Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Cuprins
1 Inceputurile Monahismului Romanesc
2 Vechimea Monahismului in Dobrogea
3 Despre Monahismul Romanesc
4 Arta si Arhitectura in Biserica Romaneasca
5 Pelerinajul - Dimensiuni a spatiului ortodox
6 Farmecul Crepuscular al Firescului
Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor
de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana.
Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici,
plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la
Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de
Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la Marisilia, in Franta de azi, unde
a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, carora le-a
dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel Mare.
Dionisie Exiguus, sau “cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din
Dobrogea, calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma.
Este autor de lucrari telogice si traducator din literatura patristica greaca in
cea latina si este cel care a stabilit “era crestina”, cu numararea anilor de la
nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata lumea.
1
calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care
se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile
asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale
Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta –
dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau
inceputul celui urmator.
O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana
pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza
continuitatea vietii monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada,
desi ea a fost framantata de navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric
medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei, ne informeaza
despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din
Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum
(Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica
ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe
din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-
iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator
Cinandinus. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses,
jud. Salaj (1165), Hodos, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”,
desigur numele vreunui conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o
scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de Oradea, erau amintite
“bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.
Manastirea Vodita – din secolul XIV – era ridicata pe locul unei asezari
manastiresti mai vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe
2
un manuscris grecesc aflat la Muntele Athos, consemneaza existenta manastirii
Bolintin (azi disparuta) pe timpul lui Basarab I (c. 1310-1352).
3
In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,
Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a
secolului, Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana,
Tirgsor, Bistrita, Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile
Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin,
Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504),
existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.
Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf.
Nicolae domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la
mijlocul secolului XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.
4
In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii
Prislop, cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din
Lancram – Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de
Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au
mentinut existenta cele din secolele anterioare.
Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum
numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei,
de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de
locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin
atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti,
Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul
total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40),
Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile
mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin
Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar
ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet,
Bajesti, Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu
Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti:
Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii (Antim) din Bucuresti, toate in Tara
Romaneasca.
5
serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,
egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul
Climenta de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu,
Lainici, in Tara Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni,
Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in Moldova.
Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se
cunosc 2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant –
de multe ori fosta lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele
pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762
cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria
Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din
piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in Transilvania practic a
incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori sa intre in
sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi
din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal,
Stinisoara, Cocos s.a.).
6
monahale din Tara Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor
traditionala. S-au ridicat chiar o seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic,
in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.
Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national
unitar roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a
monahismului romanesc. S-au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost
redeschise cateva din cele vechi, mai ales in Transilvania si Banat: Sambata de
Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a mitropolitului
Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet, jud. Alba,
Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud.
Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca,
Izvorul Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat
tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la
lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal,
cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940. Seminarul a
pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au
continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o
serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in
seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de
specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere,
mai ales de covoare, in manastirile de maici.
7
unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile de mir slujeau pentru
trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O biserica de
mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire
trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele
vietuitorilor ei, dar mai cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale
sau social-umanitare. Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru
vesnice, fiind apoi recunoscute sau intarite prin hrisoave speciale de domnii
tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei anumite danii. Calitatea de
ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati si
inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind
tocmai inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu
peste, mori, la care se adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la
vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri de impozite, venitul unor vami – in
cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).
8
O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind manastirea Varatec: din
273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de tarani, 23 de
mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.
9
Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii
monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si
Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca.
Secolul al XV-lea cunoaste si cativa “sfinti” romani care, desi n-au fost
canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de evalvia populara.
Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale
(26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie,
se pare fost episcop la Radauti, retaras in sihastria “schitul Lavra” (in
apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la
Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la
Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion
Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri.
In acest secol avem stiri despre viata unor calugarite cu “viata imbunatatita”,
cum au fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o
adevarata Maria Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost
mutate mai tirzsiu in Lavra Pecerska din Kiev. In Transilvania au trait acum
marii mitropoliti Ilie Iorest si Sava Vrancovici, aparatorii Ortodoxiei, iar in
Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati in 1955-1956.
10
de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si
asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia.
Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand
pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat,
Alexandru Sfirski in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in
centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul
Athos in Caucaz etc. Miscarea spirituala paisiana a influentat si pe unii din
marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A. Homiacov, F. Dostoievski, Gogol
s.a.).
Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe,
un transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani,
apoi mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au
trait mai tirziu mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic
de la Cernica, viitorul episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in
randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta
pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la Neamt,
Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii
unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo
pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc
Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la
manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind
singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec,
Agafton si Hrezi etc.
11
Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte de catre
monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate
“scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt,
Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au
aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de
staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si
copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.
Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie
teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf.
Nicodim de la Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori
adresate patriarhului de Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu
asa numitele Pripeale, scurte texte imnografice pe autorii anonimi ai unor
lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna s.a.
In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor,
calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti,
a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.
Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate
de calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul
mitropolit, si cea de la Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul
Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta
manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov,
Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt (1807), care a
functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.
Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari:
Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de
Husi si de Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul
tiparului numerosi ucenici.
12
dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica, limbile
greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul
Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor
lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul”
Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal,
Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului,
situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.
13
apropierea manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in
Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau
ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La
inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la
Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova
(1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.
Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din
Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea
intru Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi
pentru barbati si 12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din
Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi, intretinut din veniturile
manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si credinciosi din jur.
Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din
orasele respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala
gratuita, dupa posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical
era platat din veniturile acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban
si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda,
staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a
facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.
14
In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital
din Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina
empirica, cum a fost Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte
dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si Dionisie arhimandritul, care a
tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848). Activitatea
spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor
manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste
modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune
filantropica.
15
In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai
ales din Moldova – au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau
constituiti in asa numita “Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de
arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in
calitate de “preoti militari”, atat in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta,
si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la realizarea
unitatii statelor romanesti.
Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta,
s-au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri.
Altii au plecat spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la
manastirea Sf. Sava, in pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte
regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor cu monahii de alte neamuri,
ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea tezaurului de
credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a
indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit
si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.
16
Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare
duminica si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe
savarsite in manastiri, iar in zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti
pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si impartasanie. Numarul
inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de sfinti:
Catedrala patriarhala (Sf. Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sf. Calinic), Arges
(Sf. Filofteia), Bistrita din Oltenia (Sf. Grigorie Decapolitul), catedrala
mitopolitana din Iasi (Sf. Paraschiva), manastirea Sf. Ioan din Suceava (Sf. Ioan
cel Nou), catedrala mitopolitana din Timisoara (Sf. Iosif de la Partos).
[editează]
Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor
de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana.
Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici,
plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la
Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de
Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la Marisilia, in Franta de azi, unde
a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, carora le-a
dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel Mare.
Dionisie Exiguus, sau “cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din
Dobrogea, calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma.
Este autor de lucrari telogice si traducator din literatura patristica greaca in
cea latina si este cel care a stabilit “era crestina”, cu numararea anilor de la
nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata lumea.
17
Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste
zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate
documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si
manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre
monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase
bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de
calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care
se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile
asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale
Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta –
dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau
inceputul celui urmator.
O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana
pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza
continuitatea vietii monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada,
desi ea a fost framantata de navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric
medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei, ne informeaza
despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din
Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum
(Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica
ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe
din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-
iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator
Cinandinus. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses,
jud. Salaj (1165), Hodos, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”,
desigur numele vreunui conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o
scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de Oradea, erau amintite
“bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.
18
romani si ca a influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit
ca intre calugarii care au facut ucenicie pe langa Sf. Grigorie Sinaitul († 1346)
in asezarea isihasta de la Paroria, langa Adrianopol, erau si romani.
Manastirea Vodita – din secolul XIV – era ridicata pe locul unei asezari
manastiresti mai vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe
un manuscris grecesc aflat la Muntele Athos, consemneaza existenta manastirii
Bolintin (azi disparuta) pe timpul lui Basarab I (c. 1310-1352).
19
Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat manastirile Cozia, pe valea Oltului, si
Cotmeana – jud. Arges, ctitoriile lui Mircea cel Mare (1386-1418), iar in
Moldova, cum am mai spus, manastriea Neamtu, in vremea lui Petru Musat (c.
1375-1391), pe locul uneia mai vechi.
In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,
Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a
secolului, Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana,
Tirgsor, Bistrita, Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile
Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin,
Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504),
existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.
Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf.
Nicolae domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la
mijlocul secolului XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.
20
In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de
Petru Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si
Hlincea ale lui Petru Voda Schiopul, Sucevita Movilestilor etc., apoi ctitoriile
boieresti: Humor, Cosula, Golia din Iasi s.a., toate in Moldova.
Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum
numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei,
de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de
locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin
atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti,
Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul
total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40),
Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile
mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin
Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar
ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet,
Bajesti, Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu
Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti:
Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii (Antim) din Bucuresti, toate in Tara
Romaneasca.
21
ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista
si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, au ridicat numeroase manastiri
dregatorii romani din aceasta perioada: Serbanesti – Morunglavu, Obedeanu din
Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara Romaneasca s.a. Dar in acest
secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi, s-au ridicat o
serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,
egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul
Climenta de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu,
Lainici, in Tara Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni,
Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in Moldova.
Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se
cunosc 2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant –
de multe ori fosta lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele
pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762
cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria
Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din
piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in Transilvania practic a
incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori sa intre in
sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi
din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal,
Stinisoara, Cocos s.a.).
22
Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut, Biserica
romaneasca a ajuns din nou in stapanirea manastirii Hodos-Bodrog.
Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national
unitar roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a
monahismului romanesc. S-au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost
redeschise cateva din cele vechi, mai ales in Transilvania si Banat: Sambata de
Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a mitropolitului
Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet, jud. Alba,
Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud.
Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca,
Izvorul Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat
tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la
lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal,
cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940. Seminarul a
pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au
continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o
serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in
seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de
specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere,
mai ales de covoare, in manastirile de maici.
23
de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au fost trimisi la studii peste
hotare.
24
ieroschimonahul, a fost vistiernicel la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe
valea Secului, care i-a purtat numele). In secolul al XIX-lea se intalnesc multe
fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau Varate; cativa tineri din familii
boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi (Veniamin Roset
s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau
copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de
asemenea s-au calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti.
O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind manastirea Varatec: din
273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de tarani, 23 de
mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.
25
sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se
spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor
de retragere pentru sfatuire, spovedanie, indrumare. Astfel de “sihastrii” au
luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamb (Procov, Sihastria, Sihla) si in
Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului). De
altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul
unor modeste asezari sihastresti.
In acest secol avem stiri despre viata unor calugarite cu “viata imbunatatita”,
cum au fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o
adevarata Maria Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost
mutate mai tirzsiu in Lavra Pecerska din Kiev. In Transilvania au trait acum
marii mitropoliti Ilie Iorest si Sava Vrancovici, aparatorii Ortodoxiei, iar in
Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati in 1955-1956.
26
staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari,
acesta a inceput o lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari
asceti, din greceste in slavoneste si romaneste, formandu-se astfel, acolo, o
adevarata “scoala” de traducatori. Se cunosc aproape 300 de manuscrise din
timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi. Numarul vietuitorilor de la
Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre care erau moldoveni,
munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiau la
Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent
de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si
asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia.
Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand
pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat,
Alexandru Sfirski in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in
centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul
Athos in Caucaz etc. Miscarea spirituala paisiana a influentat si pe unii din
marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A. Homiacov, F. Dostoievski, Gogol
s.a.).
Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe,
un transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani,
apoi mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au
trait mai tirziu mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic
de la Cernica, viitorul episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in
randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta
pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la Neamt,
Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii
unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo
pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc
Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la
manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind
singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec,
Agafton si Hrezi etc.
27
Dragomirna, indrumata de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au
realizat cele mai izbutite miniaturi din vechea cultura romaneasca, si alta la
manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al Radautilor.
Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie
teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf.
Nicodim de la Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori
adresate patriarhului de Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu
asa numitele Pripeale, scurte texte imnografice pe autorii anonimi ai unor
lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna s.a.
In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor,
calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti,
a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.
Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate
de calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul
mitropolit, si cea de la Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul
Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta
manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov,
Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt (1807), care a
functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.
Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari:
Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de
Husi si de Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul
tiparului numerosi ucenici.
28
Lavrentie si Rafail de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care
se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise.
29
Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-
umanitar. Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi
putin cercetata, merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o
copie dupa un tratat de medicina scris in limba latina, cu o insemnare din
1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea ca
aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare.
Manastirea Arges avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita
si un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a
strainilor – de regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in
apropierea manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in
Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau
ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La
inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la
Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova
(1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.
Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din
Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea
intru Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi
pentru barbati si 12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din
Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi, intretinut din veniturile
manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si credinciosi din jur.
30
Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din
orasele respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala
gratuita, dupa posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical
era platat din veniturile acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban
si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda,
staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a
facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.
31
In anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de
calugari, au facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi,
care au pregatat drumul pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.
In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai
ales din Moldova – au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau
constituiti in asa numita “Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de
arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in
calitate de “preoti militari”, atat in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta,
si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la realizarea
unitatii statelor romanesti.
Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta,
s-au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri.
Altii au plecat spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la
manastirea Sf. Sava, in pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte
regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor cu monahii de alte neamuri,
ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea tezaurului de
credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a
indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit
si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.
32
potrivita cu pregatirea si varsta lor, in afara de slujbele la biserica, si la
ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi, pentru nevoile lor.
[editează]
33
Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte multi credinciosi crestini imbunatatiti se
departau de lume, retragandu-se prin locuri mai linistite, renuntau la viata de
familie si la bunurile materiale si puneau inceput <<noii vietuiri singuratice>>,
sarguindu-se in munca si rugaciune neincetata si supunandu-se carmuirii
duhovnicesti a unuia dintre ei, mai iscusit in nevointa. Leaganul din care a
odraslit acest fel de viata inalta a fost Orientul Mijlociu, unde renumitii
incepatori ai vietii monahale, cuviosi parinti, ca: Antonie cel Mare, Pahomie,
Atanasie, Macarie, Ilarion si altii, inca din secolul al III-lea, au inceput sa
inchege si sa statorniceasca reguli si forme de vietuire monahala.
34
mult inainte de secolul al XIV-lea, cand se intemeiaza Muntenia si Moldova cu
mitropoliile lor, existau in tara noastra calugari si asezari calugaresti. In timp
ce, in Apus, se organizau ordine monahale, la noi calugarii injghebau sihastrii,
erau apostoli ai culturii si se jertfeau pentru pastrarea unitatii de credinta si de
neam.
Din secolul al XIV-lea, ne-a ramas in istorie figura cuviosului Parinte Nicodim cel
Sfintit de la Tismana, care a reorganizat monahismul romanesc dupa stilul
monahal atonit. Ucenicii sai au raspandit noul duh de viata monahala in toata
Biserica noastra romaneasca. Unii dintre ei au ajuns si prin locurile unde ne
gasim noi acum 1. In a doua jumatate a secolului al XV-lea traieste in aspra
nevointa monahala, dar cu inima arzanda de dragul tarii sale, Sihastrul Daniil
de la Manastirea Putna, sfetnic si duhovnic al voievodului Stefan cel Mare si
Sfant. Mai tarziu, in secolul al XVI-lea, rasare din obstea manastirilor noastre o
pleiada de luminati calugari cronicari: Macarie, Eftimie si Azarie.
35
obarsia spirituala in manastirile tarii noastre. Sirul lor e mare. Talentul, munca
si dragostea lor de tara, se regasesc in slovele manuscriselor, in icoanele
zugravite sau sculptate de ei si in diferite odoare bisericesti sfintite, ferecate
maiestrit in metale pretioase. Acestea toate le-au pecetluit cu credinta si
osardia lor. Nazuintele Bisericii pe care ei o slujeau, s-au impletit totdeauna
rodnic cu cele ale poporului roman, din care au odraslit.
Izvorata din vechile randuieli ale Sfantului Vasile cel Mare, viata de obste se
petrece prin savarsirea zilnica a Sfintei Liturghii, prin invatamant si munca
manuala. Maxima <<ora et labora>> caracterizeaza trairea monahala, obstile
calugaresti, unde viata de rugaciune si nevointa se impleteste cu viata de
munca. Este limpede ca cei care isi aleg, dupa vrerea lor, calea monahala, nu
pot propasi duhovniceste numai prin rugaciune si asceza sau numai prin
preocupari legate de treburile economice - gospodaresti. De aceea, s-a randuit
ca petrecerea vietii in manastire sa asigure impletirea armonioasa a rugaciunii
cu lucrul, dand acestor indatoriri valoare si trainicie in drumul spre mantuire.
36
manastirile avem astfel de faclieri ai duhovniciei, in toate asezamintele
calugaresti se simte suflul de viata crestina imprimat de randuielile bisericesti.
In manastire, munca este in asa fel organizata incat nimeni - nici chiar batranii
- nu pot ramane fara ascultare. Ca intr-un stup, ostenitorii sunt randuiti dupa
priceperea si puterea lor, la tot felul de rosturi, indeplinite cu harnicie,
dragoste si entuziasm. De pilda, la Manastirea Agapia se executa tot felul de
covoare si cusaturi nationale, apreciate pentru frumusetea lor artistica.
[editează]
37
constituit intr-o unitate politico-administrativa aparte, si anume in provincia
Scythia Minor.
Cercetarile arheologice, incepute inca din ultimele decenii ale secolului trecut
si continuate pana azi, au dus la descoperirea a peste 30 bazilici in Dobrogea,
toate din secolele IV-VI. Astfel, la Tomis, metropola provinciei (azi Constanta) –
desi cercetarile arheologice sunt destul de dificile, din cauza ca orasul nou este
suprapus peste cel vechi – s-au descoperit pana acum sase bazilici. La
Tropaeum Traiani (azi Adamclisi) s-au descoperit cinci bazilici, cele mai
interesante sub raport arhitectonic fiind cea “de marmura”, de tip elenistic,
inzestrata cu un atrium si un baptisterium, si bazilica zisa “cu transept” sau in
forma de T, singura de acest gen din Dobrogea, dar si cea mai mare (33, 80 X
13,70 m), avand un nerthex, naos, baptisteriu, transept cu cripta si absida.
38
fostele cladiri publice romane. Asa s-a intamplat la Slaveni – j. Olt,
Sarmizegetusa – j. Hunedoara si Porolissum (azi Moigrad – j. Salaj).
39
In ce priveste arhitectura, in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat o serie de
biserici in asa numitul “plan treflat”, in varianta “triconcului”, de origine
bizantino-sud-dunareana. In mare, bisericile construite in acest plan urmeaza
impartirea traditionala a bisericilor de rit bizantin ortodox: pronaos – de regula
patrat, - naos, cu doua abside laterale, iar in mijloc se ridica o turla, - si absida
altarului, spre rasarit. Acestui tip ii apartin bisericile manastirilor Vodita,
Tismana si Cozia, din a doua jumatate a secolului XIV, cea din urma situandu-se
printre cele mai de seama creatii arhitectonice din intreg sud-estul european,
servind ca model pentru o buna parte din bisericile de mai tirziu.
In Moldova, biserica Sf. Nicolae din Radauti, ctitoria lui Bogdan I (c. 1359-
1365), are planul unui edificiu romanic, basilical, unic in arhitectura
moldoveneasca, fara turla. Biserica Sf. Treime din Siret, din aceeasi perioada,
introduce Moldova planul triconc, probabil prin mijlocirea Tarii Romanesti,
avand si o bogata decoratie extrerioara.
40
izolat, numai la cateva monumente, azi in ruina. Dar in cadrul acestor trei
tipuri variantele sunt foarte numeroase, mai ales in ce priveste pronaosul,
precum si decoratia fatadelor. Aceste variante au fost create prin imbinarea
unor elemente din secolul al XIV-lea, fie intre ele, fie cu altele venite din
afara, ori prin introducerea de inovatii romanesti.
41
In secolul al XVII-lea, in Tara Romaneasca s-au inregistrat realizari arhitectonice
si picturale deosebite in cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai
ales in timpul lui Constantin Brincoveanu (1688-1714). In Moldova arta – cu
toate formele ei – a fost in regres, cu exceptia domniei lui Vasile Lupu (1634-
1653).
42
Aceeasi nota baroca de diversitate si somptuozitate se remarca si in arhitectura
celui mai celebru monument al veacului al XVII-lea, biserica Sfantii Trei Ierarhi
din Iasi, ctitoria lui Vasile Lupu. Fatadele ei exterioare sunt acoperite in
intregime cu minutioase sculpturi in piatra, cu motive eclectice sau de
inspiratie orientala (armeano-georgiana, arabo-turca, persana), dispuse in
benzi orizontale. Mesterii decoratori au fost desigur orientali, familiarizati cu
asemenea podoabe sculpturale. Biserica este in plan trilobat – urmand planul
Galatei – cu doua turle, una pe naos, alta pe pronaos.
Un alt monument din Iasi este biserica manastirii Golia, rezidita de Vasile Lupu,
de mari proportii (39x13m., si 30 m. inaltime), cu sase turle, din care cele de
pe naos si pronaos de mari dimensiuni. Se impletesc aici trei stiluri: cel
bizantino-moldovenesc traditional (cu impartirea in cinci incaperi distincte,
obisnuite la manastirile mari: pridvor, pronaos, gropnita, naos si altar), al
Renasterii tarzii (decoratia exterioara, cu pilastri inalti, cu capiteluri corintice)
si cel rusesc (sistemul de constructie al boltilor). Aceste trei biserici au servit
ca model si pentru unele constructii ulterioare: Solca si Virnova (dupa
Dragomirna), Cetatuia (dupa Trei Ierarhi, dar fara decorul exterior) si Casin
(dupa Golia).
Un plan aparte prezinta biserica Sf. Sava din Iasi (1625), cu doua turle foarte
joase, de aspect musulman, asa cum nu se mai intalnesc in arhitectura
romaneasca, cu un turn – clopotnita cu aspect de fortareata, avand tainita si
meterez, iar deasupra camera clopotelor. Tot un plan aparte are si biserica
fortificata Precista din Galati (1645), de plan triconc, cu turla pe naos si turn-
clopotnita pe pronaos, conceput ca un turn de cetate, cu metereze si un foisor.
In ce priveste arhitectura asa cum spuneam mai sus, s-au ridicat acum putine
biserici monumentale. Biserica Stavropoleos din Bucuresti impresioneaza prin
43
exceptionala decoratie picturala si sculpturala, in interior si exterior, si prin
pridvorul cu coloane de piatra, inspirat dupa palatul brancovenesc de la
Mogosoaia. Ctitoriile preotilor, ale targovetilor si ale poporului de jos au
continuat traditiile stilului brancovenesc, pe care le-au adaptat, prelucrat si
dezvoltat, dand nastere unor noi creatii in arta medievala romaneasca, cu o
tendinta de simplificare a procedeelor, cu putina decoratie sculptata.
Cele aproximativ 200 de biserici de lemn din Tara Romaneasca si peste 260 din
Moldova, marea majoritate apartinatoare acestui secol, au fie un plan
dreptunghiular, fie unul trilobat, multe cu un pridvor deschis, pe latura de sud
sau de vest.
44
legaturi bisericesti si cultural-artistice dintre cele doua tari romanesti. Aceleasi
constatari le putem face si pentru secolul al XVII-lea. Biserica din Turnul Rosu –
Sibiu, ctitoria lui Matei Basarab, are un plan treflat, iar fatadele exterioare
sunt separate de un brau de factura munteana. Biserica Sf. Nicolae din Fagaras,
ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu, are un pridvor deschis la intrare si
turla pe pronaos, iar biserica manastirii Sambata de Sus, ctitoria aceluiasi
domn, este de plan treflat, cu pridvor deschis la intrare, brau si turla pe naos,
deci o serie de elemente specifice arhitecturii din Tara Romaneasca.
45
domneasca din Curtea de Arges, realizate in perioada 1352-1377. Acest vast
ansamblu pictural urmeaza – in linii mari – pictura bizantina din epoca
Paleologilor, larg raspandita in Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), cu
iradieri pana in nordul Rusiei, la Novgorod, imbogatata si cu elemente specifice
fiecarei tari. Frescele de la Arges prezinta analogii cu cele ale bisericii Kahrie
Djami din Constantinopol, dar si cu elemente din pictura sarbeasca. In pronaos
a fost pictat si domnitorul Nicolae Alexandru Basarab. Spre sfarsitul secolului,
se pastreaza un alt valoros ansamblu pictural in pronaosul Bisericii manastirii
Cozia. Sunt interesante scenele din viata sfintilor (sinaxarul), precum si cele
sapte sinoade ecumenice.
In Moldova nu s-au pastrat picturi din veacul al XIV-lea, dupa cum n-au ramas
nici din timpul lui Alexandru Basarab. Presupunem ca unele din ctitoriile sale
au fost totusi pictate, caci documentele din timpul lui pomenesc nume de
zugravi (Nichita, Dobre si Stefan). In timpul lui Stefan cel Mare pictura
bisericeasca a cunoscut o dezvoltare fara precedent. Se pastreaza pana azi
frescele bisericilor din Lujeni, Voronet (altar si naos), Sf. Ilie de langa Suceava,
Sf. Nicolae din Popauti – Botosani. Biserica din Balinesti, ctitoria logofatului Ion
Tautu, a fost impodobita cu picturi de ieromonahul Gavril, primul zugrav
cunoscut cu numele in epoca lui Stefan cel Mare, autorul uneia din cele mai
remarcabile realizari artistice din tot Rasaritul ortodox. Se stie ca a fost
pictata si Putna – probabil si alte ctitorii ale domnului, - dar acelea nu s-au
pastrat.
Analiza picturilor din bisericile lui Stefan cel Mare arata ca in timpul lui a
existat o preocupare permanenta pentru impodobirea lacasurilor de inchinare.
Unitatea stilului si a planului iconografic dovedesc ca zugravii lui nu proveneau
din afara hotarelor Moldovei, veniti fiecare cu conceptii si principii proprii, ci
erau mesteri romani, formati in acelasi mediu artistic, adica in aceeasi
“scoala” moldoveneasca de pictura. Se adauga la acesti zugravi de biserici si
marii miniaturisti moldoveni din epoca lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare:
Gavril Uric, Teodor Marisescu si atatia altii.
46
din intreaga arta romaneasca. Acum, locul decorului de firide, arcade si ocnite,
precum si al ceramicii smaltuite, obisnuite la monumentele lui Stefan cel Mare,
a fost luat de pictura murala, ca unic mijloc de impodobire a exteriorului.
Astfel de picturi aparusera mai de mult in Transilvania (Strei, Criscior, Ostrov),
iar cercetari arheologice recente au dovedit ca vechea biserica de la Moldovita
a fost pictata si in exterior in timpul lui Stefan cel Mare.
Pe langa picturile interioare ale unor biserici (Dobrovat, Sf. Gheorghe din
Suceava, Sf. Dumitru din Suceava, Parhauti), sub Petru Rares s-au impodobit cu
picturi exterioare bisericile Sf. Gheorghe din Hirlau (1530) – care s-au distrus la
inceputul secolului nostru, - Probota (1532) si Adormirea din Baia (1532), din
care se pastreaza urme slabe. In schimb, au ramas alte patru, ale caror picturi
exterioare stirnesc admiratia tuturor vizitatorilor pana astazi: Humor, realizate
de zugravul Toma din Suceava (1535), Moldovita (1537), Arbore, ctitoria
parcalabului Luca Arbore din 1502, lucrate de “Dragos zugrav, fiul popii Coman
din Iasi”, unul dintre cei mai mari artisti romani din toate timpurile, si Voronet,
terminate in timpul pastoririi mitropolitului Grigorie Rosca (1547).
Dintre picturile interioare ale celorlalte biserici intereseaza tablurile votive ale
ctitorilor de la Humor, Moldovita si Arbore, sinoadele ecumenice (Humor,
Arbore) si sinaxarul, cu 365 de scene din viata sfintilor, dupa zilele anului
(Voronet). La toate se observa o serie de elemente specific moldovenesti
(peisaje, costume, arme, obiecte de uz casnic, instrumente muzicale s.a.),
inca o dovada ca mesterii zugravi erau autohtoni.
47
din Roman, biserica manastirilor Risca (de un grec din insula Zante), cu picturi
de interior si exterior, biserica manastirii Slatina, probabil cele ale manastirilor
Bistrita si Pingarati.
Catre sfarsitul secolului s-a realizat ultimul ansamblu de pictura exterioara din
Moldova, la biserica manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor “testamentul artei
clasice modovenesti”, dupa cuvantul francezului Paul Henry. A fost lucrata de
doi romani, fratii Ioan si Sofronie (tot ei zugravind si interiorul). Picturile lor se
remarca prin stralucirea coloritului, in care predomina verdele inchis, prin
introducerea de elemente din natrua si mediul inconjurator. Intre scenele
reprezentative exterioare se numara Arborele lui Iesei, cu filozofii “elini”,
Imnul Acatist, Cinul, Scara Sf. Ioan Scararul, tema cea mai interesanta de la
Sucevita (care va aparea si la Risca), iar intre cele interioare: scene din viata
Mantuitorului si tabloul votiv (naos), viata lui Moise, in zeci de scene
(gropnita), sinaxarul, vietile Sfintilor Gheorghe si Nicolae (pronaos), Judecata
de apoi si viata Sf. Ioan cel Nou (pridvorul inchis).
Picturile exterioare ale acestor biserici, adevarate muzee in aer liber, sau
“carti ilustrate deschise la toate paginile”, cum le considera francezul Andre
Grabar, au intrat de mult in circuitul valorilor universale, fiind cele mai
reprezentative opere de arta medievala romaneasca.
Din acelasi secol dateaza si numeroase icoane (de pilda, cele 139 de la schitul
Valeni, de langa Piatra Neamt, dispuse dupa schema iconografica traditionala si
in alte biserici si manastiri).
O noua faza in istoria picturii din Tara Romaneasca s-a manifestat in cursul
domniilor lui Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin Brincoveanu (1688-
1714). Se remarca acum o amplificare a scenelor cu vieti de sfinti, se
generalizeaza tema Judectii de apoi pe peretele de rasarit al pridvorului,
tablourile votive se transforma in ample portrete de familie, in grup numeros;
apar portretele mesterilor constructori. Se pot urmari acum doua directii
distincte in pictura munteana: cea autohtona, reprezntata de zugravul Pirvu
Mutu, si cea balcanica – athonita, reprezentata de grecul Constantinos. Pirvu
Mutu (1657-1735), - care invatase mestesugul zugravitului la Cimpulung, apoi in
48
Moldova-, a fost pictorul favorit al familiei Cantacuzinilor, impodobind
bisericile manastirilor: Margineni, Sinaia, Poiana, bisericile din Filipesti Tirg,
Filipestii de Padure, Magureni, schitul Lespezi (toate in judetul Prahova),
Mamul – Vilcea, Adormirea din Ramnicul Sarat, Bordesti – Buzau, Fundenii
Doamnei si Coltea din Bucuresti, apoi Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria
lui Brincoveanu. Cunoscator al principalelor monumente pictate din Tara
Romaneasca si Moldova, la curent cu noile creatii picturale athonite, cu ale
Renasterii italiene tirzii si cu ale barocului, Pirvu Mutu a realizat un stil propriu
in pictura bisericeasca. El n-a excelat in temele bisericesti traditionale, ci mai
ales in portrete, in galeriile sale de ctitori. Capodopera sa o constituie tabloul
votiv de la Filipestii de Padure, care grupeaza – 55 de personaje – intreaga
familie a Cantacuzinilor, barbati, femei, copii, cu fizionomii diferite, izbutind
totusi sa dea un ansamblu omogen, o compozitie unitara. La Magureni sunt 60
de portrete. Tot asa de interesante sunt si autoportretele artistului (Filipestii
de Padure, Rm. Sarat), ale unor clerici sau mesteri.
49
Polovragi, Cozia, Saracinesti, schitul Papusa, biserica Sf. Dumitru din Craiova
s.a.
Dar in acest secol, in toate cele trei tari romanesti, s-a dezvoltat o arta cu
caractere populare, care constituie unul din fenomenele cele mai originale ale
creatiei picturale romanesti de la sfarsitul evului mediu. Mesteri zugravi
ridicati din randul calugarilor si preotilor de mir, in care apar o serie de
elemente din viata contemporana: portrete de ctitori – tarani, tirgoveti,
preoti-, unelte de munca, iar pe fatadele unor pridvoare sunt redati tigani
ursari, scene de vinatoare, teme din fabulele lui Esop sau din legende; in scena
Judecata de apoi asupritorii taranimii apar in ceata celor pacatosi: turci,
boieri, stringatori de biruri, circiumari; unele persoane biblice apar in portul
romanesc specific zonei respective.
Zugravii lucrau singuri sau in grupuri, avand mai multi “ucenici”, care
desprandeau mestesugul timp de mai multi ani. De multe ori mestesugul
zugravitului se mostenea din tata in fiu, incat de multe ori se intalnesc cateva
generatii de zugravi din aceeasi familie. In mai multe parti existau “scoli” sau
centre de zugravi, in care se formau numerosi ucenici. Se pare ca una era la
schitul Bunea – jud. Dimbovita. In 1778 s-a deschis o scoala de zugravi la
Caldarusani, sub egida Mitropoliei, condusa de Ivan Rusul; in 1785 a luat fiinta
o scoala de acelasi gen la Episcopia Rimnicului, condusa de Ioan “dascal de
zugravi”. Elevul sau Mincu zugravul a deschis o scoala de zubravi, sub
patronajul Mitropoliei, in jurul anului 1800.
50
vechi de zugraveala. Acesta din urma este considerat cel mai vechi ansamblu
pictural cunoscut in Romania. In 1408-1409, cu prilejul refacerii, biserica a fost
rezugravita. La Rimet, tot pe un al doilea strat de pictura, s-a descoperit
inscriptia care pomeneste numele arhiepiscopului Ghelasie si al zugravului
Mihul de la Crisul Alb. Tot din secolul al XIV-lea sunt si frescele bisericii din
Strei, unde intalnim si primul autoportret al zugravului bisericii, din toata arta
romaneasca (numele nu i-a putut fi catat exact pana acum). De asemenea,
trebuie retinut faptul ca biserica din Strei a avut si picturi exterioare, din care
se pastreaza azi doar fragmente (altele de la Criscior si Ostrov).
Din secolul al XVI-lea se pastreaza putine picturi murale (de pilda, la Cetatea
de Balta). Probabil a fost zugravita si biserica manastirii Prislop, ctitoria
domnitei Zamfira. Se pastreaza, de asemenea, cateva icoane in diferite
biserici.
51
In secolul al XVIII-lea se intalnesc numerosi mesteri populari care au lucrat mai
ales la bisericile din partiel Brasovului, Sibiului si Fagarasului. In Rasinari, de
pilda, intalnim o serie de zugravi in tot cursul secolului al XVIII-lea, unii din ei
activind si in Tara Romaneasca (preotul Ivan, fratii Iacob si Stan s.a.). alti
zugravi lucrau in Muntii Apuseni, in partile Clujului si Salajului.
52
Sculptura in piatra a cunoscut o inflorire maxima la inceputul secolului al XVI-
lea in Tara Romaneasca. Decoratiile fatadelor de la Dealu si Arges au constituit,
pentru mai bine de un secol, un permanent izvor de inspiratie pentru artistii
din Tara Romaneasca. Piatra de mormant a lui Neagoe Basarab de la Arges va
constitui prototipul lespezilor funerare din Muntenia pentru tot secolul al XVI-
lea si o parte din cel urmator. Dar cea mai izbutita lespede funerara din toata
arta romaneasca veche este cea a domnitorului Radu de la Afumati, in aceeasi
biserica; pe cimpul central este redat voievodul calare, iar sub el se afla o
inscriptie in care-i sunt consemnata faptele si luptele, o adevarata pagina de
cronica.
Broderia medievala romaneasca si-a luat modelul principal de inspiratie tot din
arta bizantina. Un fragment de broderie s-a descoperit la Dinogetia-Garvan
53
(secolele XI-XII). Fara indoiala ca lacasurile de inchinare din secolele XIV-XV au
fost inzestrate si cu odoarele necesare: odajdii diaconesti, preotesti si
arhieresti; procovete, epitafuri, dvere, prapuri, acoperaminte de mormant
etc., dar au ajuns prea putine la noi. Dintre piesele reprezentative mentionam:
un epitrahil (cu 10 medalioane cu chipuri de sfinti) si o bedernita, ambele de la
Tismana (c. 1380-1389), un epitaf din 1428 si un epitrahil de la Alexandru cel
Bun, cu 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului, inclusiv portretele lui
Alexandru cel Bun si al sotiei sale Marina, cele mai vechi portrete voievodale
cunoscute in broderia romaneasca.
Din timpul lui Stefan cel Mare dateaza mai multe epitrahile lucrate pentru
manastirea Putna (unul avea 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului,
plus portretele domnitorului si al fiului sau Alexandru), o serie de dvere pentru
Putna (una avand brodate chipurile lui Stefan cel Mare si al doamnei Maria
Voichita), acoperamantul de mormant al Mariei de Mangop, a doua sotie a lui
Stefan, pe care este brodata ea insasi, cu ochii inchisi si mainile incrucisate pe
piept. Toate aceste piese erau brodate fie in manastirile de calugarite, fie in
familiile domnesti sau ale marilor dregatori.
54
mesterii din Sibiu, Brasov si Bistrita, sau la mesterii din Banat. Avem date
sigure ca o serie de obiecte liturgice din argint – mai ales pentru ctitoriile
Cantacuzinilor si ale lui Constantin Brancoveanu – erau lucrate la Brasov, Sibiu,
sau de mesteri din Chiprovat, in Bulgaria. Multe din obiectele de acest gen au
ajuns in posesia unor asezaminte bisericesti din Rasarit, ca urmare a daniilor
facute acestora de catre domnii romani.
In Tara Romaneasca apartine stilul neoclasic biserica “Tei” din Bucuresti, zidita
in 1833 de Grigorie IV Ghica. In forme clasice au fost refacute bisericile Sf.
Dumitru si Sf. Gheorghe Nou, ctitoria lui Brancoveanu, ambele in Bucuresti.
55
manastirii Sinaia, bisericile din Hirsova, Turnu Magurele s.a. De altfel, cele mai
multe biserici din mediul rural erau construite in stilul traditional romanesc, cu
reminiscente ale stilului lui Stefan cel Mare in Moldova (turle, contraforti) sau
ale stilului brancovenesc in Tara Romaneasca (pridvorul deschis pe latura de
apus).
Acelasi lucru s-a petrecut spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui
de-al XX-lea, cand s-a incredintat arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy,
restaurarea bisericii manastirii Arges, a bisercii Sf. Trei Ierarhi si Sf. Nicolae
domnesc din Iasi, Sf. Dumitru din Craiova si a fostei catedrale mitropolitane din
Tirgoviste. Trei dintre acestea (“Mitropolita” din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Iasi
si Sf. Dumitru din Craiova) au fost daramate in intregime, construind
monumente noi, dar inspirandu-se din formele vechi arhitectonice si din
motivele lor decorative. Celelalte doua monumente au suferit putine modificari
de ordin arhitectural. Au fost inlaturate zidurile inconjuratoare si clopotnitele,
acolo unde existau. Impodobirea tuturor celor cinci biserici a fost incredintata
unor straini, necunoscatori ai artei bizantine traditionale, care au facut o
pictura noua.
Tot asa au fost restaurate cateva vechi monumente din Bucovina (Putna,
Mirauti, Sf. Ioan din Suceava), de catre arhitectul vienez Karl Romstorfer,
modificand mult forma lor initiala.
56
Stilul bizantin, necunoscut in Transilvania pana in primii ani ai secolului nostru,
incepe cu catedrala mitropolitana din Sibiu (1902-1906), care urmeaza, la scara
redusa, fireste, planul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, dar cu doua turnuri
masive, de factura gotica, la intrare.
57
Gheorghe Tattarescu (1820-1894) considerat cel mai mare pictor bisericesc
neoclasic, a pictat peste 60 de lacasuri de inchinare, - multe in Bucuresti. Cea
mai izbutita realizare a lui este catedrala mitropolitana din Iasi (1884-1886), cu
peste 250 de scene si icoane, legate mai ales de viata si activitatea
Mantuitorului, la care se adauga figuri de ingeri si motive ornamentale, toate in
stilul Renasterii italiene.
58
In schimb, in Transilvania s-a raspandit si mai mult vechiul mestesug al
zugravirii de icoane pe sticla. Cel mai insemnat centru a ramas tot la Nicula,
apoi in cateva sate din jurul Sebesului, Sibiului si Fagarasului. Se cunosc multe
nume de “iconari” barbati si femei.
Dupa 1918, anul formarii statului national roman unitar, s-au ridicat biserici noi
- adevarate monumente de arta – in toate partile tarii dar mai ales in orasele
din Transilvania si Banat. Intre acestea se numara catedralele episcopale din
Alba Iulia, Cluj si Timisoara (din 1974 mitopolitana), apoi biserici in Cluj (Sf.
Nicolae), Satu Mare, Baia Mare, Huedin, Turda, Cimpia Turzii, Tirgu Mures,
Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Medias, Sighisoara, Blaj, Orastie, Hunedoara,
Arad, Resita, Jimbolia, Anina, Timisoara (cartierele Mehala si Josefin). In
vechea Romanie consemnam bisericile: Madona Dudu din Craiova, Sf. Silvestru
si Sf. Dumitru – Colentina din Bucuresti, Sf. Apostoli din Tg. Jiu, Sf. Gheorghe
din Buzau, Sf. Treime din Braila, cateva biserici din Galati, Sf. Ingeri si Sf.
Imparati din Constanta, Precista din Piatra Neamt, Sf. Nicolae din Pipirig-
Neamt, ctitoria patriarhului Nicodim si sute de alte biserici in mediul rural.
Majoritatea acestora sunt concepute in stil bizantin traditional, chiar si in
Transilvania unde era aproape necunoscut; altele sunt in stilul bisericilor lui
Stefan cel Mare (catedrala din Timisoara, Precista din Piatra Neamt) sau cu
influente apusene. Planul lor a fost conceput de arhitecti de renume, ca
Dumitru Ionescu – Berechet, de la Patriarhie, care a intocmit planurile a peste
o suta de biserici, George Cristinel (catedrala din Cluj, bisericile din Orastie,
Blaj etc.), Victor Stefanescu (catedrala din Alba Iulia), Ioan Traianescu
(catedrala din Timisoara, biserica din Turda), Victor Vlad, George Matei
Cantacuzino si altii.
59
In transilvania si Banat s-au infiintat cateva manastiri ori au fost readuse la
viata unele din cele distruse in secolul al XVIII-lea. Asa au fost: Simbata de Sus
in Tara Fagarasului, refacuta prin stradaniile mitropolitului Nicolae Balan,
Toplita, ctitoria patriarhului Miron, Rimet – j. Alba, Rohia, in Tara Lapusului,
ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc – jud. Bihor, deschisa la staruintele
episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, Timiseni in Banat.
Arta bisericeasca dupa 1948. Intre realizarile majore din timpul pastoririi
patriarhilor Justinian si Iustin se inscrie si actiunea de construire a unor noi
lacasuri de inchinare. In acelasi timp, s-a inceput o actiune organizata si
sustinuta – cu cheltuiala Bisericii si a Statului – pentru restaurarea arhitectonica
si picturala a vechilor monumente istorice bisericesti, spre a fi puse in
adevarata lor valoare. Amintim aici doar pe cele mai reprezentative: catedrala
patriarhala, manastirile Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogirla, Caldarusani,
Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu, Viforita, bisericile bucurestene
Domnita Balasa, Sf. Spiridon Nou, Curtea Veche, Coltea, Radu Voda, - toate in
Arhiepiscopia Bucurestilor -; catedrala mitropolitana din Iasi, manastirile
Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Bistrita, Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevita,
Moldovita, Humor, Cetatuia, bisericile: Voronet, Sf. Trei Ierarhi din Iasi, Sf.
Gheorghe din Hirlau etc. – in Arhiepiscopia Iasilor; mainastirile Tismana,
Strehaia, Polovragi, Jitianu, Gura Motrului, Linici, in Arhiepiscopia Craiovei;
manastirile Cozia, Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn, Cotmeana, schitul
Cornet, biserica Sf. Gheorghe din Pitesti, in Episcopia Rimnicului si Argesului;
catedrala episcopala si manastirile Ciolanu si Ratesti, in Episcopia Buzaului;
manastriea Cocos, biserica Precista din Galati, in Arhiepiscopia Tomisului si
Dunarii de Jos etc. In Transilvania, Maramures si Banat s-au facut lucrari de
restaurare si consolidare la bisericile de lemn (Cuhea, Ieud, Plopis, Surdesti
etc.), la unele din bisericile de piatra din judetul Hunedoara (Densus, Trei,
Streisingeorgiu), la manastirile Prislop, Rimet si Hodos-Bodrog.
In cele mai multe manastiri, la cateva centre eparhiale dar si la unele biserici
de mir, s-au amenajat peste o suta de muzee sau colectii de obiecte bisericesti.
Cele mai inzestrate sunt cele de la Putna, Dragomirna, Moldovita, Sucevita,
Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Sf. Trei Ierarhi – Iasi, Sinaia, Caldarusani,
Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Jitianu, Simbata de Sus (icoane pe sticla),
biserica Sf. Nicolae din Schei, parohia Sibiel (icoane pe sticla), centrele
eparhiale Cluj-Napoca si Oradea, manastirea Sf. Simion Stalpnicul din Arad –
Gai, catedrala din Timisoara si multe altele.
60
mai vechi. Intre cele nou construite – adevarate monumente de arhitectura –
consemnam aci bisericile: Sf. Elefterie, Parcul Domeniilor si Militari din
Bucuresti, Sf. Gheorghe din Tecuci, Sf. Nicolae din Sulina, Sf. Nicolae din Sibiu,
cele din Radauti, Tirnaveni-Mures, Ghelari-Hunedoara, Bogata Olteana-Brasov,
Sf. Gheorghe-Covasna, Timisoara-Fratelia, Racari-Dimbovita, Sotinga-
Dimbovita, Fetesti-Ialomita, Ciocirlia-Constanta, Pascani-Iasi, Boroaia, Iaslovat
si Voronet in jud. Suceava, Valea Draganului-Cluj, Baia Sprie, Strimtura, Ieud si
Botiza in jud. Maramures, Lucaceni-Satu Mare, paraclisul si biblioteca
manastirii Rohia, o biserica noua la manastirea Rimet etc.
61
La frumusetea cultului nostru liturgic o contributie esentiala aduce cantarea
bisericeasca ortodoxa specifica din punct de vedere melodico-modal si ideatic.
Ea are o puternica forta de inraurire asupra sufletului credinciosilor. “Cantarea
bisericeasca ortodoxa este cea mai frumoasa visterie a Ortodoxiei, visterie care
ne constituie mandria si ne defineste esenta noastra ortodoxa”.
Daca muzica – insusire specifica fiintei umane si comuna oamenilor din toate
timpurile si locurile – n-a lipsit din cultul nici unei religii, in cultul nostru
ortodox, cu deosebire, este prin excelenta un mod de exprimare a
sentimentului religios, o forma a rugaciunii. Insotind textul rugaciunii, muzica
contureaza stari profunde ale simtirii religioase care, in textul simplu citit sau
recitat, nu gasesc o respiratie suficienta si destul de adecvata. Muzica, precum
si celelalte arte care insotesc si intregesc cultul, reprezinta liantul care uneste
domeniul concret national cu cel spiritual-abstract, creand acea stare prielnica
intelesurilor religioase pline de taina. De aceea, nu e de mirare ca muzica a
fost pusa in serviciul sentimentului religios si al cultului.
Cum s-ar putea explica altfel faptul ca intrec cultul Bisericii crestine a fost
alcatuit in perioada patristica (pana la jumatatea secolului al VIII-lea), ca dupa
aceea nimic sa nu se elimine si nimic sa nu se adauge pana astazi?
Muzica bizantina. – Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari
bisericesti, capatand forme specifice cultului, infrumusetandu-se continuu din
62
punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizantul medieval,
marele centru politic, cultural si religios al fostului Imperiu Bizantin. Din
aceasta cauza, cercetatorii contemporani o numesc: “Muzica bisericeasca
bizantina” sau ortodoxa, intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.
63
Muzica bizantina la romani. – Intre Bisericile care au adoptat cultul si muzica
bizantina este si Biserica Ortodoxa Romana, unde crestinismul a patruns, dupa
cum se stie, din primele secole dupa Hristos. Noi suntem si ca popor si ca
Biserica cei mai vechi in aceste tinuturi rasaritene ale Europei. Faptul acesta,
ca si situarea geografica in imediata apropiere a Bizantului, precum si
multiplele legaturi economice, culturale si religioase cu Bizantul au facut ca
muzica bizantina nu numai sa se transplanteze in Biserica straromanilor si apoi
a romanilor, ci sa inregistreze un curs si o dezvoltare care dau dreptul Romaniei
sa aiba un cuvant greu de spus in privinta evolutiei si cunoasterii muzicii
bizantine din trecutul indepartat.
Unele stiri vorbesc si despre practicarea muzicii la noi, cum este stirea despre
martiriul Sfantului Sava de la Buzau († 372), despre care ne se spune ca era
cantaret de psalmi si cultiva aceasta cantare cu mult zel. Tot din aceasta
perioada antica ne-a ramas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un
imn “Te Deum laudamus”, care reprezinta un model de muzica ce a circulat la
populatia straromana. Tot o marturie a prezentei muzicii bizantine in perioada
de inceput este si Condacul Nasterii Domnului, creatie a Sf. Roman Melodul
(sec. VI), care a circulat intr-o forma simpla si a carui constructie modala este
in Ehul 3 bizantin.
64
peste hotare, a unui numar impresionant de mare de manuscrise muzicale
bizantine. Cercetatorii romani actuali, care au intreprins o actiune de studiere
si valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000
de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzica si notatie
vechi bizantina, adica anterioara secolului al XIX-lea, cand a avut loc o reforma
a muzicii bizantine, cunoscuta sub numele de reforma chrysantica, realizata de
trei mari cunoscatori ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul si
Hrmuz Hartofilaxul, toti din Constantinopol. Reforma a fost pregatata in timp,
dar s-a aplicat in anul 1814, iar la noi a fost adoptata incepind in 1816. Acest
fond de manuscrise muzicale din perioada medievala reprezinta un tezaur de
mare importanta muzicala si cultural-nationala. Cercetarea lor ne da o imagine
asupra muzicii bisericesti pe pamantul Romaniei, asupra dezvoltarii si rolului
cultural-artistic din perioada medievala si post medievala a istoriei poporului
roman si a Bisericii Ortodoxe Romane. intre acestea amintim: Lectionarul
evanghelic de la Iasi, manuscris in notatie ecfonica, care dateaza din secolul al
XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iasi din sec. XIII, cel de la Bucuresti din sec. XIV
si cel de la Putna din sec XV; noua manuscrise ramase de la manastirea Putna,
unde a existat o vestit scoala de muzica bizantina. Si nu numai la Putna, ci si
alte centre romanesti de cultura, ca Suceava, Iasi, Bucuresti, Brasov, Fagaras,
Socola, Neamt etc. asa se face ca in 1558 domnitorul Alexandru Lapusneanu
solicita comunitatilor ortodoxe din Lvov si Przemisl sa trimita in Moldova
(probabil la Suceava) patru tineri cu voci frumoase pentru a invata cantarile
grecesti si sarbesti (adica muzica bizantina cu text grecesc si slavon). Pe la
sfarsitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorothei calatorind in tara noastra,
impreuna cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre
domnitorul Petru Schiopul ca: “El iubea inca si cantaretii si avea un iscusit
dascal de cantari”.
Din sec. al XVII-lea se pastreaza in bibliotecile din tara si de peste hotare peste
20 de manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate
145 de manuscrise, dintre care 116 cu text grec, 9 cu text romanesc, 19
bilingve (grec-roman sau invers) si unul cu text slav-grec. Tot din acest secol
65
(XVII), provine si primul manuscris muzical cunoscut pana acum cu textul in
limba romana: Psaltichia rumaneasca scrisa de Iromonahul Filothei sin Agai
Jipei, la anul 1713, in Bucuresti.
66
structura formelor si a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu ne
indreptateste sa socotim ca ar fi existat o muzica de tip slavon, atata timp cat
in manuscrisele amintite nu este slavona decat limba si textul.
67
faza a actiunii de romanizare a slujbelor bisericesti, actiune inceputa de
Filothei Jipa si continuata tot restul sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea.
Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere si este preluat de toti
urmasii sai, inclusiv de brasoveanul Ion Radu Duma care il introduce la Brasov,
in 1851. Recent, aceasta Psaltichie a fost transcrisa integral in notatie moderna
pentru uzul tuturor celor interesati sa cunoasca melodiile bizantine anterioare
reformei muzicii psaltice din 1814-1816. De asemenea au fost tiparite in
facsimil, insotite de studii analitice, cateva dintre cele mai vechi manuscrise
muzicale vechi bizantine (Lectionarul evanghelic de la Iasi si doua din cele de
la Putna). Datorita infiintarii unor scoli de muzica in limba romana, la
Bucuresti, Neamt si la Brasov, manuscrisele in limba romana se inmultesc,
numele psaltilor romani apar din ce in ce mai frecvent ca autori de cantari,
dascali sau copisti. Intre acestia putem numi pe Filothei Jipa, dascalul Sarban,
Ioan sin Radu Duma Brasoveanul, Constandin protopsaltul, Naum Rimnicanul,
Iosif de la Neamt, Mihalache Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la
Neamt s.a.
Acesti oameni, animati de dorinta lor fierbinte de a canta “pre limba patriei” si
cu ei tot romanul, au reusit sa impuna de la inceput acestui mod de cantare o
nota specific romaneasca, creand astfel o muzica noua pastrata cu sfintenie si
astazi in Biserica noastra.
68
Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cantarile bisericesti pe
cele opt moduri, asa incat chiar atunci cand unii protopsalti de mai tirziu vor
incerca sa fie cat mai originali in compozitiile lor psaltice, nu se vor putea
abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romanesti de la inceputul
secolului al XIX-lea.
69
bisericesti care circulau pe cale orala in aceste parti de tara, unde muzica
bizantina se raspandise in egala masura.
Dar chiar in acest secol XIX au rasarit si compozitori care si-au dat seama de
acest lucru.
70
In ultima vreme melodiile noastre de strana au stat la vaza unor ample lucrari
muzicale vocal-instrumentale sau numai instrumentale. Ne gandim la celebrele
oratorii de Pasti si de Craciun ale lui Paul Constantinescu, lucrari monumentale
ce stau alatrui sau, daca nu, chiar depasesc prin bogatia si varietatea melodica
cele mai vestite lucrari apusene de acest gen.
Au fost tiparite pana acum sase carti, una continand teoria muzicii plastice
(Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzand cantarile
necesare stranii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cantarile Sfintei
Liturghii) si preotilor (Cantari la Taine si Ierurgii), urmand sa fie tiparite alte
doua tot atat de necesare (Triodul si Idiomelarul).
In Biserica Ortodoxa Romana se poate spune ca niciodata nu s-a dat o mai mare
atentie muzicii bisericesti ca astazi, cand problema ei a intrat in preocuparile
directe ale Conducerii Bisericii noastre – Sfantul Sinod. Astazi, atat pregatirea,
cat si practica muzicii bisericesti se fac sistematic in scolile teologice de toate
gradele: Scolile de cantareti bisericesti si Semanariile teologice, ca si in
Insititutele teologice universitare. In cadrul acestor institutii exista conditii
optime pentru insusirea muzicii bisericesti.
71
Studentii teologi sunt, de asemenea, initiati in cunoasterea si culegerea
folclorului muzical popular si religios, pentru a putea depista valorile muzicale
existente in popor, dar necunoscute si nevalorificate. In felul acesta se
realizeaza si o actiune cultural artistico-patriotica.
Colinde (http://www.crestinism-ortodox.ro/html/09/9d_colinde.html) -
colinde bisericesti Muzica Bisericeasca (http://www.crestinism-
ortodox.ro/html/09/9d_muzica_bisericeasca_bizantina.html) - ascultati ... e
divin.
[editează]
Pelerinul este strainul care vine de aiurea, care strabate acest “aiurea” spatial,
acest pamant care nu-i apartine. Dar el nu este condamnat sa rataceasca
neputiincios la nesfarsit. In acest spatiu se va produce o mutatie traita,
72
implinita chiar prin actul pelerinajului: este o participare tainica la o alta
realitate decat cea a existentei profane sau a lumii imanente. Pelerinul este
omul care trece si care este prin sine si in sine strain; strain pentru spatiul
omenesc pe care-l strabate si unde trebuie sa-si asume aceasta situatie impusa
de cei care-l privesc strabatand drumurile si care stiu ca a doua zi el isi va
continua mersul.
In aria latina, cuvantul pelerin provine din peregrinus, care la randul lui este un
derivat din per-agrare care semnifica a parcurge, a merge departe. Peregrinus
inseamna calator, cel ce se duce intr-o tara straina si se stabileste acolo pentru
un timp. Prin extensie a insemnat strainul care vine de aiurea si nu apartine
societatii autohtone. Cuvantul are pe de o parte semnificatia grecescului , dar
sugereaza si parcurgerea unui spatiu, in sensul termenului aflandu-se ideea de
73
traversare a unui spatiu, a unui teritoriu, a unei frontiere 8. Aceste doua
aspecte sunt in stransa legatura, caci a pleca de acasa si a merge intr-un
pamant strain inseamna a te instraina pentru un timp, a deveni strain 9.
Din analiza acestor cuvinte in diferite limbi, se desprind cel putin trei seme
comune: ruptura, mersul si cautarea locului sfant. Michel Stavrou in articolul
Approche theologique du pelerinage 10 ilustreaza legatura semantica intre
aceste cuvinte prin schema urmatoare:
Pelerinajul
Motivele pelerinajului
A vedea
Pelerinul se duce undeva, se deplaseaza spre un loc unde “vede ceva”, cum
spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moastele unui sfant,
o persoana deosebita. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este
un interes istoric pentru a cunoaste locurile speciale legate de istoria
mantuirii, la care se adauga o curiozitate mai putin pioasa pentru a vedea
minunatele si impunatoarele constructii care transformau Ierusalimul, precum
Roma de astazi, intr-un oras populat de biserici. Origen a parcurs Palestina in
cautarea urmelor lui Iisus, ale ucenicilor si ale profetilor, iar fericitul Ieronim
afirma: “Asa cum ii intelegi mai bine pe istoricii greci cand ai vazut Atena sau
cartea a III-a a Eneidei cand ai venit prin Leucate de la Troada in Sicilia si din
Sicilia la varsarea Tibrului, la fel intelegi mai bine Sfanta Scriptura cand ai
vazut cu ochii tai Iudeea si ai contemplat ruinele vechilor ei cetati” 11. Pe de
74
alta parte este un interes spiritual, care legitimeaza pelerinajul: vederea
locurilor sfinte trebuie sa conduca la contemplarea realitatilor spirituale si la
cresterea sentimentului de dragoste crestina. Vederea “locurilor unde s-a aflat
Sfanta Cruce si locul Invierii, spunea fericitul Ieronim, nu este de folos decat
acelora , in fiecare zi, isi poarta Crucea si invie cu Hristos.” 12 Focul dragostei
dumnezeiesti trebuie sa se aprinda astfel in toti. Nu numai privirea trebuie sa
se bucure, ci si sufletul. Sfantul Grigore de Nyssa, atunci cand cerea calugarilor
sa iasa din trup pentru a se indrepta spre Dumnezeu, spunea despre locurile
sfinte ca ele poarta insemnele marii filantropii a lui Dumnezeu fata de oameni.
Pelerinul viziteaza aceste locuri pentru a-si hrani nu numai ochii sufletului, ci si
vederea, care se bucura prin credinta de placerea spirituala, se spune in Istoria
calugarilor sirieni. Vizitatrea locurilor sfinte aprinde focul dragostei
dumnezeiesti. Egeria noteaza in jurnalul ei: “…dupa ce am vazut ceea ce
doream sa vedem”, insotiti de “barbatii lui Dumnezeu” drept calauze, s-a
apropiat de muntele lui Dumnezeu 13.
Bisericile intalnite in drum, capelele, troitele, sunt tot atatea indemnuri spre
rugaciune. Din tot timpul, contemplarea locurilor sfinte este insotita de
rugaciune, fie individuala, fie colectiva. Vizitarea locurilor sfinte este una din
cauzele rugaciunii profunde a pelerinului (orationis causa), asa cum ne
povesteste si Egeria in descrierea drumului ei la Ierusalim. Pentru sfantul Ioan
75
Damaschin aceste locuri sfinte, unde adesea se regasesc moastele sfintilor, sunt
locuri de adorare si venerare pentru ca au fost “receptacole ale energiei divine
si pentru ca Dumnezeu prin ei si in ei a dorit sa ne mantuim.” (Cuvantari la
sfintele icoane, III)
Rugaciunea pelerinului este in primul rand una de lauda. Fiecare pas il duce
spre Dumnezeu, pelerinul il cauta pe Dumnezeu in orice lucru (Ps. 95).
Calatorul aduce multumire pentru cele primite in dar de la Tatal sau cel ceresc
si-L roaga sa-i indeplineasca cererile.
In drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din vietile sfintilor,
din cartile de rugaciuni si de momente de liniste, de veghe; de viata in
colectivitate si de momente de singuratate. Pelerinul asculta cuvantul lui
Dumnezeu, si-l face siesi si-l impartaseste cu tovarasii de drum. El urmeaza
pilda Mantuitorului, cand pe drumul spre Emaus, a explicat Scriptura celor doi
ucenici. Şi astazi ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii si le vorbeste.
Cuvantul lui Dumnezeu se face auzit, le patrunde inimile si devine rugaciunea
lor. Dar pelerinajul crestin nu este numai o forma speciala a pietatii, ci si un
act eclezial important in ceea ca el exprima, ca si Euharistia sau venerarea
icoanelor, un adevar dogmatic.
A implini un legamant
76
ce amintesc de viata, moartea si inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus
Hristos. Asa a gandit si dorit fericitul Ieronim, sfantul Ioan Iacob Hozevitul.
A obtine o favoare
Pelerinul venit intr-un loc sfant, vrea sa ia cu el, sa duca acasa ceva din
sfintenia locului. El cauta sa materializeze intr-un fel amintirea timpului
petrecut in aceste locuri.
Moastele erau cele mai indicate. Ele puteau fi directe (lemn din Sfanta Cruce,
bucati din moastele sfintilor, bucati din stalpii pe care s-au canonit stalpnicii
etc) sau indirecte (evlogiile, adica binecuvantarea locului sfant pe care
pelerinul doreste s-o ia cu el sub forma icoanelor sau altor obiecte).
77
afilierea la o confrerie pelerina ai carei membrii petrecusera ani si ani pe
drumurile spre locurile sfinte. In zilele noastre, aceste amintiri care se
regasesc in casele oamenilor continua aceeasi veche traditie.
Inainte sa paraseasca locurile sfinte, pelerinul mai poate lasa o urma a trecerii
lui: un ex-voto drept multumire pentru vindecarea de o boala grava sau pentru
implinirea vreunei dorinte. Adesea sunt inscriptii pe un zid sau un copac care
continua sa mentina vie prezenta trecatorului si dupa plecarea sa 16.
Dimensiuni spirituale
Exista si sensuri derivate ale termenului care evoca diferite atitudini interioare
si spirituale:
78
Pelerinajul ne aminteste de caracterul itinerant al vietii crestine. Botezul ne
incorporeaza lui Hristos, dar crestinii “nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). De
aceea ei nu au aici pe pamant “cetate statatoare.” (Evr. 13, 14) Crestinii
marturisesc ei insisi ca pe pamant sunt “staini si calatori.” (Evr. 11, 13; 1 Petr.
2, 11)
Iesirea, lungul drum al lui Israel spre Tara Fagaduintei, este in interpretarea
sfintilor mersul crestinului individual si al Bisericii intregi. Fericitul Augustin va
dezvolta aceasta dubla tema a crestinului pelerin – peregrinus - si a Bisericii
pelerine – Ecclesia peregrina 19.
Se regasesc in versetele citate mai sus acele cuvinte care ilustreaza sensul
principal al actiunii pelerine si sensurile secundare atasate termenului pelerin.
Astfel, pelerinul este mostenitor al fagaduintei lui Dumnezeu, este cel care va
mosteni imparatia Tatalui. Pentru aceasta, el trebuie sa implineasca anumite
cerinte. Pelerinul trebuie “sa iasa la locul” pe care-l va mosteni, adica sa-si
paraseasca casa sa si sa se indrepte spre un loc anume. Iesirea presupune
mersul spre o tinta care este pamantul fagaduintei, loc sfintit, purtator al
imaginii dumnezeiesti, al Ierusalimului ceresc. In tot acest drum pelerinul este
asemenea unui nomad; el se va afla mereu pe un teritoriu strain, va trai in
corturi si va astepta sa ajunga la “cetatea cu temelii puternice”a carui ziditor
este Dumnezeu. Forta ce-l insoteste si-i da puterea sa invinga greutatile
drumului este credinta.
Drumul este elementul esential al oricarui pelerinaj; acest drum este pentru
pelerin “cu bucuriile si necazurile lui, primul orizont in cautarea sa” 21, este o
79
lume in sine, o lume separata de lume. Omul se simte neinsemnat, amenintat,
supus la incercari diferite (incercarea pustiei), dar in acelasi timp el
constientizeaza faptul ca mersul sau simbolizeaza victoria omului asupra
obstacolelor care nu pot decat sa incetineasca cautarea, dar nu s-o anuleze.
Plecarea la drum este un act profund liber. Pelerinul va fi de-a lungul secolelor
omul care merge. A te asterne la drum este un legamant, inseamna ca cel ce
pleaca in pelerinaj vrea sa schimbe ceva in viata sa. Daca pleaca la drum, ceva
ii lipseste. Exista “o fascinatie a drumului. Mersul, in incetineala lui, in efortul
lui, in linistea lui, ne face prezenti noua insine, tovarasilor nostri de drum.” 22
Aceasta omniprezenta a drumului in actul pelerinajului se regaseste si in
rugaciunile pe care cel ce pleaca la drum le rosteste, rugaciuni prezente atat
in lumea orientala, cat si occidentala:
sau
“O Doamne, Tu care l-ai pus pe Avraam sa-si paraseaca tara si l-ai pazit intreg
si nevatamat in timpul calatoriei sale, milostiveste-te si asupra copiilor tai.
Apara-i de pericole si usureaza-le drumul. Fii noua umbra in arsita soarelui,
haina contra ploii si frigului. Sprijin in oboseli si aparator in necazuri. Fii
bastonul de care te sprijini sa nu cazi si portul care primeste naufragiatii,
pentru ca, de Tine indrumati, sa ajungem la capatul drumului si sa ne
reintoarcem sanatosi acasa.” 24
Drumul pelerinului este “un dar al puterii noastre si al timpului nostru, pe scurt
o jertfa.” 26 Chiar daca vine cu trenul sau cu masina, pelerinul strabate ultima
parte a drumului pe jos, in semn de umilinta si recunoastere a puterii
mantuitoare a lui Hristos.
Drumul nu este de loc usor, dar Hristos este prezent, dand pelerinilor forta sa
treaca peste obstacolele calatoriei, incurajandu-i pe cei deznadajduiti, pe
80
bolnavi, pe cei ce inainteaza mai greu, pe cei ce se opresc, adesea descurajati,
pe marginea drumului. Acest drum este intreaga noastra viata, iar capatul lui,
moartea, este viata vesnica. Acest drum este al Celui ce este Alfa si Omega, al
Celui care este “calea, adevarul si viata” (Ioan 14, 6).
Alta data, povestind despre sosirea ei la rugul aprins de unde Domnul i-a vorbit
lui Moise, Egeria, neobosita pelerina, noteaza: “Cand am ajuns la acest loc, era
deja ceasul al zecelea (ora 4) si cum era seara nu am putut aduce jertfa. Dar
ne-am rugat in biserica si in gradina, langa rug; am citit pasajul din Cartea lui
Moise, dupa obicei.” 30 Totul se facea conform unei traditii bine pastrate din
generatie in generatie de pelerini.
81
“intrata in mormant, ea saruta piatra inaltarii... Ea isi lipea cu ardoare buzele
de piatra pe care trupul lui Hristos fusese depus... Tot Ierusalimul a fost martor
la lacrimile ei varsate in acest loc sfant.” 31Aceste gesturi sunt semnele
exterioare ale credintei pelerinului, a dorintei sale fierbinti de a se apropia de
Dumnezeu, de a se uni cu El; sunt semne ale increderii in puterea mantuitoare
a rugaciunii. Dorinta de a fi curatat sufleteste si de a fi insufletit de harul divin
este aceeasi cu cea manifestata de personajele Evangheliilor care cautau sa-l
vada pe Iisus si sa se atinga de hainele Lui.
O practica foarte veche, ramasa pana in zilele noastre, este scaldatul in apa
facatoare de minuni a unor izvoare, fantani sau piscine (ca la Lourdes), spalatul
fetei, ochilor sau bautul apei din fantanile cu apa miraculoasa (Constantinopol,
Lourdes etc.).
82
La toate acestea se mai adauga si diverse practici penitentiale ca de exemplu
postul.
- locurile biblice, importante datorita unui eveniment biblic din Vechiul si Noul
Testamment;
83
- mormintele martirilor sau sfintilor, importante prin prezenta sfintelor moaste;
Dupa anul 326, cand Imparateasa Elena a facut o calatorie la Ierusalim pentru
Inaltarea Sfintei Cruci, numeroase constructii s-au ridicat pe locurile legate de
istoria mantuirii. Incepand cu secolul al IV-lea au fost construite locasuri de
cult pe locurile importante din istoria mantuirii: Patimirea, Invierea,
Cincizecimea. Despre slujbele celebrate la biserica Anastasis si Martyrium
exista informatii si in Jurnalul de calatorie al Egeriei.
84
depaseste adesea granitele unei tari, sunt cautati pentru marturisire sau
pentru a primi un cuvant de invatatura. Se intampla si astazi ca pe vremea
avvilor din pustiul Palestinei sau al Egiptului.
Marile centre pelerine, ca si cele mai mici, marile sarbatori ale calendarului
crestin sau sarbatorile anuale ale sfintilor, aduna pelerinii pentru priveghere si
Sfanta Liturghie. Este participarea tuturor, o participare deplina si colectiva.
Acest grup, multiplicat in spatiu si in timp, formeaza o societate extraordinara,
o unitate in diversitate, chiar daca efemera. Extraordinara caci ea este in mers
spre un pamant al transfigurarii; extraordinara caci comunitatea creata in
timpul pelerinajului este nediferentiata, fara varsta, fara ierarhii. Participau la
acesta societate, scria Raoul Glaber 36 descriind pelerinajele efectuate cu
ocazia jubileului de la anul 1033, “oameni din clasele inferioare, cei din clasa
de mijloc, cei puternici, regi, conti, marchizi, prelati si, in sfarsit, ceea ce nu
se intamplase niciodata, multe femei, cele mai nobile alaturi de cele mai
sarace”. Clerici si laici se regaseau si se regasesc intr-o comuniune de fervoare,
de speranta, de lumina si de bucurie. “Sa te veselesti inaintea Domnului
Dumnezeului tau, tu, fiul tau si fiica ta, robul tau si roaba ta, levitul din
cetatile tale si strainul, orfanul si vaduva, care vor fi in mijlocul tau.” (Deut.
16, 11) Se implineste pe drumul care duce spre locul fagaduintei ceea ce
sfantul apostol Pavel dorea de la fii credintei: “Nu mai este Iudeu, nici elin; nu
mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si nici parte
femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28) Este o
societate extraordinara pentru ca demersul pelerin este trait ca o cautare, fie
a implinirii fizice, fie a trezirii sau implinirii spirituale.
Memoria traieste si stabileste intre toti membrii grupului care au fost “una” un
moment de recunostinta. Pelerinul devine memoria vie a experientei traite, iar
societatea pelerina imagine a societatii fratesti a mantuirii. Pelerenii formeaza
acele comunitati in mers, imagine a Bisericii, poporul lui Dumnezeu in mers
spre Imparatia cereasca. “Figura colectiva a poporului care la chemarea lui
Dumnezeu traverseaza pustiul ramane tipul, mai ales, in Occident a Bisericii in
statu patriae, in timp ce mai sensibila este Orientului icoana Cincizecimii in
aspectul ei eshatologic de a doua venire a lui Hristos. In prima din imaginile
prezentate, Biserica este prezentata ca un popor in misiune in lume, avandu-l
pe Hristos in frunte: este imaginea procesiunii, a pelerinajului spre Imparatie.
In cea de-a doua imagine, Biserica este vazuta ca un popor adunat in jurul lui
Hristos in ultimile zile, ceea ce explica faptul ca Euharistia apare ca stalpul
structurii Bisericii.” 37 Acesta viziune este in concordanta cu acceptiunea
85
termenului pelerinaj. Prin peregrinatio Occidentul intelege cautarea spre un
loc sfant, in timp ce Orientul prin face trimitere la chiar locul sfant si la
atitudinea de adorare ce se naste in adorator ( ). Pelerinajul crestin se refera
in final, dintr-o perspectiva tipologica, la dinamismul Bisericii, de la aparitia ei
spre a doua si definitiva Parusie, revenirea in slava a Domnului Iisus.
[editează]
Ne bucuram insa ca astazi se poate vorbi despre unii oameni intr-o alta
tonalitate decat aceasta, patetica si unilaterala. Prezenta blanda a parintelui
Teofil naste o caldura linistitoare, lasandu-se inteleasa dincolo de comoditatea
fetisismului sau of-ul paseist. Figura sa domoala, ritmul sau egal, totul impune
o naratiune ce depaseste zelul anamorfotic al sanctificarii antume ori
disperarea tautologica a nihilismului. Mesajul Sfintiei Sale se clarifica treptat,
se specifica in etape prelungite de ruminatie existentiala. Departe de a fi
epuizate, ne propunem intr-un limbaj poate "expresionist" degajarea catorva
semnificatii pe care viata si cartile parintelui Teofil, in putinatatea in care ne
sunt cunoscute, par sa le condenseze.
86
In genere, se stie cine formeaza auditoriul parintelui Teofil. Cartea de fata este
paradigmatica in acest sens, cuprinzand o colectie de prelegeri sustinute in
Timisoara, oras universitar cu efervescenta misionara si cu exigente spirituale
remarcabile. An de an, cu prilejul posturilor randuite de Biserica, aceste
conferinte sunt actualizate in spatiile prin excelenta urbane ale tarii:
Timisoara, Resita, Craiova, Slatina, Bucuresti, Constanta, Galati, Iasi, Baia
Mare, Cluj, Brasov, Fagaras, Oradea, Arad sunt locuri in care parintele Teofil
este gazduit de tineri inscrisi la studii universitare. La Bucuresti numarul
auditorilor atinge intotdeauna proportii coplesitoare, fapt ce ar justifica
prezumtia unei discutii asupra prezentei sale harismatice. Spectatorii
parintelui poseda, in general, un profil intelectual si o anumita formatie
culturala. Cei care il asista sunt neconditionat (si, poate, involuntar) bransati
la dinamica tehnica sau mentala a postmodernitatii, fie ca aprofundeaza
doctoral fizica nucleara, fie ca studiaza stiintele europene, fie ca asimileaza
teologia ori medicina, filosofia ori artele frumoase. Paradoxal, numai prin
destula rautatea zilei parintele Teofil se poate infatisa, alaturi de specificul
imuabil al personalitatii sale, cu o elocventa noutate.
Parintele vine dintr-o lume aflata in amurg, poate astazi chiar inexistenta. Cei
care i-au stat mai mult prin preajma presimt in bunatatea sa, asezata intocmai
ca parfumul somnolent al unui vin nobil, o inzestrare cu virtutea naturalitatii.
La parintele Teofil totul - rostire, savarsire, implinire - incepe si se sfarseste in
farmecul firescului. Profund afectat de ruralitatea originilor sale, parintele
Teofil si-a celebrat congenial destinul in jurul unor vieti model. Au lucrat in
formarea sa oameni deosebiti, de la parinti la dascali pana la oameni magnetici
ca parintele Arsenie Boca ori staretul Serafim Popescu. Noutatea mesajului sau
vine din constitutia verticala a unei traditii spirituale: cea personala conjugata
cu cea eclesiala. Astfel, in jurul sau se destrama pericolul iminent al "mortii
subiectului" (a carei analiza incontinenta o fac atatia filosofi postmoderni), pe
care absenta traditiei o provoaca in orice destin personal sau comunitar. Intre
altele, criza lumii europene este marcata de ocultarea unei varste aurorale
comune (i. e.: bresa evanghelica in cultura antica greco-romana) si uitarea
dialecticii originarului din urzeala teandrica a Traditiei. Ontologia suprafetei -
inculcata prin ideologia mediatica de astazi - anuleaza orice posibilitate de
constructie consistenta a unei identitati personale, in vasta promisiune a
eternitatii. Toti acesti vectori ne conditioneza ubicuu, ne afecteaza imaginarul,
ne descentreaza riscant in traseul de pe pasarela mantuirii. Acesta este decorul
cultural in care noi devenim receptacolul teologiei parintelui Teofil si e bine sa-
l cunoastem. Pe noi, cei rataciti in cacofonia babeliana a postmodernitatii,
parintele ne convoaca la o anamneza. Pe noi, cei din lume, dar si pe cei pe
care, parasind-o pentru o viata mai inalta, ii mai poarta metehnele.
E vorba, mai intai de toate, despre citirea Cartii noastre de capatai: Biblia.
Sfanta Scriptura - revelatia Adevarului, "izvor al tamaduirii", referent
obligatoriu al rostirii, Sfanta Scriptura - orbita ultima a vietii, Sfanta Scriptura -
temei si taina a pecetii noastre ontologice: faptul-de-a-fi-crestini. Dar insasi
87
Sfanta Scriptura si-a specificat canonul pe frontiera apostolica a unei
comunitati: Biserica. Pnevmatofora, Traditia a dat cheia hermeneutica a
Sfintelor Scripturi prin viata sa liturgica, obiectivata providential in deciziile
istorice ale sfintelor sinoade. De aceea, pentru ca "intreaga viata e o slujba",
parintele ne cheama la o participare atenta, in lumina constientei, la slujbele
Bisericii. Mesaj de o actualitate nebanuita, acum cand, mai ales in parohiile de
la oras, simbolismul metafizic si profunzimea dogmatica a alcaturirilor Sfintilor
Parinti sunt desfigurate de iresponsabilitate, anti-vocatie si prost gust.
Parintele ne cere sa desfacem cu ochii mintii toate nuantele vietii liturgice,
care trebuie sa devina un instrument exegetic esential in lectura Bibliei, si mai
ales a Noului Testament. El ne mai spune ca, in afara unui constant exercitiu
cultic, cultura ramane un capriciu invalid si un rasfat prea costisitor in plan
soteriologic: "e mai greu sa fii crestin decat intelectual". Amintindu-i de vocatia
doxologica pe care a parasit-o fara remuscari, parintele provoaca, in fiecare
dintre noi, inertia spirituala tipic moderna. Participarea la slujbe inseamna un
refuz liber al autonomiei, si nu indeplinirea juridica a unui contract cu Instanta
Suprema. Participarea la slujbe inseamna adumbrirea la comorile deschise ale
patristicii si nu un reflex legalist menit sa satisfaca un Dumnezeu al literei.
Participarea la slujbe inseamna refuzul sobru al kitsch-ului, sincretismelor sau
al pietismului retardat, inseamna pur si simplu rugaciune (si, deci, adevar!).
Sub raport ascetic, in timpul slujbelor putem avea o experienta a limitei
noastre, o dificila metanoia, trecerea de la o gandire discursiva, lineara si
analitica, la o dispunere mentala chenotica, anabasica si doxologica. Totodata,
efortul mintii este dublat de cel al trupului, si asa centrul fiintei noastre se
reconstituie. Participarea la slujbe mai presupune harismatica legatura cu
comunitatea sfintilor si, astfel, angajarea in destinul cosmic-eshatologic al
Bisericii. El insusi, parintele Teofil, numai ca om al slujbelor a putut invata sa
fie un slujitor al Domnului si al aproapelui. In aceasta chemare vibreaza
energic o alta noutate a firescului, acum cand unii tind sa transforme
manastirile in cooperative agricole sau popasuri turistice iar viata parohiala
intr-un consum frugal si sovaielnic al unei mese duhovnicesti saracite prin
indolenta. In acest fel parintele Teofil se face legatarul testamentului spiritual
al parintelui Staniloae care cerea posteritatii sale un singur lucru: intoarcerea
la Traditie (si, implicit, la Sfintii Parinti) prin resurgenta cantarii psaltice
precum si conservarea sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sarbatoarea
liturgicului este masura de duh si asceza pentru ceea ce poate deveni, in
absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a misionarismului
sectar. Slujbele sunt podoaba de frumusete a Bisericii prin care cei ce participa
la ele devin icoane ale unei frumuseti induhovnicite: "te spune fata cum ti-i
viata".
88
parintelui Teofil cheama la o reflectie in temeiul prezentei noastre in biserica.
Astfel, parintele Teofil implineste din nou o exigenta a marelui teolog
neopatristic, Dumitru Staniloae, care spunea ca "avem nevoie de o teologie
foarte concreta, de o teologie a experientei. Ne hranim toti din aceasta
teologie practica, pretutindeni, in fiecare moment" (M. Costa de Beauregard &
Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-
Cornelia Oros, p.133).
89
pentru rostirea mantuitoare nu exista niciodata un "prea mult" sau "prea
tarziu". Citind-o cu atentie, in suflet ni se va descoperi ca o chemare intru
desavarsire profilul unic al parintelui Teofil.
90