O scrisoare pierduta - instante ale comicului la granita spre modernitate de Ion Luca CARAGIALE

Ion Luca CARAGIALE O scrisoare pierduta

O scrisoare pierduta este o comedie de moravuri si de caracter ce-si propune sa dezvaluie
mecanismele parvenirii politice si viata de familie a aristocratiei" provinciale de la sfarsitul secolului
al XLX-lea. Desi scrie o opera de fictiune, Caragiale porneste de la o baza istorica reala, constand in
revizuirea Constitutiei din 1883 si a Legii electorale, moment marcat, in epoca, de dispute acerbe
intre factiunile liberale - una radicala si una moderata -, conflictul nascandu-se din inertia spiritelor
conservatoare si dorinta membrilor mai tineri de a promova ideile mai noi ale tarilor apusene.



Pe acest fundal social-istoric este plasat subiectul comediei, a carei actiune se desfasoara in capitala
unui judet de munte", in timpul unei campanii electorale. Toate cele patru acte ale piesei sunt
generate de pierderea unei scrisori de amor de catre Zoe, tanara sotie a lui Trahanache, prezidentul"
filialei locale si membru marcant al partidului de guvernamant. Scrisoarea ii fusese trimisa de
Tipatescu, prefectul judetului, pentru a-i fixa o intalnire. Pornind de la aceasta intriga relativ simpla,
se produce treptat o aglomerare de conflicte in care vor fi antrenate, rand pe rand, toate
personajele. Scandalul izbucneste in momentul in care Trahanache este invitat la redactie de Nae
Catavencu, seful partidului de opozitie si director-proprietar al gazetei Racnetul Carpatilor. Cu
aceasta ocazie, Trahanache afla ca rivalul sau poseda o scrisoare compromitatoare atat pentru
imaginea sotiei sale, cat si pentru cea a puterii politice a momentului. Este santajat cu publicarea
scrisorii in cazul in care nu-i acorda sprijin lui Catavencu pentru a ajunge in Parlament. Din naivitate
sau din diplomatie, Trahanache nu accepta evidenta, considerand docomentul" o plastografie" de
cea mai joasa speta. Stirea insa o aduce la disperare pe Zoe, sotia infidela, care nu stie cum sa-si
salveze onoarea. il cheama acasa la ea pe Catavencu si ii promite sustinerea sa totala. Nu reuseste
insa a-1 convinge si pe Tipatescu sa faca acelasi lucru, deoarece, mai orgolios, acesta nu vrea sa
cedeze nicicum. Prefectul incearca sa-1 cumpere cu alte bunuri si servicii, insa avocatul nu accepta.
Cand totul parea aranjat si Catavencu astepta sa fie numit pe lista candidatilor, se produce o
adevarata lovitura de teatru: de la conducerea superioara a partidului de guvernamant se cere, fara
nici o explicatie, sa fie trecut pe aceasta lista un nume ce nu spunea nimanui nimic - Agamemnon
Dandanache. Tensiunea pare a fi ajuns la punctul culminant - Zoe nu mai are nici o speranta de a se
salva, Catavencu ramane descoperit, chiar daca poseda instrumentul santajului, Tipatescu isi vede
naruita intreaga cariera politica. in timpul sedintei de numire a noului candidat, se produce o
incaierare in care Catavencu isi pierde palaria ce ascundea, in captuseala ei, scrisoarea. Dezarmat si
umilit de aceasta situatie, Catavencu dispare pentru cateva zile, dand mari emotii doamnei
Trahanache. Ea reintra in posesia scrisorii, care ii este adusa de Cetateanul turmentat, de la care o
subtilizase inainte Catavencu. ii trece usor furia si-1 ia pe fostul santajist sub tutela ei, promitandu-i
alte camere" in care ar putea fi, in viitor, deputat. Dandanache este ales in unanimitate si in final
toate interesele se armonizeaza, dispar antipatiile si suspiciunile, fiecare personaj fiind multumit de
rezolvarea situatiei intr-un fel sau altul in favoarea tuturor.

Paralel cu actiunea si conflictul principal, se dezvolta un alt conflict, mocnit, care-i are drept
protagonisti pe Farfuridi si Branzovenescu, membri de seama ai partidului. Farfuridi si-ar fi dorit sa fie
propus din partea partidului pe lista de candidati, ca semn de pretuire pentru fidelitatea si abnegatia
cu care a slujit aceasta formatiune politica. Devine astfel suspicios in momentul in care vede ca sefii
sai se viziteaza cu opozitia reprezentata de Catavencu si imagineaza un adevarat scenariu al tradarii.
Trimite din aceasta cauza o telegrama la centru", prin care semnaleaza, succint, neajunsurile din
teritoriu. Conflictul central este amplificat si de intrarile repetate ale Cetateanului turmentat, care
asteapta a i se spune de catre conducerea judetului cu cine trebuie sa voteze. in acest crescendo al
ritmului dramatic se realizeaza tensiunea piesei, fundamentata pe un ghem de conflicte care se
dovedesc pana la urma, ca in orice comedie, iluzorii.




Ceea ce face insa nemuritoare aceasta piesa sunt personajele, simboluri ale mahalagismului, ale
snobismului, ale parvenitismului si ale prostiei. Este o mahala vazuta ca o categorie culturala
sufleteasca" (Garabet IbraileanU), atata vreme cat protagonistii sunt persoane suspuse din punct de
vedere social. Ele sunt simple masti vesele intr-un imens carnaval, un vast balci, o lume de-a-
ndoaselea. Lumea lui I.L. Caragiale pare a nu depasi nivelul paiatelor, iar spectacolul ei releva limitele
umane cele mai josnice din punct de vedere moral. Prin aceasta veselia caragialiana are ecoul
prelung. Coboara pana intr-un fond al reflectiei si pana intr-un strat al melancoliei" (Tudor VianU),
deoarece nu suntem in fata comicului pur, care produce un ras sanatos si revigoram, ci in fata
ipostazei comice a tragicului, dincolo de crusta vesela descoperindu-se cu usurinta drama. De aici
pana la absurd nu mai este decat un pas.



Autorii de comedii traditionale nu includ in tesatura textului sugestia tragicului, intamplarile nu au
niciodata un caracter violent, nu unesc derutant sumbrul si hazliul, nu consacra ruptura omului de
real si rasul surd, fara obiect. Tocmai aceasta omogenizare a lumii la nivelul farsei generale si al
ridicolului se abate de la traditie. Este un comic absolut si tocmai prin aceasta tragic. Perceptia
realitatii se face cu anularea diferentei dintre comic si tragic, cu stergerea oricarei opozitii dintre
individualitate si lume. Constiintele nu traiesc nici un fel de dileme, ele nu au masura greselii, a
ridicolului. Nu exista un sistem de valori prin raportare la care sa se produca, treptat, corijarea
greselii. O asemenea lume, in care totul e deriziune si iresponsabilitate, este perceputa tragic de un
om lucid. Tragismul se naste tocmai din comedia care se repeta la nesfarsit, obsedant, la toate
nivelurile vietii, acoperind monoton totul. Comicul devine o categorie compacta si unitara, iar aceasta
deformare a umanitatii atinge prin proportii tragicul. Din acest joc estetic, dincolo de clasicism si de
realism, se nasc cele mai moderne trasaturi ale artei lui Caragiale.

Dramaturgul elvetian Max Frisch releva diferenta dintre comedia moderna si cea, traditionala,
observand ca in ambele exista o multime de momente hazlii, de situatii ridicole, legate printr-o
intriga ce semnaleaza grave disproportii si anomalii. insa, pe cand in comicul traditional conflictul se
rezolva rapid, intr-o atmosfera de securitate morala care consacra o valoare ce iese invingatoare in
generica lupta bine - rau/adevar - minciuna etc;, in comedia moderna nu exista, de fapt, sfarsit fericit
sau eliberator. La Caragiale, chiar si in cele mai spumoase comedii, nu exista lumina, speranta sau
refugiu. Raul sau nu imbraca forme atroce, insa oamenii s-au obisnuit cu acest rau si nu il mai percep,
ceea ce ii condamna definitiv.

Caragiale sugereaza descompunerea, fragmentarea si standardizarea personalitatii, care nu poate
iesi dintr-o anumita schema. Fenomenul a fost observat de critica moderna, incepand cu George
Calinescu - Caracterele lui Caragiale sunt minimale." - si Eugen Lovinescu - papusi reduse la o singura
formula energica, poti invarti manivela, e fara rezultat". Interesul scriitorului se indreapta spre
indivizii in serie, mediocri, propulsati de aceasta masinarie rudimentara. Caragiale accentueaza ceea
ce e comun si unificator intre mai multi indivizi, lasand la o parte particularul in favoarea acestui
element prin care un personaj se confunda cu o categorie intreaga. Eroii nu evolueaza in nici o piesa,
sunt plati, identici cu ei insisi, nu au portret fizic sau alte detalii comportamentale care sa-i
individualizeze. Numele este simbolic nu pentru un individ, ci pentru o serie, asa cum la Eugen
Ionescu mai multe personaje din aceeasi piesa se numesc la fel. La Beckett, in piesa In asteptarea lui
Godot, personajul se numeste cand Cain, cand Abel - omul este si Cain, si Abel, o personalitate
ambigua, relativa, discontinua, incoerenta.



Eugen Ionescu insusi il considera pe Caragiale un precursor al teatrului european modern, prin
perspectiva satirica pe care o deschide asupra unui mecanism social ce duce umanitatea la
stereotipie, prin pulverizarea personalitatii in tipuri omogene, prin ingrosarea hilara, pana la
paroxism, a defectelor omenesti.

Lumea lui Caragiale este o marioneta pusa in miscare care evolueaza mai departe automat, irational,
mecanic. Cand lupta se da intre Tipatescu si Catavencu - doua exemplare abjecte, dar umane -, in
schema logica a piesei intervine un al treilea, care se insumeaza cu elementul masinal - Dandanache.
El nu cunoaste decat impulsul prim si efectul ultim, ignorand celelalte etape. Puterea a incaput astfel
pe mainile unui iresponsabil actionat de forte nevazute.

Toata piesa, ca de altfel toata opera comica a lui Caragiale, lasa impresia de cerc inchis, de traiectorie
circulara in care se inscrie evolutia eroilor. Eforturile, gesturile, actiunile si retorica lor sunt lipsite de
sens. Sunt infatisate situatii aberante (Dandanache parvine prin aceleasi mijloace ca si CatavencU),
oamenii devin fantose si populeaza o lume alienata, anormala, artificiala. Personajele nu realizeaza
nonsensul existentei lor si reactia finala nu poate fi decat veselia inconstienta. Spre deosebire de
Beckett si Ionescu, I.L. Caragiale pare sa intrevada insa ceva dincolo de aceasta lume absurda, el
nazuieste spre o umanitate superioara, vindecabila de rau.