HAMLET

William Shakespeare a murit acum trei secole, la 23 aprilie 1616. Şi a rămas uitat de toată lumea,
se poate spune, timp de un secol – pînă la prima ediţie aproape completă a operelor sale, pe care
a realizat-o în 1709 şi 1710 Nicolas Rowe. Dar pe urmă a înviat, mai viu şi mai viguros decît în
perioada confuză şi grosolană a Reginei Fecioare. Romantismul a reprezentat zenitul său. Şi a
dus o viaţă universală pînă azi, timp de două sute de ani. Din cauza aceluiaşi prim impuls
preromantic şi a acelui val romantic care nu s-a potolit încă, prin care Shakespeare a fost
considerat concetăţeanul lui Goethe, fratele lui Schlegel, contemporanul lui Hugo în secolul al
XVII-lea.

Însă de-acum pentru el începe o nouă beznă, iar acest al treilea centenar ar putea fi începutul
celei de-a doua morţi. O moarte adevărată. Chiar dacă, mai prelungindu-şi agonia, prin abuzurile
gloriei, hărţuielilor şi răfuielilor unui război de uzură, va mai găsi în Anglia şi în lume diverşi
bărbaţi şi femei care vor fredona texte de iubire şi admiraţie centenară, fiecare după puterile şi
priceperile sale, prin erudiţii sau exclamaţii, cu retorica sau anecdotica, n-am pune mîna în foc
că, peste un secol, Shakespeare va mai fi atît de prezent şi iubit de generaţiile viitoare pe cît, mai
mult din obişnuinţă şi prin tradiţie, ne apare nouă.

Există năravul de a se spune că Shakespeare e modern şi etern, că neliniştea sa e neliniştea

noastră, iar teama sa e teama noastră.

Noi ne schimbăm mereu, iar în viitor oamenii se vor schimba şi mai mult. Devenim pe zi ce trece
mai dificili, pretenţioşi, rafinaţi, nemulţumiţi. Ne plac tot mai puţine lucruri şi încă mai puţine ne
vor plăcea cu timpul: condiţie dureroasă dar necesară pentru a depăşi nivelul pe care l-am găsit şi
primit cu respect, drept cea mai bună moştenire de la înaintaşii morţi şi totuşi nemuritori.

Ne îndepărtăm de Shakespeare. Acel înfiorător dramatism de secolul al XVII-lea, întemeiat pe

grandios şi obsesie nocturnă, începe să ne stîrnească zîmbetul. Vrem lucruri pure. Dar fantezia
lui, chiar şi acolo unde zvîcneşte mai nebună, e inclusă şi înscrisă în formele sociale şi
intelectuale ale acţiunii teatrale. Dar lirica lui, chiar şi atunci cînd pare izolată în dramă, e poezie
alchimistă, ornamentală, parnasiană, ţine de al XVII-lea secol: cade în madrigal şi în jocul rimat.
Iar noi vrem lucruri pure. Teatrul nu e artă pură. E prima formă istorică a artei vorbite – provine
din pantomimele magice, din primele ceremonialuri, din misterele sacre – care, din acest motiv, e
împiedicată şi alterată. Prea mult balast şi motive sociale, externe, materiale, mitice poartă cu
sine pentru a ne mai cuceri şi convinge. Teatrul tragic presupune o credinţă – orice fel de
credinţă: chiar nereligioasă – presupune o moralitate, o lege, o posibilitate de opoziţie între viaţă
şi legi, credinţe: din înfruntarea dintre o pasiune şi o disciplină se nasc moartea şi tragedia. Dar
în ziua de azi nu mai avem nici o credinţă, nici o morală, nici o lege, nici o disciplină: miturile,
zeii, chiar cei mai recenţi, sînt morţi şi îngropaţi. S-a terminat cu orice luptă, orice tragism teatral
şi orice capacitate de a participa cu dăruire şi pasiune la confruntările dramatice ale antichităţii.
Teatrul se depărtează de spiritele noastre şi o dată cu el Shakespeare: ceea ce pentru el a fost
motiv de grandoare şi glorie, va fi motiv de diminuare şi uitare. Noi simţim poezia, ceea ce
reprezintă cu adevărat poezie absolută, în mod intim vie, chiar şi în subînţelesurile sale – simţim
lirica. Toate celelalte forme de artă literară, reprezentativă şi narativă, pot mulţumi şi vor
mulţumi încă timp de secole diversele adunături inferioare şi superioare de incompetenţi, dar vor
fi tot mai neglijate de puţinii şi rarii oameni delicaţi, care sînt de fapt singurii ce contează,
deoarece sînt singurii în stare să creeze poezie şi s-o înţeleagă.

Shakespeare, enorma figură a veacurilor moarte, nu are destul lirism şi nici destulă puritate
pentru a se salva nici măcar în scurte bucăţi de antologie şi se reduce cu totul la simţurile umane
ce suferă şi acţionează în forme dramatice, în acele forme ambigue, exterioare şi impure pe care
le putem tolera din ce în ce mai puţin. Shakespeare, pentru noi, începe, de azi, după trei secole,
să moară.

Dar continuă să rămînă măreţ în Shakespeare, vor răspunde unii devotaţi sau întîrziaţi, puterea de
a pătrunde şi a reprezenta sufletele, de a dezvălui în trăsături neaşteptate, prin frămîntările
măştilor sale, profunzimile şi ticăloşiile vieţii şi ale lumii, netrebnicia oamenilor, oarba cruzime a
sorţii.

Această judecată o consideră adevărată – sau cel puţin au obligaţia de a o crede adevărată – cei
care n-au ajuns la concluzii extreme, la soluţii esenţiale şi irevocabile. Dar cel care a ajuns la
dezolarea infernurilor spirituale şi a recucerit, piatră cu piatră şi floare cu floare, un colţişor al
său în paradisul îngrozitor şi îngheţat al conştiinţei perfecte, nu poate îndrăgi ca mai înainte nici
măcar psihologiile şi filosofia lui Shakespeare. Pe care majoritatea lumii oricum nu le-a priceput
printr-o adeziune reflexă şi, din acest motiv, are dreptul de a se înspăimînta şi de a adora. Însă
evoluţia spiritului uman nu e paralelă şi contemporană, existau Neanderthalieni băţoşi şi pe
vremea cînd Platon asculta, cu ochii săi mari şi tinereşti, înţelepciunile sfinte ale lui Socrate.

Mă gîndesc la Hamlet. Hamlet e pentru critici şi public drama cea mai profundă şi semnificativă
a lui Shakespeare. Istoricii, actorii şi diletanţii o văd ca pe adevărata sa “masterpiece”. Eu, cu
mulţi ani în urmă, m-am iubit platonic, dar fără patimă cu prinţul Danemarcei. Cîte nopţi am
petrecut împreună! Şi cîte discursuri sofiste şi exaltante ne-am adresat, care nu se regăsesc în
textul nici unei ediţii! Hamlet a fost pentru mine un frate, ba chiar mai mult decît un frate, şi
obraz lîngă obraz am cercetat şi am descoperit nenumărate mistere ce nu se regăsesc în filosofiile
omeneşti.

Dar în aceste zile, gîndindu-mă la moartea lui Will, am vrut să recitesc Hamlet şi am regăsit, în
locul fratelui drag, un grăsan neurastenic, pe jumătate răutăcios şi pe jumătate imbecil.

Mai mult ca niciodată, orchestraţia dramatică – intriga legendară şi funebră care susţine şi
justifică acţiunea – m-a plictisit. Acele fapte şi obiceiuri barbare, între care se învîrte, el însuşi pe
jumătate barbar, intelectualistul justiţiar Hamlet, îmi repugnă fără a mă tulbura. Sîntem în plină
tragedie, aşa cum vrea poporul care merge la teatru să rîdă sau să tremure. Astea-s poveşti pentru
neşlefuiţii care au nevoie de sînge şi minuni pentru a se impresiona, atît de adormită şi veştejită
le e sensibilitatea. În Hamlet avem nouă morţi: unul a murit înainte de ridicarea cortinei, dar
umblă roată, duh răzbunător şi vorbăreţ, prin două acte ale dramei. Altul, Polonius, e ucis din
greşeală de nervosul Hamlet; alta, Ofelia, se omoară din vina tandrului Hamlet; alţii doi,
Rosenkrantz şi Guildenstern, mor ucişi în depărtare, datorită vicleanului Hamlet; ceilalţi patru
mor la sfîrşitul ultimului act: mama sinucigaşă din greşeală, Laert şi Claudius de mîna lui
Hamlet. Hamlet e un geniu rău pentru el însuşi şi pentru ceilalţi: spre a răzbuna un mort, mai
adaugă lîngă el alţi opt, iar din aceştia opt, cel puţin şase erau nevinovaţi.
Să zicem totuşi că asta e din vina poveştii şi din necesităţi teatrale. Dezastruoasă e însă
justificarea numeroaselor cazuri îngrozitoare şi funebre. În centrul tragediei stă o greşeală;
psihologia protagoniştilor e incoerentă; ideile cele mai impresionante sînt nişte banalităţi
travestite. Chiar şi lui Shakespeare îi lipsea o doagă.

Cazul lui Hamlet e simplu şi cunoscut. Îl iubea pe taică-său şi i l-au omorît. Vrea să-l omoare pe
cel care l-a omorît şi, după nenumărate slăbiciuni şi devieri, la sfîrşit, el însuşi muribund,
reuşeşte.

Ne găsim în plină lege elementară şi sălbatică a talionului: ochi pentru ochi, viaţă pentru viaţă.
Dar prinţul Hamlet nu e sălbatic: e un om care a studiat filosofie, şi-a petrecut anii cei mai buni
printre înţelepţii din Wittenberg – e un om capabil de idei generale. De aceea îşi colorează
răzbunarea cu pretexte de dreptate şi n-ar vrea să acţioneze ca o brută furibundă, ci ca o fiinţă
pură, în limpezimea şi înălţimea propriului drept. Dar aici cade în greşeală. Justiţia e altceva
decît răzbunare, e ceva mult mai nuanţat şi mai vast. Justiţia înseamnă inteligenţă şi reflecţie, nu
frenezia dezordonată a unui măcel fără seamăn. Există o justiţie umană şi divină, căreia îi aparţin
înseşi delictele ca acte juste şi necesare. Tatăl lui Hamlet îi mărturiseşte fiului, în treacăt, propria
damnare; recunoaşte, cel asasinat, că trebuie să ispăşească anumite “foul crimes in my days of
nature”. În aceste delicte murdare, obscene şi îngrozitoare constă prima justificare a lui Claudius
– nu în propriii săi ochi sau în ai fiului, ci în faţa justiţiei universale superioare. Un vinovat a ucis
un alt vinovat: pentru a linişti umbra vinovatului ucis, alţi vinovaţi şi nevinovaţi vor muri. Iar
justiţia aparentă şi efectivă provoacă nedreptăţi mai dureroase şi iremediabile.

Dacă Hamlet ar fi, aşa cum pare uneori, un spirit superior, n-ar stărui asupra ideii de răzbunare –
sau cel puţin ar ezita. Dar toată nesiguranţa şi îndoielile lui Hamlet nu se referă niciodată la
legitimitatea răzbunării în sine – asupra acestui punct e hotărît o dată pentru totdeauna – ci doar
la mijloacele, la momentele cele mai potrivite pentru răzbunare.

În schimb răzbunarea ar trebui să-i apară în minte, dacă ar fi într-adevăr în stare să gîndească
altfel decît cei care-l înconjoară, ca o poveste groaznic de complicată şi, la urma urmei, inutilă
pînă la prostie. Răzbunarea nu rezolvă nimic: adaugă, de cele mai multe ori, cum se întîmplă aici,
un rău mai mare la un alt rău ireparabil. Nebunia sa nu pe deplin prefăcută, ci reală şi oscilantă
între epilepsie şi imbecilitate, îl determină să ucidă, cu mîna lui sau prin intermediul altora, şase
fiinţe, pe cînd chiar tatăl său nu cerea, ca jertfă, decît o singură viaţă. El distruge două familii, o
dinastie, iubirea sa şi pe sine însuşi, fără ca din atîta moarte să răsară o singură scînteie de viaţă.

Ştie că tatăl său a fost vinovat; el însuşi se recunoaşte rău, vicios şi criminal – în cadrul dramei
apare ca mincinos, asasin de suflete şi trupuri. Avea el oare dreptul să acumuleze atîtea masacre
şi nenorocire, cînd tatăl său n-a fost nevinovat, cînd el însuşi nu e nevinovat? Un om sălbatic, un
primitiv, îndată ce ar fi primit ordinul de răzbunare, ar fi dat fuga la Claudius şi l-ar fi suprimat.
El are nevoie de dovezi – adică de reflecţie. Dar din această reflecţie ia naştere doar un joc
neliniştit şi viclean, o comedie a descărcărilor sufleteşti unde se remarcă emoţionatul devotament
filial, iar la sfîrşit o cruzime rafinată: îl cruţă pe Claudius, deşi ar putea să-l ucidă fără probleme,
pentru că îl găseşte îngenunchiat şi în stare de graţie. Parcă ar vrea să tragă de timp cu disperarea
lui furtunoasă. Povestea sa interioară e un abuz de lucruri ilogice. Chiar înainte de a vorbi cu
duhul, îşi dispreţuieşte mama şi îşi urăşte unchiul. Dar nici după înfiorătoarea revelaţie nu e
convins şi pune la cale scena teatrală cu Uciderea lui Gonzago pentru a obţine siguranţă deplină,
dar neavînd încredere numai în el însuşi, îi cere şi lui Horaţio să tragă cu ochiul.

Nu ştim ce caută pe mare: poate un alt pretext pentru a amîna acţiunea. Iar cînd se întoarce, după
ce i-a trimis la moarte în locul lui pe cei doi curteni, umblă filosofînd prin cimitire, în loc să-i
sape groapa singurului om pe care ar trebui să-l lovească. Abia la sfîrşit, după ce şi-a omorît
prietenul, văzîndu-şi mama şi pe sine însuşi în agonie, retează cu braţul muribund singura viaţă
ce trebuia sacrificată voinţei sălbatice a părintelui său.

Nu se înţelege prea bine nici comportamentul său în faţa Ofeliei, care de nebunia lui închipuită
este împinsă la nebunia adevărată şi la moartea jalnică în balta nesimţitoare. El o iubea cu
adevărat pe Ofelia şi o iubeşte chiar şi după moarte. Nu putea oare s-o cruţe în tragica sa
prefăcătorie şi să-i spună o vorbă prin care ea să priceapă şi să-l aştepte? “Acum nu pot fi al tău,
nici să mă gîndesc la mîngîieri. După ce îmi voi face datoria te voi regăsi şi dacă Hamlet va mai
putea zîmbi, primul lui zîmbet va fi spre chipul tău alb, spre roşeaţa ta de fecioară credincioasă.
Nu te mira de ceea ce voi spune sau voi face straniu în aceste zile: un alt Hamlet a trebuit să se
nască, dar Hamlet pe care tu l-ai cunoscut şi care îţi vorbea atît de duios precum îi şoptea inima
plină de suavă adorare n-a murit pentru tine şi cu tine va fi chiar dacă ar dispărea.”

Uciderea Ofeliei e cea mai inutilă şi monstruoasă dintre cruzimile lui Hamlet şi nu ştiu cum ar
putea oricine pe lume să-i ierte aşa ceva. Nu contează dezlănţuirile sale de furie pe mormîntul
fecioarei sacrificate pentru a se face iertat. Ea, dintre toţi, era pură şi nevinovată şi tocmai ei, din
vina celui care o iubea, i-a revenit cea mai mare nenorocire, cea mai nedreaptă soartă. Ea care era
singura fiinţă curată, singurul suflet nevinovat – căci nu greşise decît crezînd în iubire.

Celelalte persoane din dramă nu sînt mai coerente decît prinţul. Claudius e, de fapt, un fricos
moralist, care comite răul din orbire şi spaimă, dar ştie că face rău şi e capabil de remuşcări.
Gertrude e şi mai inexplicabilă. Ori era atît de ticăloasă şi cinică încît să consimtă a deveni
complice şi soţie a asasinului, dar atunci nu se înţelege tulburarea ei la primele cuvinte grele ale
lui Hamlet, sau era slabă, de fapt, şi iubitoare, dar atunci nu se înţelege de ce i-a dat ascultare lui
Claudius şi a permis uciderea unui soţ pe care îl iubea şi care o iubea. Din puţinele indicii care
pot rezulta din discursurile acestui cuplu sinistru, ne putem închipui ce nobilă şi totodată ce
groaznică răzbunare ar fi înfăptuit Hamlet dacă i-ar fi lăsat să trăiască în suflet cu amintirile şi
suspiciunile lor, păzindu-se de spaima lor dar dîndu-le de veste, din cînd în cînd, că el ştie şi
judecă.

Bietul Polonius, victimă ridicolă, cu tot spiritul său de curtean sceptic şi servil, habar n-are de
nimic şi se încăpăţînează să vadă o imposibilă decepţie amoroasă în nebunia lui Hamlet.

Nu se pot salva, din dramă, nici faimoasele meditaţii ale lui Hamlet – nici măcar acel to be or not
to be care se reduce la un superficial loc comun: viaţa e urîtă; pentru a fi siguri că în lumea de
dincolo nu e mai groaznic, ar fi de preferat să ne sinucidem. Şi ce să mai spunem de banalele sale
reflecţii prin cimitir – materia din care sînt făcute trupurile omeneşti poate ajunge în locuri
pîngărite şi în poziţii umilitoare – sau injuriile sale superficiale şi vulgare împotriva falsităţii
femeilor?