Structuralismul lingvistic-Ferdinand de Saussure

Maria Stancan
(referat la Semiotica, anul I, Facultatea de Jurnalistica, Universitatea Hyperion,
1996)
Structuralismul lingvistic presupune in principiu conceptual de sistem si de
structura lingvistica, relatiile in interiorul sistemului si nivelurile lui care
contureaza foarte bine o disciplina numita semiologie lingvistica.Acest model a
fost elaborat de lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure, care definea limba
drept un sistem de semne. In perioada 1906 - 1911 Saussure a tinut niste cursuri
de lingvistica la Geneva, tiparite in 1916 de discipolii sai cu titlul Curs de
lingvistica generala. Mai apoi de Saussure a generat o intreaga Scoala,
fundamentand lingvistica sincronica. Pana prin secolul al XIX-lea lingvistica era
parte component a filologiei, de care s-a desprins mai tarziu. De Saussure a pus
un mare accent pe rolul activ al limbii. Limbajul structureaza gandirea astfel
incat fiecare popor ajunge sa gandeasca intr-un anumit sistem lingvistic propriu,
dupa categorii logice si gramaticale care-i structureaza si mentalitatea. Limba e
reflexul spiritului si reprezinta un sistem de structurare. Germanofonii, spre
exemplu, au o gandire de tip proiectiv, verbul e pus la sfarsit in subordonata. Ei
stiu de la bun inceput unde vor sa ajunga. Cei ce utilizeaza limbi romanice
brodeaza inflorituri, mergand din aproape in aproape. La germanofoni structura
e mult mai rigida.
De Saussure a definitivat conceptia de autonomie a limbajului (a cuvintelor)
adica semnul lingvistic (cuvantul scris sau rostit) uneste un concept
(semnificat) si o imagine acustica (semnificantul) si nu unlucru si un nume.
De Saussure e considerat intemeietorul lingvisticii moderne si al semioticii, fiind
cel care a fondat primul proiect de teorie generala a sistemelor de semnificatii
sociale. El a descoperit ca limbajul are o structura semiologica autonoma si a
precizat ca limba e cel mai important dintre sistemele de semnificare, iar
lingvistica - principalul model al comunicarii, din care s-a nascut semiologia.
Semiotica insa isi rasfrange interesul mai mult asupra semnificarii decat
asupra comunicarii propriu - zise. Lingvistica structuralista, prin reprezentantii
de vaza ai structuralismului (C. Levi-Strauss cu Antropologia structuralista
din 1958) sustinea ideea ca limbajul e modelul comunicarii prin excelenta si ca
diferitele niveluri ale vietii sociale functioneaza dupa modelul communicational
al limbajului. Adica, lingvistica si modelul structural al limbajului au valoarea
unui model sociologic general.
Limbajul e mai cuprinzator ca notiune, iar limba prezinta una din formele de
manifestare a limbajului. Prin limbaj se intelege facultatea general - umana de a
comunica cu ajutorul semnelor. Acestea imbraca o serie de forme, adica sunt
multiforme si eterogene. Dintre toate formele limba e cea mai importanta prin
complexitatea ei, fiind intim legata de structurarea gandirii. De Saussure a
intervenit in raportul limba - vorbire, spunand ca sunt doi termeni opusi unul
altuia, acentuand excesiv polaritatile si neglijand relatia de interdependenta care
exista intre cele doua elemente. Limba si vorbirea sunt doua aspecte ale
limbajului. In viziunea sa limba ar constitui un aspect static, adica limbajul vazut
ca un set de unitati si reguli, iar limba vazuta ca produs, asa cum e stocata in
memoria colectivitatii. Vorbirea e aspectul dinamic al limbajului, e limbajul ca
activitate concreta a individului, limbajul ca proces. Inovatiile din vorbire pot
trece in limba numai daca devin reguli in masura in care vorbirea tuturor
consfinteste faptul impus ca regula.
De Saussure a atribuit limbii calitatea de a fi abstracta, in sensul ca e o schema
virtuala, in timp ce vorbirea are un caracter concret. Limba e domeniul
esentialului sau stocarea semnelor, deoarece face saltul din concret in abstract,
adica esentializare si generalizare. Vorbirea tine de domeniul particularului si al
concretului. Limba e un sistem semiotic (de semne), iar de Saussure a fost
primul care a definit semnul lingvistic. In dictionare si enciclopedii semnul
lingvistic e descris ca fiind cea mai mica unitate a limbii, avand o semnificatie.
A. Martinet il numea monem. In principiu se disting doua categorii de semne:
lexemele, care au autonomie semantica (ex.: el, a merge) si apartin lexicului si
normele, care nu au autonomie si apartin morfologiei. Conform lui de Saussure,
semnul e unitatea unui semnificant si a unui semnificat. Semnificantul e
latura acustica a semnului: ceea ce aude receptorul, planul receptiv al expresiei,
iar semnificatul e conceptul la care trimite semnificantul, e domeniul
gandirii, al conceptualizarii. Semnificanti sunt cuvintele rostite, scrise, auzite,
vazute, iar semnificatii sunt conceptele ca reprezentari mentale. Conform lui
de Saussure, raportul dintre semnificant si semnificat e conventional, deci
semnul e si el conventional, arbitrar. E expresia conventiei sociale care apare in
morfologie si in sintaxa. Referenta e procesul prin care se asociaza semnul
unor obiecte (concrete, abstracte, reale). Apar deci trei elemente:
semnificantul si semnificatul, care formeaza impreuna un semn si sunt unite
prin semnificare, iar referentul e unit cu semnificantul prin referenta.
Semnificatul corespunde direct referentului. Analog, semnificantul
corespunde direct referentului, dar el nu e legat de referent decat prin
asocierea sa cu semnificatul. Distinctia dintre semnificat si referent se
face usor in cazul referentilor concreti (obiecte materiale), dar e dificila in
cazul referentilor abstracti (ex.: altruism, generozitate, camaraderie).
Deci semnul e o entitate cu fata dubla (semnificant si semnificat) care
trimite la un referent, el presupune un proces de semnificare (asocierea unui
semnificat cu un subiect oarecare - real, ireal, virtual). Semnul lingvistic nu
are o relatie logico - cauzala cu obiectul substituit. Nimic din corpul fonic nu
evoca natura obiectului, de aceea in alta limba poate fi denumit altfel. In cazul
semnului lingvistic o anumita transa sonora nu e cu nimic legata de natura
obiectului, ci intamplator de un anumit grup de sunete. Semnul lingvistic e o
entitate psihica cu doua fete, alcatuit din concept si imagine acustica, care se
presupun reciproc. De Saussure avea in vedere faptul ca in semn nu se asociaza
obiectul concret si corpul fonic al cuvantului ca realitate fizica, ci doua imagini
mentale, cea abstractizata. Faptul ca semnul lingvistic apartine limbii
presupune implicatia reciproca intre concept si imagine acustica in acceptia
bilaterala a semnului lingivistic. Acceptia unilaterala, cand semnul e identificat
numai cu imaginea acustica (semnificantul), reprezinta o perspectiva
acceptabila, daca privim semnul lingvistic in miscarea lui de la emitator (E) la
receptor (R). Daca semnalul nu e decodat, va ramane un simplu semnal, care nu
e bilateral. Acceptia bilaterala corespunde limbii ca sistem de semne (dictionar).
Acceptia glosematica, lansata de Scoala Daneza de Lingvistica, reprezentata
de L. Hjelmstev reprezinta o acceptie rationala. Semnul lingvistic e doar relatia
ce rezulta din asocierea dintre semnificat si semnificant (mod abstract de a
concepe lucrurile). Limba devine doar o retea de relatii/ conexiuni.
Ceea ce i se poate contesta lui de Saussure e faptul ca a neglijat relatia semn -
realitate. Referentii apartin realului (lucrurile din natura, fiintele, plantele). De
Saussure i-a atribuit un caracter arbitrar semnului lingvistic, afirmand ca, la
origine, intre imaginea acustica si obiectul la care ea trimite nu exista o
legatura cauzala, adica imaginea corpului fonic nu evoca prin nimic natura
obiectului si nici invers. Obiectul pretinde un complex sonor anumit si nu un
altul. Prin arbitrar Saussure nu intelegea ca legatura odata constituita sa se poata
desface la bunul plac al vorbitorilor. Emil Benveniste facea o disociere, aratand
ca aceasta legatura e necesara, mai mult, chiar obligatorie si ca ceea ce e in fapt
arbitrar e numai relatia semn lingvistic - obiect. Arbitraritatea e conditionata
doar de momentul constituirii semnului. Odata constituita relatia, devine
solitara si stabila, avand la temelie functionarea semnului in interiorul unei
anume comunitati lingvistice. Arbitraritatea e prima si cea mai importanta
trasatura a semnului in acceptia lui de Saussure. Consecintele arbitraritatii sunt:
-diversitatea limbii;
-posibilitatea accidentala ca doua limbi diferite sa numeasca prin acelasi
complex de sunete obiecte total diferite. In orice limba poate aparea omonimia si
sinonimia (ex.: bandjera = stalp (croata), bandiera = steag (italiana).
Exista in limba un grup mic de cuvinte care pot contrazice arbitraritatea
semnului lingvistic: cuvinte motivate, care invoca obiectivul mai direct decat
celelalte cuvinte. Motivarea poate fi absoluta (onomatopee in toate limbile,
exclamatii, cuvinte cu simbolism fonetic, cu origine onomatopeica precum
sasaie, maraie, nu joaca un rol predominant in comunicare, deci nu infirma
arbitraritatea). Se pare ca la origine intregul limbaj uman a avut un caracter
motivat absolut. Motivarea poate fi si relativa (cuvinte cu structura interna clara,
analizabila, cum ar fi cuvintele derivate, compuse si diferitele figuri de stil). In
cazul unui cuvant derivat, cele doua elemente componente motiveaza partial
vorbitorului alcatuirea cuvantului (ex.: florar). Exista limbi (germana, rusa) in
care aceasta motivare e foarte puternica (seehund = caine de mare - metafora).
Tendinta limbilor e de a intari in general motivatia relativa si de a o estompa pe
cea absoluta. Motivatia relativa poate fi stearsa fie prin modificarea formei
cuvantului, structura lui ne mai fiind vizibila ca structura interna (ex.: dreidteil
(in protogermana) = driettel (in germana contemporana = treime),fie ca se uita
sensurile originare (mujdei = must de ai, unt de lemn = ulei de masline).
Semnul lingvistic are si un caracter liniar. Semnificantul e constituit dintr-o
succesiune de sunete, liniaritate propagata la toate nivelurile limbii avansand in
timp. Tine de natura gandirii, a limbajului uman, temporal, de succesiunile
detinute de arterele verbale in opozitie cu cele grafice. Semnificatul nu e
liniar. Cuvantul masa ni se prezinta in simultaneitate cel putin la semnele
simple. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre asimetria lor:
semnificatul e simultan si semnificantul e liniar, iar cuvintele compuse se
modifica datorita acestui caracter liniar. Semnul lingvistic se mai confrunta si cu
caractere mutabil si imutabil in legatura directa cu caracterul arbitrar. Relatia
intre semnificat si semnificant odata constituita si devenita stabila,
reprezinta o garantie a functionarii semnelor in limbajul unei comunitati date.
Vorbitorul nu poate modifica relatia deoarece semnele sunt un bun al tuturor.
Limba e o institutie sociala foarte conservatoare, iar numarul de semne e foarte
mare. Sistemul limbii e deosebit de complex si nu tine de competenta unui
individ sa elaboreze la bunul plac alte legi de functionare. Pe de o parte sunetele
au caracter imutabil (stabil). Pe de alta parte semnul lingvistic e si mutabil in
timp. E vorba deci despre o evolutie a limbilor si a semnelor, iar de-a lungul
vremii se inregistreaza multe deplasari ale raportului, fie se modifica forma si
deci si sensul, fie nu se modifica forma, ci evolueaza sensul sub presiunea unor
factori. Cuvantul isi poate modifica sensul pozitiv intr-unul negativ. Miscarea
are loc in timp (ex.: babalac - cuvant care provine din limba turca si pe care
vorbitorii romani l-au asociat cuvantului baba, capatand astfel un sens peiorativ).
Semnele lingvistice sunt imutabile in functionarea sincronica a limbii romane,
dar sunt mutabile in cea diacronica. Sincronia si diacronia sunt alte doua
concepte ale lui de Saussure, care stau la baza intelegerii conceptelor de
structura si de sistem al unei limbi. De Saussure definea limba drept un sistem
de semne. In 1878 a fost utilizat prima data termenul de sistem, iar cel de
structura s-a impus in lingvistica dupa 1930. Sistemul reprezinta ansamblul
semnelor lingvistice si al raporturilor intretinute de fiecare semn, definindu-se
reciproc prin diferentiere si opozitie fata de celelalte elemente ale sistemului.
Sistemul poate fi un ansamblu de unitati rezultate prin reducerea variantelor din
vorbire, mai exact el constituie codul comunicarii. Structura reprezinta un
ansamblu de relatii in interiorul sistemului, modalitatea de existenta si
functionare a sistemului. Sistemul si structura se implica reciproc. Distinctia lor
e o chestiune mai mult teoretica si metodologica. Ambele au un caracter abstract
si apartin limbii in mod obiectiv. Structura si sistemul unei limbi nu sunt
categorii statice, ci dinamice si pentru intelegerea lor sunt necesare conceptele
lui de Saussure de sincronie si diacronie. Sincronia e studiul sistemului in sine la
un moment dat, in afara influentelor exterioare si acest studiu sincronic al limbii
se afla in sfera lingvisticii sincronice (interne). Diacronia e studiul sistemului in
evolutie, urmarind transformarile suferite in timp, care sunt apanajul lingvisticii
istorice (externe).
De Saussure era adeptul lingvisticii sincronice, deoarece in secolul al XIX-lea
lingvistica se ocupa de istoria si originea limbilor. El facea comparatii intre
sistemul limbii si cel al jocului de sah. Fiecarei piese ii e asociata o anumita
regula de miscare, de natura abstracta. Insa de Saussure a exagerat, transformand
relatia dintre ele intr-una de opozitie absoluta, fortand-o. Adica, asupra
sistemului limbii luat in ansamblul lui se exercita presiuni exterioare care
modifica sistemul, dar care nu-i afecteaza ansamblul, ci numai anumite puncte
ale lui. Nu conteaza evolutia, ci momentul respectiv. De Saussure a separat
exagerat structura sistemului de evolutie in timp.
In 1929 Cercul lingvistic de la Praga a subliniat interconditionarea celor doua
perspective in studiul limbii, respectiv compatibilitatea notiunii de sistem de
evolutie. In 1943 Walter von Wrtburg in Introducere in problematica si
metodica stiintei limbii dezbatea raportul saussurian sincronie - diacronie si
tragea concluzia ca e necesara o reconciliere a conceptelor de sistem si evolutie.
In 1958 lingvistul Eugen Coseriu scria la Montevideo Sincronie, diacronie si
istorie, demostrand pe larg faptul ca limba functioneaza sincronic, dar ca se
constituie diacronic, ca diacronia reprezinta o succesiune de etape sincronice.
Intelegerea structurii unui sistem drept concept necesita discutarea relatiilor
existente in limba si in ierarhizarea nivelurilor limbii. De Saussure si mai apoi
Scoala Structuralista au avut un interes deosebit fata de stadiul raporturilor
coordonatoare de material al limbii. El gasise deja doua tipuri de relatii:
paradigmatice (asociative) si sintagmatice. Raporturile paradigmatice sunt relatii
in absentia unui element (termen) oarecare din vorbire. Vorbitorul ii asociaza,
din perspectiva sistemului, una sau mai multe serii din inventarul limbii. Aceste
relatii pot fi de asociere si de opozitie. In cazul raporturilor paradigmatice de
asociere vorbitorul poate face asocierea in plan semantic (ca sens), de exemplu:
ucenic - elev, student - calfa, deoarece atunci cand cuvantul respectiv a fost
utilizat intr-o propozitie, a fost selectat dintr-o serie unde fusese inserat intr-o
ordine, caci in memorie materialul nu e stocat haotic. Relatiile pot functiona si
pe latura semnificantului, la nivelul formei (cuvantul masuta asociat cu casuta,
maicuta), formand astfel o serie formala asociata, care functioneaza ordonat.
Raporturile paradigmatice de opozitie sunt mai complicate (cuvintele proprietar
- chirias se opun, dar unul dintre termeni se distinge mai mult, elev - profesor
avand acelasi numar de trasaturi distinctive, grai dialect - limba). Aceste relatii
paradigmatice sunt stabilite in inventar (vocabular) intre unitatile limbii.
Raporturile sintagmatice sunt relatii in presentia, conditionate chiar de
caracterul liniar al sunetului, al enuntului lingvistic. Pot fi numite relatii
combinatorii, aflandu-se la toate nivelurile limbii. De exemplu c + a + s + a (are
nivel fonologic) = casa, semn lingvistic, minimal. Casa + verb = propozitie
(enunt lingvistic minimal). Pe acelasi sistem combinatoriu se bazeaza si
cuvintele compuse/ derivate (caine - lup, masuta). Relatiile sintagmatice pot fi
secventiale si nesecventiale. Cele secventiale sunt la nivel fonologic si sunt
secventiale perfecte. Exemplu: r + a + c = rac, secventa unica si nepermutabila, c
+ a + r = car, a + r + c = arc, secvente unice si nepermutabile. Exista restrictii de
topica ce arata ca unele raporturi sintagmatice genereaza secvente. De exemplu
femeie saraca - saraca femeie, o noua stire - o stire noua, o buna parte - o parte
buna. Cu exceptia relatiilor de topica fixata, relatiile sunt nesecventiale, fara a
modifica caracterul secvential. De exemplu Omul vine - Vine Omul. La nivel
sintactic libertatea combinatorie e mai mare si se intampla ca limba sa fie un
simplu instrument de exprimare a gandurilor. Dimensiunea sintagmantica nu e
ordonata secvential (temporar). Orice semn lingvistic se defineste ca valoare
prin intrepatrunderea axei paradigmatice cu cea sintagmatica pe orizontala. Intai
se selecteaza din inventar (vocabular) si apoi se combina unitatea. De Saussure
arata ca orice semn lingvistic se afla la intersectia celor doua axe si ca intregul
sistem al limbii e structurat si functioneaza pornind de la relatiile de opozitie si
de diferenta intre elementele sistemelor. Raporturile paradigmatice si
sintagmatice coordoneaza materialul lingvistic asociativ sau un set de opozitii
incat fiecare element are o pozitie bine delimitata in interiorul sistemului.
Metoda structuralista lingvistica initiata de Ferdinand de Saussure a abordat
urmatoarele niveluri: fonologic, morfologic, sintactic si lexicologic
(vocabularul). De Saussure a observat primul prezenta unor grupuri asociative in
vocabular cu sau fara suport formal (semantice ori sinonime sau familii de
cuvinte). Ferdinand de Saussure, profesor la Scoala de Inalte Studii din Paris si
la Universitatea din Geneva, specialist in gramatica comparata indo - europeana/
aryana (Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor in limbile indo -
europene) a fost initiatorul Scolii Franceze de Indo - europenistica. Ideile
sale despre distinctia limba - vorbire, sincronie - diacronie, cercetarea limbii ca
sistem (fiind denumit in acest sens parintele structuralismului), teoria sa
asupra arbitraritatii semnului lingvistic si altele cuprinse in Cursul de
lingvistica generala sustin afirmatia ca a fost un mare creator si initiator al
lingvisticii moderne.