Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Curentul realist s-a cristalizat într-o perioadă de intens zbucium din istoria Franţei.
Evenimentele cruciale care au zguduit Franţa, începând cu Revoluţia de la 1789, continuând cu
domnia lui Napoleon, cu Restauraţia şi revoluţiile burgheze de la 1830 şi 1848, nu puteau să nu se
reflecte în conştiinţa artistică a vremii. S-a observat că între realitatea istorică determinată de
Revoluţia Franceză şi curentul romantic care se manifesta în acea perioadă, nu puteau exista punţi
ideologice, deci în artă se simţea nevoia unei schimbări care să cuprindă şi reprezentarea fidelă a
epocii. Literatura romantică fiind privită ca o trădare a idealurilor revoluţiei, a determinat o alimentare
cu energii nebănuite a impulsului către o altă orientare artistică, fidelă realităţii istorice şi sociale şi
purtătoare a mesajului ideologic al burgheziei liberale.
Rolul principal în viaţa socială îl are economia capitalistă, aceasta făcând din curentul realist
un fenomen burghez, iar în ceea ce priveşte politica, aici realismul devine un port-drapel al ideilor
democratice şi liberale. Însă sub aspect cultural, cadrul care a pregătit şi favorizat apariţia curentului
era dominat de pozitivismul lui Auguste Comte. De asemenea, o altă componentă a cadrului cultural s-
a dovedit a fi dezvoltarea ştiinţei şi descoperirile din domeniul biologiei, chimiei şi fizicii de care se
arătau interesaţi scriitorii francezi.
Prin urmare, doctrina estetică realistă apare în Franţa, în plină epocă de afirmare a
romantismului, pe care îl neagă, căpătând vigoare şi amplitudine în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, perioadă pe care o va marca profund din punct de vedere artistic. Deşi noţiunea de realism
este folosită încă din 1826, iar operele realiste semnate de Stendhal şi Balzac apar încă din 1830,
preocupările pentru teoretizarea curentului vor apărea puţin mai târziu, odată cu manifestul lui Jules
Champfleury din anul 1857. Acesta respinge toate formele contemporane ale literaturii romaneşti, cu
excepţia romanului balzacian. Consideră realismul ca fiind curentul demn de acea epocă de maturitate
a omenirii, căci publicul modern era însetat de adevăr, autorul trebuind să aibă ca materie omul
contemporan. Champfleury privea acest curent ca fiind unul strict, ce prezenta doar două posibilităţi în
faţa scriitorului: ori se va zugrăvi pe sine însuşi, ori va zugrăvi societatea şi multiplele ei interacţiuni,
aşa cum a făcut Balzac. Pentru a atinge acest scop, romancierul trebuie să abandoneze orice parţialitate
şi să devină cât mai impersonal cu putinţă. Pentru a fi veridic, acesta trebuie să fie uneori crud, dar
întotdeauna îndrăzneţ, să dispreţuiască recriminările publicului temător sau ipocrit. Astfel, realismul
teoretic va fi mai bine aplicat la realitatea vulgară, la o clasă mai aproape de natură şi de adevărul
omenesc, şi nu la înalta societate.
Drept caracteristici generale ale realismului sunt veridicitatea şi reflectarea fidelă a realităţii.
Mimesis-ul află în realism o nouă epocă de glorie. Pentru Stendhal romanul este „o oglindă purtată de-
a lungul unui drum”, iar Balzac e de părere că idealul său de a realiza imaginea completă a unei
civilizaţii presupune reflectarea ei fidelă, cu vicii şi virtuţi, pasiuni şi remuşcări, fapte bune şi fapte
rele, fără a idealiza. Aria tematică se raportează la societate, înţeleasă ca un organism viu, dinamic, ca
un mediu care explică prin datele sale comportamentul personajelor. Aceasta caracteristică a
realismului va fi exagerată mai târziu în cadrul naturalismului. Relaţiile sociale de tip capitalist au în
centrul lor banul, care marchează în mod fatal destinele eroilor, eroi ce de această dată prezintă nişte
tipologii umane. Eroul devine ceea ce societatea face din el, iar această tehnică de învinuire a societăţii
pentru eşecul individului devine o critică aspră ce împinge către corectarea elementelor negative. De
asemenea, proza realistă se mai remarcă şi prin descrierea unor fapte şi existenţe mărunte apelând la
tehnica detaliului semnifiativ, la analiza psihologică, toate acestea fiind săvârşite într-un stil strict
impersonal şi echilibrat. În realismul rus, problematica filosofică şi psihologică va fi mai importantă
decât cea socială.
Deşi Honoré de Balzac a fost precursorul realismului, el nu a fost şi teoreticianul lui. După
anul 1830, el ajunge să constate că în genul romanesc „toate combinaţiile posibile par epuizate… toate
situaţiile sunt uzate”. Cum să reînnoieşti genul? Prin detalii, iar detaliile vor fi luate din realitatea
contemporană, nu din istorie, nu din imaginaţie. Romancierul nu va face operă personală decât
combinându-le şi dispunându-le în plan literar. Aceste detalii nu trebuie căutate în lumea bună, ci „la
spital, sau în studiul oamenilor legii” unde se găsesc adunate „tot comicul şi tragicul epocii”. Astfel,
omul devine produsul societăţii, iar societatea creează diferenţierile în rasa umană şi constituie cauza
feluritelor caractere. Societatea seamănă cu natura, căci ea crează speciile sociale în funcţie de care
omul trăieşte şi acţionează. Balzac realizează conjuncţia individ-societate-istorie, prin care face din
personajul literar „referinţa vie a unui determinism socio-istoric”, propunând un model de interpretare
sociologică a personalităţii umane, care va avea o imensă valoare de referinţă pentru cultura
universală. Scopul romanului, aşa cum îl înţelege Balzac, este foarte apropiat de cel al istoriei, deci
putem spune că autorul voia să facă o istorie a moravurilor epocii lui. În prefaţa la „Comedia umană”,
Balzac spune: „Inventariind viciile şi virtuţile, adunând diferite aspecte sentimentale, zugrăvind
caracterele, alegând evenimentele principale ale societăţii, alcătuind tipuri din unirea la un loc a
trăsăturilor mai multor caractere omogene, poate voi ajunge să scriu istoria omisă de atâţi istorici,
adică istoria moravurilor.” Pentru că am menţionat ideea de tip în literatura realistă, trebuie de
asemenea să specificăm ce spune Balzac cu privire la acest concept: „Un tip, în sensul pe care trebuie
să îl acordăm acestui cuvânt, este un personaj care rezumă în el însuşi trăsături caracteristice tuturor
celor care se aseamănă mai mult sau mai puţin, este modelul genului.”
Honoré de Balzac este cel mai important reprezentant al realismului francez şi nu numai, iar
„Comedia umană” a impus în conştiinţa contemporanilor forma modernă a mimesis-ului, a esteticii
reprezentării, scriitura socialităţii şi istoricităţii omului, instaurând un model narativ specific, forma
canonică a romanului clasic, arhetipul romanului realist care va deveni un punct cardinal de referinţă
în evoluţia ulterioară a genului.
O altă personalitate importantă care se face remarcată în cadrul realismului, este Gustave
Flaubert. Acesta reprezintă latura extremă a curentului, fiind mai dur şi mai radical în ceea ce priveşte
genul romanesc. El nu şi-a expus niciodată ideile într-o formă dogmatică, însă corespondenţa sa arată
cât de mult reflecta asupra tehnicii romanelor sale. Pentru Flaubert, romancierul este înainte de toate
un artist al cărui scop este să producă o operă de artă perfectă. El trebuie să facă o operă impersonală,
să rămână impasibil în faţa obiectului pe care îl zugrăveşte. „Este lamentabil a te cânta pe tine însuţi.
Aceasta îţi reuşeşte o dată, într-un ţipăt, dar oricât lirism ar poseda Byron, de exemplu, Shakespeare îl
striveşte cu impersonalitatea lui supraomenească… Artistul trebuie să procedeze în aşa fel încât să facă
posteritatea să creadă că nu a trăit niciodată.” Cei care îşi etalează emoţiile în operele lor sunt nedemni
de numele de adevăraţi artişti şi deci sunt de dispreţuit, după părerea lui Flaubert. „Sunt de aceeaşi
teapă artiştii care vorbesc de iubirile lor dispărute, de mormântul mamei lor, de tatăl, de sfintele lor
amintiri, care sărută medalioanele, care plâng la lună, delirează de afecţiune văzând copii, leşină de
emoţie la teatru, adoptă poze gânditoare în faţa oceanului. Farsori! Farsori! şi de trei ori saltimbanci,
care fac salturi de pe trambulină pe propria lor inimă pentru a ajunge undeva.” Atacul acesta este
îndreptat împotriva întregii laturi personale şi intime a romantismului, pentru Flaubert, arta fiind foarte
aproape de ştiinţă.
În ceea ce priveşte romanele sale, Gustave Flaubert a întâlnit cele mai mari dificultăţi în
realizarea unei structuri bine definite, lucru cerut de curentul realist. Pe lângă observarea atentă a
oamenilor şi redarea fidelă a societăţii, autorul trebuie să se ocupe cu o atenţie desăvârşită şi de
proporţionarea părţilor operei sale, luminarea lor, de armonia şi tranzacţiile de la o parte la alta. Am
putea spune în termeni mai obişnuiţi, că realismul poate reprezenta matematica în literatură.
În literatura română, realismul se manifestă în paralel cu romantismul şi cu o oarecare
întârziere faţă de Apus. În România, în cadrul unui efort general către observaţia şi cunoaşterea omului
şi a societăţii se disting trei perioade ale realismului: perioada de început (C. Negruzzi, N. Filimon, I.
Ghica), realismul artistic şi liric (B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu) şi realismul marilor romancieri
(Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gib Mihaescu, Liviu Rebreanu).
Primul contact al publicului român cu opera lui Balzac se situează în deceniul al IV-lea al
secolului al XIX-lea, la o dată când Balzac abia începuse marea serie a capodoperelor sale. Succesul
romanelor lui era un semn revelator pentru interesul din ce în ce mai evident al cititorilor şi scriitorilor
români pentru crearea romanului românesc, la care poate fi asociat şi modelul balzacian. Una din
primele tentative, fragmentul de roman „Istoria lui Alecu” de Ion Ghica, publicat prin 1840, conţine
prima menţiune a romanului „Moş Goriot” şi a lui Vautrin: „Sofia avea principuri, dar era materialism
încarnat, era plină de Moş Goriot, şi Vautrin i se părea un erou”. Printre altele, Ion Heliade Rădulescu
a fost primul traducător al lui Balzac în limba română.
Este un lucru important faptul că la şcoala lui Balzac şi-au făcut ucenicia mulţi scriitori
români, chiar dintre cei care mai târziu aveau să se îndrepte spre alte tipuri de creaţie literară, precum
Mircea Eliade, pentru care Balzac fusese în tinereţe aproape o obsesie. Fascinaţia balzaciană s-a
manifestat şi asupra lui Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Cezar Petrescu, iar pentru Lucian Blaga,
opera lui Balzac ilustrează stilul cultural al perioadei de tranziţie dintre romantism şi naturalism.
Canoanele prozei realiste sunt satisfăcute pentru prima dată de romanul lui Nicolae Filimon,
„Ciocoii vechi şi noi”, cu excepţia unor nuanţe clasice cum ar fi împărţirea netă a eroilor în buni şi răi.
O proză realistă viguroasă şi cu unele intenţii de modernizare scrie Ioan Slavici, întâiul scriitor
important al Ardealului. El surprinde satul transilvănean în transformare, evoluând de la o existenţă
patriarhală la un mod de viaţă capitalist. În cele mai reuşite opere ale sale, romanul „Mara” şi nuvela
„Moara cu noroc”, banul ocupă un loc central. Personajele sunt nelineare şi au structuri complicate,
sondate cu ajutorul analizei psihologice.
Realismul lui Slavici este continuat de Rebreanu, la care se observă aceeaşi economie de
mijloace şi aceeaşi introspecţie psihologică. Rebreanu îşi prezintă eroii cu o detaşare admirabilă
reflectând o realitate transilvăneană zbuciumată de două mari probleme: sărăcia şi identitatea
naţională. Aceeaşi problematică ţărănească rămâne precumpănitoare şi în vremea realismului socialist.
Marin Preda îşi construieşte capodopera „Moromeţii” în jurul unui ţăran cu totul special, ultimul ţăran
adevărat al literaturii române.
Realismul a impus în literatura română proza sub forma romanului şi a nuvelei. Puţini sunt cei
care au scris poezie, printre aceştia numărându-se George Coşbuc şi Octavian Goga.
Reprezentanţi:
- Franţa: Stendhal, Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Prosper Mérimée
- Anglia: Charles Dickens, William Thackeray, Surorile Brönte, George Eliot
- Rusia: Nikolai V. Gogol, Fiodor M. Dostoievski, Lev N. Tolstoi, Anton P. Cehov
- Norvegia: Henrik Ibsen
- S.U.A.: Mark Twain
- România: Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Marin Preda
Bibliografie:
- Puiu Ioniţă –Teoria literaturii
- Philippe van Tieghem – Marile doctrine literare în Franţa
- Honoré de Balzac – prefaţă la Comedia umană
- Tudor Vianu – Arta prozatorilor români
Naturalismul
Reprezentanţi:
- Franţa: Émile Zola, fraţii Goncourt, Guy de Maupassant
- Germania: Gerhart Hauptmann, Frank Wedekind
- Suedia: August Strindberg
- România: I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu-Delavrancea
Bibliografie:
- Puiu Ioniţă – Teoria literaturii
- Philippe van Tieghem – Marile doctrine literare în Franţa
- Émile Zola – prefaţă la Thérèse Raquin