ALCHIMIA IUBIRII

Acum când departe de mine eşti ţi-aş cuprinde sufletul mic

Cu buzele-mi uscate de focul mocnit al iubirii şi să-mi ridic
Din pământul greu privirea tristă de atât de multă sihăstrie
Dar dulce nebunie, cu lanţuri încinse tu mă porţi în pustie !

Am luat pietre murdare în mâini aspre să arunc în dragoste

Dar mai mult de picioarele mele nu au căzut ca o pacoste
Sunând surd…crispate în propria lor durere nesfârşită
De puritate şi simplitate covărşitoare într-o muchie teşită.

Dar căutând pe jos după o piatră pe măsura idealului uman

Printre mii de firicele de praf milenar, găsit-am bolovan sărman.
O sclipire zace ascunsă în tine sub atâta haos profanat
De atingeri seculare peste alte haosuri aruncat.

Te-am privit, în mâini te-am ridicat uimit, nimic deosebit

O piatră ca oricare alta pentr-un turn de piatră preaiubit.
Dar nu, ar fi păcat să îngropi o comoară atât de adânc
Dacă ştii că nu o va găsi nimeni nicicând !

Te voi arunca oare în iubire, voi prăbuşi oare turnul înălţat

De atâtea pietre aruncate doar ca să fie la Ceruri ridicat
Sau te voi duce acasă, să te aşez, piatră mică într-un univers
Din care lipseşti, să-ţi întâlneşti acolo Cuvântul din vers ?

Oare te voi putea topi, îmbiba cu Iubire şi răci cu umezeală

Vei accepta tăcută sau te vei sparge la un semn de urzeală
Din partea lacrimilor şi durităţii la care te supune
Râul Vieţii care odată te-a adus în Lume…

Ah, Doamne…dă-mi puterea să schimb noroiul în aur

Pe fruntea-mi însudorată să mi se uşte frunzele de laur
Dar prima dată topeşte-mă în Iubirea Ta, lipeşte-mă cu pământ
Şi urna mi-o umple cu Viaţă, tu Duhule Sfânt !