COPĂCEL

Îi iubesc sufletul tânăr şi ochii negri, adânci

În care mă pierd când îi ating cu privirea
Dar pot eu oare să urc printre atâtea stânci
Când sentimentele îmi alterează gândirea?

Cum să îi spun că mi-e greu să fiu un nume

Că nu doresc putere, ci dragoste să-mi aline
Tremur tot privind-o şi nu-i pot spune
Toate amintirile sunt de chipul tău pline…

Nu am nici un drept, nici o putere asupra ta

Dar te-aş închide într-un pandantiv să asculţi
Inima cum tresare şi se zbate ca nebuna
De dorul tău, de anii trişti şi-atât de mulţi…

Sau să-ţi dau drumul să zbori, pasăre măiastră

Să încânţi lumea şi să o faci mai bună poate
Cu zâmbetul tău în viaţa-mi lungă, sihastră
Întinde-mi aripa şi mă-nveleşte în noapte…

Mi-am dorit să mă opresc cândva din a iubi

Şi-ai topit gheaţa neagră de atâta pământ
Ai ascuns o sămânţă acolo, fără a privi
Cum în mine creşte ceva puternic, sfânt.

Mi-ai redat şi zâmbetul pe care l-am tăinuit

Atât de bine…de teama să nu râd singur
Dar până la urmă tot pustnic şi chinuit
O să rămân, dar nu mai sunt aşa de sigur…

Poate mai târziu o să te ascunzi sub umbra mea

Dar acum nu-mi strivi mlădiţa cu tăcere
Ce-mi usucă rădăcinile slabe ce ridica iubirea
La ceruri, prin dragoste şi durere.