Umberto Eco

De ce iubesc ceața

Toate datoriile trebuie plătite, cel puțin în ceea ce mă privește. Că eu voi

avea, nu spun un interes aparte, dar un cult al ceții era un semn al
destinului, fiind născut în Alessandria, oraș față de care Londra pare o
insulă din mările sudului. Mi s-a întâmplat, așadar, să scriu de cîteva ori
despre ceață (începând cu o oribilă poezie, la vîrsta de 16 ani); nici nu
începusem bine să scriu romane şi scriam despre ceaţă ori de câte ori
aveam ocazia. Scrisesem mult despre ea în Baudolino şi a fost după
publicarea acestui roman momentul când editorului meu german,
Michael Kruger (care, printre altele, este şi un fin poet) mi-a propus o
carte despre ceaţă. Ştiţi cum sunt anumite invitaţii: chiar dacă le refuzi,
îţi rămân ca un vierme în creier, te gândeşti noaptea la ele. Astfel, mai
mult din joacă, m-am pus să caut printre rafturile bibliotecii mele cărţile
în care se vorbea despre ceaţă și, trăind, iată, în epoca internetului, am
căutat toate acele cuvinte, în toate limbile, pe care Remo Ceserani le
publică la începutul studiului său ("Ceaţa - locuri reale şi metaforice",
publicată în 2007 - n.m.). Reuşisem să adun la un loc cam o sută de
pagini de texte.
(...) Câte lucruri despre frumoasa ceaţă! Cred că poţi iubi mările sudului
chiar fiind născut în locuri reci, cu ceaţă şi brumă, poate chiar ca reacţie
la aceste locuri natale: Stevenson era născut în Edinburgh, Gaugain la
Paris şi tot aşa. Dar nu poţi iubi ceaţa dacă nu te-ai născut într-un loc cu
ceaţă. Cine s-a născut în ceață cunoaște expresia bănuitoare, lipsită de
naivitate a celui care, crescut în locurile în care înfloresc lămâii, te aude
că tu iubești ceața; de la depărtările în care dealurile se ascund în gri,
până la (Dumnezeu să ne ierte) ceaţa de pe autostrăzile pe care noi,
oamenii ceţii, conducem cu încredere, cu viteză potrivită, fără să ne
speriem de gigantele şi vagile umbre care apar acolo unde, cu câteva
momente înainte, era doar o linie albă.
Sunt născut, aşa cum am spus, într-un oraş ceţos. Cred că dacă aş
povesti-o azi tinerilor ei locuitori, nu m-ar înţelege. Lumina ucide ceaţa,
şi vă puteţi da seama de asta pe autostrăzi, vă puteţi da sama de asta şi în
oraşe, unde vitrinele rămân iluminate chiar şi noaptea; în dogoarea
lămpilor, ceaţa se retrage pudică. Mă plimb nostalgic prin Milano pentru
a regăsi ceaţa, nu a lui Sereni, dar cea din romanele lui De Angelis
("Ploua cu fire lungi care, în strălucrirea felinarelor, păreau de argint.
Ceaţa difuză, cu aspect de fum, îţi străpungea, cu acele sale, chipul. Pe
trotuare aluneca în unde infinta teorie a umbrelelor"). Căldura artificială
ucide ceaţa şi este cea care, topește, de asemenea, și ghețarii; lumea
aceasta nu va muri doar din cauza căldurii, dar și din cauză că ceața va fi
lipsit.
Dar să ne întoarcem la orașul meu. Nu doar că este (era) cețos, dar este
construit din mari spații goale, somnolente, insuportabile sub marele
soare al lunii august, când toți se retrag terorizați de acel gol pârjolitor.
Dar uneori, în anumite seri de toamnă sau de iarnă, când orașul este
scufundat în ceață, golurile dispar și, din acel gri lăptos, în lumina
felinarelor, laturi aspre, colțuri și fațade ale clădirilor și licăriri din
întuneric apar ca din nimic, într-un nou joc al formelor abia intuite.
Astfel, orașul meu devine frumos. Oraș făcut pentru a fi văzut
crepuscular, în amurg, din apropierea zidurilor. Nu trebuie să îi cauți
identitatea în simbolul soarelui, ci în simbolul ceții.
În ceaţă se merge încet, trebuie să cunoşti semnele pentru a nu te
pierde, dar întotdeauna se ajunge undeva. Ceaţa este fidelă şi te
răsplăteşte mereu; cine o cunoaşte, o iubeşte. A merge prin ceaţă este mai
frumos decât a merge prin zăpadă, strivind-o sub picioare, pentru că
ceaţa nu te bucură doar prin josul, ci şi prin înaltul ei; nu o murdăreşti,
nu o distrugi, alunecă afectuoasă în jurul tău şi se recompune în urma
trecerii tale, îţi umple plămânii ca un tutun de bună calitate, are un
parfum tare şi sănătos, îţi mângîie obrajii, se furişează între guler şi
bărbie, înțepându-ți pielea gâtului, te face să întrezărești de departe
fantasme care se topesc atunci când te apropii, sau vezi răsărindu-ți în
față figuri reale, poate, care se mișcă și dispar în neant. Din nefericire, a
fost nevoie de războaie și de obscuritate pentru ca ceața să dea tot ce are
mai bun din ea, dar nu le poţi avea niciodată pe toate. În ceață ești la
adăpost de lumea externă, ești tu cu tine și cu propriul interior. Nebulat
ergo cogito. Din fericire, în părțile unde m-am născut eu, când nu este
ceață, e scarnebbia (nu plouă, nu ninge, dar nici ceață nu e - n.m). Un fel
de abur nebulos, care mai mult decât să lumineze pajiștile, tinde să
confunde cerul cu pământul, încețoșându-ți vederea. Spre deosebire de
ceață, vizibilitatea este excesivă, dar peisajul rămâne suficient de
monocrom, totul se distribuie în umbre delicate de gri, care nu îți
agresează privirea. Este (era) nevoie să mergi în afara orașului, pe
drumurile de provincie, pe cărarea unui canal rectiliniu, cu bicicleta, fără
fular, cu un ziar băgat sub geacă, pentru a-ți proteja pieptul. Dar
divaghez. Nu peste tot scarnebbia și această antologie este dedicată celor
care se află, din fericire, în ceață.
Ceaţa este uterină. Te protejează. Legiuni întregi de fiinţe umane şi-ar
dori această întoarcere (în uterul oricui, cum spunea Woody Allen). Ceaţa
îţi realizează acest vis imposibil. Îţi îngăduie această fericire amniotică.
Ai impresia că, poate, într-o zi vei ieşi şi va trebui să înfrunţi lumea, dar
pentru moment eşti salvat. Aşa cum naşterea este începutul unui parcurs
ce te va conduce inexorabil la moarte, ceața este garanția că poate nu vei
ajunge niciodată să mori; ar fi de ajuns să te oprești acolo. Dar tocmai
pentru că nu știi unde ești, în ceață ai pornirea de a te mișca pentru a ieși.
Cine se află la adăpostul ei, vrea să iasă afară. De aceea toți oamenii sunt
muritori.