati, influenteaza evolutia tumorii. Unele
neoplazii sunt asociate cu incapacitatea limfocitelor T de a activa
raspunsul imun, probabil datorita incapacitatii lor de a recunoaste
antigenul.
În concluzie, micile acumulari de celule tumorale, stimuleaza
raspunsul imun. Dar, chiar tumorile imunogene continua sa creasca la
gazdele imunocompetente, datorita eficientei scazute a raspunsului
imun antitumoral in vivo. Tumorile evita actiunea distructiva a efectorilor
imunitari sau blocheaza chiar raspunsul imun.

Abordari terapeutice ale neoplaziilor

Terapia neoplaziilor este abordata pe urmatoarele cai:
chirurgicala, radioterapia, chimioterapia si imunoterapia. Oricare ar fi
modalitatea de tratament, este necesara reducerea prealabila a masei
tumorale prin rejectie chirurgicala.
Terapia chirurgicala are ca scop reducerea dimensiunilor tumorilor
solide, în stadiile timpurii ale neoplasmelor de sân, colon, plamân,
prostata - cele 4 malignitati majore la om, ce reprezinta peste 50% din
totalul tumorilor solide.
Radioterapia poate fi primara sau secundara. Cea primara se
practica în cancerele capului, gâtului si în maladia Hodgkin (neoplazie a
ganglionilor limfatici, din diferite regiuni ale corpului). Radioterapia este
mai eficienta pentru tesuturile moi, în arii adiacente maxilarelor si cailor
nazale. Iradierea totala se practica înainte de transplantul maduvei
osoase si este foarte eficienta pentru anumite leucemii acute, refractare
la chimioterapie si pentru tratamentul unor tumori solide (cancer de
sân), care au revenit dupa câtiva ani de remisiune.
Chimioterapia consta în tratamentul cu medicamente citotoxice,
majoritatea fiind produse de sinteza chimica. Scopul chimioterapiei este
de a omorî selectiv celulele maligne, deoarece au o rata superioara de
crestere si diviziune. Cele mai sensibile la chimioterapie sunt leucemiile.
Efectul medicamentelor citotoxice este dependent de doza. Dozele prea
mici nu produc efect, iar cele mari au efecte toxice asupra organismului,
în special asupra maduvei osoase si asupra celulelor cu o rata mare de
diviziune. Doza se calculeaza la aria de suprafata corporala, preferabila
raportarii la greutate. Majoritatea agentilor citotoxici se administreaza
intravenos, calea orala fiind adecvata pentru ciclofosfamida (si pentru
tamoxifen).
Agentii chimioterapeutici, în functie de mecanismul actiunii lor,
apartin mai multor clase.
Agentii alchilanti induc formarea legaturilor transversale stabile
între cele doua catene ale AND (prin legarea de N 7 a guaninei) si inhiba
replicarea moleculei de ADN. Interactiunea poate sa se produca cu una
sau cu ambele catene ADN. Alchilarea guaninei induce împerecherea
anormala cu timina sau depurinarea prin excizia resturilor de guanina.
Consecinta este ruperea catenei de ADN. Daca legatura transversala se
face între resturile de guanina ale celor doua catene, excizia reparatorie
poate sa rupa molecula de ADN si sa rezulte o mutatie letala pentru
celula. Agentii alchilanti reactioneaza chimic cu gruparile sulfhidril,
amino, hidroxil si fosfat. Actiunea lor nu are specificitate de faza a
ciclului celular, dar celulele sunt mai sensibile în faza G 1 si S. Efectul se
manifesta prin blocarea ciclului celular dupa faza G 2.
Mecanismul rezistentei dobândite la agentii alchilanti poate sa
conste într-o retentie scazuta a agentului în celula, în cresterea sintezei
compusilor sulfhidril cu greutate mica si în cresterea capacitatii de
reparare a leziunilor ADN. Desi au mecanisme asemanatoare de
actiune, diferentele structurii moleculare reduc gradul rezistentei
încrucisate între compusii subclaselor majore. Efectele secundare sunt
gastrointestinale (greata, voma) si hematologice (mielosupresie).
Ciclofosfamida este cel mai folosit agent alchilant, în tratamentul
malignitatilor hematologice si a tumorilor solide. Este convertita la forma
activa în ficat
Compusii platinei (cisplatin, carboplatin) nu sunt agenti alchilanti,
dar actioneaza printr-un mecanism similar, adica se leaga de N 7 al
guaninei si realizeaza legarea încrucisata a catenelor de ADN. Se leaga
si cu alte molecule: adenina, citozina, ARN, proteine.
Antimetabolitii (citarabina, fluorouracil, metotrexat,
mercaptopurina, hidroxiureea) sunt analogi ai bazelor azotate si inhiba
sinteza ADN, ARN sau sinteza proteinelor. Sunt agenti cu specificitate
de faza a ciclului celular.
Antagonistii pirimidinelor. Citarabina (Ara-C) este un compus cu
specificitate de faza S. Este metabolizata în celula la forma activa,
ara-CTP, inhibitor al ADN-polimerazei si al sintezei ADN. Ara-C este
încorporata în ADN si blocheaza alungirea catenei, ca si legarea
fragmentelor în molecula de ADN nou sintetizata.
Antagonistii purinelor. 6-mercaptopurina si 6-tioguanina sunt
convertite la forma nucleotidica de hipoxantin-guanin fosforibozil
transferaza (HGPRT). Metabolitii lor inhiba unele enzime ale caii
purinice. Unii metaboliti ai
6-tioguaninei sunt încorporati în ADN si în ARN.
Fludarabina este analog al adeninei. Derivatul sau,
fludarabin-trifosfat, actioneaza prin inhibitia ADN-polimerazei si
ribonucleotid-reductazei si prin încorporarea în ADN
Antagonistii acidului folic (metotrexat, aminopterina) sunt analogi
structurali ai acidului folic.
Alcaloizii din plante (vincristina si vinblastina, izolati din Vinca
rosea), produc agregarea tubulinei si dezorganizarea microtubulilor
celulari. Vinblastina este toxica pentru maduva hematopoetica, iar
vincristina are efecte toxice majore asupra terminatiilor nervoase
periferice, producând neuropatii senzoriale (parestezie, adica lipsa
senzatiei de durere) si motorii, în degete.
Pentru un numar mare de categorii de tumori, chimioterapia
determina o citoreducere importanta. Dar, la câteva luni sau la câtiva
ani, cresterea tumorala este reluata si continua chiar în conditiile
reinstituirii tratamentului. Cresterea reflecta dobândirea rezistentei
specifice la medicamentele administrate.
În general, dezvoltarea rezistentei la un medicament este
considerata ca rezultat al unei rate înalte a mutatiilor celulelor maligne,
consecinta fiind aparitia unor subpopulatii heterogene, din care unele
sunt rezistente la diferite medicamente. Cea mai importanta mutanta
este cea cu rezistenta medicamentoasa multipla , mediata de
glicoproteina P, o glicoproteina membranara, care functioneaza ca o
pompa de eflux, dependenta de energie. Pompa elimina activ din celula,
o varietate de agenti citotoxici: alcaloizii din plante, antibioticele
(dactinomicina, doxorubicina, daunorubicina) si unii agenti sintetici
(melphalan). Celulele maligne mutante, care exprima gena codificatoare
a glicoproteinei P, sunt rezistente la o larga varietate de medicamente
anticanceroase.
Imunoterapia încearca sa distruga celulele maligne, prin
manipulari de stimulare a reactivitatii a sistemului imunitar.
Injectarea citochinelor sau stimularea in vitro, cu IL-2, a
limfocitelor autologe, obtinute din sângele pacientului, are efecte
stimulatoare asupra raspunsului imun. Rareori s-a produs remisiunea
completa a neuroblastomului, a carcinomului renal sau a melanomului
malign, ceea ce evidentiaza ca raspunsul imun fata de aceste neoplazii
poate fi stimulat.

Fig. 134. Modelul unei celule maligne care exprima glico-proteina P, o proteina
transmembranara care functio-neaza ca o pompa de eflux. Ea are situsuri acceptoare la
care se leaga diferite medicamente anti-canceroase (naturale sau artifi-ciale), dupa care
sunt pompate la exteriorul celulei. Functia glico-proteinei P poate fi inhibata competitiv
de agenti chimio- sensibilizatori ca verapamil.
 Cea mai obisnuita forma de terapie imuna a neoplaziilor este
utilizarea anticorpilor monoclonali (AMC) cu specificitate tumorala,
cuplati cu toxine (toxina difterica, toxina de ricin) sau cuplati cu agenti
chimici (I 131, medicamente citotoxice), ce suprima proliferarea celulara.
In ansamblu, terapia cu AMC nu a reusit. Cele mai frecvente tumori (de
colon, de sân, de plamân, de prostata) poarta antigene proteice
intracelulare, inaccesibile AMC. Strategiile chimioterapeutice au
progresat mult si ofera mai multe sanse de reusita, la un pret de cost
inferior.
În tratamentul limfoamelor celulelor B se folosesc AMC
anti-idiotipici fata de imunoglobulina membranara a limfomului.
Stimularea nespecifica a tesutului limfoid este o metoda
terapeutica introdusa de G. Mathé. El a administrat BCG pentru terapia
leucemiilor limfoblastice la copii. Remisiunile se prelungesc ca durata.
Celulele de Corynebacterium parvum au efecte antitumorale, în
asociere cu chimioterapia, iar celule de C. parvum si BCG injectate
direct în masa tumorii, inhiba cresterea tumorii. Antigenele bacteriene
stimuleaza imunitatea mediata celular. Celulele limfoide sunt atrase în
numar mare la locul injectarii si actiunea lor este orientata asupra
celulelor tumorale. Macrofagele se activeaza la contactul cu antigenele
bacteriene si dobândesc proprietati citotoxice fata de celulele tumorale,
evidentiate in vitro.
Interferonul a (produs de leucocite) se utilizeaza în tratamentul
unor leucemii si în tratamentul limfoamelor, dar este toxic, ceea ce
impune limitarea dozei. Majoritatea pacientilor, dupa administrarea
interferonului, fac un “sindrom al starii gripale”: febra, senzatie de frig,
dureri de cap, dureri musculare. Aceste simptome diminua pe parcursul
terapiei si sunt controlate, partial, cu diferiti agenti farmacologici.
Imunoprofilaxia cu vaccinuri, pentru anumite virusuri, a avut
succes la animale. Boala lui Marek, produsa de un herpesvirus, este o
maladie limfoproliferativa la puii de gaina. Incidenta leucemiei felinelor a
scazut, ca rezultat al unui program de vaccinare. Nu exista vaccinuri
protectoare fata de neoplaziile umane.
 Capitolul 11

IMUNITATEA ÎN TRANSPLANTUL
DE TESUTURI SI ORGANE

Chirurgia transplantului a depasit dificultatile de ordin tehnic.

Reusita transplantului depinde exclusiv de reactivitatea imunitara, care
declanseaza un raspuns de respingere.
Ideia înlocuirii unui organ lezat, cu unul sanatos, a preocupat
medicina din timpuri foarte îndepartate. În mitologia greaca se vorbea
de organisme himere, pastrate si astazi în reprezentarile sculpturale sub
forma monstrilor fabulosi, a caror origine sugereaza o tripla heterogrefa:
leu-capra-coada de dragon sau leu-capra-sarpe. Combinatia este
interpretata ca o materializare pe plan abstract, a ideii de a asocia
organisme foarte diferite. Sirenele (jumatate femeie-jumatate peste) si
minotaurii (jumatate om, jumatate taur) exprimau ideia de asociere a
acestor organisme foarte diferite.
Perioada stiintifica a transplantului începe cu Alexis Carrel (medic
american, care a lucrat în Franta, autorul lucrarii “Omul – fiinta
necunoscuta”), cel care a pus bazele cultivarii celulelor si tesuturilor. In
1902, Carrel a facut grefe de rinichi la animale. In 1906, a grefat
plamâni la pisica si a facut primul transplant de inima la câine, legând
inima de vasele regiunii cervicale. Animalul a trait 21 de ore.
K. Landsteiner, unul din promotorii perioadei stiintifice, a descris
grupele sanguine si conditiile de compatibilitate majora între donor si
receptor. In 1944, Medawar a conchis ca respingerea grefelor de
tesuturi si organe are cauze imunitare, iar curând dupa aceea,
Billingham, Brent si Medawar au descris fenomenul de toleranta
imunitara.
G. Mathé (hematolog francez) a creat himerele biologice. El a
pornit de la ideia ca fenomenele de respingere a grefelor de tesuturi si
organe sunt datorate stimularii activitatii sistemului imunitar. In lucrarile
sale experimentale, a recurs la metoda paralizarii reactivitatii imunitare.
In acest scop, puii nou-nascuti de sobolan au fost supusi iradierii totale,
cu doza de 800 de razi. Rezultatul iradierii este desfiintarea barierelor
imunitare, adica anihilarea reactivitatii imunitare fata de grefa. La
animalele iradiate a inoculat câteva milioane de celule din maduva
osoasa de soarece. Autorul a creat astfel, himera biologica
soarece-sobolan (sobolan cu elemente figurate sanguine de soarece).
Himera este sensibila la infectia cu virusul leucemiei soarecelui si face
leucemia, în timp ce sobolanii conventionali sunt rezistenti la infectia cu
acest virus.
Himera biologica este orice organism dotat în mod artificial cu
componente celulare, cu tesuturi sau organe, care provin de la alte
organisme. Ulterior, tehnicile de inginerie genetica au creat molecule de
ADN himere si chiar microorganisme himere, ce poarta informatie
genetica provenita de la doua specii diferite.
În 1967, Christian Barnard a realizat primul transplant de cord la
om.
Denumirea de grefa, folosita curent pentru tesutul implantat în
organismul strain, vine de cuvântul grecesc grafion, care desemneaza
un instrument de scriere prin gravura. Denumirea a fost ulterior folosita
cu întelesul de altoi la plante. Denumirea de transplant a fost folosita de
Paracelsus si înseamna a transfera, a muta.
Notiunea de transplant are un sens mai larg. Ea include
fecundarea ovulului de catre spermatozoid, ca transplant natural. Fatul
este o alogrefa naturala, ce poarta informatia genetica de origine
paterna, dar este protejat prin mecanisme cu actiune placentara, de
fenomenele de respingere.
Terminologie.Terminologia moderna referitoare la grefa are trei
origini: chirurgicala, imunologica si genetica. Uniformizarea ei a fost
ceruta de OMS.
__________________________________________________________
Relatia genetica Tipul de grefa Denumire veche Tipul de tesut
Observatii
si antigenica (Denumire noua)
între organismul
donor si receptor
Identitate Autogrefa Grefa autologa Tesut
Individul este
(autohtona, autogenic atât
donor cât si
autogena)
receptor
Identitate Singrefa Izogrefa Tesut
Organisme
(Homogrefa (Grefa izogena singenic
identice ale unei
singenica) Grefa izologa) (congenic) linii
inbred.
Pentru
om,
gemeni
uni-
vitelini.
Diferite Alogrefa Grefa homologa Tesut Allos =
altul
(Homogrefa alogenic
Organisme ale
a l o g e n i c a )
aceleiasi specii
dar cu
variante
alelice
diferite.
Foarte diferite Xenogrefa Heterogrefa Tesut Xenos
= strain
(Grefa heterologa) xenogenic Indivzii
apartin
u n o r
specii
diferite
(câine-
iepure).

Autogrefele se practica cu o frecventa mare: în cazuri de arsuri,

interventii chirurgicale estetice. Pielea dintr-o regiune a corpului este
implantata într-o zona compromisa.
Alte denumiri se refera la particularitatile tesutului transplantat:
- grefele homovitale se fac pentru asigurarea viabilitatii tesutului
transplantat
- grefele homostatice sunt acelea în care tesutul grefat are rolul
numai de suport structural, pe care se poate dezvolta tesutul gazdei,
pentru restabilirea arhitecturii initiale. Astfel de grefe sunt lipsite de orice
urma de tesut antigenic, se practica pentru a înlocui un fragment de vas
sau de os.
În raport cu locul de unde tesutul a fost luat si locul unde se
reimplanteaza, se disting grefe ortotopice (tesutul grefat este asezat la
receptor în aceiasi pozitie) si grefe heterotopice (tesutul grefat este
implantat în alt situs anatomic al organismului receptor).
Dupa 1956, primul succes al grefei de rinichi între gemeni
univitelini, transplantul de organe a devenit o practica curenta. Interesul
pentru transplant s-a deplasat de la actul chirurgical, la aspectele
imunologice.

Argumente ale rolului reactivitatii imunitare în respingerea grefei

Respingerea grefei este rezultatul activarii mecanismelor
imunitare, datorita diferentelor antigenice între moleculele CMH I si II ale
donorului si receptorului. In favoarea acestei afirmatii argumenteaza mai
multe fapte de observatie:
- autogrefele si singrefele sunt acceptate totdeauna, daca sunt
respectate conditiile de asepsie;
- grefa între indivizi diferiti este respinsa cu atât mai brutal, cu cât
diferentele antigenice(biochimice) dintre moleculele CMH ale donorului
si receptorului sunt mai mari;

D R
A ---------------- A ----- O
B ---------------- A ---- 0
B --------------- AxB ---- O Grefa este acceptata. Capacitatea de a
AxB ----------- B ------ 0
Grefa prinde.
Grefa este respinsa, pentru ca
organismele difera prin moleculele CMH.
accepta o grefa depinde de existenta la
organismul receptor, a tuturor genelor de
histocompatibilitate ale donorului. Daca
receptorul are un antigen suplimentar,
grefa este acceptata.
Daca donorul poseda un antigen
suplimentar fata de receptor, grefa este
respinsa.

- din punct de vedere histologic, tesutul grefat respins este infiltrat

cu celule efectoare ale raspunsului imun: limfocite, macrofage,
plasmocite;
- animalele timetomizate au o capacitate scazuta de respingere a
grefelor de tesuturi si organe, care se restabileste dupa grefarea
timusului;
- debutul fenomenelor de respingere este foarte mult întârziat,
daca organismului receptor de grefa i se administreaza ser antilimfocitar
(SAL);
- fenomenele de respingere sunt mai intense la copii, datorita
abundentei tesutului limfoid, dar sunt mult atenuate la batrâni.
Argumente indirecte în favoarea respingerii imunitare:
- organele grefate rapid dupa recoltare sunt suportate mult mai
bine decât cele care au fost pastrate o perioada mai lunga de timp în
afara organismului. Tesutul transplantat dupa o perioada de pastrare,
contine mai multe celule lezate si lizate, din care se elibereaza molecule
nonself, care amplifica raspunsul imun;
- conservarea în conditii optime mareste gradul de toleranta fata
de tesutul grefat, iar pastrarea neadecvata are efecte defavorabile;
- organele si tesuturile sanatoase sunt tolerate mai bine decât cele
care prezinta o stare de uzura biologica.

Evolutia respingerii grefei de piele

În raport cu dinamica desfasurarii, se disting trei modalitati de
respingere a grefei de piele.
Respingerea acuta sau hiperacuta este foarte rar întâlnita si se
datoreaza incompatibilitatii totale între donor si receptor, care nu apartin
aceluiasi grup sanguin în sistemul ABO. In organismul receptor de
grefa, exista anticorpi circulanti preformati (aglutininele a si b) fata de
antigenele tesutului transplantat. Lor li se adauga efectele imediate
produse de macrofagele si neutrofilele activate, de anafilatoxinele
eliberate din fixarea complementului. Vasele din organul grefat se
obtureaza prin formarea trombilor de coagulare. Grefa nu se
vascularizeaza, ramâne alba si în câteva ore este respinsa.
Respingerea dupa dinamica raspunsului imun primar survine în
cazul în care, între donor si receptor este o incompatibilitate relativa.
Grefa se vascularizeaza, dobândeste o culoare normala (roza), dar
dupa 10-12 zile, culoarea se închide, devine purpurie, apar fenomene
de respingere si grefa este eliminata.
Respingerea dupa dinamica raspunsului imun secundar este de
tip accelerat si are loc la organismele la care grefa s-a repetat dupa o
alta grefa cu tesut de la acelasi organism donor sau de la un organism
al aceleiasi linii inbred. Raspunsul este accelerat, în sensul ca
fenomenele de infiltratie cu macrofage, neutrofile si limfocite T
sensibilizate, se produc foarte repede si în 3-4 zile, grefa este respinsa.

Respingerea grefei de rinichi

Respingerea hiperacuta se produce foarte repede dupa ce s-au
stabilit conexiunile vasculare cu organul grefat si se datoreaza
incompatibilitatii totale între donor si receptor, care nu apartin aceluiasi
grup sanguin în sistemul ABO. In primele ore dupa stabilirea
conexiunilor vasculare se produce încetinirea fluxului sanguin, urmata
de o staza circulatorie în organul grefat. Rinichiul se încarca cu o
cantitate mare de sânge si dobândeste culoarea rosie, fenomen
denumit hepatizare. Oprirea circulatiei sanguine initiaza procesul de
coagulare la nivelul capilarelor sanguine.
Cauzele respingerii hiperacute. In sângele organismului receptor
se gasesc anticorpi preformati (aglutinine), specifici fata de antigenele
din organul grefat. Antigenele de grup sanguin în sistemul ABO se
gasesc nu numai pe eritrocite, ci si pe celulele endoteliale ale capilarelor
sanguine. Aglutininele a si b ale receptorului de grefa ajung în rinichiul
grefat imediat dupa realizarea anastomozelor vasculare. Se formeaza
complexe antigen-anticorp care initiaza fixarea complementului.
Endoteliul capilar sufera mici leziuni, suficiente pentru a determina
aparitia suprafetelor rugoase, de care adera PMNN. La acest nivel,
celulele endoteliale exprima selectinele, prin intermediul carora
leucocitele adera de endoteliu si parasesc circulatia. La nivelul
suprafetei rugoase se acumuleaza trombocitele, care se agrega treptat
si împreuna cu factorii plasmatici, formeaza trombi care obtureaza
lumenul capilar. În 48 de ore, arteriolele si capilarele se trombozeaza.
Respingerea hiperacuta este o reactie de activare endoteliala si
grefa este respinsa ca o xenogrefa. Pentru a elimina anticorpii naturali,
se practica plasmafereza sângelui receptorului si absorbtia anticorpilor
pe coloana. Complementul este eliminat prin administrarea veninului de
cobra.
Respingerea acuta se produce în doua variante dinamice:
- respingerea acuta precoce, în 10-14 zile de la transplantare
- respingerea acuta tardiva, în circa 4 luni.
Dupa grefarea tesutului, o parte a antigenelor tisulare se
elibereaza din rinichi si trec în circulatie, ajungând în ganglionii limfatici
regionali.

Antigenele declansatoare ale respingerii grefei

Moleculele CMH ale tesutului grefat stimuleaza un raspuns imun
intens al organismului receptor, a carui finalitate este respingerea grefei.
Moleculele CMH I se gasesc pe toate celulele nucleate, dar au un nivel
variabil de exprimare. Moleculele CMH II au o distributie limitata: pe
macrofage, pe limfocitele B, pe unele celule epiteliale si endoteliale, pe
celulele dendritice. Nivelul de exprimare a moleculelor CMH I si II este
modulat de citochine (IFN g si TNF a). Polimorfismul extensiv al
moleculelor CMH limiteaza posibilitatea transplantului numai între
parteneri compatibili CMH. Chiar în aceste conditii, grefa poate fi
respinsa, datorita diferentelor între antigenele minore ale donorului si
receptorului.
Antigenele din grefa au urmatoarele origini:
- antigenele libere (antigene “solubile”) provin din liza eritrocitelor
si din membrana bazala;
- antigenele CMH exprimate pe celulele dendritice existente în
tesutul grefat;
- antigene CMH asociate membranelor rezultate din liza celulelor
organului, în perioada de conservare.
Antigenele CMH ale donorului pot fi recunoscute pe suprafata
celulelor prezentatoare (prezentare directa) sau ca fragmente prelucrate
si asociate cu moleculele CMH ale receptorului (prezentare indirecta).
Antigenele eliberate din grefa, ajung în ganglionii regionali ai
gazdei si activeaza limfocitele T si B. Cele mai importante antigene
aduse de organul grefat, cu rol esential în declansarea conflictului imun,
sunt moleculele CMH I si II. Un rol deosebit se atribuie celulelor
dendritice din tesutul grefat. Ele exprima molecule CMH II la densitate
foarte înalta, care determina stimularea initiala a limfocitelor gazdei.
Moleculele CMH I si II libere se comporta ca antigene tari, intens
imunogene si nu necesita prezentarea în asociatie cu moleculele CMH
proprii organismului, pentru a stimula limfocitele T, dar sunt mult mai
imunogene daca sunt prezentate de alte celule, în special de celulele
dendritice si de celulele endoteliale.
Raspunsul imun fata de tesutul grefat este mediat în primul rând
de limfocitele T. Ca dovada, soarecii atimici (nuzi) nu resping grefele
alogenice de piele si tolereaza chiar grefe xenogenice.
La examenul histologic al unei grefe de piele, în cursul respingerii,
se observa infiltratul cu mononucleare, multe fiind limfocite. Acumularea
lor în tesutul grefat precede respingerea, care survine în câteva zile. In
organul grefat, raportul dintre limfocitele TCD 4 si TCD 8 este 1/3, adica
predomina net limfocitele Tc, iar în mod normal, acest raport este 2/1.
Limfocitele T stimulate de antigenele CMH sintetizeaza interferon
g, activator al macofagelor din focarul conflictului. Macrofagele devin
citotoxice fata de tesutul grefat, ca si limfocitele Tc.
Macrofagele secreta IL-1, care produce febra ce însoteste reactia
de respingere a grefei. Limfocitele patrunse în tesutul grefat sunt
pasagere. Ele parasesc grefa, trec în limfa si ajung în ganglioni, unde
începe proliferarea, elibereaza citochine, care activeaza limfocitele
ganglionare. Acestea devin limfocite efectoare.
Celulele NK nu necesita activarea prealabila pentru a liza diferite
celule tumorale. Ele sunt implicate în respingerea alogrefelor de organe.

Capacitatea de a respinge grefa poate fi usor transferata prin

intermediul limfocitelor de la organismul imunizat prin contactul anterior
cu antigenele grefei. Surprinzator, în tesutul grefat nu migreaza
limfocitele transferate, ci migreaza limfocitele organismului gazda,
activate de IL secretate de limfocitele transferate.
Rolul anticorpilor. Ca raspuns fata de antigenele tesutului grefat,
se sintetizeaza anticorpi specifici fata de antigenele de transplantare.
Anticorpii au rol secundar în reactia de respingere a grefelor de tesuturi
si organe. Anticorpii au rol foarte important în respingerea grefei, în
situatiile în care, anticorpii anti-CMH preexista la un titru crescut în
momentul transplantarii. Sinteza lor este indusa de sarcinile multiple, de
transfuzii repetate sau de o grefa anterioara. Grefa este respinsa
imediat.
Anticorpii au rol important în respingerea grefelor cu
incompatibilitate grava între donor si receptor, deoarece fixeaza
complementul si produc fenomenul de citoliza. Daca nu fixeaza
complementul, anticorpii au rol de opsonine, adica sensibilizeaza
celulele grefate fata de actiunea macrofagelor si neutrofilelor. Anticorpii
sintetizati în tesutul grefat, determina eliberarea mediatorilor reactiei de
hipersensibilitate imediata (de exemplu, histamina), care produc
modificari circulatorii în vasele grefei.
Anticorpii fata de antigenele eritrocitare sunt singurii efectori
imunitari eficienti în transfuzia incompatibila. Efectul lor consta în
aglutinarea si liza eritrocitelor.
Dupa grefarea unui organ sanatos într-un organism uzat, din
punct de vedere functional, organul grefat se aliniaza repede la starea
generala de uzura a gazdei.
Transplantarea maduvei osoase se realizeaza pentru tratamentul
pacientilor cu maladii imunodeficitare, anemie aplazica severa,
leucemie, limfom, iar mai recent, pentru dezordinile hematopoetice cu
substrat genetic.
La pacientii imunodeficitari, transplantul maduvei osoase este
destinat sa furnizeze celule stem pentru a restabili sistemul imunitar al
receptorului, fara sa înlocuiasca în mod necesar compartimentul
mieloid. Datorita starii nefunctionale a sistemului imunitar, transplantul
maduvei osoase poate fi facut fara tratamentul imunosupresor al gazdei.
Maduva este recoltata prin aspiratie din crestele iliace anterioare
si posterioare, de la donorul anesteziat. Amestecul de maduva osoasa
si sânge este plasat în mediu de cultivare cu heparina, într-o punga
hematologica si se administreaza fara întârziere organismului receptor,
prin infuzie intravenoasa, în cantitatea de 2 x 10 8 - 6 x 10 8 celule
medulare/kg. Infuzia se face la 1-24 ore dupa ultima iradiere totala a
corpului sau la 36 de ore dupa ultima doza de ciclofosfamida. Celulele
stem circula în sânge, însamânteaza cavitatea medulara si încep sa se
divida. În 2-4 saptamâni, creste populatia celulara a maduvei si în
acelasi timp creste numarul celulelor sanguine periferice. La donor,
maduva se reface repede.
Prevenirea respingerii grefelor de organe este posibila printr-o
împerechere cât mai adecvata a donorului si receptorului din punctul de
vedere al asemanarii moleculelor CMH si, ulterior, prin instituirea
tratamentului imunosupresor . Dar, spre deosebire de alte celule, cele
din maduva osoasa sunt foarte antigenice (au o mare densitate a
moleculelor CMH I) si din aceasta cauza, receptorul trebuie sa fie supus
unui tratament radio-chimioterapeutic intens, pâna la limita
suportabilitatii, pentru ca transplantul de maduva sa aiba succes. Chiar
astfel, la pacientii leucemici, respingerea maduvei osoase poate sa aiba
loc, în cazul unei împerecheri antigenice neadecvate.
Transplantul de maduva osoasa ridica o problema speciala:
celulele transplantate fiind imunocompetente, pot sa initieze reactia
“grefa contra gazda”, fata de antigenele receptorului. Reactia este
initiata fata de antigenele tegumentare, ale ficatului si intestinului si este
letala la 10-15% dintre receptorii de maduva osoasa cu molecule HLA
identice si la 40% dintre receptorii cu molecule HLA neidentice.

Teste de histocompatibilitate
În transplantul de tesuturi si organe, esentiala este asemanarea
cât mai accentuata a moleculelor CMH ale donorului si receptorului.
Pentru testul gradului de asemanare, se analizeaza comportamentul
limfocitelor celor doi parteneri, în amestec (reactia de amestec
limfocitar, RAL). Testul evidentiaza diferentele antigenice dintre donor si
receptor, în ceea ce priveste moleculele CMH II. Pentru reusita grefei,
este obligatorie identitatea acestor molecule. Perechea donor-receptor
care produce cel mai usor raspuns în RAL, ofera cea mai buna sansa
de acceptare a grefei.
Cel mai adesea se folosesc limfocitele din sânge. Celulele trebuie
sa fie viabile si în mediu se adauga ser de vitel (1-10%) si
2-mercaptoetanol. Limfocitele donorului se cultiva în amestec cu
limfocitele receptorului, în prezenta timidinei H 3. Se masoara nivelul
radioactivitatii limfocitelor, consecutiv încorporarii timidinei H 3 pentru
sinteza ADN. RAL reflecta raspunsul proliferativ al celulelor T, cu putine
sau fara celule B. Transformarea blastica nu se produce în RAL a
gemenilor monozigoti. Intr-un amestec celular a x b + a x c, raspunsul
este bidirectional. Cea mai ampla reactie are loc între limfocitele care se
deosebesc prin moleculele CMH. Cel mai puternic stimul în RAL îl
reprezinta aloantigenele CMH II, cu un polimorfism foarte înalt, iar
aloantigenele clasa I au un rol stimulator limitat. Moleculele CMH II se
gasesc pe limfocitele B, pe macrofage, pe celulele dendritice, iar pe
limfocitele T, numai dupa activare. Se pare ca raspunsul în RAL nu este
orientat fata de epitopii CMH propriu-zisi, ci fata de o larga varietate de
peptide self legate de moleculele CMH, rezultate probabil prin
degradarea diferitelor proteine celulare. Dat fiind polimorfismul deosebit
al moleculelor CMH, probabil ca marea majoritate a limfocitelor T din
amestec manifesta aloreactivitate fata de cel putin unul din
aloantigenele CMH ale speciei.
Pentru raspunsul unidirectional, una din cele doua populatii
celulare (de obicei a donorului) se inactiveaza prin tratament cu
mitomicina C (pentru inhibitia sintezei ADN) sau se supun iradierii.
Tratamentul inactiveaza celulele T, dar nu interfera cu
imunogenitatea lor. In RAL se activeaza numai limfocitele receptorului
de grefa, ca raspuns la aloantigenele donorului.
În cazul grefei unui organ imunocompetent la o gazda
imunodeficitara, în RAL se inactiveaza limfocitele receptorului, pentru a
evalua reactivitatea limfocitelor donorului, care ar putea initia o reactie
grefa contra gazda.
Compatibilitatea donor-receptor pentru antigenele CMH I se
testeaza cu seruri imune anti- CMH I. Se analizeaza reactia limfocitelor
celor doi parteneri, fata de un numar cât mai mare de seruri anti CMH I.
In laboratorul de profil exista seturi de seruri anti-CMH I, recoltate de la
persoane care au o bogata experienta antigenica HLA:
- persoane care suferit transfuzii sanguine multiple si astfel s-au
imunizat fata de antigenele HLA;
- femei multipare, care au avut sarcini multiple cu parteneri diferiti.
Serurile anti-CMH se pun în contact cu limfocitele donorului si cu
ale receptorului de grefa. Anticorpii anti-CMH se fixeaza pe suprafata
limfocitelor si astfel este initiata transformarea blastica. Se determina un
coeficient de reactivitate (coeficient de transformare blastica), pe baza
numarului de limfocite transformate.
Daca limfocitele donorului si receptorului se comporta asemanator
fata de un numar mare de seruri, concluzia este ca cele doua populatii
de limfocite sunt asemanatoare.
Daca titrul anticorpilor anti-CMH în ser este crescut, se poate
produce nu numai activarea limfocitelor, ci chiar aglutinarea imuna sau,
dupa fixarea complementului, citoliza.

Xenotransplantarea
Termenul semnifica transplantul de tesuturi si organe între
organismele unor specii diferite. Interesul clinic pentru
xenotransplantare a fost determinat de lipsa organelor umane. Succesul
alotransplantului a creat un necesar care depaseste disponibilul. In
1963, transplantul de rinichi de cimpanzeu la om, a prelungit
supravietuirea cu 9 luni si moartea a survenit dupa complicatiile
provocate de imunosupresie. In 1984, inima de babuin a fost
transplantata la om. A urmat transplantul de ficat de maimuta,
transplantul de celule neurale de embrion de porc, la un pacient cu
boala Parkinson, transplantul de maduva osoasa de la babuin, la un
pacient cu SIDA.
Barierele xenotransplantarii sunt multiple: unele organe de la alte
specii nu functioneaza adecvat în noul mediu. Rinichiul de cimpanzeu
este functional în organismul uman. Persoanele transplantate cu rinichi
de porc devin anemice, probabil pentru ca eritropoetina nu este activa,
iar cele cu ficat de babuin au nivele mai mici de colesterol (echivalente
cu cele de babuin) si nivele foarte scazute de acid uric (pentru ca ficatul
de babuin nu produce acid uric). Grefarea celulelor sanguine stem
xenogenice este limitata de absenta factorului de crestere specific
celulelor stem transplantate.
Xenogrefele pot fi neconcordante (de la porc) sau concordante (de
la cimpanzeu, babuin). La perechile neconcordante, titrul anticorpilor
preformati este detectabil si xenogrefele sunt respinse hiperacut (în
câteva minute), prin reactia de activare a endoteliului . Pentru
respingerea hiperacuta a grefelor neconcordante, un alt factor critic
(alaturi de anticorpii preformati) al producerii leziunilor endoteliale este
complementul si proteinele sale reglatoare . In combinatia porc-om,
anticorpii preformati se leaga la nivelul determinantilor antigenici de
galactoza a (1,3)-galactoza ai endoteliului grefei, deoarece omul a
pierdut gena pentru enzima alfa-galactozil-transferaza si nu poseda
acest epitop. Activarea complementului se face pe calea clasica, iar în
absenta anticorpilor preformati, pe calea alterna. In esenta, respingerea
hiperacuta se datoreaza reactiei endoteliale la activarea
complementului, mediata de anticorpii preformati (IgG anti- a-gal).
Incompatibilitatea combinatiei porc-om se datoreaza faptului ca
porcul exprima un nou antigen de grup sanguin, a-gal(gal-a 1,3-gal) (la
om, specificitatea antigenica a grupului 0 este conferita de L-fucoza, a
grupuluiA, de N-acetil-galactozamina, galactoza si L-fucoza , iar a
grupului B, de
D-galactoza si L-fucoza). a-gal nu este singurul determinant recunoscut
de anticorpii naturali umani. Alte heteroantigene pot deveni importante,
dupa transplantul organului. Anticorpii xenoreactivi, specifici fata de
epitopii a
1,3-gal si complementul sunt factorii majori ai respingerii hiperacute.
Tinta respingerii hiperacute este endoteliul vascular. Activarea
endoteliului produce cele mai evidente manifestari ale respingerii
hiperacute: tromboza intravasculara, hemoragia extravasculara si
edemul.
În asocierile concordante, titrul anticorpilor preformati nu este
detectabil si respinerea este acuta, datorita aceluiasi fenomen de
activare a endoteliului vascular.
Respingerea întârziata (acuta) a xenogrefelor concordante se face
în 2-3 zile (mult mai repede decât a alogrefelor). Din punct de vedere
histologic, respingerea acuta releva mai putina hemoragie, dar cu
tromboza intravasculara semnificativa, ca si în reactia hiperacuta,
deoarece tinta este endoteliul vascular. Respingerea acuta a xenogrefei
se datoreaza anticorpilor a caror sinteza este indusa de antigenele
xenogrefei. Se sintetizeaza preponderent IgG anti- a-gal, al caror titru
creste rapid.
Progresul în xenotransplantare s-a facut în sensul prevenirii
respingerii hiperacute: imunosupresia receptorului de grefa si ingineria
genica a donorului pentru a elimina marile diferente antigenice dintre
xenogrefe si alogrefe. La soarece s-a reusit eliminarea genei
galactozil-transferazei prin recombinare homologa, dar tehnologia nu
este adecvata pentru alte specii. Eliminarea antigenului a-gal, expune
un nou determinant glucidic, fata de care omul are un nivel scazut de
anticorpi preformati.

Imunosupresia

Variantele alelice multiple codificatoare ale moleculelor CMH fac

cu totul improbabila posibilitatea ca doua organisme sa fie identice
pentru moleculele CMH, cu exceptia gemenilor monozigoti. Natura
determinismului genetic al moleculelor CMH nu este favorabila
transplantului de tesuturi si organe. Amplitudinea procesului de
respingere a grefei este partial dependenta de gradul de
incompatibilitate al antigenelor CMH, dintre donor si receptor.
Scopul imunosupresiei selective este de a mentine functionalitatea
mecanismelor de aparare a organismului, fata de infectiile virale,
bacteriene, fungice si fata de paraziti, de a pastra capacitatea SFM de a
fagocita celulele îmbatrânite si de a proteja mecanismele de
imunosupraveghere care elimina celulele maligne. Pe de alta parte, se
urmareste inducerea starii de toleranta fata de antigenele organului
grefat (rinichi, ficat, inima). În cazul maladiilor autoimune, dezideratul
imunosupesiei este inhibitia selectiva a reactivitatii imunitare
autoagresive fata de antigenele retinei (în uveita)sau fata de antigenele
colonului (în boala Crohn).
Un medicament imunosupresor trebuie sa întruneasca
urmatoarele criterii:
- sa inhibe activarea raspunsului imun si sa fie eficient fata de
procesele imunitare în curs de desfasurare;
- sa aiba actiune selectiva, adica sa produca deletia clonala sau
sa inactiveze numai anumite subpopulatii de celule imunocompetente;
- sa aiba un index terapeutic bun, adica un raport favorabil între
doza terapeutica si cea toxica.
Pentru supravietuirea grefei, transfuziile de sânge cu specificitatea
antigenica a donorului sau transfuziile nespecifice, ca si testele de
histocompatibilitate sunt importante numai daca se asociaza cu
imunosupresia, cu scopul diminuarii reactivitatii imunitare. Terapia
imunosupresoare este foarte complexa, pentru ca nici un agent chimic
nu are actiune strict selectiva asupra tesutului limfoid. Imunosupresia se
realizeaza prin:
- iradierea x
- terapia imunosupresoare
- metode imunologice.
Terapia imunosupresoare. Medicamentele imunosupresoare
inhiba nespecific reactivitatea imunitara si se administreaza atât dupa
grefa tisulara, cât si pacientilor cu maladii reumatice, caracterizate prin
reactivitate imunitara excesiva.
Imunosupresia s-a realizat cu o varietate de agenti terapeutici:
hormoni corticosteroizi, medicamente citotoxice. Cele mai multe metode
conventionale de imunosupresie îsi realizeaza efectul în mod neselectiv.

Medicamentele citotoxice au fost initial folosite în tratamentul

neoplaziilor, dar reprezinta o modalitate importanta de imunosupresie
pentru tratamentul maladiilor autoimune.
Chimioterapia administrata pacientilor neoplazici produce, uneori,
o imunosupresie profunda. Medicamentele citotoxice sunt
imunosupresoare deoarece distrug celulele imunocompetente sau
blocheaza proliferarea lor.
Agentii citotoxici folositi pentru imunosupresie(dar si în tratamentul
neoplaziilor) sunt:
- agenti alchilanti
- antimetaboliti: analogi ai purinelor (6-mercaptopurina si
azatioprina); analogi pirimidinici (citozin-arabinozida);
- antagonistii acidului folic (methotrexatul).
Ciclofosfamida este compusul prototip al agentilor alchilanti.
Actiunea sa este nespecifica, asupra tuturor subpopulatiilor de limfocite
si a celulelor nelimfoide care intra în faza S.
Agentii din categoriile mentionate, au actiune nespecifica, adica
actiunea lor nu este limitata la celulele imunocompetente. Ei produc
leziuni asupra tuturor celulelor aflate în mitoza, inclusiv asupra celulelor
hematopoetice. Respingerea grefei poate fi blocata, dar actiunea
neselectiva a acestor agenti produce efecte secundare toxice prea
severe si rezultatele au fost considerate ca nesatisfacatoare.
Ciclosporina este un peptid ciclic lipofil, izolat din culturi de
microorganisme si actioneaza specific asupra limfocitelor, inhibând
transcrierea genica pe o cale dependenta de Ca, adica blocheaza
progresia ciclului celular de la G 0 la G 1. Este un agent imunosupresor
mai selectiv, deoarece actioneaza asupra celulelor Th, fara efecte
notabile asupra altor subpopulatii de limfocite T, asupra limfocitelor B,
granulocitelor sau macrofagelor. Efectul major pare a fi inhibitia sintezei
IL-2. Imunosupresia cu ciclosporina este o modalitate
imunofarmacologica, datorita actiunii sale selective fata de celulele
imunocompetente.
În ultimii ani s-au identificat câtiva compusi chimici naturali, izolati
ca si ciclosporina, din culturi de microorganisme: tacrolimus, sirolimus
(rapamycin), mizoribine si spergualin.
Tacrolimus este o lactona macrociclica lipofila, cu mecanism de
actiune asemanator cu al ciclosporinei. Sirolimus este un macrolid care
inhiba proliferarea celulelor T, prin blocarea trecerii de la faza G 1 la faza
S.
Imunosupresorul ideal va media inducerea tolerantei, în special în
transplant, adica va permite sistemului imunitar sa adopte ca self,
moleculele CMH specifice tesutului grefat.
Radiatia ionizanta x si gama produce ionizarea atomilor si
genereaza radicali liberi, în special radicalul OH ., foarte reactiv,
principalul agent ce mediaza moartea celulelor iradiate. Efectele
radiatiilor ionizante sunt dependente de doza. Celulele stem si celulele
imature sunt foarte sensibile. Limfocitele T sunt mai rezistente decât
limfocitele B, iar monocitele si macrofagele sunt relativ rezistente.
Corticosteroizii sunt cele mai folosite medicamente, cu efect
inhibitor asupra raspunsului imun, dar si al proceselor inflamatorii. S-a
propus mecanismul limfolizei, dar la om acest efect nu se produce. Timp
de 4-6 ore dupa administrare, corticosteroizii reduc numarul de leucocite
circulante (limfocite, monocite, eozinofile), dar creste semnificativ
numarul neutrofilelor. Valorile leucocitelor revin la normal în 24 de ore.
Limfocitele T, precum si monocitele parasesc circulatia si migreaza în
maduva osoasa, iar limfocitele B sunt relativ rezistente la corticosteroizi.
Eozinopenia, dupa injectarea corticosteroizilor, explica efectele benefice
ale acestor hormoni la persoanele alergice.
Serul antilimfocitar (SAL) si globulina antitimocitara se obtin prin
injectarea limfocitelor, respectiv a timocitelor, la o specie xenogena. Se
folosesc celulele ductului toracic sau timocitele pentru imunizarea
iepurelui sau calului. Din serul heterolog se separa fractia
imunoglobulinica, ce se administreaza intravenos pentru depasirea unei
stari critice dupa grefare.
Anticorpii policlonali din SAL au fost înlocuiti cu AMC specifici fata
de antigene celulare de suprafata: AMC anti-receptor de IL-2 si anti
CD4.
Deoarece citochinele sunt molecule foarte importante în reactia
imunitara, s-a încercat neutralizarea lor cu receptori solubili.
Deletia specifica a populatiilor de limfocite este posibila cu
preparatele denumite imunotoxine. Acestea sunt complexe ce constau
din doua componente: un anticorp monoclonal care asigura
recunoasterea specifica a tintei celulare si o componenta toxica (ricina,
toxina difterica).
 Capitolul 12

INTERACTIUNILE SISTEMULUI IMUNITAR

CU SISTEMUL NEUROENDOCRIN

Sistemele imunitar, nervos si endocrin sunt interconectate

structural (anatomic) si functional, ceea ce a condus la conturarea unor
noi domenii interdisciplinare, ca neuroimunoendocrinologia,
neuroimuno-modularea si psihoneuroimunologia. Sistemele enumerate
au în comun capacitatea de raspuns la un numar de stimuli comuni
(hormoni steroizi, citochine, neuropeptide), care furnizeaza baza
moleculara a integrarii bidirectionale. Starea psihica influenteaza
reactivitatea imunitara si intensitatea raspunsului inflamator a
organismului. Exista dovezi certe ca anomaliile neuroendocrine au rol
important în inducerea disfunctiilor imunitare, materializate, în primul
rând, în manifestarile autoimune. Pe de alta parte, vârsta, genul si alti
factori genetici regleaza interactiunile imuno-neuroendocrine.
Cele mai pregnante interactiuni neuroendocrinoimunitare se
produc în starea de stress. Stressul este definit ca o conditie dinamica
în cursul careia homeostazia normala (starea de echilibru a mediului
intern) este perturbata sau periclitata. Starea de dezechilibru este
indusa de factori de stress, fizici sau psihologici. Factorii de stress, fizici
sau mentali, declanseaza un raspuns complex adaptativ, denumit
raspunsul de stress sau de alarma , menit sa contracareze efectele
factorului de stress. Intensitatea raspunsului adaptativ este dependenta
de vârsta, gen, starea hormonala si de alti factori genetici.
 Fig. 135. Interactiuni neuro-endocrino-imunitare.

Stressul presupune în primul rând, modificarea unor componente

mentale si comportamentale. Creste brusc activitatea sistemului nervos
central ce controleaza starea de veghe, alerta, starea psihica, atentia,
concentrarea atentiei si este inhibata activitatea vegetativa care
controleaza hranirea si reproducerea. In raspunsul la stress se produc
modificari fizice ale sistemului circulator, care redirectioneaza nutrientii
spre organele activate. O reactivitate prea mare sau prea mica la stress
poate produce sau poate contribui indirect la manifestari patologice.
Raspunsul la factorii de stress este mediat de factorul (hormonul)
de eliberare a corticotropinei (CRH), de axa
hipotalamo-hipofizo-corticosu-prarenala si de sistemul nervos simpatic .
CRH este produs în primul rând în hipotalamus, dar si în alte arii ale
creierului si în sistemul nervos periferic si are urmatoarele functii:
- controleaza starea de veghe, starea psihica si integreaza
sistemele de raspuns la stress;
- activeaza axa hipofizo-corticosuprarenala, stimulând secretia
ACTH si a corticosteroizilor;
- activeaza sistemul nervos simpatic, cu stimularea epinefrinei si
norepinefrinei.
CRH este activatorul starii de alarma, manifestata prin cresterea
glicemiei, a ritmului cardiac, a tensiunii arteriale, dar inhiba functia
imunitara si raspunsul inflamator. Efectul activator al CRH asupra
sistemului nervos simpatic este mediat de locus ceruleus, care îsi
proiecteaza axonii în trunchiul cerebral si în hipotalamus, ceea ce
contribuie direct la eliberarea mediatorilor simpatici (epinefrina si
norepinefrina) în arii foarte largi ale SNC. Activarea sistemului nervos
simpatic stimuleaza eliberarea CRH din neuronii nucleilor
paraventriculari sub actiunea impulsurilor cu originea în locus ceruleus.
 Sistemul de raspuns la stress functioneaza ca o bucla feedback
pozitiva, bidirectionala. Activarea unui component al sistemului,
activeaza pe celalalt. Serotonina si acetilcolina activeaza raspunsul la
factorii de stress, iar MSH (hormonul stimulator al melanocitelor) si
acidul gama aminobutiric sunt inhibitori.
Corticosteroizii sunt componentele majore ale sistemului de
raspuns la stress si inhiba cele doua componente majore ale
raspunsului (secretia CRH si sistemul nervos vegetativ), dar si
reactivitatea imunitara si raspunsul inflamator.
Raspunsul activator la stress influenteaza axa
hipotalamo-hipofizara cu componentele ei: hipotalamus-hipofiza-tiroida
(HHT) si respectiv, hipotalamo-hipofizo-gonadala (HHG).
Chiar daca stressul acut stimuleaza secretia hipofizara a
hormonului de crestere, stressul cronic, prin intermediul CRH,
stimuleaza secretia hipofizara a somatostatinei (inhibitor al cresterii).
Somatostatina, a carei secretie este stimulata de CRH, inhiba secretia
de TSH, iar glucocorticoizii inhiba conversia tiroxinei, relativ inactiva, la
triiodotiroxina. Aceste raspunsuri sunt adaptative si se coreleaza cu
necesitatea limitarii pierderii energiei.
Activarea raspunsului la stress inhiba axa HHG, la mai multe
nivele. CRH inhiba sinteza factorului eliberator al hormonului luteinizant
din nucleul arcuat hipotalamic, fie direct, fie prin intermediul
corticosteroizilor. Corticosteroizii inhiba secretia hormonului luteinizant
(LH) hipofizar si concomitent, productia hormonilor gonadali: estrogeni,
progesterona, testosteronul.
Hormonii tiroidieni si sexosteroizi influenteaza activitatea axei
hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale (HHC). Hipotiroidismul inhiba
axa HHC. La organismele de sex feminin (soarece, sobolan, om), axa
HHC este mai activa decât la masculi, adica stressul induce un raspuns
mai amplu, masurabil prin nivelul mai înalt al corticosteroizilor.
Ovarectomia diminua eliberarea corticosteroizilor, iar orhiectomia
mareste rata sintezei corticosteroizilor la stress.
Raspunsul integrat neuro-imuno-endocrin este mediat nu numai
de hormoni, ci si de interleuchine, cele mai cunoscute fiind IL-1 si IL-6.
IL-1 activeaza axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenala,
stimulând eliberarea ACTH hipofizar, iar sinteza ei este inhibata de
glucocorticoizi. Endotoxinele stimuleaza producerea IL-1 în hipofiza si
astfel secretia ACTH este reglata local, în hipofiza.
IL-1 este sintetizata local, în arii discrete ale SNC (hipotalamus,
hipocamp). Aceste arii regleaza raspunsul la stress.
 Rolul corticosteroizilor în reglarea functiei imunitare
Asemanarea dintre hormoni si imunoglobuline rezulta din
similitudinea structurala si functionala a celor doua categorii de
molecule: ambele contin o regiune de legare la un receptor celular si o
secventa cu rolul de a transmite semnale specifice la un sistem efector.
Exista dovezi ca moleculele CMH I, implicate în prezentarea
antigenelor, au rol de receptor pentru insulina.
Corticosteroizii regleaza toate componentele raspunsului imunitar
si inflamator, chiar si cresterea si diferentierea timocitelor. Nivelul
corticosteroizilor creste într-un interval de ordinul minutelor, dupa
expunerea la factorul de stress. Rolul lor este de a limita extensia
raspunsului si a procesului inflamator. Amplitudinea lor prea mare poate
sa produca leziuni, inclusiv maladii autoimune.
Administrarea corticosteroizilor, la rozatoare, produce moartea
apoptotica a limfocitelor timice. Limfocitele T mature (periferice) umane
sunt rezistente la corticosteroizi, dar cele timice sunt sensibile.
Cresterea nivelului plasmatic al corticosteroizilor, produsa de stress,
induce apoptoza timocitelor.
Corticosteroizii par a fi implicati în selectia timocitelor cu
specificitate fata de antigenele nonself. Conceptia dominanta presupune
ca timocitele sunt selectate pentru apoptoza sau supravietuire, în functie
de capacitatea lor de a se asocia cu moleculele CMH. Timocitele cu
receptori (RCT) de mare afinitate pentru moleculele CMH, sunt potential
generatoare ale maladiilor autoimune si sufera moartea apoptotica. Cele
cu receptori de mica afinitate pentru moleculele CMH mor de asemenea
prin apoptoza, sub actiunea corticosteroizilor. Supravietuiesc numai
timocitele cu receptori de aviditate medie pentru moleculele CMH.
Selectia limfocitelor în timus este controlata de hormonii sintetizati local.
Astfel, timusul exprima activitati neuroendocrine multiple, inclusiv
sinteza CRH si ACTH. CRH stimuleaza secretia ACTH, iar ACTH induce
producerea corticosteroizilor în celulele corticosuprarenalelor. Sinteza
neuropeptidelor (CRH) în timus este deosebit de interesanta, având în
vedere rezultatele care sustin ca celulele timice epiteliale contin enzime
steroidogene si sintetizeaza corticosteroizi, în special în perioada fetala
si neonatala. Astfel, timusul poate sa sintetizeze toti hormonii produsi
prin activarea axei HHC.
Corticosteroizii regleaza dezvoltarea subpopulatiilor Th1 si Th2 de
limfocite, inhibând sinteza citochinelor Th1 (IL-2, IFN g).
 Rolul sexosteroizilor
Hormonii steroizi sexuali influenteaza maturarea si diferentierea
timocitelor. Timusul sufera modificari profunde în timpul sarcinii, dupa
gonadectomie sau dupa administrarea exogena a hormonilor sexuali.
Dupa gonadectomie, masa timusului creste, iar administrarea
hormonilor sexuali (estrogen, testosteron) are efecte inverse.
Factorul hipotalamic de eliberare a hormonului luteinizant (RFLH),
regleaza atât functia de reproducere, cât si functia imunitara. Acest
hormon se sintetizeaza nu numai în creier, ci si în gonade, în glandele
mamare, în placenta, splina si timus, având rol integrator al functiei
neuro-endocrine reproducatoare si al functiei imunitare. In timus,
limfocitele T sintetizeaza RFLH si au receptori specifici pentru acest
hormon.
Îmbatrânirea sistemului imunitar, la om, începe dupa 30 de ani si
se caracterizeaza prin cresterea productiei de autoanticorpi si
diminuarea capacitatii de a produce anticorpi fata de antigenele nonself.
Diminua sinteza IL-2, dar creste rata sintezei IL-4, IL-5 si IL-6. Aceste
schimbari sugereaza o crestere numerica a subpopulatiei de limfocite
Th2, în raport cu subpopulatia Th1. Diminua functia citotoxica. Creste
nivelul plasmatic al IL-6, cu rol reglator al sintezei anticorpilor, dar si cu
rol în progresia maladiilor autoimune sau a altor procese patologice, ca
osteoporoza.
Un rol important în procesul de îmbatrânire se atribuie
dehidroepiandrosteronului (DHEA), secretat de corticosuprarenale, sub
controlul ACTH. Este un intermediar al biosintezei altor hormoni
(testosteronul si estradiolul). DHEA circula în forma inactiva, de sulfat.
Hormonul se activeaza numai în tesuturile care au DHEA-sulfataza, cu
distributie diferentiala în organele limfoide. Nivelul plasmatic al sulfatazei
scade odata cu îmbatrânirea sistemului imunitar si scade brusc în
diferite boli cronice, inclusiv maladiile autoimune. Administrarea DHEA
la rozatoare si om, restabileste functia imunitara la organismele
vârstnice si are efect antagonic corticosteroizilor, care produc atrofia
timica.
Fig. 136. Organele si celulele influentate de hor-monii steroizi sexuali. Acesti hormoni
pot actiona în timpul dezvoltarii celu-lelor imunitare, dar si direct asupra celulelor ma-
ture efectoare.

Hormonul de crestere, prolactina si hormonul tiroidian stimuleaza

maturarea si diferentierea timocitelor. Hipofizectomia sau hiposecretia
acestor hormoni hipofizari duce la imunodeficienta si hipoplazia
timusului. Hormonul de crestere stimuleaza intens proliferarea celulelor
precursoare ale timocitelor în maduva osoasa. Prolactina stimuleaza
diferentierea celulelor T cu specificitate de antigen în organele limfoide
periferice. Hormonul tiroidian stimuleaza cresterea timusului si a splinei.
}oarecii hipotiroidieni au timus si splina hipoplazica, numar redus de
celule TCD 8.
Interactiunile neuro-imuno-endocrine sunt bidirectionale.
Tesuturile si celulele sistemului imunitar sintetizeaza un spectru larg de
hormoni neuro-endocrini. Foarte importanta este sinteza CRH, un
reglator esential al raspunsului la stress, în timus, splina, hipofiza
anterioara, corticosuprarenale, ovar, testicul, intestin, inima, plamân. In
timus si splina, CRH este sintetizat de celulele T, unde exercita efecte
reglatoare autocrine sau paracrine. CRH este de asemenea sintetizat
local în focarele inflamatorii acute sau cronice, inclusiv în lichidul sinovial
al pacientilor cu artrita reumatoida.

Factori neuroendocrini favorizanti ai maladiilor autoimune umane

Diferentele functionale cu privire la intensitatea raspunsului axelor
hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenaliene (HHC) si
hipotalamo-hipofizo-gonadale (HHG) sunt importante pentru întelegerea
manifestarilor autoimune. Maladiile autoimune sunt mult mai frecvente la
femei decât la barbati. De exemplu, raportul pe sexe al tiroiditei
autoimune este de 19/1, al lupusului de 9/1, iar al artritei reumatoide, de
3-4/1. Mai mult, maladiile autoimune tind sa se dezvolte, sa aiba
intensitate maxima ori sa diminue, în perioadele de schimbare a
activitatii axei HHG (pubertate, menstruatie, sarcina, perioada
postpartum, menopauza sau în timpul unui stress psihologic de
amploare). Toate aceste perioade sunt asociate cu modificari ale
secretiei factorului hipotalamic de eliberare a LH, a LH hipofizar, a
hormonilor sexuali si a altor hormoni. Frecventa fenomenelor autoimune
creste cu vârsta, corelata cu schimbarile neuroendocrine.
Artrita reumatoida este asociata cu o insuficienta a sintezei
corticosteroizilor. Nivelul corticosteroizilor plasmatici tinde sa se
coreleze cu severitatea inflamatiei, dar pacientii cu afectiune de
intensitate medie au nivele inferioare ale corticosteroizilor comparativ cu
indivizii normali. Nivelul testosteronului la pacientii cu artrita reumatoida,
în special la barbati, tinde sa aiba valori scazute, iar nivelul estrogenului
este nemodificat. Terapia cu testosteron amelioreaza maladia.
Estrogenii nu par sa produca o exacerbare a artritei reumatoide, iar
contraceptivele orale încetinesc evolutia maladiei. Odata cu scaderea
brusca a nivelului estrogenilor (perioada postpartum, intervalul care
precede menstruatia, menopauza), artrita reumatoida se intensifica. In
acelasi timp diminua secretia de corticosteroizi, deoarece estrogenii
influenteaza axa HHC. Nivelul prolactinei la pacientii cu artrita
reumatoida este variabil(crescut, normal sau scazut). Artrita reumatoida
se remite frecvent în timpul sarcinii si se reactiveaza sau se
declanseaza în perioada postpartum, îndeosebi la femeile care
alapteaza. Alaptarea este însotita cu cresterea marcata a secretiei de
prolactina si cu supresia functiei axei HHC.
Lupusul sistemic eritematos are o dominanta neta la femei, ceea
ce denota rolul hormonilor sexuali în declansarea si evolutia acestei
maladii. În plasma pacientilor s-a relevat un dezechilibru între nivelul
androgenilor si estrogenilor. Dezechilibrul poate fi primar sau secundar,
datorat unei enzime care converteste androgenii la estrogeni. Barbatii
cu lupus sunt prevalent hipoandrogenici. Nivelul scazut al androgenilor
favorizeaza imunitatea mediata humoral, iar estrogenii favorizeaza
autoimunitatea, prin stimularea producerii de prolactina, care are efect
activator asupra functiei imunitare. Pacientii cu lupus se caracterizeaza
prin hiperprolactinemie. In timpul sarcinii, maladia se intensifica.
Tiroidita autoimuna se declanseaza frecvent în perioada
postpartum, caracterizata prin hipocortisolemie.
Perioada sarcinii se caracterizeaza prin supresia imunitatii mediate
celular si mentinerea sau chiar cresterea imunitatii humorale. Setul de
citochine sintetizate de celulele Th1 diminua (IL-2 si IFN g), ceea ce
elimina riscul avortului imunitar. Diminuarea sintezei IFN g este esentiala
pentru pastrarea sarcinii, deoarece cantitatile mari favorizeaza avortul.
Nivelul plasmatic al corticosteroizilor, estrogenilor si progesteronei
creste. Starea hormonala complexa în timpul sarcinii pare sa
conditioneze remisia maladiilor autoimune dependente de imunitatea
celulara, ca de exemplu artrita reumatoida si agravarea maladiilor
dependente de procese ale imunitatii humorale, ca de exemplu,
glomerulonefrita în lupusul eritematos.
Postpartum, starea hormonala se modifica brusc. Corticosteroizii,
estrogenii si progesterona scad la nivele subnormale, iar imunitatea
mediata celular se restabileste, ceea ce permite declansarea sau
activarea unor maladii autoimune, asa cum este artrita reumatoida,
datorita cresterii secretiei de prolactina.
Perioadele de sarcina si postpartum se caracterizeaza prin
modificari ample ale starii hormonale si sunt asociate frecvent cu
declansarea sau activarea unor maladii autoimune, ceea ce ilustreaza
rolul mecanismelor endocrine în reglarea functiei imunitare.
 Bibliografie

Continutul acestei carti a fost redactat pe baza consultarii unui numar mare de
articole aparute în diferite periodice si a unor capitole speciale sau volume de
Imunologie, publicate în tratate de Microbiologie sau de Virologie. Sintezele aparute în
Annual Review of Immunology au constituit o sursa informationala de o valoare
deosebita.

Periodice
Annual Reviews Biochemistry
Annual Reviews Immunology
Annual Reviews Microbiology
Bulletin d’Institut Pasteur
Cancer Immunology
Cell
Clinical Microbiology Reviews
EMBO Journal
Immunology Today
Journal of Immunology
Mediators of inflamation
Microbiology and Molecular Biology Reviews
Nature
Scientific American
Science

Carti
DELVES P.J, ROITT I. M. – Encyclopedia of Immunology, vol. 1-4, sec. ed., 1998, Acad.
Press.
FIELDS B. N., KNIPE D. M., HOWLEY P. M. – Fields Virology, 3rd edition, Lippincot
Raven Publishers, Philadelphia, 1996
MALE D., CHAMPION B., ANNE COOK – Advanced Immunology, J.B. Lippincot
Company, 1987.
PATRICK S. ADN LARKIN M. J. - Immunological and molecular aspects of bacterial
virulence, J. Wiley & Sons, 1995.
ROITT I. M. – Essential Immunology, ninth edition, 1997, Blackwell Science

SAMTER M, TALMAGE D. W., FRANK M. M., AUSTEN K. F., CLAMAN H. N. –

Immunological diseases, vol. I, II, fourth ed., Boston, Toronto.
SERHAN C. N., WARD P. A. - Molecular and Celular basis of Inflamation, 1999,
Humana Press.
SHEEHAN CATHERINE – Clinical Immunology, Principles and Laboratory Diagnosis,
sec. edition, 1997, Lippincot, Philadelphia, New York
Topley and Wilson’s Principles of Bacteriology, Virology and Immunity, 8th Ed. M. Tom
Parker, Lesslie H. Collier, 1990
Topley and Wilson’s Microbiology and Microbial Infections, vol. IV Immunology, Ed.
Lesslie Collier, A. Balows, M. Sussman, 1998.
WEIR D. M., STEWART J. – Immunology , seventh edition, Longman Group, UK, 1993.
ZARNEA G. – Tratat de Microbiologie, vol. IV Imunobiologie, Ed. Academiei Române,
1990.
ZARNEA G., Mihaescu Gr. – Imunologie, Ed. Universitatii Bucuresti, 1995.
ZWILLING B. S., EISENSTEIN T. K. – Macrophage- Pathogen Interactions, 1994, New
York, Basel, Hong Kong.