O sama de cuvinte,

de Ion Neculce
Continuand cronica lui Miron Costin, Neculce scrie "Letopisetul Tarii Moldovei " de la Dabija-
voda (1667) pana la Constantin Mavrocordat (1743).
Din " Predoslovie" reiese ca - din punct de vedere compozitional - opera poate fi impartita in doua parti.
Prima parte, mai apropiata de relatarea cronicareasca, trateaza evenimentele din istoria Moldovei
"pana la Duca-voda cel batran" si a fost scrisa dupa informatiile aflate " la unii si la altii si din auzitele celor
batrani boieri".
Partea a doua, cea ma 454e49e i intinsa de altfel, trateaza evenimente la care a fost martor Neculce
insusi: "Nu mi-au mai trebuit istoric strain sa cetesc si sa scriu, ca au fost scrise in inima mea" -
marturiseste cronicarul.
El scrie "cu inima", ceea ce presupune o intensa participare afectiva.
De aceea in cronica abunda interventiile sale in povestire, sfatosenia, ironia, exclamatiile.
Letopisetul are un caracter memorialistic si acorda o mare atentie domniei lui Dimitrie Cantemir.
Dandu-si seama ca multe legende istorice care circulau prin viu grai au un fundament istoric, Neculce
aseaza in fruntea scrierii sale un numar de patruzeci si doua de legende de circulatie folclorica, devenind astfel
un culegator al folclorului romanesc.
Constient ca el n-a putut aduna decat o parte din aceasta istorie vie a poporului,Neculce inmanuncheaza aceste
legende sub titlul " O sama de cuvinte".
Datorita faptului ca cronicarul intervine personal in redarea subiectului, letopisetul sau devine opera literara.
Neculce nu vrea sa impuna aceste legende ca pe un adevar istoric de necontestat, ci il lasa pe cititor sa le
aprecieze cum doreste:
"Cine vrea sa le creada, bine va fi; iara cine nu le va crede, iarasi va fi bine; cine cum ii va fi
voia, asa va face".
Cea mai mare parte a legendelor este legata de domnia lui Stefan cel Mare, dar apar si figuri de boieri
luminati, ca a spatarului Nicolae Milescu, a carui legenda este penultima din sirul celor patruzeci si doua.
Intreaga opera a lui Neculce evidentiaza marele talent de povestitor al cronicarului. El nareaza sfatos,
in limba populara vorbita in Moldova timpului sau, iar participarea sa afectiva la cele povestite este usor
vizibila.
Capacitatea autorului de a prezenta destinul unui carturar ca spatarul Milescu,viata sa aventuroasa, pune in
lumina arta sa narativa.
Faptele nu sunt doar povestite, ci istoricul aluneca spre literatura, furat fiind de propriile-i sentimente.
Prezentandu-si personajul, Neculce se opreste asupra unor amanunte care-l identifica si-l
individualizeaza. Astfel spatarul " era un boier...de la Vaslui, prea invatat si carturar si stia multe limbi... si
era mandru si bogat".
Dupa aceasta prezentare urmeaza o insiruire de episoade anecdotice, incidente din viata spatarului, care
completeaza schita de portret de la inceput. Aceste episoade sunt marcate prin formule introductive ca iar cind,
deci, dupa aceea, iara mai pre urma, formule care dau cursivitate naratiunii si oralitate stilului.
Desi gramatic la curtea lui Stefanita - voda, spatarul unelteste impotriva acestuia, ca sa-i surpe domnia.
Pe marginea acestei atitudini, cronicarul introduce in naratiune propriile lui ganduri si comentarii de tipul:"Nu
s-au saturat de bine si cinste ce ave la Stefanita-voda".
Complotul lui este insa descoperit, domnul porunceste sa i se taie nasul si
"Nicolae Carnul" este nevoit sa pribegeasca prin mai multe tari ale lumii.
Arta narativa a cronicarului consta si in maiestria cu care stie sa trezeasca interesul cititorului fata de
cele relatate. El prezinta viata zbuciumata, palpitanta a boierului pribeag, alternand perioadele de marire cu
cele de dizgratie.
Aceste jocuri de lumini siumbre contureaza un portret uman plin de viata, ale carui detalii izvorasc din faptele
povestite.
Milescu pribegeste in "Tara nemteasca", isi vindeca nasul si se opreste apoi in Rusia, unde - datorita
invataturii lui - devine interpret al imparatului Alexei si " invata pre fiul imparatului, pre Petru...carte".
Este trimis cu solie la "imparatul chitailor" si ajunge " la mare cinste si bogatie". Dupa moartea imparatului
insa, cade in dizgratia "senatorilor de la Moscu".
Cronicarul subliniaza egoismul acestor boieri care i-au luat spatarului toate darurile primite " si tot ce a avut
si l-au facut surgun la Sibir", unde a stat cativa ani.
Dupa inscaunarea lui Petru I, "carele au venit aici in tara, in Moldova, de s-au batut cu turcii la Prut",
spatarul il informeaza " de toate ce-au facut si cum este surgun".
Urmeaza o noua perioada de marire a marelui aventurier roman, caci Petru "Petru l-au luat iarasi in
dragoste si mila si l-au pus iar sfetnic".
Asemeni romancierilor, Neculce subliniaza ca " atunce cand s-au schimbat portul, atunce singur
imparatul i-au ras barba cu mana lui", iar la moartea fostului sau dascal, tarul Petru I " mare parere de rau
a avut dupa dansul".
Sporirea fabuloasei faime a lui Nicolae Milescu este sugerata de cronicar cu un remarcabil simt al
compozitiei.
Neculce se manifesta mai putin ca istoric si mai mult ca artist.El este mai putin interesat de autenticitatea
izvoarelor istorice si scrie povestea spatarului Milescu prelucrand si transfigurand fondul legendei polulare.
Cronicarul imbina atmosfera de basm, de legenda, cu modalitati de povestire intalnite in roman.
Apar elemente surpriza, detalii, care fac din cronicarul Neculce un scriitor.
Dar Neculce este un scriitor nu numai prin arta naratiunii si a organizarii acesteia, ci si prin arta
portretului.
Legenda lui Nicolae Milescu este de fapt o schita a vietii unui om, un portret biografic, in care
amanuntele ce caracterizeaza izvorasc din intamplari, tradand preferintele lui Neculce pentru portretul
anecdotic.
Cronicarul povesteste sfatos, povestirea curge domol si cu multa naturalete.De aici rezulta stilul
comunicativ, care-i da cititorului impresia ca autorul i se adreseaza cu simpatie.
Dar durabilitatea operei lui Neculce consta in limba proaspata si surprinzatoare, ce-si trage seva din
vorbirea populara a vremii.
Cronicarul scrie in limba vorbita in Moldova timpului sau si - de aceea - nota predominanta a stilului este
oralitatea, iar cronicarul - un artist al limbii noastre.
Stilul sau este bogat in expresii si proverbe populare, pe care autorul stie sa le foloseasca la locul potrivit.
Intre cronicari Neculce are originalitatea pe care Creanga o are intre prozatorii moderni.
Referindu-se la opera lui Neculce, Sadoveanu spunea:
"Tot sufletul poporului, variat ca o primavara de la noi, il gasim in cel dintai povestitor
artist al nostru, Ion Neculce. Letopisetul sau mi-i carte de capatai si ori de cate ori il deschid, mi se umple
sufletul de placeri, rare.".
Legendele din "O sama de cuvinte" au constituit un nesecat izvor de inspiratie pentru scriitorii nostri :
Gh.Asachi ("Stefan cel Mare inaintea Cetatii Neamtu"), D.Bolintineanu ("Muma lui Stefan cel Mare",
"Daniil Sihastru"), V.Alecsandri ("Visul lui Petru Rares", "Dumbrava Rosie"), M.Sadoveanu ("Zodia
Cancerului sau Vremea Ducai-vada").