Sei sulla pagina 1di 2

Imaginarul poetic eminescian la Grigore Vieru

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din
întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,
atras de esenţe primordiale. Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp
cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor
metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului Grigore
Vieru, al cărui „secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză
dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu
general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui
umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară” (Dolgan, Mihail. Farmecul
estetic al liricii lui Grigore Vieru. // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4.)
Gr.Vieru reprezintă o notorietate, pentru că a „răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi
tainele Limbii Române” şi a imprimat, în lirica sa, o minunată şcoală a vieţii, cu diverse
elemente de ilustrare a veridicului, demn de conştientizare.
Imaginarul poetic eminescian la Grigore Vieru se relevă din dialogul „rădăcinii de foc”
cu marele înaintaş. Imaginarul poetic al lui Grigore Vieru, ca şi cel eminescian trimite către
problematica gnoseologică prin excelenţă – raportul subiect/obiect: el pune problema
reprezentării. Însă face să remarcăm faptul că la Eminescu critica literară identifică mai multe
perspective asupra imaginarului, iar în trei dintre punctele sale cele mai ferme se consideră a fi:
G.Călinescu (conform căruia imaginarul eminescian ar fi împărţit în două cadre distincte: psihic
şi fizic); Ioana Em. Petrescu (vorbeşte despre două modele cosmologice: sferic platonician şi
mecanic kantian); Caius Dobrescu (subdivizează în două categorii: spaţiul public şi cel privat).
Metafora „un verde ne vede”, omniprezentă la Grigore Vieru vorbeşte de o chemare a
pădurii şi a codrului de aramă, proiectând unele stări lirice cutremurătoare de sorginte
eminesciană. Nu e vorba doar de exteriorizarea legăturii cu folclorul, prezent şi la Eminescu, dar
şi de problema ecologică din societatea actuală, care afectează nu numai tot ce este verde, dar şi
toată atmosfera, inclusiv unele elemente eterne invocate: soarele, luna, izvorul, marea, cerul,
stelele, dorul, care nu pot fi salvate altfel decît prin chipul sfînt al mamei: „Această lună lină / De
nu va răsări, /În locu-i răsări-va /Lin chipul maică-mi.” (Această lună lină). Luna este plasată
într-o corelaţie triplă cu lacrima şi izvorul, cel din urmă definit în formă de cimilitură astfel:
„Cineva, sus pe coastă, /Spală faţa lunii /Cu lacrima noastră.” (Izvorul) Steaua este „aliata”
izvorului şi a lacrimii: „Iar steaua din cer / de izvor s-a lipit, /de lacrima lui. /Ah, apă vioară!”
(Ascultându-l pe Enescu) Înrudit cu apa ne apare şi soarele: „Nu poţi din ape smulge /Un soare
oglindit. /De mine chipul mamei /Să îl desparţi nu poţi.” Toate aceste motive: izvorul, luna,
soarele, cerul, steaua, lacrima, codrul etc. se amestecă, reflectînd imaginarul într-o perfectă
omogenizare cu limbajul, într-un desen simfonic, de sublimă expresivitate, în vreme ce
Eminescu pune în evidenţă capacitatea de invenţie a geniului său: în poemul „Luceafărul”,
potrivit codului estemologic al propriului imaginar, suprapus sistemului originar, se înregistrează
omogenizarea unor izvoare interne şi externe.
În poezia lui Grigore Vieru eul poetic este conştient de puterea orfică a cîntului său: „Aş
vrea asemeni ploii/eu cîntul să-mi frîmînt”, iar cîntecul – sinonim cu poezia – poate însemna o
punte peste prăpastia primejdiei, dar cel mai important este că se află între tentaţia orfică şi
mesianică. Dacă ţinem seama de dialogul poetului Grigore Vieru cu Adalbert Gyuris, în
Convorbiri literare, nr.8 (152), 2008, confirmăm această idee cu argumentul: „Eu cred că dacă
Dumnezeu ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: Folclorul poetic
românesc şi Biblia. Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine creşte.” E vorba de
conotaţiile fireşti izvorîte din învăţătura sacră a parabolei biblice, aptă de a comporta geniala idee
de unicitate a Sfintei Scripturi, precum şi a graiului nostru. Harul este cel care îi alimentează
sursele inedite ale imaginarului, pronunţat de predilecţia deosebită pentru valorile simple ale
vieţii, de unde îşi capătă expresie „poetica preaplinului”, intuindu-se o viziune a unei iniţieri

1
participative: „M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa,/ m-am amestecat cu dorul,/
Ca sîngele cu izvorul”. (Cu viaţa, cu dorul) De fapt, Gr.Vieru a demonstrat că în personalitatea
domniei sale e stabilit conceptul de fire enciclopedică, capabil de a disloca, în mod constructiv,
cele mai relevante subtilităţi.
Creaţia lui Gr.Vieru nu este şi nicicînd nu va fi depăşită, pentru că la baza acesteia stă
mesajul liturgic, legat în permanenţă cu toate etapele de lansare a redescoperirilor, ce admite
credinţa şi venerarea unei forţe suprainterioare, la fel de bine pronunţate şi în creaţia
eminesciană, de unde şi înrudirea frumoasă cu opera lui Mihai Eminescu.
Procesul de regăsire a melancoliei şi implicarea suportului estetic sunt momente
indispensabile de elaborare a poeziei de valoare, înregistrate fiind în perimetrul versurilor
vierene. Cel care pătrunde în poezia lui Vieru, depistează centrul său de determinare şi formare
ca om, admite fericirea ca un constituent al viziunii modeste, explică fenomenul drept un produs
al căutărilor de sine prin profunda sa relaţie cu graiul matern.