Ion Barbu

Punctul cel mai înalt atins în poezia românească de la Eminescu.

Vine din orizontul ştiinţelor. Dan Barbilian vine din orizontul ştiinţelor.
Este unul din cei mai mari matematicieni români – axiomatica.
Eugen Lovinescu i-a dat pseudonimul la “Sburătorul”.
A păstrat din matematici două lucruri esenţiale:
 Aspiraţia spre esenţe;
 Când e vorba de poezie, poetul preferă să aşeze în centrul ei problemele
care se pun de la sine, nu cele care te exprimă pe tine.
Poetul are aspiraţia orgolioasă de a atinge esenţele şi refuză tot ceea
ce este accidental şi mărunt.
Poemul trebuie să fie un text – august, o inscripţie în care vocalele să
se aşeze în mod imperial. El duce o bătălie împotriva a tot ceea ce e
umplutură verbală. Poezia trebuie să fie un mod impersonal al lirei. Ion Barbu
este unul din cei mai muzicali poeţi.
Ion Barbu a fost un om al exceselor.

Etapele creaţiei barbiene

Tudor Vianu, în Introducere în opera lui Ion Barbu, 1935, stabileşte

trei etape în creaţia poetului:
1. Etapa parnasiană (1919-1921)
Lava, Munţii, Banchizele, Copacul, Umanizare
- sentimentele nu sunt transmise în mod direct, ci sunt
transferate asupra naturii;
- versurile au formă parnasiană;
- poemele sunt concise, au formă fixă de sonet;
- sub forma rece a poeziilor se frământă un suflet înflăcărat; prin
această trăsătură, Barbu se deosebeşte de Leconte de Lisle şi Hérédia (poeţi
parnasieni);
2. Etapa baladică şi orientală (1921-1925)
După melci, Riga Crypto şi Lapona Enigel, seria Nastratin Hogea
- poeme ample, balade culte, cu structură narativă;
- înfăţişează o lume balcanică, pitorească;
- vocabularul este dominat de termeni orientali;
- limbajul lui Barbu din această etapă se aseamănă cu cel al lui
Arghezi din Flori de mucigai(1931);

1
 3. Etapa ermetică (1925-1926)
Uvedenrode, Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare, vol. Joc
secund
Ermetismul- termen derivat de la numele zeului Hermes Trismegistul
(socotit de alchimişti patronul ştiinţelor oculte). În poezie, ermetismul se
manifestă prin încifrarea discursului liric într-un spirit ezoteric (care poate
fi înţeles numai de iniţiaţi). Un rol important în cristalizarea noţiunii de
poezie ermetică îl au poeţii francezi Stéphane Mallarmé şi Paul Valéry. Specii
literare: oda, imnul, balada.
Conceptele matematice sunt suporturiale liricului.

Poezia lui Barbu tinde spre esenţe. Preferă să pună în centrul ei

problemele esenţiale şi nu cele care te exprimă pe tine (obiectivitate,
impersonalizare).
Poezia se vrea a fi «un mod impersonal al Lirei» - obiectivă şi muzicală

Riga Crypto şi lapona Enigel

Poezia a apărut în vol. Joc secund (1930). Face parte din ciclul de
poezii Uvedenrode (este o râpă plină de melci).
Rigă – rege
Crypto – ascuns
Laponă – persoană din regiunile nordice, polare, din Laponia
Enigel – înger (din latinescul angelus)
Crai – bărbat puţin în vârstă, necăsătorit.
Poezia este o baladă cultă, prezentând elemente ale acesteia: un fir
epic, prezenţa dialogului, a personajelor. Are menirea de a încifra o
experienţă, este o cântare iniţiatică.
Cele două personaje aparţin unor lumi diferite: Riga Crypto regnului
vegetal, iar lapona Enigel regnului uman. Poezia este o demonstraţie a ideii că
nu este posibilă nuntirea unor lumi diferite şi cu aspiraţii variate.
Poetul îşi alege personajele aparţinând unor regnuri diferite pentru a
sugera imposibilitatea dragostei lor şi totodată antiteza dintre cele două
lumi.

Riga Crypto Lapona Enigel

Nonuman, static, reprezintă principiul Uman, dinamică, puternică
pasiv, întuneric, umezeală

2
 Asupra personajului Riga Crypto planează ideea că ar fi fost vrăjit să
rămână veşnic tânăr sau că i s-ar fi dat un suflet tânăr. Riga Crypto este
detaşat de ceilalţi, iar faptul că nu şi-a găsit perechea punctează ideea unei
existenţe tragice.
Lapona se află într-un proces de transhumanţă, de la N la S, ceea ce
presupune un drum iniţiatic.
Comunicarea dintre cele două fiinţe are loc prin intermediul visului,
dialogul care urmează se petrece în somnul lui Enigel, lapona fiind ispitită de
3 ori, propunându-i-se ca să renunţe la idealul ei. Întâlnirea dintre cei doi
reprezintă o capcană, o lecţie de viaţă pe care ambii trebuie s-o înveţe.
Pentru Enigel mutaţia în alt regn ar însemna plafonare, pentru Riga Crypto
mutaţia în alt regn înseamnă moarte, ceea ce el nu va conştientiza şi pentru
asta va fi pedepsit. Profanul nu poate rezista, nu poate trece nepedepsit pe
lângă o experienţă pentru care nu este pregătit. În plan mental, Riga Crypto
a înnebunit, a intrat într-un domeniu prin excelenţă ilogic şi are iluzia nunţii.
Momentele ispitirii: există trei momente de ispitire la care este
supusă Enigel şi alte trei momente de refuz din partea fiinţei superioare:
1. prima dată o ademeneşte cu fragi;
2. Riga Crypto îi propune Laponei să-l ia cu dânsa.
3. Riga Crypto îi propune laponei să renunţe la idealul său.
Poezia a fost considerată un Luceafăr cu rolurile inversate.
Criticul Nicolae Manolescu afirmă, în lucrarea Poetica lui Ion Barbu, că
tematica din această poezie este eminesciană, fiind un Luceafăr cu rolurile
inversate.
Puncte comune cu Luceafărul:
- motivul aspiraţiei teluricului;
- dialogul dintre cei doi;
- spaima celui chemat;
- imposibilitatea nunţii;
- lirismul măştilor: personajele sunt măşti, simboluri ale eului liric.
Criticul Basarab Nicolescu ne oferă trei variante de interpretări ale
Luceafărului barbian. În prima interpretare, Luceafărul poate fi Riga Crypto
împietrit parcă de un ascuns blestem şi acesta, asemeni Luceafărului, promite
împărătesei o împărăţie a bureţilor. În a doua interpretare, Luceafărul este
considerat lapona Enigel, ca venind din ţărmul îngheţat al ideilor. Criticul
afirmă că cea mai potrivită interpretare ar fi că Luceafărul barbian este

3
Soarele, iar dacă Luceafărul eminescian era domnul nopţii, Soarele
reprezintă dominaţia triumfală a luminii.
Criticul Ovid Crohmălniceanu afirmă că între cele două poeme nu
există un paralelism, faptele relatate având sensuri total diferite.
Tehnica folosită de poet este cea a povestirii în ramă sau a povestirii
în povestire. Povestea de dragoste neîmplinită a celor două personaje este
inserată în cadrul poveştii de iubire împlinite. Sunt două poveşti de iubire.
Menestrelul (trubadurul) este rugat să cânte o poveste de iubire, celebră.
Primele două catrene reprezintă rama. Spunerea cântecului presupune un
anumit ritual, un spaţiu izolat.
Cele două personaje sunt, de fapt, două simboluri, reprezentând lumina
şi întunericul din fiecare din noi. Lapona Enigel reprezintă partea solară,
luminoasă, spirituală, care tinde spre absolut, în timp ce Riga Crypto
reprezintă întunericul, partea iraţională, instinctuală din om.
Balada este o demonstraţie a ideii că raţiunea triumfă în final asupra
iraţionalului.
Apolinicul şi dionisiacul sunt două categorii estetice prezente în
cultura omenirii. Termenii vin de la zeii Apollo şi Dionis. Apolinicul înseamnă
tendinţa spre raţiune, echilibru, ordine, calm, armonie. Dionisiacul reprezintă
spiritul misterios, trăirile extatice, lipsa echilibrului, descătuşarea
instinctelor.
Apollo: zeul artelor, al luminii, personificare a echilibrului, a visării
senine.
Dionysos: zeul vinului, al beţiei răscolitoare de instincte.
Soarele simbolizează viaţa raţională, conştientă, stăpânită de un ideal
înalt. Setea după soare a laponei Enigel nu este altceva decât setea după
ideal a omului.
Umbra simbolizează instinctul, obscuritatea din om.
Cele două personaje pot reprezenta dualitatea umană, o jumătate
apolinică şi una dionisiacă.

4
 Joc secund – Poezia este o parafrază a unei idei platoniciene. Tot ce e aici pe
pământ are un etalon în cer. S-a spus despre Platon că arta e văzută în sens
peiorativ , minimalizant . Arta , în viziunea lui , ar fi la un nivel în care jocul nu
captează decât copiile imperfecte . Calmele creste sugerează transcendentul ,

5
liniştea esenţelor , zenitul calm , eternitatea . Mântuitul azur reprezintă
frumuseţea , purificarea prin oglindire a artei .La Barbu , arta este văzută ca un
filtru . Ea nu degradează în raport cu esenţele ( ca la Platon ) , ci face ca
imaginea lor să reatingă puritatea . Apa nu e văzută descriptiv , ea este
descompusă în pete . În grupurile apei se reflectă imaginea cirezilor , care este
mai pură . Harfele răsfirate sunt cântecul latent care există în fiinţele lumii. Poetul
însumează , dar şi ridică însumarea de harfe răsfirate . El condensează acest
cîntec . Nu eul poetic trebuie să fie în prim plan , , el trebuie să rămână ascuns .
Rostul lui e ca al mării .
Interpretarea lui George Călinescu :
“ Poezia ( adîncul acestei calme creste ) este o ieşire ( dedus ) din contingent
( ceas ) în pură gratuitate ( mântuit azur ) , un joc secund , ca imaginea cirezilor
oglindită în oglinda apei . Poezia este nadir latent , o sublimare a vieţii prin
retorsiune .” ( George Călinescu )
 Cuvinte din sfera semantică a matematicii : ceas , grupurile , scund ,
însumate .
 Eliptică de predicat ( prima strofă )
 Asociaţii inedite între termeni : nadir latent , mântuit azur
 Rimă încrucişată
 Limbaj neologic

on Barbu

[Din ceas, dedus...]

Poezia a apărut în volumul Joc secund, din1930.

Este o artă poetică, adică o operă în care poetul îşi exprimă concepţiile despre menirea sa şi despre
modul în care trebuie scrisă o operă artistică.
La nivelul fonetic nu observăm particularităţi deosebite.
La nivelul prozodic, poezia e structurată în două catrene, cu rimă încrucişată. O trăsătură importantă a
textului este muzicalitatea.
Prima strofă este eliptică de predicat (nu are predicat).
Apar termeni ai realităţii concrete : creste, cirezi, harfe, clopote, meduze.
Apar termeni din sfera semantică a muzicii : harfe, cântec, clopote, foşnet ; din sfera semantică a
matematicii : ceas, grupuri, secund, însumate.
Întâlnim neologisme cu funcţie de epitete :
- cirezi agreste ;
- mântuit azur ;
- nadir latent ;
Poezia cuprinde 2 simboluri astrale antonimice :
- Zenitul – punctul cel mai înalt de pe bolta cerească reprezentat în poezie prin metafora
« adâncul acestei calme creste » ce sugerează transcendentul, lumea esenţelor ;
- Nadirul – punctul diametral opus zenitului reprezentând universul artistic.
Dacă lumea reală există sub zenit, poezia trăieşte sub semnul nadirului, în reflectare.
Barbu pleacă de la o idee platoniciană în poezie.
I. Există în cer o lume a esenţelor, a prototipurilor, a modelelor.
II. Lumea reală, a noastră, este o copie a lumii esenţelor. Tot ce există pe pământ are un etalon în
cer.
III. Lumea artelor este o copie a lumii noastre, adică o copie a copiei, o imitaţie a imitaţiei.

6
În viziunea lui Platon, arta este văzută ca un nivel în care jocul captează doar copiile imperfecte. El
vede arta peiorativ (negativ).
La Ion Barbu, arta este văzută ca un filtru. Ea nu degradează în raport cu esenţele, ci face ca imaginea
lor să reatingă puritatea. Realul este transfigurat în imagini artistice : « Tăind pe înecarea cirezilor
agreste/ În grupurile apei, un joc secund , mai pur. » Arta este un joc secund, al imaginaţiei. E o lume
purificată prin oglindă, act clar de narcisism (autoiubire).
« Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate, lumea purificată până a nu mai oglindi
decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. » (Ion Barbu)
Versul trebuie eliberat de umplutura verbală, el trebuie să surprindă esenţa.
Metafora « mântuit azur » exprimă frumuseţea creaţiei artistice.
Desprinderea de timpul profan (« de ceas » ) este prima condiţie a dobândirii stării poetice.
Harfele răsfirate simbolizează cântecul latent (ascuns) care există în toate fiinţele lumii. Poetul trebuie
să exprime toate aceste cântece existente în fiecare din noi : « Poetul ridică însumarea/ De harfe
răsfirate ce-n zbor invers le pierzi... »
Menirea poetului e identificată cu însumarea sintetică a tot ceea ce este apt a produce “cântec”,
poezie, urmată de dezvăluirea cântecului ascuns în interiorul cosmosului astfel constituit . Marea este un
simbol important , putând dezvălui oaze de armonie perfectă.
Cântecul înseamnă creaţia. Rostul poetului e ca al mării. Nu eul poetic e în prim plan, el trebuie să
rămână ascuns : « Şi cântec istoveşte ascuns cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele
verzi. »