Sihăstrie…

Am rimat de atâtea ori dragostea, incât o umbră a devenit

Cuvintele-mi sunt goale, nu pot spune că sunt foarte fericit
Ci dimpotrivă, in inimă îmi şade imaginea ta şi-un jalnic sfârşit.

Oare marile iubiri, prin incercări de sfârşit au trecut nepăsătoare

Sau tăinuite au fost şi ele, pe lângă dragostea amar-arzătoare?
Nimic nu e perfect, înafară de Iubirea-n sine, prin viaţă apăsătoare.

Ce e interzis, împrejmuit de aroma ispitei dulci, e mereu învingător

Până se obţine, şi-atunci devine un obiect fără valoare, nefolositor
Te adaptezi sau mori, iubeşti sau putrezeşti, şi e totul mai usor.

Poate am clădit destule imperii de vis, şi sunt prea multe ruine

În viaţă ca să mai trec peste ele, sau poate praful îmi face bine
Şi-acum când urc treptele spre tine, iubirea la ochi mă ţine.

Cu genunchii sparţi, cu capul plecat, îţi rog sărutul să mi-l dai

Să mă pot întinde şi eu, să te pot privi în ochi şi sufletul să-l ai
Pregătit pentru templu, în care lungile rugi mi le inălţai.