Galeria cu vita salbatica - roman de Constantin oiu

GALERIA CU VITA SALBATICA - Roman de Constantin Toiu, aparut la Editura Eminescu,

Bucuresti, . Considerata de autorul insusi ca fiind cartea vietii sale, Galeria cu vita salbatica este rodul
unei chinuitoare aspiratii si al unei trudnice elaborari: Cum am ajuns sa scriu acest roman? Mult timp lam
visat,
la
propriu.
Adica dormeam, visam ca l-am scris, si cand ma trezeam, ma simteam ca orice ins care doreste ceva
irealizabil si de care constientul sau se milostiveste facandu-l sa traiasca acel lucru macar in somn"
{Romanul romanesc in interviuri, voi IV, partea I, Antologie de A. Sasu si M. Vartic, Bucuresti, 1991,
pp. 339-340). Fragmente din caietele autorului care (sub titlul Note razlete) insotesc editia a doua si a
treia a romanului consemneaza data precisa in care incepe redactarea: ,Duminica, 5 ian. . Start la roman,
primele
doua
pagini"
Din acest moment, intreaga putere creatoare este canalizata spre implinirea operei. Volumul de eseuri si
insemnari de calatorie Pretexte, aparut la Bucuresti, Editura Albatros, in 1973, e considerat doar ca
exercitiu stilistic, necesar pentru roman: Stilul Galeriei m-a preocupat foarte mult, si in Pretexte am
incercat sa gasesc tonul" (v. Romanul romanesc in interviuri, loc. cit, p. 345).
Prin plasarea evenimentelor in anii '50 si folosirea ca material epic a unor situatii de viata marcate politic,
specifice epocii si devenite topoi pentru o intreaga clasa narativa (precum excluderea din partidul
comunist, denuntul, ancheta politica etc), Galeria se inscrie in proza obsedantului deceniu".
Desi nu-i este straina preocuparea pentru stabilirea adevarului, romanul nu se revendica, totusi, precum
majoritatea scrierilor din aceeasi serie tematica (datorate lui M. Preda, A. Buzura, D. R. Popescu etc), de
la o poetica a adevarului. De altfel, Constantin oiu refuza blazonul -de mare onoare in epoca - al
scriitorului de curaj, preferand sa se inscrie in clasa mestesugarilor, adica a profesionistilor: Nu cred ca
in literatura curajul nud de a numi ceea ce pare mai greu de numit ajunge spre a deveni artist. Ramane
cum spui. Si cei mediocri sustin adevarul, dar el nu apartine celor mediocri" (Argumentul autorului la
editia a doua). Or, felul spunerii, asadar tipul de constructie romanesca, decurge din modul in care e
conceput raportul dintre realitate si fictiune, problema nu o data discutata de personajele romanului
(scriitori, critici, editori), in tot atatea pagini de poetica implicita. Pentru Silica Georgeoiu, directorul
editurii la care lucreaza Chirii Merisor, realitatea, in stare bruta, neprelucrata, intrece cu mult puterea de
transfigurare a artei: Voi stati si munciti aicea pentru gloria culturii si literaturii inspirate din viata si
habar n-aveti ce se intampla in viata reala, ce povesti formidabile contine ea, realitatea asta, pe care voi
vreti atata s-o reflectati", in opinia unui scriitor sudamerican, oaspete al editurii, in sfera realitatii se
inscrie si imaginatia, iar solutiile cele mai realiste sunt tocmai cele imaginare. Realitatea (si raportul ei cu
povestea) il preocupa si pe Isac, tanarul locatar paralitic al Galeriei, cel care, tocmai prin imobilismul sau,
intrupeaza in roman conditia de totdeauna a Povestitorului obsedat de una si aceeasi tema, viata pur si
simplu".
El, care arhiveaza intamplarile traite de ceilalti, rostuindu-lc totodata in poveste (Isac e cel mai important
narator, dand viziunea de ansamblu), opteaza pentru alianta cu realitatea, inteleasa proteic, cuprinzand
laolalta faptele, gandurile, imaginatia protagonistilor ei. Personajul prin care se dezvaluie, insa, o
dimensiune polemica a modului de a concepe realitatea si, mai ales, a felului in care aceasta e pusa in
pagina romanului este Cavadia, stralucit critic, prietenul lui Chirii. intr-un articol, acesta acuza
vizualitatea excesiva a prozatorilor autohtoni (plini de tirania vederii") si deplange faptul ca romancierii
nu cauta modele in muzica, ceea ce ar fi putut da o dimensiune noua prozei romanesti, ca putere de
constructie, stiinta a armoniei si echilibrului, degrosate de anecdotica si de marlanii pitoresti." Indiferent
cat de indatorat compozitiei muzicale, cert este ca la nivelul constructiei, romanul constituie o realizare de
exceptie a prozei romanesti postbelice. Mai multe strategii narative (admirabil supravegheate) concura la
crearea unei arhitectonici savante, somptuoase, care reuseste, in acelasi timp, sa dea impresia de suplete si
fluiditate. O mare insemnatate o detine perspectiva narato-riala, multipla, cu subtile treceri de voce de la
Chirii la Isac, treceri in care Chirii nu foloseste niciodata persoana I, cata vreme Isac e plurivoc, folosind

persoana I singular si plural, persoana a treia. Pe langa faptul ca dinamizeaza expunerea, procedeul
punctului de vedere fluctuant (atribuit, majoritar, lui Isac si, prin el, Galeriei) este menit sa sublinieze - si
la nivelul constructiei textuale - fragila existenta, mereu amenintata, a protagonistului.
El nu gaseste sustinere si protectie decat din partea Galeriei, a Echipei cu care trecem prin lume", ea
insasi plapanda, macinata de boli, de frustrari si de solitudine (plapandul cor tragic alcatuit in jurul lui
Chirii"), inapta pentru actiuni energice in favoarea protagonistului, capabila sa ofere ocrotirea doar prin
fragile cuvinte. Dar cum, dupa expresia comandorului, tatal lui Isac, din doua slabiciuni poate sa rezulte
o forta", din intalnirea acestor existente slabe", din intersectarea firavelor lor cuvinte, se naste forta tare,
absolvitoare, a romanului insusi. Fluctuatia si mobilitatea caracterizeaza si configuratia temporala a
Galeriei
.
Ignorand cronologia, precum si alternanta mecanica (de tipul trecut/ prezent), cele trei planuri temporale
dominante interfereaza cu multa subtilitate, de care sunt responsabile retrospcctiile, anticiparile, dar si
schimbarile, abia perceptibile, de ritm narativ. Planul prezent, cu valoarea de etalon, relativ restrans (nov.
1957 -febr. 1958), evolueaza cu o lentoare ce contravine potentialului conflictual, incendiar, al
evenimentelor relatate: in pivnita anticariatului lui Ilary Brummer sunt intemnitate cartile unui profesor
universitar, Chirii isi uita jurnalul personal in cabina de proba a unui magazin de confectii, arestarea
Praxiteei, distinsa amfitrioana de la Vizuina cu hoti (reprezentanta aristocratiei), indepartarea statuii lui
Stalin, scurta vacanta a lui Chirii la Jurilofca (dorit loc de refugiu, care se dovedeste scena unor alte
drame, locale), moartea anticarului si a comandorului, anchetarea, condamnarea si, la foarte scurt timp,
sinuciderea lui Chirii in inchisoare. Acest timp precipitat (fie el sub presiunea Raului istoric, fie sub
pecetea, la fel de necrutatoare, a destinului) admite momente de (aparenta) liniste, in care se consuma
colocviile protagonistilor, mesele de la Capsa sau petrecerea scriitorilor la Mogosoaia, precum si intalniri
datatoare de speranta: Chirii il intalneste la Jurilofca pe straniul copil Izot, traind astfel, indirect si
concentrat, experienta paternitatii, iar mai tarziu, la Bucuresti, pe Lucretia, singura femeie de care nu este
asediat si pe care o alege el insusi. Din acest plan etalon, se fac trecerile spre trecut (in special anul 1950,
cand Chirii este exclus din partid, dar si spre un trecut mai indepartat, spre a contura biografiile
personajelor) si spre viitor (1965, 1967), acesta din urma conceput ca un timp al primenirii si al
normalitatii; desenat, insa, in culori foarte optimiste, viitorul e marcat de artificialitate si face deservicii
unei naratiuni care isi trage resursele din tragic: Pe urma, praful, murdaria, se dusera.
Totul redeveni curat. Totul lucea iarasi, ca dupa potop, cand lumea trage dedesubt o linie si incepe o viata
noua". O mentiune speciala se cuvine acordata configuratiei spatiale in roman.
Chiar daca se revendica in constructie de la un model muzical, Constantin oiu stapaneste impecabil
vizualitatea, cu o atentie speciala pentru amanuntul care concretizeaza si fixeaza, ce pare indatorata - mai
mult decat principiilor prozei - unor principii de constructie teatrala, in care scenografia intra intr-un
regim de corespondente organice cu actiunea si discursurile protagonistilor. O relatie intima leaga in
Galeria personajele de obiectele din jurul lor (fie ele obiecte nein-sufletite, peisaj, bucate etc).
In plus, fiecare topos (chiar atunci cand in realitatea lui sunt angajate vaste descrieri de tip realist) are o
subliniata incarcatura simbolica, semnificand intotdeauna si altceva. Astfel sunt construite anticariatul lui
Brummer (bazilica, loc apocaliptic, mai tarziu crematoriu), galeria casei Sumbasacu (semnificatia
suplimentara c cea de confesional), odaia lui Axenle (templul laic al ratiunii), casa familiei Merisor din
strada
Dristorului
etc.
In aceasta constructie de mare rafinament, cateva episoade apar ca distonante, ca ieftine abtibilduri lipite,
total
neinspirat,
pe
un
obiect
de
mare
pret.
E vorba de paranteza" inutila, nercclamata de economia naratiunii, ce retine inmormantarea marelui poet
in 1967 (transparent: T. Arghezi) la care participa tanarul secretar general in functie al comitetului
central" ce, avand praf pe pantofi (colbul tarii), aduce cel mai frumos omagiu Artistului. La fel de
neverosimil e episodul in care episcopul, unchiul lui Cavadia, primeste, tot in 1967, de la oficialitati, cele

mai frumoase felicitari din toata cariera sa ecleziastica". Dctasandu-sc prin felul cum spune, prin
constructia cu adevarat remarcabila. Galeria se distinge in cadrul prozei obsedantului deceniu" si prin
solutiile tematice propuse, care se dovedesc, astazi, nu numai innoitoare pentru respectiva orientare, dar si
consistente estetic, asigurand romanului o rezistenta de durata. Prima tema importanta a cartii este tema
Istoriei, frecvent intalnita in proza obsedantului deceniu".
La Constantin oiu , insa, tema Istoriei (in intelesul ei suprapersonal, comunitar, politic) interfereaza cu
tema cartii, in intelesul ei de istoric unica, ordonatoare, avand un sens atribuit din perspectiva unui destin
individual. Or, Istoria agresiva, revolutionara, ce intervine abuziv in viata personajelor din Galeria
(istoria, taras-grapis, merge-nainte, vor sari aschii din noi, dar ea merge inainte", s. m., S. C.) isi exclude
din start martorii si nu da drept de existenta istoriilor, intrucat ele sunt nuantate, variate, personale, asadar
- din perspectiva unei puteri totalitare - subversive. Condamnate sunt, deopotriva, in acest veac
intransigent, cuvintele lui Shakespeare, Martorul arhetipal (in superba scena ce deschide romanul, in
pivnita anticarului este azvarlita si o editie englezeasca, in unsprezece tomuri, din opera shakespeariana)
si cuvintele martorului anonim Chirii Merisor, autorul unui jurnal personal. Alaturi de destinul dramatic
(prin urmare eroic) al martorului ad-hoc, insa autentic, care este Chirii, Galeria investigheaza - cu o
luciditate din nou singulara in perimetrul clasei ei - si existenta in anii '50 a martorilor de profesie, a
scriitorilor. Neindoielnic, figura scriitorului este cea a unui ins in contratimp atat cu propria misiune, cat
si cu epoca sa. Simptomatic e cazul poetului Ariei Scarlat, un mosneag senil, al carui ideal cultural este de
a-si regasi volumul de versuri Trambitele soarelui (editia a unsprezecea !) in buzunarul salopetelor
muncitoresti. Altadata, pe cand orasul serbeaza in tacere demontarea statuii lui Stalin, scriitorul
Aldebaran ii aduce omagiul in poemul Statuile nu mor niciodata. Deloc intamplator, de asemenea, casa de
creatie de la Mogosoaia poarta supranumele de Maison de l'oubli, unde scriitorii - deveniti din cavaleri ai
memoriei, maestri ai uitarii - monteaza grotesc (intr-o veselie de carnaval") incoronari efemere. Din
acest punct de vedere, romanul lui Constantin oiu se recomanda drept o replica grava, recuperatorie, a
acelor aduceri aminte care - in rasparul epocii, ce traieste mai degraba frenezia uitarii - si-au gasit adapost
in
anonime,
subtile,
nefericite
galerii
cu
vita
salbatica.
A doua tema majora a cartii, prin care Galeria cu vita se distanteaza hotarat de proza obsedantului
deceniu",
este
tema
vinovatiei.
Acolo unde majoritatea prozatorilor apeleaza - pentru a explica abuzurile politice - la tema erorii
regretabile, dar reparabile, scuzabila (de nu chiar necesara) prin tineretea Revolutiei, Constantin oiu
pune in pagina, transant, tema vinovatiei, investigata, narativ, la mai multe paliere. E vorba, mai intai, de
o vina magmatica, originara - ii va explica Brummer lui Chirii - inscrisa in fiinta individului, un
Leviathan care dormiteaza in psihicul fiecarui om, intretinandu-i constiinta tulbure a pacatului, ce e
imblanzita doar de giulgiul curat si atat de gingas al inteligentei speciei, cu atata efort tesut, ca de o
mama buna si grijulie". Or, explica acelasi Brummer in rol de hermeneut, societatile democratice isi apara
membrii de monstrul care salasluieste intr-insii, acordandu-le prezumtia de inocenta, socotind omul o
scanteie divina din focul universal". Cu totul altfel se intampla in societatile totalitare, care starnesc
Levialhanul si intretin o culpa generalizata: Si invers, catastrofala pentru om, pentru cultura, politica,
societate, ce vrei, este cealalta pozitie posibila - esti atent?ma urmaresti? - numita prezumtia de vinovatie,
tipica autocratiei neincrezatoare, in care prima reactie e de suspiciune () Pacatul originar devenit politica
de
stat!"
(subl.
In text). Acestei politici autocrate, care nesocoteste nevoia fundamentala si individuala de confesiune,
instaurand, in schimb, false confesionale colective (sedinte publice de partid), unde se pastreaza doar
ritualul spovedaniei (sub forma autocriticii) pentru un continut marcat politic, ii cad victima inocentii, cei
sinceri.
Chirii, Reta, comandorul, in mare masura Axente (proletarul atipic si solitar) repeta aceeasi greseala: ei
sunt incapabili sa utilizeze protocolurile marturiei mincinoase cerute de partid. Excluderea lui Chirii se
datoreaza -observa Cavadia, foarte abil in jocurile puterii -faptului ca fusese nepermis de sincer, de o

sinceritate prosteasca'. Condamnarea politica de mai tarziu rasplateste toi un acces de sinceritate, a
carui expresie este Jurnalul, care devine - intr-o societate noua, optimista si robusta" - un caiet plin de
indoieli
si
de
observatii
ostile".
In aceasta confruntare cu puterea, sinuciderea lui Chirii in temnita nu e gestul unui infrant, ci actul ultim
al unui nesupus, care se incapataneaza sa rosteasca (chiar intr-o forma extrema, sacrificiala), intr-o lume a
uniformelor, eu. Societatea autocrata, asadar, preocupata sa intretina, in folosul ei, slarea de culpa,
suspenda sansele de absolvire si lasa loc doar pentru pedeapsa. Episodul de la Jurilofca pune cel mai bine
in pagina (la nivel comunitar) acest dezacord: vechiul sat lipovenesc tinde sa-si expieze vina (crimele
petrecute aici) aducand jertfa lui Dumnezeu, singurul ce poate conferi mantuire, chiar daca aceasta atrage
asupra-i pedepsele autoritatii politice. Nu numai la Jurilofca, insa, omul cauta locuri privilegiate,
confesionale autentice, unde izbavirea sa fie posibila si de unde, renascut, sa plece,mai departe, cine stie
in
ce
alta
erezie
scanteietoare
a
lumii".
Fara indoiala, Galeria are un atare rol absolvitor (o iertare dinainte promisa"), iar locuitorul ei, Isac, e
duhovnicul prin excelenta. El este singurul care, tulbure si indirect vinovat de moartea prietenului sau din
adolescenta, si-a platit vina (expiind-o) prin interventie divina si care reintra, astfel, primenit, in interiorul
numelui sau (Isac), cel ce, purtand semnele jertfei implinite, poate sa asculte spovedaniile celorlalti.
Deloc intamplator, relatia cea mai stransa Isac o intretine cu Chirii, care este culpabilul in stare pura,
resim-tand cel mai acut nevoia de ispasire si de iertare; lipsit fiind de vinovatii reale, neaducand atingere
semenilor sai, el traieste, cu intensitate, o vina fara suport, reiterand insusi pacatul originar. Considerat de
Brummer drept un specialist in procesele de constiinta pe care ni le intentam singuri. Chirii - in alta
opinie, cea a Galeriei - se pedepseste singur ca sa se rascumpere pentru o vina de cele mai multe ori
imaginara'. In inventarul vinovatiilor, o alta manifestare a starii de culpa, in varianta demonica, apare la
Luisa
Grontan.
Apriga acuzatoare Ia excluderea lui Chirii, aceasta Avestita, fata Satanei (in expresia aceleiasi Galerii) isi
foloseste cainta ca un mod de a-si poseda victima. Varianta ei de exorcism e la fel de primejdioasa pentru
Chirii intrucat -prezidata fiind de un demon dogorator" - nu se indreapta spre un liman al impacarii, ci se
sprijina,
in
adanc,
pe
un
scenariu
valpurgic,
de
devorare
a
barbatului.
In afara acestor teme la vedere, Constantin oiu prelucreaza, sub camuflaj, ascunsa sub faldurile
inselatoare ale naratiunii (ce degaja un acut sentiment al vietii, fie ea si in deriva), tema mortii. Din
aceasta perspectiva, traseul eroului se. Iasa citit ca o preparare pentru propria moarte. Jalonat de obiecte
oarecare ce trimit mesaje obscure (precum ingerul de cires strangulat, aflat in odaia sa), pe drumul parcurs
de Chirii moartea face hulpave semne: eroul asista la incinerarea lui Brummer, parintele sau spiritual, si la
inmormantarea comandorului; la Jurilofca participa la o masa festiva a autoritatilor care, sub auspiciile
preotului lipovean, are semnificatia abia deghizata de praznic; reintors la Bucuresti, e spectatorul (de fapt,
beneficiarul in avans al propriei) slujbe de inmormantare tinuta in cavoul de la Mogosoaia de Cavadia,
nepotul episcopului. Treptat, semnele thanatice se personalizeaza, isi dezvaluie, tot mai lamurit,
destinatarul: in una dintre ultimele nopti ale anului 1957, Chirii isi viseaza propria moarte.
La scurt timp, el nu va pregeta sa si-o dea. Depasind locurile comune ale prozei romanesti postbelice,
Galeria e un roman remarcabil, inalta sa calitate fiind pe deplin sustinuta de realizarea artistica, de
constructia romanesca impecabila (exceptand abtibildurile pe care autorul ar fi dator sa le indeparteze) si
de frumusetea scriiturii ce e asezata, omagial, in una dintre fantele livresti ale cartii, in descendenta
Crailorlui,Mateiu Caragiale.

Marin Preda in familia prozatorilor de dupa

cel de-al II lea razboi mondial

Romancier si nuvelist, Marin Preda este unul dintre cei mai importanti prozatori contemporani.
Nuvelele din volumul Intalnirea din pamanturi anticipeaza, in majoritatea, lor
romanul Morometii. Marin Preda nu e Moromete si nici nu-l creeaza pe acesta dupa chipul si asemanarea
lui. Scriitorul este mai degraba acela care-si imita eroul. Nuvelele arata ca Moromete nu exista de la
inceput, ca autorul il descopera treptat, ca si cum propriul personaj i s-ar releva cu incetul. Marin Preda
devine, in raport cu opera lui, morometian, pe masura ce Moromete insusi devine, in raport cu lumea lui,
morometian.
Nuvela Intalnirea din Pamanturi descrie o criza a virilitatii. Dugu o vede pe Drina, goala,
scaldandu-se, si se bate pentru ea cu Achim. Disputa dintre cei doi parodiaza usor cavalerismul medieval.
In La Camp, doi flacai dau de o fata dormind sub un tufan si o violeaza. In Colina, un baiat e surprins pe
camp de o negura deasa si are vedenii. Toate sunt naratiuni obisnuite, care abia daca lasa sa se banuiasca
placerea povestirii de mai tarziu. Violenta este aici expresia unei inocente, a unei puritati : Dugu, Drina,
cei doi ciobani sunt niste candizi si, pe aceasta linie, rude de departe cu Moromete. In Calul, personajul se
teme parca se recunoasca de la inceput ca-si va omori calul : el se simte oarecum vinovat fata de animal si
se amageste ascunzandu-si scopul drumului sau matinal, amanand constiinta crimei. Este tipica
in Calul miscarea inceata a naratiunii, parca indiferenta, meticuloasa, impiedicata. Patanghel din O
adunare linistita este dintr-odata uimitor de asemanator cu Moromete. El este aici adevaratul povestitor,
substituindu-se autorului. Patanghel pregateste meticulos efectele istorisirii. Amanarea, ocolurile tin de o
anume placere a personajului de a-si crea si regiza spectacolele. Odata cu aparitia acestei nuvele, apare in
opera lui Marin Preda spiritul socratic, pretuirea valorilor libertatii, incercarea de a sustrage de sub
fatalitatea determinarilor elementare.
Marin Preda sfarseste prin a-si imita personajul, procedand ca el. Moromtianismul profund al
operei consta in acest transfer : autorul imprumuta de la eroul lui gesturi, cuvinte, un fel de a fi.
Desfasurarea apare in 1952 si este o replica dialectica, cu mult sub nivelulMorometilor, la tema
timpului rabdator. Ilie Barbu pare un morometian de data recenta. In fond, nuvela e, sub raport tipologic,
o varianta a romanului. Sub acelasi raport romanul o copleseste insa. Tipologic, ea e anulata de roman.
Toate reactiile morometiene ale lui Ilie Barbu dintr-o anume faza a lui sunt retopite si inghitite de
roman la un nivel artistic superior. Ilie Barbu este in literatura lui Marin Preda, primul erou activ.
Tema indraznelii va fi amplificata la proportii majore, sociale, in nuvela Indrazneala, unde multe
pagini stau sub semnul Morometilor, adaugandu-se insa o incordare surda, plutind amenintatoare
deasupra campului unde infruntarea dintre cei doi e descrisa magistral. Evolutia lui Anton Modan merge
spre indrazneala actiunii. Nuvela toata este o demonstratie a fortificarii eroului, a constiintei de sine.
Romanele si nuvelele lui Marin Preda, prin particularitatile psihologice ale personajelor, viziunea
lor proprie asupra vietii, limbajul atat de caracteristic, reconstituie o lume puternic impregnata de
elemente esentiale specificului nostru national. De aceea surprinde, poate, faptul ca
autorul Morometilor se inspira, in nuvela Friguri, dintr-un alt mediu si dintr-un spatiu geografic diferit de
al nostru. Autorul s-a inspirat din lupta de eliberare dusa de patriotii din Vietnam si nu urmareste aspecte
exterioare, decorative, ci probleme umane profunde, cruciale, care apar in constiinta eroilor. Prin nobletea
sufleteasca si omenia care-i caracterizeaza, eroii din nuvelaFriguri se integreaza universului artistic al lui
Marin Preda. Cunoscator al psihologiei oamenilor din popor, autorul a descoperit in imensa lor simplitate
o nebanuita maretie, care n-are insa in ea nimic spectaculos. Subiectul propriu-zis al nuvelei il constituie,
de fapt, relatarea vietii eroului in rastimpul in care el se straduieste sa-si indeplineasca misiunea. Poveste
vietii lui Nang e aparent simpla. Fiu al unor tarani nevoiasi, el a avut una din acele copilarii care trebuie
uitate, fiindca altfel nu se poate suporta. Ramas orfan la o varsta frageda, ajunge de timpuriu in armata,

devenind un luptator devotat pentru independenta nationala. Misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca
presupune abilitate si eforturi supraomenesti. Obstacolele pe care trebuie sa le infrunte sunt nespus de
grele. Nang ramane o frumoasa figura de luptator patriot, un personaj de actiune care imbogateste galeria
eroilor lui Marin Preda, in general mai inchisi in ei, mai framantati. Ca structura psihologica, el nu e din
spita medievala a lui Moromete, ci mai sigur din aceea a lui Ilie Barbu si Anton Modan, dupa momentul
regasirii constiintei propriei demnitati umane, cand se desfasoara si se incalzesc.
Romanul Risipitorii a aparut in 1962 si reprezinta pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic
indirect la stilul epic direct, acela care da posibilitatea autorului sa-si exprime ideile fara a mai recurge la
limbajul personajelor. Prozatorul stie mai mult decat eroii sai si, intervenind in dialogul cartii, devine el
insusi un personaj si anume personajul cel mai bine plasat pentru a judeca pe celelalte si a da faptelor, la
urma, o viziune unitara, coerenta. Risipitorii constituie, deci, in multe privinte, o carte de experiment si
faptul ca Marin Preda a dat trei versiuni arata ca la dificultatile demersului s-au adaugat si o nemultumire
de ordin estetic fata de solutiile initiale. Asa cum se prezinta in forma definitiva, Risipitorii este romanul
unei familii si, lucru nou la Marin Preda, romanul unui sentiment. El acopera o mare arie sociala si se
intinde pe spatiul a doua generatii : parintii (Petre si Rodica Sterian, Toma Sterian) si copii (Constanta,
Vale, Gabi, dr. Munteanu, Mimi Arvanitache). Materia romanului o constituie dramele copiilor si,
analizandu-le, talentul lui Marin Preda isi regaseste forta lui reala.
Volumul al II-lea al Morometilor apare dupa mai bine de un deceniu de la aparitia celui
dintai, in anul 1967. Actiunea lui este grupata in jurul anului 1950. Moromete dinainte, devenit punct de
referinta literara, e mai viu, mai fascinant, de o mai inalta spiritualitate decat cel de acum, mohorat, fara
stralucire, ca un general trecut in rezerva. Romanul nu este cu totul detasat de primul, dar e scris altfel, cu
alta tehnica epica si la alta varsta spirituala. Intre primul si al doilea volum, prozatorul a scris si altfel de
literatura, a cunoscut alte forme epice, contactul lui cu proza occidentala nu a ramas fara consecinte pe
plan epic. Si in volumul al II-lea, Morometiiramane romanul lui Ilie Moromete, desi cartea vizeaza o
relatie sociala mai intinsa si chiar o epoca in totalitatea ei. Ce se impune insa si da o impresie de neuitat e
destinul batranului taran, trecut prin multe, iesit din zona de umbra in care o existenta sociala nemiloasa il
aruncase. In epoca de tranzitie, Moromete dispare ca erou activ. Personajul are aici un destin mediocru iar
evenimentele il coplesesc. Cand totul pare iremediabil pierdut si Moromete joaca farsa imbolnavirii,
personajul capata aura tragica pe care o pierduse. In momentul cand Moromete se ridica din inchipuita lui
boala si pune mana pe par pentru a face ordine in familie, el iese din zodia mediocra in care traise pana
atunci si redevine eroul tragediei sale. In spatele replicilor formulate cu aceeasi dezinvoltura, se simte ca
multumirea eroului nu mai e aceeasi. Rolul lui de stapan absolut, nu-i mai dau siguranta de inainte. Rolul
lui de stapan absolut in familie ii fusese retras, feciorii plecati la Bucuresti nu se mai intorc, iar cand tatal,
hotarat sa refaca unitatea familiei, ii cheama cu o nefireasca duiosie, refuzul lor ia forme neasteptate.
Catrina il paraseste si ea, amenintand-ul cu pedepse biblice. Nici un copil nu-l mai asculta si observatiile
lui spirituale se intorc impotriva sa. Discutiile dintre Moromete si fiul sau capata sensul unei confruntari
intre doua moduri de a concepe viata, in ultima instanta intre doua civilizatii.
Eroul principal al volumului al doilea e Niculae Moromete. Ilie Moromete e prea putin implicat,
el fiind redus la un rol secundar de simplu spectator din afara a faptelor. Descrierea peripetiilor lui
Niculae prilejuieste autorului nu numai o pagina vie de istorie, dar si o capodopera de observatie a
psihologiei taranesti superioara intr-un moment de mare incordare, de ezitare intre acceptarea necesitatii
si refuzul ei.
In ideea de monografie, vizand o atitudine proprie fata de existenta, in toate actele fundamentale
ale vietii, Marin Preda se aproprie de Rebreanu, din directia unei proze in care analiza psihologica e
magistrala. Morometii e si sub acest aspect opera unei elaboratii exemplare.
Romanul Marele singuratic a aparut in 1972 si este o reluare dintr-o alta perspectiva a
romanului Morometii. Prin acesta, Marin Preda revine la romanescul traditional cu o experienta noua.
Personajul principal este Niculae, fiul cel mic al lui Moromete. Cunoastem din volumul al II-lea al
romanului Morometii istoria esecului sau politic si retragerea sa la o ferma din jurul capitalei. Istoria

acestei retrageri este continuata in romanul Marele singuratic. Toate aceste reluari, reveniri, arata ca
Marin Preda vrea sa duca pana la capat istoria unei familii si ca biografia personajelor sale nu este
incheiata. Figura tatalui apare si in acest roman, desi, este limpede ca romanul e acaparat de problemele
fiului. Dar, intotdeauna cand vine vorba de acest personaj, naratiunea capata o vibratie noua, celelalte
personaje intrand in umbra. Autorul a imaginat inMarele singuratic un roman cu multiple sensuri
simbolice, care comunica, cu o evidenta participare lirica, lucruri esentiale despre om, despre iubire,
despre adevar.
Marin Preda, prin toata opera sa, a cultivat o literatura inspirata din realitatile contemporane,
abordand teme morale sau existentiale intr-un stil epic de mare densitate, care a asezat proza romaneasca
pe terenul solid al observatiei psihologice.
Marin Preda a primit premiul Uniunii Scriitorilor cu Marele singuratic. Este, de fapt, romanul fiului,
al lui Niculae, n care apare neateptat i tatl, marele personaj, Ilie Moromete.
n romanul aprut n 1972, Niculae Moromete apare retras la o ferm horticol de lng Bucureti, dup
ce fusese exclus din activul de partid. Se recalific, prin munca la ser, n timp ce urmeaz studiile
superioare, apoi devine inginer horticol. Este ndrgostit de pictoria Simina Golea, alturi de care face o
cltorie n satul lui natal, pentru a-i arta locurile n care a copilrit. Triete cu ea o frumoas poveste de
dragoste. Ea ntreba: Aceast lume cu cai care vin cu gturile spre crua familiei, care se pregtete de
ntoarcerea acas sub un asfinit scldat n culori de foc, aceast lume mai exist oare? Ct liric,
atta culoare. Niculae Moromete i-a rspuns prin durerea sa: De foarte curnd, ea nu mai
exist. Romanul grupeaz dou lumi: cea a trecutului i cea a prezentului, traversat frumos de iubirea
pentru Simina Golea. Inginerul cunoate o lume nou, plin de artiti plastici i literai, glgioi i
infatuai, ntr-un palat pe care lesne l recunoti ca Mogooaia, naionalizat de comuniti i devenit cas
de odihn i creaie pentru scriitori, loc drag i frecventat de Marin Preda, unde i consuma whisky-orul.
n lumea din Marele singuratic se petrec scene de cruzime rare, care ar oripila azi asociaile de protecie
a animalelor astzi: Marin al lui ugurlan i ucide cinele. n sufletele primare convieuiesc slbticia i
candoarea, dualitatea extremelor. Niculae vrea s se smulg cu for dintr-o lume a cruzimii i a
nedreptii i spune: Da, voi ntemeia o nou religie, care s in seama de forele oarbe care pun nu o
dat stpnire pe om i care s propun altceva dect umilina nrobitoare, inacceptabil pentru
mndria fireasc a unui animal att de liber i de viclean cum este omul. El cultiv flori, dar tie c nu
poate crete attea cte ar avea nevoie lumea.
Marin Preda a imaginat n aceast carte o tain: cum c omul poate trece la profeii. Nu tim ct a luat cu
el din tain Marin Preda, care n anul 1980, cnd a plecat dintre noi, ntr-o zi de mai, pe o ploaie
torenial, pentru c nu ne-a spus clar la ce se gndea. Avea 58 de ani i a lsat n urma lui muli oameni
singuri. i triti. Un cortegiu ascuns sub umbrele plngea cu lacrimi de ploaie imposibila ntoarcere ntr-o
lume de unde a plecat brusc, fr s apuce s-i ia rmas bun
FEMEIE, IATA FIUL TAU - Roman de Sorin Titel - rezumat
FEMEIE, IATA FIUL TAU - Roman de Sorin Titel, publicat in 1983, la F,ditura Cartea
Romaneasca
din
Bucuresti.
El incheie o serie de patru romane inceputa in 1974 cu Tara indepartata, continuata cu Pasarea si umbra
(1977) si Clipa cea repede (1979). indelung elogiat de critica, romanul e distins cu Premiul Uniunii
Scriitorilor
si
Premiul
Academiei.
Privit din perspectiva seriei de romane in interiorul careia se integreaza, romanul lui Sorin Titel apare ca o
constructie
puternic
individualizata,
complexa
si
de
o
ambitie
aparte.
Daca in volumele anterioare interesul autorului oscileaza intre o concentrare asupra tehnicii de redactare
(urmand deseori reteta moderna a jocului si experimentului) si construirea unei linii narative prin

acumulari succesive si paralele de informatii aparent disparate, in Femeie dorinta scriitorului de a oferi o
constructie perfect echilibrata, in care fiecare detaliu sa-si afle cu usurinta locul si sa contribuie la aparitia
unui inteles la un nivel de profunzime e dominanta si usor perceptibila. Romanul nu mai acumuleaza,
cum o faceau precedentele, ci are totul de la inceput, se prezinta din prima pagina continand toate
intrebarile si raspunsurile pe care le va avea si in spatiul final al ultimei pagini. Aproape ca nici nu poate
fi povestit (nu acesta fiindu-i sensul), el c mai curand o pledoarie pentru propriile obsesii, o introducere
fireasca in lumea lucrurilor fundamentale" despre care Sorin Titel si-a dorit intotdeauna sa scrie.
Mai mult decat oricand, prozatorul isi propune o depasire a limitelor in interiorul carora operase pana
atunci.
In primele romane ale serici, procedeele de constructie narativa constau in alternari de planuri, schimbari
repetate de voci, acumulari de imagini ce reuseau astfel sa imbogateasca trasaturile unui personaj sau ale
altuia.
In Femeie sunt urmarile destinele a doua perechi de personaje: Marcu si Ivo Filipovac, asezati undeva la
inceputul de secol, si un alt Marcu si Rogcr, mai apropiati de vremurile moderne.
Distinctia dintre cele doua perechi de personaje e deseori foarte fragila, creand impresia ca e vorba de un
singur Marcu, traitor in doua timpuri diferite, insotit de un dublu al sau, un personaj cu care seamana
izbitor, pana la confuzia totala. Destinele lor sunt urmarite din perspectiva figurii Mamei, cu visul careia
se deschide si se inchide romanul, marind aceasta impresie de constructie sferica desavarsita si sugerand
in acelasi timp o subtila depasire a limitelor realitatii prin evadari intr-un fantastic perceput ca mod de a fi
al
unui
teritoriu
mitic,
eliberat
de
istorie
si
de
scurgerea
timpului.
Personajele nu cresc inspre moarte, ci ii simt prezenta de la inceput, o poarta cu sine, eliminand efectele
cronologiei. Acest spatiu mitic al romanului e acelasi si in volumele anterioare, diferenta aparand la
nivelul perspectivei. Romanele castiga in profunzime, trec de la un fantastic al lucrurilor marunte la sacru,
primind dimensiuni tot mai largi. Femeie reface povestea eterna a initierii si mantuirii in spatiul aparte al
acestui tinut care depaseste si el granitele unui teritoriu fizic (satul Margina) spre a se implini intr-o
unitate
de
atmosfera
si
stil.
Fie ca il vom regasi pe Marcu-soldatul murind in timpul primului razboi mondial pentru vina de a fi
semanat pana la identificare cu Ivo Filipovac, fie va fi vorba de Marcu-pictorul aflat pe un pat de spital la
Paris ca victima a unui accident rutier in care va muri Roger, aceeasi mama ii va veghea pe amandoi intro generalizare perfect consonanta cu unicitatea lucrurilor fundamentale", intotdeauna destinele
barbatilor, cu totii facand parte dintr-o semintie a singuraticilor", sunt supervizate de o figura feminina,
refacand un tot originar distrus intr-un trecui imemorial: femeile par smulse din mine in timpul unui
somn (sau al unui trecut) amnezic".

E vorba de un somn-vis matern in care romanul isi ascunde toate semnificatiile, in care confuziile de
identitate sunt permise, pentru ca esentiala nu mai e diferenta, ci asemanarea, nu mai uimeste
multitudinea, ci unitatea, intr-un anume fel, aparitia in literatura romana in deceniul al noualea a unui
astfel de roman e surprinzatoare: el nu seamana cu ceea ce se scrie in jurul sau si nu pare a fi influentat de
taramul innoitor pe care il deschide proza noii generatii. Pe de alta parte, creatia nu poate fi inscrisa nici
intr-o anume traditie, sfidand, in modul cel mai subtil si rafinat cu putinta, canoanele si retetele existente.
Sorin Titel reuseste chiar o diferentiere fata de propria sa opera anterioara, interpretabila acum drept
pregatitoare, un stadiu necesar si, desi bine individualizat si valoros prin propria scriitura, o introducere in
atmosfera lucrurilor esentiale. Femeie, reuseste in mod remarcabil sa refaca o anume armonie clasica, un
echilibru
pierdut
al
naratiunii.
In Tara indepartata colajul devenise insistent, propunand tot mai des un autor ce se joaca, serios totusi

prin importanta acordata subiectului, un pictor a carui unica libertate e in alegerea culorii.
In Femeie, desi autorul simte nevoia de a-si face auzita vocea pe anumite portiuni de text, cu orgoliul
narcisiac al celui ce aranjeaza scenele de la suprafata, scriitura nu mai pastreaza caracterul de experiment;
tehnica de constructie, admirabila si deloc traditionala, devine mijlocul prin care o lume uitata sau prea
des tradusa in simboluri ce nu o inteleg se prezinta asa cum e si uimeste tocmai prin aceasta prezenta
aglomerata
de
semnificatii,
niciodata
destule
sau
capabile
de
a-i
lua
locul.
E sugestiva in acest sens modalitatea prin care Sorin Titel a ales titlul acestui ultim roman al sau: fiind
aproape de incheierea cartii si fara a avea inca un titlu, autorului i se pare ca unul din cvartetele lui Haydn
pe care tocmai le asculta exprima perfect o anumita tristete metafizica" pe care voia sa o redea in roman.
intamplator sau nu, titlul cvartetului este chiar cel pe care il va primi romanul, ambele opere referindu-se
la cunoscutul pasaj biblic fata de care opera lui Sorin Titel se constituie intr-o creatie complementara
(rcinterpretand relatia mama-fiu prin prisma unei lepadari niciodata complete). Acest mod de alegere a
titlului marturiseste o dorinta de a nu semnifica prin sine, pastrand asemenea muzicii libertatea unui
continut fara inchiderea si limitele unui sens bine definit. Aici poate se afla si punctul de forta al prezentei
lui
Sorin
Titel
In literatura romana: in capacitatea de a imbogati discursul scris cu noi trasaturi. Iar apropierea de
constructia muzicala, polifonica si repetitiva, mareste efectul bine controlat al operei depline.
"Despre Princepele s-au spus lucruri adevrate, ntre ele i acela c-i un roman istoric cu cheie, ceea ce
vrea s zic mai multe feluri de simboluri i aluzii. Alt fapt, incontestabil, este c romanul are o
filozofie sau ncearc a avea una meditnd n jurul ideii de putere. Puterea ar fi dat adevrata tem a
crii lui Eugen Barbu, iar pretextul o epoc aberant, crud i somptuoas n istoria noastr: epoca
fanariot" Eugen Simion.
Reeditarea "Princepelui" lui Eugen Barbu n colecia Biblioteca pentru toi nate cteva ntrebri. Cum va
fi citit, azi, aceast carte ndelung controversat la apariie? Cu plcerea aparte, uor desuet, pe care neo d rafinamentul stilistic al naraiunii? Sau ca o parabol despre Putere, acest viciu devorator, dincolo de
timp i de spaiu? Ca pe un roman "cu cheie", cu trimiteri mai mult sau mai puin voalate la situaii i
personaje de epoc? Or, poate, vom pune naintea lecturii dezgroparea scandalurilor "cu miz grea" care
au nsoit publicarea romanului?
Ca n cazul altor cri ale lui Eugen Barbu, i romanul "Princepele" i are istoria sa, nvolburat i
complicat, care face, ea nsi, ct un roman! (Piesele acestui dosar le gsim n Eugen Barbu "Opere"
Ediie ngrijit, cronologie, note, comentarii, repere critice de Mihai Ungheanu, prefa de Eugen Simion.
Academia Romn, Fundaia Naional pentru tiin i Art, Univers Enciclopedic Bucureti 2006,
volumul II, pag 1781- 1839).
Cel care a spus primul, rspicat, c "Princepele" este "un dialog al Puterii" a fost, cred, Laureniu Ulici. n
ce l privete, Eugen Barbu n-a ascuns vreodat c "Princepele" este o parabol despre Putere, aa dup
cum notaiile din "Caietele Princepelui" scot la lumin faptul c, dincolo de situarea ntr-o alt epoc
istoric i de luxuriantele trimiteri livreti la vremea fanarioilor, autorul a vrut s spun lucruri dureroase
despre lumea n care tria: "Evident c Princepele nu era numai Brncoveanu care nici mcar fanariot nu
fusese, dar trebuia combinat cu ali domnitori la fel de rapaci, nelegai de neamul nostru, formnd laolalt
tipul spoliatorului plin de farmec, cinic i lipsit de scrupule."

Literatura aa-zis "esopic", scris "n pilde", pentru cine poate i vrea s-i priceap tlcul ascuns, ca i
procedeul de a construi istorii din alte timpuri n care s vorbeasc, de fapt, despre prezent, nu erau
nouti n literatura romn. Dup cum personajele de carte care ascundeau identiti contemporane
autorilor nu erau ceva necunoscut pn la "Princepele". De-ajuns s ne gndim la "Istoria ieroglific" a lui
Dimitrie Cantermir sau la "Bietul Ioanide" i "Scrinul negru", romanele lui G. Clinescu, fiecare, n felul
su, avndu-i modele recognoscibile n galeria timpului n care au fost scrise. n fine, s nu uitm c, la
scurt vreme dup ce emigreaz, Petru Dumitriu tiprete "ntlnire la judecata de apoi", n care face o
necrutoare radiografie a faunei politice dintr-o Romnie pe care o cunoscuse att de bine i de direct. De
data asta, ns, lucrurile erau ceva mai complicate. Autorul, el nsui hrit n rzboaie de uzur, nelesese
foarte bine c btlia pentru "Princepele" nu mai era doar o btlie literar, ci devenea btlie politic! Cu
att mai mult cu ct personaje cu rang i renume din lumea literar (i poate c nu numai) se puteau
lesne recunoate dincolo de ficiune.
Fapt semnificativ, n polemicile aprinse n jurul crii s-au detaat, prin simul msurii i prin respectul
pentru valoarea estetic, opiniile reprezentanilor unor generaii literare diferite. Astfel, Perpessicius,
recunoscut pentru spiritul su tolerant, rspunde, elegant, dar decis acuzelor aduse "Princepelui" i
autorului su: "Princepele rmne ceea ce mprejurrile i Eugen Barbu nsui au hotrt: o mare creaie
literar, o ficiune impregnat de toate darurile autorului, ns o ficiune pentru care Eugen Barbu a
ntreprins numeroase investigaii." La rndul su, Cornel Ungureanu, un alt important critic literar,
recunoate: "Princepele nu este o simpl cronic istoric de moravuri, menit s reprezinte domnia
Fanarioilor n Romnia. Princepele este prin excelen un roman de idei, nu o carte fcut s ncnte
numai prin verva polemic a autorului sau limba sa literar, ci amintete rafinamentul unei arte bizantine
trzii." i, mai departe: "Princepele este o parabol sumbr despre Putere, un text polemic al unui spirit
umanist, capabil s ridice mtile unor guvernri despotice ce deterioreaz nsi esena contiinei
poziionale libere."

Bunavestire roman de nicolae breban

BUNAVESTIRE
Roman
de

Nicolae

Breban.

Iasi,

F.ditura

Junimea,

1977.

A fost scris intre 1972-l974, dar n-a putut fi publicat timp de Irei ani din cauza cenzurii, care a formulat
peste doua mii de observatii pe marginea manuscrisului. Atit editura Cartea Romaneasca" (unde era
director Marin Preda), cit si editura Eminescu" (unde era director Valeriu Rapeanu) au refuzat sa
tipareasca
romanul.
Chemat in fata unui inalt functionar al partidului comunist, autorul ameninta cu emigrarea, izbutind astfel
sa obtina publicarea cartii fara nici o modificare din partea cenzurii. Singura concesie pe care a consimtit
sa o faca este postfata ce insoteste prima editie, postfata la care va renunta cind va tipari editia a doua in .
La scurt timp dupa ce a aparut (la editura Junimea", din Iasi), romanul va fi atacat, la o plenara a
partidului
comunist,
de
catre
secretarul
general
de
atunci,
Nicolae
Ceausescu.
Unul dintre cele mai izbutite romane ale lui Nicolae Breban , Bunavestire reprezinta in activitatea
prozatorului un capat de drum, un final de ciclu. Cartile care au urmat, fie ca erau doar niste aschii" din

trunchiul mare al romanului anterior, fie ca au incercat sa deschida un nou orizont epic, diferit intrucitva
de cel cunoscut pina acum. Dupa parerea autorului, romanul din 1977 este, din punct de vedere
naratologic (dar si stilistic), o scriere postmoderna, intrucit creeaza pentru prima data in literatura romana
un nou raport intre narator si personaj: in loc sa iau distanta fata de ideile unui personaj, cum o face
autorul clasic, eu am intrat in pielea lui, ca in orice roman postmodernist.
Cind vorbea Farca sau cind vorbea Grobei, eu gindeam cu ei. Dar in acelasi timp, in alte zone ale
romanului, luam distanta fata de ei, la modul caricat uneori" (Confesiuni violente). Nu mai putin
interesante sint raporturile pe care autorul le intretine cu personajele sale, Parafrazind o formula
flaubertiana, Nicolae Breban a marturisit ca Grobei c'est moi, cu specificarea ca nu e vorba de o
transpunere a autorului in personaj, ci de un raport mai complex, de o flagelare" a autorului in efigia
personajului. Personajul principal, Traian Liviu Grobei, reprezinta figura cuceritorului, dar a unui
cuceritor ciudat, care cucereste slujind si chiar umilindu-se. Forta lui sta in servitute. El chiar ii
marturiseste logodnicei, intr-un rind, vocatia sa ancilara: Eu, de exemplu, m-am nascut, simt tulbure
asta, sa fiu sluga." Toata energia lui, impresionanta, provine din aceasta vocatie de subaltern. inca din
adolescenta a simtit nevoia unui model, si acesta a fost profesorul sau de stiinte naturale, Octav
Teodorescu, casatorit cu frumoasa Victoria Ionescu. Dragostea lui Grobei pentru aceasta femeie, parasita
intre timp de profesorul sau, este rezultatul unei dorinte triunghiulare": tinarul banatean o doreste doar
pentru ca ea fusese dorita mai inainte de Octav Teodorescu. Grobei se va desparti de ea doar cind va
inceta sa mai fie subjugat de idolul tineretii sale, de primul sau stapin. Desprins de acesta, personajul
devine nu liber (el nu cunoaste libertatea) ci disponibil, gata sa se puna in slujba altui stapin, nu numai
diferit,
ci
si
superior.
In aceasta stare de disponibilitate este surprins la inceputul romanului, in primul capitol.
Al doilea stapin pe care servitorul" Grobei il cucereste este Lelia Haretina Crainiceanu din Alba-Iulia.
inca de la Sinaia, unde se cunoscusera, tinarul merceolog isi face simtita forta si autoritatea. Cind Lelia,
speriata de lumea barbatilor rasati", e gata sa i se daruiasca, aces-ta, in mod surprinzator, nu accepta
ofranda, isi infrineaza dorinta, dezvaluindu-si stapinirea de sine. Grobei arata astfel nu numai ci se afla
sub stapinirea dorintei, dar ca ii impune si Leliei o noua identitate, ii creeaza o noua imagine: aceea de
logodnica. Spirit provincial ( Nicolae Breban a definit o data spiritul provincial pornind de la Oswald
Spengler), Grobei se foloseste, pentru a o cuceri pe Lelia, mai mult de mijloace sociale, decit de mijloace
erotice. El va insista asupra respectarii tuturor uzantelor matrimoniale cu scopul de a da legaturii sale un
aspect cit de cit legitim, cit mai oficial". Ar dori, de exemplu, ca intilnirea lui cu familia Leliei sa fie cit
mai protocolara, nu va veni niciodata inopinat la logodnica lui, ci, conform uzantelor, se va anunta de
fiecare data printr-o carte postala. ii scrie Leliei ca doreste o nunta religioasa, desi nu e credincios, dar
tine sa respecte traditia. Se conformeaza intotdeauna habitudinilor provinciale care presupun ca
logodnicul sa ia masa impreuna cu familia logodnicei, sa rasfoiasca albumul familiei si sa asculte
amintirile viitorilor socri. Grobei nu lupta pentru iubirea Leliei, ci pentru respectul, pretuirea si admiratia
ei si a celor din jurul ei. inainte de a o cuceri pe Lelia, el cucereste lumea ei, parintii ei, orasul ei. Marca
lui forta sta in puterea de a astepta, de a avea rabdare. El nu traia nici o pasiune pentru Lelia, el o iubea
din ambitie". Nu este, prin urmare, un seducator, caci nu cistiga cu mijloace erotice, e un cuceritor facut
sa
triumfe
in
plan
social.
Prin

acest

fel

de

fi,

Grobei

lasa

impresia

unui

barbat

mai

in

virsta

decit

este.

In familia Leliei adevaratul batrin era el", Aceeasi impresie o are si o ruda a Crainicenilor cind
merceologul o viziteaza prima data la Vatra Dornei: putin cam matur pentru virsta lui". Urmatoarea
etapa din biografia lui Grobei se prefigureaza inca din scrisorile pe care i le trimite Leliei la Alba-Iulia.
In aceste scrisori, expediate din Blaj, eul sau ascuns iese pentru prima data mai clar la iveala. Grobei se
dovedeste acum a fi o fiinta dedublata: un functionar disciplinat, un comis voiajor neinsemnat, dar care
ascunde, sub aparentele sale umile, un ambitios, un om cu proiecte. Eu nu eram un simplu functionar",
exclama el. Grobei e fascinat de marile spirite ale Blajului, se simte aproape de ele prin dorinta de a da

vietii sale un sens. Dupa vizita la Blaj, incepe treptat sa-si inteleaga rostul si vocatia: aceea de a-si angaja
viata intr-o directie ce deocamdata doar se intrevede. inca tulbure, se prefigureaza in nuntea lui un ideal
ascetic.
In plimbarile cu Lelia prin Alba, ii vorbeste despre extaz si initiere, spiritualitate.,, mortificare examen
de constiinta despre ispasire, absolvire de pacate". Marturiseste ca asteapta un Mesia caruia sa-i dedice
viata, comparat fiind, in acest sens, cu Ioan Botezatorul. Un asemenea Mesia va descoperi in figura lui
Mihai
Farca,
unchiul
decedat
al
Leliei.
Intr-o seara obisnuita, petrecuta cu familia logodnicei, Grobei sufera marea lui metamorfoza, are intuitia
destinului sau, ascul-tind amintiri despre Farca si privindu-i pozele. Chipul maruntului functionar se
transfigureaza, intepeneste, trece printr-o moarte simbolica, pentru a reinvia cu o alta identitate: aceea de
creator al partidei Mihai Farca. Obiectia ce s-a adus romanului inca do la aparitie a fost ca metamorfoza
lui Grobei este fortata, incalca logica devenirii personajului, nu este pregatita de nimic. La o lectura
atenta, se vede insa ca al doilea Grobei, cel ce va deveni profetul unei noi credinte, sta ascuns in primul
Grobei, cuceritorul Leliei si al provinciei. Structura personajului este oximoronica si aminteste intrucitva
de
eroii
romanelor
lui
Thomas
Mann.
In partea a doua, Bunavestire devine un roman politic, in sensul pe care Nicolae Breban il acorda acestui
termen. Pornind de la ideea ca exista doua nivele ale politicului unul de suprafata, ilustrat de proza
sud-americana, dar si de cea romana, si unul de adincime autorul si-a propus sa descrie structura fixa a
politicului, mitul contemporan al omului politic. Aceasta parte include ample extrase din scrierile lui
Mihai Farca (corespondenta, fragmente de jurnal), scrieri care prin stil si problematica stau sub influenta
lui
Friedrich
Nietzsche.
Spre deosebire de Grobei, inginerul silvic Misu Cirstea reprezinta figura seducatorului, mijloacele prin
care el o tulbura pe Lelia Crainiceanu fiind cele erotice. E si numit de altfel de citeva ori donjuanul
Albei, Clark Gabie al intregii suflari feminine, cit de cit distinse, de pe ambele maluri ale Muresului".
Cirstea pare o figura desprinsa din reclame, din revistele de moda, provine deci din lumea Kitsch-uhii: are
un trup de manechin perfect pe care orice stofa cadea perfect", pastreaza si acum o alura sportiva, desi
tacea tot mai putin sport. Fiu de taran, Cirstea e convins ca in venele lui curg si citiva stropi din singele
unui aristocrat. Asa explica el forta charismatica pe care o are asupra celor din jur, capacitatea lui de a
fascina
si
de
a
supune
tara
efort.
Relatiile cu prietenii sai sint relatii de la superior la inferior. Cirstea e intotdeauna principele", regele
singuratic", seniorul", iar ceilalti sint vasalii, scutierii" sai. Lipsit de vointa, el este omul care isi
risipeste viata, refuzind orice fixare mai indelungata asupra unui scop sau ideal. Dupa citeva saptamini
petrecute alaturi de Lelia Crainiceanu, seducatorul simte ca, la rindul sau, e gata de a se indragosti si acest
lucru incepe sa-l incomodeze. Celui ce se dorea in orice imprejurare indiferent si relaxat, suferinta din
dragoste i se pare de prost gust. Iubirea e considerata o slabiciune, iar fericirea adusa de acest sentiment i
se pare tacuta pentru slugi, pentru proletarii inimii, pentru entuziasti de doua parale". Cirstea era un
egotist (El era un egotist, un egotist frumos, rece, cu adevarat distins") speriat ca personalitatea i-ar
putea fi subjugata intr-o iubire pe care n-o dorea, de care se temea. Nu gaseste o solutie mai buna de a se
elibera dintr-o iubire ce incepea sa-l acapareze decit cedind-o pe Lelia unuia dintre prietenii/vasalii sai. isi
maculeaza iubirea, o profaneaza, pentru a se putea desprinde de ea. Despre Lelia Haretina Crainiceanu,
personajul feminin al romanului, Nicolae Breban a spus ca e un fel de Zita a lui Caragiale".
Lelia se aseamana intr-adevar cu eroina din O noapte furtunoasa prin dorinta de a da iubirii un stil
elegant, distins, asa cum se afla in literatura de consum: De cinci saptamini, de aproape doua luni, dura
romanul sentimental Cirstea-Lelia. Fascicolul X." Fata Crainicenilor e desprinsa si ea din universul
Kitsch-ului, e inchipuita dupa modelul oferit de revistele de moda si de cinema.
In tot ce face, dar mai ales cind se afla alaturi de Cirstea, ea imita felul de a fi al vedetelor, al eroinelor din

filmele de duzina. Prezentata in general ca o midineta, Lelia e capabila, cel putin o data, sa traiasca o
experienta revelatoare. Chemata de Cirstea la el, pe munte, unde lucra ca inginer silvic, ea parcurge un
traseu ascensional, prin zapada, avind revelatia mistica a divinitatii. Ascensiunea ei inseamna deci si o
desprindere de trivialitatea orasului si de propria mediocritate. Ca si Grobei, Lelia e un personaj construit
oximoronic. Condamnat la aparitie intr-o plenara a PCR si minimalizat de o parte a criticii literare
aservita regimului de atunci, Bunavestire reprezinta un moment important in istoria romanului romanesc
contemporan.

Nichita Stnescu 11 elegii, schia unei interpretri (II)

Ideea procesualitii semnificrii prin meta-cuvntul adus la nivelul senzorialului este susinut, din plin,
de cele 11 elegii (1966). Diferena fa de volumul anterior ine de faptul c, de aceast dat, poetul
privete aproape exclusiv n sus, dei elementele materiale rmn martorii direci ai semnificrii.
Nenelegerea este copleitoare, iar rezultatul const ntr-un amplu i extrem de sofisticat proces de
poetizare a unei diviniti.
Elegia ntia definete apofatic aceast entitate, n cadrul ei de manifestare (dei se manifest material, nu
se poate afirma nimic despre ea): este perfeciune, chiar dac nu se-nelege ce e aceea perfeciune (sfera
care nu e sfer), e atemporal, dei se manifest istoric (prezentul istoric nu o surprinde pentru c timpul
este doar un cadru de manifestare), nu este natural, dei natura este un element revelatoriu pentru ea.
Divinitatea este o definiie semantic a totului. Ca urmare, atunci cnd poetul o ia ca punct de referin, el
se percepe ca totalitate, nirat pe timp, dar atotcuprinztoare prin atemporalitatea ei: i nu dorm numai
eu aici,/ ci i ntregul ir de brbai/ al cror nume-l port.
Imperfeciunea lumii palpabile este corectat de aceast fiin meta-mundan (vezi Elegia a doua). Iar
ntlnirea cu ea este posibil doar mistic, temporar, prin contemplare (Elegia a treia): Recdeam n
starea de om/ att de iute, c m loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirndu-m foarte c-l am.
Progresiv, poetul i nelege dualitatea (A patra elegie), nelege c, practic, este condamnat la o continu
ridicare i coborre, prima, datorat legturilor indelebile cu divinitatea, a doua, din pricina trupului su,
dual prin constituie (doi ochi, dou timpane etc.). Excepional este ideea aducerii Evului Mediu pe
portativul versificaie, acesta reprezentnd instana (momentul de dup iluminare) prin care trupul este
supus condamnrii pe rug imediat dup cdere. n mod ciudat (dar parc nu surprinztor), instana se
adreseaz mediului nconjurtor, elementele naturale (instrumentele revelaiei divine) fiind cele prin care
sentina este pronunat. Rezult o stare de spirit de neneles i care, lund formele acelorai
instrumente ale revelaiei divine (natura), la rndul ei, devine condamnatoare (A cincea elegie).
Dualitatea, intuiete poetul, se datoreaz liberului arbitru, adic acelei capaciti de alegere care, pe de o
parte, l poate condamna, i, pe de alt parte, l poate salva. ns, n micimea sa, omului i este greu s
neleag diferena dintre cele dou stri (condamnarea i salvarea), iar alegerea i apare ca inutil, cci nu
vede rostul pentru care, dintre dou stri ce par identice, trebuie aleas una (A asea elegie). Aceast
neputin, de a te detaa de lucrurile materiale, de aparene (cele care fac ca dou realiti cu finalitate
opus s par a fi identice), este, n A aptea elegie, acceptat: Niciodat n-am s fiu sacru. Mult,/ prea
mult am imaginaia/ celorlalte forme concrete. Nu ntmpltor este imediat adus n discuie tendina
suprimrii naturii umane prin frig, prin ngheare, un soi de surogat material al divinizrii. Hiperboreea
devine, astfel, locul unde s-a-ndeplinit idealul de zbor, adic acel spaiu mundan unde divinitatea
devine locuibil (Elegia a opta).

n urmtoarele dou elegii, poetul implic istoria, individual i general, n procesul semnificrii sale. n
ce privete istoria individual, el o structureaz sub forma unor treceri progresive, de la o mentalitate la
alta, de la o stare la alta (Dintr-un ou ntr-unul mai mare) (Elegia oului). n ce privete istoria general,
aceasta este exprimat prin omul-fant (vine din afar,/ el vine de dincolo/ i nc mai departe de
dincolo), antropomorful spiritului istoric hegelian, care se dezvolt prin dualitatea sintetizatoare (Omulfant este dedicat lui Hegel). Elegia a zecea este o apologie adus poetului, aflat ntre lumi, ntre
material i spiritual, ntre simuri, i capabil s transmit ceea ce nu se vede, nu se simte, nu se gust etc.
Cum? Prin necuvnt. Cui? Receptorilor specifici: neauz, nemiros, negust etc. Necuvntul este, aa cum
anticipam nc din O viziune a sentimentelor, o form de transmitere a ceva abstract prin ceva concret
(divinul prin material): M-au clcat aerian/ abstractele animale. Pentru c, n spirit fenomenologic,
contiina poetului, dei se dorete pur (n zona exclusiv hieratic), este totui o contiin a
ceva (manifestndu-se imanent i n imanent).
Elegia a zecea este o superb circumscriere a funciei poetului, a crui contiin de sorginte demiurgic
vine, paradoxal, dinspre toate lucrurile, i, dei unic, se bifurc n dorina ei de a acoperi cele dou lumi
opuse (dar care nu se exclud, asemenea polilor unei sfere vezi i Elegia ntia). A unsprezecea
elegie reclam finalitatea procesului (sau finalitatea funciei poetului): creativitatea. Ea o completeaz pe
cea precedent. Nevoia de a alerga este o metafor a micrii n sine care d natere micrii nspre n
afar (analiza percepiei), un fel de micare a smburelui czut n pmnt, i care, n dinamica interioar a
morii sale, se revars n afara pmntului. Moartea este asociat ntoarcerii n istorie (nostalgia
originilor), adic ntoarcerii ctre esene.
Pe scurt i retrospectiv, 11 Elegii deconspir funcia poetului (semnificarea), adic funcia pe care Nichita
Stnescu i-o asum: aceea de a fi, prin implozie i necuvnt, intermediarul celor dou realiti: cea
spiritual i cea material. n sensul acesta, 11 Elegii este o plachet programatic, un preambul al
procesului creator ce va s urmeze.
Literatura romn sub comunism: Proza lui George Bli, ntre fars i tragedie de Eugen
Negrici

Nici unul din cele dou volume de proz scurt (Cltoria, 1964; Conversnd despre Ionescu, 1966)
cu care i ncepe cariera literar George Bli i nici cea de-a treia carte semnat de el (ntmplri
din noaptea soarelui de lapte, 1968) nu anunau nnoirea radical a tehnicii i a viziunii narative pe
care
o
vdete
romanul
Lumea
n
dou
zile
(1975).
El ne arunc de la nceput ntr-un trm ce pare real i palpabil, dar pe care l strbai cu ochii int la
enigmele i simbolurile ezoterice care pndesc de peste tot. Cele dou zile snt acelea care au strnit
dintotdeauna imaginaia iniiailor: solstiiul de iarn i solstiiul de var. Ele reprezint i momentelecheie ale evoluiei funcionarului i navetistului Antipa, un personaj alctuit din dou fiine avnd
comportamente complet diferite: acas, la Alba, "om domestic", so iubitor, vistor i puin frivol,
respectnd religios doar "Crciunul" din noaptea de 21 decembrie; maliios, petrecre, persiflant,
seme, posesor al unor mari energii negative i al darului divinaiei - la Dealu-Ocna, unde lucreaz n
timpul solstiiului de var, elibernd, ca funcionar de stat, certificate de deces. Aici el se amuz
prezicnd cu cei apte prieteni (clienii crciumii lui Moiselini), n joac, decese n serie, decese care
ntr-adevr au loc. Vestitor i, dup unii din apropiai, un provocator al morii, Antipa dispare la rndul
lui - ncheind, la 33 de ani, seria de 7 a acestei farse tragice -, ucis, conform propriei profeii, de
cineva
care
i
gndete
destinul
n
felul
n
care
o
face
el
nsui.
Acest "dublu" al su este btrnul maniac Anghel, cultivatorul de cactui de la Casa de Ap. El are
ideea fix c Antipa se afl n posesia unei strvechi oglinzi miraculoase (precum lampa lui Aladin),
care ar fi aparinut, pe vremuri, "ghicitorului n ramuri", magului legendar Su-Cio, rencarnat de

funcionarul de la oficiul de decese. Cnd are revelaia faptului c Antipa e un arlatan oarecare ce nu
posed "adevrata oglind" jinduit de el sau care rmne un impostor pentru c nu are fanatismul
ideii duse pn la capt, "nu crede n lucrul lui" i nu vrea, din superficialitate, s-i asume propria
natur miraculoas, btrnul Anghel l omoar pentru a salva oglinda i a-i apropria condiia magului.
El nu se consider un uciga, ci un executor al destinului, care l slobozete pe falsul profet Antipa cel ce i-a nstrinat esena - de mediocritate i de propria impostur.
Scriitorul a ales o soluie narativ nclcit i un deznodmnt nefiresc i irelevant, dar, n economia
unei astfel de cri, aceste lucruri nu au mare importan. Sntem ntr-un spaiu epic virtual,
transfigurat, mpins pn n marginea fantasticului i chiar dincolo de ea. n fapt, i deznodmntul
acesta e simbolic i, adunate, sensurile crii alctuiesc o parabol, poate parabola inconsistenei lumii
acesteia, alctuite doar din proiecii de virtualiti i umbre ale lucrurilor.
nsui judectorul Viziru - unul din rezoneurii crii i cel care deschide dup apte ani o anchet
privind cazul - e pe punctul s considere c lumea, personajele i ntmplrile ei nu exist dect ca
umbre ale minii ntunecate a unui nebun (Anghel). Presrat cu nenumrate situaii iraionale,
absurde sau enigmatice, cartea sugereaz, n ansamblul ei, existena n univers a unor energii
necunoscute i iniiaz - presupunem - asupra mreiei incontrolabile a lumii.
Cititorul ncearc - pe ct i st n puteri i pe ct se poate n astfel de cazuri - s limpezeasc unele sau
altele din sensurile enigmatice ale acestui roman parabolic. El e greu de ptruns i pstreaz, ca orice
scriere iniiatic, zone necesare de umbr. Chiar reconstituite cu ajutorul unei anchete (prezena
anchetei n romanele romneti aprute sub comunism pune pe gnduri!), evenimentele rmn tulburi.
Rememorate n stil proustian, ele snt reaezate i montate n maniera noului roman, ce aspir - cum
tim
la
simultaneitate
narativ.
Astfel, la prima vedere, romanul se aseamn unui morman de texte eteroclite, trase de pe benzi de
magnetofon, decupate din ziare, reproduse de pe "caiete" de anchet. Ele par de nedescurcat i,
acoperind o uria parte a crii, simbolizeaz - bnuim - haosul nsui al lumii, care i las, ncetul
cu ncetul, intuit ordinea ascuns. Se poate glosa mai departe i analogiile, simbolistica ocult,
sugestiile mitologice ale textului ne-ar ajuta s umplem repede paginile acestea.
nsuirile prozatorului snt frapante: el penduleaz, cu uluitoare uurin, ntre fars i tragedie, ntre
burlesc i grav, face s neasc demonismul n plin banalitate a cotidianului linititor i ritualizat,
creeaz atmosfer i, fr s o vrea, chiar tipologie, o tipologie ntemeiat pe observaii ascuite, de
mare rafinament. Are o frenezie senzorial, o mobilitate intelectual i o nelinite imaginativ la
limita nevrozei. Scriitorul tie s induc suspiciunea i teroarea i mai ales tie cum s nasc legenda.
Simurile lui caut cu voluptate morbid amnuntul senzitiv spre a-l retri cu intensitate vicioas, spre
a-l
reproiecta
fantastic
i
a-l
mpinge,
astfel,
n
enorm
i
n
fars.
Dar dac, simplificnd ntructva i dnd la o parte vemintele fastuoase i pandantivele textului,
coborm discuia n planul strict al performanei stilistice, vom observa c, n fond, romanul se ocup
de existena i moartea unui personaj insolit, prins ntr-o poveste stranie, despre care vocile naratorilor
i documentele, pe msur ce sporesc, spun lucruri contradictorii, din ce n ce mai greu de controlat i
de
evaluat
prin
categoriile
firescului.
n legtur cu Antipa, afirm cte ceva, mai bine zis aproximeaz, persoane cu ocupaii i mentaliti
diferite i cu biografii interesante, n msur s adnceasc farmecul crii. Despre "omul domestic"
("angelicul") sau despre satanicul Antipa se pronun btrnul August plrierul, "un fel de cronic vie
a oraului", ihtiologul savant Baroni, "autorul unui celebru tratat nescris", "remarcabilul" muzicolog,
autor de cronici muzicale la ziarul local, Paaliu, nevasta (Felicia), o iubit din tinereea eroului
(Marta), grdinarul fanatizat i dement Anghel, lefuitor de oglinzi i cultivator de cactui,
anchetatorii Viziru i Alexandru Ionescu (acetia din urm snt i naratori) i muli alii. i pentru ca
multiplicarea unghiurilor s ating burlescul, i spun prerea pn i celua vorbitoare Eromanga i
dulul filozof Argus, autorul unui poem (Mondo cane) n dou pri: despre lucrurile i faptele
cumini i raionale (Domestica) i despre cele diabolice, iraionale (Infernalia).
n ochii tuturor acestora, Antipa e cnd un oarecare filozof de provincie, moale i distrat, care
nzuiete la puin demonie, cnd o emanaie a infernului, cinic i provocatoare, pregtind n tain o
mare oper, o fapt glorioas sau - cine tie - una oribil. Martorii-naratori par pur i simplu derutai
de prezena sau fie i numai de amintirea, de imaginea reconstituit a unei asemenea personaliti, i
atitudinea lor ezitant, contrazicerile la tot pasul amn la nesfrit nchegarea, n spirit canonic, a unei

istorii
coerente
i
a
unei
biografii
plauzibile.
Antipa se arat a fi mereu mai mult sau mai puin dect spusele evanghelitilor si. Cci dedublarea
(dac despre aa ceva e vorba) sau existena lui paralel (dac ea s-a manifestat cu adevrat) au, dup
cum observm, asupra semenilor acelai efect paradoxal pe care l-a avut dubla natur a lui Isus.
Numai c aici, n Lumea n dou zile, ne aflm n plin literatur i George Bli a neles de mult
c, n spaiul ei, personajele nu snt, ci devin. i devin prin iluzia artei i viclenia formei. Antipa e
doar un personaj, un simplu personaj pe care autorul l complic, l oculteaz, i asta n timp ce ne d
impresia c se strduiete, prin martori, anchetatori i vrafuri de documente, s-l aduc la nivelul
judecii comune. Pentru c prefer s-i tie cititorii bntuii de perplexitate i ntr-o nentrerupt
postur interogativ, prozatorul i dorete un erou proteiform, incitant, ispititor i, n fond,
incomprehensibil. i pentru aceasta pune n micare toate procedeele cunoscute, toate tehnicile
narative care ar putea complica povestea lui i ar da senzaia de complexitate i densitate.
Numeroase practici stilistice - experimentate, ntr-o oarecare msur, i n proza modern de tineree a
prozatorului (Conversnd despre Ionescu) - i gsesc aici locul firesc: interveniile personajelornaratoare care i declar limitele i i declin din cnd n cnd autoritatea, trucurile ambiguizrii
deliberate a situaiilor, jocul echivocului i al relativizrii continue a deduciilor cititorului, derapajele
fanteziste "survenite" mereu la vreme, digresiunile estetice, filozofice sau poetice care fragmenteaz
ce mai rmsese nefragmentat din fluxul narativ, mixajul ingenios sau juxtapunerea ntmpltoare de
fapte, deformarea acestora ntr-o alternare de oglinzi concave i convexe. Nimic nu semnaleaz
trecerea de la monologul interior la altceva, indicaiile grafice snt abandonate i frazei i se ofer
dreptul
s
cuprind
replicile
mai
multor
personaje.
Proliferarea vdit demonstrativ a procedeelor romaneti, folosirea lor, pe alocuri, n spirit ostentativ
i-au mpins pe critici s vorbeasc de aceast carte ca despre o uria pasti la adresa romanului
modern i a manoperelor lui. Nu e exclus ca astzi "postmodernii" s-i caute lui G. Bli un loc
printre
precursori.
Cantitatea i felul provocator n care apar aceste soluii tehnice pot fi interpretate, firete, ca o prob a
superbiei scriitoriceti, a credinei n puterile discreionare ale autorului n raport cu lumea pe care o
plsmuiete. Tot att de bine ele ar putea fi socotite drept o consecin a descoperirii ntmpltoare, pe
chiar parcursul unor experiene ludice - a demiurgiei scriitoriceti: "Oare eu nsumi n-am pornit pe
drumul sta dintr-o glum?", se ntreab un personaj din carte, euforizat de senzaia de for i de
grandoare pe care i-o d sentimentul c poi "s nu cenzurezi nimic, s faci un colos de cuvinte, ceva
ca Sfinxul sau Golemul pe care nici vntul deertului, nici o formul magic s nu le poat distruge".
Totui, izbitoare i pn la urm decisiv n Lumea n dou zile e manevrarea inteligent a
depoziiilor, un aspect care, iat, apropie aceast proz de aceea semnat, tot n anii '70 i '80, de D.R.
Popescu. Mrturiile iau forma unor dezlnuiri monologale de o verv contagioas, cu dese alunecri
n
burlesc.
Lor li se adaug depoziiile anchetatorilor, care, intrnd n acest joc de umbre i lumini din jurul
eroului, adaug poria lor de mister, dei par concepui s fie grefierii ntmplrilor i organizatorii
materialului documentar. Primul, Viziru, prieten cu victima, adncind enigma, moare fr s fi tras
concluziile cercetrii ncepute i aa trziu. Cel de-al doilea, Alexandru Ionescu, preia documente care
au deja patin i, avnd veleiti de scriitor, privete faptele cu ochiul literatului care ateapt
inateptatul
i
vede
lumea
ca
pe
un
nentrerupt
miracol.
Convenia "romanului unui roman" ne ndeprteaz i mai mult de real i ne apropie de inutul
neguros
al
miturilor.
ntr-un fel, cartea aceasta instruiete asupra felului cum se nate mitul sau cum poate fi provocat
naterea lui. Punnd la contribuie, ca i D.R. Popescu, tot ceea ce, tehnic vorbind, tia despre
adncirea confuziei i sporirea terenului alunecos al enigmei, G. Bli a mizat pe literatura care se
ivete
tocmai
prin
dosirea,
ambiguizarea,
obscurizarea
mesajului.
*
Sntem nclinai s vedem n aceast fug de claritate survenit n plin elan al clarificrii i n aceast
evitare a tentaiei de simplificare a formulei umane, sub orice pretext s-ar fi manifestat ea, o ultim
reacie ndeprtat, abia sesizabil, la modelul epic realist-socialist impus de autoriti cu dou decenii
n
urm.

Prima reacie a fost reapariia n literatura noastr de dup 1960 a individului cu tare i suceli, a
"cazurilor", a comportamentelor bizare, imprevizibile, a marginalilor decorativi, a diversitii
spectaculoase,
a
unicatului.
Ultima este aceast spaim de puintate i simplitate pe care o trdeaz limbajul epic la care au
recurs marii prozatori ai ultimelor dou decenii ceauiste (D.R. Popescu, Augustin Buzura, George
Bli, Mircea Ciobanu, Nicolae Breban). Ei au intuit c, orict de dens, textul lor nu e niciodat ntratt de dens nct s poat exprima cu adevrat i pe deplin complexitatea fiinei omeneti (voit
ignorate sau reduse la o schem de reacii instinctuale de ctre ideologia totalitar).
Cu timpul, pe msura constatrii efectelor nebnuite, au i ctigat o ncredere nemrginit n puterea
scrisului de a ine loc de orice i, ncurajai de exemplul lui Joyce i al lui Faulkner, s-au ispitit s
pun la ncercare bagheta vrjit a artei. Frecvena pasajelor n care i proclam omnipotena,
exhibarea procedeelor, manevrele stilistice fcute la vedere i n pofida conveniilor verosimilului, nu
att sfidarea, ct mai ales indiferena fa de regulile nc struitoare ale genului snt semnele ivirii
unei
noi
psihologii,
ale
descoperirii
puterilor
miraculoase
ale
artei.
Prozatorii au ajuns s constate c pn i erorile, ambiguitile caracterologice, laitile politice,
neputinele scriitoriceti, reticenele n faa cenzurii au consecine de ordin expresiv i pot fi reciclate
n aria literaturii (cum s-a ntmplat n cellalt plan - cel al poeziei - cu produsele nepsrii suverane
stnesciene). E suficient o cantitate anume de fapte bine micate i de amnunte oferite simurilor
pentru ca la structura ce se nate de la sine s poi aduga ce-i trece prin cap, s deschizi zeci de
paranteze n ecluz, s deliberezi n evantai, s schimbi la ntmplare registrele stilistice i tonalitile,
s-i expui pe larg - direct sau prin procur - teoriile literare, orict de hazardate, s-i ostoieti vrtutea
eseistic
sub
acoperirea
faldurilor
ficiunii.
Dumitru Radu Popescu nu se d n lturi s pun la ndemna cititorului autoexegeza romanului pe
care acesta tocmai l citete, George Bli deleg un cine s compun un "poem filosofic" i pe un
om al justiiei s fac un splendid elogiu al melodramei care "face att de bine la glande".
*
i n romanul Ucenicul neasculttor (1977) - proiectat ca prim volum al unei trilogii - snt scoase n
fa procedeele, nu altele dect cele din Lumea n dou zile. Vorbind fie prin gura unuia din numeroii
naratori, fie direct i fr s mai ia n seam convenia la care abia aderase, autorul joac degajat, cu
crile pe fa, comedia literaturii n faa cititorului cruia i strecoar iluzia confidenei i
parteneriatului. O face chiar mai des dect n Lumea n dou zile, n intervenii pline de verv, bogate
i de efect, care, la un loc, schieaz un soi de metaroman. i aici, George Bli mizeaz pe
diversitatea "depoziiilor" i, drept urmare, pe diversificarea unghiurilor narative.
n linii mari, romanul (cel puin aceast prim parte publicat) e conceput ca o cronic a familiei
Adam, redactat de ziaristul Naum Capdeaur, personaj ce reprezint specia nobil a scribului. Ca s
poat scrie despre "faptele faraonilor", adic ale neamului su, al Adamilor din Modra, el apeleaz la
amintiri personale, la informaii de la conceteni din Albala, de la rude, de la primarul Palaloga al
unui sat vecin i mai ales de la un artimonier pe numele su Artimon, la rndul lui cronicar al faptelor
lui Naum. Snt toate relatri haotice, contradictorii, nesupuse subiectului, cuprinse, la intervale mai
mari sau mai mici de timp, de accese intratabile de exuberan imaginativ. Cu toate acestea, Bli
are dreptate cnd spune ntr-un cuvnt lmuritor c "ntregul se simte fr ndoial, dar numai ca o
iradiaie,
ca
o
promisiune,
ca
o
ameninare,
dac
vrei".
Focul ncruciat de relatri i informaii i mulimea spornic a vocilor narative, marile aglomerri de
lucruri, gnduri, gesturi, cuvinte reuesc s ntrein i aici acea stare vibratil deja cunoscut a
prozelor nevrotice semnate de Bli, dar se poate spune c simbolistica, alegorismul, intenia
parodic snt n recul. Caracterele i personajele iau contur i schieaz o micare de roman
tradiional.
nti de toate, e vorba de existena unui erou ntemeietor - Toma Adam, ranul viguros venit n Albala
dintr-un sat de sub Muntele Ou, apoi de istoria fiului su Visarion, care, ntr-o lume de activiti
orgolioi, nveninai i fr scrupule (vezi Dabija), capt o maladiv i dezumanizant voin de
putere etc. etc. Numeroase alte personaje memorabile se pot grupa n tipologii i focurile de artificii i
excesele
formale
nu
sufoc
fondul
uman.
Cu adevrat interesant este ns, ca mereu la acest prozator, senzaia de mreie, de via care

trepideaz sub presiunea faptelor mrunte descrise amnunit i insistent, cu precizia care face ca
pnzele debordnd de detalii ale vechilor olandezi s reverbereze suprarealist.
Cartea nu evideniaz prezena unui plan i a unei ambiii constructive. Ea e alctuit din opt nuvele
cu un numr relativ mare de personaje cu apariii constante i cu altele, numeroase i ele, convocate
numai
spre
a
ne
face
s
ne
bucurm
de
miracolul
diversitii
lumii.
Greu de prevzut, la un scriitor gata s deschid la fiecare pas poarta lumii mirobolante a "realismului
magic", precizia i vigoarea portretisticii, chiar dac tim c tocmai minuia descripiei realistice
pregtete alunecarea n fantastic. Cte o istorie se njghebeaz n jurul fiecrui personaj din multele
care roiesc n jurul nucleelor narative trecnd de la o orbit la alta: Clara mama Ana, Alexandra,
Chiric
Samca
etc.
Visarion Adam, fiul lui Toma (nepotul unui alt Toma, ntemeietorul clanului din Modra), e activist de
baz la Albala i contribuie decisiv la "desvrirea" colectivizrii i la distrugerea propriei familii. n
ciuda bunelor intenii i a triei de caracter, el nu-i poate ine sub control voracitatea care ncet-ncet
se va instala la nivelul ntregii burghezii roii (devenite elita politic i economic a Romniei
postrevoluionare).
Rafael Fini, fiul unui colonel, i-a refcut, printr-un stagiu de muncitor la Bicaz, dosarul spre a putea
intra la Facultatea de Istorie. Cu gesturi studiate, dar agreabil ca toi mncii, Rafael se desfat tot
timpul cu Alice a lui Lewis Carroll (dup el, singura carte care merit citit). n schimb, Palaloga e
tipul activistului format pe calapodul anilor '50, viforos i radical, corect n soluiile morale i care, n
calitate de protector, i recomand lui Naum s scrie numai literatur pe nelesul maselor, singura
viabil. Ca vajnic soldat al partidului, un alt activist, tefan Dabija, prefer s moar "pe teren" dect
s se plece forelor oarbe ale naturii dezlnuite (viscolul din 1954). El refuz s se adposteasc ntro cas rneasc umil i murdar unde nimeni nu-i ia n seam funcia. Btrnului ran Toma i se
dedic
o
biografie
complex
i
o
moarte
mrea.
Snt prinse n aceste istorii observaii de interes sociologic ce in de metamorfozele "vremurilor noi",
de noile relaii sociale de dependen i supunere, de puterea de adaptare a rnimii izgonite din sate
de colectivizare, care ocup treptat majoritatea funciilor de partid, cotropind astfel spiritul i regulile
urbanitii. O polemic subiacent cu viziunile puniste sau cu cele catastrofice, cu noile cliee de
gndire - nu altfel dect cele vechi, dar cu semnul schimbat - se deschide cu fiecare ntmplare
semnificativ
relatat
de
scriitor
cu
farmec
i
haz.
Refleciile lucide ale autorului referitoare la procesele psiho-sociale ale unei Romnii marcate
nendurtor de fenomenul industrializrii forate snt pe msura puterii uimitoare a privirii lui mereu
nfiorate de iarmarocul multicolor al vieii. Aici, ca i n Lumea n dou zile, sensul romanului este
doar sugerat de voluptatea pe care o pune scriitorul n relevarea nenumratelor faete ale lucrurilor i
fiinelor
i,
o
dat
cu
ele,
ale
lumii
n
ansamblul
ei.
Teoretic, aceast atitudine afirmativ poate fi pus n seama fie a unei vocaii extraordinare a
detaliului, fie a unei aversiuni reziduale fa de tot ce trimite la monopolul dreptii, la unicitatea
adevrului, la unilateralitatea soluiilor i la maniheismul viziunii etice impuse ani la rnd de ideologie
artitilor. nclin s cred c e vorba mai curnd de o astfel de reacie mai greu de neles i de evaluat ca
atare, pentru c e relativ trzie, dar pe care o regsim i la ali scriitori ieii cu greu i cu rni
necicatrizate din obezile realismului socialist, o reacie mpotriva schematizrii, a simplificrii
meschine
i
grosolane
a
lumii,
a
proletarizrii
nsuirilor
ei.
De altfel, diversificarea perpetu i n orice fel e principiul generator i dominanta stilistic a
romanelor lui Bli. Scriitorul pare s perceap continuitatea ca pe un pericol mortal i, aflat n
conflict cu orice tendin de sedimentare, zglie nentrerupt, ca atins de o form de neurastenie a
dj-vu-ului, nveliul textului. Rezultatul este o orgie a variaiilor, a schimbrii imprevizibile a
formelor redactrii, a procedeelor romaneti, a timpilor naraiunii, a persoanelor verbale, a direciilor
de apropiere de eroi i de faptele lor, a tonalitilor narative, a ponderii fanteziei, ironiei, aluziei,
parodiei, comicului, grotescului, a evocrii lirice, a realismului sumbru i minuios i a fantasticului
nscut
din
el.
Ai senzaia uneori c Bli, alergic la orice simptom de statornicie i fixare, agasat de prezena
implacabil a factorului timp i de regulile de neeludat n scris ale consecuiei, ar dori ca toate aceste
modificri din zona expresiei s fie executate i mai repede dect snt. Dac s-ar putea, s se manifeste
toate
odat:
o
veritabil
nevropatie
a
simultaneitii.

Scriitorul contrapune puterii lumeti (politice i sociale) acest soi de demiurgie a creatorului de
literatur, capabil - simte el - de concomiten i ubicuitate. S-a putut astfel avansa teza c romanele
lui Bli ar reprezenta cel mai bogat inventar de procedee i proceduri stilistice din proza
romneasc. Sub aceast inciden, pn i dedublarea de ctre autor a personalitii lui Antipadomesticul cu o nebnuit ipostaz demonic, iraional, tulbure, ni se arat a fi consecina aceleiai
repulsii fa de unicitate: "Vreau doar s art cum ntr-o singur fiin aceste dou stri snt active i
ntr-un echilibru relativ, care face tocmai farmecul speciei". Farmecul speciei noastre pare a fi, iat, o
tem important a pledoariei pe care o schieaz n subsidiar fiecare din romanele lui George Bli.
Totui, n pofida strii de agitaie pe care o relev i ultima celul narativ a textelor, ceea ce i
asigur autorului lor un loc n istoria prozei romneti este un echilibru superior al distribuirii
energiilor creatoare. Ov.S. Crohmlniceanu a remarcat c Bli tie "ct s umple lucrurile, pn ele
fac perceptibil jocul scrisului, i unde s se opreasc spre a lsa, totui, senzaia plauzibilului, chiar
cnd faptele ies din nile obinuitului, cptnd o umbr fantomatic". Pe ct sporesc dovezile ludicironice ale stpnirii dezinvolte a tuturor formulelor, a tuturor clieelor romaneti i a tipurilor de
scriitur posibile, pe att se strduiete el s nlesneasc "irupia existenei adevrate, luxuriante n
concreteea
ei
agresiv,
tulburtoare..."
Interesant c i atunci cnd precizia observaiei devine impresionant i autorul trece cu brio proba de
foc a prozatorului (care, orice s-ar zice, va fi mereu constrns s zugrveasc" medii i s nchege
destine), chiar i atunci senzaia de joc nu dispare. Scriitorul ne face cu ochiul n plin demonstraie
de rigoare i temeinicie narativ, ceea ce mpinge textul n zona, rareori ncercat la noi, a burlescului.
n fond, amestecul acesta inimitabil de graie i de for d savoare crilor sale. Minuia, concreteea
cotidianului, densitatea elementelor, precizia microscopic a desenului condiioneaz, de altfel,
alunecarea
pe
netiute
n
fantastic.
Se reconfirm n toate privinele i pe toate palierele textului faptul c nghearea ntr-o atitudine
narativ i repugn cu adevrat prozatorului i c numai virtuozitatea cu care e n stare s treac de la
seriozitatea extrem la joac, de la derizoriu la fantastic, de la detaliul banal la mit i poate da acel
sentiment tonifiant al omnipotenei, de care scriitorii au atta nevoie.
Alexandru IVASIUC - biografie - (opera si scrierile)
n.
12
Prozator

iul.

1933,

Sighetu

Mar-matiei
si

m.

mart.

1977,

Bucuresti.
eseist.

Fiul lui Leon Ivasiuc, prof. de stiintele naturii la Liceul "Dragos Voda" din Sighet, o vreme specialist
geolog la o soc. petrolifera; originar din Bucovina, unde, inaintea primului razboi mondial, bunicul
scriitorului, locote-nent-colonelul Mihai Ivasiuc, era ofiter de frontiera la Itcani - Suceava. Mama, Ana (n.
Jusco), descinde din vechi neamuri maramuresene (Ciplea, Mihaly) atestate documentar, cu diplome
nobiliare, din sec. al XV-lea. in 1940, in urma Dictatului de la Viena, familia se muta la Bucuresti, unde
IVASIUC urmeaza cursul primar (1940-1944) la o scoala de pe strada Mantuleasa, iar prima clasa de
liceu la "Matei Basarab", dupa care se intoarce la Sighet, urmand Liceul "Dragos Voda" pana la absolvire
(1951). Studiile la Facultatea de Filosofie a Univ. din Bucuresti (1951-1953), intrerupte; se inscrie la
medicina (1953).
La 4 nov. 1956 e arestat si condamnat la cinci ani pentru agitatie publica, plus doi ani domiciliu
obligatoriu in Baragan, la Rubla. Eliberat la inceputul lui 1963, e mai intai incarcator la fabrica de
medicamente "Sintofarm", apoi translator la Ambasada SUA, pana in 1968. Debuteaza cu schita Timbrul
in Gazeta literara (iul. 1964); in aceeasi rev. publica (tot in 1964) si primul sau eseu, Inocenta si vinovatie
in proza americana. Debut editorial cu romanul Vestibul (1967). incepand din 1968 colaboreaza la
principalele rev. literare; sustine o rubrica permanenta. Pro domo, in Contemporanul, apoi in Romania
literara (pana in vara 1976). in 1977 detine la Contemporanul rubrica Argument (ultimul art.. Puterea
scriitorului, ii apare la 4 mart. 1977) si colaboreaza la Informatia Bucurestiului cu o suita de art.
saptamanale. Redactor-sef al Editurii "Cartea Romaneasca" in 1970; in toamna aceluiasi an (pana in mai
1972) secretar al Uniunii Scriitorilor. Director al Casei de Filme nr. 1 (1972-1974). Autor al romanelor
Interval (1968), Cunoastere de noapte (1969), Pasarile (1970), Apa (1973), Iluminari (1975), Racul

(1976) si al unui voi. de nuvele, Corn de vanatoare (1972). In 1968-1969, impreuna cu sotia sa, Tita
Chiper-Ivasiuc, a beneficiat de o bursa "Ford" in cadrul programului international al Univ. Iowa din IowaCity, primul participant roman al acestui program, in 1969, invitat sa conferentieze despre literatura
romana in SUA, la Univ. Columbia, Berkeley-California, East-Texas, Ann-Arbor, Michigan si, in Anglia,
la Oxford. Si-a pierdut viata in timpul cutremurului din mart. 1977. Eseist de vocatie (Radicalitate si
valoare, 1972; Pro domo, 1974), IVASIUC e un romancier original, cu imaginatia ideii, modern in
obsesiile sale, preocupat de innoirile de substanta si de structura ale prozei contemporane. Premiul
Uniunii Scriitorilor pentru proza (1967, 1970), al Acad. (1970) si al Consiliului Culturii si Educatiei
Socialiste
(1970).
Profesionist al ideii, IVASIUC se apropie in proza de unii scriitori ai deceniului al patrulea (M.
Sebastian, M. Eliade, Anton Holban, O. Sulutiu) si, inaintea lor, Camil Petrescu, care au facut deopotriva
proza si publicistica, reformand romanul romanesc dintr-un unghi intelectual. Creatia lui IVASIUC
releva, fara exceptie, o astfel de structura. Interval este, poate intr-o masura inca mai mare decat Vestibul,
un roman intelectualist, psihologist si autobiografic, in sensul pe care-1 gandea generatia anilor 30.
Desigur, problematica este alta, moderna si originala. Aici apare pentru prima oara la IVASIUC motivul
ereditatii strivitoare si al familiei care functioneaza ca un trib, cu legi si ritualuri statornice, in Pasarile
(1970), in Apa (1973), chiar si in Iluminari (1975), motivul acesta se va regasi, poate si din intentia
nedeclarata a scriitorului de a alcatui candva un mare roman al familiei maramuresene (cu istoria,
traditiile si eroii ei). Deocamdata, tema familiei e subordonata aceleia a personajului care incearca sa-si
faureasca singur destinul, evadand din puterea clanului din care face parte. Evadare ce reprezinta mai
putin o afirmare a spiritului de independenta si mai mult un orgoliu secret. Si Ilie Chindris din Interval, si,
in Pasarile sau in Apa, cei doi Dunca sunt in fond fascinati de exemplul strabunicului ilustru, al sefului de
trib, a carui fantoma autoritara continua sa domine viata familiei mult timp dupa moartea stapanului.
Evadarea e o repetare paradoxala: o iesire de sub tutela pentru a reface, in alte imprejurari, simbolul
autoritatii stravechi. Nici Chindris, nici Dunca nu devin cu adevarat liberi: esecul lor nici nu consta in
ratarea sansei de a scapa de sub puterea clanului, ci in neputinta de a repeta conditia de autoritate
ancestrala. Drama lor este drama epigonilor. Simbolul ii striveste. Si daca Liviu Dunca sau Paul nu vor fi
finalmente decat niste simpli infranti, Ilie Chindris va invata, el, cel putin, care este adevarata lectie a
istoriei clanului sau: si anume ca necesitatea triumfa totdeauna asupra libertatii.
Aici se afla in germene toate romanele lui I.; in primul rand, opozitia dintre necesitate si libertate
constituie miezul conflictului filosofic din Pasarile, Apa, Iluminari si Racul; in al doilea rand, este
anuntata si problema morala a acestor romane, care este aceea a justificarii. Necesitatea explica evolutia,
transformarea, violenta, nedreptatea - totul, ca orice determinism - afirma romancierul prin intermediul
multora din personajele sale; dar oare ea si justifica totul? A intelege mecanismul este totuna cu a-1
accepta? Interval este, poate, cartea cea mai demonstrativa a lui I., in care se schiteaza aceasta tematica
preocupanta. Epic, romanul e sarac, interesant prin retrospectivele ce ilustreaza ideea. Dar totul e prea
metodic. Personajele isi amintesc si iau cuvantul a tour de role: actiunea propriu-zisa ramane un simplu
pretext. Se vede de pe acum ca romancierul n-are instinctul scenei directe, al dialogului, al miscarii vii,
imediate. Sub fiecare eveniment prezent exista o trapa prin care cadem intr-un moment anterior.
Personajele nu converseaza firesc, ci tin discursuri care sunt, uneori, interminabile spovedanii. Stereotipia
aceasta nu-i lipsita de teoria de rigoare si-1 surprindem pe autor aparandu-se: "Cei care afirma:
Personajele autorului sunt vii nu stiu ce spun. Habar n-au ce cosmar ar fi". El respinge deci romanul cu
fiinte vii, realist, plauzibil. Prin gura unui personaj adauga: "Spun parabole, folosesc ca parabole, pentru
ce intabesc eu acum, situatii demult si definitiv pecetluite. Ca si cum s-ar repeta continuu. Nu oamenii,
dar situatiile, mecanismele". Devine limpede ca atentia romancierului tinde sa se deplaseze de la
personaje spre situatii, de la concretul unei psihologii la generalitatea unui mecanism. De altfel,
stereotipia situatiilor este atat de evidenta in romanele lui IVASIUC (mai ales in primele trei), incat poate
fi descrisa aproape ca o structura fixa. Un personaj se afla intr-un moment critic al existentei sale:
doctorul Ileain Vestibul, Chindris si Olgain Interval, Ion Marina in Cunoastere de noapte (1969), Dumitru
Vinea si Liviu Dunca in Pasarile, Paul Dunca in Apa, Achim in Iluminari si Miguel in Racul. Asadar, o
imprejurare oarecare declanseaza un resort invizibil in mecanismul ce parea bine pus la punct al
personajului - de obicei un om solid instalat intr-o cariera, un savant sau un politician - care traverseaza o
stare de acut conflict cu sine si cu lumea. Criza e urmata de examenul critic al vietii: si din aceasta

autoanaliza se naste iluminarea. Treptat, criza se motiveaza mai direct social-istoric. Pasarile e un roman
social. Intr-un fel, relatia se inverseaza acum, pentru ca in Apa, romanescul actiunii sa absoarba aproape
intreg interesul. Istoria invadeaza romanul, iar transformarea care ocupa primul plan nu mai e
transformarea insului, ci a societatii. Destinul unei lumi iesite din albie pune in umbra destinele
indivizilor. Istoria era figuratie in Vestibul sau Interval; indivizii devin figuratie in Apa. In sfarsit, in
Racul nici macar actiunea nu mai e importanta: ci cauza, mecanismul, sistemul. In Apa ne preocupa ce se
petrece, in Racul ne preocupa purul determinism. Era oarecum de asteptat ca politicul va uzurpa intr-o zi
in romanele lui IVASIUC nu numai psihologicul, dar si socialul, si ca eroul propriu-zis al fictiunii va
deveni sistemul insusi al puterii. Locul individului 1-a luat mai intai masa, apoi mecanismul; Vestibul e
romanul unui individ care iubeste. Apa unul al masei in revolutie. Racul, un roman al puterii. in Vestibul
ne intereseaza reactiile sau rationamentele unui om, personalitatea, biografia sau esecul lui. in Apa,
destinul unei colectivitati, in care personajele sunt purtatoarele de cuvant ale istoriei, suscitate de istorie,
ca niste incarnari temporare ale spiritului universal, in Racul, politica se foloseste de oameni ca de niste
oarbe instrumente. Eroii din Apa sunt inca fiinte diferentiate psihologic, actori pusi sa joace anume roluri.
Don Athanasios sau Miguel (in Racul) sunt simple masti dez-incarnate, simboluri si, la rigoare,
clisee. In Pasarile sunt doua romane intr-unui singur si ambele relateaza un esec: romanul iubirii lui Liviu
Dunca ne intoarce la istoria si atmosfera clanului familial din Interval; ca si pentru Chindris, familia
simbolizeaza aici intaia intrupare a necesitatii absolute. Romanul, pe acest plan, reia de cateva ori acelasi
conflict, fiindca viata lui Liviu Dunca e o continua retraire a momentului optiunii. Adevarul uman al
protagonistilor umple scena. Totul e dramatic, memorabil, de o mare intensitate a sentimentului. Proza are
densitate si adevar, tragedia e simpla si umana. Cel de-al doilea "roman", paralel, ilustreaza oarecum
aceeasi idee. Si aici un om e invins in clipa cand, din slabiciune, inceteaza sa mai fie instrumentul
ascultator al necesitatii. IVASIUC izbuteste aici intr-un tip de proza obiectiva, lipsita de tezism, lasand
ideologia sa se manifeste epic si psihologic. Apa este romanul cel mai putin original al scriitorului: scris
cu o anume precipitare, fara staruinta pe adevarul sufletesc al eroilor, destul de conventional pe alocuri.
Narativ, el poate interesa mai mult decat celelalte. insa IVASIUC nu este in primul rand un povestitor. in
Apa actiunea e bogata, cam facila, plina de reminiscente ale literaturii de aventuri, cum sunt si unele
personaje. Superior este Iluminari care reia, in egala masura, psihologismul intailor carti si observatia
sociala din urmatoarele. Eroul principal, Paul Achim, seamana si cu Ilea si cu Vinea.
Este un mare specialist in domeniul lui, ca cel dintai, si un om puternic, un sef, ca cel de-al doilea.
Criza (Iluminari relateaza o criza) are o dubla natura, legata de dubla natura a protagonistului: Paul
Achim e un savant care are brusc revelatia mediocritatii sale stiintifice, si un arivist, care dupa multi ani
de la atingerea telurilor sale vrea sa se elibereze de compromisuri. Autorul incearca sa coasa cele doua
personaje intr-o singura piele; reuseste insa doar pe jumatate, si anume atunci cand ne arata indoiala de
sine a omului practic, a conducatorului. Omul vointei pure, care a razbatut fiindca a modelat lucrurile
conform vointei sale, fiindca si-a impus forta, e invins de obiectivitatea pura, ca expresie reificata a
acestei vointe. Se poate deduce ca totul se reduce la un conflict de putere, de mentinere a unei ierarhii prin
schimbarea relatiilor, si mult mai putin la o chestiune de stiinta. Drama lui Paul Achim nu e a savantului,
ci a politicianului. Trebuie sa observam ca, invingatori sau invinsi, eroii de felul lui Paul Achim atrag in
chip evident pe autor in aceste ultime romane. El are o ciudata fascinatie fata de autoritate si fata de
personajele care o reprezinta. Mai mult, asistam in romanele lui IVASIUC la constituirea unei "mitologii"
a puterii. Paradoxul e ca aceasta mitologie rezulta dintr-o foarte metodica incercare de demistificare a
mecanismului politic. Putini scriitori la noi au fost mai preocupati de acest mecanism decat IVASIUC si
putini l-au analizat mai lucid. Dar cel mai neasteptat lucru la el este ca, obsedat sa demistifice mecanismul
politic, 1-a invaluit adeseori, conferindu-i o aura de mister care il face aproape inexplicabil; ca, in sfarsit,
vroind sa-1 demonteze piesa cu piesa, spre a-i invedera functionarea, s-a lasat sedus de retorica lui.
Astfel, Racul e un roman politic, urmarind sa analizeze tehnicile preluarii puterii (Miguel viseaza sa fie
intr-o zi un alt Don Athanasios); este insa si romanul unei mitologii politice. Ultima carte a lui IVASIUC
pare scrisa spre a ilustra acest paradox.
Biblioteca din alexandria rezumat roman de Petre Slcudeanu
BIBLIOTECA
Roman
de
Petre

Salcudeanu,

DIN
aparui

la

ALEXANDRIA
Editura
Cartea
Romaneasca,

1980.

Romanul, a carui redactare incepe in 1957, trecut prin numeroase variante (Uneori, sute de pagini erau
reduse la doar citeva"), ajunge la forma finala dupa o elaborare neobisnuit de lunga, adica dupa douazeci
de ani de meditatie si scris" (interviu acordat lui George Arion, Flacara, nr. 44, 1983, reprodus in
Romanul romanesc in interviuri. 111, partea I, Bucuresti, 1988). Folosind elemente autobiografice, Petre
Slcudeanu marturiseste ca n-a scris romanul cu intentia de a-l publica, ci dintr-o necesitate interioara
care
m-a
apasat
ani
de
zile
ca
un
blestem".
In manuscris, cartea este citita de D. R, Popescu, ce il incurajeaza pe scriitor sa o tipareasca, incredintata
lui Marin Preda (un alt cititor entuziast), Biblioteca apare, dupa o aminare de citiva ani (bine chibzuita de
Preda, considera autorul), la Editura Cartea Romaneasca (interviu acordat Taniei Radu, Flacara", nr, 31,
1981,
reprodus
in
Romanul
romanesc
in
interviuri).
Romanul, valorificind spatiul frecvent intilnit in literatura secolului XX al sanatoriului, se deschide
prin trimiteri explicite la cea mai reprezentativa carte a seriei": Muntele magic de Thomas Mann. Totusi,
ex-ceptind primele pagini, in care Petre Curta, personajul principal, intrat in sanatoriu, face inevitabile
pentru un scriitor comparatii cu Muntele magic, Biblioteca nu este o replica livresca la Thomas Mann.
Sanatoriul cu destinatie speciala" in care ajunge Petre Curta, ziarist si scriitor in devenire", este un
lopos politizat, situai temporal in anii '. Aici sint gazduiti, cu putine exceptii (Buzangiu, un om
simplu, ce se indeletniceste, pe cont propriu, cu cresterea porcilor, Ghideon Ghino-lea, preot grecocatolic, ascuns sub o identitate falsa, si Baciu, turnatorul oficial al casei de sanatate), doar fostii membri
de virf ai partidului comunist. Fiind scriitor (un ins ce, se presupune, va supravietui prin literatura sa
momentului), Curta este investit de locatarii sanatoriului, preocupati sa-si aranjeze o buna imagine
postuma, cu roiul de duhovnic. Explicatia oferita de Baciu, prunul confident, exprima motivatia generala:
Din clipa in care am auzit cu ce va ocupati, mi-am zis ca numai dumneavoastra va pot povesti, numai
dumneavoastra
aveti
dreptul
sa
ma
ascultati.
Nu dreptul, datoria sa spuneti si altora ce-ati auzit de la nune, si daca nu veti spune". Este un rol pe care
Petre Curta, fascinat, si-l asuma cu ineintare, dar si cu sentimentul unui necesar sacrificiu: in fata mortii,
oamenii vor sa-si joace propria lor viata, si eu sint cutia nulei in care fiecare isi varsa aurul si reziduurile.
Toate astea imi pot fi de folos, cindva, deocamdata pur si simplu ma dezechilibreaza, imi maninca iinistea
de
care
boala
mea
ar
avea
nevoie".
Prima parte a romanului, in care intriga e orientata in asa fel incit sa creeze, permanent, pretexte pentru
destainuiri (nu intotdeauna verosimil motivate), se realizeaza dintr-o inlantuire a biografiilor inregistrate
de Petre Curta, construite, mai toate, dupa aceeasi reteta, ce dozeaza, in cantitati variabile, eroismul si
abjectia. Comunisti devotati regimului, inzestrati cu mare putere de sacrificiu, eroii ajung sa comita acte
reprobabile (crime, incendii, delatiuni etc), scuzate, insa, prin maretia cauzei. Ei insisi pastreaza prea
putin (cel mai adesea deloc) sentimentul vreunei culpe; dezvaluirile lor degaja mai degraba spaima ca ar
putea fi considerati neloiali regimului: Oamenii acestia, care infruntasera nu o data moartea in conditide
vitrege ale reactiunii, (ara teama si cu o devotiune totala, incepeau sa tremure numai la ideea ca cineva se
gindea intr-un fel mai putin pozitiv la ei." Prototipul personajelor ramine, asadar, in descendenta
literaturii de propaganda a anilor '50, comunistul ascet, iara viata personala, ce ra-portindu-se la un
ideal politic precum la un ere/ religios - imbina figura monahului (prin fervoarea dusa uneori pina la
fanatism) cu cea a osteanului (dirz, curajos si disciplinat), Isaac Landesman prezice, de altfel, victoria
universala a comunismului tocmai in virtutea asemanarii sale cu crestinismul. Pe linga tiparul general,
sint detectabile in constructia personajelor nu putine clisee, impuse de aceeasi literatura comandata
ideologic. Dur si intransigent, comunistul ascunde nebanuite rezerve de gingasie.
Lica Cozmin, spre exemplu, cel mai rigid si, probabil, cel mai important pacient din sanatoriu (activitatea
sa s-a deslasurat in imediata apropiere a tovarasei" Ana Pauker), pentru care nu exista nimic in alara
principiilor luptei de clasa, ii povesteste lui Curta cum, inchis de reactiune pe vremea luptei ilegale in
celula mortii, suporta cu stoicism bataile si tortura, dar se induioseaza peste masura din pricina unei
papadii: Mi-am intepat o pleoapa, apoi cealalalta, mi-am frecat ochii pina ce am putut aduna pe o cirpa
rupta din camasa putina umezeala, si i-am dat Horii lacrimi si floarea a scapat."

Selectia personajelor se face si ea in conformitate cu procentajul oficial de reprezentanta a categoriilor

populatiei in aparatul de partid: Stefan Pintica e tinarul activist de la tara, cumsecade si sufletist, evadind
periodic din sanatoriu pentru a-si ajuta tovarasii in urgentarea colectivizarii; Costache (fost combatant in
Spania), Olariu si Marascu, activisti vechi, din ilegalitate, reprezinta proletariatul; Isaac Iandesman e un
subtil intelectual evreu, cita vreme Forgas e fiul unui revolutionar maghiar de anvergura internajionalista
(participant la revolutia din Ungaria si la razboiul civil din Rusia) ce isi povatuieste, inainte de moarte,
fiul: Ferdinand, orice s-ar intimpla cu tine, sa nu-ti pierzi increderea in comunism". Nu lipseste din
tablou nici activista fiica de mosier, care si-a renegat propria clasa pentru un traseu revolutionar veritabil.
Dupa o viata plina de privatiuni (sta in inchisori unde naste un copil sapte ani, i se interzice sa se
marite cu tatal fiului ei, vechiul revolutionar Costache, acum suspect de tradare etc), Cecilia Craia are
parte, inainte de a ajunge in sanatoriu, de un episod, pe cit de apoteotic, pe atit de neverosimil: exclusa,
totusi, ca fiica de mosier din partidul caruia eu ii inchinasem toata averea si viata", este instalata de catre
tovarasi intr-o vila la sosea, unde va avea bucuria sa-si revada propriul copil (devenit baiat mare)
supravegheat de o bona si hranit suprema dovada a omeniei partinice cu lapte de vaca: in curtea
mare, spatioasa, ca un parc, o vaca pastea linistita. Eirau anii de seceta, tovarasii avusesera grija ca
pruncul meu sa nu duca lipsa de lapte".

Daca in prima parte a cartii Curta are mai degraba un rol pasiv, de trezorier al povestilor celorlalti si de
rezonator al unor actiuni ce reproduc, la scara mica, lupta de clasa din lumea de jos (se fac sedinte de
partid, sint completate dosare, se pregatesc excluderi etc), in partea a doua el este, in deplinul sens al
cuvantului, protagonist. intre cele doua parti s(;i un interval de timp cu o durata neclara (informatiile
narative variaza, doi sau patru ani), perioada in care Curta, dupa ce e dus de securitate la o ancheta, nu
mai vorbeste. Episo-dul are, fara indoiala, o investitura simbolica: pentru a transforma in literatura
depozitul de viata al carui trezorier este, scriitorul e dator sa strabata un spatiu al izolarii, cu semnificatie
de moarte simbolica. Din aceasta recluziune primenitoare, Curta se trezeste in indemnurile sorei Aneofita
(o
femeie
voluntara
reprezentind

in
codul
transparent
al
simbolurilor
narative

vointa
primara
de
viata)
de
a
trece
la
scris.
Din acest moment, Curta incepe redactarea romanului sau, conceput ca o marturie ampla, fidela, ce sa
inglobeze fara interventii confesiunile tovarasilor de suferinta. Scriind, insa, Curta devine din
perspectiva puterii un dusman activ, el depaseste categoria suspectilor; drept urmare, intr-o zi de Pasti
(se mizeaza, din nou, pe simbolistica mortii si invierii), scriitorul e luat de Securitate, torturat si anchetat
de
un
colonel
ce
se
recomanda
Civilul.
El este cel care ii dezvaluie Scriitorului stupefianta, teribila masura pe care puterea a adoptal-o in privinta
literaturii: lasindu-li-se libertatea de exprimare (fiind chiar incurajate in acest sens), cartilor li se interzice
accesul la marele public. Ele vor constitui, in schimb, proprietatea exclusiva (Biblioteca) aparatului
represiv, dind anchetatorilor firele acestei lunu potrivnice". Din purtatori ai unei justitii impartiale,
scriitorii sint astfel constrinsi sa devina tortionari: scriitorii, explica Civilul, au meritul imens uneori,
impotriva vointei si dorintei lor de a aduce in discutie lucruri pentru care, altfel, noi ar trebui sa
pierdem ani intregi si resurse materiale si umane lantas-tice" Dupa aceasta intrevedere (ce constituie, Iara
indoiala, momentul de virf al romanului, paginile de veritabila literatura), Curta va gasi, lotusi, resursele
interioare
de
a-si
incheia
romanul.
Dupa citeva pagini, se incheie si romanul lui Petre Slcudeanu , dar, din pacate, prin apelul la o solutie
narativa facila: Petre Curta pleaca, impreuna cu batrinul Visalion, sa caute floarea vietii. inscriindu-se in
proza obsedantului deceniu, dar aparut intr-un moment in care resursele ei par sa fie epuizate, romanul arc
parte de un neasteptat succes de public si de o foarte buna (entuziasta) receptare din partea criticii.
In buna masura, explicatia se afla (ca si in cazul romanului lui Marin Preda, Cel mai iubii dintre
pamirilerii, aparut in acelasi an) in mentalitatea zilei, nerabdatoare sa primeasca de la literatura cite ceva

din adevarurile tabuizate de putere, intre aceste adevaruri ascunse se afla, desigur, si biografiile cu un
coeficient ridicat de senzational ale membrilor de partid situati in virful piramidei. Chiar daca se
declara, programatic si explicit, o carte a adevarului (prezentind, in acest sens, similitudini cu romanele
lui A. Buzura), Biblioteca e con-strinsa sa rosteasca doar jumatati (ori sferturi) de adevar si acelea
reclamind, pentru protectie, vesminte mincinoase. Prejudiciile sint insemnate nu numai din punct de
vedere social, ci si in plan strict literar: pe linga utilizarea (semnalata deja) a cliseelor provenite din
subliteratura de propaganda, sint ignorate (din dorinta de a spune mult, senzational si rasunator) unele
dintre legile de baza ale compozitiei romanesti: verosimilitatea, necesitatea si polifonia. Din aceste cauze.
Biblioteca, care avea sansa (mai cu seama prin paginile din a doua parte) sa fie un mare roman, ramine o
carte semnificativa pentru esecul literaturii romane iesita sa infrunte dictatura comunista, facind
intotdeauna compromisuri care s-o faca placuta temutului Civil. Comparata adesea cu Cina cea de taina
(1984), romanul urmator al autorului, in masura in care amindoua ating o problematica politica delicata,
Biblioteca se inrudeste, de fapt, in opera lui S., cu Ochiul si marea (1989).
Filiatia e mai degraba aluziva, ca intr-o sarada propusa cititorului cu simt detectivistic (sa nu uitam ca
autorul e consacrat, totusi, de literatura politista pe care a scris-o). Aici sint prezente doua dintre
personajele din Biblioteca (Stamate si Ghideon), iar personajul principal, Ionas Aron, un tinar amnezic
crescut prin orfelinate, pare sa fie chiar fiul lui Curta, prezent el insusi fara identitate in prologul
romanului: un bolnav parasind sanatoriul cu caietele sub brat.

"Vanatoarea

regala",

de

D.R.

Popescu.

"Vanatoarea regala". Unul dintre cele mai profunde romane din literatura contemporana. "O creatie
remarcabila a prozei romanesti postbelice." Un roman simbolic, care impresioneaza prin complexitate si
viziune. Un roman care "vorbeste" despre atat de multe adevaruri din viata noastra: "De ce sa fugim de
adevar si sa dam la batranete peste el, sa-l descoperim fara sa vrem si sa vedem ca nu mai foloseste
adevarul la nimic...", spune Dumitru Radu Popescu in "Vanatoarea regala". "D.R. Popescu este unul
dintre
acei
scriitori
care
stiu
sa
creasca
de
la
o
carte
la
alta.
Explorarea spatiului imaginar ales este tot mai profunda, uneltele, mai desavarsite. Inaintarea este cu atat
mai evidenta, cu cat printr-un fel de sfidare a propriilor limite prozatorul reia intr-o lucrare mai noua
unele date folosite intr-una mai veche si fara sa se repete isi incearca din nou puterile sporite",
apreciaza
criticul
literar
Nicolae
Balota.
Dincolo de creatia sa tulburatoare, dincolo de toate epitetele si metaforele care ar putea descrie
"Vanatoarea regala", trebuie sa spunem ca "D.R. Popescu este un scriitor de continut, de substanta.
Comunica idei despre oameni si viata, fara a dispretui modul artistic in care ideile sunt comunicate.
Preocuparea constanta a scriitorului (fie ca reinvie scene dramatice din timpul razboiului, fie ca descrie
intamplari din zilele noastre) este aceea de a analiza modul in care oamenii inteleg lucruri esentiale, se
descopera pe ei insisi descoperind lumea", spunea criticul literar Paul Georgescu.
Aproape fr excepie, titlurile (romanelor, nuvelelor, pieselor de teatru etc.) ale lui Dumitru Radu
Popescu ofer cheia de ptrundere n universul ideatic, problematic al acestora. Sunt metaforice i n
percepia aceasta se aaz toate faptele ce se prezint n ele, intriga n care personajele sunt angajate,
deznodmntul la care ajung tragice, groteti, comice, poetice .a. ca ntr-o recapitulare de anvergur a
fiinialitii, compus i recompus din detaliile unor fapte derizorii, banale (fleacurile sunt capitale /.../
niciodat nu se tie ce are i ce nu are importan) sau iluzorii, dar care toate la un loc
dup derularea lor oarecum aleatorie alctuiesc un univers unitar, apocaliptic, dac vrem s nelegem
prin apocalips tocmai realitatea n care ne micm. Vntoarea regal este ntre aceste titluri unul cu
totul semnificativ pentru ceea ce prozatorul intenioneaz i izbutete s numeasc drept dominanta
unei epoci, a actualitii (noastre).
Se tie c vntoarea, dintotdeauna, a fost o aciune instrumentat (organizat) n sensul urmririi, al
prinderii i al uciderii unor fiine animale sau oameni; diferena a fcut-o doar scopul (La o vntoare
vntoarea n sine conteaz /.../ ce cade sub puc e mai fr semnificaie. Plcerea de a vna e totul /.../ lupi

sau vulpi sau Dumnezeu tie ce) . n aceast desfurare exist vntori i vnat, hitai i hituii unii
condui de plcerea (nevoia?!) sadic a exercitrii puterii, alii de spaima neputinei de a se salva de sub
teroarea primilor (s-a ridicat din nou n picioare i-a nceput s se bat cu haita de cini /.../ a nceput s se
apere azvrlindu-le ap n ochi i ei au nvlit pe el i l-au dobort la mal n ap i nu se mai vedea ntre
valuri om de cine, erau unul peste altul, ca un soi de alt animal: fcut din capete de cine i din trupuri de
cine i avnd i un cap de om i mini i picioare de om /.../ i-a luat apa i a nceput s-i nece nvlmii i
s-i duc n jos, plutind i nu prea). Astfel c lumea romanului lui D. R. Popescu (la drept vorbind, lumea
operei acestuia) se ilustreaz sub semnul brutalei hituiri de oameni care, paradoxal sau nu, n desfurarea
evenimentelor n care este implicat, devine de la o vreme o mas convulsionat de indivizi ... hituii.
Ameninarea vine de pretutindeni, n orice clip, n orice mprejurare, dintr-o raiune superioar nenumit,
dar mereu intuit conform creia nimeni nu este absolvit de posibilitatea de a fi urmrit, hituit, ucis n cele
din urm. Numai c vntoarea este parabola ce include sub spectrul su adevrata hituire... de oameni,
antrenai cu toii ntr-o dinamic dramatic de cutare a adevrului. A adevrului fiecruia n parte i al
tuturora la un loc. E o aciune ce se grefeaz pe detalierea unui act justiiar de identificare a cauzelor unei
mori, de identificare a fptailor de crime cci de crim este vorba, la urma urmelor de exorcizare i de
iluminarea nu neaprat a actului omuciderii, ct a mecanismului social care a dus la el.
E n romanul lui D. R. Popescu o lume tragic, euat parc pe un fga existenial grotesc i
hieratic, acoperit de sterilul unor necontenite aluviuni de ntmplri, de fapte abominabile. Angajamentul
procurorului Tic Dunrinu un justiiar de a afla fptaii, cauzele i mprejurrile ce au condus la
moartea (uciderea) tatlui su, are ceva din aventura prinului Danemarcei n rscolirea mizeriei morale
de la putreda curte regal. Adevrul spune Tic Dunrinu cuprinde i toate cele mrunte ale vieii,
normal, dar de ce s nu cuprind esenialul, adic chiar viaa i moartea, ara, contiina, nu? Cine se
izoleaz de cutrile mele - i slav Domnului, sunt destui care nu o fac se rupe de mine, a spune c
devine dumanul meu, cci eu mi caut tatl (...) Vreau s neleg lumea i rosturile ei, s vd ce s-a
ntmplat cu nvtorul Dunrinu n acel timp ce se schimba, ca i experiena lui s-mi fie de folos (...)
de nu nelegem trecutul nici n-o s putem nva din experiena lui. Trimiterea la strategia
shakespearean ajocului cu moartea nu este ctui de puin hazardat. D. R. Popescu se afl printre puinii
scriitori romni ce-i structureaz creaia n maniera tragic shakespearean (o mai fcuse, n felul su, B.
P. Hasdeu n Rposatul postelnic i n Ursita), subiectele sale intind revelarea esenialului existenial
prin recompunerea lui din detalii aparent derizorii, menite a fixa ns prin ele cadrul i condiiile fiinrii
nsei. Coordonatele fantastice pe care gliseaz eroii morii i viii i ncrucieaz traiectoriile destinelor
proiecteaz lumea aceasta pe un fundal universal fabulos i enigmatic deopotriv. Pdurea Miersigului,
de pild, n care oamenii se pierd i se regsesc ntr-o noapte cu zloat ireal, trimite la inutul obscur al
insulei din Furtuna. Realitatea se suprapune aici unei iluzii, iar fantomele trecutului (femeia tuns
brbtete), rechemate la viaa actual pentru a da sens cutrilor adevrului, au i ele ceva din vrjitoria
tot ntr-o pdure cu care Lady Macbeth i pregtea odinioar crima.
Dramele i tragediile ce se petrec n inutul rural al unei provincii administrative oarecare poart n
ele halourile specifice marilor drame i tragedii ale lumii contemporane, n esen ale lumii dintotdeauna
(S zicem c lumea e Branitea), n care oamenii se iubesc i se ursc, se vnd i se cumpr, se uzurp
i se nal unul pe altul (Ieremia a fost inspector colar n Cmpule, imediat dup rzboi. Horia
Dunrinu l-a propus i l-a adus n Cmpule. Dar moartea lui Dunrinu aici a nceput...).
Romanul evoc, ntr-o panoram halucinant, prin aluvionarea de patimi i orgolii, de disperri i
sperane, febrilii ani de dup rzboi, cnd oamenii i doreau o via mai bun, o libertate autentic, dnd
urmare, cu credin (dar i cu parivenie), chemrilor unor idealuri neltoare, oferite ca ans de mplinire
uman (Moise a luptat toat viaa ca s se instaureze o putere dreapt pe pmnt i oamenii s fie egali
ntre ei, numai c el voia ca aceast putere de pe pmnt s fie dreptate doar pentru el. i oamenii s fie
egali i s se bucure de toate buntile pmntului i ale muncii lor; dar tot n Ptrlagele unde a ajuns el
director s-a vzut c unii n bucuria lor au ajuns mai egali dect alii).
Prozatorul concepe la modul epopeic un vast tablou al realitilor epocii, urmrind destinele unor
personaje prinse sub tvlugul macerrii morale, fr alur eroic, totul fiind vzut la nivelul de jos al
existenei, unde o epidemie de turbare, bunoar, a cinilor din sat, poate lua proporiile unei autentice
exterminri vitale, cu att mai mult cu ct, n cele din urm, alerta se dovedete a fi nu att fals, ct
banal, n comparaie cu un alt tip de maladie, provocat anume pentru a dezechilibra contiinele
oamenilor: ... exista un lucru de care lor le era mai team dect de turbare. Exista vaszic o boal mai

groaznic dect turbarea. Radiografia simptomelor acesteia o face D. R. Popescu. Vntoarea regal,
ca organizare a hituirii, apare astfel n legitimitatea unui autentic sistem de manevrare a lumii: ... nu se
tie precis nici dac la care a venit la vntoare i-a zis c e regele era regele sau era altcineva...
Nimeni nu l-a vzut pe rege nici nainte, nici dup aia... Nici pe la, nici pe altul (...) Adic regele a venit
numai o dat. i de-atunci n fiecare an oamenii se duc n ziua asta la vntoare.
Romanul lui D. R. Popescu are for subtextual puin obinuit. Metaforic i poetic, descriptiv i
analitic, cu o desfurare aluvionar de fapte n care sunt antrenate sumedenie de personaje, cu tot attea
atitudini individuale, particulare, caractere puternice i labile deopotriv, Vntoarea regal1 i probeaz
n timp valoarea oarecum singular n literatura noastr actual prin viziunea epopeic asupra istoriei
faptului comun, divers, fr mreia gesturilor eroice un univers cotidian ridicat la nivelul
dimensionalitii tragice, de simbol existenial, al umanitii contemporane.