“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

1930

Camil Petrescu (1894-1957) ocupă un loc special în seria prozatorilor interbelici,

alături de creatori ai “noului roman”- Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, M.
Blecher, Mircea Eliade ş.a..
Noua formulă de roman este teoretizată de Camil Petrescu în studiul “Noua structură
şi opera lui Marcel Proust”. Tehnicile moderne de creaţie se bazează pe autenticitate,
construită prin relatare la persoana I, retrospecţia, analiza psihologică, introspecţia,
anticalofilismul (împotriva scrisului frumos).
Romanul “Ultima noapte...” (1930) cuprinde interogaţiile existenţiale ale unei
conştiinţe lucide în legătură cu dragostea şi cu războiul, iar romanul “Patul lui Procust”
(1933) este un dosar de existenţe alcătuit prin tehnica “oglinzilor paralele”
(pluriperspectivism).
Dramele de idei (“Jocul ielelor”-1919, “Act veneţian”-1919, “Suflete tari”-1922 etc.)
prezintă personaje problematice, “personaje pisc”, antrenate în acute conflicte interioare
al căror izvor îl constituie tot luciditatea.
Prin ideile susţinute în studiul “Noua structură a romanului şi opera lui Marcel
Proust”, Camil Petrescu a susţinut o serie de idei ce au dus la modernizarea literaturii
interbelice:
• Prima idee este legată de sincronizarea literaturii cu filozofia şi psihologia
epocii, similară cu modernizarea teoretizată de Eugen Lovinescu.
• Literatura este un mijloc de cunoaştere, deoarece cunoaşterea absolută este
posibilă şi este de natură psihologică: “nu putem cunoaşte nimic absolut decât
răsfrângându-se în noi înşine”.
• Autenticitatea se realizează prin inserarea unor documente sufleteşti
(scrisori, jurnale etc.) şi prin folosirea persoanei I singular: „singura realitate
pe care o pot povesti…este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu
psihologic”, „eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”.
• Substanţialitatea se realizează prin faptul că literatura cuprinde esenţe
concrete ale vieţii.
• Relativismul se realizează prin înmulţirea perspectivelor: personajul este
prezentat din mai multe puncte de vedere („oglinzi paralele”). www.e-referate.ro
• Anticalofilismul. Camil Petrescu este împotriva „scrisului frumos”, susţinând
că stilul trebuie să fie „net”, de „proces-verbal”.
Autorul susţine ideea că personajele nu trebuie să se suprapună peste
„caractere”, ci trebuie să surprindă unicitatea, irepetabilul. Dar în operă întâlnim
şi personaje tipice: unchiul Tache – avarul, Nae Gheorghidiu – politicianul
corupt, Tănase Vasilescu-Lumânăraru – analfabetul etc.
Romanul „Ultima noapte…” este alcătuit din două părţi, corespunzând celor
două jumătăţi ale titlului. Prima parte este „Istoria geloziei lui Ştefan
Gheorghidiu”(G. Călinescu) şi prezintă incertitudinile şi întrebările fără răspuns
pe care şi lepune eroul în legătură cu iubirea purtată soţiei sale Ela. Partea a doua
constituie un „jurnal de campanie” (G. Călinescu) în care este reconstituit
spectacolul apocaliptic al războiului. Dacă prima parte a romanului este o operă
de ficţiune, autorul subliniind că nu a fost căsătorit, partea a doua valorifică
jurnalul de pe front al lui Camil Petrescu, participant al 18 bătălii în primul război
mondial. Cele două părţi sunt unificate de prezenţa eroului, Ştefan Gheorghidiu, o
conştiinţă lucidă „inteligent şi neprihănit” (G. Călinescu), analizănd cele două
experienţe fundamentale: dragostea şi moartea. Superioritatea eroului în raport cu
lumea comună va face ca în timpul traversării celor două „nopţi”, eroul să se
individualizeze ca un inadaptat.
Geneza romanului subliniază elementele stendhaliene prin titlurile purtate iniţial
de operă „Proces- verbal de dragoste şi război”, „Proces-verbal de dragoste şi
răzbunare”. Al. Paleologu afirmă că „Ultima noapte…” este „un perfect roman
stendhalian”. Alte mărturii despre geneza romanului pun în lumină
proustianismul operei. De întinderea unei nuvele la început, opera ia proporţii
masive prin adaosuri făcute direct în şpalt, în timpul corecturii. Camil Petrescu
afirmă: „Până la Proust , toţi romancierii îşi contruiesc cărţile raţionalist şi
tipizat”, prin urmare în operele scriitorului român timpul este subiectiv,
construcţia românească devine mai liberă, domină memoria şi introspecţia.
Compoziţia romanului. Romanul începe printr-un artificiu de compoziţie,
acţiunea din primul capitol este posterioară întâmplărilor relatate în partea întâi.
Eroul romanului se autoanalizează în două ipostaze fundamentale: iubirea şi
confruntarea cu moartea. Experienţa iubirii este similară cu cea din „Luceafărul”:
Gheorghidiu, un individ superior, caută absolutul într-o iubire ce se dovedeşte
efemeră şi fragilă. G. Călinescu sublinia că eroii lui Camil Petrescu „toţi, sub
diferite veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâi”,
astfel că analiza sentimentului iubirii pare că se face într-un monolog liric.
Romanul poate fi privit şi ca monografia unei iubiri şi cuprinde toate etapele
cristalizării sentimentului: geneză, stabilizare, acord al afectului cu spiritul,
atingerea unor cote superioare şi declinul. Naraţiunea se construieşte la persoana
întâi, planul subiectiv fiind prezent în ambele părţi ale romanului, luciditatea
autorului disecînd faptele şi căutând argumente pentru infidelitatea Elei.
Capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, are rolul de a prezenta personajele,
timpul obiectiv într-un incipit ce pare a conţine elemente balzaciene. Eroul,
Ştefan Gheorghidiu, este sublocotenent concentrat cu un regiment de infanterie la
fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal, în primăvara anului 1916. La
popotă, ofiţerii dezbat cazul unui bărbat din înalta societate care şi-a ucis soţia
infidelă şi în urma procesului a fost achitat. Eroul îi mărturiseşte prietenului său,
Orişan, „ O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi
trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti, greu,
la început, să-ţi placă femeia fără care mai târziu, nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din
milă, din datorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi
repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu
surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie
prezenţa ei zilnică. [...] Orice iubire e ca un monodeism, voluntar, la început,
patologic pe urmă.”
Capitolul al II-lea, „Diagonalele unui testament” debutează cu fraza
memorabilă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la universitate şi
bănuiam că mă înşală”, având rolul de a stabili intriga, de a defini cauza
zbuciumui eroului şi de a începe retrospectiva poveştii de iubire.
Ştefan studiază filozofia, iar Ela literele, amândoi sunt săraci, el orfan de tată,
crescut împreună cu surorile sale din pensia rămasă de pe urma tatălui, ea, de
asemenea, orfană, crescută de o mătuşă. Eroul mărturiseşte că mai mult îi plăceau
brunetele, în timp ce Ela era blondă şi cu ochii albaştri. Treptat fata îl cucereşte
prin frumuseţe: „Era atâta tinereţe, atâta frângere. Atâta nesocotinţă în trupul bălai
şi atâta generozitate în ochii înlăcrimaţi, albaştri, că a trecut biruitoare.” „De
altminteri era această fată un continuu prilej de uimire”. O altă trăsătură a fetei
este „neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei”(făcea toate lucrările mătuşii
sale institutoare, „prăpădea puţinii bani în cadouri pentru prietene”, pe o colegă
bolnavă a îngrijit-o ca o soră medicală). Iubirea ia naştere şi din orgoliul de a fi
iubit de cea mai frumoasă studentă: „începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia
pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit, de
una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza
viitoarei mele iubiri”.
Devotamentul Elei este nemăsurat: audiază alături de Ştefan un curs de
matematică superioară, deşi detesta materia şi nu înţelegea nimic, nu lipsea de al
cursul de enciclopedia filozofiei. Tinerii se căsătoresc în taină, dar în scurt timp se
mută împreună, deoarece nu mai puteau sta nici câteva ceasuri despărţiţi unul de
altul.
Schimbarea în destinul lor este provocată de cina de la unchiul Tache, avar şi
mizantrop, la care participă întreaga familie. La masă se discută despre dragoste şi
căsătorie, iar Ştefan îşi înfruntă bătrânul unchi bolnav. Dupa douăzeci de zile,
unchiul Tache era condus pe ultimul drum şi lăsase o parte din avere „nepotului
său favorit” – Ştefan.
Treptat Ela îşi arată o altă faţă, nebănuită, este interesată de averea moştenită, ce
devenea mai mică printr-o interpretare specială a testamentului. Concepţia despre
iubire a eroului este exprimată în fraza: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în
exemplar unic. […] că ne întâlnisem de la facerea lumii”. Astfel apare exprimată
ideea predestinării. Iubirea este unică şi învinge timpul şi moartea. Gheorghidiu
crede sincer că fiecărui bărbat îi este hărăzită, încă de la facerea lumii o anumită
femeie, dar încălcarea legilor conjugale, care ar putea duce la destrămarea
căsniciei, contrazice acest destin ce trebuie respectat.
Ela, de carese îndrăgostise Ştefan, era mai mult o proiecţie a dorinţei lui, o
imagine ideală, ce se îndepărta tot mai mult de realitate, precum Pygmalion se
îndrăgostise de propria creaţie, Galateea. Eroului i se pare că soţia sa este dornică
de bani, de a fi cât mai aproape de un vag avocat G. (Grigoriade), cunoscut de
puţin timp. Este momentul în care se declanşează gelozia lui Gheorghidiu. După o
ceartă, Ştefan flirtează cu o domană şi sosind acasă după un timp, Ela îl găseşte
acasă cu o femeie de stradă, urmează o scurtă separare, după care se împacă.
Întors pe neaşteptate, Ştefan găseşte casa goală, soţia sa nu este acasă. Se
despart şi, după un timp, când află că soţia sa este bolnavă se împacă. Într-o carte
află o scrisoare a Anişoarei, verişoara sa, în care îi cerea Elei să rămână peste
noapte la ea, deoarece soţul ei era plecat.
Aflat pe front, Gheorghidiu se duce la Câmpulung, unde îl aştepta Ela, şi
aceasta îi cere să treacă o sumă de bani pe numele ei, deoarece, dacă el ar fi păţit
ceva în război, situaţia ei ar fi fost nelămurită. Aflat în oraş, eroul îl zăreşte pe
stradă pe G. şi crede că a sosit acolo pentru Ela. Se mută la hotel, îşi spionează
soţia, dar colonelul, întâlnit pe neaşteptate, îl ia în trăsură spre a-l duce la
regiment. În trăsură, colonelul pomeneşte numele lui Grigoriade şi relatează o
întâmplare similară cu aceea în care Gheorghidiu nu-şi găsise soţia acasă.
Experienţa războiului produce confruntarea eroului cu moartea, astfel că
zbuciumul lui generat de gelozie pare minor. De aceea, Ştefan, obosit să caute
certitudini, va hotărî să se despartă de Ela, după ce-i va asigura viitorul lăsându-i
o sumă de bani, casele din Constanţa, adică „tot trecutul”. Maturizat de experienţa
fundamentală a războiului, de imaginea atotcuprinzătoare a morţii, constatând
moartea iubirii şi imaginea profund alterată a femeii iubite, Ştefan Gheorghidiu
găseşte puterea de a divorţa de Ela („Comunicat apocrif”).
 Ilustrând iubirea, toate etapele naşterii şi dispariţiei unui sentiment, romanul
„Ultima noapte…” este un roman reprezentativ al perioadei interbelice în ceea ce
priveşte tema şi modalitatea nouă de creaţie.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten